I I TUD()K 97 pe țăr- mul peninsulei Florida. Cupele și pălăriile uriașe ale mării Două specii de bureți bat recordul de mărime între semenii lor. E vorba de buretele-butoi (Spheciospongia vesparium) din Indiile Occidentale și apele Floridei ale cărui exemplare bătrâne măsoară până la 105 cm în înălțime și 91 cm în diametru. Alături de el stă cupa lui Neptun (Poterion patera) din apele Indoneziei care atinge o înălțime de 120 cm, dar diametrul este ceva mai modest. în sfârșit, adâncimea maximă din care au fost scoși la suprafață bureți a fost de 5.637 m. Cea mai mare dintre meduze este meduza arctică uriașă (Cyanea capillata arctica) din Atlanticul de nord-vest, care poate atinge 2 m în diametru. Tentaculele meduzei ating lungimea de 20 - 30 m. Un exemplar eșuat în Golful Massachussetts avea un clopot cu diametrul de 2,28 m și tentacule întinse pe 36,5 m. însă cea mai veninoasă meduză din lume este viespea-de-mare-australiană (Chironex fieckeri). Veninul său cardiotoxic a provocat în 1880 moartea unui număr de 66 de persoane în largul coastelor Queensland. Victimele își pierd viața în 1 - 3 minute dacă nu au asistență me- dicală imediată. Un mijloc eficace de protecție îl constituie ciorapii-chilot pe care salvamarii din Queensland îi poartă în timpul carnava- lurilor de surfing. ’ Madreporarii Coralii, cel mai important grup de celente- rate, sunt harnici constructori de păduri subac- vatice. Madreporarii formează nu numai cel mai numeros, dar și cel mai important grup de coralieri din cauză că alcătuiesc recife care schimbă configurația geografică a unor bazine marine și nasc formații geologice, cunoscute sub numele de atoli. Spre deosebire de termi- nologia științifică obișnuită, cuvânt atol nu e luat nici din vechea greacă, nici din latină, ci direct de la băștinașii insulelor din Oceanul Indian. Sensul exact al cuvântului este: insulă- lagună. Madreporarii, constructorii principali ai recifelor, necesită condiții speciale pentru a se dezvolta: apă limpede, mult oxigen, salinitate mare, lumină puternică, temperatură de cel puțin 20° C și hrană din belșug. De aceea, recifele coraliere nu se pot dezvolta decât pe o 92 www.dacoromanica.ro zonă din jurul Pământului, cuprinsă între 32° latitudine sudică și 32° latitudine nordică, și numai de la suprafața apei până la cel mult 10 m adâncime, căci numai în astfel de regiuni se gă- sesc întrunite toate condițiile. Or, aceste locuri coincid cu întinderea Oceanului Indian și Paci- fic, bogat presărate cu asemenea recife, care au fost împărțite de oamenii de știință în trei cate- gorii: marginale, de barieră și inelare (atolii). Și, pentru că e vorba și de recorduri indivi- duale, exemplarul cel mai mare din lume de coral individual este o colonie pietrificată de Galaxea fascicularis, găsită în Golful Sakiyama din largul insulei Irimote, Okinawa. Pe axa lungă, aceasta măsoară 7,8 m, are o înălțime de 4 m și o circumferință maximă de 19,5 m. Colo- nia a fost găsită la 7 august 1982 de către doc- torul Shohei Shirai de la Institutul pentru dez- voltarea resurselor naturale ale Pacificului. Uriașii piticilor animali Cele mai mici animale din lume sunt proto- zoarele, ființe unicelulare care includ flage- latele, sporozoarele, rizopodele și ciliatele. De obicei, protozoarele măsoară 30 microni (un milimetru are 1.000 de microni), dimensi- une redusă care ne obligă să studiem caracterele exterioare și structura acestor animale cu aju- torul microscopului. De aceea, formele ce depășesc 1 mm, deci sunt vizibile cu ochiul liber, pot intra în .catego- ria protozoarelor „uriașe". Cele mai mari protozoare actuale se întâl- nesc printre rizopodele marine cu cochilie. Așa este, de pildă, batisifonul (Bathysyphon), care are 5 cm lungime. Numuliții, rizopozi fosili, asemănători unor bănuți, găsiți în calcarele numulitice, puteau atinge un diametru de 16 cm, ca aceia descope- riți în Siria de geologul francez Mercier. Formele uriașe ale ciliatelor - stentorii și spirostomele -, protozoare frecvente în apele stătătoare, ating 1-2 mm și sunt vizibile cu ochiul liber. Ele au aspectul unor mici pâlnii și bastonașe. d) Printre piticii de azi ai florei și faunei Ghivece cu copaci seculari Ne-am obișnuit cu imaginea unor pini și ste- jari falnici, al căror vârf se înalță la 20 30 m de la pământ. Și totuși, dacă am face o plimbare în arhipe- lagul japonez, am avea surpriza să întâlnim copaci-miniatură ce împodobesc casele și micile terase din jurul acestora. Copacii-jucării sădiți în pământ sau în ghivece nu sunt specii anumite, ci doar formele pitice ale unor arbori care, în mod obișnuit, ating dimensiuni impresionante. Aspectul lor de puieți este înșelător, deoarece, de obicei, avem de-a face cu moșnegi seculari. Secretul grădinarilor niponi a fost divulgat. Semințele copacilor falnici sunt introduse în ghivece foarte mici, cu puțin pământ. Pe măsura creșterii, planta este mutată de fiecare dată în ghivece numai cu puțin mai mari. Pentru a aduna coroana, grădinarii leagă ramurile între ele, sau în formă de șerpi încolăciți, lăsându-le să crească astfel. Prost hrăniți, împiedicați de a-și întinde rădăcinile și răsfira ramurile, ei ating după 100 - 150 de ani la înălțimea de 50 60 cm și grosimea cel mult cât a încheieturii mâinii. Cei mai docili la acest chin s-au dovedit coniferele - pinii, chiparoșii, ienuperii orientali, ori stejarii asiatici. Pentiu a obține astfel de copaci, numiți de localnici bonsai, este necesară o răbdare de fier, ținând seama că abia după 15 - 30 de ani se stabilizează statura și înfă- țișarea unor forme atât de originale și de pre- țuite în Țara crizantemelor. Arbori miniaturali Priceperea și truda omului pot preface copacii falnici în jucării grațioase și delicate. Nici natura nu se lasă însă mai prejos și folosește aceeași asprime pentru a miniaturiza speciile lemnoase. Și unde pot fi condiții mai grele și mai neprielnice de viață ca în stepe, în turbării sau în vârftil munților? 93 www.dacoromanica.ro Stepele deschise, cu intensa uscăciune a solului și cu pojarul nimicitor al soarelui, supun copacii la grele încercări. Nu-i de mirare deci că rudele sălbatice ale prunului și migdalului, arbori care în livezi au trunchiuri groase și coroane de 3 - 5 m, ajung de nerecunoscut în stepe. Porumbarul (Prunus spinosa) nu-i decât o tufa de 1 - 1,5 m, cu ramuri țepoase ce-1 apără de animale și-i împiedică transpirația, iar migdalul pitic (Amygdalus nana), care îmbracă primăvara stepele dobrogene în covorul trandafiriu al florilor sale, se pierde printre buruieni, cu trunchiul său subțire cât un deget și coroana firavă de 40 - 60 cm. Turbele îmbibate cu apă, lipsite de sub- stanțele azotoase atât de necesare creșterii și cu temperaturi scăzute (ele ne amintesc de vremea când ghețurile polare coborâseră până aproape de Ecuator), sunt neprielnice dezvoltării copacilor. Și, totuși, doua neamuri de mesteacăn - mesteacănul-pitic (Betula nana), un năpârstoc de copac de 30 - 40 cm, și mestecănașul (Betu- la humilis), ceva mai răsărit, putând să ne ajungă până la umăr - îndrăznesc să-și strecoare pâlcurile fragile prin pernele de mușchi ale tinoavelor. Ce deosebire însă între acestea și rudele lor din păduri care ating 10 - 15 m înălțime! In sfârșit, frigul și vânturile pustiitoare ale iernii, secătuitorul văpăiș al verii ridică pe crestele munților un prag de netrecut în fața copacilor falnici. Molizii, zadele, zâmbrii abia cutează singu- ratici, strâmbi și zdrențuiți, să urce până la înălțimea de 1.800 m. Dincolo de acest prag se întinde brâul copăceilor târâtori și al copacilor- miniatură. Pinul e înlocuit de jneapăn, sau jep (Pinus montana var mughus), tufă scundă și târâtoare care-și alătură strâmb tulpinile chircite, pentru a rezista asaltului necontenit al vijeliilor. Sălciile pletoase, în ale căror scorburi pot să se ascundă doi copii, își trimit printre stâncile umede ale înălțimilor neamurile lor pitice (Salix herbacea, S. retușa, S. reticulata). Tulpinițele lor, cu frunze pieloase și cu câte un mâțișor în vârf, se înalță doar câțiva centimetri de la pământ. Flori cât gămălia de ac Apa este leagănul contrastelor vegetale. Aici trăiește alga-balaure, cu a cărei tulpină putem înconjura pista unui stadion, și algele microscopice, care încap cu miile într-un dege- tar de apă. Și tot aici trăiește cea mai mică plantă cu flori de pe glob. Putem face cunoștință cu ea în timpul unei plimbări prin baltă. Suprafața apelor stătătoare este acoperită cu o pânză verzuie de lintiță. De altminteri, în covorul mișcător se întâlnesc cinci soiuri din această plantă destul de păgubitoare. Dintre acestea, un interes deosebit îl prezintă Wolffia (Lemna) arrhiza. Coloniile de lintiță măruntă sunt luate la prima vedere drept semincioarele verzi ale cine știe cărei plante de baltă. In realitate, aceste bobițe sunt tulpinițe cu înfățișarea frunzoasă, ușor bombată pe fața inferioară, nu mai mari de 1 - 5 mm. De obicei, înmulțirea lintiței se face prin muguri. Mai rar apar și floricele pe jghea- bul de la marginea plutișoarei formate dintr-un mic guleraș, în care sunt reunite o floare femelă și două mascule. Nu-i greu de închipuit ce dimensiuni pot avea florile, dacă ne gândim la dimensiunile întregii plante! Gămălia de ac poate fi luată ca unitate de măsură pentru plante. împărțind în patru gămălia, pătrimea ei va da o idee aproxi- mativă asupra proporțiilor florii. Oamenii pitici în polul opus uriașilor se situează piticii, oameni a căror statură nu depășește 1 m. Starea, patologică de altfel, numită „nanism atebiotic" se datorește unei afecțiuni endocrine ce menține scheletul la dimensiunile și proporțiile din copilărie. De cea mai mare publicitate s-a bucurat americanul Charles Sherwod Stratford, supranumit „Tom Degețel", născut la Bridge- port (statul Connecticut) în 1832. La 5 luni măsura 63,5 cm, la 13 ani nu crescuse decât 94 www.dacoromanica.ro până la 70 cm. Când a murit, în 1883, Stratford atinsese 101,6 cm. „Tom Degețel" fusese însă „întrecut" de Calvin Phillips, născut în 1791 la Salem (statul Massachusets), care, la vârsta de 21 de ani, avea 67,3 cm și cântărea 5,44 kg. Vienezul Max Taborsky, născut în 1883, a atins maximum înălțimii sale la 25 de ani. Avea 69 de cm, deci cu 1,7 cm în plus față de Phillips, în schimb era mai ușor: cântărea doar 5 kg. Dacă bărbații dețin recordul înălțimii, femeile îl înregistrează pe acela ale „scurtimii". Cea mai scundă ființă umană cunoscută, a cărei statură a fost determi- nată exact, este olandeza Pauline Musters, năs- cută în 1876. La vârsta de 19 ani, când a murit, măsura doar 59 cm, deci cu câțiva centimetri mai mult decât un copil nou născut. De altfel și greutatea ei era aceea a unui prunc: 4,1 kg. Dacă astfel de exemple de nanism uman sunt doar „accidente" anatomice, pe glob există o populație compactă a cărei înălțime nu depășește 1,40 m, transmițându-și ereditar, de mii de ani, această particularitate urmașilor. E vorba de pigmeii din Ituri, o nesfârșită pădure ecuatorială situată în bazinul fluviului Zair. Acolo trăiește populația bambutu, împărțită în trei triburi: efe, basna și akra. Adevărați fii ai pădurii, pigmeii sunt vânători nomazi și culegă- tori de fructe sălbatice, inteligenți, șireți, inge- nioși, înzestrați cu excepționale calități de agili- tate, văz, auz și miros. Pigmeii au în medie o înălțime de 1,40 m. Picioarele scurte, disproporționate față de trunchi, sunt în schimb musculoase și sprintene, calități imperios cerute de existența lor în mijlocul junglei. Maimuțele miniaturale Cele mai mici maimuțe din lume fac parte din specia Cebuella pygmaea. Acești simieni, foarte puțini la număr, trăiesc în pădurile tropi- cale din sudul Columbiei, răsăritul Ecuadorului și apusul Braziliei. Corpul maimuțelor-miniatură, cu excepția laturilor abdominale, este acoperit cu păr des. Puii maimuțelor-pitice, când se nasc, nu cântăresc mai mult de 20 grame, iar lungimea este numai de 5,5 cm; în schimb coada singură are 7 cm. Până la vârsta de o zi și jumătate tălpile lor au o culoare roșie ca sângele. Dinții, pe deplin dezvoltați, sunt ascuțiți ca niște ace. în prima lună a vieții lor, puii sunt îngrijiți de tată, care îi poartă în spinare și se joacă cu ei. Dacă cumva îi neglijează, soața are grijă să-i rea- mintească obligațiile într-un fel categoric: îl mușcă de ureche. După 6 săptămâni, maimuțele devin independente și încep să-și caute singure hrana formată din viermi și diferite fructe. Păianjen sau șoarece? Cel mai mic reprezentant al rozătoarelor este șoarecele-păianjen de Savi (Suncus etruscus), care trăiește pe țărmul european al Mediteranei, în special în Italia, ducându-și viața prin crăpă- turi și găuri. Vioi și simpatic, acest chițcan cu înfățișare de păianjen abia măsoară, cu coadă cu tot, 4 cm, iar greutatea lui arareori depășește 3 g. El poate fi foarte bine ascuns într-un păhărel de lichior. Vampirul-colibri în 1973, cercetătoarea Kitty Thonglongya, studiind borcanele cu formol aduse de o expe- dirie științifică din Thailanda, a avut surpriza să descopere cel mai mic liliac din lume căruia i-a dat propriul ei nume: Craseonycteris thong- longya. Micul vampir, numit și vampirul-coli- bri, măsoară cu aripile întinse 12 cm și cântăreș- te l,6g. Acești vampiri trăiesc pe țărmurile râului K.evai, refugiindu-se în peșteri de calcar, unde se strâng în grupe de 4-5, hrănindu-se cu mici insecte de 2 - 3 mm lungime. Pentru a menține temperatura constantă a corpului, inima lor pulsează de 1.200 de ori pe minut. Craniul, înzestrat cu 28 de dinți, îl apropie de un alt microchiropter, vampirul-bambușilor {Tylonyc- teris pachypus meyeri), descoperit mai de mult 95 www.dacoromanica.ro in filipine, și el un pitic al liliecilor (cântărește doar 1,5 g, dar are anvergura aripilor de 15 cm). Expedițiile efectuate în ultimii ani au relevat că Craseonycteris, specie fragilă și sensibilă, este în curs de dispariție. Peștele-bob-de-linte Multă lume crede că peștișorii din acvarii, viu colorați și nu mai mari decât un degetar, sunt cei mai pirpirii reprezentanți ai acestui neam, deopotrivă răspândiți în apele dulci și sarate Totuși, adevărații pitici ai peștilor trăiesc în lacurile insulelor Filipine. Este vorba de Mis- tichtys luzonensis, rudă bună cu guvizii din bălțile și limanurile Mării Negre, un peștișor vioi, de 1-1,5 cm lungime, cu capul rotunjit, obrajii umflati și aripioarele de pe pântec unite între ele și formând un fel de ventuză cu care se prind de pietre. în ciuda taliei sale mărunte, el este foarte fecund, și deci foarte răspândit în apele filipineze, și consumat cu plăcere de po- pulația locală. în anul 1907, a fost observat și descris tot în aceleași locuri un guvid și mai mic, numit Pandako pigmaeus. Abia în 1950 a fost reconfirmată prezența vestitului pandako, considerat azi cel mai mic vertebrat. Prin dimensiunile lor necrezut de mici (7-10 mm) exemplarele mature de pandako abia ating mărimea unui bob de linte. Dacă ne gândim că la capătul celălalt al scării mărimilor se găsește morunul, uriașul apelor dulci, lung de 8 m și greu de 1.200 kg, ne putem da seama cât de variată poate fi lumea peștilor. Muscă sau pasăre? în Lumea Nouă, pe o imensă suprafață, care se întinde din Alaska până la Țara de Foc, trăiește o interesantă grupă de păsări numite în știință Trochili, iar popular păsări-colibri sau păsări-muște. Din rândul lor se recrutează cele mai mici specii de păsări din lume. Astfel, Calypta, obișnuită în pădurile Cubei, nu-i mai mare decât un bondar, iar Phaethornis sau Chlorostielbon din Brazilia cântăresc 1 - 2 g. Privindu-le în vitrinele unui muzeu, ai impresia că te găsești în fața unei colecții de pietre prețioase. Aceeași senzație este cu mult mai puternică atunci când, zbenguindu-se în mediul lor de viață, razele de soare se joacă cu penajul colibrilor, dându-le uimitoare străluciri de rubine, smaralde și topaze. O clipă, poți crede că te găsești în fața unui joc de artificii. înfățișările lor sunt cât se poate de variate. Linii colibri au moțuri colorate, cozi în formă de evantai sau de firișoare lirate sau împreunate, atât de bogate în irizații, încât cu greu pot fi descrise. Dacă numele de păsări-colibri ne amintește de splendoarea de culori a penajului, acela de păsări-muște oglindește de minune obiceiurile lor. Trochilii sunt singurele păsări care se hră- nesc cu nectarul florilor, la fel ca muștele, bon- darii și fluturii. Din această cauză, ele și-au schimbat într-un fel caracteristic înfățișarea și modul de viață. De exemplu: pentru a se putea opri în fața unei flori și a-i sorbi nectarul din zbor, ele își fâlfâie cu o uimitoare iuțeală (50 de bătăi pe secundă) aripioarele. De altminteri, sunt singurele păsări care se pot deplasa înapoi cu aceeași sprinteneală de săgeată. Pentru a culege nectarul din cupele adânci, ciocul lor a devenit lung și subțire, la fel ca trompa fluturelui, iar limba, și ea lungă, are vâr- ful spintecat, formând în ambele părți câte un tub. Prin aceste tuburi fine aspiră nectarul, care e apoi golit, prin presiune, în cioc. Aplecând uneori în poziție orizontală florile, colibrii primesc pe cap și pe spate o pulbere de polen pe care o transportă fără voie pe o altă floare. Ei ajută astfel, alături de insecte, la po- lenizare, fără de care înmulțirea majorității plantelor ar fi cu neputință. Din cauza consumului imens de energie, pricinuit de neîntrerupta și rapida lor fâlfâire, păsările-muște au o inimă în raport cu greutatea corpului, cad într-un somn adânc în timpul nopții și chiar al iernii (dacă trăiesc în zonele 96 www.dacoromanica.ro temperate) și consumă zilnic o cantitate de sucuri de două ori mai mare decât greutatea pro- prie. Prin dimensiunile și caracteristicile lor ori- ginale, liliputane, prin miraculosul lor colorit, prin atâtea apropieri de viața insectelor, colibrii stârnesc nu numai admirație călătorilor, dar și curiozitatea firească a oamenilor de știință. Năpârstocii gândacilor în imensa lume a insectelor, care numără, deocamdată, aproape un sfert de milion de specii, există și numeroși „pitici". Ca să-și merite epitetul, gâzele trebuie să îndeplinească o condiție esențială pentru gabaritul minim al unei insecte: 1,5 - 2,5 mm lungime, 1 - 2 mm lățime. Un „pitic" este deci de circa 40 - 50 de ori mai mic decât un nasicom, o rădașcă sau un buhai-de-baltă, luați ca unitate de măsură pentru uriașii insectelor din țara noastră. Din această categorie fac parte carii pitici de scoarță (Anisandrus, Xyleborus, Carphoborus, Pithyogenes, Gryphalus etc.), ori anobii mărunți ai locuințelor (Anobium domesticum), coleoptere minuscule de culoare brună, cu picioarele foarte scurte, înzestrate cu strania însușire de a face pe „mortul" (thanatoză). Larvele lor fac ravagii. Ele nu numai că degradează produsele alimentare, dar atacă și mobilele, picturile, colecțiile de insecte, ier- barele și chiar cărțile. Bălegarul de cal este de asemenea adăpostul unor pitici ai insectelor. Este vorba de Ptilium, o gâză cu puțin mai mare decât parameciul. Aces- te insecte pot fi prinse cu ușurință dacă se ține, deasupra unei balegi o foaie de hârtie udă de care gâzele, ridicându-se în zbor, se lipesc îndată. Alți „pitici" demni de a fi cunoscuți Fiecare clasă de animale își are uriașii și piticii săi. Unii pitici își au celebritatea bine stabilită și lor le-am rezervat capitole separate. Ar fi nedrept să trecem cu vederea pe alți campioni mai puțin cunoscuți ai micilor dimen- siuni. Iată, de pildă, viermii pitici sunt extrem de numeroși. Sute de specii măsoară sub un cen- timetru. Viermele-grâului (Tyleuchus) are numai 2 — 4 mm lungime. Se dezvoltă la început în pământ, apoi pătrunde în tulpina tânără de grâu și stă la locul de creștere al plantei până la ivirea spicului, când intră în organele florale. Dintre viermii paraziți, cel mai mic este trichina (Trichinella spiralis), care produce la om o boală gravă, numită trichinoză. Masculul măsoară 1,5 mm lungime, iar femela 3,5 mm. Totuși, cel mai mic vierme este Grifiella, care nu atinge decât 20 - 30 microni, fiind mai mic decât un protozor. Cel mai mic cefalopod este Microtheuthis, frecvent în Oceanul Pacific. Ținând seama că lungimea sa nu depășește 1 cm, înseamnă că aceeași caracatiță pitică este de circa 20.000 de ori mai mică decât ruda sa gigantică, Architheuthis. Dintre melci, amintim pe Horatia, un gas- teropod pitic care trăiește în peștera Rion, de lângă Kutaisi (Caucaz), și al cărui diametru abia atinge 1 mm. Piticul crustaceelor este Bosmina corregoni, o micuță dafhie ce nu depășește 0,5 mm. Dintre păianjenii mici merită să fie amintiți păianjenii-rătăcitori, Epiblemum scenicum, de 4 - 6 mm lungime, care pândesc prada și îi sar în spate. Ei construiesc mici aerostate sub forma unor fire, numite funigei, și se deplasează cu ajutorul lor, folosind curenții ascendenți de aer. Cea mai mică broască din lume, Phyllobates limbatus, descoperită în 1910 în Cuba, atinge cel mult 1,5 cm lungime. Șopârlele au și ele un „pitic": Lepasoma, descoperită în America Centrală. Dimensiunile maxime: 4 - 5 cm lungime și doar 3 - 4 g greu- tate. în sfârșit, cel mai mic șarpe din lume este Typhlops, care atinge 20 - 30 mm lungime și 8 mm grosime. Se găsește în număr mai mare în Transcaucazia și în partea de sud a Asiei Cen- trale; el își face adăpostul în stratele superioare 97 www.dacoromanica.ro ale solului, se ascunde pe sub pietre și se hrănește cu furnici și alte-insecte mici. Ființele invizibile stăpânesc pământul Mult mai cuprinzătoare decât lumea ființelor vizibile este lumea ființelor nezărite, a acelor făpturi pe care le putem observa doar cu ajutorul microscopului obișnuit (ce mărește de 1.500 2.000 de ori) sau al microscopului elec- tronic, care poate mări până la 1.500.000 de ori. Ele mișună în jurul nostru și se găsesc în aer, în apă, în sol, cu zecile de mii și chiar cu mi- lioanele, în fiecare centimetru cub. Nu există colțuri ale Pământului din care să lipsească. Și noi le purtăm cu sutele de mii pe piele sau înăuntrul coipului. Li s-a dat numele de microorganisme. Unele din ele, numite microbi, se măsoară cu micronul, care reprezintă a mia parte dintr-un milimetru. Cele mai multe au mărimi până la 100 de microni. Există însă unele ființe și mai mărunte inframicrobii sau virușii - pentru care chiar și micronul este o unitate de măsură prea mare; de aceea, micronul a trebuit să fie împărțit la rândul său în alte 1.000 de părți, mi- limicroni, fiecare milimicron reprezentând deci a milioana parte dintr-un milimetru. întreaga lume științifică este astăzi de acord să includă în microcosmosul viu patru categorii de ființe microscopice: alge unicehdare, bac- terii, ciuperci microscopice, protozoare și patru categorii de ființe ultramicroscopice: rickettsi- ile, bacteriofagii, virusurile și ultravirusurile. Ultimele trei grupe sunt reunite de o parte din cercetători sub numele de virusuri. Să ne oprim câteva momente asupra fiecărei mari grupe. Algele unicehdare sunt răspândite atât în sol, cât mai ales în apele dulci și în cele sărate, unde alcătuiesc o vastă asociație fitoplanc- tonul necesară existenței celorlalte viețuitoare din mediul acvatic și într-un viitor apropiat - și omului. Fiind cele mai simple plante, ele sunt și cele mai vechi, prezența unora (diatomee, cocolitoforide, de pildă) fiind semnalată în depozite fosile. Caracteristic pentru alge este proprietatea lor de a folosi energia solară ca sursă de energie, realizând, cu ajutorul unor mici dinamuri solare (cloroplaste), complicatele procese ale fotosintezei. Un alt grup important de microorganisme îl constituie cel al bacteriilor, înzestrate cu o structură celulară simplă, care constituie cea mai importantă grupare a ființelor invizibile. Unele participă activ la marile cicluri ale materiei din natură (ciclul carbonului, oxigenu- lui, azotului, sulfului și fosforului), altele pro- duc spontan sau dirijat enzime, vitamine și antibiotice, foarte multe reprezentând agenți patogeni ai bolilor infecțioase ale omului și ani- malelor (febră tifoidă, dizenterie, holeră, dif- terie, infecții stafilococice, streptococice, pneu- mococice, antraxul, meningita etc.). Aceeași largă răspândire o au și ciupercile microscopice. Aici sunt încadrate microorganis- mele ce produc mucegaiuri, drojdiile (levurile) folosite în industria alimentară la fabricarea berii, vinului, oțetului, pâinii etc., sau în indus- tria chimico-farmaceutică, pentru marea lor capacitate de a sintetiza vitamine, ca și ascomicetele, din rândul cărora fac parte speci- ile de Penicillium, importantă sursă de antibio- tice. Din aceeași împărăție a ființelor invizibile fac parte și cele aproape 20.000 de specii de protozoare, cele mai mari dintre microorga- nisme, ușor de deosebit de alge și de bacterii prin faptul că celula lor are un nucleu delimitat de protoplasmă. Răspândite pretutindeni, în organismele animale și vegetale, în sol și mai ales în ape, unde formează baza zooplanctonu- lui, ele au fost reunite în patru mari grupe. Din grupul Rhizopodela, care emit prelungiri proto- plasmatice ca niște piciorușe, fac parte amibele, mari consumatoare de bacterii și resturi vege- tale. Ele prind prada cu ajutorul pseudopodelor și o încorporează în masa celulei. Flagelatele se deplasează cu ajutorul unui firișor în formă de bici, numit flagel. Printre acestea sunt tri- panosomele, al căror flagel este unit pe toată întinderea capului de o peliculă ondulată ca o pelerină (una din ele dă boala somnului), Giar- 98 www.dacoromanica.ro dia, ca un minuscul cap de bufniță, și Tri- chomonas, asemănător unui morcov ascuțit la un capăt și cu trei flageli la capătul rotunjit, ambele parazite în intestinele omului. Ciliatele, cea de a treia grupă, ce se caracterizează prin prezența unor firișoare (cili) mai mici și mai numeroși decât flagelii, cu ajutorul cărora ani- malul se deplasează. Printre ciliate se numără Balantidium coli, ce provoacă o boală asemănă- toare dizenteriei. în sfârșit, sporozoarele, numite așa, deoarece, în unul din stadiile lor de dezvoltare, formează spori, reprezintă o grupă foarte intere- santă, care își petrec viața în două sau mai multe organisme gazde, la fel ca și unele ciuperci microscopice parazite, cum ar fi rugina-grâului. Din rândul lor fac parte hematozoarul malariei, transmis prin țânțarul-anofel, sau piroplasmele numite babeșii, în cinstea savantului român Vic- tor Babeș, care le-a descris întâia oară în 1888. Trecând la grupa ființelor ultramicroscopice, cele care fac legătura cu ființele microscopice, și în special cu bacteriile, sunt rickettsiile. Ele au primit numele cercetătorului care le-a studiat la începutul secolui trecut și care a murit în lupta cu cele patogene: savantul american Haward Taylor Ricketts. Printre rickettsioze (boli pro- duse de rickettsii) amintim: tifosul exantematic, tifosul murin, febra butunoasă, febra Q, febra purpurie a Munților Stâncoși, febra fluvială a Japoniei etc. La aproape 100 de ani de la demonstrarea existenței lor de către D. I. Ivanovski, virusurile continuă să stârnească dispute în jurul apartenenței sau neapartenenței lor la lumea microorganismelor. Și polemicile sunt cu totul îndreptățite. în stare liberă, deci în afara unui organism viu, virusurile se prezintă sub forma unor cristale de proteină - unități structurale, adesea numeroase și geometric dis- puse în jurul unei spirale de acid ribonucleic ce acționează ca o substanță infectată. în clipa, însă, când parazitează o celulă vie, virionul (virusul infecțios) se trezește la viață. Acidul nuclear virotic pătrunde în celulă, derutând metabolismul celular în sensul dorit de el; celu- la va produce acid nucleic virotic, care, apoi, va fi îmbrăcat tot de celulă cu proteinele, lipidele și glucidele specifice, dând naștere corpusculului elementar virotic, cu toate însușirile lui. Fiind lipsite de metabolism, virusurile sunt paraziți absoluți ai celulelor organismului-gazdă, ale căror organite specializate le folosesc. între virusuri și ultravirusuri, diferențele sunt de ordinul mărimilor. Se consideră ultra- virusuri virusurile care au sub 100 angstromi. Patologia virală numără boli grave ca: turbarea, gripa, variola, poliomielita, febra aftoasă. Bac- teriofagii sunt viruși sau ultraviruși ce parazitează microorganismele și le distrug, jucând un rol important în echilibrul din natură. Reprezentanții lumii invizibile pot fi ușor identificați sub lentilele microscopului optic sau pe ecranele celui electronic datorită mărimilor și formelor lor deosebite. Algele microscopice se recunosc ușor datorită grăuntelui de clorofilă - oroplastul - absent în celelalte grupe. Algele albastre se aso- ciază uneori între ele. Astfel, la Mehsmopedia glauca fiecare celulă se leagă de vecinele ei prin mucusul pe care îl secretă, realizând, simetric, un dreptunghi aproape perfect. Privind aseme- nea plăci rânduite una lângă alta, ai impresia că te afli în fața unei plase de pescari - în care fiecare algă închipuie un ochi de rețea - sau a unei cămăși de zale ce a aparținut unui cavaler medieval. Bacteriile, mai mici decât algele microsco- pice, se caracterizează prin aceea că n-au un nucleu celular bine definit (delimitat), ca și prin varietatea înfățișărilor. în general, ele se prezin- tă sub trei forme: rotundă, alungită sau curbată. Când bacteriile sunt sferice, se numesc coci, de unde denumirea microbilor cunoscuți: strep- tococi, gonococi, meningococi, pneumococi etc. Când bacteriile au o formă alungită de bas- tonașe, se numesc bacili. Uneori, bastonașele (cu diferite grosimi și forme) sunt înconjurate de niște gene subțiri numite cili, care le servesc la mișcare ca niște vâsle. Cu ajutorul acestor cili, bacteriile realizează o viteză de deplasare superioară omului, ghepardului sau rândunicii, ținând seama de proporțiile lor minuscule. Ast- fel, pentru a ține pasul cu o bacterie în depla- sare, un om ar trebui să alerge cu 72 km/oră, www.dacoromanica.ro ghepardul cu 190 km/oră și rândunica să zboare cu cca 400 km oră. Formele curbate seamănă cu o virgulă sau spirală, purtând numele, în primul caz, de vibri- oni, și în cel de-al doilea, de spirochete. în rân- dul lor se află mulți agenți patogeni, ca vibrionii holerici sau spirochetele sifilisului. Și ciupercile microscopice (mai mari ceva în dimensiuni decât bacteriile) se recunosc ușor chiar și cu ochiul liber, în culturile de laborator sau la fabricile unde sunt produse industriale. De pildă, mucegaiul alb ne apare ca o catifea albă, cu sute de falduri, așezată deasupra brânzeturilor și murăturilor, formată din fila- mentele ciupercii (hife), care, laolaltă, alcătu- iesc miceliul. în cazul ascomicetelor, sporii se formează la capătul unor filamente speciale numite conidii, sub forma unor mici globuri sau unor mănunchiuri de baloane. Când sporii sunt mai numeroși, conidiile iau înfățișarea unui pămătuf. Deoarece în limba latină penicillium înseamnă „pensulă, pămătuf1, acestei ciuperci i s-a spus Penicillium. Alteori, sporii se dispun ca o coroană, su- gerând forma unei stropitori. Ciuperca respec- tivă poartă un nume potrivit, Aspergillus (asper- go în latină însemnând „a stropi"). La actino- micete, miceliile se dispun ca niște raze, de unde și numele de „ciuperci cu raze" dat acestei clase. în afara caracteristicilor lor fundamentale (nucleu bine delimitat de protoplasmă), proto zoarele se deosebesc ușor prin particularitățile lor lesne de surprins sub lentila microscopului: pseudopodele amibelor, biciul flagelatelor, pe- rișorii specifici cliliatelor, sporii și intermediarii sporozoarelor, uluitoarele schelete geometrice ale radiolarilor etc. în stadiul de cristal, virusurile au cele mai originale forme. Virusul herpetic (care produce herpesul de pe buze) e format din 162 de unități structurale, din care 12 au forma unor prisme pentagonale, iar restul de 150 sunt prisme hexagonale, care ies la suprafață ca niște trunchiuri șlefuite. Virusul mozaicului e și mai complicat. El are 2.130 unități ce apar înfășurate în jurul unei spirale. Schema structurii lor sugerează o floare cu sute de petale îndreptate spre soare. Fiecare „petală", adică fiecare unitate structurală, e con- stituită numai din proteine, fiecare moleculă de proteină fiind, la rândul ei, compusă din 168 de molecule de acizi aminați. Scheletul spiralei în jurul căreia se desfășoară unitățile este reprezentat de acidul ribonucleic al virusului. Unii bacteriofagi seamănă perfect cu o navă cosmică, platforma de coborâre, scara, picioarele de păianjen cu care se deplasează pe suprafața astrelor. Așa după cum se știe, microorganismele trăiesc deopotrivă în sol, în apă și în aer, însă răspândirea lor nu este unifor- mă în cadrul fiecărui mediu. în pământ, numărul lor descrește proporțional cu adâncimea. încă din secolul trecut s-au făcut măsurători precise ce au demonstrat acest lucru, chiar dacă cifrele au variat de la un punct geografic la altul, de la un tip de sol la altul. Ast- fel, s-a constatat că într-un gram de pământ de grădină trăiesc circa 500.000 de bacterii, la adâncimea de 0,5 - 1,0 cm. Cu cât ne înde- părtăm de suprafață, numărul lor scade vertigi- nos. Astfel, la doi metri, s-au mai întâlnit doar 5.000 - 6.000 de bacterii, la patru metri 30 - 40, iar între 6-10 metri apar doar accidental. Solurile cele mai bogate în bacterii sunt humusul din pădure și cernoziomul câmpurilor de cultură (mai ales cu leguminoase); cele mai sărace sunt solurile argiloase, sărăturoase și stâncoase. în ape, numărul de germeni este proporțional cu gradul de puritate, considerându-se apă nepoluată aceea care are până la 100 de germeni pe milimetru. Apele reziduale, apele menajere (care au senat în gospodării și se scurg în canale), apele încărcate cu dejecții de la ferme concură solurile în ce privește numărul de microorganisme. Cele mai pure ape sunt iezerele de munte reci și adânci, apele termale și lacurile sărate, unde apar doar microorganisme specifice, bine adaptate condițiilor de mediu, ca și celelalte ființe macroscopice (vizibile cu ochiul liber) ce trăiesc împreună cu ele. Cele mai mari variații se manifestă în mediul aerian. Biologul francez H. Michel a calculat că, într-un metru cub de aer de pe străzile Parisului, se găsesc 24.000 de 100 www.dacoromanica.ro bacterii, în timp ce japonezul K. Sibuia a deter- minat 21.000 în aerul pe care îl respiră locuitorii orașului Tokyo. La orașe, printre mediile cele mai poluate cu microorganisme se numără aerul din mijloacele de transport în comun (2 milioane de germeni pe metru cub), dintr-o sală de dans (1.700.000) și o curte școlară neasfaltată, în timpul unei recreații zgomotoase (1.500.000). Acum o jumătate de veac, savanții din mai multe țări au constatat că în satele montane si- tuate lângă pădurile de conifere sau foioase sunt circa 100 de ori mai puține microorganisme decât în satele de șes fără vegetație. Faptul a tre- cut nebăgat în seamă și a fost atribuit de unii altitudinii, iar de alții ozonului, un gaz bacteri- cid ce formează în regiunile de munte furtuni însoțite de puternici descărcări electrice. Se știe că fulgerele și trăsnetele transformă oxigenul atmosferic (O2) în ozon (O3). Acum aproape șaptezeci de ani, savantul rus Tokin a dezlegat acest mister, descoperind fitoncidele, substanțe volatile emise de plante, cu proprietăți bacteriostatice și bactericide (opresc dezvoltarea bacteriilor sau le ucid). Așa se face că în zonele puternic împădurite, în fănețe bogate și în crângurile înconjurate mai ales de mesteceni, aerul este deosebit de curat. B. GALERIA UIOR FIIIȚE CURIOASE O scurtă specificație Mi-a fost destul de greu să aleg, dintre miile de ființe ciudate din regnul animal și vegetal, pe acelea menite să exemplifice cât mai plastic ideea de diversitate a lumii vii. Unele erau banalizate prin locul ferm pe care l-au cucerit, cu decenii în urmă, în ma- nualele școlare. Altele deveniseră „vedete** nelipsite din lucrări românești și străine închi- nate curiozităților. Despre excepții am scris și în câteva cărți ale mele bogate în „portrete** botanice și zoologice. In cele din urmă, alegerea mea s-a oprit la acele animale și plante care veneau să com- pleteze în economia acestei cărți galeria „antipozilor dimensionali** prin anumite carac- tere morfologice sau fiziologice care le scoteau din serie și le diferențiau de imaginea clasică oferită de tratate. Le-am prezentat în paginile anterioare. Acum mă voi opri asupra acelor specii ce ne fac să șovăim la prima vedere, dacă trebuie să le încadrăm în regnul animal sau vegetal, trecând apoi la fosile-vii și la relicve - adevărate „străbunice** ale faunei și florei, care ne atrag atenția asupra puterii conservatoare a vieții în anumite condiții. Dintre plantele stranii am ales pe acelea al căror mod de hrănire nu caracte- rizează împărăția „verde** a Terrei, ce dau dovezi de o sensibilitate deosebită față de unele „forțe** naturale mai puțin studiate în raport cu vegetația (magnetismul terestru, mareele, exploziile supernovelor, electricitate etc.) sau prezintă unele particularități surprinzătoare (nasc pui vii, emit lumină sau... ard fără a fi pre- făcute în scrum). Dintre animalele ciudate, preferințele noastre s-au îndreptat spre acele grupe, familii sau specii care, la un examen sumar, ne păcălesc, datorită unor caractere derutante, îndemnându-ne să le socotim ceea ce nu sunt în realitate. Invitația la perspicacitate se asociază, în continuare, cu apelul de a ne întinde antenele observației spre unele animale originale și cu un îndemn de a descoperi în fabuloasa mitologie zoologică acel grăunte de adevăr care astăzi, în condițiile unei științe atotlămuritoare, a generat explicația clară și, uneori, dezarmant de simplă a unor fenomene productive pentru imaginația strămoșilor noștri și neliniștitoare pentru senti- mentul lor de securitate. La cumpăna dintre regnuri Când între lumea animalelor și cea a plantelor există atâtea asemănări în ce privește componenții chimici, structura și funcțiunile, prin ce le putem diferenția categoric? Răspunsul ferm la o asemenea problemă este greu de dat. S-a convenit că modul de nutriție constituie un 101 www.dacoromanica.ro criteriu principal de deosebire dintre cele două regnuri. Plantele au o nutriție anorganică, în timp ce animalele se hrănesc cu substanțe organice pe care le procură fie de la plante (ierbivorele), fie de la alte animale (carnivorele). Desigur, că sunt excepții și de o parte, și de alta. Animalele folosesc și substanțe anorga- nice, cum ar fi sarea sau apa, dar acestea nu formează partea principală a alimentației. Există și unele grupuri de plante care se hră- nesc, ca și animalele, exclusiv sau parțial, cu substanțe organice, cum ar fi plantele saprofite, parazite și cele carnivore, însă tipice pentru lumea vegetală rămân plantele verzi, cu hrănire autotrofa. Pentru realizarea unui astfel de tip de nutriție, plantele au absolută nevoie de clorofilă. Putem afirma așadar că prezența clorofilei și fotosinteza deosebesc în principiu regnul vege- tal de cel animal. Cât privește plantele și animalele pluricelu- lare, criteriul este foarte sigur și nu dă loc la nici un dubiu. Pe treapta cea mai de jos a celor două regnuri, reprezentată de ființele unicelulare, diferențele încep să se șteargă, iar hotarul, așezat cu atâta migală de sistematicieni, devine nesigur. ( Undeva și prin ceva, aceste două lumi, năs- cute împreună și desfăcute apoi ca două brațe în direcții deosebite, trebuie să se atingă și să se întrepătrundă. Acest „undeva" este o plantă microscopică, Euglena, pe care cei mai subtili biologi evită s-o așeze în chip hotărât printre plante sau animale. Prea măruntă pentru a fi văzută cu ochiul liber, Euglena prezintă la microscop forma unui fus turtit, purtând în vârf un bici (flagel), cu care bate cu putere apa pentru a înainta mai rapid. Corpul ei unicelular conține granule verzi de clorofilă, ceea ce ne-o arată capabilă să îndeplinească funcția complexă a fotosintezei. Datorită mișcărilor ei independente și vioaie, ajutată de micul organ de locomoție, ea ne sugerează mai mult lumea animală. Marea ciudățenie a acestei plante o constitu- ie modul ei de hrănire, când animal, când vege- tal. Așezând o Euglena la întuneric și adăugând în mediul ei de viață substanțe organice, ea își pierde culoarea verde, devine aproape străvezie și începe să se hrănească precum un animal. Adusă din nou la lumină, își recâștigă grăunții de clorofilă și revine la modul vegetal de hrănire. în ce regn putem încadra această ființă ui- mitoare? Dacă pentru stabilirea filiației ei va trebui să-i urmărim rudele apropiate, ne vom încurca și mai rău. Unele neamuri se hrănesc cu substanțe minerale și nu-și schimbă niciodată culoarea verde; altele, dimpotrivă, lipsite de clorofilă, se hrănesc saprofit, ca orice animal, între sutele de mii de ființe microscopice ce populează apele, multe dintr-un regn, și din altul prezintă asemănări și grade de trecere spre Euglena. Ea face parte dintre acele numeroase viețuitoare în care se șterg parcă deosebirile din- tre animale și plante și care constituie un fel de punte directă între unele și altele. Animale-plante Dacă unui botanist din epoca începutului acestei științe i s-ar fi pus întrebarea prin ce se deosebește o plantă de un animal, ar fi răspuns, cu un aer sigur și doctoral: „Animal mobilum est, planta immobila", adică animalul se mișcă, planta stă neclintită. Această axiomă a început să se clatine când oamenii de știință, pătrunzând în lumea subma- rină, au fost puși în fața unor ființe care păreau animale, dar trăiau fixate. Minunății corali semănau cu niște pomișori pietroși cu ramuri de flori. Bureții codați aduceau cu niște imense ciuperci acvatice. Alte ființe aminteau dedițeii din grădină, cu variate corole strălucitoare. Unele păreau niște crini, înzestrați cu tulpiniță fragilă și cu un sac ca o cupă filială. Câteodată se scoteau la suprafață tubulețe, din care se desfăceau frunze în evan- tai, întocmai ca la ferigi ori la papirus și chiar 102 www.dacoromanica.ro animale cu ciudate forme de castraveți, numite holoturii. într-o privire de ansamblu, fundul mării părea primului cercetător o grădină terestră de basm, unde aerul era înlocuit cu apă, iar insectele și păsările prin pești. Deși aceste ființe vânau alte ființe și aveau o structură deosebită, mai apropiată de a ani- malelor, principiul a rămas victorios; ființa nu se mișcă, are înfățișarea florală, deci e plantă. Andrea Cesalpino, în lucrarea sa „Deplantis" (1583), așază coralii în grupul plantelor fără semințe, alături de alge, ciuperci, ferigi, mușchi și equisetacee. Cel mai mare botanist al secolului al XVII- lea, John Ray, în principala sa lucrare Historia plantarum, încercând să sistematizeze lumea plantelor, o împarte în două grupe mari: plante perfecte și imperfecte. în ultima grupă include polipii și spongierii. Actiniile și holoturiile erau introduse cu multe rezerve de zoologi, cum ar fi Konrad von Gesner {„Historia animalium"), în regnul animal, dar izolate într-un grup spe- cial, al zoofitelor, ființe intermediare între plante și animale. Chiar și Linne socotea zoofitele drept plante care au „flori animale vii“. în ediția a XH-a a vestitei sale lucrări „Systema naturae”, savan- tul suedez afirmă că trunchiul coloniei de corali este o plantă adevărată care dă la extremități flori cu caracter animal. Desigur că și denumirea acestor ființe curioase, ce contraziceau formal ideea despre animale, a fost împrumutată de la plante: crin- de-mare, anemonă-de-mare, castravete-de-mare etc. Zoofitele și-au găsit cu precizie locul în reg- nul animal în prima decadă a secolului al XIX- lea, începând cu clasificările marelui naturalist francez J. B. Lamarck. Microscoapele mai per- fecționate și cunoștințele mai ample și mai pre- cise au permis limpezirea acestei confuzii ce a agitat lumea savanților din secolele XV - XVIII. Când s-a descoperit că și plantele au sensi- bilitate și mișcare, deci că aceste proprietăți nu sunt un apanaj al regnului animal, criteriul sco- lastic al deosebirii dintre cele doua regnuri a tre- buit să fie abandonat. Plante-animale Am amintit de unele animale foarte apropi- ate ca înfățișare generală de plante. Dar și unele plante prezintă asemănări izbitoare cu animalele sau cu anumite părți ale animalelor. în pădurile tropicale, cu greu deosebim un șarpe de o liană. Unele cactee (Echinocactus) din pustiurile mexicane pot fi confundate cu niște arici de nisip, în poziție de apărare. Tulpina equisetaceelor seamănă cu o coadă de cal. Luxurianta lume a orhidaceelor oferă remarcabile corespondențe, în ce privește forma florilor, cu lumea insectelor, mai cu seamă cu albinele și fluturii. Rizomii unor plante pot fi luați drept șerpi, viermi, cuiburi de păsări sau chiar corali. Florile de verigei (Orobanche vulgaris) seamănă cu o gură de lup, iar cele de Anthirrhimim majus cu un cap de leu. Desigur că aceste analogii, formale și acci- dentale, au ațâțat puternic fantezia omului din popor și au impresionat profund chiar pe primii reprezentanți ai științelor naturii. în Antichitate, ca și în Evul Mediu, lipsa mijloacelor de cer- cetare și puținătatea cunoștințelor de morfologie au dat loc unor explicații care de care mai năstrușnice, în ce privește modul cum iau naștere animalele. Astfel, marele învățat al antichității eline, Aristotel, ale cărui concepții erau ridicate la rangul de dogme în epoca feudală, socotea că „rățuștele-de-mare“, un neam de răcușori, iau naștere din ghindele căzute din stejarii ce cresc pe țărmurile mării și că rațele și gâștele noastre domestice provin din rațele-de-mare care au părăsit apa. Moda unor explicații fanteziste, născute din insuficienta cunoaștere a organelor și sistemului de reproducere în lumea vie, a bântuit cu furie în tot cuprinsul Evului Mediu. Au apărut ca prin minune copaci miraculoși ce dau naștere la miei, la sălbăticiuni și felurite păsări. în cărțile 103 www.dacoromanica.ro unor teologi naturaliști ca Thomas de Cantim- pre, Michael Scott, Albert de Bollstădt, Vin- cent de Beauvais, Basiliscus și chiar ale unor naturaliști laici ca Van Helmont ori Aldrovan- di, care reiau opera lui Aristotel, îmbogățind-o cu povești antice în „Physiologus" și cu propri- ile lor observații, se vorbește cu seriozitate despre asemenea geneze uluitoare, se întocmesc planșe amănunțite reprezentând diferite faze ale procesului nașterii unor animale din plante și se dau chiar rețete pentru obținerea lor. Odată cu dezvoltarea zoologiei și botanicii și cu dezvăluirea proceselor intime ale repro- ducerii, teoria „generației spontanee" și-a pier- dut treptat creditul, fiind definitiv zdrobită de strălucitele experiențe ale savantului francez L. Pasteur. Totuși „comparatismul anatomic", bazat pe analogiile fizionomice dintre plante și animale, s-a menținut încă multă vreme. Botanistul ita- lian Gianbattista Porta, în lucrarea sa „Phy- tognomica" (1588), face o clasificare originală a plantelor pe bază de analogii, introducând printre alte grupe vegetale și pe acelea asemănă- toare cu diferite animale cum ar fi scorpionul, musca, șarpele etc. Această tendință a manifestat-o și Cari von Linne atunci când, introducând nomenclatura științifică binară, în vederea creării unui sistem universal de denumire a plantelor, a atribuit multor genuri și specii vegetale numiri zoolo- gice în limba greacă sau latină. Datorită lui și succesorilor care i-au continuat în același spirit opera de inventariere a naturii, nomenclatura botanică este plină de numiri ce sugerează analogia dintre plante și animale. Vom aminti, cu titlu de informare, doar câte- va din acestea. în legătură cu calul: Equisetum {coada-calului); Hippuris (brădișor), Hip- pophae (cătină-albă), Hippocrepis; cu leul: Leontopodium, (floare-de-colț, albumiță), Leonurus (talpa-gâștii), Leontodon (capul- călugărului); cu câinele: Cynoglossum (limba- câinelui); cu măgarul: Ononis (osul-măgarului), Onobrychis (sparceta), Onopordon (scai- măgăresc); cu boul: Buphtalmum', cu capra: Aegopodium (piciorul-caprei); cu țapul: Trago- pogon (barba-caprei); cu delfinul: Delphinium (nemțișori); cu șoarecele: Myosotis (nu-mă- uita), Myosurus (codițucă); cu ariciul: Echinocactus-, cu broasca: Ranunculus (piciorul-cocoșului); cu șarpele de pădure: Ophioglossum (ferică-șerpească); cu vipera: Echium (ochiul-șarpelui); cu insectele: Ophrys muscifera, O. apifera, O. aranifera (albina); cu coralii: Corallorhiza (bunghișori) etc. Poate că nu există popor în lume care să-și fi pus mai activ la contribuție spiritul de obser- vație și fantezia când a fost vorba să denu- mească plantele ca poporul nostru, în cunoscuta carte a lui Zaharia Panțu, „Plantele cunoscute de poporul român", ca și în voluminosul „Dicționar etnobotanic", elaborat de Al. Borza, peste 200 de nume se referă la animale. Cităm la întâmplare: bibilica, șopârlița, vulturica, mielușeii, cocoșeii, piciorul-cocoșului, unghia- găii, moțul-curcanului, albinița, peștișoara, măseaua-ciutii, ochiul-șarpelui, coada-vulpii, ochiul-boului, gura-leului, piciorul-caprei, plis- cul-cucoarei, coada-racului, talpa-gâștii etc. Mâncătoarele de insecte Plantele verzi, după cum bine se știe, își pregătesc singure hrana cu ajutorul fotosintezei. Dioxidul de carbon și energia solară sunt ele- mente oarecum constante. Compoziția solului, prin caracterul ei divers și variabil, silește plan- ta să treacă la o serie de adaptări. Sunt cazuri când un element de cea mai mare importanță, și anume azotul, lipsește. Acest fenomen se petrece în medii prea acide sau foarte sărace în compuși azotici, cum ar fi tinoavele, turbăriile, apele stătătoare sau lin curgătoare. în astfel de medii mișună însă animale mici. Turbăriile și tinoavele adăpostesc numeroase neamuri de musculițe și țânțari, iar bălțile sunt populate cu milioane de infuzori, ciclopi și dafiiii, al căror corp conține din belșug sub- stanțe azotoase. Atunci, o serie de plante, printr-un uimitor act de adaptare, s-au specializat în prinderea 104 www.dacoromanica.ro insectelor, sursă sigură $i îmbelșugată de azot, căpătând astfel unele obiceiuri ce le diferențiază considerabil de restul vegetalelor. Pentru procu- rarea acestui azot organic, necesar completării hranei, aceste plante insectivore și-au modificat puțin înfățișarea, împrumutând unele caractere de la animale. Singurul organ afectat a fost frun- za. Ea a trebuit să devină o capcană ingenioasă, care să cheme insectele, să le apuce, să le imo- bilizeze și să le digere la fel ca un stomac ani- mal, prin secretarea unui fel de suc gastric for- mat din acizi și enzime proteolitice (pepsine). Pentru a prinde și reține insectele, cele peste 450 de specii carnivore răspândite pe întreg globul, și mai cu seamă în țările calde, sunt înzestrate cu frunze ale căror părți specializate, formând capcane de tipuri și forme diferite, exe- cută o serie de mișcări mai lente sau mai repezi, ce pot fi urmărite cu ochiul liber. Prin tinoavele de munte întâlnim o plantă gingașă, cu rădăcini firave și un mănunchi de flori albe sau roze. Ceea ce atrage la ea sunt rozetele de frunze, niște talerașe rotunde sau lunguiețe pe care strălucesc feeric boabe ca de rouă. Acest amănunt pitoresc și izbitor i-a adus numirea populară de roua-cerului (Drosera rotundifolia). Frunza de Drosera e împodobită cu un mănunchi de tentacule senzitive, inegale, mai lungi pe mărgini, mai scurte la centru. în vârful lor măciucat, ele sunt înzestrate cu celule ce secretă un lichid lipicios. Printre aceste tenta- cule glanduligere se ascund perișori glandulari de origine epidermică, cu rol sanitar. Ei absorb substanțele lipicioase" ce se preling pe frunză, păstrând astfel suprafața limbului curată, pro- pice pentru respirație. O insectă atrasă de picăturile strălucitoare aterizează pe frunză. Atingând tentaculele mar- ginale, acestea se îndoaie și o acoperă imobi- lizând-o. Excitația fizică este transmisă și la ten- taculele centrale, care, împreună cu celelalte, încep să secrete cu putere sucurile digestive. în 1 - 2 zile, insecta este complet digerată. Nemai- existând substanțe organice, deci înlăturându-se excitația chimică, tentaculele revin la poziția inițială, iar resturile chitinoase ale insectei, împinse de o boare de vânt, cad de pe frunza. Planta așteaptă o nouă pradă. Taina Droserei a fost lămurită de Darwin. Marele savant englez a dovedit că lipsa de azot a determinat această plantă să devină insec- tivoră. Punând pe frunză bucăți extrem de mici de came sau de albuș de ou, care conțin sub- stanțe azotoase, el a obținut aceleași reacții ca mai sus. înlocuindu-le însă cu un bob de nisip, cu o picătură de grăsime, cu un cristal de zahăr ce nu conțin proteine, tentaculele au rămas nemișcate. Una din podoabele locurilor umede din munții noștri este și iarba-grasă (Pinguicula), gen reprezentat prin două specii. Una, mai mare, cu flori albastre (P vulgaris), trăiește prin locurile umede în regiunea subalpină; alta, mai măruntă și cu flori albe, aburite cu galben (P alpina), urcă pe cele mai înalte piscuri, la adă- postul crăpăturilor de stânci. Indiferent de specie, ele prezintă o rozetă de frunze ovale și cărnoase, din mijlocul cărora se ridică un lujer împodobit cu o singură floare pintenată, asemănătoare oarecum cu violeta. Frunzele lor au marginile îndoite, formând un mic jgheab, și sunt înzestrate cu două feluri de peri: unii cu piciorușe și vezicule, care varsă din 16 celule secretoare mâzga lipicioasă, și alții fără piciorușe, cu 8 celule secretoare, ce eliberează un suc digestiv abundent, încărcat de acizi organici și fermenți. Când insecta poposește pe frunză, substanța cleioasă o înțepenește, iar excitația transmisă marginilor frunzei face ca aceasta să se îndoaie și să se răsucească aseme- nea unei foițe de țigară, acoperind prada, înfășurarea și desfășurarea frunzei se fac atât de încet, încât, ca și Darwin, trebuie să pierdem o zi întreagă pentru a le urmări. Ciobanii cunosc și prețuiesc această plantă pe care o folosesc, datorită fermenților ei, la închegarea laptelui. Apele Deltei sau ale lacului Snagov ascund o delicată plantă carnivoră, Aldrovanda vesicu- losa. Ea are înfățișarea unei mici tufe plutitoare, cu numeroase frunzulițe subțiri ce ies mai multe din același nod, ca razele unei stele. Din loc în 105 www.dacoromanica.ro loc, întâlnim și frunze modificate, cu două lamine rotunjoare ca două mici scoarțe de carte, deschise în unghi de 90° și unite prin cotorul nervurii principale. Pe marginea laminei se gă- sesc 60 - 80 de ghimpi mititei, iar în mijlocul lor o zonă acoperită cu numeroase glande diges- tive și perișori sensibili. Când un mic animal acvatic atinge perii sen- sibili, excitația se transmite la cotor, care face să se închidă brusc „cartea" prin alipirea laminelor. Prada prinsă e digerată, iar substanțele sunt absorbite de glandele digestive. La fel procedează și vestita vânătoare de muște Dionaea muscipiila, oaspetele pădurilor mlăștinoase din America de Nord (statul Caroli- na), împodobită cu flori asemănătoare cu ale Droserei, dar mai mari. Frunzele ei, așezate tot în rozete, sunt alcătuite din două părți. Spre bază, sunt lățite ca o lopățică. în continuarea acestei părți foliacee, se găsesc două valve pe margine, cu dinți lungi, iar pe fața interioară cu trei peri rigizi, articulați, sensibili, răsăriri prin- tre numeroase glande digestive. în clipa când o insectă a coborât pe frunză și a izbit unul din cei șase perișori, cei doi lobi, acționați parcă de un buton, se îndoaie cu iuțeală de-a lungul muchiei, petrecându-și spinii unul pe lângă altul, așa cum ne încrucișăm degetele pentru a ne uni mai strâns palmele. în pădurile umede din insulele dintre Ocea- nul Indian și Oceanul Pacific (Kalimantan, Java, Sulawesi, Irian), alături de uimitoarele orchi- dacee, atenția cercetătorilor e atrasă de planta cu-ulcele (Nepenthes distilatoria), o epifită ce trăiește pe scoarța copacilor, unde găsește prea puțină hrană. Ceea ce impresionează la această plantă sunt frunzele deosebit de curioase, alcătu- ite din trei părți: o parte lată, continuată cu un cârcel, cu care se prinde de suporții înconjură- tori, în vârful acestuia atâmă o cupă înzestrată cu un căpăcel, aidoma unei cofițe. Această cupă, care la unele specii poate atinge o lungime de o jumătate de metru și un diametru de 15 cm, este o capodoperă picturală a naturii, demnă de a inspira pe orice maestru desăvârșit al smălțuirii oalelor. Cine își poate închipui că policromul vas de catifea este o cap- cană? Cercetarea amănunțită ne va confirma acest fapt. La gura cofei se găsește un guleraș foarte lunecos, sub care este secretat un suc dulce. Atras de culorile neobișnuit de vii și de nectar, muștele se așază pe guleraș. Dar acesta fiind neted, umed și înclinat, provoacă în mai toate cazurile alunecarea insectelor în interior, în partea de jos a cofiței le așteaptă lichidul mis- tuitor, secretat de pereții interiori ai umei. Transparent la început, lichidul se colorează brusc în gălbui și capătă o reacție acidă în con- tact cu trupul micului animal. Celulele din fun- dul cofiței absorb apoi, încetul cu încetul, sub- stanțele digerate. Același sistem de frunze îl găsim și la Cephalotus follicularis, o plantă din locurile mlăștinoase ale Australiei, înzestrată cu cofițe roșii, mai scunde, dar cu deschiderea mai largă, așezate strâns una lângă alta, în chipul cum fetele de la țară, care au luat apă de la izvor, își așază donițele alăturat, până ce se vor întoarce de la o scurtă hârjoană. La alte plante exotice carnivore, cofița este înlocuită prin comete înalte de 60 - 80 cm, care ies direct din pământ. Aceste comete aparțin unei plante din mlaștinile Americii de Nord, Sarracenia purpurea. Gura cornetului este pă- zită de un loc de culoare roșie aprinsă, ce ser- vește drept semafor pentru insecte. Acestea, alunecând de pe lobul asemănător unui tobogan, cad în lichidul mistuitor din adânc și nu se mai pot întoarce din cauza opreliștii de peri orientați în jos, ce le stau în cale. Și mai interesantă este Darlingtonia califor- nica, rudă bună cu Sarracenia, descoperită în 1851 în mlaștinile din Sierra Nevada (Califor- nia). Cometele sale, care, de asemenea, ies din pământ, depășesc un metru înălțime și sunt acoperite de un căpăcel în formă de coif împestrițat de culori. La intrarea în capcană, atâmă restul frunzei, ca o limbă despicată de șarpe. Insectele, atrase de culoarea căștii, pătrund în interiorul cornetului, care nu are nici nectar, nici baraje de peri. înapoierea lor este îngreuiată de netezimea peretelui și de răsucirea cornetului în formă de tirbușon. 106 www.dacoromanica.ro Pe apele tuturor bălților plutesc, în timpul verii, lujerii cu flori galbene și buzate ale otrățelului (Utricularia vulgaris). Tulpina și frunzele filiforme stau ascunse în apă, fiind împânzite de niște saci (utricule) cu piciorușe. Acești săculeți, în forma vârșelor de prins pește, nu mai mari de 4 - 5 mm, sunt părți ale frun- zelor transformate în capcane. Veziculele au în vârf o mică deschidere mărginită de perișori și acoperită dinspre interior de un căpăcel ce funcționează ca o supapă. Micile animale de apă dulce (dafhiile, ciclopii, rotiferele, infuzorii) ating perișorii, care transmit excitația căpăcelu- lui ce se deschide, lăsându-le să pătrundă. Chiar dacă ar evita acest lucru, ele tot nu reușesc să scape - sacii, până atunci goi, se destind brusc, absorbind apa cu putere. Ieșirea e cu neputință, deoarece presiunea din interiorul sacului umplut se echilibrează cu cea din afară, ținând închis căpăcelul. După 1 - 3 zile, micile animale mor de foame și apoi sunt digerate de substanțele secretate de perișorii glandulari din interiorul vârșei. Cu ajutorul capcanelor sale, otrățelul prinde până la o mie de astfel de viețuitoare pe zi. Plante care trăiesc pe spinarea altora Plantele parazite își iau substanțele necesare existenței lor din organisme vii, plante sau ani- male-gazdă. Cele mai numeroase specii de paraziți fac parte dintre bacterii și dintre ciu- perci. Bacteriile produc boli numite bacterioze - mai răspândite la om și animale decât la plante. Bolile produse de ciuperci se numesc micoze și sunt mai răspândite la plante. Prezența paraziților criptogamici se face simțită pe plantele-gazdă prin câteva modificări morfologice. Astfel, unele rămân pitice, fenomen cunoscut sub numele de nanism. In alte cazuri, organul infectat se mărește mult. Adesea, coroanele unor copaci se ramifică abundent, formând așa-zisele „mături de vrăji- toare“. La unele plante-gazdă apar uneori mon- struozități florale: organele florale se transfor- mă în sepale verzi (virescența), ori staminele se prefac în petale (petaloidia). Plantele îmbol- năvite au metabolismul modificat: o creștere a temperaturii și o scădere a intensității fotosin- tezei. In țara noastră, întâlnim puțini paraziți din rândul plantelor superioare. Ii recunoaștem ușor. Tulpina lor este roșcată, galbenă, cafenie ori violetă. Neavând clorofilă, ei nu au frunze. In locul lor, au apărut niște sol- zișori sau niște zdrențe ce le apără puțin trupul. In schimb, două organe li s-au dezvoltat peste măsură: rădăcinile și florile. Este și firesc. Profitorul nu are decât două preocupări: să aca- pareze tot mai lacom și să se înmulțească cât mai mult. Rădăcinile lui nu sunt ca și cele obiș- nuite. Sunt înzestrate cu niște organe numite haustori, care servesc drept spăngi și ventuze în același timp. Străpung tulpina sau rădăcina vic- timei, ajung la vasele plantei și sug cu putere seva pregătită. Florile au darul de a fabrica un număr uriaș de semințe. Cele mai multe pier. Totuși, din puzderia lor, câteva vor avea norocul să întâlnească o rădăcină salvatoare. Cea mai cunoscută spermatofită parazită de la noi e torțelul (Cuscuta). Pare un nevinovat fir de borangic alb, roz sau galben. Dar încetăm să-l judecăm ca atare când începe să se înfășoare în jurul plantei-gazde, sugrumând-o aproape și sugând-o prin mii de ventuze înșiruite pe partea de dinăuntrul firului. Când aceasta a crescut, din loc în loc apar mănunchiuri de flori, strânse lao- laltă în mici bulgărași. Din cutiuțele fructelor se răspândesc mii și mii de semințe, din care vor ieși tot atâtea firișoare ce, împletindu-se între ele, fac o rețea deasă. Intrând în câmpurile de trifoi, lucemă sau in, le înăbușă aproape cu totul. Tot remarcabil prin fânețe și tot păgubitor când pătrunde în locurile semănate de om este și verigelul sau lupoaia (Orobanche). Este o plan- tă frumoasă, cu tulpina viguroasă, galben-roș- cată, mai rar violetă, purtând un mănunchi de flori mari ca o gură de lup. Aproape că n-ai zice că este o parazită când stă cuminte lângă planta pe care o despoaie de hrană. Dacă sapi în jurul ei, vezi că partea de jos a tulpinii e umflată ca un bulb. Cu el cuprinde rădăcina gazdei. 107 www.dacoromanica.ro La poalele copacilor din mijlocul pădurii își face veacul un alt parazit. Pare coada solzoasă a unui șarpe alburiu, odihnindu-se peste rădăcinile copacilor. Este muma-pădurii (Lathraea squamaria), bine cunoscută de poporul nostru. Din partea de jos a cozii, ascun- să în pământ, apar numeroase ramificații înzes- trate cu ventuze ce pătrund în râulețul de sevă al rădăcinii. Solzișorii grași sunt niște mărunte pompe aspiratoare, care înlesnesc urcarea sevei supte din rădăcinile gazdei. Parazitul crește încet, solz cu solz. Abia după 10 ani îi dă o ramură, tot solzoasă, în vârful căreia apare un mănunchi de flori alburii, foarte vizitate de bon- dari. în țările calde, numărul paraziților este cu mult mai mare și formele lor devin atât de curioase și adesea înspăimântătoare încât pro- duc o puternică surpriză călătorilor. Sunt para- ziți din familia Balanoforaceelor, cu flori ca riște ciuperci uriașe sau ca niște corali puternici și ramificați, de culoare galbenă sau roșie, răspândind un cumplit miros de mortăciune pentru a atrage insectele; altele, din familia Citi- naceelor, se strecoară sub scoarța copacului și scot afară doar florile, despre care poți jura că sunt florile arborilor-gazdă. Fără tulpină, fără codițe, aceste flori sunt la început niște bumbi roșeați, care, deschizându-se, lăsă să se vadă o floare de aceeași culoare, cu patru sau cinci petale. Cel mai vestit parazit exotic este Raffle- sia din insula Sumatera, descoperit în 1819 de botanistul Amold, despre care am vorbit cu câteva capitole în urmă. El este unul din uriașii lumii vegetale, iar faptul că întreaga plantă se reduce doar la floare dovedește din plin că paraziții, scutiți de grija fabricării mâncării, își îndreaptă toată grija către viitorii urmași. Cele cu „posmagii muiați“ Dacă plantele parazite trăiesc pe socoteala ființelor vii, cele saprofite își procură sub- stanțele nutritive din cadavrele plantelor și ani- malelor (sapros însemnează în grecește putrezi- ciune). Saprofitele, extrem de numeroase, se recrutează mai ales din rândul mixomicetelor, bacteriilor și ciupercilor invizibile (micro- micete) și vizibile (macromicete). Ele absorb substanțele organice din mediul înconjurător. în cazul în care acestea sunt dizolvate în apă, absorbția se face sub formă de soluții. în cazul în care ele sunt insolubile în apă, unele sapro- fite, cum ar fi mixomicetele, le înglobează cu ajutorul pseudopodelor în protoplasma lor, unde are loc digestia, adică solubilizarea acestor sub- stanțe cu ajutorul enzimelor. Din cauza numărului mare de saprofite, mai ales de bacterii și ciuperci din soluri și din ape, substanțele organice din cadavrele plantelor și animalelor sunt consumate destul de repede și reintră în circuitul materiei. Chiar și substanțe organice relativ rezistente la acțiunea agenților chimici, cum sunt celuloza, lignina, rășinile, cauciucul de la plante și dinții, oasele, părul, unghiile, copitele și chitina animalelor sunt con- sumate de diferite microorganisme. Variate procese de fermentație și putrezire din natură, ca și numeroase ramuri ale industriei alimentare (cum ar fi industria produselor de lapte sau a berii) se bazează pe activitatea microorganismelor saprofite. Cormofitele saprofite sunt destul de puține, aparținând aproape în exclusivitate familiei Orchidaceelor. Cele mai multe din ele trăiesc în păduri, unde există un sol bogat în humus și substanțe organice și, în același timp, foarte umed. Printre acestea, amintim în primul rând pe burzișor (Corrallorhiza innata), a cărui rădăcină este asemănătoare unui coral galben și ramificat, din care pornește o delicată tulpină ce poartă în vârf câteva floricele alb-gălbui cu puncte purpurii. Cât privește pe cuibușor (Neo- ttia nidus avis), îți lasă impresia că te găsești în fața unui cuib de pasăre, cu fire lungi și încâl- cite, din mijlocul căruia se înalță o tulpină pu- ternică și curioasă, cu un mănunchi bogat de flori galbene, cu buza de jos prelungă și împărțită în două. Tot un fel de cuib are și sugătoarea (Monotropa hypopitis) în pământ. Numai că tulpina ei e mai scundă, mai groasă și încovoiată 108 www.dacoromanica.ro ca o cârjă din locul unde apar florile, foarte mărunte și deosebite de cele ale orchidaceelor. Când „bucătăriile” sunt prea mici După felul hrănirii, mai există și o altă cate- gorie de plante, numite mixotrofe sau semi- parazite. Acestea au clorofilă și, aparent, nu se deosebesc cu nimic de înfățișarea generală a plantelor autotrofe. Dar clorofila lor nu reușește să prepare toate substanțele necesare. Și atunci, cu ajutorul haustorilor, ele își procură o parte din hrană de la diverse gazde. Profesorul Nicolae Sălăgeanu, printr-o serie de experiențe spectaculoase, a arătat că la plantele semiparazite fotosinteza este normală, dar respirația lor este intensă, astfel încât foto- sinteza depășește respirația frunzelor numai de aproximativ 3 ori, pe câtă vreme la plantele autotrofe ea o depășește de 6 - 10 ori. De aici rezultă deficitul de substanțe organice, recupe- rat pe socoteala plantei-gazdă. Cel mai cunoscut semiparazit este vâscul (Viscum), cocoțat ca o tufa rotundă și veșnic verde pe crengile unor arbori din pădure (stejar, plop, păducel) sau copaci din grădină (măr, păr). In jurul felului său de a se nutri s-au emis numeroase teorii, unele, ca aceea a lui R. Ilar- ting, susținând că între vâsc și planta-gazdă ar fi raporturi de simbioză. Cercetări recente au dovedit că vâscul nu e un simbiont și că el ia atât vara, cât și iama o anumită cantitate de sub- stanțe organice de la gazdă. O familie de plante răspândită în fanețe și păduri de deal și de munte numără cei mai mulți reprezentanți ai acestui fel de nutriție. E vorba de Scrophulariaceae. Am putea aminti o buruiană de faneață dar și de pădure, sor-cu- frate (Melampynim), cu ramuri date în lături și frunze dințate așezate față în față. Florile gal- bene, ca o cască, stropite cu puțin roșu, sunt așezate deasupra unui guleraș (bractee) dințat și de culoare violetă. Speciile înrudite au flori și bractee de alte culori. Mult mai mărunt dar ramificat, cu frunze cat o unghie, dințate și străbătute de nervuri apăsate și cu un șirag de flori trandafirii, silurul (Euphrasia) se întâlnește pretutindeni unde cresc ierburi. Deosebit de decorativ e clocoticiul (Rhinan- thus). Crește înăltuț și drept. Are în vârf câteva flori galbene turtite, arcuite ca o creasta de cocoș și cu un mic cioc. Sub ele se găsește o pungă mare a caliciului care, când e uscată și bătută de vânt, „clocotește", spune poporul, scoțând un fel de foșnet uscat ce se aude de departe. Asemănător cu clocoticiul este și vârte- jul-pământului (Pedicularis), cu frunze com- puse din aripioare dințate și cu flori roșii, foarte răspândit pe pajiștile munților, iar unele specii, precum daria, în turbării. O rudă bună a lor, însă mai rară, iarba-gâtului (Tozzia alpina), ușor de recunoscut după tulpina fragilă ramificată și după florile cu cinci dinți, adunați în două buze puțin conturate, poate fi întâlnită în locuri umede din munți. Pe coastele stâncoase înierbate din regiunea alpină trăiește bursuca (Bartsia alpina), cu un caliciu brun-închis, cu flori mari (1,8-2 cm), de un violet-închis, strânse în raceme foliare de 4-6 flori buzate, așezate pe un picioruș scurt, semiparazită pe buruienile înălțimilor. Plante care emit lumină Pătrunzând într-o noapte de vară în adâncul unei păduri, vom zări pâlpâind niște luminițe palide, ca de opaiț, aninate de buștenii putrezi sau aprinzându-se un văpăiș de raze deasupra frunzișului mort. Aceste luminițe misterioase stârneau odi- nioară fantezia oamenilor simpli, care le puneau în legătură cu unele comori ascunse în păduri. Și nu rareori, la rădăcinile copacilor, se întâl- neau zeci de gropi, rodul strădaniilor zadarnice ale superstițioșilor dornici de îmbogățire. Focurile de „comori" țâșnite din copaci nu sunt altceva decât radiațiile luminoase emanate de niște ciuperci, rude cu ghebele sau iasca. Cea mai cunoscută, întâlnită și în țara noastră, este 109 www.dacoromanica.ro gheba-de-copac (Armillaria mellea), o mică ciupercă cu pălărie la care partea luminescentă o formează cordoanele ramificate ale miceliului (rizomorfele), dezvoltate între scoarță și lemnul copacului putred. La alte ciuperci, care cresc mai ales în regiunile calde, lumina poate fi pro- dusă și de pălărie. Impresionantă este și lumina ce vine de jos. Parcă sub vatra de frunze uscate a pădurilor de mesteacăn ori stejar mocnește un foc dulce și statornic. Dând la o parte pojghița frunzișului, vom descoperi izvorul acestei lumini în stratul groscior și presat de sub crustă, împănat cu niște pete alb-galbene. Aceste pete fosforescente sunt hifele unei ciuperci puțin studiate. Dacă vom lua cu noi o bucată de lemn și o vom pune sub un clopot de sticlă, peste câteva nopți vom avea o veioză naturală ce va răspândi în obscuritatea camerei o lumină potolită și mângâietoare. Poeții au cântat totdeauna rouă; modesta picătură de apă căreia razele solare, străbătând-o, îi dau sclipiri de diamant. Rouă diamantină se schimbă într-un smarald tot atât de strălucitor când se așază pe frunzulițele unor mușchi foarte răspândiți, din genul Mnium. Frunzulițele, prin desimea lor, rețin numeroase picături de rouă. Lumina soarelui trece prin marginile frunzelor, suferă o reflexie totală prin picături și ies în exterior, după ce a mai trecut o dată prin frunze, Transparentele paravane îmbracă mușchiul într-o poetică diademă. Vestitul mușchi luminos din peșterile de la Fichtelgebirge (Bavaria), Schistostega osmundacea, descoperit în câteva locuri și în țara noastră (tinovul de la Poiana Stampei, Munții Vrancei etc.), e și mai interesant. Pro- tonema, firișorul subțire ieșit din spor, mai dura- bil ca la alte neamuri de mușchi, își semnalează prezența de la distanță. Nu rouă creează iluzia nestematelor, ci propriile ei celule, a căror membrană, îngroșată, ca o lupă, concentrează lumina cât de slabă și o reflectă asupra grăunților de clorofilă, care, la rândul lor, o răs- frâng în jur, asemenea sclipirilor unui colier de smaralde. Primăvara, sevele izbucnesc mai puternic în copaci. Dacă am avea o ureche extrem de sensi- bilă, am percepe șușotul lor muzical prin țevile de orgă ale corpului vegetal. Puțini însă știu că acest „sânge" al plantei emite lumină. Să tăiem câteva fragmente din frunzele și scoarța castanului sălbatic (Aesculus hippocas- tanum) sau mojdreanului (Fraxinus ornus) și să le introducem într-un pahar cu apă. Vom vedea că seva plantei, amestecată cu apă, va începe să radieze o lumină albastră, care se observă mai bine dacă lăsăm să pătrundă în lichid un fasci- cul de raze solare trecut printr-o lentilă de ochelari sau de lupă. Fenomenul nu e încă bine lămurit în știință. Se pare că pigmenții galbeni rețin radiațiile ultraviolete din fasciculul lumi- nos. în sevă se găsesc dizolvate minerale conținând calciu, sodiu, fosfor, fluor etc. Sub acțiunea ultravioletelor reținute de pigmenții galbeni (flavone), se produc tulburări temporare în echilibrul electrostatic al rețelelor lor cristaline, în urma cărora lumina invizibilă de unde scurte se transformă în lumină reflectată, vizibilă, de raze lungi. Această modificare se numește fluorescentă. în lipsa fluorinei, cu care demonstrăm în laborator acest interesant fenomen optic, putem folosi în timpul primăverii plantele mai sus amintite. Plante-aragaz în fânețele umede din partea centrală și nordică a țării, crește sporadic o plantă ciudată căreia în anumite condiții putem să-i dăm foc să ardă, realizând astfel un număr de scamatorie demn de cei mai vestiți prestidigitatori. Planta este ușor de identificat după tulpina sa înaltă, acoperită cu punctișoare negre, și după spicul cu flori mari, trandafirii, cu vinișoare întunecate. Asemănarea frunzelor ei cu a frasinului a îndemnat poporul s-o numească frăsinel (Dic- tamnus albuș). Prezența plantei este trădată de departe de un miros pătrunzător. Strivite între degete, frun- za sau tulpina frăsinelului lasă o substanță aro- matică și iritantă, excelent mijloc de apărare împotriva animalelor ierbivore. 110 www.dacoromanica.ro Dacă aerul este uscat și liniștit, dacă ne aflăm către amiază, când văpaia soarelui pâr- jolește, sau după o mai îndelungată perioadă de secetă, putem face o încercare uluitoare. Apropiind de tufa de frăsinel un chibrit aprins, vom zări cum dintr-odată în jurul acesteia se țese un nimb pâlpâitor. Noaptea, am avea ima- ginea unei torțe înconjurate de o flăcăruie străvezie și suavă, ca un cearcăn în jurul lunii. Aureola durează câteva clipe, timp suficient pentru a aprinde la ea o bucată de hârtie sau o țigară, ținute la îndemână. Și apoi, tot așa de brusc, se stinge fără ca planta să fi suferit de pe urma cercului de pară ce i-a înlănțuit toată făp- tura. Nu-i nici o scamatorie la mijloc. Acele puncte negre diseminate pe toată tulpina fabrică un ulei eteric. Când aerul este foarte uscat și când razele solare ard cu putere, volatilizarea este mai puternică. Lipsa de vânt face ca vapo- rii uleiului, mult mai grei ca aceia de benzină, să se strângă în jurul plantei. Ei iau foc la prima atingere cu o flacără, dar nu vatămă țesuturile, deoarece uleiul cu care sunt îmbibate părțile plantei le izolează de nimbul de foc. Busole vegetale Dacă am întreba un excursionist cum se ori- entează în lipsa busolei, ne-ar înșirui toate mijloacele clasice învățate la geografie, minus unul mai puțin cunoscut - orientarea după plantele-meridian. Mușchiul, despre care se spune că, iubind locurile umede și întunericul, se fixează tot- deauna pe fața nordică a trunchiurilor de copaci, nu-i un semn tocmai sigur. Pădurea are curio- zitățile și excepțiile ei. Se întâlnesc adeseori mușchi așezați în direcția nord-est, nord-vest și sud-est, așa că lăsându-ne conduși de indica- toarele lor capricioase putem devia fără voie câțiva kilometri. în schimb, plantele-meridian nu se înșală niciodată. Acele lor magnetice le reprezintă laturile frunzei, iar polii de atracție nu sunt decât razele de lumină. Spre deosebire de alte plante care caută cu lăcomie razele solare, plantele-meridian, iubi- toare de locuri deschise, ocolesc lumina prea puternică ce le-ar putea vătăma. Frunzele celor mai multe plante se așază orizontal pentru a primi energia solară. Cele ale plantelor-meridian iau o poziție contrară: ele se situează într-un plan vertical, primind astfel foarte puține raze directe și mai multe radiații ale luminii difuze. Cea mai cunoscută busolă-vegetală este un neam de lăptucă sălbatică (Lactuca scariola), foarte comună pe câmpuri și marginea dru- murilor. Crește înăltuță (30 - 70 cm), purtând numeroase flori ca de păpădie, dar de un galben mai pal. Frunzele ei lacerate prezintă zimți largi și curbați. Dimineața, nu constatăm nimic deosebit la aceste frunze. Ele au o poziție natu- rală. în orele când soarele le izbește însă direct, prin acțiunea auxinelor, iau o poziție neobișnu- ită. Se ridică, dar nu paralel cu tulpina. Dacă vom urmări cu ajutorul unei busole sensul de orientare al frunzelor, vom observa că muchiile lor urmează perfect linia nord-sud, iar fețele arată estul și respectiv vestul. Având muchia în direcția nord-sud, razele solare izbesc frunzele în dungă și doar lumina difuză le atinge fețele. La răsărit și la amurg, când puterea de încălzire a razelor este mai mică, frunzele iau poziție de suprafață în raport cu lumina. Cu toate că sunt deosebit de precise, plantele-busolă au un inconvenient: nu pot fi folosite când cerul e întunecat și nici în tot tim- pul zilei. Acest dezavantaj l-au înlăturat bacteriile, încă din 1975, profesorul Richard Frankel, de la Institutul de tehnologie din Massachusets, S.U.A., descoperise proprietatea unor bacterii de a se orienta fără greș spre nord. în 1978, el a dezlegat definitiv acest mister. Aceste bacterii erau înzestrate cu un fel de „busolă" naturală, formată din 22-25 particule de magnetită. Fundația Națională pentru Știință a S.U.A., care a finanțat cercetările, a apreciat că descoperirea ar putea avea rezultate foarte importante sub raport terapeutic. Folosindu-se modelul bacteriilor de a se orienta, s-ar putea fixa astfel de particule magnetice pe medica- 111 www.dacoromanica.ro ment, în scopul dirijării lor precise prin sânge spre o anumită zonă a organismului, cu ajutorul unui câmp magnetic local. Plante-barometru în lipsa unui barometru, plantele sunt capa- bile să ne servească la fel de exact apropierea unei ploi sau furtuni prin unele semne olfactive și vizuale, pe care oamenii legați de natură le cunosc foarte bine. Astfel, aromele și parfumurile răspândite în aer sunt cu mult mai puternice, deoarece uleiurile eterice se evaporă mai intens, din cauza căldurii. Dar apăsarea aerului încărcat cu vapori, din preajma ploii, împiedică miresmele să se împrăștie. Tufele și plantele zac ca ofilite. Crenguțele atârnă fără vlagă, iar frunzele se chircesc. Expli- cația e simplă. în mod normal, planta transpiră, dând afară surplusul de apă. Or, în preajma unei furtuni, atmosfera este suprasaturată de vapori, care împiedică plantele să transpire normal. Atunci o parte din apă rămâne în corpul plantei. Frunzele și mlădițele îngreuiate de prisosul de lichid atârnă fără vlagă, dându-ne impresia înșelătoare că sunt ofilite. Paralel cu aceste semne, mai pot fi consul- tate trei plante-barometru foarte comune și foarte exacte prin pozițiile caracteristice pe care le iau unele organe ale lor atunci când se anunță ploaie. E vorba de măcriș (Oxalis acetosella), obiș- nuit în toate pădurile de fag și ușor de recunos- cut după florile sale alb-roze, cu 5 petale și frun- zele ca de trifoi, de luceafăr (Scorzonera roșea), un neam de barba-caprei cu un capitul roz, și de ciurul-zânelor (Carlina acaulis), composee, rudă cu ghimpii, al cărei capitul mare, argintiu și scăios cu diametru de 6 - 15 cm, se întinde deasupra pământului din cauza codiței prea scurte. Măcrișul își închide corola și frunzele ca trifoiul. Scorzonera își strânge bănuțul trandafiriu. în sfârșit, cuibul-zânelor își trage repede bacteele spinoase peste miezul format din flori tulbuloase, încât ia forma unui boboc. După încetarea ploii aceste plante își reiau înfățișarea obișnuită. Plantele „lunatice” Influența Lunii asupra fenomenelor biolo- gice era cunoscută încă din Antichitate. Plutarh vorbea despre „lumina umedă și rodnică” a zeiței Osiris, care reprezintă Luna în mitologia egipteană, și sub influența căreia creșteau mai repede. Aceleași însușiri de favorizare a dez- voltării plantelor erau atribuite de vechii greci și zeiței Artemis. Știința a dovedit că vechile credințe despre influența Lunii asupra plantelor (ca și a ani- malelor) sunt adevărate în esența lor. în 1961, savantul englez J. Brown a demonstrat că mișcările plantelor și animalelor pot fi ritmate de nadirul și zenitul Lunii. Printre exemplele cele mai convingătoare se numără și curba bio- ritmică a respirației cartofului, mai scăzută când Luna e la zenit și mai crescută când astrul nopții se află la nadir. Deși oamenii de știință n-au căzut întru totul de acord asupra felului cum acționează Luna asupra vieții de pe Pământ, se pare că e vorba de o împletire a atracției magnetice cu gradul de luminozitate al astrului nopții, care se schimbă în raport cu apropierea Selenei de noi, cu fazele prin care ea trece. După cum se știe, cel mai spectaculos fenomen provocat de Lună este mareea, mișcare regulată și periodică a apelor mării, prin care nivelul acestora urcă și coboară zilnic, în același loc și în aceleași ore, mișcările fiind cunoscute sub numele de flux și reflux. Mareea nu se petrece doar cu apele mărilor și oceanelor, ci și cu lichidele din trunchiul unor copaci tropicali. Astfel, un neam de acaju din Guyana, Vallaba, e un copac „lunatic”, deosebit de sensibil la diversele faze prin care trece Luna. Seva acestui copac suferă un fel de maree care o înaltă periodic spre satelitul nostru natu- ral. Fenomenul poate fi observat foarte ușor dacă vom face o secțiune transversală în trunchiul copacului. La toți arborii, un inel înseamnă un an de viață. Inelul e alcătuit din 112 www.dacoromanica.ro două rânduri alternative: unul format din celule largi, parcă umflate de sevă — lemnul de primă- vară - și celule strâmte, mai uscate - lemnul de toamnă. La Vallaba însă aceeași cronologie este mar- cată de 26 de inele, treisprezece exterioare și treisprezece interioare unei linii mijlocii de demarcație. Cele 26 de urcușuri și coborâșuri ale inelelor cuprinse în spațiul unui an reprezin- tă cele 26 fluxuri și refluxuri suferite de sevă. Tăietorii de lemne din Guyana cunosc din practică efectele acestui ciudat fenomen. Dacă arborele este tăiat cu câteva nopți înainte de a fi Lună nouă, lemnul său roșiatic, excelent pentru construcții, abia poate fi cioplit din cauza tăriei sale, concurând în aceste privințe cu celebrul okoume, copacul de oțel din pădurile africane, în această perioadă, seva se găsește în reflux. Circulația ei foarte lentă prin țesuturile trun- chiului și ramurilor favorizează deshidratarea celulelor, care duce la întărirea lemnului. Dacă însă copacul e doborât în timpul Lunii pline, când se exercită din plin atracția magnetică a astrului, iar seva urcă cu putere în țesuturi, asemenea fluxului, lemnul devine moale și poate fi ușor îmbucătățit, pierzându-și din cauza marii cantități de apă calitățile obișnuite. H. S. Burr, de la Universitatea Yale (Co- nnecticut, S.U.A.), a avut ideea să facă în trunchiul unui arțar două găuri și să măsoare diferența de potențial electric între aceste puncte. Efectuând astfel de măsurători timp de 20 de ani, a constatat că arțarul reacționează la petele solare, la mișcările Lunii și chiar ale unor planete. Cercetări recente au pus în evidență influ- ența exploziilor stelare asupra circulației sevei din plante, deci în modificarea ritmului de dez- voltare al plantelor. Astfel, trunchiul secționat al unui arbore din podișul Pamir, bătrân de peste 800 de ani, confirmă înrâurirea pe care o exercită unele fenomene astrofizice îndepărtate, ca exploziile stelelor supernove. La această con- cluzie a ajuns botanistul N. Lovalius din Sankt- Petersburg, remarcând - în distribuția anuală a cercurilor - trei perioade de încetinire a creșterii trunchiului, ce coincid cu trei explozii înregis- trate cu prilejul nașterii supernovelor Tycho Brahe (1572), Keppler (1604) și Cassiopeea (1700). Plante electrice în pădurile tropicale din Nicaragua crește o plantă denumită Phytologica electrica, ale cărei proprietăți stranii continuă să fie un teren de dispute între oamenii de știință. Influența mag- netică a acestei ciudate plante se exercită de la 2,5 m, putând fi ușor înregistrată cu un gal- vanometru. Dacă e atinsă cu mâna, produce amorțeală și furnicături. Păsările și insectele o ocolesc. Intensitatea activității electrodinamice a plantei nu e constantă; în timp ce noaptea e abia perceptibilă, o dată cu apariția luminii și curioasa ei proprietate începe să crească, atingând apogeul în jurul orei 14. Explicația acestui fenomen ciudat e de domeniul bioenergeticii. Pornind de la teoria funcției cosmice a plantei, formulată de A. Timiriazev, Szent Gydrgyi, în vestita sa lucrare Bioenergetica, socotește că „procesele intime ale vieții sunt controlate de energia electronilor ce provin din starea de excitare pe care o introduce fotonul în moleculele de clorofilă, energie care ulterior este redistribuită biosistemelor în proporții mai mici. Ajunși în sistemele vii, electronii sunt transportați într-un ciclu închis și necesar ordo- nat ca sens, de curent electric, foarte slab, întreținut de radiația solară". Așadar, un foarte slab curent electric există, firesc, în orice plantă, aflată în plin proces de metabolism. Cum e cu putință însă ca Phytolo- gica să realizeze un potențial bioelectric atât de ridicat, manifestând în același timp proprietățile magnetice? De aici începe domeniul ipotezelor. Se pare că planta reține în cantități mai mari decât alte specii din solul pădurilor litiul și cesiul, ele- mente ce acumulează și fixează electricitatea produsă prin activitatea fotonilor. Asemenea retinei, n-ar fi exclus ca și cloroplastul, în prezența unui element fotoelectric, să acționeze 113 www.dacoromanica.ro ca o fotocelulă în care energia luminoasă - de obicei la plante transformată în energie chimică - se preface de data aceasta și în energie elec- trică. Potențialul bioelectric al plantei sporește progresiv pe măsură ce crește intensitatea radi- ațiilor solare, adică spre orele de prânz. Se știe că între suprafața exterioară a mem- branei celulare, cu sarcini pozitive de Na+ și CI, și suprafața interioară a aceleiași membrane cu sarcini negative se află o diferență de potențial electric denumit potențial de repaos. De aseme- nea, se cunoaște că între o zonă excitată de radi- ațiile solare intense și zonele în repaus ale mem- branelor celulare apare o altă diferență de potențial, așa-zisul potențial, în acțiune. La Phy- tologica, acest potențial în acțiune este cu mult mai mare față de al altor specii vegetale din cauza surexcitării „celulelor fotoelectrice“ din frunze. întrucât planta este - se pare - și un strângă- tor de fier, n-ar fi exclus ca microparticulele de fier, răspândite în tot organismul vegetal, să fie supuse activității acestor mici fotodinami elec- trici și să capete proprietăți magnetice la fel cu electromagneții - și un câmp magnetic extins pe o rază de 2 - 3 m în jurul axului plantei. Acti- vitatea lor slăbește spre seară, când și activitatea solară descrește. Desigur, cele expuse mai sus constituie o ipoteză care nu închide calea spre alte explicații mai complexe și mai subtile poate, pledând pen- tru ideea existenței unei noi punți dintre lumea vegetală și cea animală. Plante care nasc pui vii Ne-am obișnuit cu ideea că viviparitatea - înmulțirea prin pui vii - este caracteristică seriei animale și chiar unul din marile praguri ce despart cele două regnuri biologice. Dar cum la orice regulă există și excepții, viviparitatea se întâlnește și în lumea vegetală. Viviparitatea este o adaptare extremă a plantelor, determinată de condiții deosebit de vitrege pentru înmulțire, pe care trebuie să le înfrunte unele specii în mediul lor natural. Pe țărmurile mlăștinoase ale fluviilor din regiunile tropicale, în apropiere de vărsarea lor în ocean, unde se exercită cu putere fluxul și refluxul, în originala vegetație de mangrove crește un copac cunoscut sub numele de copa- cul-pe-picioroange {Rhizophora mangle). Din capul locului, te izbește o particularitate în înfățișarea lui. Trunchiul este sprijinit de numeroase rădăcini aeriene groase, asemenea unor picioroange care îl țin suspendat deasupra apei și îl fixează în terenul nestatornic. Trecând întâmplător pe sub coroana unei astfel de păduri, ne va întâmpina o grindină de „săgeți" ce se înfig cu putere în mâlul din jur. Aceste săgeți nu sunt altceva decât embrionii, cu o formă curioasă. Sunt niște organe lungi, grele, care, în partea de sus, unde normal e despicătura săgeții, poartă un muguraș, iar în partea de jos, unde se află vârful săgeții, prezin- tă un colț ascuțit din care vor apărea în câteva ore rădăcini destul de puternice pentru a fixa noua plantulă. Ne găsim, așadar, în fața unei plante vivipa- re, ce își crește în propriul ei trup embrionul, eliberându-1 în mediul înconjurător gata încolțit. Ca să putem explica această excepție de la modul obișnuit de înmulțire prin semințe, tre- buie să ne întoarcem cu gândul la locurile neprielnice unde întâlnim acest copac. Fluxul și refluxul mătură periodic țărmurile unde trăiesc arborii-cu-picioroange. Dacă planta s-ar înmulți prin semințe, aces- tora le-ar trebui nu 2-3 zile ca să încolțească, ci cel puțin 5-6 zile pentru a-și forma un sistem radicular capabil să reziste deplasărilor apei. în acest timp, însă, refluxul ar smulge-o cu ușu- rință și ar transporta-o către largul oceanului, unde s-ar pierde. Viviparitatea este, în acest caz, un mijloc de scurtare la maximum a perioadei de germinație. Gata formată, plantula, căzând pe sol, își dezvoltă cu repeziciune rădăcinile. Să nu uităm că puiul de Rhizophora are la dispoziție doar cele 12 ore ale perioadei de reflux, când mâlul se descoperă prin retragerea apelor. Dacă urmă- torul flux l-ar găsi insuficient de puternic fixat, existența speciei ar putea fi în primejdie. 114 www.dacoromanica.ro Aceleași condiții deosebit de vitrege de viață explică și viviparitatea unei micuțe graminee alpine, firuța-cu-pui-vii (Poa vivipara). Vremea la munte este adeseori neprielnică și poate întârzia deschiderea semințelor, al căror embri- on nu are o viață prea lungă. Atunci, planta- mamă îndeplinește pe propriul ei organism ceea ce trebuie să se întâmple în sol: încolțirea seminței. în acest fel, aproape formată, plăntuța reușește în scurt timp după ce cade pe pământ să se dezvolte, fără a mai fi vătămată de asprimile muntelui. Plante-cosmonaut Astăzi, în epoca zborurilor cosmice, când omul a pus piciorul pe Lună și se pregătește să debarce pe Marte și, într-un viitor mai depărtat, să exploreze planeta Venus, cea mai grea pro- blemă este aceea a asigurării unui regim normal de hrană a cosmonauților în timpul unui zbor de lungă durată. în atari condiții, s-a calculat că unui cosmonaut îi sunt strict necesare zilnic: 640 g substanță uscată perfect asimilabilă, 2.200 g apă și 882 g oxigen. Admițând că un grup de șase cosmonauți efectuează un zbor cu durata de 5 ani, rezerva totală de hrană, apă și oxigen, excluzând rezervoarele și ambalajele, atinge în greutate 40 de tone. Deocamdată este practic de neconceput încorporarea unei asemenea „magazii" într-o navă cosmică. Rachetele nu se pot dispensa totuși de ele atât timp cât uriașele stațiuni de ali- mentare „montate" în cosmos aparțin unui viitor îndepărtat. Iată de ce oamenii de știință se stră- duiesc să imagineze soluții cât mai simple și ingenioase pentru a micșora la maximum „ma- gazia" cu aer, combustibil și alimente ale unor nave cosmice ce vor trebui să călătorească în sistemul solar un an sau poate mai mult, asi- gurând cosmonauților condiții cât mai apropiate de cele de pe Terra, adică o presiune atmosferică de 760 mm, temperatura de 18 - 20°C, hrană completă, apă și aer respirabil, în care concen- trația oxigenului să se mențină constantă în jurul procentului de 21%, iar a dioxidului de carbon să nu depășească limita vitală de 0,4° o. Pentru menținerea presiunii și temperaturii constante, există mecanisme reglatoare destul de bine puse la punct, dovadă condițiile exce- lente în care s-au desfășurat zborurile de până acum. Combustibilul clasic este înlocuit cu bateriile solare ce captează energia solară și se încarcă singure în timpul zborurilor. Problema apei poate fi soluționată prin realizarea unui cir- cuit al ei în interiorul navei. Apa consumată de cosmonaut se elimină integral. Adunând-o în rezervoare speciale, ea poate fi folosită din nou, după o prealabilă purificare chimică, ce îi redă proprietățile inițiale. Cât privește asigurarea hranei, a sursei de oxigen și purificarea aerului de dioxid de car- bon, soluția cea mai nimerită ar fi folosirea algelor verzi, care pot rezolva prin fotosinteză - o circulație a materiei vii în interiorul navei, asemănătoare aceleia din natură. Având la dis- poziție lumină naturală sau artificială și dio- xidul de carbon provenit din respirația cos- monauților, ele vor degaja oxigen, asigurând astfel purificarea aerului, și vor sintetiza sub- stanțele organice ce vor constitui hrana echipa- jului. După numeroase cercetări de laborator și după ce a fost „plimbată" în unul din sateliți împreună cu câinii Belka și Strelka, s-a ajuns la concluzia că cea mai potrivită plantă în acest scop este alga verde unicelulară Chlorella. Ea are nete avantaje față de celelalte specii vege- tale: produce o mare cantitate de oxigen, acu- mulează substanțe organice, folosind un volum mic de suspensie (deci bazine reduse), are o perioadă scurtă de vegetație, se înmulțește foarte repede, iar întreaga biomasă a algei poate fi folosită ca hrană. Valoarea ei nutritivă este cea mai ridicată din regnul vegetal. Conținutul de proteine atinge 50% din greutatea uscată și cuprinde toți cei 8 aminoacizi esențiali pentru viața omului, ca și toate vitaminele. Verificarea practică a acestor observații a facut-o cercetătorul rus V. E. Danileiko care, timp de o săptămână, s-a izolat într-o cabină ermetic închisă, alimentându-se cu alge și 115 www.dacoromanica.ro respirând în cea mai mare parte oxigenul produs de cultura respectivă în procesul fotosintezei. în tot acest timp, experimentatorul s-a simțit bine. Experiențele au fost reluate și într-un cen- tru de cercetare din Siberia, unde o fată a trăit 30 de zile într-o cabină ermetică, alimentată cu aerul, apa și substanțele furnizate de Chlorella. Experiențele amintite au îndreptățit folosirea acestui sistem în laboratoarele rusești care, în anii 1975 și 1976, au „lucrat" în cosmos timp mai îndelungat. Nu știm cum vor evolua în viitor condițiile zborului cosmic, însă modesta algă Chlorella s-a dovedit nu numai o hrană ideală, dar și un bun material de însămânțare a unor astre pustii cu germenii vieții terestre. Testele efectuate în deceniul opt sub conducerea cosmobiologului american Cari Sagan au confirmat acest lucru. Poate că o algă va fi acea floare a lui Gopo cu care omulețul său duce mesajul de pace și viață al planetei noastre în Univers. C) AIIMALE CARE IU SUIT CE PAR A FI Melci care nu sunt viermi Solenogastrele, moluște primitive, aparțin încrengăturii Amphineura, care cuprinde melci incapabili de a produce o cochilie adevărată. Ele sunt animale mici, cilindrice, cu aspect de vierme, trăind în apele liniștite ale regiunilor abisale. Specia Pachimenia abissorum, de pildă, a fost scoasă de la 4.000 m adâncime. Unele se hrănesc cu mâlul de pe fund, altele cu celenterate sau cu animale aflate pe coloniile de celenterate, în fine, unele specii din genul Ane- menia sunt parazite pe actinii. Dar melcul care ne acordă cea mai mare „șansă" de a-1 confunda cu un vierme este melcul-vierme (Vermetus), comun în Marea Mediterană. Tubulețele sale acoperă substratul stâncos la fel ca tuburile unor viermi policheți. Numai dacă îi studiem cu atenție, vom corecta confuzia. în partea centrală și superioară, cochilia lor seamănă, ce e drept, perfect cu un tub de polichet, dar la bază, acolo unde se prinde de substratul de piatră, ea pre- zintă câteva ture regulate de spiră, ceea ce ne confirmă că avem de-a face cu un melc și nu cu un vierme. Melci care nu sunt scoici Nici un copil nu confundă un melc închis într-o cochilie mai mult sau mai puțin răsucită cu o scoică, al cărei corp este apărat de două valve cu forme, ornamente și culori ce variază de la gen la gen. Și totuși, într-un caz, putem fi păcăliți. Un opistobranhiat ciudat a fost descoperit în vara anului 1959 în Marea Japoniei, lângă labo- ratorul marin de la Tamano, primind numele de Tamanovalva Umax. Acest gasteropod prezenta o cochilie alcătuită din două valve calcaroase, legate între ele printr-o articulație formată dintr-un ligament dorsal, asemenea scoicilor lamelibranchiate. Dintre cele două valve, mici de numai 7 mm diametru, cam cât ale deli- catelor unghiulițe de pe litoralul Mării Negre, ieșea un melcușor lung de 10 mm, verde-închis și cu două tentacule bucale mici ca niște lobi. Ochii, care se ating, sunt așezați pe o ridicătură deasupra capului. Când este tulburat, la fel cu semenii ce se retrag în cochilie, el se strânge între cele două valve ce se închid ermetic. Melci care nu sunt fluturi Cei care se plimbă pe Marea Mediterană au prilejul să observe deasupra apelor niște ființe ca niște fluturași, ce bat zglobiu valurile cu ari- pioarele. Pescarii și localnicii au botezat aceste ciudate ființe farfalle di mare (fluturi-de-mare), nume poetic dar inexact, deoarece este vorba de pteropode, melci-vâslași, din ordinul Opisto- branchia, admirabil adaptați la viața de înotător. Cu ajutorul unor apendice laterale în formă de aripioare, execută mișcări grațioase, amintind perfect delicata vâslire aeriană a fluturilor. 116 www.dacoromanica.ro Răcușori care nu sunt rățuște Ciripedele sunt niște răcușori de mare străvechi, care își trag numele de la prelungirile picioarelor în formă de ciri. Acoperite de o cara- pace formată din mai multe plăci calcaroase, ele stau fixate pe un suport (stâncă, scoici, carapace de crabi, pontoane, fundul corăbiilor) printr-un peduncul. Dintre ciripezii fără picioruș, cunos- cute sunt bubulițele-de-mare (Balanus). Căsuțele lor, așezate una lângă alta, par niște faguri calcaroși. Dintre ciripezii pedunculați, așa-zisele rățuște-de-mare sau scoici-rățuște (Anatife), care stau de obicei fixate pe lemne cărate de ape, sunt celebre, deoarece au inspirat, datorită ciudatei lor forme, una din cele mai ves- tite și amuzante superstiții din Evul Mediu, legată de concepția, de largă circulație pe atunci, a generației spontanee. Pești care nu sunt arici N-ar părea cel puțin ciudată imaginea unui ghem de spini, amintind perfect de un arici, care plutește pe suprafața mării? Arici-de-mare (Echinoidea) există, ce e drept, numai că ei tră- iesc numai pe fundul mării (în mâl sau în pereții stâncilor), unde, de altfel, vânează. Ariciul care plutește ca un balon pe valuri nu are nimic din înfățișarea și comportamentul echinodermelor marine. E vorba de un pește bine cunoscut de oamenii de știință, de pescar1 și chiar de oamenii din jurul apelor tropicale ale Oceanului Atlantic, și adesea întâlnit în muzee sau baruri în chip de curiozitate. Peștele-arici (Diodon hystrix), dacă e prins și lăsat la aer, se umflă, și în această stare poate fi uscat, apoi vândut. Peștele nu are solzi. în locul lor, apar niște evaginații în formă de spini ascuțiți, fiecare având un mușchi propriu ce îl contractă și îl ridică perpendicular pe suprafață. Când peștele este în pericol și se găsește la suprafața apei, el înghite apă, se umflă, se întoarce cu burta în sus, iar spinii devin erectili. Gura altor pești nu poate prinde acest bulgăre spinos, a cărui înțepătură e, de altfel, foarte toxică (conține două substanțe otrăvitoare: tetrodontoxină și sferoidină). Umflarea animalului se datorește unui diverti- cul ca un sac, cu pereții subțiri, care, pornind din gură, aderă la peritonei, după ce înconjoară toată masa viscerală. Prin dilatarea pereților corpului, acest sac se umple cu aer sau apă, provocând erecția spinilor. în dreptul faringelui, el are un sfincter muscular, pe care peștele îl închide și îl deschide după voie. După trecerea primejdiei, animalul elimină brusc aerul și apa prin gură, prin opercule și prin anus, se întoarce la poziția normală și... ariciul a devenit pește ca mulți alții. Peștele care nu e broască în apele Mării Caraibilor trăiește un pește ciudat, numit pe drept cuvânt peștele-broască (Ogocephalus vespertilio). Nu e impunător. Aduce cu un mormoloc mai mare, terminat cu o coadă subțire. Solzii săi sunt prefăcuți în niște butoni ascuțiți, care îl acoperă aproape peste tot, astfel că nu poate fi apucat de răpitorii mai mari, din cauza înțepăturilor. în regiunea mediană, mai lățită, sunt situate două organe originale ce îi favorizează o locomoție cu totul deosebită de a peștilor comuni. Ele reprezintă aripioarele pectorale modificate. Acestea, alcătuite din două oase pterigofore (cleithrum și postclei- thrum), sunt susținute de două pliuri ale corpu- lui, devenind un fel de suport, continuat apoi cu radiile înotătoarelor. Când stă pe fundul apelor, cu ajutorul acestor două membre peștele se ridică cu ușurință, căpătând o poziție de broască, și se poate deplasa cu salturi de batra- cian. E un sistem nou de locomoție, adaptat zonei bentonice, unde este mai ușor să prinzi o pradă sărind pe ea. Toți cei care l-au urmărit vânând au rămas surprinși de analogiile sale cu broasca. Sprijinit pe aripioare, el pândește în cea mai perfectă liniște prada, formată de obicei din viermi și crustacei, sărind asupra ei cu un salt extrem de rapid și exact, în care coada joacă rol de „propulsor". 117 www.dacoromanica.ro Pești care nu sunt păsări Când spunem păsări, ne gândim la niște ani- male care zboară și-și fac cuiburi. Aceste atribute prin excelență „păsărești", când le întâl- nim la alte grupe de animale, ne trezesc un sen- timent de surprindere. Probabil că de un astfel de sentiment sunt cuprinși călătorii porniți într-o croazieră de plăcere pe Mediterana când, privind undele azurii ale mării, asistă la o scenă uluitoare: ca la o comandă, zeci de submersibile marine sparg oglinda apei cu un salt energic și apoi, încordân- du-și aripioarele, planează zeci și uneori sute de metri deasupra undelor. Misterul va fi repede dezlegat dacă una din aceste ființe acvatice zburătoare va ateriza din greșeală pe puntea vasului. Acest planor zbâmâitor nu-i altceva decât rândunica-de-mare (Exocetes volitans), un pește de 25 - 50 cm, înzestrat cu o înotătoare pectorală cu 14 - 15 radii, a cărei lungime reprezintă până la 75% din aceea a corpului, oferind o suprafață de 300 - 500 cmp, și cu o înotătoare codală cam de două ori mai mică, având lobul inferior mult mai dezvoltat decât cel superior. „Această dis- poziție anatomică joacă un rol important în câștigarea vitezei pentru zbor - scrie Eugen Pora. Peștele se apropie de suprafață și înain- tează cu o viteză mereu crescândă și, când ajunge cam la 15 m/sec, corpul iese din apă și înotătoarea pectorală, care până acum era lipită în lungul corpului, se desfășoară într-un plan de susținere, iar coada bate cu până la 70 mișcări de ondulație pe secundă. Corpul fiind în aer, rezistența mediului a scăzut și viteza lui de înaintare crește la 20 - 25 m/sec. Acum ani- malul iese complet deasupra apei și numai lobul inferior al înotătoarei codale bate apa, lăsând o dâră vizibilă." Un pește zburător și mai abil decât Exocetes este Cypsilurus, întâlnit exclusiv pe țărmurile Mediteranei. La Cypsilurus nu numai înotă- toarea pectorală se desface în plan de zbor, ci și cea ventrală, care reprezintă cam 33% din lungimea corpului și are o suprafață desfăcută de peste 200 cmp. Astfel Cypsilurus are două planuri de plutire (biplan), ceea ce îi îngăduie o traiectorie de zbor foarte lungă (400 - 500 m) și schimbări frecvente de direcție în aer. Acestea le rea- lizează cu ajutorul înotătoarelor ventrale, ce-și schimbă planul față de cele pectorale. Peștii-zburători au strămoși din vremuri străvechi. Astfel, au fost descoperite fosile de exemplare care au trăit în triasic. Dar care să fie rațiunea zborului lor? Probabil că și în trecut, și astăzi există aceleași cauze. In unanimitate, savanții consideră că zborul este o adaptare spe- cială pentru a scăpa de unii pești răpitori cum ar fi bonita, dorada, tonul, care sunt foarte voraci. Ieșirea și apoi scufundarea la zeci și sute de metri distanță ascunde peștele de ochiul duș- manului, mai ales că în apă vizibilitatea este destul de redusă. Așadar, ieșirea din apă este cel mai bun ascunziș pentru peștele-zburător. Este adevărat că în aer pot să apară alți dușmani, păsări ichtifage, care îi pot prinde din zbor (fre- gate, petreli, albatroși). Riscul din aer este însă cu mult mai mic decât cel din adâncul apelor răscolite de peștii răpitori, ceea ce explică con- servarea timp atât de îndelungat al acestui mijloc de apărare. Dar peștii au „împrumutat" de la păsări nu numai aripile, ci și cuiburile. Prin râurile li- niștite și bălțile țării noastre, ca și în Deltă, trăiește un peștișor, pe la noi de 5 - 6 cm, în părțile mai nordice ale Europei de 9 - 10 cm, numit ghidrin (Gasterosteus aculeatus), despre care am scris mai pe larg în cărțile mele Arti- zanii naturii și Animalele vorbesc? Pe cât e de mic, pe atât este de celebru acest ghidrin, deoarece ciudatul său comportament nupțial, ca și calitățile sale de „tată vigilent" au stârnit interesul celor mai vestiți etologi. Dar nu de acest lucru vom vorbi acum, ci de extraordinara lui însușire de a confecționa cuiburi, aptitudine pe care am socotit-o păsărească (doar gorilele, dintre mamifere, făuresc niște culcușuri asemănătoare unor cuiburi foarte rudimentare). în lunile aprilie-iunie (în funcție de latitu- dine), masculii capătă veșmânt sărbătoresc de nuntă. Devin portocalii pe partea ventrală, 118 www.dacoromanica.ro spinarea se îmbracă în zale argintii, iar ochii capătă o culoare verde. In acest stadiu, ei încep să confecționeze un cuib. Aleg pe fundul apei un loc mai liniștit, sapă cu coada o mică adânci- tură și aici adună tot felul de resturi de plante sau de materiale plutitoare, pe care le fixează la început cu pietre, pentru a nu fi luate de apă, apoi le impregnează cu niște secreții mucoase ale pielii, ce apar prin frecarea corpului de aces- te materiale, sau cu un produs special al rinichiu- lui, secretat sub acțiunea hormonilor sexuali. Secrețiile organice ale peștelui ajung în apă sub forma unor fire foarte subțiri, ce se alătură unele de altele și se întăresc, formând adevărate cabluri plurifile, cu ajutorul cărora se fixează și se leagă resturile plantelor de cuib într-o for- mație solidă, ovoidă, cu lungime de circa 10 cm și grosime de circa 5 cm. Prin frecvente mișcări de răsucire, masculul are grijă să păstreze în mijlocul cuibului un spațiu liber în care să se adăpostească femela, cu foarte puțin mai mare decât el. în acest cuib se desfășoară actul nupțial, ce are loc după un ritual foarte original, și tot aici eclosează puii, care sunt îngrijiți și apărați cu o abnegație și cu o strășnicie rar întâlnită, timp de o lună, de un tată-model, până când alevinele sunt capabile să se „descurce" singure. Gasterosteus nu este un caz unic de pește făuritor de cuiburi. O rudă a sa, Pygosteus, z'și face cuiburi agățate de tijele plantelor de baltă. Pe litoralul Mării Nordului și Mării Baltice, între ramurile de Fucus — alge brune - se întâl- nesc adesea cuiburi construite de ghidrinul-de- mare, Spinachia spinachia, cam de două ori mai lung decât ruda sa de baltă și cu 15 spini pe spate. Un pește care nu e cal Poate unul din cei mai cunoscuți pești din Antichitate până în prezent, pomenit în mitolo- gia greacă, luat ca motiv decorativ de artizani și imortalizat ca erou în multe cărți ale copiilor, este căluțul-de-mare (Hippocampus), care își duce viața prin crângurile de alge și de zegras (Zostera), aproape de suprafață. Deși este mărunt (8-12 cm), înfățișarea lui aduce vag cu a unui cal, cu coamă, bot și coadă, ce se deplasează aproape vertical în apă, ceea ce a întărit credința celor vechi că ei sunt căluții marini care trag pe fundul oceanelor carul zeu- lui mării, Poseidon. Dincolo de legendă, căluțul-de-mare este, fără îndoială, un pește ciudat, nu numai prin înfățișare, dar și prin felul cum se înmulțește și prin unele particularități de comportament. Hippocampul nu și-a păstrat aproape nimic din aspectul de pește. Nu mai are solzi. Părțile inferioare ale acestora s-au unit în dermă, dând naștere unor plăci calcaroase ca o cuirasă, îmbrăcată pe deasupra într-un epiteliu foarte subțire. Sub plăci, el are puțină came. Din acest motiv nu este căutat ca hrană de nici un prădă- tor marin. Corpul ia o poziție verticală, iar capul lui se găsește în unghi drept față de axa corpului. E lipsit de înotătoarea codală - principalul mijloc de înot al peștilor. Prin compensație, înotătoarea dorsală, foarte flexibilă și alcătuită din raze fine, legate printr-o membrană delicată, străvezie și rezistentă, este acționată de o musculatură dez- voltată. Aceasta imprimă aripioarei o mișcare sinuoasă, de elice, ce ajută deplasarea înainte a peștelui. Direcția de înot, la dreapta sau la stân- ga, este asigurată de o mică înotătoare laterală, situată la locul de inflexiune a capului pe axa trunchiului. Coada hippocampului, mobilă, se norte răsuci în jurul ei sau al unor suporturi în rormă de tije. în timpul nopții, peștele își rulează coada în jurul unui fir de algă sau de iarbă-de-mare și e legănat de valuri. Comportamentul hippocampilor a intrigat pe oamenii de știință. Acum câțiva ani, a putut fi surprinsă comunicarea sonoră a unor căluți- de-mare. Banda magnetică n-a înregistrat un „nechezat", ci un sunet delicat ca la clopoței, scos, se pare, printr-o anumită frecare a plăcilor calcaroase. Și mai interesantă însă este înmulțirea acestui peștișor, a cărei taină a fost descifrată în 1831 de cercetătorul danez F. Ekstrdm. Se știe că puii acestui pește se dez- voltă ca la cangur, într-un marsupiu, un fel de 119 www.dacoromanica.ro pungă ce se deschide numai în momentul când puii trebuie să părăsească adăpostul părintesc. Ekstrom a precizat că marsupiul se găsește numai la masculi și nu la femele, astfel că tatăl naște puii vii și nu mama. Femelele de hip- pocampi caută masculii în clipa când ovulele lor s-au maturizat. Cu ajutorul unui oviscap, femela introduce prin porul mic al marsupiului ovulele sale în pungă. Un hippocamp mascul poate fi vizitat de câteva femele, până când se strâng 40 - 50 de ouă, pe care masculul le fecundează îndată. în timpul dezvoltării embrionilor, între oul fecundat și pereții pungii marsupiale se formează o interpătrundere, în așa fel încât fiecare ou este învelit într-un pliu al peretelui, intem, puternic vascularizat, care devine astfel o adevărată placentă paternă. După circa trei săptămâni, puii ating 5-6 mm, ajungând la maturitate. „în acest moment, tatăl, prin mișcări bruște de îndoire și răsucire, laterală și pe spate, deschide orificiul marsupiu- lui și proiectează de fiecare dată câte un grup de 10 - 20 de pui la exterior, apoi se prinde cu coada de un suport și, după un anumit timp de odihnă, operația reîncepe. Circa într-o zi, toți puii sunt născuți și eliberați." (Eugen Pora, „Am întâlnit animale cu obiceiuri curioase") Alevinele de hippocamp, foarte asemănă- toare părinților, înoată în apropierea tatălui, fixându-se de suporturi fine sau prinzându-se cu cozile între ele. Eugen Pora, care le-a studiat îndeaproape la Agigea, le-a comparat cu o „mică și drăgălașă herghelie de mânzuți". Șopârle care nu sunt șerpi Nu rareori, trecând prin păduri vom zări strecurându-se printre frunze un soi ciudat de animale. La prima vedere, acestea seamănă per- fect cu niște șerpi, numai că sunt mai greoaie și mai neîndemânatice. Că nu sunt șerpi, oamenii din popor știu bine; de aceea le-au dat numele de năpârci-cu-platoșă, la cele mai mari, și de șerpi-de-sticlă, la cele mai mici. în realitate, aceste ființe sunt șopârle aparținând familiei Anguidae. Spre deosebire de șerpi, care au pleoapele sudate și transparente, și prin urmare nu pot închide ochii, șopârlele au pleoape și, din când în când, clipesc repede. Deosebiri mai sunt la forma și alcătuirea capu- lui, la forma și așezarea solzilor de pe abdomen. De asemenea, șerpii nu au conduct auditiv și nici o crăpătură longitudinală pe laturile corpu- lui. Năpârca-cu-platoșă (Ophisaurus apodus), care trăiește în Europa de sud-est, Crimeea, Asia Mică, Iran, Turkestan, este uriașul acestei familii, ajungând până la 1,20 m lungime. Membrele posterioare sunt ca niște cioturi, abia vizibile, ceea ce dă șopârlei aspect de șarpe. Coloritul animalului este roșu-cafeniu sau gal- ben-cafeniu, cu luciu sticlos. Platoșa netedă și tare, formată din solzi, o apără de mușcăturile șerpilor otrăvitori și scorpionilor. Coada ei nu se rupe. în văile pline de tufișuri, care formează biotopul preferat al acestui animal, cu toată talia lui mare, el stă ascuns și este greu de observat. Hrana lui principală constă din șoareci tineri, lăcuste, melci și omizi, dar atacă ocazional șopârle mici, precum și șerpi. întrucât este ușor de ținut în captivitate, s-a putut observa, în te- rariu, comportarea sa față de pradă: îndată ce-și apucă victima, se-nvârtește cu ea în jurul său cu o iuțeală de necrezut, încât animalul ostenit nu mai este capabil să fugă. Atunci îl strivește și îl înghite cu greutate. Năpârca mică sau șarpele-de-sticlă (Anguis fragilis), comun prin păduri și zăvoaie de munte, atinge 50 cm, din care numai coada măsoară 33 cm. Spre deosebire de năpârca-cu-platoșă, coada șarpelui-de-sticlă se desprinde, atunci când e apucată zdravăn de un dușman, prezentând ast- fel un fenomen de autonomie, ceva mai puțin accentuat însă ca la alte neamuri de șopârlă. Năpârca este mai puțin flexibilă decât șarpele și se deplasează mai greoi, prin arcuiri largi, vioiciunea ei sporind doar seara, când pornește la vânătoare de râme și limacși - hrana ei preferată. Din când în când năpârlește, le- pădând pielea sub forma unui inel îngroșat, din care se eliberează. Năpârca poate îndura foamea luni de zile, este foarte rezistentă și puțin sensi- 120 www.dacoromanica.ro bilă chiar și la veninuri. Așa se explică longevi- tatea ei (în captivitate poate trăi 40 - 50 de ani). Din nenorocire, are mulți dușmani: ariciul, viezurele, dihorul, mistrețul și colubridele, la care se adaugă și omul care, când o întâlnește, o ucide, confundând-o cu un șarpe, de unde și zicala „te strivesc ca pe o năpârcă**. Șopârle care nu sunt păsări sau lilieci în pădurile tropicale ale Indiei de nord și ale Indoneziei se întâlnește un animal ciudat, care ne poartă cu zeci de milioane de ani în urmă, când reptilele terestre, cocoțându-se în copaci, au căpătat aripi și deprinderea să zboare, pre- făcându-se încetul cu încetul în păsări. Cei ce străbat aceste păduri luxuriante, obiș- nuite cu salturile acrobatice ale maimuțelor, care se aruncă 30 — 40 m în gol, prinzându-se de lianele copacilor vecini, rămân și ei surprinși la apariția unor făpturi înaripate, care sar ca maimuțele și zboară ca păsările, fără să semene cu ele, ci mai degrabă cu niște ființe apocalip- tice. Nu e de mirare că primii europeni care le-au zărit, robiți de superstiții, să le fi numit dragoni sau draci-zburători, de unde și denu- mirea științifică - Draco volans - dăruită de Linne, „nașul** atâtor mii de plante și animale. La șopârlele-dragon, de fiecare parte a cor- pului există cinci-șase coaste prelungite, ce susțin un fel de parașută semicirculară, separată total de membre. In stare de repaos, aceste „aripi** se strâng pe lângă corp. Ele se deschid când animalul vrea să se deplaseze, când ia o poziție de intimidare față de un adversar sau în timpul ritualului nupțial, pentru atragerea femelei. Dragonul-zburător, lung de circa 20 cm, din care cozii îi revine 12 cm, este un animal cu un colorit strălucitor ca de colibri. La masculi, sacul de sub gușă este galben-portocaliu, iar membrana de zbor de culoare albastru-cobalt, în timp ce la femele sacul gular este albastru- azuriu, iar aripioarele galben-verzui. In rest, animalele sunt de culoarea scoarței copacilor. De obicei, stau perechi-perechi pe arbori, pentru a vâna furnici. Nu fac „salturi mortale** decât atunci când se pun la adăpost din fața unei primejdii. Mamifere care nu sunt reptile Se știe în general că mamiferele se trag din reptile și că tot din reptile se trag și păsările. Strămoșii lor prezumtivi au fost descoperiți sub formă de fosile și despre ei s-a scris pe larg în multe cărți. însă dovezile paleontologice, oricât ar fi de certe, dau naștere la unele interpretări. Singura cale de a confirma o ipoteză paleonto- logică este de a descoperi un caracter de vechime la un animal contemporan. Or, din acest punct de vedere, clasa Monotremelor, care se deosebește radical de toate celelalte ma- mifere, prezentând multe caractere comune cu reptilele, aduce argumente hotărâtoare pentru clarificarea originii acestora. Monotremele sunt ființe stranii, în care se împletesc caractere de mamifer (corp acoperit cu blană sau cu țepi, pui născuți din ouă, dar hrăniți cu lapte, care se prelinge din glande indi- viduale într-o pungă numită marsupiu), de rep- tilă (centură scapulară cu dispoziție reptiliană, variații termice ale corpului, orificiile intestinal, urinar și sexual deschizându-se împreună în cloacă), și chiar de păsări (un cioc ca de rață, uscat). Toate aceste caractere îndreptățesc așezarea monotremelor în categoria așa-ziselor fosile vii. Aceste animale străvechi sunt cuprinse în două familii: Omithorinchidae, din care face parte omitorincul (Ornithorinchus anatinus), și Tachyglossidae, care cuprinde două genuri de arici-fiimicari: Tachyglossus și Zaglossus. Toate aceste animale străvechi trăiesc în Australia și în insulele învecinate. Omitorincul, animal acvatic, asemănător oarecum cu vidra sau castorul, trăiește pe mar- ginea râurilor din Australia de est, săpându-și adăposturi pe malul apei cu ajutorul ghearelor ascuțite, o galerie de circa 6 m, cu multe coturi, care se deschide într-o cameră spațioasă, umplută cu plante uscate. Galeria este înclinată, 121 www.dacoromanica.ro astfel încât vizuina să nu fie inundată. Din pru- dență, animalul mai sapă o ieșire de rezervă. Aici își duc viața perechile de omitorinci. Ani- malele au un corp turtit de circa 45 - 50 cm lungime, membre scurte, înzestrate cu câte cinci degete, acoperite, la cele anterioare, cu o pieliță ca de rață, iar cele posterioare înzestrate cu un pinten ascuțit și mobil. Coada este turtită și lată. Blana omitorincului este formată din peri deși și aspri, dar tegumentul cozii poartă urme de solzi. Capul este partea anatomică cea mai stranie, datorită ciocului ca de rață cu care se termină. Ciocul ia naștere prin cheratinizarea mandibulei și e înzestrat cu două nări plasate aproape de vârf și cu plăci masticatoare cornoase, ce ajută la sfărâmarea viermilor, insectelor și moluștelor cu care animalul se hrănește. în sălașul ascuns, femela depune 2-3 ouă de circa 2 cm, cu coaja elastică. După 15-20 de zile, sub influența căldurii corpului matern, ies puii, care au un cioc mic înconjurat de o membrană circulară. Cioculețul poate fi folosit ca un fel de ventuză cu care capturează laptele ce se scurge pe pereții abdominali. Nu rareori, laptele este secretat la suprafața apei, de unde puii îl pot consuma, lipăind ca niște rățuște. Obiceiurile omitorincului sunt încă puțin cunoscute, deoarece animalul este extrem de rar din cauza intensei lui vânări în trecut (în prezent este ocrotit în Australia de legi foarte stricte). Primul exemplar ajuns în Europa, la începutul secolului trecut, a fost considerat artificial, un fel de „himeră", deoarece nu era de conceput un mamifer cu cioc care să facă ouă. Aricii-fumicari (Tachyglossus aculeata) au fost descoperiți un sfert de veac mai târziu, mai exact în 1824, dar nu de o expediție științifică, ci de un marinar a cărui ispravă a fost consem- nată în jurnalul de bord al vasului Providența, sub pavilion englez, care transporta o încărcă- tură de arbore-de-pâine din mările sudice în Indiile de Vest. „Aflându-se într-o excursie, arată acele însemnări, locotenentului Gutry a ucis un animal de o formă foarte ciudată. Aces- ta avea o lungime de aproape 17 țoii și aproape tot atâta în lățime. Capul turtit stătea atât de aproape de corp, încât se putea crede că ani- malul era lipsit de gât. Nu avea gură, ca orice animal, ci ceva în genul ciocului de rață, având lungimea de 2 țoii, și care se deschide chiar la capătul lui. Nu avea coadă; corpul îi era acope- rit în întregime cu țepi tari, amintind de porcul țepos." Trebuie să recunoaștem, după mai bine de un veac și jumătate, că descrierea nu era lipsită de exactitate. Echidnele se caracterizează prin corpul îndesat, acoperit în cea mai mare parte cu țepi sau peri, prin coada scurtă, prin ciocul tubular, cu două nări și cu o deschidere numai la capătul inferior, și limba lungă, subțire, vermiformă. Echidna are aceleași obiceiuri ca aricii noștri. în caz de pericol, se face ghem, zburlindu-și țepii, care o fac inexpugnabilă. Hrana lui constă - la fel ca la furnicar - mai ales din termite și furnici. De aceea, dinții îi lipsesc, devenind inutili. Ca la toți mirme- cofagii, limba, ca un fel de vierme, poate fi proiectată departe în afara gurii. Odată cu hrana, animalul ingerează și mult nisip, praf și chiar lemn uscat - care se pare că îl ajută la digestia mecanică. De obicei, trăiește singuratic și numai în aprilie se formează familii de echidne. în august, femela depune un singur ou, pe care îl așază cu gura într-o pungă (marsupium), bine irigată de sânge și apărută doar în acest scop. Aici oul se clocește și după 2 săptămâni puiul sparge singur coaja oului cu o întăritură din vârful capului, începând apoi să se hrănească cu secreția glandelor mamare. Când îi apar țepii pe spate, mama îl scoate adesea afară, îl ascunde într-o gaură acoperită de frunziș și pleacă la vânătoare. După întoarcere, îl reașază în pungă și aceste manevre continuă până puiul capătă totală independență. în acel moment, marsupiul se resoarbe, iar mama și puiul se despart, fiecare căutându-și hrană pe cont pro- priu. 122 www.dacoromanica.ro D) EROII UIOR MITURI ȘI LEGE1DE l-au dansat decât o seară în legendele unor popoare europene, ca și în bogatul nostru folclor, ciudatele insecte efe- meride, ființele cu cea mai scurtă viață de pe Pământ, ar fi băieții și fetele care au murit înainte de a-și fi îndeplinit menirea de soți și părinți și cărora li se îngăduie, o dată pe an, la sărbătoarea numită Rusalii, să coboare pe Pământ sub chip de ființe aripate și să se înfrupte câteva ceasuri din bucuria netrăită a nunții și a dragostei, dispărând în clipa când au cunoscut-o. Această preafrumoasă legendă a efemerelor sau rusaliilor se bizuie pe un fapt științific cert. Efemeridele, care au inspirat această poveste, sunt insecte fine, cu corp zvelt, aproape cilindric, cu aripi reticulate, care, în stare de repaos, sunt ținute în sus. Ele populează fie malul Dunării și Delta, cum ar fi rusalia-mare (Palingenia longicauda), fie râurile și torentele reci de munte, cum ar fi Baethis rhodani sau Rhitrogena semicolorata. Larvele de efemeride duc timp de 1 - 3 ani o lungă viață acvatică, în cursul căreia se petrec numeroase transformări. în clipa năpârlirii, între învelișul pupei și noua cuticulă apar gaze ce o obligă să urce spre suprafață. Aici învelișul se desprinde, iar insecta devine aripată. însă ea nu și-a câștigat încă deplina independență, deoarece, pentru a atinge stadiul adult, mai tre- buie să treacă printr-un stadiu preliminar: o nouă năpârlire, care o face capabilă de repro- ducere. E un fenomen unic în toată lumea insectelor, considerat ca un caracter arhaic. El dovedește vechimea efemeridelor pe Pământ, fapt atestat și de paleontologie, care i-a desco- perit strămoși uriași în perioada carboniferului. Devenite insecte adulte, efemeridele își încep cursa dramatică împotriva timpului, a scurtei vieți de adult hărăzită de natură. Insectele, grupate în roiuri compacte, efectuează zborul nupțial ce are loc pe înserate. Durata vieții este de câteva ore. Efemerida nu se mai hrănește; aparatul ei bucal nu mai funcțio- nează, iar tubul digestiv nu mai conține decât aer. Toată existența lor este concentrată către o unică țintă: reproducerea. Noaptea, când luna se ridică din brădiș, pe undele argintate ale râurilor de munte plutesc milioane de cadavre de efe- meride care cheamă păstrăvii și uneori păsările sau liliecii de apă. „Duhurile" care îngroapă cadavrele Când eram mic, ascultam cu uimire și cu puțină spaimă poveștile despre micile duhuri care îngroapă cadavrele sau despre trolii care curăță fața pământului. Datorită bunicului meu, un neîntrecut pasionat în ale naturii, am făcut cunoștință pe la 9 - 10 ani cu aceste „duhuri", în lungile plim- bări „educative" în jurul Câmpulungului Mus- cel, pe care le făceam în compania lui. Am citit apoi nemuritoarele pagini pe care marele J. H. Fabre le-a închinat acestor ființe extraordinare și ceva mai târziu, la vârsta de 12 - 13 ani, rândurile închinate lor de profesorul Simionescu în Fauna României, ieșită de sub tipar, în 1939. Nu-i greu de presupus că e vorba de necro- fori sau gropari (lecrophorus), cum le spune poporul. Ei sunt rude bune cu gândacii copro- fagi, din care fac parte scarabeul sacru al egipte- nilor {Scarabaeus sacer) și gândacul de-bălegar (Geotrupes), care „curăță" rapid câmpurile de fecalele animalelor. Necroforii își împart frățește munca de îngropare a cadavrelor cu sil- fidele - gândacii supli, frumos colorați în negru- galben și portocaliu. Groparii sunt rapid atrași de mirosul de hoit și, lângă o pasăre sau un șoarece mort, se adună într-o oră 10 - 20 de insecte, care se strecoară sub mortăciune și sapa cu nădejde ore întregi până când aceasta dispare sub pământ. Dacă un cadavru se găsește pe teren pietros, insectele se vâră sub el și, cu opinteli extraordinare, îl deplasează centimetru cu centimetru până unde întâlnesc un sol preferabil. Care e rostul acestei munci încăpățânate și neîntrerupte, mult prețuită de antici care, de alt- 123 www.dacoromanica.ro fel, ca egiptenii, au făcut din scarabeu o insectă sacră, figurând omniprezent pe mormintele sau podoabele lor? Coleopterele necrofage și coprofage asigură în acest mod aprovizionarea progeniturilor lor, care au la îndemână, sub formă de cadavre „prelucrate** sau „pilule** de clocire, hrana necesară dezvoltării. Tortuga sau țestoasa pedepsită O legendă din America Latină povestește că broasca țestoasă-de-supă (Chelonia mydas) ar fi o femeie plimbăreață, pedepsită de zeități ca, ori de câte ori naște, să pornească mereu spre un loc blestemat, unde e nevoie să treacă prin grele încercări și suferință. Legenda în sine conține câteva date prețioase de observație privind comportamentul acestor chelonieni uriași, lungi de 1 - 1,20 m și cu o greutate de 150 — 200 kg, care pe țărmul atlantic al Americii poartă numele de tortuga sau broasca-țestoasă-verde, din cauza culorii verzui a grăsimii. Purtate de curentul ecuatorial de sud, ele călătoresc pe coastele celor două Americi. Totuși, când vine vremea depunerii ouălor, ele se adună toate, doar în două locuri: pe o insulă, situată la jumătatea drumului dintre America Latină și Africa, numită Insula înălțării, și pe malul răsăritean al statului Costa Rica. Pe acest țărm există o regiune numită mlaștina Tor- tuguero, dealuri Tortuguero, o stâncă Tor- tuguero. Localnicii afirmă că această stâncă e un punct de reper pentru broaștele țestoase, care „acostează** totdeauna în dreptul ei. în clipa când coboară pe țărm, începe, după legendă, blestemul zeilor, așadar calvarul speciei luptând să supraviețuiască. Prin nisipul uscat și fierbinte, țestoasele își târăsc cu greu uriașele carapace 200 - 300 m, până unde gă- sesc locurile de pontă. Săparea cuibului cere multă energie, iar depunerea celor 50 - 200 de ouă este de-a dreptul epuizantă. Sosirea lor este semnalată și de oameni, și de animale. Ani- malele, în special puntele, pescărușii și chiar alte neamuri de țestoase, urmăresc ouăle, care constituie o hrană gustoasă. Vânătorii nocturni de țestoase, niște briganzi numiți velodores, le pândesc până depun ouăle, apoi, la întoarcerea spre apă, le răstoarnă și le cară în ambarcațiuni, știut fiind că din grăsimea, carnea și zgârciurile de țestoasă se prepară delicatese, iar din cara- pacea lor se confecționează numeroase obiecte (poșete, rame de ochelari, bijuterii, mânere de baston, bibelouri etc. A doua parte a blestemului, a dramei acestei specii, se petrece 50 de zile mai târziu, când puii de țestoasă, supraviețuitorii masacrului de ouă, ecluzând, se precipită într-o goană disperată spre ocean. Cele două sute de metri de nisip care despart cuiburile de apă devin un adevărat drum al morții. Puii, neajutorați și cu carapacea destul de moale, sunt întâmpinați de mii de păsări și chiar de mamifere, care îi decimează. Din o sută de mii de pui de broască țestoasă doar câteva mii mai reușesc să ajungă la apa sal- vatoare. Păsări care beau sânge O legendă spaniolă, răspândită pe malurile Guadalquivirului, vorbește despre o pasăre de „foc“ care își datorește penajul de culoarea înflăcărată faptului că dă puilor să bea sânge. Legenda, sub o formă ușor modificată, o găsim în satele franceze de la gura Rhonului. Ea se referă la niște păsări reale, păsări- flacără, flamengo (Phoenicopterus ruber), amestec de barză și rață, care izbesc privirea de la distanță prin culoarea penajului, roză la spe- cia europeană, sau roșie la specia americană. Din multe puncte de vedere, flamingii sunt niște păsări ciudate. Privite de la distanță, micile lor colonii dau senzația picturală a unei imense pete aprinse. Când își iau zborul, pe fundalul cerului se des- fășoară „o lungă linie de foc de o splendoare de nedescris** (A. E. Brehm). Flamingii vânează și chiar dorm în apă. O problemă interesantă pentru oamenii de știință a fost a felului cum poate circula sângele în picioarele lor așa de lungi și intrate în apă, a 124 www.dacoromanica.ro căror temperatură poate fi mai scăzută decât a aerului sau a corpului. Măsurătorile au arătat că la extremitățile palmare temperatura ajunge la +26°C, pe când cea a corpului (sub aripi) este de +42°C. Dar circulația arterială și venoasă în picioare este foarte rapidă, astfel că sângele se reîncălzește de îndată ce ajunge în circulația mare. Ciocul păsării, îndoit de la mijloc în unghi drept, este de asemenea un punct de atracție. Partea dinspre cap, mai puțin dezvoltată și de culoare alb-roz, intră ca o țeava în partea îndoită, colorată în negru. Ciocul atât de straniu este admirabil adaptat modului de hrană și de hrănire, fiind un instrument de colectare a faunei mărunte din mâl: viermi, mici moluște, crustacei, larve de insecte etc. Este o hrană modestă dar substanțială, nevalorificată de alte animale. Pentru aceasta însă docul dispune de un filtru ce acționează la fel cu fanoanele balenelor, care strecoară și rețin din apă creveții Euphausia, Pasărea își vâră capul în apă. în această po- ziție, ciocul este întors înapoi, nu înainte, strângând ca o cupă de excavator mâlul pe care îl filtrează prin sistemul de site. Tot ce este viu în mâl se păstrează în gură, iar apa cu mâlul fin iese prin colțurile interne ale ciocului. Când gura s-a umplut cu animalcule filtrate, gâtul cu capul se ridică în aer și totul este înghițit. Ope- rația se repetă până când pasărea se satură. Cât privește culoarea roză sau roșie a pena- jului flamingilor, ea se datorește prezenței carotenului, un colorant natural foarte răspândit în lumea vegetală și animală. Colorantul pătrunde în organismul flamingilor odată cu hrana. S-a constat că această culoare joacă un rol important în viața colectivității de păsări. Flamingii roz sunt mult mai rezistenți decât albinoșii, iar prezența pigmentului asigură for- marea cuplului. Surprizele cercetătorilor nu s-au oprit aici. Adesea, pe penele puilor de flaming perfect sănătoși se zăresc pete roșii ca sângele, produse de hrana pe care părinții o oferă puilor în cioc, asemănătoare unei paste roșii. Analizele au confirmat că acest „lapte roșu“, cum a fost numită pasta, conține, în afară de obișnuitul caroten, toate părțile componente ale sângelui. S-a stabilit că „laptele roșu“ este produs de o glandă situată între esofagul și stomacul păsării. Această descoperire a dat o explicație științifică legendei după care flamingii își hrănesc puii cu propriul sânge. Dracula pădurilor ecuatoriale Legende despre vampiri și oamenii-vampiri sunt cunoscute din Evul Mediu și se întâlnesc la numeroase popoare din America și Europa. în Europa, de pildă, legenda despre Dracula, vam- pirul transformat în om, a circulat intens și a dat naștere unei bogate literaturi și iconografii de groază. Toate aceste legende s-au zămislit în jurul unei specii de lilieci tropicali aparținând fami- liei Desmodontidae care se hrănește cu sângele animalelor. Desmodontidele au un stomac adaptat aces- tui gen de hrană și o dentiție caracteristică. Inci- sivii externi superiori și caninii permit animalu- lui să facă o gaură mică, rotundă, prin care suge sânge. Victimele pot fi animale sălbatice ori domestice: cai, măgari, vite comute, păsările de curte, și chiar omul. La animalele sălbatice, este atacată cu precădere regiunea gâtului, la găini, creasta, la cal mai ales crupa, la vite omoplatul, la om degetele de la picioare, părțile anatomice mai puțin sensibile, care, în timpul somnului, sunt de obicei descoperite din cauza căldurii. Cei mai agresivi vampiri sunt vampirul-mare (Desmodes rotundus), care atinge cu aripile deschise 70 cm, și dracula (Vampyrus spec- trum), a cărui figură înspăimântătoare a oferit imaginației populare un model pentru chipul lui Dracula. Operația se desfășoară pe nesimțite, fără durere și cu o viteză fantastică. Vampirul înțeapă pielea cu incisivii săi fini, apoi mușcă o porțiune de epidermă lăsând descoperită derma vascularizată din care suge încet și continuu sângele, datorită salivei care conține substanțe anticoagulante. Porția îngurgitată atinge greu- tatea corpului (35 - 60 g). Această dublare a 125 www.dacoromanica.ro ponderii l-ar împiedica să-și ia din nou zborul dacă nu ar interveni un mecanism fiziologic unic în lumea animală: imediat după prima înghițitură de sânge, aparatul excretor al liliacu- lui intră în funcțiune, eliminând instantaneu toată apa din lichidul cu care se alimentează și păstrând doar substanțele nutritive. In plus, vampirul concentrează în urina sa de 6 ori mai multe materii excretate decât orice alt mamifer. Această particularitate a atras atenția cercetăto- rilor. Studiindu-i funcțiile renale, extraordinara capacitate de separare și concentrare, specia- liștii speră să tragă unele concluzii valabile pen- tru bunul mers al rinichiului omenesc. Nevinovatele primate care stârnesc groaza Prin pădurile ecuatoriale ori în nesfârșitele tufișuri de bambus trăiesc două semimaimuțe, mărunțele și inofensive, care trezesc o spaimă superstițioasă indigenilor sau călătorilor mai slabi de înger, fiind socotite niște „duhuri rele“ ale ținutului. In 1780, cercetătorul francez Jean Sonnerat, cutreierând pădurile Madagascarului, însoțit de o escortă de băștinași, a asistat la o scenă ciu- dată: la un moment dat, cărăușii au aruncat poverile și au început să fugă prin pădure strigând cu disperare: „ai-ai“. După potolirea panicii, lucrurile au fost lămurite. Strigătele erau declanșate de malgași la vederea unui ani- mal care îi privea curios din tufișuri. Sonnerat a prins și studiat acest animal straniu, de culoare neagră-cafenie, lung de aproape 1 m, din care coada măsura mai puțin de jumătate. Trei parti- cularități anatomice atrag atenția: ochii extrem de vii și strălucitori, dentiția asemănătoare cu a rozătoarelor - semn de primitivitate -, în sfârșit, degetele excesiv de lungi și înzestrate cu gheare prelungite, din care cel mijlociu pare uscățiv și scheletic. El servește ca unealtă specială la împingerea corpului și pentru scormonirea și scoaterea hranei din crăpături. In cinstea natu- ralistului Louis Daubenton (1716 - 1800), Sonnerat i-a dat numele științific de Daubento- nia, la care s-a mai adăugat cu timpul sinonimia Chiromys, legată de particularitățile degetelor. Astfel, animalul figurează în tratate sub numele de Daubentonia (Chiromys) madagascarensis. Ai-ai-ii sunt animale nocturne. Ziua dorm încolăciți ca pisicile, înfășurându-și coada în jurul corpului și al capului. Odată cu sosirea nopții, ei se trezesc din somnolență și pornesc vioi după hrană. Ochii lor scăpărători, ghemo- tocul smolit al blănii, degetele lungi, scheletice, înarmate cu gheare, îi fac să semene cu niște mici demoni. De aceea, populațiile super- stițioase se feresc de aceste „duhuri" prevesti- toare de rele, își mută coliba când ai-ai-ii se pripășesc prin împrejurimi sau îi extermină fără milă. Pentru a fi ferit de dispariția totală, exem- plare de Daubentonia au fost transportate pe Insula Nossi Mangabe, situată la circa 6 km în largul coastei Maroantsetra. Insula, cu o suprafață de numai 560 hectare și nelocuită de oameni din cauza desișului ecuatorial, oferă protecție și un bun mediu de dezvoltare pentru această semimaimuță (lemurian) inspiratoare de legende și superstiții. O rubedenie a sa, ceva mai îndepărtată, făcând parte dintr-un subordin intermediar între semimaimuțe și maimuțe, este makiul-fantomă (Tarsias tarsias), supraviețuitor al unui grup foarte răspândit la începutul terțiarului și păstrat până azi în regiunea insulară malaysiană. înfățișarea lui de ființă de basm îl așază în rândul animalelor curioase. Pare o maimuțică de catifea cafenie, lungă de 40 cm, cu coadă cu tot. Capul mare și rotund, așezat direct pe umeri, este la fel de voluminos ca și corpul și aproape în întregime dominat de doi ochi enormi, glo- bulari, ca niște bile. O particularitate a makiului o reprezintă membrele dinapoi, adaptate săritu- lui, datorită puternicei dezvoltări a oaselor tar- siene (de aici și denumirea științifică de Tar- sius). Astfel tarsidele se pot mișca prin coroanele copacilor făcând, ca și broaștele, sal- turi lungi de aproape un metru. Membrele ante- rioare, slăbănoage, se sfârșesc cu un fel de „mâini", având „degete" nemăsurat de lungi și de subțiri, prevăzute cu câte o unghie și o ven- tuză ca o perniță. . 126 www.dacoromanica.ro «Strania înfățișare a animalului, scrie Aure- lian Băltărețu în lucrarea sa „Monumente ale naturii", i-a atras și vechea denumire latină de spectrum', asemănător, daiacii din Kalimantan îi spun hantu, adică „demon".» De ce? Explicația este simplă. Străbătând pădurea noaptea, oamenii au zărit în lumina torțelor niște ochi enormi, fosforescenți, săltând din creangă în creangă în drumul lor, de parcă ar fi vrut să le arate calea. Cum ochii dispăreau îndată ce se încerca apropierea de ei, nu este de mirare că superstițioșii s-au grăbit să-i atribuie unor „demoni" rătăcitori. în penumbra pădurii vir- gine, plină de zgomote ciudate, impresia sinistră făcută de această ființă inofensivă se amplifică de sute de ori. 127 www.dacoromanica.ro 5 SUPRAVIEȚUITORII VREMURILOR APUSE ARGUMENT Spre deosebire de fosilele propriu-zise, resturi moarte ale unor vechi și străvechi forme de viață, imensa majoritate total dispărute, care constituie prețioase dovezi ale bioevoluției planetare, există și fosile-vii, indivizi supraviețuitori ai unor specii de mult apuse, în medii de viață care le-a asigu- rat conservarea. Adăugăm și relictele, așa-zișii „uitații Domnului" în unele enclave ascunse sau microzone izolate unde s-au menținut de milenii vechile condiții de viață, de la cele edaficepână la cele climatice. Fosilele-vii seamănă ca două picături de apă cu „fotografia " lor de pe cărbunii sau argilele străvechi, dacă sunt plante, și cu scheletele sau alte produse testate cu carbon radioactiv având o vechime de milioane de ani, dacă sunt animale din categoria arhaismelor zoologice, iar relictele aduc cu surate actuale situate la sute și chiar mii de kilometri distanță de arealele clasice. Descoperirea, inventarierea și studierea lor au o imensă importanță științifică oferindu-ne dovezi vii, credibile, asupra evoluției vieții și a marilor modificări climatice produse de-a lungul erelor geologice ca și a situațiilor cu totul speciale în care familii, genuri, specii au dat dovadă de o extra- ordinară putere conservativă, motivată de o pluralitate de factori care au întârziat și chiar au abolit evoluția istorică a vieții, blocând dispariția unor organisme sau ajutăndu-le să-și prelungească existența în anumite „insule" cu totul izolate de supraviețuire. Unele relicte, mai ales vegetale, adaptăndu-se condițiilor speciale ale enclavelor unde au supraviețuit, au căpătat caractere individuale, bine conturate, deosebite de ale suratelor geografice, devenind endemisme. O expresie contradictorie Expresia „fosile-vii“, în esență oximoronică, pare a sfida logica. E ca și cum ai spune: „un faraon în parlamentul european" sau un „om yeti“ președintele unui stat actual. Și totuși îngemănarea aceasta de termeni care se exclud ascunde o realitate palpabilă și demonstrabilă. Cu animale pe care le admirăm ca fosile în muzeele de paleontologie, ne întâlnim față în față, în came și oase, în unele locuri ale Terrei unde au reușit să se ascundă înfruntând scur- gerea milioanelor de ani. Plante, ale căror urme le găsim imprimate în straturile de cărbune străvechi, viețuiesc fără grijă în adâncurile unor păduri sau pe nisipurile inospitaliere ale unor pustiuri, unde nici timpul nu a cutezat să poposească. Deci fosile-vii există în unele colțuri ale globului și ele merită să fie cunoscute și ocrotite, deoarece oricine vrea să știe datorită cărui miracol au putut să supraviețuiască, de ce puteri aproape „vrăjitorești" au dispus ca să înfrunte timpul, ele ne ajută ca să înțelegem mai bine evoluția lumii vii și ne sunt un neprețuit sprijin. Noțiunea de fosilă-vie este mult mai nouă decât cea de fosilă. întâi naturaliștii au găsit urmele nedistruse de timp (oase, plăci, cara- pace, cochilii, dinți, ouă împietrite etc.) ale unor ființe ciudate care, fiind găsite în urma unor săpături în gropi (fossa în limba latină) au luat numele de fosile. Veacuri întregi, zeci de mii de oameni de știință din diferite colțuri ale Terrei, au strâns sute de mii de resturi străvechi. în unele cazuri era vorba nu numai de resturi împietrite sau mulaje de piatră ci chiar de părțile 128 www.dacoromanica.ro tari ale animalelor păstrate în starea lor origi- nară fără a fi pietrificate (adică fosilizate), în alte cazuri, mult mai rare, de părțile moi ale unor animale dispărute, cum e cazul mamuților păstrați intacți cu blană, piele, mușchi, în frigiderele non-stop ale ghețurilor siberiene. Abia în timpul Renașterii capetele luminate au judecat că e vorba de rămășițe ale unor plante și animale străvechi, înfloritoare odinioară pe uscatul și în oceanele globului, dispărute la un moment dat din cauze necunoscute și nu de ciudățenii, de jocuri ale naturii (luduș naturae), colecționate din curiozitate, piese de comerț care se bucurau de cele mai năstrușnice inter- pretări. In momentul nașterii sale ca știință, paleon- tologia s-a ocupat cu descrierea și inventarierea fosilelor descoperite de-a lungul timpului. Acum circa 300 de ani s-a stabilit că fosilele nu sunt amestecate claie peste grămadă, la întâm- plare, ci că în straturile litosferei, care au vârste deosebite, se găsesc cu totul alte feluri de fosile, ceea ce dovedea că faunele și florele au avut o istorie a lor foarte veche și complicată, că formele vegetale și animale contemporane nouă nu reprezintă decât cel mai nou act (nu ultimul, desigur) al unei uriașe drame în nenumărate acte care s-a desfășurat pe scena, în veșnica schimbare de decor, a globului terestru. S-a crezut un timp că istoria fosilelor ar fi relativ simplă: un număr mic de faune și flore, radical deosebite între ele, s-ar fi succedat pe suprafața Pământului fiind separate între ele prin catastrofe formidabile care ar fi măturat Pământul de toată pojghița sa vegetală și ani- mală, pregătindu-1 pentru a fi însămânțat din nou cu germeni - de data aceasta cu totul noi ai creației — așa cum preconiza celebrul savant Buffon, domic să împace credința biblică cu noua știință încă temătoare și nesigură cum ar fi fost potopul biblic, urmat de popularea Pămân- tului cu specii de animale și plante cu totul noi, acelea pe care le admirăm astăzi în toată vari- etatea și splendoarea lor. Interpretarea cu adevărat științifică a boga- tului material paleontologic care se acumulase în cabinete și muzee a devenit posibilă de-abia acum două veacuri și ceva în urmă, când s-a cristalizat în forme coerente teoria descendenței și a evoluției vieții pe Pământ. Din acel moment știința documentelor fosile a căpătat o temelie de nezdruncinat și a devenit, la rândul său, fumizoarea celor mai concrete și mai inataca- bile dovezi în favoarea teoriei evoluției. Fosilele apar din abundență de-abia în stra- turile scoarței Pământului a căror vârstă se ci- frează la 600 - 700 milioane de ani, cele mai vechi cunoscuta fiind din dreptul colinelor de la Ediacra, situate la aproape 500 km nord de por- tul Adelaida și explorate în 1947 de geologul austriac R. C. Sprigg. Timpul geologic a fost împărțit în ere, în perioade și epoci. S-au stabilit trei mari ere de- numite: cea mai veche, paleozoic (durata între 320 - 370 milioane de ani); apoi mezozoic, (durata 120 - 140 milioane de ani) și cenozoic (durata între 60 - 70 milioane de ani), cea mai tânără. Era paleozoică cuprinde 6 perioade: cambri- ană, ordoviciană, siluriană, devoniană, car- boniferă și permiană. Cambrianul a durat 90 - 100.000.000 ani. Perioadele ordoviciană și si- luriană au durat împreună circa 100.000.000 de ani. Cea de-a patra perioadă devoniană a avut o durată de 40 -50 milioane de ani, fiind urmată de perioada carboniferului (50 - 85 milioane ani) și permiană a cărei durată a fost de circa 30 - 40 milioane ani. Mezozoicul este evul mediu al istoriei vieții pe Pământ, fiind împărțit în 3 perioade: tria- sicul, jurasicul și cretacicul. Prima a durat circa 25 - 40 milioane de ani, cea de-a doua circa 20 - 35 milioane de ani. Mult mai întinsă decât cele două perioade precedente a fost cea a cretacicului, care și-a luat numele după aspectul cretos, calcaros, al rocilor de această vârstă și care a durat circa 60 - 80 milioane de ani. în sfârșit, Cenozoicul, perioada modernă a istoriei vieții pe Pământ se subdivide în: perioa- da terțiară, de circa 60 milioane de ani, și cea cuatemară, cea mai recentă, în prelungirea căreia trăiesc și omul și animalele contempo- rane lui, și a cărei durată totală nu depășește 1.000.000 de ani. Perioada terțiară se subdivide 129 www.dacoromanica.ro la rândul său în câteva epoci: eocenul, oligo- cenul, miocenul și pliocenul, în timp ce cuater- narului îi este atașată o singură epocă, pleisto- cenul. Perioada actuală, adică cea de la sfârșitul cuaternarului și până în zilele noastre, durează de vreo 8.500 10.000 ani. Am reamintit aceste noțiuni - care de altfel sunt studiate în școală pentru a permite să se urmărească cu mai multă ușurință, pe coordo- natele timpului, existența și peripețiile fosilelor- vii. De multă vreme s-a simțit nevoia reprezen- tării grafice, sugestive și sinoptice a procesului de evoluție a viețuitoarelor, luând naștere o interesantă ramură a paleontologiei și biologiei în genere, filogenia, care nu e decât genealogia plantelor și animalelor. Ea ne arată pe ce căi s-a desfășurat evoluția grupului respectiv și care sunt relațiile filogenetice dintre diversele forme de plante și de animale. Datele filogeniei sunt utile în prezentarea subiectului pe care îl tratăm, deoarece în arborii geologici stabiliți până în prezent formele fosile sunt introduse laolaltă cu cele actuale, pentru că numai astfel se pot reconstitui relațiile de înrudire corectă, deci genealogiile exacte. De ce sunt interesante și utile științific speciile supraviețuitoare timpului? Acești martori ai trecutului ne ajută, indis- cutabil, să reconstituim cu relativă exactitate drumul evolutiv al speciilor, nu rareori întrerup- tă de salturi și mutații greu de explicat, cu imperfecțiuni evidente ale treptelor evolutive care nu rareori sunt întrerupte și puse sub sem- nul întrebării din cauza lipsei verigilor de legă- tură. In unele situații aceste verigi există, dar sunt și diverse situații (cum ar fi trecerea de la vertebrate și nevertebrate, de la reptile și păsări la mamifere), când firul evoluției este amenințat de hiatus-uri generate de lipsa unor convingă- toare dovezi de continuitate. Care sunt locurile unde întâlnim aceste rămășițe încă trăitoare ale unor specii străvechi de animale și plante? La animale, în primul rând sunt mediile con- servante, situate la adăpostul marilor turbulențe unde viața se derulează cu încetinitorul, cum ar fi adâncul mărilor (zonele abisale) sau ale pământului (peșterile), ape subterane și termale, ținuturile izolate geografic (cum ar fi Australia, insulele Galapagos, Sumatra etc.), enclave geo- termice din zone temperate sau reci și, invers, insule de habitat polar ori stepic în zone cu alt- fel de regim (tinoave, Câmpia Transilvaniei), piscuri sau mici sisteme alpine izolate (cum ar fi la noi Piatra Craiului), păduri ecuatoriale sau subalpine virgine cu o structură nemodificată de mii de ani etc. Oricare dintre acestea pot fi vetre și adăposturi favorabile menținerii pe foarte lungi perioade (de la câteva zeci de mii la câte- va zeci de milioane de ani) a integrității unor specii supraviețuitoare. La ora actuală se fac anumite distincții între fosile-vii și relicte, distincții de care trebuie să ținem seama chiar dacă în ambele cazuri avem de-a face cu specii vechi care ar putea fi unifi- cate în categoria speciilor-fosile. Totuși există nuanțe care ne obligă la menținerea acestei clasificări. Fosilele-vii sunt în primul rând specii fixe, aborigene, care de milioane sau zeci de mi- lioane de ani se găsesc în același mediu de viață. Ele nu sunt rămășițe, deci străini rătăciți în mediul de ansamblu și conservați acolo datorită unor condiții excepționale, similare vechiului lor habitat. Dimpotrivă ei sunt locuitori stator- nici ai unui mediu de viață neschimbat de la ori- gini până în prezent. Relicvele, numite de unii biologi fosile-vii geografice, sunt specii vechi, captive în medii noi de viață, când condițiile de mediu s-au schimbat brusc și imensa majoritate a speciilor a dispărut, ele devenind, prin supraviețuire, martorii amintitori ai unor timpuri ireversibile. Importanța științifică a fosilelor-vii cât și a relicvelor este inestimabilă, ele fiind documente de netăgăduit ale diverselor tribulații prin care a trecut planeta și oferind cercetătorilor dovezi certe aspra evoluției și filiațiilor unor specii și grupe de plante și animale, dezvăluind multe 130 www.dacoromanica.ro taine ale modului cum natura a rezolvat pro- blemele adaptării și conservării biologice. A) FOSILE-VII DII REGIULAIIMAL Eremiții fundurilor marine Brahiopodele sunt nevertebrate marine cu tentacule așezate pe două prelungiri, conside- rate în mod greșit ca revenind dintr-un picior transformat și o cochilie formată dintr-o valvă dorsală și alta ventrală. Trăiesc fixate cu un peduncul care iese prin valva ventrală. Multă vreme au fost confundate cu lameli- branhiatele, cu scoicile, de tipul inimioară (Cardium), des întâlnite pe litoralul românesc, dar de care se deosebesc net prin multe carac- tere. în clasificarea zoologică, brahiopodele nu au o poziție încă deplin lămurită. Trecutul lor a fost strălucit. Ele sunt cunoscute încă din înde- părtatul cambrian: până azi s-au descris aproape 8 000 de specii fosile, din care azi mai trăiesc ca supraviețuitori doar 200. însă cel mai interesant brahiopod este fără îndoială Lingula anatina care trăiește în apele care scaldă coastele pacifice ale Americii de Nord și coastele africane ale Mediteranei și e considerată cea mai primitivă fosilă-vie de brahiopod a cărei cochilie seamănă aproape identic cu cea a speciei L. munsteri care a trăit în Cambrian. După poziția în care au fost găsite cochiliile fosile se deduce că specia străveche avea același mod de viață. Și în acest caz avem de-a face cu o cochilie formată din două valve și un peduncul care poate fi asemănat cu lanțul unui vechi orologiu; e lung, cilindric, umflat la capăt. Lingula trăiește, spre deosebire de celelalte brahiopode, nu fixată de stâncă, ci îngropată în nisipul sub- marin, unde sapă cu ajutorul peduncuhilui un canal vertical pe care îl căptușește în interior cu o secreție, pentru ca pereții să nu se prăbușească. Animalul se ține la capătul de sus al canalului, pedunculul îi atâmă în interiorul acestuia iar capătul său umflat se sprijină pe 131 fund. Lingula bate două recorduri în Guiness- album al fosilelor-vii: rezistă cel mai bine în cele mai populate medii acvatice și seamănă cel mai fidel cu imaginea strămoșilor fosilizați. Captura vasului Galathea La 6 mai 1952, echipajul vasului danez de lurile molcome ale nisipului. Cu toate că sunt urmărite cu perseverență și vânate fără cruțare, ele rămân cele mai răspândite rumegătoare ale deșerturilor nisipoase. Ceva mai mici decât căprioarele pădurilor noastre, le egalează însă în suplețe și gingășie. Blana lor, ca și a antilopelor, are o culoare deschisă, de obicei alb-gălbui, cu pete mai închise sau mai deschise spre coadă sau pe picioare. Masculii sunt împodobiți cu o pereche de coame lungi, răsucite în formă de tirbușon și inelate. Cea mai arătoasă dintre ele este gazela- dama (Gazella dama), care atinge dimensiunile unui cerb-lopătar, iar cea măruntă, dar și cea mai sociabilă și blândă, este gazela dorcas. în pustiurile asiatice, ele sunt înlocuite prin geiran sau antilopa-gușă (G. guttosa), numită așa după umflătura de la gât, ce o deosebește vizibil de celelalte antilope. Geiranul poate bea apa sălcie a fântânilor sau a lacurilor vremelnice din deșerturile sărate. Când vine perioada cea mai caldă și secetoasă a verii, antilopele-cu- gușă migrează în număr mare în regiunile muntoase, unde găsesc hrană mai abundentă. Adesea, ele cad pradă răpitoarelor sau carni- vorelor pustiului. Chiar localnicii le vânează pentru carnea lor gustoasă. Familia caprelor își are în muflonul-cu- manșetă (Ammotragus Iervia) un foarte intere- sant reprezentant african. El își duce viața în mărețele peisaje ale Ennediului, regiune din nordul lacului Ciad. Aici, pe o întindere imensă și aridă, acoperită pe alocuri de ierburi uscate și țepoase, se înalță masive stâncoase de culoare roșiatică, cu ciudate forme de stâlpi și coloane, întrerupte de prăpăstii abrupte. în acest decor haotic, muflonul-cu-manșetă își arată silueta lui viguroasă, mai impunătoare decât a unui țap. îl deosebim destul de ușor după coamele lungi de aproape 1 m, după coama scurtă și după manșetele păroase de la picioare. Curajoși în luptele ce le duc în timpul împerecherii, muflonii sunt deosebit de prevăzători când își părăsesc locurile prăpăstioase. Coboară doar noaptea în câmp, cu toate simțurile încordate. Culoarea roșiatică a blănii lor, armonizată cu a rocilor din jur, face ca aceste animale să fie cu greu deosebite, iar împușcarea lor o piatră de încredere pentru cei mai experimentați vânători. g) Tiranii întinderilor de nisip Tirani se găsesc pretutindeni în lumea ani- malelor. Vicleni, îndemânatici, înzestrați cu gheare ascuțite, cu colți tăioși și cu măsele spe- ciale - carnasiere —, capabile să sfarme oasele victimelor, în cele mai multe cazuri excelenți alergători, ei produc o adevărată panică în rân- dul animalelor ierbivore, a căror unică armă de apărare e fuga. Ei colindă nisipul pustiurilor atrași de prada măruntă, dar și de gazelele și antilopele ce se 218 www.dacoromanica.ro aventurează dincolo de zona savanelor, în căutarea de hrană sau în jocurile de nuntă. Fără îndoială că în împărăția întinderilor galben-roșcate, tiranul cel mai temut este ghe- pardul (Acionyx jubatus). Acest carnivor curios, asemănător la înfățișare cu un ogar, cu corpul zvelt și picioare subțiri, cu o figură mai blajină ca a tigrului, se bucură de o reputație deosebită în lumea patrupedelor. Mulți îl socotesc cel mai rapid mamifer, putând atinge în cursele sale viteze de 70 - 80 km pe oră, cu greu de realizat chiar de automobile, în condițiile drumurilor neasfaltate din deșert. Iuțeala sa este o formă de adaptare la mediu. Să nu uităm că victimele sale, mai ales antilopele, sunt, la rândul lor, foarte bune alergătoare. Ghepardul vânează cam în felul câinilor și lupilor: își gonește prada până o obosește și apoi o atacă. Prețuindu-i șiretenia și neîntrecuta-i pri- cepere la doborârea pradei, oamenii au încercat să-1 domesticească. în unele regiuni a fost dresat, devenind un prețios ajutor al vânătorilor, în acest caz i se pune o scufie pe cap și este adus cu căruța în regiunea de vânat. în clipa când apare la orizont un animal sau o turmă, i se scoate scufia și este asmuțit. După doborârea prăzii, este chemat și i se pune din nou scufia. Și ghepardul capătă partea sa din prada doborâtă. Datorită acestei însușiri folosite de om, el mai poartă și numele de leo- pardul-de-vânătoare. Și râșii își au reprezentanții în pustiuri. în țara noastră, ei trăiesc în copaci, de unde se aruncă asupra victimei, de obicei căprioara, înfigându-le colții în arterele gâtului. Râsul de pustiu (Felis caracal), destul de răspândit în deșerturile Asiei Centrale și ale Africii nordice, evită cu desăvârșire pădurile. Mai mărunt decât râsul din părțile noastre, îi seamănă totuși la înfățișare, având smocuri de păr la ureche și coada scurtă. Blana sa este însă mai rară și colorată gălbui ca nisipul. Arabii pretind că el ar fi cel mai iritabil și sălbatic mamifer cunoscut de ei. Acolo unde stăpânește râsul, pisica sălbatică de barcană (F. mărgărita) nu-și face apariția. Râsul este principalul și poate unicul său duș- man, în afară de om. Fiind și unul și altul car- nivori și vânători nocturni, ei nu pot duce trai bun împreună. însă în ce privește ferocitatea și iscusința, pisica de barcană nu se află mai pre- jos de dușmanul său. Se deosebește de pisica domestică prin blana gălbuie, prin urechile foarte dezvoltate, pentru a prinde cel mai mic zgomot, și prin tălpile acoperite cu peri aspri și lungi. Ziua stă ascunsă în vizuini puțin adânci, săpate în nisip. Doar noaptea iese după pradă. Cu salturi acrobatice, prinde iepuri, șobolani și păsări, uneori încumetându-se să atace animale de două ori mai mari decât ea. Cel mai „drăgălaș" dintre toți tiranii pustiurilor este vulpea de deșerturi, numită de arabi fenec (Vulpes zerda). Un corp mărunțel și grațios, abia cât al unei pisici, acoperit de o blană nisipie, susține o coadă stufoasă și un cap expresiv, cu un botișor ascuțit, cu ochi vioi ca două mărgele și o pereche de urechi enorme. înzestrat cu sensibilitate și agilitate rar între- cute, fenecul nu se ferește de locurile deschise, unde își sapă vizuina și o căptușește cu fibre de palmier, cărate din cine știe ce oaze, ori cu pene și fulgi jumuliți de la victimele sale. în clipa când zărește un vânător, viteza cu care se pune la adăpost în teren deschis este uluitoare. în cel mult treizeci de secunde el sapă un șanț suficient de adânc ca să se ascundă și trage deasupra nisipul cu câteva mișcări de mătură ale cozii. Vânătorul nici n-are timp să se dezmeticească din surpriză. Fenecul a dispărut din cătarea puștii ca o fata morgana. Doar câinii îl pot descoperi în aceste bârloguri improvizate. Mica vulpe este un vânător deosebit de îndemânatic. De cum înserează, își părăsește vizuina și, ciulind în toate părțile uriașele pavi- lioane ale urechilor, pornește în căutarea hranei, care constă în tot felul de animale mici, șoareci, reptile, păsări și nu rareori lăcuste migratoare. Pustiurile mai adăpostesc un animal care, deși vânează foarte rar, poate fi așezat și el în rândul prădătorilor. Este vorba de hienă (Hyae- na), despre care circulă atâtea povești. Privită de departe, seamănă cu un câine. Din apropiere 219 www.dacoromanica.ro însă deosebirile vin lesne de descoperit. Corpul ei este îndesat, gâtul gros, capul puternic, botul mare și dizgrațios. Picioarele din față strâmbe și mai lungi decât cele din spate îi înclină spinarea, dându-i un mers rigid și șovăielnic de câine amețit puțin de o lovitură. Dinții foarte puternici îngăduie animalului să consume resturile osoase părăsite de alte car- nivore după un ospăț îmbelșugat. De altminteri, musculatura pentru mestecat e bine dezvoltată, ceea ce dă botului său acest aspect neplăcut. Lipsite de iuțeală și de rezistență la alergat, hienele nu pot prinde animalele din goană. Ele se mulțumesc doar cu hoituri. In timpul expedițiilor nocturne după pradă, vocea lor neplăcută, în care se deosebesc lătră- turi ascuțite și sinistre hohote de râs, înspăimân- tă pe călătorii neobișnuiți cu pustiul. Deși produce unele pagube oamenilor și le tulbură liniștea nopților cu strigătele ei înspăimântătoare, hiena este totuși un animal folositor, cu rol sanitar, deoarece face să dispară hoiturile, care, neconsumate, ar putea infecta aerul și pricinui epidemii. F) ACOLO UNDE PĂMÂNTUL ATINGE CERUL Limitele altitudinale ale vieții Se spune că etajul alpin al munților repre- zintă pragul cel mai înalt în care întâlnim viața vegetală și animală. îndeobște, el începe dea- supra limitei superioare a pădurii, indiferent de înălțime. „în Asia Mijlocie și Centrală și în anu- mite porțiuni ale Anzilor- notează H. Walther- există masive muntoase cu un climat atât de uscat, încât lipsește un etaj altitudinal împădu- rit. Acolo semideșerturile sau stepele, pe măsura creșterii altitudinii, fac loc unei vegetații alpine. Pe munții situați în zona arctică, etajul alpin este identic cu tundra." Cei mai bine cercetați munți sunt Alpii. De aici se trage și numele acestui ținut de mare altitudine. Nu putem stabili niște limite ferme de înălțime ale etajului alpin. Așa cum se știe, limi- ta lui inferioară o reprezintă ultimele pâlcuri de copaci. Vegetația lemnoasă cea mai înaltă o întâlnim în America de Nord, în Rocky Moun- tains, unde molidul lui Engelmann (Picea engelmannii - foarte asemănător celui euro- pean) se întâlnește până la 3.800 m. Limita superioară a etajului alpin o reprezintă linia până unde coboară zăpezile veșnice, de aseme- nea foarte variabilă. Etajul alpin al regiunilor tropicale umede, cunoscut sub numele de paramos, urcă până la înălțimea de 4.400 - 4.500 m. în munții africani, în special pe Kili- manjaro, o rudă a nemuritoarelor de pe la noi (Helichrysum lanatum) pare a fi un recordman al ascensiunilor, prezența lui fiind semnalată de la 4.480 m. Pe lanțurile muntoase care încon- joară platoul Tibetului - cea mai înaltă regiune a globului, cu altitudini medii de 4.200 - 4.800 m - ultimul supraviețuitor vegetal este Kobresia tibetica, caracteristică mlaștinilor cu ger ce se formează la peste 4.000 m înălțime, iar al ani- malelor, legendarul yeti, locuitor al inaccesi- bilelor peșteri alpine pe care oamenii de știință - judecându-1 după urmele lăsate și după fotogramele rarelor sale apariții — îl consideră fie un reprezentant al unei ramuri neevoluate de hominizi („omul zăpezilor"), fie o pongidă uri- așă, adaptată asprelor condiții ale Everestului („maimuța zăpezilor"). Pe suprafețe de „fim" ale Alpilor, ultimul supraviețuitor este o algă, Chlamydomonas nivalis, care dă zăpezii o nuanță roz. Condițiile de viață în etajul alpin și formele specifice de adaptare Etajul alpin al arcului alpino-carpato-cauca- zo-himalaian este comparat adesea cu tundra arctică. De altfel, unele specii din tundra arctică se găsesc în zona alpină: argințica (Dryas octopetala), ochii-păsăruicii (Saxifaga oppositi- folia), salcia-pitică (Salix herbacea), de pildă. Cu toate acestea, climatul alpin se deosebește radical de cel arctic. în timp ce în Arctica iama reprezintă o noapte permanentă iar primăvara o zi continuă, pe vârful munților există o alter- 220 www.dacoromanica.ro nanță regulată de zi și noapte. în Arctica, inten- sitatea radiației este slabă, în zona alpină ea crește cu altitudinea. Variațiile diurne de tem- peratură în Arctica sunt reduse, în timp ce pe crestele munților diferențele sunt foarte accen- tuate, ele variind puternic între locurile umbrite și cele însorite. Regimul de precipitații este, de asemenea, felurit. Cantitatea anuală de precipi- tații din Arctica este redusă și scurgerea dificilă; în zona alpină ea este considerabilă, dar scur- gerea este rapidă. Regimul climatic al zonei alpine se caracte- rizează prin: vânturi puternice, precipitații frecvente și abundente, temperaturi extreme (-20°C și respectiv +50°C), variații climatice în funcție de unii factori edafici: solurile cal- caroase rețin mai multă căldură, există nișe calde, dar și zăcători cu zăpadă permanentă, sau doline fără putință de scurgere a aerului rece, unde temperaturile se mențin scăzute tot timpul. împotriva vânturilor puternice, plantele se apără prin adaptări adecvate: tufe târâtoare și închircite sau pernițe scunde și dense care nu sunt afectate de vânt, frânat în imediata apropiere a solului (Silene acaulis, Androsace, Saxifaga). Bilanțul hidric favorabil se reflectă în con- centrația scăzută a sucului celular (8 - 12 atm.). Chiar și la specii xeromorfe ca argințica (Dryas), rogozul (Carex), laptele-stâncii (Androsace), acestea nu depășesc 17-18 atm. Totuși, evaporarea ridicată din cauza vânturilor și insolației, ca și conductibilitatea rapidă a apei printre stânci și grohotișuri impun anumite forme de adaptare. Cele mai multe plante alpine au sistem radicular extins sau rădăcini pi- votante, ce pătrund adânc în fisurile umede ale stâncilor. în același timp, pentru a împiedica evaporarea intensă, unele plante alpine prezintă frunze cerate: Loiseleuria, Rhododendron, sunt îmbrăcate într-un înveliș lânos: floarea-de-colț (Leontopodium), parpianul (Antennaria), siminocul african (Helichrysum), Espeletia din Anzi, sau devin suculente: verzișoara (Semper- vivum), iarba-grasă (Sedum), grășătoarea (Cras- sula). Compoziția chimică a rocilor, care deter- mină reacția solului, joacă un rol important în construirea covorului vegetal. Acesta diferă simțitor în munții calcaroși, unde, pe soluri rendzinice, întâlnim multe specii bazifile, ter- mofile și fotofile, ca pelinul-alpin (Artemisia pet-rosa), macul-alpin (Papaver pyrenaicum), fîruța-vineție (Festuca violacea), ochiul- șarpelui (Erythrichium), floarea-de-colț (Leon- topodium), cujba (Doronicum carpathicum), în timp ce pe munții silicioși, cu soluri acide humi- co-silicatice podzolice, întâlnim frecvent ochii- păsăruicii. (Saxifraga cymosa), piciorul-cocoșu- lui (Ranunculus glacialis), pătlagina-alpină (Plantago gentianoides), cărbunașul (Phyteuma nanum) etc. Plasticitatea unor specii alpine se manifestă prin caracterul lor vicariant. Este cunoscut cazul bujorului-de-munte din Alpi. Pe calcar crește specia Rhododendron hirsutum, iar pe roci sili- cioase sau pe soluri humice, acide, Rhododen- dron ferrugineum (la noi, R. kotschyi). O caracteristică a speciilor alpine este modul de a se apăra împotriva temperaturilor joase ce produc vătămări datorită înghețării apei în țesu- turi și uscarea organelor supraterane. Acestea nu-și pot acoperi pierderile de apă din cauza blocării vaselor conducătoare cu gheață în care s-a transformat apa din sol. împotriva acțiunii temperaturilor coborâte, plantele nu au un mijloc practic de apărare, deoarece temperatura plantei este aceeași ca și a aerului înconjurător. Singura adaptare este călirea, proces fiziologic ce are loc toamna, când încep primele nopți reci. Călirea produce unele modificări fizico-chimice în protoplasmă. Ca urmare a concentrației zaharurilor, se pro- duce o bruscă sporire a concentrației sucului celular cu câteva atmosfere. în acest fel, acesta poate rezista până la temperaturi de la —20°C până la -40°C. Un proces opus, de decălire, are loc primăvara, odată cu încălzirea aerului. E un lucru bine știut că, în zona alpină, condițiile vitrege de viață (temperaturi scăzute, oscilații mari de temperatură în cuprinsul unei zile, vânturi puternice, adăpostire anevoioasă) constituie un obstacol atât pentru supraviețuirea 221 www.dacoromanica.ro faunei specifice, cât și pentru pătrunderea unor animale din zonele inferioare. Numai speciile psichrostenoterme, deci care trăiesc la tempera- turi scăzute, și cele euriterme, care suportă li- mite largi de temperatură scăzută, pot rezista pe culmi alpine. O formă deosebit de interesantă de adaptare la frig o reprezintă melanismul, culoarea întunecată ce caracterizează atât inflorescența unor plante din neamul firuței sau rogozului, cât și tegumentele unor artropode și vertebrate (vipera neagră, tritonul de munte, capra neagră). Apar modificări specifice la nivelul marilor grupe zoologice. Astfel, cochiliile melcilor care își duc viața pe vârful munților (Pupilla alpicola, Vertigo genesii, Lycinaria cana farta etc.) sunt mici, fusiforme, cu striații mai pronunțate de creștere. Insectele sunt sau melanice sau intens co- lorate (au culori de avertizare); în general, sunt bune zburătoare, pentru a înfrunta viteza vântu- lui. Păsările specifice (brumărița-de-stâncă, fâsa-de-munte, prundărașul-de-munte, fru- moasa cojoaică-de-munte, numită și fluturașul- de-stâncă) au zbor scurt, stângaci, în schimb sunt bine adaptate pentru a găsi hrană pe sol, de a se agăța cu ghearele de piatră și de a scoate insectele din crăpăturile stâncilor. Marile răpi- toare, din cauza rarității extreme a vânatului, sunt capabile de zboruri îndelungate, planate, realizate cu ajutorul aripilor, a căror anvergură adesea depășește 2,5 m. Din cauza duratei scurte a verii, mamiferele, în special rozătoarele, au o mai lungă perioadă de hibernare, și-și fac, ca marmota, vizuini ter- mostatice. Durata perioadei de împerechere (la capra neagră, ibex etc.) este grăbită de vremea rea și prelungită de o vreme bună. Fiecare grupă de animale se oprește la un anumit prag altitudinal. Fluturi în migrație și tabanide în căutarea de turme sunt întâlniți până la circa 3.000 m. Viperele, tritonii, șopârlele cam până la 2.800 m. Mamiferele pot rezista până la altitudini de 3.000 - 4.000 m. Fiecare continent își are recordmenii lui. în Europa, cităm capra neagră, ibexul, marmota, șoarecele de zăpadă. în Anzi, stăpâna absolută a înălți- milor e lama. în Munții Stâncoși din America de Nord, capra-zăpezilor (Oreamus americanus) pare a fi cea mai temerară cățărătoare. Pentru Asia Centrală, stăpânul întinderilor albe alpine rămâne irbisul sau leopardul-zăpezilor, căruia i se adaugă hahurul tibetan, iar în Asia apuseană capra bezoar. Vulturii domină însă înălțimile: ei cuibăresc pe piscuri de 5.000 m și survolează înălțimi de 6 - 7 km. Condorul, în America de Sud, zăganul în lanțurile caucazice și himalaiene, sunt păsări care privesc de la cea mai mare înălțime planeta. Nanismul și tundra alpină Nanismul, deci dimensiunile pitice, consti- tuie una din trăsăturile caracteristice pentru plantele care urcă curajos spre 3.000 m altitu- dine, acoperind tundra umedă și rece născută pe soluri acide, silicioase. Covorul vegetal al pis- curilor este format din specii foarte mici de graminee (Festuca supina, Oreochloa disticha, Agrostis rupestris etc.) și ciperacee (Juncus tri- fidus, Elyna myosuroides,, Carex curvula etc.), printre care se strecoară petalele adeseori viu colorate în roșu, albastru și violaceu de clopoței-alpini (Campanula alpina), ochiul- găinii (Primula minima), degetăruț (Soldanella pussilla), fie albe de piciorul-cocoșului-alpin (Ranunculus alpestris și crenatus) ori gălbui- brune și aurii de siminoc-târâtor (Gnaphalium supinum), daria (Pedicularis oederj), Sibbalida și altele. Dincolo de etajul jnepenilor, începe domnia arbuștilor pitici. Iubitoare de apă, sălciile își trimit reprezentanții și în vârful munților, unde zăcătorile de zăpadă mențin umezeala. Numai că neamurile alpine nu seamănă cu arătoasele sălcii ce-și răsfrâng imensele plete pe marginea bălților și luncilor. Mărunte, târâtoare, ele formează covorașe dese de frunze, întinse pe zeci de metri pătrați, din mijlocul cărora țâș- nesc, nici cât un stat de palmă de la pământ, lăs- tarii scurți, purtând mâțișori. Două specii de sălcii pitice sunt întâlnite mai des pe substrate 222 www.dacoromanica.ro silicioase (Salix herbacea și S. retușa), a treia viețuind pe roci calcaroase (S. reticulata). Insă arbustul pitic cel mai bine adaptat aces- tor condiții deosebit de vitrege este azaleea-de- munte (Loiseleuria procumbens), o tufa care se târăște razant cu pământul, fiind ușor recunos- cută după frunzele ei mici verzi, persistente, foarte dese, ce poartă floricele trandafirii ca ale merișorului. Iama, ea e protejată de zăpadă, iar vara, frunzele ei mici și coriacee o feresc de transpirație. în Alpi, ca și în Carpați, comunitățile de Loiseleuria, bogate în licheni, aflate pe suprafețe bătute de vânt, cu soluri superficiale, constituie comunități pioniere. „Paramosul“ și caracteristicile lui Etajul alpin al regiunilor tropicale, ploioase este cunoscut sub numele de paramos. Umed, rece, neprimitor, acest ținut obligă plantele să-și dezvolte sistemul de rădăcini tot mai superficial pentru a mai prinde ceva din căldura solului, întrucât apa nu lipsește, plantele au de obicei un aspect higromorf. Alcătuirea floristică a vegetației de paramos din America de Sud, Africa și Indonezia este foarte diferită, fiecare regiune având unele par- ticularități. Un numitor comun ar fi abundența composeelor, înalte, cu frunze mari, adunate în smocuri și acoperite cu o pâslă groasă și albă de peri. în Anzi, cresc 27 specii de Espeletia, în regiunile ecuatoriale africane specii arbores- cente de Senecio, în Indonezia, specii apar- ținând genului Anaphalis. La fel de impresio- nantă prin forma de lumânare și perozitatea lor sunt unele specii endemice de Lupinus și Lobelia. Dacă o rudă a florilor-de-paie (Heli- chrysum) de pe Kilimanjaro atinge un record de altitudine (4.400 m) la categoria „ierburi", arbo- rașul care cutează să cucerească cele mai înalte zone ale paramosului din Anzi (4.200 m) este Polylepis, o rozacee rudă cu măceșul, cu o rădăcină adâncă de 1,5 m, ce folosește, pentru a depăși cu peste 1.000 m limita de altitudine a arboretelor alpine, proprietatea grohotișurilor de a reține la înălțimi aerul cald și de a elibera aerul rece care, nefiind mai greu, coboară în zonele inferioare. O grădină pe „acoperișul lumii“ Așa cum se știe, Tibetul este cea mai mare regiune înaltă a globului, cu altitudini medii de 4.200 - 4.800 m. Podișul are o lungime de 2.000 km, de la est la vest, și o lățime de 1.200 km, de la nord la sud. Pe acest podiș, apele provenite din topirea zăpezilor formează „mlaștini de ger“, acoperite cu ciperaceea Kobresia tibetica. Partea cea mai interesantă a Tibetului o repre- zintă zona muntoasă a Pamirului, situată la o altitudine de 3.864 m. Ea e cuprinsă în teritori- ul regiunii autonome Gomâi Badahașan din Tadjikistan, ocupată în proporție de 95% de ghețari, stânci, pante abrupte. Aici a luat ființă o faimoasă stațiune biologică, unde cercetătorii tadjici efectuează cercetări ecofiziologice. Putem afirma că în Pamir întâlnim cei mai cri- tici parametri ai existenței în mediul alpin. Aici cad în medie 66 mm precipitații pe an, în special în lunile mai-august. Aerul este uscat, radiația ajunge la 90% din constanța solară (cea mai intensă solarizare din lume, de 50 de ori mai mare ca în țara noastră), astfel că suprafața solu- lui se încălzește în lunile de vară până la 52°C. Doar 10 - 30 de nopți pe an sunt lipsite de ger, media diferențelor de temperatură în unele zile ale anului putând ajunge la 70°C. în afara pajiștilor alpine, care se întind în văi, pe lângă pâraie, se întâlnesc trei arbuști pi- tici caracteristici, nu mai înalți de 10 - 15 cm: Eurotia ceratoides, Artemisia skorniakovii și Tanacetum pamiricum. Tipică pentru Pamir este Eurotia ceratoides. Copăcelul trăiește 200 - 300 de ani și înflorește abia după 25 de ani. Rădăcinile depășesc în volum și masă de 10 - 12 ori părțile suprate- rane. Ele pătrund până la 30 - 40 cm în pământ, deci în orizonturile de sol ce se încălzesc mai puternic, iar lateral se extind 2 - 3 m. Fotosin- teza este intensă numai în orele dinaintea 223 www.dacoromanica.ro amiezii. Temperatura scăzută din timpul nopții împiedică pierderile prin respirație. Cei ce privesc de sus piscurile Etajul alpin își are omitofauna sa specifică. Este drept că există specii de păsări care trăiesc în etaje inferioare și care se avântă uneori în eta- jul alpin, cum ar fi potâmichea (Perdix) sau codroșul-de-munte (Phonicurus). Alte specii, deși își fac de obicei veacul pe vârful munților, cuibăresc sau își caută adesea hrana la poalele acestora, cum ar fi vulturul-pleșuv (Aegypius chrysaetos) sau vulturul-pleșuv-sur (Gyps ful- vus). Cea mai statornică și bine adaptată specie pentru traiul în această zonă cu climă aspră și hrană puțină este brumărița-alpină (Prunella collaris). De aceea, celui mai înalt etaj la care trăiesc păsările i s-a dat numele de etajul brumăriței. Alături de brumăriță, pasăre insec- tivoră care cuibărește vara în maluri abrupte, sub smocuri de iarbă, iar iama coboară în regi- uni mai joase, trăiește fâsa-de-munte (Anthus spinoletta), ploierul-de-munte (Charadrius morinelllus), la noi, relict glaciar, cuibărește direct pe sol, într-o adunătură de licheni. Pe stânci trăiește cojoaica-de-munte (Trichodroma muraria). Vânează doar pe pereții munților cal- caroși, agățată cu ghearele de piatră, proptită în coadă și fluturând ușor din aripi, ca să scoată insectele din crăpături. Capul și spatele ei sunt cenușiu-albăstrui, aripile stacojii, stropite cu negru, coada neagră. Culoarea ei vie și flutu- rarea continuă din aripi i-au îndreptățit numele popular de fluturaș-de-stâncă. Pe cele mai inaccesibile stânci din piscurile europene, și deci din țara noastră, cuibărește ac- vila-de-munte (Aquila chrysaetos). Ea consumă hoituri, dar și pradă vie (șoareci de munte, ve- verițe, potâmichi etc.). în Carpați, a fost întâlnită la peste 2.400 m, iar în Alpi, până la brâul ghețarilor. Survolează cu ușurință la 3 — 4.000 m înălțime, fiind specia aviană care înfruntă cele mai mari înălțimi. „Ca o consecință a condițiilor de viață ale etajului brumăriței (cuprins între 1.800 - 3.000 m altitudine) sunt adaptările extreme - scrie Dimitrie Radu, unul din reputații noștri omi- tologi, în lucrarea sa „Păsările din Carpați". Astfel, datorită sărăciei insectelor care se ridică în aer, păsările entomofage sunt slab zburătoare, trăind mai mult pe pământ, în ierburi, tufișuri sau printre bolovani, unde și cuibăresc, ceea ce dă monotonia și uniformitatea acestei avifaune. Speciile carnivore, în schimb, sunt adaptate la zborurile mai lungi, pentru a-și putea căuta prada, care constă în mamifere vii sau moarte, atât în etajul brumăriței, cât și în cel inferior lui. Cuiburile acestora sunt construite, de regulă, în pereții înalți și drepți ai stâncilor. Spre deosebire de păsările altitudinilor joase, care au două și chiar trei cuibăriri pe sezon, speciile corespun- zătoare din etajul brumăriței clocesc o singură, dată, constrânse de vara scurtă de aici“. Adevărații stăpâni ai înălțimilor, atât prin dimensiunile lor impunătoare, cât și prin perfor- manțele lor ascensionale, sunt zăganul și con- dorul. Zăganul sau vulturul-bărbos {Gypaetus barbatus): „Nici un vultur, scria vestitul omi- tolog german Bengt Berg (Der Lămmergaier in Himalaia, Berlin, 1936), nu întrece zăganul în măreție și iuțeală". într-adevăr, cu aripile întinse, el măsoară 3 m. Pe spate, aripile și coada sunt negre, cu nuanțe cenușii, pe pân tec, penele, sunt de un galben-ruginiu-deschis, iar pieptul, ruginiu mai intens. Impresionantă este barba sa neagră de țap. Patria acestei tru- fașe păsări de pradă o formează lanțurile muntoase ale Lumii Vechi, mai ales Caucazul, munții Asiei Mici și Himalaya. Se hrănește de obicei cu măduva oaselor diferitelor mami- fere, pe care le aruncă de la înălțime, cât și cu carnea broaștelor țestoase, pe care le zdrobește în același chip. Vânat fără cruțare, atât din motive cinegetice, fiind un vânat nobil, cât și din prejudecata că este o pasăre stricătoare, și căzut victimă momelilor cu otravă pentru lupi, el a dispărut aproape total din Europa, încă de acum un veac. Ultimul zăgan care a cuibărit în Elveția și care fusese 224 www.dacoromanica.ro numit „salt Wyb“ a fost găsit otrăvit în iama anului 1887. Din Carpați, unde acum 120 - 150 de ani era frecvent pe piscurile Bucegilor, Făgărașului, și mai ales Retezatului, zăganul a dispărut practic ca specie clocitoare, în jurul anului 1892. Ultimul exemplar a fost împușcat pe Surul, lângă Turnul Roșu, la 28 decembrie 1927. Era masculul unicei perechi colonizate în Retezat, care în acest fel s-a destrămat. Mai e citat din când în când (1939, 1961), dar ca pasăre eratică, venită din munții Asiei Mici, în căutare de hrană, peste Balcani și Carpați. în speranța reinstalării lui pe stâncile Carpaților, el a fost decretat monument al naturii. Azi, exemplarele cele mai importante mai pot fi întâlnire pe piscurile Himalayei, la înălțimi de 5 - 6.000 m, reținând atenția oricărui cuteză- tor al piscurilor, prin zborul lui ager ca de șoim, ajutat de aripile lungi, puțin înguste și angulare, și de coada lungă în formă de clin, sau ic, una din cele mai aerodinamice forme cunoscute la răpitoare. Lumea Nouă are și ea un reprezentant demn de gloria zăganului. Este vorba de condor (Vul- tur gryphus), pasăre mult cântată în folclorul sud-am^jcan și întâlnită pe stema unor țări din această parte a globului. El populează Anzii Cordilieri în toată lungimea lor. Măsurând 3,5 m cu aripile întinse, condorul este cea mai mare pasăre de pradă. Capul și partea superioară a gâtului sunt golașe sau acoperite de puf foarte fin. Penajul este gri-albăstrui, cu gulerul și ari- pile pe jumătate cenușiu-deschis. Masculul, mai mare decât femela, poartă pe gât lobi pieloși de culoare roșie. Ca pasăre cu zbor planat folosește curenții ascendenți termici, pentru a se lăsa pur- tat la înălțimi. A. von Humboldt relatează des- pre condori care zburau la peste 7.000 m altitu- dine. Bioniștii, specialiștii în aerodinamică și constructorii de planoare studiază cu multă atenție evoluția condorilor pentru a găsi soluții de îmbunătățire a performanțelor tehnice. Rozătoarele stăpânesc subsolul alpin Existența unei tundre alpine la înălțimi de peste 1.800 m favorizează instalarea, în aceste regiuni destul de neprimitoare, a unor rozătoare bine adaptate condițiilor climatice și edafice ale mediului alpin. Cel mai răspândit este șoarecele alpin, rudă bună cu șoarecele-de-câmp (Microtus arvalis), cu care se aseamănă prin culoarea blănii, cafe- niu închisă pe spinare, mai deschisă pe flancuri și albicioasă pe pântece. Subspecia Microtus arvalis heptneri, de talie mai mică, se întâlnește în Munții Rodnei, Bucegi și Apuseni, la înălțimi de 1.300 - 2.000 m. Cel mai curajos reprezen- tant al familiei, care urcă la 2.300 - 2.500 m altitudine, este șoarecele-zăpezilor (Microtus nivalis), comun în regiunile alpine din Europa și înlocuit în munții noștri de o subspecie locală Micropus nivalis ulpius. Iama, el sapă galerii în pământ în căutarea de hrană. în Munții Alpi trăiesc iepurii-zăpezilor (Lepus timidus varonis), mai mici și mai vioi decât iepurii-polari, cu care se aseamănă. Ei nu-și schimbă culoarea, rămânând albi și în tim- pul verii. Ochii lor nu sunt roșii, ca la iepurii albi de casă, ci cafeniu-închis. Vara consumă arbuști alpini. Iama coboară în pădurile sub- alpine. El își caută hrana de preferință dimineața și seara. Urma iepurelui zăpezilor prezintă o caracteristică proprie: amprenta labei este rela- tiv lată și distanțele dintre acestea sunt relativ mari. La fel ca la capra neagră, conformația piciorului acestui iepure este perfect adaptată vieții în imperiul zăpezilor. în Altai trăiesc rude ale iepurelui propriu- zis, numite iepuri-șuierători (Ochotona alpina). Prin mărimea (25 cm) și conformația corpului, ei amintesc de cobai, dar capul lor este mai alungit și mai îngust, iar botul mai puțin bont. Corpul este îndesat, urechile, de mărime mijlocie, ovale, sunt aproape golașe pe partea externă; în rest, blana este deasă și cu părul scurt. Pe spate, iepurii-șuierători sunt presărați cu negru, pe laturi, cu roșu-ruginiu, iar pe pân- tec și pe membre pictați cu galben-ocru-palid. Adăposturile lor se află în văgăunile mici săpate 225 www.dacoromanica.ro de ei, precum și în scorburile naturale ale stân- cilor. Pe timp senin, stau ascunși aici până la apusul soarelui, iar când cerul e înnorat sunt în permanentă activitate. Ei nu intră în hibernare, dar, când stratul de zăpadă este gros, trăiesc de obicei subteran. Pregătirile de iarnă încep de timpuriu, când adună cu hărnicie căpițe de fân, pe care se pricep să Je apere și contra ploii. De altfel, se hrănesc cu tot felul de plante sucu- lente, beau puțin, fiind animale puțin pre- tențioase și pașnice. își datoresc numele unui șuierat pe care îl emit în fiecare seară, când por- nesc în căutarea hranei, șuierat ce seamănă cu chemarea ciocănitoarei mari. Cei mai celebri rozători alpini sunt însă mar- motele alpine (Marmota marmota), locuitori ai munților Alpi, Pirinei și Tatra. Sunt animale de dimensiuni mici, cam cât un iepure, și au urechi scurte. Adăposturile de iarnă sunt situate la alti- tudini mai mici decât cele de vară. Ca și majori- tatea animalelor hibemante, la sfârșitul verii și toamnei marmotele se îngrașă mult. Iarna, întreaga familie se odihnește într-un fel de cazan, căptușit și izolat de mediul exterior prin fân. Adevărată comoară de blană, came și grăsime pentru locuitorii munteni, marmota este căutată în special de călugări. In primul rând, grăsimea dădea un ulei ușor vezicant, conside- rat leac antireumatic și ca un bun calmant pen- tru femeile care nasc. Carnea comestibilă era socotită un fortificant, iar blana moale, străluci- toare, cu nuanțe aurii, brune, ruginii, a avut o mare căutare până în trecutul nu prea îndepărtat ceea ce a dus la stârpirea ei de pe multe meleaguri alpine. „Prezența turmelor de oi în preajma coloniilor de marmote a avut de aseme- nea un efect negativ nu numai prin concurența directă la hrană, prin câinii ciobănești și ciobanii care le-au distrus vizuinile, ci și prin aceea că, mereu neliniștite, marmotele evitau să iasă din vizuină, fiind în imposibilitate de a se hrăni chiar și în prezența ierburilor.11 (Alex. Fili- pașcu — ,,Sălbăticiuni din vremea strămoșilor noștri"). în secolul trecut, câteva colonii de marmote mai supraviețuiau pe vârfurile înalte ale masivelor muntoase carpatine - Rodna, Făgăraș și Retezat. La începutul veacului nostru, nu mai era înregistrat nici un exemplar. Se pare că dis- pariția marmotelor din Carpați e una din cauzele răririi vertiginoase a zăganilor și a acvilelor-de- stâncă, deoarece aceste rozătoare reprezentau o verigă de bază în lanțul trofic al maiestuoaselor pasări de pradă. Caprele marilor înălțimi Familia Antilocapridelor este reprezentată în regiunea alpină mai ales prin capre, bune cățărătoare și săritoare, cu un remarcabil simț al orientării și extrem de modeste în ce privește hrana. Toți munții globului între 1.500 - 4.000 m altitudine sunt populați de unii reprezentanți ai acestei familii. Poate cele mai vestite - datorită spectacu- loaselor și dificilelor vânători pe care le prileju- iesc - sunt caprele negre (Rupicapra), sporadice în toate masivele muntoase mai înalte din Europa. Blana lor aspră, roșcată în timpul verii, cu o linie neagră pe spinare și cu nuanțe gălbui pe gât, trece iama în negru brun în partea supe- rioară și în alb curat în cea inferioară. Coamele lor, lungi de aproximativ 25 cm, pornesc de pe frunte vertical în sus și se îndoiesc în ultima porțiune în formă de cârlige. Datorită faptului că percep cu multă finețe schimbările climatice, ele își aleg locul potrivit de trai după mersul vremii. Astfel, în anotimpul călduros, le găsim în părțile apusene și nordice; iama - în schimb - pe versanții sudici ai munților încălziți de soare, unde pasc până la limita zăpezilor. Cetele mici, compuse dintr-un țap și mai multe capre cu puii lor, sunt conduse adesea de o capră mai bătrână, cu experiență. în timpul odihnei, există câteva posturi de pază, iar în cazul unei primejdii cei ce veghează vestesc pericolul emițând un sunet șuierător și bătând pământul cu copitele din față. Aceste animale pot fugi cu o repeziciune și sprinteneală extraor- dinară pe stâncile cele mai prăpăstioase, exe- cutând salturi de 12 16 m. Subspecia de capră neagră din România (ssp. carpathica) se deose- bește de celelalte prin talia mai mare; de altfel, 226 www.dacoromanica.ro în țara noastră se găsește cea mai importantă rezervă de capre negre din Europa. La noi, ca și în alte țări europene, Rupicapra este ocrotită, și munți întregi (cum ar fi Rodna, la noi) sunt repopulați cu acești uimitori acrobați ai pis- curilor alpine. Caprele sălbatice ale sub-genului Aegoceros ocupă piscurile înalte cu zăpezi eterne ale munților Europei, Asiei apusene și centrale și Africii de nord-est. In unele regiuni înalte ale Alpilor mai trăiește în număr redus și ocrotită strict de lege capra ibex (Capra ibex). Animalul, lung de 1,6 m și înalt de 1 m, se distinge ușor prin coamele sale arcuite, curbate înapoi, cu inele de creșteri apărând ca niște noduri îngroșate și în relief. Trofeele sale ating 1 m lungime. Munții Stâncoși din America de Nord sunt populați de capra-zăpezilor (Oreamnos ameri- canus), cu păr bogat, de culoare albă. Aceste animale ajung în Alaska până la latitudinea de 65° și urcă până la granița zăpezilor veșnice, unde se hrănesc cu licheni, mușchi și plante cu frunze tari. Piscurile din apusul Asiei cuprind în fauna lor caracteristică și capra bezoar (Capra hircus). Coamele sale, ascuțite anterior, mari și puter- nice, formează un arc, uniform curbat spre spate. Ambele sexe au sub bărbie un smoc mare de păr (barbă). Atât din capra bezoar, cât și din specia dispărută Capra prisca descind, se pare, cele circa 20 de rase actuale de capre domestice. Lamele - cămilele deșerturilor înalte Rudele sud-americane ale cămilelor, lamele, sunt mult mai mici decât cămilele. Au un cap relativ mare, ascuțit, picioare înalte și zvelte și sunt lipsite de cocoașe. Pe când guanaco și vicuna sunt forme sălbatice, lama și paco sau lama alpaca sunt forme domestice, provenite din guanaco. Toate varietățile de lame po- pulează platourile Cordilierilor, întâlnindu-se de obicei la înălțimi de 4.000 — 5.000 m. Blana lor, deasă și călduroasă, care le apără de frig, meta- bolismul specific, adaptat lipsei de oxigen de la marile înălțimi, constituie forme de adaptare la mediu. . Guanaco (Lama huanachus), cel mai mare mamifer sud-american, se apropie de mărimea cerbului din pădurile noastre. Variată la colorit guanaco trăiește în cete de 50 - 100 indivizi. Are un mod caracteristic de a se apăra. Lasă dușmanul să se apropie foarte mult, își îndreap- tă apoi urechile înapoi și îl scuipă brusc în față cu saliva sa și cu hrana vegetală pe care o ține în gură sau pe care o regurgitează. Vicuna (Lama vicugna) trăiește în Anzii Ecuadorului, în Peru și Bolivia, remarcându-se prin părul fin, creț, mult mai scurt ca la rudele sale, prin carnea ei gustoasă, motiv pentru care este intens vânată de băștinași. Lama domestică (Lama glama), cea mai impozantă membră a familiei, a devenit de mult un prețios auxiliar al omului. Lamele au aceeași însemnătate pentru peruvieni ca și renii pentru laponi. în sfârșit, paco sau lama alpaca (Lama pacos), mai mică decât lama, complet albă sau neagră se remarcă prin blana lungă și foarte moale. S-a încercat aclimatizarea în alte ținuturi a acestor animale cu came gustoasă și cu lână fină din care incașii făceau odinioară țesături prețioase, dar încercările n-au reușit până în prezent. Tigrii zăpezilor veșnice Asociem de obicei imaginea tigrului, cea mai agilă și crudă felină, cu regiunile calde, și mai ales cu junglele, cu pădurile de bambus și tufișurile de graminee tărcate, unde îi place să-și pândească prada la adăpostul culorii de camu- flaj a blănii sale, galbenă cu dungi negre. Iată însă că pe munții înalți din centrul Asiei își duce viața irbisul sau leopardul-zăpezilor (Panthera uncia). Fără a avea dimensiunile impresionante ale tigrului bengalez, irbisul se apropie totuși de talia unei pantere mijlocii. Blana foarte deasă, pernițele poroase ale labelor, coada groasă și înfoiată, numeroasele pete negre, rotunde sau curbate intercalate între dungi, menite să absoarbă căldura și să-1 apere de frigul zonelor 227 www.dacoromanica.ro înalte, constituie caracterele sale adaptative cele mai vizibile. Activitatea sa prădătoare se mărginește la vânarea micilor rozătoare și păsărilor alpine. Irbisul e considerat un adevărat recordman al înălțimilor în rândul mamiferelor de pradă, putând fi zărit pe platourile înalte asi- atice la altitudini de 3.000 —4.000 m. G) ÎNVELIȘUL NEZĂRIT AL VIEȚII Radiațiile înrâuresc viața întreaga lume vie este înconjurată de radiații ionizante care provin din hăurile cosmice, din migrarea unor roci radioactive spre suprafața Pământului, din activitatea vulcanică, din exploziile nucleare și, în ultimele decenii, din folosirea curentă de către om a energiei ato- mice. Indiferent de proveniența și natura lor, radi- ațiile au o influență puternică asupra organis- melor vegetale și animale, care pot fi vătămate grav, compromise ereditar sau distruse atunci când ele depășesc o limită de toleranță ce vari- ază de la grup la grup și uneori de la specie la specie. Pentru măsurarea gradului de periculozitate a radiațiilor ionizante și aprecierea efectelor lor, s-a stabilit o unitate de măsură convențională numită rontgen și notată cu r Cum această uni- tate nu putea fi aplicată radiațiilor corpusculare; la Congresul internațional de la Copenhaga din 1953 s-a introdus o nouă unitate de măsură cu valabilitate generală pentru toate radiațiile. Această unitate este radul (rontgen absorbed dose}. Un rad este unitatea dozei absorbite și este egală cu 100 ergi pe gram de țesut. Doza de iradiație primită de țesut este exprimată prin unități de energie pe masă, pentru că efectul biologic se datorește energiei pe care celulele o primesc de la radiație. Deoarece, însă, radiațiile, (alfa, beta, gama) au putere de ionizare diferită, a fost necesară stabilirea unei noi unități. Această unitate este rem-ul, care reprezintă can- titatea dintr-o radiație oarecare ce produce ace- lași efect biologic ca 1 rontgen. în ce chip lucrează asupra lumii vii radiațiile ionizate? O anumită cantitate a energiei radi- ației este absorbită de către atomii ce alcătuiesc țesuturile organismului. Ce se întâmplă la nivelul celulei în urma acestor fenomene? Radi- ațiile beta, ca și neutronii, care au o mai mare putere de pătrundere, pot produce în mod direct distrugerea membranei, și a nucleului. în același timp, radiațiile acționează asupra moleculei de apă, care va fi descompusă, formându-se radi- cali, grupări chimice ionizate (OH și HO2), care sunt oxidanți puternici. Printre componenții celulari sensibili la acți- unea radiațiilor sunt enzimele, substanțe com- plexe ce dirijează reacțiile biochimice. Dis- trugerea moleculelor de enzimă poate duce la împiedicarea desfășurării proceselor vitale din celule. Cele mai grave consecințe ale interacțiu- nii dintre radiații și celule sunt însă mutațiile genetice. Mutațiile radioinduse sunt calitativ identice cu mutațiile naturale. Se disting două feluri de modificări genetice, care reprezintă, de fapt, două grade diferite de alterare a moleculei de DNA: mutațiile genetice, care se datoresc mo- dificării la nivelul genei și se manifestă doar prin schimbarea unui caracter controlat de gena respectivă, și anomaliile cromozomiale, care pot fi evidențiate microscopic și se datoresc unor rupturi ale moleculei de DNA, urmate de „iesudăii“, pierderi de material cromozomial etc. De altfel, ni se pare concludentă observația lui Timofeev că mutațiile cromozomiale provo- cate de razele X dipterului Drosophila, prin experiențele efectuate între 1920- 1930 de către Miiller, pot atinge cifra astronomică de 101000. în anul 1948, savantul englez Haldane stu- diază mutația a șapte gene ale omului. Frecvența respectivelor mutații se situează în intervalul de 4,10 6 - 4,10 4. Cercetările efectu- ate în acest domeniu între 1978 - 1983 au fost deosebit de rodnice, în prezent fiind cunoscută frecvența mutațiilor de circa 25 de gene. Un exemplu semnificativ îl reprezintă mutația care provoacă apariția anemiei cu celule în formă de seceră. Răspândită la sud de Sahara, această maladie și-a sporit procentul natural în urma 228 www.dacoromanica.ro repetatelor experiențe franceze cu bombe ato- mice. în cadrul mutației, particularitățile biochi- mice ale hemoglobinei se modifică, astfel încât eritrocitele în mediu fără oxigen capătă formă de seceră, ceea ce le reduce la minimum funcți- ile de agenți transportori ai oxigenului. Frecvența mutației a crescut de ordinul 1,10 adică la fiecare 100 de gârneți unul este deterio- rat. Totodată a crescut frecvența mutațiilor la gena care provoacă fibroza glandei tiroide (1,10’). „S-a calculat că posibilitățile de combinare între toate complexele de gene cunoscute până în prezent depășesc ca valoare cifrică numărul atomilor din sfera terestră. Chiar și numai o păr- ticică neglijabilă a acestor imense posibilități este total suficientă pentru a crea un colosal potențial vital al organismelor. Tocmai aici, asupra acestui intim mecanism biologic, se îndreaptă forța de șoc a radiației**, scrie Gospodin Sveștarov în cunoscuta sa carte „Biologiapentru toți". Trebuie spus că mecanismele biologice ale apariției alterărilor datorate iradierii nu sunt încă elucidate, în foarte puține cazuri (virusuri și flagelate) s-a putut stabili ținta „letală**. De pildă, la flagelate, ținta o reprezintă centro- zomul. Prin iradierea acestuia, se blochează mitoza și mastigozomul, provocându-se oprirea mobilității animalului. în alte cazuri, prin iradiere (mai ales în cazul omului), se produc desprinderi, conexiuni netipice sub formă de punți sau cruci cromo- zomiale. în majoritatea cazurilor, formele cu combinații cromozomiale noi nu sunt viabile. O mare parte a copiilor născuți la Hiroșima sau Nagasaki după bombardamentul atomic prezin- tă diformități, purtând simptomele sindromului lui Down (deteriorarea celei de a 21-a perechi cromozomiale). S-a stabilit că organismele tinere au o radiosensibilitate mai mare (legea Bergonie- Tribondeau) și că există o serie prioritară a radiorezistenței organelor: sânge, organe hema- topoetice (măduvă), organe de reproducere, mucoase, plămâni, rinichi, mușchi, oase, țesut nervos. Se știe cu precizie la ora actuală că radiorezistența crește pe scară fîlogenetică de la animale superioare către cele inferioare. Notând cu 1 radiorezistența omului, proporțional putem nota cu 3 pe a majorității mamiferelor (câinele și cobaiul sunt cei mai sensibili), cu 20 a păsărilor, 40 a peștilor, 120 a crustaceelor, 200 a insectelor. La plantele superioare, radiorezis- tența ar reprezenta raportul 100, iar la specii de bacterii din genul Micrococcus, cum ar fi M. radiodurans, care poate trece nevătămat prin centurile de radiații ale Pământului, circa 2.000, deci ei pot supraviețui la peste 120.000 ront- geni. Se pare că sporii bacterieni au cea mai înaltă radiorezistență (vezi: F. Gremy, J. Per- rin: Elements de biophysique, Paris, 1971; G. Adam, P. Lănger, G. Stark: Physikalische Chemie und Biophysik, New York, 1977). Cercetătoarea sovietică Preobrajenskaia ajunsese, cu 10 ani mai înainte (1967), la con- cluzii extrem de interesante în urma studierii unui număr de 700 de plante aparținând unor diverse grupe sistematice. Folosind doze diferite de radiații de cobalt -60, ea a stabilit o serie de dependențe privind interacțiunile filo- genetice ale acestor grupe: coniferele sunt foarte sensibile la radiații; monocotiledonatele sunt sensibile și dispun de o rezistentă medie, iar în cazul dicotiledonatelor rezistența diferitelor grupe merge paralel cu clasificarea lor în sistemele fîlogenetice, adică depinde de gradul dezvoltării lor pe scara evoluției. Astfel, la baza arborelui genealogic se află comparti- mentele nerezistente și de rezistență medie ale magnoliaceelor, lauraceelor, rozaceelor. Radiopolimorfe sunt grupele compositelor, campanulaceelor și a labiatelor. Speciile lem- noase și arbustive sunt în majoritatea cazurilor sensibile; cele ierbacee sunt, în schimb, mult mai stabile. în felul acesta, radiorezistența, corelată cu gradul de rezistență al grupelor ve- getale, poate servi ca indicator pentru stabilirea vârstei lor geologice, speciile mai radiosensibile fiind mai vechi sau mai primitive, iar cele rezis- tente fiind istoricește mai tinere sau dispunând de forme mai perfecționate de adaptare. 229 www.dacoromanica.ro Adaptarea organismelor la regimusl sporit de radioactivitate Orice organism de pe Pământ este supus unei iradieri naturale, alcătuită din mai multe componente, cu diferite valori medii stabilite prin măsurători radiometrice. In primul rând, este vorba de radiațiile emise de substanțele radioactive din pământ, materiale de construcție (care conțin uraniu și thoriu). Acestea totalizează cam 50 mrem/an. In al doilea rând, se iau în considerare radi- ațiile emise de radionuclizii din organism, cum sunt 40K și, mai puțini, ,4C sau 226Ra, acumulați în urma consumării diferitelor tipuri de hrană. La aceștia, se adaugă radionuclizii inhalați din aer, cum ar fi radonul sau thoronul (emiși de produșii radioactivi ai uraniului și thoriului din scoarță). Cantitatea de iradieri cumulată pe această cale se ridică la circa 20 mrem/an. O a treia sursă, pusă în valoare în 1911 de fizicianul austriac V. Hess, este radiația cos- mică. Ea interacționează cu aerul din atmosferă, producând o iradiere secundă, a cărei cantitate la 0 m altitudine este de 38 mrem/an. Debitul dozei se dublează aproximativ pentru fiecare 1.500 m altitudine. In total, iradierea naturală medie a oame- nilor se aprecia a fi, în 1972, 110 mrem/an, iar în 1996, 336 mrem/an, datorită sporirii în spe- cial a radionuclizilor din organism. Atât animalele, cât și plantele suportă iradierea artificială propusă de experiențele atomice și industria nucleară ce produc conta- minarea mediului prin l37Cs, 90Sr, 89Sr, și 14C. De obicei, acest tip de iradiere este absorbită orga- nic, intrând în compoziția radionuclizilor. în 1963, doza absorbită era de 3 mrem/an, în 1986 s-a ridicat la 86 mrem/an. S-a convenit că doza letală pentru om este de 600 - 800 rad. Supraviețuitorii de la Hiroși- ma au primit în medie doze de 150 — 200 rad. Biofizicienii au întocmit un tabel al letalității radiațiilor pe scară filogenetică, precizându-se dozele mortale pentru diferite grupuri animale și vegetale. Experiențe mai minuțioase au fost făcute mai ales în scop igienico-terapeutic, asupra dăunătorilor (șoareci, insecte, microbi), a unor specii vegetale parazite și a țesuturilor canceroase umane. Cercetările au scos însă în relief instabili- tatea acestor parametri. Prin selecție naturală, specii vegetale și animale care trăiesc în unele regiuni ale globului cu o radioactivitate sporită, fie din cauze naturale (zone abisale cu nămoluri radioactive, izvoare calde radioactive, unele puncte ale Braziliei, Egiptului, statelor indiene Keral și Madras, unde există probabil zăcăminte uranifere), fie din cauza experiențelor nucleare (poligoane de tragere, insule, laboratoare și stații de experimentare), au o radiorezistență mult sporită. Un fantastic exemplu de radiorezistență, probabil câștigată printr-o adaptare la gradul de radiații foarte ridicat, îl reprezintă scorpionul american {Euscorpius imperator var. ameri- canus), frecvent în pustiul Arizona, în care în mod obișnuit au loc exploziile nucleare experi- mentale ale armatei americane. Pe o rază de 5 - 6 km de la epicentrul exploziei, toate ființele au fost exterminate, exceptând acest scorpion, care suportă cu ușurință 80.000 rontgeni, deci de 120 de ori mai mult decât doza letală pentru om. Supus unei iradieri artificiale de aproape 200.000 rontgeni, el a rezistat totuși 48 de ore. In 1977, microbiologii maghiari au comunicat că în apa iradiată a reactorului experimental de 2,5 megawați de la Csilleberc au fost descoperite microorganismele Cinehocitis minuscula, Rome- ria gracilis și Ankistrodesmus falcatus, care reușiseră să se adapteze la neobișnuitele condiții de viață. Uluitoare a fost și descoperirea în apa circulatorului primar a unei alge. Nu mai puțin interesante sunt rezultatele obținute la laboratorul național de la Brookhaven (S.U.A.), unde au fost supuse iradierii, în cadrul natural, diverse specii de plante. Pe primul loc de sensibilitate s-a situat pinul alb (Pinus sylvestris)', la neînsemnata doză de 1 - 2 razi, procesul de creștere a încetat, iar la 20 — 30 de rad, exemplarele respective au pierit. Majoritatea speciilor lemnoase nu rezistă la o doză mai mare de 360 de rad pe zi. în schimb, o buruiană din neamul păpădiei, cunos- 230 www.dacoromanica.ro cută sub numele popular de spălăcioasă (Senecio), a rezistat la câteva mii de razi. Se- mințele iradiate ale spălăcioasei și-au păstrat puterea germinativă, dovedindu-se cei mai rezistenți germeni de plante superioare. însă recordul de rezistență la radiații îl dețin lichenii și mușchii, care, supuși unei iradieri de 200.000 rad, n-au avut nimic de suferit. Care sunt caracterele noi dobândite printr-o adaptare la un regim sporit de radiații naturale? S-a constatat, printre altele, că astfel de organisme radiorezistente sunt înzestrate cu radicali radiolitici (radioprotectori hidrosolu- bili), apropiați prin compoziție de compuși cu sulf ca cisteina, cisteamina și cistamina, gluta- tionul, properdina etc., folosite experimental ca radioprotectori pentru cei ce manipulează sub- stanțe radioactive. O altă categorie de substanțe ar putea fi radioprotectori hidrosolubili, de tipul derivaților pirogalolului și naftalului. Capaci- tatea de refacere rapidă a DNA-ului este, iarăși, un bun mijloc de protecție, la care se adaugă hipohidria celulară și tisulară, adică reducerea cantității apei din organism, ce micșorează riscul oxidărilor masive. Plantele care trăiesc pe soluri puternic radioactive, ca și animalele care trăiesc în medii cu radioactivitate sporită pre- zintă unele din caracterele semnalate mai sus. Această pasionantă preocupare - legată mai mult de studiul protecției împotriva radiațiilor a personalului sanitar sau tehnic din uzinele sau centrele de cercetare atomică - începe să fie extinsă și asupra naturii vii. Cercetările sunt în curs. Depășirea pragului critic al radiațiilor explică schimbarea florei și faunei planetei? în 1972, un cercetător român, profesorul clujean E. Lazânyi, emitea o ipoteză interesan- tă referitoare la dispariția în masă a speciilor, într-un anumit moment din istoria Pământului, pe baza legăturii dintre cromozomi și radiații. Lazânyi explică câteva noțiuni strâns legate de acest fenomen, cum ar fî: cantitatea naturală de radiație, doza de radiații care poate produce dis- pariția speciilor, influența radiațiilor asupra organismelor, sensibilitatea cromozomilor sub influența radiațiilor, raportul între mărimea cro- mozomilor și gradul de sensibilitate față de radiații, trăgând o concluzie interesantă, care cere însă confirmări mai numeroase și mai con- cludente. Iată ce spune biologul român: în cazul unei radiații cosmice normale, evoluția cromo- zomilor nu este stânjenită cu nimic. însă în anu- mite etape critice ale istoriei Pământului, radi- ațiile cosmice se pot intensifica (datorită erupți- ilor de supernove), ceea ce-i atrage după sine dispariția, moartea unor specii, îndeosebi a acelora cu cromozomii mari. Această ipoteză venea să se adauge altor trei, anterioare ei, care implicau activitatea radiațiilor în brusca dispariție a unor specii și înnoirea faunei și florei. Astfel, în două articole scrise în 1955 și 1958, cercetătoarea rusă E. I. Ivanova emite și dezvoltă ipoteza că transformarea uni- versală a viețuitoarelor ar fi putut avea loc ca urmare a migrării elementelor radioactive spre suprafață. Explicația ar fi următoarea: „Lumea organică (viețuitoarele) reacționează extrem de sensibil la orice schimbări ale mediului și ea per- cepe, în primul rând, modificările ce se petrec în interiorul globului pământesc, procesul de migrare a elementelor radioactive spre interiorul globului pământesc, înaintea manifestărilor dias- trofice provocate de aceste migrări, putea fi interceptat de lumea organică, deteuninându-se în acest fel schimbarea evoluției ei. Astfel, dacă complexele sedimente se formează ca urmare a mișcării scoarței terestre, atunci asupra viețuitoarelor acționează aceleași forțe care provoacă aceste mișcări, și organismele reacționează prin schimbări proprii. Cu cât pro- cesele ce aveau loc în interiorul Pământului erau mai intense, cu atât suprafața pe care provocau schimbări concomitente în dezvoltarea lumii organice era mai întinsă." {Dezvoltarea faunei marine din carboniferul mediu și superior al sineclizei din regiunea de vest a Moscovei, 1958). A avut loc o exterminare directă a formelor vechi în urma acțiunii elementelor radioactive, sau rolul hotărâtor l-au avut formele nou apărute, chemate la viață de migrarea aces- 231 www.dacoromanica.ro tor elemente și care au înlăturat pe cele vechi? se întreabă Ivanova. Ea consideră că dezvoltarea luxuriantă a grupurilor condamnate (trilobiți, amoniți, dinosaurieni, de pildă) a fost provocată de migrarea elementelor radioactive, cu toate că de stingerea formelor respective au fost vinovate formele noi ce s-au dezvoltat ca urmare a răspândirii izotopilor radioactivi, ce au îndreptat evoluția în direcția unei mai bune adaptări la mediu. Această ipoteză este continuată și extin- să, în 1960, de F.M. Dassa, P-J. G. Nestorenko, M. V. Stovas și A. Z. Sirokov, care au susținut, în articolul Contribuții la problema dispariției grupurilor mari de organisme, că cea mai agre- sivă cauză a modificării componenței lumii organice o reprezintă radiația crescută, generată de vulcanismul foarte activ în anumite perioade ale istoriei Pământului. în lava vulcanilor din trecut au existat cantități apreciabile de radiu, uraniu și thoriu. Marile scurgeri de lavă au coin- cis, după părerea autorilor, cu dispariția unor grupuri de viețuitoare. Unii ligniți cretacici și terțiari, care se găsesc în regiunile cu largă răspândire a cenușii vulcanice, conțin cantități însemnate de uraniu. Nimicirea populațiilor, provocată de radiația ionizantă, depinde atât de doza de radiații, cât și de timpul de iradiere. Acțiunea nocivă a iradierii poate să se acu- muleze și să provoace urmări foarte grave pentru organism. în timpul orogenezei, cantități, neînsemnate la prima vedere, de elemente radioactive conținute în produsele erupțiilor vul- canice ar infecta atmosfera și hidrosfera, prede- terminând dispariția diferitelor grupuri de viețuitoare. Un alt grup de cercetători au avansat ipoteza influenței radiațiilor cosmice asupra schim- bărilor lumii vii. Acțiunea îndelungată, pe o durată de mii de ani, a radiațiilor cosmice, a căror intensitate este de zeci de ori mai mare decât nivelul mediu, a putut duce la urmări ca- tastrofale pentru animalele îngust specializate, cu viața relativ lungă, dar cu o populație restrân- să. M. I. Golenkin, A. H. Clark, J. Visler, E. Stechow, V. I. Krasovski și I. S. Skovski au creionat această ipoteză, pe care a dezvoltat-o unul din cei mai mari paleontologi contempo- rani, O. Schindewolf. Judecând după datele astrofizice - spune el - în decursul perioadelor geologice au avut loc variații substanțiale în ce privește cantitatea radiației cosmice, care au exercitat o influență substanțială asupra naturii vii, provocând stingerea unor forme și deter- minând direcția evolutivă a altora. Schindewolf ia în considerare în special exploziile cosmice și formarea intensă a izotopilor radioactivi care au pătruns în corpul viețuitoarelor, influențând substanța ereditară din cromozomi. Modi- ficările mai lente ale florei și neconcordanța cu marile transformări ale faunei se datoresc, după O. Schindewolf, sensibilității mai reduse a plantelor la radiațiile cosmice. Aceeași expli- cație ar rămâne valabilă și pentru alte reptile preistorice, de pildă, crocodilii, care au supraviețuit catastrofalei dispariții a rudelor apropiate, saurienii gigantici (dinosaurienii). Nici una din ipotezele emise până în prezent nu satisface pe deplin, nu dă un răspuns complet și consecvent tuturor marilor evenimente pla- netare. Atât migrarea elementelor radio- activizate spre suprafață, cât și mecanismul radioactiv ori creșterea activității radiațiilor cos- mice acoperă doar o parte a cauzalității generale a dispariției unor specii și nașterii altora. Aces- te cauze, spune savantul rus Leo Davitașvili, trebuie corelate cu un întreg sistem de factori (cosmici, geologici, climatici, biologici etc.), pentru a putea elabora o explicație cu adevărat evoluționistă, coerentă și bine fundamentată a istoriei vieții pe Terra. Poluarea radioactivă și pericolele ei iminente Se știe că, la ora actuală, poluarea radioac- tivă se apropie de limitele critice, periclitând atât viața unor specii vegetale și animale, cât mai ales a omului, nu atât prin cantitatea radioactivității, cât prin acumularea ei lentă și durata de 5 - 40 de ani a fenomenelor biologice pe care le declanșează. într-o emoționantă carte, „înainte ca natura să moară", biologul francez Jean Dorst discută 232 www.dacoromanica.ro cu toată seriozitatea și una din eventualele cauze ale dispariției vieții de pe glob, inclusiv cea umană: contaminarea atât a aerului și solu- lui, cât și a apelor dulci și sărate. Exploziile atomice care infectează atmosfera, uzinele atomice, refrigerate cu apă, care devine radioac- tivă, transportând substanțe primejdioase în locurile de deversare, containerele cu deșeuri radioactive aruncate pe fundul oceanelor, cenușile exploziilor atomice, care pătrund în sol infectându-l, devin un pericol grav, introducând în actualele lanțuri trofice una din principalele cauze ale grăbirii dispariției vieții. „Acest fenomen - consemnează J. Dorst — apare cu deosebită claritate în mediul marin. Animalele acvatice sunt în stare să concentreze substanțe foarte diluate din mediul înconjurător. Astfel, anumite moluște pot concentra de 4.300 ori cuprul și de 6.900 ori fluorul; unele crus- tacee (copepode) pot concentra de 13.000 de ori siliciul iar anumiți pești concentrează de 2.500.000 de ori fosforul care se află sub formă de săruri dizolvate în apa marină." Nici substanțele radioactive nu fac excepție de la această regulă; prezente în doze infinitezi- male în ape, ele sunt concentrate în plantele și animalele marine. Concentrații masive au putut fi puse în evidență în diferite plante acvatice. Măsurătorile efectuate la Plymouth, Marea Bri- tanic, au evidențiat că algele concentrează de la 20 de ori (Ascophyllum nodosum) până la 40 de ori (Fucus serratus) stronțiul 90 din apa marii. In râul Clinch din S.U.A., unde se deversează deșeurile radioactive de la Uzina Oak Pak Ridge, planctonul este de 10.000 mai radioactiv decât apa în care trăiește. Fenomene de concentrare se constată și de-a lungul lanțurilor trofice la capătul cărora se află păsările acvatice. Deși lanțurile trofice terestre sunt mai puțin susceptibile decât cele acvatice, se pot totuși observa și pe uscat concentrări de substanțe radioactive. Tulburări importante pot surveni ca urmare a contaminării ierburilor pe care le pasc vacile; în laptele lor se observă o mare concentrare a izotopilor radioactivi, în special a stronțiului 90. Uneori, legumele (în special roșiile, varza și salata) concentrează în partea vegetativă substanțe radioactive sub formă de cenuși, căzute pe sol. Observațiile efectuate au arătat că sporirea radioactivității în anumite lacuri din S.U.A. și din fosta URSS, ca urmare a experiențelor atomice, a determinat o modificare a echilibru- lui faunei actuale (ca urmare a sensibilității diferențiate a speciilor), o creștere încetinită și o reducere a longevității peștilor. La Hiroșima au fost constatate grave repercusiuni asupra faunei marine, și în special asupra moluștelor (morta- litate de 80%, distrugerea țesuturilor, regre- siunea glandelor genitale, care sunt transfor- mate într-un parenchim nediferențiat). Pe insula Bikini, în urma experiențelor nucleare efectu- ate, întreaga faună și floră au dispărut. Abia după 3 ani, primul copăcel radiorezistent a dat frunze și în al 4-lea an a înflorit. în al cincilea an au apărut coleopterele și primele șopârle, migrate din insulele vecine. Chiar și folosirea pașnică a "energiei atomice nu reduce prea mult pericolul unei posibile con- taminări, mai ales că, din cauza acumulărilor foarte lente, efectele pe plan genetic și morfo- fiziologic vor fi resimțite de următoarele 2-3 generații. Asupra acestui lucru există un con- sens unanim, chiar și din partea celor mai entuziaști apologeți ai folosirii pe scară industri- ală a acestei energii planetare. „Am pășit în tra atomică - scrie Jean Dorst - și nu vom mai putea ieși din ea. A renunța la energia nucleară ar însemna acum să renunțăm la civilizația actu- ală. Binefacerile pe care le putem aștepta de la energia nucleară merită osteneala de a veghea cu grijă ca natura să nu fie otrăvită de radioac- tivitate. Omul a devenit conștient de gravele primejdii ale acestei noi forme de energie chiar din momentul în care a început să stăpânească puterea atomului și să o pună în libertate în mod controlat." Și - adăugăm noi - avem toate speranțele că această energie declanșată de om nu va scăpa de sub controlul ucenicului vrăjitor, adăugându-se prin nocivitatea efectelor ei, prin acumulările ei insidioase, acelor praguri critice care vor pune în primejdie cel mai uimitor dar al Universului, viața. 233 www.dacoromanica.ro II RELAȚIILE POSIBILE DINTRE VIEȚUITOARE ARGUMENT încă din Antichitate, oamenii, preocupați de economia naturală, au sesizat diferitele legături în care se găsesc ființele și populațiile în cadrul biocenozelor, ceea ce face ca lumea vie să se mențină într-o stare de echilibru și, în măsura în care nu intervine o catastrofă ecologică, să se perpetueze veacuri și milenii. Agricultorii, vânătorii, păstorii își dădeau seama de existența a ceea ce numim astăzi lanțuri trofice. Plantele sugeau pământul, lăcustele și iepurii rodeau iarba, păsările consumau lăcustele, vulpile mâncau iepurii, oamenii vânau păsările și vulpile. Nu numai relațiile de competiție erau bine cunoscute, dar și cele de parazitism. Agricultorul cunoștea rugina grâului, cornul secarei, putregaiul fructelor, necazurile aduse de torței sau lupoaie. Păstorul luase cunoștință de căpușele, gălbeaza, răia, morva care spoliau animalele domestice. Vânătorii, din cele mai vechi timpuri, obsen>aseră parazitismul cucului, care își depunea ouă în cuiburi străine, moravurile acestei păsări intrând în folclor. Vracii și doftoroaiele știau să combată cu fierturi viermii intestinali, cu buruieni insectifuge ectoparaziții ca puricii și păduchii sau cu unsori vegetale (dohot de mesteacăn, la noi în (ară), răia. Oamenii de știință ai Antichității, atenți la fenomenele naturale, au semnalat și unele cazuri de simbioză, tip de relație mai greu de observat și explicat. In urmă cu mai bine de 2.500 de ani, marele istoric Herodot, în relatarea unei călătorii pe care o făcuse în Egipt, unde vizitase și tem- plul crocodililor de la Oinbos, amintește cu uimire de prietenia dintre păsările de Nil și crocodili. Timp de sute de ani s-au acumulat date importante asupra variatelor relații care se stabilesc între ființele vii din natură. O sistematizare și o explicație a acestora o va face însă marele savant englez Ch. Darwin în cunoscuta sa carte „Originea speciilor", apărută în 1859. Ceva mai mult, Darwin a considerat relațiile dintre specii ca principalul factor dinamic în desfășurarea selecției și evoluției. Datorită diversității practic nelimitate și mobilității acestor relații, Darwin, spre deosebire de Lamarck, le-a acordat un rol mai important decât factorilor abiotici, și le-a cuprins în noțiunea de „lupta pentru existență", al cărei rezultat este selecția și supraviețuirea indivizilor mai puternici și mai bine dotați, meniți să conserve și să perpetueze specia. Improprietatea noțiunii sau, mai degrabă, exclusivismul ei (termenul ne duce cu gândul doar la un tip de relații posibile, acelea de competiție, de concurență vitală) a dat loc acelor excese maltusiene, bine cunoscute și condamnate. De altfel, în legătură cu aceste termen mult discutat, Darwin spunea în ,, Originea speciilor": „Pornesc de la premisa că voi folosi aceste termen într-un sens larg și metaforic, cuprinzând dependența unei ființe de alta și cuprinzând (ceea ce este mai important) nu numai viața individului dar și reușita în a lăsa urmași". Pentru a se evita confuziile, biologii darwiniști preferă să cuprindă ideea de dependență direc- tă sau indirectă dintre specii sub termenul generic de relații. Criteriile pe baza cărora pot fi sistematizate aceste relații, de o uriașă diversitate și complexi- tate, s-au dovedit până în prezent imperfecte și neîncăpătoare. Vom încerca totuși să adoptăm, cu o serie de modificări, criteriile propuse de unul din cei mai de seamă ecologi ai vremurilor noastre, E. P. Odum, în cunoscuta sa lucrare „Fundamentals of Ecology", ediția din 1971. 234 www.dacoromanica.ro Un prim criteriu ar fi acela al efectului direct, imediat, exprimat în forma de manifestare a relațiilor dintre două specii. Din acest punct de vedere, considerăm că există șase mari tipuri de relații între viețuitoare: a) de neutralitate, atunci când speciile sau populațiile nu se afectează în nici un fel unele pe altele în mod direct. De pildă, veverițele din pădure sunt neutre față de fluturi. Broaștele țestoase de apă sunt indiferente față de pești, ca și liliecii față de păsări; b) de competiție, incluzând interacțiunile între specii sau populații cărora le sunt necesare aceeași hrană, același fel de adăpost, loc de trai etc. Specia mai bine adaptată sau populația mai viguroasă concurează și elimină din nișa ecologică specia sau populația biologic mai slabă; c) de colaborare. Astfel de relații sunt cuprinse sub termenul mai larg de simbioză. Simbioza are, la rândul ei, diferite nuanțe și grade, în funcție de modul cum participă partenerii (specii sau populații) la existența comună. Când ambii parteneri trag folos de pe urma conviețuirii și sunt obligatoriu dependenți unul de altul, simbioza se numește mutualism. Când ambii parteneri profită de pe urma conviețuirii, dar această relație nu este obligatorie pentru nici unul din ei (de pildă pri- etenia dintre crabi și actinii), atunci relația poartă numele deprotocooperare. Când doar oaspetele trage un folos iar gazda joacă un rol pasiv, dar consimțit, de suport sau adăpost, fără a fi afectată de prezența oaspeților simbioza ia înfățișarea comensalismului; d) de stânjenire, numită amensalism, care constă în faptul că un component (amensalul) este inhibat în creșterea sau dezvoltarea sa de către acțiunea sau produsele elaborate de partener; e) de spoliere. Exprimă ceea ce, în mod obișnuit, numim parazitism. Relația este obligatorie și implică un efect pozitiv pentru oaspete (parazit), neobligatorie și cu un efect negativ, inhibitor, pen- tru gazdă (plantă sau animal); f) de distrugere violentă. Cunoscută sub termenul științific de predatorism. Ca și în cazul parazitismului, relația este obligatorie și pozitivă pentru prădător și negativă, inhibitoare, pentru pradă. Insă, spre deosebire de parazitism, unde oaspetele nu-și ucide gazda, ceea ce i-ar provoca moartea, răpitorul își ucide prada. Mai putem adăuga o ultimă categorie de relații, acele complexe, care nu pot fi încadrate cu pre- cizie într-una din cele șase enumerate mai sus pentru simplul motiv că în exprimarea acestui tip de relații regăsim în același timp manifestări de mutualism, de comensalism, de parazitism etc. Un alt criteriu evoluționist adoptat de biologi (la noi în țară îl practică acad. N. BotnariucJ este acela al rolului pe care îl joacă diferitele relații în îndeplinirea funcțiilor esențiale ale speciei. Astfel, există relații legate de reproducere, de răspândire, de apărare, de hrănire (trofice). în interiorul acestor tipuri de relații, grupate pe funcții vitale, se pot manifesta alte tipuri de relații privind raportul direct pentru specii sau populații (competiție, simbioză, parazitism). De pildă, în cadrul relațiilor în vederea hrănirii găsim relații de concurență, de predatorism, de mutualism, pro- tocooperare sau de parazitism. La fel, reproducerea unor specii este realizată direct, în cadrul relațiilor interspecifice, prin parazitism sau simbioză (mutualism). Dat fiind vastitatea subiectului, ne vom mărgini aici să înfățișăm predatorismul, ca și multiplele și adesea contradictoriile fațete ale relațiilor de cooperare (simbioză) și spoliere (parazitism), care au suscitat în cel mai înalt grad curiozitatea atât a cercetătorului, cât și a iubitorului naturii. 235 www.dacoromanica.ro SIMBIOZA (Cooperarea în lumea vie) O precizare Simbioza (de la termenii grecești sin - împreună și bios — viață) este considerată de cei mai mulți oameni de știință ca o asociație cu grade diferite de conviețuire între două sau mai multe organisme. Există însă și savanți (la noi, Traian Săvulescu și Olga Săvulescu) care o definesc ca „un caz particular de parazitism", poziție adoptată ulterior și de cunoscuți biologi contemporani ca R. Dubos și A. Kessler și motivată prin prezența unui permanent conflict între parteneri. Inițial - spun adepții acestei ipostaze microorganismele simbionte au fost paraziți, dar evoluând simultan cu organismul parazitat s-a ajuns la un grad de echilibru și to- leranță reciprocă. Cu tot înaltul grad de adaptare a simbionților, în anumite condiții de alterare a condițiilor de conviețuire, unul dintre parteneri (considerat inițial ca parazit) poate să devină patogen, distrugându-și comensalul. Este cazul colibacilului din intestinul animalelor și oame- nilor sau al ciupercii din cea mai perfectă sim- bioză cunoscută, aceea a lichenului. Cu toate excepțiile invocate, realitatea și specificitatea simbiozei nu pot fi puse la îndoială. „In relațiile de simbioză - scrie Valeria Barbu (Simbioză și parazitism, Ed. științifică și enciclopedică, 1979) - există diferite grade de interdependență între parteneri, natura relațiilor fiind în strânsă dependență și cu o serie de fac- tori ecologici. In unele cazuri, ambii simbionți depind într-o mică măsură unii de alții, aceste relații mergând până la dependența totală și re- ciprocă, conviețuirea în comun fiind obligato- rie, deoarece nici unul din parteneri nu poate trăi independent." Simbioză obligatorie întâlnim, de pildă, la licheni, la peștele Amphiprion sau actinia Adamsia, care nu pot trăi în afara asociației cu actinia sau, respectiv, cu pagurul. Ceva mai mult, asociația dintre algă și ciupercă - în cazul lichenului a dus la formarea unui organism nou, iar adâncirea studiului unor tipuri de sim- bioze a prilejuit enunțarea unei îndrăznețe ipoteze evoluționiste privind trecerea de la organismele procariote la cele eucariote, supe- rioare. Nu trebuie uitat faptul că supraviețuirea de-a lungul erelor geologice a unor viețuitoare ‘străvechi, fragile, fără schelet sau înarmate cu un strat superficial de chitină și a unor verte- brate, martore la drama dispariției puternicelor grupe zoologice de care aparțineau, se datorează într-un fel simbiozei, asocierii lor cu specii mai rezistente sau eventual mai tinere, dispuse să le ofere protecție. Este cazul bureților-de-mare, spongerilor, care au oferit în nenumăratele canale ale trupului lor necomestibil și, deci, nedorit de prădători, un adăpost sigur, temporar și chiar permanent unor variate grupe de viețuitoare relicte, sau ca păsările pufinide, care au oferit jumătate din cuibul lor subteran drept adăpost șopârlei Hatteria, firav descendent ori supraviețuitor al dinosaurienilor care au tiranizat era mezozoică. Simbioza - o „treaptă11 a evoluției? După 1960, s-a manifestat în biologia mon- dială tendința de a face din simbioză forma fun- damentală a existenței organismelor vii. După unii biologi, celula ar cuprinde microorganisme simbiontice înzestrate cu capacitate metabolică esențială. Ideea nu era, în fond, nouă. „Miceliile" lui Naegeli, „pangenele" lui De Vries, bioforii lui Weismann, genele lui Johannsen, granulele lui Atman erau, după concepția autorilor, mai mult sau mai puțin independente în celule. Organite asemănătoare furnizau, de asemenea, sub numele de „gene", o reprezentare materială în studiile modeme de ereditate mendeliană. Dar, odată cu mult controversata lucrare a profesorului Gh. Portier, s-a precizat teoria vieții celulare simbiotice. Se știe că oricare celulă vegetală și animală prezintă, în interiorul protoplasmei, granulații sau filamente numite mitocondrii. Pentru imensa majoritate a 236 www.dacoromanica.ro citologilor, mitocondriile reprezintă un produs al protoplasmei celulare. După Portier, însă, mitocondriile ar fi bacterii adaptate vieții intracelulare simbiotice. Doar ele ar fi autotrofe, deci capabile să se hrănească singure. Oricare celulă, și, deci, toate vegetalele și animalele cu constituție celulară ar fi heterotrofe și n-ar asi- mila decât prin intermediul bacteriilor sim- bionte. „Bacteria simbiontă pe care histologii o desemnează sub numele de mitocondrie - scrie Portier - vine din mediul exterior; ea poate, în anumite cazuri să se reîntoarcă și -să ducă o viață independentă." Se impunea ca o astfel de teorie, limpede și seducătoare, capabilă să producă o adevărată revoluție în biologia clasică, să fie verificată prin fapte. Dar experiențele lui Portier, constând în extragerea mitocondriilor și cultivarea lor, n-au putut convinge pe citologi, care au consi- derat că Portier n-a cultivat mitocondriile, ci mai degrabă baci li introduși în timpul manipu- latilor sau chiar saprofite banale care ar fi putut întâmplător străbate bariera exterioară sau intestinală a organismului și să se instaleze sub formă de spori în țesuturi sau în celule. Făcân- du-se ecoul acestor neîncrederi, A. Lumiere în lucrarea sa „Mitul simbionților", respinge cate- goric teoria lui Portier. Totuși, cercetări ulterioare, efectuate în deceniile 6 și 7 ale secolului al XX-lea de olan- dezul Dorst, de suedezul Nass, de J. Sinclair și Barbara Steven, de la Universitatea din Chicago, de Yu, Lukkins și Linnane, de la la- boratorul australian din Victoria, și de mulți alții au reabilitat într-un fel sau altul ipoteza lui Portier. Acești cercetători au arătat că mitocon- driile constituie, ele însele, o unitate organică relativ autonomă, comportându-se câteodată ca niște celule incluse într-un element celular. Deși subordonate nucleului, ele sunt totuși dotate cu acid nucleic diferit de acela al nucleului și că, între alte funcțiuni, ele joacă un rol important în respirația celulară și, probabil, în transmisia extracromozomică a unor caractere ereditare. In fapt, concludeau aceștia, incapabile de a se mul- tiplica în vitro, mitocondriile par a fi totuși un fel de bacterii degenerate care și-ar fi pierdut în întregime autonomia, dar care ar fi apte- de autoreproducție și activitate respiratorie în sânul celulei care le cuprinde. Pornind de la acest punct de vedere, unii biologi ca J. Dauvillier și, în special, Ch. Laville consideră că o simbioză primordială algă-ciupercă a jucat un rol capital în evoluția vieții. „Este probabil, spune Laville, ca primele ființe elementare să fi fost autotro- fele, adică vegetalele verzi unicelulare, sin- gurele capabile să facă față atmosferei terestre de atunci, încărcate cu vapori de apă, dioxid de carbon, amoniac, hidrocarburi, hidrogen. Doar funcția clorofiliană era posibilă în aceste condiții." Grație ei, algele înzestrate cu pigment verde au fixat carbonul și au pus în libertate oxi- genul, astfel că stratul gazos ce înconjoară Pământul s-a îmbogățit progresiv cu acest ele- ment al vieții, sărăcind corespunzător în dioxid de carbon. Atmosfera, cu constituția ei actuală, s-a format în mod treptat, asigurând apariția și dezvoltarea ființelor heterotrofe. Primele he- terotrofe par a fi fost, conform acestei ipoteze, ciupercile ascomicete, ca urmare a unor mutații produse în unele alge roșii (Rhodophyceae). Noile vegetale, lipsite de clorofilă, incapabile deci să realizeze sinteza glucidelor și proteide- lor, au trebuit să trăiască pe socoteala autotro- felor. Atunci a intervenit, se pare, simbioza, care n-a operat doar cantitativ, prin adițiune, ci și ca- litativ, prin apariția în grupele asociate a unor calități noi producătoare de salturi evolutive. Progresele microscopiei electronice, desco- perirea unor organisme cu urme de primitivi- tate, au oferit, după 1970, o bază faptică mult controversatei ipoteze a lui Portier, redctua- lizând-o într-o nouă formulare. în intestinul termitelor trăiește un foarte ciu- dat protozoar numit Myxotricha paradoxa, un adevărat „falanster" biologic. Pe corpul său sunt prinse zeci de spirochete simbionte, iar în inte- riorul organismului își găsesc adăpost alte zeci de bacterii. Pentru oricare cercetător, Myxotricha este un expresiv exemplu de sim- bioză multiplă. Această simbioză i-a sugerat cercetătorului american L. Margulius modul cum în istoria Pământului s-a făcut trecerea de la celulele procariote (fără nucleu, ci doar un 237 www.dacoromanica.ro nucleoid fără membrană și cu multe alte carac- tere de primitivitate), la celulele eucariote (cu nucleu prevăzut cu membrană). E un lucru bine stabilit că primele organisme apărute pe Terra au fost alcătuite din celule de tip procariot și că din acestea acum 1,8-2 mi- liarde de ani au rezultate organismele de tip eucariot, întâlnite astăzi la peste 99% din viețuitoare. Margulius a formulat teoria simbiotică după care celula eucariotă a apărut ca urmare a endosimbiozei seriale. Biologul american socotește că organitele eucariotelor (mitocon- driilor, cloroplastelor) au fost inițial organisme procariote autonome. Unele procariote ar fi înglobat în corpul lor alte organisme procariote de tipul bacteriilor, care au devenit apoi mito- condrii. în a doua etapă, s-a realizat o nouă sim- bioză între organismul rezultat în urma primei simbioze și o spirochetă. în acest fel s-a realizat un amiboflagelat din care, prin evoluție, s-au diferențiat animalele și, probabil, ciupercile. în a treia etapă, s-a produs o nouă simbioză, de data aceasta între un amiboflagelat și o algă fotosintetizatoare, care se va transforma într-un cloroplast, organit caracteristic pentru plantele verzi. în felul acesta - susține Margulius - au apărut primele plante eucariote, care au evoluat apoi până la formele actuale. Această ipoteză este susținută de câteva argumente plauzibile pe care le aduc genetica și citologia experimentală. Astfel, în mitocondrii și cloroplaste materialul genetic se află sub for- mă de nucleoid, foarte asemănător cu cel din ce- lulele procariote. Având aparat genetic propriu, mitocondriile și cloroplastele celulelor euca- riote au o anumită autonomie reproductivă, des- coperită în 1902 la plante de către P. Correns și în 1916 la animale de savantul român D. Voinov și numită condriodiereză. în sfârșit, în ultimii ani s-a reușit să se izoleze și să se crească cloro- plastele „in vitro“, ceea ce probează că într-un trecut îndepărtat ele ar fi putut proveni dintr-o algă verde intrată în simbioză cu un amiboflage- lat. A) ASOCIAȚII PENTRU HRĂNIRE Lichenul, simbioză „absolută”? în lumea vegetală există un grup special de plante cu un loc bine stabilit în sistematică, ai cărui reprezentanți nu au un organism unic, ci mixt. E vorba de licheni, răspândiți în toată lumea, de la câmpie și până în vârf de munte și al căror număr atinge 20.000 de specii. Ei sunt organisme sintetice, realizate prin asocierea unei alge unicelulare verzi (Pleurococcus) sau albastre (în special Nostoc) cu miceliul unei ciu- perci din clasele Ascomycetes, mai rar Basidiomycetes. Plante extrem de rezistente la frig și uscăciu- ne, lichenii prezintă un tal colorat de obicei în alb, roșu, galben-verzui, portocaliu, albastru, negru și cu înfățișări din cele mai variate: în formă de frunză (Lobaria), de cruste, închipuind uneori o rozetă (Xanthoria, Parmelid), sub formă de trompete (Cladonia), ca niște bărbi (Usnea) sau aidoma unor coame răsucite de elan (Cetraria). Privind un tal la microscop putem ușor iden- tifica filamentele care alcătuiesc miceliul ciu- percii și sferișoarele, mai rar filamentele verzi sau albăstrui, ce reprezintă alga. Simbionții nu sunt așezați totdeauna la fel. Sunt situații când algele sunt repartizate în toată grosimea talului aproximativ uniform (tal homeomer) sau într-un singur stat (tal heteromer). Raportul dintre algă și ciupercă a interesat în cel mai înalt grad pe cercetători. în 1961, D.C. Smith a demonstrat experimental rolul algelor în sinteza glucidelor. în 1970, cercetările efectu- ate la noi în țară cu izotopi radioactivi de către L. Atanasiu, G. Fabian-Galan și N. Salăgeanu pe lichenii Collema sp., Parmelia furfuracea, Peltigera polidactyla, Lobaria pulmonaria, Usnea darypoga și Cladonia rangiferina au scos în relief transportul de substanțe organice din celulele algelor fotosintetizante în cele ale miceliului ciupercii. Ciuperca, la rândul ei, asi- gură algelor apa și sărurile minerale, precum și protecția împotriva factorilor de mediu defavo- rabili, împiedicând deshidratarea și efectul ne- 238 www.dacoromanica.ro gativ al razelor solare prea puternice. Până nu de mult, simbioza lor era socotită cea mai per- fectă asociație vegetală, un model de acest gen. în bună măsură, cercetătorii aveau dreptate. Alga ia de la ciupercă substanțele minerale și le sintetizează cu ajutorul clorofilei producând printre altele o substanță hidrocarbonată speci- fică, numită lichenina și aproape 500 de acizi specifici (evernic, lecanoric, cetraric) cu care lichenii dizolvă substratul (mai ales stânca unde sunt așezați) și imprimă, datorită culorii deosebite, și culoarea talului. Alga oferă ciu- percii o parte din hrana elaborată. Simbioza lor este atât de profundă și durabilă, încât însuși organismul simbionților a suferit modificări considerabile care le-ar pune în imposibilitate traiul separat. Dacă miceliul este scos din asociație și cul- tivat pe un mediu glucozat, ciuperca nu fructi- fică. Invers, la alga izolată de miceliu și trans- plantată pe un mediu mineral pur, intensitatea respirației și fotosintezei este mult diminuată. S-ar părea că echilibrul biologic dintre cele două vegetale duce la o armonie deplină. Și, totuși, cercetări mai noi au scos la iveală că există un profitor: ciuperca. Un microscop pu- ternic confirmă acest fapt: hifele ciupercii se lipesc strâns de gonidii și emit mici ramificații care pătrund în interiorul algei, absorbind zaharurile sintetizate, peste „cota" asociatului. Din această cauză, nu rareori se întâlnesc din loc în loc, în talul lichenului, insulițe de gonidii moarte prin istovire. Nodozitățile, teren de colaborare Naturaliștii din antichitate ca Plinius și Varro consemnau în lucrările lor, „Historia naturalis" și „De re rustica" acțiunea favora- bilă a leguminoaselor (fasole, mazăre, bob, linte, trifoi, lucerna, măzăriche, lupin) asupra solului și plantelor ce se cultivau pe locul unde se dezvoltaseră acestea. Fenomenul a rămas neexplicat până în 1886, când doi cercetători germani, Hellrigel și Wilfarth, studiind umflăturile de pe rădăcinile de leguminoase, au arătat că microbii din nodozități, trăind într-o strânsă simbioză cu plantele, procură acestora azotul din aer, de care au atâta nevoie pentru a-și fabrica substanțele de bază ale existenței lor, proteinele. Doi ani mai târziu, în 1888, Beijerinck a cultivat și descris bacteria din nodozități și a intitulat-o ști- ințific Bacillus radicicola, ulterior rebotezată de vreo 10-15 ori, până s-a fixat la denumirea pe care o poartă astăzi: Rhizobium leguminosarum. Patronii acestor fabrici de azot sunt în spe- cial leguminoasele. Ele pun la dispoziția bac- teriilor rădăcinile pe care acestea „construiesc" laboratoarele de fixare și transformare a azotu- lui. Vorodin dăduse nitrobacteriilor numele generic de Bacterium radicicola. Ulterior, s-a descoperit că fiecare gen de leguminoase își are bacteria ei. Astfel, mazărea și măzărichea conțin Rhizobium leguminosarum, fasolea - R. phase- oli, trifoiul - R. trifolii, lucerna - R. meliloti, iar soia - R. japonicum. Și nodozitățile formează un criteriu taxonomic. Astfel, la soia are o formă încrețită, la fasole - rotundă, iar la trifoi - ovală. Bacteriile se găsesc în sol. De aici, ele pătrund în rădăcinile leguminoaselor prin pe- rișorii absorbanți (preinfecție). Perii, datorită enzimelor secretate de bacterii, se înmoaie și se răsucesc, iar pereții lor celulari sunt dizolvați, permițând pătrunderea microorganismelor. Bac- teriile, care de obicei nu depășesc dimensiunea 0,3 microni, pătrund mai departe prin mem- brana celulelor tinere în părul radical, formând un firicel, încep mai întâi să se dividă și apoi să-și mărească volumul, formând așa-zisa nodozitate. în clipa când nodozitatea s-a matu- rizat, celulele infectate ale plantelor legumi- noase încep să sintetizeze un pigment asemănă- tor aceluia care dă culoare sângelui, numit leghemoglobină, toată nodozitatea colorându-se în roșu. Din momentul colorării, nodozitatea începe fixarea azotului molecular, rolul pigmen- tului fiind acela de a regla intrarea oxigenului necesar desfășurării reacțiilor de oxireducere, realizate de bacterii care, în timpul activității lor, sporesc de zece ori în dimensiuni, devenind bacteroizi. în 1969, Bonnier și Brackel au con- 239 www.dacoromanica.ro statat că bacteroizii fabrică o enzimă specifică, nitrogenaza, care fixează azotul atmosferic după reacția: N2 + 3H22NH3 + 21,9 Kcal. Amoniacul reprezintă materia primă pe care planta o preia de la bacterie, introducând-o în circuitul său vital, pentru a realiza, de data aceasta autonom, noi sinteze. Bacteria primește de la planta superioară hidrați de carbon absolut necesari ciclului ei vital. în această simbioză, planta superioară pare dominată la început. Pe parcurs însă, tranșează în favoarea ei raporturile cu microorganismele, menținând echilibrul biologic. Astfel, suprave- ghează formarea nodozităților (număr și dimen- siuni) și reglementează acțiunea lor fie ptintr-un surplus de oxigen, atunci când oxigenarea este slabă, fie prin secreție de enzime inhibatoare, când „producția" de amoniac este exagerată ori când bacteriile se înmulțesc peste măsură. în perioada înfloririi, când plantele superioare au nevoie de o parte din cota de hidrați de carbon rezervată asociatului, celulele rădăcinii fagocitează o parte din bacterii. Cercetările, care continuă neîntrerupt, au scos în evidență rolul cosmic al acestor bacterii. La scară planetară, cele aproximativ 120 de mi- lioane de hectare cultivate cu leguminoase aduc anual în sol, din atmosferă, peste 10 milioane de tone de azot, fără nici un efort din partea omu- lui. Pe ansamblul planetei, microorganismele produc 108 tone azot asimilabil, adică de vreo zece ori producția industrială de îngrășăminte de azot obținută pe mapamond în anul 1963. însă nu numai leguminoasele adăpostesc laboratoarele de fixare și preparare a azotului și nu numai nitrobacteriile mijlocesc această operație. Numărul de neleguminoase care formează simbioze cu microorganisme fixa- toare de azot ar fi, după G Bond (1958), de 190 de specii. Până nu de mult, botaniștii vorbeau de „boala arinului". Rădăcinile acestui copac păreau năpădite de umflături. în realitate, ele se găsesc în simbioză cu actinomicetul Sirepto- myces alni. în regiunile tropicale, cele mai active „strângătoare" de azot sunt Desmodium intor- turn, care fixează 360 kg/ha/an, și Crotrolaria insakomenis, cu 500 kg/ha/an - un adevărat record în materie, căci leguminoasele cele mai active nu depășesc 150 - 180 kg/ha/an. Sim- bionții lor sunt de obicei actinomicete din genurile Frankia și Streptomyces. La conifere, prezența nodozităților de pe rădăcini a fost depistată la speciile Sciadopytis verticillata, Libocedrus bidwillii, precum și la 40 de specii de Podocarpacee. Aceste nodozități cu diametrul de 1-2 mm au ca parteneri ciuperci filamentoase capabile să fixeze și azotul mole- cular. Uneori, „laboratorul" de azot asimilabil nu este subteran, ci... aerian. Astfel, o rubiacee tropicală, Pavetta, prezintă pe frunze nodozități produse de către bacteria Klebsiella. Micorizele și avantajele lor Micorizele — simbiozele între rădăcina plantelor superioare și hifele unor ciuperci - se întâlnesc foarte adesea în păduri, asigurând creșterea viguroasă a ambilor parteneri, ceea ce reprezintă o deosebită importanță ecologică și economică. Interrelațiile partenerilor simbionți sunt foarte variate. Pe baza raporturilor ce se sta- bilesc între hifele ciupercilor și rădăcinile plantelor, a modificărilor morfologice și anatomice determinate, micorizele au fost împărțite în trei categorii: peritrofe, ectotrofe și endotrofe. Micoriza peritrofă este o prietenie de la „distanță". Ciupercile se dezvoltă în imediata apropiere a rădăcinilor, formând o rețea mai mult sau mai puțin deasă, fără a avea însă un contact direct cu rădăcina. Principalul său rol este de a stabiliza gradul de aciditate (pH-ul) din jurul rădăcinilor, atunci când plantele sunt obligate să se dezvolte în condiții de mediu care nu sunt concordante cu cerințele lor ecologice. 240 www.dacoromanica.ro La rândul lor, ciupercile sunt influențate pozitiv de secrețiile radiculare ale plantelor. La acest tip de micoriză participă specii de Phycomycetes, Ascomicetes, Basidiomicetes, precum și diverse specii de Fusarium și Trichoderma dintre Fungi imperfecți. Micoriză ectotrofa sau externă este o însoțire în care hifele ciupercii înfășoară vârful rădăcinii ca un manșon, fără a străbate mem- branele celulare. Doar o parte din hife pătrund în spațiile intercelulare din straturile exterioare ale țesutului cortical, stabilind legătura ciupercii cu simbiontul. P. Nobbe, care s-a ocupat îndeaproape, în deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, de micoriză ectotrofă la conifere și în special la pin (Pinus silvestris), a tras concluzia că, în general, coniferele pot trăi fără ciuperci, dar rădăcinile lor formează atunci peri absorbanți și creșterea lor este mai lentă. Micorizele externe ar avea, deci, rolul să înlocuiască aceste mici pompe ale rădăcinilor. Experiențele sale efectuate pe pin au arătat că absorbția la plantele cu micorize este net supe- rioară față de plantele fără micoriză. De aseme- nea, rezistența acestora la condițiile meteoro- logice este cu mult crescută. Experiențele cu carbon marcat (14 C) au reliefat raporturile ce se instalează între parteneri. Planta autotrofă sintetizează substanțe organice din care o anu- mită cantitate ajunge și la ciuperca simbiontă, ce le utilizează în metabolismul său (în special zaharuri: manitol, trehaloză, glicogen). Ectomicorizele sunt mult mai frecvente la speciile lemnoase. în afară de conifere, le întâl- nim la mesteacăn, fag, stejar, carpen, tei, salcie. La ele participă o serie de ciuperci Basidiomycetes, printre care Amanita, Boletus, Lactarius, Russula. Iată de ce în jurul copacilor din păduri trăiesc ciupercile cu pălărie. Unele din acestea sunt simbionte cu un număr mai mare de specii lemnoase, cum ar fi Amanita muscaria. Altele au o specificitate bine marcată, neasociindu-se decât cu o anumită specie sau familie. Astfel, Boletus elegans, formează micorize doar cu larița (Larix), B. felleus, cu țuga (Tsuga), B. speciosus, cu stejarul 241 (Quercus), B. scaber cu mesteacănul (Betula alba), iar B. luteus cu coniferele. Micorizele ectotrofe aduc importante avan- taje ambilor parteneri. Ciupercile, majoritatea cu corpuri fructifere comestibile {Boletus, Russula, Lactarius), nu fac pălării decât în prezența partenerului simbiont. La rândul lor, speciile lemnoase capătă un spor de vigoare și de rezistență. „Simbioza arbore-ciuperă are o mare importanță în silvicultură, ea stă la baza reușitei acțiunilor de împădurire, precum și a vitalității diferiților arbori." (Valeria Barbu: „Simbioză și parazitism "). Micoriză endotrofa sau internă se produce în interiorul plantei superioare. Filamentele miceliene, producând enzime, dizolvă mem- branele celulare, apoi pătrund în celulele corti- cale ale rădăcinii, încolăcindu-se ca un ghem, ori ramificându-se și formând mici tufe, scurte și dese. Astfel de micorize interne le întâlnim la plante din familia Ericacee, din care fac parte arborașii iarba neagră (Calluna) și coacăzul (Bruckenthalia), Orchidee (mai ales cele saprofite), Liliacee (rude ale crinului) și Aroidee (rodul pământului și diferitele sale neamuri). Ele au fost descrise și la multe plante de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, leguminoase, cartofi etc. Una din cele mai originale plante ierbacee care participă la acest tip de asociație este Sarcodes sanguinea, cunoscută sub numele de „planta zăpezilor". Ea poate fi întâlnită în pădurile montane califomiene, la nord de Ore- gon. Privită de departe, seamănă cu o enormă tulpină strălucitoare de sparanghel. Florile sale roșii, cărnoase, apar în mustul zăpezii din co- vorul uscat format din acele coniferelor. Fiind complet lipsită de frunze și trăind într-un sol neprielnic, ea depinde în mod obligatoriu de relația cu un fung endomicoritic. La ericacee, hifele ciupercii se ridică și prin tulpină, ajungând până.la flori. „Colaborarea" are loc și aici la germinarea seminței. Cea mai bine cunoscută micoriză este însă aceea a orhideelor saprofite, căreia savantul francez Noel Bernard i-a consacrat mulți ani de cercetări. De obicei, orhideele saprofite trăiesc www.dacoromanica.ro în zonele de turbă sau în pădurile cu humus bogat, unde procesul de amonificare și de nitri- ficare este foarte scăzut și chiar nul. Semințele lor, foarte mici și foarte numeroase, au neapărată nevoie, după formarea plantulei, de un asociat pentru dezvoltarea părții vegetative și de reproducere. Acest asociat, în cele mai multe cazuri, este ciuperca de micoriză Rhizoctonia repens. Planta superioară veghează această relație de tip simbiotic, împiedicând-o să devină para- zitară, deci în detrimentul ei. Astfel, orhideea dirijează regimul de temperatură (5°-55°C), în care se desfășoară raporturile ei cu planta infe- rioară. în urma cercetărilor botanistului francez B. Magroux, s-a constatat că tuberculul de albină (Ophrys) emite substanțe dăunătoare ciu- percii. Cu acești fitohormoni orhideea ține la distanță ciuperca, oprindu-i dezvoltarea, atunci când aceasta depășește anumite limite. Toto- dată, ea reglementează schimbul chimic, celulele ei fagocitând în perioada înfloririi, total sau parțial, miceliul ciupercii. Bemard apreciază (fapt confirmat de floricultori) că micoriză endotrofă asigură orhideelor o nutriție azotată mai bună, le furnizează vitamine, ajutându-le să se dezvolte mai rapid și mai viguros. Bacteriile din intestin Toți gândacii care se hrănesc cu materie lemnoasă (xilofagii), carii și gândacii de scoarță, moliile, care mănâncă lâna, insectele, care consumă seva plantelor, și țânțarii, care sug sângele omului, n-ar putea să viețuiască fără ajutorul bacteriilor, având în vedere hrana lor unilaterală. Bacteriile se înmulțesc în porțiunea cecumului intestinal; aici hrana fermentează ca berea în bazinele de fermentație. Substanțele rezultate sunt apoi absorbite de intestinul insectei. Un model de endosimbioză obligatorie se instalează între anumite tipuri de flagelate și ter- mite. Acestea din urmă se hrănesc cu lemn, pe care îl mărunțesc și îl înghit. Ele nu posedă însă enzime cu ajutorul cărora să descompună lem- nul și această hrană n-ar putea fi asimilată fără ajutorul flagelatelor simbionte care descompun substanțele complexe din lemn în produși mai simpli pe care termitele îi folosesc în nutriția lor. Flagelatele din intestinul termitelor, la rân- dul lor, au hrană și adăpost în corpul termitelor, astfel că se realizează o asociație foarte strânsă, ambii parteneri neputând trăi independent. Procesul de descompunere a celulozei este destul de lent. în mod normal, hrana înghițită de larva de cărăbuș de mai {Melolontha vulgaris) este reținută cam 3 luni în bazinul de fermen- tație, timp necesar ca bacteriile să transforme celuloza în zaharuri. Din această cauză, larva cărăbușului crește atât de încet, iar metamorfoza ei, până ajunge la stadiul de gândac adult, durează ani în șir. Tot la insecte întâlnim și celule speciale (micetocite) care formează un fel de pungi (micetoame). Astfel, la păduchii de plante, în micetoame se întâlnește bacteria Schizosaccha- romyces aphidis, care se pare că fabrică vita- mine și are un rol în reglarea metabolismului glandelor endocrine. La unele neamuri americane de gândaci de bucătărie {Periplaneta americana și Percoblata virginica), studiate de profesorul F. Glaser de la Universitatea din Harvard, bacteriile simbionte sunt incluse în celulele corpurilor adipoase și de acolo migrează în tecile ovariene. Tinerele ovule nu prezintă, la început, nici o infecție, dar, pe măsură ce oul crește, bacteriile tot mai numeroase se acumulează în jurul lui, trec în vitelus și când rudimentul embrionului se con- turează, pătrund în interiorul intestinului embri- onar, apoi în unele celule adipoase, care încetează să mai fabrice grăsimi. După Glaser, aceste bacterii simbionte colaborează, în interi- orul gazdelor, la metabolismul glucidelor și al proteinelor, prin secreția enzimelor corespunză- toare. După W. Buchner și L. Pierantoni, și microorganismele ar găsi în insecte un mediu de cultură favorabil și condiții excelente de înmulțire, așa că avantajele ar fi bilaterale. Multe ploșnițe de pădure sunt, de asemenea, asociate cu bacterii simbiontice, celulele infec- 242 www.dacoromanica.ro tate constituind micetoame formate din cripte așezate în rânduri regulate de-a lungul porțiunii terminale a intestinului mijlociu și umflate cu bacterii specifice fiecărei specii de insectă. Transmiterea ereditară a bacteriilor se rea- lizează prin mecanisme automate și precise, ca- racteristice. Astfel, la Coptosoma, o mică ploșniță comună în Europa, bacteriile părăsesc criptele intestinale, trec în intestin și sosesc într-o porțiune umflată și specializată a tubului digestiv, care nu se întâlnește decât la femele. în acest organ particular, bacteriile sunt repartizate în mici mase regulate de forma unor mărgele și învelite într-o substanță roșie secretată de celulele respectivului organ. De câte ori copto- soma femelă zămislește câte două ouă, ea expulzează îndată prin anus și o mărgică bacte- riană, lipind-o între acestea. Când larvele eclozează, ele se așază pe cojile goale și, cu ajutorul ciocului (rostru), aspiră bacteriile din mărgelușe. Microorganis- mele absorbite sosesc în intestinul larvei și intră în cripte, multiplicându-se aici pe măsură ce insecta se dezvoltă. După G Schneider și H.T. Miiller, bacteri- ile simbiontice ale ploșnițelor furnizează gazde- lor vitamine și hormoni de creștere. Deducția a fost simplă întrucât extrăgând dintre ouă mărgelele bacteriene, cercetătorii au constatat că în lipsa simbionților larvele prezin- tă o mortalitate ridicată și se dezvoltă de 2-3 ori mai încet decât larvele înzestrate cu bacterii. S-a putut demonstra că prezența bacteriilor este indispensabilă pentru a asigura creșterea ploșnițelor și că bacteriile găsesc în organismul insectei excelente condiții de viață și reprodu- cere, ceea ce pledează în acest caz pentru o sim- bioză care îmbracă formele mutualismului. O simbioză de acest gen este întâlnită la insectele și chiar la viermii care se hrănesc exclusiv cu sângele vertebratelor. Ea a fost sem- nalată la musca tse-tse (Glossina palpalis), la țânțari, la numeroși acarieni hemofagi (căpu- șele), la dipterele pupipare (ale căror ouă se dez- voltă în corpul femelei), ca și la unele lipitori (Placobdella catenigera și Piscicola geometra). Și la vertebrate, ca și la om, prezența bac- teriilor simbionte în tubul digestiv este nece- sară. Ea devine obligatorie la erbivorele rumegătoare, care consumă plante cu con bogat în celuloză, fără a fi înzestrate însă cu enzima care să asigure scindarea celulozei. Digestia celulozei are loc la aceste animale în rumen, unde trăiesc numeroase bacterii (Ruminococcus albuș, R. flavelaciens, Butyrivibrio fibriosol- vens etc.) care găsesc aici un ideal mediu de viață și o bogată sursă de hrană. Rumenul erbi- vorelor este o adevărată cameră de cultură pen- tru bacterii, care ating densitatea enormă de lO'MO" microorganisme/ml. Pe de o parte, aceste bacterii sunt folositoare animalului rumegător pentru că descompun celuloza în compuși asimilabili și fabrică vitamine din grupa B, iar pe de altă parte ele constituie o per- manentă sursă de proteine, prelucrată și ea în alte compartimente ale stomacului. Cu două decenii în urmă, biologul F. Garder a reușit să găsească explicația ciudatului obicei al unor animale de a-și consuma propriile fecale. El a stabilit, de pildă, că excrementele șoarecilor și cobailor conțin „pilule** vita- minizate, numite cecotrofe. Ele sunt preparate de bacterii în cecumul animalelor. în lipsa cecotrofelor bogate nu numai în vitamine, dar și în alte substanțe valoroase, cobaii și șoarecii mor după scurt timp. Deși formate în intestinul gros al animalelor, organismul acestora nu reușește să le asimileze. Numai dacă animalul le ingeră, substanțele pe care le conțin și care îi sunt vital indispensabile pătrund în sângele și în țesuturile lui. Chiar și în intestinul gros al omului există o mare cantitate de bacterii care îmbogățesc în albumină și în vitamine hrana pe care o con- sumăm. Vitaminele sunt produse în intestinul nostru de Bacterium coli și B. bifidum. De aceea, antibioticele introduse în intestin, omorând aceste bacterii, tulbură digestia și dereglează echilibrul vitaminic al organismului, permițând în același timp depozitarea exagerată a altor microorganisme care devin dăunătoare. Iată de ce folosirea iaurtului în timpul terapiei 243 www.dacoromanica.ro cu antibiotice are rolul de a restabili echilibrul normal al faunei bacteriene intestinale. Algele unicelulare dau ajutor animalelor La mijlocul veacului al XlX-lea, vestitul zoolog german Theodor Sieboldt (1804 - 1885) a atras atenția lumii științifice asupra unui fenomen ciudat. In corpul unor hidre de apă dulce, în organismul unor viermi și infuzori a descoperit clorofilă. Mai târziu, au fost găsite și alte animale purtătoare de clorofilă (spongieri hidropolipi, meduze, coralieri, moluște). După cum a rezultat din experiențele întreprinse, toate aceste ființe puteau trăi fără să se hrănească luni de-a rândul, iar unele se puteau lipsi cu totul de hrană. După un deceniu de uimire și de presupuneri fantastice, s-a constatat că această „clorofilă animală1* e în realitate fabricată de plante. Algele microscopice, părăsindu-și mediul natu- ral, s-au mutat sub pielea unor animale marine sau de apă dulce, al căror corp transparent le permitea continuarea activității de sinteză. în acest fel, la adăpost de primejdii, ele se puteau hrăni cu substanțe organice produse cu ajutorul clorofilei, oferind o parte din ele și primi- toarelor gazde. Acest mod original de întraju- torare a primit numele de endosimbioză. în anul 1881, biologul german J. Brandt a propus ca algele simbionte verzi să poarte numele de zoochlorele, iar cele galben-brune să fie numite zooxanthele. Algele verzi se asociază cu animalele de apă dulce, iar cele galben-brune cu animalele marine. Tipul caracteristic de zoochlorele îl repre- zintă vestita algă Chlorella, socotită azi alimen- tul ideal pentru viitoarele zboruri interplanetare, încă o dovadă a excepționalei ei vitalități și capacități de adaptare. Pentru zooxanthele, tipul reprezentativ îl reprezintă flagelatele din genul Chrysidella, care, în stare liberă, sunt înzestrate cu codițe-flageli, mici organe de mișcare pe care le pierd după ce se instalează sub pielea prietenilor. în stare de simbioză, ele își schimbă și forma ovală într-o formă rotundă, și culoarea, care devine galbenă, când trăiesc în radiolar și sifonofore, verzuie, când sunt găzduite de meduzele scifoide, și brună, când își găsesc adă- post în corali sau spongieri. Cercetările din ultimii douăzeci de ani au scos în evidență uimitoarele adaptări prin care au trecut simbionții pentru a profita cât mai din plin de această „colaborare**. Astfel, Tridacna - uriașul scoicilor (cochilia lui atinge 1,8 m în diametru și 200 kg greutate) - poartă în spațiile intracelulare ale mantalei binecunoscutele sfere brune de zooxanthele care, sub acoperământul semitransparent, asemănător cu sticla mată, găsesc o protecție perfectă împotriva razelor solare prea puternice. Ca să asigure lumina necesară fotosintezei algelor găzduite în țesuturile mai profunde, unde razele străbat cu greutate, părțile revărsate în afara mantalei sunt înzestrate cu numeroși corpusculi formați din celule transparente. Aceștia alcătuiesc un con de refracție a luminii, cu rolul de a colecta radiațiile și a le conduce în țesuturile mai adânci, populate de alge-sim- bionte. Algele dinoflagelate oferă scoicii glucoza, aminoacizi și oxigenul rezultat din fotosinteză. La rândul ei, tridacna dăruie simbiontului di- oxidul de carbon, sărurile de azot și fosfații pe care îi extrage din apa oceanului și de care alga are nevoie pentru asimilație. Am putea cita și cazul viermelui marin Convoluta, care nu poate trăi fără algă, întrucât organele lui digestive s-au atrofiat. Totuși, în ouăle și în larvele viermelui nu există alge! Algele împachetează doar la suprafață ouăle, astfel încât acestea capătă o culoare verde. Când iese din ou, larva se autoînsămânțează cu câte- va alge de pe cojile oului. Algele se lipesc și apoi pătrund sub pielea animalului, schimbân- du-și înfățișarea și devenind incapabile să mai trăiască în apă și să mai „însămânțeze** larvele. Insămânțarea are loc cu alge proaspete, care nu au trăit în simbioză cu viermii. Acestea sunt chemate ca de un magnet de substanțele chi- mice atractante pe care le emit ouăle depuse de convoluta femelă. 244 www.dacoromanica.ro Coralii viețuiesc și ei cu’ ajutorul plantelor inferioare. Algele dinoflagelate ce trăiesc prin- tre coloniile de polipi preiau dioxidul de carbon eliberat de animale și atât de necesar fotosin- tezei și eliberează oxigenul, gaz indispensabil pentru respirația acestor celenterate. Pentru creșterea coloniei, coralii au nevoie de calciul din apă. Dar cum nu au capacitatea de a-1 absorbi, acest lucru îl face o altă algă cu care coralii trăiesc în simbioză. Cocoțatele prin copaci în încâlceala înspăimântătoare a pădurilor ecuatoriale și tropicale, lupta pentru captarea luminii ia proporții dramatice. Copacii falnici reușesc să-și atingă obiectivul. La fel și lianele, care își răsucesc trunchiurile volubile pe suporții naturali ai pădurii. în schimb, plantele ierboase cu statură mijlocie primesc, în condiții normale, o cantitate insuficientă de lumină. De aceea, multe specii înzestrate cu clorofilă s-au adaptat la un mod de existență simbiotic, ducân- du-și existența nu pe sol, cum ar fi fost firesc, ci pe trunchiul copacilor, la înălțimi variabile, acolo unde găsesc „ochiuri" prin care razele solare se mai pot strecura. Și cum aceste plante trăiesc în afara mediului obișnuit de viață, deci pe alte plante, au primit numele de epifite. Prin- tre plantele epifite se află majoritatea speciilor de orhidee, bromelicee, peperomiacee, unele ferigi dar și o serie de cactuși. Raporturile dintre gazdă și oaspeți sunt uni- lateral pozitive și unilateral neutre, o formă, deci, de comensalism în care oaspeții au indis- cutabile avantaje, iar gazdele nu sunt în general afectate, întrucât plantele epifite își prepară sin- gure hrana. Doar rareori, din cauza prea marii aglomerări de oaspeți, gazdele se frâng și se prăbușesc sub greutatea acestora. Adaptările plantelor epifite pentru o viață simbiotică sunt deosebit de expresive. Organul cel mai afectat este rădăcina. în general, rădăcinile le servesc doar la fixare; ele nu extrag din arborele suport nici apă, nici substanțe organice. La unele epifite cum ar fi Tillandsia usneoides — rădăcinile lipsesc complet, iar tulpina, redusă, e asemănătoare cu lichenul mătreața-bradului (Usnea barbata), de la care a împrumutat numele. Planta se fixează pe diferite suporturi cu ajutorul unor crampoane. în cele mai multe cazuri, plantele epifite, absorbind apa din atmosferă cu ajutorul rădăcinilor aeriene adventive, au căpătat adap- tări speciale pentru procurarea și păstrarea aces- teia. La numeroase epifite, rădăcinile sunt înzestrate cu un țesut epidermic asemănător unui văl, numit veleman radicum, care reține apa de precipitații. Când plouă, apa intră în celule prin niște pori și este păstrată aici chiar și în timpul secetos, grație celulelor periferice care se umplu cu aer, împiedicând astfel transpirația. Bromeliaceele - adesea întâlnite prin case cu plante ornamentale - păstrează apa de ploaie în niște pâlnii formate la baza plantei prin alătu- rarea frunzelor, alcătuind adevărate rezervoare, cu pereții adesea colorați într-o nuanță roșie. La exemplarele mai mari de Bilbergia, Neorelegia sau Vrissia imperialis, aceste pâlnii, care cuprind apă și pulberi organice, reprezintă un biotop original, aici trăind în asociație proto- zoare, viermi turbelariați, limacși, insecte, păienjeni, broscuțe. O asociație asemănătoare o întâlnim la asclepiadeea Dischia rajlesiana. Frunza ei s-a transformat într-o urnă unde se acumulează apa. Animalculele ce pătrund aici sunt descompuse de către microorganisme, resturile lor formând un mic depozit de substanțe organice. în urne pătrund rădăcinile adventive ale plantei, absorbind atât apa, cât și substanțele nutritive. Feriga epifită Platycerium grandae trăiește pe copaci fixându-se cu rizoizii la bifurcația ramurilor sau în mici scorburi. Planta are două tipuri de frunze. Cele late și aderente, ca niște ventuze, servesc la protecția rizoizilor împotri- va uscăciunii, la reținerea umezelii și colectarea resturilor organice din care se formează un sol propriu, bogat în humus. Așadar, epifitele sunt plante autotrofe, capa- bile să realizeze fotosinteza. Substanțele mi- nerale necesare și le obțin prin cumularea prafu- lui atmosferic și prin descompunerea de către 245 www.dacoromanica.ro microorganisme a diverselor resturi organice, în diferite formațiuni (cornete, saci, pâlnii) provenite din modificarea frunzelor. Ca și mușchii și lichenii din pădurile noastre, epifitele tropicale și ecuatoriale realizează împreună cu copacii susținători o originală formă de sim- bioză, specifică lumii vegetale. Plantele carnivore pot avea prieteni? Se știe că plantele carnivore, din deficit de substanțe azotoase, pe care nu și le pot procura în mediul lor de viață, și-au transformat unele frunze în adevărate organe digestive. Prinzând prin diferite sisteme veninoase prada, ele o încorporează și o digeră cu ajutorul unor enzime proteolitice. în mod normal, între planta car- nivoră și animalculul capturat nu poate exista decât un raport de predatorism. Studiate cu atenție, în deceniul al treilea al veacului trecut, de către P. Oye (1921), E.T. Werry (1924) și R.W. Hegner (1926), cap- canele în formă de umă ale speciilor de Nepenthes și Sarracenia au relevat că în lichidul digestiv format în interiorul lor trăiesc nenumărate ființe microscopice, protozoare și metazoare. Același lucru se întâmplă și cu săculeții otrățelului-de-baltă (Utricularia), frunze modificate în forma unor capcane vesiculoase, cu căpăcel de intrare, în care sunt încorporate numeroase animalcule de apă. Studiile efectuate până la sfârșitul deceniu- lui al șaselea s-au mărginit doar la semnalarea prezenței acestor ființe în capcanele cu lichid ale plantelor carnivore fără ca investigațiile să atingă problema relațiilor dintre gazde și oaspeți. Doar R.W. Hegner face observații interesante, indicând ce anume specii su- praviețuiesc și mor în cupele Sarraceniei și Nepenthesului sau în săculeții subacvatici ai Utriculariei, considerând protozoarele ipotetic simbiontice drept vietăți care trăiesc într-un fel de „stomac" vegetal, în interiorul căruia se găsește un lichid format din fermenți digestivi și o anumită cantitate de material organic în diferite stadii de digestie. Studiind comportarea a trei specii de protozoare libere (Paramoecium, Colpoda, Chilomonas) introduse experimental în lichidul Sarraceniei, R.W. Hegner a constatat că aici pot trăi un timp nelimitat și se pot repro- duce. Nu a putut fi însă lămurită problema dacă în cupe și capcane, există o faună stabilă, carac- teristică, ce ar demonstra existența unei sim- bioze trofice, sau numai specii întâmplătoare care, în cazul protozoarelor carnivore, găsesc în acest mediu un izvor de hrană, comportându-se ca niște concurenți. Tot nelămurită a rămas problema dacă enzimele digestive provin din plante sau din bacterii. în 1958, protozoologul român losif Lepși - o autoritate mondială în acest domeniu - reluând experiențele lui Hegner, a cercetat pe viu microfauna din lichidul cupelor de Nepenthes northiana și Sarracenia purpurea din Grădina botanică din Cluj. Compoziția microfaunei, determinată de Lepși, demonstrează că nu poate fi vorba de o faună specifică, stenotopă. De asemenea, Lepși consideră eronată afir- mația că dezintegrarea insectelor căzute în inte- riorul cupelor nu ar fi produsă de microorgan- isme, ci de intensa acțiune proteolitică a urnelor de Nepenthes, cum afirmau cercetătorii din deceniile patru și cinci ai secolului al XX-lea. „Dacă la această acțiune nu ar participa și bac- terii - scrie I. Lepși în „Protozoologia" (Ed. Acad. R.S.R., 1965) - care altă hrană ar sta acolo la dispoziția numeroaselor protozoare tipic bacteriofage găsite de noi în umă {Paramoecium, Colpidium, Vorticella, Scyphidia etc.)? Cu ce s-ar hrăni, în acest lanț trofic, formele carnivore cum sunt Peranema, Lacrymaria, Actinophrys și omnivorul Euplotes patetta, mare și numeros?" Dar și Lepși se oprește la mijlocul drumului. Este greu de tras încă o concluzie definitivă în această privință. Dacă negăm funcția prote- olitică a lichidului din cupele de Sarracenia și Nepenthes, considerându-1 doar un „mediu arti- ficial" creat de plantă pentru a atrage proto- zoarele carnivore care, hrănindu-se cu bacterii, eliberează în cursul digestiei produși azotați necesari plantei, ar trebui să trecem aceste două 246 www.dacoromanica.ro plante carnivore, deci prădătoare, în rândul plantelor simbiotice comensale. Planta oferă adăpost și un lichid cu un pH care nu ucide comensalii carnivori, ci doar microorganismele consumabile, iar comensalii, la rândul lor, eliberează acele substanțe proteolitice deficitare plantei. Dacă planta s-ar limita doar la digerarea și ingerarea insectelor, iar protozoarele la con- sumarea bacteriilor căzute în urnă, fără ca plan- ta să se atingă sau să se folosească de oaspeții ce găsesc aici un adăpost întâmplător, atunci am avea de-a face tot cu o simbioză, însă de tipul protocooperării, care n-ar afecta cu nimic tipul „carnivor" de nutrire al plantei superioare. Exemplul Utriculariei complică oarecum problema. Aici întrebarea este dacă protozoarele pătrunse în utricule consumă cadavrele altor vietăți prinse sau dacă înseși protozoarele pătrunse în utricule sunt capturate de plantă și folosite ca hrană. Cercetările au scos în evidență un fapt interesant: din imensa cantitate de organisme acvatice, care sunt capturate în utricule, nu rămân vii (pentru un timp nelimitat sau pentru câteva ore) decât protozoarele și câteva metazoare (rotifere și nematode). Și între protozoare există evidențieri. Unele mor rapid în contact cu lichidul (Stentor, Stylonychia, Paramoecium), altele trăiesc și prosperă (Euglena, Phacus, Heteronema). S-ar presupune, deci, că factorul de selecție, în acest caz, este pH lichidului, ca și compoziția chimică a enzimei proteolitice eliberate de celulele utriculei. Se pune problema dacă proto- zoarele rezistente sunt oaspeți întâmplători, al căror organism face față condițiilor chimice ale mediului de captivitate, supraviețuind și chiar înmulțindu-se, ori comensali adaptați acestui mediu. In ambele cazuri, deci, n-ar fi vorba numai de un predatorism al Utriculariei - mai ușor de demonstrat decât la Sarracenia și Nepenthes - ci și de o simbioză cu forme de inquilism, bășica plină cu lichid a Utriculariei constituind un fel de adăpost pentru anumite specii de protozoare adaptate chimismului pro- teolitic al gazdei. Lămpașii adâncurilor Din cele mai vechi timpuri, pescarii de pe coasta vestică a Europei folosesc drept mo- meală pentru scrumbii acea „came de fuego“, cum o numesc ibericii. „Carnea de foc" o reprezintă fâșiile subțiri de rechini frecate pe burta unui pește de culoare neagră, cu capul mare și coada lungă și subțire. Fâșiile de rechin capătă dintr-odată o luminiscență albăstruie, ca și cum ar fi luat foc datorită contactului cu sucul mucilaginos, de culoare gălbuie, secretat de pântecul acestui straniu reprezentat al familiei Macruridae. Peștele, cu numele științific de Malacocephalus, este rudă marină a mihalțului din apele noastre dulci și văr bun cu codul, adus cu traulere din Oceanul Atlantic și vândut în toate magazinele de specialitate. în 1912, cercetătorul portughez C. Ozorio, studiind peștele, a descoperit sub solzii de pe abdomen o veziculă plină cu lichid fosforescent la întuneric. între cele două înotătoare pec- torale, el a remarcat două discuri ovale transpa- rente - luminatoarele prin care radiațiile emise de veziculă se propagă în afară. Punând o pică- tură de lichid vezical sub microscop, el a văzut că în el plutesc un fel de bastonașe microsco- pice și a tras concluzia că sunt bacterii luminis- cente, sugerând astfel existența simbiozei dintre bacteriile luminiscente și animalele marine. Fenomenul de bioluminiscență fusese descope- rit cu 24 de ani în urmă, în 1888, de biologul francez Raphael Dubois, dar el se referea la animalele care produceau singure lumină și nu la acelea care o folosesc în cadrul simbiozei. în 1920, cel mai mare specialist de atunci în probleme de bioluminiscență, profesorul Newton Harvey de la Universitatea din Prince- ton (S.U.A.), a fost invitat să facă o expediție pe țărmul Mării Banda (situată între insulele Kali- mantan, Noua Guinee și Timor) pentru a eluci- da un „mister" despre care scrisese, în 1880, și naturalistul englez L. Gunther, iar în 1909 și biologul german W. Steche. „Misterul" îl reprezentau doi pești cu totul deosebiți - Anomalops și Photoblepharon - numiți de pescarii localnici: incan-leveri-lant și 247 www.dacoromanica.ro incan-leve-ri-bantu sau, pe scurt, lanț și bantu. Bantu sau Fotoblefaron nu depășea granițele Mării Banda; lanț - Anomalops - viețuia pe o arie mai largă. Bantu este de mărimea unui ghi- borț (15 cm), în timp ce lanțul este de trei ori mai mare, cât o scrumbie. Ambele specii trăiesc printre recifele de corali și sunt fosforescente noaptea. Ceea ce atrage atenția la acești pești sunt cele două umflături mari, de culoare gălbuie, situate sub fiecare ochi. La început, s-a crezut că aceste boabe umflate, mai mari decât ochii, apără organul de văz al peștelui de rămurelele ascuțite ale coralilor sau că servesc drept ecrane împotriva razelor solare excesiv de strălucitoare în regiunile tropicale. Harwey a dovedit, fără putință de tăgadă, că în „boabele" de sub ochii acestor pești trăiesc bacterii luminiscente, aceleași ca pe abdomenul peștelui Malacocephalus. Descoperirea a însemnat o confirmare strălucită a ipotezei lui Ozorio, privind simbioza dintre bacteriile luminiscente și ființele din adâncurile mării. „Bobul" este un uimitor far alcătuit din numeroase tubulețe sudate între ele. Capetele îndreptate spre interior sunt îmbrăcate în capișoane cu cristale strălucitoare de guanină, formând un fel de oglinzi reflectorizante. în spatele oglinzilor sunt situate paravane, impe- netrabile pentru razele luminoase, formate din cromatofori. Capetele tubușoarelor, îndreptate în afară, comunică cu mediul exterior printr-un por microscopic. între tubușoare se întind ramifi- cațiile vaselor sangvine. Sângele aduce bacteri- ilor prizoniere oxigen proaspăt și hrană. Prin urmare, peștișorul oferă bacteriilor locuință și pensiune completă. Deosebirea dintre farul fotoblefaronului și cel al anomalopsului constă în sistemul de „întrerupere" a emisiunii luminoase. Fotoble- faronul acoperă felinarul strălucitor cu un stor negru, asemenea unei pleoape, format dintr-un pliu al pielii. Pentru a stinge lumina, anomalop- sul își întoarce felinarul pe niște balamale ori- ginale, cu partea luminoasă spre interiorul capu- lui, în timp ce peretele din spate, acoperit de un paravan negru, este întors spre exterior. „Lumi- na felinarelor bacteriene este atât de străluci- toare - scrie Igor Akimușkin - încât poți descifra ora pe cadranul ceasornicului la o dis- tanță de 2 metri!" Frecând fâșiile de rechin pe burta peștelui Malacocephalus (pentru a face momeli din „carne de fuego") pescarii nu năs- cociseră nimic nou. De milioane de ani, momelile luminoase erau folosite de unele ființe ale adâncurilor. E vorba de peștii-undițari. Spre deosebire de alți pești de abisuri, care își fabrică singuri lumi- na, ei o împrumută de la bacteriile fosfores- cente. O notă comună a acestor pești este undița situată la cap; la unele specii, ea este de zece ori mai lungă decât corpul. La alții, undița este elastică, se poate întinde sau scurta după voie. La capătul ei tremură nada - un mic glob, care luminează în întuneric. Induși în eroare, peștii, calmarii ori crustaceii, se aruncă asupra luminiței și nimeresc între dinții undițarului. Mica sferă este goală pe dinăuntru, în exterior, este acoperită pe o peliculă neagră, formată din cromatofori. Sub învelitoare se găsește un strat transparent de țesut, care reflectă razele lumi- noase. Este lentila-colectoare. Cavitatea sferei este împărțită, prin pereții radiali, în cămăruțe umplute cu mucus și bacterii, care găsesc aici adăpost și hrană. însă cel mai perfect, mai puternic și mai economicos far al lămpașilor marini este ochiul telescopic al caracatiței (Octopus megaris). El are aspectul unui corpuscul oval. Partea ante- rioară, orientată spre exterior, este transparentă, semănând cu cristalinul ochiului, și cuprinde cromatofori de culori deosebite: eritrofori, xantofori, melanofori, care emit o lumină roșie, galbenă, brună etc. Partea posterioară cuprinde un înveliș negru, format din celule pigmentate, sub care sunt așezate în șiruri celule argintii, acoperind la rândul lor celule cu formă compli- cată, de tipul celulelor nervoase, retiniere, care căptușesc partea internă a acestui original far. Pe lângă fiecare asemenea corpuscul se înalță ceva asemănător unei oglinzi concave sau unui reflector. Fiecare „oglindă" este constituită, la 248 www.dacoromanica.ro rândul ei, din două feluri de celule: celule pig- mentare întunecate, opace, în fața cărora sunt așezate în șiruri celule argintii ce reflectă lumi- na. Așadar, „becul" cefalopodului este constitu- it din straturi deosebite. Lumina este produsă de celulele stratului intern, unde sunt adăpostite bacteriile luminoase. Fiind reflectate de celulele argintii ale stratului mijlociu, ea traversează capătul transparent al becului și iese afară. „Oglinda", plasată lângă bec, amplifică lumina și o dirijează asemenea unui far din direcția dorită. întrucât micelomul (sacul cu bacterii) comu- nică direct cu apa marină prin intermediul unor mici canale, este evident că atât caracatița cât și rudele sale își procură direct din mare rezervele de generatori de lumină necesari „felinarului". Pe drept cuvânt, se spune că lanternele cara- catiței sunt cele mai economicoase din lume. „Combustibilul" generator de lumină se înmul- țește într-un ritm mai rapid decât timpul necesar pentru ardere. Totodată, acest organ luminis- cent, generator de energie luminoasă, ar putea stârni invidia oricărui electronist prin ingenio- zitatea alcătuirii și înaltul său randament. Vacile furnicilor Insectele din coloniile cu membri specia- lizați sunt preocupate de aprovizionare. Nu-i prea ușor să asiguri hrana zilnică unui număr de câteva zeci sau sute de mii de indivizi. Inge- nioasele furnici și-au asigurat o sursă constantă de hrană proaspătă din simbioza lor cu păduchii de frunze, homeoptere din subordinul Aphidina. Afidele, cum mai sunt numiți, au o capacitate fantastică de înmulțire. Urmașii unui singur afid ar putea, înmulțindu-se, să acopere într-un an întreaga suprafață a Pământului cu o peliculă de păduchi de plante. Noroc că aceste insecte au nenumărați dușmani, care acționează ca un regu- lator biologic. Naturalistul german Fr. Huber, care le-a studiat prin 1861 - 1865, afirmă însă că, la nivelul în care sunt consumați de duș- mani, păduchii de plante ar fi trebuit să dispară de mult, dacă n-ar fi fost furnicile să-i ia sub ocrotirea lor. Afirmația părea cel puțin stranie, deși încă de pe vremea lui Linne se știa despre simbioza dintre furnici și afide. Cercetările ulte- rioare (care se continuă și azi) au confirmat justețea punctului de vedere al lui Huber. Furni- cile acordă o îngrijire extraordinară acestor păduchi, numiți în popor vacile-furnicilor. Eroinele lui La Fontaine se dovedesc a fi niște „văcari" calificați. Știu să-și strunească bine cirezile. Primăvara le mână la pășune, deoarece mugurii pomilor încep să se deschidă. Când afi- dele se înmulțesc prea mult și nu mai încap pe pășune, furnicile le iau în fălci și le mută pe alte ramuri sau pomi. Pentru a-i păzi de numeroșii dușmani, mai ales de larvele de buburuze, de căpușe și de hemerobiide, și a le feri de prădal- nicii altor neamuri de furnici, văcarii fac cor- doane în jurul lor și încing uneori bătălii aprige. Ca să-și apere și mai bine „vacile", furnicile le construiesc din țărână fină întărită cu salivă niște staule cocoțate pe tulpini. în aceste mici pavilioane, de forma unor gogoși de fluture cu diametrul de doi centimetri, furnicile își închid „vacile", lăsând o deschizătură prin care doar crescătorul poate trece. între furnicar și „staul" se stabilește o strânsă comunicație. Pentru a ajunge mai degrabă și mai de-a dreptul la „fermă", furnicile construiesc mici șosele, late de 1 — 2 cm și lungi de 4 - 15 cm, din pământ bătătorit, câteodată boltite ca un tunel. Dru- murile duc până la piciorul plantei, unde se gă- sesc staulele. Alteori, în loc de drumuri, ele con- struiesc canale de comunicație, legate direct de pavilioane. Când afidele se hrănesc cu seva rădăcinilor, furnicile construiesc staule subpământene. Așa se întâmplă cu micile furnici galbene (Lasius) din pădurile noastre. Ele aduc sub pământ „va- cile" aripate. Aici le rup aripile, le apără de duș- mani și le răspândesc în subterane. Chiar și arta de „mulgător" a furnicilor este uimitoare. Afidele Stomaphis dau tainul de „lapte“doar la mesajul special al antenelor nea- mului de furnici care le mulg, dovedind că sunt bine dresate. Ceva mai mult, micii crescători nu mulg la întâmplare. Repetarea vizitelor se face 249 www.dacoromanica.ro cu o anumită ordine și după o anume perioadă de timp. S-a constatat că „domesticiți", bine hrăniți și obișnuiți cu „mulgerea" regulată, păduchii de frunze dau o „producție" sporită. Astfel păduchii care trăiesc pe tei produc zilnic o cantitate echivalentă cu de 3 - 4 ori greutatea corpului lor. Se estimează că un furnicar (unde, de obicei, 15 - 20° □ din lucrătoare s-au specia- lizat în muls) poate recolta 10 kg pe sezon. Care e oare miza acestei griji deosebite ară- tate de furnici păduchilor de plante? Aftdele sunt mici „fabrici" de substanțe zaharate, elimi- nate prin capătul posterior al abdomenului. De fapt, acestea sunt excrementele aftdelor, for- mate din seva plantelor, transformată în sirop de zahăr (sub acțiunea fermentului diastazic), pe care insectele îl sug în cantitate atât de mare, încât nu au timp să-l digere complet și să-l asi- mileze. Din timp în timp, la capătul abdomenu- lui afidelor apare o lacrimă de „miere" pe care insecta, când nu e crescută de furnici, o aruncă cu ajutorul piciorușelor dinapoi. Aceste picături cad de obicei pe frunzele plantelor acoperin- du-le cu un lac dulce, periculos prin faptul că astupă stomatele, împiedicând transpirația și schimbul de gaze. După această picătură dulce se dau în vânt furnicile și datorită ei și-au organizat un mod de viață „păstoresc". Aproape un sfert din popu- lația oricărui furnicar se ocupă de „zootehnie". Există fumici-păstori, care păzesc și mulg laptele, furnici-cărători, care transportă în gușulițe sucul dulce, fumici-rezervor, adevărate bidoane vii, care raționalizează hrana de iarnă a furnicarului. „Constructorii" furnicarelor zidesc staule, fac șosele, sapă galerii printre rădăcinile copacilor sau prin trunchiul acestora. Prin per- fecționarea „mulsului" iau naștere afide mai bine adaptate conviețuirii cu furnicile, se obțin producții mai mari de suc dulce. Alături de păduchii de frunze, și omizile unor fluturi sunt folosite ca „vaci" de lapte, din cauza sucului dulce, secretat în regiunea celui de-al zecelea segment. Acest suc nu reprezintă excremente, ca la păduchi, ci o secreție specială produsă de larvă numai la mesajele codificate ale antenelor fumicii-mulgătoare. Oricare altă excitare artificială a omizii, oricât de bine ar imita semnalele simbiontului, nu dă rezultate. Bine adaptate conviețuirii cu furnicile, omizile își cunosc prea bine prietenul și ocrotitorul pen- tru a se lăsa păcălite. Orezul furnicilor Prin preriile americane trăiește vestita fur- nică-agricultor (Pogomyrex), rudă cu furnicile noastre negre. în jurul furnicarului, asemănător unei cupole, se întinde o tarla pe care crește o graminee specifică ținutului, Aristida stricta, numită de localnici „orezul furnicilor". E o plantă înaltă cam de un metru, cu un spic mustă- cios care, spre miezul verii, este încărcat cu semințe mici, tari și alburii, asemănătoare oare- cum cu boabele de orez. Decenii întregi, savanții au studiat această simbioză, care a prilejuit furnicilor câteva adap- tări etologice, deci de comportament, într-ade- văr senzaționale. Aristida — ca plantă - are o calitate și un defect. Calitatea o reprezintă boa- bele ei bogate în amidon și greu de atacat de ciuperci, iar defectul, slaba ei adaptare la con- curența speciilor din covorul vegetal din care face parte și la atacul plantelor parazite și semi- parazite. Șansele ei de supraviețuire ar fi fost minime dacă nu intra în asociație cu furnicile (Pogomyrex). în raza micului ogor nu mai crește nici o altă plantă. Faptul a uimit la început pe naturaliști. Mai apoi, studiindu-se viața fumicilor-agricul- tori, s-a văzut că ele au un rol hotărâtor în dis- pariția celorlalte soiuri de buruieni. Pentru a da posibilitatea „cerealei" lor preferate să se dez- volte din plin, furnicile „plivesc" lanul. S-a crezut, la început, că ele folosesc pentru acest lucru fălcile, ca să poată reteza tulpinile și rădăcinile plantelor străine. Cercetări recente au dovedit că furnicile folosesc plivirea „chimică", împroșcând substanțe hormonale care opresc dezvoltarea altei buruieni, fără să vatăme ger- menii de Aristida. Ceva mai mult, când ogorul este prea rar, furnicile iau grăunțe din câmpurile vecine și le seamănă în jurul cuibului. De aceea, 250 www.dacoromanica.ro întotdeauna în preajma furnicarului se găsesc insule dese ca peria, care aproape îl ascund de privirea oamenilor. Când spicele s-au copt, furnicarele încep să freamăte. Este vremea secerișului și culesului. Furnicile scot din spice cam 70% din boabe, lăsând restul să refacă ogorul. Recolta este strânsă în magaziile subpământene, unde grăunțele sunt despărțite de pleavă. Pentru a feri boabele să nu încolțească, în hambarele subpământene, calde și umede, Pogomyrex folosește un procedeu care a dat naștere la diverse ipoteze. S-a crezut, la început, că furnicile secretă un lichid care împiedică încolțirea semințelor. Experiențele au înlăturat această presupunere. Ceva mai mult, s-a dovedit că în mod intenționat furnicile lasă boabele să încolțească până la un anumit punct. în timpul încolțirii, înăuntrul bobului are loc o schimbare însemnată: amidonul se preface în zahăr, sub- stanță are ajută la hrănirea plăntuței. Or, furni- cile se dau în vânt, tocmai după această sub- stanță dulce. Dacă plăntuța va fi lăsată să crească în voie, ea va consuma rezervele din sămânță și se va transforma într-o plantă cu totul nefolositoare pentru insectă. Atunci, ca să-și aibă asigurată rezerva dulce, furnicile retează rădăcina ieșită din sămânță, oprindu-i astfel dezvoltarea. Semințele „tratate** sunt scoase apoi la soare pentru a fi uscate. Abia după această operație grăunțele sunt definitiv înmagazinate, servind ca hrană în anotimpul rece. Ciudata simbioză dintre ciuperci și insecte Acum aproape 100 ani, doi cercetători sud- americani, J. Belt și F. Miiller, s-au preocupat mai atent de o specie de furnici roșii, foarte păgubitoare, pe care brazilienii le numesc „sauba“sau „furnicile cu umbrelă**. Când uriașele lor coloane (lungi uneori de 30 - 40 m) se pun în mișcare, ai impresia că un imens șarpe verde se ondulează pe pământ. Această senzație e dată de faptul că fiecare fur- nică poartă în mandibulele ținute în sus o tăie- tură de frunză, asemenea unei umbrele. Ajunsă în dreptul unui copac, coloana se împarte în trei. „Tăietoarele** se cațără printre ramuri, tăind la iuțeală pețiolul frunzelor, care cad de sus ca o adevărată ploaie verde. Jos, sub pom, așteaptă „croitoresele**, mai mărunte decât „tăietoarele**. Acestea croiesc din frunze cercuri și semicercuri, care sunt imediat înhățate de fur- nicile „cărătoare** (care sunt și mai mici decât „croitoresele**) și târâte până la cuib. într-o noapte, o coloană de „sauba“ poate dezgoli 2 - 3 copaci. Oare de ce au nevoie de frunze? în 1893, pentru a da un răspuns la această întrebare, zoo- logul Alfred Meller a dezgropat furnicarele de „sauba“, făcând descoperiri senzaționale privind simbioza dintre furnici și ciuperci. Cuibul furnicilor tăietoare de frunze este o fantastică metropolă subpământeană, întinsă pe zeci de metri pătrați și coborând uneori până la 10 m adâncime. în etajele superioare ale acestei uriașe „pivnițe** subpământene se află taina fur- nicilor „sauba“. Aici transportă cărătorii încăr- cătura de frunze și o predau altor furnici - cele mai mici din comunitate — numite „tocătoare**. Acestea mărunțesc rapid frunzele și le aștern pe fundul subteranei, după care fiecare varsă pică- turi de excremente peste acest pat de verdeață. După „îngrășarea** solului, care ține câteva zile, furnicile grădinari aleargă după răsaduri de ciu- perci, aflate în alte încăperi, și le însămânțează pe compostul gata pregătit. Curând după aceea, masa de frunziș îngrășat se acoperă cu hife, fire alburii și brune de ciuperci. Acum grădinarii au o altă grijă: cu ajutorul foarfecelor ascuțite ale mandibulelor taie lăstarii miceliilor, ca nu cumva pe aceștia să crească ciuperci cu pălărie, de care colonia nu are nevoie. La capătul firelor astfel mușcate se formează niște umflături bogate în proteine, numite „gulii** ale furnicilor, uimitoare „legume** cu care se hrănesc insectele și larvele lor. în interiorul „ciupercăriilor“se menține, din cauza procesului de fermentație bine dirijat de furnici, o temperatură constantă de +25 °C și umiditate oscilând între 50 - 60%. Pe drept 251 www.dacoromanica.ro cuvânt, aceste crescătorii de ciuperci au fost comparate cu un termohidrostat ideal. „Ele au mult de lucru - scrie Igor Akimușkin. în afară de îngrășăminte și tăierea hifelor, trebuie plivite buruienile (ciupercile necomestibile), trebuie aleasă cultura inferioară, slab productivă, de cultura de calitate supe- rioară, trebuie sortate hifele epuizate, de cele cu rod bogat. Fragmentele de cultură rebutate sunt luate de furnici și duse în încăperile cele mai îndepărtate, unde sunt depozitate. Din timp în timp, când pământul din «ciu- percării» s-a epuizat, furnicile mută grădinile în locuri noi, în pământ «nedesțelenit» în cealaltă parte a cuibului, iar încăperile părăsite sunt umplute cu pământ și cu resturi." Oare ce fel de ciuperci cresc în furnicare: niște soiuri deosebite sau ciupercile obișnuite din pădure? Când, la sfârșitul secolului al XX-lea, Meller a dezgropat furnicarele speciilor tocătoa- re-de-frunze, a găsit în toate cuiburile aceeași ciupercă, Rosites gangylophora, considerând că furnicile o preferă. Aproape 60 de ani mai târziu, doi cercetători germani, H. Hbesch și W. Gruger, au dovedit că furnicile cultivă și alte soiuri de ciuperci. Cele cu pălărie apar întâmplător. însă principala cultură o reprezintă ciupercile infe- rioare mucegaiuri - ca Fausarium și Hipomyces. Răzoarele furnicilor sunt formate dintr-un amestec de diferite specii de mucegai și ciuperci cu pălărie. Furnicile care „plivesc" păstrează ciupercile din genul Hipomyces-, sali- va lor stimulează creșterea ciupercilor folosi- toare și inhibă pe cele mai puțin agreate. Termitele sunt flagelul țărilor tropicale. în stomacul lor nesățios dispar tone de lemn de construcție. în junglă, numeroase sate ale băști- nașilor sau bungalow-uri ale europenilor cad pradă anual fălcilor lor necruțătoare. Ele nu numai că pot distruge orașe - cum se anticipa în unele romane științifico-fantastice care tratau despre domnia termitelor - dar pot paraliza transporturile feroviare, rozând traversele de cale ferată, așa cum s-a întâmplat în S.U.A. prin 1935 1936. Viața lor colonială spre deosebire de a fur- nicilor - e mai puțin cunoscută. Termitele sunt, de altfel, și niște ființe ciudate, închise în colonii foarte bine organizate. Corpul lor, lipsit de pigmenți, e alb: de aceea sunt numite incorect furnici albe, deoarece ele nu sunt nici pe departe rude cu furnicile. Fantasticele lor colonii, care adăpostesc zeci și sute de mii de indivizi, au nevoie de un sistem de aprovizionare foarte complex, de o cantitate uriașă de alimente, dat fiind și lăcomia lor. Celuloza copacilor, pielea, lâna, uneori cadavrele păsărilor și insectelor întâlnite în drum nu le ajung. Atunci ele au recurs, ca și fur- nicile, la fungocultură. Faptul că termitele cultivă ciuperci era cunoscut cu o sută de ani înainte de a se fi stu- diat primele crescătorii de ciuperci din mușuroaiele furnicilor „sauba". în termitieră - cetate bine construită și împărțită - ciupercăriei îi sunt rezervate cele mai mari încăperi care înconjoară camerele unde se află puietul. Fiecare seră este plină până aproape de tavan de o masă poroasă asemănătoare unui rumeguș de lemn îngrășat și prelucrat, străbătut în toate direcțiile de hifele ciupercilor. Termitele îngrașă straturile de ciuperci în alt chip decât furnicile: ele înghit rumegușul de lemn și îl trec prin intestinele lor. în anul 1826, naturalistul german F. Smith- berger a făcut o comunicare în care arăta că larvele gândacilor de scoarță (Xylotrupes, Anisandrus, Xylebonis) nu se hrăneau cu lemn, ci cu niște excremente albicioase, cu aspect de smântână, de pe pereții galeriilor. Smithberger n-a reușit să explice natura acestor substanțe. După aproape trei sferturi de veac s-a stabilit că era vorba de ciuperci. Acestea acoperă cu un covor de fire albe și catifelate pereții pe care femelele tinere le rod în lemn. Hifele ciupercilor străpung în adâncime lemnul, iar pe capetele lor libere se coc „fructele" - umflături bogate în protoplasmă, asemănătoare cu „guliile" furni- cilor. Mult timp nu s-a putut stabili totuși cum femela gândacului de scoarță transportă „se- 252 www.dacoromanica.ro mințele" ciupercilor de la un copac la altul. Acum o jumătate de veac, în 1956, cercetătorul german L. Franke-Grossman a descoperit în corpul gândacului între inelele scuturilor chiti- noase, niște buzunărașe unde femela, la fel ca într-o poșetă, transportă fragmente microsco- pice de micelii. Glande speciale secretă, în aces- te buzunărașe îndesate cu ciuperci, un lichid bogat în proteine și grăsimi, un fel de bulion nutritiv, pe care se dezvoltă ciupercile. Femela însămânțează cu hifele acestora pereții galeri- ilor. Din timp în timp, se târăște prin ele, umezind brazdele cu propriile secreții. Aceste secreții, spune Franke-Grossman, au pe de o parte un rol stimulator asupra ciupercilor utile, iar pe de altă parte un rol inhibator asupra ciu- percilor nefolositoare. Femela menține în cuib umiditatea necesară creșterii ciupercilor; când în locuință este uscăciune prea mare, ea astupă cu rumeguș de lemn toate intrările și ieșirile; când umiditatea depășește nivelul necesar, femela împrăștie mormanele cu care a înfundat trecerile. Simbioza cu ciupercile se întâlnește nu numai la gândacii-de-scoarță, dar și la pseudo- cari și la gândacii sfredelitori. La pseudocari, adaptarea la această sim- bioză a adus unele interesante modificări anatomice. Astfel, femelele pseudocarilor sunt înzestrate cu dispozitive pentru transportul încărcăturii de ciuperci, un fel de gropițe adânci situate pe frunte și pe ceafa. Pe margini, gropițele sunt înconjurate de „palisade" alcă- tuite din peri aspri și deși, care sunt pline până sus cu fragmente de micelii. Perechea gândacu- lui Spatidicerus transportă ciupercile nu numai pe frunte, dar și pe maxilă, ca pe o lopată. Ma- xila este lungă și are la capăt o „lingură". în ea se află răsadul de ciuperci. Dacă vom hoinări printr-o fâneață de deal, în caldele zile de iunie, când vegetația se găsește în apogeu, vom remarca ușor pe tulpinile unor umbelifere, rude ale morcovului sălbatic, sau la întrenodurile sau chiar în inflorescențele unor leguminoase din neamul trifoiului ori sparcetei, niște umflături specifice, care sunt galele unor musculițe din speciile Asphondylia, Lasioptera, Schizonia, Dasyneura, Cantarinia. înțepătura insectei provoacă nașterea galei. Paralel cu ouăle, țânțarii introduc în gală și fragmente microscopice de miceliu. Ciupercile acoperă suprafața internă a galelor cu un strat catifelat. Ele se hrănesc cu sucurile plantei și la rândul lor, servesc drept hrană progeniturii țânțarilor. Dacă larva moare sau, terminându-și metamor- foza, zboară afară din gală, ciuperca începe să producă „gulii" care, crescând peste măsură, putrezesc și pier. Enzimele larvei reglemen- tează, așadar, întregul proces tehnologic al ciu- percilor din interiorul galei. „Pensiunile" larvelor de viespi Galele, cunoscute încă din vechime și folosite până nu de mult în industria tananților și cemelurilor, sunt formații cu înfățișare foarte variată (bile, talerașe, bănuți, mere uscate, cior- chini de coacăze, capsule de mac, cap de me- duză etc.), apărute de obicei pe frunze, ori pe muguri. Făptașele lor sunt mărunțelele și ghe- boasele viespi Cynipine, foarte răspândite mai ales în pădurile de stejar. Marea artă a viespilor constă în aceea că parazitează plantele fără a le periclita existența, obligându-le să construiască un adăpost pentru larve, bun, călduros și trainic, și să le aducă zil- nic mâncare proaspătă. Lucrul ciudat e că și plantele trag foloase din această simbioză. Lucrările de silvicultură citează faptul că acei copaci încărcați de gale sunt mai puțin atacați sau chiar ocoliți de omizile procesionare și de alți prădători din cauza cantității mai mari de tanin și oxalat de calciu din frunze. Studiul galelor - așa-numită cecidologie - a pasionat pe cercetători. Unii afirmau că gala reprezintă o reacție a organismului vegetal împotriva insectei și de izolare a larvei. O a doua categorie de oameni de știință pretindeau că femela de cynipin lasă pe frunze o secreție în timpul depunerii oului. în sfârșit, o a treia grupă de savanți susțineau că aceste gale sunt rezulta- tul acțiunii mecanice a larvei asupra țesutului vegetal. 253 www.dacoromanica.ro S-a dovedit că nici una din aceste pre- supuneri nu se apropie de adevăr. In cazul fe- melei, nu s-a găsi nici o substanță specială. Dacă gala ar fi fost o reacție a plantei, atunci planta ar fi trebuit să reacționeze la fel și în cazul larvelor unor neamuri de insecte miniere, care își fac sălașul în interiorul frunzei. în ace- lași timp, reacția frunzei ar fi trebuit să fie îndreptată spre distrugerea sau limitarea acțiunii parazitului. Or, niciodată gala care se formează nu aduce prejudicii organismului ce trăiește în interiorul ei, ci dimpotrivă. în sfârșit, larva nu exercită o acțiune mecanică, deoarece s-a con- statat că proliferarea țesuturilor începe înainte de ieșirea larvelor din ou. Singura ipoteză plauzibilă, susținută încă din 1891 de P. Kieffer și confirmată în 1960 de Ch. Sinriott este aceea că larva secretă anumite substanțe chimice. După 1970, s-a izolat hor- monul care produce gala. Această substanță enzimatică are un dublu rol: să favorizeze cutinizarea (întărirea) învelișului exterior și să stimuleze în țesuturile vegetale din jurul larvei o depunere masivă de substanțe nutritive. însăși structura galei probează convingător acest lucru. în mijlocul galei, în contact direct cu larva, se găsește țesutul alimentar sau nutri- tiv, format din celule cu perete foarte subțire și moale. Celulele conțin o mare cantitate de ami- don, grăsimi și proteine. Corpul galei (pătura protectoare) e reprezentat printr-un înveliș for- mat din celule cu pereți groși și tari, încărcați cu substanțe de protecție. Bucătărie și cetate totodată, gala poate fi socotită o dovadă grăitoare și originală a cola- borării strânse dintre lumea animală și cea ve- getală. Furtișagul în comun Una din cele mai năstrușnice prietenii, având ca miză furtișagul, se leagă pe con- tinentul african între o pasăre și un mamifer. Obiectul „pasiunii" comune este fagurul de miere. Buna înțelegere se înfiripă lesne, deoarece fiecare din cei doi asociați caută altce- va: pasărea - ceara, iar mamiferul - mierea. Prima descoperă fagurii, în timp ce secundul se ocupă de extragerea mierii din faguri. Cercetașul-mierii (Indicator), o păsărică cenușie, după ce descoperă cuibul albinelor teri- cole (majoritatea albinelor africane își fac cuib sub pământ), zboară către vizuina viezurelui melivor. Pasărea zbârnâie din aripi și se învârte în jurul vizuinii prietenului. Viezurele aude semnalul și iese degrabă afară. Cercetașul îl conduce în locul unde se găsește mierea, apoi se ascunde într-un pom. Viezurele distruge cuibul albinelor, mănâncă mierea și puietul, lăsându-i călăuzei fagurii goliți. Această pasăre uimitoare este unicul ani- mal, în afară de molia cerii, care se hrănește cu acest „indigest" produs apicol. Cum reușește oare pasărea să transforme ceara într-o sub- stanță nutritivă? Zoologii au descoperit în sto- macul cercetașului-mierii o mulțime de bacterii simbionte și fermenți. în prezența lor, ceara este descompusă și transformată în acizi grași, care apoi sunt asimilați de organismul păsării. Băștinașii - observând cu atenție comporta- mentul animalelor — au scos viezurele mierii din concurență, urmărind zborul acestui cercetaș spre căsuțele cu miere. Ceva mai mult, omul a domesticit două specii de Indicator din cele 12 existente (I. indicator și I. variegatus), obiș- nuindu-le să-l călăuzească la cuibul albinelor și oferindu-le drept recompensă un fagure de miere. B) ASOCIAȚII PENTRU ADĂPOST, PROTECȚIE ȘI NEVOI SANITARE Pagurii și prietenele lor Toate manualele de biologie din lume pome- nesc, la capitolul „simbioză", de străvechea și tradiționala prietenie dintre crabi și actinii, pri- etenie care a atins cote atât de înalte de perfecți- une încât poate fi luată drept model în această privință. Cu peste 2000 de ani în urmă, marele savant al Antichității Aristotel, o amintea ca pe o curiozitate a naturii. 254 www.dacoromanica.ro Pagurul (Eupagurus prideauxi) e răspândit în numeroase mări și oceane. A fost botezat rac pustnic, sau Diogene, din cauza unui com- portament neobișnuit: asemenea înțeleptului din vechime care filozofa închis într-un butoi, el trăiește în cochiliile goale ale unor melci. Nu-1 interesează a cui este casa; important e să-i fie pe măsură. De aceea, Eupagurus a fost găsit în cochiliile a douăzeci și cinci de genuri diferite. Goana după cochilii se explică ușor: racul are un abdomen moale, un adevărat călcâi al lui Achile, care îl face vulnerabil față de dușmani. Cochilia îi servește drept scut. Dar un astfel de cavaler cuirasat, chiar dacă se poate deplasa cu armura în spinare, cu greu poate să-și procure hrana; îi lipsește mobilitatea. Nu există decât o soluție salvatoare: să-și găsească un asociat, așa după cum în poveștile populare ologul se însoțește cu orbul, făcând o ființă întreagă. Acest asociat este actinia, numită anemonă sau dedițel de mare, datorită aspectului ei floral. Până la începutul secolului ai XlX-lea, actiniile se găseau orânduite printre plante. însuși marele Linne, creatorul nomenclaturii binare, le încadrase într-o grupă specială, a zoofitelor, a florilor-animale. Abia Lamarck, în vestitul său „ Tratat de zoologie" din 1809, le-a așezat aco- lo unde trebuie, adică în clasa Hydrozoarelor, alături de hidra de baltă, meduze și corali. înfățișarea pașnică a actiniilor este înșelă- toare. Sub splendoarea de forme și culori a corolelor se ascunde un prădător lacom. Tenta- culele actiniei, asemănătoare unor petale, sunt presărate cu celule urzicătoare, iar din gură și din nenumărații pori ai corpului animalele aruncă filamente lungi (acontii), înarmate la vârf cu săgeți otrăvite. Veninul lor e temut de toți locuitorii mărilor. De un astfel de asociat are nevoie pagurul. Brațele otrăvite ale acestuia îl pot apăra și, în același timp, sunt arme de vânătoare care nu dau greș, procurând o hrană îmbelșugată. E drept, racul are o armă de apărare, cleștele, bună pentru anumiți prădători, dar total ineficace față de musculoasele brațe ale caraca- tițelor, de pildă. Și, ca să scape de tâlhari, racul și-a luat prieten și asociat actinia. Sunt cazuri când actinia caută prietenia racului. Așa se întâmplă cu micuța actinie Antoloba, care trăiește pe spinarea lată a racului Hepatus. Smulsă de pe spinarea acestuia și așezată pe o piatră, actinia ia o poziție inversă: cu tentaculele în jos și cu discul adeziv al piciorului în sus. în clipa când, din întâmplare, un Hepatus trece pe acolo, ea se aruncă cu discul adeziv înainte și se prinde de asociat. în prezent, se cunosc peste 400 de specii de crabi care se asociază cu actiniile. Oamenii de știință au descoperit diferite grade de specia- lizare în cadrul acestei simbioze. Unii crabi folosesc doar ocazional actinia. Când se odihnesc sau când se află la pândă, ei prind o actinie cu care își închid ușa. Crabii-de- mare, frecvenți pe recifele de corali din Ocean- ul Indian, numiți în știință Libia tesselata, poartă în fiecare clește câte o actinie. în momentul în care răpitorul cască botul ca să-l înghită, crabul îi oferă o „floricică" de mare, usturătoare. Alți paguri (E. excavatus) caută cochilii gata înarmate cu actinii. De îndată ce le găsesc, se instalează în ele. Când pagurul își schimbă locuința în care nu mai încape, nu-și ia cu sine și actinia. El o părăsește odată cu cochilia și își caută o casă nouă, de preferință având o actinie gata instalată pe acoperiș. Aceasta este forma cea mai simplă, și, se pare, cea mai primitivă a simbiozei dintre pagur și actinie. O formă mai evoluată o reprezintă relația dintre racul Pagurus arossor și actinia Calliactis parasitica. De îndată ce simte prezența actiniei, racul se apropie de ea și, după un ritual făcut din mișcări de mângâiere a piciorului și de atingere a discului adeziv, actinia se desprinde și i se urcă pe cochilie. Racul poate să și-o schimbe după voie. Cea mai evoluată formă a acestei simbioze o constituie însă prietenia între racul Prido și actinia Adamsia palliata. Racul caută numai această actinie pe care o recunoaște după miros. El nu-și așază actinia chiar pe „acoperișul" ca- sei, ci jos, pe „prag", aproape de orificiul cochiliei. Neavând posibilitatea să se dezvolte 255 www.dacoromanica.ro decât într-o singură direcție, actinia va înfășură cu un inel larg ca un manșon aproape toată cochilia racului, devenind astfel un meterez de apărare inexpugnabil. Orificiul bucal al actiniei este așezat chiar în spatele gurii racului și, când acesta se hrănește, actinia ia și ea parte la ospăț, apucând cu tentaculele bucăți de mâncare scăpate de rac. Dar racul crescând, gura i se îndepărtează de marginea cochiliei și, deci, și de orificiul bucal al actiniei. Ca să nu rămână departe de gura ra- cului, actinia își construiește un gen de pod sus- pendat, secretând la marginea cochiliei o sub- stanță care se întărește repede, acoperind partea dinainte a capului racului cu o membrană cornoasă subțire, dar rezistentă. în acest fel, actinia supraetajează cochilia, mutându-se de pe locul vechi pe cel nou. Avantajele acestui mic artificiu arhitectonic al Adamsiei privesc ambele părți. Pe de o parte, actinia se găsește mereu aproape de gura comeseanului. Pe de al- ta, racul are asigurată apărarea și, datorită „geniului" constructiv al tovarășei sale, își lărgește cochilia pe măsură ce crește, fără a mai fi nevoit - cum fac alte paguri - s-o aban- doneze, cărând și actinia pe noua locuință, mai spațioasă. Așadar, racul Prido n-are nevoie să-și schimbe casa. El își petrece o mare parte din viață în aceeași cochilie, aflată în permanentă „autoconstrucție", conservatorism care convine de minune și actiniei. Copacii-furnicari Se pare că, dintre toate animalele, furnicile sunt cele mai dispuse să ducă un trai comun cu plantele, să se folosească din plin de „avanta- jele" unor spații locative confortabile, înzestrate cu rezervoare de dulciuri dar, într-un anumit fel, să le răspundă cu „contraservicii", apărându-le și chiar procurându-le materia primă. Plantele atrag furnicile prin sucurile dulci secretate de anumite glande de pe frunze și tulpini, prin „gogoșile" de pe frunze, numite corpusculii Miiller, formații sferice bogate în albumină și uleiuri, în sfârșit, prin „aparta- mentele" călduroase, spațioase și perfect adap- tate traiului social al furnicilor, din interiorul organismului lor. Printre cei mai vestiți simbionți vegetali ai furnicilor se numără salcâmul comut (Acacia comigera), ale cărui frunze sunt înzestrate la bază cu doi spini puternici ce comunică între ei, îndoiți asemenea unui corn de bou. Spațiul gol din interiorul spinilor este locuit de două specii de furnici, Pseudomyrex bicolor și Crematogas- ter, atrase de belșugul de nectar secretat de peți- ol. Găsindu-se în dușmănie, aceste furnici nu trăiesc împreună, ci pe exemplare separate de copaci. Cu acest soi de copaci s-a făcut o experiență interesantă. Cultivat în grădini, deci lipsit de simbiontul său animal, el și-a pierdut carac- terele câștigate în stare sălbatică. Spinii săi au devenit moi și plini de măduvă, iar cantitatea de nectar a scăzut considerabil. N-a fost greu de presupus că forma, dimensiunile și duritatea spinilor depindeau de simbioza cu furnicile, a căror prezență iritantă îi transformase în niște organe redutabile de apărare împotriva erbi- vorelor. Profitul plantei de pe urma traiului în comun cu furnicile era evident. Alături de spini, mirosul usturător provocat de acidul formic, impregnat în frunze și ramuri, contribuie și el la alungarea dușmanilor, deci la protecția gazde- lor. în pădurile Arhipelagului Malaez, și în spe- cial în insula Moluce, se întâlnește o frumoasă euforbiacee, Endospermum molucanum. Tulpi- na sa este plină de scorburi, adăpostul unui neam de furnici care se hrănesc, de asemenea, cu nectarul produs de pețioli. Se pare că dimensiunile considerabile ale acestui copac se datoresc excitației chimice produsă de prezența furnicilor, deoarece atunci când el este cultivat în grădinile botanice tropicale, cu toate îngriji- rile atente ce i se dau, nu atinge nici măcar a treia parte din dimensiunile sale obișnuite. Și la o verbenacee exotică, Clarodendron jistulosum, furnicile locuiesc în interiorul tulpinei. întrenodurile acesteia sunt foarte umflate și interiorul lor comunică cu exteriorul printr-un orificiu așezat dedesubtul locului de 256 www.dacoromanica.ro inserție al frunzei. La această plantă, serviciul adus de furnici este de altă natură. E de ajuns ca botul unui animal să atingă o frunză sau o ramură și furnicile năvălesc asupra oaspetelui nepoftit, alungându-1 cu mușcături cumplite. Cei mai bine studiați dintre arborii mirme- cofili sunt Cecropia și Myrmecodia. Cecropia - arbore drept și zvelt, cu frunze mari, digitiforme, rudă cu urzica noastră - crește în America, din Mexic până în Brazilia, în interiorul tulpinilor lor trăiesc unele din cele mai războinice furnici, Azteca, ce își apără cu strășnicie locuința de asalturile fumicilor-tă- ietoare-de-frunze, care adeseori năvălesc în mare număr asupra acestor copaci. Tulpina Cecropiei este goală, ca la bambus, fiind divizată prin despărțituri transversale între etajele întrenodurilor. în fiecare întrenod se află niște canale mici care străpung până aproape de exterior tulpina. Ele pot fi asemănate cu niște ferestre sau uși acoperite cu o membrană sub- țire. Matca furnicilor roade membrana și pătrunde astfel în interiorul locuinței. Aici își depune ouăle. Ușa crește curând la loc, sub forma unui țesut verde, ascunzând perfect matca și puii. Ca nu cumva ușa să nu se îngroașe și s-o imobilizeze ca într-o închisoare, matca roade zilnic o parte din grosimea ușiței, asigurându-și drumul spre libertate și hrănindu-se în același timp. Alături de „creșe“, planta pune la dispo- ziția furnicilor și o „sufragerie", unde le așteap- tă micile „gogoși" bogate în albumine și gră- simi, aflate la baza pețiolilor. Pe măsură ce „gogoșile" sunt consumate de furnici, planta fabrică la iuțeală altele. Myrmecodia este o rubiacee epifită, care trăiește în vârful copacilor tropicali, agățată de ramuri prin câteva rădăcini adventive. La prima vedere, seamănă cu un cartof enorm și țepos, pe care cresc, din loc în loc, tulpini cu câteva frun- ze. Aceste tubercule gigantice sunt străbătute în interior de numeroase galerii comunicante ce se deschid în afară prin mai multe orificii. Toate cavitățile sunt locuințe de furnici, care își apără cu furie teritoriul la cel mai mic semnal de alar- mă. Dacă punem să încolțească o sămânță de Myrmecodia, vom observa că plantula prezintă la bază o umflătură și un orificiu, așa că ele nu pot fi considerate - cum credeau unii botaniști - o operă a furnicilor. Nu-i mai puțin adevărat că, lipsite de furnici, aceste tubercule prezintă toate particularitățile amintite, dar dimensiunile lor sunt mai reduse. Așadar, furnicile favorizează puternica dezvoltare a tuberculelor care, prin natura lor spongioasă, devin prețioase rezer- voare de apă pentru restul plantei. Totodată, excrementele furnicilor, care se acumulează în interiorul umflăturii ei, servesc Myrmecodiei, plantă epifită, să înlocuiască sărurile minerale din sol. Grădinile suspendate ale furnicilor Arheologul german Robert Koldewei, făcând săpături pe malurile Eufratului, pe locul anticului Babilon, a reușit să descopere ruinele acoperite de nisip ale grădinilor suspendate care au stârnit o asemenea admirație, încât oamenii au apreciat această grandioasă operă a arhitec- turii antice ca a doua minune a lumii. Păstrând proporțiile, ceva în felul vestitelor grădini ale Semiramidei realizează în pădurile Amazoniei specii de furnici din genurile Azteca și Componotus. Grădinile suspendate ale furni- cilor se înalță pe ramurile copacilor tropicali, semănând cu niște cuiburi uriașe de păsări, înlănțuite de plante împodobite cu flori. Grădina are un anumit plan al așezării plantelor. în centrul ei se află o viguroasă tulpină de Bromelia, asemănătoare cu ananasul, ale cărei frunze, lungi de 3 m, cărnoase, înzes- trate cu ghimpi, atârnă spre pământ. Ea este un pivot al grădinii suspendate. Pe margini se gă- sesc specii de Ficus și Gesneria, care leagă pu- ternic cuiburile de pământ între ele, iar perimetrul acestei asociații de plante îl reprezin- tă lujerii lungi de Peperonia, care asigură ba- lansul și buna adeziune de copaci a acestei „minuni" grădinărești. Furnicile amenajează aceste uluitoare gră- dini cu un deosebit talent horticol. La început, 257 www.dacoromanica.ro ele cară pământ fertil, formând ghemotoace la bifurcația crăcilor. în acest pământ, ele înfig semințe de plante epifite (cu rădăcini aeriene), foarte frecvente în pădurile ecuatoriale. Pe măsură ce plantele cresc, furnicile aduc noi can- tități de humus, așa că în jurul rădăcinilor aces- tora se formează curând mari bulgări de țărână, în acești bulgări furnicile au săpat treceri, galerii, camere, prefăcându-i în cuiburi. Plantele, împletindu-și rădăcinile, le con- solidează pereții și apără furnicarul de razele solare și de ploile tropicale, atât de violente, încât ar putea ciurui și spăla ușor pământul „grădinilor". Și plantele au avantajele lor. „Horticultorii" le îngrijesc, le acoperă rădăcinile cu pământ, le asigură înmulțirea. în perioada căldurii toride, când plantele epifite s-au uscat în majoritate, pe copacii pe care se află furnicare, „grădinile" suspendate își păstrează încă prospețimea și culoarea verde. Ce se petrece în hotelul furnicilor și termitelor? Un mare cunoscător al furnicilor, naturalis- tul german Erich Wassmann, compara un fur- nicar cu un adevărat hotel internațional, pu- blicând, în 1894, o listă cu 1.236 de specii mirmecofile (în 1978, acest număr a sporit la 2.164). Wassmann a împărțit oaspeții în trei cate- gorii: cei nesuferiți și alungați; cei suportați; cei îndrăgiți și înconjurați cu atenții. în prima categorie intră sinetrichii sau jefuitorii, care sunt vânați de furnici ori de câte ori pătrund în cuib. în cea de-a doua se încadrează comensalii sau sinoicii, a căror prezență este ignorată sau tolerată de gazdă. Din ultima categorie se recrutează adevărații oaspeți, raportul dintre aceștia și furnici purtând în știință numele de simfilie. Imensa majoritate a simfililor o reprezintă insectele. Nu sunt ocolite nici alte grupe de ani- male, cum ar fi melcii și reptilele, a căror cola- borare cu furnicile încă nu este bine studiată. E vorba în special de șopârlele sud-americane Amphisbaena care trăiesc permanent în imense- le metropole ale furnicilor sauba, furnicile tă- ietoare-de-frunze, într-o deplină armonie cu gazdele. Se cunoaște sigur astăzi că greierul, hulit în fabula lui La Fontaine, nu-i trubadurul fără căpătâi ce-o vizitează pe harnica furnică. De alt- fel, apărarea i-a luat-o de mai bine de un veac marele Fabre, care a explicat împăratului Napoleon al III-lea, în cadrul unei recepții unde fusese invitat și el, eroarea marelui fabulist și nedreptatea ce-a făcut-o vestitului scripcar al poienelor. în lumina științei contemporane, alte insecte se găsesc pe „postul" cântărețului văratec. Unul dintre „boemi" este gândacul Atemeles, care își petrece toamna și iama în cuibul furnicilor roșii (Myrmica), iar primăvara, în lunile aprilie-mai, pleacă la furnicile de pădure (Formica), unde își depune ouăle. La sfârșitul verii sau toamna se întoarce din nou la vechii prieteni din genul Myrmica, dar larvele sale sunt crescute de Formica. O viață dublă duce, de asemenea, gân- dacul american Xenoudusa: gândacii adulți sunt oaspeții furnicilor Componotus în timp ce larvele acestui gândac sunt crescute tot de furni- cile din genul Formica. Acești doi gândaci vor să profite, ca mieii blânzi, de două rânduri de gazde, ospătându-se la unele, lăsându-și pruncii în creșterea altora. în cuiburile de fumici-roșii-de-pădure (Formica sanguinea) își fac v’eacul niște gân- daci mici, brun-roșcați, cu elitre scurte, străluci- toare, numiți Lomechusa. Ei sunt oaspeți ai fur- nicarelor. Se plimbă slobozi, cu abdomenul în sus, atingând fiecare furnică întâlnită în drum, care se grăbește să regurgiteze din gușuliță puțină hrană pentru acest vagabond. Oare prin ce atrage furnicile? E suficient să privim ce se petrece în furnicar ca să aflăm rostul amabi- lității neobișnuite a gazdelor. Pe latura abdo- menului acestui gândac se găsesc niște perișori galbeni, numiți trehomi, de pe care se scurge un lichid. Atrase de acest sirop, furnicile se îmbulzesc cu zecile să-l lingă. Se zice că har- 258 www.dacoromanica.ro nicele insecte sunt atrase de acești perișori ca un alcoolic înrăit de sticla de băutură. Furnicile cresc larvele Lomechusei împre- ună cu propriile lor progenituri și tolerează chiar ca acestea să consume ouă de furnici și, după ce cresc, chiar și larve. Tratate prioritar de către toate fumicile- doică, larvele de Lomechusa sunt salvate - în caz de primejdie - înaintea celor aparținând gazdelor și hrănite - când rezervele s-ar împuți- na - cu întreaga hrana disponibilă. Noroc că excesul de grijă pentru larvele acestor intruși salvează uneori cuibul, deoarece doicile, cărând în mandibule, de colo până colo larvele, pe cele de Lomechusa, care au un înveliș foarte subțire, le înțeapă fără voie și le ucid în mare număr, în timp ce ouăle lor, cu înveliș mai rezistent, nu au de suferit. Pericolul cel mai mare îl reprezintă înmulțirea excesivă a Lomechuselor. în râvna lor de a le hrăni cât mai bine, fumicile-doici își neglijează propriile mătci care, flămânzind, degenerează, devenind niște „prințese în veșminte de lucrătoare", numite în știință pseudogine. Incapabile de a dobândi hrană ca lucrătoare și de a perpetua specia ca mătci, aces- te pseudogine duc colonia la pierzanie. Termitierele, ca și furnicarele, sunt frecven- tate de o mulțime de insecte. Numai că acestea nu-și pun în evidență „traista" cu ispite dulci și nici nu-și semnalizează prezența cu ajutorul tri- chomilor galben-roșcați. Motivul este foarte simplu. Cele mai multe termite nu au ochi, din cauza vieții subterane pe care o duc, și aceste indicii exterioare nu le spun nimic. în schimb, absolut toți oaspeții termitierelor, indiferent că sunt gândaci (coleoptere), țânțari sau muște, se caracterizează prin prezența unui pântec enorm, diform. Abdomenul lor este umflat cu pompa parcă, iar scleritele (chingile) chitinoase, întinse la maximum, au aspectul unor pete mici, închise la culoare. Acest fenomen a cunoscut în știință numele de fizio- gastrie. Interesant e că în cuiburile de termite „pântecul" gigantic e o caracteristică anatomică a tuturor oaspeților. Care să fie cauza? Matca termitelor are un abdomen exagerat de hi- pertrofiat. Se pare că termitele-doici, din cauză că sunt oarbe, confundă matca cu acești oaspeți al căror pântec, printr-un lung proces de adaptare cu modul de viață al termitelor, s-a umflat ca un butoi, semănând astfel cu al reginei. Foarte grijulii, ele le oferă același prânz „regal". Nu s-au făcut încă cercetări referitoare la subperspective interesante pentru înțelegerea rolului hormonilor de creștere. Se pare că aces- te rezervoare ambulante reprezintă pentru ter- mite ceea ce păduchii de plantă înseamnă pen- tru furnici: o sursă de hrană. Puținii cercetători care au pătruns în intimitatea vieții termitelor au remarcat că termitele lingeau, ca și furnicile, exudatul de pe corpul acestor oaspeți. Sub scutul celor puternici în cuibul furnicilor roșii de pădure, puter- nice și prădalnice, aleargă temătoare și niște furnici micuțe, care se strecoară cu iuțeală prin- tre cele mari ca niște pitici printre picioarele unor uriași. Aceste minuscule furnici, care poartă numele de Formicaxenius nitidulus, își construiesc micul lor cuib în interiorul furni- carului rudelor uriașe, asemenea unui „stat în stat". Cele două neamuri trăiesc în bună înțe- legere. Formicaxenius găsește aici protecție și căldură (din cauza procesului de descompunere a substanțelor organice aduse de furnicile roșii), atât de necesară bunei dezvoltări a larvelor. în America trăiesc, de asemenea, două specii de furnici, la care alianța a atins un înalt nivel de perfecțiune. E vorba de Leptothorax emersonii și Myrmica americana. Leptothorax desparte galeriile din cuibul furnicilor Myrmica prin pereții de pământ, împărțind astfel apartamentul comun. Când se întâlnește cu gazda, leptoho- raxul o linge, apoi i se urcă în spinare și, mângâind-o cu antenele, îi cere de mâncare. Zoologul american J. Wheeler a remarcat că, în clipa când furnicile din genul Myrmica au început să sape galerii în pământ, au fost urmate imediat de suratele lor din specia Leptothorax. Acestea construiau concomitent zidul despărți- 259 www.dacoromanica.ro tor, care însă nu constituia o barieră pentru „afectuoase" vizite reciproce. * * * O stranie legătură unește peștișorul clovn (Amphiprion unimaculatus), una din bijuteriile colorate ale golfurilor liniștite și recifelor coraliere, de actinii. Deși dimensiunile sale modeste și culorile sale vii și contrastante l-ar putea face ușor victima peștilor prădători, lucrurile nu se întâmplă tocmai așa, deoarece Amphiprion își găsește adăpost printre tenta- culele anemonelor sau dedițeilor-de-mare, pline de celule urticante numite cnidoblaste. Avantajele oferite micuților pești sunt evi- dente. Actinia îi apără de dușmani și le stră- juiește și icrele, pe care aceștia le depun pe lângă piciorul ei, acoperindu-i cu o parte din tentacule. Ca să se acomodeze cu veninul pri- etenului, peștele procedează precum vestitul rege Mithridate din Antichitate. Acesta lua zil- nic doze de otravă, ca să se imunizeze. Și peștele înghite zilnic celule vezicante umplute cu toxine, pentru a nu fi ucis de atingerea întâm- plătoare a unui tentacul. Peștele-clovn se învârtește toată ziua în preajma actiniei, îi curăță tentaculele de fărâmele de hrană, pe care le mănâncă la iuțeală. Oamenii de știință și-au pus întrebarea ce foloase trage actinia de pe urma peștilor-clovni. Acești „chibiți" nu sunt întru totul nefolosi- tori, cum s-a crezut. Filmările subacvatice ale comandantului Cousteau, observațiile pe viu, consemnate apoi în „Lumea tăcerii", au scos în relief faptul că peștii-clovn joacă rolul unor „valeți" foarte stilați ai actiniei. Ei o curăță de resturi de mâncare și de cnidoblastele moarte, înlătură oasele peștilor digerați, împingând spre brațele actiniei bucățile de hrană, bat apa cu aripioarele, antrenând un curent de apă proaspătă. Ceva mai mult, amfiprionii ademenesc vânatul. Coloritul lor foarte viu (de aici și de- numirea de pești-clovni) este un trucaj de reclamă. Peștii răpitori se aruncă asupra „re- clamelor" pestrițe și nimeresc drept în brațele actiniei. 260 Nu numai peștele-clovn se servește de armu- ra unui protector temut. Prospecțiunile subma- rine au dezvăluit multe enigme privitoare la felul cum „chibiții" din rândul unor peștișori nevolnici se însoțesc cu celenteratele (polipi, sifonofore, meduze, actinii), ale căror brațe urticante le scapă de gura dușmanilor hrăpăreți. Una din cele mai veninoase meduze ale mărilor calde este Physalia arethusa sau galera por- tugheză, ale cărei filamente urzicătoare, foarte lungi, sunt vătămătoare și pentru om. Printre tentaculele ei ucigătoare își găsesc adăpost micuții peștișori Nomeus, al căror trai nu-i de invidiat. Sub „coverta" meduzei, ei se găsesc ca într-o cameră din al cărei tavan coboară tot felul de fire electrice de înaltă tensiune. La cel mai mic zgomot, acești peștișori, care nu se îndepărtează mai mult de 2 - 3 m de meduză, se opresc din zburdat și se refugiază în mare grabă, sub acoperișul de tentacule de care nimeni n-are curajul să se apropie. Nu se știe încă exact dacă peștișorul este imun față de to- xinele meduzei sau pur și simplu este atât de bine familiarizat cu această rețea ucigătoare încât o evită cu ușurință. Sigur, însă, meduza își menajează protejatul, neatacându-1 niciodată cu cnidoblastele sale ucigătoare. Nu-i vorba de un act de prietenie total dezinteresată. Peștișorul Nomeus aduce unele mici servicii meduzei, curățind-o de mărunții crustacei Hyperia care se înfig în corpul acesteia. Peștii extrag paraziții din această gelatină vie și îi înghit. Ei se hră- nesc, de asemenea, cu resturile de hrană rămasă printre tentaculele meduzei. Dacă Amphiprion este un fel de valet al actiniei, Nomeus poate fi considerat ca un fel de gunoier al meduzei. Alte meduze cu pălărie, cum ar fi Cyanea, sunt însoțite de merlan - rudă bună a scrumbiei - și de peștii Carax, Poronotus, Hyperina și Stromateus, apărați de imensa cupolă de 2 - 3 m diametru și de uriașele tentacule care ating 30 - 40 m lungime. Meduzele Mării Negre prote- jează, de obicei, puii de stavrizi, care se învârt în jurul lor ca fluturii de noapte în jurul lămpi- lor, iar ariciul de mare Diadem ascunde în desișul spinilor săi ascuțiți, lungi de 20 - 30 cm, micile hamsii fugărite. www.dacoromanica.ro Să nu uităm de peștele Styllactis minous, care trăiește în apele oceanelor Indian și Paci- fic. El e numit de localnici peștele-copac, de- oarece poartă pe corp adevărate tufe de hidro- polipi. Hidropolipii iau din ouăle de meduze. La în- ceput, par o tulpiniță cu tentacule. Tulpinița înmugurește, pe ea apar noi polipi, care nu se desprind de tulpina-mamă. După un timp, ani- malul se transformă într-un copăcel ramificat, în care polipii țin loc de ramuri. Un asemenea pro- ces se poate petrece și pe spinarea unui pește, dacă un ou de meduză cade și se prinde de solzii animalului. Pe Styllactis minous se instalează polipi de o anumită specie. Colonia acoperă aproape în întregime corpul peștelui, asemenea unei ierbi dese, apărându-1 de orice dușman. La rândul lor, hidropolipii au prilejul să călăto- rească prin toată împărăția apelor, să-și procure hrană mai îmbelșugată și să fie oxigenați mai bine prin împrospătarea undelor de apă pe care le străbat. * ♦ ♦ Cine are șansa să privească de la hubloul unui batiscaf miraculoasa lume subacvatică n-ar pierde ocazia să contemple alaiul impresionant al celui mai înfricoșător monstru al oceanelor. Rechinul înoată maiestuos, înconjurat de aproape o duzină de peștișori vărgați (Naucrates), numiți de pescari pești-piloți. „Peștii-piloți - scriau Cousteau și Dumas - îl urmează în toate mișcările cu o precizie uimi- toare, nu rămân în urma lui și nici nu-1 depășesc măcar cu un milimetru." Oare peștii au doar rolul pasiv de a escorta pe acest monstru marin? Se pare că ei sunt niște chibiți care se doresc utili, dovedindu-și în acest fel parcă recunoștința față de protecția ce li se acordă. Atunci când în câmpul vizual al grupu- lui apare un obiect suspect — semnalează Hyatt Verrill — peștele-pilot se desprinde din for- mație, se repede spre el, îl pipăie și se întoarce cu iuțeală ca să aducă ștafeta protectorului, bătând neliniștit apa cu coada sau învârtindu-se în jurul acestuia. Pescarii renunță să vâneze rechinii, când în jurul acestora roiesc vigilentele santinele. Escorta rechinilor este completată de un alt pește ciudat, remora sau peștele ventuză (Echeneis remora). Ventuza, provenind din transformarea primei înotătoare dorsale, este cea mai uimitoare particularitate a remorei: e mare, acoperind în întregime regiunea supe- rioară a capului. Această ventuză o face însă leneșă. Remora preferă să călătorească fraudu- los, prinzându-se de toate obiectele mai mari, vii sau neînsuflețite (de pildă, corăbii, vapoare), care se deplasează. Rechinul cară cu sine uneori și câte o jumătate de duzină de astfel de trântori. Chibiți în cel mai rău înțeles al cuvântului, remorele sunt puse la treabă doar de pescari, ajutând la prinderea broaștelor țestoase. Cu ven- tuza lor adezivă se prind de carapacea chelonie- nilor și, împreună cu cărăușul lor, sunt trase la țărm de pescari datorită sforii care le-a fost legată în prealabil de coadă. ♦ ♦ ♦ In adâncurile apelor se întâlnesc și unele asociații care țin mai degrabă de comensalism, deoarece, studiind traiul în comun al acestor vietăți, oamenii de știință au constatat că „pro- fitul" este unilateral. Fieraster este un peștișor care își duce viața în stomacul holoturiei, o echinodermă numită, datorită formei sale, castravete-dc-mare. El se hrănește cu produsele absorbite de holoturia, care nu pare a fi incomodată de prezența comen- salului. La rândul lui, peștele Fieraster nu este stânjenit de sucurile digestive ale gazdei. Adaptarea este reciprocă, dar profitorul rămâne peștele; când acesta consumă peste „cota" excedentară, Holoturia îl expulzează printr-o convulsie puternică a stomacului. Mutată în acvarii cu hrană mai puțin abundentă, asociația se destramă. Holoturia își aruncă afară comen- salul, care, de obicei, cade rapid pradă peștilor răpitori. Deși nu s-a putut constata încă fo- loasele pe care castravetele-de-mare le-ar trage din simbioza cu Fieraster, se pare totuși că prezența lui în cavitatea digestivă are un oare- care rol mecanic și igienic; mișcările peștelui 261 www.dacoromanica.ro sporesc curentul de apă cu animalcule și resturi organice care circulă în jurul gazdei, iar „rata lui de hrană include în primul rând produsele de excreție ale echinodermei. Același lucru s-ar putea spune despre relația comensală care se stabilește între micul crab- mazăre (Pinnotheres pisum) și unele scoici între valvele cărora își duce existența, hrănindu-se cu particule alimentare pe care branchiile moluștelor le scapă din „filtre". Tolerarea cra- bului, deși pare a fi fără „obiect" se justifică to- tuși prin aproape insesizabilul „serviciu" de a înlătura din dreptul branchiilor particulele organice necorespunzătoare. * * * în regiunea mediteraneană trăiește o broscuță măslinie, asemănătoare cu cea râioasă, de la noi, numită Gastrophyne olivacea. Am trece pe lângă ea indiferenți dacă nu ne-ar izbi un uimitor comportament. în clipa când este atacată de un șarpe, ea se refugiază în spatele unui păianjen uriaș, cu opt picioare păroase, cunoscută în știință sub numele de Dugesiella hentzi. La vederea insectei veninoase, șarpele bate în retragere. După trecerea primejdiei, broscuța îndrăznește să iasă de sub scutul protector al tarantulei femele. între batracian și păianjen s-a legat o strânsă prietenie bazată pe ajutorul reciproc. Tarantula gonește prădătorii periculoși pentru broască, iar aceasta, datorită faimosului ei apetit pentru furnici, realizează un control numeric al lacomilor invadatori care se dau în vânt după ouăle păianjenului. Cei tolerați pentru menaj Nu rareori, la mica publicitate, citim anunțuri cam de acest fel: „Fac curățenia și me- najul casei contra cameră gratuită". Și în natură - păstrând proporțiile - se întâmplă astfel de situații. Unele animale (de obicei nevolnice) își oferă serviciile de „menajeră" pentru a obține un adăpost. Așa procedează viermele marin Nereis. Proprietarul, sensibil la propunerile lui, e vesti- tul rac Prido, locatarul unor încăpătoare cochilii de melci împodobite cu actinii. Viermele, adap- tat acestui mod de viață, nu părăsește niciodată gazda; e ceea ce zoologii numesc un inquilo, adică un chiriaș perpetuu. Proprietarul se poartă foarte gingaș și grijuliu cu chiriașul. Intră cu atenție în cochilie să nu-1 strivească. Când se os- pătează, îl lasă să-i șterpelească firimiturile cele mai gustoase. Ce foloase trage Prido de pe urma acestui locatar? Ținând seama de faptul că acest vierme își petrece tot timpul existența în căsuța racului, oamenii de știință au presupus că Nereis „deretică" întreaga locuință de resturi și ființe microscopice și chiar curăță abdomenul racului de eventualii paraziți ce se aciuiesc pe el. In furnicare, printre cei mai îndrăgiți simfili, alături de vânzătorii de băuturi dulci și ameți- toare, se numără gândacii-curățători. în schim- bul adăpostului, ei fac „toaleta" furnicilor. Unii, precum greierașii furnicilor - cu totul lipsiți de aripi, dar buni sățitori - au acces la hambarele cu semințe ale furnicilor, în schimbul „deparazitării" gazdelor. Alții, precum mărunții gândăcei Oxisoma, se cocoață pe spinarea furni- cilor și le ling, curățindu-le de anumite depuneri și secreții. în acest caz, relația dintre simbionți se schimbă radical, față de Lomechusa, cea plină de trichomi dulci, sau Pausus, care poartă în vârful antenelor cupe de ambrozie. Nu furni- ca linge hrana de pe gândac, ci gândacul de pe furnică. * * * De obicei mamiferele sunt parazitate de către insecte. Există însă și cazuri când insectele trăiesc în simbioză cu gazdele lor. O blataridă - rudă cu gândacul de bucătărie de la noi - își duce în permanență traiul printre perii șobola- nului (Platypsillus castoris), nelipsită din blana acestui rozător. Aceste două specii se hrănesc cu resturile epidermice ale gazdei, păstrându-i ast- fel în bună stare de curățenie podoaba capilară. Ele s-au adaptat perfect cu mamiferul respectiv și nu-1 părăsesc decât după moarte. 262 www.dacoromanica.ro Agenții sanitari ai apelor Unui cercetător american, Konrad Limbo, îi datorăm descoperirea, în primăvara anului 1949, pe țărmurile Californiei de Sud, a unei „instituții" submarine de un extraordinar interes științific. E vorba de serviciul de asistență sani- tară pe care unele ființe marine o acordă seme- nilor lor, ori de câte ori aceștia sunt atacați de paraziți și bacterii. Până în prezent, știința cu- noaște peste 25 de specii de pești sanitari, șase specii de creveți și un crab, toți specializați pen- tru acest gen de activitate. Peștii sanitari seamă- nă unii cu alții: au botișoarele alungite ca niște pensete și corpul decorat în culori foarte vii, pentru a putea fi detectați de la distanță. Ei își oferă serviciile printr-un ritual de mișcări, cunoscut de toți peștii în suferință. La rândul lor, și pacienții își semnalează necazurile: peștele Naso tapeinosoma pigmentează în albastru locul unde se află un parazit pentru a atrage atenția curățitorului. Nu-i de mirare deci că au devenit niște „persoane inviolabile". Nici un animal de pradă din mări și oceane nu-i atacă. Ceva mai mult. Unii uriași ai recifelor, renumiți pentru voracitatea și lăcomia lor, cum ar fi bibanii-uriași, își deschid docili gura, iar peștișorii-sanitari, pătrunzând în această „peșteră" ucigătoare, ciugulesc, fără frica de a fi înghițiți, crustaceii paraziți de pe pereții ei. Chiar și aricii de mare {Echidna), atât de pre- cauți și urâcioși, își desfac țepii, lăsând mărunții pești Siphania versicolor să le curețe crusta de oaspeți nedoriți și de resturi detritice. Micuțul pește argintiu numit de pescari seniorita (Guban oxyulis) este vestit prin neobosita sa „asistență medicală". Peștii-sanitari, deși singuratici, nu-și desfășoară activitatea la întâmplare, ci doar în anumite locuri, cu vizibilitate bună în toate direcțiile, cum ar fi o ieșitură de stâncă, lângă vasele scufundate la „liziera" pădurilor subac- vatice de alge. „Clienții - scrie Konrad Limbo - sosesc la punctul de depozitare de la mari distanțe și se adună aici în cete numeroase. Un asemenea punct sanitar - aflat lângă insulele Bahamas și ținut sub observație de biologi - a triat în șase ore aproape trei sute de pești." Multe locuri căutate de pescari își datorează faima și prezenței „agenților sanitari", care atrag bancuri uriașe de pești. Pentru a verifica dacă într-adevăr așa stau lucrurile, Konrad Limbo a efectuat o experiență simplă: a capturat toți peștii sanitari care pă- trundeau în jurul unor recife. După câteva zile, cercetătorul a constatat două fenomene in- teresante. în primul rând, împuținarea conside- rabilă a peștilor din respectivul perimetru. N-au mai rămas decât câțiva din vechii localnici. în al doilea rând, „conservatorii" care nu au părăsit recifurile pustii au început să sufere de diferite boli de piele. Solzii li s-au acoperit cu inflamații și ulcerații, înotătoarele păreau zdrențuite, excrescențe albe, pufoase, le fluturau în jurul corpului. Analizele de laborator au scos în evi- dență că aceste răni erau pline cu bacterii și au demonstrat serviciile inestimabile ale peștilor- sanitari, care pot fi foarte bine încadrate în acele uimitoare acțiuni de întrajutorare ce se petrec în „lumea tăcerii". Doftoroaie înaripate Dacă în mări și oceane unii peștii joacă rolul unor pricepuți sanitari, pe uscat acest rol este preluat de păsări. Din Antichitate până în prezent, oamenii de știință au descris nenumărate păsări care curăță reptilele, și mai ales mamiferele, de mărunții paraziți de care nu pot scăpa singure. Prima relatare a acestui caz de simbioză îl face Herodot, care amintește în cărțile sale despre prietenia dintre ciovlica de Nil (Pluvianus aegyptius) și crocodili. „Toate păsările și animalele - scria el - se feresc din calea crocodilului. Numai cu ciovlica trăiește în pace, pentru simplul motiv că se slujește de ser- viciile ei. Când iese afară, pe uscat, crocodilul cască larg botul, îndreptându-1 întotdeauna în direcția vântului din apus. Ciovlica, numită și pasărea crocodilului, sau pluvianus, pătrunde în gura crocodilului și începe să vâneze lipitorile 263 www.dacoromanica.ro aflate aici. îndeletnicirea ei produce o plăcere deosebită și, ca urmare, el nu-i pricinuiește nici un neajuns.“ Atunci nimeni nu i-a dat crezare lui Herodot. Azi însă se cunosc zeci de exemple de întrajutorare între păsări și mamifere. „în Africa și India, în America de Nord și de Sud, în Australia, în toate cele cinci continente unde sunt păsări - scrie Igor Akimușkin - există și multe animale (elefanți, rinoceri, hipopotami, bivoli, bizoni, antilope, reni, porci, vaci și cai) care profită de serviciile berzelor, stârcilor, ra- țelor, stârcilor-de-cireadă, muscarilor, păsărilor- mâncătoare-de-larve, codobaturilor, graurilor, pescărușilor și altor păsări care le curăță părul de tot felul de paraziți. Păsările prind și insectele care își iau zborul din iarbă, atunci când turmele de elefanți și de bivoli rătăcesc prin savană. Când zăresc vânătorii - se știe că păsările au ochi foarte ageri - ele dau alarma: se rotesc în aer scoțând țipete puternice, în felul acesta utilitatea unei astfel de asociații este dublă: și pentru păsări și pentru mamifere." într-adevăr, fiecare continent își are veteri- narii lui din rândul păsărilor. în Europa, deci și în țara noastră, oficiile sanitare le îndeplinesc stârcii, rațele, cocorii-mici, pentru animalele ce iubesc bălțile, coțofana, codobatura și pițigoiul, pentru ungulatele pădurii (capre, țapi, căprioare, cerbi etc.), graurii, sturzii și coțofenele, pentru cirezile de vite ce pasc în stepe. Stoluri de gra- uri se înalță dintre turmele de vite ori de câte ori un câine sau un om se apropie prea mult de ele. Nu rareori zărim în pădure câte un superb cerb cărând în spinare coțofene sau pițigoi. în bălțile călduțe unde se scaldă bivolii se strâng, ca la co- mandă, berze, rațe sau cocori. Stârcii și rațele se urcă pe spinarea bivolului, de unde îi culeg insectele, iar cocorii se opresc lângă leneșele animale, țintesc și cu iuțeala fulgerului ciugulesc o muscă sau un tăun așezat pe pleoa- pa sau pe nasul matahalei. în Africa, unde trăiesc și cele mai mari mamifere, dar și cele mai numeroase specii de insecte, numărul agenților veterinari sporește. Pe spinarea elefantului african se îndeletnicesc simultan cu vânătoarea de muște zeci de păsări. Aceeași imagine a unei grădini zoologice mobile o oferă și spinarea rinocerului. Girafa, câtu-i de lungă, e străbătută din vârful cornițelor și până la copite de păsări care o cercetează palmă cu palmă, așa cum ciocănitoarea cercetează un trunchi de copac plin cu galerii de insecte. Poate cel mai harnic dintre agenții ve- terinari africani este bufagusul sau pasărea- rinocerului (Buphagus erythrorhyncus), rudă cu sturzul de pe la noi. „Chirurgul" sparge umflă- tura scoțând ouăle sau larvele insectelor parazite. Se presupune că în saliva bufugusului există niște „antibiotice" care opresc infectarea rănii deschise. în America de Sud, rolul păsării-rinocerului este preluat de păsările-cu-coada-în-formă-de- barcă, iar în America de Nord, de Molotrus, numită pasărea-bizonului. Cunoscutul zoolog și scriitor american Seaton Thompson a fost primul care a descris uimitoarea prietenie dintre Molotrus și bizon. Pentru pasăre, uriașul animal este și sufragerie, și locuință cu încălzire: molotrușii „scormonesc" în blana lor deasă cul- cușuri unde se încălzesc, apărându-se de gerul iernii și de viscol. Tot aici, în ,jungla" deasă a blănii bizonului, rămân să doarmă și peste noapte. Colocatarii ideali Pe insulele stâncoase și pustii de pe țăr- murile Noii Zeelande trăiește un animal ciudat: șopârla-cu-arcadă sau hatteria (Sphenodon punctatus), numită de locatari turara sau tuatara. Deși au o lungime doar de 75 cm, aceste șopârle, prin înfățișarea lor înspăimântătoare, evocă era geologică a șopârlelor uriașe, a bron- tozaurilor și gigantozaurilor. Dacă acești monștri au dispărut de mult, modesta hatteria, deși mai „bătrână" cu peste 200 de milioane de ani decât ei, a supraviețuit până azi nume- roaselor cataclisme geologice. Ea e socotită de oamenii de știință o fosilă-vie, nu numai pentru înfățișarea ei de dinosaurian, ci mai ales pentru al treilea ochi, mai mic, numit ochiul pineal, așezat pe creștetul capului. 264 www.dacoromanica.ro Hatteria este însă un animal uimitor nu numai penlru cel de-al treilea ochi, nu numai pentru faptul că nu-i place lumina (lucru neobiș- nuit pentru reptile), cât mai ales pentru prietenia ei multimilenară cu o pasăre marină, din neamul furtunarilor (Puffinus). Albatroșii-furtunari își fac cuib sub pământ. Cuibul lor, pe măsura acestor uriași ai păsărilor, a devenit, cu milioane de ani în urmă, și locul de adăpost al șopârlei. Păsările și reptilele con- viețuiesc în bună pace. „De multe ori în aceeași vizuină - scrie Igor Akimușkin - în fundul cul- cușului, pe un așternut pregătit din frunze uscate trăiesc două familii - familia hatteriei și cea a albatrosului. Tuatara își părăsește rareori locuința subpământeană în timpul zilei. Uneori, după ce sapă podeaua, ea își depune aici ouăle. In celălalt ungher al vizuinei își clocește • ouăle femela albatrosului. Turara doarme ală- turi, încolăcindu-și trupul. Niciodată nu-și supără vecinii: nici păsările, nici puii.“ Simbioza aduce foloase ambelor părți: șopârla găsește c casă primitoare și sigură, iar pasărea, care clocește, și puii ei nevolnici, un paznic de nădejde, deoarece hatteria, prin prezența ei aproape permanentă în cuib și prin înfățișarea ei înspăimântătoare, alungă orice intrus. Această prietenie strânsă constituie și secre- tul îndelungatei supraviețuiri a șopârlei: în cuibul subpământean al păsării a găsit nu numai protecție, dar și un microclimat favorabil și con- stant, la adăpostul cataclismelor geologice și climatice care au nimicit uriașele ei rubedenii. c) Asociații pentru înmulțire și răspândirea urmașilor O precizare Imensa majoritate a pildelor de asociere în vederea realizării înmulțirii și răspândirii urmașilor o oferă simbioza dintre plantele cu flori și lumea animală. Pentru realizarea polenizării încrucișate, plantele fac apel în mod egal la insecte, păsări și mamifere. Miza este ispititoare: nectarul, polenul, mucilagiile hrănitoare. Semnalizarea este, de asemenea, ingenioasă. Semafoarele viu colorate ale petalelor cheamă insectele și păsările, aromele eterice ale parfumurilor atrag unele mamifere, păsări și insecte, mirosurile grele ale unor secreții imită miasmele cadavrelor, atât de îndrăgite de unele insecte sau de unii acarieni. Pentru reușita integrală a înfăptuirii po- lenizării încrucișate, toată imaginația ingine- rească este aruncată în luptă: pârghii, sisteme hidraulice, trape, capcane, mecanisme progra- mate cronometric, uneori atât de sofisticate și de subtile încât bioniștii le pot lua ca model. Și, toate acestea, plantele le-au realizat fără școală, fără tratate, fără calcule matematice, numai pe bâjbâite, după nenumărate încercări de-a lungul a zeci și sute de mii de ani de conviețuire cu insectele și cu unele specii de păsări și ma- mifere, până când perfecțiunea adaptării a fost atinsă și de o parte și de alta și apoi transmisă urmașilor. Un alt moment de seamă din viața plantelor, realizat în unele cazuri tot prin simbioza cu ani- malele, îl reprezintă răspândirea semințelor, în care sunt implicate, cu o cotă mai mică sau mai mare de participare, insectele, păsările, ma- miferele, momite cu creste cărnoase (carun- cule) ori cu fructe zemoase, dulci și intens co- lorate pentru a fi văzute de departe. Și aici plantele fac dovada „inteligenței" de care vor- bea Maeterlinck, uimitoarei capacități de mode- lare a vieții lor după comportamentul animal și de exploatare a unora din particularitățile aces- tuia, cu rol pozitiv în transportul semințelor. Lipsite de mobilitate, plantele valorifică cu ingeniozitate mobilitatea viețuitoarelor cu care intră în contact, determinându-le să le poarte, fără voia lor, urmașii uneori cu sute de kilo- metri. Uimitoarele „mecanisme“ale orhideelor Taina coamelor albinei este una din cele mai pasionante pagini din viața florilor ce se slujesc 265 www.dacoromanica.ro de insecte pentru înfăptuirea polenizării. Pentru dezlegarea ei, acum aproape două veacuri, directorul școlii latinești din Spandau, Konrad Sprengel, a cheltuit zece ani de observații, a fost destituit din funcția ce o deținea, pentru neglijarea serviciului, și a fost luat în râs până la sfârșitul vieții de către savanții de cabinet. Șaizeci de ani, cartea sa, închinată acestei taine, a zăcut prăfuită prin biblioteci, până când Charles Darwin a relevat-o marelui public, aducând celebritatea modestului și disprețuitu- lui ei autor. Cincizeci de ani mai târziu, marele scriitor belgian Maurice Maeterlinck, laureat al Premiului Nobel, a scris o poetică și tulbură- toare carte, „Inteligențaflorilor", inspirată și de uimitoarele performanțe ale orhideelor. Povestea începe cu o plantă foarte cunoscută la noi, a poroinicului (Orchis morio), comună în păduri și livezi, care înflorește în mai-iunie, fă- când niște flori liliachii, așezate în ciorchine. Poroinicul este un desăvârșit aruncător de mine adezive. Floarea lui are în partea de sus o cască, în partea de jos o buză mai lungă sau mai scurtă, dințată sau sfârtecată, albă sau bogat colorată, numită labei, și în spate un pinten plin cu nectar. Casca adăpostește părțile de înmulțire, care sunt și ele originale. Pistilul e format dintr-un ovar răsucit, de care se prinde direct un stigmat, ca o pată pufoasă și lipicioasă. In locul staminelor se găsesc poliniile, un fel de măciulii prinse cu un picioruș (caudicul) de un mic disc (rostel), cu ajutorul unor năsturași lipicioși (retinacur). Să urmărim ce se întâmplă cu o albină care a intrat în raza de acțiune a minelor adezive. Mai întâi, ea se așază ca pe un balconaș pe buza liliachie, apoi, atrasă de nectar, își croiește drum spre pântecul cu suc dulce. Trecerea este strâmtă, așa că insecta lovește cu capul bazinașul care, fiind foarte gingaș, se rupe, aruncând cu putere, ca dintr-un pistol cu aer comprimat, cele două polinii. Acestea se prind de fruntea albinei cu ajutorul năsturașilor cleioși. Cu cele două „mine“ pe frunte, insecta pătrunde în altă floare. Dacă piciorușele ar fi țepene, „minele** încărcate cu polen ar izbi doar poliniile celeilalte flori. Atunci poroinicul a adus o modificare „minelor**, potrivit obiceiurilor insectei. O albină are nevoie cam de o jumătate de minut ca să intre, să pom- peze nectarul și să treacă la o floare alăturată. Adaptându-se timpului folosit de insecte, planta și-a alcătuit astfel codița ce leagă măciulia de năsturaș, încât să se îndoaie de două ori pe minut. Când ajung pe altă floare, după scurgerea timpu- lui obișnuit, „minele** iau o poziție culcată, reușind astfel să atingă stigmatul. Dar orhideea a „chibzuit** și mai bine. De ce să-și cheltuiască dintr-o singură încercare tot polenul prețios? Dacă stigmatul ar fi fost atât de cleios ca și măciuliile de polen, acestea s-ar rupe de pe codițe și ar rămâne lipite acolo, folo- sind doar unei singure flori. Ca să înlăture acest neajuns, floarea fabrică două gume: una vâs- coasă, care servește la agățarea discului de capul albinei și alta apoasă, cu care stigmatul prinde doar câteva firișoare de polen de pe mă- ciulie, fără s-o rețină cu totul, în acest fel, cu aceeași pereche de „mine** pe frunte, o albină poate poleniza zeci de flori. Nu e de mirare că Darwin a apreciat și a dus mai departe descoperirea profesorului de latină. Perfecțiunea sistemului folosit de orhidee pen- tru asigurarea polenizării încrucișate și deplina adaptare a acestuia la particularitățile insectei constituie un rezultat de necontestat al selecției naturale și un prețios sprijin al concepției sale revoluționare. Uneori, sistemul de proiectare al poliniilor suferă mici modificări, astfel că aceste „coame** se lipesc nu de capul, ci de corpul sau de picioarele insectelor polenizatoare. . Catasetum tridentatum, orhidee frecvent întâlnită în pădurile tropicale din Guyana (America de Sud), are rostelul plasat deasupra cavității stigmatului și a discului lipicios cu polinii. Tot aici se află două antene sensibile care, prin atingere, declanșează explozia și aruncarea poliniilor. întrucât, rostelul are o po- ziție superioară și antenele se declanșează când deja capul albinei este antrenat în adâncul corolei, poliniile se lipesc de spatele insectei. Surprinse și speriate de șoc (poliniile sunt arun- cate cu putere până la o distanță de 0,5 - 1 m), insectele vor zbura spre o altă floare unde vor efectua polinizarea încrucișată. 266 www.dacoromanica.ro Micuța Herminium monorchis, prezentă și în flora țării noastre prin locuri umede, corole mărunte, cu aspect tubular și cu un miros pătrunzător de miere, care atrag cu precădere insectele mici (0,5 mm). Poziția florii este de așa natură încât insectele pot să se ospăteze doar stând cu piciorul anterior sub stigmatul lipicios. După ce au atins poliniile așezate în imediata apropiere a stigmatului, mecanismul se declanșează, alipindu-se de picioarele insectei. Pterostylis longifolia, orhidee originară din Noua Zeelandă și Australia, este înzestrată cu două petale și o sepală astfel îmbinate încât formează o glugă, unde stau ascunse poliniile și stigmatul lipicios. în partea de jos a glugii, întocmai ca o treaptă la o casă, se găsește labelul foarte sensibil. în clipa când insecta se așază pe labei, acesta se ridică brusc, acoperind gluga cu un capac și închizând insecta înăuntru. Singura cale de ieșire este spațiul dintre două scuturi proeminente de pe lângă polinii. Ieșind afară, insecta zboară pe altă floare, unde pățania se repetă. în trecere pe lângă stigmatul acesteia, lasă câteva grăuncioare de polen, după care ajunge din nou la polinii, alegându-se cu o nouă încărcătură. După circa o jumătate de oră, labelul se lasă în jos, reluându-și poziția inițială. Unele specii de orhidee, ca să fie sigure că vor fi vizitate de către o anumită specie de insecte, recurg la mijloace și mai ingenioase. Astfel, Gongora maculata emite un parfum spe- cific femelei albinei Euglossa corelata. Mascu- lul, păcălit de miros, se plimbă prin floare, căutându-și perechea, și cade în interiorul co- rolei, umplându-se de polen. La următoarea floare pățește la fel, după ce în prealabil s-a atins de stigmat, efectuând polenizarea. în acest gen de „trucuri" și mai specializată este Ophys speculum, originară din Algeria, ale cărei flori seamănă ca două picături de apă cu femela insectei Scolia ciliata. Masculul, indus în eroare de forma și coloritul corolei, încearcă să se copuleze cu florile, umplându-se de polen. Dându-și seama de greșeală, insecta încărcată de pulberea fecundată își ia zborul pe o altă floare, unde peripeția o ia de la-nceput. Poate că cea mai ingenioasă orhidee exotică este Coryanthes macrantha, numită de localnici „masca plângătoare". Floarea ei ascunde o instalație hidraulică în miniatură, care începe să funcționeze în perioada polenizării. Labelul are înfățișarea unui bazin de catifea cam cât o coajă de ou, în care cade continuu, picătură cu pică- tură, din două comete situate deasupra lui, un lichid aproape transparent și fără gust. Când bazinul s-a umplut cam la jumătate, lichidul de prisos se scurge printr-un mic canal așezat într-o parte. Acest lichid nu este - cum s-ar crede nectar și nu servește pentru atragerea insectelor. Menirea lui e cu totul alta. Bazinul se găsește dedesubtul unei încântă- toare camere de oaspeți, cu două intrări laterale. Aromele îmbătătoare și micile creste cărnoase și dulci așezate aici atrag insectele și în special un soi de albine, croite pe măsura acestor saloane enorme și somptuoase. Dacă oaspeții ar intra unul câte unul, fiecare ar mânca în tihnă și ar pleca liniștit, fără a da plantei vreun ajutor în polenizare. Planta e obiș- nuită cu cele două mari năravuri ale tovarășilor ei de mii de ani: lăcomia și graba. Și într-un anu- mit fel îi convine îmbulzeala și chiar o provoacă, ținând deschise două uși la camera de dulciuri. Și lucrurile se petrec cam așa: de obicei, trei- patru himenoptere își fac de lucru cu carunculele dulci. Preocupate să mănânce cât mai mult și mai iute, se ciocnesc până când una își pierde echilibrul și alunecă pe pardoseala lucioasă și ușor înclinată, căzând drept în bazinul cu apă, unde face o baie neașteptată. Nu există decât o singură cale de ieșire din bazinaș: canalul de scurgere, destul de larg pentru a permite trecerea insectei. Dar pe acest canal albina este așteptată mai întâi de puful lipicios al stigmatului, care îi absoarbe cu lăcomie firele vechi de praf auriu, și mai apoi de mesele polinice, care încarcă corpul insectei cu o nouă pulbere adezivă. Ștearsă și apoi pudrată, își ia zborul spre o floare vecină unde reîncepe șirul de pățanii... Un neam de poroinic, cu tulpina înăltuță și cu spic piramidal (Anacamptis pyramidalis), oferă, pe meleagurile noastre, una din cele mai strălucite probe de „inteligență". 267 www.dacoromanica.ro Anacamptis posedă, spre deosebire de poroinicul comun, un pinten foarte lung și strâmt. Acest fapt face ca floarea să fie vizitată mai ales de fluturi, a căror trompă lungă și sub- țire poate ajunge la nectarul ascuns în fundul pintenului. Dar o trompă de fluture nu este un suport destul de larg pentru polinii și pentru năs- turașul cleios aflat la baza acestora. Ele nu se pot fixa de limba insectei. De aceea, natura a suprimat aici discul adeziv și l-a înlocuit printr-un fel de gheară mecanică ce apucă trompa și o înconjoară complet în felul cum degetele unei păsări se strâng în jurul unei rămurele. Această gheară poate fi foarte ușor pusă în funcțiune, vârând un păr de cal în pin- tenul florii; îl vom scoate încărcat de polinii. Dar uimitorul mecanism de polenizare nu se mărginește doar la extraordinarul aparat prehen- sil. Corola orhideei prezintă - așa cum remarca și Maeterlinck în „Inteligența florilor" — două mici excrescențe, al căror rol este să călău- zească trompa fluturelui vizitator spre pinten, astfel încât aceasta să se găsească în poziția cea mai potrivită pentru a primi poliniile. Vizitatorii aleargă de colo, colo cu trompa înțesată de polinii pe care, din cauza poverii, neputând-o înrola o lasă să atârne, ceea ce i-a făcut pe biologii din trecut, așa cum nota cu haz Spren- gel, să considere astfel de fluturi atinși de boala „coamelor". Ei scapă de această năpastă doar vizitând florile de Anacamptis, a căror poleniza- re este astfel asigurată. Pârghii cu surprize Pentru asigurarea polenizării încrucișate, unele plante se slujesc de aplicațiile pârghiilor. Tipul de corolă cel mai bine adaptat de a adă- posti și completa această mașinărie simplă și ingenioasă este cel al unei guri cu două buze (bilabial). Acest tip de corolă constituie un ca- racter important al unei întregi familii, binecu- noscută, a labiatelor, dar mai poate fi întâlnit și la alte familii, cum ar fi scrophulariaceelor, din care face parte linarița (Linaria) și gura leului de grădină (Antirrhiniiin majus). Să ne oprim puțin asupra florii de jaleș (Salvia pratensis), o minunată îmbinare de pârghii. Privită cu atenție, seamănă cu o gură cu două buze. în fundul gurii se găsește nectarul. Buza de sus acoperă ca o glugă organele de înmulțire, iar cea de jos servește ca un fel de platformă nece- sară pentru popasul insectei. în căutarea sucului dulce, insecta aterizează pe platformă, fără să bănuiască cursa ce i se întinde. Ca să ajungă la nectar ea trebuie să stră- bată bariera celor două pârghii paralele, formate din două codițe, care au, la un cap, sacii cu polen și, în partea de jos, drept cumpănă, două mici umflături Aceste codițe sunt prinse atât de ușor de pedunculii staminelor, încât se pot mișca. Insecta, odată pătrunsă în floare, împinge cele două umflături. Atunci codițele mișcătoare se ridică numaidecât, astfel că anterele, lăsân- du-se în jos, se freacă de spatele păros al insectei, pudrând-o cu polen. Plin de pulbere aurie, vizitatorul aleargă la altă floare. Aici însă, la aterizarea insectei, de sub glugă iese stilul care se lungește, se înclină și poartă în vârf un stigmat bifurcat, așa încât împiedică la rândul lui intrarea în cortul albas- tru. Când insecta se îndreaptă spre nectar, numai capul ei trece liber pe sub furca stigmatului. Restul corpului este atins de stigmate tocmai în locurile unde anterele staminelor florii vecine își descărcaseră sacul cu polen. în acest fel se asigură polenizarea încrucișată și, prin ea, înmulțirea plantei. Drobița (Cytisus), un copăcel rudă cu salcâ- mul, folosește o altă variantă de pârghii, iar sta- minele, prinse în mănunchi, cel de-al doilea. Așezându-se pe brațul petalelor, aceasta se lasă în jos sub greutatea albinei, dezgolind sta- minele, care se arcuiesc împroșcând-o cu polen. Capcanele florale Pentru asigurarea polenizării încrucișate, florile unor specii au suferit o serie de mo- 268 www.dacoromanica.ro dificări adaptative menite să atragă și mai ales, să rețină insectele. Ele au nectar mirositor, culori vizibile, forma unei pâlnii înzestrate la capăt cu un căpăcel și înăuntru cu perișori care împiedică ieșirea, întocmai ca dispozitivele de la unele capcane de șoareci. O astfel de plantă este cucurbețica (Aristolochia clematis), frecvent întâlnită în vii, pe lângă grajduri, în ochiuri de pădure. Floarea ei gălbuie, ori tărcată cu roșu, la unele neamuri ' mediteraneene ce cresc și pe valea Cemei, are forma unui tubuleț dilatat la bază, cu o limbuță în partea superioară, vizibilă de la distanță. Cucurbețica este vizitată de insecte mici, care se pot strecura prin gâtul pâlniei florale. Odată pătrunse, ele nu mai pot ieși, din cauza celor două rânduri de perișori rigizi întorși în jos. Prinsă, insecta se zbate în interiorul florii, des- carcă pe stigmate polenul cu care a intrat, pro- ducând polenizarea. Puțin timp după ce are loc fecundația, perii care împiedicau ieșirea insectei din corolă se înmoaie, se ofilesc și calea rămâne liberă pentru insectă. Aceasta își va lua zborul spre altă floare, încărcată cu polenul de la sta- minele care, între timp, ajunse la maturitate, își deschid anterele. Pe același principiu funcționează și capcana florii de rodul-pământului (Anim maculatum), plantă depărtată sub raport toxonomic de cucurbețică, dar asemănătoare în privința formelor de adaptare la acest sistem de pole- nizare. Rodul-pământului este o plantă de primăvară, comună în pădurile de foioase, unde atrage atenția prin frunzele sale mari, sagitate, de un verde lucios, și prin spadice, inflorescența sa formată din două inele de flori așezate pe un stâlp cărnos, acoperit de un cornet de culoare alb-gălbuie, numit de știință spat. Miresmele grele, batista catifelată a cornetului și căldura din interior invită insectele să poposească aici. In partea inferioară, cornetul se strâmtează și gâtuirea este străjuită de o coleretă de peri. Odată străbătută, păduricea lasă drum liber spre cămara de nectar, în mijlocul căreia se înalță stâlpul, purtând, în partea de sus, inelul cu flori bărbătești, înzestrate cu pungi de polen, ușor de recunoscut după stigmatele lor lungi, și mai jos, inelul cu flori femeiești. Insectele, în căutare de hrană și rebegite de frig - să nu uităm că în martie-aprilie zilele sunt destul de răcoroase - dau năvală spre cornetul care le ispitește cu nectarul și cu adăpostul său cald. Nu-i o legendă că florile de rodul-pămân- tului sunt flori „fierbinți", în perioada polenizării se produce o sporire considerabilă a metabolis- mului celular, însoțită de o creștere a tempera- turii din interiorul spatului de 8° - 10° C față de temperatura de afară. Dar, pătrunse prin bariera perilor, insectele nu se mai pot întoarce. Agitându-se, ele ating stigmatele florilor femeiești care le curăță de polenul adus de pe o altă floare. Fecundarea, de- altminteri rapidă, are ca urmare înmuierea pe- rilor și deci slăbirea barajului format de aceștia. Insectele își recâștigă libertatea, nu fără a trece însă prin inelul de flori bărbătești, care abia acum intră în activitate, acoperindu-le cu polen. Istoria se va repeta cu un nou exemplar de rodul-pământului. Prieteniile inseparabile în polenizarea încrucișată, plantele cu petale colorate, cu parfumuri și nectar nu-și selecționează partenerii din lumea insectelor zburătoare. Esențialul e ca polenul unei flori să ajungă pe stigmatul altei flori, indiferent cine îndeplinește acest oficiu: viespi, albine, bon- dari, muște. Sistemele de declanșare a polenului au un caracter general, adaptat unui grup mai larg de insecte. Sunt însă și cazuri când adaptarea reciprocă a insectei și plantei ajunge la un asemenea grad de perfecțiune, încât acestea nu pot trăi una fără cealaltă. Prin parcuri se cultivă deseori iuca (Yucca filamentosa), o liliacee înăltuță, cu un panicul de flori alburii, companiate, și cu o rozetă de frunze lungi și rigide. în America de Nord, țara ei de baștină, polenizarea iucăi este afectată de un fluture, Pronuba yuccassela, a cărui exis- tență este strâns legată de această plantă. Flu- 269 www.dacoromanica.ro turele are în aparatul său bucal o crestătură cilindrică, adaptată special pentru recoltarea polenului acestei plante. Masculii zboară noap- tea în cautarea femelelor, care stau ascunse în flori. După fecundație, femela se cațără pe sta- mme >1 adună polen, până face un cocoloș mări- cel. Cu acest cocoloș, zboară pe o altă floare, unde își depune ouăle, cu ajutorul unui ovipo- zitor format din două piese: un ferăstrău și o pensă. Servindu-se de ferăstrău, face o gaură în carpelă și apoi cu pensa introduce un oușor. în continuare, femela se urcă pe stigmatul carpelei și lasă o parte din polenul cocoloșului. Aceeași operație se repetă la restul carpelelor, astfel că toate cele trei încăperi ale ovarului au primit polen de pe altă floare. Omida mănâncă o parte din cele 12 ovule ale carpelei. Rămân însă sufi- ciente pentru asigurarea urmașilor plantei. Metamorfoza fluturelui se încheie în anul urmă- tor odată cu înflorirea din nou a iucăi. De aceste prietenii inseparabile stă strâns legată taina smochinelor de Smirna, celebre prin mărimea și dulceața lor. De veacuri, cultivatorii constataseră că fi netele acestor arbuști erau mai frumoase dacă în vecinătatea smochinilor cultivați (Ficus cari- ca) se găseau și exemplare de smochini sălbatici (F. caprificus) și aplicau în mod empiric metoda „martorului" pentru obținerea unor recolte bogate. Explicația științifică a acestei „in- fluențări" de la distanță a fost dată târziu, când oamenii de știință au studiat cu atenție particu- laritățile celor două specii cohabitante. Astfel, s-a descoperit că florile smochinului sălbatic produc polen, dar nu și semințe, în timp ce smochinul cultivat produce semințe, dar nu are polen. Amândoi arbuștii se completează deci unul pe altul, iar legătura dintre ei o fac niște viespi micuțe, numite Blastophaga glossorum. Florile de smochine sunt mici și căptușesc interiorul unei cupe cărnoase cu deschiderea foarte îngustă, aproape închisă de niște frun- zișoare îmbinate între ele. La smochinul sălbatic, de fundul cupei sunt prinse flori femele cu stigmat foarte scurt, iar în apropierea deschiderii se găsesc jur-împrejur, în rând, numai flori masculine. Viespile femele intră în cupa florală a smochinului sălbatic. Cu ovipozitorul - organ lung, subțire, gol la mijloc ca un ac de seringă — ele înțeapă stigmatul scurt al florilor femele din fundul cupei și introduc ouă în ovarul acestora. Larvele care ies din aceste ouă se hrănesc cu substanța ovarului și, după câtva timp, din unele flori atacate ies masculi nearipați de Blastopha- ga. Masculii se ascund în interiorul păhărelelor și așteaptă... Așteptarea lor nu e zadarnică. După scurt timp, din alte flori ale aceleiași cupe ies femele aripate. împerecherea se petrece imediat. Mas- culii mor, iar femelele se străduiesc să iasă afară din cupă. După cum în jurul deschiderii se gă- sesc flori masculine, viespile le ating și le scu- tură pulberea fecundată, care li se lipește de corp. în felul acesta, încărcate de polen, ele se îndreaptă spre alți smochini din apropiere. în cupele de smochin cultivat însă, florile femeiești fiind lungi, viespile nu pot ajunge cu ovipozitivul până la ovar și ouăle rămân sus- pendate de stigmat. Larvele vor pieri, nemaiputând consuma, ca la smochinele sălba- tice, țesuturile ovarului, în schimb, polenul adus de viespi va fecunda florile femele. Formarea semințelor duce, firesc, la dezvoltarea viguroa- să a cupei din care iau naștere delicioasele smo- chine, atât de prețuite pentru aroma și valoarea lor nutritivă. La fel de pasionantă este și povestea plantelor nocturne. în general, noptaticele au un tub al corolei lung și de un deget. în același timp, conductul este strâmt. Nici o insectă diurnă nu are o trompă pe măsura acestui puț fără fund sau o siluetă atât de zveltă ca să se poată strecura până la picătura de nectar din fundul fântânii. Un singur fluture din neamul sfingidelor este înzes- trat cu o trompă nemăsurat de lungă și încolă- cită. Oaspetele, mărunt, vioi și foarte sperios, fluture nocturn pe care particularitățile trompei îl obligă să caute flori cu gât lung. Regina nopții (Nicotiana alata), frumoasa nopții (Mirabilis jalapa), dintre plantele culti- vate, lipicioasa (Silene nutans) sau laurul porcesc (Da tura stramonium), dintre plantele spontane, s-au adaptat obiceiurile acestui flu- 270 www.dacoromanica.ro ture, deschizându-și corola și invitându-1 cu miresme, după apusul soarelui, când acest trubadur zvăpăiat își începe plimbarea. Pentru a atrage și mai bine atenția oaspetelui și a fi mai ușor identificate, florile nocturne au o corolă deschisă, cel mai adesea albă, care formează un contrast puternic cu fondul întunecat al nopții și reflectă mai puternic lumi- na lunară. Tava cu bunătăți Când prin pădurile africane a fost descoperit, acum o jumătate de veac, un arbust numit Roridula, unii oameni de știință l-au inclus în categoria plantelor insectivore. Se părea că există temeiuri foarte serioase pentru această categorisire. De departe, acești arbuști par argin- tați, din cauza firișoarelor lungi, albe, care aco- peră fiecare frunză. La capetele firișoarelor, ca și la roua-cerului (Drosera) - cunoscuta plantă car- nivoră din tinoavele noastre - strălucesc niște picături mici, lipicioase. Planta degajează o aromă puternică, muștele sunt conduse de acest parfum și se lipesc pe frunzele roridulei. După un an de zile pe frunzele plantei se mai văd doar scheletele chitinoase ale insectelor, amănunt care i-a derutat pe naturaliști, îndemnându-i s-o asemene cu roua-cerului. In realitate, Roridula nu este o plantă insectivoră. Botanistul R. Brown, cu puțină răbdare, a dezlegat, în 1962, misterul acestei plante africane. Ea trăiește în medii foarte bogate în azot, deci nu are deficit de sub- stanțe proteice. Insă polenizarea ei n-o pot înde- plini decât acarienii. Iată de ce s-a împrietenit cu câteva neamuri de păianjeni, fără plasă. Ca să-și atragă musafirii, planta le pregătește o tratație îmbelșugată, formată din muște și țânțari. Fami- liarizați cu prânzurile gata întinse, păianjenii se hrănesc numai cu insectele prinse de frunzele plantei, lăsându-le scheletele pe „fața de masă“. Ei s-au dezobișnuit să-și mai vâneze singuri pra- da. Târându-se de pe o plantă pe alta, ei cară și polenul pe care planta a avut grijă să-l presare pe corpul lor păros, asigurându-și astfel polenizarea încrucișată. Păsările ajută polenizarea în desișurile pădurilor tropicale, unde insectele zburătoare pot pătrunde mai greu, rolul de polenizare al florilor este preluat de păsări. Dintre cele peste 1.400 de specii de păsări polenizatoare, cele mai bine adaptate acestui act sunt trochilii și nectariniidele. Trochilii, cunoscuți sub numele de păsări- muscă sau colibri, trăiesc doar în America și se caracterizează prin corpul lor miniatural (din rândul lor fac parte cele mai mici aripate din lume) și prin uluitoarea lor îmbrăcăminte co- lorată, pentru care sunt asemuite unor pietre prețioase. Nectariniidele, nu mai puțin frumos zugrăvite, trăiesc în Africa, Asia și Australia. Păsările nectarifage nu se așază pe flori, ci zboară pe loc în fața lor, sug siropul dulce sau se agață de ramurile mai apropiate și, întinzându-și gâtul, își introduc ciocul în floare. Tipul de hrană le-a schimbat într-un anumit chip carac- teristic înfățișarea și modul de viață. Astfel, pentru a se putea opri în fața unei flori și a-i sorbi nectarul din zbor, ele își fâlfâie aripioarele cu o mare iuțeală (50 de bătăi pe secundă). De altminteri, sunt singurele păsări care se pot deplasa înapoi cu aceeași sprinteneală de să- geată. Pentru a culege nectarul din cupele a- dânci, ciocul lor este lung și subțire, la fel ca trompa fluturelui, iar limba, și ea lungă, are vâr- ful despicat, formând în ambele părți câte un tub. Prin aceste tuburi fine aspiră nectarul, care este apoi golit, prin presiune, în cioc. Aplecând uneori în poziție orizontală florile, colibrii primesc pe cap și pe spate o pulbere de polen pe care o transportă, fără voie, pe o altă floare. Colibrii polenizează anumite specii ve- getale. Astfel Arachnothera longirostris po- lenizează florile tubulare de Sanchezia nobilis, Ocrothrochilus chimborazo pe cele din familia Bigoniaceae, colibriul Hipurophila buffoni polenizează florile cactusului candelabru din Columbia (Cereus). Tot în țara lor de origine sunt polenizate de către colibri trâmbița (Campis radicans), jaleșul (Salvia splendens), arborele călătorului (Ravenala madagascaren- sis) și multe altele. 271 www.dacoromanica.ro Mamifere căutătoare de nectar Deșerturile americane sunt populate de o plantă străveche caracteristică regiunii și bine- cunoscută atât localnicilor, cât și grădinarilor: Agave palmieri. între acest soi de agavă și un liliac maroniu, Leptonycteris sanboni, s-a sta- bilit o strânsă simbioză, considerată de oamenii de știință ca un caz clasic de coevoluție. Planta și-a modificat florile după unele obiceiuri ale liliacului. în inflorescențele spiciforme, cărnoase și suculente ale agavei, devenind flu- orescente în întuneric, animalul nocturn găsește un nectar dulce, cu miros de mosc. Agava înflo- rește când liliacul vine în Arizona și-și încheie înflorirea când acesta migrează către partea centrală a Mexicului. Animalul este înzestrat cu un ecolocator mai puțin sensibil ca al altor specii, dar această lipsă este suplinită de văz și de miros. Așa se explică ingenioasele sisteme de atracție ale plantei: florile fluorescente noaptea, când animalul e activ, și miros de mosc al nectarului. La rândul său, liliacul, care își vâră adânc capul în florile agavei pentru a apuca cu limba lui lungă cât mai mult nectar, se încarcă pe cap și pe blană cu o mare cantitate de polen, pe care îl transportă apoi de la o floare la alta, asigurând polenizarea încrucișată a plantei. Să poposim câteva momente pe cel de-al cincilea continent care, izolat de restul lumii, a pastrat o floră și o faună originală. Prin „scruburile“ australiene, încâlcite și uscate, cresc, din loc în loc, tufe scunde, cu flori așezate una lângă alta, circular, în jurul unui căuc căptușit cu solzi și umplut mai bine de jumătate cu un lichid dulce, având mirosul smântânii ușor fermentate. Botaniștii au dat numele acestei plante de Driandra, iar local- nicii au botezat-o „adăpătoarea cangurului", într-adevăr, atrași de mirosul nectarului, can- gurii se apropie, își vâră botul în căucul solzos și sorb cu nesaț nectarul cu miros acrișor de smântână. Dar, în acest fel, își murdăresc nasul cu polenul staminelor dese ca o pădurice (de aici și numele științific de driandra — pădure de stamine dat plantei). Ca să-și potolească pe deplin setea, un cangur vizitează cel puțin 15 - 20 de tufe, asigurând astfel polenizarea încru- cișată a acestei ciudate plante, care, pentru a-și primi cât mai bine oaspetele, își așază inflo- rescențele la înălțimea cea mai potrivită pentru marsupial, iar dimensiunea lor este de așa natură încât animalul să-și poată vârî în întregime botul în ele. Eucaliptul - cel mai înalt copac din lume — și Bancsia, un alt arbore spe- cific australian, sunt polenizați de marsupiale zburătoare, numite de localnici „veverițe de zahăr". Acestea planează de la un copac la altul, servindu-se de „parașutele" din piele, întinse între picioarele dinainte și cele dinapoi. Mamiferul cel mai bine specializat pentru pole- nizare este marsupialul cu trompă sau șoare- cele-de-miere (Acrobates pygmaeus), care trăiește în vestul Australiei. E înzestrat cu un bot îngust, alungit, și cu o limbă lungă, subțire și crestată pe margini. Adânciturile de pe mar- ginile crestate ale limbii apucă sucul de pe fun- dul florii, asemenea cupelor de pe banda exca- vatorului. Dacă aceste mamifere s-au adaptat particularității florilor, și florile, la rândul lor, s-au adaptat unor caractere ale animalelor. Ast- fel, înfloresc numai noaptea (marsupialele- zburătoare dorm ziua), au un miros acrișor atrăgător, cupe florale rezistente, largi, așezate în vârful celor mai lungi ramuri sau direct pe trunchi, jos, sub coroană, ca polenizatorul să ajungă mai lesne la ele. Mărunții cărăuși de semințe Umblând prin pădurile carpatice în lunile mai, iunie, vom zări adesea furnici roșii opintin- du-se să tragă câte o sămânță prin frunzarul uscat al pădurii. Dacă vom așeza sub lupă astfel de semințe, ne vom explica osârdia furnicilor. Prăzile lor vegetale nu sunt semințe ca toate celelalte. La un colț au o mică creastă, cărnoasă, dulce și gus- toasă, numită în știință carunculă. Pentru ea se dau în vânt prietenele lui La Fontaine. Pro- ducătoarele unor astfel de semințe, cum ar fi toporașii (Viola canina), brebeneii (Corydallis) 272 www.dacoromanica.ro sau rostopasca (Chelidonium majus), parcă ar cunoaște năravurile harnicilor gospodari. Mica momeală le obligă pe furnici să tragă sămânța, care astfel este transportată departe de planta- mamă. Undeva, pe drum, din cauza smuciturilor și pragurilor, caruncula se desprinde de sămânță. Sămânța va rămâne afundată în humusul afânat al pădurii, iar gâza, ușurată, va pleca victorioasă la furnicar, cu prețul strădaniilor sale. Păsările, răspânditori activi ai plantelor Din primăvară până în miezul iernii, pădurea este o vitrină în care stau expuse parcă cele mai felurite mărgele, care nu sunt altceva decât fructele unor plante ierboase, arbuști și arbori. Ei momesc, cu partea cărnoasă a fructu- lui și culoarea vie a învelișului lor, miile de păsări granivore, care se ascund vara în desișul verde. Pentru aripatele ce iernează în pădurile noastre, mărgelușele roșii, galbene, portocalii, negru-violacee, vizibile de departe pe fundalul alb al zăpezii, constituie unica provizie. Păsările, atrase de această hrană gustoasă, ciugulesc fructele mai mari sau le înghit cu totul pe cele mici. Oare semințele nu sunt în pericol de a fi strivite în râșnița pipotei musculoase a păsărilor? La prima vedere, așa s-ar părea. Dar planta a luat măsuri de prevedere. Semincioarele sunt învelite în scoarțe lemnoase care nu pot fi înmuiate, nici măcinate, așa că sunt date afară întregi de păsări, odată cu resturile mâncării, după ce au fost transportate la mari distanțe. Păsările s-au obișnuit atât de bine cu această hrană, încât nu le pasă de boabele otrăvite de mătrăgună, mărgăritărel sau tulichin, ocolite cu grijă de mamiferele erbivore și de oameni. Dintre plantele omitochore (care se folosesc de păsări pentru răspândirea semințelor) cea mai vestită este vâscul. La popoarele vechi, și în special la populați- ile celtice, vâscul (Viscum album) era considerat ca plantă sacră. Pentru mințile întunecate de taine, prezența acestei tufe veșnic verzi, aninată în copaci, era considerată ca un semn al zeilor, iar pasărea care îi dădea târcoale, un trimis al cerului. Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes științific. Viața lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări științifice, iar complexa relație parazit-gazdă încă nu e com- plet limpezită. Nu mai puțin interesantă este calea prin care acesta se răspândește. Vâscul înflorește toamna târziu și rodește în miezul iernii, când hrana păsărelelor este rară și săracă. Fructele sale sunt niște boabe alb-gălbui, asemănătoare unor perle, și așezate câte trei la locul de inserție al frunzelor. Răspânditorii lor sunt mierlele și sturzii negri (Turdus viscivorus), care le consumă cu predilecție. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit ar fi dispărut de mult. Semințele împrăștiate pe pământ, odată cu resturile mâncării, nu ar fi putut încolți, știut fiind că vâs- cul nu poate trăi dacă nu găsește o ramură- gazdă de care să se prindă. Și totuși el puiază pe ramurile alăturate și pe copacii vecini. Care este explicația acestui fenomen care a frământat multă vreme pe oameni? Inventivitatea de chimist a vâscului i-a asigurat continuitatea vieții lui de semiparazit. Semințele sunt îmbră- cate într-o substanță cleioasă. Când mierla con- sumă carnea dulceagă, semințele i se încleiază pe cioc. Pasărea nu se suferă murdară și atunci își curăță ciocul frecându-1 de o creangă vecină, învelișul vâscos și lipicios aderă cu ușurință la scoarță, asigurând astfel seminței mediul de dezvoltare. Semințele plantelor acvatice se lipesc dese- ori de picioarele păsărilor de apă cu ajutorul mâlului, fiind duse la distanțe mari în timpul migrațiilor. Așa se explică prezența gramineii Coleanthus subtilis, originară din sudul Asiei, pe marginea heleșteelor din Boemia și Franța. Darwin, în „Originea speciilor", relatase, de altfel, un caz similar. De pe un picior de potâmiche cu picioare roșii (Cacabis rufa) el a desprins resturi de pământ pe care le-a păstrat trei ani, apoi le-a udat, punându-le sub un clopot de sticlă. Din acest pământ au germinat 82 de semințe, din specii diferite de plante. 273 www.dacoromanica.ro Nici mamiferele nu se lasă mai prejos Adăpost contra transport Câteva mamifere din păduri au obiceiul să-și facă provizii de iamă. Este cazul veverițelor și șoarecilor, animale grijulii care își împart agoni- seala în mai multe grămăjoare, ce le ascund în diferite locuri. Se citează cazuri când semințele împrăștiate de veverițe au favorizat nașterea unor păduri din Canada și Anglia, iar locuitorii Mongoliei de Nord caută ascunzătorile șoare- cilor Microtus brandti pentru a-i lua proviziile alcătuite din delicioși rizomi de hrișcă sălbatică, asemănători la gust cu alunele și adunați în grămezi de 5 - 10 kg. în pustiurile africane, răspândirea viguroasă atât a pepenelui cafeniu (Cucumis caffer), cât și a baobabului (Adansonia) se datorează ma- miferelor (lei, maimuțe, rinoceri, antilope, ele- fanți) care le consumă cu multă plăcere carnea zemoasă, diseminându-le la mari distanțe semințele. Un nesperat ajutor îl primesc plantele din stepe mai ales de la mamiferele erbivore. Aceste buruieni epizoochore nu cresc mai înalte de 1-3 m, adică aproximativ talia animalelor, care, nevoite să treacă prin desișul lor sau atingându-le din întâmplare, își încarcă spinările păroase cu un întreg depozit de semințe. Să nu ne surprindă faptul că marele botanist francez Gaston Bonnier a descoperit în coada unui respectabil berbec, care a trecut prin mai multe transhumanțe fără să i se sacrifice podoa- ba, o adevărată grădină botanică în miniatură. Cu puțină răbdare, savantul a identificat fructele a 19 specii, aparținând la 7 familii. Pentru a putea folosi din plin acest mijloc de răspândire, semințele plantelor epizoochore au căpătat un caracter particular: sunt înarmate cu tot felul de cârlige, căngi și sulițe cu care se prind strașnic de blana animalelor, parcurgând distanțe apreciabile. Uneori, cârligele au brațe ramificate și piepteni complicați. Așa stă cazul cu fructul de Harpagophyton din Africa de Sud. Când astfel de aparate de agățat apucă să intre în coama leilor, animalele nu scapă de ele decât prin năpârlire. Pentru a face cunoștință cu un alt cuplu de prieteni va trebui să poposim în una din bălțile Dunării. Aici își duc viața cele mai mari scoici din apele noastre dulci, anodontele, scoici ovale de 10 - 60 cm lungime, galben-verzui, cu striații mai închise, din cochiliile cărora se fac scru- miere sau cutiuțe. Tot aici își face veacul boarța (Rhodeus amarus), un peștișor asemănător cu un caras mai mic. în perioada împerecherii, cuplurile de pești capătă anumite particularități. Masculul se îmbracă într-un strălucitor veșmânt de nuntă, iar femelei îi crește, lângă baza cozii, un tub sub- țire, lung de 5 - 6 cm, numit ovipozitor. După dansurile nupțiale, perechea de boarțe pleacă în căutarea unui leagăn pentru pui. Cel mai potrivit, din toate punctele de vedere, este o anodontă vie. Când o întâlnește, boarța femelă introduce între valvele scoicii tubul plin de icre și depune câteva mărgele gălbui în camera branchiată a moluștei, pe care masculul le fecundează numaidecât. Adăpostul se dovedește a fi ideal. Cochiliile reprezintă un scut sigur. în același timp, între branchiile anodontei circulă apă proaspătă, care aduce hrană și oxigen. Chiar după ce puietul a ieșit din icre, el nu-și părăsește definitiv lea- gănul de sidef, revenind în acest adăpost încă o lună, până când capătă forța și îndemânarea să se apere singur de dușmani. Dar și anodonta-gazdă trage un profit de pe urma puilor de boarța. In timp ce icrele peștelui se dezvoltă în camera branchială a moluștei, și larvele scoicii, numite glochidii, ies afară de sub mantaua maternă. Fiecare glochidă e înzestrată cu un fir lung și mobil pe care îl aruncă cu o nemaipomenită abilitate asupra puilor de boarța, așa cum niște cowboy aruncă lasoul de gâtul cailor. încercarea lor e încununată de suc- ces. Cocoțate pe spinarea micilor boarțe, glochidiile se fixează bine în pielea peștelui cu ajutorul zimților cu care sunt înzestrate cochili- ile lor microscopice, apoi se înfășoară într-o capsulă mucoasă și rămân nemișcate, lăsân- 274 www.dacoromanica.ro du-se purtate în lungi călătorii. Desăvârșindu-și creșterea pe corpul boarței, puii de scoică își dau drumul în apă, populând astfel teritorii din fundul râurilor și lacurilor. Simbioza planetară Până acum am prezentat câteva din cele mai expresive și „celebre** cazuri de simbioză de pe fața globului realizate între două plante, între două animale sau un animal și o plantă, deci cazuri individuale care subliniază ideea de cooperare în lumea vie. „Insă cea mai grandioasă alianță între specii - scria remarcabilul popularizator rus Igor Akimușkin - este simbioza atotcuprinzătoare care reunește în ansamblu organismele vii de pe pământ. Toate animalele și toate plantele sunt membri obligatori ai acestei alianțe, și toate sunt legate prin relații de interdependență într-un superorganism unic - biosfera. In cadrul acestui superorganism există trei organe active: lumea animalelor, lumea plantelor și împărăția bacteri- ilor, care sunt tot plante, dar joacă un rol aparte pe arena vieții.“ La temelia acestei simbioze planetare se găsesc bacteriile, chimiștii care de- clanșează prima fază a acestui uriaș proces ce se desfășoară fără încetare pe suprafața Pământu- lui. Descompunând cadavrele animale și vege- tale, ele nu numai că eliberează fața planetei de „deșeurile** organice, care în câteva zile ar putea-o copleși, dar restituie solului elementele fundamentale ce-1 îmbogățesc. Plantele autotrofe le extrag sub formă de săruri minerale, cu ajutorul rădăcinilor, și le transformă într-o seamă de produse ce se depun în rădăcini, tul- pini, frunze, semințe. Concentrate hrănitoare elaborate de plantă sunt preluate de organismele animale fitofage, de la insecte și până la mami- fere, care, în acest fel, își pot înfăptui ciclul vital. După moartea acestora, bacteriile de putrefacție închid uriașul ciclu, înapoind Pământului materiile prime pe care acesta le-a pus la dispoziția vieții. Baza energetică a Terrei o reprezintă tocmai acest mare circuit al substanțelor în care orga- nismele, în cursul existenței lor, mai scurtă sau mai îndelungată, sunt angrenate ireversibil. Am putea asemăna acest mecanism al lumii vii cu un motor trifazic la care cele trei momente ale funcționării sunt acționate de o altă grupă de organisme. In prima faza intră în joc producă- torii, care creează materia vie din energie solară, aer și săruri minerale luate din sol. în cea de-a doua, eroii principali sunt consumatorii; ei pre- fac produsele pe care le consumă în alte sub- stanțe ce îi ajută să se dezvolte și să se repro- ducă. în cea de-a treia, materia se întoarce din nou în pământ și aer, descompunându-se în ele- mente simple. Producătorii sunt plantele, care dispunând de un uimitor fotodinam, clorofila, fabrică zeci și sute de substanțe, sintetizându-le din apă, săruri minerale și dioxid de carbon, cu ajutorul energiei solare. Animalele - care formează marele grup al consumatorilor - se hrănesc cu produsele foto- sintezei. Totodată, ele respiră datorită oxigenu- lui pe care tot plantele îl pun în libertate, în tim- pul fotosintezei, sub cupola de azur a cerului. Să nu uităm că în trecutul Pământului, datorită activității vitale a plantelor, atmosfera planetei a putut fi oxigenată, ceea ce a favorizat puternica dezvoltare a animalelor. Nici animalele nu rămân datoare față de pro- ducători, în procesul de respirație, atât ani- malele terestre, cât și cele acvatice saturează aerul și apa cu dioxid de carbon, gaz atât de necesar în procesul fotosintezei. Murind, con- sumatorii lasă producătorilor zestrea neprețuită a cadavrelor lor bogate în substanțe nutritive. în acest moment intervin reductorii. Bacteri- ile descompun organismele fără viață în părțile componente, pe care plantele le extrag din pământ, apă și aer, ca din nou să pună în mișcare imensa roată a vieții, a cărei neîntrecută mișcare n-ar fi cu putință fără simbioza atotcuprinză- toare, fără această legătură necesară între toate ființele Terrei - indiferent de dimensiuni și de gradul lor de inteligență și conștiință. 275 www.dacoromanica.ro PARAZITISMUL (Spolierea în lumea vie) O precizare în lumea vie există un mare număr de ființe care folosesc ca adăpost și ca izvor de hrană alte animale și plante, putând să viețuiască în această stare de când se nasc până mor, ori doar în anumite perioade ale vieții lor. Li s-a dat numele de paraziți, de la cuvintele grecești para = alături și sitos = hrană. Inițial, grecii foloseau acest cuvânt pentru a desemna un gen de com- portare a omului în societate; termenul a fost preluat apoi de romani, veștejind pe cei care trăiau pe seama altuia. Ca fenomen biologic, parazitismul a început să fie studiat în secolul al XlX-lea, când se introdusese atât în botanică, cât și în zoologie noțiunea de parazit. Etimologia cuvântului este totuși improprie din punct de vedere biologic, deoarece niciun parazit nu mănâncă alături de gazdă, ci se hrănește cu sucurile, umorile și hrana pregătită de organismul în care s-a aciuat. Dar pentru că termenul a prins rapid, el a fost unanim acceptat. S-a creat o știință nouă,/>ara- zitologia, care în câteva decenii a acumulat sufi- cient material pentru a dovedi că parazitismul este foarte răspândit în natură. „Referitor la parazitism, scrie Valeria Barbu în Simbioză și parazitism, toată lumea este de acord că reprezintă o relație antagonistă între două organisme de specii diferite, în cadrul căreia unul dintre organisme (parazititul), în unul sau în toate stadiile de dezvoltare, folosește un alt organism viu (denumit gazdă) pentru procurarea hranei, căruia îi provoacă daune, îmbolnăvire și chiar moartea. Parazitismul reprezintă o adaptare la un mod de nutriție par- ticular care s-a fixat în cadrul genetic și s-a transmis la urmași din generație în generație." Amploarea pe care a luat-o în ultimii 50 - 60 de ani inframicrobiologia datorită folosirii microscopului electronic (el a fost inventat în 1936 de inginerul german H. Ruska, dar aplicat intens abia după cel de-al doilea război mondi- al), a dezvăluit lumea pasionantă a ultra- virusurilor, situate la limita între viu și neviu și a microplasmelor, bacterii care reprezintă cele mai mici forme celulare cunoscute. A) GENERALITĂȚI DESPRE PARAZIȚI Diverse categorii De obicei, paraziții aparțin grupelor infe- rioare de viețuitoare, cu structuri simple și dimensiuni mici. Astfel, virusurile, cu forma lor matură (viri- onii), sunt paraziți „absolviți", ei neputând să se manifeste ca ființe „vii" fără prezența unei gazde. în lumea plantelor, grupele cu cel mai mare număr de paraziți sunt cele inferioare: bacteriile și ciupercile microscopice (în special uredinale, ustilaginee, erizifacee). Plantele superioare au puțini reprezentanți paraziți, aparținând în spe- cial familiilor Convolvulaceae, Gessneriaceae, Scrophularlaceae și Rafflesiaceae. în regnul animal, deși parazitismul e întâlnit în majoritatea încrengăturilor, frecvența cea mai mare o întâlnim tot la grupele inferioare. Protozoarele, cele mai simple organisme animale, având corpul format dintr-o singură celulă, numără înjur de 3000 de specii parazite. Subîncrengătura Amoebospora e alcătuită în exclusivitate din forme parazite. Grupul Vier- milor este, de asemenea, foarte bogat în specii parazite, după ultimele cercetări cam 8000. încrengătura Artropodelor, adică a animalelor care au picioarele formate din mai multe arti- cole sau segmente, cum ar fi racii, păianjenii, insectele, cuprinde aproximativ 50 000 de specii parazite. Raportat la numărul imens de specii care formează această încrengătură (sunt cunos- cute peste 1 000 000 de specii), procentul este redus față de frecvența paraziților din grupul protozoarelor și al viermilor. 276 www.dacoromanica.ro O parte din paraziți, cum ar fi atropodele (purecii, păduchii, căpușele, ploșnițele, țânțarii) sau plantele superioare, trăiesc la suprafața cor- pului gazdei și de aceea au primit numele de paraziți externi sau ectoparaziți. Alții (mai ales ultravirusurile, protozoarele, bacteriile, viermii) pătrund în corpul ființelor vii, invadându-le sân- gele, limfa, țesuturile și organele. Ei alcătuiesc grupul paraziților interni sau endoparaziți. Există numeroși paraziți cu un ciclu evolutiv foarte simplu, care sunt transportați de la un ani- mal bolnav la altul sănătos. Cărăușii (de obicei insecte) care vehiculează parazitul, fără ca în corpul lor acesta să sufere vreo transformare, poartă numele de vectori, însă la alți paraziți animali și vegetali, cum ar fi rugina grâului, ciclul evolutiv este foarte complicat, pentru transmiterea lor fiind absolut necesară atât alter- nanța generațiilor sexuate cu cele asexuate, cât și gazde intermediare, adică gazde în care sau pe care se dezvoltă diferite forme de trecere. în cele mai frecvente cazuri, parazitul este adaptat unei anumite gazde (monoxen), deci putem vorbi de o specificitate a acestuia. De pildă, păduchele omului nu poate trăi pe maimuțe și invers. La rândul ei, specia parazită pe om s-a diferențiat în Pediculus capitis, care și-a ales ca loc de trai regiunea capului, și Pediculus vestimenti, întâlnit cu predilecție pe rufaria de corp. Sunt însă și destui paraziți care se familia- rizează ușor cu mai multe gazde, uneori din unități sistematice îndepărtate filogenetic (polixeni). Așa se întâmplă cu gălbeaza (Fasci- cula hepatica), căreia în mod egal oaia, boul, calul, cămila, porcul, elefantul, omul îi pot servi drept gazdă. Același lucru se poate spune și despre Echinococcus granulosus, care produce chistul hidatic. în stadiul de larvă, se întâlnește la toate mamiferele domestice, inclusiv omul. Recordul îi deține însă insecta Composilura concinnata, care își poate duce viața pe circa 200 de specii de insecte aparținând la 18 familii, în domeniul plantelor parazite, bacteria Agrobacterium tumifaciens, a fost găsită pe 66 de specii de plante aparținând la 39 de familii, iar ciuperca Sclerotinia sclerotiorum atacă aproximativ 100 de plante. Organismele parazite se împart, în general, în două categorii: facultative și obligate. Ani- malele sau plantele care trăiesc în mod obișnuit libere în natură, dar ajungând în corpul unor plante sau animale mai mari pot trăi aici ca parazite, sunt apreciate ca paraziți facultativi. Cele însă care își petrec în calitate de parazit măcar o fază din ciclul biologic sunt considerate ca paraziți obligatorii. în raport cu durata relați- ilor dintre parazit și gazdă se disting trei cate- gorii de parazitism: permanent (forma cea mai înaltă, care presupune legătura neîntreruptă cu o gazdă sau mai multe); periodic (parazitul este legat de gazdă doar în anumite perioade); tem- porar (contacte scurte și repetate cu o gazdă sau mai multe). Adaptări la viața parazită Traiul pe socoteala gazdelor a adus modi- ficări profunde în înfățișarea externă, alcătuirea internă și modul de viață al paraziților. înfățișarea capătă anumite particularități ușor de reținut. Ectoparaziții au trupul turtit dorsoventral, ca să se poată prinde mai bine de victimă (infuzori, ploșnițe, căpușe), sau lateral (puricii), pentru a-și asigura deplasarea în blana deasă a mamiferelor. Paraziții trebuie să se fixeze pe gazde. De aceea, sunt înzestrați cu diferite organe speci- fice: cârlige, ventuze, discuri adezive, trompe, stileți, care le servesc de obicei la fixare, dar, în unele cazuri, și la pătrunderea în corpul gazdei și sugerea hranei. Și unele ciuperci parazite, mai ales cele din familia Erysiphacee, sunt înzes- trate cu organe de fixare, apresorii, asemănătoa- re unor mici discuri ce aderă la suprafața plantelor atacate. Alcătuirea internă a plantei sau animalului s-a adecvat vieții de parazit, în sensul reducerii unor organe care au devenit nefolositoare și dezvoltării uneori hipertrofice a altora. Aparatul locomotor (exceptând insectele), respirator, cir- culator și digestiv (excluzând paraziții cu 277 www.dacoromanica.ro hrănire intermitentă ca țânțarii și ploșnița) se reduc considerabil. în schimb, viața de parazit favorizează dezvoltarea viguroasă a funcției de reproducere. în multe cazuri, organele repro- ducătoare ale parazitului întrec cu mult corpul acestuia, așa cum se întâmplă cu viermele parazit al bondarului (Sphaerularia bombi), unde aparatul reproducător devine enorm în raport cu restul organismului. O notă caracteristică pentru toți paraziții este uriașa lor capacitate de înmulțire. Astfel, pangli- ca (Taenia solium) poate depune 200 - 300 mi- lioane de ouă în cei 10 - 15 ani de viață, iar femela de limbric (Ascaris lumbricoides) pro- duce într-un an ouă care cântăresc de 170 de ori mai mult decât propria ei greutate. Marele fitopatolog român Traian Săvulescu aprecia că numărul ecidiosporilor de rugina-grâului (Puc- cinia graminis) care se formează pe o gazdă intermediară, un copăcel de dracilă {Berberis vulgaris), depășește numărul de 60 miliarde. De altfel, numărul foarte mare de urmași trimiși în mediul înconjurător de speciile parazite este o măsură de precauție pentru supraviețuirea speciei, dat fiind șansele extrem de mici pe care le au ouăle sau sporii de a întâl- ni, în cursa lor oarbă, o gazdă specifică. Alături de creșterea fecundității, o formă superioară de adaptare, care asigură animalelor parazite cu mai mult succes răspândirea și pătrunderea lor în noi gazde, o reprezintă între- gul cortegiu de gazde în care se desfășoară ciclul lor biologic. Gazdele sunt de două tipuri:pasive și active. Pasive sunt gazdele de tip vector și cele de tip rezervor. Vectorii transmit, în mod mecanic, unii paraziți de la un animal la altul. De pildă, muștele Glossina, anofelii, păduchii, insecte hematofage ectoparazite pot suge sânge în prize repetate de la mai mulți oameni, putând trans- mite o serie de paraziți sangvinici. Rezervoarele sunt viețuitoare care, fără a fi obligatorii în ci- clul vital al parazitului, pot menține în corpul lor unul din stadiile acestuia. Aici parazitul nu se dezvoltă, ci doar se concentrează, prin pătrunderea treptată sau în valuri, și se păstrează, de unde și denumirea de rezervor. Gazdele rezervor pot fi numeroase pentru unul și același parazit. Râmele, de pildă, pot fi un bun rezervor pentru larvele de Syngamus, para- zit al traheii la păsările de curte. Gazdele active sunt cele intermediare, com- plementare și definitive. Gazda intermediară este reprezentată de organismul care trăiește în stare preimaginală sau se înmulțește asexuat sau partenogenetic și fără de care înmulțirea parazitului nu este cu putință. în unele din ele, parazitul suferă modi- ficări importante ca aspect de metamorfoză embrionară și postembrionară, dar fără ca stadi- ile preimaginale să se înmulțească. în acest caz, numărul paraziților care ies din gazda interme- diară nu depășește numărul embrionilor parazi- tari pătrunși inițial în gazdă. Tipice în acest sens sunt nematozii Strongylus sau Wucheria, cis- ticercii unor cestode. în alte gazde intermediare, larva parazitului nu numai că se conservă și se dezvoltă, dar se și multiplică. Dintr-un embrion care a pătruns în corpul lor poate lua naștere un număr imens de exemplare. Tipice sunt gălbeaza (Fascicola) sau chistul hidatic (Echinococcus). Gazda complementară o reprezintă cea de-a doua gazdă intermediară, de care majoritatea trematidelor distomiene, multe cestode și unele hematode nu se pot dispensa. Este cunoscut fap- tul că botriocefalul (Dyphillobothrium latum) are nevoie de două gazde intermediare. Prima gazdă e constituită din animale planctonice (Diaptomus, Daphnia, Cyclops), iar a doua, din unii pești ca șalăul, bibanul, roșioara, care ajung să se contamineze cu prima formă de larvară în urma consumului de plancton. Peștii gazde in- termediare pot fi ingerați de peștii răpitori, în corpul cărora formele larvare ale botriocefalului vor continua să trăiască și să se înmulțească. în cele mai multe cazuri, contaminarea omului cu această tenie se face mai puțin cu a doua gazdă intermediară și mult mai frecvent cu gazdele rezervor, deci cu icrele de știucă. în sfârșit, animalul în care parazitul atinge maturitatea sexuală sau se înmulțește sexuat se numește gazda definitivă. 278 www.dacoromanica.ro Un alt factor favorizant al vieții parazitare îl constituie universalitatea gazdelor. Toate gru- pele de ființe vii, de la bacterii până la om, pot fi gazde pentru paraziți vegetali sau animali. Cele mai cunoscute sunt melcii (Radix, Galba, Limnaea, Zebrina, Planorbis, Helicella, Theba, Helix, Arian), insectele (furnici, libelule, gân- daci de bălegar, cetoniile, cărăbușii, purecii, păduchii, ploșnițele de tot soiul), peștii, pă- sările, mamiferele și omul. Cea mai importantă proprietate a majorității paraziților, apărută în procesul de adaptare la acest mod de viață, este virulența sau patogeni- tatea, adică proprietatea de a ataca organisme vii, determinând diferite grade de îmbolnăvire. Armele paraziților sunt de obicei biochimice. Atât enzimele, cât și toxinele fabricate de para- zit produc degradarea țesuturilor, ajută la acți- unea spoliatoare prin descompunerea sub- stanțelor din organismul gazdă până la compuși asimilabili, determină modificări în metabo- lism, urmate de îmbolnăviri și chiar de moartea plantelor sau animalelor parazitate, producând incalculabile pierderi economice și grele sufe- rințe umanității. Orice naș își are nașul Dacă toți urmașii plantelor și animalelor parazitate ar avea norocul să găsească gazda potrivită - scria un mare biolog francez - doar printr-o întâmplare fericită viața planetară ar mai putea supraviețui un deceniu. Numai că na- tura nu a oferit și, probabil, nu va oferi această șansă paraziților întrucât legea ordinii și echili- brului ecologic acționează drastic în lumea vie. Iată că și paraziții își au „nașii", devenind la rândul lor sursă de hrană și mediu de trai pentru alți paraziți. Acest fenomen este cunoscut în ști- ință sub numele de hiperparazitism și el poate fi întâlnit și în lumea plantelor parazite și în aceea a animalelor parazite. în lumea vegetală, hiper- parazitismul își face apariția mai ales la bacterii și la ciupercile microscopice, cu o fantastică putere de proliferare, sub forma de mico- parazitism. Astfel, ciuperca microscopică Dar- luca filum parazitează organele de fructificare a peste 70 de specii de Uredinale (ciuperci care produc rugina unor plante). De pildă, rugina brună a grâului (Puccinia recondita) își pierde total forța de germinare când e atacată de Dar- luca. Pomicultorii știu că atunci când plouă mai multă vreme, marii atacați de fainarea mărului (Podosphaera leucotricha) se vindecă de la sine, fără intervenția omului, datorită prezenței ciupercii hiperparazite Cicinnobolus cesatii. Aceeași ciupercă este apreciată și de silvicul- tori, deoarece salvează și stejarul de agentul patogen al fainării (Microsphaera abbreviata). Un exemplu tipic de bacterie endoparazită cu efect bacteriologic este Badellovibrio bac- terivorus, care se multiplică în numeroase specii de bacterii parazite pe seama constituenților ei celulari. Și în regnul animal există numeroase cazuri de hiperparazitism. Metazoarele sunt atacate de hiperparaziți specifici, la fel crustaceele și in- sectele parazite. Cercetările din ultimele decenii dovedesc existența în natură a unui mare număr de hiper- paraziți cu un rol imens în reglarea populațiilor de paraziți și, deci, în menținerea echilibrului biologic. Hiperparazitismul, cu numeroasele aspecte teoretice și practice, reprezintă un domeniu bine constituit de cercetare, fenomenul având largi perspective de aplicare în comba- terea biologică a unor specii de paraziți. B) POPAS PRINTRE VIRUSURI Contagium vivum sau contagium inanimatum? Până acum o jumătate de veac, virusurile au scăpat vigilenței celor mai perfecționate microscoape clasice datorită dimensiunilor lor fantastic de mici. Azi știm că talia lor se înscrie între limitele de 8 mp, și 200 mp, în timp ce lumea celor mai mici bacterii de-abia începe de la 350 - 400 mp și că, pentru a putea fi detec- tate, ele trebuie mărite de câteva mii, zeci de mii 279 www.dacoromanica.ro și chiar sute de mii de ori, performanță atinsă doar cu microscopul electronic. De altfel, Pasteur, care preparase vaccinul turbării, în comunicarea istorică făcută în ziua de 10 august 1884 la Congresul medical internațional de la Copenhaga declara textual: „Se pare, domnilor, că această comunicare a mea are o lipsă: n-am vorbit nimic despre carac- terele microbului turbării. Vă mărturisesc că, în ciuda eforturilor făcute, nu l-am văzut nicio- dată. El însă există. Există probabil și alții care scapă deocamdată cercetărilor. Viitorul ne-o va dovedi!" Opt ani mai târziu, tânărul botanist rus D.I. Ivanovski avea să comunice descoperirea primului virus, virusul tutunului sau VMT. Abia împlinise 23 de ani, când a fost trimis, în 1887, de profesorul său, A. N. Beketov, de la Stați- unea bacteriologică de la Odessa, pentru a stu- dia o boală care distrugea culturile de tutun și căreia localnicii îi ziceau zeabuha, cunoscută și sub numele de mozaicul tutunului. După aproape cinci ani de studii minuțioase, Ivanov- ski comunică, la 12 februarie 1892, în fața Academiei de științe din Petersburg, un lucru fără precedent: boala este produsă de un conta- giuni vivum et corpuscuiarum, adică de un agent infecțios viu și corpuscular. Pentru a înțelege semnificația acestei formule, păstrată de la me- dicina antică, va trebui să ne întoarcem cu aproape un veac în urmă, când medicina oficială considera că agentul invizibil, deci nedetectabil la microscop al unor boli, este un contagiuni inanimatum et fluidum, deci un agent care nu aparține lumii vii a microbilor și este un fluid care se strecoară prin filtrele bacteriologice. Afirmația lui Ivanovski era nu numai îndrăzneață, dar și revoluționară. Iată în rezu- mat argumentele cu care tânărul savant rus își susținea ideea că este vorba de un microb de tip special: agentul era infecțios pentru că putea fi trecut de la planta bolnavă la cea sănătoasă, că- reia îi provoca mozaicul; spre deosebire de mi- crobii „clasici", nu putea fi văzut la microscop. Fiind atât de mic, el se strecura prin porii fil- trelor bacteriologice Chamberland, care, de obi- cei, rețin microbii. Or, Ivanovski reușise să îmbolnăvească plante de tutun sănătoase badi- jonându-le cu suspensie lichidă obținută prin triturarea frunzelor bolnave, care, normal, ar fi trebuit să fie sterile după filtrare. Agentul infecțios era deci filtrabil și în același timp viu, deoarece fiind trecut de pe o plantă pe alta reușea să producă infecția la infinit. Dacă ar fi fost o simplă toxină, s-ar fi epuizat după câteva treceri. Mai îndrăzneață, dar mai greu de susți- nut, era afirmația caracterului corpuscular al unui agent infecțios pe care nimeni nu-1 putea zări. Lumea științifică a primit cu zâmbete de neîncredere această comunicare, punând-o pe seama entuziasmului juvenil al cercetătorului. în 1897 însă știința primește prima confir- mare a ipotezei lui Ivanovski. în Germania, la Greifswald, doctorul Fr. Loffler, împreună cu asistenții săi, doctorii veterinari H. Froch și L. Schutz, au reușit să dovedească faptul că agentul infecțios al febrei aftoase - una din cele mai păgubitoare boli animale - este filtrabil. Acest agent își găsește numele în 1903, când Emile Roux, cel mai apropiat colaborator al lui Pasteur, îl va denumi virus, termen cu care și maestrul său gratula ființele invizibile la micro- scop. în 1909, românul Constantin Levaditti, împreună cu vienezul Karl Landsteiner, descoperă virusul paraliziei infantile (poliomielita), reușind să transmită boala maimuțelor superioare. După primul război mondial, mai precis în 1922, C. Levaditti împre- ună cu elevul său, Ștefan S. Nicolau, descoperă că virusurile nu trec numai prin porii filtrelor bacteriologice, dar și prin porii extrem de fini ai unei membrane monomoleculare de colodiu, deci sunt ultrafiltrabile, și că imunitatea la in- fecțiile virale se câștigă numai prin contact direct cu virusurile vii și ea se manifestă și tisu- lar, caractere ce deosebesc net virusurile de restul microbilor. în 1935, tot virusul tutunului a stârnit o nouă controversă științifică. Ea a fost pricinuită de faptul că Wendel Stanley, laureat al Premiului Nobel, a obținut virusul mozaicului tutunului sub forma de cristale. Această descoperire de mare importanță a dat apă la moară partizanilor concepției după care virusul 280 www.dacoromanica.ro ar fi o entitate fără viață. Deși circulă, infectează, se „reproduc" - spuneau aceștia —, ultravirusurile nu au metabolism propriu; acidul lor nucleic vinovat de infecțiozitate nu e altceva decât o simplă substanță chimică. Pentru a fi considerate vii, corpurile chimice trebuie să ilustreze ceea ce biologul american L. von Bertalanffy avea să numească în 1960, în „Problems of Life", principiul integralității. Conform acestui principiu, cel mai simplu din- tre organismele vii nu reprezintă numai simpla sumă a părților ce îl compun, ci integrarea aces- tora îl face să aibă unele calități noi. La cele mai simple forme de viață, alături de legile fizice, chimice și biologice ce guvernează fiecare com- ponent, există legi „integratoare în sistem". Oare acidul nucleic viral poate fi socotit „un corp chimic, mort" numai pentru că el este o substanță ce poate fi comparată cu reactivii chimici? Această dilemă a durat puțină vreme, mai exact până în 1936, când inginerul german R. Ruska a inventează microscopul electronic, de câteva sute de ori mai puternic decât cel optic, care a dezvăluit treptat tainele virusurilor. Văzute și fotografiate după 1939, virusurile au confirmat îndrăzneață ipoteză emisă cu aproape un sfert de veac în urmă de Ivanovski: sunt un „contagiuni vivum et corpuscularum", sunt deci niște entități vii și corpusculare, cu dimensiuni de la 8 la 200 de milimicroni și forme extrem de variate (sfere, bețișoare, flori, spirale etc.) Ele au structuri mult mai simple decât microbii. Un corpuscul viral are un centru, nucleoid, constituit dintr-un singur tip de acid nucleic (DNA sau ARN), înconjurat de un strat periferic, proteic, numit capsidă (cămașa), alcă- tuit dintr-un număr de elemente componente - capsomere - așezate după o simetrie variată și caracteristică, ceea ce face ușor de deosebit virusurile între ele. Virusurile nu se multiplică asemenea bacteriilor, ci sunt multiplicate, deci fabricate de către celula gazda. Microscopul electronic a dezvăluit cu exac- titate etapele conflictului virus-celulă. In prima fază se petrece alipirea, absorbția particulei virale pe suprafața celulei, în cazul că virusul găsește receptorii potriviți, având o corespon- dența și o afinitate chimică cu constituenții par- ticulei virale. Virusul este introdus în interiorul citoplasmei, celula comportându-se față de par- ticula virală ca și cum ar fi o particulă utilă, pro- cesul poartă numele de endocitoză. în vacuola ce se formează, virusul este dezbrăcat de cămașa capsidică, astfel că nucleoidul său, con- stituit dintr-un acid nucleic viral (DNA și ARN) și integrat în corpul celulei, transmite acesteia propriul sau mesaj cu două comenzi. Una va determina replicarea acidului nucleic viral și deci constituirea din materialul de baze azotate al celulei a numeroase molecule de acid nucleic de tipul virusului, din care vor lua naștere miezuri nucleice. Cealaltă va comanda refa- cerea de către ribozomi, cu materialul celulei, a numeroase „cămăși" virale. „Se poate spune că prin introducerea frauduloasă a propriului său mesaj ereditar, conținut fie într-un DNA, fie într-un ARN, virusul reușește să falsifice meta- bolismul celulei victimă în așa fel, încât prin mecanisme celulare și cu materiale ce aparțin celulei să fie construite atât miezurile de acizi nucleici care vor perpetua ereditatea virusului, cât și capsidele virale." (N. CajaI, R. Iftimo- vici: „Din lumea virusurilor"). S-a crezut mult timp că orice conflict dintre virusuri și celule se încheie cu distrugerea (citoliza) celulei gazde și eliminarea parti- culelor noi de virus fabricate în interiorul aces- teia. Se pare că lucrurile nu stau tocmai așa. Sunt situații când se încheie un pact, un fel de armistițiu între celulă și virus, acesta din urmă, bine mascat, ducând o viață lentă, paralelă cu aceea a celulei, din care poate să se trezească brusc când se ivesc anumite condiții favorabile, pe care știința nu a reușit încă să le depisteze cu precizie. în alte situații, conflictul se finalizează prin victoria celulei. Sub influența actului viral, în celule pot lua naștere o serie de substanțe de apărare ce reușesc uneori să neutralizeze agresorul. Una din acestea este interferonul, descoperit în 1957 de Isaacs, care a putut fi purificat și care în acest moment este aplicat în prevenirea unor boli virotice precum gripa, he- patita, oreionul, unele forme de cancer. 281 www.dacoromanica.ro Cea mai cuprinzătoare definiție a virusurilor a formulat-o în 1970, savantul francez Andre Lwoff, laureat al Premiului Nobel: „Entități in- fectate nucleoproteice, potențial patogene, posedând un singur tip de acid nucleic, ce se reproduc prin materialul lor genetic. Ele sunt incapabile de creștere, diviziune, nu-și pot rea- liza un sistem propriu de energie având nevoie, pentru a se reproduce, de ribozomii celulei gazdă pe care o parazitează". Astăzi se știe că peste 80% din bolile infecțioase (gripa, variola, turbarea, paralizia infantilă, herpesul, guturaiul, encefalitele, hepatitele și multe altele) sunt produse de vi- rusuri. Cercetările din ultimii ani, ajutate de per- fecționarea continuă a microscopului electronic, au scos în evidență că dincolo de lumea ultra- virușurilor se întinde universul unor ființe de o sută de ori mai mici, implicate în apariția unor boli a căror etiologic nu este prea bine preciza- tă până în prezent. Astfel agentul bolii oilor, cunoscută încă din Evul Mediu în țara noastră sub numele de „căpi- ală“, a fost găsit abia în 1985 de o echipă de cercetători ai Universității din California, con- dusă de profesorul Bolton. El are forma unui ou și dispunea de un înveliș constituit dintr-o pro- teină. I s-a dat numele de prion, obținut din con- tracția cuvintelor care exprimă în limba engleză noțiunile de proteină și infecție. In jurul prionului planează încă o taină privind modul cum acesta se reproduce, ținând seama că ultramicroorganismul nu are acid nucleic și, chiar dacă l-ar avea, acesta nu consti- tuie un genom. S-au emis câteva ipoteze. Cea mai veche anexează prionii lumii viețuitoarelor, con- siderând că neavând o genă proprie, prionul declanșează în celula gazdă „fabricarea" de pri- oni, într-un mod oarecum asemănător cu repro- ducerea virusurilor cunoscute. Experimentările recente pun sub îndoială această ipoteză, întru- cât s-a constatat că între prioni și ultravirusuri există unele deosebiri marcante în această pri- vință. După o altă ipoteză, se presupune că prionul comandă producerea unui acid nucleic care, la rândul lui, comandă sinteza proteinei din care e format prionul. Scepticii atrag atenția asupra faptului că un asemenea mecanism n-a mai fost întâlnit în natură. O a treia ipoteză acreditează ideea că pro- teina prionului se înmulțește singură, ceea ce, la fel, nu cunoaște precedent în natură — după opinia criticilor ei. O serie de cercetători leagă unele speranțe de faptul că prionii ar putea fi agenții declanșării unor maladii grave sau incurabile cum ar fi scleroza în plăci (leuconevraxita), boala lui Parkinson, diabetul, artrita reumatică, lupusul eritematos și poate și unele forme de cancer. N-ar fi exclus, de asemenea, ca viitorul să demonstreze că prionul este o formă specială de viață care ar putea deschide noi căi de cercetare în biologia moleculară. Viroze devastatoare Dintre bolile provocate de virusuri, cinci au înspăimântat secole de-a rândul omenirea. Trei, prin proporțiile continentale ale epidemiilor ce le produceau și prin numărul de victime care întrecea pe acelea ale unor războaie nimicitoare: variola, gripa și frigurile galbene. A patra, prin condamnarea la moarte fără drept de apel a majorității celor contaminați: turbarea. Am putea adăuga și pe a cincea, paralizia infantilă sau poliomielita, prin sechelele urmelor grave pe care le lasă celor bolnavi după vindecare. Variola sau vărsatul negru a bântuit cu furie, din vremi străvechi, în Extremul Orient, Orien- tul Mijlociu, Asia Mică și Europa, producând milioane de victime. Ea a fost consemnată de istoricul roman Suetonius în acești termeni: „în anul 165, împăratul Marc Aureliu a sosit cu le- giunile sale în Mesopotamia pentru a potoli răs- coala mândrilor părți. De o cumplită îngrijorare și spaimă avură însă parte într-o noapte trimișii patricienilor romani — o boală grea prinse să secere cu o repeziciune de necrezut armatele 282 www.dacoromanica.ro romane. Cu corpul plin de buboaie, vlăguiți, încercați de cumplite dureri de cap și vărsături, ei erau țintuiți la pat. Cei mai mulți se zvâr- coleau și aiurau sau zăceau fără simțire, apoi mureau. începură atunci să se retragă în grabă, dar în retragerea lor, soldații răspândiră cumpli- ta molimă de-a lungul întregului drum străbătut până la Roma. Boala nu-1 cruță nici pe Marc Aureliu". Caracterul de contagiozitate al bolii era bine cunoscut în antichitate: marele strateg Alexan- dru Macedon a inițiat primul război virusologie cunoscut în istorie. El s-a prefăcut că uită pe câmpul de luptă haine și alte obiecte de valoare ale unor ostași de-ai săi morți de variolă. îm- pinși de lăcomie, perșii și le-au însușit, răspândind în tabăra lor o ucigătoare molimă. Cronicarii spanioli afirmă că o strategie similară aceleia pe care o utilizase Alexandru Macedon, și anume „exterminarea prin daruri", au între- buințat-o și conchistadorii în America Latină. Numai în 1576 cădeau victime variolei (boală necunoscută până atunci pe continentul ameri- can) două milioane de indigeni, ca urmare a primirii de la spanioli a unor haine și pături infectate. în Europa, după ciumă, variola a fost secole de-a rândul motiv de groază și durere, în multe epidemii pierind unul din 14 locuitori ai unui oraș. Invaziile sarazine, întoarcerea în Europa a cruciaților, caravanele care străbăteau drumurile Orientului, iar mai târziu, în secolele XV și XVI, „febra mirodeniilor1* au fost puncte de plecare ale unor mari epidemii de variolă, cărora le-au căzut victime, printre alții, Ludovic al XV-lea, țarul Petru 1, împăratul fosif 1, Anna Stuart. Observarea atentă a variolei a prilejuit încă de acum câteva mii de ani medicinii empirice o serie de concluzii importante: boala este conta- gioasă; nu lovește a doua oară pe același indi- vid; îmbracă forme mai ușoare când este făcută la o vârstă mai fragedă. A apărut astfel, în China Antică, în Tibet, în Tracia, practica infectării voluntare cu variolă de la bolnavii ce au făcut forme ușoare ale bolii, aflați pe cale de vinde- care. Preoții budiști pulverizau în nările copiilor cruste de la variolicii cu forme ușoare. Dacii băteau copiii cu nuiele muiate în puroi variolic, iar în Evul Mediu circazienii variolizau fetițele prin înțeparea coapsei cu ace umezite în puroi variolic, deoarece le pregăteau pentru a fi vân- dute seraiurilor de la fstanbul, iar prezența pe față a ciupiturilor de vărsat le-ar fi scăzut prețul. în Europa Occidentală, ideea variolizării a pătruns târziu. Emanoil Timoni, medic grec care a lucrat mult timp în Muntenia, inspirat de variolizările care se practicau empiric pe terito- riul țării noastre de către vraci populari, a făcut cunoscut procedeul prin comunicări științifice susținute 1673 la Universitatea din Oxford și din Padova. însă lady Montagu, soția ambasadorului englez la Constantinopole, a declanșat interesul Apusului pentru această practică empirică prin propriul exemplu, vari- olizându-și în anul 1917, pe cei doi copii după procedee folosite în Peninsula Balcanică: sacri- ficarea pielii și aplicarea peste zgârieturi a unui tampon de bumbac îmbibat în puroi. Timp de mai bine de o jumătate de veac interesul pentru variolizare a scăzut în Apus din cauza acciden- telor provocate de virusul „sălbatic", lată însă că un modest medic de țară din Berkely (Anglia), Edward Jenner, a constatat că în sa- tul său existau câțiva fermieri care, suferind de „buba-vacii“, deoarece mulseseră vaci ce aveau pe uger erupții de „cow-pox“ (vaccină), o formă ușoară de vărsat, au scăpat nevătămați de epi- demia de variolă din 1769 și chiar s-au oferit sa- nitari voluntari. Activ și inteligent, Edward Jen- ner a inoculat „buba-vacii“ unui copilaș din sat, micuțul Jammes Phipps, prin zgârierea brațului. Băiețelul, ca și alți oameni care ulterior au fost inoculați de Jenner cu „cow-pox“, nu a făcut decât o ușoară pustulă la locul de inoculare, în schimb a câștigat o rezistență solidă față de epi- demia de variolă care ucidea în jur mii de oameni. Dovedind o admirabilă perseverență, Jenner și-a impus, după o luptă de mai bine de 30 de ani, descoperirea sa. La începutul secolului al XlX-lea, vaccinarea antivariolică se genera- lizase. Descoperind că virusul care produce „cow-pox“-ul poate rezista la uscăciune, cu condiția să fie păstrat la rece, Jenner, în anul 283 www.dacoromanica.ro 1802, usucă limfă cu „cow-pox“ pe fire de bum- bac și le trimite în America în sticluțe puse pe gheață. Acesta a fost modul prin care medicii din Lumea Nouă au putut obține „vaccina" lui Jenner. După aproape două secole de lupte nu numai cu boala, dar și cu unele prejudecăți, omenirea a înregistrat o victorie deplină asupra variolei: în 1979, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) a anunțat eradicarea variolei de pe pla- neta noastră. Sfârșitul secolului trecut a fost martorul unei puternice încleștări între oameni de știință și virusuri, cărora le-au fost consacrate pagini pasionante de către Paul de Kruif („ Vână- toarea de microbi"), iar la noi de către medicul Nicolae Cajal și biologul Radu Iftimovici {„Oameni contra virusuri"). Turbarea este cunoscută din vechime. Cei mușcați aveau șanse ceva mai mari de supraviețuire cu cât aveau mai puține mușcături și în părți mai periferice ale corpului, iar posi- bilitatea de a muri creștea vertiginos cu cât plăgile erau mai numeroase, mai adânci situate în regiuni mai aproape de cap. Marele merit de a realiza prima armă eficace împotriva acestei calamități l-a avut Louis Pas- teur și strălucita sa echipă de colaboratori, în frunte cu Emile Roux și Charles Chamberland (creatorul filtrelor care îi purtau numele). Tri- turând și apoi amestecând cu ser fiziologic porți- uni din măduva spinării unor câini morți de tur- bare, au obținut infecții experimentale la iepuri. S-a dedus astfel caracterul microbian al turbării, deși nimeni din cercetătorii timpului, din cauza slabei puteri măritoare a microscoapelor optice, n-a putut zări agentul patogen al turbării. „Dar cu adevărat foarte curios - notează N. Cajal și R. Iftimofici - era că presupusul microb trecând în serie, din creierul unui iepure în creierul altuia, animalele se îmbolnăveau și mureau din ce în ce mai repede; astfel, dacă la primul paralizia apăruse la 14 zile, la urmă- toarele pasaje (treceri) turbarea apărea la 13, 12, 10, 8 zile. Era clar că microbul turbării devenea tot mai agresiv, tot mai patogen pentru iepuri, pe măsură ce creștea numărul de treceri. La un moment dat însă, - atunci când germenul tur- bării devenise atât de agresiv încât producea paralizia iepurilor numai după 7 zile, procesul se oprea brusc; oricâte treceri se făceau în con- tinuare, paralizia apărea mereu la 7 zile. Sub acest interval de timp nu s-a mai putut coborî. Și pentru că Pasteur și colaboratorii săi numeau pe atunci aproape toți microbii virus, n-au întârziat să numească acest agent patogen care își fixase patogenitatea la 7 zile de incubație - virus fix" Experiențele ce au urmat au produs o adâncă uimire. Toți se așteptau ca virusul fix să producă turbarea la câinele sănătos inoculat. Spre sur- prinderea tuturor, câinii au suportat perfect inocularea nu numai cu virusul fix trecut prin iepure, dar, mai apoi, și cu virusul „sălbatic" al turbării, denumit de Pasteur „virus de stradă". Astfel, Pasteur a realizat primul vaccin antirabic, descoperire pe care a comunicat-o în ziua istorică de 10 august 1884. în februarie 1885, într-un interviu luat de un reporter al revistei „L'llustration", Pasteur nu credea posibil că acest vaccin, care dădea rezul- tate foarte bune la câini, ar putea fi folosit și la om. Câteva luni mai târziu, evenimente neaștep- tate vor forța mâna savantului. în seara zilei de 4 iulie, o mamă disperată, ducând de mână un copil de 8 ani, Joseph Meister, mușcat grav de un câine turbat, implora ajutorul maestrului. O zi întreagă bătuse la ușile celor mai de seamă medici și toți își dăduseră cumplitul verdict, ridicând neputincioși din umeri. La insistențele mamei, care își asuma orice risc, Pasteur cere ajutorul Facultății de medi- cină. La miezul nopții consiliul și-a dat încuvi- ințarea, iar doctorul Grancher, delegat al fa- cultății, a inoculat apoi copilului vaccinul ce conținea „virusul fix". „Au trăit cu toții - relatează N. Cajal și R. Iftimovici - și în primul rând Pasteur zile de adâncă încordare, iar în 20 iulie copilul era sănătos și se juca cu iepurele de pâslă pe care i-1 dăruise savantul. Curând, cei din laborator, de-abia dezmeticiți de bucuria succesului, au primit al doilea caz: ciobănașul Jupille, de 15 ani, mușcat de unul dintre câinii turmei sale. 284 www.dacoromanica.ro Din nou succes. De data aceasta, vestea s-a răspândit ca fulgerul pe tot globul. Repede, numeroase victime ale mușcăturilor de car- nasiere turbate din toate colțurile lumii au por- nit spre Paris, într-un lung pelerinaj." Printre cei mai fideli discipoli ai lui Pasteur, care au dus mai departe lupta împotriva acestui flagel, a fost și tânărul savant român Victor Babeș. In 1886, studiind leziunile microscopice produse de virus în celula nervoasă, Babeș descoperă incluziunile, cărora în 1889 savantul italian Negri le confirmă existența, cunoscute azi sub numele de corpusculii Babeș-Negri, cel mai prețios indiciu pentru diagnosticul turbării, în același an, Babeș aduce o îmbunătățire vac- cinului pasteurian. El a creat alt tip de virus fix, injectând virusul turbării în creierul cobailor. Mai târziu, în 1889, la București, Babeș - pornind de la faptul că sângele câinilor vacci- nați producea un anticorp specific care-i făcea imuni față de mușcătura câinilor turbați - a imaginat procesul seroterapiei antirabice. A- tunci ea n-a dat rezultatele scontate. Mai târziu, asociindu-se seroterapia cu vaccinoterapia, metoda lui Babeș s-a dovedit salvatoare în cazul mușcăturilor grave la cap și a celor de lup, care dădeau o foarte ridicată mortalitate chiar după vaccinarea clasică antirabică. Metoda lui Babeș s-a răspândit în întreaga lume fiind cunoscută azi sub numele de „metoda românească de trata- ment antirabic". De altfel, monografia lui V. Babeș, „La rage", apărută în 1912 la Paris, a fost cartea de căpătâi a tuturor specialiștilor rabiologi. Nu de mult s-a obținut o tulpină de virus modificată, tulpina „Flury" avianizată (adaptată la pasăre), care, inoculată la animale diferite, s-a dovedit nepatogenă, nepericuloasă, dând o rezistență bună împotriva virusului rabic de stradă; vaccinul „Flury", ca și un altul obținut similar, „Kelev", apar astfel ca vaccinul viitoru- lui. După inventarea microscopului electronic, Remlinger și Rifat-Bey au confirmat bănuiala lui Pasteur că turbarea e dată de un virus filtra- bil. Inframicrobul trece prin mușcătură sau zgârietură de la un animal la altul. Este un virus relativ mare, de 110 - 130 mp, și are o afinitate deosebită pentru celulele sistemului nervos, fiind deci un virus neurotrop. O boală tropicală care a produs multă panică și a generat numeroase superstiții a fost febra galbenă. Teama de „strigoiul galben" pândind undeva din desișul junglei sau privirea fixă, cu luciri reci, a „ochilor de porțelan", cu care priveau bolnavii cuprinși de fierbințeli, înspăimântând pe cei din jur, au rămas de do- meniul legendei. Prima mare bătălie împotriva frigurilor gal- bene s-a dus pe pământul Cubei chiar în primul an al secolului trecut, când o violentă epidemie transformase această înflorită insulă într-un adevărat cimitir. O echipă de medici militari americani, for- mată din maiorul Walter Reed, elev al lui Pas- teur, James Caroll și Jesse Lazear, la care s-a atașat medicul cubanez Aristide Agramonte, a sosit la Havana pentru a cerceta cauzele bolii și a verifica în ce măsură este exactă afirmația bătrânului medic cubanez Carlos Finlay, și anume că germenul bolii este transportat de țânțarul Aedes aegipti. „în infernul de la spitalul Lasanimas - scrie Reed în jurnalul său - a început în 26 iunie 1900 una din cele mai îndâr- jite și eroice lupte pe care le consemnează isto- ria științei. Sfidând pericolele, gata în orice moment pentru sacrificiul suprem, o parte din- tre medici și infirmieri se lasă inoculați cu sân- gele bolnavilor, asemeni unor cobai (cobaii, ca și iepurii - animalele obișnuite pentru expe- riențe în acea epocă - fiind insensibili la boală), ori mușcați direct de țânțarii care supseseră sânge de la bolnavi. Doctorul Lazear își pierde viața, iar numeroși voluntari din rândul celor înțepați de țânțari fac forme grave de boală, rămânând cu urme pentru i estul vieții. La sfârși- tul anului 1900 se știa cu precizie că vectorul febrei galbene este țânțarul Aedes și că unica soluție pentru preîntâmpinarea unei epidemii era asanarea focarelor paludice." Timp de un sfert de veac nu s-a mai făcut nici un progres în acest domeniu. James Caroll, unul din membrii expediției și-a continuat cercetările și, reconstituind experiențele pe care 285 www.dacoromanica.ro Ivanovski le făcuse cu mozaicul tutunului, a ajuns la concluzia că febra galbenă este produsă de un virus filtrabil. Nimeni'nu a luat în seamă această descoperire. Ba, dimpotrivă, în 1926, Congresul internațional de medicină, ținut la Tokio, a confirmat o falsă descoperire a savan- tului japonez Hidejo Noguchi și anume că agentul febrei galbene ar fi un spiril, Leptospira icteroides. Doi ani mai târziu, demonstrându-se clar că Leptospira e un microb ce produce un icter infecțios și că virusul descoperit de Caroll numit și virusul amarii, este adevăratul agent al bolii, ros de vanitate, Noguchi își face „harakiri“, inoculându-și o doză mortală de virusul ce-1 înșelase. Progresul lent al cercetărilor în legătură cu febra galbenă se datora faptului că singurul material de experiență era omul și riscul de a-1 folosi era deosebit de ridicat. In 1928, medicul englez Adrian Stokes a găsit în sfârșit animalul sensibil la virusul amarii: maimuța Maccacus rhesus, dar n-a avut șansa să-și exploateze descoperirea, căzând și el răpus de virus, un an mai târziu. Ulterior s-a descoperit că și șoare- cele alb manifestă, de asemenea, un grad sporit de sensibilitate. Timp de 20 de ani, Max Theiler, cercetător sud-african, a lucrat la realizarea unui vaccin foarte bun împotriva febrei galbene, care azi se face preventiv tuturor locuitorilor ca și călăto- rilor veniți de pe alte continente în zone unde febra galbenă este endemică. Pentru această strălucită izbândă el a primit, în anul 1951, Pre- miul Nobel. în aprilie 1918, când primul război mondial se apropia de sfârșit, în portul Bretagne din Franța a sosit un vapor din S.U.A. cu întărituri americane. De cum au pus piciorul pe pământ, soldații au fost doborâți la pat de o boală stranie, caracterizată printr-o febră puternică, dureri de mușchi, articulații și oase. Bolnavii prezentau o respirație grea, cefalee cumplite și o senzație de vlăguire totală. Moartea a secerat peste 90% dintre cei contaminați. Purtată de soldații demobilizați în drumul lor spre casă, boala s-a răspândit cu iuțeala ful- gerului în Europa, Asia, Africa, Noua Zeelandă, Australia și Insulele Canare. în numai doi ani s-au îmbolnăvit 550 milioane de persoane, din care aproape 25 milioane au decedat. Boala reușise să facă mult mai multe victime decât războiul. Teribila boală care a secerat viața a milioane de oameni și care pe atunci era numită „spa- niolă" (deoarece ultimul ei „val", dar și cel mai virulent din timpul primului război, venea din Spania) s-a dovedit a fi gripa. Se credea că ea este produsă de un microb pe care, în anul 1889, cercetătorul german Fr. Pfeiffer îl descoperise în secrețiile nazale ale bolnavilor. Procedând tot prin deducție, ca și Ivanovski, savantul francez Ch. Nicole a dovedit în timpul epidemiei universale de gripă spaniolă din timpul primului război mondial că nu cocobacilul lui Pfeiffer produce gripa, ci un ultravirus, care scapă din cele mai fine filtre. Or, secreția din nasul unui bolnav, trecută prin filtre care au reținut perfect microbii lui Pfeiffer, a molipsit tot așa de iute pe un om sănătos, ceea ce l-a făcut pe Ch. Nicole să bănuiască existența unui virus, dovedind-o împreună cu P. Lebailly în 1919. El a fost identificat mult mai târziu, peste un sfert de secol, de ochii magici ai micro- scopului electronic. Spre marea surpriză a cercetătorilor, virusul gripei s-a dovedit a fi un virus polivalent, extrem de difuzabil (epidemia din 1918 - 1919a demonstrat-o), cu numeroase tulpini și tipuri care circulă în diferite colțuri ale lumii și care, la rândul lor, suferă, numeroase variații spontane, în condiții naturale. Smith, Laidlaw și Andrews au izolat, în 1933, tipul A. Șapte ani mai târziu, s-a izolat, în California, tipul B, iar după 1955, tipurile C și D. Din cauza marii plasticități a virusului, în cadrul fiecărui tip apar subtipuri cum ar fi Al, A2 (în care intră virusurile asiatice Hong-Kong și Singapore), Bl, B2 și altele. Deși nu mai face atâtea victime ca în trecut (sugarii și bătrânii doar sporesc procentele mor- talității), totuși gripa este o boală de primă importanță din cauza caracterului ei epidemic, a complicațiilor uneori prelungite săptămâni în- tregi și a imenselor pagube ce le produce prin 286 www.dacoromanica.ro scoaterea a milioane de oameni din procesul de producție. Cu toate strădaniile virusologilor nu s-a izbutit încă realizarea unui vaccin antigripal universal și eficient. Vaccinarea împotriva unui anumit tip sau chiar subtip nu protejează indi- vidul de îmbolnăvirea cu alt tip sau subtip. Or, au fost în țara noastră ierni când au circulat 3 - 4 forme de viruși gripali și vaccinul făcut popu- lației, vaccin care conferea imunitate pentru un anumit tip de gripă, s-a dovedit inoperant pentru celelalte. Totuși, vaccinările gripale în perma- nentă restructurare și îmbunătățire ajută într-o măsură, deși încă insuficient, lupta antigripală. în anul 1974 s-a preparat la Institutul de viru- sologie „Dr. Ștefan S. Nicolau" un vaccin inac- tivat, purificat, care se poate administra pe cale nazală sau bucală și care s-a arătat eficient cu prilejul unor „valuri" gripale ce s-au abătut peste țara noastră. Se pun în prezent mari spe- ranțe într-un vaccin elaborat de profesorul Claude Hanoune, a cărui generalizare însă întârzie. La 12 aprilie 1954 America a fost străbătută de un uragan de entuziasm popular care, după spusa unui corespondent al lui New York Times, nu se mai văzuse de la 9 mai 1945, când s-a anunțat prăbușirea Germaniei naziste. Oare ce declanșase o asemenea manifestare spontană? Se anunțase victoria obținută asupra unui virus care omorâse sau lăsase infirmi sute de mii de copii: virusul poliomielitei sau al pa- raliziei infantile. Statele Unite plătiseră cel mai greu tribut acestei boli: anual mureau sau rămâneau infirmi 20 -30 mii de copii. „Erou național al Americii" fusese declarat de către presă, radio, televiziune Jonas E. Salk, cercetător al Universității din Pittsburg, care iz- butise să obțină vaccinul antipoliomielitic. încă din 1909, se dovedise că poliomielita este provocată de un virus neurotrop. Azi se știe că el este foarte mic (12-20 mmicroni), are o formă sferică și o organizare extrem de simplă. Pentru a da imunitate, el trebuie inactivat cu ajutorul unei soluții de formol. în anul 1955, opt milioane de copii au fost vaccinați în America și în Europa nordică, după metoda Salk, fără nici un accident sau incident. Vaccinul Salk avea nevoie însă de unele corectări: prepararea lui era greoaie și costisi- toare, iar rezistența conferită, de scurtă durată (10 - 14 luni), ceea ce necesita o repetare a inoculării de 3 - 4 ori. A.J. Sabin și V.K. Koprowski au propus vaccinarea cu tulpini vii, „atenuate". Opinia publică americană s-a opus. Un ziarist scria că „aplicarea în masă a virusurilor vii e aproape același lucru cu slobozirea în mijlocul unui oraș a leilor unui circ, cu asigurarea solemnă că nu vor mânca decât came fiartă, fiindcă sunt îmblânziți". însuși Sabin, cuprins de anumite temeri privind posibilitatea controlului răspândirii virusului, a declarat că aplicarea în masă a vaccinării cu virus viu este o chestiune de viitor. Mai curajoși, doi cercetători ruși, A. Smo- rodințev și M.P. Ciumakov, au colaborat cu doctorul Sabin, propunând aplicarea pe scară largă a acestui vaccin care conferea o imunitate puternică și de lungă durată, corectând toate defectele vaccinului Salk. La început, vaccinul se prepara sub formă lichidă, sirop cu virus. Apoi, după indicațiile profesorului Ciumakov, fabrica de dulciuri Marat a început să-l prepare pe scară industrială, sub formă de drajeuri dulci ce conțineau virusul viu. Fabrica a ajuns să producă în 1960 peste 4 tone de bomboane pe zi. în U.R.S.S. a început cea mai vastă campanie medicală din istorie, vaccinându-se 10 milioane de persoane fără nici un accident. în prezent, cifra mondială a atins circa 600 milioane de oameni, până la vârsta de 30 de ani, vaccinați. în anul 1980 boala a dispărut de pe teritoriul țărilor care practică această metodă, restrângân- du-se simțitor de pe suprafața planetei. în schimb, în 1981 un nou flagel virotic s-a ivit ca o amenințare la orizontul umanității. în luna aprilie a acelui an s-au semnalat în S.U.A. primele cazuri de îmbolnăvire provocate de un virus mortal necunoscut. Originea virusului și azi este incertă. Se pare că el a fost reactivat prin extinderea aglomerărilor urbane în Africa, 287 www.dacoromanica.ro de unde s-a răspândit în America și apoi în Europa. O alta ipoteză consideră că, în perioada anilor ‘70, un virus simian, numit S.T.LV.III, ar fi trecut de la maimuțele verzi la om, unde s-ar fi modificat prin mutații și replicație infidelă, dând naștere virusului uman, deoarece în unele regiuni de pe glob se consumă came de maimuță. Virusul a fost identificat în 1983 de către un grup de cercetători francezi de la Institutul Pas- teur din Paris, care l-au denumit LAV (lym- phoadenopathy asociated virus), și apoi de un colectiv de microbiologi americani care l-a de- numit „aquired imune deficiency syndrome" - „Sindrom imuno-deficitar dobândit" sau SIDA, nume sub care este universal cunoscut. Virusul se transmite în special prin contacte sexuale sau prin transfuzii sangvine. Virusul SIDA aparține retrovirusurilor, adică virusurilor cu genom ARN ce se replică prin intermediul DNA, cu ajutorul enzimei revers transcriptaza, pentru care există o genă în genomul viral. Recent, s-a reușit descifrarea exactă a structurii genomului acestui virus și întocmirea hărții lui genetice. El are un genom de tip ARN, făcând deci parte din ribovirusuri. Genomul virusului este alcătuit dintr-o secvență de 9113 nucleotide, care sunt complet cunos- cute. Acest virus nu produce transformarea malignă a celulelor, ci le distruge. El se fixează în mod preferențial la suprafața limfocitelor T4, care au un rol imunologic important și reprezin- tă 60 - 80% din limfocitele T. din circulația sangvină, anulându-le capacitatea de apărare. De aceea, puținele limfocite T care rămân vali- de nu mai reușesc să recunoască un antigen, deci devin incapabile să reacționeze la cel mai banal antigen, producând astfel deficiența imunității organismului față de infecții. Deosebit de grav este faptul că numeroase persoane pot purta infecția virală în stare laten- tă, fără nici o manifestare de boală. Unii oameni nu vor face maladia niciodată, iar alții după o lungă latență. Aceste persoane purtătoare ale virusului contribuie la răspândirea lui în popu- lația umană. La unii homosexuali, care sunt afectați într-o măsură mai mare de această ma- ladie, s-a identificat prezența infecției virale în sânge, salivă și spermă. Medicamentația folosită până în prezent nu este nici specifică, nici eficientă. Particula- ritățile virusului și, în special, marea varietate a genomului îngreunează considerabil procesul de obținere a unui vaccin. Totuși, în anul 1987 o minusculă proteină „T“ care împiedică propa- garea virusului în globulele albe a fost identifi- cată și sintetizată în S.U.A. de către o echipă condusă de dr. Condace Post. O altă echipă de la Institutul american împotriva cancerului a reușit să izoleze un fragment de proteină G.P. 120, care dezvoltă anticorpii. De asemenea, Institutul de imunologie de la Moscova a anunțat descoperirea unor fragmente de peptide producătoare de anticorpi, care ar putea servi și la depistarea virusului și ca bază pentru fabri- carea mult așteptatului vaccin. Accelerarea preparării antidotului se impune deoarece rata îmbolnăvirilor de SIDA în lume este de circa 2000 pe lună. Dacă în 1985 existau 40000 de cazuri, aceasta înseamnă că, rămânând dezarmați în fața bolii, în anul 1990 numărul bolnavilor a sporit la 700 000, iar în anul 2050 va atinge circa 1 5000 000 și al pur- tătorilor câteva zeci de milioane, ceea ce ar putea face SIDA, în viitor, una din marile calamități ale umanității, una din principalele cauze ale morții premature, alături de bolile de inimă, cancer și de accidente rutiere. Virusuri care decimează animalele Mamiferele, păsările, peștii, insectele cad și ele, ca și oamenii, pradă unor cumplite epidemii virotice, care uneori cuprind întreaga planetă (panzootii). Poate cea mai veche viroză animală sem- nalată este febra aftoasă, de care vorbește Giro- lamo Francastoro, în 1546, în cartea „De con- tagione et contagiosis morbis et eorum cura- tione". Boala a pătruns pe meleagurile Europei venind din Extremul Orient. Ea atacă cu predilecție animalele cu copita despicată, 288 www.dacoromanica.ro difuziunea ei fiind favorizată de comerțul cu animale și de transhumantă. Virusul aftos este dermatrop, localizându-se în celulele mucoasei gurii și limbii sau în cele ale pielii dintre unghii și producând o „degenerescenta balonizată" formată din bășicuțe (afte) de diferite mărimi, pline cu un lichid gălbui, foarte bogat în virus. Animalele suferă mult din cauza durerii provocată de afte (porcilor le cad și unghiile), animalul slăbește și în foarte multe cazuri, dacă nu moare, el trebuie sacrificat. Boala cuprinde extrem de rapid regiuni foarte vaste. Friedrich Loffler a reușit să-i determine natura virotică, febra aftoasă fiind a doua boală virotică confirmată, după mozaicul tutunului, descoperit de Ivanovski. Numeroasele epizootii care au bântuit Europa, de la începutul acestui secol până în prezent, au ucis zeci de milioane de vite. în România, numai în trei ani (1910 - 1913), s-au îmbolnăvit 1 300 000 bovine, adică 60% din câte existau în țară. în 1970, în Marea Britanie au fost ucise și arse pe ruguri uriașe peste 600 000 de vite pen- tru a se lichida rezervorul de virus. Se știe azi că virusul febrei aftoase, de talie foarte mică (8 - 10 mmicroni), are o extraordinară putere de contagiozitate, deoarece transmite infecția chiar în diluția de 1/10 miliarde. Periculozitatea lui e mult sporită de varietatea căilor de difuziune și, mai ales, de imprevizibilitatea lor. Astfel, epi- zootia din 1928 din pampasul argentinian a fost difuzată de liliecii hematofagi, care transportă pe sute de kilometri virusul, pe talpa picioarelor și pe perii blănii. în Egipt, febra apărea în octombrie și se stingea odată cu venirea verii. Nu de multă vreme, făptașii au fost identificați în persoana păsărilor călătoare, care transportau pe picioare și pene, peste Mediterana, micuțul virus, din Europa în țara faraonilor. în S.U.A., o epizootie gravă a pornit, de la hârtia de ambalaj a unei perechi de mănuși importate din Germa- nia, care a fost aruncată din neglijență într-un grajd de porci. Din cauza rapidei puteri de răspândire și a tipurilor antigenice deosebite, cu numeroase subtipuri, combaterea eficace a febrei aftoase este la fel de dificilă ca și a gripei. Totuși, vac- cinările antiaftoase au îngrădit răspândirea aces- tei viroze, considerată pe drept cuvânt de biologii englezi și americani drept cea mai pe- riculoasă boală infecto-contagioasă a rumegă- toarelor patricopitate. Bovinele mai sunt expuse la îmbolnăvirea de pestă bovină, boală devastatoare, cunoscută din Antichitate. Ovidiu, în cartea a șaptea a „Metamorfozelor “, și Virgiliu, în cartea a IV-a a „Georgicelor", descriu efectele ucigătoare ale acestei epizootii. între 1880 - 1890, relatează A. Gerlach, Europa a pierdut 200 de milioane de capete de vite. Astăzi, Europa nu mai are nici un caz, dar persistența bolii în Asia și Africa determină pierderea anuală a peste 2 milioane de bovine. Nici rumegătoarele imparicopitate, precum caii, nu sunt scutiți de viroze specifice. Astfel, frații lui Pegas sunt atacați de boala de Borna, encefalo-mielita americană, care omoară, numai în S.U.A. și Mexic, circa 50 000 cai, ori pesta equină, care poate ucide aproape toți caii într-o țară. Câinii, la rândul lor, cad victime unei viroze, rămasă multă vreme fără leac. E vorba de jigodie, care a ucis zeci de milioane de câini de pază, câini dresați ai poliției și vânătorilor, ogari de casă. în 1936, în Marea Britanie bântuia o cumplită epidemie de jigodie. Pentru a-și prote- ja pensionarii, crescătorii de ogari pentru curse (sport care aducea mulți bani) au înconjurat cu ziduri de cetate perimetrul unde viețuiau ani- malele, izolându-i de oameni și de câinii bol- navi. în ciuda acestor măsuri, s-au descoperit vinovății: vrăbiile care aduceau peste ziduri virusul din alte curți infectate. Numai acoperirea întregii crescătorii cu o plasă formată din ochiuri foarte mici a reușit să împiedice pătrunderea jigodiei. Nici păsările nu sunt scutite de viroze. în afară de pesta aviară (care se poate lua și la oameni, producând conjunctivite), combătută azi eficace cu un vaccin blând (B.l) - virus Blacksbourg pulverizat în crescătorie - păsările fac unele viroze care s-au dovedit foarte pericu- 289 www.dacoromanica.ro loase pentru om. Dintre acestea, psitacoza, transmisă de papagalii ținuți în casă, și oritoza, transmisă de bobocii raței sălbatice Fulmarus glacialis, care se apără împroșcând conținutul gușii, uneori plin cu viruși, spre atacatori, sunt cele mai cunoscute. România a cunoscut în anii 2005 2006 o extinsă epidemie de gripă aviară, produsă de virusul H5 NI. Psitacoza a produs în 1929 un scandal inter- național. Negustorii argentinieni de papagali au „plasat" pe piața europeană și americani papa- gali purtători de viruși (scăpați dintr-o mare epidemie ce bântuise cu câteva luni în urmă pădurile sălbatice — pampasul), care au produs mii de îmbolnăviri cu procent de mortalitate de 30 - 40° o. Doctorul D. Moranga, care a depis- tat sursa infecției, a denumit boala psitacism, înspăimântând lumea cu descrierea simp- tomelor și efectelor ei nefaste. Polițiștii din patru mari țări au primit ordin să rețină toți papagalii importați din America de Sud. A fost una din cele mai hazlii, dar și dramatice „ur- măriri" polițienești. Puii rațelor sălbatice Fulmarus au produs, în 1933, vestita epidemie de ornitoză din insulele Feroe, repetata apoi în Groenlanda și pe coas- tele Norvegiei. In ultima vreme, s-a demonstrat clar că psi- tacoza și omitoza reprezintă una și aceeași boală produsă de un inframicrob cu dimensiuni de 200 - 300 milimicroni și că ea poate fi com- bătută cu antibiotice din grupa tetraciclinelor, ceea ce a determinat scăderea considerabilă a cazurilor mortale. Peștii aduși din crescătorii și din acvarii, dacă nu sunt supuși carantinei, pot transmite semenilor lor boli grave, cunoscute sub numele de hidropizia contagioasă și neuroviroza hidropigenă. Hidropizia e ușor de recunoscut. Peștii au abdomenul foarte umflat, pe cap și înotătoare au pete hemoragice, iar solzii cad la cea mai mică atingere. Virusul se găsește în mucozitățile cu care este acoperit corpul peș- telui bolnav. Peștii sănătoși se contaminează în atingere cu aceste mucozități sau cu ustensilele pescărești. Peștii carnivori și păsările ichtifage (berze, pelicani, pescăruși etc.) care consumă peștele bolnav scos la fața apei duc virusul la mari distanțe. Insectele, de asemenea, sunt pândite de viroze mortale. Studiind, în 1867, „flașeria" viermilor de mătase, una din bolile care paraliza efectiv pro- ducția mondială a borangicului, Louis Pasteur a presupus că aceasta este opera unui inframicrob care atacă măruntaiele omizilor, considerându-1 un inamic de temut al omului. Dar acest inamic, într-o altă situație, poate fi socotit și un admirabil prieten. Dacă ne plimbăm printr-o pădure am putea avea o imagine de coșmar: mii de omizi căzute din copaci își dau obștescul sfârșit prin iarbă sau sub frunzele uscate. Roase pe dinăuntru, ele mor zbârcindu-se, partea din afară a pielii luând aspectul unui strat subțire de „praf sticlos". Acest praf este format din sute de cristale cu mai multe fațete (cristale poliedrice). S-a constatat că aceste cristale pot îmbolnăvi omizile sănătoase. In lipsa microscopului elec- tronic se făceau cele mai fantastice presupuneri în legătură cu priveliștea monotonă a acestor forme geometrice fără urmă de viață. Misterul a fost până la urmă dezlegat. Studi- at la microscopul electronic cu fond întunecat, s-a văzut că este compus dintr-o masă de sub- stanță organică solidă. In această substanță sunt nișe în care stau înfipte particulele de virus, ca niște vreascuri într-o gură de sobă. „Vreascuri- le" de virus, adunate la un loc nu reprezintă decât 1/20 din cristal. Restul de 19/20 îl ocupă masa substanței cristaline. „Cristalele poliedrice - spun N. Cajal și Radu Iftimovici - sunt foarte rezistente la ploi, soare, zăpadă. Ele se lipesc bine pe frunze și rămân active ani întregi, îmbolnăvind larvele insectelor, generație după generație. Unele din insectele infectate poartă cristalele toată viața, transmițându-le prin ou urmașilor care vor pieri în majoritate." Cristalele poliedrice au salvat în 1953 pădurile de pin ale Canadei, amenințate de omizi. Entomologul F. F. Bird a folosit virusul european, pulverizând peste păduri lichid conținând miliarde de cristale. Pentru ca aceste 290 www.dacoromanica.ro cristale să se lipească de frunze, s-a adăugat la soluție albuș de ou și lapte praf. Rezultatele au întrecut așteptările. în mai puțin de o lună au murit 94% din omizi. în obiectiv: virusurile „mascate" și virusurile „helper" în anul 1982, conform statisticilor UNESCO, cancerul ocupa locul al doilea în lu- me în ce privește cauzele deceselor, după bolile de inimă. Se știa cu precizie, datorită cercetărilor lui M.V Burnet și W. Stanley că „celula canceroasă este o celulă care a scăpat de sub controlul mecanismelor ce conduc și reglează ereditatea normală". Cine produce oare această dereglare? Răspunsurile date azi sunt pe cât de variate, pe atât de contradictorii. Unii oameni de știință învinovățesc mecanismele ereditare, vorbind chiar de o genă a cancerului; alții apreciază cancerul ca pe o „stare de criză" a metabolismului celular, desfășurată la nivelul chimismului intim. în sfârșit, tot mai multe voci acuză ultravirusurile de a fi cauza acestei boli modeme. De altfel, în 1975, Premiul Nobel pen- tru medicină a fost acordat cercetătorilor ameri- cani H. Temin și D. Baltimore, precum și ita- lianului D. Dulbeeco pentru „studiul interacțiu- nii între virusurile cancerigene Și celula vie". Primii savanți care au presupus, fără a-și putea demonstra însă ipoteza, că virușii ar putea provoca boala canceroasă au fost, la începutul secolului al XX-lea, românul Victor Babeș, rusul LI. Podvisoțki și francezul Amede Borrel. Existența unor virusuri cancerigene la ani- male fusese strălucit demonstrată în 1913 de medicul american Peyton Rous. Acesta a re- produs, prin inoculare de la găini bolnave la cele sănătoase, tumora care-i poartă numele („sarcomul Rous"). în 1933, cercetătorul ameri- can R.E. Shope, mare vânător, fusese solicitat să elucideze enigma „iepurilor cu coame" care își făcuseră apariția prin preriile din statul lowa. El a constatat că așa-zisele „coame" nu sunt decât papiloame foarte mari, de felul negilor. Din aceste tumori benigne el a izolat un virus, care, inoculat la iepurii sălbatici sănătoși, re- produceau aidoma papiloamele. în schimb, când această operație a repetat-o cu iepurii de casă și cu cei de laborator, Shope a constatat un lucru uimitor: leporidele domestice făceau nu tumori benigne, ci adevărate cancere cu evoluție gravă. Și, tot în mod ciudat, cercetătorul n-a reușit să descopere și să izoleze nici un fel de virus în tumorile maligne ale iepurilor morți. Unde și cum a dispărut virusul? Trei ani mai târziu, mai exact în 1936, un fapt a trecut oare- cum nebăgat în seamă. Cercetătorul american R. Bittner a descoperit un virus, numit de el „factorul laptelui", care dădea cancere mamare la șoricioaice, transmițându-se pe cale ereditară doar la pui de sex femeiesc. Când femelele de șoareci creșteau și deveneau la rândul lor mame, virusul, care stătuse „mascat" în organismul lor, reapărea, provocându-le același tip de cancer. Procesul se repetă pe linie ascendentă de-a lun- gul a zeci și zeci de generații de șoricioaice- mame. Virusul Bittner (așa va fi numit „factorul laptelui", după identificarea lui la microscopul electronic) demonstra două lucruri tulburătoare: a) cancerul poate fi produs de un virus „mas- cat"; b) cancerul poate fi transmis ereditar. Singura formă de cancer uman în care se poate dovedi cu certitudine rolul oncogen al virusurilor este limfoma Burkitt, o tumoră a ganglionilor limfatici, frecvent întâlnită pe coasta africană a Oceanului Atlantic. în 1964, virusologii Epstein și Barr au putut dovedi că tumora este provocată de virusuri din grupul Herpes. Această descoperire a atras atenția asupra acestor virusuri banale și foarte frecvente la om, care s-au dovedit a fi virusuri transformate, deci înzestrate cu proprietatea de a transforma celulele normale în celule can- ceroase, nu numai la animale, ci și la om. Ast- fel, la om, virusul herpetic de tip 2 (genital) este implicat în apariția cancerului de col uterin și a celui nasofaringian, iar tipurile 5 și 9 de ade- novirus, care dau stări asemănătoare gripei, joa- că un rol de seamă în apariția cancerelor pul- monare. în cazul infecției virotice cronice, se sta- bilește un oarecare echilibru între virus și ce- 291 www.dacoromanica.ro lulă. Celula păstrează îndelungat în aparatul ei ereditar virusul întreg, un fragment de virus (artrovirus) sau un acid nucleic viral (infravirus). Intrusul rămâne acolo „mascat", inactiv luni și chiar ani de zile. El nu-i va impune programul de transformare neoplazică decât atunci când organismul va realiza terenul canceros, adică va suferi o serie de dereglări neuroumorale și se va dovedi incapabil să lupte împotriva haosului celular. Cam tot în timpul când Epstein și Barr dovedeau rolul virusurilor din grupul Herpes în apariția limfomei Burkitt, cercetătorii H.I. Rubin și H. Hanafusa au descoperit virusurile helper (de la verbul englez to help - a ajuta), care au rolul să ajute altor virusuri ce nu se pot matura prin propriile lor puteri - așa-numite virusuri defective - să se activeze. In 1966, la Tokio, și în 1970, la Congresul de cancer de la Mexico-City, Renato Dulbecco aduce dovezi după care o serie de infecții cu virusuri helper pot „deștepta" virusul defectiv, ducând astfel la cancerizarea celulelor. Cercetările sunt în curs, lanțul în jurul cancerului se strânge tot mai pu- ternic și se speră că, până la mijlocul secolului XXI, boala care scapă încă printre degetele cercetătorilor să fie stăpânită și biruită. Virusurile lente Populația băștinașă din Noua Guinee era lovită de sute de ani de o boală incurabilă, numită prin părțile locului kuripu, sau „moartea râzătoare", manifestată prin tremuratul corpului și prin accese spasmodice de râs. Cercetările asidue efectuate de Institutul de biologie umană de la Konakry au relevat că boala nu apărea decât atunci când, după un vechi obicei caniba- lic, tribul Fore consuma creier de oameni bol- navi de kururu. S-a putut stabili caracterul contagios al acestei maladii, fără a fi descope- rită însă identitatea agentului patogen. O boală oarecum similară a fost identificată la oi, fiind numită scrape (în engleză = a se scărpina). Din Europa occidentală, ea s-a extins, prin exportul oilor, în S.U.A., Canada, Australia și Noua Zeelandă. Boala prezintă simptome grave de deteriorare a sistemului nervos, condu- când în faza finală la o comportare tipică: oile se scarpină îndelung de garduri și copaci, pierd smocuri de lână și ajung la o stare de paralizie generală. Și în acest caz s-a constatat că boala are un caracter infecțios, fără însă a se putea depista agentul provocator al maladiei. Un merit de seamă în dezvăluirea secretului acestor boli aparține medicului american Carl- ton Gajdusek. Studiind boala kururu chiar în vatra ei ecologică, a avut posibilitatea să-i con- state infecțiozitatea. Revenind apoi asupra bolii scrape a remarcat câteva similitudini tulburătoare. Astfel, modificările celulelor din creierul mic al papuașilor decedați de boala kururu erau asemănătoare cu acelea din creierul oilor moarte de scrape. Nici în sângele papuașilor, și nici în al oilor nu s-au găsit anti- corpi și nu s-a putut pune în evidență vreun virus, întrucât caracterul infecțios al acestor două maladii era indubitabil. Gajdusek a numit factorii răspunzători de declanșarea lor virusuri lente. Cercetătorul a presupus că mai sunt maladii care, fără a pune în evidență prezența unui agent infecțios, au o origine virotică. Ipoteza lui a fost strălucit confirmată de faptul că și maladia Kreutzfeld-Jakob, boală gravă a sistemului ner- vos, aparent nemicrobiană, este contagioasă, întrucât cimpanzeii sănătoși injectați cu extract din creierul oamenilor decedați au contractat maladia. Virusurile lente au particularități „senza- ționale". Ele nu-și pierd viabilitatea la tem- peratura etuvelor sub presiune (+120° C) și nu „dispar" după ce au fost tratate cu enzime care descompun proteinele. Bombardate 45 de mi- nute cu raze Rontgen și ultraviolete, care ucid orice ființe vii după maximum 2 minute, virusurile scrape și-au păstrat toate proprietățile patogene. Misteriosul asasin a rămas în viață și după ce a petrecut 28 de luni într-o soluție de formalină de 12%, deși o concentrație de numai 0,3% distruge toate celelalte virusuri. S-au emis o serie de ipoteze aproape fantastice în legătură cu aceste virusuri, confundate cu un fel de 292 www.dacoromanica.ro „gene ale sinuciderii", gene mascate care intră în acțiune doar în anumite împrejurări critice. Gajdusek a dovedit că virusul lent există. El pătrunde în organism, dar nu-1 atacă imediat. De aceea, gazda nu produce anticorpi. Virusurile lente sunt de zece ori mai mici decât virusurile cunoscute și e posibil ca ele să se unească cu genomul celulelor atacate așa cum fac unele virusuri cancerigene „helper“, neputând fi de aceea izolate în stare pură. Se pare că ele pot fi învinovățite și de provocarea unor boli incom- plet clarificate, cum sunt choriomeningita lim- focitică, panencefalita sclerozantă, scleroza în plăci (leuconevraxita) și multe altele. Pentru descoperirile sale deosebit de intere- sante și valoroase, Gajdusek a fost răsplătit în anul 1976 cu Premiul Nobel. Virusuri mâncătoare de microbi în 1895, microbiologul englez E.H. Hankin, trimis de guvernul englez în India să lămurească unele probleme legate de epidemiile de holeră, a observat un fenomen ciudat, care va fi numit „paradoxul Hankin“. Savantul urma să determine numărul vibrionilor holerici din apele fluviului Gange, la intrarea și ieșirea din orașul Benares. Normal era ca la ieșirea din oraș, datorită deversărilor în fluviu a apelor poluate din sistemele de canalizare, diversitatea vibri- onilor holerici pe unitatea de volum să fie mult crescută. însă rezultatul analizelor a fost cu totul surprinzător: la ieșirea din oraș, deci după par- curgerea unui centru aglomerat, apa cuprindea de 1000 de ori mai puțini vibrioni. Fenomenul nu a putut fi explicat. în aprilie 1915, profesorul londonez Fre- derick William Twort a constatat că în cul- turile microbiene de stafilococi și bacili dizen- teriei, unele colonii prezentau zone transparente (spații vitroase) sau găuri (spații lizate). Nici Twort n-a reușit să-și explice misterioasa topire a coloniilor de stafilococi care, filtrate și intro- duse în alte culturi, produceau același fenomen. Twort a numit acest fenomen „liză transmisi- bilă", comunicându-1 în revista medicală „Lancet". Misterul avea să fie dezlegat trei ani mai târziu de savantul canadian Felix Hubert d’Herelle, directorul Institutului Pasteur. în anii 1909 și 1910, studiind agentul care provoacă moartea lăcustelor, cunoscut azi sub numele de Cocobacillus acridorum, pe care voia să-l trans- forme într-o armă bacteriologică îndreptată împotriva acestui flagel al agriculturii, a con- statat cu uimire că toate coloniile cu bacterii erau atacate de un „factor filtrabil", pierzându-și proprietatea de a îmbolnăvi lăcustele. Articolul lui Twort din revista „Lancet" referitor la liza transmisibilă i-a întărit lui F. d’Herelle convingerea că în natură există virusuri mâncătoare de microbi, pe care le-a numit bacteriofagi, descriindu-le ca atare, pen- tru prima oară. Chiar dacă d’Herelle n-a găsit bacteriofagi pentru microbii omului, așa cum găsise în Tunis pentru cei ai lăcustelor, el a avut marele merit de a fi demonstrat că bacteriofagii sunt elemente corpusculare vii și nu enzime, cum pretindeau mulți biologi, punct de vedere împărtășit și de vestiții microbiologi români C. Levaditti și Șt. S. Nicolau. Microscopul electronic a precizat definitiv și fără tăgadă că bacteriofagii sunt cor- pusculi rotunzi, cu un cap format din DNA sau ARN și acoperit de un înveliș proteic (capșida). în partea de jos, bacteriofagul este înzestrat cu o codiță. Aceasta servește ca un fel de ac de serin- gă pentru injectarea în corpul celulei a acidului nudei viral. Fiind total nepericuloși și ușor manevrabili, bacteriofagii au devenit „cobaii" inframicrobi- ologilor. Multe din „secretele" virusurilor au fost descoperite cu ajutorul lor. La ora actuală, bacteriofagii sunt prietenii nedespărțiți ai epidemiologilor. Se știe că fagii au afinitate pentru un anumit tip de bacterie, deci sunt specifici. Prezența în apele râurilor a unor bacteriofagi, să zicem pentru bacilul dizen- terie sau bacilul tific, constituie un prețios indi- cator al poluării apelor cu acești germeni peri- culoși. în aceste situații, bacteriofagii joacă rolul unor adevărați „câini polițiști" care loca- 293 www.dacoromanica.ro lizează cu precizie suprafața de apă impurifi- cată. Creșterea progresivă a numărului lor duce microbiologul direct la făptași. De asemenea, fagii antistafilococici au ajutat și ajută la repe- rarea surselor de infecție în unele maternități. Proprietatea specificității este adesea folosită în laboratoare pentru a se stabili cu precizie iden- titatea unor germeni sensibili numai la anumiți fagi. Administrarea lui reprezintă, în unele cazuri, unicul tratament eficace. în același scop terapeutic, se folosește capacitatea fagului de a modifica structura genetică a bacteriei pe care o infectează, producând sensibilizarea tulpinilor microbiene rezistențe la antibiotice. în acest fel, fagul nu distruge bacteria patogenă, dar creează terenul favorabil ca aceasta să fie distrusă de antibiotice de obicei neputincioase în fața ger- menilor rezistenți. C) BACTERII PATOGENE Micoplasmele, forme de trecere de la virusuri la bacterii. în 1957, după îndelungate cercetări, ajutate de microscopia electronică, R.S. Breed și colaboratorii săi izolează din rândul virusurilor un grup de microorganisme, numite mico- plasme. Aceste cercetări veneau să confirme descoperirea, neexplorată însă științific, a unui agent care provoacă o boală gravă a vitelor (pleuro-pneumonia), ca și a altor cercetări din ultimii 50 de ani, ce atribuie acestor ființe con- fundate ba cu bacteriile, ba cu virusurile boli severe cum ar fi pneumonia atipică și leucemia la om, precum și o serie de maladii la animale și plante. Ce sunt micoplasmele? Microorganisme foarte mici (50 — 150 milimicroni), apropiate foarte mult de ipotetica „celulă minimă" (40 milimicroni), înzestrate cu ADN și ARN și cu un sistem enzimatic care le permite să sinte- tizeze substanțe caracteristice propriului lor organism, din substanțele nutritive asimilate din mediu. Aceasta le conferă - scria Valeria Barbu în „Simbioză și parazitism" - o mare superioritate față de virusuri care, fiind lipsite de echipament enzimatic, nu pot să crească și să se multiplice decât în celulele vii ale gazdelor, utilizând enzimele, ribozomii și aminoacizii celulei parazitate. Descoperirea micoplasmelor și mai ales cul- tivarea unei micoplasme izolate de Lin și Lee din trestia de zahăr au făcut ca unele boli atribuite virusurilor să fie puse în contul acesto- ra. Micoplasmozele nu sunt boli apărute recent în natură; dimpotrivă, există de secole, dar n-au putut fi puse în evidență. Micoplasmele produc de obicei deformarea unor organe, modificări de culoare a frunzelor, modificări de creștere, ofili- rea plantelor, considerate altădată de botaniști ca niște aspecte teratologice stând la baza unor varietăți noi vegetale. Printre micoplasmele mai frecvente amintim nanismul (piticirea) trifoiului, stolburul (ofi- lirea) solanaceelor, lignificarea fructelor de roșii, îngălbenirea aurie a viței de vie, cloroza steliței (Aster sp.), proliferarea mărului etc. Bacterii care au dat de furcă umanității Văzute pentru prima oară de Anthony van Leeuwenhoek (1632-1723) sub lentila micros- copului de construcție personală, cu putere măritoare de 200 de ori, și descrise pentru prima oară în lucrarea sa „ Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscopului" (Arcana naturae ope microscopiorum detecta, 1675)“ bacteriile vor constitui principalul obiect de cercetare al marelui savant francez Louis Pasteur (1822 - 1895), care va pune bazele microbiologici. Primul tratat științific din lume despre bacteriile patogene se datorește medicului român Victor Babeș (1954 - 1926), intitulat „Bacteriile și rolul lor în etiologia, anatomia și histologia pa- tologică a bolilor infecțioase ", publicat, împre- ună cu V. Cornii, în 1885. După forma exterioară, ele se încadrează în trei categorii: 1) Coci - bacterii sferice așezate fie în perechi (diplococi), fie câte patru (tetracoci ca Gajkia), fie în grămezi cubice de câte 8 celule 294 www.dacoromanica.ro (octococi ca Sarcina), în lanțuri (streptococi), în ciorchini (stafilococi) sau grămezi neregulate (micrococi). 2) Bacili - bacterii în formă de bastonașe. Formele de trecere între bacteriile sferice și cele alungite se numesc coccobacili. 3) Spirobacterii, în formă de virgulă (vibri- oni), de tirbușon răsucit într-un singur plan (spirili) sau în mai multe planuri (spirochete). După modalitățile de nutrire, unele bacterii sunt autotrofe; majoritatea sunt heterotrofe - o serie folosind substanța organică neanimată (saprofite), cele mai multe trăind pe seama țesu- turilor vii (parazite). După ultimele cercetări, ar exista 300 de specii patogene la om și la animalele superioare și circa 200 de specii patogene la plante. Arma de temut a bacteriilor patogene o reprezintă toxinele, substanțe cu care microor- ganismele otrăvesc celulele organismelor în care pătrund, provocând boala și, uneori, moartea. Unele toxine sunt eliminate în afara celulei microbiene (exototoxine), altele rămân în celule și sunt eliberate numai prin moartea acestora. Primele observații privind capacitatea bac- teriilor de a produce îmbolnăviri datează dina- intea lucrărilor lui Pasteur: în 1839, Schonlein a descris agentul favusului și, în 1850, Royle și Davaine, bacilul ce produce dalacul sau cărbu- nele (antraxul). în 1868, Hansen a reușit să descrie agentul producător al leprei, numit însă în mod greșit bacilul Hansen. Azi este cunoscut sub numele de Mycobacterium leprae. Astfel de cercetări erau întâmpinate cu dispreț și ironie de citologii, adepți ai lui R. Wirchow, care, socotind organismul un „stat celular", conside- rau boala ca o proastă funcționare a celulelor și negau rolul microbilor în declanșarea ei. Pasteur a dat primul semnal al luptei împotriva concepției wirchowiste, dovedind fără putință de tăgadă caracterul microbian al turbării, febrei puerperale, holerei găinilor. îl urmează Billroth, care, în 1882, demonstrează că streptococul produce erizipel, și Victor Babeș, care, trei ani mai târziu, izolează strep- tococul hemolitic din gâtul copiilor bolnavi de scarlatină. Faimoasa „vânătoare de microbi" de care vorbea Paul de Kruif — făcută adesea cu arme primitive și cu riscul vieții - continuă fără răgaz. Koch descoperă, în 1878, stafilococul, iar Krebs, în 1875, diplococul care va fi numit pneumococ. Gonococul producător de gonoree a detectat în 1879 de către Neisser și va primi numele descoperitorului (Neisseria). O mare victorie se va înregistra în 1882, când Koch, după nenumărate cercetări, va izola prin co- lorarea preparatului, agentul tuberculozei, pe care îl considera în mod eronat un bacii. Victor Babeș și foarte tânărul său coleg Constantin Levaditti vor demonstra că agentul tuberculozei nu era un bacii, ci o micobacterie, care va primi corect numele de Mycobacterium tuberculosis. Odată cu descoperirea agentului tubercu- lozei se deschide cea mai fertilă și glorioasă epocă a microbiologici, și anume epoca abor- dării marilor boli epidemice de natură micro- biană (pe cele de natură virotică le-am amintit într-un capitol anterior), epidemii care apăreau ca niște trăsnete din senin, înspăimântând și zeciuind populația globului. în 1883, în Egipt izbucnise o epidemie de holeră. Koch, aureolat de descoperirea agentu- lui tuberculozei, părea cel mai indicat să afle și cauza acestui flagel. Speranțele n-au fost înșe- late. Koch reușește să descopere și să izoleze agentul producător al holerci, Vibrio comma, un vibrion foarte mobil, prezent în apele curgătoare și subterane. Un an mai târziu, Loffler, sub directa îndru- mare a lui Koch, va depista și descrie agentul difteriei (Corynebacterium diphteriae), boală care făcea nenumărate victime, mai ales la vârste fragede. După multe încercări nereușite, vaccinul și serul antidifteric au fost preparate în primul sfert al secolului nostru, salvând zeci de mii de copii de la o moarte sigură. Alături de holeră și transmițându-se tot prin apă ori alimente contaminate, și difteria făcea ravagii, mai ales în țările cu un slab nivel de ci- vilizație. După unele încercări incomplete de a-1 identifica, făcute de diverși cercetători, japone- 295 www.dacoromanica.ro zul Shiga, în 1898, relevează lumii științifice agentul acestei boli infecto-contagioase, care va fi numit în cinstea lui, Shigella. Și ultimei boli epidemice transmisă prin apă, febra tifoidă, i s-a demascat agentul provocator în 1885, când Sal- mon și Smith îl identifică în prezența unei bac- terii care va primi numele unuia din descoperi- tori, Salmonella. A venit rândul celei mai cumplite boli epi- demice pe care a cunoscut-o istoria: ciuma, care apărea în valuri, înjumătățind populația unor continente sau regiuni. Unele forme grave, cum ar fi ciuma bubonică sau ciuma pulmonară, ucidea 80 - 98% din bolnavi. în 1894, se anunță o puternică epidemie de ciumă în peninsula Indochina. La fața locului se prezintă o echipă de specialiști de la Paris, condusă de Yersin colaborator al lui Pasteur, și o echipă germano-japoneză al cărui șef era japonezul Kitasato, elev al lui Koch. Yersin reușește să smulgă la potou victoria în această întrecere, descriind primul agentul ciumei - un minuscul bastonaș - numit, în cinstea marelui Pasteur, Pasteurella pestis. O singură maladie, cotată ca flagel social prin proporția efectelor, ridica încă probleme bacteriologice la începutul secolului nostru. Era vorba de sifilis, ale cărui efecte dezastruoase nu se limitau doar la indi- vid, ci atacau fondul genetic, lăsând grave sechele ereditare. Agentul sifilisului refuza cu încăpățânare să se arate în câmpul ocularului. El aparținea acestei grupe de microbi care nu pot fi puși în evidență decât cu ajutorul unei colorații speciale. Datorită experienței acumulate prin re- marcabilul talent de practician al lui Koch, biologii germani aveau un avantaj important pe care și l-au valorificat în 1905, când cercetătorii Schaudin și Hoffman comunică descoperirea unei spirochete în leziunile sifilitice colorate, numită Treponema pallida. Elevii lui Pasteur, I. Mecinikov și C. Levaditti, porniți și ei pe urmele agentului care provoacă sifilisul, pierd întrecerea, deoarece școala franceză nu-și însușise încă metoda colorării bacteriilor, și nu le rămâne decât să confirme descoperirea colegilor de peste Rin. Totuși, cercetătorul român va elabora metoda de colorație specifică pentru această bacterie (impregnația argentică), metodă care, cu modificările specialiștilor francezi Tribondeau și Fontana, se aplică până în zilele noastre. în timp ce cunoștințele cu privire la bolile bacteriene ale omului și animalelor au progresat foarte mult în urma cercetărilor lui L. Pasteur și R. Koch, studiile bacteriozelor la plante au rămas mult în urmă. Mulți cercetători s-au opus cu înverșunare ipotezei cu privire la existența unor boli de natură bacteriană la plante. Prima boală bacteriană la plante - arsura merilor și pe- rilor - a fost descrisă în 1881 de către C. Burill, care a și stabilit natura agentului patogen. Apoi Erwin Smith publică un tratat în trei volume (1901 - 1914) în descrie bolile bacteriene ale plantelor cunoscute până atunci - lucrare funda- mentală, care a pus bazele Jitopatologiei, sta- bilind fără putință de dubiu rolul bacteriilor în producerea unor boli la plante. în acest dome- niu, țara noastră ocupă un loc fruntaș în lume, datorită mai ales cercetărilor și lucrărilor mare- lui savant român Traian Săvulescu. Bacteriile atacă o sumedenie de specii erbacee și lemnoase, determinând simptome caracteristice: hipertrofii, decolorări, pete co- lorate, necroze, putregaiuri și ofilirea, fenomen aparent straniu, pricinuit de blocarea circulației sevei în plantă datorită mucilagiului secretat de bacteriile ce circulă prin vasele conductoare. Printre cele mai cunoscute bacterioze amintim arsura merilor și perilor, cancerul pomilor fructiferi, ciuruirea bacteriană a frun- zelor de sâmburoase, putregaiul bacterian al verzei, bacterioza fasolei, putregaiul umed al morcovului și al cartofului, gomoza bacilară a rădăcinilor de sfeclă, cancerul bacterian al pătlăgelelor roșii etc. Aceste bacterioze vegetale provoacă mari daune recoltelor. Putregaiul umed al tuberculilor de cartofi, cauzat de Erwinia atroseptica - precizează Valeria Barbu - produce pagube care ating 30 - 40% din recoltă, iar arsura tutunului, pricinuită de Pseu- domonas tabaci, poate duce la compromiterea totală a recoltei. 296 www.dacoromanica.ro Descoperirea rickettsiilor a cerut sacrificii La începutul secolului trecut, se vorbea deschis despre o „criză a microscopiei". Bătrânul microscop optic, care adusese gloria lui Pasteur, Hansen, Koch, Babeș, se dovedise a fi neputincios. Descoperirile revoluționare curgând ca o avalanșă și acumulându-se pe an ce trece implicau aparate optice perfecționate, cu o mult mai mare putere măritoare. Ivanovski „intuise" virusul tutunului și-l manevra fără să-l cunoască. Pasteur biruise un dușman de temut - turbarea - fără să-i afle vreodată fața. Nemulțu- mirile biologilor erau firești. Profesorul Ernst Abbe, alături de priceputul tehnician Karl Zeiss și de sutele de specialiști din marea cetate a lentilelor de la Jena se stră- duiau să ridice microscopul la nivelul cerințelor modeme. Eforturile lor vor fi însă zadarnice. Cu microscoapele cele mai perfecționate, utilizând lumina albă și imersia cu ulei de cedru, nu se puteau obține decât imagini mărite de 1000 - 1500 de ori. Unele mici îmbunătățiri (înlocuirea picăturii de ulei de cedru din lentila de imersie printr-una de monobromură de naftalină, înlocuirea luminii albe cu un fascicul de raze violete, luminarea laterală a preparatului prin procedeul ultramicroscopiei, inventat de John Țyndall), au permis, ce e drept, o creștere a puterii mări- toare până la depistarea celor mai mici bacterii (0,25 p) însă au generat confuzii și erori grosolane care au impus abandonarea lor. Aceasta era situația principalului instrument ajutător al bacteriologilor când doctorul Howard Taylor Riketts, cu colegul său, Wilder, porniseră să învingă tifosul exantema- tic, așa după cum, cu câțiva ani înainte, Reed și Caroll făcuseră cu febra galbenă. Cercetând epidemia de tifos exantematic ce cuprinsese populația indiană din părțile muntoase ale Mexicului, rămasă la o cumplită stare de înapoiere, depistaseră agentul microbian ce-1 producea și reușiseră să-i demonstreze patoge- nitatea inoculându-1 la cimpanzeu. înaintea lor, rușii Mociukovski și Minch, pentru a demon- stra existența factorului patogen al tifosului exantematic, își inoculaseră sânge de la bolnavi și muriseră. Abia înapoiați din Mexic, Riketts și Wilder încep lupta împotriva unui nou focar de tifos, apărut în partea vestică a Statelor Unite, și anume în văile și pe poalele Munților Stâncoși din statele Idaho, Montana, Colorado, Nevada, California, Oregon, ucigând cam jumătate din cei contaminați. Boala semăna cu cea din Mexic, dar avea și unele particularități, care n-au scăpat ochiului experimentat al savanților americani. Ei obțin o mare victorie: descoperă că agentul vector al bolii este o căpușă, dar nu reușesc să stabilească cu precizie dacă tifosul din Texas (forma „clasică", cunoscută în toată lumea sub numele generic de tifos exantematic) este același cu malaria tifică a Munților Stân- coși. Abia în 1910 ei au putut să aducă probe că este vorba de o boală diferită de tifosul exan- tematic, boală pe care au numit-o „Febra pătată a Munților Stâncoși". Agentul vector al tifosului exantematic însă nu fusese descoperit. în 1909, medicul francez Charles Nicole, laureat al Premiului Nobel, arătase clar că agen- tul patogen care dă tifosul trece de la omul bol- nav la cel sănătos prin intermediul păduchelui de corp. Dar Nicole nu putuse răspunde la întrebarea cum se face această transmitere. Această sarcină și-a luat-o medicul austriac Stanislas Prowazeck de la Institutul de boli tropicale și maritime din Hamburg, care, în anul 1915, împreună cu colegul său Da Roca Lima, lucrau cu o abnegație rar întâlnită și în condiții inima- ginabil de grele în satele poloneze greu lovite de tifos exantematic. Desăvârșind cercetările lui Ricketts și Wilder, Prowazeck comunicase lumii științifice că agentul tifosului exantematic este o bacterie de circa 300 milimicroni, detectabilă la cele mai perfecționate microscoa- pe ale timpului. Acest germen este inoculat - așa cum a afirmat Nicole - de păduchele de corp, în al cărui tub digestiv se dezvoltă, divizându-se activ. După 10-14 zile, păduche- le moare datorită atât toxinelor eliberate de 297 www.dacoromanica.ro inframicrob, cât și distrugerii totale a celulelor intestinului de către parazit. Nicole presupune că păduchele introduce agentul infecțios prin înțepătură. Prowazeck a demonstrat că, din cauza înmulțirii excesive, rupând intestinul, inframicrobul cade în fecalele păduchelului. Parazitul, trăind pe pielea omului, își depune acolo fecalele. Iritat de înțepăturile insectei, omul se scarpină; unghiile produc leziuni super- ficiale ale pielii, suficiente însă ca microbii să pătrundă în capilare ori în vasele de sânge și să se înmulțească puternic în pereții lor. Prowazeck va cădea el însuși victimă acci- dentală a tifosului exantematic. Da Roca Lima îi continuă cercetările, dovedind că și păduchele de cap poate transmite tifosul exantematic. Curând, și Howard Ricketts moare de aceeași boală cumplită care mobilizase toți marii micro- biologi ai lumii, mai ales în timpul primului război mondial, când, din cauza mizeriei și mur- dăriei, tifosul exantematic a făcut în Europa, ca și în țara noastră (unde campania era condusă de Victor Babeș și Ion Cantacuzino), milioane de victime, pe alocuri mai multe decât făcuse războiul însuși. Vestea morții celebrilor bacteriologi a îndo- liat lumea științifică. Pentru a perpetua amintirea celor doi pasionați oameni de știință căzuți la datorie, Da Roca Lima a propus lumii științifice. în 1916, ca un întreg grup de inframi- crobi să se numească Rickettsia, iar germenul tifosului exantematic Rickettsia prowazecki. Rickettsiile, ca și micoplasmele, reprezintă o punte de trecere între virusuri și bacterii. Ele sunt totdeauna transmise de către insecte (căpuși, păduchi, purici). Printre cele mai cunoscute rickettsioze amintim „febra de 5 zile" sau „febra de tranșee", provocată de Rickettsia quintana și semnalată pentru prima dată în timpul războiu- lui din 1877, fiind numită „febra moldove- nească" sau „febra valahă", febra Q sau tifosul pulmonar, provocat de R. burneti, tifosul endemic al șobolanilor, provocat de R. mooseri și transmis prin purici, febra butunoasă a omu- lui și câinelui (R. canon). înfrângerea rickettsiozelor a constituit unul din cele mai „fierbinți" și eroice capitole ale luptei omului cu microbii. Bioindicatori fără greș în unele situații, când aparatele noastre de înregistrare, oricât ar fi de line, se arată neputin- cioase, bacteriile (unele din ele parazite) ne vin în ajutor, dovedindu-se niște redutabili indica- tori. Lupta antidrog a luat proporții dramatice în ultimii ani din cauza fabricanților de narcotice, care le produc pe ascuns și le transportă prin contrabandă în diferite țări, folosind cele mai ingenioase și sofisticate mijloace de camuflaj. în cele mai multe cazuri, nici „detectorii" chimici de droguri, nici câinii polițiști special dresați să le adulmece prezența nu reușesc să depisteze locurile unde sunt ascunse de trafi- canți. Din Statele Unite ale Americii ne-a sosit vestea că în campania antidrog a intervenit un prețios aliat: microorganismele. E vorba de câteva specii de bacterii înzestrate cu calitatea de a reacționa ca niște adevărați „microbi-detec- tivi" în vecinătatea narcoticelor. După numeroși ani de cercetare, un grup de savanți microbio- logi au reușit să descopere o categorie aparte de bacterii care - cultivate într-un mediu nutritiv special - dobândesc proprietatea de a deveni fosforescente dacă se află în vecinătatea unor substanțe narcotice. O fotocelulă specială măsoară intensitatea luminii emanate de bac- terii. în felul acesta, invizibilii „detectivi" pot indica cu deplină exactitate și siguranță prezența narcoticelor introduse prin contra- bandă. La posturile de control vamal, călătorii sunt îndrumați spre o încăpere specială unde, îmbrăcămintea și bagajele lor sunt supuse exa- menului discret, dar necruțător al bacteriilor- detectiv, care transmit fotocelulei informații exacte asupra persoanelor suspecte. Nu încape îndoială că acești excepțional de sensibili biode- tectori vor juca un rol de seamă în lichidarea 298 www.dacoromanica.ro criminalei contrabande cu droguri, otrăvuri modeme care seceră viața a mii de tineri din numeroase țări ale lumii. Se știe azi că numeroase medicamente, pro- duse alimentare sau cosmetice nu sunt tolerate de organism și uneori produc intoxicații sau accidente genetice grave. De câțiva ani a fost descoperită o metodă ieftină pentru a testa și a preveni industriile și laboratoarele asupra carac- terului lor nociv. în acest scop este folosită bac- teria Salmonela tifimurinum. Substanța cerce- tată este pusă într-un mediu nutritiv special în prezența bacteriei, ținându-se două zile la o temperatură de +37° C. Dacă substanța chimică este dăunătoare celulelor organismului uman, celulele bacteriene se divid rapid formând colonii compacte. Prin această metodă s-a sta- bilit că zeci și sute de combinații chimice, foarte răspândite în industriile de acest profil din întreaga lume, sunt dăunătoare. Tot cu ajutorul lor s-a constatat caracterul cancerigen al unor substanțe care intră în compoziția unor medica- mente, produse cosmetice și alimentare, luân- du-se măsuri pentru scoaterea lor din producție. Așa cum unele plante superioare (cormofite) pot fi bioindicatori ai unor minerale sau minereuri, și unele bacterii dau un prețios ajutor inginerilor geologi. Au fost, de pildă, înhămate în acest scop la treabă microorganismele care au proprietatea specifică de a asimila ca substanțe nutritive, printre altele, gazele metan, butan sau propan. Aceste microorganisme nu se înmulțesc decât într-un mediu lipsit de oxigen, pe baza combinaților hidrocarburice. Bacteriile sunt așezate într-o gaură de sondă la o adâncime de un metru. Dacă în locul respectiv se află straturi de petrol și gaze, înmulțirea bacteriilor decurge normal. în caz contrar, ele pier. Valoroase sunt și cercetările privind propri- etatea bacteriilor de a separa izotopii radioac- tivi. Se știe că acest proces dă multă bătaie de cap chimiștilor, implicând aparatură și tehnologii complicate și costisitoare. Un exem- plu grăitor în această privință îl constituie sepa- rarea, cu ajutorul bacteriilor, a izotopilor de ura- niu cu greutate atomică de 235 și 238. Capai ■ tatea bacteriilor de a identifica izotopii cmc folosită și la identificarea izotopilor de sulf cu greutatea atomică 32 și 34. în industria medicamentelor, una din cele mai cunoscute metode pentru determinarea prețioasei vitamine B|2 și a derivatelor ei este cea microbiologică. Ea este preferată unor metode modeme și precise ca spectrometria de masă și cromatografia pe coloane schimbătoare de ioni. Cel mai bun microorganism indicator este bacteria roșie Escherichia coli, care, în prezența a diferite concentrații de vitamina B|2, dă zone de creștere diferite ca mărime, iar coloanele ei sunt de un roșu-deschis. De asemenea, cosmobiologia, știința mo- dernă pusă în slujba zborurilor cosmice, se slu- jește de serviciile bacteriilor. Cercetările între- prinse cu ajutorul sateliților artificiali ai Pămân- tului au arătat că în jurul planetei noastre există centuri cu radiații crescute, a căror intensitate cunoaște o permanentă modificare. Pentru a evalua cât mai exact această intensitate, înainte de a lansa aparate cosmice dirijate de oameni, savanții au făcut apel din nou la culturile de Escherichia coli, care, înregistrând cu uimitoare exactitate granițele radiației primejdioase, au permis accesul oamenilor în Cosmos. Se pare că invizibilii indicatori, detectivi și cercetași din lumea bacteriilor vor contribui esențial în viitor la binele omenirii, compensând parcă necazurile și suferințele pe care rudele lor sau ele însele, când nu sunt strunite, le-au adus și le mai aduc încă. D) CIUPERCI MICROSCOPICE Calamități și izvor de suferință Lipsite de clorofilă, ciupercile sunt he- terotrofe, având nevoie pentru hrana lor de sub- stanțe organice gata sintetizate de către alte organisme. Cele mai multe sunt saprofite, luân- du-și substanțele organice din substraturi lipsite de viață; dar și cele parazite, care se hrănesc pe socoteala organismelor vii, sunt destul de numeroase, producând boli grave la plante, ani- male și om. înmulțirea lor se face prin frag- 299 www.dacoromanica.ro mente de miceliu (înmulțire vegetativă) și prin organe numite, în general, spori (înmulțire se- xuală), a căror formă, dimensiune și culoare variază cu specia. Vântul antrenează miceliile, cât și sporii la înălțimi de 8 - 10 km și la mari distanțe (rugina grâului). Uneori, apa de ploaie transportă sporii de Phytophthora de pe frun- zele pe tuberculii de cartofi, iar cea a râurilor împrăștie sporii altor specii cine știe unde. Bolile fungice ale plantelor de cultură au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. De altfel, toate grupele de plante atât cele cultivate cât și cele din flora spontană, de la algele unicelulare până la arborii cu dimensiuni impre- sionante - pot fi atacate de ciuperci parazite. Bolile plantelor de cultură, în special, pro- duceau pierderi considerabile de recoltă, fiind totdeauna calificate drept catastrofe, dezastre sau calamități naturale. Conform datelor publi- cate de Organizația Națiunilor Unite pentru Ali- mentație și Agricultură (F.A.O.), pierderile provocate de boli și dăunători s-ar ridica la 20 - 25° o din întreaga producție de pe glob. La grâu, pierderile sunt de 35%, iar la cartofi de 40%. Dintre bolile (frecvente și în țara noastră) care au produs și mai produc, pe alocuri, pierderi mari din recoltă menționăm: ruginile, mălura, tăciunii, fainarea, mana. în afară de rugini, grâul suferă atacurile mălurei {Tilletia), a fainării cerealelor {Erysiphe graminis) și a fuzariozei, provocată de ciuperca Fusarium. Cartoful e infectat de vestita mană {Phy- tophthora infestans)', floarea soarelui este ata- cată de Plasmopora helianthi, iar tutunul de Perenospora tabacina, mane care pot produce pagube considerabile. Fructele sunt atinse în special de monilinioză {Monilia fructigenă), care determină putregaiul brun. Vița de vie, la rândul ei, era pândită de mana viței de vie {Plasmopora viticolă), despre a cărei hegiră s-a scris pe larg. Pădurile sunt atacate nu numai de ciuperci parazite macroscopice, precum neamurile de iască {Fomes), dar și de ciuperci microscopice, care atacă tulpina și frunzele, atât la foioase, cât și la conifere. Plantele ornamentale sunt și ele parazitate de multe ciuperci ce produc putregaiuri, fainare, pătări, rugini. Trandafirul are, de pildă, mulți dușmani: Diplocarpon rosae, care produce pătarea neagră a frunzelor; Sphaerotheca pan- nosa, care determină fainarea, sau specii de Phragmidium - agenți patogeni ai ruginii. Nici animalele, nici oamenii nu scapă de atacul ciupercilor microscopice. Acestea găsesc în țesuturile animale substanțele organice ne- cesare, apă suficientă și căldura convenabilă pentru buna lor dezvoltare (30° - 45°C). După localizarea lor, unele ciuperci sunt exogene - se localizează de obicei pe piele producând der- matomicoze - și altele endogene - cele care preferă organele interne, dând naștere așa- ziselor micoze viscerale. Toate grupele de animale sunt parazitate de ciuperci. Cele mai expuse sunt insectele. Această frecvență contribuie și la realizarea echilibrului natural, știut fiind că insectele sunt cele mai răspândite ființe de pe glob. Phy- comycetele, Ascomycetele și Deuteromycetele au o preferință marcată pentru insecte. Una din cele mai grave boli fungice provocate insectelor este muscardina, cu diferitele ei forme. Există o muscaridă albă, provocată de Beauveria bassiana, care atacă mulți dăunători, printre care și gândacul de Colorado. De aceea, în țara noastră s-a realizat și un biopreparat din Beau- veria — numit muscardin. Frecventă este și mas- cardina verde, pricinuită de Metarrhizium ani- zopliae, și muscarina roșie, provocată de Sorosporella uvella. în toate formele de mus- cardină, miceliul se răspândește ca un adevărat cancer în corpul insectei, distrugându-i în scurt timp țesuturile. Dușmanul cel mai periculos al muștei de casă {Musca domestică) rămâne tot o ciupercă microscopică Empusa muscae, care se strecoară pe cale digestivă în măruntaiele ei, producând o micoză mortală. Ciuperci microscopice ca Dermocystidium marinunti trăiesc și în apele calde marine, unde parazitează stridii sau atacă diferite specii de pești, producând grave ichtyomicoze, cum ar fi ciupercile din familia Saprolegniaceae. 300 www.dacoromanica.ro Păsările și mamiferele domestice și sălba- tice, sunt infectate de ciuperci, devenind rezer- voare de germeni care pot ajunge și la om. Aspergiloza este frecventă la pasări, iar cocci- doidomicoza la rozătoare (iepuri, șoareci, șobolani). La om, cele mai frecvente și neplăcute dermatomicoze suntfavusul, tricofîfia șipitiria- sis versicolor, care dau destul de multă bătaie de cap medicilor, ca și unele micoze ale unghiilor și mucoaselor, cunoscute sub numele de candi- dioze. „Moartea neagră" a grâului și gazda ei Una din cele mai temute boli ale cerealelor este rugina grâului, bine cunoscută încă din Antichitate, fiind semnalată de Aristotel și Teofrast. Grecii o numeau erisophe, iar romanii robigo. In țara noastră, rugina grâului - socotită ca o fatalitate de către agricultori - a zeciuit în unii ani producția agricolă. Numai în 1914 pagubele suferite de agricultori s-au ridicat la suma de 200 milioane lei aur, sumă enormă pen- tru acele timpuri. Plantele atacate de rugină au un aspect ca- racteristic: debile, cu rădăcini puține, spice rare, frunze și paie pigmentate cu puncte roșii-brune, semințe mai ușoare, cu valoare nutritivă redusă și, deci, nedemne de a fi semănate. Cercetările au dovedit că există trei feluri de rugină a grâu- lui. Rugina brună, produsă de Puccinia triticina, cea mai răspândită în țara noastră, atacă mai ales frunzele, care par împroșcate cu pustule mici de culoare brună. Rugina galbenă, numită astfel după culoarea galbenă-portocalie a lagărelor de uredospori, așezați pe glumele se- mințelor, este produsă de Puccinia glumarum. în sfârșit, cea mai periculoasă rugină prin efec- tele ei rămâne rugina neagră, produsă de Puc- cinia graminis, numită așa din cauza teleutospo- rilor negri, risipiți cu precădere pe paiul cerealelor. Dintre toate aceste rugine, singura care se servește de o gazdă intermediară este rugina neagră. Fără a fi cunoscut cu precizie agentul transmițător, oamenii de știință au intuit de multă vreme rolul unui copăcel numită dracilă {Berberis vulgaris), foarte comun în zona de câmpie, în răspândirea ciupercii microscopice prin lanurile de grâu. Astfel, în 1784, P. Marschall în Anglia a dovedit experimental rolul vătămător al copăcelului pentru cereale, plantând o tufă în mijlocul unui lan de grâu și urmărind timp de doi ani efectele, fără a cunoaște legătura dintre prezența dracilei și apariția și provocarea ru- ginii. Abia în deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea A. de Barry a reușit să dezlege taina răspândirii ruginii grâului cu ajutorul gazdei intermediare. De Barry a descoperit dezvoltarea și succesiunea generațiilor de rugină. Primă- vara, „sporii de iarnă" (teleutosporii), ger- minând pe pământ, formează pe mici suporturi bazidii, „spori de suport" (bazidiospori). Aceș- tia se dezvoltă pe frunzele de dracilă, formând un micei iu, care apare pe dosul frunzelor ca niște pustule (picnidii) cu „spori în pustule" (picnispori). Miceliile se adâncesc în țesutul frunzei și, în urma unui proces sexual, produc formațiuni în forma unor cupe (ecidii), unde se nasc numeroși „spori de cupă" (ecidiosporiî) care, răspândiți de vânt, ajung pe frunzele și tulpinile de grâu. Ecidiosporii, germinând, infectează grâul. în 10 - 14 zile, apar pe frunze pete de rugină (uredolagăre, uredospori), în interiorul cărora se formează uredosporii de vară. Prin uredospori, rugina se răspândește de la o plantă la alta, infectând un lan întreg. Spre mijlocul verii, când grâul dă în copt, uredolagărele se înnegresc datorită formării teleutosporilor, ele devenind teleutolagăre. Fiind înveliți într-o membrană rezistentă, teleutosporii hibernează, iar primăvara, ger- minând, produc bazidiospori, prin care se reia ciclul de dezvoltare al ciupercii. Singura cale de combatere a acestei boli criptogamice, care pro- duce mari pagube în toată lumea, rămâne, în ultima instanță, înlăturarea gazdei intermediare, deci stârpirea dracilei. S-a observat că în regiu- nile sau în țările în care acest copăcel nu crește, ori a fost stârpit cu desăvârșire, rugina grâului nu este cunoscută sau nu apare. Prima măsură 301 www.dacoromanica.ro administrativ-legislativă s-a luat la Rouen, în Franța, în anul 1668. în ianuarie 1755, de asemenea, s-a pus în aplicare în statul Massa- chusetts, din America de Nord, o lege pentru distrugerea acestui copăcel, măsura fiind intro- dusă în 1815 și în Germania, la Brehmen. Distrugerea totală a tufelor de Berberis din Danemarca, Anglia, Olanda, o parte din Franța, Germania, S.U.A. a făcut să dispară această calamitate agricolă. Și în țara noastră, unde atacurile de rugină au produs în unii ani pagube însemnate agriculturii, s-au luat măsuri pentru stârpirea acestei gazde intermediare, tumându-i-se la rădăcină arseniat de sodiu, sare, sau injectându-i-se sulfura de carbon. Un rol important în luarea unor energice măsuri fitosanitare pentru salvarea grâului l-a jucat savantul român Traian Săvulescu, unul din marii fitopatologi ai lumii, autor a două lucrări monumentale: „Monografia Uredinalelor din R.P.R." (1953) și „Ustilaginalele din R.P.R." (1957), unanim apreciate în străinătate. Heringii în pericol în anii 1954 - 1955, în Golful St. Lawrence a avut loc o cumplită epidemie în rândul peștilor, care a dus la înjumătățirea bogatului fond piscicol al acestei zone. în special heringii cădeau victimă, semnalându-se pierderi de mii și zeci de mii de tone. Biologul american C.J. Sindermann a descris, în 1970, această epi- demie care a mobilizat numeroși oameni de ști- ință. El precizează că moartea în masă a heringilor a fost provocată de ciuperca micro- scopică Ichthyophonus hoferi, cu o largă răspândire. Spre deosebire de Saprolegnia, un alt ichtyofung răspândit, care provoacă ulcerații profunde pe corpul peștilor, Ichthyophonus atacă inima și alte organe, pe care le distruge, producând moartea gazdelor în circa 30 de zile de la data infectării. Sindermann precizează totuși că, în timpul acestei epidemii, pescarii au avut surpriza să pescuiască în apele puternic infectate alte specii de pești cu o mai mică valoare, care înlocuiseră heringii. Fenomenul a fost explicat de oamenii de știință prin imuni- tatea sau rezistența arătată de aceste specii față de ciuperca Ichthyophonus. E) PLANTE SUPERIOARE PARAZITE Antofitozele Nici plantele superioare nu sunt lipsite de reprezentanți care trăiesc pe spinarea altor ve- getale. întrucât plantele superioare cu flori poartă numele de antofite, acest gen de parazi- teze au primit denumirea de antofitoze. Antofitozele holoparazite (parazite total) fac parte numai din grupul dicotiledonatelor și aparțin unui număr limitat de familii, dintre care unele se găsesc și pe la noi (Convolvulaceae, Gessneriaceae, Scrophulariaceae), altele, ca familia Rafflesiaceae, aparținând florei exotice. Lipsite de clorofilă, aceste plante sunt para- ziți obligatorii, neputându-se dezvolta în lipsa anumitor substanțe chimice emise de rădăcinile plantei spoliate. Datorită modului parazit de viață, au apărut o serie de modificări morfologice: - organele asimilației clorofiliene (frunzele) lipsesc complet (Cuscuta) sau sunt reduse la niște solzișori (Orobanche, Lathraea); - lipsa sau reducerea frunzelor diminuează transpirația și din această cauză vasele de lemn sunt slab dezvoltate; - apar organe de fixare și de sugere numite haustorii', - organele de înmulțire, florile și semințele sunt numeroase. Poate cea mai cunoscută antofită parazită de la noi este părul Maicii Domnului (Cuscuta), întâlnită în 18 specii și parazită pe numeroase plante erbacee și arbuști (trifoi, lucerna, in, cânepă, urzică, holeră, măceș etc.) Tulpina cus- cutei este subțire și asemănătoare unui fir răsucit, de unde și numele popular de „torței", în dreptul spirelor strânse pe tulpina gazdei pleacă numeroși haustori care-i străbat scoarța, pătrunzând până la fasciculele libero-lemnoase, de unde absorb seva. Semințele, căzând pe 302 www.dacoromanica.ro pământ, dau naștere unei rădăcini care dispare când tulpina dă de un suport. „Dacă nu găsește numaidecât o tulpină, ea își trece substanțele organice din capătul posterior înspre cel anteri- or; moare la capătul mai bătrân și crește la capă- tul mai tânăr, putând să exploreze alte regiuni." (N. Sălăgeanu. Șt. Peterfi: „Fiziologiaplante- lor"). Trecând de la o plantă la alta și extinzân- du-se pe suprafețe variabile - așa-zise vetre de atac - torțelul sugrumă vegetația, făcând imposibilă recoltarea ei. Parterul pădurilor de foioase ascunde exem- plare ciudate de muma-pădurii (Lathraea squa- maria), plantă parazită ce a incitat fantezia po- pulară. E ușor de recunoscut după partea sa aeri- ană formată dintr-o tulpină groscioară cu frunze solzoase, de culoare violacee, terminată cu un mănunchi de flori de aceeași nuanță. In sol are un rizom gros, acoperit cu solzi (sevame). Din rizom pleacă rădăcini ramificate ce încolăcesc rădăcinile gazdei, perforându-le cu haustorii. Semințele mumei-pădurii germinează numai sub acțiunea unor substanțe emise de rădăcinile în preajma cărora cad. Câmpurile de trifoi, fanețele, dar și culturile cu porumb, tutun și floarea soarelui sunt năpădite de verigei (Orobanche) răspândit în 22 de specii în țara noastră. I se mai spune și lupoaie, din cauza florilor gălbui, roșcate, vio- lacee, asemănătoare unei guri de lup, strânse într-un spic lat pe o tulpină cărnoasă, de aceeași culoare, cu câteva frunze în formă de solzișori. Sămânța, în apropierea viitoarei gazde, dă naștere unei tulpini, îngroșată la bază într-un mic bulb și terminată cu un con de pătrundere înfipt până în cilindrul central, de unde își extrage hrana, sleind planta parazitată. La matu- ritate, verigelul își înalță până la 20 - 40 cm tulpina, la vârful căreia apare frumoasa inflo- rescență, care fructifică prin luna iulie-august. Fiecare fruct conține 1200 - 1500 semințe ce vor fi răspândite cu ajutorul vântului. în regiunile tropicale trăiesc numeroase sper- matofite parazite. Pilostyles, Apodanthes și vestita Rajjlesia din Sumatera au corpul redus la cordoane albe asemănătoare hifelor de la ciu- perci, care se strecoară printre țesuturile plante- lor atacate. Pe tulpina sau rădăcina plantelor- gazdă apar numeroase flori, cu totul diferite decât cele proprii, care aparțin plantelor parazite. Alături de antofitele parazite mai trăiesc și antofite semiparazite sau mixotrofe. Ele sunt plante vezi, cu clorofilă, dar metabolismul insu- ficient le obligă să recurgă și la substanțe luate de la alte plante din jur. în această situație se găsesc plante din fami- lia Scrophulariaceae, Stantalaceae și Loran- thaceae. Dintre Scrofulariaceae, foarte cunoscute sunt clocoticiul (Rinanthus), silurul, (Euphra- sia), vârtejul-pământului (Pedicularis), sor-cu- frate (Melamphyruni), bursuca (Bartsia) și Tozzia. Și ele sunt înzestrate cu haustori pe care îi dirijează nu numai asupra unei singure gazde ci a mai multor plante din jur, cu predilecție graminee și leguminoase. După părerea lui S.P. Kostâcev, aceste plante ar fi numai hidropara- zite, deci, ar lua de la plantele-gazdă numai apă și săruri minerale, haustorii având rolul să înlocuiască perii sugători, ce lipsesc de pe rădăcinile lor. Cercetările savantului român N. Sălăgeanu au arătat însă că ele iau prin haus- tori și o parte din substanțele organice necesare vieții lor. Experiențe simple confirmă această ipoteză. Plante de Rhinanthus cultivate într-un ghiveci se parazitează unele pe altele. Cu tim- pul, o plantă crește mai robustă și ajunge la înflorire și fructificare, iar celelalte rămân pipernicite. Dacă se seamănă o singură sămânță într-un ghiveci, în lipsa plantelor gazdă, crește o plantă plăpândă care rareori ajunge să fructifice. Dintre antofitele parazite pe copaci, de un interes științific-deosebit se bucură vâscul (Vis- cum), care iama împodobește cu tufele sale rotunde și verzi coroanele copacilor dezgoliți de frunze din parcuri și lunci, iar în case este ani- nat de tavan, cu prilejul Anului Nou. Vâscul are mai multe varietăți, în funcție de gazdă (brad, pin, măr etc.), și chiar o rudă bună, întâlnită și la noi în deltă, ori în unele păduri de stejar, Loran- thus europaeus. Semințele sale, cărate de păsări (în special mierle și sturzi de vâsc), germinează pe ramurile de care s-au lipit, în urma curățirii 303 www.dacoromanica.ro ciocului răspânditorilor care au consumat din mărgelușele vâscoase ale fructelor sale. Asupra nutriției vâscului s-au exprimat păreri deosebite. în 1865, G. Bohm susținea parazitismul absolut al vâscului. Zece ani mai târziu, R. Har- ting afirma că între vâsc și copac ar fi relații de simbioză care ar consta în aceea că vara vâscul se hrănește cu substanțe organice de pe plantă- gazdă, iar iama frunzele sale persistente produc substanțe organice și pentru planta-gazdă. Adevărul a fost stabilit în deceniul al șapte- lea al secolului al XX-lea, în urma experiențelor cu 14C efectuate de românii S. Sălăgeanu și Galan-Fabian. Demonstrarea cu ajutorul car- bonului radioactiv a prezenței unei mici can- tități de substanțe organice de la planta-gazdă în tulpina oaspetelui, dar și urme ale sevei vâscu- lui pe tulpina gazdei a confirmat că vâscul este o plantă semiparazită. Fabricându-și cu propri- ile puteri o mică parte a substanțelor organice, tufa sacră a druizilor face apel, pentru com- pletarea hranei, la planta-gazdă. F) PROTOZOARE PARAZITE Câteva generalități La ora actuală se cunosc circa 25 000 de specii de protozoare; se presupune însă că numărul lor este cu mult mai mare, deoarece grupul lor este unul din cele mai puțin studiate. Cu excepția sudorilor, în toate clasele de protozoare există paraziți. Cele 25 de specii parazite pe om au o largă răspândire geografică și produc unele boli grave, considerate - în câte- va cazuri — flagele mondiale. în ultimii ani, s-a stabilit că aproape toate animalele domestice au numeroase protozoare parazite, câteva pro- ducând epizootii primejdioase. „Probabil că nici un metazoar nu este lipsit de protozoare parazite" - afirmă profesorul losif Lepși, cel mai reputat protozoolog român. „Sursele de protozoare parazite sunt legate în mare măsură de bazinele acvatice terestre. Dezvoltarea agriculturii (în special prin irigații) și a creșterii animalelor au creat mase mari de populație umană și animală în preajma apelor dulci, răspândind parazitozele, care, după recentele statistici ale O.M.S., afectează un miliard de oameni." (Lucian Ghinea, Gheorghe Pal: Microbul - un gigant, Ed. științifică și enciclo- pedică, 1982). După cum se știe, protozoarele se împart în patru mari clase: flagelate, rizopode, ciliate și sporozoare. Flagelatele dau un număr mare de proto- zoare, dintre care unele ale tubului digestiv sau ale aparatului genital, ca Giardia lamblia, în duoden; Chlomastix mensnili, Embadomonas intestinalis, Tricercomonas hominis, în colon; Trichomonas buccalis, în gură; T. vaginalis, în vagin; parazite ale sângelui (hemoflagelate), ca Trypanosoma gambiensa și T. rhodesiense, provocatori ai bolii somnului în Africa; T cruzi, care provoacă boala lui Chagas, în America de Sud; Leishmania donovani, agentul splenome- galiei tropicale numită de localnici Kalaazar (boala neagră), L. tropica, agentul etiologic al bubei orientale și L. americana, care produce leishmanioza sud-americană (zisă și uta). Printre Trypanosomide se numără și paraziți ai plantelor (Phytomonas davidi), care pot fi întâlniți în vasele unor plante lacticifere. Dintre rizopode, amibele sunt cei mai importanți zooparaziți unicelulari. De altfel, primul proto- zoar parazit descoperit a fost Entamoeba histo- litica, vinovat de producerea dizenteriei amibi- ene. El a fost „văzut" de Lusch în 1873 și descris apoi de Roch și Gaffky în 1883. Ulteri- or, în gingiile bolnave a mai fost identificată Entamoeba gingivalis, iar în intestinul gros E. coli, Endolimax nana, Jodamoeba wiiliamsi și Dientamoeba fragilis. Multe specii de entamibe sunt specifice animalelor. La om nu parazitează decât o singură specie de ciliat, Balantidium coli, în intestinul gros. Sporozoarele parazite sunt destul de bine reprezentate. în afară de Sarcocystis, localizată în mușchi, și de Isospora, în epiteliul intestinal, Plasmodium prezintă un interes major pentru bacteriologic. Cele trei specii cunoscute dau naștere celor trei variante de malarie (malaria 304 www.dacoromanica.ro terțiană, produsă de P. vivax; malaria quartană de P. malariae; și malaria estivo-autumnală de P falciparus). La animale, băbeștile - numite așa în cinstea biologului român Victor Babeș — ca și eimeriidele, frecvente la boi, capre, șobo- lani, iepuri și specii de păsări (fazan, porumbei, gâște etc.), produc, de asemenea, îmbolnăviri grave. Dintre microsporidii, amintim pe Nosema apis, care parazitează intracelular epiteliul intestinal al albinei. Aici parazitul se înmulțește formând șiraguri și provoacă insectei o dizen- terie mortală. O altă specie a acestui gen, N. bombycis, parazitează organele digestive și sân- gele viermelui de mătase în toate stadiile de dezvoltare, cauzând de asemenea o boală mor- tală — pebrina, studiată pentru prima oară de Louis Pasteur. Ne vom mărgini, în capitolele ce urmează, să prezentăm câteva din protozoarele parazite a căror descoperire a înscris pagini pasionante și glorioase în istoria biologiei sau medicinii, punând capăt unor epidemii ce au bântuit globul timp de secole. Lupta contra bolii somnului Africa Centrală era bântuită printre altele, de două boli tropicale. Una din ele lovea oamenii: boala somnului, care în unele cazuri producea o toropeală profundă, iar în alte cazuri, grave tul- burări nervoase. Cealaltă, numită de localnici nagana, ucidea fără milă animalele domestice, vitele și mai ales caii, aduși din Africa de coloniști și exploratori. Se spunea că bazinul Zambezi e o regiune blestemată pentru europeni, ei neputând să pătrundă aici decât pe jos. Taina acestor două boli va fi elucidată la sfârșitul veacului al XlX-lea și începutul seco- lului trecut de către medicul englez David Bruce, aureolat de victoria obținută împotriva febrei de Malta. în cinstea lui, această boală va fi numită bruceloză. Bruce a descoperit agentul ei microbian, care va primi, tot în amintirea izbânzii sale, numele de Brucella. Deplasându-se în Africa, savantul englez descoperă că agentul transmițător al naganei este o specie de muscă, țețe (Glossinia), larg răspândită în Africa, chiar și în zonele de pustiuri, cu condiția ca noaptea termometrul să nu coboare sub 3-4 grade deasupra lui zero. Izbucnirea războiului anglo-bur din anul 1902 era cât pe-aci să pună capăt activității lui Bruce, deoarece, încercuit la Ladysmith, împre- ună cu câteva mii de soldați englezi, de către armata bură, abia a scăpat cu viață. După încheierea războiului, lui Bruce i se încredințează misiunea de a combate boala somnului. El e ajutat de faptul că parazitologul C. Castellani descoperă, între timp, că și boala somnului e produsă de o Tripanosoma. Bruce va demonstra că cela două tripanosome, ca și vec- torii lor, sunt diferiți. Boala somnului e produsă de Tripanosoma gambiense și transmisă de Glossina palpalis, în timp ce nagana - netrans- misibilă la om - de T. brucei, având ca vector pe Glossina moritans. Și într-un caz, și într-altul rezervorul de agenți infecțioși sunt antilopele. Beneficiind de sprijinul, necondiționat al unui energic șef local - primul-ministru ugan- dez Apolo Kagawa -, el organizează o cam- panie „dureroasă" pentru eliminarea bolii som- nului: exterminarea antilopelor din zona în care se găsea musca țețe. Dureroasă, dar necesară (era singur mijloc de a salva viața a numeroși oameni) și eficace, după cum a demonstrat-o scăderea bruscă a numărului de îmbolnăviri. Malaria, boala universală în timp ce bruceloză și boala somnului erau învinse, lanțul cercetărilor începea să se strângă în jurul uneia din cele mai răspândite și devas- tatoare boli, cunoscută sub numele de friguri de baltă (palustre) sau malarie. în perioada ei de glorie, adică până la cel de-al doilea război mondial, malaria producea până la 175 milioane de îmbolnăviri anual. Boala netratată fiind mortală, 1 750 000 de oameni mureau anual de malarie. Mai mult: în acea vreme tratamentul fiind puțin eficace, 305 www.dacoromanica.ro putea doar menține bolnavii în viață, fără însă a-i lecui definitiv. Multe ogoare rămâneau nelu- crate, brațele de muncă fiind sleite de febra provocată de malarie. Foametea desăvârșea apoi opera bolii. „în Ceylon s-a calculat că în perioada ante- belică copiii lipseau de la școală din cauza malariei peste 300 de zile pe an. Cum și așa condițiile pentru învățătură nu erau din cele mai favorabile, analfabetismul își dădea mâna cu boala, cu foametea." (L. Ghinea, Gheorghe Pal: „Microbul- un gigant") Din nenorocire, omul nu avea imunitate na- turală împotriva malariei, iar după boală căpăta o imunitate de scurtă durată și nu una definitivă, ca în cazul ciumei sau holerei, ceea ce făcea ca mulți oameni să repete de 2 — 3 - 4 ori maladia în cursul vieții. Șansa a făcut ca medicul francez Alph. La- veran să descopere, în 1880, în sângele bolna- vilor agentul producător al malariei care, în cin- stea lui va fi numit Laverania. Ulterior, s-a dovedit că de apariția malariei la om sunt vino- vate trei specii de Plasmodium: P falciparium (Laverania malariae) - care produce febra cotidiană; P vivax - agentul febrei terțe și P malariae - generatorul febrei cvarte. Bolnavul prezintă accese febrile care se repetă zilnic în febra cotidiană, la trei zile în febra terță și la patru zile în febra cvartă. Accesul de friguri corespunde cu momentul când hematiile în care parazitul s-a înmulțit se distrug și paraziții sunt puși în libertate. Ei pă- trund apoi în alte hematii și fenomenul se repetă. Accesul de febră este cauzat de toxinele produse de parazit, care ajung în plasma sang- vină atunci când hematiile se distrug pentru a se elimina paraziții. Răspunsul la întrebarea cum ajunge parazi- tul în sângele omului l-au schițat, în 1896, Bas- tianelli și Bignami și l-au definitivat, în 1898, Grassi și Ross, care au descris ciclul de viață al agenților malariei la om și la păsări, semnalând totodată că protozoarul producător de malarie este transmis omului prin înțepătura femelelor unei specii de țânțari - anofelul. în felul acesta este demonstrat, experimental, ceea ce știau de altfel și egiptenii antici, așa cum arată inscripția de la Denderah, și indienii civilizației Mohend- jo-Dario, care recomandau uciderea țânțarilor pentru stârpirea malariei. Atât Lavsran, cât și Grassi și Ross au fost în- cununați cu Premiul Nobel. începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, lupta împotriva malariei se leagă de aportul major al cercetătorilor români. Pe a- tunci, România era una din țările cu cel mai mare procent de malariei (un bolnav la șase locuitori), atât din cauze de ordin social, cât și de ordin morfogeografic (mari bazine acvatice, lunca, lacurile, Delta Dunării). Un merit deosebit în eradicarea nu numai pe plan național, dar și la scară mondială a malariei îl are medicul român Mihai Ciucă. încă din pe- rioada interbelică a desfășurat o vastă acțiune, luptând cu acest flagel în țara noastră, în Peninsu- la Balcanică și chiar la mii de kilometri, în Africa și Asia, devenind - cum avea să o spună pro- fesorul H. Cordon, de la Universitatea Harvard - „medicul curant al unui miliard de oameni". Marele succes îl va obține însă după cel de-al doilea război mondial, când, inițiind și conducând campania împotriva malariei în România, a reușit ca, practic, în cinci ani (1948 - 1953) să realizeze eradicarea acestei boli de pe teritoriul țării noastre. Ținând seama de marea sa experiență și de strălucitele rezultate obținute în România, M. Ciucă este invitat în 1948, alătur i de alte patru somități ale malarologiei, să inițieze și să aplice un vast plan mondial de combatere a malariei. Campania pe plan mondial, încheiată în 1958, fără a rezolva integral problema, a înregistrat suc- cese care ar fi fost și mai mari dacă lipsa de fon- duri, de cadre medicale și, în unele colțuri ale lumii, de rezistența la DTT a unor anofeli, i-ar fi pus opreliști drumului victorios al acestei acțiuni. Sporozoare care poartă numele unui savant român Spre sfârșitul veacului trecut, o boală gravă lovise zeci de mii de vite care pășteau pe Câmpia 306 www.dacoromanica.ro Dunării. întrucât nimeni nu știa nimic despre ea, fusese gratulată de medicii veterinari cu ter- menul vag și general de „gastro-entero-nefrită“. în 1888, îngrijorat, guvernul a numit o comisie de specialiști, având în frunte pe marele Victor Babeș, ca să studieze boala și să-i găsească lea- cul. La 29 octombrie al aceluiași an, Babeș comunică rezultatul primelor cercetări în lucrarea „Despre hemoglobinuria bacteriană a boului". El precizează că în globulele roșii din sângele animalelor se găsesc, în fiecare hematie, câte două bacterii de formă sferică sau filiformă, numite de el Haematococus bovis. în urma acestor cercetări, Babeș nu numai că oferă valoroase soluții pentru combaterea bolii, dar pune în evidență primul reprezentant al unui grup de microorganisme încă necunoscut. La 22 august 1892, face, la Academia de ști- ințe din Paris, o comunicare despre cârciogul oilor, la care descrie un al doilea reprezentant din grupul microorganismelor descoperit în 1888 la vite. El constată că hematiile conținând parazitul sunt frecvente mai ales în splină și în edemele hemoragice ale seroaselor. Tot în această lucrare precizează că boala ovinelor din America, numită febra din Texas, al cărui agent patogen a fost descris de Smith în 1889 și de- numit Pirosoma bigemina, este cauzată de ace- lași parazit pe care el însuși îl descoperise și comunicase cu un an mai înainte. Fiind vorba deci de o prioritate a savantului român în descoperirea acestui grup de paraziți, Congresul de microbiologic de la Londra, din 1900, a hotărât ca una din clasele de sporozoare din care fac parte și paraziții respectivi să poarte numele de Babesioidea, cu familia Babesiidae, ce cuprinde mai multe genuri, printre care Babesia și Babesiella. Babesiozele (bolile provocate de babesii) atacă mamifere domestice și sălbatice de pe tot globul, producând simptome caracte- ristice: febră, tulburări digestive și nervoase, inapetență, degenerescenta celulelor din splină și ficat, care duc la scăderea cantității de lapte, slăbire și moarte. Agenții vectori ai babesiozelor sunt căpușele, care transmit prin înțepătură agentul infecțios de la animalele bolnave la cele sănătoase. G) VIERMII PARAZIȚI Uriașii viermilor lăți Din cele mai vechi timpuri, se cunoșteau paraziții aparatului digestiv, numiți de oamenii din popor viermuși, viermi, panglici și împotri- va cărora medicina empirică folosea, uneori cu succes, antihelmintice vegetale, pe care farma- copeea modernă le-a preluat (de pildă, se- mințele de bostan sau rizomul de ferigă). însă abia în secolul al XlX-lea au fost dezvăluite toate „tainele" viermilor paraziți, odată cu amănunțita cunoaștere a taxonomiei lor, a modului de viață și a gazdelor pe care se desfășoară ciclul lor de evoluție. Cele câteva sute de viermi paraziți se împart în două mari categorii: viermi lăți (Plathel- minthes) și viermi cilindrici (Nemathelminthes). Uriașii helmintilor paraziți sunt viermii lăți, alcătuiți în genere din trei părți: scolexul, sau capul viermelui, înzestrat cu organe de fixare, o zonă de creștere, „gâtul", și, apoi, strobilul, for- mat dintr-un lanț de segmente ce poartă numele de proglote. Scolexul e prevăzut cu ventuze - organe de fixare prin care toată colonia e atașată de peretele intestinal. în cazul botriocefalului, ventuzele sunt înlocuite cu două șanțuri adânci, numite botridii. în afară de rolul de atașare a pa- razitului de mucoasa intestinală, scolexul servește ca organ de proliferare, el dând naștere proglotelor. Strobilul, lung de 2 - 8 m, are forma de panglică (de unde îi vine și numele popular) și e format din câteva sute de seg- mente; cele mai tinere proglote se găsesc în partea anterioară, spre scolex, cele bătrâne în partea posterioară. Pe măsura maturizării, aces- tea se desprind și se elimină odată cu materiile fecale, iar prin diviziunea repetată a primului segment de lângă scolex se adaugă mereu noi proglote. Acestea sunt de trei feluri: tinere, hermafrodite și ovigere. Neavând nici aparat respirator, nici digestiv, cestodele sunt obligate să se hrănească prin inhibiție, cu substanțele lichide din conținutul intestinal al animalelor pe care le parazitează. 307 www.dacoromanica.ro Singurul aparat bine reprezentat și hipertrofiat față de cel al rudelor ce duc o viață liberă este aparatul reproducător. într-o singură proglotă se găsește și organul sexual masculin și cel femi- nin, cestodele fiind organisme hermafrodite. In urma fecundării iau naștere ouă. Toate cestodele se dezvoltă cu ajutorul gazdelor intermediare. Viermii lăți ai omului sunt panglica solitară (Taenia solum), care are drept gazdă intermedi- ară porcul, tenia mică (Taenia saginata), găzduită în drumul spre om de către vacă, și botriocefalul (Diphyllobothrium latum), cel mai impozant (8 - 12 m lungime), luat de la pești. Omul se infectează cu tenie mâncând carnea cu cisticerci a animalelor respective. Când larva ajunge în intestinul omului scolexul iese din vezicula în care este adăpostit și se prinde de peretele intestinal al noii gazde, începând unul câte unul segmentele care vor forma strobilul. Embrioforii (ouăle cu coajă) sunt eliminați de om și ajung într-o formă sau alta pe pământ de unde sunt ingerați după caz, de porc sau de va- că, ce devin gazde intermediare. Coaja embrio- forului se digeră, iar embrionii hexiacanți eli- berați, ajutându-se de cele șase stilete, își fac loc printre celulele intestinale, intră în circulația generală și se opresc la nivelul unui organ (de obicei mușchii) unde se transformă într-un cis- ticerc. Consumând came insuficient de fiartă sau friptă, omul înghite cisticercii și ciclul de evoluție al viermelui se continuă. La botriocefal, oul nu este embrionat în momentul eliminării de către om. Embrionul se formează mai târziu, când oul ajunge prin diferite căi în apă. După ce se formează pe deplin, embrionul deschide capacul oului și iese afară, plutind în apă cu ajutorul cililor. Semănând cu un infuzor, el a primit numele de larvă infuzuriformă. Ea este ingerată de unele crustacee mici care se găsesc în apă (Cyclops sau Diaptomus). Acestea vor servi ca primă gazdă intermediară a botriocefalului. în aceste gazde, embrionul își va pierde cilii și va stră- bate, cu ajutorul celor 6 stilete cu care e înzes- trat, peretele tubului digestiv, va pătrunde în cavitatea generală a crustaceului și se va trans- forma acolo într-o larvă vermiformă, numită larvă procercoidă. Când micile crustacee de apă sunt, la rândul lor, ingerate de către un pește, procercoizii se vor elibera din corpul crustaceu- lui înghițit și se vor transforma în viscerele și musculatura peștelui într-un nou tip de larvă, cunoscută sub numele de larvă plerocercoidă. Ea reprezintă forma infestantă pentru om. La noi în țară, după doctorul N. Leon, peștii cei mai des infectați cu această larvă sunt știu- ca, bibanul și mihalțul. Populația se conta- minează mai ales cu icre de știucă. Teniile exercită o acțiune spoliatoare, irita- tivă, toxică și alergică, cu atât mai gravă, cu cât ele pot trăi în intestinul omului 30 - 35 de ani. O bună parte din sucurile intestinale destinate hranei omului este zilnic absorbită pe marea su- prafață a unei tenii lungi de câțiva metri. Prin mișcările lor, teniile irită pereții intestinului, ceea ce poate constitui punctul de pornire al unor afecțiuni gastrice. De asemenea, toxinele eliminate de plathelminți pot declanșa și tul- burări nervoase, cum ar fi amețeli, cefalee și chiar convulsii epileptiforme. Câțiva viermi cilindrici Din cele circa 5000 de specii parazite, aproape o jumătate se găsesc la mamifere. Nemathelminții se caracterizează prin corpul lung, fusiform, cilindric sau filiform, acoperit de cuticulă, o membrană protectoare rezistentă la enzimele gazdei. în interior, există o cavitate plină cu lichid perienteric, numităpseudocelom. Tubul digestiv este simplu, mergând în linie dreaptă de la orificiul bucal la cel anal. Hrana din intestinul gazdei este suptă de parazit cu ajutorul gurii și al faringelui, care aspiră ca o pompă lichidele cu substanță hrănitoare. Viermii cilindrici sunt dioici, deci prezintă dimorfism sexual (sexe separate). Femelele au de obicei dimensiuni mai mari decât masculii. Ei se înmulțesc fie prin ouă (Ascaridae, Strongylidae), fie prin ouă cuprinzând un embrion în dezvoltare — așa-numiții viermi ovo- 308 www.dacoromanica.ro vivipari [Spiruridae) fie vivipar, prin așa- numite larve-viermi (Filariide). Cel mai răspândit vierme parazit al omului este limbricul (Ascaris lumbricoides). El e atât de frecvent în Asia, încât greutatea totală a exemplarelor puse anual în libertate se ridică la circa 18 000 tone. Femelele măsoară 20 - 25 cm iar masculii 15—17 cm. în mod obișnuit, el trăiește izolat. Totuși se citează aglomerări de sute și chiar mii de indivizi formând adevărate gheme. Femelele de limbric elimină zilnic între 200.000 — 250.000 de ouă, extrem de rezistente la uscăciune și frig. Ele ajung pe diferite căi în grădinile de zarzavat, pe pășuni sau în livezi, iar de aici în stomacul celor care consumă legume, salate, fructe, fără să le spele. Larvele străbat peretele intestinal și, pătrun- zând în circulația portală, vor ajunge în ficat. Aici rămân circa 4 zile, interval în care continuă să crească, atingând 400 de microni. Apoi ajung, prin venele suprahepatice, în vena cavă, apoi, vărsate în mica circulație, poposesc în alveolele pulmonare, unde fac al doilea stagiu, de 5 - 7 zile, continuând să crească până la lungimea de 1 - 2 mm. Antrenate apoi de cilii vibratili care căptușesc arborele respirator, ele urcă pe bronhii și trahee până în laringe și în fundul gâtului, de unde sunt înghițite o dată cu saliva, pornind de data aceasta descendent pe traseul digestiv, de la faringe, până în intestinul subțire. Aici larvele continuă să crească, năpâr- lesc, devin viermi adulți, cele două sexe se acu- plează iar femela începe să depună ouă. Toată această „epopee" a limbricilor, de la ou la vierme adult, durează aproximativ două luni și jumătate. Purtătorii de limbrici se plâng de dureri abdominale, greață, tulburări digestive, mâncărimi la nas și la anus, salivă abundentă, insomnie, cefalee. Uneori, viermii astupă cole- docul, perforează peritoneul sau apendicele, producând tulburări organice grave. Nu numai larvele, dar și viermii maturi au obiceiul de a migra. Tendința ascarizilor de a-și modifica habitatul, de a rătăci, e cunoscută sub numele de eratism. Aceasta tendință e provocată de o iritare cu origine necunoscută. Atunci când o pornesc în jos prin intestinul gros și rect, totul sfârșește cu bine, deoarece vor fi eliminați prin fecale. Când însă migrează în direcție contrară ajung, prin canalul coledoc, în ficat sau prin esofag, faringe, laringe, trahee în plămâni, provocând leziuni grave. De aceea, medicii acordă ascariozei o atenție specială și prioritate față de alte vermi- dioze. La antipodul limbricilor se află, ca dimenisuni, viermușii - stringilii și oxiurii. Stringilii (Stringyloides stracoralis), oaspeți ai intestinului subțire, nu depășesc 2-3 mm în lungime și 0,6 mm în lățime. Ei se deosebesc de toți ceilalți nematozi deoarece au două generații adulte. Una, așa cum am văzut, își duce viața în mucoasa intestinului. O altă generație este legată de larvele de strongili care sunt evacuate în mediul extern odată cu materiile fecale. Ajunse pe sol, larvele eliminate continuă să crească, năpârlesc și se transformă în adulți. Această generație adultă liberă va da, la rândul ei, naștere la ouă, din care vor apărea adulți liberi. După un număr de generații dezvoltate pe sol, viața liberă încetează. Larvele devin infes- tante, introducându-se prin piele în mod activ, în organismul uman. După ce au străbătut pielea, ele intră în circulație, urmând aceeași cale ca și limbricii. Ajungând în intestin, ele reîncep viața parazită. Oxiurii (Enterobus vermicularis), care, ală- turi de Giardia, sunt cei mai frecvenți paraziți intestinali, au dimensiuni ceva mai mari decât strongilii (masculul măsoară 3-5 mm, iar femela 10-13 mm). Ei trăiesc în primele faze de viață în intestinul subțire, stabilindu-se apoi în cavi- tatea cecală. Caracterul biologic cel mai deosebit al oxiurului îl constituie faptul că femela nu depune ouăle unul câte unul, pe măsura formării lor, ci le reține în uterele sale, care se dilată considerabil pentru a le putea cuprinde. O femelă lungă de 13 mm poate conține 20.000 de ouă. Când toate ouăle sale au ajuns la același stadiu de dezvoltare, femela de oxiur migrează spre orificiul anal unde le depune pe toate o dată. Acest lucru se petrece de 309 www.dacoromanica.ro obicei seara, când omul se culcă. Chinuit de insuportabilul prurit (mâncărime), omul e nevoit să se scarpine, luând pe unghii și degete ouăle parazitului. Introduse din neatenție sau neglijență în tubul digestiv, aceste ouă vor pro- duce noi infestări, care se vor adăuga la cele vechi. Autoinfestarea este una din cauzele pen- tru care oxiuraza se vindecă atât de greu. Intr-a- devăr, în timp ce prin tratamentele efectuate se elimină o parte din paraziți, alții noi se introduc și perpetuează boala. în zonele tropicale și subtropicale (Aus- tralia, America de Sud, Africa de Sud) viermii paraziți care produc cele mai cumplite și greu de vindecat helmintiaze aparțin familiei Filari- ide. Filaria (Wuchereria bancrofti), vierme fili- form de 4 - 10 cm lungime, produce o boală - considerată în țările calde un adevărat flagel - numită elefantiazis. Anumite părți ale corpului (mâini, picioare, sâni, organe genitale, pleoape etc.) se umflă exagerat ca urmare a stânjenirii sau blocării circulației limfei. Pielea celui bol- nav ia aspect de piele de elefant, de unde și numele bolii. Larvele filariilor sunt transmise prin inter- mediul insectelor nocturne (în special țânțari). Ciclul lor vital este perfect sincronizat cu cel ai vectorilor care le răspândesc. Astfel, în timpul zilei, ele se retrag în vasele pulmonare, iar noaptea migrează în vasele periferice. Adesea, vasele periferice se rup și din ele apar la exteri- or viermi cu aspect de firișoare subțiri. în sân- gele omului se pot găsi milioane de exemplare. Cerșetorii localnici fac din umflăturile lor monstruoase și din colcăiala de viermi, pe care îi scot din piele cu ajutorul unor mosorele, un mijloc de a stârni compătimirea trecătorilor și a le deschide punga. H) INSECTE ȘI ACARIENI PARAZIȚI Pișcă și fug Paraziții temporari hematofagi ai oamenilor și animalelor, deci insectele sugătoare de sânge, care își spoliază din când în când victimele, sunt destul de numeroși. Printre cei mai cunoscuți se numără țânțarii, tăunii, ploșnițele și puricii. Țânțarii sunt insecte care aparțin ordinului Diptera. Unii sunt mici de 2 - 3 mm și aparțin genului Corethra. Răsar de după tufișuri ca din senin și biruiesc prin număr. Se așază cu sutele și cu miile pe bovine și cabaline și urmăresc în roiuri oamenii ce trec prin păduri sau pe margi- nea bălților. Atacurile lor se produc dimineața devreme și înainte sau după apusul soarelui, în zilele când e timp frumos, cald și fără vânt. Se știu încă foarte puține lucruri despre pierderile eco- nomice ce le produc, despre rolul lor ca vectori sau gazde intermediare. Din rândul țânțarilor mari din familia Culi- cidae se numără țânțarii obișnuiți (Culex), anofelul (Anopheles) și țânțarul egiptean (Aedes), toți trei comuni și în țara noastră. Culex este un spoliator lacom, iar în țările calde este gazda intermediară pentru viermele Wuchereria bancrofti, de care am amintit anterior. Femelele trebuie să se hrănească intens cu sânge în timpul maturării ouălelor. înțepătura lor este dureroasă și produce iritări și mâncărimi, deoarece ele inoculează, odată cu substanțele hemolitice și anticoagulante, și culicina, toxină responsabilă de fenomenele inflamatorii locale. Anopheles, cel mai mare din Culicide (atinge 7-9 mm), transmite malaria, iaMet/es, cu zbor rapid și nezgomotos, care stă ascuns în camere după fotolii, dulapuri sau tablouri, e responsabil de transmiterea frigurilor galbene de la om la om. Un țânțar foarte mic și păros din grupa fle- botonilor (Psichodidae) este țânțarul-de-papa- taci (Phebotomus papataci), răspândit în țările din bazinul mediteranean până la limita Europei centrale, apoi în Algeria, India și Asia Mică. După cum arată numele, acest țânțar înțeapă fără zgomot {papataci). El e agentul vector al flagelatelor parazite {Leishmania donovani), care provoacă în țările mediteraneene boala endemică numită Kala-azarul, și Leishmania tropica, vinovată de apariția buboiului-de-ori- ent, care lasă la populațiile arabe cicatrici vi- zibile. 310 www.dacoromanica.ro Dintre muștele hematofage (care uneori atacă și omul) amintim tăunii și musca colum- bacă. Tăunii (Tabanus, Pangonia, Chrysops, Chrysozoma) sunt muște viguroase, cu cap mare și aripi puternice, înzestrate cu un aparat bucal adaptat pentru înțepat și supt. Atacurile cele mai puternice sunt date în lunile august-septembrie și pe la ora prânzului. Femelele atacă animalele la pășune, în păduri, pe drum, în apropiere de adăpost, înțepând suprafețe greu de apărat ca botul sau coada. In afară de acțiunea lor de spoliere, tabanidele transmit la animale boli grave ca anemia infecțioasă, antraxul și tularemia, iar invaziile lor masive produc stări morbide la vite și la cai. Musca columbacă (Siniulium colum- baczense), de care se leagă frumoase legende populare, trăiește și în partea de sud-vest a țării, principalul său biotop fiind zona dunăreană a Porților de Fier, de unde se declanșează din timp în timp invazii masive. In ultimele decenii, ca urmare a construirii hidrocentralei, nu s-au mai înregistrat atacuri masive de simulide. Femelele fecundate se deplasează în roiuri mari pentru căutarea de hrană, ajungând uneori la distanțe de sute de kilometri de biotop (Ar- geș, Cluj, Maramureș). Atacul asupra ani- malelor are loc în aer liber și el este cumplit, înnebunite de înțepături, insectele pătrund și prin orificiile naturale, animalele o iau razna, oprindu-se cine știe unde. Starea de boală provocată de toxinele elibe- rate în timpul sugerii sângelui e cunoscută în știință sub numele de simulidotoxicoză. Una din puținele muște care a renunțat la deplasare, devenind un spoliator pasiv, este Ascodipterondm din Insulele Indo-Malaysiene. După terminarea stadiilor larvare și trans- formarea în adult, insecta duce câteva zile de viață liberă, înainte de a se fixa că parazit. în acest timp, ea nu se deosebește de rudele sale decât printr-un fel de trompă ceva mai dez- voltată. Din momentul în care își găsește gazda - o specie de lilieci ce trăiesc în aceste insule -, îi găurește pielea și se cufundă în ea. Atunci femela suferă o adevărată metamorfoză: aripile și picioarele i se desprind de corp și cad, ochii degenerează, iar capul și toracele se afundă în abdomen, care ia proporții, pentru a permite dezvoltarea glandelor sexuale. Printre musafirii neplăcuți ai animalelor și ai plantelor, din rândul insectelor, se numără și ploșnițele, care sug sângele animalelor și sucul plantelor. Cea mai comună și mai dezgustătoare heteropteră parazită pe om este ploșnița numită și stelniță sau păduche-de-lemn (Cimez lectu- larius). Ea a fost observată pentru prima oară în țările mediteraneene, de unde s-a răspândit în toată zona temperată. în 1503, a fost semnalată în Anglia, trecând apoi în America cu primii coloniști. Poate fi recunoscută ușor prin trupul turtit dorso-ventral, ca o piuneză, și prin mirosul ca- racteristic de „ploșniță", produs de o pereche de glande - semnal chimic de recunoaștere, apoi sexual și armă de apărare. Păduchii de lemn sunt vestiți prin rezistența lor la înfometare, putând sta nemâncați 1 - 2 ani. Ziua se ascund prin crăpăturile mobilierului, ale pereților, pe după tablouri sau alte lucruri din casă. Noaptea intră în acțiune, deplasându-se cu destulă iuțeală (1-2 cm pe secundă). Având un excelent simț de orientare, ploșnițele găsesc repede și cu precizie victima. în blocurile cele mai înalte, ele „cuceresc" progresiv toate etajele, deplasân- du-se de-a lungul țevilor de calorifer sau firelor de telefon. Urcându-se pe tavan, se parașutează în timpul nopții exact deasupra „obiectului", înțepăturile lor produc omului mâncărimi, agi- tație, insomnie. Dar mai grav este faptul că ploșnițele sunt purtătoare și transmițătoare a agenților unor boli periculoase: febra tifoidă, dalacul, tuberculoza, lepra. Puricii și păduchii au fost dintotdeauna sim- bolul insanității și mizeriei, însoțind uneori momentele de restriște ale omenirii, cum ar fi războaiele și calamitățile. Puricii (cu cele trei genuri: Pulex, Cerato- phyllus și Tenocephalus) parazitează păsările și mamiferele. Nu se constată o specificitate deosebită, insectele putând trece de la o specie de gazdă la alta. Astfel, puricii de păsări pot trăi și pe mamifere și puricii mamiferelor se întâl- 311 www.dacoromanica.ro nesc și la păsări și la om. Omul este parazitat în mod obișnuit de Pulex irfttans. Insectele adulte sunt hematofage, fiind înzestrate cu un aparat pentachet de perforare a pielii. Sunt foarte lacomi și, atunci când au posi- bilitatea să sugă sânge din plin, consumă până ce acesta este eliminat nedigerat prin orificiul anal. Așa se explică petele de sânge întâlnite pe lenjeria de pat sau de corp. Puricii au, în raport cu alte insecte, o durată apreciabilă de viață; în captivitate, au trăit 3-4 ani. De aceea, nu rareori, în programul cir- curilor de pe vremuri întâlnim și „numere" cu purici, longevitatea permițându-le să fie „dresați". în afară de faptul că puricii sunt gazde inter- mediare pentru unele cestode, ei pot transmite și peste umane. Astfel, Carotophyllus fasciatus - puricele șobolanului - este principalul vector și rezervor al ciumei. Păsările de curte sunt atacate de Caratophyllus gallinae, mai ales atunci când stau nemișcate în cuibare pentru pontă sau clocit. Cârtița de sub piele Parazitul care provoacă râia la om (Sar- coptes scabiei) a fost descoperit abia în secolul al XlX-lea, deși existența lui era afirmată încă din secolul al XH-lea de medicul arab Averzoar. Acesta scria că râia se datorește unui animal are trăiește în pielea omului. Nereușind să descopere misteriosul agent al râiei, sute de ani medicii i-au negat existența, considerându-1 o născocire a naturaliștilor. Această credință s-a menținut până în 1834, când studentul corsican P. Renucci a făcut dovada existenței lui pe baza unui procedeu folosit în mod curent de corsi- cani, adică scoțându-1 cu acul din pielea unui om râios. Sarcopții râiei sunt niște păienjenași (acarieni) de dimensiuni mici 0,15 - 0,80 mm, corpul globulos sau oval, având patru perechi de picioare și striații transversale sau circulare pe cuticula moale. în general, paraziții ce aduc râia, indiferent de animalul pe care trăiesc, se localizează la suprafața pielii sau galerii ale acesteia, în care pătrund în special femelele pentru a-și depune ouăle; ele mor de îndată ce și-au asigurat pro- genitura. Din cele 30 - 40 de ouă depuse de fiecare femelă, după o săptămână ies larvele. Acestea părăsesc galeriile în care au prins viață, venind spre suprafața pielii, unde invadează noi regiuni. După două-trei năpârliri succesive, larvele se transformă în nimfe, iar în interval de 7 - 8 zile în femele și masculi adulți. în această fază paraziții circulă foarte mult prin piele, hrănin- du-se, de obicei, cu celulele din stratul profund al pielii și cu limfă, adică cu lichidul transpa- rent, incolor sau gălbui, care se găsește în spați- ile dintre celule. Saliva secretată de paraziți ajută la digerarea hranei, dar tot ea este aceea care produce mâncărimea specifică râiei. Boală parazitară extrem de răspândită la oi, cai, vaci, porci, iepuri de casă, găini etc., râia face ca pielea acestor animale să devină groasă, aspră și uscată. Ea produce o cădere a lânii, a părului și a penelor din părțile atacate ale corpu- lui, fiind, astfel, o boală păgubitoare. I) CURIOZITĂȚI ÎN LUMEA PARAZIȚILOR Cucul, o pasăre parazită? Din cele mai vechi timpuri, oamenii au remarcat obiceiul cucului de a nu-și face cuib și a-și depune ouăle în cuibul altor specii de păsări. Și biologii și etologii sunt deopotrivă intere- sați de acest comportament ciudat. Pentru bio- logi, modul de viață eratic al acestei păsări explică parazitismul de cuib. Etologii consideră că teritoriul cucului nu presupune existența unui centru vital al reproducerii, ca la alte specii. El coincide cu centrul vital al altei specii și cade în grija ei. Se știe că femela de cuc nu-și face cuib, ci depune câte un ou în cuibul a 4 - 5 specii de păsări de pădure. Pentru a scăpa de concurență, puiul de cuc se descotorosește, încă înainte de a fi făcut el 312 www.dacoromanica.ro însuși ochi, de ouăle părinților săi adoptivi, ridicându-le pe spinare cu ajutorul aripioarelor și apoi aruncându-le peste marginea cuibului. Dacă frații vitregi au apucat să eclozeze, profitând de forța sa superioară puiul de cuc îi zvârle din cuib unul câte unul, până rămâne sin- gur. Părinții adoptivi continuă să-l hrănească pe intrus, chiar atunci când acesta nu mai încape în cuib și este incomparabil mai mare decât aceia ce-i poartă grija. „Natura nu cunoaște mila, nici crima, totul se petrece pe baza unui comporta- ment filogenetic, care asigură unei spețe per- petuitatea în dauna alteia", scrie Mihai Beniuc în lucrarea sa „Psihologia animală" (1970). Comportarea cucului nu este pretutindeni aceeași. Comportamentul unei specii de cuc din India - Clamai jacobinus - studiată în deceniul opt de omitologul englez J.A. Gaston se deose- bește mult de aceea a cucului de pe meleagurile noastre (Cuculus canorum). Cucul indian depune un ou în cuibul doar al unor specii din genul Turdoides și într-un mod original. în timp ce masculul de cuc distrage atenția părinților, femela își lasă oul să cadă în cuibul gazdei de la o înălțime de 15 cm. Având coaja groasă, sparge de obicei un ou al gazdei, el rămânând întreg. Prin mărime și formă, oul de C. Jacobinus seamănă cu ouăle gazdei. Puiul eclozat este de aceeași mărime cu puii gazdei sau ceva mai mic. «Acest fapt - scrie N. Botnariuc în „Biolo- gie generală" 1919 - are implicații în corelați- ile „parazitului" cu gazda lui. Se știe că la cucul european puiul este mai mare decât puii gazdei și adesea chiar decât gazda adultă. Aceasta a dus la dezvoltarea obiceiului ca puiul de cuc să arunce din cuib unul, mai mulți sau chiar toți puii gazdei, pentru că numai în acest fel gazda poate satisface necesitățile de hrănire a „parazi- tului".» Puiul de C. jacobinus nefiind mai mare decât puii gazdei, și de fapt înlocuind puiul care ar fi ieșit din oul spart al gazdei, nu implică un efort nutritiv suplimentar din partea acesteia. Faptul că puiul de C. jacobinus nu aruncă din cuib puii gazdei are și altă semnificație. Având o singură gazdă (nu mai multe, ca la cucul euro- pean), aruncarea puilor ar reduce prea mult numărul gazdelor și, deci, al cuiburilor, lipsind cucul de locuri de depunere a ouălor. Parazitismul cucilor nu este doar o particu- laritate a modului de viață a acestor păsări, dar creează o corelație complexă și o reglare reciprocă a mărimii populațiilor, a structurii grupurilor, a ritmului înmulțirii celor două specii. Masculul remorcat Parazitismul poate deveni o formă de adaptare la viața abisală, unde domnește un întuneric deplin, iar partenerii sunt rari și dise- minați pe distanțe de sute și chiar de mii de metri. Cei înarmați cu semnalizatoare fosfores- cente se pot regăsi mai ușor. în schimb, ani- malele lipsite de fosforescență pot orbecăi inutil în această împărăție de smoală a abisurilor oceanice. Singura șansă de supraviețuire a spe- ciei este ca masculul și femela să se găsească cât mai aproape unul de altul și, dacă este cu putință, alăturați. O specie de pești undițari, cunoscută în știință sub numele de Edrilychmus schmidtii, a realizat un cuplu permanent, apelând la o formă originală de parazitism. Masculul, foarte mic, stă în permanență fixat de operculul femelei - un adevărat uriaș față de el. Tubul său digestiv este redus, în schimb testi- culele îi sunt foarte dezvoltate. între femelă și mascul s-a realizat o comunicare a vaselor de sânge (adică o parabioză), masculul primind hrana de-a gata de la femelă. Singurele lui funcții sunt cele de respirație și de reproducere. Tot o parabioză temporară de natură parazitică, întâlnim la mamiferele vivipare, deci și la om, fătul acestora hrănindu-se în perioada intrauterină pe socoteala mamei. Răcușorul travestit Prin plasele pescarilor se încurcă adeseori crabi care, întorși cu pântecul în sus, prezintă o particularitate demnă de atenție. Sub abdome- nul crabului stă atârnat un animal straniu, redus 313 www.dacoromanica.ro la un sac bilobat plin de ouă. Datorită formei sale specifice și gazdei de care se prinde a fost numit Sacculina carcini - deci „desaga racu- lui". Multă vreme, oamenii de știință considerau Sacculina drept un vierme parazit și zoologiile de acum un veac îl plasau la acest capitol. Abia când cercetările au dovedit că larva sa de tip nauplius prezintă caracteristicile crustaceelor, poziția lui sistematică a trebuit să fie radical modificată. Cunoscutul zoolog francez Yves Delage a studiat și descris, la sfârșitul secolului al XlX-lea, istoria dezvoltării extrem de curioase a acestui crustaceu. Din oul ajuns în apă iese larva liberă naupliană, cu trei perechi de picioare, care, după ce ajunge la faza cypris, cu șapte perechi de picioare, caută un crab tânăr înainte de năpârlire și se agață de un păr chiti- nos al acestuia prin antena a doua. Aceasta, după ce se răsucește, se transformă într-un organ de tipul unei canule de seringă care intră în corpul crabului. Concomitent, toate organele parazitului se resorb și formează o aglomerare de celule. Prin mișcări de tip amiboidal, acest germene înaintează în lungul intestinului crabu- lui și ajunge la limita toracelui cu abdomenul. Aici își începe activitatea, formând o tumoare care produce liza mușchilor, a țesutului tegu- mentului și a chitinei, ieșind la exterior. Parazi- tul crește în afară formând un sac, dar crește și în interior, formând o rețea de rădăcini care pătrund în tot corpul crabului, până și în picioare. Prin această rețea de rădăcini, parazi- tul absoarbe sucurile gazdei ca și o plantă, dar organele vitale ale crabului nu sunt atacate. Ajuns la maturitate, parazitul se reduce anatom- ic la un sac cu ouă. O excepțional de interesantă formă de adaptare la viața parazită o constituie faptul că Sacculina este capabilă să modifice caracterele sexuale ale gazdei, conferind crabului mascul trăsături feminine. Feminizarea nu este doar morfologică, ci apare și în compoziția chimică a diferitelor structuri. De asemenea, crabul capătă instincte materne. El apără parazitul ca și cum ar apăra propriile lui ouă. S-au emis multe ipoteze în această privință. Cea mai recentă, a lui Hans Fuchs (1983), presupune că parazitul emite anumiți hormoni sexuali capabili să ori- enteze și definitiveze sexul crabului tânăr. Parazitismul acestui mic cipriped prezintă un mare interes științific nu numai pentru formele originale de adaptare dar și pentru importantele dovezi pe care le aduce în sprijinul concepției evoluționiste. „Monștrii" vegetali „Parazitismul naște monștri"... Nicăieri nu se aplică mai bine această aserțiune a unui mare biolog german din veacul al XlX-lea decât în lumea plantelor superioare, unde multe monstruozități au dat naștere la super- stiții, la... erori de taxonomic ori au devenit... mode horticole. Un caz tipic în această privință îl reprezintă lalelele pestrițe pe care horticultorii olandezi le-au adoptat în cultură în secolul al XVII-lea și care s-au răspândit în întreaga Europă în prima jumătate a secolului următor, devenind în acea epocă un frecvent motiv de inspirație pentru pictorii de natură moartă. Caracterul pestriț al petalelor se datora prezenței unei bacterii endoparazite (Phythobacterium tulipae), care modifică repartiția pigmenților din cauza blocării unor porțiuni de vase. „Desenul" a devenit o modificare adaptativă, intrată în codul genetic și transmisă ereditar, odată cu bacteriile ale căror spori se conservă în bulbul lalelei. Străbătând pădurile, atenția noastră este atrasă de unele anomalii vegetale care, fără a schimba înfățișarea generală a copacilor, îi împodobesc cu o seamă de formații anatomice stranii, provocate de unii paraziți. In pădurile de conifere, unele exemplare de molizi sau brazi poartă pe ramuri mănunchiuri de crenguțe ciudate, numite în popor mături de vrăjitoare, în jurul cărora s-au țesut numeroase superstiții. Aceste formații sunt provocate de o ciupercă microscopică, Melampsorella, care în stadiul ecidian infectează lujerii anuali. Mugurii acestora, sub excitațiile ciupercii, dau naștere la un sistem bogat de lujeri lungi, verticali și foarte apropiați între ei, formând adevărate tufe. Din 314 www.dacoromanica.ro acești lujeri pornesc rămurele scurte, opuse, în verticil sau alterne, care cresc la întâmplare. Ele nu sunt lipsite de frunze, însă acele sunt cu totul deosebite de cele sănătoase prin culoare, ori- entare, formă și număr, fiind mai scurte, aproape rotunde, așezate mai rar, de jur împre- jurul axei și lipite pe fața inferioară de dungile alb-creloase. în timp ce frunzele ramurilor sănă- toase de molid sunt persistente, acele măturilor de vrăjitoare se schimbă în fiecare an, asemenea copacilor cu frunze căzătoare. Aceste mături cresc an de an, putând atinge o înălțime de 1 m, și se mențin 10 — 20 de ani, fiind mai apoi smulse de vânturile mai puternice. Tot în pădurile de molid vom remarca pe cetini, alături de conurile obișnuite, și alte conuri mai mici, cam cât o alună, cu un aspect original, care aduce puțin cu acela al conurilor de tuia orientală din parcuri. Aceste conulețe solzoase, de culoare galbenă-cafenie-roșcată, prinse de o parte a lujerului sau jur împrejurul acestuia, sunt galele păduchelui molidului (Sac- chipantes viridis), o insectă mică, cu aripioare transparente, rudă bună cu Filoxerele. Dacă am secționa un astfel de con, am găsi înăuntru numeroase cămăruțe care adăpostesc câte o larvă. Coborând în pădurile de fag, un punct de atracție îl vor constitui frunzele acestei specii lemnoase, care uneori sunt împodobite cu un număr mai mic sau mai mare de mărgelușe ovoidale, tari, cu vârf ascuțit, până la 1 cm de înalte, la început colorate în verde-pal, apoi în roșu-viu. Aceste mărgelușe nu sunt altceva decât galele țânțarului de frunză al fagului (Makiola fagi), care își lasă ouăle pe mugurii nedeschiși. în lunile de vară, coroanele arinilor ce însoțesc râurile de munte par stropite cu vopsea roșie. Dacă, mânați de curiozitate, am încerca să ne explicăm acest fenomen, atenția noastră va fi atrasă de unele conuri care au o formă cu totul deosebită de cele normale. Anomalia este pro- dusă de o ciupercă (Taphrina alnii câni), care se introduce în solzii inflorescențelor femele. Sub excitațiile ciupercii, solzii se hipertrofiază, luând forma de măciucă, și ies în afara conu- rilor. Aceste formații de un izbitor roșu-carmin, care conține ascosporii ciupercii, se zăresc de departe și dau o notă caracteristică arinișurilor. Nici luncile cu sălcii nu sunt lipsite de sur- prize. Pe alocuri, elasticele mlădițe ale sălciilor apar împodobite cu ciucuri lungi, uneori și de o jumătate de metru și formați dintr-o serie de bumbi sferici, de dimensiuni deosebite, înșirați ca pe o ață. Acești ciucuri sunt gale produse de un neam de țânțar, Robdophaga terminalis, și formate din numeroase frunzulițe înghesuite. La început verzui, ciucurii capătă cu timpul o culoare galben-cafenie, iar spre toamnă se desprind și cad la pământ. Deși păgubitoare pentru păduri, toate aceste pitorești anomalii nu produc însă distrugeri masive care ar necesita luarea unor măsuri fitosanitare. Conserve de carne vie Un mare număr de viespi parazite, grupate în familiile Ichneumonidae, Braconidae, Chal- cididae ori Proctotrupidae, veșnic călătoare și lipsite de viață socială, asigură existența pro- geniturii într-un mod original. Viespile care sapă căsuțe în pământ sau construiesc cuibul pe ziduri așază o conservă „vie“ lângă ou, după care căpăcesc locuința. Altele, care nu sunt înzestrate cu instinctul con- structiv, își introduc pur și simplu ouăle într-o conservă „vie“, unde larva își va duce viața ca într-o adevărată pensiune. Să urmărim activitatea viespilor din prima categorie. Eumena pomiforma, de pildă, con- struiește cuiburi de pământ de forma unor mere pitice și adună aici larve, în mare parte imobi- lizate prin lovituri de lanțetă în centrii nervoși. Nefiind decât parțial paralizate, omizile vi- guroase ar putea vătăma cu mișcările lor saca- date micuțul și delicatul ou, dacă viespea l-ar plasa lângă victimă. Numai că viespea dă dovadă de o uimitoare prudență și ingeniozitate pentru a nu pune în primejdie viața progeniturii. Oul nu este depus peste conserva „vie“; este acoperit cu un tubuleț de mătase și suspendat de vârful încăperii printr-un fir care rivalizează în 315 www.dacoromanica.ro finețe cu acela al păianjenului, pendulând dea- supra hranei. Când oul a devenit larvă, firul, extensibil, îndreaptă viermele, așezat cu capul în jos, spre pântecul victimei din care se ospătează. Când larva se zbate, puiul de viespe se retrage brusc printr-un mic culoar spre vârful încăperii; acest culoar de refugiu nu-i altceva decât vechiul înveliș al oului, pe care puiul l-a modificat și adaptat nevoilor sale. Un fir suspensor, asemănător celui al Eumenei, se întâlnește la Odynera murorum, viespe care își construiește cuiburi în nisip, acoperind intrarea cu un tubuleț oblic de 3 - 4 cm. în aceste cuiburi aduce larve paralizate de nasicomi. Numai că larva viespei nu mai are acel tub de refugiu, ci un fel de lanț de ancoră pe care coboară până la hrana vie. însă Ichneumonidele, care fac parte din a doua categorie de viespi - acelea care nu-și con- struiesc căsuțe, dau dovadă de un meșteșug dus pe o treaptă și mai înaltă de perfecțiune. Ichneumonul planează deasupra cetei de omizi. Cu o iuțeală amețitoare se năpustește asupra celei alese, își înfige tariera și depune un ou. Celelalte omizi sunt atacate la fel, una câte una, până când ichneumonul și-a terminat ponta. După plecarea ichneumonului, omizile înțepate își continuă activitatea. înțepătura nu este nici otrăvitoare, nici prea dureroasă. Totul pare normal câteva zile, atâta vreme cât ouăle nu s-au deschis încă. Apoi omizile încep să dea semne de neliniște. Eclozate, micile larve ale viespii încep să consume măruntaiele omizii. Cu toată durerea resimțită, omizile continuă să se hrănească. Deși parazitate, gazdele supraviețuiesc 12 - 15 zile; alteori, omida, cruțată mai multă vreme, ajunge să devină crisalidă. în felul acesta, fără nici o muncă din partea lor, larvele care o locuiesc au un adăpost trainic pentru iamă. Din aceste crisalide, roase până la piele, ies primăvara ichneumoni și nu fluturi. Acești fabricanți de conserve „vii" au avut de rezolvat două probleme „tehnice" foarte difi- cile: a) prin ce procedeu să-și procure hrana vie; b) cum s-o conserve cât mai multă vreme, pentru a asigura ciclul vital al larvei. Dacă studiem cu atenție viespile parazite, observăm că unele sunt înzestrate cu ac veninos, iar altele cu o tarieră, când ascunsă într-o cută a pielii, când ieșită în afară în toată lungimea ei, cu ajutorul căreia ele introduc ouăle în corpul unor larve de insecte. „în mod obișnuit, putem aprecia adâncimea la care este depus oul după lungimea tarierii. Viespile parazite cu tarieră scurtă sunt atrase de larvele care trăiesc în aer liber, ca - de pildă - omizile. Cu toate acestea, dacă omida este acoperită cu peri lungi, care țin viespea parazită departe de pielea victimei, sonda alungită este din nou necesară spre a vârî ouăle înăuntrul cămii. Pentru omizile cu piele netedă, lipsite de orice apărare, hymenoptra este înarmată cu o tarieră foarte scurtă. Pentru a face să iasă afară lanțeta, ferăstrăul, tariera subțire sau altă unealtă de acest fel, folosită la ouat, tre- buie să apeși la capătul pântecului insectei". (J.H. Fabre). Dacă viespile cu tarieră rezolvă mai ușor problema achiziționării conservei vii, lăsând în sarcina larvei modul cum trebuie s-o păstreze cât mai mult timp, viespile cu ac veninos trebuie să împlinească un adevărat tur de forță „chirur- gicală" pentru a imobiliza conserva „vie" pe care o vor transporta la cuib. Viespea Cerceris manifestă predilecție pen- tru Cleoni, așa-numiții gândaci cu rât, pe care îi imobilizează cu o singură înțepătură paralizantă aplicată exact în unicul ganglion al insectei, care comandă mișcările. O rudă bună a sa preferă Buprestizii, gândaci cu luciu metalic multicolor. Indiferent de gândacii preferați de fiecare specie de Cerceris, ei au o particularitate comună: nu posedă decât un ganglion nervos. Genul Cerceris nu are la dispoziție decât o singura înțepătură otrăvită pentru a-și imobiliza victima. în schimb, viespea Sphex, după o luptă dra- matică cu un greier voinic, îl răstoarnă și îl înțeapă de trei ori: o dată sub cap, a doua oară în articulația celor două segmente anterioare ale toracelui și a treia oară în abdomen. Această particularitate a „anesteziei" se explică foarte simplu prin aceea că greierul are trei centri 316 www.dacoromanica.ro motori, distanțați unul de altul. Și în acest caz, viespile dau dovadă de uimitoare cunoștințe de anatomie. în ce privește modul cum larvele de viespi reușesc să conserve cât mai multă vreme hrana vie, ipoteza lui J.H. Fabre rămâne și astăzi va- labilă. „în corpul oricărei viețuitoare se află unele organe mai de trebuință decât altele la menținerea vieții, scrie Fabre în Les ravageurs. Așa sunt inima și creierul la animalele supe- rioare; există însă organe asemănătoare, tot atât de necesare pentru viață. Dacă larvele ichneu- monului, scotocind prin măruntaiele victimei lor, ar răni cumva aceste organe esențiale, omida ar muri curând; larvele ar muri însă și ele, căci au nevoie de alimente proaspete și nu de came stricată. Dacă viermișorii sfâșie cumva ceea ce nu trebuie, s-a terminat cu viața lor. Pen- tru a le da putința să trăiască, omida trebuie și ea să trăiască; ea trebuie să-și prelungească dureroasa existență până când ei vor fi gata să se metamorfozeze. Viermii care rod măruntaiele omizii respectă, deci, cu nespusă grijă fiecare organ trebuincios pentru menținerea vieții și se hrănesc cu restul; ei deosebesc de minune ceea ce pot ataca, de ceea ce nu trebuie cruțat.** Pe drept cuvânt Henri Coupin, în „Les arts et les metiers chez les animaux", scria în legă- tură cu uimitoarea lor artă de vânători și fabri- canți de conserve: „Nu găsiți că ucigând un biet iepuraș cu un glonț de pușcă sau sucind gâtul unei nefericite prepelițe noi acționăm ca niște primitivi în comparație cu aceste mici insecte care, fără a ști nici anatomie, nici fiziologie, își tratează prăzile atât de științific, încât ele se conservă intacte și suculente săptămâni întregi și chiar știu să le mănânce timp de cincisprezece zile fără să le afecteze prospețimea?** Metoda de combatere biologică a dăunăto- rilor care, în urma riscurilor multiple legate de folosirea procedeelor chimice, a început să fie aplicată pe scară din ce în ce mai largă în toate țările lumii, exploatează în folosul omului parazitismul din lumea vie. Se știe că insectele fitofage au ca antagoniști naturali diferiți zoo- fagi numiți entomofagi, al căror număr depășește 50 000 de specii. Zoofagii sunt cres- cuți artificial în camere climatice și apoi lansați în agrobiocenoze în momentul în care dăună- torii s-au înmulțit în așa măsură, încât pot provoca grave pierderi pădurilor ori culturilor de legume, fructe și cereale. 317 www.dacoromanica.ro PREDATORISMUL (Violența în lumea vie) O precizare Predatorismul este o relație trofică, deci de hrănire, care se instalează între un individ care consumă organisme vii (prădătorul) și victimele sale (prada). în natură, predatorismul devine o relație obligatorie și necesară, constituind o cale de cea mai mare însemnătate pentru realizarea selecției naturale și, în același timp, pentru asi- gurarea echilibrului populațional. Se știe că vic- timele prădătorilor sunt, în primul rând, indivizi slăbiți, bolnăvicioși sau bătrâni. Prin împuți- narea sau înlăturarea acestora crește vitalitatea populațiilor-pradă, iar prin consumul prăzii, supus unor legi interne ale acestei relații, se menține un bun echilibru între consumatori și producători. „Din punctul de vedere al individu- lui - scrie N. Botnariuc - acțiunea prădătorului este dăunătoare, pentru că duce la distrugerea unor indivizi. Din punctul de vedere al popu- lației implicată în relații de predatorism, popu- lația prădătoare este un factor de selecție și, deci, de evoluție și de adaptare. între populația prădătoare și pradă se elaborează adaptări reci- proce, de pildă în privința efectivului populați- ilor și a ritmului de înmulțire. Prădătorul devine un factor al existenței prăzii, devine într-un fel o necesitate." într-adevăr, în anii când șoarecii de câmp se înmulțesc excesiv, vulpile au o fertili- tate crescută, născând câte zece pui. Dim- potrivă, în anii obișnuiți, numărul puilor de vulpe se reduce la jumătate. De asemenea, multe fapte arată că distrugerea prădătorilor nu duce la creșterea și prosperitatea prăzii ci, din contră, determină o scădere a populației, după care cu greu se reface. Este cazul eliminării peș- tilor prădători, ce face să scadă productivitatea peștilor ierbivori. Fenomenele generale ale relațiilor reciproce dintre pradă și prădători au fost exprimate de V. Volterra în 1931, în cunoscuta sa carte „Leqons sur la theorie mathematigue de la lutte pour la vie " prin trei legi fundamentale: a) Legea conservării mediilor aritmetice. Numărul mediu al indivizilor din specia-pradă și din specia-prădător rămâne constant, indepen- dent de fluctuații și de mărimea populațiilor, atâta timp cât rămân constante cifrele de creș- tere și de depresiune numerică ale populațiilor. b) Legea ciclului periodic. Echilibrul se menține prin creșterea și depresiunea corelativ numerică a celor două populații. Când crește curba speciei-pradă, crește și numărul prădăto- rilor care, vânând mai intens, produc o depre- siune a populației prădate. Scăderea prăzii pro- duce o scădere a prădătorilor, ceea ce permite refacerea efectivului prăzii. Succesiunea peri- odică a acestor cicluri asigură echilibrul popu- lațional și constanța relației trofice. c) Legea perturbării mediilor aritmetice. Când o forța externă distruge indivizii ambelor specii din biosistemul pradă-prădător, după încetarea acțiunii prada se reface numeric mai repede decât prădătorul. Cercetătorii din toate țările au constatat că această lege explică puternicele dereglări produse de combaterea chimică a dăunătorilor, mai ales cu D.T.T. De pildă, prin tratarea îndelungată a unei păduri cu insecticide, în scopul distrugerii cărăbușului de mai și insectelor xilofage, s-a constatat că dăunătorii au supraviețuit, în schimb au fost total eliminate insectele entomofage și chiar unele păsări consumatoare de insecte. Din aceasta cauză, biosistemul pradă-prădă- tor a evoluat într-o direcție nefavorabilă pentru prădător, numărul său de indivizi devenind la un moment dat atât de redus încât n-a mai fost capabil să controleze creșterea numerică a speciei-pradă. Predatorismul leagă populații aparținând unor grupe sistematice mai îndepărtate sau mai apropiate. Rareori prădătorii sunt strict spe- cializați pentru o singură specie; mai frecvent, un prădător poate ataca și consuma mai multe specii. Lupii pot ataca cerbii, țapii de pădure și de stâncă, dar și iepurii, oile, vițeii. Acvilele, în general, pradă marmote, șoareci de câmp, dar și 318 www.dacoromanica.ro păsări, miei etc. Se amintesc numeroase cazuri când unii prădători (ziși de gradul I) cad victimă altor prădători (de gradul II). Astfel focile și morsele - mamifere carnivore care se hrănesc cu pești și nevertebrate (moluște, crustacee) - formează prada preferată a ursului polar și a balenelor ucigașe. Prădătorii cei mai puternici ai unui biotop se află în vârful piramidei eltoniene. Ei, practic, n-au dușmani. In schimb sunt atacați de nume- roase specii de paraziți. Este cazul vulturului, leului, elefantului sau balenei - care, în mediul lor de viață, nu au contraconcurent (exceptând, bineînțeles, omul), dar care constituie un adă- post și o sursă de hrană pentru o bogată micro- faună spoliatoare. Prădătorii aparțin aproape tuturor grupelor zoologice. Ei pot fi întâlniți atât în lumea nevertebratelor (protozoare, insecte, arahnide, cefalopode), cât și vertebratelor (batracieni, pești, reptile, păsări, mamifere). Adaptări ale prădalnicilor într-o interesantă carte semnată de Valeria Barbu și Laura Mărgineanu, „Relații în lumea vie" (Cluj, 1986), se amintește de dubla determinare a comportamentului prădătorului, cea genetică și cea dobândită. „Determinarea genetică, se precizează în lucrare, se exprimă prin instinctele caracteristice speciei, în timp ce o parte din secvențele comportamentului de prădător se modelează la nivelul individului, în funcție de experiența socială și individuală. Modificarea comportamentului carnivorelor în captivitate, prin dresaj, pledează în sprijinul acestei idei." Comportamentul prădalnic se realizează prin acțiunea coordonată a tuturor organelor care iau parte la actul complex al predatorismului (păcălirea, atragerea, înspăi- mântarea, urmărirea, atacarea, uciderea, con- sumarea prăzii). Homocromia prădătorului, care îl ajută să se confunde perfect cu mediul, este un excelent mijloc pentru a păcăli victima. Blana leului și tigrului imită perfect în culoare vegetația savanelor și a pădurilor de bambus, pielea șopârlelor de nisip copiază mediul, albul ursului polar se confundă cu ghețarii, iar adaptarea cromatică a cameleonului a rămas proverbială. Organele de simț sunt foarte dezvoltate. Condorul, de pildă, poate depista de la înălțimea de 1.000 m orice mișcare pe sol, iar hiena sim- te, așezându-se în direcția vântului, mirosul prăzii de la 2 - 3 km. Dentiția carnivorelor este, în multe cazuri, adaptată la sfâșierea și mestecarea organismelor răpuse. Caninii, în special, sunt puternici și une- ori curbați (ca la feline), incisivii lungi și puter- nici, ca la un neam de otarie (Arctocephalus), iar măselele carnasiere sunt mari, puternice, cu - un relief bine pronunțat. Acolo unde nu există dinți, apar plăci care sfărâmă prada, ca la omi- torinc, ori se dezvoltă un cioc puternic, de obi- cei curbat (vulturi, bufnițe). La animalele insec- tivore, limba poate fi cilindrică și cleioasă (fur- nicar, pangolin, echidnă, ciocănitoare) sau pro- tractilă (prinsă la vârful ei și aruncată înainte), ca la cameleon sau broască. Prădătorii care nu sfâșie și mestecă prada, o înghit întreagă după ce au capturat-o, încolăcind-o și sufocând-o prin compresiune. Așa procedează șerpii uriași (boa, pitonul, ana- conda), ce sunt înzestrați cu un os pătrat care, la deschiderea gurii, atinge poziția verticală, astfel încât diametrul gurii poate depăși diametrul prăzii, adesea mai groasă decât corpul șarpelui, care însă se dilată mult pentru a o putea încor- pora. Dat fiind că hrana prădătoarelor conține cu prioritate proteine și lipide (și nu celuloză), intestinul acestora este cu mult mai scurt decât al ierbivorel or. Se știe că multe animale de pradă sunt bune alergătoare (ghepardul dezvoltă în cursa de urmărire pe distanțe scurte 112 km/oră), unele folosesc mijloacele de intimidare (răgetele leu- lui, hipnoza șarpelui) altele sunt imune la toxi- nele prăzii (pasărea secretar, dihonii, ariciul etc.) sau pot „posti“ timp îndelungat (broasca țestoasă, șerpii, bufnițele) atunci când lipsește vânatul, căzând într-un fel de catalepsie. La unii vânători mai puțin puternici se con- stată specializări uimitoare, ei servindu-se pen- tru prinderea prăzii fie de capcane (păianjenii, 319 www.dacoromanica.ro leul-fumicilor, repedeaua), fie chiar de unele obiecte ascuțite, ca un neam de cinteză din Insulele Galapagos. Vom reveni asupra acestor originali vânători. Pentru prinderea prăzii, unele animale acțio- nează solidar. Este cazul râsului, vulpii, jderului de copac, acvilei. Altele (mai ales mamiferele) vânează în perechi, de obicei atunci când au pui mici pe care trebuie să-i hrănească. Când condițiile sunt nefavorabile sau prada este mai greu de obținut și e mai puternică, vânătoarea se face în haite, asociații pentru vânat, în care se folosesc anumite tactici pentru prinderea prăzii (intimidare, izolare, înconjurare, hărțuială, obosire etc.) și se stabilește o anumită ierarhie pe baza legilor dominației (vezi Tudor Opriș: „Animalele vorbesc?"). în acest fel procedează lupii, coioții, șacalii, leii, a căror vânătoare, ade- seori înregistrată pe pelicule, dezvăluie forță, ingeniozitate, abilitate, spirit strategic. Cei mai mici prădători Protozoarele aparținând clasei ciliatelor sunt cei mai mici prădători. Ele poartă numele și de infuzori, deoarece se înmulțesc rapid în infuzii de paie sau fân și pot oferi un bogat material de observație microscopică. Din cele peste 8000 de specii de ciliate descrise până în prezent în întreaga hime, trei sunt mai cunoscute: pantofiorul (Paramoecium), ciliatul-trompetă (Stentor) și ciliatul-clopot (Vorticella). Indife- rent de particularitățile de formă și, uneori, chiar de organizare, ciliatele prezintă câteva trăsături comune. în primul rând, ciliatele, ființe microscopice, au un contur foarte bine precizat, datorită unui strat cortical de citoplasmă de formă fixă, străbătut de diferite sisteme de fibrile, în care stau înfipți niște corpusculi. Aceștia constituie baza cililor, perișorii atât de caracteristici clasei, răspândiți în șiruri uniforme pe întreaga suprafață a corpului, transformați uneori în peri tactili rigizi (cili) sau, alteori, contopiți în orga- nite locomotorii, compuse. între cili se află ade- sea, dispuși regulat, tricociștii care apără ani- malul. Cilii nu se mișcă la întâmplare; mișcarea lor este perfect regulată. Cilii bat apa metacron, așa cum se unduie un lan de grâu în bătaia vân- tului. Mișcarea lor este adaptată nevoilor celulei. Pantofiorul (Paramoecium) își poate schimba direcția de înaintare sau chiar se poate răsuci pe loc, ceea ce dovedește existența unui centru de reglare al mișcării (motorium), care încă nu a fost localizat cu precizie până în prezent. La Vorticella există un picioruș (pedun- cul) care, atunci când animalul este liniștit, e destins, dar se contractă brusc la o excitație, transformându-se într-o spirală strânsă ce trage în jos tot corpul în formă de clopot al animalu- lui. Mișcările pedunculului se datoresc unor for- mații contractile denumite mioneme, care seamănă oarecum cu microfibrilele mușchiului striat. Un rol important în realizarea acestor mișcări ale pedunculului îl joacă ionii de calciu, care, în momentul contracției piciorului, se unesc cu o substanță din corpul animalului, etilen-diamin-eter-te-traacetat (ESTA), iar în timpul destinderii eliberează energia din ATP, permițând astfel relaxarea mionemelor. Hrănirea ciliatelor este spectaculoasă și poate fi urmărită la microscop. Coroana de cili în veșnică agitație gonește prada spre gura animalului (citofaringe). Aici, cu ajutorul unor pseudopode, ea este îndreptată spre vacuolele digestive, care, datorită curenților interiori ai protoplasmei, circulă în tot corpul protozoarului (cicloză). în acest timp are loc digestia, la început intrând în funcțiune sucurile digestive acide ce ucid prin oxidare organismele vii inge- rate, apoi cele alcaline care diger^ substanțele proteice. Digestia nu durează mult; produsele de excreție sunt eliminate cu ajutorul vacuolelor pulsatile. Cercetătorul englez J.O. Corliss aprecia, în 1959, că un ciliat aflat într-un mediu cu hrană abundentă consumă zilnic circa 3000 de micro- organisme. Imensa masă de protozoare răpi- toare menține astfel un bun echilibru biologic al apelor dulci și sărate, fiind cunoscută viteza fan- tastică cu care se înmulțesc în special bacteriile. „Dacă în apele noastre nu ar exista microor- ganisme unicelulare mâncătoare de bacterii de 320 www.dacoromanica.ro Vorticella, Paramoecium, Stentor, Chilodon, Balantidium și multe altele, apele ar fi culturi pure de bacterii. Dacă nimic nu ar opri dez- voltarea lor, în zeci de zile ele ar putea ocupa întreg volumul mărilor și oceanelor." (E. Pora: „Am întâlnit animale cu obiceiuri curioase") Nevertebrate care se hrănesc cu vertebrate Socotim în mod greșit că, aflându-se pe o treaptă mai înaltă a evoluției, vertebratele sunt la adăpostul atacului unor nevertebrate prădă- toare, deoarece ne-am obișnuit cu ideea că șopârlele, păsările și chiar unele mamifere consumă insecte, păianjeni, viermi, iar balenele cantități enorme de crustacee. Și, totuși, atât în mediul marin, cât și terestru există vânători din rândul nevertebratelor care nu se sfiesc să atace vertebratele. în cele mai multe cazuri - când prădătorul este mai mărunt sau măcar egal în dimensiuni cu prada - se face apel la otrăvuri pentru paralizarea și deci imobilizarea victimei. Doar într-un singur caz, al cefalopodelor (sepii, caracatițe gigantice), forța fizică a organelor prehensile (brațele) ajunge pentru capturarea unor pești mai puter- nici. Din rândul celenteratelor, animale infe- rioare marine, se recrutează vânători redutabili, înzestrați cu teribile arme chimice. Unul dintre aceștia este Physalia, cunoscută sub numele de galera portugheză, datorită formei sale ce amintește de galerele lui Vasco da Gama. Animalul are două părți. Una ținută dea- supra apei - pneumatoforul - un dispozitiv de plutire, de culoare violacee cu dungi, umplut cu aer, amintind ciudat de pânzele unei corăbii, și alta sub apă, cuprinzând indivizi specializați pentru hrănire (gastrozoizi) și pentru reprodu- cere (gonozoizi). Tot sub apă atârnă niște fila- mente albastru-violacee, lungi, răsucite, numite filamente urticante. Acestea sunt înzestrate cu baterii de nematociste, formații speciale de ve- zicule din care ies țepi fini conținând o otravă puternică. Pericolul care pândește astfel de colonii plutitoare este ca nu cumva să se lase în voia vânturilor regulate din zona unde trăiește animalul. în acest caz, colonia s-ar găsi mereu în aceleași ape, epuizându-și hrana, ori ar putea eșua pe țărmurile spre care bat alizeele. Printr-o uimitoare adaptare, Physalia își îndreaptă creas- ta pneumatoforului și în contra direcției vân- tului, putând astfel să se deplaseze mereu spre ape noi, în care găsește o hrană abundentă. Ast- fel, în emisfera nordică, în care bat alizee din- spre NE spre SV, Physalia navighează spre est și nord-est; în emisfera sudică, în care bat vân- turi dinspre SE spre NV, ea navighează spre est și sud-est. Acest animal a inspirat primilor na- vigatori care au făcut înconjurul lumii felul cum trebuie să-și orienteze pânzele pentru a naviga contra vântului. Faima Physaliei o reprezintă nu numai arta de „navigator", dar și filamentele ei urticante, care fabrică o otravă (actinotoxină) formată din două componente: o actinocongestină și tha- lassina. Studierea acestei otrăvi a permis, la începutul secolului trecut, savanților francezi Paul Portier și Charles Richet să descopere fenomenul de anafilaxie, de o mare importanță în medicina modernă, pentru evitarea șocului anafilactic într-un organism sensibilizat. Victimele Physaliei sunt în primul rând peștii. Un peștișor intrat în pânza de fire urti- cante este injectat cu venin și paralizat. Brațele îl ridică până la gastrozoizi, care se lipesc de corpul său, vărsând asupra prăzii sucuri diges- tive. După digestia intracelulară, produșii solu- bili difuzează prin substanța de legătură a indi- vizilor din întreaga colonie. O enigmă a naturii pe care am încercat s-o lămurim într-un alt ca- pitol al lucrării este faptul că doi peștișori, Nomeus și Peprilus, sunt imuni la actinotoxină și, ceva mai mult, găsesc un adăpost sigur între firele ucigătoare cu nematociști ale Physaliei. Despre cele mai evoluate moluște, cefalopodele, cu cei doi reprezentanți de seamă - sepia și caracatița - se cunosc multe și intere- sante lucruri. Creierul și gradul lor de inteligență, organele de simț, pungile cu cerneală de camuflaj, deplasarea, homocromia și organele luminiscente ale acestora au atras atenția biologilor. 321 www.dacoromanica.ro Caracatițele și sepiile sunt vânători redutabili. în căutarea și prinderea prăzii, aceste animale sunt ajutate de sistemul lor de deplasare și de organele de simț bine adecvate vieții de prădător. „Mișcările de înot ale cefalopodelor - scrie acad. E. Pora - sunt de două feluri: unele lente, datorită membranei ondulate (la sepii), sau tracțiunii încete pe fundul apei cu ajutorul brațelor din jurul capului (caracatița), și altele foarte repezi, provocate prin golirea bruscă a apei din camera branhială, care lovindu-se de apa din jur produce o mișcare în sens contrar, prin care animalul este aruncat deodată la o dis- tanță mai mare sau mai mică, ca un avion cu reacție." Dintre organele de simț, ochii gălbui ai cefalopodelor, situați de o parte și de alta a capului, asemănători cu cei ai mamiferelor și omului, le ajută foarte mult la vânat. Prezența unei prăzi la o distanță de 5 m determină un reflex rapid de orientare spre aceasta, elimi- narea bruscă a apei din camera branchială printr-un jet puternic împingând astfel sepia spre pradă. Brațele prind prada și animalul se întoarce brusc și, cu un alt jet de apă, se îndreap- tă spre adăpostul din care a ieșit. Hrana princi- pală a cefalopodelor sunt crabii și peștii. Ven- tuzele brațelor, cu diametre între 2 - 8 cm și cu o considerabilă putere de sucțiune, se prind pu- ternic de pradă, fiind greu de dezlipit. Brațele duc prada la gură, iar ciocul comos sparge crustele sau sfărâmă oasele, apoi bucățile înghițite sunt mărunțite de o radulă aspră și trimise spre stomac, unde sunt digerate. Alți nevertebrați capabili să consume ani- male vertebrate (șerpi, broaște, păsări) sunt păianjenii uriași din grupa Mygalomorfelor, frecvenți în regiunile tropicale. Mari cât podul palmei (5-8 cm), negri, păroși, înaintând cu pași săltați, ei inspiră repulsie și groază. Atât veni- nul, fie neurotrop, fie necropsie, injectat cu aju- torul chelicerelor, cât și firele de păr ce se pot înfige în piele când îl strângem între degete pro- duc efecte foarte neplăcute. In America de Sud trăiesc vânătorii de mici mamifere. Unii din ei (specia de Selenocosmia) consumă păsări pe care le ucid cu ajutorul veni- nului. Alții (specii de Mygale) au predilecții pentru broscuțe care, după ce sunt omorâte, sunt consumate în întregime (afară de oasele capului și coloana vertebrală). în sfârșit, Gramostela longimana atacă de preferință șerpii din neamul Crotalus. Odată cu veninul, se injectează în corpul victimei și o serie de enzime ce provoacă o digestie extracorporală a țesuturilor și după înmuierea lor, lichidul digerat este aspirat tot prin chelicere în gura păianjenului. Procesul de digestie se continuă în diverticulii toracoente- rici, care au evaginații în interiorul fiecărui picior, și numai după aceea produșii digerați complet trec în intestin, unde se absorb. Păianjenii de tot soiul joacă un rol de seamă în micșorarea numărului de insecte vătămă- toare, asigurând echilibrul populațional al celor mai numeroase vietăți ale planetei noastre. Un calcul făcut în 1940 de W.S. Bristowe la Royal Society din Londra, arată că, numai în Anglia, păianjenii de toate speciile distrug circa 220 tri- lioane de insecte. Dacă luăm în medie ca greu- tate a unei insecte numai 0,1 g, aceasta înseam- nă o distrugere de circa 20 de milioane tone de insecte anual, ceea ce nu este o cifră neglijabilă. Fabricanții de capcane Dintre uimitorii fabricanți de capcane - prezentați pe larg de mine în „Artizanii na- turii", prădători mărunți din lumea neverte- bratelor - vom aminti aici doar câțiva păianjeni, îndemânatici țesători de plase, și larva de leul furnicilor, săpătorul unor capcane-pâlnii, ade- vărate capodopere de ingeniozitate. După cum bine se știe, mătasea păianjenului este secretată de glandele serigene, ce se deschid prin așa-numitele papile filiere; fiecare segment posedă patru perechi de papile. Sub- stanța iese prin niște orificii situate pe o placă de chitină, care poartă numele de cribelum. Pe penultimul articol al ultimei perechi de picioare se găsește un pieptene, numit calamistrum, for- mat din peri încovoiați, cu care păianjenul 322 www.dacoromanica.ro scoate firele lipicioase din cribelum. Firele trase sub pântec sunt luate în mandibule fie pentru a fi tăiate, fie pentru a fi făcute ghem, fie pentru a fi prinse de un substrat. Ceea ce e uimitor la păianjen e capacitatea lui de a produce fără încetare fire și de a le da o mulțime de destinații: capcane pentru cap- turarea insectelor, adăposturi, pungi pentru ouă, clopote pentru imersiune în apă sau mici „ae- rostate" pentru lungi deplasări în văzduh. în cele mai multe cazuri, firele servesc la formarea unui cocon de ouă. Sub protecția coconului, se maturează ouăle, și tot aici stau câtva timp și păianjenii după ieșirea lor din ouă. „Sunt cunoscuți coconii rotunzi pe care, încă din luna mai, femelele păianjenilor-lupi (Lycosa) le târâie după ele prin frunzarul pădurii. Coconul cu picior al genulului Agroteca are, în prima dimineață după formarea sa, aspectul unei cupe de vin, atârnate, iar a doua zi se transformă într-un bulgăre neînsemnat de pământ. Această transformare se datorește faptului că în a doua noapte femela-mamă transportă neîncetat bucățelele de pământ la formația suspendată cam la jumătate de metru deasupra solului, ca în felul acesta s-o mascheze. Coconii păianjenu- lui-viespe (Argiope bruenichi) au aspect de baloane; sunt mari, iar la exterior sunt acoperiți cu o pânză de forma hârtiei." (A. Brehm). Uneori firul îl ajută — precum o frânghie pe alpinist la trecerea unor „prăpăstii". Alteori, cu ele păianjenii își construiesc locuințe temporare sau definitive, de obicei în pământ (Atypus mygala). Plasele au diferite forme. Păianjenul-de-casă (Tegenaria domestică) își construiește plasele, atât de neplăcute pentru gospodine, pe tavan, sub formă de pâlnie. Păianjenul-de-casă stă pe suprafața acestei formațiuni, pe când păianjenii- de-baldachin (Liny-phia), ale căror plase lucesc în diminețile de vară pe tufișurile cu rouă, stau pe partea inferioară a plasei. Ei întind peste plasă fire de cursa și ucid prin plasă insectele ce se împiedică de fire. Păianjenii-sferici (Theridi- idae) își construiesc o plasă de vânătoare sub formă de acoperiș, de la care atârnă o mulțime de fire de prehensie foarte slab fixate de sol și prevăzute cu picături de lipici. O gânganie care, fugind pe pământ, se lipește de aceste fire poate fi trasă în sus de către păianjen, ce o țintuiește de acoperiș, imobilizând-o printr-un jet de lichid cleios. Fixarea victimei este definitivă atunci când, în urma mișcărilor sale de apărare, lipiciul se întinde sub formă de fire și apoi se întărește. La cea mai înaltă perfecțiune ajung formați- unile de păienjeniș ce servesc ca plase de prins insecte. Sunt binecunoscute plasele artistice, ca niște voaluri întinse în aer, confecționate de păianjenii cu rețea în formă de roată (Argiopi- dae), al căror reprezentant este păianjenul-cu- cruce (Aranea diademata). Deși pare confecționată cu elegantă ușurință și rapiditate, capcana păianjenului este o operă complicată și migăloasă. Henri Coupin re- latează că „o pânză cu diametrul de 36 - 39 cm cuprinde, după calcule aproximative, 120 000 de noduri". Tot naturalistul francez precizează că firele care intră în construcția pânzei nu sunt de același fel. „Firele care constituie marea frânghie transversală, coarda verticală și razele sunt făcute dintr-o mătase uscată. Dimpotrivă, acelea care formează cercurile sunt fabricate dintr-o mătase care rămâne destulă vreme lipi- cioasă, proprietate prețioasă, căci ea permite fi- rului să contracteze o aderență completă cu spițele." în Madagascar trăiește o specie de păianjen care a intrigat mult timp de naturaliști. Pânza sa este destul de asemănătoare cu aceea a păian- jenului-cu-cruce, numai că în mijlocul ei este întins un fir gros, argintiu, un adevărat cablu în formă de zig-zag. Utilitatea lui n-a putut fi lesne lămurită. Abia după îndelungi observații, pe la începutul veacului al XlX-lea, doctorul Vinson a dezlegat misterul, i-a venit în ajutor o lăcustă uriașă, care s-a năpustit din greșeală în plasă. Spre surprinderea medicului-naturalist din Antanarive, plasa nu s-a rupt. Amețit de șoc, orthopterul a rămas o clipă prins de plasă, timp suficient pentru păianjen pentru a „lega" la iu- țeală cosașul cu acest cablu. Prada era prea voluminoasă pentru a fi imobilizată cu fire sim- ple; cablul era plasat acolo nu numai pentru a 323 www.dacoromanica.ro consolida plasa, ci și pentru a înfășură prăzile cu... gabarit depășit. Primul studiu complex despre arta cu care păianjenii își construiesc capcanele a fost scris în 1940 de profesorul Hans Peters, de la Universitatea din Tubingen. în 1968, monografia lui Witt, Reed și Peakall menționează 280 de studii și lucrări pe această temă, în întreaga lume. Astăzi se știe că păianjenii sunt sensibili la vibrații (mai ales la acelea provocate experi- mental de nota „la“ scoasă de un diapazon). Cu cât păianjenii sunt mai mari și, deci, prăzile mai voluminoase, gradul lor de sensibilitate des- crește, în schimb, păianjenii mici, care cap- turează insecte mărunte și delicate (unii țânțari bat de 700 de ori pe secundă din aripi), sunt sen- sibili la frecvențe înalte. Cercetările efectuate în 1983 de H. Deek au demonstrat că păianjenii recunosc natura victimei după numărul de vibrații ce-1 transmit pânzei, vibrosensibilitatea (vibrotropismul) fiind una din cele mai intere- sante adaptări ale păianjenului la activitatea prădătoare. Să ne deplasăm acum în zona dunelor ma- ritime risipite din loc în loc și pe litoralul româ- nesc al Mării Negre. Atenția ne va fi atrasă de un fenomen curios; pe întinderea netedă a nisi- pului răsar din loc în loc mici gropi așezate prin tufe sau sub frunzele alburii și cărnoase ale scaiului-de-mare (Eryngium maritimum). Gropițele par pâlnii produse de explozia unor bombe minuscule. Aceste pâlnioare nu-s altceva decât cap- canele larvei unei insecte numită pompos leul- furnicilor (Myrmeleon formicarius). între părinți și copii e o mare deosebire atât la înfățișare, cât și la năravuri. în fizionomia ei, insecta împrumută câte ceva și de la libelulă, și de la fluture. De la libelulă are trupul lunguieț și aripile de țiplă moale, cu punctișoare multe, iar de la fluture, antenele cu măciulii la capete. Leneșă fără pereche, insecta adultă își petrece aproape toată ziua agățată de crenguțe. Larva, dimpotrivă, vioaie și plină de energie, aduce mai degrabă cu o ploșniță alburie și păroasă, înzestrată cu două mandibule ca niște căngi, lungi aproape cât jumătatea corpului. Ea este un vânător iscusit și tenace, ce-și construiește capcana cu o ne- întrecută ingeniozitate. Acestea au forma unui con cu diametrul de 4 5 cm. Și le sapă singură în nisip. Motivele suni I ■ ne de înțeles. E mai ușor de săpat într-un asii ci de teren, iar nestabi- litatea materialului face ca prada căzută în fun- dul capcanei să se rostogolească ori de câte ori ar încerca să se agate de pereți pentru a-și găsi scăparea. Chiar atunci când, cu prețul unor eforturi extraordinare, furnica reușește să-și stăvilească alunecarea, vânătorul, văzându-se în pericol de a-și pierde prada, o împroașcă cu alice de nisip, facând-o să-și piardă din nou echilibrul. Furnica se prăbușește până în fundul capcanei, unde o iau în primire căngile necruțătoare. Această sur- prinzătoare viclenie e o interesantă formă de adaptare a larvei care, neavând aparat bucal, nu riscă să și-l blocheze cu firișoare de nisip. Ea se hrănește cu sucul din corpul victimei, pe care îl absoarbe cu fălcile prevăzute cu canale, funcționând ca o pompă cu vid. Cicarii și echilibrul biologic al apelor de munte Unii din cei mai ciudați pești sunt cyclostomii, cunoscuți în popor sub numele de cicari, chișcari sau pișcari. La prima înfățișare, par a nu aparține acestei clase. Nu au maxilare, n-au oase, aripioare și solzi, coloana lor verte- brală fiind un simplu cordon cartilaginos, sacii lor branchiali nu comunică cu esofagul, ci cu un apeduct special ce se deschide spre exterior printr-o narină unică, situată deasupra gurii, sunt înzestrați cu un organ sexual impar, fără conduct propriu, iar în ficatul lor nu se găsește d-acidaminoxidaza, enzima specifică verte- bratelor. Toate aceste caractere apropie cyclostomii de nevertebrate, dovedind că ei se trag din forme străvechi de pești. La structura lor primitivă se adaugă regresiunea morfofizio- logică provocată de viața lor prădător-parazi- tară. Adaptarea cea mai expresivă la acest mod de viață o reprezintă gura lor, așezată în mijlo- 324 www.dacoromanica.ro cui unei ventuze, prevăzută cu dinți comoși, dispuși radiar pe mai multe rânduri, cu ajutorul cărora animalul fixat pe corpul peștilor le zdrobește și le suge carnea până îi omoară. De aici și numele de chișcari sau pișcari, deci de pești care „pișcă" la fel ca lipitorile, când intri cu picioarele goale în apă. Cel mai mare reprezentant al chișcarilor este Petroinyzon marinus, care atinge 1 m lungime și 1,5 kg greutate. In țara noastră, în numeroase râuri ale Carpaților, întâlnim Eudontomyzon danfordi, lung de 20 - 22 cm, care trăiește fixat pe pietre, cu corpul cenușiu-bruniu ondulând pe firul apei. Ei atacă păstrăvii, lipanul, zglavoaca, mreana, cleanul, adică orice pește de apă dulce, aplicându-le ventuza gurii de corp. Se produce prin aspirație un vid urmat de acțiunea lentă a dinților comoși, ce macină țesuturile animalu- lui. In gură se deschid două glande salivare care secretă un lichid ce împiedică coagularea sân- gelui. Prădătorul nu se desprinde de victimă până nu pătrunde în interior și nu o consumă în întregime, lăsând doar oasele. Deși s-au făcut o serie de cercetări în această direcție, biologia cicarilor este încă destul de puțin cunoscută. Cert este că între pești și cicari există un ra- port strâns, cicarii contribuind esențial la echili- brul biologic și sănătatea populațiilor de pești din apele de munte. Populațiile acestora di- minuează odată cu dispariția treptată a chișca- rilor, ceea ce impune, în unele cazuri, popularea cu cyclostomi a apelor de munte. Undițele cu momeli Viața în abisurile mărilor și oceanelor este deosebit de grea. Ființele abisale au luptat nu numai cu presiunile fantastice, dar și cu raritatea hranei, condiție nefavorabilă de viață, agravată de întunecimea absolută ce domnește în acest mediu critic de viață pe care l-am prezentat amplu în primul volum al 5zo5-ului. Peștii abisali răpitori ar fi nevoiți să patruleze în ținuturile întinse de apă și să chel- tuiască enorme resurse de energie pentru a găsi rarele prăzi, puse și așa la adăpostul apelor de păcură ale adâncului. Există câteva familii de pești care au găsit un mijloc ingenios pentru a-și procura hrana, fără a mai hoinări fără rost prin abisurile de smoală. E vorba, printre alții, de peștii undițari din familia Ceratiide, care prezintă o originală adaptare: prima radie a înotătoarelor dorsale, deplasată pe cap, a devenit rabatabilă datorită unei articulații. Pe această radie se găsește un organ luminiscent. Privită de la oarecare dis- tanță, această radie seamănă cU o undiță elec- trică uneori de 5 - 10 ori mai lungă decât corpul peștelui, întinzându-se și scurtându-se după voie. La capătul ei tremură nada - un mic glob care luminează în întuneric. Mica sferă este goală pe dinăuntru, în exterior este acoperită de o peliculă neagră, formată din cromatofori. Sub învelitoare se găsește un strat transparent de țesut ce refractă razele luminoase. Este lentila- colectoare. Cavitatea sferei este împărțită, prin pereți radiali în cămăruțe umplute cu mucus și cu bacterii fosforescente care produc acea lumi- nă ce ispitește ca o adevărată momeală vic- timele. Astfel de pescari abili sunt Melanocetus sau Lasiognathus. Ei atrag cu ajutorul undiței și lampionului luminos victimele care se po- menesc în gura uriașă a prădătorului, plină de dinți încârligați și ascuțiți ca acele. Uneori nu e nevoie de-un lampion luminos, ci doar de o Jucărie" capabilă să stârnească interesul și curiozitatea victimelor. Așa se petrece cu Lophius, un pește undițar din familia Lophiidae, lung de 1 - 2 m, care trăiește mai ales pe fundurile înnămolite ale Mării Medite- rane. Și el posedă o undiță, însă aceasta are la capăt un fel de cârlig care, mișcându-se încetinel, seamănă cu un vierme sau peștișor, înfundat pe jumătate în nisip, undițarul își așteaptă victima, ce nu întârzie să sosească. „Prospectând" momeala, prada se apropie de gura larg deschisă a mâncăului. Sprijinindu-se pe aripioarele pectorale, acesta face un salt brusc, prinzând-o fără dificultate. Boul-de-mare (Uranoscopus sobei), cu cap mare și diform și corp rotund, cu aspect de pâl- nie, folosește o altă viclenie. Buza inferioară a 325 www.dacoromanica.ro peștelui se prelungește sub forma unui apendice lung, de culoare roșie. Atrași de ceea ce ei con- fundă cu un vierme, peștișorii se apropie de vrăjitor, devenind o pradă ușoară. Pe cât de „diplomatic" vânează undițarii sau boii-de-mare, pe atât de violenți sunt peștii care folosesc părți ale corpului, adaptate și modifica- te special pentru a prinde prada și acționând ca niște ciocane, ferăstraie sau spade. Astfel, la peștele-spadă (Xiphias gladius), lung de 2 - 4 m și cu corpul fără solzi, maxilarul superior este alungit în formă de sabie, prevăzut cu dinți și cu marginile ascuțite ca niște cuțite, în momentul în care vede un banc de pești, peștele-spadă se arunca în toate direcțiile, rănin- du-și rapid prăzile. Doi vânători originali Din galeria prădătorilor originali prin modul lor de a vâna se detașează un peștișor și o pasăre, despărțiți geografic prin câteva mii de kilometri. Ca să facem cunoștință cu peștișorul ar tre- bui să ne deplasăm în Asia de sud-est, pe unde își face veacul. îl vom întâlni nu numai în apele dulci și salmastre ale regiunii indo-chineze, dar și expus ca o adevărată „vedetă" în acvarii-dio- ramă din marile orașe ale zonei, cum ar fi Sin- gapore. în știință e numit TaxotesJaculator, deci Taxotes „aruncătorul"; popular i se spune peștele-arcaș sau peștele-pușcaș. E un bibănel de 10 - 15 cm, scund, rotofei, însă foarte agil, putând înota cu ușurință înainte și înapoi. Stă la pândă în apropierea malurilor cu vegetație, până ce vede o insectă urcând pe un fir de iarbă aplecat spre apă. Atunci aruncă fulgerător un jet de apă în direcția insectei, care se rostogolește în unde; de aici, peștele o apucă la iuțeală. Lovitura este atât de precisă încât în foarte rare ocazii ea dă greș. Acest ciudat comportament a stârnit intere- sul oamenilor de știință. Mulți au infirmat posi- bilitatea unui astfel de comportament. Filmarea „au relenti" a vânătorii a lămurit pe deplin taina peștelui-pușcaș. Peștele își scoate capul din apă, fiindcă în mediul lichid unghiul vizual este derutat de refracția acestuia, dar în aer vederea lui binoculară îi permite localizarea exactă a distanței. Țâșnitura de apă nu pornește din gură, ci dintr-un orificiu situat deasupra gurii, apa din spațiul bucal fiind presată de închiderea gurii, a operculelor și a aparatului branchio-stegal. Lungimea țâșniturii ajunge până la de zece ori lungimea corpului peștelui. Precizia direcției și înălțimii țâșniturii sunt într-adevăr remarcabile, țin într-un fel de calculul balistic, dar știința a dovedit că acest comportament nu aparține domeniului rațional, conștient, ci este o adaptare instinctivă la un mod de hrănire străin peștilor, câștigată printr-un îndelungat exercițiu și prin unele modificări morfofiziologice adec- vate. Ikan summpit, peștele scuipător cum e numit de localnicii din zona indo-pacifică, poate fi întâlnit în multe case în acvarii special amena- jate, unde vânătoarea lui este provocată de om, constituind un amuzament și, în același timp, un prilej de a observa natura. Ca să facem cunoștință cu pasărea ar trebui să reconstituim itinerarul vasului Beagle cu care a călătorit Darwin, să atingem vestul Americii de Sud, poposind în faimoasele Insule Galapa- gos, care au conservat, datorită poziției lor izo- late, o faună atât de ciudată și originală. Printre locuitorii acestei insule se numără și un neam de cinteză (Chamarhynchu.<; pallidus), o mare con- sumatoare de insecte și larve. Se deosebește de toate păsările din lume prin faptul că nu-și folosește numai ciocul pentru scormonirea scoarței copacilor și prinderea insectelor, așa cum procedează ciocănitoarea, de pilda. Ea e singura pasăre care folosește o unealtă (în lumea vertebratelor astfel de cazuri le întâlnim doar la maimuțe). Atunci când descoperă o vatră bogată de insecte sau larve, cinteza de Galapa- gos zboară în căutarea unui spin sau bețișor sub- țire, dar rezistent, pe care îl prinde în cioc. Cu ajutorul acestei mici răngi, ea sapă și scor- monește în scoarța copacului, până dezgolește bine ascunzișul prăzii. După B. Haller (1982), folosirea unui astfel de instrument de lucru s-ar datora friabilității ciocului sau slabei muscula- 326 www.dacoromanica.ro turi a gâtului, care nu-i permite, ca ciocăni- toarei, să izbească cu putere lemnul. Mâncătorii de furnici și termite S-ar părea că, datorită dimensiunilor mărunte, adăposturilor destul de bine protejate, fălcilor ascuțite îndreptate asupra atacatorului de zeci de mii de războinici, ca și substanțelor iritante ce le produc (în special acidul formic), furnicile și termitele sunt ocolite de prădători. E o simplă iluzie, deoarece micile război- nice își au prădătorii lor specifici care și-au făcut o obișnuință din a le vâna, suferind adap- tări pentru un astfel de tip de hrană. Australia, patria monotremelor - mamifere primitive care fac ouă - adăpostește echidna (Tachyglossus), care seamănă puțin cu un arici mare. Măsoară cam 50 cm, are un bot ascuțit; pe cap și burtă e acoperit cu păr, iar pe spate și laturi, printre firele de păr, cresc țepi comoși, de 4-6 cm, groși la bază și alburii, ascuțiți și negri la vârf. In caz de pericol, se face ghem, cu aju- torul unui mușchi circular. Echidna este nocturnă. Hrana ei preferată sunt furnicile și termitele, pe care le „aspiră" cu ajutorul botului său lung și limbii lipicioase, în formă de vierme, ce o introduce printr-o spăr- tură în furnicare sau termitiere. Ca toți mirme- cofagii, pentru ușurarea digestiei, ingerează odată cu hrana și mult nisip, praf și chiar lemn uscat, cu care stomacul său este întotdeauna plin. Există o familie întreagă de animale adap- tată hrănirii cu furnici. E vorba de familia Myrmecophagidae, din care fac parte furnicarii, cel mai cunoscut fiind furnicarul mare (Myrme- cophaga tridactilus), denumit în Paraguay yurumi. E un animal de 2 - 2,5 m lungime, acoperit cu o blană formată din peri deși, țepeni și aspri la pipăit, ca de porc, care stau verticali doar pe cap, atârnând pe părțile laterale. O pată lungă, de culoare neagră și pe margini albă, se întinde de la gât până spre mijlocul trunchiului, în rest, corpul este cenușiu, amestecat cu negru. Furnicarul nu-și face locuință. Rătăcește ziua în câmpii și doarme acolo unde îl surprinde noaptea, în iarba înaltă sau în tufișuri. întâlnind un furnicar sau o termitieră, începe să sape în pereții acestora cu ghearele lungi și puternice, apoi prinde insectele și larvele cu ajutorul lim- bii alungite și cleioase, asemănătoare cu a echidnei. Un furnicar matur poate consuma 100 - 120 kg de furnici și termite pe lună, ceea ce înseamnă o contribuție deloc neglijabilă la asi- gurarea echilibrului ecologic. Cei mai mari prădători Nu-i greu de presupus că din rândul mami- ferelor marine se recrutează cei mai impozanți prădători din fauna Terrei. Ei aparțin cetaceelor odontocete, adică balenelor care au 1 - 65 dinți pe fiecare falcă. Ele consumă în special pești și cefalopode care abundă în adâncurile oceanului. Foarte crudă și rapace este balena-ucigașă (Orcinus orca), lungă de 5 - 9 m, bună înotă- toare și care, în afară de pești, mănâncă morse și foci. în cete mici, ea atacă și balenele, rupân- du-le bucăți de came din corp, până ce animalul moare datorită pierderii de sânge. Orca trăiește atât în mările nordului, cât și în cele ale sudului, fiind pretutindeni spaima mamiferelor marine și a pescarilor de pe vasele ușoare. Cercetătorii stațiunilor amplasate în Antarctida au studiat în amănunt modul de atac al balenei-ucigașe; lovește pe dedesubt banchiza sub care evo- luează, ca s-o sfărâme, astfel ca prada de pe ea să cadă în apă. Campionul absolut al odontocetelor prădă- toare este însă cașalotul (Physeter catodon), care atinge lungimi de 20 - 22 m și o greutate de 100.000 - 130.000 kg. Capul enorm, colțuros, reprezentând cam o treime din corp, conține o imensă cantitate de ulei. Gura, larg despicată, este înzestrată doar pe falca inferioa- ră cu 40 - 56 de dinți mari, conici, lungi de 20 cm și cântărind fiecare circa 3 kg. Când se închide gura, dinții intră adânc în câte-o alveolă a fălcii superioare, ajutând astfel la imobilizarea prăzilor mari. O astfel de conformație permite cașalotului să vâneze în adâncul apelor cara- 327 www.dacoromanica.ro catițe și sepii, cu care duce lupte homerice, durând ore întregi. în stomacul unor cașaloți vânați de baleniere s-au găsit brațe de caracatiță de peste 10 m lungime. Excepționalele pelicule subacvatice ale comandantului Cousteau au înregistrat și o confruntare pe viață și pe moarte între un cașalot și o caracatiță gigantică, con- fruntare începută la o adâncime de 1.000 m în dreptul unui țărm abrupt, și încheiată, după 20 de ore, la suprafața apei, când cașalotul, rănit și el, sfâșia ultimele resturi ale cefalopodului. Prădători, prieteni ai omului Nu ne vom referi aici la păsările prădătoare de zi (șoimi, condori, acvile, ereți, vulturi) și de noapte (bufnițe, strigi, ciufi, huhurezi), prea bine cunoscute, care aduc inestimabile servicii omului, intrând în categoria animalelor ocrotite, ci la câteva specii exotice de șopârle, păsări și mamifere oarecum intrate în legendă. în Africa de nord, Madagascar, Indonezia, Asia de sud, șopârlele gecko sunt ținute la mare cinste, împărțind cu câinii și pisicile locuința omului. Câteva zeci de specii de șopârle tropi- cale, deosebite prin dimensiuni, colorație și iuțeală, se plimbă nestingherite prin camerele locuințelor de la tropice. Faptul că sunt unanim tolerate și ocrotite se explică prin aceea că, fiind mari consumatoare de insecte, ele golesc camerele de fluturi, șvabi și țânțari, vectorii unor grave boli tropicale, asigurând somnul li- niștit al oamenilor. Singurii lor dușmani sunt pisicile care îi vânează. „Eliminarea lor din lanțul trofic, datorită unor măsuri necugetate ale omului, a produs efecte neașteptat de catastrofale. Astfel în Indonezia - relata acad. E. Pora, care a vizitat această țară - s-a folosit mult D.T.T. pentru distrugerea puzderiilor de gândaci care mișună peste tot. Ca urmare, oamenii au dat și prin case și au dispărut șvabii de bucătărie, hrana de bază a șopârlelor gecko. Au scăzut și șopârlele, prin lipsă de hrană, s-a micșorat și numărul pisicilor, prin lipsă de gecko, și s-au înmulțit puternic șoarecii, ce au transmis ciuma de care au murit, în câțiva ani, câteva sute de mii de oameni." Dușmanii cei mai mari ai boșimanilor - locuitorii de baștină ai Australiei - dar și ai coloniștilor albi sunt șerpii veninoși, un ade- vărat pericol mai ales pentru copii și vite. Un mare ajutor îl primesc locuitorii de prin acele părți de la o pasăre cam de mărimea unei ciori, frumos colorată, cu un cioc foarte puternic, care emite sunete stranii asemănătoare râsului unui bătrân, numită în știință Dacelo gigas. Albii, care o prețuiesc mult, îi spun „Hans cel vesel" sau „bătrânul Jack". Aborigenii o numesc Kok- aburra și o consideră pasăre sfântă. Faima ei se datorește faptului că se hrănește cu micii șerpi foarte otrăvitori. Zburând deasupra lor, îi prinde după cap cu ciocul puternic și îi strânge până când aceștia mor asfixiați. Pentru foloasele pe care le aduce în echilibrul naturii, Kokaburra a fost introdusă și în Tasmania, unde a dat naștere unor varietăți cu penaj alburiu. De o faimă egală se bucură și pasărea-secre- tar (Sagittarius serpentarius), care trăiește în stepele și savanele Africii tropicale. Poate fi ușor recunoscută datorită picioarelor deosebit de înalte, ce-i dau un aspect zvelt, de săgeată, cozii lungi în formă de scară și după moțul impunător de pene de pe cap, care amintește de un secretar din vremurile de demult, ce ținea pana după ureche. E un veșnic consumator de șerpi, mai ales de vipere de nisip și cobre egiptene, cu care duce lupte pe viață și pe moarte. Șarpele este apucat cu ciocul și trântit cu multă putere de pământ, până când amețește. Pasărea nu se ferește de adversari, deoarece este total imună la venin. în lumea mamiferelor, două neamuri de manguste rivalizează prin celebritate cu șopâr- lele și păsările mai sus amintite. Ihneumonul (Herpestes icbneumon), șobolanul-faraonilor, animal sacru la vechii egipteni, este un extraor- dinar „descoperitor" (ichneumon) de prăzi și un însetat ucigaș. Alături de pasărea-secretar, este unul din factorii de înfrânare a creșterii număru- lui șerpilor otrăvitori din Africa tropicală. în India și Sri Lanka (Ceylon), mangusta mungo 328 www.dacoromanica.ro (Herpestes edwardsi) dă lupte îndârjite cu șerpii cei mai veninoși și mai ales cu cobra regală. Este pasionant de urmărit această luptă, în cur- sul căreia mangusta este mereu în ofensivă, atacă cu iuțeala fulgerului și se repede din nou, până înșfacă bine prada de după cap. Datorită acestei remarcabile îndemânări de vânător, mangusta mungo este aclimatizată în curțile indienilor, unde, la fel ca un câine credincios, îi apără cu multă strășnicie de șerpi - o adevărată plagă prin părțile locului. 329 www.dacoromanica.ro III. DEPLASAREA INDIVIDUALĂ ȘI COLECTIVĂ ARGUMENT Datorită unor factori cum ar fi clima, chimismul solului, radioactivitatea naturală, structura organică, codul genetic, a căror ierarhie nu e prea bine precizată și a căror legitate rămâne încă sub regimul ipotezelor, fața Pământului a cunoscut, mai ales în ultimele 300 de milioane de ani, grandioase perindări ale florei și faunei. Grupuri și clase care păreau a fi luat pentru eternitate în stăpânire planeta au dispărut mai mult sau mai puțin brusc, îngăduind astfel ca terenurile ,,defrișate" natural să fie repopulate de un nou val al faunei și florei, care și el va cunoaște, după un anumit soroc, un reflux nu mai puțin spectaculos. Aceste mari mișcări ale biosferei pot fi bine urmărite până la sfârșitul perioadei de glaciațiuni a cuaternarului, după care s-a instalat o rela- tivă stabilitate la nivel planetar. Indiferent de caracterul lor (întâmplător sau periodic), de cauzele care le produc (hrănire, înmulțire), de factorii mediului extern (lumină, temperatură, chimism) sau intern (ceasornicul bio- logic), care le imprimă anumite particularități, aceste călătorii reprezintă un fenomen impresionant. Uriașele mase biologice puse în mișcare în timpul migrației lăcustelor, peștilor, păsărilor, lemingilor, renilor se înscriu printre fenomenele grandioase ale naturii, care au înspăimântat sec- ole de-a rândul omenirea neștiutoare. Prin periodicitatea lor matematică, unele migrații animale (in locul unor adevărate calendare naturale. Pentru vânători și pescari, ca și pentru economia unor țări, migrațiile reprezintă principalul mijloc de trai și chiar o sursă de venit național (vânătoarea focilor și balenelor, pescuitul peștilor). Un rol deosebit în deplasările lumii vii și modificarea continuă a arealelor unor specii vegetale și animale l-a jucat din cele mai vechi timpuri și omul. El a transportat în mod voit plantele și ani- malele în tot cuprinsul lumii, fie pentru a-și satisface un deziderat cu caracter afectiv, constând în reconstituirea unui cadru natural care să-i amintească de patria lui îndepărtată din care a emigrat, fie pentru a spori productivitatea regiunilor în care s-a stabilit. Așa cum vom vedea, în câteva cazuri fericite aclimatizările masive au avut un rol pozitiv, repo- pulând vaste teritorii pustii sau pustiite, revitalizăndfirava floră sau faună aborigenă și oferind ast- fel coloniștilor o bază nutritivă satisfăcătoare. Insă în cele mai multe cazuri, succesul exploziv al unor specii transplantate voit și al altor specii nedorite, sosite clandestin o dată cu cele utile, s-a transformat într-o adevărată catastrofă pentru habitatele naturale, pentru animalele și plantele autohtone și adesea chiar pentru economia omenească, accentuând dezechilibrul rezultat de pe urma altor factori, provocând distrugerea unor valoroase comunități naturale și sărăcirea unor întinse regiuni de pe glob. A) MARILE MIGRAȚII DIN ISTORIA PĂMÂNTULUI începuturile cuceririi uscatului în a doua jumătate a Paleozoicului au loc importante schimbări de mediu. Mișcările tec- tonice intense ale fazei caledoniene tectonico- magmatice determinaseră formarea sistemelor muntoase în multe zone ale globului, reducând suprafața bazinelor oceanice. S-a schimbat cir- culația maselor de aer și de apă. Climatul a devenit mai uscat, continental. Era firesc ca aceste schimbări fundamentale în clima și mor- fologia planetei să se reflecte asupra evoluției 330 www.dacoromanica.ro florei și faunei, determinând odată cu primele migrații planetare și salturile evolutive care au dus la nașterea unor noi grupuri de plante și ani- male. Această perioadă geologică este numită de paleontologi perioada de asalt asupra uscatului. Până în acel moment, atât flora cât și fauna erau strict acvatice. Dar când râurile vijelioase au început să sape adânc pantele munților cărând spre țărmuri nisip, pietriș și nămol, când între mare și uscat s-au interpus mlaștini nesfârșite, încep să apară și pionierii mediului terestru, mărunți și legați de apă în amintirea locurilor de baștină. Fără îndoială că primii cutezători sunt plantele. Se pare - după ipoteza lui E. E. Fritsch - că primele plante terestre - psilofi- talele - se trag din anumite tipuri de alge verzi, heterotrofe ipotetice. Spre sfârșitul Devonianu- lui dispar aproape în întregime psilofitalele, lăsând locul mai ales ferigilor primitive (Archaeopteris). Flora devoniană se adaptează la mediul atmosferic cu un conținut mai ridicat de oxigen (nașterea unui aparat foliar dez- voltat), la clima mai uscată (apariția epidermei) și la condițiile speciale pe care solul le oferă plantelor (formarea cormului, a rădăcinii deci, înmulțirea prin spori și semințe). Prezența vegetalelor pe uscat începe să atragă și animalele în căutare de hrană. Cei din- tâi dintre curajoși au fost insectele. Zecile de mii de neamuri actuale se trag probabil dintr-un strămoș comun, în care se împletesc caractere din mai multe grupe zoologice. Acest strămoș comun, poposind pe uscat, a trebuit să facă față unor noi condiții de viață: să se deplaseze pe pământ, să pipăie hrana, să se cațere pe tulpina vegetalelor. Și iată-1, încetul cu încetul, transfor- mându-se într-o ființă terestră. Primele inele i se unesc formând capul cu antene, ochi și gură. Următoarele se contopesc într-un torace puter- nic, înzestrat cu picioare pentru alergare și cățărare, în sfârșit, restul inelelor, lipsite de picioare, îi alcătuiesc abdomenul. Deci primii imigranți ai uscatului sunt stră- moși ai miriapozilor și insectelor. Ei se bucură puțină vreme de a fi unicii conchistadori ai țăr- murilor mlăștinoase. Și animalele vertebrate pornesc pe calea anevoioasă de la viața acvatică la cea terestră. Se cereau însă două condiții pen- tru înfăptuirea acestui salt: animalul să poată respira oxigenul din aer și să fie înzestrat cu organe speciale pentru a se mișca pe uscat. Singurele vertebrate care populau mările vechi erau peștii, atât de bine adaptați prin alcă- tuirea corpului și prin felul de respirație la viața de apă, încât traiul lor pe uscat ar fi părut cu neputință. Și totuși, acum 300 milioane de ani, când insectele foiau printre ferigile arbores- cente, în sânul apelor apar două grupe originale de pești: dipnoii și crossopterigienii. Primii, alături de branhii, organe de respi- rație caracteristice peștilor, încep să capete și plămâni născuți dintr-un diverticul al tubului digestiv, un fel de bășică înotătoare, încrețită și străbătută de o bogată rețea de vase cu sânge. Pentru unele împrejurări grele de viață plă- mânul era absolut necesar. Ne găsim în plină frământare a scoarței pământești. Peștii litorali se aventurează prin gurile râurilor spre regiunile mlăștinoase bogate în hrană. Dar mlaștinile sunt capricioase. Oricând pot seca pentru un timp, făcând ca peștii să devină fără voie prizonierii uscatului. Or, în astfel de situații, doar plămânii îi pot salva de la o pieire sigură. Urmași ai dipnoilor străvechi trăiesc și astăzi în unele colțuri ale globului. Astfel de fo- sile vii sunt Lepidosiren din fluviul Amazon, Neoceratodus din râurile australiene, ori Protopterus din apele Africii. Trebuie însă pre- cizat că acești dipnoi nu caută niciodată uscatul dintr-o nevoie proprie. Cu totul altfel stă situația cu cel de-al doilea grup de pești. Crossopterigienii nu numai că sunt înzestrați cu plămâni, dar aripioarele lor au o alcătuire oarecum asemănătoare cu o lăbuță de broască. Ultimul reprezentant al acestui grup dispărut, Latimera, a cărui descoperire destul de recentă în apele ce scaldă Madagascarul și insulele Comore a stârnit o uriașă vâlvă știin- țifică, păstrează aidoma strămoșilor săi alcă- tuirea curioasă a aripioarelor. E cu putință ca din rândul crossopterigie- nilor, care și-au folosit plămânul pentru a respi- ra oxigenul din aer și aripioarele-lăbuțe pentru a 331 www.dacoromanica.ro se târî pe uscat, să fi luat naștere primele verte- brate terestre. Acestea au fost stegocefalii, strămoșii broaștelor, ființe fricoase, ce duceau o viață de amfibie, deci trăiau și în apă și pe uscat. La început, stegocefalii erau mărunți și păs- trau înfățișarea peștilor. Mai apoi dimensiunile le-au sporit și înfățișarea lor s-a apropiat de a broaștelor. Cele două perechi de picioare, scurte și groase, așezate în părți, nu le serveau la sus- ținerea corpului, ci doar la târâre, iar coada le era de folos mai ales în înot. Ei se mișcau greoi și nu se îndepărtau prea mult de țărm. Datorită hranei îmbelșugate, formată din nevertebratele pădurilor de ferigi, corpul lor s-a dezvoltat con- siderabil, putând atinge la Mastodontsaurus aproape 3 m lungime. Cea mai interesantă broască străveche rămâne însă Archaegosaurus, un animal straniu, lung cam de vreo 2 m, în care se îmbină trăsă- turile tuturor vertebratelor cu sânge rece. Capul său mare, apărat de fălci puternice, aduce puțin cu acela al crocodilului, însă forma botului amintește de al broaștei. Fruntea este străbătută de două orbite încă dublate ca la pești, iar falca de sus poartă două rânduri de dinți. Corpul lui seamănă în același timp cu al șopârlei și al salamandrei, iar reducerea simțitoare a labelor și mișcarea de „ondulare" a cozii îl apropie de șerpi. Așadar, Archaegosaurus reunește în făptura lui ciudată și monstruoasă caracterele unor grupuri zoologice care se vor desprinde cu tim- pul din trunchiul comun, pornind fiecare pe un drum propriu. Asaltul dendroideelor gigantice în ultima parte a Paleozoicului, după apariția vigurosului șirag al Munților Hercinici, clima cunoaște o nouă schimbare. Puternica umezeală a țărmurilor, precum și căldura ridi- cată și statornică în tot timpul anului favorizează dezvoltarea unei vegetații luxuri- ante care va da naștere prețioaselor zăcăminte de huilă și antracit. Iată de ce această perioadă a fost numită Carbonifer. Nesfârșitele mlaștini ale uscatului încep să fie împânzite cu păduri de strămoși ai cozii-calu- lui (Calamites) și ai ferigilor arborescente de azi. Ferigile, stăpânele acestor ținuturi, încep să capete o înfățișare falnică. Trunchiul lor gros, cu circumferința de 2 m, se înalță ca o coloană de 20 - 30 m de la suprafața pământului, purtând în vârf o coroană umbrelată, cu crengi despărțite în câte două. Mai răspândite sunt Lepidodendron, cu scoarța solzoasă, și Sigillaria, cu scoarța acoperită de urmele frunzelor căzute, asemănă- toare unor peceți domnești. Prin desimea lor, pădurile carbonifere semă- nau cu tufișurile actuale din zonele mlăștinoase litorale ale mărilor tropicale. împletirea intimă dintre tulpinile și crengile arborilor cu plante agățătoare făcea ca arborii să nu poată cădea. Atmosfera în aceste păduri era înăbușitoare. Cu timpul s-au acumulat masive depozite vegetale care, sub presiunea rocilor acoperitoare și a temperaturii, s-au carbonizat lent. Nu-i de mirare că în aceste păduri insectele au căpătat proporțiile unor adevărați herculi, având la îndemână o hrană îmbelșugată și nefi- ind, în acea perioadă, amenințate de nici un duș- man. Ilustrative pentru prosperitatea de atunci a insectelor sunt uriașele libelule Meganeura, măsurând cu aripile deschise mai bine de o jumătate de metru. în perioada carboniferă în care uriașele păduri de tip tropical cuceriseră aproape întrea- ga suprafață a Pământului apar primele reptile - cotylosaurii - înzestrate cu două trăsături im- portante: dispuneau de un înveliș comean de protecție și aveau capacitatea de a-și depune în nisipul țărmurilor ouă cu un înveliș compact și o mare cantitate de gălbenuș, semn al unei adap- tări superioare la viața de uscat. Ofensiva reptilelor uriașe Imaginația basmelor este lăsată cu mult în urmă de fantezia naturii, care a zămislit în came și în oase, în cuprinsul erei mijlocii, o su- 332 www.dacoromanica.ro medenie de monștri în fața cărora pălesc toate plăsmuirile minții omenești. Ne-ar putea surprinde apariția acestor coloși, mai ales că, la sfârșitul erei vechi, cei mai răsăriți stegocefali dacă atingeau 2-3 metri. Cunoscând însă schimbările mari ce au avut loc la începutul epocii nu va fi greu de înțe- les cum de au putut să năpădească pământul atâtea lighioane înspăimântătoare. Acum 150 de milioane de ani, suprafața uscatului sporește, și cu ea uscăciunea aerului. Smârcurile se reduc simțitor și odată cu ele dis- par treptat pădurile de ferigi arborescente și de coada-calului. Alte plante, cu o alcătuire mai complicată, adaptate noilor condiții de climă și de sol, le iau locul. Strămoșii brazilor îmbracă poalele munților, malul apelor, marginile mlaștinilor, formând codrii viguroși. Rămân totuși uriașe spații goale care, năpădite de ier- buri și copăcei, se prefac cu timpul în stepe nes- fârșite, întotdeauna verzi din cauza climei calde. Asemenea stepe îmbrăcate într-o vegetație deasă devin un adevărat rai pentru reptile. Ele părăsesc viața amfibie și se statornicesc defi- nitiv pe uscat, căpătând din cauza belșugului de hrană forme uriașe. Centrul de apariție a dinozaurilor pare a fi miezul Asiei, zonă neacoperită de oceane încă de la sfârșitul Paleozoicului, ceea ce a permis o dezvoltare continuă a faunei. Aici se găsesc cele mai numeroase resturi de dinozaurieni, folosite din cele mai vechi timpuri de localnici în diferite scopuri. Deplasându-se spre sud dinozaurii au popu- lat teritoriile Indochinei și Australiei; prin Siberia de Est ei au pătruns în Alaska și de acolo în America de Nord, unde de asemenea s-au găsit - mai ales în zona Munților Stâncoși - nenumărate urme. Spre vest li s-au deschis întinderile Europei care au fost năpădite din stepa rusească până la Oceanul Atlantic. Rep- tilele au luat mai întâi în stăpânire uscatul cu miile lor de specii, unele mărunte, cam cât guș- terii de azi, dar și multe uriașe, adevărați monștri cum ar fi Iguanodon, Brontosaurus, Diplodocus sau Gigantosaurus, adevărate bato- ze vii, cântărind 20 — 50 tone. Cele cu poziție verticală, ca Igitanodon, întreceau înălțimea de 12 - 15 m a unei case mijlocii, iar șopârlele cu poziție orizontală ca Brontosaurus sau Gigan- tosaurus atingeau lungimea de 20 - 30 m și înălțimea de 6 - 10 m. Cel mai mare dinosaur cunoscut a fost descoperit în 1995 în Maroc de paleontologul Paul Sereno din Chicago și a primit numele de Carcarantosaurus saharicus. Se dezvoltă forme ierbivore curioase, cum ar fi șopârla-cuirasat Stegosaurus, acoperită cu plăci și înzestrată cu o coadă în formă de buzdugan • țintat, reptila înțepenită Ankilosaurus, cu spina- rea lată, apărată de un acoperiș de solzi mari, cât țiglele, sau Triceratops, un fel de rinocer cu înfățișare teribilă din cauza celor trei coame, două lungi de aproape 1 metru înfipte pe frunte și unul mai scurt și mai gros așezat pe nas, ca și a uriașului scut osos care îi apăra ceafa și făl- cile. Printre imensele, greoaiele și pașnicele turme de dinosauri ierbivori își fac loc „haitele" de dinozaurieni carnivori, la fel de uriași dar agili, cruzi, voraci, înzestrați cu dinți necruțători cum ar fi Tyrannosaurus, Allosaurus, Cerato- saurus și Tarbosaurus. Treptat, reptilele încep să zboare, cucerind supremația și în aer. Adaptarea pentru zbor a unor șopârle s-a făcut cu ajutorul unei mem- brane elastice dezvoltată între membre și corp, ceea ce le-a atras numele de pterosaurieni. Această adaptare le-a ajutat să ia în stăpânire un nou teritoriu de hrană, coroanele copacilor, bogate în insecte și melci. Cea mai veche reptilă zburătoare a fost Ramphorynchus. Aducea cu un liliac uriaș, lung de 4 - 5 m. Zborul său pasiv era o planare lină de câteva zeci sau sute de metri, ajutată de curenții de aer și direcțională cu ajutorul cozii mobile, terminată cu o parte lată, ca o lopățică sau frunză. Pteranodon era mai viguros. Aripile sale măsurau 8 m. Capul său a uimit pe toți oamenii de știință. Lunguieț și strâmt, avea în partea din față un cioc ca de barză, de aproximativ o ju- mătate de metru, și în partea din spate o creastă aidoma unei spade, la fel de lungă. Creasta se pare că îi deschidea drum prin coroana deasă a copacilor, în timpul cățărării. însă cel mai 333 www.dacoromanica.ro important pterosaurian a fost Pterodactylus. în anul 1974, tânărul paleontolog american D. Lawson a descoperit, în parcul național Big Beng din statul Texas, oase de Pterodactylus cu o deschidere a aripilor de peste 17 m. Monstrul depășea astfel de 5 - 6 ori dimensiunile celui mai mare vultur care stăpânește astăzi văzduhul planetei. Reptilele nu s-au mulțumit numai cu uscatul și văzduhul. Greoaiele animale s-au adaptat și mediului marin, devenind, prin dimensiunile lor uriașe și lăcomia neîntrecută, tiranii înspăi- mântători ai oceanelor mezozoice. Ichtyosaurus semăna cu un pește uriaș, lung * de 12 m. Gâtul acestei reptile lipsește aproape complet, iar capul enorm este înzestrat cu fălci lungi în formă de cioc. O coadă semilunară, for- mată dintr-o curbare a șirei spinării și acoperită de o îndoitură a pielii, izbește cu putere apa. Principalul său concurent s-a dovedit a fi Plesiosaurus. înfățișarea sa este cu totul deosebită de a reptilei-pește. Aproape jumătate din lungimea pleziozaurului o reprezintă un gât lung și flexibil în vârful căruia se agită un cap mic. Corpul său scurt și greoi are forma unei luntre late, înzestrată cu două perechi de lopeți puternice, iar coada scurtă și ascuțită îi servește ca un fel de cârmă. Dar nu numai ei împărțeau prada bogată a oceanelor mezozoice. Mezozaurii, șopârle uri- așe de mare atingând și 12 m lungime, și Geoza- urii, strămoșii crocodilului, luau parte la urmări- rea cârdurilor de pești și nu rareori undele înroșite ale oceanului erau martorele unor lupte pe viață și pe moarte între acești coloși. Reptilele uriașe s-au stins până la una către sfârșitul mezozoicului. Dispariția lor cata- strofică constituie unul din marile mistere ale istoriei vieții pe Pământ. Unii savanți presupun că extincția dinosaurilor s-ar datora schimbării radicale a condițiilor climaterice. Mișcările tec- tonice au redus suprafața mlaștinilor și a ste- pelor inierbate. Clima mai aspră și uscată a determinat modificarea florei, dominată de specii cu țesuturi mai tari și uscățive, nepotrivite cu dinții dinosaurilor adaptați la o vegetație moale și suculentă. Reducerea speciilor de rep- tile ierbivore a declanșat și dispariția celor car- nivore. De asemenea, dinosaurii, neavând un înveliș păros protector, nu au putut să-și regleze temperatura corpului în funcție de schimbările termice ale climei. Ipoteza nu e satisfăcătoare, deoarece deși a existat o răcire generală a climei, s-au menținut totuși în continuare zone tropicale în care dinozaurienii ar fi putut să găsească condiții favorabile dezvoltării. O altă ipoteză atribuie dispariția reptilelor uriașe unor radiații puternice care, producând modificări genetice, au diminuat capacitatea reproductivă a descendenților. Fenomenul s-ar fi datorat expansiunii magmelor radioactive sau exploziei unor supernove, intervenite spre sfârșitul mezozoicului. Astfel, M. N. Lanbenfels susținea în 1974 că sfârșitul dinosaurilor ar fi legat de ciocnirea Terrei de un meteorit, ceea ce ar fi produs sporirea tempera- turii și deci uscăciunea mediului. în 1981, la un congres al paleontologilor, cercetătorul chinez Zhao Xijin aduce o nouă variantă acestei ipoteze: dinosaurii ar fi murit din cauza intoxi- cației cu iridiu în urma impactului Terrei cu un corp ceresc, eveniment petrecut cu circa 65 mi- lioane de ani în urmă. Dacă acest lucru este ade- vărat, atunci se pune întrebarea de ce bombar- darea cu radiații intense a fost dăunătoare numai pentru dinosauri, mai ales că acum 65 milioane de ani aceștia conviețuiau cu mamiferele? Ceva mai mult: studiul oaselor folosite n-a indicat prezența unei radioactivități sporite, iar probele aduse de Xijin nu erau specifice doar intoxicării cu iridiu. Profesorul G Erben, de la Universitatea din Berlin, presupune că în ultima perioadă de exis- tență dinosaurii au depus ouă cu coajă foarte groasă pe care puii adeseori nu reușeau s-o spargă, astfel că natalitatea dinosaurilor a scăzut brusc. Profesorul G. Erben nu explică însă cauza dispariției ichtiosaurilor, care nășteau pui vii. O altă ipoteză a fost emisă de geologul rus V.B. Neiman, după care creșterea gravitației pe Pământ a dus la moartea giganților, „striviți de propria lor greutate11. Să nu uităm însă că prin- tre dinosaurii tereștri au existat foarte multe 334 www.dacoromanica.ro specii mărunte, iar ichtiozaurii aveau dimen- siuni mult inferioare balenelor de azi. în sfârșit, un alt cercetător rus, V.P. Gavrilov, reia în 1976 o mai veche ipoteză după care dispariția giganților ar fi o consecință a schimbării microelementelor în mediul încon- jurător. Procesele de eroziune de la suprafața litosferei au introdus în sol și în apă noi săruri și microelemente ori au modificat prin împu- ținarea sau creșterea unor microelemente cu rol în metabolism (sodiul, fluorul, calciul, stronțiul, seleniul, cobaltul) raporturile chimice în țesu- turile animale. Acest chimism schimbat a decis - se pare - soarta dinozaurienilor. Și această ipoteză își are limitele ei, ceea ce întărește și mai mult taina ce înconjoară dispariția reptilelor uriașe. Victoria mamiferelor și a păsărilor Stingerea dinozaurienilor a lăsat cale liberă expansiunii vijelioase a mamiferelor și păsărilor. Mamiferele apăruseră prin mijlocul mezo- zoicului dintr-un strămoș ipotetic, cu unele ca- ractere de reptilă. Mărunte și neînsemnate, ele erau depășite de marele avânt al reptilelor. Acum, anumite calități ale lor, nevalorificate în era mijlocie, s-au dovedit bine-venite. Faptul că aveau „sânge cald“, adică o temperatură stator- nică a corpului, și erau acoperite de păr le-a făcut să reziste răcirii climei. Născând pui vii, înmulțirea lor devenea mai sigură. Dentiția lor, diferențiată în incisivi, canini și molari, le-a per- mis, spre deosebire de reptilele uriașe înzestrate doar cu un fel de dinți, să se obișnuiască cu orice fel de hrană. în sfârșit, creierul mult mai dezvoltat le-a ajutat să facă mai ușor față luptei pentru viață, să se ferească mai bine de duș- mani, să-și construiască adăposturi, să se adapteze mai repede noilor condiții de trai. înmulțindu-se destul de repede și înarmate cu toate calitățile amintite, ele au reușit să cucerească treptat întregul pământ. Nu există colțișor al uscatului, de la șes spre vârful celor mai înalți munți, de la calotele polare și tundrele nesfârșite și până la pustiurile tropicale și pădurile ecuatoriale, unde mamiferele să nu fie întâlnite. Au pătruns până și în miezul pământu- lui, ca orbeții, popândăii, cârtițele și câinii pre- riilor. în căutare de hrană, au luat în primire apele, împrumutând o înfățișare de pește, așa cum au făcut balenele, cașaloții, delfinii, focile, morsele, sirenele. Ba mai mult, prin lilieci și vampiri concurează păsările în stăpânirea văzduhului. Și păsările își făcuseră apariția în mezozoic sub chipul acelei celebre verigi de legătură cu reptilele, descoperită prima oară în 1861, în cal- carele litografice de la Solenhofen și numită de H. von Meyer, Archaeopterix. Era nouă le găsește în plină expansiune, dominând cu precădere văzduhul, pe care puține mamifere se încumetau să-l înfrunte. Datorită temperaturii statornice a corpului, a penelor și fulgilor au rezistat schimbărilor de climă, iar prin perfecționarea zborului și-au sporit inde- pendența, găsindu-și, astfel, mai ușor hrana. Alături de mamifere, ele au luat în stăpânire Pământul, devenind vertebratele dominante. Călătoriile pricinuite de glaciațiuni La sfârșitul terțiarului, evoluția celor două regnuri a atins un stadiu caracterizat prin apariția tuturor genurilor și a majorității spe- ciilor de plante și animale existente și astăzi. Acum câteva milioane de ani flora și fauna din Asia, Europa și America de Nord prezentau o structură omogenă, numeroase specii fiind comune acestor trei continente. Prin pădurile de atunci ale țării noastre creșteau arbori și arbuști agățători precum arborele de lalele (Liriodendron), chiparosul- de-mlaștină (Taxodium), un neam de pin (Pinus strobus), coarda ghimpoasă (Smilax), splen- didele magnolii (Magnolia), până și arborele- de-scorțișoară (Cinnamonum). Clima caldă și umedă, asemănătoare celei tropicale de azi, favoriza nu numai o vegetație luxuriantă dar și o faună bogată. 335 www.dacoromanica.ro Mările erau populate de rechini uriași (Charcharodon și Lamna), balene și foci de mare (Halitherium și Felsinotherium). Erbivorele uriașe ca mastodonții și mamuții - înaintași ai elefanților de azi - herghelii nes- fârșite de strămoși ai calului (Hipparion), cetele de rinoceri cu blană {Rhinoceros antiquitatis) și de tapiri (Tapirus arvernensis), turmele de bouri (Bos priinigenius) și de bizoni sau zimbri (Bison priscus) atrăgeau carnivore de temut ca leul (Felis spelaeă), leopardul (Panthera spaelea), hiena (Crocuta spelaea) - ale căror resturi se găsesc în peșteri - și mai ales acel tigru feroce, cu colții ca două pumnale, lungi de peste un sfert de metru, pe care oamenii de știință l-au numit Machairodus. Se părea că această lume care nu ducea lipsă de nimic o să rămână neschimbătoare și greu de strămutat. Iată însă că în cuaternar clima începe să se răcească. Ghețarii cuceresc pas cu pas tot nordul Europei și se instalează pe toate piscurile din centrul vechiului continent. In fața asaltului de frig, plantele tropicale nu rezistă. Se retrag treptat, găsindu-și refugiu în părți mai prielnice ale Americii de Nord, ale Asiei de sud-vest sau ale Caucazului. Lipsite de hrana abundentă și mai ales puțin pregătite să reziste temperaturilor scăzute, animalele iubitoare de căldură precum elefanții, tapirii, rinocerii, tigrii dispar de pe meleagurile noastre, strămutându-se în ținu- turile tropicale și ecuatoriale. Glaciațiunile au reprezentat un moment cru- cial în viața plantelor și animalelor actuale. Ele au provocat în lumea vie uriașe deplasări. Speciile vegetale și animale iubitoare de căldură au pornit în bejenie spre Sud. în locul lor, își fac intrarea victorioasă speciile nordice, aclimati- zate cu asprimea climei glaciare. Ele cuceresc pas cu pas teritoriile părăsite. Dar și ele, la rân- dul lor, când s-a instalat o climă mai blândă cu nuanțe atlantice, au trebuit să cedeze o parte din teritoriile cucerite, să se retragă spre nordul de unde porniseră sau să se refugieze în enclave, în insulițe izolate de obicei în regiunile muntoase, care mai păstrau condițiile aspre de climă din timpul glaciațiunilor. Refugii și închisori Elevii de azi învață că leii, girafele, zebrele, hipopotamii, hienele sunt animale africane. în trecutul Pământului, aceste animale au avut cu totul altă patrie de origine, Africa servindu-le doar ca un refugiu. Europa se pare a fi străvechea patrie a ma- miferelor carnivore. Aici au apărut strămoșii leilor. Omul din epoca de piatră a lăsat re- marcabile desene reprezentând un felid viguros care, se pare, le inspirase cea mai vie spaimă. El a fost numit de biologi leul cavernelor. Desenele și oasele acestuia au fost găsite în unele grote din Spania, Franța, Marea Britanie, Belgia, Ger- mania, Australia, Italia și la noi, în Dobrogea mai ales, dovadă că în urmă cu câteva mii de ani, când clima era mai caldă, pădurile Europei adăposteau pe acești regi ai animalelor. Dar vânturile reci au suflat dinspre nord și ghețarii au început din nou să se mute spre sud, obligând animalele adaptate climatului cald să părăsească ținuturile devenite neprielnice. Leii au rămas însă și au continuat să vâneze în Europa până la ultima perioadă glaciară. în Gre- cia, Turcia și Transcaucazia, ei au trăit până în Antichitate. Pentru a ucide leul din Nemeea, Hercule n-a avut nevoie să se ducă în Africa, în timp ce, două mii cinci sute de ani mai târziu, celebrul Tartarin de Tarascon, doritor de a vâna lei, n-a reușit să mai găsească unul singur în Africa de Nord. Patria celor mai multe dintre vechile ongu- late a fost America de Nord. De acolo și-au început peregrinările primii cai, primele cămile, tapirii și rinocerii. Europa este locul de origine al mistrețului și al cerbului, iar Asia al boului, antilopei, caprei, oii și, se pare, al girafei. Jun- glele Indiei au fost leagănul primilor hipopo- tami, babuinilor și maimuțelor antropoide. Africa, unde se pare că s-au păstrat cel mai constant condițiile de climă din perioadele mai calde ale cuaternarului, a devenit un excelent refugiu pentru fugarii din alte continente. Un singur animal - caracteristic faunei sale actuale - este originar de pe meleagurile ei. E vorba de elefant, ce se trage dintr-un strămoș mărunt - 336 www.dacoromanica.ro Moeritherium, care în loc de trompă avea o mi- că umflătură pe nas și care își ducea viața în regiunea mlăștinoasă a Nilului. Din el descind toți elefanții și mastodonții, ale căror oase (mai ales măsele) sunt răspândite pe toată suprafața țării noastre. Spre deosebire de Africa - paradis al călăto- rilor, deschis în permanență sosirilor și plecărilor - Australia și Madagascarul formează adevărate „închisori" pentru speciile străvechi, care s-au conservat doar aici, fiind izolate de uscat prin vaste întinderi de ape. Australia e denumită pe drept cuvânt un muzeu paleonto- logic natural, aici găsindu-se o sută de specii de plante unice, mamiferele cele mai primitive (ca omitorincul ori echidna) și păsări străvechi (kivi și casuarul). Același lucru se poate spune și de Madagascar. In pădurile acestei insule, desprin- să de Africa, s-au conservat, printre altele, lemurienii (maimuțe primitive); patruzeci de specii din cincizeci, cât numără globul, se gă- sesc aici. Două biografii pasionante Ar putea părea surprinzător că, dintre toate animalele care populează azi suprafața Pămân- tului, calul și cămila au cea mai „agitată" biografie. Faptul nu trebuie să ne surprindă. Metamorfozele prin care au trecut ascendenții lor pentru a căpăta înfățișarea actuală, lungile și uneori neașteptatele lor peregrinări prin diferite colțuri ale lumii au pasionat încă din veacul al XlX-lea pe oamenii de știință. In epoca glaciară se găseau cai sălbatici în toată Europa. Ei alcătuiau împreună cu mamuții și renii hrana preferată a omului cavernelor. In Evul Mediu ei erau considerați ca o hrană alea- să, demnă de cei mai iluștri oaspeți. Călugării, în special, prețuiau camea de cal și nu uitau s-o binecuvânteze înainte de începerea mesei. Până în secolul al XVII-lea, unele orașe din apusul și centrul Europei aveau detașamente speciale de vânători plătiți de obște pentru a vâna caii săl- batici ce pustiau câmpurile; în 1814, în Prusia, câteva mii de hăitași au împresurat în pădurea Duisburg ultimele turme de cai sălbatici și le-au distrus, ucigând 260 de exemplare. Aceste animale s-au menținut vreme mai îndelungată în stepele Ucrainei și Crimeii. Ultimul tarpan a fost împușcat în 1879. Astăzi, ocrotiți de lege, câteva sute de cai sălbatici, numiți caii lui Prejevalski, mai străbat în liber- tate stepele Asiei Centrale. America preistorică n-a cunoscut calul, ci doar strămoșul lui. Calul a fost adus odată cu primii cuceritori ai Lumii Noi. în 1539, con- chistadorul Hemando de Soto a descins în Flori- da în fruntea a 900 de soldați și 350 de cai. De aici, spaniolii s-au îndreptat spre nord, apoi spre vest. După lupte grele au atins Mississippi. Caii care și-au pierdut cavalerii în lupte ori s-au rătăcit, s-au întors cu timpul la starea de sălbăti- cie. în spatele Texasului, ei au întâlnit alți cai scăpați din rândul trupelor lui Cortez. De aici își trag originea vestiții mustangi, amintiți de mai toți scriitorii americani. N-am fi bănuit că patria cămilelor este America, dacă paleontologii n-ar fi făcut o descoperire senzațională, în 1906. în urmă cu un milion de ani, în California, nu departe de Los Angeles, se găsea un mare lac cu țărmuri primejdioase. Animalele de stepă venite aici să se adape rămâneau înțepenite în asfaltul lichid care îi înconjura țărmurile. Jucând rolul unei materii balsamice, asfaltul împacheta ca pe mumiile egiptene corpul animalelor ucise de foame în această perfidă capcană. în zece ani de muncă, au fost scoase din asfalt peste o sută de mii de oseminte, excelent păstrate în uimitoarea „cutie de conserve". Printre acestea, au fost gă- site și resturile cămilei gigantice căreia i s-a dat numele de Camelops hesternus. Răcirea climei și apoi vânarea fără cruțare au fost cauzele care au determinat cămilele să părăsească America de Nord. Puținele cămile gigantice, care au mai rămas, au fost consumate până la una de populațiile amerindiene, înainte de sosirea conchistadorilor spanioli. Aceștia n-au găsit decât trofee strămoșești formate din craniile unor animale ciudate, care mult mai târziu, cercetate de oamenii de știință, s-au dovedit a fi ale unor cămile primitive. 337 www.dacoromanica.ro Urmașii sau rudele apropiate ale acestora au apucat să migreze în două direcții. Străbătând junglele Americii Centrale, stră- moșii lamelor au ajuns pe piscurile Anzilor, unde s-au găsit la adăpost și unde viețuiesc și azi, până la altitudini de 5 - 6.000 m, fiind domesticite de băștinași. Alte rude apropiate au scăpat prin istmul ce lega Alaska de Asia, ajungând în pustiul Gobi (unde se mai găsesc și azi cămile sălbatice) și în India. Din India s-au răspândit în Arabia, ticcând prin Iran și Irak, dar fără să pătrundă în Africa. Israelul a fost regiunea cea mai occiden- tală pe care au atins-o vreodată cămilele în acea vreme. Totuși, două specii fosile au fost desco- perite în Europa central-orientală: una în Rusia, alta în România. Primele știri despre existența cămilei datează cam de 6.000 de ani, din Egipt. Fiind socotit un animal „necurat" (probabil din cauza cocoașelor, unde se credea că ar sălășlui duhuri rele), cămila a fost multă vreme ocolită. Abia de 2.500 - 3.000 de ani ea a fost domesti- cită, dovadă că Biblia amintește că regina din Saba vine să-l viziteze pe înțeleptul rege Solomon însoțită de o lungă caravană de cămile cu poveri. Așadar, în Africa ea a apărut foarte târziu, ca prizonieră a omului și nu ca animal liber. Tot în urmă cu circa 3.000 de ani a apărut și o nouă specie, selecționată de om: dro- maderul, cămila cu o singură cocoașă, spre deosebire de străvechea cămilă bacteriană, cu două cocoașe. Dromaderul avea câteva caracte- ristici remarcabile: alerga foarte repede, putând să acopere distanța de la Mecca la Medina (380 km) în 24 ore, avea o extraordinară rezistență la sete și se mulțumea cu vegetația foarte săracă a pustiului, pe care n-o atingea nici un animal. Pe drept cuvânt, populațiile din jurul deșertului Sahara au numit-o „corabia deșertului". In timpul războiului american de secesiune, cele 78 de cămile aduse din Turcia în 1856, pen- tru înzestrarea cu mijloace de transport a for- turilor militare care se găseau în pustiuri, au fost împărțite între „nordiști“și „sudiști". La sfârși- tul ostilităților, cămilele sudiștilor, capturate de nordiști, au fost vândute la circuri și menajerii, în timp ce animalele nordiștilor capturate de sudiști au fost lăsate în libertate, revenind la starea de sălbăticie. Spre sfârșitul veacului al XlX-lea, Arizona a devenit, după pustiul Gobi, a doua regiune a lumii unde aceste animale mândre trăiesc în stare naturală. Vânate de cowboy și mâncate cu plăcere de populațiile de amerindieni, cămilele sălbatice au fost luate sub protecție după 1960, măsură salvatoare pentru aceste ființe care au revenit în patria natală după îndelungi și aven- turoase peripeții. B) DEPLASĂRILE DE ASTĂZI ALE LUMII VII De ce călătoresc plantele? Imobilizate prin rădăcini sau rizoizi, cor- mofitele sunt ființe prin excelență statice, care depind în tot cursul ciclului vital de locul unde își duc viața. Faptul că ele se dezvoltă și fructi- fică pe locul unde au germinat e un semn al per- fectei adaptări a respectivului organism vegetal la particularitățile factorilor de mediu. Dacă la animale o principală cauză care declanșează deplasările o reprezintă căutarea hranei, la plante o asemenea cauză nu poate fi luată în considerare. Planta, lipsită de mobilitate față de mediu, se mulțumește cu ceea ce-i oferă solul în care e fixată. Când substanțele nutritive din sol sunt suficiente, umiditatea se găsește în limite normale iar solarizarea asigură fotosin- teza, organismul vegetal supraviețuiește și pros- peră. Deși pare definitiv condamnată la imobili- tate, planta totuși se deplasează în spațiu. Așa se explică acoperirea vegetală a ariilor geografice, dinamica răspândirii unor specii în zone unde odinioară absentau cu desăvârșire, în opoziție cu dispariția lentă sau catastrofică a altor specii din anumite habitate. Două cauze mai importante stau la baza ocupării unor noi teritorii de către populațiile vegetale. 338 www.dacoromanica.ro Am aminti, în primul rând, o cauză cosmică ale cărei efecte pot fi urmărite de-a lungul isto- riei vieții de pe Terra. E vorba de acele „răs- turnări" climatice care au schimbat, ori de câte ori au intervenit, înfățișarea învelișului vegetal al planetei. O climă mai rece sau mai caldă, mai umedă sau mai uscată, instalată pentru o perioadă mai lungă pe întreg globul a avut ca urmare o reașezare a vegetației și, deci, o schimbare esențială a repartiției speciilor. Gla- ciațiunile, de pildă, au obligat speciile arctice să se retragă spre sud, obligând speciile tropicale să se replieze sute de kilometri spre Ecuator. Retragerea ghețarilor a produs un rapid regres al speciilor arctice care se vor menține în centrul Europei doar în anumite enclave care au mai păstrat unele particularități ale climei polare, cum ar fi tinoavele. O asprire a climei în cuater- nar a determinat o masivă expansiune a speci- ilor siberiene către apus, ele ocupând astfel imense teritorii europene. Invers, îndulcirea, atlantizarea climei care a urmat după aceea, a modificat coordonatele geografice ale învelișu- lui vegetal, stopând și limitând de pildă pădurile de conifere și favorizând în schimb extensia spectaculoasă a pădurilor de foioase, și în spe- cial de fag. Un „moment" hotărâtor în destinul lumii vegetale l-a reprezentat acel moment localizat încă vag și lipsit de probe paleontologice certe ale poposirii vegetației acvatice pe uscat. Cucerirea treptată a acestuia de către forme ve- getale din ce în ce mai perfecționate pe scara evoluției reprezintă una din cele mai tulbură- toare pagini ale dinamicii învelișului viu prin proporțiile cosmice ale modificării vegetației, și prin ea a faunei, și prin misterele care încă învăluiesc „salturile" calitative ale marilor grupuri de plante în plină expansiune geografică. O altă cauză, de data aceasta biologică, a „colonizărilor" vegetale, la fel de activă și în trecut, o reprezintă împrăștierea semințelor. întreaga viață a plantei se îndreaptă spre un scop unic: perpetuarea speciei. Urmașul cuprins în sămânță, cu sacul de merinde lângă el, va tre- bui să cucerească noi spații. Spre deosebire de majoritatea animalelor părinți, care caută să-și țină măcar o perioadă puii lângă ei, la plante germenii sunt răspândiți cât mai departe de locul de formare, măsură întru totul îndreptățită. în timp ce puii de ani- male se pot mișca să-și găsească hrana, plăn- tuța, dacă nimerește lângă planta-mamă, va fi acoperită de frunzișul acesteia, concurată de rădăcinile ei, rămânând pipernicită sau ofilin- du-se. Zecile de mii de ani de contact cu mediul ambiant, cu animalele care mișunau în căutare de hrană printre tulpinile lor au dus, încetul cu încetul, la înarmarea speciilor vegetale cu mijloace de răspândire a fructelor și semințelor pe cât de variate, pe atât de ingenioase. în ultimă instanță omul, ca biorăspânditor, deși controlează răspândirea plantelor utile, contribuie uneori inconștient și involuntar la împrăștierea unor specii ale căror semințe se amestecă cu ale plantelor de cultură. Importarea oaspeților nedoriți declanșează o puternică migrație a acestora, cucerirea unor noi teritorii și chiar a unor noi continente. De ce călătoresc animalele? Din cele mai vechi timpuri, faptul că unele specii de păsări, pești și mamifere apar și dispar cu regularitate, în anumite perioade ale anului, a atras atenția oamenilor. în funcție de aceste deplasări periodice se întocmeau așa-zise ca- lendare de activități. Pescarii cunoșteau de mi- nune timpul când peștii se întorceau din apele dulci în mare ca să-și întindă năvoadele și ta- lianele, iar vânătorii de balene și foci așteptau, la date și locuri fixe, sosirea prețioaselor prăzi. De asemenea, a fost observată și consem- nată în cărți și în cronici, încă din Antichitate, invazia cu neregularitate a omizilor, a lăcustelor călătoare, a șoarecilor, șobolanilor și a altor rozătoare care aduc mari pagube culturilor. Marșul elefanților, călătoria firelor de funigei, roirea albinelor, peregrinările bizonilor, de- plasările în masă ale elanilor, coborârea, odată cu venirea iernii, a marmotelor, caprelor negre, 339 www.dacoromanica.ro potâmichilor de stâncă de pe piscurile alpine spre zona subalpină sau montană erau fenome- ne bine cunoscute în trecut, chiar dacă expli- carea lor nu era întotdeauna științifică. Deplasarea animalelor în spațiu poartă pecetea unui fenomen universal, deoarece toate speciile de pe fața Pământului se mișcă pe dis- tanțe mai mici sau mai mari. Ce le mână oare să-și schimbe brusc și neregulat sau periodic, cu o regularitate aproape metronomică, locurile unde viețuiesc? Hrana reprezintă, fără îndoială, condiția esențială de existență a speciei. Hrana ani- malelor este foarte variată: unele se hrănesc doar cu plante (erbivore), altele doar cu came (carnivore), în sfârșit, numeroase specii con- sumă plante și animale (omnivore). Se poate vorbi, în privința hranei, chiar de o specializare. Există animale, de pildă, unele insecte sau micuțul urs australian Koala, care se hrănesc cu o singură specie de plante sau cu un număr foarte redus de specii, înrudite între ele (oligofage); altele nu au preferințe, devorând orice plantă le apare în cale (polifage). Spe- cializarea se observă și la animalele carnivore care manifestă o anumită predilecție pentru anu- mite prăzi. Bufnița, de pildă, caută șoareci, uliul vânează doar păsări, iar vidra s-a specializat în pești. Animalele au nevoie în permanență de o anumită cantitate de hrană, dar întrucât aceasta variază după anotimpuri, ele se văd silite să se adapteze acestor schimbări sezoniere. Unele animale nu se deplasează în anotimpurile când hrana se împuținează. Cad într-un somn adânc de iarnă (hibernare) sau de vară (estivare), prin încetinirea la maximum a funcțiilor vitale, ceea ce reduce la minimum consumul de energie, făcut în aceste cazuri pe socoteala rezervelor organice acumulate în corp în cursul anotim- purilor prielnice hrănirii. Alte animale o pornesc însă în lungi călătorii, care, atunci când capătă caracterul unor deplasări în masă, se numesc migrații. Așa sunt, de pildă, migrațiile unor păsări din țara noastră la sfârșitul fiecărei toamne spre ținuturile unde hrana e abundentă în tot timpul anului. Se întâmplă ca anumite specii care constituie hrana preferată a unor ani- male carnivore să dispară din diverse motive de pe un anumit teritoriu, antrenând și dispariția speciilor care le consumă ori deplasarea lor în acele colțuri ale globului unde mai pot întâlni hrana preferată. Astfel de cazuri s-au petrecut nu numai în epocile geologice prin care a trecut Pământul, dar sunt semnalate și în ultimele sute de ani. Există și migrații zilnice. Ele pot fi urmărite cu ușurință în mediul acvatic. Aici, mii de specii mărunte, care formează zooplanctonul, execută, în cuprinsul a 24 de ore, deplasări periodice re- gulate, îndepărtându-se succesiv spre suprafața apei și spre straturile mai profunde. Deplasările zooplanctonului antrenează migrații corespun- zătoare ale peștilor planctonofagi. Mult mai rare sunt aceste migrații cotidiene regulate ca orar și itinerar al animalelor ce tră- iesc pe uscat și în aer, deși s-au descris aseme- nea fenomene la unele specii de insecte, păsări și mamifere. Astfel, de exemplu, câinii-zbură- tori (Eidolon helvum), animale tipic nocturne, desfășoară un zbor vesperal de grup pe-o rută constantă, în lungime de 10 — 12 km. Anumite specii de furnici migrează cotidian păstrând cu o mare exactitate orarul și ruta deplasărilor. Al doilea factor principal de care atârnă existența animalelor este înmulțirea. Animalele care produc foarte mulți urmași (unele specii de păianjeni, albinele și viespile coloniale, peștii etc.) fac deplasări pentru a-și depune ouăle. Unele neamuri de păianjeni din familiile Lycosidae și Thomidae își fabrică din fire mici aerostate (cunoscute în popor sub numele de funigei) cu care străbat, lăsându-se în voia curenților de aer, zeci și uneori sute de kilometri pentru a-și găsi hrana dar și pentru a-și depune ouăle în locuri cu mai mici aglomerări de arach- nide. Peștii părăsesc locurile unde își duc în mod obișnuit viața și pornesc uneori în lungi și aventuroase migrații pentru a-și depune icrele, acolo unde mii și zeci de mii de ani și strămoșii lor le-au depus. Din icrele eclozate apare puietul care găsește în locurile alese condiții mai priel- nice de dezvoltare. Treptat, puii ajung de unde au plecat părinții lor și de unde vor reveni ca 340 www.dacoromanica.ro adulți, după 3-4 ani, mânați de același instinct al reproducerii. Cum se deplasează plantele? De obicei, plantele iau în primire noile teri- torii prin intermediul urmașilor, deoarece în cele mai multe cazuri ele sunt fixate de un strat sau substrat prin crampoane, rizoizi sau rădăcini. Doar în mediul acvatic unele plante natante au o anumită autonomie, putându-se deplasa în spațiu, uneori pe sute și mii de kilometri sub forma unor exemplare izolate, unor asociații (fitoplanctonul) sau mase coloniale compacte (sargasul sau zambila-de-apă). Fiind mai grele decât apa, plutirea lor se realizează prin adaptări adecvate. La plantele superioare, afară de mărimea considerabilă a suprafeței de plutire a frunzei, principala adaptare o reprezintă reducerea la maximum a țesutului conductor și mecanic prin spațiile aeriene și golurile intracelulare care la unele genuri cum ar fi Vallisneria (ciuma- bălții), Hydrilla, Myriophyllum (cosorul), Chara (mătura-apei) ating și 70% din volumul lor, ceea ce contribuie la reducerea densității plantei. Mărimea suprafeței de plutire o întâlnim și la algele pluricelulare și la cele unicelulare care intră în compoziția fitoplanctonului. La Ulvaceae, talul ia forma unei panglici de culoare verde. Vestita Mare a Sargasselor e înțe- sată de alge din genul Sargassum care, rupte din adânc, plutesc aproape de suprafața apei cu aju- torul unor chisturi aerifere ca niște bile brune, prinse prin codițe de taluri. Și la zambila-de-apă (Eichhornia), specie tropicală natantă, cu mare putere de răspândire, plutirea este mult ușurată de sacii cu aer aflați la baza pețiolului. Cele mai multe alge unicelulare marine (cianoficee, diatomee, desmidiacee) au forme inelare; de șurub, de lame răsucite helicoidal sau de disc așezat totdeauna în poziție orizon- tală. Diviziunea extraordinar de rapidă le micșorează greutatea și le mărește suprafața de plutire. Pentru ușurarea corpului, multe dintre aceste ființe mărunte sunt înzestrate cu sub- stanțe gelatinoase (galertă) sau cu substanțe ule- ioase fie în interior, fie la exterior sub forma unor pelicule, ca la diatomee sau heteroconte. Originalele sisteme de plutire și imersie ale fructelor, folosite de plantele acvatice superioare fixate în mâl pentru a-și asigura răspândirea urmașilor pe suprafețe cât mai întinse, merită o atenție specială. Plantele terestre, după felul cum își asigură deplasarea în spațiu a urmașilor, se împart în două categorii: autohore și alohore. Plantele autohore nu fac apel la forțe din afară. Semințele lor sunt proiectate la distanțe de zeci de metri cu ajutorul propriei lor „muscu- laturi" vegetale, care acționează ca un fel de praștie. Jocul subtil al lichidelor interne, con- centrate sau împrăștiate la momentul potrivit, uimitoarea alcătuire a țesutului fructelor ascund în mecanismul lor precis și aparent simplu energii nebănuite. Plantele alohore se sprijină pe factorii din afară. După cum acești factori pot fi vântul, apa sau biorăspânditorii, plantele poartă numele anemohore, hidrohore sau zoohore. Plantele anemohore își înzestrează urmașii cu aripioare, parașute, planoare sau își adună făptura uscată în jurul semințelor pentru a forma un balon pe care vântul să-l rostogolească cu ușu- rință pe vastele întinderi ale stepelor. Cele hidro- hore folosesc ambarcațiuni vegetale etanșe cu care își trimit urmașii în călătorii ce rivalizează în lungime cu traseele pacheboturilor transatlantice. Cele mai ciudate și neașteptate arii de împrăștiere le pot realiza însă biorăspânditorii plantelor, animalele nelipsite din preajma lor, care joacă rolul unor cărăuși, transportându-i fără voia lor, pe părți exterioare ale corpului (epi- zoohore) sau înăuntrul organismului (endo- zoohore). Cu câteva cârlige înfipte în lâna oilor, fructul sau sămânța pornesc pe calea transhu- manțelor păstorești. Alteori, ispita dulce și co- lorată a unui înveliș cărnos, înghițit odată cu sămânța, indigerabilă, provoacă o călătorie fantastică pe traiectul digestiv al păsărilor, timp în care râspânditorul poate străbate zeci de kilo- metri. 341 www.dacoromanica.ro Cum se deplasează animalele? Ne vom referi pe scurt la cele trei mari tipuri de locomoție pe care le folosesc animalele în deplasările lor mai lungi sau mai scurte, întâm- plătoare sau periodice în mediile lor de viață. a) Locontoția acvatică. Ca un animal acva- tic să se poată deplasa trebuie în primul rând să plutească și apoi să înainteze uneori chiar în contra curentului. Ca și la plantele acvatice, plutirea ani- malelor se poate realiza prin mai multe mijloace. Zooplanctonul uzează de aceleași modalități pentru a se menține în stare de plutire ca și fito- planctonul. Chiar și cetaceele, giganții absoluți ai faunei, au sub piele un strat gros de grăsime; datorită acesteia, uriașul trup al balenei, care cântărește uneori 120 de tone, plutește cu ușu- rință. Reducerea greutății corpului se obține și prin anumite dispozitive anatomice de tipul unor bășici externe (vezicule de sustentație) sau interne, pline cu aer sau cu alte gaze. Astfel, sifonoforii, folosesc un mijloc original de a-și păstra colonia la suprafața oceanului. Unii membri ai coloniei s-au specializat în prinderea prăzii, alții în digerarea ei, iar alții produc ouăle din care se vor forma alți sifonofori; în sfârșit, în vârful coloniei se găsește un sifonofor cu cor- pul ca o pungă strânsă la gură. Această pungă este plină cu un gaz produs de corpul animalu- lui, care joacă rolul unui flotor pentru întreaga colonie. Unii sifonofori ca Velella și Physalia sunt înzestrați și cu niște văluri înalte și subțiri, de forma unui S care barează oblic vezica înotă- toare, și care le servesc să navigheze contra vân- tului și chiar să-și schimbe direcția cuvântul în față. Și vezica înotătoare a peștilor este un inge- nios mecanism hidrostatic care permite ani- malului, după nevoie, să urce la suprafață sau să coboare în adâncurile apei. Pentru înaintarea în apă, animalele execută două tipuri de mișcări: de șerpuire și de vâslire. Majoritatea animalelor acvatice folosesc mișcarea șerpuită pentru deplasare. Cele mai simple mișcări de șerpuire le întâlnim la proto- zoare. Flagelatele sunt înzestrate cu un fir lung și subțire ca un bici (flagel) cu care izbesc apa făcând să înainteze corpul animalului. Corpul infuzorului este acoperit cu niște peri scurți și moi numiți cili. Cilii fiind numeroși, mișcările lor trebuie coordonate. Privite la microscop, ele ne apar ca o vălurire continuă, ca și cum am avea în fața ochilor un lan bătut de vânt. Tot prin șerpuire înaintează și viermii de apă, lipitorile, unii pești ca tiparul (Anghila), sau chișcarul (Petromyzon), șerpii de apă. Cei mai mulți pești nu au corpul cilindric și lung ca al anghilei sau chișcarului. De aceea, șerpuirea lor se realizează doar cu ajutorul cozii (partea posterioară, subțiată, a corpului) și a aripioarei codale care se îndoaie când la stânga, când la dreapta. Exceptând-o pe cea codală, restul aripioarelor unui pește au alte funcții: să mențină echilibrul corpului, să schimbe direcția și să realizeze în timpul unui înot rapid o înfrânare bruscă. Totuși, unii pești înoată cu aju- torul aripioarelor de la piept sau al acelora de pe burtă. Pisica-de-mare, vulpea-de-mare și alți câțiva pești din Marea Neagră înaintează prin mișcări șerpuite pe verticală ale înotătoarelor lor foarte mari și întinse lateral. In sfârșit, tot prin mișcări șerpuite ale cozii se deplasează și cetaceele (balene, delfini, lamantinii, narvalii), bătând apa cu coada, dar nu ca peștii, ci prin mișcări pe verticală, în sus și în jos. Mișcările de vâslire au apărut mai târziu în cronologia lumii vii și se manifestă la câteva grupe de animale. Așa înoată unele crustacee, cum sunt crabii, care bat apa cu picioarele, ade- sea lățite ca niște mici vâsle. La fel înaintează și gândacii de apă, cum ar fi buhaiul-de-baltă (Dytiscus). înotul prin vâslire îl găsim prezent și la vertebratele acvatice. Broaștele țestoase com- bină târâtul pe uscat cu vâslitul pe care îl rea- lizează cu picioarele din față. Păsările de apă au de obicei o pieliță interdigitală care le transfor- mă labele în adevărate lopeți. Astfel de picioare- vâsle prezintă rața, gâscă, lebăda, cufundarul, cormoranul etc. și unele mamifere cum ar fi 342 www.dacoromanica.ro vidra, castorul, bizamul, omitorincul, înzestrate cu pielițe interdigitale ca palmipedele. Există și o formă deosebită de locomoție acvatică caracteristică șerpilor și caracatițelor. Acestea folosesc forța de reacție a apei care, aruncată cu putere afară din corp, le proiectează cu viteză în sens opus. Un asemenea înot tip reactor se mai întâlnește și la anumite specii de scoici (de pildă Pecteri) care își pot închide ra- pid și cu putere valvele, alungând apa dintre ele; țâșnirea apei proiectează scoica în direcție con- trarie. In cazul peștilor-zburători (Exocetus), ani- malul acvatic folosește saltul printr-un efort muscular și apoi planarea cu ajutorul aripioa- relor pectorale dezvoltate întinse ca aripile unui avion. In acest fel, peștele reușește să survoleze 300-400 metri deasupra apei. b) Locomoția aeriană. Dacă animalele acvatice plutesc mai ușor dar înaintează mai greu, cele zburătoare fac o sforțare mai mare să se ridice și să se mențină în aer, însă înaintează mai ușor, obținând astfel viteze superioare. Există trei grupe de zburătoare (nu includem aici ființe mărunte purtate de vânt - bacteriile, protozoarele etc.): insectele, păsările și liliecii. Zborul lor se realizează cu ajutorul acelorași organe, aripile, dar alcătuirea și modul lor de funcționare variază. Aripile vertebratelor zbură- toare sunt derivate ale aceluiași plan fun- damental, deci sunt omoloage. Aripile insectelor, deși nu sunt mai puțin adecvate zborului decât cele ale păsărilor, au o origine diferită, deci sunt analoage acestora. Toate animalele zburătoare sunt mai grele decât aerul, menținându-se în acest mediu datorită mișcării efectuate de aripi. Totuși și ele dispun de unele mijloace de a-și face corpul mai ușor, pentru ca susținerea lui în aer să nu fie atât de obositoare. Așa, de pildă, corpul insectelor este străbătut de un mare număr de canale sub- țiri numite trahei, iar păsările au oase pneuma- tice și saci aerieni. Aripa de insectă (indiferent că e vorba de aripa de albină, de muscă, de fluture, libelulă sau nasicom ori cărăbuș) este constituită dintr-o membrană subțire întărită la marginea din față cu o dungă îngroșată. Alte întărituri străbat aripa în diferite direcții, alcătuind nervurile, datorită cărora aripa rezistă fără să se frângă în timp ce bate aerul. Mișcarea aripii de insectă este complicată și dificil de studiat. Aripa bate aerul de sus în jos, dar în același timp se mișcă și înainte și înapoi, execută mișcări de răsucire în așa fel încât în sus ea nu mai vine cu fața întinsă, ci cu dunga. Așezându-și aripile în diferite feluri față de corp, insectele își pot regla zborul în așa fel încât acesta să servească mai mult fie la ridi- care, fie la înaintare. într-un mod asemănător funcționează avioanele „cu geometrie vari- abilă". Pentru executarea mișcărilor de zbor, insectele cheltuiesc foarte multă energie. Așa se explică mișcarea extraordinar de rapidă a aripi- lor, care nu poate fi urmărită decât cu aparate speciale de filmat. Astfel, aripile fluturelui-de- varză bat de 5 - 10 ori pe secundă, ale libelulei de 20 - 30 de ori, ale albinei și ale muștei de aproximativ 200 de ori, iar ale țânțarului de pes- te 300 de ori. Zborul păsărilor este oarecum deosebit de al insectelor. La păsări, aripa este de fapt membrul anterior, transformat și acoperit cu pene mari, de diferite tipuri. Ea nu se răsucește cu atâta ușurință ca aripa insectei. De aceea păsările nu se pot înălța vertical, ca elicopterele; ca să se ridice în aer, ele trebuie să înainteze în zbor o distanță mai mică (porumbeii) sau mai mare (vulturii), după amplitudinea unghiului ascen- sional. Sub raportul îndemânării, insectele întrec mult păsările. Doar colibrii, splendidele păsări-muște, constituie o excepție, ele putân- du-și răsuci în toate direcțiile aripile și fiind capabile să se oprească în aer pe loc, ca unii flu- turi, pentru a suge din zbor, cu ciocul lor lung și subțire, nectarul florilor. în schimb zborul păsărilor este mai rapid și se face cu o cheltuială mai mică de energie. Păsările dispun și de unele posibilități pro- prii de locomoție aeriană, cum ar fi zborul planat, întâlnit la vultur, pelican, cocor, barză etc. și obținut după ce pasărea a atins viteză. Ea plutește în văzduh așa cum plutește planorul, sprijinindu-se de curenții de aer și menținân- 343 www.dacoromanica.ro du-și vreme îndelungată viteza și direcția fără să bată din aripi. La porumbel și la alte păsări specialiștii în aerodinamică au remarcat și tipul de zbor numit cu pânze. După ce s-a ridicat în aer, pasărea nu mai dă din aripi, ci le ține în așa fel încât vântul s-o poarte după voință, în sus, înainte sau în cer- curi. Se întâlnește aici o combinare a mișcării de plutire cu aceea a corăbiei cu pânze, împinsă de vânt. Cu cât păsările sunt mai mari, cu atât bătăile aripilor lor sunt mai rare. Așa, de pildă, vulturul și barza de-abia bat o dată sau de două ori pe secundă, vrabia de 11 - 13 ori, iar colibri de aproape o sută de ori. Cât privește liliecii și vampirii, cele mai redutabile mamifere zburătoare, locomoția lor aeriană se face cu ajutorul unor aripi de piele, întinse între picioarele din față și corp. Zborul lor este destul de rapid, dar nu prea îndelungat, un fel de vâslire în aer cu frecvența de 4 - 5 bătăi de aripi pe secundă. c) Locomoția terestră cuprinde trei tipuri de deplasare în spațiu: târâtul, mersul și saltul. Târâtul este întâlnit la o categorie destul de largă de ființe terestre, de la amibe până la șerpi, cu unele variante. Astfel, la animalele unicelu- lare mișcarea ameboidală se realizează prin înaintarea printr-un fel de rostogolire a miezului celulei către o alungire a membranei foarte elas- tice numită piciorul (pseudopod), îndreptat în direcția deplasării. La viermi, târâtul este o formă intermediară între mișcarea ameboidală și șerpuire. Râma, de pildă, înzestrată cu musculatură puternică, se sprijină pe pământ cu niște perișori foarte mici (cheți), își alungește capătul din față, îl fixează cu ajutorul perișorilor, apoi își trage după sine partea dinapoi a corpului. Șerpii, ca și celelalte vertebrate târâtoare, execută un alt gen de mișcări. Deoarece din cauza oaselor nu-și poate îngroșa sau subția cor- pul, șarpele înaintează prin îndoiri ale acestuia, executând ceea ce se cheamă mișcare șerpuită. Corpul se îndoiește succesiv pe porțiuni spriji- nite pe pământ. Ca urmare, trupul animalului este împins în direcția opusă, iar din îmbinarea tuturor acestor mișcări rezultă în final înaintarea animalului. Pentru ca târâtul să se poată efectua, este nevoie ca locul care servește drept suport pentru animal să nu fie perfect neted. Corpul animalului găsește mici ridicături, fie numai fire de nisip, care îl ajută la înaintare. De aceea, șarpele se zbate zadarnic pe o suprafață fără asperități (oglindă sau gheață). însă cea mai frecventă mișcare terestră este mersul, realizat prin pași executați cu ajutorul picioarelor, sau, atunci când lipsesc picioarele, prin prinderea succesivă cu cele două capete ale corpului (lipitoarea sau unele larve de insecte, cum sunt omizile fluturilor cotari), ori prin răs- turnare (actinia). Oamenii de știință admit ipoteza că picioarele vertebratelor s-ar fi dezvoltat în tre- cutul îndepărtat al Pământului din înotătoarele perechi ale unor pești primitivi (crossopte- rigieni) și că mersul a apărut în evoluția verte- bratelor mult mai târziu decât înotul. Mersul biped al unor animale (păsări, specii de maimuțe, omul) este bine cunoscut. La exe- cuția pasului se mișcă nu numai picioarele ci și trunchiul, care se înclină când spre stânga (când se pășește cu membrul drept), când spre dreap- ta (când se pășește cu membrul stâng), pentru a se putea menține echilibrul corpului. La animalele cu patru picioare, combinațiile mișcării acestora sunt variate, dar ele țintesc să nu se lase niciodată corpul fără sprijin. Insectele, ființe cu șase picioare, pășesc concomitent cu piciorul întâi și al treilea dintr-o parte a corpului și cu al doilea din cealaltă parte, iar cele cu mai multe picioare (miriapodele) își mișcă deodată mai multe membre din ambele părți ale corpului. Privind un miriapod în mers, mulțimea picioarelor pare un câmp de grâu peste care trece de la un lan la altul o unduire provocată parcă de adierea vântului. Saltul sau săritura se deosebește de mers, deoarece corpul se desprinde cu totul de pământ, rămânând un timp în aer. Cele mai multe patrupede execută saltul apăsând puternic și repede pământul cu picioarele din spate. Apăsarea este îndreptată dinainte înapoi, ca urmare corpul este aruncat în 344 www.dacoromanica.ro sus și înainte. La saltul de atac aterizarea se face cu picioarele din față care apucă prada. La deplasarea în salturi animalul cade pe picioarele din spate, ceea ce îi permite să pornească imedi- at într-un nou salt și să-și mărească viteza de deplasare. Unele folosesc coada puternică pen- tru susținerea corpului și la pornirea în salt. Este clasic în acest sens cangurul roșu, capabil să fa- că salturi de 12 — 13 m, care îl ajută să se deplaseze în viteză pe suprafețe destul de mari ale scrubului australian. La cele mai temute insecte migratoare - lăcustele - saltul, realizat de picioarele din spate foarte dezvoltate, este combinat cu zborul, ele putând străbate astfel sute de kilometri cu viteze de 40 - 50 km pe oră. Fuga este o îmbinare a mersului cu săritură, compunându-se dintr-un șir de salturi întrerupte uneori de pași, cu scopul măririi vitezei de deplasare. Fuga se realizează în moduri diferite. De pildă, la cal, în timpul galopului, bătaia cu picioarele se face pe rând, ultimul care părăsește pământul fiind unul din picioarele din față. Alte animale bat întâi cu cele două picioare dinapoi, apoi cu cele două din față: așa aleargă, de exem- plu, câinele. O formă specială de locomoție este cățărarea. Animalul se agață de ceva cu mem- brele dinapoi, trăgându-și corpul după ele; apoi se sprijină pe picioarele dinapoi și-și întinde înainte pe cele din față, pentru a se agăța din nou. La cățărat, animalele folosesc de obicei ghearele (pisica, veverița). Maimuțele se slujesc de degetele de la toate picioarele, iar unele specii din America se ajută cu coada. Există și păsări cățărătoare, cum ar fi ciocănitoarele. Acestea se prind cu ghearele de scoarța copa- cilor și-și reazemă coada de trunchi, într-un mod asemănător se cațără și șopârlele. Există și pești care părăsesc uscatul și se cațără în copaci, manevrând ca pe niște picioare aripioarele de la piept, cu ajutorul cărora pot, de altfel, să meargă, să sară și să fugă. Este vorba de Periophtalmus, un bine cunoscut pește al man- grovelor africane. Se înțelege că nu toate modalitățile de deplasare sunt compatibile cu marile mișcări ale biosferei, cum sunt migrațiile. Pentru stră- baterea unor distanțe, adeseori impresionante, este nevoie de un tip de locomoție economicos și, cât se poate, rapid. Iată pentru ce în apă vâs- litul și șerpuirea, pe uscat mersul, fuga și saltul, iar în văzduh zborul activ asigură transportarea sigură a unui grup sau a unei populații între anu- mite puncte ale globului. Orientarea în timpul călătoriilor Din cele mai vechi timpuri - spune cunoscu- tul om de știință rus Igor Akimușkin - omul a fost intrigat de inexplicabila intuiție a ani- malelor, de flerul lor parcă „supranatural** care le permite să-și regăsească fără greș drumul, ca și de capacitatea lor de a vedea invizibilul și de a auzi ceea ce nu se aude. Cercetările relative la cel de-al „șaselea simț** îmbrățișează un larg cerc de probleme biologice mergând de la cele mai simple reacții chimice la mijloacele atât de complicate precum sonarul, radarul și polarizatorii naturali, trecând prin orologiile fiziologice, compasele solare și complexele procedee „coregrafice** pe care sa- vantul austriac KarI von Frisch, laureat al Premiului Nobel, le-a descoperit la albine. Studiind rând pe rând liliecii, peștii, balenele, insectele, păsările, șobolanii, maimuțele, șerpii, cercetătorii, înarmați cu instrumente perfecțio- nate, au descoperit prezența unor uimitoare organe de simț, odinioară necunoscute. Cel mai simplu mijloc de orientare observat în natură este lansarea unui „semnal** chimic, așa-numitul „feromon**, substanță secretată de corpul viețuitoarelor pentru a intra în comuni- care cu semenii aparținând aceleiași specii. Albinele și furnicile folosesc un destul de evoluat limbaj... chimic. In timpul culegerii de nectar sau roirilor, albinele își marchează itine- rarul în aer cu ajutorul substanțelor mirositoare. Furnicile își marchează pe zeci și pe sute de metri micile lor „șosele** care duc la furnicare, apăsându-și din timp în timp abdomenul pe pământ și secretând un miros caracteristic în care intră și cel de acid formic. Furnicile din 345 www.dacoromanica.ro spate sunt conduse de acest „semnal", iar când îl pierd, adulmecă aerul, fac ocoluri, până când îl regăsesc. în acest fel se deplasează pe distanțe de kilometri uriașele coloane de furnici prădal- nice africane care sfâșie tot ce întâlnesc în calea lor. Dacă vom șterge aceste semnale chimice, se va întâmpla o învălmășeală cumplită așa cum ar putea avea loc la o intersecție aglomerată a unui mare oraș dacă printr-o întâmplare s-ar defecta semafoarele. Cercetări recente au dovedit că aceste semnale chimice, sub formă de mici pete de substanță lăsate pe pământ, au un vârf ascuțit indicând sensul deplasării la fel ca săgețile indi- catoarelor ale drumurilor noastre. Tot de domeniul chimiei aparțin și mijloacele de orientare folosite de omizile pro- cesionare care pornesc în șiruri regulate prin pădure, parcurgând distanțe de sute de metri. După prădalnica lor campanie, se întorc fără greș la copacul de unde au pornit. Cum se face că își găsesc totdeauna drumul înapoi? Ele pro- cedează ca și Tezeu, călăuzit prin labirint de firul Ariadnei. în timpul marșului, fiecare omidă secretă un fir de mătase pe care îl întinde pe pământ și după care se ghidează la întoarcere. Distrugând aceste „fire ale Ariadnei" derutăm întreaga hoardă de omizi care, fără a părăsi forma organizata a procesiunii, se va abate de la vechiul drum poposind în cine știe ce alt loc. în mediul acvatic, orientarea chimică este adesea folosită. Experiențele au dovedit că numeroși pești sunt înzestrați cu un simț chimic foarte fin. Guvizii, de exemplu, sunt de 250 de ori mai sensibili decât omul la mirosul esenței de trandafiri și de 512 ori la gustul zahărului dizolvat în apă. S-a probat, deopotrivă, că ei sunt capabili să distingă apa unui râu de apa altui râu. Aceste observații au determinat oamenii de știință să admită ipoteza că peștii sunt înzestrați cu un fel de „memorie" chimică: ei își pot aduce aminte de mirosul locurilor familiare și de gustul apei fluviului sau mării unde și-au petrecut tinerețea. Somonii care au fost aruncați în mare după ce li s-au legat nările au fost incapabili să regăsească râurile natale cu aceeași precizie ca mai înainte, fiind nevoiți să înainteze mai mult orbește. Mirosul joacă în orientarea peștilor un rol primordial, dar nu exclusiv. Văzul, fără îndoială, este folositor în lungile călătorii în măsura în care există o vizibilitate bună și exemplarele care alcătuiesc „expediția" se găsesc chemate de instinctul lor gregar foarte apropiate unele de altele. Dar când vizibilitatea scade mult sau mem- brii expediției se depărtează prea mult unii de alții, intervin semnalele sonore și intră în funcție auzul. Când se pierd în desișul vegetației tropicale maimuțele se identifică prin strigăte. Păsările migratoare se cheamă tot timpul între ele prin țipete caracteristice când noaptea e prea întunecată și riscă să se piardă. Morsele, care pe timp senin păstrează o tăcere „glaciară", încep să mugească asurzitor când se lasă ceața. Balenele cântătoare comunică de la distanțe de kilometri între ele printr-un cod sonor nu lipsit de variație și inflexiuni muzicale. Cât privește renii, ei nu-și obosesc coardele vocale; sistemul lor de semnalizare prin trosnirea tendoanelor de la picioare intră automat în funcțiune. Liliecii folosesc un sistem și mai perfecțion- at de ghidaj în timpul nopții ori ceții: ultra- sunetele, fiind înzestrați cu un adevărat sistem radar care îi ajută și la hrănire, și în timpul migrațiilor, când se produc mari aglomerări de animale în bolțile peșterilor unde de obicei își petrec somnul de iamă. Orientarea în aer a ridicat cele mai multe și grele probleme oamenilor de știință. Sunt păsări care străbat mii de kilometri, insecte - cum ar fi fluturii sau lăcustele - porniți în migrații de sute de kilometri, uneori peste munți și peste ape. O primă ipoteză a fost aceea a „memoriei" cu care insectele și mai ales păsările ar fi înzes- trate și care le-ar ajuta să rețină toate amă- nuntele unui drum o dată făcut și să-i reproducă din amintire itinerarul. Experiențe făcute cu porumbeii voiajori au infirmat această ipoteză, Alți savanți cred că glaciațiunile de la începutul perioadei cuatemare, cu ierni foarte lungi și aspre, au silit păsările să se deplaseze din regiu- nile lor de clocit, pentru a ierna spre sud, unde s-au reîntors odată cu retragerea ghețarilor. Deplasarea de la nord spre sud și invers, 346 www.dacoromanica.ro repetându-se de foarte multe ori, a determinat apariția instinctului de migrație la păsări. Deci, potrivit acestei ipoteze, după unii cercetători, regiunile de clocit ale actualelor păsări migra- toare coincid cu primele locuri unde au trăit și de unde au fost obligate să se mute tot mai spre sud. în 1956, omitologul Jean Dorst a infirmat această ipoteză demonstrând că au existat păsări migratoare și în terțiar, când nu se putea vorbi de glaciațiuni. Mulți savanți au adoptat ipoteza formulată încă din 1955 de savantul rus Midendorf după care păsările s-ar orienta după liniile de forță ale lui Coriolis care se manifestă atunci când un oarecare corp se deplasează la suprafața sau deasupra Pământului. Aceste forțe, datorate în primul rând rotației planetei, au tendința de a face să devieze orice corp în mișcare spre dreap- ta în emisfera nordică și spre stânga în emisfera sudică. S-a emis deci ipoteza că liniile de forță ale lui Coriolis ar face să devieze lichidul conținut în canalele semicirculare ale urechii interne a păsării, organ al echilibrului și orien- tării. Și această ipoteză a căzut după anul 1960, atât datorită unor experiențe simple care au dovedit că păsările nu respectă isodinele lui Coriolis, cât și progreselor anatomiei animale care au permis să se demonstreze că moleculele lichidului din canalele semicirculare se deplasează după legi constante ale termodi- namicii cu o forță și energie superioare forțelor lui Coriolis, acțiunea aceasta fiind total anulată de mișcarea termică haotică a moleculelor. Mai aproape ceva de adevăr s-a găsit savantul ger- man Gustav Kramer care, în 1950, a adus dovezi concludente că păsările se orientează după soare, dar cu condiția ca acestea să fie în măsură să vadă astrul sau cel puțin porțiunea cerului aflată în apropiere și situată în limitele unui arc de treizeci până la patruzeci și cinci de grade. Experiențele lui Kramer au mai dovedit un alt fapt senzațional, și anume că păsările sunt capabile să aprecieze schimbările intervenite din oră în oră în poziția soarelui și să țină seama de modificările corespunzătoare ale unghiului dintre locul unde se găsesc și soare. S-a conve- nit astfel că păsările ar putea poseda un simț al timpului indicat de un orologiu fiziologic intern, ultraprecis. Experiențe ulterioare au dovedit justețea acestei presupuneri nu numai la păsări, dar și la insecte, pești și mamifere. Azi se poate spune, că migrațiunile periodice ale animalelor rezultă din procesul de continuă sincronizare a unui orar sau calendar intern (manifestat în bioritmuri de natură nervoasă, hormonală și celulară), cu succesiunea, de cele mai multe ori având un anumit grad de regularitate, a facto- rilor de mediu. Migrațiunile, care au o importanță funda- mentală în biologia speciilor respective se declanșează și se desfășoară cu o exactitate extraordinară, independent de fluctuațiile condițiilor de mediu. Animalele (mai mult decât plantele) nu se lasă „păcălite" de o vreme proas- tă declanșată înainte de termenul obișnuit de migrație și nici nu-și amână plecarea din cauza unor zile călduroase sau unui prisos de hrană. Fenomenele migratorii se realizează la mo- mentul lor bine precizat. în California, de pildă, ziua de 19 martie este considerată ca începutul primăverii, deoarece, în fiecare an aceasta este ziua precisă în care se reîntorc rândunelele care au iernat în America de Sud. în regiunea Moscovei, sosirea și plecarea ciocănitorilor au, de asemenea, zile fixe: 17 mai și, respectiv, 11 august. Factorul extern principal care declanșează de obicei ceasornicul biologic este fotoperiodis- mul, lungirea sau scurtarea zilei, la care se mai adaugă modificările temperaturii mediului sau schimbarea posibilităților de dobândire a hranei. în marile migrații sezoniere, principalii factori, de orientare, așa cum am văzut, sunt cei astronomici. Corecțiile în raport de ora zilei și de sezon sunt aduse de ceasornicele biologice interne care ajută animalul să se orienteze în spațiu prin „calcularea" unor unghiuri de deplasare variabile față de corpurile cerești. Insectele care n-au forța fizică a păsărilor și nici nu zboară la înălțimea acestora, fiind astfel supuse stihiilor care le-ar putea deruta din drum, sunt înzestrate cu organe de orientare mult mai subtile, remarcate de dr. C. Williams și luate, după 1960, în evidența specialiștilor în bionică. 347 www.dacoromanica.ro în primul rând, datorită omatidiilor, ochilor compuși, insectele văd lumina polarizată, deci se pot orienta și sub plafonul de nori, când soa- rele este acoperit de aceștia, așa cum astronavi- gatorii se orientează cu ajutorul compasului cu lumină polarizată. Dușmanii cei mai de temut ai lăcustelor și fluturilor migratori sunt curenții aerieni și mai ales furtunile care i-ar putea abate din drum și chiar răsturna. Spre surprinderea oamenilor de știință, s-a constatat că vi- bratoarele dipterelor, al căror capăt se mișcă pe o traiectorie în formă de arc, joacă rolul unui excelent giroscop, capabil să prevină insecta asupra deviațiilor zborului și să stabilească toate corecțiunile destinate să compenseze efectele vântului. începând din 1957 când dr. Hans Georg Fromme, un colaborator al profesorului Friedrich Wilhelm Merkel, a descoperit printr-o întâmplare simțul „magnetic" al păsări- lor, studiind măcăleandrii (Erithacus rubecula) care migrau din Germania în sudul Spaniei și până în prezent, s-au adus multe dovezi în spri- jinul existenței unei „busole" naturale la aproape toate grupele de animale. S-au emis numeroase ipoteze. Cea mai nouă, a americanului R. Frankel, confirmată în 1980 prin descoperirea magnetismului în capul porumbelului și în pântecele albinei, ridică problema extrem de interesantă a anteriorității busolei biologice cu magnetit față de busola cu ac magnetic a omului. Prezența unei prezumtive „busole" biologi- ce este semnalată de asemenea la insecte (cără- buși, lăcuste, greieri, viespi, muște) și la unele moluște. Doi zoologi germani, F. Schneider (1961) și Otto Koehler (1963), au descoperit la cărăbuș existența unui simț al câmpului magne- tic al Pământului. Indiferent de gradul de nebu- lozitate a cerului și de diversele manevre făcute de experimentatori pentru îndepărtarea femelelor de cărăbuși de locurile de pontă, aces- tea au descoperit cu o uimitoare siguranță locul din pădure unde au mai depus ouă și de unde au apărut ele însele. Același lucru se petrece cu fur- nicile și albinele care, pornite după hrană pe drumurile cele mai întortocheate, se întorc acasă pe drumul cel mai drept, după cele mai precise calcule vectoriale. Zoologii americani F.A. Brown, M.F. Bennet și H.M. Webh au descoperit o propri- etate uluitoare la melcul Nassarius obsoleta care trăiește în fundul bălților și mlaștinilor. El urmează în cursul zilei un drum bine determinat spre polul nord magnetic. Aplicând animalului o busolă ale cărei ace magnetice reprezentau lim- bile unui ceas s-a constat că melcul s-a deplasat lent, circular, în sensul acelor ceasornicului care, indiferent de oră, indicau direcția N-S. Cel mai larg teren de experimentări pentru demonstrarea orientării animalelor după mag- netismul terestru l-au oferit porumbeii călători a căror proprietate de a se întoarce la cuib de la mari distanțe și din locuri neexploatate era cunoscută și folosită de multă vreme. în 1965, Lester Talkington a emis ipoteza că porumbeii călători ar avea în ochi o mică busolă magne- tică ce le indică direcția locului natal. După 15 ani, această ipoteză, abandonată după 1970, a fost reluată, fiind dovedită prezența magnetis- mului în capul păsării și orientarea lor certă după polii magnetici și nu după repere astro- nomice (poziția astrelor pe boltă) ori geografice (particularități de relief), așa cum sugerau alte ipoteze. Se întreprind cercetări în direcția precizării raporturilor dintre busola solară și cea magne- tică în orientarea albinelor și păsărilor migra- toare; s-au făcut și câțiva pași în această direcție prin studiul bioritmurilor. Desigur, mai sunt încă multe taine de dezle- gat. Perfecțiunea mecanismului de orientare în timp și în spațiu a speciilor migratoare rămâne un capitol pasionant al biologiei, deschis oricărei surprize. C) CĂLĂTORII PE APĂ ȘI SUB APĂ Geamandura verde străbate oceanul Nu o dată, Linne a găsit lângă fiordurile scandinavice semințe de Ipomeea, volbura me- 348 www.dacoromanica.ro xicană, sau fragmente de alge din Marea Sar- gaselor. Recent s-a descoperit pe țărmul Ocean- ului înghețat de Nord păstăi uriașe ale lianei tropicale Entada. Prezența călătorilor exotici ar da naștere la explicații fantastice dacă n-am ști nimic despre binefăcătorul curent al Golfului, care transportă apele calde din Golful Mexic spre nordul Europei, îndulcind remarcabil clima unor regiuni situate în jurul Cercului Polar. însă cel mai vestit „corăbier" din lumea ve- getală este o nucă de palmier, numită nuca malediva, nu cu mult deosebită de cea de cocos. Nuca malediva este un uimitor navigator solitar. Corăbierii spanioli porniți spre Țara mirodeniilor culegeau din apele Oceanului Indi- an niște fructe gigantice, plutind deasupra va- lurilor asemenea unor geamanduri verzi. în tre- cut, oamenii cumpărau cu aur și pietre prețioase aceste „nuci de mare“, crezându-le înzestrate cu proprietăți miraculoase. Și azi, în unele muzee spaniole, se mai păstrează „mumiile" acestor fructe gigantice. Un trofeu de acest gen se găsește și la Muzeul Grădinii botanice din București. Taina lor a fost dezvăluită atunci când în arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian s-au descoperit două mici insule. Pe țărmurile lor pietroase creștea un neam de palmier, înalt de 30 m și împodobit la vârf cu un panaș de frun- ze. în amintirea acestor insule oamenii de știință l-au numit Lodoicea seychellarum sau Lodoicea maledivica. Vestitele „nuci de mare“ sau „cocos de mare“ nu erau altceva decât fructele acestui palmier, impresionante prin dimensiunile lor. într-adevăr, o astfel de minge are un diametru de aproximativ 50 cm și o greutate de peste 25 kg. Din sâmburele fructului se pot face recipiente cu o capacitate de 7 - 8 1. Răspândirea urmașilor se face pe calea apei, fructul transformându-se într-o mică ambarcați- une. Când nuca se coace, laptele dinăuntrul ei pierzându-și apa se preface într-un miez alb cu o bogată concentrație de zahăr și grăsimi (copra). Alături de învelișul buretos din afară, miezul pufos și ușor ajută fructului să se mențină deasupra valurilor. în același timp, el constituie o prețioasă substanță de rezervă pen- tru embrion. Astfel, plăntuța de Lodoicea, închi- să etanș în camera ei cu provizii, poate călători luni întregi uneori pe distanțe de 3.000 - 4.000 km, asemenea navigatorilor solitari despre care din când în când amintesc ziarele. Submarinele vegetale Plantele de apă cu flori au trebuit să rezolve în mediul lor natural o foarte grea problemă hidrotehnică, și anume deplasarea în sens verti- cal a întregului organism sau a unor părți din el în anumite perioade ale vieții. Astfel, po- lenizarea nu poate avea loc decât la suprafața apei, iar fructul trebuie să-și petreacă perioada de repaus pe fundul mlaștinii. Scufundarea și ridicarea la suprafața apei este realizată de animale cu ajutorul mișcărilor unor organe speciale sau a membrelor. Plantele n-au astfel de organe. Ele trebuie să procedeze asemenea unui mecanism omenesc - respectiv ca un submarin - folosind însă energia și reacția lor vitală. Scufundarea submarinului se rea- lizează prin umplerea tancurilor de balast cu apă, iar ridicarea la suprafață prin eliminarea apei din aceste încăperi speciale cu ajutorul pompelor. Ca să vedem în acțiune principiul submarinului folosit de plantă, nu avem decât să privim otrățelul-de baltă (Utricularia vulgaris), plantă carnivoră înzestrată cu un fel de uimi- toare plasă cu capcane. Aceste capcane nu servesc doar la prinderea prăzii, ele au și rolul tancurilor de balast ale submarinului. Când planta a fructificat, capcanele își încetează menirea. Căpăcelele lor înțepenesc, iar pereții sensibili își pierd proprietatea con- tractilității, lăsând apa să pătrundă în voie în interiorul utriculelor. îngreunată, planta se scu- fundă. Periscopul lujerului floral, care în mod obișnuit se înalță deasupra apei, dispare brusc, trăgând spre adânc micile cămăruțe cu semințe care își vor face somnul de iamă pe fundul mlaștinii. 349 www.dacoromanica.ro Un submarin sau mai degrabă un batiscaf vegetal nu mai puțin interesat este și castana-de- apă, numită și ciulinul-de-apă (Trapa natans). Ambele numiri, aparent contradictorii, sunt per- fect justificate, fiecare pentru o etapă din evoluția fructului. La început, acoperit de un înveliș verde destul de gros, fructul pare o cas- tană, învelișul împreună cu plutitorii de la baza frunzei îi servesc ca un colac de salvare: îl ușurează cât timp se dezvoltă sămânța, verde, legată de planta-mamă. Când fructul s-a copt, frânghia de legătură se rupe, iar învelișul verde, descompus de apă, se desprinde scoțând la iveală partea lemnoasă, neagră ca abanosul, cu patru ghimpi ascuțiți și cu un mic chepeng, îngreuiat de miezul compact și hrănitor, fructul cade pe fundul bălții, unde ancorele ghimpilor îl fixează trainic, păzindu-1 în același timp de gura peștelui. Batiscaful iernează în adâncuri. Primăvara, rădăcina sa împinge chepengul și se prinde de mâl. Când plăntuța a consumat întreaga sub- stanță de rezervă, batisfera se ușurează și începe să se înalțe, permițând frunzulițelor să scape din închisoarea de abanos prin deschizătura chepen- gului așezat astfel într-o poziție mai favorabilă. Ieșit la suprafața apei, batiscaful lemnos se lasă purtat de curenți și călătorește ca o epavă, eșuând uneori la țărmul mării. Galera cu pânze Mările calde sunt populate cu milioane de sifonofore, mărunte animale marine de culoarea smaragdului sau albastre-azurii, care formează hrana favorită a cetaceelor. Principalele specii de sifonofore animale carnivore sunt Vellela și Physalia. Vellela, de culoare albastră-aurie sau verzuie, seamănă cu o perniță cărnoasă care înconjoară o perniță de aer, prevăzută la partea inferioară cu tentacule scurte care prind cu pu- tere peștii ce se aventurează în apropierea lor. Physalia, la fel de colorată și numită popular „galeră", prin analogie cu „galerele" corăbiile Antichității și Evului Mediu - e alcătuită tot din o veziculă de sustentație, înconjurată însă de o dantelă de tentacule, dintre care se detașează unul foarte lung (aproape 20 m), care îi servește de cârmă, cât și ca momeală, întrucât este dotat cu croșete percutante, puse în legătură cu mici rezervoare de venin, periculos și pentru om. Atât Vellela cât și Physalia sunt înzestrate cu mai multe dispozitive de securitate. Cel mai ciu- dat este un văl înalt și subțire format din chitină, care barează oblic vezica înotătoare. Vălul are forma unui S foarte alungit. El le permite să navigheze, împotriva vântului, iar Vellela poate chiar să-și schimbe direcția cu vântul în față. Rătăcitoarea lor existență cu „pânzele" des- făcute se desfășoară în largul mării; ele nu eșuează niciodată pe plajă. Deși sunt îngrămădite din cauza furtunilor pe suprafețe mici, ele nu sunt supuse la înfometare, deoarece se împrăștie luând direcții diferite după confi- gurația vălurilor, care le orientează fie spre dreapta, fie spre stânga. La capătul acestei na- vigații, și unele și altele se regăsesc la bariera vânturilor. Scoicile plimbărețe Mulți oameni și-au făcut părerea greșită că scoicile ar fi printre cele mai sedentare animale din lume. Din cauza adaptării pentru viața pasivă, precum și din cauza faptului că pe fun- dul bazinului acvatic variațiile de temperatură sunt foarte mici, până acum circa 20 de ani s-a crezut că scoicile în stare adultă nu se depla- sează, răspândirea speciei fiind asigurată numai în stadiul larvar, prin larve numite cochilii. Alături de câțiva cercetători străini, zoologii români au meritul de a fi descoperit migrațiile de toamnă și de primăvară ale scoicii-de-baltă (Anodonta cygnea). în lunile de toamnă și iarnă, aceste scoici se strâng în cantități uriașe la ma- lul gârlelor, la o adâncime de până la 1 m, de unde, în luna mai, se deplasează spre mijlocul apei. în iunie se răspândesc pe toată porțiunea inundabilă, pe distanțe de mai bine de 1 km, ca în luna noiembrie să le găsim din nou la malul gârlelor, la o adâncime de 0,60 - 0,80 m. 350 www.dacoromanica.ro S-a stabilit că nici gradul de oxigenare și nici variațiile de temperatură nu determină migrația scoicilor. Ele se îngrămădesc în lunile octombrie și noiembrie la mal, deoarece în această perioadă are loc fecundația. Dacă indi- vizii s-ar găsi răspândiți pe distanțe mari, fecun- dația s-ar face foarte greu sau deloc. Fiind aglomerați, numărul spermatozoizilor crește pe unitatea de volum de apă și astfel fecundația este asigurată. Primăvara, scoicile migrează pe distanțe mari în căutare de hrană. Apa revărsată, pe terenurile inundabile, având o adâncime mică se încălzește ușor și devine prielnică dezvoltării microorganismelor, hrana obișnuită a scoicilor care se deplasează din gârle în terenurile inun- dabile. Armatele întunericului Abia în deceniul opt al secolului trecut, când, datorită perfecționării imersiunii și filmărilor subacvatice lumea „tăcerii" și-a dezvăluit tainele, s-a putut afla de una din cele mai stranii și bine organizate călătorii din adân- curi, aceea înfăptuită de languste, an de an, după prima furtună de iamă. Langustele (Palinurus) - raci târâtori - sunt, alături de homari, „uriașii" crustaceelor, măsurând până la o jumătate de metru lungime și 5 kg greutate. Deși pescuite și consumate de multă vreme în cantități industriale, viața langustelor era înconjurată de mister. Neastâmpăratul comandant J.Y. Cousteau, un adevărat Neptun modem al mărilor și oceanelor, ne-a făcut cunoscut și ne-a relevat pe câteva pelicule senzaționale uimitoarea „cru- ciadă" a langustelor care, după ce și-au efectuat ciclul de reproducere, se strâng la un semnal și pornesc în marș nupțial spre locurile calde unde femelele vor depune ouăle. Marele oceanolog francez a studiat o specie de langustă (Palinurus argus) care anual străbate un impresionant drum submarin prin canalul Yucatan. Aparatele de fil- mare au surprins ceea ce nimeni nu putea vedea de la suprafața apei: mărșăluirea pe fundul 351 oceanului a unor coloane de sute de mii de lan- guste care, la adăpostul întunericului, înaintau ca o uriașă armată, pe tăcute și într-o ordine desăvârșită. Privită de la o anumită distanță, această masă mișcătoare pare o imensă pădure de antene agitate în toate direcțiile. Coloanele cuprind șiruri perfect sincronizate formate din 2 - 3 până la 200 de exemplare, având în frunte un conducător. Acesta deschide drumul, iar după ce obosește este imediat înlo- cuit. Contactul între șiruri, deci unitatea coloanei, este asigurată cu ajutorul cozilor și antenelor. Rândul din spate pipăie în permanență cu antenele cozile celor din față. Ariegarda coloanei formată din exemplare viguroase și experimentate, are grijă să adune și să readucă în coloană pe cei rătăciți. Atunci când sunt atacate, langustele se așază în cerc și îndreaptă antenele amenințătoare ca niște sulițe spre dușman. Ca și în migrațiile te- restre, pierderile sunt de obicei mari, langustele având destul de mulți dușmani: peștii răpitori și mai ales omul. Indiferent de masacrele ce pot avea loc, supraviețuitorii merg mai departe și fără șovăire spre țintă, înaintând cu o regu- laritate aproape de metronom 8 km pe zi. Orientarea s-ar face după sensul valurilor, afirmă unii cercetători. Pornind de la faptul că langustele sunt animale meteorosensibile, migrațiile fiind determinate de apariția primelor manifestări ale iernii, dr. Hunke presupune că în timpul unei glaciațiuni, acvilonul, vântul rece de la nord, ar fi declanșat migrația acestor macrure și că, azi, impulsul lor de plecare s-ar datora amintirii confuze a acestui eveniment cli- matic care a modificat comportamentul anima- lelor, înscriindu-1 pe cadranul ceasornicului bio- logic al speciei. Misterioasele drumuri ale peștilor Oamenii de știință sunt unanimi în a recunoaște că cele mai spectaculoase călătorii din lumea animalelor le înfăptuiesc peștii. Nici www.dacoromanica.ro o altă ființă migratoare nu e capabilă de perfor- manțele uluitoare ale peștilor. Perfecta lor adaptare la înot generează randamentul maxim cu efort minim al unui organism care poate răspunde cu succes solicitărilor unor foarte lungi călătorii subacvatice. Ușurința cu care ei înaintează se explică prin forma alungită a cor- pului, prin poziția anterioară a organelor interne și poziția posterioară a masei musculare, parte activă la înot. Dar nu numai lungimea itinerarelor și taina care le învăluie constituie punctul de atracție al migrației peștilor. Călătoriile acestora an- trenează schimbări profunde în înfățișarea lor. Nu e vorba numai de strălucitoarea „haină de nuntă" pe care o îmbracă unele specii ci, în anu- mite cazuri, de o metamorfoză lentă a larvelor, ca la anghilă, sau chiar de modificarea fizionomiei generale. Somonul Keta {Onchorhyncus keta) devine de nerecunoscut datorită modificărilor adânci în structura oase- lor capului, a dinților, a cozii care capătă forme monstruoase. La unele specii, această călătorie de nuntă - unica din viață - sfârșește printr-un sacrificiu suprem. Marea majoritate a peștilor migratori petrec perioada de creștere în mări, iar pentru depunerea icrelor trec în râuri. Din această ca- tegorie fac parte, printre altele, salmonidele, ca somonul ori Keta, și acipenseride, ca nisetrul și morunul. Un tip opus de migrație îl reprezintă acei pești ca țiparul sau anghila care se înmul- țesc în Oceanul Atlantic, iar perioada de dez- voltare și-o petrec în râuri. Alți pești migrează numai în oceane (heringi, tonul, sardelele) sau exclusiv de-a lungul râurilor (păstrăvii). Din bogata cronică a călătoriei peștilor am ales doar patru eroi, care ne impresionează prin isprăvile lor și care, într-un anumit fel, ilus- trează principalele tipuri de migrație. Morunul, cel mai mare sturion (pește cu schelet cartilaginos), trăiește în Marea Neagră în regiunile adânci, uneori la peste 100 m, unde iernează izolat până la apropierea perioadei de reproducere. In acest moment, atras de curentul de apă dulce, migrează pe fundul mării și pătrunde în Dunăre de timpuriu, uneori încă din luna ianuarie; migrația crește la maximum în lunile aprilie-mai și scade treptat până la jumă- tatea lunii iulie. Morunii își depun icrele în cur- sul lunii aprilie în regiunile cu gropi adânci de pe fundul fluviului, unde poposesc în timpul călătoriei lor. Cu acest prilej, înfruntând curen- tul fluviului, ei ajung până la defileul Porțile de Fier. Imediat după perioada migrațiunii de reproducere morunii se reîntorc în mare, unde iernează la mari adâncimi. Locurile de aglome- rare a puietului, în primele stadii de dezvoltare, se află în apropierea gropilor unde au fost depuse icrele. Retragerea puietului în mare are loc în pen ada iulie-septembrie, când se aglo- merează la gurile Dunării, unde iernează mai mulți ani. Heringii, rude bune cu scrumbiile noastre, sunt pești care trăiesc în Oceanul Atlantic de nord, în Marea Baltică și în Marea Nordului. Primăvara, prin februarie-martie, heringii se adună în grupuri imense către suprafața oceanu- lui și încep călătoria de reproducere. Ajunși pe coastele de sud ale Norvegiei, ei încep jocul nupțial. Icrele sunt depuse pe fundul marii; din ele se formează alevinii, care efectuează o migrație ascendentă, fiind ajutați mai ales de curenții verticali. Ei apar în apele oceanului, la suprafață, de unde sunt purtați de ramificațiile curentului Golfstream într-o migrație pasivă către nord, de-a lungul coastelor Norvegiei. Acest drum durează patru luni, timp în care sunt parcurși 1.000 - 2.000 km. După ce au atins limita nordică a călătoriei, puii încep să coboare către sud pe un drum sinuos care, de data aceas- ta, durează cinci ani. Abia când ating maturi- tatea sexuală heringii ajung la locul de repro- ducere, care este locul unde s-au născut. După depunerea icrelor, heringii maturi pornesc din nou disperați, în călătorie de hrană: o parte spre coastele Scoției, Angliei, Danemarcei și Ger- maniei, iar altă parte spre coastele Islandei și ale Insulelor Feroe. în primăvara anului următor, heringii se adună și se reîntorc în aceleași locuri de reproducere. Aceste două cicluri de migrați- une: de hrană și de reproducere, se repetă cu regularitate cât durează viața heringilor. Ele sunt perfect cunoscute de pescarii de pe coastele 352 www.dacoromanica.ro Norvegiei, Danemarcei, Angliei și Scoției, care își organizează activitatea în raport cu aceste cicluri de migrare. Un pește care a încurcat timp de aproape 2.000 de ani toate socotelile naturaliștilor, dând naștere celor mai năzdrăvane legende și celor mai grosolane erori științifice, a fost anghila (Anguilla anguilla). Anghilele au corpul în formă de șarpe, lung de 1 m la femele și de 0,5 m la masculi. Forma corpului le permite să se târască pe pământ în căutarea de locuri priel- nice, atunci când seacă apele în care trăiesc. în asemenea situații neobișnuite, ele pot fi ușor confundate cu șerpii. Deplasările se efectuează noaptea, când solul este îmbibat cu umezeală. Anghila era cunoscută din Antichitate. Taina ei a ațâțat curiozitatea oamenilor făcând să curgă multă cerneală. Aristotel și Plinius afir- mau că se naște din măruntaiele mării. Scriitorii din Evul Mediu au scornit pe seama bietei anghile lucruri care de care mai fanteziste. Albert cel Mare nu ajunsese oare să afirme că noaptea anghila iese din apă și se târăște pe pământ pentru a mânca mazăre, linte și bob? în 1600, Van Helmont a publicat o rețetă pentru prepararea anghilelor vii: „în luna mai - reco- manda el cu seriozitate — luați două brazde de gazon, udați-le cu apă, puneți-le una peste alta cu partea ierboasă și expuneți-le soarelui de pri- măvară. La capătul a 2 - 3 ore veți vedea numeroase anghile mici născându-se din gazon". în sfârșit, în 1852, autorul unei cărți publicate în Anglia afirma că scarabeii nasc... anghile, adăugând că a văzut cu propriii lui ochi cum din doi scarabei căzuți în apă s-au născut pe loc doi pui de anghilă... în anul 1856 s-a produs un eveniment deosebit în istoria anghilelor. Un cercetător ger- man, doctorul Kaup, a capturat din mare niște pești foarte ciudați semănând cu niște frunze străvezii de salcie, pe care i-a numit Leptocephalus (din grecescul leptos = mic și kephale = cap). Crescând acești peștișori în captivitate, biologul francez Yves Delage a observat că ei s-au transformat în niște pui lun- guieți asemănători cu anghilele tinere, numite civele care se întâlnesc la vărsarea fluviilor în mare. După mai mulți ani de cercetare s-a putut afirma cu siguranță că leptocefalii și civelele nu sunt specii deosebite de animale, ci stadii deosebite în dezvoltarea anghilelor. Această descoperire - considerată ca foarte importantă . la vremea ei - n-a reușit să dezlege încă o serie de mistere în legătură cu viața anghilelor. A- tunci a intrat în scenă marele oceanograf danez lohannes Schmidt, care, printr-o muncă perse- verentă de un sfert de veac, a reușit să facă lumină în cele mai multe probleme privind biologia anghilei. Având la dispoziție diverse vase de pescuit, el a cutreierat în lung și în lat apele Atlanticului și cu această ocazie a descoperit puii de anghilă în diferite stadii de dezvoltare și a observat că • puii pescuiți mai spre apusul oceanului erau din ce în ce mai mici. Strângând cercul cercetărilor, el a reușit să aducă probe convingătoare că anghilele se reproduc în Marea Sargasselor, între paralele 22° și 30° latitudine nordică și 48° - 65° longitudine vestică. Această zonă de reproducere se întinde pe o suprafață de 6.000.000 km2 iar adâncimile ei ajung până la 6.000 m. Dar o nouă problemă veni să complice rezolvarea deplină a enigmei acestor pești. în Marea Sargasselor se reproduceau de asemenea și anghilele americane de apă dulce (Anguilla rostrata). Oare prin ce se diferențiau larvele lor, prea reduse ca dimensiuni pentru a putea fi deosebite cu precizie? Lăsând la o parte pentru un timp leptocefalii, dr. Schmidt își concentrea- ză atenția asupra peștilor adulți. El disecă 266 de anghile europene și tot atâtea americane pes- cuite pe fluviile din Massachusetts și găsi ceea ce căuta. în timp ce la primele coloana verte- brală cuprindea de obicei 114-115 vertebre, la secundele, șira spinării număra doar 107 - 108. Aceste date coincideau perfect în primul caz cu anatomia leptocefalilor europeni și în al doilea caz cu cei americani la care numărul miomerelor, adică segmentelor musculare, co- respundea cu numărul vertebrelor viitoarei anghile adulte. 353 www.dacoromanica.ro Așa cum am văzut, puii de anghilă, în sta- diul de civele, de la vărsarea râurilor în mare, pătrund în apele dulci, unde își trăiesc viața de la stadiul de tineret până la forma adultă, când îmbracă haina nupțială și sunt gata de a pleca în lunga lor călătorie de 7.000 - 8.000 km, cea mai impresionantă migrație cunoscută în lumea peștilor. Anghilele tinere, numite și „anghilele galbene", au spatele cafeniu cu nuanțe verzi și abdomenul galben, în timp ce exemplarele mature au spatele negricios și abdomenul de culoare alb-strălucitoare, fapt ce le-a atras de- numirea de „anghile argintii". Anghilele străbat uriașa distanță care le se- pară de Marea Sargasselor timp de 5 - 6 luni, cu o viteză de circa 15 - 50 km pe zi. Femelele depun 2-4 milioane de ouă, din care ies lepto- cefalii, larvele în formă de frunză, care își încep călătoria în sens invers, spre răsărit, către lo- curile de unde au venit părinții lor. în primul an al migrației, când ating o lungime de 15 mm, ajung în dreptul meridianului ce trece prin in- sula Terra Nova. în al doilea an de călătorie, ajung în mijlocul Oceanului Atlantic și au o lungime de 32 mm, iar în al treilea an al migrației lor spre est, ajung la coastele Europei și Africii, având o lungime de 70 - 75 mm. în dreptul insulelor Azore, curentul Golfstream se desface în două ramuri, una mergând spre Gibraltar, iar alta spre coastele Scandinavici, antrenând și leptocefalii în aceste două direcții. Ajunse la coastele celor două continente, civelele mai stau încă un an în zona de vărsare a râurilor, unde apa este mai îndulcită, și în al patrulea an pătrund în apa fluviilor, în cârduri nesfârșite, de milioane de exemplare. în apele dulci își desăvârșesc dezvoltarea - formă de adaptare de la apa sărată la cea dulce - trecând din stadiul de „anghile galbene" în stadiul de „anghile argintii", stadiu în care vor pomi din nou în grandioasa călătorie. Mai rămânea un singur mister de rezolvat: de ce anghilele pornesc la un drum atât de lung, de ce instinctul moștenit de la strămoși le mână așa de departe. Nu s-a putut da un răspuns plauzibil decât odată cu apariția cărții savantului Alfred Wegener, „Originea continentelor și ocea- nelor", care a produs o vâlvă extraordinară în lumea științifică. în această lucrare, Wegener își expune ce- lebra sa ipoteză relativă la migrația continen- telor, care mai târziu va purta numele de teoria deplasării, mișcării sau derivei continentelor, teorie care astăzi, completată și modernizată, a servit la elaborarea unor importante teorii geo- tectonice. Wegener a fost izbit de corespondența care există între țărmurile continentelor. Coastele unor continente se completează la fel de exact ca un geam spart când îi punem cioburile cap la cap. Astfel, extremitatea nord-estică a Americii de Sud se îmbucă perfect în golful Guineii din Africa. Dacă am apropia marginea răsăriteană a Americii de Nord de litoralul occidental al Europei s-ar putea forma un bloc monolit. Această surprinzătoare observație l-a dus pe Wegener la concluzia că la început a existat un singur continent Pangaea. Mai târziu, supracon- tinentul s-a rupt în mai multe părți care s-au îndepărtat unele de altele: cele două Americi au pomit-o spre apus, Australia s-a deplasat spre est și Antarctica spre Sud. Această derivă ar fi început în urmă cu 130 de milioane de ani și se continuă și în zilele noastre. Așa se explică de ce distanța dintre Norvegia și Groenlanda s-a mărit cu șase sute de metri în decurs de 6 - 8 ani și că America s-ar îndepărta de Europa cu viteză de 10 metri pe an. Teoria lui Wegener a permis să se explice, alături de numeroase enigme geologice, paleon- tologice, paleoclimatice, și misterul lungilor călătorii ale anghilei. Când Europa și America erau încă destul de apropiate, anghilele din apele dulci ale ambelor continente migrau în groapa cu apă marină care le separa. Puțin câte puțin, continentele s-au îndepărtat unul de altul, groapa s-a lărgit din ce în ce și anghilele au trebuit să parcurgă o dis- tanță tot mai mare pentru a se întoarce în locurile familiare. însă călătoria cea mai „eroică" și plină de peripeții, încheiată în cele mai multe cazuri cu sacrificiul suprem, o înfăptuiește somonul Keta, 354 www.dacoromanica.ro atunci când, părăsind apele Oceanului Pacific, unde și-a desăvârșit maturizarea, pornește să-și depună icrele - celebrele icre portocalii de Manciuria — în amontele fluviilor asiatice. Modul de înaintare a acestor pești în apele dulci a fost studiat mai ales pe fluviul Amur. Pătrunderea somonilor se face în iunie și sep- tembrie. Cârdurile înaintează vijelios, atrase ca de o forță nevăzută. In regiunile fără obstacole, ei înaintează circa 40 km pe zi. Insă „drama" Ketelor începe pe partea superioară a Amurului și afluenților acestuia, care este foarte acciden- tată, ascunzând o sumedenie de obstacole, cum sunt stâncile subacvatice, praguri și cascade. „în încercările lor disperate de a trece obstacolul - scrie cercetătorul rus Soldatov, peștii sar din apă și fac zgomot, plescăiturile lor putând fi auzite de la distanțe mari. Peste tot se văd capetele și înotătoarele dorsale, apa râului este înspumată ca într-un cazan care fierbe. Ban- curile de pești se ciocnesc unele de altele și reiau asaltul contra obstacolului." Toate aceste eforturi necesită o cantitate considerabilă de energie. Peștele cheltuiește în 24 de ore pentru fiecare kilogram de greutate vie circa 27.000 de calorii. Un pește de 5 kg, să zicem, cheltuiește cam de 12 - 14 ori mai multe calorii decât un om care lucrează manual în galeriile minelor. Deoarece în apele dulci peștele nu se hrănește, el pierde pe drum circa 97% din grăsi- mi, 57% din proteine, 47% din substanțele mi- nerale și circa 17% din apa cuprinsă în țesu- turile corpului. Totodată, în înfățișarea lui se produc schimbări extraordinare prin acțiunea hormonilor. Culoarea argintie e înlocuită cu alta întunecată, străbătută de dungi transversale vio- lete și roșii, despărțite între ele de dungi negre. Corpul devine mai înalt și mai îngust, iar în ur- ma capului, în regiunea dorsală, apare un fel de cocoașă. Partea anterioară a maxilarului se curbează în jos, iar cea a maxilarului inferior în sus. De asemenea, și dinții, care sunt aproape invizibili, cresc foarte mult. Din cauza efor- turilor, a loviturilor de stânci, a luptei cu apele tumultuoase, peștii ajung la locurile de depune- re a icrelor complet istoviți și acoperiți de răni! Indivizii care au reușit să învingă toate greutățile și au ajuns la aceste locuri mult cău- tate, cu ultimele rămășițe de energie împlinesc actul reproducerii; când s-a terminat, doar un sfert din ei mai încearcă să facă drumul de întoarcere. Retragerea este dezastruoasă. Ma- lurile râurilor sunt acoperite cu cadavrele peștilor care vor servi ca ospăț numeroaselor păsări și mamifere de pradă ce le pândesc cum- plitul marș al morții. După eclozare, puii fac cale întoarsă spre mare, ajutați de data aceasta de apele fluviului care îi cară la vale și, ajungând în mare, petrec acolo 3-5 ani, după care vor întreprinde și ei tragica și uimitoarea călătorie de nuntă a părinților lor. Voiajul uriașilor mării Focile, morsele, delfinii și balenele, stăpânii marilor întinderi de apă, fac anual migrații în căutare de hrană. Curajoasele expediții ale echipei de cercetători subacvatici conduși de comandantul Jean Yves Cousteau au imorta- lizat pe peliculă, printre altele, și uimitoarele peripluri ale acestor mamifere marine. Pini- pedele (focile) sunt răspândite în toate mările Pământului, mai ales în emisfera nordică. Focile au o greutate medie de 500 - 600 kg, ochi mari și expresivi, mustăți lungi de 45 cm și corpul acoperit cu o blană scurtă, aspră și lucioasă. Sunt un vânat prețuit de populațiile de eschi- moși, mai ales pentru grăsimi și blană. Ursul de mare (Callorhinus ursinus) se adună vara în mari aglomerații, numite „cul- cușuri", pe insulele Komandore și pe insula Tiu- lene, lângă Sahalin. Aici trăiesc din mai până în august, perioadă în care se înmulțesc și năpâr- lesc. Toamna se adună în cârduri mari și migrează spre sud în căutarea bancurilor de pești. Leul-de-mare (Eumetopias jubatus), care trăiește vara pe coastele vestice americane din emisfera sudică, întreprinde în timpul iernii migrații în emisfera nordică. El pătrunde în cu- renții reci și ajunge până în California, de unde primăvara se reîntoarce în ținuturile de baștină, 355 www.dacoromanica.ro scoțând strigăte și chemări care seamănă când cu lătratul câinilor, când cu behăitul oilor sau cu mugetul vacilor. Foca groenlandeză (Histriophoca groen- landica) își are patria în extremul nord, dincolo de paralela 67. Spre deosebire de specia prece- dentă, ea evită uscatul, ducându-și viața pe banchize. Migrațiile ei sunt condiționate de deplasarea periodică a ghețarilor, care se desfășoară la termene atât de fixe, încât norvegienii le socotesc ca pe un calendar natural. Ele sunt vânate mai ales pentru puii lor până la 7 săp- tămâni, care au o blană albă, pufoasă, căldu- roasă, foarte căutată pentru calitățile ei. In America de Nord se sacrifică anual, în acest scop, aproape o jumătate de milion de pui de Histriophoca. Cea mai mare și impunătoare focă este însă elefantul-de-mare (Mirounga leonina), a cărei arie de răspândire cuprinde apele antarctice și zonele sudice ale oceanelor Atlantic și Pacific, de preferință cele mai însorite țărmuri ale aces- tora. Numele de elefant vine de la dimensiunile impunătoare ale masculului înzestrat cu un nas mare, lățit și încovoiat în jos, ca o trompă pro- tractilă, mai dezvoltată la masculii de peste cinci ani. Femelele, mult mai mărunte și gin- gașe, se adună în perioada de reproducere în „haremuri" de 10-30 „cadâne", conduse de câte un mascul. Puii nou născuți au adesea ges- turi aproape omenești: stau pe spate, cască, își vâră în gură o labă și o sug. Masculii, care domină cu statura lor uriașă „haremul", stau de veghe, împiedicând con- curenții mai tineri să se apropie și să „fure" femelele. Nu rareori se produc încăierări home- rice, soldate cu jupuirea pielii gâtului și a cor- pului. In timpul iernii australe, migrează spre nord: mai întâi pleacă masculii adulți, apoi masculii tineri și, în sfârșit, femelele cu puii. Primăvara se întorc din nou. Masculii bătrâni se grăbesc în general să ia în stăpânire stâncile pe care le ocupaseră în anii precedenți. Ceva mai târziu, vin și femelele care scot strigăte pentru a-și identifica „sultanii". Dacă aceștia au mai rămas în viață, vor răspunde chemărilor, iar haremurile vor fi refăcute, și, eventual, completate. Din destul de numeroasa familie a balenelor, ale căror migrații au fost atent studiate de zoo- logi și sunt bine cunoscute în țările unde mulți oameni se ocupă cu pescuirea lor, cașaloții (Physeter catadon), răspândiți în mările calde ale tuturor oceanelor, se remarcă prin modul „organizat" al călătoriei. Vara, ei migrează spre nord, în grupuri de 30 - 40 exemplare, conduse de un mascul bătrân. Aceste grupuri se numesc „școli". Călătoria se face la adâncimi medii. Cașalotul rezistă bine până la 300 de m adâncime și poate sta sub apă mai bine de o oră). De aceea, vânătorii de balene le pândesc apariția la suprafață, trădată prin jetul de apă, înalt de câțiva metri, care le țâșnește din nări. Uneori, grupurile se contopesc formând ade- vărate turme care numără sute de indivizi. Turma înaintează cu o viteză de 3 - 6 mile pe oră; cașaloții, indiferent de vârstă și sex, înoată aliniați în șiruri regulate, ca o coloană militară în marș. D) CEI CE PREFERĂ CĂILE VĂZDUHULUI Semințe cu sisteme proprii de propulsare Prin ce emoții trebuie să treacă un călător neavizat când, străbătând pădurile tropicale ale Americii de Sud, este întâmpinat de o fusiladă asurzitoare! S-ar părea că un Robin Hood mo- dem se distrează pe seama timidului călător, descărcându-și arma de foc în toate direcțiile pentru a-1 înspăimânta. în ambianța sălbatică a unei astfel de păduri unde ne-am putea aștepta cel mai mult la atacul cine știe cărui trib neatins încă de aripile civilizației, răpăiala acestor stranii automate aduce o notă neașteptată și uluitoare. Invizibilul Robin Hood nu este decât Hura crepitans, un copac din familia euphorbiaceelor, unul din „arborii-vacă“ din care indigenii scot 356 www.dacoromanica.ro un fel de lapte vegetal, hrănitor și gustos în stare proaspătă. Pușcociul său zgomotos este fructul cam de forma și mărimea unei pătlăgele roșii, însă lemnos și cu coaste proeminente. în perioada coacerii, țesuturile, scuturân- du-se prin pierderea apei, crapă brusc de-a lun- gul coastelor, aruncând semințele ca pe niște alice la mari distanțe. Deschiderea fructului e însoțită de o pocni- tură puternică ce se aude până la o sută de pași. Atât de mare e forța dezvoltată de pereți, încât, în clipa diseminării, aceasta produce ruperea sârmelor, cu care de obicei se leagă fructul din precauție, și adeseori spargerea vi- trinelor de cristal sub care e păstrat în muzee. Și prin pădurile noastre trăiește un „prăștier“ mai puțin zgomotos, dar la fel de inventiv. E vorba de slăbănog (Impatiens noli-tangere), al cărui nume latinesc s-ar traduce: „nerăbdă- torule, nu mă atinge!11. E ușor de recunoscut datorită tulpinilor slăbănoage, florilor singura- tice, galbene, de forma unei trompete și cu un pinten la spate. E suficient să-i atingem fructul copt ca acesta să plesnească azvârlindu-ne drept în obraji semințele. Ingeniosul sistem de arun- care seamănă aidoma cu fâșiile de piele în care sunt puse pietrele în prăștii. Uscându-se, deci pierzând apa, pereții fructului se subțiază, se strâng, se încordează cu putere, astfel că la cea mai mică strângere se sparg, iar benzile, răsucindu-se ca niște arcuri de oțel, proiectează semințele la distanță. ♦ Pe țărmul Mării Negre crește plesnitoarea (Ecbalium elaterium), numită în popor dovlecel sau castravete de nisip, numire nu depărtată de realitate deoarece planta face parte tot din vesti- ta familie a cucurbitaceelor, imortalizată de poetul Topârceanu. Plesnitoarea are un fruct păros și gălbui, asemenea unui butoiaș prins de o codiță în formă de cârje, care îl ține îndepărtat în sus. în centrul fructului se află un țesut ce învelește semințele, alcătuit din celule mari, cu pereți extrem de subțiri și fără spații intercelulare. în sucul acestor celule se află glucozidul elaterini- dina. E îndeajuns să-l atingem că, desprinzân- du-se de codiță, micul pepene împroașcă se- mințele cu o forță neașteptată prin orificiul deschis, împreună cu zeama cleioasă, aflată sub fantastica presiune osmotică de 27 atmosfere. Forța de apăsare a acestui lichid ce s-a adunat treptat în fruct acționează întocmai ca presiunea gazelor din tun care aruncă proiectilul afară din țeavă. ♦ De obicei, prin explozia fructului, semințele sunt proiectate la distanțe mai mici sau mai mari de planta-mamă. Există însă și un caz curios, când semințele căzute pe pământ, după un timp, încep să sară ca niște mărunți saltimbanci în toate părțile, căutând parcă să se îndepărteze cât mai mult de locul unde au nimerit. Aceste semințe aparțin măcrișului-iepuresc (Oxalis acetosella), gingașa plantă din pădurile de fagi, cu frunze ca de trifoi și floricele roz- albe. Ele sunt învelite într-o membrană elastică, numită arii. Fiind higroscopică, membrana se îmbibă cu apă, se întinde cu putere și plesnește, răsucindu-se brusc și aruncând ca dintr-o praștie semințele. Dacă vom așeza măruntele și negricioasele semințe pe o coală albă și le vom stropi cu apă, vom obține imaginea amuzantă a unor purici care, cu un ușor plesnet, saltă sprinteni, pierzân- du-se în cine știe ce colț al odăii. * O plimbare prin stepă ne oferă numeroase surprize. Solul ei nu-i un leagăn prea prielnic pentru semințe. Acestea cu greu pot pătrunde prin crusta uscată de loes pentru a găsi măcar un strop de umezeală în straturile mai adânci. Zăbovind în țărână, ele sunt antrenate de vânturi și pot nimeri în cine știe ce coclauri și mai ne- prielnice. Ca să învingă palele vântului și să spargă coaja lutului sămânța ar trebui să fie înzestrată cu un sistem de ancorare și perforare. Cea mai caracteristică plantă a stepelor uscate, colilia (Stipa), s-a apropiat de acest sis- tem ideal de asigurare a unui adăpost sigur pen- tru uriași. 357 www.dacoromanica.ro Cariopsa acestei cunoscute graminee se prelungește la capătul de sus printr-o țepușă lungă, terminată cu o pană mătăsoasă, de 10 — 15 cm, excelent organ de deplasare. In partea de jos e înzestrată cu un apendice foarte ascuțit, în formă de cârlig care pătrunde în pământ în clipa aterizării seminței. Când se așterne rouă nopții, țeapa, foarte higroscopică în partea ei inferioară, goală, se îndoaie formând două coturi și aduce astfel pana la o poziție aproape orizontală. Când iarăși dă de căldură, tinzând să revină la poziția inițială, țeapa produce o mișcare de rotație a penei, care reușește să se înțepenească într-un mic relief al solului sau într-un pai vecin. Când se repetă în noaptea următoare mișcările axului, pana, fiind fixată nu se va deplasa, în schimb, mișcarea circulară se va transmite fructului care se va înșuruba. Când țesuturile se vor strânge la uscăciune, sămânța nu se va deșuruba, deoarece este bine prinsă în sol. în schimb ea va continua să se înfigă și mai adânc în noaptea care va urma. în câteva zile, cariopsa coliliei va găsi un adăpost sigur. O variantă a acestui mecanism simplu și practic o întâlnim și la pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium), de asemenea o plantă de stepă bine adaptată acestui mediu vitreg. Când se usucă fructul ei lung, aidoma unui cioc de barză sau de cocor, cele cinci fâșii alcă- tuitoare se desprind printr-un salt de columelă, aruncând sămânța la câțiva pași. Fiecare fâșie este un mic burghiu, format dintr-o spirală îndoită ca o coasă la un capăt și purtând la celălalt cap sămânța ascuțită și pă- roasă. Și spirala acestei geraniacee foarte comune este higroscopică. Capătul îndoit ca o coasă al sfredelului se proptește de un bulgăraș de pământ, fixând sămânța. Seara, când se așterne rouă, firul se îmbibă cu apă, iar spirele, destinzându-se, îm- ping cu putere fructul în țărână. Ziua, când soarele zvântă spirele, se contractă, dar nu reușesc să deșurubeze sămânța, care, bine fi- xată, pătrunde suficient de adânc în pământ pen- tru a fi la adăpost de vicisitudinile vântului și ale uscăciunii. * Pe zidurile de piatră vechi și umbroase, prin stâncăriile parcurilor se cultivă o delicată lina- riță (Linaria cymbalaria), care crește în stare sălbatică în țările mediteraneene, împărțind cu feriguțele și mușchii adăpostul crăpăturilor răcoroase de piatră. Se deosebește de neamurile ei prin tulpina târâtoare și gracilă, fără un pe- rișor, prin frunzele ei rotunde cu lobi rari și prin florile violete, ca o gură de leu, câte una pe un picioruș subțire. Ca orice plantă cu clorofilă, tulpina ei caută lumina, este pozitiv fototropă. Pedunculul floral îndreaptă spre lumină delicatul ametist al corolei. Iată însă că floarea și-a făcut datoria, învelișul colorat s-a desprins, descoperind o capsulă mărunțică. în momentul când fructul s-a copt deplin, piciorușul își schimbă brusc po- ziția, întoarce cutiuța cu semințe spre locurile întunecate și adăpostite ale crăpăturii de stâncă și-și împrăștie urmașii în tainița de unde a apărut planta-mamă. Prin ce ciudat mecanism această tulpiniță pozitiv-fototropă reacționează negativ-fototro- pic, în clipa răspândirii semințelor, la fel cu rădăcina? Nici lentilele microscoapelor, nici subtilele experiențe ale fiziologilor n-au dat încă un răspuns răspicat. S-a demonstrat că la energii ale excitantului luminos, între 6.000 și 20.000 lucși/sec și apoi între 760.000 și 2.200.000 hicși/ sec, coleoptilul (colțul) plantei își schim- bă sensul foto-tropismului. E greu de presupus că tocmai în clipa desfacerii seminței radiațiile solare ar putea prezenta acele intensități favora- bile. Mai curând, scăderea bruscă a cantității de auxină în momentul maturației depline a fructu- lui și apoi tot atât de brusca ei inactivare produc înclinarea codiței în sens opus, poziție ireversi- bilă, din cauză că planta nu-și mai reface hor- monii de creștere din această porțiune. 358 www.dacoromanica.ro Amatorii de planoare, parașute și rachete Legendele ne povestesc că primele instru- mente de zburat au fost aripile. La Icar și Dedal, ele erau de fulgi legați cu ceară. La meșterul Manole, cu șindrilă. Primele aripi s-au frânt. Forțele fizice ale omului erau prea slabe și el nu era croit de natură asemenea unei păsări. Dar mintea lui iscoditoare a aflat legile plutirii în văzduh și și-a închipuit mașinile cu care ar putea să se ridice deasupra Pământului. Parașutele s-au născut ca un mijloc de sal- vare. Proiectul lor zăcea încă de acum patru sute de ani în mapele cu desene ale genialului om al Renașterii, Leonardo da Vinci. înainte de păsări și de oameni, unele plante trăgeau foloase de pe urma legilor plutirii, descoperite acum vreo două mii de ani de Arhimede. Nu plantele propriu-zis, ci urmașii lor, semințele, gustă pentru câteva clipe această bucurie a zborului. Cărăușul lor e vântul. Și pentru ca semințele să se împrăștie cât mai departe de părinții lor, care trăiesc de obicei în medii aglomerate (păduri, pajiști), sunt înzes- trate cu planoare, elice sau parașute. Suprafața mare și greutatea mică a acestor aparate de zburat fac ca semințele să plutească câtăva vreme în aer. în același timp, ele opun rezistență vântului la fel ca o pânză de corabie, reușind astfel să fie împinse cât mai departe. Ca văzduhul să fie și mai ușor săgetat, fructele se pot preschimba în elice, învârtindu-se cu iuțeală când palele le izbesc din coaste. Marii meșteri în fabricarea planoarelor sunt mai cu seamă copacii pădurilor. Planoarele sunt foarte simple: o frunzuliță subțire și uscată care poartă ca o nacelă sămânța prefăcută în aero- naut. Uneori, spiritul de economie al plantelor e împins atât de departe, încât aripioara se- mințelor nu e altceva decât bracteea care susține inflorescența. Aceste aripi zburătoare au diferite forme după care plantele pot fi deosebite. La ulm (Ulmus foliacea) au forma unei capse de hârtie aproape rotundă. Miezul umflat al seminței se sprijină de codița fructului. Axul susținut de greutatea fructului ține direcția, în timp ce ari- pioarele izbite de vânt se rotesc cu iuțeală în jurul axului, împingând această mașinărie, sim- plă, dar ingenioasă, pe distanță de zeci de metri. Intr-o vreme, au făcut mare vâlvă ozeneurile, farfuriile zburătoare. Cosmonautica viitorului va construi probabil aceste rachete farfurii de care vorbesc neîncetat romanele ști- ințifico-fantastice, dat fiind avantajele înaintării lor prin rotire. De mii de ani însă macheta lor poate fi întâlnită sub forma fructului uscat al păliurului {Paliurus spina-christi), copăcel mediteranean, răspândit și prin Dobrogea. Fruc- tul lui are înfățișarea unei farfurii cu fundul puțin ridicat și cu margini largi și scorțoase. Desprinzându-1 de copac, vântul îi imprimă, datorită conturului său rotund, o mișcare de rotație care îl face să înainteze cu mare iuțeală. Alte plante folosesc pentru lunga călătorie a urmașilor parașute în locul aripioarelor. Există chiar și o familie specializată în această direcție. Este vorba de compozee, din care fac parte păpădia, lăptuca, susaiul, barba-caprei, pălămi- da și altele. Să ne oprim la păpădie, ale cărei aparate de zbor se recunosc de la distanță. Micile lampioane sunt formate din semincioare cu vârf ascuțit, înfipte într-o măciulie ca o testea de ace, cunoscute sub numele de felinarul furni- cilor. în partea de sus, semințele se continuă cu un mănunchi de perișori albi și mătăsoși. La maturitate, perișorii se depărtează ca vergelele unei umbrele ce se deschid sau ca pânza unei parașute desfăcute în văzduh. Aparatul de zburat este multifuncțional. Se știe că păpădia este o plantă terestră. Dacă, mânată de vânt, sămânța cade, din întâmplare, pe apă, parașuta, atingând valurile, se schimbă într-o barcă pneumatică ce poartă sămânța până când vântul o împinge la țărm, unde înflorește. Acest lucru poate fi urmărit și mai bine la pod- beal (Tussilago farfara), ale cărui flori galbene ca ale păpădiei înțesează primăvara malurile râurilor. în tendința lor de simplificare, alte plante au înlocuit parașuta complicată cu unul sau mai multe firișoare. Spre sfârșitul primăverii, aleile parcurilor parcă sunt ninse de lâna plopilor (Populus) sau 359 www.dacoromanica.ro sălciilor (Salix), pe care vântul o spulberă, împrăștiindu-ne-o uneori în păr și pe haine. Datorită aceleiași bogății de firișoare care îi înconjoară sămânța, bumbacul (Gossipium) este atât de cultivat de om. Uneori, sămânța e prinsă doar de un fir lung cu perișori pe margine, ca o pană de pasăre. Așa sunt fructele de dediței (Anemone pulsatilla) sau de curpăn-de-pădure (Clematis vitalba), ce seamănă cu un cap de bătrână, cu păr lung, parcă nins. Și aceste pene ușoare poartă sămânța, asemenea unui covor fermecat, departe, cât mai departe de părinți, într-o lume necunoscută. Petalele hoinare Prima mențiune relativă la o vastă migrație de fluturi din Saxonia în Bavaria este făcută în anul 1100. Apoi, în 1104 - spun cronicile timpu- lui - fluturii au eclipsat soarele deasupra unui oraș al Franței, semănând panică între locuitori, în 1273, a venit rândul italienilor să se în- spăimânte de o asemenea invazie, iar în 1248 ja- ponezilor. Lui Cristofor Columb, descoperitorul Americii, îi datorăm prima relatare a unei invazii de fluturi exotici, atunci când se găsea cu caravelele în apropiere de Cuba: „A două zi apărură o mulțime de fluturi uriași, frumos co- lorați și atât de numeroși încât cerul s-a întunecat". în 1745, un nor de fluturi-de-varză de o albeață imaculată s-a abătut asupra satului german Harra, ca o adevărată furtună de zăpadă în plină vară. Alte zeci de migrații au fost sem- nalate în ultimii două sute de ani în diferite părți ale Europei, Africii, Asiei, Americii. Fluturii din genul Phoebis zboară în masă, depășind coas- tele braziliene, și se îneacă cu miile în apele oceanului. Nu rareori alpiniștii descoperă ghețari întregi semănați cu cadavre de fluturi surprinși de vremea rea, în timpul când străbăteau munții prin unele trecători. Dar cea mai uimitoare călătorie o săvârșește fluturele-monarh (Danaus plexippus) din Ame- rica. De doua ori pe an, primăvara și toamna, cu o regularitate matematică, acest frumos și impunător fluture pleacă în migrație. Toamna, fluturii-monarhi din întreaga Americă se îndreaptă pe un front larg spre sud, zburând mai bine de 3000 km pentru a petrece iama în Mexic, în Florida, în Cuba, și în insulele Bahamas. Un mare număr din ei se îndreaptă și spre California de Sud. Acolo cresc arborii pe care monarhii se așază cu miile. An după an, ei petrec iama pe aceiași copaci, acoperind în în- tregime ramurile și frunzișul cu masa lor com- pactă. Un curios a numărat peste 100 de exem- plare pe o ramură lungă, de 30 centimetri. în California, ei constituie o curiozitate turistică. Se aplică amenzi de 500 de dolari acelora care îi tulbură sau îi vatămă. Odată cu sosirea primăverii, ei se însuflețesc, încep să viziteze florile, deplasându-se încetul cu încetul spre nord și înmulțindu-se pe drum. După ce și-au lăsat ouăle pe tulpinile de Asclepias curassavi- ca, ei mor. Tânăra generație continuă să înain- teze spre nord, spre țara strămoșilor lor. Toam- na, monarhii tineri se întorc în sud, unde se instalează pe aceiași copaci unde au poposit și părinții și părinții părinților lor. înspăimântătorii nori de insecte „Vin lăcustele!"... Strigăt de groază care a străbătut Antichitatea și Evul Mediu și care a dat prilej cronicarilor, naturaliștilor, călătorilor să consemneze în culori și accente de apocalips această calamitate naturală numită și a opta plagă a Egiptului. Nici țara noastră n-a fost fe- rită de ea. Grigore Ureche o amintea în Letopisețul Moldovei. în anul 1712, au apărut atât de multe lăcuste în Moldova, încât au întunecat lumina soarelui. în general, insectele trăiesc izolat. Când după o secetă îndelungată cad ploi abundente, iar apele se revarsă peste terenurile unde adulții au depus ouăle, ies un număr uriaș de larve ca- re trec într-o fază gregară de viață. Neavând ce mânca în „vetrele" unde densitatea lor atinge sute de indivizi pe metrul pătrat, larvele migrează deplasându-se pe pământ într-o direcție anumită, pe care n-o schimbă, orice obstacol le-ar ieși în cale. înaintarea formelor 360 www.dacoromanica.ro nearipate se face în coloane uriașe, formate din milioane de indivizi. Se citează numeroase cazuri când garnituri întregi de trenuri au fost oprite în loc de stratul gros de lăcuste așezat pe linii. Adulții formează așa-zișii „nori de lăcuste" care se deplasează cu 40 km pe oră, în medie. La începutul secolului trecut, un nor de lăcuste sud-americane, lung de 100 km și larg de 20, a zburat în formație strânsă peste toate țările continentului, străbătând peste 2500 km. într-o jumătate de minut, în Argentina, 20 de hectare cultivate cu tutun au dispărut sub fălcile lor lacome. S-a calculat că lăcustele care în 1889 au zburat deasupra Mării Roșii formând un nor de 2500 mile pătrate, puteau cântări cât un sfert din populația umană a globului pământesc. Apărând în stoluri fantastice, lăcustele de- vastează uneori țări întregi. Lăcomia lor este proverbială. O tonă de insecte devorează zece tone de vegetație. Din punct de vedere al nevo- ilor alimentare, un nor de 12 mii de tone con- sumă cantitativ cât populația întregului Bucu- rești. în anii de invazie, ele aduc în lume pagube cifrate la câteva miliarde de lei. Deși lăcustele sunt combătute cu mijloace modeme, ele continuă să rămână o adevărată calamitate naturală prin unele părți ale Africii, Asiei și Americii de Sud. Avem avioane proprii! Puține țări din Europa se pot lăuda cu atât de felurite neamuri de păsări câte trăiesc sau trec pe la noi. Multe specii nu ne părăsesc țara. Din acestea, unele, printre care gaița, corbul, cioara, mierla, ciocănitoarea, coțofana, rața mare tră- iesc în jurul locului de clocit, fiind numite păsări sedentare. Altele, ca vinderelul și rața săl- batică, fără a ne părăsi țara, fac deplasări de câteva zeci de kilometri când clima se schimbă brusc sau când hrana se împuținează; ele sunt numite păsări rătăcitoare sau eratice. Cele mai multe păsări din țara noastră între- prind însă călătorii periodice pe distanțe foarte mari, pentru a petrece iama în regiunile calde ale globului, unde găsesc hrană din belșug. Ele sunt numite păsări călătoare sau migratoare. Speciile migratoare se împart și ele în câteva categorii. Unele migrează doar în iernile prea friguroase și nu ne părăsesc țara când iernile sunt mai calde. Aceste păsări au fost numite sedentar migratoare. O altă categorie de migratoare o reprezintă oaspeții. Unele specii care cuibăresc vara în nord își petrec iama la noi, fiind numite din această cauză oaspeți de iarnă (lebăda de iarnă, cufun- darul, rața sunătoare, ploierul, prundașul, becațina, gâsca-gât-roșu, martinul sur etc.). Există și destule păsări care vin din regiunile sudice unde cuibăresc iama și poposesc în țara noastră din primăvară până în toamnă. Cunos- cute ca oaspeți de primăvară, ele numără specii de păsări cântătoare mari consumatoare de in- secte, deci folositoare (cucul, pițigoiul, sti- cletele, rândunelele) sau păsările de deltă (peli- canul, barza, egreta, lopătarul, stârcul cenușiu etc.). Nu lipsesc din omitofauna României nici păsările migratoare de pasaj, care pot fi văzute la noi doar primăvara și toamna, când fac popas pentru odihnă și hrană, apoi își iau zborul către alte meleaguri mai îndepărtate. S-au scris numeroase căiți despre uimi- toarele călătorii ale păsărilor. Perioada de migrație, particularitățile de zbor, sistemele de orientare, itinerarele geografice urmate fără abatere în lungile lor drumuri sunt foarte bine cunoscute mai ales în ultimele decenii când, prin diferite metode științifice (observația direc- tă sau fenologică, inelare etc.), au putut fi dezle- gate multe enigme din viața unor specii de zburătoare. Ne vom mulțumi să menționăm cele mai spectaculoase migrații care se desfășoară pe dis- tanțe demne de performanțele avioanelor mo- deme de transport. Dintre păsările bine cunoscute în țara noas- tră o mențiune specială merită barza sau cocostârcul (Ciconia ciconia) și cucul (Cuculus canorus). 361 www.dacoromanica.ro Berzele, ușor de identificat după mărimea corpului, după clămpănitul mandibulelor și după cuiburile lor pe care și le construiesc lângă așezările omenești, au un simț de orientare foarte dezvoltat, reușind să se întoarcă fără greș la vechile lor locuri de cuibărire. Toamna, înainte de a ne părăsi țara, familiile de berze se strâng în anumite locuri, de obicei în zonele mlăștinoase, unde numărul lor crește din zi în zi. La un moment dat, o parte din ele se ridică în grup și zboară în cercuri și apoi, ca la un semn, tot cârdul se ridică în aer și evoluează în zbor. Aceste exerciții de antrenament sunt reluate de câteva ori, la ele putând participa câr- duri de 3000 - 4000 de berze. După antrena- ment, începe zborul de migrație peste Medite- rana în Africa. Berzele din Europa Apuseană zboară spre Gibraltar, iar cele din Europa Centrală și de Est, spre Bosfor, întâlnindu-se în Africa de Sud. Pentru iernare, cucul întreprinde zborul de migrație în „ținuturi foarte îndepărtate, fie în Africa de Sud, fie în Australia. Cele mai lungi drumuri (6 000 12 000 km) le străbat două specii de păsări americane. Chirighița polară (Stema paradisaea) cuibă- rește în Groenlanda, insulele Ellesmere și Țara lui Eaffin. Ea iernează tocmai pe țărmurile Antarcticei, unde ajunge urmărind coastele Labradorului, traversând Atlanticul și urmând apoi coasta vestică a Africii, unde se întâlnește cu chirighițele venite din Islanda. Astfel, aceste păsări străbat circa 12 000 de kilometri în fiecare direcție. Mai scurtă ceva, aproape exclusiv continen- tală, este calea urmată de ploierul auriu ameri- can (Pluvialis americana), care cuibărește în timpul verii în Peninsula Alaska. Toamna se strânge în stoluri în peninsula Labrador și pornește în migrație până în America de Sud, unde iernează în pampasurile Argentinei, străbătând astfel în zbor circa 6000 km și la du- cere și la întoarcere. E) LUNGILE DRUMURI TERESTRE Anemomobile vegetale Corpul geometric cel mai potrivit deplasării pe o suprafață plană este sfera, deoarece ea oferă cea mai mică suprafață de frecare. Roata are un contur circular, iar în foarte multe jocuri sportive se folosesc din același motiv mingi sau bile. Ca să se răspândească, planta trebuie să-și deplaseze urmașii. Fără exploziv, fără praștii, fără aripioare și parașute, fără un înveliș dulce și atrăgător, sămânța pare sortită unui eșec bio- logic. Și totuși, lipsită de toate aceste accesorii utile, semințele câtorva plante pornesc în călă- torii de zeci de kilometri. Ca și la roți și mingi, trebuie să existe însă o forță capabilă de a le ac- ționa. în cazul plantelor, forța o reprezintă vântul. Sămânța singură-singurică, mai ales când e lip- sită de o aripioară, oferă o prea mică suprafață de rezistență și forța eolică n-o poate împinge. La fel s-ar întâmpla cu o iolă cu pânzele strânse. Pentru mărirea suprafeței de rezistență a se- minței, mărunțică și cu totul neajutorată, inflorescența sau chiar întreaga plantă se trans- formă într-o minge perfect sferică. Or, ca mingea de fotbal să fie ușoară, camera ei se umple cu aer. La mingiuțele vegetale ușurarea e produsă de perfecta uscare a plantei, moment în care vântul le poate urni fără dificultate. Acest ingenios mijloc de transport necesită spații largi, pe cât e cu putință netede, și nu e greu de presupus că îl vom întâlni cu precădere la plantele de stepă și de nisipuri. Printre buruieni impozante și decorative ale stepei se numără și buzduganul sau rostogolul (Echinops sphaerocephaltis). O tulpină trecută de 1 m înălțime poartă câteva frunze pieloase, înguste și țepoase, iar în vârful numeroaselor ramuri, câte o inflorescență rotundă, ghintuită cu puncte albastre-oțelii, la fel ca buzduganele voievodale. Toamna, când semințele s-au copt, inflorescențele se usucă, se desprind de tulpină și cad în ierburi, luând înfățișarea unor sfere de sârmă ghimpată. Vântul rostogolește cu iuțeală mingiuțele vegetale până ce acestea, întâlnind 362 www.dacoromanica.ro un obstacol, se izbesc de el și se sparg, împrăști- ind semințele. Din cauza proporțiilor răsărite, rostogolul nu-și poate deplasa decât inflorescențele. Când plantele sunt mai mărunte, iar inflorescența nu are o formă rotundă, întregul corp al plantei par- ticipă la formarea acestei sfere călătoare. în stepele sărate ale țării noastre, ciurlanul (Salsola ruthenica) își rotunjește tulpinile uscățive și le adună, iar frunzele subțiri ale lujerelor le întrețesc ca și cum ar vrea să lege spițele. împins de vânt, balonul se deplasează cu ușurință, asigurând acestei specii o dise- minare masivă și la distanțe mari. Pătlagina cretană (Plantago eretica), plantă litorală din țara Minotaurului, rudă bună cu păt- lagina noastră de nisip, dar mai scundă, e o neîntrecută meșteră în arta confecționării vehiculelor sferice. în perioada coacerii, cei 10 - 12 lujeri cu fructe se înclină spre centru, ascunzând în cur- bura nervurilor lor căsuțele cu semințe, iar roze- ta de frunze subțirele își strânge chingile pe deasupra. Rădăcina foarte mică și firavă se dis- truge rapid, permițând acestui anemomobil ve- getal să alunece pe pista plajei și a dunelor. Cam la fel procedează și una din cele mai vestite plante din Orientul Apropiat, roza Ierichonului (Anastasica hierochuntica), o cru- ciferă comună în locurile nisipoase din Arabia, Egipt și Siria, folosită de localnici ca un higro- scop foarte sensibil. Planta, care în stare uscată pare un bulgăraș datorită tulpinilor strânse ghem, la cea mai mică prezență a apei își deschide siliculele, își întinde ramurile, ca apoi să și le strângă din nou, pe măsură ce atmosfera redevine uscată. Purtată de vânt, roza Ierichonului ajunge la țărmurile Mediteranei. Proprietatea higrosco- pică o ajută să-și deschidă fructele atunci când întâlnește un loc umed. Pe spinarea ghețarilor Muntele cuprinde o serie de trepte vegetale. Cu un ochi atent și cu un altimetru putem stabili aceste zone mai largi sau mai strânse, marcate de prezența unor specii caracteristice care rareori urcă la o înălțime mai mare decât cea obișnuită sau coboară sub limita lor optimală de viață. Aproape că am putea ghici înălțimea la care ne aflăm și fără altimetru, numai căutând cu privirea plantele ierboase ori arbuștii din jur. Eroarea noastră - dacă vom ține seama de par- ticularitățile muntelui respectiv - ar putea fi cel mult de ordinul zecilor de metri. Câteodată ne găsim în încurcătură și suntem dispuși să punem la îndoială existența unor plante indicatoare de altitudine. Unele plante pe care le știam însoțitoarele unor trepte mai înalte le găsim aproape la poalele muntelui, ameste- cate cu specii mai de joasă altitudine. Iată, de pildă, smirdarul (Rhododendron kotschyi), ce invadează cu tufele lui de jeratic zonele cuprinse între 1.800 - 2.400 m, poate fi întâlnit pe Valea Bătrânei, în Munții lezer- Păpușa, la o altitudine de 1.100 m. Cum se explică poposirea lui pe meleaguri atât de joase? în orice caz, nu poate fi vorba de un capriciu al vântului. între zona stâncoasă unde crește bujorul-de-munte și zona de coni- fere unde descinde se interpun bariere tectonice și vegetale prea numeroase și greu de învins. O singură explicație poate fi dată. Valea Bătrânei face legătura cu lacul Iezer, poetică rămășiță a unor străvechi fenomene glaciare. Valea Bătrânei este fosta vale a unui ghețar a cărui căldare o reprezintă astăzi pitorescul lac .alpin. Pe aici s-au scurs uriașele blocuri de gheață, purtând pe laturi, în față și pe spinare rupturi de piatră, morenele, care și astăzi zac răspândite pe valea vijeliosului râu, ca niște martori muți. Limita celor din urmă morene ne indică regiunea unde ghețurile începeau să se topească. Ultimii rododendroni se găsesc nu departe de această regiune, ceea ce ne face să presupunem că ghețarul a cărat pe spinarea sa și semințele smirdarului. Găsind o zonă răcoroasă și adăpos- tită, planta s-a putut dezvolta în voie și s-a păs- trat chiar și la această altitudine joasă până în zilele noastre. Frecvente în Himalaya, Alpi și Caucaz - munții cu zăpezi veșnice - aceste 363 www.dacoromanica.ro „coborâșuri" aparent inexplicabile ale unor specii de mare altitudine sunt întâlnite și în țara noastră în munții Retezat și Făgăraș, împodobiți odinioară de cununa diamantină a ghețarilor. Coloanele ucigașe ale furnicilor > Ne-am obișnuit cu ideea că furnicile, insecte sociale, cu un instinct gospodăresc foarte dez- voltat, rămân devotate furnicarului pe care nu-1 părăsesc decât atunci când e distrus de un duș- man sau invadat de ape. Și totuși, în regiunea tropicelor există nea- muri de furnici migratoare care în anumite perioade ale anului își părăsesc cuibul, pornind împreună cu regina, cu doicile ce duc și îngri- jesc larvele și cu lucrătoarele spre un alt loc, mai bogat în hrană, în prealabil descoperit de cercetașii porniți în prospecțiune. De obicei, colectivitățile acestor furnici sunt foarte numeroase. La speciile de Aenictus se ajunge la 100.000 de indivizi, la cele de Eciton până la un milion, iar la Dorylus chiar la 20 mi- lioane de indivizi într-un cuib. Furnicile migratoare sunt oarbe. Doar dea- supra capului au niște oceli (pete oculare) prin care pot deosebi lumina de întuneric. Orientarea lor se face mai ales pe cale tactilă, cu ajutorul antenelor, și chimică prin produsele glandei Dufour situate în regiunea anală, care sunt împrăștiate ca un marcaj pe sol, difuzând miro- sul caracteristic speciei, după care tot lanțul de migratori se conduce fără greș. Un caracter de seamă al acestor furnici car- nivore este predatorismul lor. în timpul migrației, ele devorează tot ce întâlnesc în drum: inSecte, viermi, șopârle, broaște, păsărele chiar și mamifere slăbite, incapabile de a se feri de cohortele lor războinice și lacome. Perioada nomadă durează între 14-17 zile. Spre sfârșitul intervalului, după ce aprovizio- nările au fost încheiate, tot furnicarul o pornește la drum. Academicianul român Eugen Pora, care le-a studiat în insula lawa, ne oferă un tablou plastic al marșului efectuat de furnicile migratoare: „Toți cei capabili de mers ies noaptea într-o coloană care poate atinge sute de metri lungime și se îndreaptă organizat pe un drum arătat de unele lucrătoare care au descoperit locul noului sălaș. Indivizii din mijlocul coloanei transportă ouă, larve sau materiale de construcție. Pe margine merg niște femele gigante, cărora li s-au dezvoltat gheare puternice din palpii mandibulari, ce întrec aproape lungimea capului și care sunt niște arme foarte eficace de apărare. De aceste femele-soldați fug toate animalele din drum. Coloana de furnici merge drept, nu ocolește decât focul, apa sau copacii în picioare, altfel trece peste orice." Nu e de mirare că, nu rareori, pe șoselele țărilor tropicale circulația e întreruptă de fantas- ticele coloane migratoare ce le traversează și adesea zeci de mii de furnici sunt strivite de roțile unor mașini sau camioane grăbite. Drumul spre moarte Lemingul e un mic rozător cu blană zburlită, trăind în grupe de 8-10 indivizi în pădurile de conifere din munții Scandinavici și în regiunile de tundră din extremul nordic al Europei (Nor- vegia, Suedia, Finlanda și Peninsula Kola), hrănindu-se cu puținele specii de plante pe care i le poate oferi patria sa săracă. în anii când se înmulțesc prea mult și hrana se împuținează, încep vestitele lor migrații. Ei pleacă izolat, fiecare animal urmându-și calea proprie. Dar, puțin câte puțin, drumurile se în- tâlnesc, rândurile lor se împletesc, se îngroașă, formând uriașe „fluvii" de animale (numărând sute de mii de indivizi), care se scurg cu foșnete stranii printre pietre, printre cioturi de copaci, peste strălucitoarea beteală a pâraielor alpine. în tot timpul se aud șuierături, care, se pare, con- stituie semnale de orientare pentru indivizii ce merg la o oarecare distanță unii de alții. încotro aleargă aceste nesfârșite coloane de rozătoare? Instincul le mână spre o țintă precisă sau le lasă pradă întâmplării? Numeroasele dru- muri urmate de lemingi fie spre Marea Nordu- lui, fie spre Golful Botnic, nu duc în fond 364 www.dacoromanica.ro nicăieri. Mii de lemingi cad victime animalelor de pradă (lupi, râși, nevăstuici, bufnițe). Alte mii pier de cunoscuta „ciumă a lemingilor" ce se transmite la alte animale și chiar la om; în sfârșit, alte zeci de mii cad victime propriei lor nebunii. De câte ori nu se văd bande de lemingi care, ajungând la un fiord, în loc să se oprească și să se întoarcă, se aruncă în frunte cu primul în mare din înălțimea falezei! Valurile înghit micile rozătoare care, scoțând strigăte pătrunză- toare, încearcă în zadar să se cațere pe stâncile abrupte și se îneacă. Puțini dintre lemingi reușesc să găsească locuri cu hrană îmbelșugată, unde își refac în câțiva ani efectivele rărite. Când lemingii pă- trund în grădini sau câmpuri cultivate, produc pagube însemnate, distrugând ca lăcustele orice plantă le iese în cale, cu rădăcină cu tot. Astfel de migrații duc la împuținarea animalelor do- mestice, cum sunt renii. Din 1909, la interval de opt sau zece ani, cârduri de lemingi rătăcitori se năpustesc asupra Norvegiei, năpădind munții și văile. Ultima invazie catastrofică a lemingilor din Scandi- navia datează din 1953, când numărul lor devenise atât de mare - scriau ziarele - încât până și ciorile, de obicei atât de lacome, „făceau nazuri, mulțumindu-se să le ciugulească doar ficatul și inima". Peregrinii întinderilor albe Renii reprezintă pentru deșerturile de gheață ceea ce cămilele reprezintă pentru deșerturile de nisip: un model de adaptare la condițiile extreme de viață. „Corabia polară" seamănă bine cu cerbul, numai că înfățișarea sa mai vi- guroasă, gâtul mai scurt, corpul mai puternic, blana care se schimbă de două ori pe an (înspi- cată, lungă de 7 cm, iama; brun-roșcată cu fire scurte, vara) trădează forța, rezistența și perfec- ta adecvare a animalului la vitregia condițiilor polare. Renii se hrănesc cu ierburile aspre ale tun- drei. Numai că în timpul verii tundra capătă o umiditate excesivă, condiție prielnică dez- voltării țânțarilor. Pentru a se feri de mușcăturile acestora, renii sunt nevoiți să migreze către întinsele pășuni din nord, neprielnice lacomelor insecte. Viața laponilor se află, deci, în directă dependență de imigrația anuală a renilor. Primă- vara, renii se încolonează în uriașe turme care înaintează 50 - 60 km pe zi, în formă de tri- unghi, ca și păsările migratoare. Câinii flanchează și păzesc turma, menținând ordinea și ritmul de marș. Turma e urmată de păstori nomazi, pe schiuri, și apoi de familiile acestora în sănii trase de reni bătrâni și castrați. In timpul lungului drum, animalele înfruntă furtunile de zăpadă, temperaturile scăzute, pripoare de stânci. Când întâlnesc ape curgă- toare sau fiorduri, renii le trec înot, cu boturile întinse deasupra apelor, într-o ordine perfectă, care păstrează formația de coloană. De departe, ai senzația unei imense păduri de coarne rămuroase despicând valurile. Ajungând pe pământul râvnit, turma petrece în voie bună cele trei luni de lumină neîntreruptă. Când la miezul nopții apare penumbra și încep să se aprindă lămpile e semn că vara se apropie de sfârșit. Atunci laponii încep pregătirile de întoarcere spre sud. înapoierea are loc la începutul lunii septembrie și ea urmează pas cu pas itinerarul de ducere. Nesfârșitele caravane, însoțite de chiote, zgomote de zurgălăi, pocnete de bici, mugete și lătrături își fac apariția în satele din tundră odată cu primii fulgi ce vestesc aspra iarnă polară. Marșul batozelor africane Și unele mamifere din regiunile ecuatorial- tropicale migrează. Nu factorii de climă le îndeamnă să-și părăsească ținuturile - în aceste regiuni nu există anotimpuri - ci lipsa de hrană. E de la sine înțeles că printr-o astfel de „criză" nu pot trece decât elefanții, Uriașii vegetarieni ai Africii și cele mai mari mamifere terestre actuale. Ei se adună în turme formate din 20 - 100 indivizi, aparținând de obicei unei familii. 365 www.dacoromanica.ro Deplasarea se face într-un ritm uniform și li- niștit, mai ales între orele 10 - 15, străbătân- du-se uneori și 100 km. Elefanții se așază într-un lung șir: în față merg femelele cu pui, iar în spate masculii. Conducătorul „expediției" este masculul cel mai puternic, cu fildeșii cei mai impozanți. Turmele migratoare trec prin păduri tropi- cale, străbat râuri și lacuri, escaladează cu ușu- rință și înălțimile muntoase, trasând în urma lor poteci înguste, adevărate drumuri de junglă și imense goluri în vegetație. Cu toată aparența lui greoaie, elefantul este un excelent „trăpaș". Nici un animal din lume nu poate rivaliza cu uriașul pachiderm pe terenurile accidentale. Cu o surprinzătoare ușu- rință, el escaladează pantele munților și se stre- coară prin tufișuri fără a face zgomot. Nimeni nu-1 întrece pe terenurile mlăștinoase, datorită formei speciale a piciorului. Când pune piciorul pe pământ, acesta se umflă și crește în volum, iar când îl ridică, se contractă și iese ușor din solul buretos. Astfel, în terenurile mlăștinoase, elefantul poate să-și înfunde labele până la un metru adâncime, fără riscul de a se împotmoli. Pagubele pe care le produc pădurilor și pășunilor, dar mai ales terenurilor de cultură în care nu rareori intră să-și potolească foamea, îndeamnă pe localnici să-i extermine fără cruțare. Dacă adăugăm și acțiunea sălbatică de vânare a elefanților pentru colții de fildeș, într-o epocă când masele plastice pot înlocui foarte bine ivoriul, ne putem da seama în ce pericol se găsesc aceste animale puternice și inteligente. Măsurile severe de protecție, în care intră și reglementarea populațiilor de elefanți în locurile unde se înmulțesc prea mult, riscând să moară de foame, au salvat în ultimii ani de la pieire pe acești supraviețuitori ai unui ordin zoologic cu o largă arie de răspândire odinioară. F) PE SPEZELE ALTORA Plata merindei Umblând prin pădurile carpatice în lunile mai-iunie, vom zări adesea furnici roșii opintin- du-se din răsputeri să tragă câte-o sămânță prin frunzarul uscat al pădurii. Dacă vom așeza sub lupă astfel de semințe, ne vom explica osârdia furnicilor. Prăzile lor vegetale nu sunt semințe ca toate celelalte. La un colț au o mică creastă cărnoasă, dulce și gus- toasă, numită în știință carunculă. Pentru ea se dau în vânt „prietenele" lui Fabre. Producă- toarele unor astfel de semințe, cum ar fi neamuri de toporaș (Viola canina) sau de brebenei (Corydallis), parcă ar cunoaște năravurile har- nicelor gospodine. Mica momeală le obligă pe furnici să tragă sămânța care astfel este trans- portată departe de planta-mamă. Undeva, pe drum, din cauza smuciturilor și pragurilor, caruncula se desprinde de sămânță. Sămânța va rămâne afundată în humusul afănat al pădurii, iar gâza ușurată va pleca victorioasă la furnicar cu prețul strădaniilor sale. Taina vâscului La popoarele vechi și în special la druizi, vâscul (Viscum album) era considerat ca o plan- tă sacră. Pentru mințile încătușate de superstiții, prezența acestei tufe veșnic verzi pe copaci era considerată ca un semn al zeilor, iar pasărea care îi dădea târcoale - un trimis al cerului. In cinstea lui se dădeau serbări, se făceau sacrificii și se stabileau anumite date calendaristice. Și astăzi s-a păstrat un ecou al acestei străvechi credințe. In multe țări, se obișnuiește ca de Anul Nou să se atârne de tavan tufe sau ramuri de vâsc. Fără îndoială că vâscul prezintă un deosebit interes științific. Viața lui de semiparazit face în continuare obiectul unor cercetări științifice, iar complexa relație parazit-gazdă încă nu e com- 366 www.dacoromanica.ro plet limpezită. Nu mai puțin interesantă este calea prin care acesta se răspândește. Vâscul este una din multele plante orhito- chore ale căror semințe sunt răspândite prin păsări. La plantele din această categorie să- mânța are un înveliș cămos și atrăgător. în atare cazuri pasărea consumă învelișul dulce și hră- nitor, fie ciugulindu-1, când fructul e mai mare, fie înghițindu-1 cu totul, când e mai mic. La pri- ma situație, izbită mereu de ciocul păsării, sămânța se desprinde și cade la pământ, în cealaltă însă, din cauza învelișului ei lemnos, sămânța nu poate fi digerată de pasăre și este eliminată odată cu excrementele - excelent îngrășământ natural însoțitor - la distanțe apre- ciabile. Vâscul prezintă, datorită condițiilor sale speciale de viață, unele particularități ce îl dife- rențiază de restul plantelor omitochore. El înflorește toamna târziu și rodește în miezul iemii, când hrana păsărelelor este rară și săracă. Fructele sale sunt ca niște boabe alb-găl- bui, asemănătoare unor perle și așezate câte trei la locul de intersecție a frunzelor. Răspânditorii săi sunt mierlele, care le con- sumă cu predilecție. Dacă boabele vâscului ar fi fost ca ale celorlalte specii, neamul acestui interesant semiparazit s-ar fi stins probabil de mult. Semințele împrăștiate pe pământ, odată cu resturile mâncării, nu ar fi putut încolți, știut fiind că vâscul nu poate trăi dacă nu găsește ramura-gazdă de care să se prindă. Și totuși, el puiază pe ramurile alăturate și pe copacii vecini. Care este explicația acestui fenomen ce a frământat multă vreme pe oa- meni? Inventivitatea de chimist a vâscului i-a asigurat continuarea vieții de semiparazit. Se- mințele sale sunt îmbrăcate într-o substanță vis- cidă, lipicioasă. Când mierla consumă camea dulceagă, semințele i se încleiază de cioc. Pasă- rea nu se suferă murdară și atunci își curăță ciocul frecându-1 de o creangă vecină. înzestra- tă cu înveliș vâscos, sămânța aderă cu ușurință de scoarță, asigurându-și mediul de dezvoltare. Pipotele păsărilor nasc păduri Din primăvară până în miezul iemii, pădurea românească este o vitrină în care stau expuse cele mai felurite mărgele: unele roșii ca sângele, altele gălbui, altele violete, altele negre cu reflexe albăstrui. Și, pentru a spori parcă farmecul grădinii, unele sunt mari cât o boabă de cireașă și înfipte în steluța verde a caliciului, iar altele, mărunte, stau înmănuncheate în ciorchinași purpurii sau negri, în buchețele cărămizii sau în măciulii strălucitoare. Vitrina este aranjată cu o artă neîntrecută. Bijuteriile sunt orânduite în trepte, ca să se vadă mai bine. Treapta de jos este la îndemâna ier- burilor cum ar fi mătrăguna (Atropa), păpălăul (Physalis), rodul-pământului (Arum), mărgă- ritărelul (Convallaria), lăcrămița (Majan- themum), poama-vulpii (Paris), iarba-de-orbalț (Actaea). Pe treapta mijlocie își etalează mărgelele copăceii: măceșul (Roșa), dârmozul (Viburnum lantana) și călina (Viburnum opu- lus), cornul (Cornus), lemnul-câinesc (Ligustrum), tulichinul (Daphne mezereum), murul și smeurul (Rubus), porumbarul (Prunus). De ultima și cea mai înaltă treaptă își anină podoabele copacii: păducelul (Crataegus), cireșul-păsăresc (Cerasus), scoru- șul (Sorbus), mălinul (Padus). Exceptând mu- rele și zmeura care sunt consumate și de urs, toate celelalte fructe ale pădurii sunt destinate unei categorii specializate de biorăspânditori: păsările. Ele sunt singurele vertebrate fructivore și granivore imune la puternicii alcaloizi cuprinși în unele fructe (mătrăguna, tulichinul, iarba-de-orbalț, mărgăritărelul, poama-vulpii etc.), care nu se tem de ghimpii măceșului sau porumbarului și care pot aborda crengile situate la 3 - 4 m înălțime, unde sunt expuse mărgelele copacilor. Fructele, divers și viu colorate, solitare când sunt mari, adunate în grape sau ciorchini când sunt mai mici și păstrate și peste iarnă când culoarea lor face un contrast izbitor cu albul imaculat al zăpezii, semnalizează de la distanță biorăspânditorilor prezența lor în mediul încon- jurător. 367 www.dacoromanica.ro Pielița colorată, miezul dulce sau făinos al fructului reprezintă o momeală irezistibilă. Ea ascunde sămânța care asigură perpetuarea speciei. Și această sămânță trebuie să fie trans- portată cât mai departe de părinți, pentru a se evita concurența vitală. Acest oficiu și-l asumă în mod involuntar păsările care, consumând partea cărnoasă a fructului, răspândesc, așa cum am văzut și în cazul vâscului, semințele. Oare semințele nu sunt în pericol de a fi strivite în râșnița pipotei musculoase a păsărilor? La prima vedere așa s-ar părea. Dar planta a luat „măsuri" de prevedere. Semincioarele sunt ambalate în peri iritanți, ca la măceș, sau învelite în scoarțe lemnoase care nu pot fi nici înmuiate, nici măcinate, așa că sunt date afară întregi de păsări, odată cu resturile mâncării, după ce au fost transportate la mari distanțe. Se citează în literatura științifică rusă, engleză, americană, franceză numeroase păduri care sunt opera păsărilor ce au împrăștiat semințele unor specii lemnoase și arbustive pe distanțe de zeci și chiar sute de kilometri. După înfricoșătoarea experiență atomică din insula Bikini, când timp de 4 - 5 ani insula bântuită de radiații a rămas pustie, viața a început să reapară datorită biorăspânditorilor și mai ales păsărilor. De alt- fel, și Darwin, în lucrările sale, menționa rolul păsărilor în popularea cu plante a multor insule oceanice. Coada, mijloc de transport Nu este un paradox și nici o imagine poetică gratuită atunci când se afirmă că o coadă de berbec poartă o viitoare grădină botanică în miniatură. Cu puțină răbdare, celebrul botanist francez Gaston Bonnier a numărat în lâna unui respec- tabil exemplar ovin, care a trecut prin mai multe transhumanțe fără să i se sacrifice podoaba, fructele a 19 specii din următoarele familii: composite - 8, ranunculacee - 1, umbelifere - 3, graminee — 2, rubiacee — 2, boraginacee — 2, rosacee - 1. Așadar, pămătuful cozii sau lațele încâlcite ale spinării unor ierbivore devin mijloace de transport pentru unele plante. Epizoohorele sunt plante care își duc viața în stepe adică tocmai în locurile pe unde se pe- rindă turmele sau cirezile de ierbivore. Nu cresc mai înalte de 1,30 m, adică au aproximativ talia animalelor care, nevoite să treacă prin desișul lor sau atingându-le din în- tâmplare, își încarcă părțile păroase cu un întreg depozit de semințe. Pentru a putea folosi din plin acest singur și practic sistem de răspândire, semințele plantelor zoohore au căpătat un caracter particular. Indiferent de forma lor, ele sunt înzestrate cu mici cârlige cu care se agață cu strășnicie de firele de Uneori, cârligele au brațe ramificate și piep- tănași complicați, ca de pildă la Harpagophyton din Africa de Sud. Când asemenea aparate de agățat se prind în coama leilor, doar năpârlirea îi scapă pe nefericiții regi ai animalelor de această cumplită pacoste. Mijlocul amintit mai sus antrenează cele mai lungi deplasări și cele mai ciudate arii de răs- pândire ale unor plante. Pătrunderea și răspândirea vijelioasă în Aus- tralia, la jumătatea secolului al XlX-lea, a unor specii euro-asiatice, inexistente până atunci în flora acestui continent izolat, s a datorat unui transport de berbeci reproducători din Anglia. La fel s-a petrecut cu holera (Xanthium spi- nosum), buruiană ruderală extrem de răspândită în țara noastră, ușor de recunoscut după frunzele gălbui cu o dungă alburie, după spinii trifurcați și fructele lunguiețe, îmbrăcate jur împrejur cu cârlige rigide. Până acum un sfert de mileniu, ea nu se pomenea pe meleagurile noastre. Odată cu începere războaielor ruso-turce, a fost adusă în cozile cailor căzăcești din adâncurile stepelor ucrainene și în două sute de ani s-a răspândit atât de mult, încât a devenit un element carac- teristic în peisajul terenurilor virane sau al dru- murilor bătătorite de țară. 368 www.dacoromanica.ro Plimbări subacvatice fără efort Biologia semnalează numeroase cazuri când animale nevolnice, incapabile să se miște în vasta împărăție subacvatică, se asociază cu alte specii capabile să se deplaseze mai ușor ori să străbată cu iuțeală drumuri lungi. Este bine cunoscută prietenia între actinie și racul pagur. Racul pagur are un pântec moale. De aceea, caută o cochilie goală pentru a se pune la adăpost. închis în ea ca într-o armură, crustaceul se deplasează pe fundul mării. Dar și așa el este expus primejdiei de a fi atacat de numeroase animale marine. Arunci își ia asoci- at o actinie, ale cărei brațe urzicătoare, înarmate cu cnidoblaste, sunt evitate cu grijă de prădă- tori. Deși bine înarmat, polipierul nu-și poate asigura totdeauna hrana din cauza stării de imo- bilitate. Racul are un apărător sigur, un fel de mercenar care nu permite nimănui să-l atingă, iar actinia fixată bine pe cochilie este cărată de colo până colo de rac, în zonele cu abundență de hrană. Biologul german E. Haupt, într-o cer- cetare subacvatică efectuată în 1965, a constatat că un exemplar de Pagiirus arossor, căruia i s-a aplicat microtransmițător, și-a transportat într-o lună comensalul pe o distanță de aproape o sută de metri. Nu mai puțin interesantă este și simbioza dintre scoicile de râu Unio și Anodonta și boarța (Rhodeus amarus), un peștișor bine cunoscut la noi. Boarța își depune icrele între valvele scoicii. Alevinele se dezvoltă fără grijă la adă- postul acestei paveze naturale. Atunci însă când puișorii de pește sunt capabili să se descurce singuri, scoica își deschide valvele nu fără însă a cere răsplata, pentru găzduire. Branhiile peștișorului vor transporta glochidiile, micile larve ale scoicii, care vor călători sute de metri, asigurându-se astfel împrăștierea speciei. Călătorii de zeci și chiar sute de kilometri pe zi, fără cel mai mic efort, le efectuează remora (Echeneis remora), un pește ciudat din escorta rechinilor. Din cele mai vechi timpuri, omul a fost atras de o particularitate a acestui pește: prima înotătoare dorsală s-a transformat într-o ventuză care acoperă în întregime regiunea superioară a capului. Ventuza o face leneșă. Ramora, deși poate să înoate sprinten, preferă să călătorească fraudulos, prinzându-se de toate obiectele mari, vii (balene, țestoase, pești) sau neînsuflețite (bărci pescărești, vapoare) care se deplasează. Un rechin poate să care cu sine, în lungile sale peregrinări după hrană, uneori și câte o jumătate de duzină de astfel de trântori ale căror ventuze nu-i pricinuiesc însă nici un rău. G) CĂLĂTORIILE OFICIALE SAU CLANDESTINE ÎN CORĂBII, VAPOARE, TRENURI ȘI AVIOANE Coloniștii, agronomii și „turismul" vege- tal încă din secolul al XVI-lea, odată cu marile călătorii geografice și apoi cu expedițiile științi- fice din secolul al XVIII-lea, din ce în ce mai numeroase și mai bine organizate, europenii au făcut cunoștință cu Lumea Nouă, cu Indiile, China, Polinezia, cu misteriosul continent aus- tralian, cu jungla africană. Prezența activă a omului a fost însoțită și de firescul „transfer" de faună și floră făcut în cele mai multe cazuri cu bună știință, dar și în destule împrejurări fără voința sa. Acțiunea sa deliberată sau involuntară a declanșat apoi răspândirea masivă și rapidă a speciilor adventive. Acestea au cucerit arii noi tot mai largi, ajungând cu timpul să se aclima- tizeze perfect și să devină subspontane. Foloasele au alternat adeseori cu ponoasele, omul cărând după sine nu numai specii folosi- toare, dar și vătămători temuți care, asemenea unor călători clandestini, scăpându-i de sub vi- gilență, i-au pricinuit numai necazuri. Uneori, animalele aduse dintr-o parte a lumii pentru foloasele lor sau doar cu scop strict experimen- tal s-au dovedit în scurtă vreme o adevărată pacoste, greu de stăvilit și de stârpit. Făcând un bilanț al activității de exploatare a omului în ultima jumătate de mileniu, am rămâne uimiți de uriașul rol pe care acesta l-a 369 www.dacoromanica.ro jucat în răspândirea și repartiția geografică a unor specii. Plante plimbărețe Emigranții europeni în America au adus cu ei voluntar, dar mai ales involuntar, și semințele unor plante care, în 200-300 de ani, s-au aclima- tizat atât de bine și s-au răspândit atât de mult în Lumea Nouă, încât par a se fi găsit de când hăul pe acele meleaguri. Plante ruderale (de pe marginea drumurilor), ca păpădia ori pătlagina („urma lăsată de piciorul fețelor palide", cum le numesc ame- rindienii), nu sunt originare din America. Lor li se adaugă pirul (Agropyrum repens), rocoina (Stellaria media) sau neghina (Agrostema githa- go), împrăștiată cu boabele de grâu. Semințele lor au fost aduse în diferite epoci odată cu olan- dezii, francezii, englezii, germanii care au tra- versat Atlanticul în căutarea unui destin mai îngăduitor. în pragul celui de-al doilea război mondial, specialiștii Institutului Smithson esti- mau că numărul speciilor de plante importate din Europa în America depășește cifra de 1000. Dar botaniștii constatau cu regret că, dintre acestea, doar 10% reprezentau specii fo- lositoare. Printre acestea se numără gramineele furajere cum ar fi Poa (Bluegiasses) și Agrostis (Bentgrasses), atât de puternic răspândite încât au fost incluse în flora subspontană a Americii de Nord. Nici America n-a rămas datoare Europei. Caravelele și apoi vapoarele cu abur au trans- portat din coloniile transatlantice pe țărmurile Europei, alături de plante folositoare ca po- rumbul și cartoful, și o sumedenie de oaspeți nepoftiți. Așa s-a întâmplat cu bătrânișul (Erigeron canadensis) și ciuma-grădinii (Galinsoga), composee nelipsite azi printre bălăriile maida- nelor și câmpurilor țării noastre de la munte până la mare, cu bine cunoscutul știr comun {Amaranthus retroflexus), cu Oenothera bien- nis, cu flori galbene, și bunghișorul (Erigeron annuus), cu numeroase flori alb-violete ca de părăluță, plantă necunoscută până în 1763 în Europa, iar azi nelipsită în lunci și rariști de pădure, cu ciuma-apelor (Elodea canadensis), care a pus stăpânire pe împărăția apelor stătă- toare. La fel s-a petrecut și cu oaspeții din Extremul Orient ca laurul-porcesc (Datura stra- monium), adus ca plantă medicinală (semințele prăjite linișteau durerile de dinți), holera (Xanthium spinosum), transportată din stepele Rusiei pe cozile cailor căzăcești în timpul războaielor ruso-turce, sau trestia mirositoare (Aconis calamus), al cărei rizom era folosit în farmacie și parfumerie. Migrația intercontinentală, declanșată în mai toate cazurile de intervenția indirectă a omului, n-a încetat nici azi. Sub ochii noștri se des- fășoară expansiunea geografică a unor specii adventive al căror itinerar poate fi urmărit pas cu pas și aproape an cu an. în rândul acestora numărăm în țara noastră câteva specii de laptele-cucului (Euphorbia), de știr (Amaran- tus), unele composee cum ar fi mărită-mă- mamă (Rubdeckia laciniata), sau Ambrosia artemisiifolia, plantă recent poposită, care prin 1965 sufoca buruienile ruderale autohtone din zona hidrocentralei Porțile de Fier spre Gura Văii, ca după 1975 să invadeze Lugojul, zona Zăvoiului din orașul Oțelul Roșu și chiar terenuri ruderale ale Ploieștilor și Capitalei țării. Iată graficul câtorva din cele mai „aventu- roase" plante adventive, călătoare prin țara noastră. Știrul creț (Amarantus crispus) este originar din Argentina de lângă Buenos Aires. în anul 1859 este descoperit în Franța de Theveneau și Lepinasse. Peste 31 de ani, același știr poposește în Italia, unde este semnalat de Terracino. După 1910 pătrunde prin Iugoslavia în țara noastră, fiind găsit pentru prima oară la Craiova, în 1911, de G. Grințescu. Pentru a ajunge la Ploiești i-au ajuns opt ani și pentru a lua în primire marginea străzilor din București, încă doi. Nici Munții Carpați nu i-au fost o opreliște prea grea. în treisprezece ani i-a esca- ladat, și după încă zece ani, și anume în 1943, a fost menționat la Vașcău și Cluj, iar în 1946 la 370 www.dacoromanica.ro Sighet și Iași. Drumul lui spre nord și est conti- nuă și în prezent, în ultimii ani a fost menționat în Ucraina și R. Moldova. în jurul căilor ferate și al gărilor, în orașele și satele din apropierea drumurilor de fier, și-a căpătat cetățenia o specie de mușețel (Matricaria matricarioides). Ciudățeniile acestui mușețel constau în capi- tulele sale, cărora le lipsesc cu desăvârșire razele albe ale florilor marginale, prezente la celelalte rude apropiate. Originar din America de Nord, el a descins în Europa în 1852, lângă Berlin. După 37 de ani ne trece hotarele, stator- nicindu-se la Oravița, unde îl citează Borbas. Peste patru ani este găsit la Anina, iar la începutul veacului trecut la Tg. Mureș. Drumul până la Brașov, unde Moesz îl pomenește ca pe o buruiană răspândită, a durat aproape cinci ani. Fiind o plantă „feroviară", odată cu lărgirea continuă a rețelei de căi ferate pe teritoriul țării, după anul 1900, s-a împrăștiat pretutindeni și mușețelul „chel", cum i se spune pe alocuri, folosit azi pe scară din ce în ce mai largă în scopuri medicinale. Nu mai puțin îndrăzneață este călătoria lentă, dar sigură a unui mărunt neam de alior (Euphorbia nutans), buruiană a semănăturilor de plante furajere din America de Nord. în al treilea an de la Revoluția Franceză, ea a poposit la Paris, ca un răspuns botanic al Americii la misiunea istorică a generalului Lafayette în țara „tuturor libertăților". Peste 35 de ani botaniștii o găsesc însorindu-se pe litoralul Mării Adriatice la Fiume. După o plim- bare de peste 130 de ani, mai precis în 1947, Clujul a numărat o buruiană în plus. Drumul până în împrejurimile Brașovului (Bodoc, Olteni) a durat vreo doi ani, iar până la margi- nea Capitalei încă vreo zece. în 1996 trotuarele multor străzi din București au fost cucerite. Fără a fi prea răspândit, acest alior răzbate totuși și își continuă cursa. încotro? Până unde? Fiți si- guri că prezența lui, oricât de modestă, nu va trece neobservată: Și Australia a dăruit întregii lumi eucaliptul, mirtacee vestită prin viteza creșterii, dimensiu- nile, lemnul, substanțele medicinale și capaci- tatea ei de a asana terenurile mlăștinoase dato- rită „setei" nepotolite de apă. Primele semințe au sosit la Paris în 1804. în preajma anului 1810, eucalipții prosperau la Malmaison. în 1857 au fost înființate mari plantații în Europa sudică și în Africa de Nord, începând din 1923, acești arbori au fost intro- duși și în Chile, în 1828 în Africa de Sud, în 1843 în India, în 1853 în California, în 1857 - în Argentina, în 1882 - în Caucaz. Dintre cele 500 de specii ale genului, numeroase sunt culti- vate pe o suprafață de circa 2.400.000 ha în întreg cuprinsul lumii. Numai în Brazilia, unde eucaliptul a fost introdus între 1855 și 1870, aceste plantații ocupă o suprafață de 800.000 ha și prezintă un efectiv de 2 miliarde de arbori, dintre care 1 miliard și un sfert numai în statul Săo Paolo, precizau biologii Penfold și Willis, în 1961. Eucalipții prezintă avantaje incontestabile: ajută la regenerarea solului, procură - datorită creșterii rapide - o cantitate apreciabilă de lemn în termen scurt (așa-zisul lemn de jarrah), con- stituind astfel o resursă naturală, valoroasă în țările despădurite. Totuși, pădurile de eucalipți sunt adevărate deșerturi sub raport faunistic, acești uriași ai lumii vegetale fiind arbori fără umbră. Anumite plante importate în regiunile tropi- cale pentru amenajarea de bariere vii în zonele unde cresc vite au devenit factori dăunători, năpădind pășunile. în Noua Caledonie s-a pre- conizat plantarea speciei Lantana camera, originară din America tropicală și introdusă la începutul colonizării ca plantă ornamentală în mai toate țările calde, în vederea formării unor bariere, ramurile sale lungi și spinoase consti- tuind obstacole în calea trecerii vitelor. în curând însă - precizează biologii francezi Barran și Devambez - planta s-a înmulțit în mod excesiv, invadând pășuni întregi, împreună cu alte plante tot atât de prolifice ca Accacia farnesiana, un neam de salcâm și mimoza uri- așă (Mimosa invisa), considerată greșit la începutul deceniului patru al secolului XX ca o leguminoasă furajeră de mare valoare. în schimbul eucaliptului, Australia a primit din America un neam de cactus, cunoscut pe la 371 www.dacoromanica.ro noi sub numele de limba-soacrei în vederea experimentării unor garduri naturale împotriva cangurilor și iepurilor. Un singur fir de Opuntia inermis importat în 1839 la New South Wales a produs, datorita înmulțirii înspăimântătoare, o adevărată catastrofa ecologică. La sfârșitul secolului al XlX-lea, amintea J. Dorst, în cunoscuta sa carte „înainte ca natu- ra să moară", Opuntia acoperea suprafața de 18.000.000 ha, iar în 1920, circa 24.000.000 ha și continuă să se extindă cu o rată anuală de 4.000.000 ha. Abia atunci australienii au deschis bătălia asupra intrusului care „înghițea14 cu iuțeală pământurile fertile. încercările de a stâr- pi rezistența plantei s-au dovedit zadarnice până când, în 1925, i-a venit cuiva ideea să importe din Uruguay și din nordul Argentinei micuțul fluture Cactoblastis cactorum, a cărui omidă devorează tulpinile, săpând în ele galerii prin care pătrund agenții de descompunere, bacterii și ciuperci. Rezultatul a fost spectaculos deoa- rece acest cactus a dispărut tot atât de repede pe cât de repede se întinsese. Victoria omizii asupra cactusului a fost celebrată printr-un poem apărut în „ Cactus andSucculent Jurnal", iar în semn de omagiu australienii au înălțat un monument măruntei, dar binefăcătoarei insecte. Este primul și unicul monument pe care omenirea l-a ridicat în cinstea unei insecte. Itinerarul mirodeniilor Mâncărurile n-au nici un haz dacă nu li se pun și ceva condimente care le dau gust deli- cios, stârnind pofta de mâncare. Unele sunt pro- duse de plante care cresc și în țara noastră: mărarul, pătrunjelul, leușteanul, tarhonul, ana- sonul, chimionul sau secărica, coriandrul, eni- baharul, cimbrul - plante ale căror virtuți aro- matice se datoresc unor uleiuri eterice. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Bunicii și străbunicii noștri le cumpărau cu mulți ani în urmă din magazinele „coloniale44 adică din magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri europene. Azi, numele de „coloniale44 este învechit din motive lesne de înțeles, colonialismul fiind un cuvânt intrat în istorie. Dar aceste ingrediente, produse ale plantelor tropicale aromatice, continuă să ofere artei culinare un stimulent de neînlocuit. Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de pri- mii călători „Țara mirodeniilor44. Din vremurile Antichității greco-romane și-au găsit mirodeniile drumul lor din India spre Europa. Ele veneau pe mare până la regatul le- gendar al reginei Saba, care azi se numește Yemen, iar de acolo, cu caravanele, prin pustiurile Arabiei, la Alexandria. în Evul Mediu Veneția a luat locul Alexandriei. în Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite încât ele se plăteau cu aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere prin India, europenii au căutat altă cale de acces. Columb a pornit să străbată Atlanticul și, debarcând în Lumea Nouă, a cre- zut că ajunsese în India. Un vestit geograf afir- mase că „goana după mirodenii44 a stat la temelia descoperirii lumilor noi. Din prima sa călătorie, Vasco da Gamma a adus la Lisabona, în 1499, o mare încărcătură de aromate și a câș- tigat cu ele de șase ori mai mulți bani decât cheltuise cu toată expediția. Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a conchistadorilor a fost fără îndoială piperul {Piper nigrum), o liană târâ- toare ale cărei fructe - de mărimea unui bob de mazăre - grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului e India, mai exact coasta Malabar. De aici a trecut în Persia, apoi în Gre- cia antică. Indienii îl numeau „pippali44, persanii i-au spus „pippari44, iar grecii l-au numit „peperi44 nume sub care l-au preluat și romanii. Vanilia {Vanilia planifolia), plantă agăță- toare din familia Orhidee, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez se ospătaseră din vestita „chocolate44 a aztecilor, mai gustoasă prin adăugire de vanilie. Fructele de vanilie recoltate înainte de coacere și supuse unei maturizări forțate au forma unor 372 www.dacoromanica.ro păstăi negre, zbârcite, puse în comerț sub formă de „batoane". Nu mai puțin celebră și căutată este scorțișoara, scoarța aromatică, roșcat-cenușie, rasă de pe ramurile mai multor specii de Cinaniomum. Patria scorțișoarei este Ceylonul. In insulele Moluce, portughezii au întâlnit arborele-de-cuișoare (Eugenia caryohyllata), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile au un caliciu cilindric, de culoare purpurie, cu patru lobi și o corolă emisferică de culoare roz- alb, care cade în timpul recoltării. Mugurii flo- rali se usucă și se valorifică sub numele de cuișoare, nume perfect justificat de înfățișarea acestora. Cuișoarele s-au bucurat de o deosebită atenție încă din Antichitate. Mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele de cuișoare. In China, eticheta cerea ca oricine se adresa prin grai viu împăratului să mestece mai întâi cuișoare. în secolul al Vl-lea, Alexandru din Tralles și alți medici romani prescriau ca medicament câte 5-8 cuișoare. Bunicii noștri le foloseau împotriva durerilor de dinți. Azi, uleiul de cuișoare, conținând eugenol, este folosit în practica dentară. Nu putem trece cu vederea peste șofran, ghimbir și Kardamom. Stigmatele uscate galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) - rudă bună cu brândușa-de-câmp — uscate, dau preparatelor (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare gal- ben-portocaliu, datorită crocinei, și o aromă plă- cută. Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantă ierboasă din pădurile tropicale umede din Asia de Sud, ai cărei rizomi aromatici sunt folosiți atât în gospodărie, cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii la Galanga și Zedoaria. în sfârșit, cardamomul sau cardama (Elettaria cardamomum), din familia Cruciferelor, comun în India și Ceylon, produce semințe aromatice și cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele. Zeița Ceres își strămută slujitoarele Uimitoare au fost și călătoriile plantelor cerealiere. Cel puțin două dintre ele au avut o istorie bogată și zbuciumată, care ar putea inspi- ra pana oricărui scriitor. E vorba despre orez și porumb. Orezul își are obârșia din Asia de Sud-Est, fiind acum 4 — 5.000 de ani cultivat pe o supra- față largă care cuprinde China și India de azi. în China se respecta, acum cinci milenii, obiceiul solemn ca șeful statului, împreună cu familia, să deschidă în fiecare an campania de însămânțări, trăgând prima brazdă și semănând cu propria-i mână 5 boabe. Două-trei mii de ani mai târziu, orezul a apărut și în ținuturi mai îndepărtate de Asia de Sud-Est: în insula Java, în Iran, în Asia Cen- trală. Cu trecerea timpului, a apărut și în Europa. Primele date despre orez sunt legate de oștenii lui Alexandru Macedon, care se întor- ceau din campania din India. Aristotel, marele naturalist al Antichității grecești, scria în „Istoria naturală": „Orezul se cultivă în India, în brazde inundate cu apă. în înălțime, această plantă atinge 4 coți“. Totuși grecii, ca și egiptenii și romanii, nu au con- tribuit deloc la cultura orezului. Apariția acestei cereale în Europa, la fel ca și în Africă de Nord, este legată de cuceririle arabilor. Preluând cul- tura orezului direct din India, arabii au adus-o pe malurile Nilului în anul 639, iar în 711, când au venit în Spania, cultura orezului a început să se extindă și în Peninsula Iberică. Spaniolii mereu în căutare de noi pământuri au purtat „ștafeta orezului" mai departe, peste Oceanul Atlantic. în anul 1674, orezul își face apariția în America de Nord, apoi în Insulele Sandwich sau Hawaii, iar de acolo nu mai era decât un pas până la completarea întregului ocol al Pământului. Ulterior, orezul a început să se răspândească intens și în America de Sud. Din anul 1925 începe cultivarea lui în scopuri comerciale în îndepărtata Australie. în țara noastră a început să fie cultivat, pe suprafețe foarte restrânse, în Câmpia Dunării, în timpul 373 www.dacoromanica.ro domniilor fanariote (sfârșitul secolului al XVIII-lea). Originea porumbului, de care se leagă atât de frumoase legende indiene cum ar fi Haiavata, a fost îndelung controversată. în anul 1954, în orașul Mexico, în timpul unor săpături la adâncimea de 70 m, a fost constatată prezența polenului fosil de porumb sălbatic. Prin metoda de cercetare cu ajutorul radioactivității s-a con- statat că vârsta acestuia depășește 60.000 de ani. în acea perioadă nu numai că nu exista porumb cultivat, dar oamenii încă nu ajunseseră din Asia pe continentul american. Aceasta înseamnă că sălbaticul Mondamin - maisul - creștea din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Mexicului actual. Tot în Mexic, în valea lui Rio Grande, arhe- ologii au scos din pământ 750 de știuleți descoperiți la adâncimi diferite, care corespun- deau unei anumite perioade de timp. S-a con- statat cu surprindere că știuleții erau cu atât mai mari, cu cât erau scoși din straturile mai de la suprafață, deci mai noi. Oamenii de știință au stabilit că, în urmă cu 10.000 de ani, a început cultivarea porumbului, și că ea a evoluat continuu, dovadă și evoluția știuleților. în imperiul incașilor, porumbul constituia principala cultură alimentară. O dovadă a rolu- lui porumbului în viața incașilor o constituie și ritualul solemn al semănatului boabelor de porumb care se făcea simbolic în fiecare an la Templul Soarelui din capitala țării. Primele probe de porumb au fost aduse de Columb din America, după întoarcerea din a doua sa călătorie. Curând după ce au fost aduși în Europa știuleții aurii, a fost publicată o mică broșură cu descrierea porumbului. Prima sa descriere completă, însoțită de o splendidă gravură, apare în lucrarea „Stirpium historia" de Leonhart Fuchs, tipărită în 1542. După revenirea la casele lor, tovarășii de drum ai lui Columb au început să cultive în gră- dinile lor aceste plante de „aur“ din America. Pe cale maritimă, porumbul s-a deplasat în Asia, de unde a revenit în Europa sub denumirea de grâu asiatic sau turcesc. în acest chip a ajuns în Italia, unde și acum e denumit „grano-turco“, și în țara noastră, unde a fost introdus în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (sfârșitul secolului al XVIII-lea), primind numele fie de porumb, fie de cucuruz (din sârbescul cucuruza). Legume „voiajate" Dintre legume, cea mai pasionantă „hegiră" a avut-o cartoful, care a pătruns cu greu, dar a cucerit o izbândă atât de deplină, încât azi nu lipsește de la masa nici unui om, iar cărțile de bucate recomandă o sută și unu de feluri de a-1 prepara. Patria de origine a cartofului pare a fi mica insulă Chiloe, situată în apropiere de Chile. încă din vechime, băștinașii, descoperind în pământ niște turbecule pe care le-au numit „papa", și-au dat seama de valoarea lor nutritivă. Numai că acești „papa" erau mici, amari și se stricau foarte repede. Dar populațiile de indieni au inventat un procedeu simplu și eficace de a conserva tu- berculele, așa-numitele „papachuno". Supuse în- ghețurilor din timpul nopți, tuberculele, ușor dezghețate la căldura din timpul zilei, erau stri- vite cu picioarele și-și pierdeau astfel apa prin evaporare. După repetarea de câteva ori a ope- rației „chuno“ erau spălate cu apă și zvântate definitiv. Produsul obținut era lipsit de gustul amar inițial și se păstra luni în șir. Insula Chiloe a constituit baza unde se colectau rezervele de cartofi alimentari pentru caravanele ce plecau în călătorie. De aici, pro- babil cartoful a ajuns în Europa, mai întâi din Spania, unde „merele de pământ" n-au fost băgate în seamă. Sub formă de dar oferit Papei de la Roma, ele au ajuns în Italia, care le-a adoptat cu oarecare prudență și le-a botezat cu numele sub care sunt cunoscuți. Abia în secolul al XVIII-lea, cartoful a început să cucerească Europa. Unul din apără- torii lui a fost regele Friedrich Wilhelm I al Prusiei — cunoscut în istorie sub numele de regele sergent. După pustiitorul război de 30 de ani, el a proclamat cultura cartofului drept înda- torire națională a nemților. Urmașul său, regele Friedrich cel Mare, impune cu ajutorul sol- 374 www.dacoromanica.ro daților săi cartoful înăbușind răscoalele provo- cate în sate de bigoți care îl declarau „poamă a diavolului" (se produseseră intoxicații, deoarece unii oameni consumaseră din neștiință fructele otrăvitoare ale cartofilor). în Franța, el a putut fi introdus după 1770, datorită propa- gandei pe care i-a facut-o chimistul și farmacis- tul A.A. Parmentier, care a atras mai întâi nobilimea de partea acestei delicioase legume apoi pe regină care, la un bal dat la curtea lui Ludovic al XVI-lea, și-a împodobit părul cu flori de cartofi. în acțiunea de impunere a carto- fului, Parmentier a fost sprijinit de firma „vege- tală" a familiei Vilmorin, care a dat culturii o bază comercială. între timp, „merele de pământ" au cucerit treptat Elveția, Olanda, Irlanda, unde s-au impus ca o legumă de bază. Rusia a devenit un fel de a doua patrie a „tartufelor", după ce, ca și în Germania, țarii au trebuit să înăbușe numeroase răscoale țărănești (cum ar fi cea a permeacilor, agricultorii din gubernia Perm) împotriva acestui „fruct", stigmatizat ca necurat. După 1805, toată Europa era convinsă de binefacerile cartofului care, venit din țări mai calde, se adaptase de minune zonelor temperate mai reci din centrul și nordul vechiului continent, dovadă că renunțase cu totul la înmulțirea prin semințe în favoarea celei vegetative, mai potrivit climatului nordic, deoarece asigura lăstarilor subpământeni atât o haină de protecție contra frigului, cât și o bogată rezervă nutritivă — tuberculul. în țara noastră, cartoful s-a răspândit în cul- tură în timpul domniei lui Brâncoveanu, iar apoi, datorită grădinarilor din Liaskoveț, a tre- cut în Bulgaria, unde multă vreme a fost cunos- cut sub numele de „fasole românească", așa după cum relatează Gospodin Sveștarov în „ Biologia pentru toți", Recunoscut ca una din cele mai universale și nutritive legume, cartoful a inspirat și pana scri- itorilor. Marele nostru poet Tudor Arghezi îi închina o emoționantă poezie, slăvind harul dar- nicilor săi tuberculi: „Imbrăcați în straie de iască Sunt gata cartofii să nască, S-au pregătit o iarnă, la soroc, Cu cârtițele la un loc, Cu întunericul, cu coropișnița și râmele Intr-o noapte Li s-au umplut straiele cu lapte Ca să-și hrănească un pui In fiecare vârf de cucui”. (Har) Un drum glorios în Europa și-a făcut și soia, plantă care, din cauza calităților extrem de va- loroase ale semințelor, a fost numită în glumă „vaca verde". Cultivată de chinezi din vremuri imemoriale, soia a pătruns în Europa abia în secolul al XVIlI-lea, deoarece puțini știau cum să-i gătească fructele, iar industria alimentară încă nu descoperise că uleiul de soia ar putea concura pe cel de măsline sau floarea-soarelui. Abia târziu au fost apreciate calitățile deosebite ale acestei plante. Păstăile ei verzi, la fel ca și fasolea verde, se pot găti, oferind chiar celor mai rafinați gurmanzi o mâncare excelentă. Și mai valoroase sunt semințele coapte din care se extrage un ulei cu deosebite calități nutritive, dar și industriale. Din semințele degresate se prepară faina de soia, utilizată pentru prepararea unei foarte gustoase pâini și pentru dulciuri. Fierte și măcinate, grăunțele de soia au un gust asemănător celui al cărnii de miel sau de porc, putând chiar s-o substituie în unele mâncăruri sau mezeluri (parizer, poliși, cren- vurști etc.). Când grăunțele de soia se macină și se udă cu apă, din ele se obține un lapte care, la culoare și la gust, nu se deosebește prea mult de cel de vacă. în România, soia se cultivă în ultimii douăzeci de ani pe suprafețe tot mai întinse fiind tot mai larg folosită de industria ali- mentară. Drumul năpastelor vegetale Cartoful, vița-de-vie, tutunul au mijlocit nu numai unor insecte dăunătoare, dar și unor plante microscopice câteva odisee la fel de dra- matice. 375 www.dacoromanica.ro Un transport de cartofi din America de Sud, sosit într-un port din Germania, a adus cu el și o ciupercă microscopică producătoare a manei cartofului (Phytophtora infestans). Scăpată, de sub vigilența vameșilor (față de gândacul de Colorado, avea avantajul făpturii ei invizibile), ea a atacat câmpurile cu cartofi. Pentru prima oară își arată puterea distructivă în 1836, în Ger- mania. Zece ani mai târziu, nevăzuta mană se strecoară în Irlanda, unde populația avea ca ali- ment de bază cartoful și unde se găseau cele mai întinse culturi din Europa. Atacul ei a fost furi- bund, compromițând recoltele câțiva ani succe- siv. Foametea și-a arătat chipul hâd, mai ales în rândul țărănimii. Speriată și neputincioasă în fața flagelului neiertător, populația a început să emigreze. In câțiva ani, peste un milion de irlandezi, din cei 7 milioane ai insulei, au murit de foame și de bolile declanșate de foamete și un alt mi- lion de locuitori au părăsit insula, cu cățel și purcel, luând calea pribegiei către preriile Americii de Nord. Nu numai filoxera, dar și două boli crip- togamice aduse din America erau pe punctul să distrugă vița-de-vie europeană. în 1845, hor- ticultorul englez Tucker descoperă în via sa o frunză cu aspect anormal. Era primul atac de „făinare“ sau de „oidium“ semnalat pe vechiul continent. în câțiva ani, boala se răspândește prin toate podgoriile Europei. în Franța, ea a produs adevărate dezastre. Ceva mai mult, „ciuma viilor" - cum era denumită de localnici - îmbolnăvea și oamenii. Un raport din 1853 vorbea de efectul unui „aer stricat", al unei „cete răufăcătoare". Ulterior, avea să se afle că e vorba de o ciupercă microscopică, pe numele ei științific Uncinula necator. S-a hotărât să se importe din America vițe rezistente la fainare. Dar, odată cu acestea, se introduce în Europa filoxera, căzându-se din lac în puț. Și, pe dea- supra, America mai trimite podgoriilor europene al treilea dușman, la fel de periculos: mana, boala provocată de o ciupercă micro- scopică numită Plasmopora viticola. Cu mult înainte de a străbate Atlanticul, boala se dovedise o adevărată calamitate pentru viile din regiunile calde și umede ale Lumii Noi. în Europa, primul atac a fost semnalat în 1878 într-o podgorie din împrejurimile orașului Contras din sud-estul Franței. în mai puțin de zece ani, toate regiunile viticole din Europa erau contaminate de flagelul criptogamic care par- curgea cu repeziciune ținut după ținut. în Româ- nia, ea a apărut, se pare, în 1887, într-o vie de pe lângă Buzău. După Europa, mana cucerește între 1900 — 1910 podgoriile din America de Sud și partea sudică a Africii, iar în 1916 este semnalată în Australia și Noua Zeelandă. Remediul a fost găsit din întâmplare, într-un context care putea inspira un roman de aventuri. Prin 1880, botanistul francez din Bordeaux, Alexis Millardet, care participase la campania împotriva manei, s-a oprit pe terasa unei cafe- nele ca să ia o gustare. O viță arătoasă, întinsă pe un spalier, oferea clienților o umbră deasă și răcoroasă. Involuntar, botanistul a fost atras de frunzișul bogat și mai ales de strugurii sănătoși, deși în pârg, imagine opusă viilor bolnave, des- frunzite, cu strugurii zbârciți, atacați de mană, care se întindeau nu departe de oraș. „Secretul" sănătății strugurilor era pe cât de simplu, pe atât de surprinzător. Patronul cafenelei stropea cu piatră vânătă vița-de-vie — șiretlic menit să înde- părteze pe copii și pe clienți de ispititoarele fructe. Astfel, colorați în albastru, ciorchinii lă- sau impresia că au fost anume otrăviți ca nimeni să nu-i atingă. într-o fracțiune de secundă, Millardet a avut intuiția unui remediu salvator pentru viile Franței. își aduse aminte că și în Medoc pod- gorenii stropeau cu var și piatră vânătă primele rânduri din vie ca să prevină furtișagurile. Veri- ficând în următoarele zile starea viilor din Medoc a constatat că spre deosebire de cele ne- stropite, toate vițele stropite rezistaseră de mi- nune atacului Plasmosporei. Ajutat de profe- sorul de chimie I. Gyon, el face o serie de expe- riențe, iar în 1883 publica rezultatul cercetărilor sale, comunicând apoi întregii lumi banala rețetă a soluției cunoscută azi peste tot sub numele de „zeama bordeleză" alcătuită din sul- fat de cupru, var și apă. 376 www.dacoromanica.ro Și alte două importante plante de cultură sosite din Lumea Nouă și ocrotite de boli câte- va sute de ani au cunoscut după cel de-al doilea război mondial, odată cu slăbirea măsurilor fito- sanitare, vizita unor oaspeți nedoriți. Mana florii-soarelui (Plasmopora helianthî), adusă în Europa occidentală în 1944, a fost sem- nalată și la noi în 1946, iar în prezent este răspândită în toată țara, producând mari pagube mai ales în zona de sud, unde produce pierderea unei jumătăți din recoltă. Insă dintre oaspeții clandestini recent intro- duși, cea mai rapidă și spectaculoasă expansi- une a avut-o mana tutunului (Perenospora tabacina), adusă din Virginia (S.U.A.) în Marea Britanie, în vara anului 1958. în 1959, mana tutunului se răspândise în Țările de Jos, Dane- marca, Germania de Nord, Franța centrală și es- tică. Un an mai târziu, cuprinsese Spania, vestul Franței și Germaniei, Ungaria, nordul și centrul Italiei, în 1961 a luat în stăpânire Peninsula Bal- canică în întregime, țara noastră și nordul Africii. în 1962 a cuprins Ucraina, Turcia asia- tică, Caucazul, înaintând apoi, lent dar sigur, spre Orientul Mijlociu, determinând mari pierderi de recoltă, la care se adaugă scăderea calității comerciale a tutunului ce nu a fost com- plet distrus. Pentru țările mari cultivatoare de tutun (Marea Britanie, Franța, Bulgaria, Grecia, Turcia), efectele economice au fost din cele mai neplăcute. Prin măsurile severe luate după 1975 s-a pus într-o oarecare măsură stavilă acestui foarte grăbit voiajor vegetal. Flagelul verde în 1884, a fost introdusă în Louisiana (S.U.A.) și apoi în Florida (1888), pentru or- namentarea bazinelor, o nouă specie de plantă acvatică, cunoscută sub numele de zambila-de- apă (Etchhornia crassipes). Această plantă monocotiledonată din familia Pontederiaceae, originară din America tropicală (centrele sale de răspândire se află mai ales în Guyana și la fron- tiera Braziliei cu Paraguayul), a reținut atenția horticultorilor prin frunzele sale în formă de rozete cu pețioluri veziculoase ca niște butoiașe și prin spicul cu superbe flori violacee sau abu- rit-purpurii, deosebit de decorative. Zece ani mai târziu ea invadase toată partea de sud a Statelor Unite, îngreunând navigația pe Missis- sippi. Cultivată în 1894 în celebra grădină bota- nică din Bogor, zambila-de-apă s-a răspândit cu iuțeală în Djawa, apoi în toată Indonezia, Fili- pine și în Australia, precum și în unele dintre insulele Oceanului Pacific, cum ar fi Hawaii și Fiji. în 1902, precizează biologul american De Kimpe, planta a fost adusă în Hanoi, de unde a invadat peninsula Indochina, India, inclusiv Ceylonul. După 1950, Eichhornia a început să proli- fereze și să invadeze bazinul fluviului Congo și al afluenților săi, astupându-1 literalmente și împiedicând circulația, cu masele lor vegetale mobile și masive. După 1970, o întâlnim în toată Africa răsăriteană, după ce a invadat încă din 1958 întregul bazin al Nilului. Datorită uriașei sale puteri de reproducere prin stolonizare, zambila-de-apă a cucerit aproape totalitatea regiunilor paleotropicale. „S-a calculat că în Louisiana zece plante- mame pot da 655.360 de noi plante în timpul unui sezon de vegetație - adică între 15 martie și 15 noiembrie - iar în regiunile tropicale pro- priu-zise ea se înmulțește în tot timpul anului“. (Robyns, 1955). Iubită și îndrăgită la început, această fru- moasă și extrem de modestă plantă decorativă a început, după 1955, să producă îngrijorări serioase și chiar panică datorită rupturilor pe care le producea în echilibrul ecologic, preju- dicierii navigației și stânjenirii pescuitului. S-au preconizat felurite mijloace de luptă. Distru- gerea mecanică, cu ajutorul unor benzi trans- portoare care antrenează plantele și le aruncă pe maluri sau le conduc spre tocătoare a produs de- cepție - scria De Kimpe (1957). S-a trecut apoi la combaterea chimică prin pulverizare cu ierbi- cide, în special 2,4 D (acid 2,4 diclorfenoxi- acetic). După 1960, s-au obținut unele rezultate pozitive, cu prețul unor uriașe cheltuieli, ceea ce a determinat pe economiști să supranumească 377 www.dacoromanica.ro zambila-de-apă „milion dollar weed“, din cauza milioanelor care au fost cheltuite pentru acțiu- nile de stăvilire a răspândirii ei. Ctenoforul ucigaș La început anilor 1980, biologii ucraineni au descoperit o creatură necunoscută, ca o gelatină transparentă, în formă de clopot plutitor. Era vorba de o specie de ctenofor, organism apropi- at de meduză, Mnemiopsis leidy. Originară din estuarele puțin adânci ale coastei de est a Statelor Unite ea a fost transportată în Marea Neagră prin balastul cargourilor. Către 1987 - 1988 a avut loc o adevărată explozie biologică, animalul invadând apele Mării Negre. Neavând specii antagonice, deci un dușman care să-i stopeze înmulțirea, ctenoforul s-a răspândit în mod necontrolabil. A distrus cu voracitate zoo- planctonul. Totalul de biomasă în Marea Neagră a atins 700 milioane tone de gelatină translu- cidă. Dispariția zooplanctonului a condus la o creștere necontrolată a fitoplanctonului care, consumând oxigenul dizolvat contribuie la dis- trugerea vieții din adâncime. Catastrofa provocată de Mnemiopsis a con- vins guvernele țărilor riverane Mării Negre să acționeze. S-au propus diverse programe care s-au dovedit până în prezent ineficace, deoarece ctenoforul nu are dușman natural. Un melc cucerește lumea Melcul Achantina fulica, originar din Africa răsăriteană, înrudit cu melcii de grădină, se remarcă nu numai prin dimensiunile lui impre- sionante (20 - 25 cm lungime), dar și prin per- formanțele sale „turistice". „Plecat în 1847 din Africa orientală, în o sută de ani a înconjurat pă- mântul pe jumătate", scria biologul R. Tucker Abbot în 1949. Nimeni nu știe cum au ajuns aceste moluște în Madagascar. Se știe doar că în 1803 ele trăiau în insulele Mascarens, la șapte sute de mile de Madagascar. Guvernatorul insulei franceze Reunion, aflând de la un medic că soției sale, bolnavă de tuberculoză, i-ar face bine o supă zilnică de melci, din această specie, îi transbor- dase în insula sa de reședință. în 1847, acești melci, aduși din insula Mauriciu de malacologul W.H. Benson, plăcură și guvernatorului Indiei, mare amator de delicatese, care a poruncit să fie puși în libertate în grădina Bengal Asiatic So- ciety, de unde și-au continuat fără grabă cursa intercontinentală. în jurul anului 1850 au fost semnalați în împrejurimile insulelor Seychelles, în 1860 în insulele Comore, în 1900 în Ceylon, iar în 1928 devorau plantațiile de cauciuc din Malaysia. în 1931 își fac apariția în China meridională, în 1935 în Djawa, în 1936 în Sumatra și Hawaii și în 1937 în Siam, unde crengile pădurilor se sfărâmau sub greutatea lor. A urmat apoi cel de-al doilea război mondi- al. Comandanții militari japonezi gândiră că melcii cu o asemenea mărime pot fi o excelentă hrană pentru trupele lor. Și au dat ordin ca mii de melci să fie transportați în insulele Mariane, unde se găsea centrul de operațiuni al armatelor mikadoului din Pacific. Melcii mâncau plantele, iar japonezii mâncau melcii, restabilind echili- brul ecologic. Când americanii au debarcat în insule la sfârșitul războiului, goliații cu trup moale, care mișunau prin plantațiile din Saian și Guam, erau la fel de prezenți în alte insule ale Pacificului, ca Hawaii de pildă. în insulele Ma- riane, acești melci deveniseră atât de numeroși încât provocau accidente de automobil, mașinile derapând din cauza exemplarelor stri- vite pe șosele. Zoologii nu s-au mai minunat când într-o bună zi melcii uriași strângeau o groază de gură-cască în grădinile de la San Pedro din Ca- lifornia. Ajunși pe uscat, după ce străbătuseră un nou ocean, lipiți de vehicule militare ameri- cane ce se întorceau din insulele Pacificului, ei și-au început irezistibilul marș pe continentul american. în fața gravei amenințări pe care o reprezen- tau acești melci, au fost preconizate mai multe metode de combatere, cea mai simplă fiind colectarea sistematică a achatinelor în vederea 378 www.dacoromanica.ro valorificării lor. Astfel, peste 500.000 de adulți și circa 20 de milioane de ouă au fost recoltate la Singapore, fără ca specia să dispară de pe insulă. Plasticitatea ecologică și capacitatea uluitoare de reproducere a acestui melc (un sin- gur exemplar ar putea da în trei ani aproximativ 8 milioane de descendenți) cereau alte mijloace de exterminare. S-a ales atunci metoda biolo- gică, cea mai eficace și cea mai puțin nocivă pentru mediul înconjurător (se știe că momelile cu otravă sau pulberile malacocide sunt arme cu două tăișuri). Cunoscându-se că în ținutul de origine cei mai puternici dușmani naturali ai achatinidelor sunt gasteropodele carnivore din genul Gonaxis, s-a experimentat după 1950 în insulele Pacificului, și mai ales în Hawaii, această metodă care, se pare că a dat rezultate bune. Astfel, în insulele Hawaii, în 25 ani, numărul moluștelor dăunătoare a scăzut cu 80%. Crabii străbat apele In 1912, rezervoarele cu balast ale unui car- gou german încărcat la Shanghai au transportat clandestin un exemplar femei de crab chinezesc Eriocheir sinensis, care a pătruns într-un afluent al Weserului. De acolo acest crab thalasotoc (trăiește în apele dulci, dar se înmulțește în apele salmastre), destul de voluminos (cara- pacea lui atinge dimensiuni de 9x7,5 cm) s-a răspândit după anul 1922 într-o bună parte a Europei, datorită instinctelor sale migratoare și deplasărilor periodice în apele dulci și sărate. In anul 1970, după Wolstlandt, crabul chinezesc ocupă o vastă zonă, cam de trei ori cât teritoriul țării noastre, cuprinsă între Marea Baltică, ba- zinul Girondei și râul Vâltava din Cehoslovacia. Datorită extraordinarei sale prolificități, acest crab face concurență alimentară multor specii valoroase de pești, iar prin obiceiul lor de a să- pa galerii care ating 80 cm adâncime și un diametru de 12 cm minează malurile și digurile provocând surpări. Nici o încercare de stăvilire - scrie biologul francez P. Andre - nu a dat până acum rezultate, în ciuda capturilor masive realizate grație barajelor și șanțurilor săpate pe căile lor de migrație. Crabul olandez, pe numele lui științific Rithropanopeus harisii tridentatus, părea un pașnic și foarte sedentar locuitor al apelor de la țărmul Țărilor de Jos. Foarte comun în scrădișurile și nisipurile litorale acoperite de ape sălcii, el era lesne de recunoscut datorită carapacei sale hexagonale, cu trei dinți în partea antero-laterală și cu un jgheab de-a curmezișul, mărginit de două creste chitinoase zgrunțuroase. Izbea de asemenea culoarea maroniu- deschis a carapacei, care contrasta cu albul strălucitor al penselor sale ascuțite. în vara anului 1950, cu prilejui pescuitului cu năvoade, pescarii de pe Razelm au observat agățate de sforile acestora niște crabi mici, necunoscuți până atunci în țara noastră. Erau tocmai plimbăreții crabi Rithropanopeus care, răspândiți inițial în apele interioare (lacuri și râuri) din Olanda s-au întins progresiv și în țările vecine, prin intervenția involuntară a omului. în felul acesta, ei au pătruns după 1947 în limanurile Bugului și Niprului și de aici, probabil, în 1950 și pe litoralul românesc. în primăvara anului 1961, acest crab a fost obser- vat pe canalul Enisala, apoi în Razelm, unde într-un an se înmulțise atât de masiv, încât pe lângă importante cantități ce au fost scuturate pe fiecare crilă de năvod (1-2 banițe), s-a putut culege, printre peștele prins și adus la cherhana, cel puțin un coș de crabi de fiecare caic. Apa- riția în masă a acestui crab în complexul lagu- nelor Razelm se datorește condițiilor optime de dezvoltare și mai ales unei hrane îmbelșugate. La fel se explică și apariția pe litoralul nostru, în ultimii ani, a melcului Rapana thomasiana și a scoicii Mya arenaria, oaspeți mediteraneeni. Fluturele de mătase, prima insectă transportată de om Mărunte, discrete, ușor de cărat cu bună ști- ință, dar tot așa de ușor de transportat fără „pașaport", insectele s-au dovedit imigranți uimitori. 379 www.dacoromanica.ro Cei mai vechi călători cunoscuți pe spezele omului se pare că au fost fluturii de mătase (Bombyx mori). Minunatele țesături de borangic venite din Extremul Orient erau cunoscute și invidiate încă din perioada regilor macedoneni și împăraților bizantini, care le cumpărau cu prețuri exorbitante. Secretul de „fabricație" era păstrat cu strășnicie de cei ce se îndeletniceau cu creșterea viermilor de mătase. De altfel, se presupune că sericicultura a început să fie prac- ticată acum 5.000 de ani în China, de unde s-a răspândit apoi în India și Persia. Legendele amintesc că niște călugări pere- grini i-au adus în dar, către mijlocul veacului al Vl-lea, împăratului bizantin lustinian câteva bastoane de bambus în interiorul cărora erau ascunse ouă de viermi de mătase. Același vicleșug l-a folosit și marele explorator Marco Polo, care ar fi pus în felul acesta, în secolul al XVI-lea, bazele înfloritoarei industrii italiene de mătase naturală. în timpul Renașterii, serici- cultura s-a întins în Franța și în statele germane, ajungând și la noi înfloritoare după 1720, mai întâi în Banat. * Din nenorocire, la sfârșitul secolului al XIX- lea, sericicultura a primit o grea lovitură. Vier- mii de mătase au fost atinși de o boală cumplită: pebrina. Pagubele s-au ridicat la mai bine de un miliard de franci, sumă fantastică pentru acea vreme. în timp ce marele savant francez Louis Pasteur căuta mijloace chimice de combatere a flagelului, alți cercetători încercau să-1 stăvilească prin selecționarea unor varietăți de viermi rezistenți la pebrină. Astronomul francez Leopold Trouvelot, care lucra la observatorul Harvard din Statele Unite ale Americii, s-a hotărât să se ocupe în timpul liber de selecția viermilor de mătase. El și-a oprit atenția asupra unor specii de fluturi europeni ale căror omizi torc de asemenea coconi de borangic, în speranța realizării prin diverse hibridări a unei noi rase de viermi de mătase. Pentru experimentare, Trouvelot a adus din Franța și omizi de fluture inelar (Lymantra dispar), unul din cei mai temuți dăunători ai pădurilor de foioase și conifere Dintr-o neglijență de neiertat, savantul a lăsat pe marginea ferestrei cutiuța unde ținea câteva omizi de inelar. Un vânt stârnit din senin a răsturnat cutia și omizile s-au împrăștiat prin vegetația deasă din jurul casei. Zadarnic savan- tul și studenții săi au răscolit împrejurimile. Fugarele intraseră parcă în pământ. Eveni- mentul se petrecuse în anul 1869 la Medford, în statul Massachusetts. Nimeni nu i-a dat impor- tanță. E drept, se spunea, omizile reprezintă un pericol, dar, puține la număr și neadaptate noilor condiții de viață dintr-o țară străină, ele sunt sortite pieirii. Cu toate acestea, ele au su- praviețuit și încă atât de bine, încât în 1889, adică douăzeci de ani mai târziu, orășelul în care au evadat fluturii a trăit ca în filmele lui Hitchkock momentele de groază ale unei invazii ciudate. După ce au devastat pădurile din împre- jurimi, nesfârșitele hoarde de omizi se năpusti- seră în parcurile și grădinile publice, devorând tot frunzișul și lăsând copacii goi-goluți în mijlocul verii. Ele acoperiseră ca un imens covor păros gardurile, trotuarele, zidurile. Ba, mai mult, ele au pătruns în interiorul caselor, strecurându-se în coșurile de pâine, sub pături, în dulapuri, în sertarele birourilor și pe rafturile bibliotecilor. Nu puteai face un pas fără să nu calci pe omizi. Pietonii și căruțele le striveau cu milioanele. Cadavrele în descompunere ale larvelor răspândeau în tot orașul o duhoare acră care producea usturimi pe gât. Se povestea că noaptea oamenii auzeau distinct zgomotul pe care îl produceau larvele rozând ultimele resturi de verdeață ale orașului și lăsând să le cadă excrementele pe stradă ca o burniță neîncetată. în fața acestei primejdii la fel ca în romanul „Ciuma" al lui Camus, toți locuitorii orașului s-au ridicat ca unul singur. Cu tâmurile și lopețile, ei au strâns tone de omizi, transportân- du-le cu căruțele în gropi special amenajate, turnând gaz peste ele și dându-le foc. Omizile au produs pagube însemnate nu numai vege- tației. Gospodinele au avut de furcă cu spălarea albiturilor uitate pe frânghii, iar ceasornicarii orașului au trebuit să deblocheze roțile marelui orologiu al primăriei, înțepenite de fluviul de omizi care pătrunseseră în mecanismul acestuia. 380 www.dacoromanica.ro în clipa când autoritățile au slăbit lupta împotriva acestui flagel, omizile au început să-și întindă raza de acțiune pe mii și mii de mile pătrate. Abia când problema combaterii acestor dăunători a fost pusă în fața Congresului și acesta a votat creditele necesare stârpirii lui, americanii au putut răsufla ușurați. Măsurile energice și eforturile conjugate ale tuturor statelor au reușit să localizeze dușmanul la est de valea Hudsonului. Pentru a preveni orice sur- priză americanii au importat din Europa gân- dacul carnivor, Calosoma, cunoscut pentru ra- vagiile ce le face în rândul omizilor. Bondarul și oile australiene Odată cu colonizarea Australiei de către englezi, fermierii locali au dat o extensie con- siderabilă creșterii oilor. Pentru îmbunătățirea nutrețului, ei au importat trifoiul de câmp, plan- tă căreia îi merge foarte bine în Europa, chiar și prin părțile cu climă caldă și uscată. în Aus- tralia, însă, trifoiului nu-i pria cu nici un chip. Și totuși, după un număr de ani trifoiul a devenit una din cele mai comune plante furajere de pe cel de-al cincilea continent. Ce minune s-a întâmplat între timp? Cheia misterului era ascunsă într-o frază pe care Ch. Darwin, părintele concepției modeme a evoluționismului, o strecurase în una din cărțile sale și care ascundea un adânc tâlc bio- logic, indicând neașteptate efecte ale unor cauze aparent îndepărtate, datorită lanțului de condiționări intermediare: „Dacă mai mâncăm cotlete de berbec, acest lucru se datorește dom- nișoarelor bătrâne", scria cu umor englezesc marele savant. Se știe că în general, fetele bătrâne iubesc pisicile. Or, pisicile sunt dușmanii șoarecilor care, la rândul lor, se hră- nesc cu bondari. Cum bondarii, datorită trompei lor lungi, sunt singurii polenizatori ai trifoiului, fără ei această cultură n-are sorți să viețuiască. Raportul între trifoi, turmele de oi și cotlete este evident. Prin urmare, acolo unde sunt multe fete bătrâne, sunt multe pisici, puțini șoareci, mulți bondari, recolte mari de trifoi, oi grase și deci abundență de fripturi. Dând curs butadei lui Darwin, fermierii australieni au adus din Anglia, odată cu trifoiul, și bondarii care îl pole- nizau, iar oile australiene, din lâna cărora se scot postavuri vestite în toată lumea (așa-zisele stofe englezești), n-au avut decât de câștigat. Războinicul marș al gândacului de Colorado Marșul războinic al gândacului de Colorado {Leptinotarsa decemlinneata) merită să fie amintit. Această gâză, ceva mai răsărită decât o buburuză, cu elitre galbene sau portocalii zu- grăvite în lung cu zece linii negre, își ducea o viață liniștită și pașnică pe versanții răsăriteni ai Munților Stâncoși din apusul Statelor Unite, mestecând nepăsător frunze de zâmbră (Solanum rostratum), o solanacee rudă cu carto- ful, fără să bănuiască ce bătaie de cap va da agricultorilor și câtă neliniște va produce în zeci de țări. De data asta nu gândacul a alergat în calea omului, ci omul s-a „alipit" fără voia sa de gân- dac. întinzându-se către apus, civilizația ameri- cană a ajuns la Munții Stâncoși și, odată cu ea, și cultura cartofului. Gândacul s-a aclimatizat foarte repede cu noua specie de solanacee, cu mult mai gustoasă. Năravurile lui încep să fie bine cunoscute de agricultori. îndată ce răsar primii lăstari de cartofi, insectele se trezesc din somnul de iamă și se aruncă lacom asupra lor. Femelele se reproduc în curând, depunând fiecare cam 700 de ouă pe frunzele neatacate. Larvele, galbene și cu puncte negre, care iau naștere se înfruptă și ele din frunze, transfor- mându-se într-un timp record în insecte. Cele trei generații de gândaci de Colorado care iau naștere dintr-o singură femelă și se dezvoltă în timpul verii numără optzeci de milioane de indi- vizi. Oricât ar fi fost de întinse, plantațiile de cartofi din Colorado nu le-ar fi ajuns. Astfel, gândacii cu carapacea dungată au pomit în pribegie spre răsărit. în 1860, ei rad câmpurile de cartofi din Omaha și Nebraska, cinci ani mai târziu traversau Mississippi, devastând provin- 381 www.dacoromanica.ro ciile Ilinois, Pensylvania și Ohio. Un entomolog american descrie astfel invazia gândacului din 1873: „La 14 septembrie, plaja de pe insula Kong-Ayland din apropierea orașului New York a fost acoperită de gândacul de Colorado pe o lungime de câteva mile; dunele și ridicăturile care cuprind o mare parte din insulă au fost acoperite în întregime de această masă vie. Cei care se scăldau părăseau plaja. Se opreau trenurile, roțile lunecau pe gândacii striviți, cuprinzând calea ferată pe o lungime de câțiva kilometri." în 1875 coleopterul cucerise Coasta Atlanticului, în așteptarea unei... călătorii transoceanice. Probabil că prilejul s-a ivit. în iunie 1876, un exemplar este descoperit în por- tul Bremen, iar în anul următor țăranii germani au adus câțiva gândaci portocalii cu dungi negre culeși din culturile de solanacee la postul local al administrației apelor și pădurilor. N-a fost greu entomologilor berlinezi să-și dea seama cu cine au de-a face. Un sentiment de neliniște, să nu spunem panică, a cuprins țările europene în fața acestui cumplit flagel. Se impuneau măsuri urgente. Germania a interzis importul de cartofi de proveniență americană. Aceeași măsură a fost adoptată de guvernul francez. în Germania s-a făcut apel la armată. Mii de oameni au săpat tranșee adânci în jurul câmpurilor contaminate, locurile au fost stropite cu petrol și apoi incendiate, s-au împrăștiat cele mai puternice insecticide cunoscute. Numai Insulele Britanice au putut fi atunci ocrotite împotriva invaziei, datorită vi- gilenței și promptitudinii serviciilor de protecție a plantelor. Dar gândacii nu s-au dat bătuți. Strecurân- du-se pe căi lăturalnice, ascunzându-se în tufișuri și consumând plante sălbatice, oaspeții din Colorado și-au reluat după opt ani cu o și mai mare perseverență asaltul asupra câm- purilor. Armata a intervenit încă o dată, obți- nând pentru câțiva ani o iluzorie izbândă. în 1914, gândacii și-au reînceput ofensiva. Dar primul război mondial care pusese față în față cele două mari puteri, Germania și Franța, sin- gurele care se opuseseră invaziei leptinotarsei, a stins interesul pentru combaterea acestui flagel. Cu vasele americane, care în ultima parte a războiului aduseseră aliaților trupe, muniții și alimente, a sosit un nou lot de gândaci de Colorado, de data aceasta în Franța, în jurul orașului Bordeaux. Inutil au intervenit gazele de luptă și aruncătoarele de flăcări ale armatei: anii războiului ajutaseră coleopterele să se răspân- dească atât de mult, încât exterminarea lor totală devenea cu neputință. Spre sfârșitul anului 1930, ele devastau plantațiile de cartofi de pe jumătate din suprafața Franței. în vara următoare, un vânt violent, suflând dinspre ocean, a împins insectele cu 2 - 300 km mai spre est. în 1933, ministerul francez al agriculturii informa oficial guvernele țărilor vecine că valuri uriașe de gân- daci de Colorado înaintau spre frontiere și că se găsea în neputință să le oprească marșul ire- zistibil. Atacul lor era așteptat pe un front de 40 km în Belgia, de 60 km în Elveția și 200 km în Germania! Vameșii controlau atent convoaiele și aplicau severe măsuri de carantină. Dar gân- dacii au ales un mijloc de transport care scăpa controlului fitosanitar: vântul. Probabil că pe aripile lui invizibile Leptinotarsa a parcurs Marea Mânecii făcându-și apariția în 1933 în Anglia, ca trei ani mai târziu să invadeze Bel- gia, Olanda și Elveția. în 1939, ea își pregătea, împreună cu Germania fascistă, unde apăruse între timp, acel „Drang nach Osten“, de data aceasta nu cu ajutorul vântului, ci al mijloacelor feroviare de transport! în 1943, un singur exem- plar de Leptinotarsa scapă de sub vigilența organelor sanitare din gara Denblin, din Polo- nia, și invadează această țara, ca apoi, între 1945 - 1952, gândacul să fie semnalat în Cehoslovacia, Ungaria, U.R.S.S., România. La noi în țară și-a făcut apariția în iulie 1952, în comuna Săpânța, de lângă Sighet. Focarul a fost lichidat. Trei ani mai târziu apare în Banat, iar în 1956 în sudul și sud-vestul țării. în mai 1956, se organizează la Moscova o conferință inter- națională menită să pună la punct un întreg plan de luptă împotriva acestui flagel. Pentru prima dată în istoria vastei campanii întreprinse pentru salvarea cartofului, țările interesate au hotărât 382 www.dacoromanica.ro să-și coordoneze eforturile. Măsurile de com- batere (chimice, ulterior biologice) s-au dovedit atât de eficace, încât după 1960 gândacul de Co- lorado a încetat să mai fie o primejdie pentru această folositoare plantă americană pe care Parmentier o reabilitase și împământenise în Franța, deschizându-i o uimitoare carieră. „Frigurile" străbat continentele calde într-o interesantă carte, apărută în 1943, medicii americani Soper și Wilson înfățișează drumul malariei provocate de țânțarul anofel Anopheles gambiae din Africa spre zonele tro- picale ale Americii de Sud. Către sfârșitul anului 1929, pe un avion francez care transporta poștă din Dakar, au fost aduși în portul Natal (Brazilia) câțiva pasageri clandestini: țânțari anofeli din specia Anopheles gambiae, răspândiți pe mari întinderi în Africa, în aprilie 1930 s-a declanșat în mod neașteptat în acest oraș o epidemie de malarie. în ianuarie 1931, erau semnalate 10.000 de cazuri printre cei 12.000 de locuitori ai cartierului muncito- resc Alecrim. între 1932 și 1937 malaria părea că este în regres. A urmat o perioadă de calm, datorită, probabil, măsurilor de eradicare a țânțarului anofel de Natal, însă în 1937, insecta este semnalată în statele Ceara și Rio Grande del Norte, deoarece țânțarul african s-a răspân- dit în valea râurilor Jaguaribo, Assu și Apodi care prezentau condiții ecologice deosebit de favorabile dezvoltării sale. în 1938 izbucnește în aceste regiuni o înspăimântătoare epidemie de malarie, cu o mortalitate foarte ridicată (peste 20.000 de morți). Consecințele au fost catastrofale: viața economică în aceste regiuni, considerate printre cele mai sărace din lume, a fost paralizată. Scriitorul și ziaristul brazilian P.A. Sampai o nota: „Ca și hoardele de huni sângeroși, țânțarii înaintau, lăsând în urma lor doliu și distrugere". în fața acestei catastrofe, guvernul federal al Braziliei, cu ajutorul fun- dației Rockefeller, a organizat o mare campanie de combatere. S-a început cu oprirea înaintării țânțarului, apoi s-a trecut la eliminarea lui din zona contaminată. în noiembrie 1940, țânțarul african era cu totul eradicat din Brazilia. Invazia filoxerei Nu mai puțin înspăimântătoare și păgu- bitoare a fost și invazia filoxerei, care a distrus zeci și sute de mii de hectare de viță-de-vie, du- când la pieirea și în țara noastră a soiurilor nobile, păstrate de sute de ani în podgorii de renume. în 1853, savantul american Asa Fitch a descoperit o insectă măruntă pe o frunză de viță-de-vie, căreia i-a dat numele științific de Pemphigus vitifolii și pe care, câțiva ani mai târziu, francezii l-au botezat și Phylloxera vasta- trix, deci filoxera devastatoare, din motive înte- meiate. într-adevăr, în 1868, filoxera a apărut deodată în Franța în apropiere de Avignon. în curând ea a periclitat, una după alta, celebrele podgorii ale Franței. Păduchele se instala pe rădăcini și sugea seva plantei, ofilind-o. în scurt timp, filoxera a distrus aproape un milion de hectare de vii, făcându-și drum spre răsărit și semănând pretutindeni ruină și dezolare. în 1869, era semnalată în împrejurimile Genevei. De acolo s-a năpustit asupra frumoaselor vii de pe țărmul Rinului, după care, a descins în Aus- tralia, în ultimele două decenii ale secolului al XDGlea a cuprins Ungaria, România, Rusia, ajungând până la Tașkent. La noi în țară, po- posește în 1884, fiind pentru prima oară sem- nalată în podgoria Dealul Mare. Curând se întinde în toate regiunile viticole și provoacă pagube incalculabile. în toate țările s-a dat alar- ma. Se formează detașamente de voluntari, mai ales din elevi și studenți, pentru a combate filoxera. La rădăcina butucilor infectați se turna vitriol în speranța distrugerii mărunților para- ziți. între timp, în America s-a descoperit un mijloc mult mai eficace de stăvilire a filoxerei. Entomologul Charles Riley, remarcând că un mic păianjen dovedea o slăbiciune deosebită pen- tru acești purici, a propus importarea păianjenu- lui în Europa și împrăștierea lui în viile atacate. 383 www.dacoromanica.ro Rezultatele au fost bune și ele au confirmat efi- ciența unei noi metode științifice de combatere a dăunătorilor în agricultură, metoda biologică, care și-a semnat cu acest prilej actul de naștere. Tot Ch. Riley a stabilit că soiurile americane de viță-de-vie erau mai rezistente la atacurile filoxerei decât cele europene și a propus ca butașii varietăților locale nobile să fie altoiți pe rădăcini de vițe americane obișnuite cu atacurile parazitului și oarecum imunizate. Combinarea celor două metode s-a dovedit a fi salvatoare pentru vița-de-vie cultivată în Lumea Veche. Astăzi, deși continuă să mai producă pagube mărunte, filoxera a intrat în legendă. Una din cele mai importante artere ale Bucureștiului, Șoseaua Viilor, a primit acest nume în amintirea imenselor vii care acopereau la sfârșitul veacu- lui al XlX-lea aceste părți ale Capitalei și care au fost complet devastate de filoxeră. Peștii nedoriți Cercetătorii francezi R. Vibert și K.F. Lagler, într-o instructivă lucrare, „Pești conti- nentali”, apărută la Paris în 1961, precizau că, în dorința lor de a transporta nenumărați pești în afara ariei lor naturale de răspândire, oamenii au obținut succese care au permis rezolvarea unor probleme alimentare, punând la dispoziția po- pulațiilor resurse apreciabile de proteine ani- male, dar au avut și o serie de eșecuri care au condus la o modificare profundă a echilibrelor biologice în detrimentul unor specii autohtone, mai valoroase din punct de vedere economic. Referindu-se la Franța, ei amintesc de două specii a căror aclimatizare a avut efecte defa- vorabile. E cazul peștelui-pisică (Ameiurus ne- btdosus), introdus în 1870. Deși renumit pentru gustul plăcut al cărnii sale, prepararea acestui pește la masă este dificilă din cauza înotă- toarelor sale țepoase; el tinde - spun Vibert și Lagler - să se substituie unor pești mai utili. Același lucru se poate spune și despre bibanul- soare (Eupomotis gibbosus), aclimatizat din 1886 și colonizat în prezent în întreaga Franță, unde s-a răspândit în dauna unor specii a căror valoare este superioară. Nu lipsită de riscuri a fost introducerea unor solmonide prădătoare de origine nord-ameri- cană în lacurile reci ale platourilor munților Anzi care, intrând în concurență cu specii autoh- tone, aproape le-au distrus. Neveu-Lamaire, în lucrarea „Lacurile de pe platourile înalte ale Americii de Sud”, semnala încă în 1906 rărirea considerabilă a ciprinodontidei Orestias agas- sizi din vestitul lac Titicaca, hrana de bază a populațiilor locale. Un caz similar a fost sem- nalat de cercetătorul Schuster în insulele Celebes unde, în 1939, a fost descoperit un si- lurid Clarias batrachus, întâlnit până atunci la răsărit de Djawa și de Kalimantan. Ancheta a arătat că o anumită persoană adusese câteva exemplare din Djawa și le pusese în libertate în apele Sulawesi, din motive sentimentale (acești pești îi aminteau de copilăria sa). în realitate era vorba de un pește primejdios care se hrănește cu icre, făcând ravagii printre peștii de mare însemnătate economică. El nu a putut fi nici astăzi eradicat din Sulawesi, unde continuă să rămână o amenințare. Și la noi în țară extensia exagerată luată de două specii aclimatizate în ultimii 30-35 de ani (e vorba de gambuzia și crapul chinezesc) se face uneori în detrimentul unor specii valoroase. Gambuzia (Gambusia affinis) a fost aclimati- zată de altfel în întreaga lume, deoarece se hrănește cu larvele acvatice ale țânțarului anofel, contribuind pe cale biologică la eradi- carea focarelor de malarie. Și în Delta Dunării a jucat un rol pozitiv între anii 1948 - 1960 în campania dusă împotriva frigurilor palustre, însă proliferarea peștelui este intensă, iar va- loarea sa economică destul de scăzută. în atenția organelor noastre piscicole se găsesc și crapii chinezești, cu o bună și valoroasă producție de came, dar care aduc și daune, iar uneori tulbură echilibrul ecologic din cauza pășunatului acva- tic excesiv, mai ales în Deltă și în unele lacuri situate de-a lungul Dunării, unde spoliază masiv vegetația și periclitează plaurul prin distrugerea masivă a rizomilor. 384 www.dacoromanica.ro Dar cu adevărat catastrofală a fost doar introducerea, fără voia omului, a chișcarilor (Petromyzon marimis) în Marile Lacuri din America, pe care biologul East o considera, în 1949, o lovitură grea dată pisciculturii ameri- cane. Acest pește „ciudat" de 1 m lungime și 1 - 2 kg greutate, cu formă de șarpe, făcând parte din clasa Cyclostomilor, atacă păstrăvii, lipanul, zglăvoaca, mreana, cleanul, lostrița, prinzân- du-se de ei și sugându-i ca niște lipitori. Gura lor este perfect adaptată acestui gen de preda- torism. Ea are forma unei ventuze. La exterior, ventuza are un fel de buze circulare, muscu- loase, care se aplică pe suport. Grație mușchiu- lui inelar gura se lipește etanș de victimă, pro- ducând prin aspirație un vid. în interior, gura dispune de dinți comoși și de două glande a căror secreție, la fel ca la lipitoare, împiedică coagularea sângelui. Chișcarul nu se desprinde de victimă până nu pătrunde în interior și o con- sumă în întregime, lăsând doar oasele. Chișcarul se stabilise spontan prin 1800 și în sudul Canadei și în nordul S.U.A., în lacul Ontario, și în câteva lacuri din răsăritul S.U.A. (Fingar Lakes), fără a produce pagube mari. Faimoasele cascade ale Niagarei constituiau o opreliște de netrecut în calea extinderii sale. Iată însă că, în 1929, Canada și S.U.A. con- venind să amenajeze canalul Welland pentru a permite navigației să ocolească cascadele, chiș- carii au profitat de această împrejurare pentru a pătrunde clandestin în Lacul Eyre. De aici, au năvălit în râul Saint Clair, apoi în lacurile Huron, Michigan și Lacul Superior. începând din 1945, invazia a căpătat un caracter exploziv. Chișcarii s-au înmulțit cu repeziciune și au început să producă ravagii în aceste mări inte- rioare. Peștii afectați în special au fost păstrăvii cenușii (Sovelinus namaycush) și coregonii (Coregonus clupaeformis). Peste 95% din efec- tivul lor a fost ucis și mutilat prin mușcături grave. Producția totală a apelor lacurilor Huron și Michigan a scăzut de la 8.000.000 livre de păstrăvi la mai puțin de 26.000 livre. „A fost întreprinsă, scrie Jean Dorst, o mare campanie care a încercat diferite procedee de distrugere a prădătorilor: oprirea prin grilaje electrice a reproducătorilor care se îndreaptă spre locurile de depunere a icrelor; distrugerea larvelor cu ajutorul unor toxine (rotenonele), care ucid adesea toți peștii; folosirea de capcane speciale etc. Totuși, invazia nu este nici pe departe oprită sau măcar limitată în prezent. După ce au fost încercate peste 6.000 de pro- duse, se pare că, în ultimii ani, s-au putut obține unele substanțe cu caracter selectiv, capabile să elimine chișcarii, fără a diminua peștii". Câțiva emigranți înaripați După descoperirea ei, America a îmbogățit Europa cu puține păsări. Cea mai bună achiziție a fost curcanul, pe care populațiile băștinașe (mai ales aztecii) îl îngrășau și îndopau așa cum facem noi cu gâștele, consumându-1 de obicei la ceremoniile religioase. El și-a făcut intrarea cu pompă la curte regilor spanioli - unde la ospețe era considerat o delicatesă - apoi s-a îm- prăștiat în țările vecine, devenind într-un veac o pasăre nelipsită în ogrăzile castelelor feudale și în două veacuri, un pașnic și aproape nelipsit oaspete al curților cu orătănii ale țăranilor și târ- goveților. Faptul că La Fontaine îl introduce printre personajele animaliere ale fabulelor sale confirmă destul de larga răspândire a curcanului în Europa veacului al XVILlea. Europa, la rân- dul ei, a transferat în America, alături de păsările de curte folositoare (rațe, gâște, găini) și specii spontane sau antropofile care dau destulă bătaie de cap oamenilor obligați să le suporte vecinătatea. De pildă, în 1852, mai multe perechi de vrăbii au fost scăpate dintr-o colivie aflată într-o grădină zoologică din Philadelphia. în 1930, ornitologii Statelor Unite au apreciat efectivul vrăbiilor din țara lor la circa 150 de milioane, deci cam o vrabie pe cap de locuitor. Extraordi- nara lor viteză de înmulțire și răspândire se datorează atât prolificității lor (clocesc și de trei ori pe an), ci și fidelității cu care însoțesc pe oameni în toate călătoriile lor, dar mai ales caii lor, care, hrănindu-se cu ovăz, oferă acestor păsări lacome și gălăgioase o hrană nesperată și 385 www.dacoromanica.ro gustoasă. Când mașinile au început să înlocuiască și să concureze caii, mai ales după 1930, numărul vrăbiilor a suferit pretutindeni o descreștere corespunzătoare. Povestea cuceririi Americii de către graur (Sturnus vulgaris), pasăre larg răspândită și bine cunoscută, este și mai spectaculoasă. In 1890 au fost puși în libertate în Parcul central din New York 60 de grauri, iar în 1891, alți 40. După 35 de ani, mai exact în 1926, graurul ajunsese în valea fluviului Mississippi. Până în 1970, grau- rul a invadat în întregime Statele Unite, de la Oceanul Atlantic până la Coasta Pacificului, în California, unde în 1959 a fost surprins cuibărind, apoi Mexicul, Canada și, recent, Alaska. „Stabilirea graurului în cuprinsul Americii de Nord, scria biologul american Wing în 1943, a avut caracterul unei adevărate explozii: în circa 70 de ani, această pasăre a populat aproape un întreg continent. în 1943, populația de grauri a fost evaluată la circa 50 de milioane de indi- vizi, adică circa 1% din populațiile de păsări care cuibăresc în Statele Unite, toate provenind dintr-un lot inițial de 100 de indivizi." Dar emigrația graurului nu s-a mărginit la America. „în Africa de Sud, scria Jean Dorst, graurul a fost introdus de Rhodes în persoană, în Colonia Capului, de unde s-a răspândit cu repeziciune în zonele învecinate. în Australia au fost puși în libertate în anul 1863, în statul Victoria, 36 de indivizi, care au produs o descendență bogată printr-o înmulțire rapidă și prin invadarea ulterioară a tuturor ținuturilor locuite, exceptând, se pare, partea de vest a con- tinentului. în Noua Zeelandă, primii 17 indivizi au fost introduși în preajma anului 1962, pentru apărarea pădurilor și livezilor, și s-a înmulțit ulterior în așa măsură, încât a invadat întreaga Nouă Zeelandă și chiar insule atât de îndepăr- tate cum sunt K.ermadek și Macquarie.“ Nu-i greu de presupus, în cazul graurului, că o pasăre activă, rezistentă, capabilă să se adapteze cu ușurință la toate împrejurările, poate face irupție în toate comunitățile naturale, după introducerea sa în mod artificial de către om. Deocamdată, avantajele și dezavantajele prezenței graurului se echilibrează. în timpul cuibăritului, serviciile sale de distrugător al insectelor dăunătoare și al larvelor lor com- pensează într-un fel pagubele pe care le produc prin lăcomia lor livezilor, viilor și chiar câm- purilor cultivate, ca și tendința sa de a domina și înlocui speciile autohtone mai puțin competi- tive. Mamifere care au cucerit noi pământuri Datorită marii lor importanțe economice, mamiferele au făcut, începând din secolul al XVIII-lea, obiectul a numeroase tentative de aclimatizare în cele mai îndepărtate culturi ale globului. Peste 200 de specii aparținând lago- morfelor, rozătoarelor, carnivorelor și rumegă- toarelor au fost naturalizate la mari depărtări de patria lor de origine, cu rezultate foarte diferite, în unele țări, ca U.R.S.S., naturalizarea a avut efecte pozitive, iar în altele, ca Australia ori Noua Zeelandă, declanșând adevărate catastrofe biologice, rezultate ale unor reacții în lanț a căror desfășurare și ale căror consecințe sunt imprevizibile. S-a constatat că majoritatea catas- trofelor s-au produs fie în insule în mod natural sărăcite (Antile, Noua Zeelandă, Australia), fie în regiuni profund transformate de om (mai ales în Europa și în America de Nord). Celebrul biolog C. S. Elton a explicat acest fenomen în clasica sa lucrare „ The ecology of invasions by animales and plants" (1958) prin cauze de ordin ecologic. Ecosistemele insulare sunt rela- tiv simple, ca urmare a reducerii naturale a numărului de specii, deci și a lanțurilor trofice, oferind speciei invadare niște posibilități de înmulțire nelimitată. Zonele modificate de om și de activitățile sale productive și ele au fost con- siderabil sărăcite și reduse la adevărate carica- turi, ceea ce a făcut ca rezistența habitatelor simplificate în mod artificial să permită speci- ilor nou introduse să prolifereze dincolo de ori- ce margini și să devină un flagel. Pentru țările dezvoltate, cu peisaj profund modificat de om, ilustrative sunt exemplele bizamului, nutriei și veveriței cenușii. 386 www.dacoromanica.ro Bizamul (Ondatra zibethica), rozător de talia iepurelui, din familia Microtidae, este ori- ginar din America de Nord, amintind întrucâtva castorul prin comportamentul său. Valoarea blănii animalului a determinat introducerea lui în Europa. Pentru prima dată a fost aclimatizat în 1905 în Cehoslovacia, în împrejurimile orașului Praga. în 1914, întreaga Boemie era colonizată de acest rozător al cărui efectiv depășea 2 milioane de indivizi. A urmat invazia Bavariei, unde o rețea hidrografică ramificată i-a creat condiții ecologice de răspândire, și apoi a întregii Europe centrale. în 1930, scăpat din crescătoriile din Franța, bizamul a invadat partea de nord a acestei țări. Cam în același timp a fost aclimatizat și în Insulele Britanice, dar în 1937, ca urmare a unei acțiuni de eradicare, animalul a dispărut din peisajul insular pe care tindea să-l acapareze. O mare extindere a fost dată bizamului în Finlanda (1922) și fosta U.R.S.S. (1927), unde în 30 de ani - după aprecierea zoologului rus Lavrov - a cucerit teritorii de peste 2.000.000 km2, mai ales în Siberia. Așadar, acest rozător, se întâlnește în prezent în toată Eurasia, din Franța până în Kamceatka. Paralel cu pagubele aduse fondului piscicol, bizamul este învinuit de modificări defavorabile ale habitatelor cum ar fi col- matarea întinderilor de apă, transformarea apelor curgătoare în mlaștini, minarea malurilor și digurilor din cauza vizuinilor sale mari. în Europa occidentală, bizamul e socotit un flagel; în schimb, în Finlanda, în U.R.S.S. și chiar la noi în Deltă, situația este diferită, deoarece natura habitatelor de aici, mai puțin modificate de om, se apropie de condițiile sale naturale de existență. Nutria (Myocastor coypu), rozător semiac- vatic, al cărei areal se extinde în America de Sud, a fost introdusă în 1926 în Europa, datorită blănii sale înspicate, inferioară însă celei a bi- zamului. într-o jumătate de secol a invadat și ea întreaga Europă și o parte din Asia (inclusiv Japonia). „Nutria nu s-a înmulțit cu aceeași rapiditate cu care s-a înmulțit bizamul, și toto- dată este departe de a avea nocivitatea acestuia. Piscicultorii - nota biologul francez E. Erlich în 1958 - o consideră chiar folositoare pentru că taie vegetația acvatică când aceasta se dezvoltă excesiv, curăță suprafața apelor stătătoare, aco- perite cu o vegetație deasă și sporește produc- tivitatea eleșteielor prin mineralizarea malurilor. Când însă efectivele de nutrii depă- șesc o anumită limită, acestea pot concura cu bizamii în distrugerile pe care le pot produce habitatelor.11 Veverița cenușie (Sciurus caroliensis), intro- dusă în Anglia prin 1876 la Cheshire, apoi între anii 1890 și 1929 în regiuni din sudul țării, s-a răspândit cu iuțeală în ultimii 30 - 40 de ani, aducând grave prejudicii pădurilor și deter- minând ruperea echilibrului în dauna veveriței europene (Sciurus vulgaris), care a început să regreseze. „Veverița cenușie - consemna bio- logul englez M. Shorten în lucrarea „Squirrels", apărută la Londra, în 1954 - este considerată în Anglia un adevărat flagel, fiind întrecută doar de șobolan sub aspectul no- civității. Fără îndoială, toate veverițele sunt întru câtva dăunătoare pădurilor, deoarece deco- jesc și rănesc arborii deschizând astfel drum ciupercilor patogene. în afară de acest prejudi- ciu, veverițele produc stricăciuni în pepiniere și plantații tinere. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul veveriței cenușii care manifestă o deosebită predilecție pentru atacarea arborilor; caracterul dăunător al acestei veverițe este mult mai accentuat de densitatea mare a populațiilor sale, comparativ cu a veveriței europene. în insulele mai mici sau mai mari, cu întin- deri de continent (Australia), puținătatea și une- ori slaba rezistență biologică a speciilor au- tohtone (multe din ele foarte vechi) a permis în special carnivorelor nou introduse să producă adevărate dezastre. Introducerea mangustelor în Antile a compromis fauna endemică. De aseme- nea, aclimatizarea vizonului (Mustela vizon) și a ratonului spălător (Procyon lotor) în câteva insule din largul coastei pacifice a Canadei (Lanz Island și Cox Island) a realizat între 1938 și 1950 o înmulțire a acestor prădători care fac ravagii în coloniile de păsări marine. Această experiență nefericită a împiedicat în ultima 387 www.dacoromanica.ro clipă măsura de a se aclimatiza vizonul în insule subantarctice care ar fi dus în câțiva ani la ruinarea coloniilor de pinguini. însă mamiferele care au produs cele mai impresionante catastrofe ecologice acolo unde s-au răspândit peste măsură au fost iepurii și caprele. Exceptând șobolanii și șoarecii - comensalii omului - iepurele (Oryctogalus cuniculus) este mamiferul terestru cu cea mai mare arie de răspândire. Originar din regiunea mediteranea- nă și mai ales din Spania și insulele Baleare, iepurele s-a răspândit în Evul Mediu în întreaga Europă, pe măsura defrișării și despăduririlor care i-au creat habitatele deschise ce-i sunt necesare. El a fost împrăștiat de om în diferite părți ale globului producând pretutindeni stricăciuni. în jurul anului 1910, a fost introdus în zona chi- liana a Țării de Foc, pentru ca, începând din 1947, să devină un flagel. Transportați în insula subantarctică Kerguelen și puși în libertate, în 1874, de expediția engleză a vasului „Venus Passage“, iepurii au proliferat cu repeziciune, facându-se vinovați de o gravă eroziune a solu- lui și de dispariția aproape totală a verzei de Kerguelen (Pringlea antiscorbutica), sursă proaspătă de vitamina C pentru marinari și prin- cipală catena în lanțul trofic al insulei, a cărei absență a declanșat o dramatică reducere a unei comunități de nevertebrate foarte specializate. Și Noua Zeelandă, unde iepurele european a fost aclimatizat în 1874, a avut de suferit în următoarele decenii de pe urma acestui ne- sățios rozător. în 1949, Noua Zeelandă exporta în lume aproape 20 de milioane de piei de iepure. însă țara care a avut cel mai mult de suferit de pe urma invaziei iepurilor a fost Australia, unde înmulțirea peste măsură a acestora a provocat una din cele mai înspăimântătoare catastrofe ecologice. în 1787, primii coloniști europeni au adus în Australia 6 iepuri de casă care n-au dat însă naștere la populații numeric importante. Dar, în 1859, cei 24 de iepuri sălbatici aduși cu cliperul Lightning și puși în libertate în apropiere de Geellong, în statul Victoria, vor sta la temelia generațiilor australiene. Doi ani mai târziu, un om era condamnat de un tribunal local la o amendă de zece lire sterline pentru că a împuș- cat un iepure pe proprietatea unui oarecare Robertson. Dar, peste opt ani, același Robertson cheltuia 5.000 de lire sterline într-o încercare nereușită de a extermina iepurii care îi invadaseră proprietatea. în câteva decenii, iepurele a devenit un fla- gel național, distrugând sistematic nu numai vegetația de graminee, dar și pe cea arbustivă, degradând solurile atât prin sărăcirea învelișului vegetal, cât și prin vizuinile sale, în sfârșit, pro- ducând profunde perturbații în echilibrul natural al continentului australian prin concurența care a facut-o marsupialelor ierbivore endemice. „Succesul iepurelui - scrie Jean Dorst - se explică mai ales prin irupția sa în teritorii lipsite de prădători și de concurenți care să-i limiteze numărul; mamiferele indigene din Australia sunt în majoritatea lor marsupiale, aparent inca- pabile de a lupta împotriva unui rival atât de bine înarmat. Proliferarea iepurelui în Australia depășește de fapt orice limită în imaginație: nu mai puțin de 428 de milioane de piei au fost exportate din 1945 până în 1949.“ împotriva răspândirii iepurelui s-a imaginat unul din cele mai originale procedee: bararea înaintării lor cu un fel de „zid chinezesc", con- fecționat din hățișuri speciale de sârmă ghimpa- tă. Astfel, între 1902 și 1907, a fost construită o barieră, care leagă Port Hedband, situat pe coas- ta Oceanului Indian, cu Hopetowa, situat pe coasta meridională. Această opreliște lungă de 2.150 km avea menirea să pună la adăpost Aus- tralia apuseană și câmpurile sale cultivate. Alte bariere au fost construite în Australia răsă- riteană în vederea limitării extinderii iepurelui spre nord. Aceste bariere, a căror lungime totală este de circa 11.000 km, n-au reușit din neferi- cire să stăvilească iureșul rozătoarelor. Singura metodă eficace s-a dovedit a fi aceea a răspândirii unei epizootii provocată de virusul Sananelli, neprimejdioasă pentru om dar mortală pentru iepuri, sugerată încă din 1934 de către savantul Arago. După câteva încercări 388 www.dacoromanica.ro nereușite, australienii au reușit să contamineze o mare suprafață a țării. Epizootia a atins proporții uriașe, ucigând 4/5 din iepurii din sud-estul Australiei. Rezultatul a fost miraculos. Dar peri- colul nu a fost eliminat. Din rândul iepurilor s-au ales tulpini rezistente și chiar refractare la mixomatoză, care, proliferând, vor începe iar asaltul zonelor de unde în prezent au dispărut. Capra, eroina nemuritoarei povești Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă, a devenit azi, după spusele academicianului francez Raymond Furon, cel mai mare dușman al umanității, intrând din anul 1952 în atenția Uniunii inter- naționale pentru protecția naturii, ca specie pe- riculoasă, a cărei înmulțire trebuie considerabil limitată. Capra nu se mulțumește să roadă partea aeri- ană a plantelor. Ea scormonește și scoarța pământului, sărăcind-o de toate semințele. Dez- golit de iarbă, solul rămâne fără apărare împotriva acțiunii soarelui și a ploii, mai ales pe povârnișurile dealurilor și munților, fiind supus cu repeziciune acțiunii de degradare și eroziune. Eroziunea pustiește podișul Castiliei din Spania. Ea a prefăcut în deșert versanții munților Atlas, rărind considerabil pădurile de cedri, vestiții cedri din Liban cântați de poeții Antichității. Acum două mii de ani - ne relata istoricul roman Suetonius - munții Africii de Nord erau acoperiți de păduri verzi, populate de urși, cerbi și, oricât de surprinzător ar apărea, de elefanți cu care Hanibal a trecut Alpii, amenințând cetatea eternă. Din toate acestea n-au mai rămas decât legendele. Când portughezii au descoperit în 1502 insula Sfânta Elena, au constatat că e nelocuită și acoperită de păduri dese de abanoși. In 1513 au fost introduse aici caprele. Două secole mai târziu, și ultimul copac fusese ros. In 1810, guvernatorul insulei, devenită între timp pose- siune engleză, a poruncit să se ucidă toate caprele. Dar era prea târziu: ploile spălaseră ultimii bulgări de pământ de pe povârnișul munților, nelăsând decât sinistre roci dezgolite pe care le contempla cu tristețe, din surghiunul lui pe această insulă, împăratul Franței, Napoleon I. Tot caprele au ros pădurile de santal ale insulelor Juan-Femandez- unde se petrece acți- unea celebrului roman Robinson Crusoe - și ale insulelor Hawaii, care își pierd de la an la an reputația de „paradis terestru". Același pericol pândește și insula Madagascar, leagănul unor animale rare, păstrate doar aici. Nesfârșitele turme de capre ale arabilor au năpădit Sahara și savana situată mai la sud, provocând o ofensivă a deșertului, care înain- tează acum spre inima Africii cu o viteză de un kilometru pe an. în ultimele secole scurse, nisipurile au smuls din savană o fâșie largă de 300 de kilometri. Și în Turcia asiatică aceste animale care ating numărul de aproape 70 de milioane de capete (o capră la un hectar), lăsate în cea mai mare parte fără supraveghere, aduc pagube de neînchipuit. Se apreciază că circa 300 de mii de hectare de pădure sunt distruse anual, transfor- mând încetul cu încetul Asia Mică - socotită în Antichitate ca o regiune paradisiacă, înecată în verdeața pădurilor și viilor - în semideșerturi pe alocuri dezolante. Acolo însă unde se aplică legi pentru îngrădirea creșterii caprelor, distrugerile au putut fi stăvilite. Este cazul Ciprului, Vene- zuelei ori Noii Zeelande, unde lupta pentru apărarea pământului s-a dus și se duce încă sub lozinca: „o capră în libertate înseamnă un peri- col național". 389 www.dacoromanica.ro IV. FORME DE APĂRARE ÎN LUMEA VIE . ARGUMENT GENERAL Apărarea - evidențiată la animale ca o formă extrem de diversificată de manifestare a instinc- tului de conservare, iar la plante ca un complex sistem adaptativ de contracarare a agresiunii con- sumatorilor animali sau de învingere a condițiilor vitrege ale unui mediu căruia lumea vegetală îi este prizonieră prin imobilitate - reprezintă un act vital de o importanță hotărâtoare. în această direcție, natura a făcut o uriașă risipă de inventivitate și imaginație, varietatea formelor și modalităților de apărare într-un regn sau altul, demonstrând nu numai originalitatea și plasticitatea organismelor vii, dar și o formă ciudată și specifică de „inteligență", o aproape miraculoasă capacitate de aplicare diferențiată - în raport atât cu habitatul cât și cu structurile organice ale speciilor mai frecvent și mai primejdios expuse agresiunilor — a celei mai adecvate și eficiente forme de apărare. în materie de apărare - deși există surprinzătoare echivalențe ce dovedesc faptul că natura creează tipare și patente cu caracter adesea universal - există o deosebire clară între plante și ani- male. Animalele pot fi foarte adesea mobile; plantele sunt de obicei sechestrate și imobilizate de mediu. Mobilitatea permite animalului să folosească arma de apărare și ca armă de atac, ceea ce nu se întâmplă la plante, nici măcar la cele parazite, la care agresiunea cotropirii unei gazde este o formă de apărare pentru evitarea extincției. Nu rareori bogăția mijloacelor de apărare în lumea vie ne seduc și ne acaparează prin subtili- tatea și eficiența lor, descrierea lor putând fi cel puțin la fel de palpitantă ca și paginile unui roman de aventuri. A. CUM SE APĂRĂ PLANTELE? ARGUMENT Fixate în pământ prin rizoizi sau rădăcini, neputându-și părăsi locul unde le-au aruncat capriciile vântului, ale apei, ale biorăspândito- rilor sau ale propriei forțe mecanice, macro- fitele - plante vizibile cu ochiul liber - par niște victime sigure ale numeroșilor consumatori, de la microorganismele parazite până la mamife- rele fitofage. Deplasarea rapidă, fuga, este mijlocul cla- sic de apărare a animalelor atacate. Așa scapă fluturii de urmărirea zburătoarelor insectivore, păsărelele de clonțul uliului, iepurii și căprioarele de colții lupului, antilopele, gazelele și girafele de ghearele sfârtecătoare ale felinelor, vânatul de urmărirea omului. Plantele însă primesc neclintite atacul și, la fel ca o cetate, ele trebuie să reziste la iureșul atâ- tor asalturi. Intr-un studiu, „Mijloace de apărare a macrofitelor", apărut în revista „Natura" din mai-iunie 1965, precizam: „Mijloacele de apărare ale plantelor nu sunt universale ci diferențiate, conform adaptărilor lor pentru fiecare grup de consumatori (mamifere ierbi- vore, gasteropode, insecte fitofage, microorga- nisme). însăși categoria mijloacelor variază. Unele sunt anatomo-mecanice, legate de anu- mite modificări speciale ale țesuturilor. Altele sunt de ordin chimic, produse ale uimitorului laborator al frunzei. în sfârșit, cea de-a treia categorie o reprezintă mijloacele de natură bioecologică, antrenând mecanismul intim al vieții individului sau a colectivității vegetale." Dispunând de atât de variate mijloace de apărare, oare plantele sunt de neatins? „lliada" povestește că Achile, vestitul erou al Antichității elene, era invulnerabil. Scăldat în 390 www.dacoromanica.ro undele Styxului, protejat de faimoasa lui armură lucrată de mâna pricepută a lui Hefaistos, el nu avea a se teme de loviturile dușmanilor. Și, totuși, pieirea i s-a tras de la călcâiul de care îl ținuse mama lui, Thetis, singurul loc neatins de apele miraculoase ale râului din Infern. Și plantele sunt un fel de Achile. Cu tot arsenalul foarte variat de mijloace defensive, ele nu sunt pe de-a-ntregul invulne- rabile, întrucât nu dispun de mijloace eficace de apărare împotriva tuturor grupelor de con- sumatori. Plantele toxice (cu alcaloizi) sau arbuștii țepoși sunt ocoliți de mamifere, dar nu pot împiedica atacul paraziților criptogamici la fel ca și gramineele, bine înarmate împotriva mel- cilor și limacșilor. Coniferele, care sunt prote- jate contra animalelor mari și resping atacul multor inamici invizibili cu ajutorul fitoncide- lor, sunt doborâte încetul cu încetul de insectele lignifage. Urzica învelită în peri urticanți este consumată de omizile fluturelui-urzicar (Aglais urticae), ca și laptele-cucului, care, deși e pro- tejat de atacul mamiferelor prin latexul iritant, devine hrana preferată a omizilor sfingidului Celeria euphorbiae. La fel ca și cactușii, cu toți spinii lor redutabili, sunt roși de omida fluture- lui Cactoblastis. Probabil că adaptarea diferitelor specii de plante prin selecție naturală s-a dirijat în direcția apărării împotriva grupului zoologic cel mai primejdios pentru existența lor, prin viteza și proporțiile distrugerilor, ceea ce dovedește relativitatea acestui act vital. 1. APĂRAREA ANATOMICO-MECANICĂ Aricii vegetali Să ne întoarcem pe firul istoriei cu secole în urmă. Falanga macedoneană, vestita formație militară din Antichitate, când era atacată, își strângea rândurile, luptătorii unind scuturile între ele și întinzând în toate direcțiile sulițele lungi, asemenea unui imens arici. Cu mijloacele tehnice de luptă din acea vreme, cu greu putea fi străpunsă o astfel de apărare ermetică. în tim- pul Evului Mediu, pedestrimea se apăra împotriva șarjelor de cavalerie făcând un ade- vărat zid viu de suliți, securi și coase. Sulițele, spăngile și securile luptătorilor din vechime le reprezintă în lumea plantelor țepușele, arme redutabile de luptă mai ales împotriva mamiferelor ierbivore, care sunt ținute astfel la distanță. Țepele plantelor sunt de două categorii. Unele, simple emergențe ale țesuturilor superfi- ciale,’ lipsite de vase - ghimpii; altele, părți modificate ale plantei, străbătute de vase liberiene și lemnoase - spinii. Ghimpii sunt împrăștiați întâmplător pe cor- pul plantei, în timp ce spinii sunt întotdeauna orânduiți într-un chip regulat și fix. La numeroase specii, spinii provin din ramuri transformate, așa cum întâlnim la porumbar (Prunus spinosa). Alteori, ei sunt la originea unor frunze (ghimpele - Ruscus aculeatus), părți de frunză (Agave americana) sau chiar stipele (salcâmul - Robinia). Mai rar, ei sunt totodată frunze și ramuri, prefăcute în organe ascuțite ca la unele ramuri de drobușor (Genista albida) și de lemnul-bobului (Ulex europaea). Atât ghimpii cât și spinii pot apărea pe toate organele principale ale plantei: pe tulpină, la măceș (Roșa canina); la baza ramurilor scurte axilare cu muguri foliari, ca la dracilă (Berberis vulgaris); în vârful și la marginea frunzelor, cum se întâmplă la Agave, pălămidă (Cirisium arvense), turtă (Carlina acaulis), scaiul-vânăt (Eryngium maritimum), comișor (Ruscus hypoglossum), laur (Ilex aquifolium) etc.; sub inflorescență, ca la albăstriță (Centaurea cyanus); pe fructul laurului-porcesc (Datura stramonium) și chiar pe rădăcini, la Acanthus rhiza-aculeata. Deși capătă felurite forme, ei sunt constituiți după o „schemă" comună: mai lăți la bază pentru a avea mai multă rezistență, foarte ascuțiți la vârf, pentru a împunge, și au o consistență atât de dură, încât unele populații indiene din Mexic folosesc țepușele unor cac- tuși ca ace de cusut. De obicei, ghimpii ori spinii sunt simpli. Câteodată sunt trifurcați ca la holeră (Xanthium 391 www.dacoromanica.ro spinosum) sau cu ramuri laterale pornite din spinul central, ca la plătică sau glădiță (Gleditschia triacanthos), o spangă groasă cât degetul cel mic și lungă cât palma. Impresio- nante sunt și frunzele transformate în spini ale unei plante din America de Sud, Colletia cruci- ata, care, privită de departe, se aseamănă cu o coadă înaltă ce poartă numeroase halebarde așezate cruciș una sub alta și în mod descrescă- tor de la baza tulpinii, spre vârf. Spinii și ghimpii au un îndoit rol în viața plantei. în afară de protecția mecanică pe care o realizează, ei sunt o cale prin care plantele se apără de uscăciune, și de căldură excesivă. Su- prafața lor redusă micșorează pierderile mari de apă impuse de procesul termoregulator al tran- spirației, mai activ în astfel de condiții vitrege de viață. Corelația dintre aceste două meniri dovedește faptul că tocmai plantele din stepă (porumbarul, mărăcinii, scaii) sau din pustiurile pietroase (cactușii, agavele), unde atacul ierbi- vorelor înfometate este mai puternic, iar seceta mai intensă, sunt mai bine înzestrate pentru o astfel de apărare. Astfel, paliurul sau spinul-lui- Cristos (Paliurus spina christi), arbore medite- ranean, întâlnit și la noi în Dobrogea, prezintă la baza frunzelor doi spini: unul drept și oblic, iar celălalt mai scurt și curbat înapoi. Când un ier- bivor vrea să intre în tufiș, spinii drepți și foarte ascuțiți îl înțeapă la fiecare mișcare. Retragerea e la fel de dureroasă, deoarece intră în acțiune spinii curbați înapoi care pătrund în came. Efi- cacitatea țepușelor vegetale nu numai că e apli- cată de oameni la gardurile vii, pentru a feri anu- mite suprafețe cultivate de stricăciunile ani- malelor, dar a sugerat unul din cele mai econo- micoase și rapide mijloace de îngrădire și pro- tecție: sârma ghimpată. Coroanele ating norii Pentru a se apăra de atacul fiarelor din junglă, unele triburi de indigeni își înalță coli- bele pe stâlpi de lemn. Vizitând vechile castele feudale fortificate, vom observa că multe din ele sunt clădite pe locuri înalte și accidentate, la adăpostul asalturilor prin surprindere. Cam în același fel procedează și unele specii lemnoase, care își lungesc apreciabil tulpina, ferindu-și coroana de mamiferele lacome, și câștigând în acest fel și o mai bună poziție față de izvorul luminos. Pinul-umbrelă (Pinus maritimus), unul din elementele pitorești ale peisajului medite- ranean, își datorește forma atât de caracteristică întinderii radiare a ramurilor doar în vârful tulpinii. Eucaliptul {Eucalyptus viminalis) își ridică foișorul verde la o înălțime mai mare decât a vârfului Casei Presei. La unele neamuri de palmieri, pămătuful de frunze atârnă la capătul unei prăjini mlădioase pe care se pot cățăra doar maimuțele și băștinașii antrenați. Acest mijloc de apărare a sugerat lui La- marck unul din vestitele argumente ale princi- piului „funcția creează organul", și anume acela referitor la corelația dintre lungimea apreciabilă a gâtului girafei și eforturilor repetate de a apuca frunze situate la o înălțime mare de la suprafața pământului. în cazul folosirii acestui mijloc de apărare, planta își salvează coroana, în schimb își expune trunchiul. Protejarea tulpinii împotriva dinților mamiferelor ierbivore sau rozătoare se face prin suberificarea (întărirea) puternică a țesuturilor exterioare și prin îmbinarea cu rășină și tanin, substanțe protectoare, cam în felul gudronului cu care oamenii îmbibă stâlpii de telegraf sau traversele de cale ferată, pentru a le feri de intemperii și de atacul dăunătorilor. Armăturile de piatră Betonul armat a constituit una din marile descoperiri în istoria materialelor de con- strucție. Remarcabila sa rezistență la apăsare a permis trecerea la construcțiile gigantice de azi. Astfel de „armături" găsim și la unele specii vegetale, care aplică diferite procedee de con- solidare a temeliei celulare, în vederea creșterii 392 www.dacoromanica.ro rezistenței lor atunci când sunt apucate de gura animalelor. Dacă speciile lemnoase sunt ocrotite de pavăza scoarței, în schimb speciile ierboase, moi și fragede, sunt expuse atacului melcilor, limacșilor și insectelor fitofage. în acest caz, cel mai eficace mijloc de apărare este mineralizarea țesuturilor, armarea acestora cu ajutorul unor compuși minerali, cum ar fi carbonatul de calciu (calcarul), bioxidul de siliciu (cremenea) și oxalatul de calciu (sarea de măcriș), care apar sub formă de incluziuni în celula tulpinilor și frunzelor. Grăuncioarele de cremene risipite în tulpinile neamurilor de coada-calului (Equi- seum arvense) și a tuturor gramineelor asigură acestor plante o deosebită rezistență și le feresc de fălcile majorității insectelor sau de „rașpelul" gasteropodelor. Tocmai datorită durității lor, tulpinile uscate de coada-calului pot fi folosite pentru lustruirea mobilei ca și glaspapirul. în frunzele și tulpinile unor plante ca rodul- pământului (Arum maculatum), zamacadeaua (Narcissus poeticus), măcrișul-iepuresc (Oxalis acelosella) se întâlnesc celule moarte, pline de oxalat de calciu, foarte variat ca formă: tetraedrice, octaedrice, stelate. Printre acestea apar celule lungi și ascuțite ca niște ace, cunos- cute sub numele de rafide. Raportate la dimen- siunile gurii melcului, ele au proporțiile unui țăruș, opreliște îndeajuns de puternică pentru a-i înlătura pe acești mici pantagrueli încornorați. Bariere neașteptate La multe plante, părozitatea servește la împiedicarea pierderilor de apă. între diferitele tipuri de peri, există și unii care prin duritatea lor și prin felul cum sunt așezați constituie în același timp mijloace de apărare împotriva unor grupuri de animale. Familia boraginaceelor pare a fi specializată în această direcție. Plantele ca mierea-ursului (Pulmonaria rubra), iarba-șarpelui (Echittm vulgare), limba-boului (Borrago officinale), tătăneasa (Symphytum officinale), ochiul-lupu- lui (Nonea Iuțea), otrățelul (Onosma arenaria), limba-mielului (Anchusa officinalis) și altele sunt acoperite cu peri drepți și tari. Un ierbi vor care încearcă să le consume se scutură cu vio- lență și-și agită limba pentru a desprinde de pe ea și de pe vălul palatin vârful acușoarelor ce se înfig în mucoasă, producând iritații și dureri. Faptul că, în multe cazuri, acești peri sunt îndreptați în jos are o mare importanță în apărarea florilor, deoarece insectele și mai ales furnicile ce se cațără pe tulpină nu pot intra din cauza ingeniosului baraj vegetal. Lacurile ucigașe în poveștile copilăriei, prinderea lui Făt-Fru- mos și a Cosânzenei de către Muma zmeilor era împiedicată prin aruncarea oglinzii vrăjite, preschimbată într-un lac ce se interpunea între urmăritoare și urmăriți. Pentru unele plante, Muma zmeilor o reprezintă gâzele nearipate, și mai ales furnicile ce se cațără hoțește pe tulpină să fure nectarul florilor păstrat cu strășnicie pentru oaspeții din văzduh, cărăușii polenului. Cum pot fi împie- dicați să ajungă până la floarea-cosânzeană? Planta nu are peri, nu are lipiciuri și nici uleiuri mirositoare. Soluția salvatoare ar fi cea din poveste. Dar de unde să iei oglinda fermecată? Nu-i nevoie de așa ceva. Pentru proporțiile furnicilor, un lac cât un căuș de palmă e îndestulător. Totul e cum să-l făurești. Nimic mai simplu: ploaia și teaca frunzei ajung. La unele neamuri de rutișor {Thalictrum aquilegi- folium), la un soi de mur (Rubus chamaemorus), la o composee din America (Silphium perfolia- tum), la un neam de ochii-păsăruicii (Saxifraga peltata), dar mai cu seamă la feluritele specii de varga-ciobamilui (Dipsacus silvester și D. laciniatus), cele două frunze opuse sunt unite în jurul nodului, formând un fel de copăiță, unde se strânge apă atmosferică, absorbită treptat de țesuturile din jur. Heleșteul e bun și ca rezervor de apă pentru perioadele de secetă, dar și ca mijloc de apărare. în fața unor asemenea lacuri din poveste, micuțele mume de zmei dau înapoi. 393 www.dacoromanica.ro Imprudența e plătită cu viața. în copăița frun- zelor de varga-ciobanului, numită popular scăldătoarea scatiilor, nu rareori găsim furnici și alte gâze înecate. Același lucru se petrece și în ținuturile tro- picale cu planta Billbergia pyratnidalis, cu- noscută de localnici sub numele torța-verii, datorită superbului spic de flori portocalii, po- lenizate de obicei de diptere. Frunzele ei, mo- dificate, formează mici bazine de apă, refugiu pentru broaște, salamandre sau chiar șerpi, ani- male indiferente pentru plantă, dar opreliște insurmontabilă pentru furnici și termite în căutare de hrană. 2. APĂRAREA CHIMICĂ Stropi de otravă în Antichitate și în Evul Mediu, otrăvurile s-au bucurat de o tristă faimă. în jurul lui Locus- ta sau Lucreției Borgia s-au țesut numeroase legende. Decesuri fulgerătoare sau lente, înne- buniri subite și fără leac au terorizat familiile de patricieni și nobili, au destrămat case domni- toare și au ațâțat fantezia oamenilor din popor și a scriitorilor. La temelia otrăvitoarelor și a vrăjitoarelor au stat mai ales plantele, și anume cele veninoase care, îmbinate cu meșteșug, fierte, filtrate, drese cu arome și nectaruri și vârâte cu vicleșug în băutura de toate zilele nu întârziau să-și arate efectele, de cele mai multe ori mortale. Atât era de obișnuită în vechime otrava ca mijloc de răzbunare sau ca armă politică, încât un perso- naj istoric, Mitridate, pentru a se feri de cea mai perfidă cale de exterminare folosită de dușmani, din fragedă copilărie lua doze progresive din diferite otrăvuri, obișnuindu-și astfel organis- mul și imunizându-L Caracterul veninos al plantelor este conferit de o seamă de toxine pe care oamenii de știință le-au împărțit în două grupe mari: substanțe to- xice azotate și substanțe toxice neazotate. Dintre substanțele toxice azotate mai cunos- cute sunt: aminoacizii neproteici, proteinele toxice, peptidele, glicozidele cianogenice, tioglicozidele și alcaloizii — cei mai răspândiți și mai bine studiați. Aminoacizii neproteici (cam 400 la număr) sunt cele mai simple toxine azotate, foarte mulți fiind identificați în semințele leguminoaselor. Astfel, în semințele de mazăre-sălbatică (Vicia) se află cianoalanina iar în cele de Canayalia ensiformis și Dioclea megacarpa, leguminoase exotice, canavanina, ambele substanțe mortale pentru șoareci și șobolani - și toxice pentru alte mamifere. în semințele copacului Mucuna și a altor leguminoase lemnoase din Brazilia se găsește L - DOPA (3,4 - dihidroxi-fenilalani- na), netoxic pentru mamifere (e folosit în trata- mentul bolii Parkinson) dar foarte periculos pentru insecte și în special pentru gărgărițe, care în acest caz sunt principalii dăunători. Dintre toxiproteinele foarte periculoase amintim abrina, descoperită în semințele legu- minoasei Abrusprecatorius, atractiv colorate în roșu și negru, fapt pentru care sunt folosite de negri la confecționarea colierelor, și ricina din semințele ricinului (Ricinus communis), plantă oleaginoasă cunoscută de egipteni de peste 6000 de ani. Ricina, ca și ricinina, răspândită în tot corpul plantei, au efecte nocive asupra cailor, oilor, boilor, porcilor și păsărilor. Toxipeptidele mai bine studiate sunt visco- toxina, din bacele de vâsc (Viscum album), pre- cum și faloidina, falina și amanitina, din ciuperca otrăvitoare Amanita phalloides. Glicozidele cianogenice devin o temută armă de apărare deoarece, prin hidroliză, en- zimele specifice elib^ează acidul cianhidric, compus extrem de toxic. în toate speciile de sorg cunoscute la noi: măturică (Sorghum vulgare), costreiul (Sorghum halepense), iarba de Sudan (Sorghum sudanense) se întâlnește durina, în care a fost identificată linamarina, iar în trifoi și ghizdei (Lotus), alături de linamarina s-a izolat și lotus- tralina. Referitor la prezența acestei otrăvi în trifoi, savantul englez D.A. Jones a constatat în 1972 un lucru extraordinar: că există în cadrul aceleiași specii două tipuri de trifoi: unul cianogenic, deci capabil de a produce acid cian- 394 www.dacoromanica.ro hidric, și altul acianogenic și că răspândirea lor geografică depinde de factorii climatici. Autorul a arătat că limacșii, care sunt alături de ma- mifere principalii prădători ai trifoiului și ghizdeiului, preferă formele acianogenice. Această observație a contribuit la dezlegarea enigmei cu privire la răspândirea geografică a diferitelor tipuri de trifoi. în Anglia predomină tipul cianogenic, deoarece temperatura fiind re- lativ ridicată în timpul iernii, limacșii sunt activi în tot cursul anului. în același timp, acidul cian- hidric protejează trifoiul și de acțiunea ierbi- vorelor, mai ales primăvara, când plantele sunt mai vulnerabile. în părțile centrale ale Rusiei predomină formele acianogenice, deoarece iama, datorită temperaturii scăzute, apa din spațiile intracelulare ale plantelor îngheață, fapt care determină ca o parte din animalele prădă- toare să hiberneze. Când gasteropodele și ani- malele ierbivore din aceste regiuni devin active, trifoiul are suficient material foliar ca să nu mai facă apel la arma de apărare chimică. Se știe că oile și vitele comute consumă totuși cantități mici de trifoi verde fără a da semne de intoxicație acută. Acest lucru se datorește detoxificării produsă de enzima rodanaza care convertește în organismul animal cianomida în tiocianat, asigurând o oarecare toleranță la consumul de trifoi verde cianogenic. Același fenomen se produce și la populațiile din vestul Africii, care se hrănesc cu Cassava, con- sumând zilnic circa 35 mg HCN, adică o jumă- tate de doză letală, fără a manifesta simptome toxice. Tioglicozidele, înrudite biosintetic cu glico- zidele cianogenice se găsesc în special la nea- murile de muștar, rapiță și varză. Rapița și muș- tarul, consumate în cantități mari, produc iritații puternice datorită tioglicozidelor sinigrina și sinalbina, descompuse de enzima mirozinaza în izotiocianat de alil (esență de muștar). Excesul de varză produce în special la oi, când sunt fura- jate cu această cruciferă, anemii grave, prin dis- trugerea hemoglobinei. Alcaloizii reprezintă cea mai importantă și numeroasă clasă de otrăvuri vegetale. Se cunosc structura și proprietățile a aproape 6000 de alcaloizi, unii din ei fiind folosiți chiar și în Antichitate. Se știe de exemplu că vestitul filo- zof grec Socrate a fost silit să bea un extract de frunze de cucută, otravă mortală, care i-a cur- mat viața. Alcaloizii acționează mai ales asupra omu- lui și mamiferelor, producând intoxicații grave, adesea mortale. După toxicologul român E. Șuteanu, cele mai frecvente și puternice intoxicații le produc știrigoaia (Veratum album), care cuprinde alcaloizii protoveratrina, herme- rina, jervina, mătrăguna (Atropa belladona), înzestrată cu scopolamina, beladonină și hios- cianină, care prin izomerizare, în timpul uscării, formează atropină, cucuta (Conium macula- tum), care conține coniină, conhidrină, metil- conhidrină și coniceină, omagul (Aconitum napellus), bogat în alcaloizi dominați de aconi- tină și aconină, macul roșu (Papaver rhoeas), mai ales în faza de înflorire, când capsulele verzi cuprind peste 20 de alcaloizi, în frunte cu morfina și papaverina, tutunul (Nicotiana tabacum) și brândușa de toamnă (Colhicum autumnale), plante înzestrate cu doi redutabili alcaloizi: nicotină și respectiv colhicina. Trecând la substanțele toxice neazotate, amintim în primul rând glicozidele cardiotoni- ce. Digitalina e întâlnită la Digitalis (sp), stro- fantina la Strofantus, convolvulina la volbură (Convolvulus), andromedetoxina la smirdar (Rhododendron), oleandrina la leandru (Oleander), ouabina la Acokanthera oubaio și multe altele. Consumarea acestor substanțe provoacă la animale grave tulburări cardiace. Saponinele, înrudite cu glicozidele car- diotonice (sunt gligozide steroidice) au fost identificate în peste 80 de familii vegetale. Sunt otrăvuri puternice, întâlnite în țara noastră la neghină (Agrostema githago), sub formă de agrotoxina, săpunarița (Saponaria officinalis), sub formă de saponariotoxină, și la lucerna (Medicago sativa), sub formă de acid medica- genic. Mamiferele ierbivore, consumatoarele predilecte ale acestor plante, sunt cele mai expuse otrăvurilor. Cei mai toxici compuși flavonoidici, frecvenți de altfel în natură, sunt cumarina, care 395 www.dacoromanica.ro se află în sulfină {Melilotus), de care se feresc în special mamiferele, rutina și guercitina, toxice pentru un mare număr de insecte. Dintre chi- none merită să ne atragă atenția hipericina, din tulpinile și florile de sunătoare, și psoralena, fabricate de unele umbelifere. Aceste substanțe au proprietatea să-și amplifice toxicitatea în corpul animalului prădător sub acțiunea razelor solare (sunt substanțe fotosensibilizatoare). La acestea se adaugă piretrinele, întâlnite la unele neamuri de margarete și romanițe, și rotenoidele, frecvente în rădăcinile legumi- noaselor. Grupul de toxice vegetale cel mai recent descoperit îl reprezintă aflatoxinele, micotoxine produse de ciuperci inferioare (mucegaiuri ca Aspergilus, Penicillium, Rhizopus), intrate, se pare, în simbioză cu unele plante superioare și care servesc acestora ca mijloc de apărare împotriva unor dăunători. Din cauza aflatoxi- nelor, în Marea Britanie au murit în 1960 peste 100.000 de pui de curcă, hrăniți cu furaje care conțineau făină de arahide. Necunoscându-se inițial cauza îmbolnăvirii păsărilor, această ma- ladie misterioasă a fost denumită boala cur- canilor („turkey x“). Ulterior, s-a stabilit că îmbolnăvirea s-a datorat infestării arahidelor cu Aspergillus flavus, care produce o serie de afla- toxine, compuși heterociclici oxigenați, foarte toxici mai ales pentru păsări. Otrăvurile sunt deci arme chimice caracte- ristice pentru fiecare gen de specie vegetală și servesc de obicei împotriva celui mai primej- dios consumator. Cele mai multe toxine se dovedesc eficace mai cu seamă împotriva mamiferelor ierbivore, inamicii cei mai de temut. Plantele astfel înzes- trate sunt ocolite cu grijă dintr-un reflex de apărare transmis ereditar. Dacă vom străbate o pășune montană sau subalpină roasă de turme sau cirezi până la ultimul fir de iarbă, vom zări cum se leagănă netulburate în vânt doar tulpinile de știrigoaie {Veratrum album), de omag {Aconitum napel- lus), de bulbuci {Trollius europaeus) sau tufele de jar ale smirdarului {Rhododendron kotschii), apărate de otrăvurile ce le conțin. Ierbivorele din pădurile zonei temperate, oricât de înfometate ar fi, se feresc de tulpinile și boabele atrăgător pictate în culori de averti- zare roșu sau negru-violaceu de mătrăgună {Atropa belladona), Scopolia carniolica, orbalț {Actaea spicata), dalac sau poama-vulpii {Paris guadrifolia), mărgăritărel {Convalaria majalis) și tulichin {Daphne mezereum). Nici insectele nu se ating de cele mai multe din ele. Din aceleași motive, unele plante ruderale ca laurul {Datura stramonium), măselarița {Hyoscyamus niger), talpa-gâștii {Leonurus cardiaca), rostopasca {chelidonium majus), iarba-turcească {Peganum harmala) sau din locuri umede ori mlăștinoase ca veninarița {Gratiola officinalis), cucuta-de-apă {Cicuta virosa), boglarii {Ranunculus sceleratus), nu sunt supărate de animalele ierbivore ce trec prin aceste locuri. Toamna, pajiștile sunt smălțuite de cupele liliachii ale brândușei de toamnă {Colchicum autumnale), care cresc nestingherit la adăpostul cochicinei. In pădurile ecuatoriale sau tropicale, ierbi- vorele, păsările, limacșii și multe insecte nu se încumetă să se atingă de otrăvitoare redutabile ca Mandragora, Duboisia, Acokanthera, Erythroxylon coca (arborele de coca), Chincona succiruba (arborele de chinină), Camellia sinensis (arborele de ceai), Coffea arabica (arborele de cafea), Cephaelis ipecacuanha (arborele de ipeca) și altele, îmbibate cu toxine puternice. Insectele ocupă locul secund în ordinea pagubelor ce le pot produce plantelor. Ele se dovedesc însă vulnerabile la compuși flavonoidici ca rutina și guercitina, la chinone ca piretrinele sau rotenonele, la aminoacizi de tipul L - DOPA, bariere uneori de netrecut în calea expansiunii lor. Cercetările recente au dovedit că toxinele tutunului {Nicotiana rustica) sunt mortale pen- tru tizanoptere, iar cele de zâmă {Solanum nigrum), pătlăgica-roșie {Solanum lycoper- sicum) și Anabasis aphylla ucid rapid păduchii de frunze. Este drept că sute și sute de specii de insecte se arată insensibile la un număr mai 396 www.dacoromanica.ro mare sau mai mic de toxine vegetale, unele fiind chiar acumulate în corpul lor și folosite ca armă de apărare împotriva dușmanilor de moarte, păsările sau insectele carnivore. Lăcomia limacșilor este înfrântă iar pagubele lor considerabile limitate de glico- zidele cianogenice, de tioglicozide, de unii alcaloizi, de compuși flavonoidici, de acizii organici otrăvitori din plante cum ar fi cel oxa- lic, menținându-se astfel echilibrul ecologic. Deși păsările nu sunt ferite de unele otrăvuri cuprinse mai ales în semințele unor fructe uscate (toxiproteine ca abrina și ricina sau alfa- toxinele), fabricate de semințele infectate de Aspergillus și chiar cărnoase (viscotoxina boa- belor de vâsc este otrăvitoare pentru păsări, exceptând 2-3 specii), ele rămân, totuși, ani- malele cele mai puțin expuse acestei arme de apărare a plantelor. Culorile de avertizare ale fructelor otrăvitoare, cu valoare repulsivă pen- tru mamifere, devin atractanți pentru păsări. Multe păsări frugivore consumă boabe otrăvi- toare fără a se intoxica, toleranța fiind legată probabil de rolul de biorăspânditori pe care îl joacă, ceea ce a produs modificarea adaptativă corespunzătoare în sistemul imunitar. Plantele otrăvitoare au fost îmblânzite de om. Dacă în mâna unor scelerați speciile toxice serveau la ucidere, din cele mai vechi timpuri, încă din comuna primitivă, ele erau folosite de oameni pricepuți și pentru puterea lor vinde- cătoare. Astăzi, otrăvurile vegetale în cea mai mare parte au fost izolate, iar proprietățile și efectele lor studiate cu toată atenția. Farmacopeea modernă folosește în scop terapeutic numeroși alcaloizi utili în tratamentul multor maladii: atropină, scopolamina, chinina, stricnina, opiul, teina, cafeina, teobromina, cocaina, lobelina, efedrina, anabasina, salsolina, emeti- na, hermina etc. Colchicina, otrava brândușei de toamnă, găsește o interesantă aplicație în genetică pentru obținerea de forme poliploide (cu un număr mai mare de cromozomi) sau partenocarpice (cu fructe fără semințe), având caractere biologice superioare. Folosirea otrăvurilor de către plante a suge- rat omului calea cea mai practică de combatere a dăunătorilor: calea chimică. întrebuințarea substanțelor toxice împotriva dăunătorilor ani- mali și vegetali ai plantelor și plivitul chimic al buruienilor de pe ogoare asigură o producție agricolă sporită. Miasmele care alungă Zăbovind într-o încăpere unde s-au evaporat substanțe cu miros neplăcut și usturător, nu vom scăpa de reacția promptă a strănutului, însoțită aproape întotdeauna de lăcrimarea ochilor. Ca organele olfactive să fie astfel excitate, e nece- sar ca aceste substanțe să fie volatile și iritante. Și plantele produc asemenea substanțe. Este vorba de uleiurile esențiale, substanțe înrudite cu grăsimile vegetale, dar cu o compoziție com- plicată și încă necomplet lămurită, localizate în peri, pungi secretoare ale extremităților orga- nelor și chiar în canale speciale de secreție. Originea și funcțiunea lor în organismul plantei au dat naștere la numeroase discuții. Mulți înclină să creadă că sunt substanțe de excreție, neutile plantei. De prezența acestor uleiuri se leagă par- fumul florilor. Floarea nu-și fabrică parfumul singură. Pregătite de organele verzi, uleiurile ajung în petale, unde se oxidează, dând naștere aldehide- lor și cetonelor. Sub această formă, uleiurile esențiale sunt în cele mai multe cazuri plăcute la miros și fără acțiune usturătoare. Când însă în constituția esențelor intră anu- mite substanțe toxice cum ar fi alcooli terpenici (geraniolul, mentolul, linalolul etc.), atunci uleiurile devin iritante. Datorită tocmai acestui caracter, plante ca frăsinelul (Dictamnus albuș), isma (Mentha viridis), năpraznica (Geranium robertianum), vimanțul (Ruta graveolens), pelinița (Artemisia austriaca) și altele sunt ocolite de mamiferele ierbivore, neplăcut izbite de emanațiile lor. Oricât ar fi de strănutătoare și lacrimogene, asemenea plante nu asigură totuși o protecție 397 www.dacoromanica.ro eficientă împotriva insectelor. Frunzele de mentă sunt adesea ciuruite de larve, iar pelinul și lămâiul sunt atacați de diferite neamuri de păduchi. Acreala salvatoare Din când în când, pentru stimularea poftei de mâncare, adăugăm la alimentația noastră câte ceva acru (oțet, sare sau zeamă de lămâie, mură- turi). Copiii, în special, devorează verziturile și simt o deosebită plăcere când li se face gura pungă. Se pare însă că animalele, exceptând poate insectele, nu împărtășesc gusturile omenești. Dacă vom pune în staulul unei vaci tulpini de măcriș (Rumex acetosella), măcriș-iepuresc (Oxalis acetosella), frunze de stejar (Quercus robur), animalul, oricât de înfometat ar fi, nu se atinge de ele. Porcii, a căror lăcomie e bine- cunoscută, evită un meniu făcut, să zicem, din aguridă de struguri, mere necoapte și ghinde verzi. Acest fapt probează că, în general, prezența în celulele tulpinii și frunzei sau în fructe a unor acizi organici, substanțe acre sau a taninurilor, substanțe astringente, apără plantele care le conțin de atacul ierbivorelor. Un vițel care iese pentru pnma dată la păscut și nu are încă for- mate reflexele de apărare față de unele plante, luând în gură câteva fire îmbietoare și fragede de măcriș-iepuresc, face o figură de „parcă a mâncat mere pădurețe" și-și scutură cu putere capul, ca și cum și ar spune că a doua oară n-o să se mai păcălească. La foarte multe plante, în fructul verde se găsește o cantitate mare de acizi și taninuri toc- mai pentru a împiedica consumarea lor de către animale înainte de formarea seminței care apără embrionul. Când fructul se coace, aceste sub- stanțe de apărare se reduc mult, lăsând loc zahărului, amidonului, și în cazul plantelor omitofile (ajutate de păsări la răspândire), pig- menților care dau o culoare vizibilă și îmbi- etoare fructului. în acest stadiu, sămânța fiind formată, fructul dulce și aromat va putea fi con- sumat de animale, asigurându-se astfel răspândirea plantelor. Lipiciul fără scăpare Vara, când năpădesc muștele, le stăvilim năvala atârnând în calea lor benzi de hârtie încleiată. Neatenția, curiozitatea sau lăcomia le împing spre această capcană fără scăpare. Probabil că omul, inventând acest mijloc ingenios de a scăpa de pacostea muștelor, a avut în față pilda unor plante care își apără în același chip gingașa floare de atacul gâzelor. Rude de-ale garofiței, milițeaua (Silene vulgaris), cu flori alb-gălbui, ori lipicioase (Viscaria vis- cosa), cu corole purpurii, secretă mai cu seamă în partea superioară a tulpinii substanțe vâs- coase, numite gome. Lipiciurile împiedică fur- nicile și alte insecte în căutare de nectar și polen să se cațere pe tulpină până la flori. îndrăzneții se înfundă cu fiecare mișcare tot mai mult în această mâzgă și rămân înțepeniți, pierind prin înfometare. Tulpinile acestor plante sunt pline de resturi chitinoase de insecte. în țările calde, unii copaci fabrică gome în mari cantități. Cine nu cunoaște guma arabică, lichidul auriu și vâscos, care, cu toată con- curența pastelor de lipit pe bază de amidon, con- tinuă să se bucure de prețuire? Deși au și alte rosturi în economia organismului vegetal, late- xurile, substanțele secretate de celulele lati- cifere ale unor plante, servesc și la protecție. Pe când gomele se împrăștie pe suprafața organe- lor, latexurile se adună sub epidermă, la plantele ierboase, sau sub scoarță, la plantele lemnoase. Dacă un animal ierbivor, păscând, se atinge de o astfel de plantă, laptele țâșnește din rană și, întărindu-se rapid în contact cu aerul, încleiază organul de apucare al animalului. Când la această senzație neplăcută se adaugă și usturi- mile provocate de unele substanțe iritante, din latex, de pildă la alior (Euphorbia polychroma), rostopască (Chelidonium majus), ardeiaș de mare (Cynanchum acutum), avem suficiente motive să înțelegem de ce astfel de plante sunt totdeauna ocolite. Tocmai datorită alcaloizilor 398 www.dacoromanica.ro ce le conțin, latexurile unor specii sunt folosite în medicină. Papaverina, scoasă din laptele capsulelor verzi de mac (Papaver somniferum), ca și celebra curara, în care indienii din Ameri- ca de Sud își înmoaie vârful săgeților, sunt medicamente apreciate. Ca acest tip de apărare să devină eficace împotriva insectelor, epiderma tulpinilor trebuie să fie foarte subțire. Lăptuca sălbatică (Lactuca virosa) este admirabil adaptată în această direcție. O furnică urcându-se pe tulpină spre flori rănește puțin pielița fină. Din rana abia vi- zibilă țâșnesc cu putere picături de latex care prind organele insectei și le imobilizează. Tulpina ei, după un timp, este presărată cu res- turile invadatorilor. Nu degeaba în unele țări planta a primit sinistrul nume de „spânzură- toarea furnicilor". La copaci, latexurile apăra scoarța de atacul rozătoarelor și formează prin întărire peliculele protectoare deasupra rănilor sau fisurilor pe unde s-ar putea strecura în inima trunchiului insecte sau bacterii. Când latexul, după întărire, capătă propri- etatea de a fi elastic, el poate servi ca materie primă pentru fabricarea cauciucului. Nume- roase neamuri de copaci tropicali, și în special Hevea brasiliensis, se exploatează în vederea obținerii acestui produs de mare importanță industrială. Când latexul este fluid, se oxidează mai greu și conține substanțe nutritive, putând fi con- sumat la fel ca și laptele animal. O urticacee exotică, Brosimum galactodendron, frecventă în America tropicală și mai ales în Venezuela, și-a căpătat numele de „arborele vacă", datorită toc- mai excelentelor sale calități alimentare. In stare proaspătă, dacă i se adaugă puțină cafea sau cio- colată, înlocuiește cu succes tradiționala cafea cu lapte. Lăsat să fermenteze, el se preface într-un compus cu o compoziție asemănătoare brânzei dulci. La 100 g conține 35 g unt, 3 g zahăr, 4 g fosfat și 58 g apă. Printre substanțele de apărare prin încleiere putem așeza și rășinile, substanțe de consolidare și protecție, produse de speciile lemnoase, mai ales din grupul coniferelor. Rășina fosilă a unui pin străvechi (Pinus succinifera), vestitul chih- limbar, constituie o probă convingătoare. în cristalul lui de culoarea mierii s-au păstrat ca într-o închisoare transparentă mumiile insectelor din acea vreme. Alături de chihlimbar, „nașul" electricității și o podoabă prețuită, omul folosește și alte ră- șini cum ar fi cea de conifere, din care se scoate terebentina, copalul, rășina semifosilă a diferitelor specii de Hymenaea, kawri-ul extras din copacii Dammara, și tămâia, rășina unui copac din Somalia și Arabia, numit Boswellia. Temperarea convivilor cu propriile lor arme în jurul anilor ’30, mai precis în 1933, s-a descoperit că plantele, pe lângă fitohormoni, hormoni specifici regnului vegetal, conțin și hormoni estrogeni care se găsesc în organismele animale. A. Butenandt și H. Jacobi au izolat primul hormon animal de proveniență vegetală din pulpa fructelor de palmier și de rodie. Cam tot atunci B. Skarzynski a izolat din mugurii de salcie substanțe cu rol asemănător estriolului. Descoperirile n-au fost luate în serios până în 1940, când s-a semnalat în Australia, la oile care consumau un timp mai îndelungat o specie de trifoi (Trifolium subterraneum), foarte bine adaptată condițiilor pedoclimatice din vestul continentului, un sindrom de hiperestrogenie, manifestat prin sterilitate și cunoscut de multă vreme de localnici sub numele de „boala trifoiu- lui" (clovar diseases). S-a constatat că boala era provocată de două izoflavone genisteina și for- monoestina, care au fost izolate. în timpul celui de-al doilea război mondial, din lipsă de alimente, în Olanda, atât oamenii, cât și vitele lor au consumat cantități mari de bulbi de lalele, înregistrându-se o surprinză- toare scădere a fertilității și-ntr-o parte și într-alta. în 1959, constatând că femeile din Burmese și Thai folosesc extrase din rădăcinile plantei Pueraria mirifica pentru a-și provoca avortul atunci când nu-și doresc copii, cercetătorii 399 www.dacoromanica.ro americani D.G Bounds și GS. Pope au izolat din această leguminoasă miroestrolul, un fitoe- strogen puternic. în sfârșit, în 1968, a fost izolat din lucernă și trifoi cumestrolul care, după aprecierile cercetă- torului J.B. Harborne „Introduction to Ecologica! Biochemistry”, este de circa 30 de ori mai activ decât genisteina și formonestina, descoperite cu mai bine de un sfert de veac în urmă. în ultimii zece ani s-a stabilit că fitoestro- genii, deși produși de plante, au activitate hor- monală numai în corpul animalelor. După A. S. Leopold și alți cercetători (V. Folman, GS. Pope), aceste substanțe ar avea un rol ecologic, ele putând influența prin stimulare, încetinire sau blocare, funcția de reproducere a animalelor consumatoare și răspânditoare de plante. Cercetări efectuate în multe țări ale lumii (la noi de V. Popescu, H. Popescu, I. Puia, V. Ta- rău, A. T. Bogdan) au scos în evidență că cele, mai bogate plante în compuși estrogenici sunt gramineele și'leguminoasele, tocmai familiile care domină în fânețe și în stepe, asigurând baza nutritivă a animalelor ierbivore. N-a fost greu să se tragă concluzia că fitoe- strogenii, folosiți în mod „deliberat" de plante, au rol de a reglementa populațiile de animale care trăiesc în asociație cu vegetalele, stimulân- du-le numărul, atunci când masa vegetală este superabundentă (deci sporește primejdios „con- curența" intraspecifică) sau blocându-le înmul- țirea atunci când se găsesc în perioada de înflorire sau într-o perioadă de secetă. Se știe, de altfel, că prin consumarea de către animale a exemplarelor și așa mult rărite de condițiile nefavorabile, s-ar putea periclita existența speciei, ceea ce impune plantei măsuri de a bloca temporar sau permanent funcția de reproducere a animalului. Există, după J.B. Harborne, multe păsări care trăiesc pe pășuni bogate în leguminoase și care suferă în acest fel acțiunea estrogenică a izoflavonelor care le reglementează populațiile. Astfel, în anii ploioși, păsările se înmulțesc apreciabil deoarece și plantele sporesc pro- porțional în număr iar cantitatea de fitoestrogeni scade și ea pe unitatea de material proaspăt. în schimb, în anii defavorabili, când plantele se dezvoltă greu și au o densitate scăzută, canti- tatea de izoflavone sporește simțitor, ceea ce influențează populația de păsări, care, reducân- du-și cu 70 - 80% ouatul, își micșorează cores- punzător efectivul. în Australia, unde clima constantă uscată pune în pericol trifoiul de a dispărea prin păscu- tul intensiv al oilor, acumularea în corpul animalelor a unei cantități mari de fitoestrogeni fabricați constant de plante reglementează, prin efectele de „sterilizare" (boala de trifoi), efec- tivul turmelor. în India, de asemenea, unde atacul lăcustelor este frecvent, arborele Azadirachta indica blochează prin substanțele sale estrogene evoluția principalilor săi dăunători. „Pământul neprimitor" Pentru botaniștii veacului al XlX-lea, golurile pe care le făceau în jurul lor unele specii vegetale, exterminând parcă toate speci- ile concurente, rămânea un mister. în 1832, De Candole remarcase că scaieții care cresc în lanurile de cereale au un efect dăunător asupra plantelor de ovăz, iar speciile de laptele-câinelui (Euphorbia) inhibă creșterea inului. El a notat, de asemenea, că plăntuțele de fasole introduse în soluția obținută prin spălarea rădăcinilor altor indivizi din aceeași specie, după un timp, se ofileau și mureau. Un mare pas s-a făcut, o sută de ani mai târziu, când, urmărind unele obiec- tive economice, fiziologii americani au ajuns la concluzia că, în cazul arbuștilor Encelia fari- nosa și Parthenium argentatum, interrelații biochimice foarte interesante au loc în condiți- ile unor regiuni aride, sărace în precipitații, unde lupta pentru procurarea apei și a sub- stanțelor nutritive este mult mai acerbă. Astfel, guagule (Parthenium argentatum), composee mexicană cu conținut ridicat de cauciuc, își menține prin autoinhibiție chimică distanța între tufe, care permite plantelor să crească și să se dezvolte normal în condițiile aspre ale deșertu- 400 www.dacoromanica.ro lui. S-a stabilit că principala substanță inhiba- toare, produsă de rădăcinile plantelor, este acidul transcinamic, substanță toxică pentru creșterea puieților la o concentrație de 0,0001%. în deșertul Mohave din California centrală, composeea Encelia farinosa își asigură apa disponibilă prin inhibarea creșterii plantelor anuale pe o rază de cel puțin un metru cu aju- torul substanței toxice 3 - acetil - 6 metoxiben- zaldehida. în același deșert s-au găsit arbuști ca Franseria dumosa și Thamnosma montana care dispun de furancumarine. Aceste interacțiuni au primit în 1937, prin ves- tita lucrare a fiziologului german H. Molisch „Die Einfluss einer Planze auf die andere Allelopathie", apărută la Jena, numele de alelopatie {allelon = reciproc; pathe = acțiune). Definiția modernă a termenului o dă, în 1974, E.L. Rice care identifică alelopatia cu „efectul dăunător exercitat de o plantă asupra altei plante prin producerea unor compuși chimici care sunt eliberați și difuzați în mediul înconjurător". Acești compuși au primit numele generic de coline {kollaio = reunesc). Vegetația lemnoasă sau semilemnoasă din regiunile aride „curăță" buruienile din jurul trunchiului pe un diametru egal cu acela al coroanei, pentru a împiedica ierburile cu sistem radicular profund să spolieze solul. Astfel, frun- zele nucului {Juglans) elimină o substanță numită iuglonă. Spălată de pe frunze și ajunsă în sol, ea inhibă dezvoltarea a numeroase plante, fenomen descris de H.R. Bode. Agricul- torii nu cultivă niciodată lucerna, roșiile și cartofii în preajma nucilor. în formațiile vege- tale arbustive de tip semiarid în Europa, Ameri- ca, Australia, Africa, substanțele cu efect alelopatie produse de unii arbuști se acumulează în perioada secetoasă; în perioada de ploi, ele sunt spălate și ajung în sol, unde inhibă ger- minarea și creșterea altor plante și chiar ale pro- priului puiet. Și unele plante ierbacee din fânețe reacționează similar. Așa se întâmplă cu vulturi- ca {Hieracium pilosella), bine cunoscută la noi. Când concentrația de metaboliți e prea mare chiar și plantele de vulturică din mijlocul vetrei mor. Pe măsură ce substanțele se degradează și sunt spălate de ploi, ele repopulează centrul vetrei. în pădurile noastre de foioase, mărgărităre- lul {Convallaria majalis) inhibă vegetația ier- boasă din jur cu ajutorul convallarenului. Așa se explică de ce în pâlcurile de lăcrămioare nu cresc și alte plante. Buruienile vegetale, deci care trăiesc în cul- turi, se apără de plantele cultivate care le copleșesc prin număr și densitate tot pe cale alelopatică. Astfel, pirul {Agropyron repens) elimină în mediu o substanță specifică - agropirena - care inhibă plantele din jur, lăsând adevărate goluri. Dacă este semănat cu 14 zile înaintea ovăzului, acesta din urmă nu se mai dezvoltă. De asemenea, o cruciferă sălbatică, lubițul {Camelina alyssum), care adesea invadează semănăturile de in, elimină în sol o substanță cu puternic efect inhibitor putând duce la importante scăderi ale recoltelor. De asemenea, după datele sintetizate în 1955 de G. Grummer, pelinul {Artemisia) izgonește prin colinele sale numeroase specii de plante: molura {Foeniculum), leușteanul {Levis- ticum), chimenul {Carum carvi), busuiocul {Ocimum), roinița (Melissa), cătușnica {Nepeta cataria). în sudul Californiei, C.H. Muller menționează că același efect alelopatie îl obține o specie de jaleș {Salvia leucophylla) cu aju- torul unor terpene ca 1,8 cineola, camforul, alfa și beta pinenul și campena. în regiunile aride, incendiile și ploaia care intervin ciclic ajută la dezintoxicarea solului de inhibitori, permițând după un timp plantelor anuale să se răspândească din nou. Și microorganismele se apără chimic în 1889 Pasteur a descris fenomenul de inhibare a unor specii de microorganisme de către altele, numindu-1 antibioză. Bacteriile elimină în mediu unii produși care au acțiune toxică asupra diferitelor organisme. Așa sunt marasminele, toxine ce influențează negativ dezvoltarea plantelor superioare. Unele bacteri- 401 www.dacoromanica.ro otoxine acționează ca inhibatori ai ciupercilor din sol iar altele își manifestă nocivitatea asupra animalelor. Antibioticele sunt produși ai metabolismului ciupercilor, bacteriilor și, în mai mică măsură, ai algelor. Ei au proprietatea de a inhiba creșterea și dezvoltarea altor microorganisme sau de a le omorî. Acțiunea antibioticelor este selectivă, exercitându-se asupra unei specii sau unui grup de specii, acestea constituind spectrul antibioticului respectiv. Antibioza redescoperită de Fleming în 1929 a permis izolarea în anul 1940 a penicilinei, primul antibiotic extras din ciuperca Penicillum notatum. Un mare număr de antibiotice au fost extrase din ciupercile care trăiesc în sol, pe rădăcinile plantelor și pe semințe. S-a constatat că multe obținute în culturi pure și testate au inhibat creșterea diferitelor specii de bacterii și ciuperci fitopatogene. S-au obținut rezultate pozitive introducând culturi de microorganisme antagoniste în sol, metodă prin care s-a com- bătut de pildă Pythium debaryanum, ciupercă parazită ce produce putregaiul plantelor de tutun, castraveți, tomate, varză, sfeclă, salată, folosindu-se ciupercile antagonice Thrichoder- ma honingii, Trichotecium raseus, Rhizopus nigricans și altele. O serie de antibiotice, pro- duse în ultimii 30 - 40 de ani sunt aplicate și în agricultură. Astfel streptomicina se folosește cu succes împotriva bacteriilor care provoacă can- cerul pomilor fructiferi (Agrobacterium tumefa- ciens), „ focul" sălbatic al tutunului (Pseudomo- nas tabaci), bășicarea fructelor de tomate și ardei (Xanthomonas vasicatorie) și a ciupercilor care determină mana cartofului și tomatelor {Phyihophora infestans), mana tutunului (Perenospora tabaci), altemioza cartofului (Alternata solani). Tot împotriva cancerului pomilor fructiferi se folosește penicilina, iar împotriva antrac- nozei fasolii (Colletotrichum lindemuthianum), mycostatina. Antibioticul cel mai folosit în patologia ve- getală este grizeofulvina, fiind selectiv, nefito- toxic și cu acțiune sistematică. S-au obținut cu el rezultate excelente în combaterea ruginii fasolei (Uromyces phaseoli) și fainarea crizan- temei (Oidium chrysanihemi). 3. APĂRAREA BIO-ECOLOGICÂ Pânza nezărită Mulți se întreabă cum reușesc plantele să se apere împotriva dușmanilor invizibili. Ei nu pot fi opriți de pădurea de țepi, nici de gome și latexuri, nici de betoane armate și nici de otrăvurile vegetale. Totuși, planta se apără cu succes. Desigur că, în acest caz, mijloacele definitive îmbracă un caracter specific, după natura și modul de acționare al acestor atacatori nezăriți. Prima fază a luptei se consumă în atmosferă, a doua, în interiorul celulei. Să ne gândim că într-o casă sau școală s-a ivit un caz de boală contagioasă. Pentru a pre- veni molipsirea colectivității, organele sanitare dezinfectează camera sau sala de clasă, închizându-le etanș și pulverizând în interior soluții bactericide. După un anumit număr de ore, mediile au devenit sterile. Se pare că în modul de apărare exterioară a plantelor întâlnim o oarecare analogie cu felul cum organele noas- tre sanitare acționează în atare situații. Când mergem la munte și poposim în pădurile de molid și de brad, exclamăm fără voie: „Ce aer curat!" Senzația noastră este reală. Aerul pădurilor de brazi este bine oxigenat și lipsit de corpurile străine care plutesc în atmos- fera orașelor industriale. Dar aer curat înseamnă și aer cu un număr cât mai mic de microorga- nisme. Acest lucru nu-1 pot „simți" excur- sioniștii. El a fost verificat la începutul secolu- lui al XX-lea de un savant francez care, conti- nuând cercetările lui Pasteur, a constatat cu uimire că în aerul pădurilor de brad sunt de două ori mai puține microorganisme ca în pădurile de foioase și cu peste o sută de ori mai puține ființe nezărite decât în aerul regiunilor populate de oameni. Faptul a trecut nebăgat în seamă și a fost atribuit de unii altitudinii, iar de alții ozonu- lui, un gaz bactericid ce se formează în regiunile 402 www.dacoromanica.ro de munte după furtuni însoțite de puternice descărcări electrice. înainte de introducerea folosirii naftalinei, moliile erau îndepărtate cu frunze de tutun și inflorescențe de levănțică. Grădinarii și livă- darii știau, prin tradiție, că, dacă în jurul terenu- lui pe care se cultivă pepeni sau meri se seamănă busuioc, izmă și cânepă, culturile sunt apărate de dăunători. Medicina empirică reco- manda aplicarea frunzelor de pătlagină pe rănile infectate, consumul de ceapă sau amuletele de usturoi în timpul epidemiilor, fără ca nimeni să cerceteze cauza proprietăților „miraculoase" ale acestor plante. Această taină a fost dezlegată de către savantul rus B.T. Tokin, prin descoperirea fiton- cidelor, substanțe volatile emanate de țesuturi proaspete ale unor plante superioare. Ele țes o perdea de protecție în jurul planetei, oprind dez- voltarea microorganismelor sau distrugându-le. Ținând o ramură de mesteacăn deasupra unor culturi microbiene, s-a constatat că acestea au dispărut după câteva minute. Alte cercetări au dovedit că fitoncidele din ceapă și hrean omoară sporii ciupercii Ustilago hordei (tăciunele-orzu- lui) în 10 - 15 minute, iar fitoncidele emanate de cățeii de usturoi opresc germinarea sporilor de Tilletia foetida după un contact de 30 de minute. Aceleași proprietăți le au și plantele comune ca: mușețelul (Matricaria), menta (Mentha), teiul (Tillia), ienupărul (Juniperus), pătlagina (Plantago), sunătoarea (Hypericum), coada-șoricelului (Achillea), pelinul (Artemi- sia), angelica (Angelica), levănțică (Lavandu- la), salcâmul galben (Laburnum), care au acți- une bacteriostatică sau bactericidă după 1 - 60 minute. Savanții vietnamezi Dang Ngu, Tru- ang Upi Loc și Uguyden Han-Sinh au cercetat 476 de plante și au constatat că 155 din ele au proprietăți antibiotice, iar alți cercetători au pre- cizat că fitoncidele sunt mai puternice și mai eficiente ziua și când planta este rănită. Studiul fitoncidelor deschide atât pentru farmacologie, cât și pentru agronomie căi interesante și fructuoase de cercetare și aplicații. ■ ’JSle au început să fie folosite la profilaxia se- mințelor. Semințele tratate cu zeamă proaspătă de ceapă și usturoi, care conține principiul activ alicina, sunt perfect sterilizate și apărate împotriva bolilor provocate de bacterii (bacteri- oze) sau de ciupercile microscopice (micoze). Meterezele celulare în apărarea împotriva microorganismelor nezărite, celula este ultima fortăreață a plantei. De obicei, ființele nezărite atacă organele cele mai vulnerabile din cauza lipsei de țesuturi de protecție, și anume fructele și frunzele. Ele pro- cedează ca atacatorii din vechime care își con- centrau asaltul asupra porților de lemn și nu a zidurilor de piatră, mai greu accesibile. Ce poate opune celula vegetală, aparent, fragilă și dezarmată, acestor năvălitori? Desigur că ea își aruncă în luptă propriile ei produse chimice. Acest război invizibil este o cumplită „încleștare" de reacții chimice dintre sub- stanțele de atac ale microorganismelor și sub- stanțele de apărare ale celulei. Prima clarificare a substanțelor antiin- fecțioase ale plantelor a fost făcută de J.L. Ingham („Phythopathologie", 1973). Bariera chimică primară a plantelor o reprezintă proinhibitorii și inhibitorii. Proinhibitorii se găsesc atât la speciile lem- noase cum ar fi pinosilvina, care apără miezul trunchiului de pin, cât și la plantele ierboase, cum ar fi cathecolul, care apără bulbii unor lili- acee, luteona, arma chimică a lupinului, sau hardatina, cu care orezul ține în șah atacurile fungice. Inhibitorii există inițial în plante și ei se acu- mulează în apropierea zonei de infecție pentru a opune rezistență răspândirii agentului patogen în întregul organism. în cele mai multe cazuri, ei sunt compuși cumarinici și acizi hidroxici- namici, de tipul acidului clorogenetic, antisep- tici puternici. Unele bacterii, ca Phytoptora infestans, Erwinia carotovora, Centuria inan- qualis, (râia mărului) sau Pseudomonas tabaci, nu rezistă în fața acțiunii energice a acestui detașament de șoc. Alte ființe microscopice se dovedesc însă imune la aciditate sau secretă 403 www.dacoromanica.ro substanțe alcaline care neutralizează acizii organici. Când această centură de autoapărare este înfrântă, intră în luptă o altă grupă chimică, fenolii. Agentul patogen invadant distrugând membranele protoplasmatice, eliberează feno- laza, care oxidează fenolii, producând chi- nonele, substanțe și mai toxice ce determină sufocarea parazitului. Multe microorganisme sucombă pe aceste metereze. Altele reușesc să treacă și de obsta- colul chinonelor datorită unor contraarme foarte eficiente, patotoxinele, care pot produce fie ofilirea (patotoxine cu masă moleculară mică), fie necrozarea plantelor (patotoxine cu masă moleculară mare), precum și alte simp- tome (cloroza, îngălbenirea, creșterile anor- male etc.). în acest moment critic intervin în luptă cei mai buni luptători chimici ai celulei, fitoale- xinele, produși enzimatici, a căror descoperire, în 1941, de către K.O. Muller și H. Borger este astăzi considerată ca una din cele mai apreciate izbânzi ale fitopatologiei. Fitoalexinele, spre deosebire de alte substanțe de apărare, sunt compuși de novo, adică formați imediat după infecție prin inducția genelor represive sau prin activarea unui sistem enzimatic lent. Prima fitoalexină identificată a fost pisatina, în păstăile de mazăre infectate de Monilia fructi- cola. în ultimii 20 de ani, au fost descoperite și alte alexine (orchinolul în Orchis, resveratrolul în vița de vie, rishitina în cartof, casbena în ricin, saftnolul în Cartamnus tinctoria etc.), ajungându-se la concluzia că toate familiile de plante își au alexinele proprii. Nici alexinele nu sunt infailibile. Unii agenți fitopatogeni sunt capabili să le metabolizeze și să le detoxifice, transformându-le în cele din urmă în dioxid de carbon și apă. La rândul lor, plantele reacționează, metabolizând patoto- xinele și dereglând metabolismul primar al agenților patogeni. Când, în lupta îndârjită din- tre celulă și microorganism iese învingătoare celula, atunci planta se vindecă, păstrând doar urmele luptei, cicatricile. Dacă microorganis- mele înving, planta este invadată, parazitată și moare după un timp. Când însă lupta este nede- cisă, ambii combatanți fiind de forțe egale, între organismul parazitului și al plantei se stabilește un echilibru biologic care aduce unele modi- ficări în funcțiunile plantei și anume ridicarea temperaturii, activarea arderilor, creșterea aci- dității sucului celular și acumularea, sporită de proteine. Și cu insectele fitofage ce trec de bari- era mecanică și chimică plantele duc un subtil „război" biologic, scos prima oară în evidență de biologul german H. Weber („Graundriss der Insecktenkunde", lena, 1966). Se știe că în reglarea metamorfozei insectei iau parte hor- monul larvar (HL) sau juvenil și hormonul metamorfozei (HM) HL, produs de celulele neu- rosecretorii, care împiedică formarea prematură a pupei. HM, numit și ecdisonă (în greacă ekdyso = a năpârli), hormon produs de gan- glionul protoracal, accelerează formarea pupei și transformarea în imago. După Weber, meta- morfoza normală este condiționată de perfectul echilibru între HL și HM. Ca un rezultat al conviețuirii cu aceste insecte vătămătoare, plantele au fabricat metaboliți de apărare echivalenți cu HL și HM. Astfel, după cercetările biologului C.M. Williams (New York, 1970), coniferele nord- americane produc juvabionul, un metabolit ana- log și funcțional cu HL. Acționând ca un hor- mon juvenil, el grăbește formarea la insecte (de pildă Pyrrhocoris), a unei faze larvare supli- mentare, neviabile. La rândul lor ferigile și gim- nospermele nord-americane, ca și unele angiosperme japoneze, produc fitoecdisone, suprahormoni analogi cu HM, dar cu acțiune mult mai puternică, accelerând transformarea pupei în imago, care va fi un adult incapabil de viață, o formă teratogenă. în ambele cazuri, aceste plante își anihilează încă din fașă principalii dușmani. Rezistență naturală și dobândită Cea mai eficientă cale de apărare a plantelor împotriva paraziților criptogamici care le îmbolnăvesc este imunitatea, adică rezistența 404 www.dacoromanica.ro naturală sau dobândită a organismului lor față de toxinele microorganismelor. Fitoncidele, concentrația sucului celular, aciditatea, chinonele, enzimele selective asi- gură, de la caz la caz, o rezistență naturală organismului vegetal. Ne întrebăm dacă planta are acele substanțe specifice de apărare, corespunzătoare anticorpi- lor din organismul animal, ce neutralizează anti- genii (toxinele parazitului). în parte, se poate da un răspuns afirmativ acestei întrebări. Savanții Carbone și Arnaude au reușit să izoleze unele substanțe specifice (deosebite în unele privințe de anticorpii ani- malelor), care au fost denumite pseudoanti- corpi. Astfel, imunitatea la plante se manifestă local (ca și în unele cazuri mai rare la animale), întinzându-se doar în jurul locului infectat. Sub influența antigenului, celulele devin hipersensi- bile, își sporesc reacțiile de apărare și mor rapid, în jurul bacteriilor pătrunse se produce o zonă necrozată (moartă), care constituie un puternic obstacol în calea intrării parazitului. Contribuții prețioase la stabilirea funcționării mecanismului imunologic al plantelor le-a adus în țara noastră, printre alții, prof. C.C. Georgescu care, între 1950 - 1960, studiind zonele portocalii din lem- nul de plop negru, le-a determinat ca zone necrozate, de apărare, stabilind totodată depen- dența culorii lor de intensitatea infecției. în 1965, el a confirmat că în sucul celular al plantelor din zona care a dobândit imunitatea se află un factor antivirotic cu proprietăți ase- mănătoare cu interferonul din imunitatea antivi- rală de la om și animale, care inhibă procesul de multiplicare a particulelor virale și determină apariția unei imunități postinfecționale. Numai că, la plante, imunitatea e localizată la zona de infecție și e vremelnică. Alături de pseudocorpii interni, planta este indirect ajutată de anticorpii externi. în țesu- turile vegetale infectate (tumori, zone necrozate) pătrund niște virusuri specifice pen- tru fiecare bacterie, numite bacteriofagi. Bacte- riofagii, agenți litici, topesc microorganismele pentru a-și crea un mediu nutritiv. Astfel, la sfe- cla de zahăr din tumori provocate de Agrobacterium tumefaciens s-a izolat un bacte- riofag specific. Culturile de bacterii în care au fost introduși acești bacteriofagi nu au mai pro- dus tumori. De asemenea, din morcovii putreziți s-a extras în urma infecției cu Erwinia caro- tovora un bacteriofag ce produce dizolvarea bacteriei chiar în diluații de 1:1000000. Cercetările de genetică, în ultimii ani, au dus la descoperirea a încă unui mijloc celular de apărare și anume genele de rezistență numai față de Phytophthora infestans, care produce mana, iar la grâu 20 de gene de rezistență față de rugina neagră. După Diacov (1969), toate reacțiile de apărare ale organismului se rea- lizează sub acțiunea genelor de rezistență. Imunitatea la plante are o mare importanță teoretică și practică. Teoretic, ea sprijină con- cepția despre unitatea legilor biologice în cele două regnuri vii, prin analogiile ce există între sistemele intime de apărare ale plantelor și ani- malelor. Pornind de la această constatare, cerce- tătorii încearcă să aplice și la plante procedee de imunizare artificială, folosite cu deplin succes la animale și la om, și anume vaccinarea și inocu- larea cu antiser. Vaccinarea - aflată încă în stadiu experi- mental - se face aplicând substanțe extrase din țesuturile bolnave pe suprafața plantelor sănă- toase prin injectarea sau prin introducerea aces- tora în pământ, pentru a fi absorbite de rădăcini. Ușoara stare de infecție va determina reacții interne care vor mări rezistența plantei la un atac masiv al dăunătorilor criptogamici. De alt- minteri, eficiența acestui procedeu a fost dove- dită, întrucât, circa 85% din plantele vaccinate au rezistat unei puternice infecții experimentale, în timp ce același procent de plante nevaccinate, din lotul martor, au fost parazitate și distruse. Antiserul, care cuprinde de obicei bacteri- ofagii, este folosit în plin atac al micro- organismelor parazite, provocatoare de tumori. Alături de utilizarea antibioticelor (penici- lină, streptomicină, griseofulvina, actdiona, tri- cotecina etc.) sub formă de pulberi sau soluții cu care se stropesc solul și părțile aeriene ale plantei, ori în care se cufundă semințele, fitote- 405 www.dacoromanica.ro rapia are la dispoziție și aceste procedee stimu- latoare a imunității. Cercetările de bioinginerie (inginerie gene- tică), deși aflate la început, au realizat pași importanți în direcția obținerii unor soiuri rezis- tente la infecții. în 1956, geneticianul american E. R. Sears a transferat gene de rezistență la rugina brună a grâului, produsă de Puccinia recondita de la gramineea spontană Aegilops umbellulata la grâu, obținându-se pe această cale grâu rezistent la rugina brună. Un alt cercetător, A. Wienhues (1966), a transferat grâului gene rezistente ale pirului (Agropyron intermedium), care îl fac imun la atacurile rug- inii brune și galbene (Puccina striiformis). Apărarea în comun E un lucru bine cunoscut că plantele, datorită imobilității lor sau mobilității reduse (ne referim la fitoplancton sau la plantele natante), sunt destul de vulnerabile, cu toată varietatea mijloacelor de apărare de care dispun. Se mai știe, de asemenea, că întregul efort metabolic al unei plante se concentrează asupra perpetuării speciei, prin asigurarea plasări^ urmașilor într-un cadru ecologic propice vieții. Șansele de supraviețuire a semințelor sunt însă destul de reduse. Cele mai multe - indi- ferent de modul lor de răspândire (prin propriile forțe, cu ajutorul vântului, apei, sau biorăspân- ditorilor) - pier, neîntâlnind un mediu favorabil sau fiind consumate, înainte să încolțească, de animalele frugivore sau granivore. Singura soluție biologică de a învinge opreliștile natu- rale este prolificitatea. Plantele, ca și unele animale (viermii, insectele sau peștii), fabrică un număr impresio- nant de urmași. Gradul de prolificitate este legat (fără ca acest lucru să se constituie într-o lege biologică) de poziția sistematică, de modul de hrănire a plantelor și de tipul fructului. Astfel, plantele parazite și saprofite (torțelul, unele orhidee) produc o mai mare cantitate de semințe decât plantele autotrofe, întrucât probabilitatea de a întâlni o gazdă potrivită sau microrizele simbionte specifice este destul de mică. Ger- menii plantelor inferioare autotrofe (ferigi), saprofite (macromycete) sau parazite (uredi- nale, ustilaginee) sunt mult mai numeroși, proporțional cu producția de semințe a unui exemplar de angiosperm, de pildă. La o rubrică de curiozități din „Science et vie” se estimează că dacă o ferigă din pădurile temperate ar avea proporția unui stejar și în mod ipotetic toți sporii ei ar germina, aceștia ar putea popula o suprafață de peste 10 ha. Cunoscutul fitopatolog român academicianul Traian Săvulescu apre- cia că numărul ecidosporilor de rugina-grâului (Puccinia graminis) care se formează pe o sin- gură gazdă intermediară depășește numărul de 60 de miliarde. De asemenea, fructele uscate indehiscente (capsulele, de pildă) au un număr mult mai mare de semințe decât fructele cărnoase (bacele, dru- pele). Biorăspânditorii care împrăștie de obicei fructele cărnoase oferă o șansă mai mare de difuziune în spațiu decât vântul care, fără unele aparate de plutire (aripioare, filamente, parașute etc.), nu asigură un transport pe o distanță mai mare, prilejuind astfel aglomerări de semințe, unde se risipește și se distruge un imens materi- al germinativ. Așa că toate aceste măsuri de prevedere își au originea în adaptarea plantelor la condițiile biotopului în care viețuiesc. Nu numai anima- lele, dar și plantele slab apărate de consumatori și cu putere de germinație mai redusă se pun sub protecția mecanică ori chimică a unor colecti- vități de specii vegetale mai bine înzestrate bio- logic, cu care se găsesc în raport de simpatie, de afinitate, de bună tovărășie, uneori chiar de sim- bioză. Astfel, în zonele semideșertice ale Africii, unele specii foarte consumate de ani- malele ierbivore, precum și composita Launaea resedaefolia sau anacardiaceea Pistacia atlanti- ca trăiesc în strânsă asociație cu plantele țepoase, bine apărate, ele putând fi întâlnite de botaniști doar în micile insule înconjurate cu aceste bariere inaccesibile oricărui consumator, în felul acesta au putut supraviețui, menținân- du-se astăzi în acest biotop. 406 www.dacoromanica.ro în zona montană, superioară, frumoasa amică (Amica montana) nu poate trăi pe unele soluri sărace decât în prezența denselor covoare de țepoșică (Nardus stricta), graminee care înlă- tură unele specii din asociație datorită colinelor și acțiunii sale de semiparazit permițând acestei composee destul de pretențioase să supravie- țuiască ecologic. Datorită unor substanțe repul- sive pe care le conține, la rândul ei, amica, alungă ierbivorele mari. Pajiștile de țepoșică cu multe exemplare de amică sunt de obicei impro- prii pășunatului. Uneori, agregările masive, deci marile aglomerări de plante (mai ales unicelulare), se transformă în redutabile mijloace de apărare colectivă a speciei sau a speciilor care compun asociația. Iată un exemplu edificator. Spre sfârșitul verii și mijlocul toamnei, când începe revărsarea fluviului Peak, pe coasta Floridei apele devin sângerii, iar aerul se încar- că cu miasme usturătoare. Milioane de pești morți plutesc deasupra undelor și acoperă cu un strat gros plaja litorală, atrăgând imense roiuri de muște. Vechile populații amerindiene numeau acest fenomen „valul roșu“ și, prin tradiție, oamenii erau opriți să culeagă și să mănânce în această perioadă moluștele comestibile, singurele care rezistau acestui val ucigător, dar care provocau îmbolnăviri și chiar intoxicarea mortală a consumatorilor. Și în părțile sudice ale Mării Mediterane au loc astfel de „fluxuri", socotite de egiptenii antici ca un flagel trimis de zei. Analiza microscopică a arătat că „fluxul roșu" este o uriașă aglomerare de fitoplancton. Fitoplanctonul - imensă pajiște plutitoare for- mată din alge monocelulare - reprezintă atât în mediul marin, cât și în cel dulcicol baza primor- dială a vieții. în mările reci, domină diatomeele, iar în mările calde, cocolitoforidele și peridi- neele. într-un litru de apă s-au numărat câteva zeci de milioane de astfel de plante microsco- pice care colorează apa mării cu pigmenții lor. Se știe încă de la mijlocul secolului trecut că alga Trichodesmium erythralum dă culoare ca- racteristică Mării Roșii, iar primăvara și la începutul toamnei, mările și oceanele scot la suprafață o apă bogată în elemente nutritive, ceea ce produce o înmulțire „explozivă" a algelor unicelulare. Se stabilise, de asemenea, că, pentru a se feri, în această perioadă de înmulțire, de rapaci- tatea peștilor fitofagi și a numeroșilor zoopli- ancteri, un număr de circa 20 de specii de alge, în special din grupul dinoflagelatelor, produc acid ascorbic și un metabolit - numit inițial rhamnecid— care acționează ca o toxină extrem de puternică. în 1953, patru universități ameri- cane au inițiat un studiu asupra fenomenului chimic produs de alge pe coasta Floridei. După trei decenii, enigma a fost parțial rezolvată, determinându-se structura brevetoxinei B — una din substanțele otrăvitoare produsă de Ptychodiscus brevis, cunoscut și sub sinonimia de Gymodinium breve. Determinarea a fost deosebit de grea, deoarece cercetătorii nu s-au putut baza pe izolarea acestei toxine liposolu- bile din țesuturile animalelor marine, fiind nevoiți s-o extragă din culturi de alge izolate și păstrate ani în șir într-un rezervor cu apă marină artificială. în acest fel s-au putut izola, în final, 90 mg de otravă pură, folosindu-se diferite metode moderne cum ar fi cromatografia instantanee, fotografierea cu fascicule disper- sate de raze X și programe de calculator pentru a stabili structura toxinei formată din 11 inele, cât și toxicitatea ei asupra peștilor. Studiul pu- blicat în 1983, în „Revista Societății Americane de Chimie" a lămurit într-o măsură misterul înspăimântătoarelor mareei roșii. Forme ciudate de apărare Alături de aceste mijloace - ca să le spunem clasice - de apărare, plantele folosesc unele mijloace incompatibile cu imaginea la fel de clasică pe care ne-am format-o despre plantă. Așa cum am precizat în primul capitol, mijloacele de apărare ale plantelor sunt pasive. Totuși, în cele două situații pe care le vom pre- zenta în continuare, planta reacționează dina- mic, ca și cum reflexul de apărare ar avea la 407 www.dacoromanica.ro bază un impuls nervos, specific - după cum știm doar animalelor. Mimosa pudica este popularizată în orice manual și tratat de biologie și răsfățată în toate grădinile botanice unde constituie un principal punct de atracție datorită frunzelor sale sensi- bile la cea mai mică atingere. Neam de-al salcâmului, cu frunze biparipenat compuse și balonașe delicate de flori roz-violete, mimoza sau senzitiva - cum i se mai spune - formează în Brazilia păduri întregi. Principala ei particularitate este sensi- bilitatea, fapt dovedit în ultimele două decenii de către naturalistul american Backster și la al- te plante care, fără a reacționa dinamic ca Mimosa, își trădează neliniștea din preajma unei primejdii, atunci când sunt conectate la un elec- trograf de tipul faimoaselor „detectoare de min- ciuni" folosite de poliție. Experiențele lui Back- ster dovedesc fără posibilitate de tăgadă că plantele, fără a avea un sistem nervos ca ani- malele, prezintă un grad de sensibilitate și reac- tivitate internă nu numai la excitanți mecanici și chimici aplicați direct, dar și la unele impulsuri bioelectrice pe care le emit animalele cu sistem nervos evoluat din apropiere, impulsuri care de- vin pentru plantă informații asupra unei even- tuale agresiuni. Față de alte plante, Mimosa are imensul avantaj al capacității de reacție exterioară datorită unui mecanism activ de apărare. La subțioara fiecărei frunze și fiecărei frunzulițe se găsesc mici umflături elastice, pline cu apă, numite pulvinule. Acestea reacționează prompt la cea mai mică excitație. Călătorii povestesc că trecând prin tufișurile de mimose, numai zgo- motul pașilor de cai le face să se strângă ca spe- riate. De asemenea, zvâcnirea unei raze de soare sau umbra unui nor produc în frunzișul lor o .vie frământare. Cu atât mai mult, o atingere ușoară provoacă o adevărată reacție în lanț. Fragilul țesut al pulvinulei se strânge cu putere, îm- pingând rapid o bună parte a apei, în jos, prin vasele tulpinei. Umflătura se înmoaie, iar frun- zulițele, lipsite de suportul ce le ținea întinse ca și din cauza propriei greutăți, cad și se strâng dintr-odată, acoperindu-se cu fețele. Excitația este transmisă cu mare viteză de la frunză la frunză, astfel că în câteva clipe toată tufa verde și suculentă ia aspectul unei tufe uscate, inhibând apetitul animalului și determinându-1 să se îndepărteze. După circa 30 de minute - timp în care primejdia a trecut - apa este repom- pată în vase, mărgelușele matrice se umflă, iar frunzele își recapătă înfățișarea obișnuită. Un mister încă nedescifrat pentru oamenii de știință rămâne proprietatea plantei Phytologica electrica din Nicaragua de a se apăra cu ajutorul propriului câmp bioelectric ce o înconjoară. Un animal (și chiar un om) intrat în acest câmp extins pe un diametru de 2 - 3 m în jurul axului plantă, simțind furnicături și amorțeli, evită contactul cu acest straniu „dinam" vegetal. Intensitatea emiterii acestor unde scade în timpul nopții și crește în timpul zilei atingând punctul maxim în jurul orei 14. Acest grafic al intensității bioelectrice ne face să credem că planta folosește energia solară ca sursă pentru obținerea și acumularea bioe- nergiei pe care o iradiază în jur, ca urmare a activității intense a unor țesuturi. Apărarea în condiții nefavorabile de viață „Planta trebuie să-și înfrunte propriul ei des- tin" scria în secolul al XVIII lea celebrul botanist elvețian Senebier. Fixată de sol, ea este expusă arșiței și uscăciunii atmosferice, frigu- lui, chimismului ridicat al substratului. în acest caz, apărarea este singura soluție de supraviețuire. Și, în situația unui organism imo- bil, unica formă de apărare în fața condițiilor limită de viață o reprezintă adaptarea. în mediul acvatic apar două condiții limită de viață care ridică probleme de apărare plantelor: hipersalinitatea apei și temperatura ridicată a lacurilor termale sau gheizerelor, din- colo mult de limita de supraviețuire a organis- melor (+40° - +45°). în cazul apelor hipersaline, plantele sunt confruntate cu două probleme importante: menținerea bilanțului hidric al organismului la o valoare relativ constantă și, totodată, menți- 408 www.dacoromanica.ro nerea echilibrului ionic din umorile organismu- lui. Astfel de ape au o presiune osmotică foarte ridicată și un indice de antagonism crescut. Echilibrul ionic, deci valoarea raportului dintre ioni cu acțiune fiziologică antagonistă (de pildă Na+ care sporește permeabilitatea membra- nelor, și Ca++, care o diminuează), numit de savantul român Eugen Pora rhopie, nu-1 pot realiza în condițiile unei saramuri foarte concentrate decât un număr redus de specii (alge monocelulare, bacterii) cu mecanisme biochimice bine adaptate la mediu. Unele alge cianofite din genurile Hormidium și Oscilltoria trăiesc în ape termale la +85°, iar bacterii (Thermococcus) au fost găsite și în ape având 90° C. Termorezistența acestor organisme se datorește punctului de to- pire crescut al principalelor lor lipide, superior față de al altor genuri sau specii. Deosebit de interesante sunt și bacteriile cu rafide de siliciu descoperite în apele fierbinți ale gheizerelor, ale căror proprietăți au fost studiate de savantul rus Prohorov. încastrarea organis- mului într-o crustă de siliciu apără aceste plante microscopice de aburii fierbinți ai gheizerelor, care ating uneori +150° C. Aceste formații sili- cioase care, aglomerate, dau naștere mineralului numit fianit, reprezintă forma cea mai pură a siliciului. Fibrele optice de fianit au intrat de scurt timp în atenția microelectronicii și a tehnicii telecomunicațiilor. Pe uscat, mediile cele mai ostile vieții sunt: tundra alpină, zona ghețarilor polari și deșer- turile. Regimul climatic al zonei alpine se caracte- rizează prin vânturi puternice, precipitații frec- vente și abundente, temperaturi constante (- 20° C și, respectiv, +50° C), variații termice și chimice în funcție de unii factori edafici, cum ar fi natu- ra substratului. împotriva vânturilor puternice, plantele se apără prin adaptări adecvate: tufe târâtoare și închircite (jnepeni, Leiseleurid), rădăcini care depășesc de 10 - 20 de ori în volum partea aeri- ană, ca la arborașul Eurotia ceratoides, care crește în Pamir, la înălțimi de peste 4000 m, sau pernițe scunde și dense care nu sunt afectate de vânt, frânat în imediata apropiere a solului (Silene acaulis, Adrosace, Saxifraga). Cu toate ploile abundente, evaporarea ridicată din cauza vânturilor și insolației, ca și conductibilitatea rapidă a apei printre stânci și grohotișuri impun anumite forme de adaptare. în primul rând, un sistem radicular extins sau rădăcini pivotante ce pătrund adânc în fisurile umede ale stâncilor. în același timp, pentru a împiedica evaporarea intensă, unele, plante alpine prezintă frunze ce- rate {Rhododendron, Leiseleurid), sunt îmbră- cate într-o pâslă argintie: floarea reginii (Leontopodium), paraipanul (Antennaria), siminocul african (Helichrysum), Espeletrisia din Anzi, sau devin suculente ca verzișoara (Sempervivum), iarba grasă (Sedum), grășă- toarea (Crassula). O caracteristică a speciilor alpine este modul de a se apăra împotriva temperaturilor joase care produc vătămări datorită înghețării apei în țesuturi și uscarea organelor supraterane. Deoarece temperatura plantei este aceeași ca și a aerului înconjurător, singura ei adaptare este călirea, proces care are loc toamna, când încep primele nopți reci. Călirea produce unele modi- ficări fizico-chimice în protoplasmă. Ca urmare a concentrării zaharurilor, se produce o bruscă sporire a concentrării sucului și o creștere a pre- siunii sale cu câteva atmosfere. în acest fel, lichidul celular poate rezista până la temperaturi de la -20° C până la —40° C. Un proces opus, de descălire, are loc primăvara, odată cu încălzirea aerului. Asprimea climei polare nu împiedică totuși existența celor circa 140 de specii vegetale care au fost identificate până în prezent pe ghețuri sau zăpezi. Caracteristice pentru înghețurile veșnice sunt algele nivale. Ca vestita algă a zăpezilor (Chlamydomonas nivalis) să se dez- volte bine, are nevoie de multă lumină și de o vreme foarte răcoroasă, deoarece la temperatura de +4° C moare. Pentru a supraviețui, ea își creează o ambianță favorabilă proprie. Algele trăiesc în colonii, ascunse în gropițe produse de topirea zăpezii în jurul lor. Adesea, apa de la suprafața coloniei îngheață și cuva cu alge apare acoperită cu o pojghiță subțire de gheață, care 409 www.dacoromanica.ro constituie un veritabil adăpost. în mica seră for- mată, temperatura se poate menține multă vreme în jurul lui zero grade. Coloniile, când sunt alăturate, formează sub zăpadă un adevărat sistem de „răsadnițe naturale". Pentru a-și asigura căldura necesară proce- sului de fecundație, unele specii își înzestrează corola cu „sisteme optice" menite să capteze mai multe radiații calorice sau să reglementeze cantitatea de căldură transmisă pe diferite lun- gimi de undă ale spectrului solar. Botanistul canadian Peter Kiwen a constatat că un neam de mac (Papaver arcticus) care crește în insula Eimer la vest de Groenlanda, insulă rece, dar cu grad sporit de însorire, folosește razele solare captate. Petalele florii formează o parabolă și, după cum arată calcule geometrice simple, razele solare converg către centrul florii, unde se găsesc staminele și pistilul. Prin aceasta nu numai că se realizează accelerarea proceselor vitale în cel mai important organ al florii, dar se formează și o zonă termică atrăgătoare pentru insectele care, căutând un loc pentru încălzit, realizează și polenizarea încrucișată. Ampla- sând în centrul corolei un cuplu termoelectric dintr-o sârmă foarte subțire, Kiwen a constatat că temperatura era cu 8° mai mare decât a me- diului înconjurător. Culoarea florilor nu este întâmplătoare în micile „grădini" polare, unde întâlnim o serie de plante caracteristice ca gențiane (Gentiana algi- da), dediței (Anemone alba), saxifrage (Saxifraga nivalis). Domină culori care resping razele prea concentrate, reflectate de oglinzile ghețurilor și zăpezilor (albul) sau care reflectă spectrul ultraviolet (violaceul, purpuriul intens, galbenul), primejdios pentru metabolism. Scurtul anotimp de vară nu ajunge adesea pentru maturizarea semințelor. De aceea, în Groenlanda, de pildă, la jumătate dintre specii, florile se formează cu un an înainte, astfel că înflorirea poate să se producă foarte timpuriu. Unele specii, ca hreanul polar (Cochlearia arc- tica), iernează sub zăpadă în stare înflorită. Deosebit de interesante sunt și speciile aperi- odice, ca de pildă mica cruciferă Braya humilis. Dezvoltarea ei se întinde pe mai mulți ani și se întrerupe temporar în timpul iernii, în orice sta- diu s-ar găsi. Aceste specii, independente de vara scurtă, înfloresc fie la începutul sezonului de vegetație, fie mai târziu, mugurii putând fi formați și cu doi ani înainte. în zona polară plantele nu se pot dezvolta din cauza coacțiunii principalilor factori defa- vorabili: scurtimea sezonului de vegetație (60 - 80 de zile între iunie și septembrie) și uscăci- unea care produce grave vătămări. Se adaugă, de asemenea, vânturile puternice, menținerea permanentă a stratului de zăpadă, deci a înghețului solului, și a incapacității apei de a-1 transvaza, ceea ce nu permite fixarea și ger- minarea semințelor. Singurii subarbuști care populează versanții arctici mai adăpostiți de vânt sunt sălciile pitice, asemănătoare celor alpine (Salix nana, S. lapponum, S. phylicifolia, S. lanata), argințica (Dryas drummondi) - specie pionier în Alaska — neamuri pitice de arin și mestecăniș, amestecate cu licheni, mușchi, rogozuri. La antipodul zonelor înghețate se află deșer- turile tropicale, caracterizate prin contraste mari de temperatură (de la +50° C până la câteva grade sub zero noaptea), sol nisipos sau pietros, lipsit de apă, uscăciune atmosferică, vânturi pustiitoare. Plantele deșerturilor, la fel de curajoase ca și cele alpine sau arctice - prezintă o serie de adaptări adecvate. în primul rând, se constată o adaptare a sis- temului radicular la condiții de uscăciune. Aici pot exista două soluții. Când rădăcinile sunt scurte și nu pot pătrunde până la pânza freatică, ele se ramifică enorm orizontal, pentru a reține cât mai multă apă de infiltrație. Când apa de infiltrație nu rămâne în straturile superficiale, rădăcinile se alungesc puternic pe verticală. Tipic este cazul spinului de deșert - Alhagi camelorum - la care lungimea rădăcinilor atinge 25 - 30 m, sau al pepenului african „nar- ras" (Acanthsicyos horrida), care absoarbe apa de la 10 - 15 m adâncime, o acumulează și o ține la dispoziția plantei, ceea ce explică, în cumplitele condiții de secetă, prezența la această specie a unor fructe bacciforme, de 1 - 410 www.dacoromanica.ro 2 kg greutate. în al doilea rând, trebuie amintite adaptările sistemului foliar la regimul de secetă, în vederea reducerii pierderilor de apă, care pot fi realizate în mai multe chipuri: - prin micșorarea limbului foliar, ca la dro- bul deșertic (Genista saharae), măturică de deșert (Kochia seditifolia) etc.; - prin răsucirea limbului, astfel încât sto- matele să se afle într-un spațiu mai închis, reducându-se astfel transpirația. Un exemplu complex îl oferă iarba argintie (Anhistinia) din deșertul australian ale cărei tulpini și frunze se îndoaie și se împletesc ca un fel de coif care apără baza verde a plantei până la venirea anotimpului ploios; - prin scăderea numărului frunzelor sau dis- pariția lor permanentă sau temporară ca la sa- xaul (Haloxylon); - prin sclerificarea țesutului mecanic al lim- bului foliar și acoperirea frunzelor ca și a tulpinilor cu pâslă de peri. Adaptarea morfologică este însoțită și de cea fiziologică. în solurile deșerturilor, soluția este concentrată și are presiune osmotică mare. Deci, pentru absorbirea ei, plantele xerofite tre- buie să-și sporească presiunea osmotică până la 70 - 80 atmosfere, prin concentrarea sucului celular. De asemenea, reducerea transpirației se realizează pe cale articulară și prin stomate, care se închid imediat, împiedicând astfel sporirea concentrării sucului celular. Se merge până la inhibări ducând la „flămânzirea** plantei, la reducerea metabolismului prin blocarea schim- bului de gaze și fotosinteză. în pustiurile cu ariditate extremă, prin reducerea la maximum a funcțiunilor vitale, plantele supraviețuiesc — datorită creșterii foarte lente - într-o formă pipernicită timp de zeci și sute de ani. Este cazul micuței Eurotia cera- toides de pe podișul înalt și inospitalier al Pamirului, care atinge o vârstă de 300 - 350 de ani. Plantele suculente se caracterizează prin aceea că sunt capabile să acumuleze apa, con- sumând-o apoi cu mare economie în timpul secetei. Ele au rădăcini superficiale, cărora le crește rapid în perioada de umezeală un ade- vărat păienjeniș de ramificații. Apa absorbită lacom este acumulată în parenchimul acvifer al frunzelor cărnoase (la crassulacee) sau în tulpini suculente și țepoase (cactuși, agave, euforbia- cee), ori umflate la bază ca niște imense butoaie (Cissus laza din Madagascar, Cavanillesia arborea din Brazilia, Brachychiten australe din Australia). La plantele suculente, stomatele se deschid doar noaptea și stau închise în tot tim- pul zilei, reducând mult funcțiile vitale, ceea ce explică lenta dezvoltare a acestora. Este așa- numitul „efect de Saussure**. Acolo unde plantele deșertice trăiesc pe soluri sărăturoase, suculența lor se datorește acumulării puternice de cloride, ceea ce duce la concentrația sucului lor celular. Este cazul familiei Mesembry- antaceae, plante caracteristice pustiurilor din sudul Africii. Plantele higroscopice, în lipsa umezelii solului, își procură apa atmosferică cu ajutorul părților aeriene. Reamuria hirtella, arbust co- mun din deșerturi sărate ale Egiptului și Arabiei, secretă înainte de răsăritul soarelui, în anotim- pul uscat, o exudație sărată care se depune pe ramuri ca un manșon. Higroscopicitatea sării face ca vaporii de apă din aer să se condenseze în timpul nopții. Astfel că, în vreme ce împrejur totul este uscat, tufele de Reamuria șiroiesc de apa ce se strânge la rădăcină. La alte plante, sto- matele extrem de numeroase și adaptate co- respunzător (stau tot timpul deschise) absorb slaba umezeală atmosferică din ceață sau din rouă ce se formează în unele pustiuri. Astfel, străvechea plantă toumba (Welwit- schia mirabilis) din pustiul Namibiei (sud-ves- tul Africii) captează slabii vapori de apă din ceața oceanică ce acoperă pe o adâncime de 80 km, între orele 6 și 930 dimineața, aceste regiuni, cu ajutorul rețelei foarte dese de stomate (22 100/cm2), care stau deschise în tot acest timp, închizându-se brusc după ridicarea ceții. Apro- ximativ același procedeu îl folosește și legumi- noasa Centrosema pubescens, care absoarbe prin stomate rouă din aer, surplusul de apă dându-1 solului. Astfel, după o secetă de 5 luni (timp în care ierburile și copacii se usucă), Centrosema este capabilă nu numai să trăiască, 411 www.dacoromanica.ro ci și să-și mențină umiditatea în jur, dând posi- bilitate arborilor din sfera ei să aibă un frunziș verde. Planta Foureraya din insulele Capului Verde, caracterizate prin uscăciune și cețuri abundente, nu folosește stomatele pentru captarea apei, ci niște canale foliare acoperite cu un înveliș gros și lucios pe care se condensează apa din ceață și se scurge pe pământ la baza tulpinei. Locuitorii insulei profită de ingeniozi- tatea plantei - scrie V. Slonovschi - plantând zeci de plante pe o anumită direcție, orientând frunzele în așa fel încât toate picăturile să se scurgă într-un canal colector. Cantitatea de apă colectată de o astfel de „instalație" se ridică la 200 litri în 34 de ore, dar poate ajunge și la 600 litri, când ceața este foarte densă. La aceste forme de adaptări defensive provocate de condițiile limită de viață se adaugă încă două mijloace de apărare ingenioase și efi- cace pentru ca planta să-și asigure perpetuarea speciei: viviparitatea și polenizarea dublă. Sunt adaptări aparent împotriva firii, dar la care plan- ta recurge în situații extreme, când înmulțirea este pusă în primejdie fie de condiții neprielnice de mediu, fie de împrejurări climatice când lucrurile iau o întorsătură defavorabilă. Atât în regiunea alpină, cât și în zona arc- tică, unele plante cu ciclu mai lung de viață recurg, în situații critice, la înmulțirea prin pui vii, formă de reproducere specifică lumii ani- male. Pentru aceasta o parte din flori se trans- formă în muguri foliari și germinează direct pe planta-mamă, cum se întâmplă cu firuța alpină, Poa alpina f. vivipara, sau se preschimbă în bulbili, care înrădăcinează îndată ce cad pe pământ, fenomen citat la troscotul-de-munte (Polygonum viviparum). în zona arctică, viviparitatea apare mai frecvent, ea fiind întâl- nită la circa 2% din speciile cunoscute, aparținând mai ales familiilor graminee, poligonee și cariofilacee. Un caz practic de viviparitate, produsă de condiții speciale de mediu, îl întâlnim la man- grove - tufișuri de arbori și arbuști ce cresc pe țărmurile înmlăștinate ale oceanelor Atlantic, Indian și Pacific, puternic spălate de flux și reflux. Fructele copacului-pe-picioroange (Rhizo- phora mangle) - unul din componenții de bază ai mangrovelor — sunt niște organe lungi de circa 50 cm, grele, care în partea de sus poartă un muguraș, iar în partea de jos prezintă un colț ascuțit, din care vor apărea, în câteva ore, rădă- cini destul de puternice pentru a iniția noua plantă. Astfel, Rhizophora își crește în propriul ei trup embrionul, eliberându-1 în mediul încon- jurător gata încolțit. Planta recurge la acest sis- tem de înmulțire din cauza locurilor neprielnice unde trăiește. Fluxul și refluxul mătură periodic țărmul regiunilor unde trăiesc arborii cu picioroange. Dacă planta s-ar înmulți prin semințe acestea ar avea nevoie de cel puțin 2-3 zile să încolțească și de cel puțin 5-6 zile pentru a-și forma un sis- tem radicular capabil să reziste deplasărilor apei. în acest timp, însă, refluxul, ar smulge-o cu ușurință și ar transporta-o către largul ocea- nului, unde s-ar pierde. Viviparitatea este în acest caz un mijloc de a scurta la maximum o perioadă de germinație. Gata formată, planta, căzând pe sol, își dezvoltă cu repeziciune rădăcinile. Să nu uităm că puiul de Rizophora are la dispoziție doar cele 12 ore ale perioadei de reflux, când mâlul se descoperă prin retragerea apelor. Dacă următorul flux l-ar găsi insuficient de puternic fixat, existența speciei ar putea fi în primejdie. La unele plante zoohore, unde polenizarea se face încrucișat, cu ajutorul insectelor, întâl- nim ca măsură de precauție dublarea sistemului de polenizare. Se întâmplă, fie din cauza unor condiții climatice defavorabile, fie din cauza dispersării prea mari în spațiu, ca insectele po- lenizatoare să nu-și facă apariția. în momentul când plantele sunt în pericol de a nu-și fi îndeplinit funcția vitală, aceea de a lăsa urmași, ele recurg la autopolenizare. Un fel de exemplu îl oferă orhideele tropicale, iar în pădurile românești, cuibușorul (Neottia nidus avis). Nor- mal, cuibușorul folosește polenizarea încru- cișată, făcând ca, prin explozia sistemului, cele două polinii să se lipească de capul sau corpul insectei. Atunci însă când vizita întârzie și coro- 412 www.dacoromanica.ro la îmbătrânește, polenul se usucă și cade pe stig- mat, asigurând autopolenizarea. Deși toporașul (Viola odorata) folosește po- lenizarea încrucișată, deoarece este vizitat cu plăcere de insecte, el totuși își păstrează ca o „marjă" de siguranță, în cazul nefericit al lipsei polenizatorului, și posibilitatea autopolenizării. Numai că floarea de primăvară și vară, constru- ită pentru polenizarea încrucișată, nu poate fi folosită pentru autopolenizare ca la orhidee. Atunci, spre toamnă, planta dă naștere altor flori care nu se mai deschid către lumea insectelor, ci, acoperindu-se cu gluga sepalelor, execută autopolenizarea în taina acestui veșmânt de pro- tecție. B. CUM SE APĂRĂ ANIMALELE ARGUMENT Apărarea este una din principalele laturi dialectice ale vieții. Fără un mijloc sau un alt sistem organizat de apărare, atât individul căt și specia nu pot supraviețui. Iată deci că unul din principalele eforturi de adaptare a ani- malelor în lupta pentru existență se îndreaptă către apărare. Uneori e greu să facem o deli- mitare fermă între cele două laturi antagonice ale existenței, apărarea și agresiunea. Veninul șerpilor, de pildă, servește la apărare, dar și la atac. Mobilitatea servește deopotrivă și urmăritului și urmăritorului. Așa că, în astfel de cazuri, procesul de adaptare trebuie privit în bivalența lui. Incertitudinea condițiilor de existență, ca și numărul impresionant de dușmani care pândesc fiecare specie (chiar și pe acelea care sunt la adăpost de atacatori și par invulnerabile prin remarcabila lor forță fizică sau eficiența mijlocului de apărare), au obligat indivizii să-și perfecționeze neîncetat — potrivit structurii gradului lor de organizare și mediului de viață în care trăiesc - un mijloc sau altul de apărare. Nu rareori aceste mijloace ne uimesc prin inge- niozitate și eficiență, descrierea lor putând fi cel puțin la fel de palpitantă ca și paginile unui roman de aventuri. Cunoștințe și observații răzlețe cu referire la această temă se găsesc în clasicele și magis- tralele lucrări ale lui Darwin, Bates, Wallace și Miiller. Fabre ne prezintă câteva din mijloacele de apărare ale insectelor. Brehm le amintește și la alte grupe zoologice în celebra sa „Lume a animalelor". Poate cel mai pasionant aspect al acestei probleme de adaptare biologică, unde natura a risipit uriașe resurse de fantezie, inge- niozitate și înțelepciune, și anume homocromia și mimetismul, a găsit în lucrarea lui H. Cott, „ Culoarea și forma protectoare la animale ", apărută în 1940, o merituoasă împlinire. Con- tribuția românească se datorește mai ales pro- fesorului C. Bogoescu și cercetătoarei Ștefana Boldor, concretizată în lucrarea „Homocromie și mimetism", apărută în 1965 în „Editura ști- ințifică ", ca și profesorului N. Botnariuc, în valorosul și moderntd său curs de „Biologie generală", apărut în 1979. De altfel, Botnariuc, în amintitul curs (pag. 222) încearcă o sistematizare a formelor de apărare, pe care le încadrează în capitolul mai larg al relațiilor interspecii. Formele de apărare sunt legate de unul din principalii fac- tori de selecție naturală, relațiile victimă-duș- man. Ca urmare a acestor relații bilaterale se poate vorbi mai întâi de o apărare individuală fie pasivă, realizată prin protecție fizică (solzi, carapace, cochilii, rularea corpului, țepi etc.), protecție chimică (substanțe toxice, urticante, metaboliți) și comportamente de apărare (tana- toza), fie activă (fuga, îngroparea, apărarea prin dinți și gheare, autonomia). Ei i se adaugă o apărare colectivă, realizată prin agregări, deci prin aglomerări masive, indivizi specia- lizați în apărarea colectivității, ecloziune con- centrată etc. In alte cazuri, apărarea implică relații multilaterale, mediul ambiant devenind un intermediar activ între pradă și prădător. Aici intră fenomenele de mimetism, homocro- mie și imitație. Desigur că o astfel de schemă nu epuizează nesfârșitele varietăți ale mijloacelor de apărare. Ne vom îngădui, pe parcursul cărții. 413 www.dacoromanica.ro s-o îmbogățim și cu alte forme de apărare, în cazurile când locul agresorului este luat de condițiile critice de mediu care periclitează existența speciei, obligănd-o să ia măsuri de conservare, indiferent de spectaculozitatea și eficiența adaptărilor. Nici un mijloc de apărare, oricât de bine ar fi pus la punct, nu este perfect, nu are valoare absolută. „ Cu alte cuvinte - spune Botnariuc - niciodată prada nu devine invulnerabilă față de dușmani. Acest lucru nici nu ar fi imposibil; sis- temul răpitor-pradă evoluează ca un tot; pe măsura perfecționării mijloacelor de apărare ale prăzii perfecționează și cele de atac ale răpitorului. Esențial este ca să supraviețuiască nu toți indivizii din populația pradă, ci un număr suficient pentru a asigura menținerea populației și, deci, a speciei date. " Și la animale, orice specie are mai mulți dușmani. Dintre aceștia, unul sau o anumită categorie de prădători sunt mai importanți, mai primejdioși. Ca și la plante, mijloacele de apărare care se rețin prin selecție sunt menite să protejeze animalele tocmai împotriva celor mai primejdioși dușmani imediați sau a acelor condiții de mediu care compromit existența speciei. 1. APĂRAREA CU MIJLOACE ANATOMICE Posesorii armelor „albe“ Coamele, colții, cleștii ascuțiți la animale reprezintă echivalentul suliței, săbiei, cuțitului îndoit, deci arme redutabile din arsenalul mij- loacelor de apărare sau, eventual, de atac. In ce privește coamele, pe scară zoologică le vom găsi folosite oarecum la extremitățile acesteia: în lumea insectelor și în aceea, mult mai evolu- ată, a mamiferelor. Insectele au câțiva purtători de coame. Cel mai celebru este nasicomul (Oryctes nasicor- nis), un adevărat rinocer în lumea gândacilor, unul dintre uriașii gâzelor de prin părțile noas- tre, alături de rădașcă, de buhaiul-mare-de-baltă și de croitor. Ceea ce impresionează la nasicom, un obișnuit al nopților de august, când își pornește zborurile nupțiale, este frumoasa și solida lui armură roșiatic-maronie, dar mai ales cornul lui îndoit, lung de 0,8 - 1,8 cm, care îi împodobește capul. Forța cornului este de-a dreptul impresionantă. S-au făcut experiențe amuzante, așezându-se în fața nasicomului anu- mite obiecte grele. S-a constatat cu surprindere că, opintindu-și cu nădejde cornul, gândacul rinocer, cum i se mai spune, deplasează și dă peste cap cutii cu alice de plumb cântărind 800 - 1200 g, ceea ce reprezintă o greutate aproxi- mativ de 50 de ori mai mare decât greutatea pro- priului său corp. Dacă aceeași operație ar fi efectuată de un om de circa 70 kg, el ar trebui să împingă și să răstoarne, proporțional, un obiect cam de 3.500 kg! în imensitățile apelor oceanice întâlnim un neam de delfin purtător al unui „sfredel“ demn de invidiat. E vorba de narval {Mondon mono- ceros), locuitor al Atlanticului de nord. El inspira în Evul Mediu adevărate povești de groază printre marinari, care îl asimilau acelui monstru marin vinovat de găurirea fun- dului corăbiilor și scufundarea acestora. Dând la o parte exagerările, vom reține totuși un grăunte de adevăr. într-adevăr, narvalul prezintă o par- ticularitate interesantă: din caninul stâng se dez- voltă la mascul un fel de com răsucit de 1,50 -2,50 m lungime, cu diametrul de bază de 8 - 12 cm, capabil oricând să perforeze lemnul unei bărci, când animalul e iritat sau urmărit. Pe uscat, cel mai impozant purtător de com este fără îndoială rinocerul-indian (Rhinoceros unicornis). Este un buldozer viu. Lung de aproape 4 m, greu de 2.000 kg, acoperit cu platoșă formată din tegumente groase, separate prin pliuri și plăci, el poartă pe nas un com tocit de aproximativ 50 - 60 cm, cu vârful ușor curbat înapoi. Iritat, se apără izbind violent cu cornul. Mașinile care pornesc în capturarea lui au blindaje speciale, pentru a rezista șocurilor formidabile ale animalului și forței de penetrație a cornului, capabil să sfărâme caroseria unei mașini obișnuite. Exceptând familia cămilelor (Camelidae), toate celelalte rumegătoare sunt purtătoarele 414 www.dacoromanica.ro unor coame mai mult sau mai puțin viguroase, simple sau ramificate. Explicația acestei „înar- mări“ este simplă. Rumegătoarele, fără excep- ție, sunt ierbivore și expuse pericolului de a cădea pradă animalelor carnivore. Unele din ele, cum ar fi căprioarele, ființe agile, sunt dotate cu o remarcabilă viteză. Coamele sunt folosite în ultimă instanță, ca la cerbi sau țapi, împotriva lupilor. Altele însă, masive și greoaie, nu-și pot ține la distanță dușmanul decât opunându-i o pereche de coame puternice, acționate cu energie de un gât musculos. Recordul de mărime a coamelor îl dețin elanii uriași (Alces gigas), care trăiesc în Alaska. La dimensiunile lor impresionante - 2,40 m înălțime, 3,20 m lungime - să nu ne mire faptul că anvergura coamelor atinge uneori 2 m. însă cele mai prețuite podoabe, trofeele care împodo- besc panopliile cinegetice ale vânătorilor pasionați, sunt coamele de cerb-roșu sau nobil (Cervus elaphus) din pădurile central și vest- europene. Exemplarele vânate în țara noastră, în greutate de peste 350 kg, dețin și recordul mon- dial absolut de mărime și greutate a coamelor. Astfel, trofeul unui cerb nobil, împușcat în pădurile carpatice, a atins greutatea de 33,70 kg, când în mod obișnuit coamele cerbilor cântăresc cam 9-10 kg. Goana după trofee explică de altfel și rărirea considerabilă, iar, în unele țări, chiar degenerarea și dispariția cerbului nobil. între coame și colți se situează brișcă ascuțită a peștelui-sabie (Xiphias gladius), ade- seori pescuit pe țărmul sudic al Italiei, cât și pe cel oriental al Statelor Unite ale Americii, pește lung de 2,5 - 3 m, acoperit cu o piele zgrunțuroasă în loc de solzi. Principala sa par- ticularitate o constituie maxilarul superior alun- git în formă de sabie, lipsit de dinți și cu margi- nile foarte tăioase, o excelentă armă de apărare contra atacatorilor. în privința colților, deținătorii tuturor recor- durilor rămân elefanții africani cu urechi ascuțite (Loxodonta africana). Cei mai lungi colți au fost înregistrați în 1903 pe teritoriul actualului stat Zair: unul avea 3,49 m, celălalt 3,35 m, iar greu- tatea fiecăruia oscila în jurul a 100 kg. în pădurile din ținuturile calde, felidele (tigrii și panterele) se remarcă prin caninii lor deosebit de dezvoltați, care nu întrec însă în lungime și periculozitate colții încovoiați ai mistrețului (Sus scrofa) din pădurile noastre. Aceste pumnale îi servesc celui din urmă și la răscolirea pământului în căutarea ghindei și ji- rului, dar și la apărare, în cazul când e atacat. Cleștii, arme de sfârtecare și sfărâmare, apar la insecte, ca o formă a mandibulelor, și la raci și crabi, ca o transformare a maxilarelor. Dintre insecte, cea mai puternică este gân- dacul-Hercule (Dynastes hercules), comun în pădurile tropicale, care-și merită numele datorită proporțiilor sale puțin obișnuite în lumea gândacilor (are o greutate de 200 - 250 g) și cleștilor săi puternici, de o constituție aparte: cel superior seamănă cu un iatagan ușor curbat, iar cel inferior, mai scurt, aduce cu o cange. S-a constatat că, unind cu forță capetele cleștilor, gândacul-Hercule poate perfora o bucată de lemn groasă de 1 - 2 cm. Omologul lui în pădurile noastre de stejar este vestita rădașcă (Lucanus cervus). Fălcile masculului seamănă cu niște coame de cerb, de unde îi și vine numele științific. Folosite în perioada împerecherii, când prin forța acestora sunt răsturnați și goniți concurenții, „coamele" îl păzesc - și nu fără succes - de păsările insec- tivore și de alți dușmani. în familia racilor, foar- fece impozante, lungi de 8 - 9 cm, posedă crab- ul-cu-buzunare (Cancer pagurus), „păianjenii- de-mare“ (Maja verrucosa) și homarul (Homarus vulgaris), fără îndoială, alături de langustă (Palinurus vulgaris), cel mai răsărit crustaceu, al cărui clește mai mare poate atinge 12 cm lungime și 100 g greutate. Carcase invulnerabile în muzeele de istorie sau în vechile castele feudale, odată cu panopliile de arme atenția ne este atrasă de armuri, acele schelete de oțel care apărau luptătorul pedestru sau călare de lovi- turile de spadă sau de suliță, de săgețile arbaletelor, de izbiturile năprasnice ale ghioa- 415 www.dacoromanica.ro gelor și buzduganelor ghintuite. Astfel de „armuri" intră și în arsenalul de apărare al mul- tor specii de animale, începând chiar cu primele trepte ale scării zoologice. Deși fac parte dintre protozoare, deci dintre cele mai „simple" ființe de pe pământ, foraminiferele și radiolarii au un schelet deo- sebit de complex. Armura foraminiferelor are forma fie a unui cilindru alungit, fie a unei mici sfere sau a unei cochilii de melc. Numuliții (așa- numiții „bănuței"), uriași în lumea foraminife- relor, ținând seama de diametrul lor de 2 - 3 cm, au jucat un rol important în perioada cretacică la formarea imenselor depozite de calcar numulitic, folosit ca piatră de construcție. Spre deosebire de foraminifere, radiolarii prezintă în protoplasma unicei lor celule un fel de capsulă formată din materia organică și străbătută de pori. Această capsulă înconjoară endoplasma care conține nucleul și o serie de sferule de ulei menite să scadă greutatea speci- fică a animalului, înlesnindu-i plutirea. Radio- larii își datoresc faima scheletului lor delicat, clădit din bioxid de siliciu sau sulfat de stronțiu, care întrece sub raport arhitectonic tot ceea ce fantezia dezlănțuită a unui pictor sau sculptor ar concepe în cele mai năstrușnice viziuni. Bogăția inepuizabilă de forme: stele cu raze multiple, sfere de grilaj de dantelă, colivii fine, coifuri și alte formațiuni au uimit pe cercetătorii din vea- cul al XlX-lea. Marele biolog evoluționist Haeckel le-a considerat „forme măiestre ale naturii". Ele continuă să uimească pe zoologii contemporani care an de an completează „atla- sul" formelor geometrice ale „armurii" acestor ființe microscopice. Și cochiliile melcilor și scoicilor constituie un scut redutabil de protecție. La gasteropode (melci) și lamelibranhiate (scoici), forma, grosimea și neregularitățile de suprafață ale cochiliei (așa-numite puncte de rezistență, for- mate din aglomerări de material) reprezintă tot atâtea adaptări la forța de „sfărâmare" a prădă- torilor, dar și la intensitatea curenților de apă, care, învârtejind nisipul, pot izbi de stânci ban- curile de scoici sau de melci. Caracteristice în acest sens sunt cochiliile melcului-de-sidef (T/vchus), de formă conică, cu pereți groși și rezistenți, ori cochiliile stridiilor (Ostrea), cu atât mai groase și mai neregulate cu cât ani- malul viețuiește într-o zonă mai populată și mai agitată a platformei continentale. Adevărați cavaleri feudali împlătoșați, aricii-de-mare (Echinus) au corpul lor globulos complet acoperit cu o carapace formată din plăci calcaroase dispuse radiar în 20 de șiruri. Și, pentru a spori parcă siguranța platoșei, echinizii sunt înarmați cu spini mobili, de unde le vine și numele. Toate grupele de vertebrate își au reprezen- tanți „cuirasați". Astfel, în mările reci ale nordu- lui trăiesc aproximativ 40 de specii de zăvloace - cuirasate din familia Agonidae. Capul și corpul lor sunt prevăzute cu plăci mari osoase, ceea ce dă animalului un aspect aproape poligonal. Botul este înconjurat de ghimpi îndoiți. Plăci și cocoașe se întâlnesc și la Cyclopteride, așa-numiții pești-lantemă, din care cel mai cunoscut este iepurele-de-mare (Cyclopterus lumpus), al cărui disc abdominal ca un pieptar de armură se poate fixa atât de pu- ternic, încât nu se desprinde decât sub acțiunea unei forțe de tracțiune de cel puțin 40 kg. însă cele mai bine înzestrate cu armuri dintre verte- brate rămân neamurile de broaște țestoase. Numele și-l datoresc carapacei ce le acoperă corpul format dintr-o platoșă dorsală, mai mult sau mai puțin boltită, și una ventrală, turtită. în cuirasa astfel formată, majoritatea broaștelor țestoase își pot trage gâtul lung și mobil, capul mic și membrele. Această platoșă osoasă este acoperită pe dinafară de un înveliș, care constă din plăci cornoase, dispuse regulat, derivate ale epidermei, semn de deosebire pentru multe din cele peste 200 de specii de chelonieni cunos- cute. Carapacele țestoaselor, ca și armurile ca- valerilor feudali, pot fi încrustate cu motive deosebit de atrăgătoare. De pildă, la broasca- țestoasă-cu-stele (Testudo elegans) din India estică, țesutul negru cuprinde desene galbene în formă de stele. La broasca-țestoasă-panteră (T. pardalis), fondul galben-ocru sau verzui este împestrițat de pete negre, închipuind blana aces- tui felid. 416 www.dacoromanica.ro Uneori, chelonienii ating proporții uriașe și dovedesc o forță remarcabilă. Exemplarele bătrâne de broască-țestoasă-elefant din Galapa- gos (T. elephantopus) ating 450 kg și pot căra pe spinare 2-3 copii fără să dea semne de efort. Cu puțină fantezie, și rinocerii-indieni, de care am mai vorbit, pot fi asemuiți cu acei cai folosiți de cavalerii feudali în luptă și acoperiți, ca și stăpânii lor, cu veșmânt cuirasat. Pielea foarte groasă a rinocerului stă lăbărțată pe corp, așa că poate fi trasă în orice parte. Ea formează o platoșă cornoasă împărțită în plăci întrerupte de cute adânci. Prin asemenea cute, pielea spatelui se împarte în trei cordoane late, din care primul acoperă gâtul și umerii, al doilea se întinde până la șolduri, iar al treilea înfășoară părțile posterioare ale corpului. Toată pielea, cu excepția marginilor urechilor și cozii, este acoperită cu plăcuțe de negi, iar cordoanele de la extremități sunt divizate în alte plăci prin pli- uri transversale, așa că aspectul de animal „cuirasat" este și mai accentuat. Platoșe deosebit de originale poartă și diferite specii de tatuu (Dasypus, Chaeto- phractus, Euphractus, Priodontes, Tolypeutes), neamuri de edentate (mamifere primitive), ori- ginare din America de Sud și Centrală, urmașii mai mărunți ai lui Glyptodon, tatuu-ul uriaș de dimensiunile rinocerului ale cărui schelete-fo- sile formează mândria unor muzee de istorie naturală. Denumirea de animale cu platoșe (Loricata) le vine de la o anumită particularitate a părții dorsale a corpului. Epiderma spatelui formează plăci cornoase cărora le corespund aproape pe deplin plăcile osoase din regiunea capului, trunchiului și cozii. Printre aceste cara- pace sunt interpuse 7-10 brâie mobile care per- mit animalului să se strângă covrig. Nici cămășile cu zale nu sunt necunoscute animalelor. în Asia de sud-est și Africa trăiesc câteva specii de pangolini (Manis), mamifere ciudate, cu trupul acoperit pe partea superioară cu solzi comoși în formă de plăci, asemănători țiglelor unui acoperiș sau solzilor unui con de brad. Cu ajutorul musculaturii tegumentelor, solzii pot fi mișcați, ceea ce permite scuturarea de insecte. Platoșe spinoase în regnul vegetal, apărarea mecanică cea mai sigură o realizează blocajele de ghimpi și spini, care capătă uneori forme și dimensiuni respectabile. Despre scheletele foraminiferelor și radio- lariolor, cu firișoarele de calcar ori siliciu ascuțite ca niște vârfuri de ac, am vorbit în capi- tolul precedent, socotindu-le, datorită comple- xității alcătuirii și frumuseții lor, adevărate armuri artistice. Cochilia reprezintă prin ea însăși un înveliș de protecție destul de sigur. Când însă este îmbrăcată în spini rigizi, lungi uneori de 4 - 5 cm, așa cum se întâmplă la melcii-de-purpură (Mttrex), scade curajul prădătorului, care nu se încumetă să-și rănească gura ori stomacul cu asemenea ostrețe de porțelan. Cel mai mare gândac al apelor stătătoare din țara noastră, buhaiul-de-baltă (Dytiscus margin- alis), cu un frumos veșmânt de un verde închis mlăștiniu, în ton cu mediul pe care-1 frecven- tează, este înzestrat pe partea ventrală cu un spin puternic și ascuțit. Vârful acestuia se găsește orientat în direcția deplasării insectei în apă. în clipa când e atacat, el se răstoarnă cu pântecul în sus, oferind gurii prădătorului ghim- pele salvator. în Marea Mediterană și în Oceanul Indian trăiesc peștii sferici cu patru dinți (Tetraodon- tide) și cu doi dinți (Diodontide) cunoscuți sub numele de pești-arici. Tetraodon are capul înțesat cu numeroși spini mobili care, la origine, sunt solzi modifi- cați. în mod obișnuit, peștele ține spinii strânși de-a lungul corpului. Dar, la cel mai mic semn de primejdie, peștele țâșnește rapid la suprafață și, înghițind aer, ia forma unui balon umflat, în timp ce spinii se zbârlesc în toate direcțiile. Peștele nu mai poate înota normal și se mulțumește să se mențină la suprafață, cu pân- tecul ieșit afară din apă. în această poziție, peștele-arici este protejat împotriva oricărui atac de oriunde ar veni. Deși măceșii sunt arbuști caracteristici zonelor temperate, vom fi foarte surprinși întâl- 417 www.dacoromanica.ro nindu-i sub forma unor ramuri uscate acoperite cu spini, prin nisipurile din sudul și vestul Aus- traliei. Confuzia va fi repede spulberată, deoa- rece sub ochii noștri uimiți această ramură de 20 - 22 cm se pune în mișcare. Nu va fi greu să recunoaștem în acest „vegetal" mișcător o șopârlă numită de localnici „șopârla-țepoasă", „drac-țepos“, iar oamenii de știință - moloch (Moloch horridus). Capul trupul și coada îi sunt acoperite cu plăci neregulate, fiecare având câte un spin asemănător ghimpilor de măceși de mărimi diferite. Doi țepi mari sunt așezați pe cap, amintind de coamele unor mamifere. La alte șopârle (Uromastix) din Africa de nord și Asia de vest, doar coada este chintuită cu spini. Șopârla-cu- coadă-spinoasă (U. spinipes), numită de arabi dabb, cea mai mare dintre toate (60 cm lungime), se apără când e atacată dând lovituri puternice cu coada în formă de măciucă acope- rită cu cuie. în zona temperată, cei mai bine adaptați pentru acest tip de apărare sunt fără îndoială neamurile de arici (Erinaceus). Corpul lor este acoperit de o perie deasă de țepi. Datorită unei musculaturi speciale a pielii, ei se pot strânge ghem la cea mai mică primejdie, oferind ataca- torului o sferă țepoasă, greu accesibilă. Doar vicleșugul vulpii îi vine de hac. Aceasta îl dă de-a dura până la un pârâu (în cazul că e un fir de apă prin împrejurimi) sau îl spurcă, obligân- du-1, din cauza mirosului neplăcut, să scoată botul - un adevărat călcâi al lui Ahile - din adă- postul de țepi. Alături de arici, porcii spinoși (Hystrix cristata), impropriu numiți așa din cauza gro- hăitului și guițatului lor (ei aparțin în realitate ordinului rozătoare, deci sunt rude cu iepurii, hârciogii, veverițele), folosesc și ei avantajele acestui mijloc de apărare. Caracteristic pentru Hystrix sunt spinii foarte lungi, coada scurtă, buzele superioare lățite și orificiile nazale despicate. Haina cu spini protejează două treimi din corp, partea anterioară a acestuia fiind acoperită cu păr țepos, formând un fel de coamă, care poate fi zbârlită după voință. Surprins în afara adăpostu- lui, ridică amenințător capul, zbârlește spinii ce se lovesc brusc unii de alții producând un zgo- mot curios. 2. APĂRAREA PRIN PROTECȚIA CHIMICĂ Arsenalul substanțelor defensive Desigur că nu-i lucru plăcut să-ți cadă pe mână câteva picături dintr-o substanță iritantă și să simți pentru o vreme efectele înțepăturilor, usturimilor și bășicilor provocate de contactul cu aceasta. Astfel de substanțe vezicante sunt fabricate în glandele abdominale ale unor coleoptere trachelide, dintre care câteva și-au câștigat încă din Antichitate o mare faimă în medicina empirică. Ele formează așa-numita categorie de insecte vezicătoare, al cărui prototip rămâne gândacul-de-frasin sau cantarida (Lytta vesica- toria), insectă cu elitre de un verde strălucitor, deseori întâlnită în mestecănișuri. Atunci când insecta e atacată, glandele abdomenului secretă un lichid vezicant, cuprinzând cantaridina, sub- stanță revulsivă. Aceleași proprietăți vezicante le manifestă și Mylabris cichorei, un gândac de 1,5 cm, co- lorat în negru, cu 3 benzi galbene transversale pe elitre, sau Cerocoma schaefferi, o coleopteră păroasă, colorată în verde, cu cap negru și antene galbene. Ambii sunt foarte comuni în fânețe, putând fi adeseori întâlniți pe capitule de cicoare și inflorescențe de morcov sălbatic. Pentru a impresiona mai puternic pe duș- mani, reprezentanții familiei Meloidae, rude cu cantaridele, când sunt iritate sau agitate, elimină sânge cu proprietăți vezicante pe la articulațiile picioarelor, fenomenul fiind cunoscut sub numele de autohemoree. Reprezentantul cel mai tipic al acestui grup este Meloe proscarabaeus, o insectă greoaie, lungă de circa 2 cm, colorată în negru-violet, cu 418 www.dacoromanica.ro aripi și elitre scurte, rugoase, acoperind doar jumătatea anterioară a abdomenului. Fenomene de autohemoree manifestă și larva viespilor-cu-ferăstrău (Athalia colibri), insecte care și-au luat numele de la ovipozitorul în formă de ferăstrău cu care taie țesuturile vege- tale pentru a-și depune ouăle. Larva împroașcă dușmanii cu picături din sângele ei extrem de iri- tant, pe care îl expulzează prin porii de pe corp. Un mijloc special de apărare pe care îl folo- sesc de obicei plantele viscide sau cele înarmate cu gome, rășini și latexuri, îl întâlnim în lumea animală la termite (Isoptera). Apărătorii ter- mitelor se împart în două categorii: soldații cu fălci și soldații cu cioc. Soldații cu cioc, pre- văzuți cu apendice cefalic lung, pe care se des- chide o glandă de grăsime, își imobilizează adversarul atingându-1 cu această substanță și încleindu-1, ceea ce permite mai ușor soldaților cu mandibule să-l devoreze. în sfârșit un mijloc amuzant și eficace de apărare îl folosește așa-numitul gândac-bom- bardier (Brachinus), un fel de mărunt „arti- lerist“ al lumii insectelor. Comun prin lunci sau prin rădăcinile sălci- ilor, el se remarcă datorită aripilor sale scorțoase, de un albastru-azuriu, pieptului și capului roșu, de altfel ca și picioarelor sale lungi. Când dușmanul se apropie prea mult de el și pericolul devine iminent, micul „artilerist" se oprește și, fără să se întoarcă, ridică puțin abdo- menul, trăgând o „salvă" de lichid usturător și volatil care, în contact cu aerul, explodează, producând un pocnet și un norișor de fiim. Sur- prins de această opoziție neașteptată, și mai ales neobișnuită, urmăritorul face cale-ntoarsă. Biciul urzicător Să zăbovim câteva clipe pe fundul mărilor, acolo unde varietatea și densitatea faunei favorizează o luptă extrem de aprigă pentru existență și, deci, unde există un evantai deosebit de bogat de mijloace de apărare și atac. lată-ne poposiți printre recifele de corali: zeci de mii de pești multicolori se joacă printre crengile roșii, galbene sau portocalii... Din depărtare înaintează lent și grațios spre noi umbrela gălbuie a meduzei (Cyanea capilata), numită așa din cauza aburului albăstrui al organelor de reproducere și a filamentelor lungi pe care le flutură prin valuri ca niște cosițe dezordonate. Seamănă de departe cu reprezen- tarea unui cap de meduză din mitologia greacă. în jurul ei se hâijonesc mii de peștișori, străbătând ca o săgeată apa și încercând să i se strecoare prin firișoare. Dar câțiva se opresc deodată, ca trăsniți. Ce s-a întâmplat oare? La atingerea unui tentacul, animalului i-a fost ino- culată o substanță care i-a provocat moartea instantanee. Taina brațului ucigaș a fost descifrată la începutul veacului trecut. Pe el se înșiruie celule urticante, numite cnidoblaste, izolate sau adunate în adevărate baterii. Peștișorii neatenți sau îndrăzneți, atingând asemenea „urzici vii", sunt imediat paralizați și capturați, iar dușmanii puternici alungați fără poftă de întoarcere. Această proprietate - comună celenteratelor - a trezit curiozitatea multor savanți, care, în urma unor minuțioase cercetări, au reușit să pre- cizeze ce substanțe toxice se găsesc în aseme- nea celule. în cele din urmă s-a putut izola hip- notoxina sau anticonegestina. Un singur cen- timetru cub din acest extras provoacă moartea prin asfixiere a animalului de experiență. Pentru om, urzicarea meduzei nu este ucigă- toare, pe partea atinsă de filamentele cu cnidoblaste rămânând doar urme ca după o ușoară arsură. Pericolul mare îl reprezintă însă repetarea contactului cu brațele meduzei, deoarece anicongestina sensibilizează organis- mul, producând, după cercetări recente (Richet și Portfer), alergii foarte toxice și moarte prin fenomenul numit anafilaxie. Așa cum am spus, arma urzicătoare nu e un monopol al meduzelor de tip Cyanea, Aurelia, sau Chrysaora. Prezența cnidoblastelor simple sau bateriilor cu cnidoblaste reprezintă o trăsă- tură comună a încrengăturii Cnidaria care cuprinde de asemenea hidrele de apă și coralii. 419 www.dacoromanica.ro Toxinele fără scăpare Veninul este poate cea mai puternică și mai drastică armă de apărare (uneori și atac), deoarece în cele mai multe cazuri, dacă nu provoacă paralizii ireversibile, ucide fără greș atacatorul sau victima. Posesorul unei astfel de arme trebuie, în mod obligatoriu, să fie înzestrat cu o glandă specială, în care se formează și colectează veni- nul, și un organ special de inoculare al acestuia: ghimpe, dinte, clești, ac, ventuze etc. Mai rar, otrava este secretată direct pe piele și atingerea ei provoacă fenomene toxice. Dintre nevertebrate, cele mai temute „otrăvitoare" sunt celenteratele, scorpionii, miriapodele, păianjenii și viespile. Denumită Repalochlaema maculosa, cara- catița cu inele albastre este temută de toți cei care se scaldă în lagunele și apele de coastă din Australia, Noua Guinee, Indonezia, Filipine și zona indo-pacifică. Nu este vorba de un animal înspăimântător; el cântărește abia 50 de g, iar tentaculele sale nu au mai mult de 10 cm lungime. Dar atunci când se sperie îi apar inele de un albastru fosforescent în care se concen- trează toxinele. Un toxicolog din Universitatea Maquarie din Sidney a identificat otrava tetrodonina. O caracatiță cu inele albastre conține destulă otravă pentru a ucide 10 oameni, în câteva secunde. Singurul scorpion periculos pentru om este scorpionul imperial (Euscorpius imperator), lung de 20 cm. El înțeapă omul sau animalele când acestea îl tulbură din locurile unde stă ascuns. In astfel de momente, scorpi- onul folosește ghimpele său cu venin, situat în partea terminală a cozii. înțepătura, foarte dureroasă, poate produce inflamații locale, pa- ralizii, febră, amețeli, vomitări și chiar moartea, în cantitate de 1 mg omoară un câine de 15-20 kg\ înspăimântătorul și totuși inofensivul miria- pod, micul „agregat cu o mie de picioare", oaspete neobosit al furnicarelor, este un sur- prinzător chimist. Când colonia, de furnici a fost înștiințată de apariția unui miriapod, asupra intrusului se năpustește un detașament de indi- vizi războinici. Furnicile atacă miriapodul cu înverșunare. Dar, subit, lucrurile iau o întor- sătură neașteptată. Cuprinse de panică, furnicile încep să se retragă în dezordine, nesigure pe picioarele lor, ca și cum ar fi bete. Din când în când, își freacă mandibulele de pământ, încer- când parcă să le curețe. în tot acest timp, miri- apodul nu a schițat nici o mișcare, pentru a se apăra. Dar trupul lui devenise lucios, de parcă s-ar fi acoperit cu un lichid. Spre surprinderea oamenilor de știință, s-a constatat că acest lichid nu-i nici mai mult nici mai puțin decât cianură de potasiu, cea mai puternică otravă cunoscută, și că singurul animal capabil să o fabrice în cor- pul lui este o specie de miriapode, Apheloria corrugata, lungi de 5 cm, cu capul cafeniu stro- pit cu galben, uneori cu roz, răspândite în frun- zișul putred din păduri sau sub pietre. Apheloria e înarmată cu numeroase glande secretoare de cianură de potasiu, câte una deasupra fiecărui picior. Insecta este însă precaută: nu-și irosește otrava. Cantitatea de substanță secretată e pro- porțională cu dimensiunile inamicului. Când e atacată de pildă de o broască, ea se apără cu doze mari, secretate de toate glandele simultan. Entomologii au asistat la spectacole uimitoare: o broască urmărește pe Apheloria, o prinde cu limba ei lipicioasă. în clipa următoare însă o scuipă și, cu mișcări caraghioase, se șterge grăbită pe limbă. Până și unele păsări și ma- mifere (gaița, oposumul, sconcsul) manifestă o grăbită repulsie față de miriapod. Interesant e că, deși Apheloria este efectiv învelită în emanațiile de cianură, timp de circa douăzeci de minute, cât durează vaporizarea, ea nu este vătămată. Oamenii de știință cercetează la ora actuală cu toată atenția explicația misteriosului fenomen care ar dezvălui antidotul acestei otrăvi fără scăpare pentru om. Un chimist la fel de redutabil este și văduva- neagră, păianjenul Latrodectus din familia Thesidiidae, de mărime mijlocie, negru ca smoala, cu pete roșii pe abdomen, trăind într-o pânză în formă de pâlnie sub pietre, printre buruieni sau adâncimi ale solului. Mușcătura femelei este extrem de periculoasă; chelicerele - organele de inoculare ale otrăvii - în formă de 420 www.dacoromanica.ro clește, sunt în legătură cu glandele speciale, ce ocupă o mare parte din spațiul cefalo-toracelui, având o capacitate de 3 - 5 mg venin neuroto- xic. Veninul văduvei-negre, similar cu acela al viperei, cobrei, crotalului, produce o serie de simptome foarte grave chiar pentru om, cunos- cute sub numele de latrodectism, deoarece conține circa 12 aminoacizi și câteva fracțiuni proteice, din care una are efecte toxice extrem de puternice. Noroc că, prin micile ei chelicere, păianjenul nu injectează decât o cantitate foarte mică de venin, suficientă totuși pentru a pro- duce la cel mușcat dureri puternice, neliniște, grimase ale feței, puls neregulat, hipertensiune arterială, abdomen acut, grețuri și vărsături. Deși se credea că văduva-neagră nu există în țara noastră, ea a fost descoperită, în 1961, la Sulina, și apoi, în 1965, în insula Popina din lacul Razelm. Păianjenii din restul țării noastre - exceptând poate pe Chiriacanthuspunctorum, păianjenul verde de pajiști cu mușcătură mai dureroasă - sunt aproape inofensivi pentru om. în schimb, mai există, alături de văduva- neagră, două specii de păianjeni a căror mușcă- tură reprezintă un pericol nu numai pentru ani- malele mici, dar și pentru om. în sudul Italiei trăiește păianjenul păros (Lycosa tarentula), lung de 4 cm, a cărui mușcătură, spun legendele locale, a determinat pe oameni să danseze, din cauza spasmelor, dansul „tarantela". în regiu- nile tropicale ale Americii și Indiei se întâlnește uriașul păianjenilor, păianjenul-păsărar (Avicu- lalia avicularia), lung de 8 — 9 cm, a cărui mușcătură poate ucide păsările și rozătoarele mici. E un lucru cunoscut că omizile emit unele toxine prin piele sau prin perii lor, menite să le apere de dușmani. Astfel de substanțe produc uneori și oamenilor iritații, sunt afectate mai ales mucoasele când inhalăm fără voie aerul încărcat cu perișorii coloniilor de omizi năpâr- lite. Iată că în ultimii ani oamenii de știință au descoperit o omidă ucigașă care a făcut destul de multe victime în statul Rio Grande del Sol din Brazilia. E vorba de omida fluturelui Lenomia obliqua ale cărei atingeri provoacă arsuri până la gradul trei și hemoragii care pot fi mortale. S-a emis ipoteza că sporirea surprinză- toare a nocivității s-ar datora utilizării exagerate a pesticidelor, timp de mai mulți ani, în această regiune. Oamenii de știință din Porto Alegre - capi- tala statului Rio Grande del Sol - și din Săo Paolo au reușit să pună la punct prepararea unui vaccin eficace. Cât privește acul otrăvitor al Hymenopte- relor (albina și unele specii de bondar și viespi), el este prea bine cunoscut. Diferența între hymenopterul care folosește acul pentru apărare (albina) și cel care folosește în scopuri agresive (viespile) este că la albină (Apis melifica) spinul se rupe după înțepare și pătrunde împreună cu ganglionul nervos și cu vezica de venin ce-1 aprovizionează în pielea dușmanului, fără ca animalul înțepat să-l poată îndepărta, în timp ce la viespi acul inoculează veninul și poate fi retractat. Numeroase vertebrate sunt înzestrate cu arme veninoase. Dintre pești, rechinii lăți (batiozi), cu corp romboidal și coadă alungită sunt înzestrați cu spini toxici. între aceștia, cel mai periculos este pisica-de-mare (Trigon pasti- naca), un pește lung de 2 m, care atunci când este atacat are obiceiul să-și înconjoare dușma- nul cu coada sa lungă și flexibilă, rănindu-1 cu ghimpele său veninos, măsurând circa 40 cm. Acest ghimpe era folosit de unele triburi indiene ca vârf de săgeată. Salamandrele, ca și broaștele, se apără de dușmani prin eliminarea unor secreții iritante din glandele tegumentare. Interesant de amintit e că, în prezent, cea mai puternică otravă organică cunoscută este batra- chotoxina, produsă de o broscuță râioasă columbiană numită de populația locală Kokoi. Amerindienii Chalo înmuiau vârful săgeților în otrava extrasă din corpul acesteia. S-a dovedit pe cale experimentală că batrachotoxina se apropie din punctul de vedere al compoziției chimice de hormonii secretați de glandele suprarenale (în special adrenalina), ceea ce ar putea constitui un punct de pornire în folosirea ei în farmacologie ca stimulent cardiac. 421 www.dacoromanica.ro Singura șopârlă otrăvitoare este gila (Heloderma suspectum), înzestrată cu glande veninoase și dinți curbați ca la șerpi. Când ani- malul mușcă, gingia se dă înapoi, glandele sunt presate, iar conținutul lor se scurge prin 4-5 canale în gură și, din aceasta, în dinții cu șanțuri. Otrava e suficientă pentru a omorî ani- male mai mici în câteva minute, iar la animale mai mari și la om provoacă paralizii, crampe și tulburări în starea generală. O șesime din totalul șerpilor, deci aproape 400 de specii, sunt veninoși. Dintre aceștia, cei mai mulți trăiesc în America și Australia. In țara noastră nu se întâlnesc decât trei specii de șerpi otrăvitori: vipera-cu-cruce (Vipera berus), vipera-cu-com (V ammodytes) și vipera medi- teraneană (V ursinii). Șerpii veninoși au o pereche de dinți veni- noși caniculați. Prin compresarea glandei veni- noase, veninul este împins în canalul dintelui, ca într-o seringă. Veninul este un lichid limpede, vâscos, gălbui ori verzui și fără miros. Tratat cu alcool, precipită. Veninul conține apă, săruri minerale, albumine și un principiu activ care nu coagulează nici la 100° C. Substanța activă din veninul de viperă se numește viperină, iar cea din veninul de crotal (Crotalus), crotalină. Din punct de vedere al efectelor fiziologice, veninul poate cuprinde două categorii de toxine: neurotoxine, care acționează asupra sistemului nervos și hematoxine, care influențează aparatul circulator. La șerpii proteroglifi — cu dinți șențuîți situați anterior - cum ar fi cobra, pre- domină substanțele neurotoxice, iar la șerpii veninoși propriu-zis (solenoglifi), ca vipera și crotalul, substanțele hematotoxice. Recent, în Australia, a fost descoperit cel mai veninos șarpe din lume. E vorba de șarpele- feroce (Parademansia microlepidotus), lung de doi metri, cu corpul maroniu și capul de culoare maro închis. Veninul acestuia este de 300 de ori mai puternic decât al șarpelui cu clopoței și de 20 de ori mai otrăvitor decât al cobrei indiene. Contra mușcăturilor de șarpe, omul dispune de mijloace specifice de apărare: seruri antito- xice, așa-numitul ser Calmette, preparat din sângele animalelor cărora, inoculându-li-se pro- gresiv venin, au fabricat anticorpi. La ora actu- ală există și un ser polivalent, folosit împotriva ambelor tipuri de venin. Veninul ucigaș a devenit astăzi un medica- ment valoros, înțepăturile albinelor au fost folosite în terapia reumatismului încă de acum 200 - 300 de ani. în 1929, s-a descoperit posi- bilitatea ameliorării durerilor prin veninul de păianjen. Cercetările din ultimele trei decenii au scos în evidență acțiunea analgezică a veninului de cobră, ceea ce a dus la introducerea lui în ameliorarea marilor dureri ale canceroșilor. Desigur, o nouă pagină în chimioterapie o va deschide studierea veninurilor extrase din unele specii de pești și batracieni. Cei ce folosesc otrăvurile altora Unele insecte, în decursul evoluției, au ela- borat antitoxine care anihilează acțiunea dăună- toare a alcaloizilor din plante. De pildă Epithrix atropae are capacitatea de a detoxifica alcaloidul beladonal sintetizat de mătrăgună și astfel nu mai are acțiune nocivă asupra insectei care poate folosi planta drept hrană, deși pentru alte organisme este o puternică otravă. în alte cazuri insectele acumulează în corpul lor toxine vegetale care au apoi rol de apărare împotriva păsărilor insectivore. Astfel, omizile fluturelui Danaus plexippus din America s-au adaptat să consume frunzele de Asclepias curassavica, plantă ce conține toxine cu rol de apărare împotriva diferitelor insecte. Aceste omizi au capacitatea de a depozita în corpul lor toxina care trece și în corpul adultului consti- tuind un eficace mijloc de apărare împotriva păsărilor consumatoare de insecte. Este sufi- cient să guste o dată un astfel de fluture și își pierde tot apetitul pentru această sursă de hrană. Mirosurile respingătoare Se știe prea bine că prădătorii preferă să ocolească acele făpturi care lasă în urma lor un miros neplăcut atunci când sunt atacate. Sila 422 www.dacoromanica.ro ursului în fața cadavrelor a devenit proverbială („fuge ca ursul de mort“) și nu rareori e folosită de vânătorii încercați care, simulând moartea, scapă de îmbrățișarea nu prea plăcută a unui moș Martin arțăgos. Grupa de animale care și-a făcut o speciali- tate din această armă de apărare o formează insectele. Zeci, poate sute de specii scapă de urmăritori datorită substanțelor volatile urât mirositoare pe care le emit în momente de peri- col. Ploșnița-puturoasă-de-trandafir (Blaps) sau gândacul-de-pivniță (Gnaptor), atunci când sunt atinse, emit substanțe displăcute, produse de glandele rectale, al căror caracter iritant și persistent îndepărtează orice dușman, pro- ducând repulsie chiar și omului. Pentru a fi și mai convingătoare în fața ata- catorilor, omizile fluturelui-noctum (Dicranura vinula) își ridică amenințător capul lor mare, apoi coada, lăsând să iasă din vârful celor două prelungiri codale în formă de furculiță două fire roșcate pe care le mișcă dintr-o parte în alta, înfricoșând dușmanul. în această poziție amenințătoare, ele împroașcă un lichid urât mirositor, care îndepărtează viespile, păsările sau șopârlele. Mulți fluturi alungă păsările cu ajutorul mirosului și secrețiilor neplăcute. Cine nu cunoaște molia roșie, delicatul fluturaș Zygaena, subțirel, cu aripioare pătate cu roșu, atât de frecvent prin fânețele de șes și de munte, care-și asigură în acest fel o securitate deplină față de dușmani! Poate cei mai frumoși fluturi exotici, cei din familia Danaide, își datoresc conservarea speciei aceluiași mijloc eficace de a îndepărta pe urmăritori. Un caz celebru în rândul păsărilor îl repre- zintă pupezele (Upupa epops). Pentru a-și păzi progeniturile de păsările prădătoare, ele tapetează cuibul cu excremente. Mirosul oribil care se degajă din cuibul de pupăză - ceea ce i-a adus de altfel o tristă faimă - este însă un exce- lent mijloc de apărare. Ceva mai mult, atacați în cuib, atât mama clocitoare cât și puii împroașcă o secreție urât mirositoare din glanda uropigee. Nu totdeauna însă mirosurile pătrunzătoare servesc ca mijloc de apărare. Unul din cei mai grațioși reprezentanți ai familiei căprioarelor, și anume cerbul moscat (Moschus moschiferus) emite în perioada de împerechere un miros per- sistent și neplăcut, menit să atragă de la mari distanțe masculii în lupta pentru cucerirea femelelor. Moscul - substanță odoriferă - este fabricat de o pungă situată între ombilic și glan- dele genitale. Din cauza moscului, prețuit în Extremul Orient ca materie primă pentru fabri- carea’ unor parfumuri, acest cerb este vânat intens prin locurile sale de baștină, ceea ce a impus unele măsuri de protecție. Genetele (Genetta genetta) și civetele (Viverra civetta), animale situate între felide și nevăstuici, comune în Africa, emană de aseme- nea în perioada reproducerii un miros de mosc. Mirosul neplăcut din perioadele de repro- ducere îl întâlnim și la alte mamifere, a căror urină în special se încarcă în timpul rutului cu substanțe puternic odorante. Vulpea femelă, în perioada de gestație, își folosește urina, extrem de fetidă, pentru a-și procura printr-un vicleșug lesne de înțeles vizuină gata făcută și conforta- bilă. Victima în cele mai multe cazuri este bur- sucul, animal iubitor de curățenie. Simțind mirosul urinei cu care vulpea i-a stropit intrarea în vizuină, bursucul preferă s-o părăsească, cedând-o astfel șiretului profitor. 3. APĂRAREA PRIN ATITUDINI ȘI REACȚII NEAȘTEPTATE Chipuri înspăimântătoare în nevinovatele lor jocuri, copiii, pentru a-și speria prietenii își acoperă fața cu măști înspăimântătoare. Luat prin surprindere chiar și un om matur se trage un pas înapoi la ivirea unei astfel de arătări. Masca-sperietoare se bazează așadar pe elementul surpriză, pe reacția de spaimă declanșată de o reprezentare neaștep- tată, necunoscută, în spatele căreia s-ar putea ascunde o intenție agresivă, iminența unui peri- col. 423 www.dacoromanica.ro Aceasta este și reacția unor prădători din lumea animală față de unele victime a căror înfățișare, familiară lor, se schimbă brusc la un moment dat, lăsând loc unui alt chip, amenință- tor. Dintre insectele cu „mască", două merită o atenție specială. în regiunea mediteraneană trăiește o lăcustă (Calliptamus), care, atunci când e atacată, își înalță aripile în formă de evantai, punând în evidență pe țipla lor transpa- rentă două cercuri groase de culoare închisă, asemenea unor ochi de bufniță. Un desen similar întâlnim pe aripile celui mai mare fluture nocturn din țara noastră și din Europa, ochi-de-păun (Saturnia pyri). Nu întâmplător „masca" insectelor închipuie niște ochi întunecați. Principalii dușmani ai lăcustelor și fluturilor sunt păsările, și uneori rozătoarelor, victime la rândul lor ale păsărilor prădătoare (ulii, șoimi, bufnițe). Desenul de pe aripile insectelor reprezintă, cu oarecare apro- ximație, ochiul mare și pătrunzător al păsărilor prădătoare, ceea ce explică reflexul de spaimă pe care acest desen îl produce în rândul păsă- relelor insectivore sau al micilor rozătoare, atunci când le este înfățișat brusc. Brehm, în celebra sa lucrare „Lumea ani- malelor", ne prezintă câteva neamuri de șopâr- le care folosesc originale măști de intimidare. în sud-estul Asiei, în Turkestan și Iranul de răsărit, trăiește șopârla denumită cap-de- broască-cu-barbă (Phrynocephalus mystaceus). în ambele părți ale capului, ea prezintă lobi tegumentari țepoși, ca niște „urechi" mari, care, în poziția de repaus, stau lipite de colțurile bo- tului. Când e atacată, șopârla cască gura, și atunci „urechile" se ridică. Deoarece acești lobi au culoare roșie ca și mucoasa bucală și sunt mărginiți cu țepi albi asemănători cu dinții, gura pare considerabil mărită și animalul capătă înfățișarea unui monstru cu aspect de balaur. în același timp, capătul cozii - subțire și negru - este desfăcut în sus. O șopârlă arboricolă, din neamul agamelor, comună în Australia, și anume agama-gulerată (Chlamdyosaurus kingi), are posibilitatea să-și mărească trupul, speriindu-i pe dușmani. Face aceasta cu ajutorul unui guler ce poate fi extins cu circa 15 cm jur împrejur, ca o umbrelă, și care este sprijinit pe un fel de vergele cartilagi- noase, dispuse radiar. Gulerul are marginile dințate și este acoperit cu solzi și cu un desen de mozaic, colorat portocaliu, roșu, albastru ca oțelul și cafeniu. Când e atacată, deschide larg gura și întindă brusc umbrela multicoloră, pro- ducând panică în rândul dușmanilor. Și poziția de intimidare a iguanelor din genul Anolis, răspândite în regiunile calde ale Lumii Noi, se realizează cu ajutorul unei măști compuse cu alte părți ale corpului. Iguanele Anolis au capul în formă de piramidă, iar gâtul masculului este împodobit cu o salbă de pietre extensibilă, strălucitor co- lorată. Când sunt atacate, iau o poziție tipică de apărare: dau de mai multe ori din cap și umflă sacul de la gât, expunându-i coloritul viu și izbitor. Cu ajutorul unui organ cavernos, ce se găsește sub piele și care se umple cu sânge, creasta de pe ceafa poate fi mărită considerabil și animalul apare în acest fel mult mai larg și înspăimântător decât este în realitate. Simularea morții A te preface mort când ești atacat este unul din cele mai eficiente mijloace de apărare, deoarece majoritatea atacatorilor preferă o pradă vie. Pentru omizile și gândacii ce trăiesc în copaci sau pe inflorescențele plantelor, faptul că la o simplă atingere se desprind și cad unde- va în iarbă înseamnă o posibilitate în plus de a scăpa de insistența urmăritorilor, care nu-și mai pierd vremea căutând acul în carul cu fân. Trecerea bruscă a insectei sau larvei de la viața activă la o totală imobilitate, când se află în primejdie, reprezintă așadar un mijloc de apărare pe care oamenii de știință l-au numit moarte aparentă sau tanatoză. Reflexul de apărare e provocat de pericolul iminent care acționează ca un factor inhibant asupra sistemu- lui nervos. Când „emoția" este de slabă inten- sitate, insecta se contractă pentru câteva clipe, timp suficient pentru a păcăli pe urmăritori, apoi 424 www.dacoromanica.ro se trezește, tulind-o grăbită printre ramuri sau ierburi. Dacă însă „șocul" este puternic, survine propriu-zis moartea aparentă, cu o durată de 15 minute până la o oră. Un număr destul de mare de gândaci, mai ales din neamul coleopterelor, folosesc tanatoza ca mijloc de apărare. Putem experimenta ușor acest fenomen, deoarece insectele care-1 mani- festă se găsesc în tot locul. Cine nu cunoaște măriuțele sau buburuzele {Coccinella septem- punctata), cu elitrele portocalii bombate și presărate cu puncte negre! Luate în mână, ele își strâng rapid antenele și piciorușele, răstumân- du-se pe spate într-o poziție de totală imobili- tate. După un minut-două, își destind picio- rușele și cu grabă mare, se urcă în vârful unui deget, de unde se lansează în văzduh. La fel pro- cedează și crizomele, acei gândaci de pădure sau de vie, ale căror culori metalice, albastre ca oțelul, verzi cu reflexe arămii sau azurii, se detașează ușor de fondul frunzelor. Copiii îi culeg, considerându-i pietre prețioase, tocmai pentru că nu le mai zăresc nici antenele și nici piciorușele atunci când îi strâng în căușul palmelor. Marele naturalist Fabre, căruia nu i-a scăpat fenomenul de tanatoză, îl descrie în chipul următor, referindu-se la subiectul experienței sale, și anume la gândacul-mare-de-noapte (Scarites gigas): „O lovitură, o apăsare a dege- telor, și iată insecta pe spate, zăcând nemișcată, ca și strivită. Ea are picioarele strânse pe pân- tece, fălcile destinse, antenele întinse în cruce. Lăsată in izolarea ei, chiar sub un clopot, ea își păstrează rigiditatea. Această stare de amorțeală durează în medie 20 de minute, dar se prelungește mai mult dacă supunem insecta la probe repetate. Ea poate atinge 50 de minute, după care scaritul refuză să mai facă pe mortul". Să nu se confunde moartea aparentă cu imo- bilitatea, uneori prelungită, pe care o manifestă unele animale în stare de pândă. Dacă tanatoza este un subterfugiu al apărătorului, imobilitatea este o viclenie a atacatorului. Șerpii stau minute în șir într-o rigiditate vecină cu moartea, hipnotizând prada, ca apoi să țâșnească asemenea unui fulger asupra ei. Imobilitatea felidelor (tigri, râși, chiar pisicile domestice) în așteptarea prăzii și răbdarea lor extraordinară își ating aproape întotdeauna ținta. Unele insecte prădătoare pândesc într-o ati- tudine rigidă care păcălește adesea victimele. „Floarea diabolică" cum e numită de către localnici blatoidea tropicală Idolum diabolicum, seamănă aidoma cu o floare, căci picioarele de prehensie întinse se confundă cu niște stamine imobile. Insectele naive aterizează cu încredere în aceste flori care, într-o clipă, le sugrumă. Ruda bună de pe meleagurile noastre a acestei „flori diabolice" este călugărița (Mantis reli- giosa), numită așa din cauza atitudinii smerite pe care o ia în poziția de pândă, cu picioarele anterioare zvelte, dar puternice, ridicate spre cer ca pentru rugăciune. Când o insectă neatentă zboară prin apropiere, călugărița părăsește această atitudine cucernică și fulgerător, își întinde labele, cu care prinde fără greș victima. Eficiența șocului electric Rețelele de sârmă străbătute de un curent electric de înaltă tensiune sunt adesea folosite de om în scop de izolare sau de protecție. Acest mijloc defensiv nu este însă un monopol al tehnicii umane. Unii pești din familiile Torpedinidae, Gymotidae, sau Ariidae prezintă o particularitate remarcabilă, aceea de a produce puternice descărcări electrice, care pa- ralizează sau ucid prada, ori, eventual, pe ataca- torii mai puternici. Este vorba de peștele-torpilă (Torpedo marmorată), un locuitor obișnuit al mărilor calde și al Mediteranei, somnul-electric (Malopterurus electricus), care trăiește în flu- viul Nil, și țiparul-electric (Gymnotus electri- cus), comun în apele Amazonului. Datorită unei structuri speciale a sistemului muscular, mușchii striați ai acestor pești sunt înzestrați cu organe electrogene. Acestea se pre- zintă sub forma unor blocuri de prisme verticale - adevărate baterii electrice - fiecare prismă fiind împărțită într-o serie de celule prevăzute cu terminații nervoase care, laolaltă, alcătuiesc 425 www.dacoromanica.ro o pilă electrică. Numărul plăcilor variază între 400.000 și 1.000.000, ele fiind încărcate cu electricitate pozitivă și negativă; puterea curen- tului este atât de mare încât poate electrocuta imediat animalul ce se apropie, producându-i o moarte fulgerătoare. Cel mai celebru pește electric este torpila, pește rotund, cu aspect marmorat al pielii, solzi și ghimpi, cu coadă scurtă, cărnoasă, rotundă și ea, și cu înotătoarele abdominale situate imedi- at în urma înotătoarelor pectorale. Spațiul dintre cap, branhii și înotătoarele pectorale este ocupat de organismul electric, divizat în comparti- mente prin pereți transversali de despărțire, asemănători plăcilor din acumulatoare. O torpilă matură - cu dimensiuni de 1,5 - 2 m lungime, 1 m lățime și 25 - 30 kg greutate - dezvoltă un potențial electric de 70 - 80 de volți, tensiune capabilă să ucidă un animal mai mic sau să trântească la pământ un cal. Torpilele au atras atenția vechilor greci și romani, care adesea le-au reprodus imaginea în ceramica păstrată până în zilele noastre. Somnul-electric, numit de arabi raaș, cel mai mic dintre peștii electrogeni (măsoară doar 30 - 50 cm), are organele electrice împrăștiate pe toată suprafața pielii, putând să provoace la o atingere ușoare șocuri electrice oricărui ma- mifer și să amețească peștii sau racii. După unele date, localnicii se servesc de acești pești ca de un fel de aparat de fizioterapie pentru tratamentul durerilor reumatice. Insă cel mai periculos pește electric rămâne țiparul-electric din apele tropicale ale Americii, lung de 2 m și greu de peste 20 kg. El dispune de un aparat electric provenit din transformarea musculaturii dispuse pe laturile cozii. Cu aju- torul acestui aparat, el poate să producă o descărcare electrică până la 385 volți, capabilă să ucidă un om. Apropiindu-se pe furiș de un banc de pești sau cârd de broaște, el își „ful- geră" prada cu o descărcare electrică. Deoarece numărul victimelor depășește cu mult nevoile sale de hrană, țiparul-electric e socotit un ani- mal dăunător, vinovat de scăderea rezervelor de pești din unele ape. Capturarea acestor pești, a căror came hrăni- toare este foarte căutată de gurmanzi, se rea- lizează printr-un procedeu ingenios. Pentru a-i obliga să-și cheltuiască rapid rezerva acumula- toarelor electrice, sunt mânate în ape turme de vite. Slăbiți de acest atac neașteptat care-i obligă să-și disperseze energia, peștii pot fi prinși fără risc cu năvoade sau chiar cu mâna, relatează marele explorator german von Hum- boldt. Sacrificiul voluntar Ca și în societatea omenească, în lumea ani- mală întâlnim din loc în loc indivizi invalizi, cu părți din corp amputate. Dar dacă omul nu-și amputează singur organul lezat și nu este înzes- trat cu capacitatea regenerării acestuia, multe specii de animale, în scopul apărării de duș- mani, își sacrifică singure o parte din corpul lor, pe care ulterior reușesc s-o refacă într-o măsură oarecare. De câte ori, în micile noastre expediții bio- logice, n-am rămas în mână cu o coadă de șopârlă sau un picior de lăcustă! Dacă am fi putut marca șopârla sau lăcusta respectivă, după un timp am fi observat că șopârlei i-a crescut un bont de coadă, iar lăcustei un ciot de picior. Această proprietate a unor animale de a-și amputa singure o parte din corp a fost denumită de știință autotomie. Ea este un act reflex nece- sar conservării speciei, deoarece dă putință celui prins să scape de urmăritori sacrificându-și un organ sau o parte a corpului, fără prea mari su- ferințe și mai ales fără prea mare pagubă, deoarece la nivelul desprinderii piciorului sau cozii, are loc o cicatrizare rapidă și înmugurirea unui nou organ. Nu numai lăcustele și șopârlele manifestă fenomene de autotomie. Există fluturi și țânțari care cedează o parte din aripă și chiar păianjeni, cum ar fi bine cunoscutul păianjen-cu-picio- roange (Phalangium opilio), care își lasă câte un picior în gura urmăritorilor. Prins de un dușman, piciorul se desprinde de sub coapsă, dar conti- nuă să execute încă multă vreme mișcări rit- 426 www.dacoromanica.ro mice, care îl derutează pe atacator, permițând ca între timp opilionul să fugă cu cele șapte picioare rămase. Același sistem de sustragere a atenției dușmanului prin continuarea mișcărilor ritmice ale organului desprins îl folosește și șarpele-de-sticlă sau năpârca (Anguis fragilis), o șopârlă asemănătoare la aspect cu șerpii. Spre deosebire însă de șopârlă, la năpârci coada ruptă se zvârcolește și reacționează 2-3 minute. Fără a fi vorba de autotomie propriu-zisă, modul de apărare al omizilor procesionare ale stejarului (Cnethocampa processionea), imor- talizate de marele Febre în câteva pagini anto- logice, se bazează tot pe renunțarea la o parte a corpului, pentru a scăpa de dușmani. Denumirea acestor omizi stricătoare se trage de la obiceiul lor de a se încolona la amurg în șiruri ordonate, adevărate procesiuni, pentru a părăsi pădurile desfrunzite de pofta lor pantagruelică, în căutarea altor surse de hrană. Corpul lor este alcătuit din numeroși peri aspri (400 - 500), umeziți de un lichid urticant, care se rup ușor la cea mai mică atingere sau chiar adiere de vânt și se împrăștie înjur ca niște nori de praf. Aerul încărcat cu asemenea pulbere este extrem de iritant pentru mucoasele vitelor și oamenilor care, în felul acesta, evită locurile infectate. Totuși, și aceste omizi au dușmani. Coleopterele carnivore (Calosoma) le măce- lăresc fără milă. Privighetorile le consumă după ce le curăță de peri, lovindu-le de pământ sau de crengi, iar cucul, al cărui stomac este înzestrat cu căptușeală groasă, le devorează cu peri cu tot. Și regenerarea rapidă a organelor pierdute, fără autotomie însă, intră în bogatul arsenal de apărare al animalelor inferioare. Cazul cel mai ilustrativ îl oferă măruntele hidre-de-apă {Hydra viridis), celenterate de 1 - 2 mm, foarte comune în bălțile noastre. Polipii de hidre secționați au o mare putere de regenerare. O hidră își repară rănile oricât de grave ar fi. Dacă se taie în mai multe bucăți, fiecare seg- ment va reconstitui un alt individ; un fragment mai lung va regenera la o extremitate gura, pre- văzută cu tentacule, și la cea opusă - discul bazei. Experiențe interesante făcute cu hidra, sub acțiunea curentului electric sau a oxigenu- lui, au scos în relief anumite particularități ale regenerării hidrei. Dacă se supune un fragment de hidră acțiunii unui curent electric, regene- rarea brațelor se face în sensul curentului (de la - la +), fie în extremitatea apicală, fie în cea bazală, după poziția fragmentului față de elec- trozi. Corpul hidrei prezintă astfel o polaritate electrică ce poate fi răsturnată prin schimbarea electrozilor. Dacă se pune o hidră într-un mediu lipsit de oxigen, ea pierde polul apical; dim- potrivă, introdusă în apă cu oxigen, are loc regenerarea polului apical cu un număr mai mare de brațe. Supunând hidra cu muguri la dezoxigenare și apoi la reoxigenare, se pot obține hidre duble în formă de Y sau T. Alți fac- tori, ca frigul și inaniția, pot determina stări de regresie, apoi regenerări, obținându-se însă forme curioase de hidre fără brațe, forme sferice sau duble. Imobilizarea în piatră în mijlocul unei colectivități de animale sau chiar în interiorul unui organism se poate infil- tra întâmplător sau cu bună știință un oaspete nepoftit, stânjenitor și chiar păgubitor. Colecti- vitatea, ca și individul „deranjat" vor reacționa piompt, încercând să imobilizeze intrusul pen- tru a-i anihila acțiunile distructive. Un mod original de a se apăra împotriva unui inoportun este zidirea lui cu ajutorul pro- duselor secretate de organismul gazdelor. Astfel, albinele, după cum se știe, își apără cu strășnicie stupul împotriva aceluia care aten- tează la delicioasa miere. Acul lor veninos este un argument destul de serios împotriva celor care ar jindui să le calce cămările de bunătăți. Și totuși, tentația mierii este prea mare pentru unele ființe lacome, și în special pentru unele neamuri de șoareci mărunți și fluturi nocturni. Profitând de somnul de noapte al albinelor, de lipsa de vigilență a străjilor, „tâlharii" se stre- coară, la adăpostul întunericului, spre fagurii doldora cu miere. De obicei, „doicile" dau alar- ma. Și, ca la o comandă, prădătorii sunt năpădiți 427 www.dacoromanica.ro de sute de lucrătoare și „înveliți" într-un strat de ceară sub care animalul, chiar dacă s-ar trezi din efectul amețelii, ar fi condamnat la moarte prin sufocare. Când astfel de „mumii" de ceară sunt mai mici, albinele le împing și le aruncă afară din stup. Când însă animalul e prea voluminos și prea greu chiar pentru puterile înfrățite ale colectivității, el este lăsat în stup, fără primejdia declanșării unei epidemii, deoarece stratul de ceară joacă rolul unui înveliș biologic de pro- tecție. Nu rareori, apicultorii, desfăcând stupul, găsesc în diferite colțuri ale lui astfel de martori ai activității de apărare. Există și animale sedentare care își zidesc dușmanii. Cel mai vestit exemplu îl oferă scoica-de-mărgăritare (Pteria margaritifera), răspândită în oceanele Pacific și Indian, golfu- rile Persic și Mexic, Marea Roșie, precum și pe țărmul califomian. Toată lumea cunoaște că la obârșia mult lăudatei perle stă un corp străin, un grăunte de nisip ori un viermușor strecurat din întâmplare între corpul scoicii și manta, atunci când valvele se deschid pentru a îngădui curen- tului proaspăt de apă să aducă hrană animalului. Pentru a se apăra, scoica secretă în jurul oaspetelui nepoftit o sumedenie de învelișuri concentrice, asemenea foițelor de ceapă, zidin- du-1 pentru eternitate într-o închisoare de sidef, strălucitoare și prețioasă pentru om. Desigur că nici un animal nu-și dorește să fie zidit de viu. Și totuși, larvele unui neam mărunt de viespi (Cynipoidea), frecvente în pădurile de stejari, se surghiunesc singure în niște închisori vegetale cunoscute sub numele de gale, cu forme care de care mai originale. Aici nu e vorba atât de acțiunea de apărare a plantei împotriva larvei de Cynipid, cât mai ales de acțiunea de apărare a parazitului însuși, care determină gazda să-l zidească într-o încăpere protectoare și să-i pună la dispoziție merindele proaspete pentru tot stadiul larvar. In jurul mecanismului de formare a galelor s-a dus, mai bine de un secol, o aprigă dispută științifică. Unii savanți spuneau că gala este o reacție de apărare a organismului vegetal împotriva insectei și de izolare a larvei. Alți cercetători pretindeau că femela de Cynipid lasă pe frunză o secreție în clipa depunerii oului. în sfârșit, o a treia grupă de biologi susțineau că aceste gale sunt rezultatul acțiunii mecanice a larvei asupra țesutului vegetal. Nici una din cele trei ipoteze nu s-a confir- mat. în corpul femelei nu s-a găsit nici o sub- stanță specială. Dacă gala ar fi fost o reacție a plantei, atunci planta ar fi trebuit să reacționeze la fel și în cazul larvelor unor neamuri de insecte miniere, care își fac sălașul în interiorul frunzei. în sfârșit, larva nu exercită o acțiune mecanică, deoarece s-a constatat că proliferarea țesuturilor începe înainte de ieșirea larvei din ou. Cercetările modeme datorate zoologilor Kiffler, Belizin, Weld, iar la noi, profesorului M. lonescu, au dovedit că larva secretă sub- stanțe chimice, de natură enzimatică, incomplet identificate și cu variații în formulă de la o specie la alta, unele favorizând cutinizarea înve- lișului exterior, iar altele stimulând în țesuturile vegetale din jurul larvei o depunere masivă de substanțe nutritive. Starea de parazitism a larvelor de Cynipide este astfel rezultatul unei complexe adaptări la particularitățile proceselor de citogeneză și de biosinteză care au loc în țesuturile unor specii vegetale. însăși structura galei probează acest lucru. în mijlocul ei, în contact direct cu larva, se găsește țesutul ali- mentar sau nutritiv, format din celule cu perete foarte subțire și moale. Aceste celule conțin o mare cantitate de amidon, grăsimi și proteine. Corpul galei, adică pătura protectoare, este for- mată din parenchim vascularizat, adeseori cu celule înzestrate cu pereți groși și tari. Analizele chimice au scos în evidență faptul că toate galele au în conținutul lor, printre altele, tanin, lignină, oxalat și fosfat de calciu, deșeuri organice și substanțe cu funcțiune complexă, care asigură în același timp o bună protecție mecanică și chimică a galei împotriva păsărilor, mamiferelor ierbivore, limacșilor, omizilor și a unor insecte care parazitează larvele (Chalci- didae și Ichneomonidae). Excepțional de precisa reglare a relațiilor dintre zidar și... locatar fac din aceste aparente 428 www.dacoromanica.ro închisori vegetale una din cele mai pasionante curiozități ale naturii. 4. APĂRAREA PRIN PRODUSE DE ÎMPRUMUT Apartamentele subacvatice Uneori, privind cu atenție prin perdeaua străvezie a apei de la țărmul Mării Negre, te crezi pradă unei iluzii optice. Pe vălurarea deli- cată de nisip, un melc se deplasează lateral cu o viteză pe care niciodată un gasteropod n-ar putea-o atinge. Abia când îl vom scoate din apă pe grăbitul călător, vom avea explicația acestei surprinzătoare performanțe. Nu melcul își trage casa după el, ci un răculeț (Eupagurus pugila- tus) care, ascuns în cochilia părăsită, o pornește la vânătoare, lăsându-și afară doar picioarele și cleștișorii. Și pentru că, asemenea legendarului Diogene, care și-a petrecut viața într-un butoi, acest răcușor își cară casa de împrumut după el, oamenii de știință i-au dat numele înțeleptului grec. Ce-1 îndeamnă oare pe micul Diogene să pornească în căutarea cochiliilor goale de încornorat (Nassa)? Observându-1 cu atenție, nu-i greu să remarcăm totala lipsă de protecție a pântecului său moale, un fel de călcâi al lui Achile în fața unui eventual agresor. Infirmi- tatea poate fi ușor suplinită printr-o proteză gata confecționată: mărunta, dar rezistenta cochilie pe care răcușorul Diogene o schimbă pe măsură ce crește. La adăpostul ei vânează și tot în ea se retrage ca într-o cazemată când este atacat. Lumea peștilor, plină la tot locul de surprize, oferă și ea un interesant exemplu de apărare prin împrumutarea unei case. De data aceasta nu mai e vorba de o casă părășită, ci de o „casă“ locuită de un animal viu. Chiriașul e boarța (Rhodeus amarus), un pește de ape stagnante sau lin curgătoare, iar proprietarul „ghinionist" - scoicile de râu Anodonta, Pseudoanodonta sau Unio. Nu peștele va folosi cochiliile protectoare ale scoicilor, ci puii acestuia. Primăvara, imedi- at ce se apropie timpul de depunere a icrelor, din orificiul cloacal ar femelei ia naștere un „tub de ouat". Urmată de masculul care îmbracă un co- lorit strălucitor, femela înoată deasupra unei scoici și în clipa când gazda își deschide sifonul branchial pentru a evacua apa de respirație, introduce tubul de ouat în interiorul acesteia, depunând două ouă în camera branchială. Mas- culul își revarsă aproape simultan sperma peste orificiul respirator al scoicii, fecundând astfel ouăle. Operația se repetă până când cele apro- ximativ 40 de ouă ale peștelui sunt „cazate" în circa 20 de cochilii. Alevinii (larvele peștilor în primele zile de dezvoltare) părăsesc scoicile abia atunci când știu să înoate. îmbrăcăminte originală Puțini zoologi se ocupă de Trichoptere, insecte acvatice foarte răspândite și în apele curgătoare și stagnante din țara noastră, ale căror larve și nimfe înjgheabă căsuțe atât de solide și bine adaptate necesităților insectei constructoare, încât nu stau cu nimic mai prejos de remarcabilele plăsmuiri arhitectonice ale insectelor sociale (albine, furnici, termite, viespi). La noi în țară trăiesc peste 300 de specii din grupul Trichopterelor. Cunoscute sub numele popular de carabeți, scorobeți, borgloji, muște de arin și căutate cu înfrigurare de pescarii amatori ca nade la undiță, aceste insecte seamănă în stadiul adult cu flu- turii și efemeridele și zboară stângaci în jurul și deasupra apelor de baștină. Larvele lor, care își duc existența în apă, realizează construcții ui- mitoare, de o mare varietate, folosind materi- alele existente pe fundul râului sau mlaștinii, „cimentate" cu ajutorul unei secreții eliminate printr-un orificiu al buzei inferioare. Printre sutele de tipuri de construcții de o mare finețe și ingeniozitate (plase-capcane, pălărioare, butoiașe, pungulițe, tuburi, ari- pioare, trunchiuri de piramide sau conglomerate de tije vegetale, căsuțe caliptriforme sau scuti- 429 www.dacoromanica.ro forme etc.), nu ne vom opri decât asupra a două, care ni se par într-adevăr uluitoare. în pârâiașele din zona fagului își duc viața larvele de Synagapetus. Căsuțele acestor larve seamănă aidoma cu o pălărie bărbătească, cu calotă și bor. Calota este formată din granule mai mari de nisip, aranjate astfel încât să pre- zinte spre exterior o suprafață perfect plană. în partea de sus și de jos a calotei, ceva mai proeminentă, se găsesc două orificii. Calota este înconjurată din toate părțile de un bor construit din granule mai fine de nisip, iar în partea de jos există o podea prin care se poate pătrunde de asemenea prin două orificii. Căsuța poate fi comparată cu o locuință cu două etaje. Etajul superior, de dimensiuni mai mari, e cuprins între cupola calotei și podea; etajul inferior se află între podea și tivul de nisip pe care l-am comparat cu un bor de pălărie. Abdomenul larvei stă în etajul superior, pe care-1 putem denumi „cameră de locuit", iar capul, toracele și picioarele ies prin orificiul anterior din podea. în felul acesta, larva, aflată la adăpost, se poate deplasa cu căsuța în spi- nare... Existența celor două orificii ale calotei permite împrospătarea continuă a apei din ca- mera de locuit, prin stabilirea unui curent permanent. Evident, larva atacată se poate retrage în întregime în camera de locuit și, în atare caz, clapele flexibile ce atârnă la baza ori- ficiilor din podea se lasă peste orificii, închizân- du-le. Un rol deosebit de important îl joacă borul pălăriei. Acolo unde curentul e mai violent, căsuța va rămâne perfect fixată de bolovan... Iată deci că structura acestei construcții repre- zintă o admirabilă adaptare la mediul de viață a animalului: întreaga căsuță seamănă cu un soi de ventuză, care, odată fixată, se poate opune unui curent destul de violent. Nu știm ce să admirăm mai întâi la această construcție mult mai voluminoasă decât larva care a realizat-o: sistemul de ventilație, împărțirea în două etaje, modul în care au fost soluționate concomitent problemele legate de hrănire, de deplasare, de apărare și de adaptare la viața de curent! Larva Synagapetus a avut de rezolvat un mare număr de probleme și le-a rezolvat pe toate într-un mod care îndreptățește calificativul de constructor genial. Acum mai bine de 130 de ani, în 1843, un naturalist englez, Shuttleworth, descoperea într-un izvor din Elveția cochiliile unui melc acvatic necunoscut în știință. Gasteropodul nu era totuși un melc obișnuit: cochilia sa nu era produsul secreției mantalei, ci o adevărată construcție, realizată după planul tipic al cochiliilor de Helix, formate din pietricele fine și strâns lipite unele de altele. Timp de două decenii, listele de gasteropode s-au umplut cu zeci de specii noi aparținând celor mai cunos- cute genuri de melci (Trochus, Paludina, Valvata, Amnicola etc.). Iată însă că în 1863 descoperirea lui Shuttleworth a primit o lovitură decisivă. Un zoolog, tot englez, Hood, a obser- vat pe lespedea umezită de apa unei mici cas- cade, pentru prima oară, cochilii în mișcare. Dar locatarul nu scotea coame, ca un melc obișnuit, ci trei perechi de picioare, prin apertura căsuței. Era vorba de un trichopter, care a primit numele generic de Helicopsyche. Și în țara noastră există o specie de tri- chopter cu căsuța ca de melc, care poartă numele de Helicopsyche bacescui - în cinstea reputatului biolog român N. Băcescu - frecven- tă în izvoarele de pe întinsul Câmpiei Române și mai rară în munții Banatului și Olteniei. Căsuța elicoidală, cu trei spire, este înzes- trată cu un căpăcel (opercul) și cu o portiță. Atât căpăcelul cât și portița închid etanș cochilia și împiedică eventualii inamici să ajungă la nimfa lipsită de apărare, care trăiește răsucită în cochilie. Fără nici o exagerare, putem spune că Heli- copsyche ne oferă unul din exemplele cele mai sugestive ale instinctului constructor la insecte, și în același timp un splendid exemplu de con- vergență între clase complet diferite ale regnu- lui animal, cum sunt moluștele și insectele. 430 www.dacoromanica.ro 5. APĂRAREA PRIN PROTECȚIA CELOR PUTERNICI în apă A te pune la adăpostul celor puternici atunci când cu slabele mijloace proprii nu te poți apăra de dușmani este o dovadă în plus că în lumea ani- malelor adaptarea la mediu îmbracă forme dintre cele mai ingenioase și mai neașteptate. Este ca și cum o oarecare ființă neputincioasă ar străbate jungla în tovărășia unui elefant pe care nimeni nu cutează să-l atace sau s-ar ascunde sub aripa unei acvile, intangibilă în văzduh, fără ca puternicii protectori să-și dea seama că, tolerând-o în preaj- ma lor, îi dau inconștient o mână de ajutor. Deși o astfel de situație ne-ar putea părea de domeniul fantasticului, ea totuși poate fi întâlnită - și nu într-un singur caz - în natură. Un mic crab numit Pinnixia se ascunde în cochilia unor scoici care trăiesc în mările Extremului Orient. El s-a dezobișnuit de a-și mai procura singur hrana: este orb. își duce toată viața la adăpost de dușmani, sub scutul sigur al cochiliei, ciugulind de la scoică o parte de hrană. Măruntele crevete Periclimenes și Asteroclimenes se pun la adăpostul unor protec- tori intangibili. Prima se ascunde printre tenta- culele actiniilor mari, iar secunda, fie sub discul stelei de mare Culcita, fie în canalele care stră- bat cupele spongierilor. Holothuridele sau castraveții-de-mare nu sunt animale marine deosebit de arătoase. Totuși unele din ele, cum ar fi Cucumaridele, depășesc o jumătate de metru lungime și sunt ocolite de prădători din cauza scheletului cal- caros și tentaculelor urticante. Iată de ce cas- traveții-de-mare pot constitui o bună pază pen- tru unele ființe nevolnice. Și cel mai dibace s-a dovedit a fi un peștișor lung de 10-20 cm, Fierasfer acuș, a cărui alcătuire deosebită i-a îngăduit să profite din plin de bunăvoința gazdei. Fierasfer are corpul îngust, în formă de panglică, și e atât de transparent, încât prin pielea lui se străvăd dunga gălbuie a coloanei vertebrale, liniile roșii ale arterei și venei codale, până și otolitele albe, lucioase, din canalele semicirculare ale urechii. Cu asemenea subțirime a corpului, el se strecoară ușor în inte- riorul holoturiei, ascunzându-se în viscerele acestuia. Peștele părăsește gazda doar în timpul nopții, pentru a-și căuta hrana, iar câteodată își scoate doar capul prin orificiul cloacal al holo- turiei, pentru a prinde mici crustacei. O la fel de ciudată relație s-a stabilit între peștele-păstor (Nomeus gronovii) și o meduză-cu-văl (Physa- lia). Peștele-păstor, un năpârstoc de 10 - 15 cm lungime, .și-a găsit un mediu sub... umbrela meduzei, ale cărei brațe prehensibile, lungi de câțiva metri și prevăzute cu capsule vezicante pline cu venin, sunt un pericol și pentru ani- male, și pentru oameni. Și totuși, micuțul Nomeus este singura ființă care înoată fără grijă printre tentaculele ucigătoare, bucurându-se de o protecție deplină. Rămâne încă un mister „miza" acestei relații. Cert este însă că peștele nu se hrănește cu resturile de la masa meduzei, nu e o momeală pentru alți pești și se dovedește total imun la atingerea bateriilor vezicante. Nu rareori vălurile largi ale meduzei constituie ade- vărate „creșe" pentru acești peștișori, care se strâng în număr mare pentru a fi apărați de „rețelele" vezicante ale gazdei. O și mai ciudată legătură unește peștișorul- clovn (Amphiprion unimaculatus), una din biju- teriile colorate ale golfurilor liniștite și recifelor coraliere, de actinii. Deși culorile sale vii și con- trastante l-ar putea face ușor victima peștilor prădători, lucrurile nu se întâmplă tocmai așa, deoarece Amphiprion își găsește adăpost printre tentaculele anemonelor sau dedițeilor-de-mare, pline cu bateri de cnidoblaste. De altminteri, serviciile pe care Amphiprion le face anemonei nu-s chiar atât de inocente. Joaca, culoarea lui roșie brăzdată de dungi gal- bene atrag atenția peștilor voraci, care pornesc în urmărire până la anemonă, unde micuțul pește își caută salvarea, iar urmăritorul își găsește sfârșitul între tentaculele veninoase. Abilele manevre ale Amphiprionilor au putut fi filmate, desigur nu fără oarecare dificultăți, de comandantul Cousteau, cunoscutul explorator al lumii tăcerii. El afirmă că micuții pești nu 431 www.dacoromanica.ro numai că atrag prada spre teribila capcană, dar culeg și bucăți de pește dinadins tăiat, oferin- du-le „stăpânei". Deci nu încape nici o îndoială că Amphiprionii împlinesc oficiile unor ade- vărați valeți și încă stilați. Multă vreme s-a crezut că ei sunt imuni la veninul anemonei. Ulterior s-a constatat, totuși, că lucrurile nu stau chiar așa. Se pare, socotesc cercetătorii, că anemona nu-i respectă decât pe Amphiprionii proprii și nu pe cei ai vecinilor, tolerând doi, sau cel mult trei, pe care îi protejează, servindu-le drept cuib. Ceea ce nu se știe încă prea bine este modul cum anemona își recunoaște „valeții". S-ar părea că un rol îl joacă limbajul culorilor, sau comunicarea hormonală, electrică sau prin mișcare, deosebit de precisă în lumea peștilor, cu ajutorul cărora anemona ar putea deosebi fără greș indivizii speciei respective. Măruntele hamsii, asociindu-se cu anumiți raci, găsesc un adăpost sigur între spinii deși și veninoși ai celui mai mare arici de mare, numit în știință Diadem. Spinii, care au o lungime de 20 - 30 cm și se termină cu vârfuri subțiri și veninoase ce se rup ușor în pielea atacatorului, constituie o barieră defensivă greu de trecut pentru prădă- tori. Unele animale marine vulnerabile fie datorită dimensiunilor modeste, fie lipsei unui mijloc propriu de apărare nu se pun la adăpostul protectorilor temuți ca peștișorii Fieraster sau Amphiprion, ci își fac rost de o gardă personală, așa cum, în Evul Mediu, regii sau principii angajau mercenari pentru propria lor securitate. Clasic este exemplul racului-pustnic, cunos- cut sub numele de pagur. înzestrat de natură cu o carapace moale, el este nevoit să se ascundă într-o cochilie de melc pe măsura sa, acope- rindu-i intrarea cu cleștele unui braț (stângul sau dreptul), care se dezvoltă mai mult decât celălalt. Dar în mare există animale de pradă care nu se tem de cleștii racilor. Cu ajutorul ten- taculelor, caracatițele (Octopus) sau peștii- papagal sfărâmă cu ușurință cleștele care ține loc de ușă și scot afară sihastrul mării din chilia lui de sidef. Ca să scape de tâlhari, racul se folosește de proprietățile urzicătoare ale actiniei, din care își face o însoțitoare insepara- bilă, realizând o simbioză perfectă cum este aceea dintre racul Eupagurus prideauxi, cunos- cut sub numele de racul Prido, și actinia Adamsia, un adevărat „spadasin" apărător, cocoțat pe cochilia prietenului și plătită cu res- turile ospețelor acestuia. Nu toți pagurii-pustnici își poartă mercenarii pe cochilie. Unii dintre ei și-i așază direct în spinare, deasupra carapacei, și astfel nu mai are nevoie de cochilii. Crabii care trăiesc pe recifele de corali din Oceanul Indian, cunoscuți în știință sub numele de Libia tesselata, poartă în fiecare clește câte o actinie. Acestea sunt arme foarte eficace. în momentul în care răpitorul cască botul ca să-l înghită, crabul îi vâră înăuntru „floricica" de mare usturătoare și dușmanul o ia îndată la goană. Și hidropolipii sunt uneori „angajați" ca mercenari. Astfel, peștele Styllactis minous, frecvent în apele oceanelor Indian și Pacific, și-a amenajat o adevărată cuirasă urticantă de hidro-polipi, parcă să joace rolul unei adevărate gărzi personale. Pe acești pești se instalează numai o anumită specie de polipi. Colonia aco- peră aproape în întregime corpul peștelui. Nu-i greu de închipuit că nici un prădător, oricât de mare și lacom ar fi, nu se încumetă să înghită o asemenea „pilulă" otrăvită... Uneori rudele puternice și temute servesc de pavăză neamurilor nevolnice. Este vorba de somnii-filiformi, cu corpul subțire ca o sfoară, gros de 3 - 4 cm și lung de 4 - 6 cm. Unul din neamurile acestora, și anume somnul-ață, (Stegophilus insidiosus), duce o viață de parazit în cavitățile branchiale ale somnilor uriași. Pe uscat Și pe uscat, unele specii animale se pun sub scutul celor puternici și temuți. Astfel, multe Nectarinide din Africa și Icteride din America cuibăresc în vecinătatea cuiburilor de bondari și viespi, ocolite cu foarte rare excepții de păsări și mamifere insectivore. Se semnalează și păsări care trăiesc sub... aripa unui protector. Astfel, 432 www.dacoromanica.ro pasărea-țesătoare (Ploceus) din zona tropicală a Africii și Asiei, atrăgătoare datorită penajului viu și multicolor, cuibărește pe lângă colonii de viespi. O specie de ciocănitoare neagră din Asia își clădește cuibul în mușuroaiele de furnici, iar papagalul roz din sud-vestul Africii, în termi- tiere. La noi, drăgălașul florinte (Chloris chlo- ris) scapă de dușmani construindu-și adăpostul în cuibul păsărilor răpitoare. Nu rareori și plantele, mai ales cele protejate printr-un înveliș țepos, sunt folosite ca un fel de pavăză naturală de animalele care trăiesc în preajma lor. „Aricii" lumii vegetale, cactușii, adăpostesc neamuri de păsări și rozătoare de pustiu. Spinii lor puternici și iritanți deprinși de pe tulpini servesc ca materie primă pentru con- fecționarea cuiburilor plasate cu îndemânare în hățișurile aproape de nepătruns are acestor pădurici zbârlite. Pasărea Heleodytes brunneo- capillus își confecționează cuibul între mingiuțele echinocactușilor, iar un rozător din pustiu, Neotoma albigula, își pune ostrețe de spini la gura vizuinii, așezată de obicei lângă vreo limba-soacrei (Opuntia), cu ale cărei petale cărnoase se hrănește. în cazul unor astfel de conviețuiri dintre animale, protectorul benevol oferă pasiv adăpost altor viețuitoare mai neputincioase. Găzduitorul nu pierde nimic din această conviețuire, dar nici nu câștigă, ci are numai poziția unei gazde ospitaliere. Oaspetele însă are de câștigat, adăpostindu-se și chiar salvându-și viața prin bunăvoința gazdei sale, de regulă de dimensiuni mai mari și bine dotată cu mijloace de apărare. Acest tip de conviețuire poartă numele de sinecie sau sinoikie. Cei care folosesc otrăvurile altora într-un interesant studiu, „Insect-Plant Interraction", apărut la Oxford, în 1973, profe- sorul englez M. Rothschild a descris peste 40 de specii de insecte aposematice (îmbrăcată în culori de avizare) capabile să extragă, să acu- muleze și să depoziteze otrăvurile plantelor pe care trăiesc, pentru a le folosi fie ca atractanți sexuali în jocurile nupțiale, fie mai ales ca arme de apărare împotriva principalilor prădători, păsările. Fluturii sunt cei mai numeroși (23), urmați de ploșnițe (7), lăcuste și greieri (6), coleoptere (5). în toate cazurile, prezența toxi- nei din corpul insectei este adusă la cunoștință dușmanului prin culori vii de avertizare (apose- matice). Unul din cele mai expresive exemple îl con- stituie fluturele monarh (Danaus plexippus), ale cărui omizi trăiesc pe planta lacticiferă otrăvi- toare Asclepias curassavica, adaptându-se gli- cozidelor cardiotonice cu care se apără împotri- va insectelor și altor animale dăunătoare. Omida acumulează și depozitează în corpul său mari cantități din acest glicozid. Fluturele monarh, „încărcat" cu aceste substanțe de protecție, rea- lizează lungi și aventuroase migrații, despre care am vorbit pe larg în cartea „Plantele și ani- malele călătoresc". Gaița albastră, cel mai lacom mâncător de lepidoptere, încearcă să con- sume și fluturele monarh. Când simte însă gus- tul amar al calotropinei (glicozina cardiotonică din planta Asclepias) vomită hrana ingerată și, dacă va mai întâlni un alt fluture, îl va ocoli cu grijă. „S-a creat, astfel - scria Rothschild -, un reflex condiționat de apărare între pasăre și flu- turele purtător de substanțe toxice." Un alt caz relatat de Rothschild a fost sem- nalat în Anglia, pe pajiștea din jurul universității din Oxford. E vorba de două specii europene de molii frumos colorate: molia-tigru (Arctia caja), bine cunoscută și în țara noastră, și molia porto- calie (Tyria jacobeae) și două specii de spălă- cioase din familia păpădiei, la fel de comune și la noi: Senecio vulgaris și Senecio jacobeae. Analizându-se omizile și moliile adulte, s-a constatat că toți cei șase alcaloizi pirolizidinici prezenți în speciile de Senecio sunt depozitați în aceste insecte. S-a constatat că molia-tigru nu se mulțumește doar cu senecionina din gălbenele, dar consumă și frunze de degetar (Digitalis), care conțin puternice glicozide cardiotonice. în acest fel, ele acumulează și depozitează mai multe toxine, asigurându-și o protecție mai largă împotriva dăunătorilor. Lăcusta Poekilocerus bufonius, la fel ca flu- turele Danaus plexippus, își procură substanțele 433 www.dacoromanica.ro de apărare tot din planta Asclepias curassavica. Spre deosebire de fluture, care folosește to- xinele în mod pasiv, lăcusta, când este atacată de o pasăre, proiectează cu putere o spumă nocivă, din niște glande speciale situate dorsal. 6. APĂRAREA PRIN IGIENIZARE ȘI • AUTOTERAPIE Alungarea paraziților Câteva mii de specii de animale de pe toate treptele zoologice trăiesc pe socoteala unor gazde, adaptându-se în mod uimitor acestui fel de existență. Tipurile de parazitism sunt foarte variate. Unii paraziți trăiesc tot timpul pe suprafața corpului animalelor de altă specie. Alții pătrund în interiorul corpului gazdelor lor. Unii au larvele parazite și adulții liberi, în timp ce alții au adulții paraziți iar larvele duc o viață liberă. Unii sunt paraziți tot timpul pe o anumită gazdă, iar alții schimbă în cursul vieții gazdele de mai multe ori. Gazdele nu rămân pasive la atacul pericu- loșilor dușmani, însă adaptarea paraziților la acest mod de viață atinge uneori o asemenea perfecțiune, încât gazda se vede total dezarmată și e nevoită să accepte, resemnată, o conviețuire forțată și dezavantajoasă. Ectoparaziții sunt fie înzestrați cu organe de fixare, ca filamente ade- zive sau ancore, putând fi cu greu desprinși, precum căpușile, fie mici și extremi de mobili, ca puricii, prinderea lor fiind foarte dificilă. Endoparaziții, cum ar fi teniile sau limbricii, nu sunt digerați de fermenții existenți în tubul digestiv al gazdei, cum normal al trebui să se întâmple, deoarece ei secretă niște antifermenți, care acționează asupra conținutului chimic al secrețiilor gastro-intestinale, anihilându-le funcția enzimatică. lată de ce gazdele trebuie să folosească unele vicleșuguri sau unele mijloace exterioare, uimitoare prin inventivitatea și, uneori, chiar prin eficiența lor. Animalele cu păr se scutură sau chiar vânează puricii sau păduchii scoțându-i din blană. Maimuțele îndeosebi sunt foarte dibace în această privință, uimindu-ne prin dexteritatea cu care se deparazitează, însă cel mai amuzant mijloc de a scăpa de oaspeții neplăcuți și supărători îl folosește vulpea. Când e năpădită de purici, ia un pai în gură și se vâră în apă. întâi își înmoaie picioarele și coada. Puricii se retrag pe spinare și în blana de pe cap. Vicleana cumătră înaintează încet, încet spre adâncul apei, obligând puricii să se refugieze spre extre- mitățile urechilor și botului, apoi își cufundă capul, ținând în gură paiul cu care respiră. în cele 10-20 de secunde de imersiune scapă de toți puricii, care se aruncă în apă, înecându-se. Cele mai multe păsări se descotorosesc de căpușe sau de alți paraziți, care li s-au aciuiat între pene, curățindu-se cu ciocul. Găinile au obiceiul să se scalde în nisip cu același scop. Unele specii de păsări insectivore și-au făcut chiar un obicei de a-și recolta prada direct de pe spinarea mamiferelor mari. Zburătoare din nea- mul graurilor, coțofenelor și păsării ibis (Ibis aethiopicus) își fac veacul pe spinarea rinoce- rilor sau a turmelor de bivoli, care le suportă deoarece le ciugulesc paraziții ce-i deranjează mult mai mult. Interesant este obiceiul unor păsări din America de Sud, numite Melospiza melodica: pentru dezinsecția penelor, ele folosesc niște furnici, deoarece, după cum se știe, în corpul acestora se găsește acid formic, o substanță cu acțiune dezinfectantă puternică. Păsările se așază prin apropierea furnicarelor, iau câte o furnică în cioc și, întinzându-și aripile o trec pe partea inferioară a penelor, adică tocmai acolo unde se ascund căpușele Analgina. în contact cu substanța iritantă, căpușele se desprind de pe corpul păsării. Dacă n-am avea certitudinea unor observații foarte exacte și a unor expe- riențe bine verificate, mijlocul folosit de ani- male în combaterea paraziților ar putea părea împrumutat din arsenalul terapeutic omenesc. De pildă, o parte din animalele care hibernează mănâncă, spre sfârșitul verii, plante cu acțiune dezinfectantă pentru tubul digestiv cum ar fi pelinul sau ceapa sălbatică, a căror acțiune fitonicidă și vermifugă este recunoscută. lerun- 434 www.dacoromanica.ro ca sau cocoșul-de-mesteacăn (Tetrastes bona- sia) consumă în timpul iernii amenți (mâțișori) de mesteacăn, care de asemenea curăță tubul digestiv de tenii și alți paraziți intestinali. Desigur că aceste modalități de apărare sunt departe de a fi perfecte, dar dovedesc că gazda parazitată nu stă pasivă în fața invadatorului, ci caută prin mijloace proprii să se scape de el. Farmacia verde a animalelor încă din Antichitate, se știa că o serie de ani- male folosesc unele plante fie pentru lecuirea de boli și răni, fie pentru restabilirea echilibrului fiziologic. La începutul secolului al XlX-lea, naturalis- tul francez F.F. Virey, cunoscut și ca medic ve- terinar, afirma că: „animalele au fost primii doc- tori în medicină". El se sprijinea în special pe informațiile cuprinse în vestita operă „Historia naturalis" a lui Pliniu cel Bătrân (24 - 79 e.n.), unde sunt prezentate multe exemple în care animalele întrebuințează diferite specii de plante pentru a se vindeca. Așa de pildă, uliul (Accipiter), când simte că i-a slăbit vederea, își umezește ochii cu secreția unui neam de lăptucă sălbatică (Tragopogon Urospermum picroides), a cărui tulpină o zgârie cu ghearele pentru a produce latexul vindecător. Rândunicile tratează afecțiuni similare, în cazul că apar la pui, cu sucul galben-portocaliu al plantei numită rostopască sau iarbă-de-negi (Chelidonium majus). Pe teritoriul țării noastre s-au găsit tăblițe care dovedesc întrebuințarea de către medicii legiunilor romane din Dacia a acestui remediu în tratarea afecțiunilor ochiului. De altfel, în medicina populară, și astăzi planta e folosită în acest scop, deși farmacognoza modernă o recomandă pentru alte suferințe. Pliniu notează că nevăstuicile se imunizează împotriva mușcăturii șerpilor veninoși mâncând vimanț sau rută (Ruta graveolens), o plantă greu mirositoare, conținând un ulei eteric și alcaloidul rutina. Șopârlele mușcate de vipere folosesc, de asemenea, o plantă care n-a putut fi identificată. Cerbii și ciutele rănite de săgeți rumegă frăsinel (Dictamnus albuș). Ulterior s-a con- statat că scoarța tulpinii acestei plante aromatice este tonică și stimulentă, iar uleiul ei volatil este un puternic bactericid. La țară, se spune că atunci când câinele are dureri de cap consumă frunzele unei graminee cunoscută sub numele de iarba-câinelui (Cynodon dactylon). în cazuri asemănătoare, pisicile se tăvălesc peste cătușnică, rudă bună cu salvia și cimbrul, numită și „iarba mâței" (Nepeta cataria), plantă înzestrată cu substanțe aromatice. Când sunt obosite sau fac lungi călătorii în căutarea locurilor de păscut, unele ierbivore din regiunile tropicale și subtropicale ale Africii, Americii și Asiei consumă frunze de cafea, matte, guama, cola, kassine și ceai, de aseme- nea, arbori, arbuști sau liane care cuprind sub- stanțe stimulatoare ale sistemului nervos (cofeină, teobromină). înainte ca ele să fie con- sumate de localnici (cafeaua, ceaiul de China, ceaiul matte, guarana, nucile de cola), aceste plante au fost folosite de animale. Astfel, în regiunea muntoasă Koffe din Abisinia, oile se înviorau brusc după ce consumau frunzele unui arbust, ceea ce a atras atenția păstorilor, care i-au descoperit astfel proprietățile. în amintirea ținutului de origine a primit numele științific de Coffea. Ursulețul leneș sau ursulețul marsupial din Australia, numit de localnici Koala (Fasco- larctos cinereus), este un animal monofag, hrănindu-se în exclusivitate eu frunze de eucalipt, copac în care își petrece toată ziua. în mod obișnuit, Koala consumă frunze bătrâne și tari de eucalipt, care sunt mai puțin toxice, conținând într-o cantitate mai mică cineolul (folosit la bomboanele de eucalipt) și acid pru- sie (cianhidric). Când însă este bolnav, ursulețul consumă cu prudență și câte o frunză tânără, fapt cunoscut de medicii rezervațiilor unde supraviețuiește acest marsupial ocrotit. Sute de astfel de observații făcute de-a lun- gul multor secole duc la concluzia că la originea medicinii populare și farmacologiei modeme ar 435 www.dacoromanica.ro putea sta și experiența animalelor, bazată pe instinctul de apărare și conservare a speciei. Fagocitoza și imunizarea Cei mai perfizi dușmani ai animalelor, de la protozoare până la om, sunt microorganismele parazite. Imposibilitatea de a fi evitați din cauza micimii, uriașa și rapida lor capacitate de repro- ducere și răspândire, deci contagiozitatea lor, vinovată de declanșarea epidemiilor, în sfârșit, substanțele de care dispun pentru paralizarea sistemului defensiv al organismului invadat - așa numitele toxine - le fac deosebit de primej- dioase. Față de acești dușmani invizibili, cum ar fi unele virusuri, bacterii, protozoare, ciuperci microscopice, nu pot exista decât mijloace interne de apărare. Organismul trebuie să accepte lupta pe propriile lui baricade. Dar oare cine îl va apăra de această invazie invizibilă care se face fie prin marile „porți“ ale corpului (nasul și gura), fie prin cele mai neînsemnate breșe în meterezul ermetic închis al pielii? încă din Antichitate, se știe că inflamația este reacția corpului atacat. Medicul roman Aulus Cornelius Celse indicase cele patru semne clasice ale inflamației: durerea, febra, roșeața, tumefierea (dolor, color, rubor, tumor). Dar cine atacă și cum atacă, cine apără și cum se apără organismul invadat a rămas un mister până la mijlocul secolului al XlX-lea. Impulsul extraordinar dat microbiologici în pragul secolului al XX-lea de către cercetările savantului francez Louis Pasteur ne-a dezvă- luit principalii dușmani indivizibili, vinovați de cele mai cumplite boli și epidemii. Marele merit de a descoperi pe apărătorii organismului și a dezvălui strategia lor de luptă îi revine savantului rus Ilia Mecinikov, laureat al Premiului Nobel. Apărătorii principali ai organismului sunt leucocitele, globulele albe, elemente figurate ale sângelui, care se deosebesc de eritrocite (globule roșii) prin lipsa hemoglobinei, prin forma lor schimbătoare și prin existența nu- cleului. Numărul lor este mai mic decât al eritromicitelor: în medie 400 - 8.000 într-un mm3 de sânge, deci un leucocit pentru 600 - 700 de eritrocite. Există mai multe categorii de leu- cocite: agranulocite (cu un singur nucleu), din care fac parte limfocitele și monocitele, și gra- nulocitele (cu nucleu fragmentat), care pot fi neutrofile, acidofile și bazofile. Fiecare din aceste grupe și subgrupe au o structură și un rol bine definit și o proporție anumită unele față de altele, la ora actuală, așa-numita „formulă leu- cocitară" este cunoscută și stabilită, iar leucograma, analiza formulei leucocitare, ajută foarte mult la fixarea diagnosticului în numeroase boli. în general, leucocitele sunt celule diferenți- ate pentru a îndeplini funcția de apărare a orga- nismului. Ele se aseamănă cu amibele datorită capacității de a emite pseudopodele. Acest lucru le conferă proprietatea de a se mișca activ, de a străbate pereții capilarelor, fenomen specific acestor celule, cunoscut sub numele de dia- pedeză. Tot datorită pseudopodelor, ele pot ingera diferite particule organice, în special bac- terii, pe care citoplasmă lor le digeră. Acest pro- ces se numește fagocitoză și de aceea leu- cocitele se mai numesc și fagocite. Fagocitoza are un caracter selectiv, ceea ce explică faptul că nu sunt fagocitate și celulele vii ale țesuturilor aceluiași organism. Selectivitatea este rezultatul reacției dinspre suprafața leucocitului, încărcată cu electricitate negativă, și corpurile străine sau moarte a căror suprafață este electropozitivă. Așa cum am mai spus, funcțiile leucocitelor sunt diferențiate, fiecare categorie de leucocite fiind specializată într-o anumită acțiune. Astfel, neutrofitele și monocitele, având o mobilitate accentuată și posibilități fagocitare accentuate, atacă microorganismele care pătrund în orga- nism și curăță locul de resturile moarte și de corpuri străine, pe care le înglobează. Pentru îndeplinirea fagocitozei, în citoplasmă acestor leucocite se găsesc numeroase enzime, în spe- cial proteaze. Neutrofitele au proprietatea de a imobiliza și aglutina bacteriile, pregătind în felul acesta fagocitoză. în cazul infecțiilor grave, neutrofitele pot fi omorâte; din îngră- 436 www.dacoromanica.ro mădirea leucocitelor și a bacteriilor moarte se formează puroiul. Limfocitele nu au proprietăți fagocitare. în schimb, ele joacă un rol foarte important în apărarea organismului prin faptul că produc substanțe numite globuline, care servesc la sin- teza anticorpilor, substanțe cu rol determinat în producerea imunității. Anticorpii, aliații leucocitelor, sunt sub- stanțe proteice care apar în plasmă numai în prezența unui antigen, adică a unui microb cu o anumită acțiune patogenă. Anticorpii sunt spe- cializați fie pentru împiedicarea răspândirii în tot corpul a microorganismelor (aglutinine), fie pentru distrugerea microorganismelor (Uzine), fie pentru precipitarea substanțelor proteice străine (precipitine) ori pentru neutralizarea to- xinelor produse de microorganisme (antitoxine) sau sensibilizarea microorganismelor față de acțiunea fagocitelor (opsonine). Fagocitele și anticorpii joacă rolul principal în asigurarea imunității, acela de armă foarte prețioasă de apărare a organismelor superioare împotriva invaziei dușmanilor invizibili. 7. APĂRAREA PRIN DEPLASARE La ce folosește mobilitatea? Spre deosebire de macrofite - plante vizibile cu ochiul liber - care nu-și pot părăsi locul fiind fixate în pământ prin rizoizi sau rădăcini, ani- malele, exceptând doar câțiva reprezentanți ai faunei marine - așa-numitele zoofite — fiind mobile, au la dispoziție un mijloc deosebit de eficace pentru a se apăra: fuga. Desigur că și printre animale există destule specii leneșe, greoaie; nebizuindu-se pe viteza de deplasare, au găsit alte căi, mai potrivite înfățișării lor, de a se feri din calea dușmanilor, însă, în foarte multe cazuri, fuga rămâne mijlocul clasic de salvare al urmăritului. Dar cum în natură există un răspuns aproape simul- tan la orice impuls, o replică adaptativă foarte promptă, prădătorii specializați pentru urmărire s-au acomodat acestor particularități ale prăzii, devenind ei înșiși adevărați campioni de viteză. Și este interesant de precizat că recordurile absolute în această direcție nu le dețin animalele care se apără, ci acelea care atacă. Există totuși și unele ierbivore rapide, cum ar fi specii de antilope și gazele, care, pe câmp deschis, ating 75 - 80 km pe oră, viteză suficientă pentru a scăpa de colții leului (Leo leo). în cele mai multe cazuri, dușmanii le doboară numai prin vicleșug. înfruntarea deschisă cu victima într-o întrecere de viteză sau semifond pare a fi arma loială a unei rude mai mărunte a tigrului, și anume ghepardul (Ancinonyx jubatus), locuitor al Africii și sud-estului Asiei. Mersul său seamănă mai mult cu cel al unei vulpi sau al unui lup; calcă însă mai apăsat și face pași mai mari. Fiind nevoit să gonească după antilope mici și iuți și după iepurii din pustiu extrem de rapizi, ghepardul a devenit un alegător de rasă, în 1976 o expediție științifică engleză a cronometrat performanțele de alergător ale unui ghepard tânăr. Astfel, el a parcurs 800 m în 27 s, ceea ce înseamnă atingerea unei viteze de circa 107 km/oră, record absolut al unei ființe teres- tre. Nu-i greu de închipuit ce eforturi trebuie să depună un șofer pentru a-și ține mașina în „plasa" unui atare alergător, de-a lungul savanelor. Fiindu-i apreciate marile lui calități de „sprinter", ghepardul este dresat de vânători pentru prinderea vânatului. în acest scop, i se pune o scufie pe cap și e dus cu căruța în regiu- nea de vânat. Acolo i se scoate scufia și este asmuțit asupra prăzii. După doborârea animalu- lui, i se pune iar scufia. Din prada doborâtă își capătă și el partea cuvenită. Aceleași remarca- bile calități de urmăritor le manifestă în lumea insectelor libelulele. Calul-dracului (Aeschna cordulegaster) sau libelula neagră (Cordule- gaster annulatus) pot atinge pe anumite porțiu- ni 90 km/oră, viteză suficient de ridicată pentru a se păzi de păsările insectivore și a ataca orice gâză zburătoare (cei mai rapizi fluturi ating 55 km/oră). Printre păsări, cel mai rapid alergător se dovedește struțul african (Struthio camelus). Neputința lui de a zbura este compensată de cele două picioare musculoase, prevăzute cu două degete, care îi permit nu numai să alerge 437 www.dacoromanica.ro foarte repede, dar să le folosească și ca temute arme de apărare. Sub fiecare deget se află o perniță elastică, ce împiedică înfundarea picio- rului în nisip. Pasul măsoară în plină fugă 4 m, iar viteza sa ajunge ușor la 45 km/oră, supe- rioară aceleia a atleților de performanță (36 km/oră), dar mai redusă față de a calului de curse (circa 60 km/ oră). Vânătoarea de struți se practica acum 70 - 80 de ani pe scară largă de către populațiile arabe.,,Beduinii o consideră o plăcere aleasă; călare pe cai iuți, ei urmăresc, câte doi, struțul care fuge“ (Brehm). Azi acest sport este interzis. Dintre zburătoare, cele mai agere sunt rân- dunelele, lăstunii și porumbeii, care pot atinge viteza de 80-100 km/ oră. Rezistența și viteza de zbor a porumbeilor călători (Columba livida) sunt folosite adesea pentru transmiterea unor știri cu ajutorul exemplarelor dresate. Insă cam- pionul absolut al văzduhului rămâne șoimul- călător (Falcoperegrinus), a cărui viteză în atac depășește 120 km/oră. De aceea, din cele mai vechi timpuri, omul a folosit șoimii, mai ales speciile mari, la vânătoare. In Evul Mediu, dre- sajul șoimilor era ținut la mare cinste, iar vână- toarea cu șoimi, o „delectare a regilor" Un loc aparte printre animalele care folosesc mobi- litatea drept mijloc de apărare îl ocupă sări- toarele. Fuga prin salturi face ca urmărirea prăzii să devină anevoioasă, iar prinderea ei din zbor să nu stea Ia îndemâna oricărui animal car- nivor. „Săritorii" au căpătat unele modificări adaptative potrivite acestui fel de deplasare. Din acest punct de vedere, puricii, dar mai ales lăcustele merită o atenție specială. Cu aju- torul perechii de picioare lungi și foarte bine dezvoltate, orthopterele (lăcustele) realizează saltul care, prin desfacerea largă a aripilor, se preface în zbor planat, uneori pe distanțe con- siderabile. Nu-i de mirare că, înzestrate cu asemenea mijloace de deplasare, lăcustele se adună în roiuri enorme și pornesc în migrații, atacând regiuni situate la sute de kilometri de locul lor de baștină, distrugând orice urmă de vegetație de pe terenurile invadate. Dintre vertebrate, excelent adaptate pentru sărit sunt broaștele. Construcția scheletului este deosebit de favorabilă acestui mod de deplasare. Oasele iliace, în formă de pensetă, se arti- culează foarte mobil de vertebra sacrală. Oasele bazinului astfel constituit pot fi apropiate și îndepărtate oblic față de coloana vertebrală, datorită musculaturii puternice. Oasele ante- brațului ca și ale pulpei picioarelor sunt conto- pite iar tarsul și metatarsul sunt mai alungite. Prin aceste transformări, se mărește capacitatea de salt. în poziția de repaus, broasca își strânge bazinul, iar coapsa, pulpa și laba stau suprapuse. Prin destinderea simultană a tuturor articulați- ilor, centrul de greutate al corpului este deplasat mult înainte, ceea ce mărește considerabil viteza și lungimea saltului. Cele mai vioaie broaște sunt fără îndoială brotăceii australieni, denumiți și „cangurii- broaștelor" (Hyla aurea saltatoria), capabili de salturi de 1,70 m înălțime. Prin pădurile noastre, broasca-roșie (Rana dalmatina), animal zvelt cu picioare de două ori mai lungi decât corpul, ne surprinde prin salturile ei acrobatice de 2 m lungime și un metru înălțime. Rozătoarele dau poate cel mai mare număr de „săritori" dintre mamifere. Prin sudul S.U.A., în Mexic și în America Centrală, trăiesc șoarecii-cu-buzunare din familia Heteromiidae, numiți așa din cauza obrajilor, prin care se aseamănă cu hârciogul. Sunt animale zvelte, grațioase, de 30 cm, cu membrele posterioare mai alungite, ceea ce le-a adus numirea de „Kangoroo rats", adică șobolani canguri. Cel mai vestit membru al familiei e Djpodomys spectabilis, ale cărui sal- turi pot atinge 3 - 4 m lungime. în Africa de nord-est își duce viața șoare- cele-săritor-de-pustiu (Jaculus jaculus), un ani- mal drăgălaș, de 17 cm lungime, cu o coadă mai lungă decât trupul, terminată în pămătuf. Sal- turile lui impresionează prin ușurința și amplitu- dinea lor (4-5 m). Sunt urmăriți de localnici, care le apreciază carnea; vânătorii blochează ieșirile din pământ ale galeriei și îi dărâmă cu un baston pereții. Speriați, șoarecii încearcă să iasă prin galeria de rezervă, unde sunt prinși într-o plasă amenajată special. 438 www.dacoromanica.ro în sudul Africii, reprezentantul de seamă al săritorilor este iepurele-săritor (Pedetes capen- sis), animal nocturn, cu coada lungă și stufoasă. Urmărit de prădători sau de oameni, el execută, după spusele unor martori oculari, salturi de 8 - 10 m, înscriindu-se, la proporțiile lui, printre recordmenii săriturii în lungime. Am lăsat intenționat la urmă cangurii (Macropus canguru), cele mai mari animale din Australia, unde sunt considerați și principalul vânat. Cangurul reprezintă, între mamifere, săritorul tipic. Corpul lui crește în grosime dinainte spre înapoi, deoarece, din cauza mem- brelor posterioare deosebit de viguroase, partea cea mai dezvoltată o formează regiunea lom- bară. Elementele cele mai caracteristice ale animalului - membrele posterioare alungite și coada puternică - îi permit să înainteze prin sal- turi. în clipe de mare primejdie, cangurii, spri- jinindu-se puternic în coadă ca într-o prăjină, pot sări 10 — 12 m lungime, planând la o înălțime de aproape 2 m de la suprafața pămân- tului. Nu poate fi tablou mai inedit și pitoresc decât goana prin scrubul australian a unei cete de canguri înspăimântați. Părăsirea mediului natural Ne-am obișnuit cu ideea că peștii nu pot trăi în afara mediului acvatic, că un animal adaptat vieții terestre nu poate zbura, că o pasăre arbori- colă nu poate înota cu agilitatea unei lebede. Și totuși, nevoia, acest mare povățuitor al oricărei ființe, de la parameciu și până la om, a înzestrat unele grupe de animale cu atribute specifice adaptării la alte medii de viață. în pădurile tropicale din nordul Indiei și din Indonezia, călătorul neavizat va rămâne sur- prins de elegantele planari între copaci ale unor ființe multicolore care, de departe, seamănă ba cu păsările, ba cu fluturii, ba cu libelulele. De aproape însă, nu va fi greu de descoperit în acest grațios acrobat o șopârlă numită, din cauza apti- tudinii ei de a survola, dragonul-zburător (Draco volans). Acest gușter nu ne impre- sionează prin dimensiuni: abia întrece cu coadă cu tot lungimea unei palme întinse. Cu totul altceva ne atrage atenția la alcătuirea lui: în fiecare parte a capului există cinci-șase coaste prelungite, transformate în apendice purtătoare ale unui fel de parașute semicirculare. Cu aju- torul acestei parașute, dragonii-zburători pot efectua sărituri în aer de 15 — 20 m, atunci când sunt urmăriți de dușmani, în special de păsările răpitoare și de șerpi. Spectacolul pe care îl oferă micile lor demonstrații te poate întoarce cu zeci de mili- oane de ani în urmă, când, probabil, dintr-una din reptilele arboricole a luat naștere prima pasăre, Archaeopterix. în același timp, el îți încântă privirea cu un surprinzător joc de culori. Dragonii bărbați au un guleraș galben-portoca- liu și parașute albastru-cobalt, în timp ce femelele posedă gulerașe albăstrii și parașute galben-verzi. Deplasându-ne în pădurile mlăștinoase ale Americii de Sud, vom face cuno'ștință cu hoa- zinul (Opsithocomus hoatzin), intrat încă din veacul al XlX-lea în atenția oamenilor de ști- ință. Pasărea matură, cam de mărimea fazanu- lui, se remarcă doar prin gușa ei dezvoltată și prin obiceiul de a-și face cuibul pe o creangă așezată exact deasupra apei. în schimb, puiul prezintă un excepțional interes științific, sug- erând într-un fel modul de viață al păsărilor străvechi. Ghearele mobile ale aripilor îi ajută să se cațere cu repeziciune în copaci, sprijinin- du-se în coadă. Când se ivește un pericol, el se aruncă în gol, planează câțiva metri și-și găsește scăparea în apă, folosind cu îndemânare drept vâsle picioarele și, la scufundare, aripile. După trecerea primejdiei, se cațără din nou în cuib. Odată cu maturizarea, hoazinul pierde și ghearele, și calitățile de înotător, preferând coroanele dese ale copacilor, unde se depla- sează rar și pe distanțe mici. Dacă exhibiția nautică a unor stângace păsări cățărătoare ne-ar putea fascina pentru câteva clipe, în schimb, uluitorul zbor de săgeată al unei escadrile de pești constituie un eveniment turistic excepțional. Nu-i spectacol mai original ca acela de a admira de pe coverta unei nave stolurile de rândunici-zburătoare 439 www.dacoromanica.ro (Exocoetus volitans) țâșnind pe suprafața li- niștită a mărilor tropicale și mânate de un vânt favorabil, planând 200 - 300 m, de la o înălțime de 5 - 6 m. Această remarcabilă performanță n-ar fi cu putință dacă peștii zburători n-ar fi înzestrați cu niște înotătoare pectorale lungi cam cât două treimi din lungimea totală a cor- pului. Salturile lor impresionante sunt realizate printr-o succesiune de trei mișcări: ieșirea din apă printr-o smucitură bruscă a corpului, propulsarea în aer cu ajutorul câtorva lovituri rapide și viguroase ale cozii și, în sfârșit, planarea prin intermediul aripilor pectorale, de o frumoasă culoare albastră, care se deschid la- teral. Rândunica-de-mare face parte dintr-o fa- milie de pești (Exoceotaceae) adaptată la acest mijloc specific și neobișnuit de a se apăra împotriva dușmanilor, prin părăsirea pentru un timp a mediului natural. Peștele-urcător (Anabas scandens), comun în India, Birmania și arhipelagul Filipine, poate, de asemenea, să trăiască afară din apă. în zilele anotimpului uscat, când apa seacă în întregime, el pornește în căutarea unei alte mlaștini, folosind piesele sale operculare în formă de ferăstrău și înotătoarele pectorale rigide și ascuțite. Se spune că ar avea chiar și calitatea de a se sui în palmieri. Supraviețuirea lui pe uscat se datorește prezenței a două organe labirin- tiforme, bogat capilarizate, unde înmagazinează aer atmosferic. Aceeași proprietate o întâlnim și la peștii- cățărători (Periothalmus koelreuteri), care tră- iesc în pădurile de mangrove de pe țărmurile oceanelor Indian și Pacific. Nu mai mari de 15 cm, ei au înotătoarele pectorale lungi, puternice și astfel croite, încât pot fi folosite ca picioare. Acest lucru îi permite peștelui să se cațere pe copaci și să vâneze în timpul refluxului mai mult pe uscat decât în apă. Ei fug încolo și încoace ca șopârlele, aruncându-se asupra victimelor lor, insecte, viermi sau melci, cu o viteză atât de mare, încât rareori se întâmplă să dea greș. Dacă sunt urmăriți, fug ca săgeata peste nămol, se înfundă în el și sunt greu de descoperit. în țara noastră, singurul pește „plimbăreț" este tiparul. Scos afară din balta unde trăiește, el este capabil să se târască chiar și câteva sute de metri pentru a o regăsi. în nopțile cu rouă, țiparul vânează pe țărm insecte și melci. El poate trăi chiar câteva zile în aer, cu condiția ca pielea să fie în permanență menținută umedă. 8. APĂRAREA PRIN PĂCĂLIREA, IMITAREA SAU AVERTIZAREA PRĂDĂTORILOR Camuflajul Tot ceea ce intră în arsenalul tehnic al armatelor modeme în ce privește camuflajul, și anume fumul de protecție, învelirea cu prelate homocrome sau vopsirea utilajului în culori asemănătoare mediului, acoperirea armelor ostașilor în deplasare cu ramuri, frunze, căpițe de fân, ca să sustragă atenția observatorilor tereștri și aerieni, pare a nu fi străin lumii ani- male. Să facem un scurt popas în adâncurile sub- marine. Printre numeroasele animale ce-și duc viața aici, cefalopodele ocupă un loc aparte, datorită legendelor ce s-au stârnit în jurul lor, și a unor particularități anatomice care au atras atenția omului din cele mai vechi timpuri. Prin- tre cele mai vestite cefalopode menționăm cara- catița (Octopus vulgaris), calmarul (Loligo vul- garis) și sepia (Sepia vulgaris), asemănătoare prin cele 8 sau 10 brațe, lungi de 10 - 14 m, la exemplarele gigantice, înzestrate cu un rând sau două de ventuze. Caracatițele gigantice și sepiile uriașe din genul Architheuthis au stârnit din cele mai vechi timpuri fantezia oamenilor de știință și a lite- raților. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân vorbește despre un cefalopod al cărui cap avea mărimea unui butoi de 15 amfore (500 1), iar cronicile norvegiene din secolul al XVII-lea citează o sepie care, rătăcindu-se pe țărm, în apropierea localității Alsahong, a trebuit să piară acolo, după ce cu brațele ei a dezrădăcinat câțiva copaci de pe mal. 440 www.dacoromanica.ro Victor Hugo, în romanul său „Oamenii mării", ne vorbește de o caracatiță uriașă, capa- bilă să răstoarne ambarcațiunile pescărești, iar Jules Verne descrie în „20.000 de leghe sub mări" o astfel de caracatiță gigantică, ale cărei brațe de 10 m lungime și groase cât coapsa unui om pătrunseseră în interiorul vestitului Nautilus al căpitanului Nemo. Dimensiunile citate de cunoscutul romancier nu par a fi exagerate, deoarece, în 1897, pe țărmul peninsulei Florida, a fost găsit un braț gigant, aruncat de valuri, care se păstrează și astăzi conservat în muzeul din Miami și care are 23 m lungime. Ascunse în crăpăturile stâncilor sau în adă- posturi de forma unui dig circular pe care și le construiesc singure, cefalopodele pândesc li- niștite sosirea prăzii, rotindu-și ochii bulbucați. Deși sunt înzestrate cu dimensiuni și arme redutabile, totuși aceste animale își au dușmanii lor. împotriva lor folosesc nu brațele încărcate cu ventuze, cum ne-am aștepta, ci un mijloc cu mult mai subtil. Corpul lor este înzestrat cu o glandă volumi- noasă al cărei rezervor colector se deschide în rect. Glanda cuprinde o substanță de culoare castanie-închisă, cunoscută sub numele de sepia. în caz de primejdie, grație contracțiilor musculare, cerneala este împrăștiată în mediul înconjurător. La adăpostul acestei perdele de camuflaj, cefalopodul se face nevăzut înainte ca apa să se limpezească. Datorită tocmai acestei proprietăți de a păstra cerneala vine numele de calmar, dat uneia din cele mai cunoscute cefalopode {Calmaio, în italiană, însemnând călimară). Cercetătorul român M. Băcescu, în „Chemarea apelor" relatează faptul că o specie de sepie {Ommastrephes pteropus), când e urmărită, aruncă cerneala în așa fel încât, coa- gulând în contact cu apa, formează un soi de cilindri cam de lungimea și diametrul corpului indivizilor din cârdul urmărit, fără a se împrăș- tia imediat în apă. Apare deci un număr de umbre de sepii - un soi de „fantome** ale aces- tora - care se clatină încet în apă, înșelându-1 pe urmăritor exact în clipa necesară ca să se înde- părteze de locul primejdios. Tr. Lare, în „ The Kingdom of the Octopus" (1960), amintește și de alte specii care aruncă umbre atât de înșelă- toare, încât urmăritorii, „ciupindu-le“, se trezesc într-o „baltă** de cerneală ce-i învăluie într-un nor întunecat. Sepiile folosesc perdelele de fum pentru a se proteja. Crabii, în schimb, folosesc tactica soldaților care, pentru a înainta fără să atragă atentia dușmanului, își acoperă căștile și umerii cu ramuri, spice, frunze, pentru a fi luați drept tufe. De pildă, crabul Dromis vul- garis prinde spongieri necomestibili din genul Suberites, pe care, cu ajutorul apendicelor, și-i înfige direct în țepii chitinoși de pe spate. Oxyrhinchus, Hyas, și alte specii de crabi cară pe corpul lor alge, polipi, spongieri și briozoare, crusta lor fiind o adevărată grădină marină. Originalul acoperământ viu le maschează perfect fața de dușmani. Clasic în această privință rămâne crabul numit păianjenul-de-mare {Maja verrucosa), a cărui artă de a „butăși** algele pe care și le cul- tivă pe spate a uimit pe toți cercetătorii. S-a dovedit experimental că adaptarea la culoarea mediului înconjurător nu este doar instinctivă la crabi; ei au capacitatea de a dis- tinge culorile. Brehm menționează în acest sens o experiență convingătoare. Un număr de crabi au fost vârâți într-un acvariu alb în care se găseau fluturași de hârtie roșie și albă. Unii din- tre ei și-au înfipt pe spinare bucăți roșii, alții bucăți albe. Apoi ei au fost strămutați într-un acvariu vopsit jumătate în alb și jumătate în roșu. Spre marea surpriză a cercetătorilor, crabii au ales compartimentul alb sau roșu al acvariu- lui după culoarea hârtiuțelor cu care își camu- flaseră spatele. Camuflajul pe pământ - un fel de a-și trage țărâna pe cap - este practicat de unele crustacee și antropode. Langustina {Nephropa) își acoperă capul cu mâlul nisipos al mării, iar larva ploșniței Reduvius personatus se ascunde în întregime în grăunțe de praf, astfel că apare ca o grămăjoară umblătoare de pulbere, din care ies numai antenele. Din această cauză, este denu- mită ploșniță de praf. Un alt excelent sistem de camuflaj - îmbră- carea într-o bogată spumă translucidă - îl prac- 441 www.dacoromanica.ro tică larvele cicadelor din genurile Aphrophora și Philaenus. în clipa când încep să se dezvolte pe lujerul unei plante, larvele se înconjoară cu un înveliș spumos, denumit popular „stupitul- cucului". Larva, așezată cu capul în jos, secretă din anus un lichid care saponifică ceara secre- tată de segmentele 7 și 8 ale abdomenului și totodată dizolvă săpunul. Apoi, prin orificiile respiratorii, suflă prin soluția de săpun și, cu această spumă, larvele se camuflează perfect de urmăritorii săi obișnuiți: păsări, șopârle sau insecte carnivore. Trecând pe lângă micile formații spumoase ca o împroșcătură de salivă, agățate de tulpi- nițele sau de ramurile plantelor ierbacee din fânețe, cu greu ne-am închipui că ele servesc drept ascunziș natural unor mărunte făpturi fără apărare. Un alt caz interesant de camuflaj natural, la care animalul însă nu are nici un rol, îl reprezin- tă leneșul (Bradypus tridactylis), un animal arboricol din pădurile tropicale ale Americii Centrale și de Sud. în timpul zilei, el doarme chircit între ramuri. în timpul nopții, leneșul o pornește în căutare de frunze și muguri, cățărân- du-se încet de pe o creangă pe alta și par- curgând, atârnat în jos, distanțe foarte mici. Din cauza vieții sedentare și a umidității ridicate a pădurilor tropicale unde viețuiește, blana leneșului, înzestrată cu păr lung și aspru, se acoperă cu alge protococale, care-i dau culoarea verde asemănătoare mediului arboricol pe care nu-1 părăsește niciodată. Coada salvatoare Un joc al copiilor se intitulează sugestiv „urma scapă turma". Ultimul sosit, dacă reușește să păcălească vigilența „prinzătorului", scapă pe toți cei prinși de pedeapsa de „a se face". Regula jocului se aplică, prin analogie, și la unele animale superioare, a căror parte termi- nală (adică „urma") poate salva capul, partea expusă și cea mai primejduită la atacurile duș- manilor, deoarece aici este adăpostit creierul, principala masă nervoasă. Pentru aceasta, este necesar ca animalul să înșele perspicacitatea urmăritorului, facându-1 să confunde cele două părți ale corpului său, misiune deosebit de grea, deoarece, în stare de mișcare, animalul se deplasează cu capul înainte, iar în poziție de repaus, cutia craniană se distinge în general ușor de restul corpului. Totuși, sunt specii care prin felurite artificii anatomice, rod al unor modificări adaptative, reușesc acest extraordinar tur de forță de a face ca o parte mai puțin esențială a corpului lor să imite în scop defensiv o alta mai importantă, fenomen cunoscut în știință sub numele de automimetism. De pildă, în apele tropicale trăiește un pește curios, Chaetodon capistratus, a cărui coadă, similară capului în liniile de curbură, poartă un desen extrem de expresiv și vizibil în formă de ochi. Chaetodon își expune ochiul înșelător înotând cu coada îndărăt. Peștii răpitori sunt atrași de această „momeală" și se aruncă în direcția de înainte a „ochiului". Atunci peștișorul își schimbă brusc direcția de deplasare, cu capul „adevărat" înainte, și scapă în cele mai multe cazuri de urmăritorul care trece în viteză pe lângă el, mușcând în gol. în partea muntoasă a Indiei centrale, nu departe de Bombay, se întâlnește o interesantă familie de șerpi primitivi, numită Uropeltide, numărând 43 de specii de șerpi mărunți (20 - 80 cm lungime) și subțiri (aproximativ 2 cm), extraordinar de frumos colorați: negri sau albaștri, stropiți cu pete galbene, portocalii sau roșii, ori învăluiți în irizații violacee și verzi. Capul acestor șerpi este mic și ascuțit, încât cu greu se poate deosebi de trunchi. Principala particularitate a lor o constituie însă coada rotunjită și terminată cu un scut larg, turtit ver- tical sau orizontal, de unde se trage și numele grecesc al familiei (cura - coadă șipelte - scut). Coada, asemănătoare unui cap și ținută la „vedere" de șarpe, este împodobită cu tubercule spinoase și este nu rareori splendid colorată. La unele specii, cum ar fi Uropeltis rubromacula- tus, coada întinsă pe sol prezintă în regiunea 442 www.dacoromanica.ro precloacală două pete strălucitoare, ca niște ochi, vizibile de la distanță, atrăgând parcă atenția urmăritorilor (mai ales a păsărilor răpi- toare), ca și „ochiul" fals al peștelui Chaetodon. Dușmanii sunt păcăliți și de faptul că șarpele forează tuneluri cu ajutorul rugozităților cozii sale colorate, care, luată drept cap, se retrage rapid, scăpând de clonțul păsării. Colorația de dezagregare O formă aparte și eficace de camuflaj o reprezintă colorația de dezagregare, nu rareori întâlnită pe învelișul corporal al unor animale. Ea se obține prin alternarea unor dungi și pete contrastante și intens colorate suprapuse peste tonalitatea cromatică similară a mediului încon- jurător. In acest fel, corpul animalului își pierde linia lui de contur și apare defalcat pe porțiuni, am putea spune pulverizat, ceea ce îngreuiază considerabil reconstituirea lui și deci recu- noașterea victimei de către prădător. In tulburătoarea împărăție a recifelor coraliere trăiesc o sumedenie de peștișori. Unii din ei, cum ar fi Chaetodon striatus, Zebrastoma velifer, Heniochus acuminatus, Symphysodon discus, Pterophyllum eimeki și alții, poartă pe laturile corpului dungi late, co- lorate contrastant, de obicei în negru și gălbui, culoarea nisipului sau a pereților de corali. Pri- viți din anumite unghiuri, ei pot fi greu identi- ficați, deoarece își pierd complet conturul, se dezagregă, din cauza nuanțelor galbene ce se confundă cu mediul și a dungilor negre care par simple umbre de alge sau corali pe fundul apei. La păsări se întâlnește foarte frecvent fenomenul de dezagregare cromatică atât în liniile, desenele și tonurile penajului, cât și la colorația ouălor. Fiind vorba de asigurarea per- petuării speciei și de apărarea viitorilor urmași de lăcomia atâtor prădători, ouăle păsărilor sunt adevărate capodopere de camuflaj și de artă a folosirii coloritului de dezagregare. Alături de fondul general, color, cât mai apropiat de al mediului înconjurător, coaja oului este împes- trițată cu o sumedenie de pete mari întunecate, de aceeași culoare cu fondul sau de alte culori. Privite în cuib de la o anumită distanță, ele își pierd total conturul, semănând mai degrabă cu o grămăjoară de pietricele, de frunze uscate sau de vreascuri. Mari maeștri în fabricarea culorilor de deza- gregare sunt șerpii, mai ales cei din regiunile calde. Șarpele-rege {Lampropeltis getulus) din regiunile mlăștinoase ale S.U.A., cu piele brunie stropită cu alb, se pierde ușor printre buturugile de pin și popândacii de turbă uscată. Cu inelele sale galbene și negre, bungarul- malaysian (Bungarus fasciatus) se „dezagregă" ușor pe un fond de frunze uscate sau de pietriș gălbui. Prin „covorul oriental" al pielii sale, Vipera-de-Gabon (Bitis gabonica) se „topește" admirabil în grohotișul multicolor al rocilor din regiunile mai înalte, unde își duce existența. în sfârșit, boa-smaraldină {Boa canina), datorită pielii sale de un verde de frunză cu macule albe, se descompune cromatic ușor în frunzișul des al copacilor tropicali. Numeroasele păsări (sitarul, lișițele, pre- pelițele, dropiile, presurele, sturzii) sunt înzes- trate cu penaj cu diferite desene și culori de dezagregare. Două neamuri de păsări se evi- dențiază însă prin perfecțiunea acestei forme de adaptare. Pupăza {Upupa epops) nu este proverbială doar pentru murdăria cuibului, dar și pentru înfățișarea ei foarte cochetă. Penajul ei este totodată o minunată armă de apărare împotriva dușmanilor. Spatele și pieptul au culoarea pământului lutos, iar aripile și coada sunt brăz- date de dungi negre. Creasta ei înaltă și trufașă este formată din pene lungi, de culoare gălbui- roșcată și cu vârfurile înmuiate în negru. Din cale-afară de fricoasă atunci când o pândește o primejdie, pupăza se culcă la pământ întinzând pe sol aripile și coada. Culoarea lutoasă a pena- jului, confundându-se cu aceea a terenului, o ajută să-și piardă conturul și să scape de ochii iscoditori ai prădătorului. Pe bancurile de nisip și grohotiș ale tuturor râurilor din țara noastră trăiesc două neamuri de prundăraș asemănătoare între ele: prundărașul- 443 www.dacoromanica.ro de-râu (Chardarius dubius) și ruda sa ceva mai răsărită, prundărașul-gulerat (C. hiaticula). Prundărașii, mari cât un ciocârlan, au picioarele lungi și subțiri și un penaj foarte bine armonizat cu mediul. Fruntea albă este străbătută de la un ochi la altul de o bandă neagră; gâtul, de aseme- nea, alb, se încheie la piept cu o altă bandă nea- gră. Pântecul este colorat deschis, iar creștetul capului și spatele sunt cenușii-brune. Acest co- lorit contrastant contribuie la confundarea păsării cu substratul, fie atunci când stă nemiș- cată pe prundiș, fie când se așază în cuibul con- struit printre pietricelele din albia râului. în zona tropicală, la adăpostul culorilor de dezagregare, mamiferele se apără precum zebra, și chiar atacă, așa cum fac felidele. în zona tem- perată, animalele puternice, mistreții și cerbii, n-au nevoie de astfel de mijloace. Progeniturile lor, expuse însă la tot pasul atacului răpitoarelor - în special lupii și râșii - prezintă o haină înzestrată cu tonuri de dezagregare, cu totul deosebită de a părinților: godăceii de mistreț, dungi întunecate pe fond mai deschis, iar puii de cerb, pete deschise pe un fond întunecat, ceea ce într-o oarecare măsură îi fac mai puțin vulnera- bili la atacul fiarelor. Colorația de dezagregare n-ar avea nici un efect sau ar avea un efect diminuat dacă n-ar fi însoțită de un comportament criptic. Ce se înțelege, în fond, prin comportament criptic? Termenul, deși a dat naștere la o serie de inter- pretări, se referă la modul specific de com- portare defensiv al animalului în raport cu posi- bilitățile de camuflaj pe care i le pune la îndemână mediul înconjurător. Mai precis spus, putem vorbi de comportament criptic atunci când animalul se ascunde în mediul cel mai potrivit cu veșmântul său de camuflaj sau culo- rile sale de dezagregare și adoptă o atitudine cât mai avantajoasă, deci cât mai puțin sesizabilă pentru dușman. Uneori comportamentul criptic se manifestă sub forma unui tactism cromatic, deci prin atragerea instinctivă a animalului către acea suprafață de mediu a cărei culoare îl camuflează sau „dezagregă" mai ușor. Lăcustele din specia Oedipoda, ca și păianjenii din genul Philodromus își caută în raport cu coloritul mai închis sau mai deschis acele pietre au porțiuni de scoarță corespunzătoare nuanței lor croma- tice. La fel procedează și fluturii Abraxas și Xylina, specii care trăiesc pe scoarța copacilor, admirabil înzestrați cu culori de dezagregare. Chiar și vertebratele adoptă un astfel de comportament criptic. în insula Martinica tră- iesc împreună trei specii de iguane Anolis: unele verzi, altele brune și altele cenușii. Hrana și-o caută în același teren. însă îndată ce se anunță o primejdie - relatează H. Cott - ele se risipesc, fiecare căutându-și adăpost în locuri homocrome, cum sunt iarba verde, tufele uscate sau trunchiurile cenușii ale copacilor. în alte cazuri, comportamentul criptic nu se manifestă prin mișcări de refugiere, ci prin ati- tudini care vin să completeze și să desăvâr- șească - dacă putem spune așa - avantajele co- lorației de dezagregare. Este unanim cunoscut exemplul buhaiului- de-baltă (Botaurus stellaris), unul din cei mai răspândiți aripați ai Deltei Dunării, peste care își împrăștie cântecul asemănător unui muget de bou. Tot timpul șade pitulat în stuf și e greu de observat din cauza penajului de un galben-ru- giniu, dungat cu brun închis; când se află în poziție de pândă sau apărare, ia o atitudine stranie: trunchiul, gâtul și capul cu pliscul for- mează o linie continuă oblică. Culorile lui de dezagregare, ca și atitudinea rigidă - care se poate prelungi ore întregi - îl fac să semene aproape miraculos cu o trestie uscată. Culori de avertizare Dacă multe animale se îmbracă în culori dis- crete, se camuflează în tonuri și nuanțe cât mai apropiate de cele ale mediului înconjurător, pentru a nu fi lesne zărite, există și un număr destul de mare de specii care parcă în mod intenționat „sfidează" pe dușmani printr-un co- lorit țipător și vizibil de la mare distanță. Aces- te culori violente au un anumit rost în apărare. Dacă vom urmări cu atenție cine anume îmbracă astfel de costume de arlechin, vom con- 444 www.dacoromanica.ro stata cu surprindere că acești „excentrici" și „imprudenți" sunt în fond animale înzestrate cu arme puternice și eficace de apărare: ace sau colți veninoși, glande toxice sau urât mirosi- toare, celule urzicătoare etc. Nu-i greu de presu- pus că avem de-a face cu niște culori de averti- zare, numite de oamenii de știință aposematice (apo = aparent; semanticos = semn). Această colorație aposematică constituie un mesaj cro- matic extrem de expresiv al purtătorului către eventualul urmăritor, care, tradus în vorbe omenești, ar suna astfel: „Ferește-te de mine, n-are nici un rost să mă ataci, deoarece sunt bine înarmat și vei avea neplăceri". „Datorită desenelor caracteristice și culorii vii, bătătoare la ochi, asociate cu o armă de apărare eficace, aceste animale sunt ușor recunoscute și evitate de prădători." (C. Bogoescu, Șt. Boldor). Orice pictor ne-ar putea spune că cele mai contrastante culori se realizează dintr-o combi- nație între negru, galben, roșu și alb. duble- tele" de contrast cele mai des întâlnite în natură sunt negru-galben, negru-roșu, alb-negru. Nu rare sunt cazurile când în îmbrăcămintea apose- matică a unor animale întâlnim o combinație din toate aceste culori, sub formă de pete sau inele de culoare. Dar s-o pornim pe-ndelete. Negrul reprezin- tă un excelent fond pentru celelalte culori, care, grupate sub formă de macule, linii, zigzaguri pe zona lui întunecată, ies foarte bine în evidență. Contrastul negru-galben, negru-portocaliu pare a fi cel mai frecvent. îl putem întâlni sub formă de benzi la coleoptere din genurile Mylabris, de puncte negre pe fond galben și portocaliu la neamurile de buburuză (Cocci- nella), de brâuri abdominale la majoritatea viespilor și albinelor, precum și de linii, mozai- curi, contrast perozitate-piele la numeroase omizi. Și la vertebrate întâlnim adesea această dubletă, mai ales la broaște, șopârle și mami- fere. Broasca-râioasă (Bufa bufo), de pildă, comună pe marginea băltoacelor de munte, are spatele negru-cenușiu, acoperit cu piele brobo- nată din cauza glandelor toxice. Atacată, ea sare repede în apă. Când nu are timp să se refugieze în mediul ei natural, se răstoarnă brusc pe spate, oferind atacatorului pântecul său semănat cu numeroase pete galbene vizibile. Această pozi- ție previne pe atacator asupra pericolului pe care-1 prezintă glandele pielii, a căror secreție spumoasă și puternic iritantă l-ar putea vătăma. Locurile umbroase și umede ale pădurilor de deal adăpostesc liniștita șulimăndriță sau sălămânzdră (Salamandra maculoasa), care se odihnește în timpul zilei în locuri umede, ieșind seara sau după ploile calde de vară, pentru a vâna râme și limacși. Corpul ei negru și lucios ca antracitul, acoperit cu pete galbene, atrage de la distanță atenția vreunui prădător. Deși lentă și aparent dezarmată, șulimăndriță elimină prin glandele sale tegumentare o secreție albă, puter- nic iritantă. Printre mamifere, cele mai fru- moase contraste negru-galben, negru-portocaliu sub formă de dungi sau de pete le întâlnim la feline (tigru, leopard, ghepard, serval, ocelot, urna, râs, pisica sălbatică, jaguar etc.), atât ca îmbrăcăminte de camuflaj, necesară vânătoru- lui, cât și ca veșmânt aposematic. Contrastul negru-roșu carmin îl întâlnim la câteva specii de buburuze, la numeroși fluturi, printre care cel mai tipic rămâne Zygaena fi- lipendula, la care aripile din față, negre, pătate cu roșu, și cele din spate, de un roșu-carmin avertizează păsările asupra mirosului și secreți- ilor lui neplăcute. Cercoma schaefferi, gândacul care cu Mylabris împarte leagănul inflorescen- țelor de morcov sălbatic, realizează pe smalțul chitinei sale contrastul dintre negru, verde și galben. Capul și toracele sunt negre, elitrele foarte moi și flexibile - de un verde viu, iar antenele și picioarele - galbene. Polivalența de contraste o întâlnim la echivalentul chinez al cantaridei europene. E vorba de Huechys san- guinea, un neam de cicadă din Malacca de pro- porțiile unui bondar, cu toracele negru iar cu abdomenul complet sanguineu. Atât Cercoma cât și Huechys sunt insecte vezicătoare. Combi- nații contrastante aposematice întâlnim și în lumea șopârlelor și șerpilor. Spaima ținuturilor aride ale Arizonei și Mexicului este șopârla Heloderma suspectum, numită de amerindieni tolachini, iar la creoli escorpion, fiind socotită un fel de viperă a șopârlelor. Corpul îndesat, cu 445 www.dacoromanica.ro coadă boantă, adesea lung de peste o jumătate de metru, avertizează de departe pe dușmani, prin petele galben-roz-portocalii împrăștiate pe pielea sa negru-buboasă. Șopârla tolachini „mușcă" asemenea unui câine mops, neputân- du-și desface dinții veninoși din rană timp de un sfert de oră. Poate cel mai frumos șarpe veninos este Micrurus flavius, șarpele-arlechin, care trăiește în sud-estul Americii de Nord și Mexic. Alternanța inelelor negre cu cele galbene și roșii atrag atenția din timp păsărilor și mamiferelor răpitoare care-1 ocolesc. Remarcabile sunt și rudele lui, așa-zișii șerpi-corali (M. corallinus, lemniscatus și marcgravii), al căror corp este format parcă din brățări negre, albe și roșii. Sconcsul-american (Mephitis mephitis), ca și dihorii de pe la noi, atrage atenția dușmanilor asupra glandelor sale cu secreții urât mirosi- toare prin contrastul alb-negru realizat din benzi și pete albe pe frunte și spate, vizibile nu numai ziua, dar și în amurg și în nopțile cu lună. Există și o monocromie aposematică la o serie de insecte, cum ar fi de pildă cantaridele, care avertizează de la distanță prin tonuri meta- lice, verzi sau aurii, accentuate de reflectarea razelor solare. încă nu s-a ajuns la un acord între oamenii de știință privind rolul culorilor aposematice de avertizare. Există argumente și pro și contra funcțiunii lor de apărare. Viespile sfecide, icheumonide și braconide, ca și muștele tachinide, în căutarea de „conserve vii" pentru urmașii lor, nu țin seamă de coloritul aposema- tic al victimelor. Muștele din grupa asilidelor, ca și vestita călugăriță (Mantis) sunt insensibile față de aceste semnale, devorând tot ce le iese în cale. Nu mai puțin convingătoare sunt și argu- mentele care pledează pentru eficiența culorii de avertizare. Astfel, după H. Cott, analizân- du-se conținutul a 993 de stomacuri de brotăcei s-au găsit resturile a 11.585 de insecte, din care numai 20 s-au dovedit a fi avut culori de averti- zare aposematice. S-a constatat, de asemenea, că animalele cu veșmânt aposematic desfășoară o activitate diurnă, nu caută locuri retrase, iar mersul le e lent, ca și când ar fi sigure pe ele. S-a explicat în spirit darwinist că între prădător și victima purtătoare a unor culori de avertizare s-a stabilit în timp un anumit raport. Răpitorul care întâl- nește pentru prima oară o pradă viu colorată caută s-o atace și s-o consume. Dar impresio- narea neplăcută a răpitorului îi creează o expe- riență pe baza căreia se declanșează senzația de dezgust și de frică, la simpla vedere a culorilor de avertizare. O serie de eșecuri dau naștere unei experiențe, deci unei deprinderi de a deose- bi indivizii necomestibili, marcați cu veșmânt de avertizare, de ceilalți indivizi. în acest fel, culorile vii sau desenele contrastante devin mijloace de apărare ale indivizilor unei specii. Chiar dacă în prima fază, cea a tinereții și inex- perienței prădătorului, specia e nevoită să facă unele sacrificii, totuși, și șansa ei de supraviețuire sporește pe măsura îmbrăcării unei colorații de avertizare. Copierea celor temuți în capitolul precedent am făcut cunoștință cu „strategia" colorației aposematice, a acelui veșmânt de avertizare a dușmanilor, în care se îmbracă animalele înzestrate cu arme eficace de apărare. în natură însă vom întâlni adeseori și ani- male viu colorate, dar total lipsite de mijloace de apărare, care imitând desenul, comporta- mentul, culoarea animalelor bine protejate, sunt confundate cu acestea de prădători, și deci oco- lite. în astfel de cazuri, avem de-a face cu o co- lorație allosematică (allos‘= altul; semanticos = semn), considerată, ca și colorația aposematică, drept o armă de apărare. Copierea celor puternici, așa-numitul mimetism, a atras atenția naturaliștilor încă de la începutul secolului al XLX-lea. Astfel, în 1817, naturalistul englez Spencer constata, într-un raport făcut „Societății londoneze de științe", că unele specii de insecte seamănă în mod uimitor cu bondarii. Neobositul călător și cercetător Henry Bates, prieten și adept al lui Darwin, adunând un material extrem de bogat, a pus bazele unui capitol special de biologie, numit 446 www.dacoromanica.ro imitația ocrotitoare. Lucrările sale au avut un ecou atât de viu, încât acel tip de mimetism în care o specie lipsită de orice mijloc activ de apărare copiază o specie cu haină, viu colorată, bătătoare la ochi, a fost numit, în cinstea natu- ralistului englez, mimetism batesian. în cercetările sale, Bates a pornit de la stu- diul unor fluturi tropicali din familia Heliconidae, foarte viu colorați, care scăpau de atacul păsărilor insectivore. El a ajuns la con- cluzia că heliconidele erau evitate din cauza mirosului și a gustului lor dezgustător. în același timp, el a remarcat prin aceleași locuri și prezența unor specii din fluturii neînrudiți cu tosliconidele, dar care aveau același colorit și același desen al aripilor, cum ar fi, de pildă, Leptalis, lepidopter foarte rar și lipsit complet de mijloace de apărare. Leptalis theone seamănă leit cu Ithomia iler- dina, un heliconid frumos colorat și foarte comun, dar ocolit de toți consumatorii de flu- turi, deoarece umorile lui au un miros și un gust pătrunzător care gonesc toate animalele. Nu-i greu de presupus, deci, că și Leptalis, fluture comestibil, este ocolit din cauza asemănării sale cu modelul. Faptul că mimantul este mult mai rar decât modelul își găsește explicație logică. După cum se știe, prădătorii tineri, lipsiți de experiență, consumă la început și un mare număr de modele până când își formează „educația", adică obișnuința de a evita prăzile cu miros sau gust dezagreabil. Dacă însă mimanții ar depăși numeric modelele, atunci prădătorii n-ar avea motiv să-i ocolească, fiind total lipsiți de arme de apărare. Șansa mimantu- lui de a supraviețui devine, paradoxal, mult mai mare atunci când este mai rar, deoarece sunt sacrificate mult mai puține exemplare și „edu- cația" răpitoarelor se face mult mai rapid când au de-a face cu modele necomestibile decât cu mimanții comestibili. Pornind de la aceste observații extrem de interesante, Bates a formu- lat câteva condiții fundamentale ale mimetismu- lui: - motivația mimării: modelul trebuie să aibă unele însușiri care să alunge prădătorul (miros, gust, venin etc.); - similitudinea mimantului cu modelul: mimantul trebuie să se îndepărteze de rudele sale și să se apropie de caracterele noi, foarte evidente, ale modelului; - coabitarea în biotop: modelul și imitatorul trebuie să trăiască în aceeași regiune; - raportul numeric între model și mimant: mimantul trebuie să fie mai rar decât modelul. în regiunile calde, mimetismul la fluturi este extrem de răspândit. în afara exemplului clasic, se citează o serie de imitații extrem de reușite. Astfel Papilio (Cosmodesmus) phausanias imită două specii de heliconide: Heliconius wa- llacei colon și Heliconius doris caerulea, iar ruda sa bună P. ideaoides, pe Hestia leucone. Fluturii din genul Acreea sunt foarte adesea imi- tați de specii comestibile. De pildă, Pseudoa- creea boisduvalii imită perfect specia Acraea agina, prin desenele și câmpurile negre de pe fondul roșu-cărămiziu al aripilor. O altă prețioasă observație a lui Bates se referă la faptul că mimanții femele sunt mult mai bine copiați după modele decât mimanții masculi. Nu-i greu și aici de presupus că femelele au mai multă nevoie de ocrotire: ele asigură perpetuarea speciei; tot ele trebuie să se deplaseze frecvent pentru hrănirea și desco- perirea acelor plante pe care vor depune ouăle și unde se vor dezvolta omizile. Și în țara noastră există câteva dovezi deosebit de instructive de mimetism la fluturi, diptere și furnici, bine cunoscute de toți iubitorii naturii. Printre fluturii din fânețe se numără și cei din familia Aegeridae, al căror corp subțiat în formă de fus și aripi aproape transparente îi ajută să fie ușor confundați cu niște viespi, albine sau țânțari. De pildă, Aegeria crabroni- formis, un fluture cu aripi înguste și aproape transparente, seamănă identic la înfățișare și zumzăit cu viespea (Vespa crabro). Aruncând o privire mai atentă mimantului, ne vom convinge că avem de-a face cu un fluture. Prezența solzilor de pe cap, forma antenelor și trompa îl trădează totuși. De departe însă, asemănarea aparentă este aproape perfectă și scapă lepi- dopterul de atacul răpitoarelor, care se tem 447 www.dacoromanica.ro (exceptând doar prigoria și alunarul) de acul veninos al viespei ce i-a servit drept model. Cine nu cunoaște musca de latrine (Eristalis tenax) pe care suntem tentați s-o luăm drept albină datorită uimitoarei ei asemănări cu neo- bositul cărăuș de polen și nectar? Doar trupul mai gros și butucănos, de o culoare mai închisă și mai uniformă, ca și lipsa acului le deosebesc evident. Pusă la adăpostul modelului temut, musca-latrinelor își desfășoară nestingherită activitatea, fiind adesea întâlnită în florile frec- ventate de albine, semn și al copierii comporta- mentului acestora. La fel de pasionante pentru biologul amator sunt fenomenele de mirmecoidie, adică de copiere a furnicilor de către unele specii de insecte și păianjeni. Mimetismul merge atât de departe încât, de pildă, unii păianjeni, cum ar fi cei din speciile Coenoptychus, Myrmecium sau Salticus, imită atât forma corpului furnicilor modele, cât și modul acestora de deplasare în formă de zig-zag pentru căutarea hranei. Nu numai la nevertebrate se constată fenomene de mimetism. Chiar și unele verte- brate - pești, reptile, păsări și mamifere - folo- sesc astfel de mijloace abile de apărare. Până în prezent, știința cunoaște 26 de specii de pești-sanitari din care cel mai cunoscut este signorita (Guban oxyulis). Toți peștii-sanitari seamănă unii cu alții; au botișoare alungite ca niște pensete și corpul decorat în culori foarte vii. De obicei, trăiesc singuratici sau câte doi. O parte a hranei și-o procură curățând peștii mai mari de paraziți nedoriți, crustacee microsco- pice sau bacterii. Serviciile pe care le aduc îi prefac în „persoane inviolabile". Animalele de pradă îi cruță și chiar îi ocrotesc. Datorită aces- tui statut privilegiat în jungla adâncurilor, peștii-sanitari prilejuiesc fenomene de mimetism. Unii peștișori lipsiți de apărare au învățat să se folosească de reputația de inviola- bilitate a acestor agenți-sanitari, sub flamura mincinoasă a Crucii Roșii, vânează victimele induse în eroare de viclenia piratului. Nici șerpii inofensivi nu se lasă mai prejos, în Mexic și Brazilia trăiesc șerpi neveninoși din familia Cohibridae, cum ar fi Micrurus fronta- lis și Eryholampus elapsoides, care imită splen- dizii șerpi-corali de care am mai vorbit, înarmați nu numai cu venin ucigător, dar și cu o colorație aposematică vizibilă; inele negre și galbene pe un fond roșu de coral Etapa fulvius sau Siinophis rhinostana). Și în țara noastră, prin pădurile de fag, trăiește șarpele de alun (Coronella austriaca), care copiază faimosul semn de recunoaștere de pe capul viperei. Deși V-ul frontal nu este ferm conturat la șarpele-de-alun (un herpetolog reușește să-i deosebească ușor de viperă de la distanță), totuși semnul de culoare închisă în formă de as de cupă, cu vârful îndreptat înainte, poate înșela pe oricare dușman. Se citează îndeosebi asemănarea dintre cuc și eretele-păsărar. Poate că în această asemănare își au originea și unele credințe populare. „în Germania, de pildă, se credea că dispariția tim- purie a cucului se datorește faptului că se trans- formă în erete. La noi se spune că, după perioa- da cântatului, cucul devine răpitor, furând din ogrăzi pui de găină sau boboci de rață." (C. Bogoescu, Șt. Boldor). Adevărul este că singuraticul cuc vine și pleacă pe negândite și că, pentru a întâmpina mai puțină rezistență din partea păsărelelor în al căror cuib își depune ouăle, împrumută haina temută a eretului păsăiar. în rândul mamiferelor se citează un singur caz de mimetism care nu are ca scop apărarea de dușman, ci atacarea mai ușoară a prăzii (mimetism agresiv). în pădurile indiene coabitează două specii foarte distincte, veve- rițele-de-palmier (Funambulus palmarum) și tupaiele (Tupaia ferruginea), drăgălașe animale insectivore, care seamănă ca două picături cu- vecinele lor de creangă; același corp zvelt, aceeași coadă lungă și stufoasă, același comportament în poziția de odihnă sau de mân- care. Spre deosebire însă de veverițe, tupaiele se hrănesc și cu ouă, păsări sau șoareci. Ele au copiat înfățișarea și comportamentul veverițelor tocmai pentru a se putea apropia mai ușor de victime care, luându-le drept veverițe, nu au motive de neliniște și nu se feresc din calea lor. 448 www.dacoromanica.ro Copierea celor temuți, cu toate riscurile pe care le implică, reprezintă un eficace mijloc de apărare al speciei, o dovadă strălucită a selecției naturale și a consecinței ei directe, adaptarea la mediu. Fitomimarea Viețuind la adăpostul plantelor, animalele ierbivore împrumută de la acestea culoarea, aspectul și chiar detaliile cele mai amănunțite ale formei, pentru a trece nezărite de numeroșii lor dușmani din rândul animalelor carnivore. Natura ne oferă pilde uimitoare de corespon- dențe și similitudini, care merg atât de departe încât pot înșela ochiul celui mai experimentat naturalist. Trecem adesea pe lângă frunze, cren- guțe, muguri, flori care n-au nimic de-a face cu lumea vegetală, ci numai o imită cu o precizie care denotă o intimă și îndelungată conviețuire între cele două regnuri. „Vom găsi astfel imita- tori de alge, de licheni, imitatori de tulpini, de ramuri, de muguri, frunze verzi sau uscate, imi- tatori de flori, de semințe sau de spice de cereale!** (C. Bogoescu, Șt. Boldor) Cele mai instructive exemple le întâlnim în pădure, a cărei biocenoză complexă oferă o infinitate de modele și îngăduie o infinitate de imitații a formelor și culorilor înconjurătoare. „Copii** spectaculoase și chiar artistice des- coperim la imitatorii frunzelor, fie verzi, fie uscate, care trăiesc aproape în exclusivitate în pădurile tropicale. Similitudinile se datoresc modificărilor pronunțate ale aripilor, apen- dicelor și trunchiului, astfel încât linia de con- tur, culoarea și nervațiunea să reproducă cât mai fidel imaginea frunzelor pe care se odihnesc sau cu care se hrănesc. In general, aripile acestei insecte au culoare cenușie-cafenie, roșie-cafe- nie, verde-roșcată sau verzuie, cu desene în formă de nervură. Majoritatea insectelor care prezintă fenomene de fitomimare sunt rudele lăcustei, aparținând de obicei familiei Phasmida (lăcustele-de-noapte). Pe drept cuvânt, lăcusta- migratoare-în-formă-de-frunză (Phyllium sicci- folium) și-a câștigat faimă deosebită printre entomologi. Fiecare aripă seamănă perfect cu o frunză, nervurile sunt orientate aidoma cu ale frunzelor model, corpul e turtit, iar picioarele lățite par niște mici apendiculi foliari. Lăcustele din genul Phyllium seamănă cu o frunză verde, în schimb cele din genul Pterochrosa și Acridoxena su- gerează perfect frunzele uscate ce spânzură pe ramuri. La Pterochrosa, aripile seamănă cu niște frunze roase din care n-au mai rămas decât nervurile, iar la Acridoxena ele imită frunzele zdrențuite pe margini, mâncate de omizi. Detaliile sunt atât de bine copiate, butaforia atât de izbutită, încât nu numai animalele, dar și oa- menii sunt păcăliți de aspectul lor înșelător. Dar cel mai tipic caz de similitudine protec- toare, citat de la Wallace, Bates și Darwin încoace de toți biologii, îl reprezintă fluturele Kallima, frecvent în regiunea indo-malaysiană. Prin felul cum își ține aripile perfect suprapuse, ca și prin desenul copiant, forma foliacee cu codiță imitând pețiolul și culoarea cafenie sau galben-ocru de pe fața inferioară a lor, Kallima imită perfect o frunză uscată. „Autenticitatea** e sporită de faptul că pe aripi apar puncte „care simulează rănile făcute în frunze de insectele fitofage, lăsând doar epiderma translucidă** (H. Cott). E interesant de menționat că totdeauna acești fluturi se opresc din zbor doar pe tufele cu frunze uscate. Pentru a-și ascunde de dușmani culoarea extrem de frapantă de pe fața superioară a ari- pilor (necesară în recunoașterea nupțială), zborul lor este rapid și scurt. în insula Madagascar trăiește gecko-cu- coada-frunzoasă (Uroplatus fimbriatus), o șopârlă de 20 - 25 cm, având coada asemănă- toare cu frunzele copacilor unde își duce viața. Coada o poate răsuci folosind-o ca organ pre- hensil, iar când doarme se lipește de trunchiul copacului, cu capul în jos, lăsând impresia unei crenguțe ce are la un capăt o frunză. Nu mai puțin uimitoare sunt insectele care imită rămurelele. Multe lăcuste din familia Phasmida au trupul lung, subțire și uscățiv fiind greu de deosebit de o ramură uscată. în regiunea 449 www.dacoromanica.ro mediteraneană din sudul Italiei și Franței trăiesc lăcustele-baghetă (Carausius și Bacilus). Cor- pul lor de 5 8 cm lungime, colorat în verde sau brun, după felul ramurilor pe care se așază, e lipsit de aripi, iar trunchiul și apendicele sunt lungi și foarte înguste. în pădurile țării noastre trăiesc omizile flu- turilor numiți cotari sau geometride. Aceste omizi au în apropierea capului trei perechi de picioare adevărate, iar spre extremitatea poste- rioară două perechi de picioare false, numite pedespuri, ceea ce le-a obligat să se adapteze unui mod specific de deplasare. Mai întâi se proptesc de suport cu picioarele dinainte, apoi, îndoindu-și capul ca o potcoavă, apropie pedespurile de picioarele din față. în acest fel, corpul acestor omizi se întinde cu un pas egal cu lungimea corpului lăsând impresia că măsoară drumul pe care-1 parcurg, de unde le vine numele de cotari (măsurători cu cotul) sau geometride (măsurători de teren). Cotarii sunt foarte sensibili. La cel mai mic pericol iau o poziție ciudată. Rămân fixați de suport doar cu picioarele false, iar corpul, devenind rigid, ia diferite poziții în raport cu crenguța, lăsând impresia unei ramificații a acesteia, ceea ce pă- călește aproape întotdeauna pe atacatori. Tot cu ramurile copacilor seamănă perfect și unii șerpi din regiunea tropicală cum ar fi șarpele-cu-nas-lung (Dryophis mycterizans). Acesta are corpul lung și subțire, de culoarea ramurilor. La vederea prăzii, rămâne suspendat într-o imobilitate deplină. în timp ce prada înșe- lată se apropie, corpul șarpelui se derulează brusc, înșfacând-o. Nu mai puțin uimitoare sunt insectele care imită perfect florile, determinând victimele lacome, ce vin să sugă nectarul dulce și par- fumat al florilor, să se așeze liniștit pe spinarea lor. Printr-o instantanee metamorfoză, nevino- vata floare începe să se miște și devine cât ai clipi din ochi un răpitor rapace. Astfel se întâm- plă cu larva de Hymenopus bicornis din penin- sula Indochina, al cărei abdomen plan și rotun- jit, picioare lățite de culoare roșu-intens și ori- entate în unghi drept o fac să semene perfect cu petalele florilor de Melastoma polyanthwn. Floarea-diabolică africană (Jdolum dia- bolicum), rudă bună cu călugărița, are un torace lărgit și ambele articole coxale lățite și foarte viu colorate. Când animalul stă în poziție de pândă, cu picioarele de prehensie întinse, sea- mănă cu o floare atrăgătoare. „Insectele care zboară din floare în floare se lasă ademenite și se așază în această floare-diabolică, ce le prinde și le consumă" (Brehm). Scoarța copacilor și lichenii prinși de aceas- ta - loc ideal de popas sau adăpost pentru o mulțime de insecte - constituie de asemenea un model pentru homocromia copiantă a oaspeților. Scoarța nu are o culoare uniformă pe toată întinderea ei, ci, datorită crăpăturilor și lichenilor, prezintă din loc în loc pete de culori variabile: verzui, albicioase, negricioase. Toate aceste particularități ale scoarței sunt atât de bine reproduse de unele insecte, încât ele nici nu se disting pe fondul unde s-au așezat. în insula Madagascar, de pildă, trăiesc gândacii-cu-cioc din genul Lithimus, foarte asemănător cu lichenul Parmelia crinita. Picioarele, parcă sfâșiate, au un aspect foliaceu, identic cu al lichenului. Așa se explică de ce aceste insecte poposesc numai pe astfel de licheni. în țara noastră, zeci de neamuri de fluturi nocturni se adăpostesc în timpul zilei pe scoarța copacilor din pădure, putând fi cu foarte mare greutate deosebiți de aceasta. Clasic pentru arta care imită desenul și culoarea scoarței este Catocala nupta, unui din marii fluturi nocturni. Aripile sale posterioare sunt date cu un cârmâz viu. însă cele anterioare, care le acoperă în timpul zilei sunt gri-cafenii, cu un desen fin de linii încrețite și zig-zaguri, astfel încât nu poate fi deosebit cu nimic de mediul înconjurător, în zborul de noapte, când își desfășoară aripile posterioare, culoare vie nu mai atrage atenția dușmanilor din cauza întune- ricului. La fel de bine adaptat homocromic este și sfinxul laptelui-cucului (Sphinx euphorbiae), care, atunci când se odihnește pe scoarța copa- cului, pare un solz de coajă crăpată, a cărui culoare galbenă cu solzi cafenii îl camuflează perfect. 450 www.dacoromanica.ro Și în adâncurile fluviilor, mărilor și oceanelor, vietățile marine copiază particulari- tățile imenselor „lanuri" de vegetale subacva- tice cu care se hrănesc și în ambianța cărora tră- iesc și se reproduc. In apele liniștite de la gura Amazoanelor, populate de o bogată vegetație de mangrove, trăiește un peștișor numit Monocirrus, care, prin culoarea și forma foarte turtită a corpului, amintește uimitor de frunzele uscate ale man- glierului, principala specie lemnoasă a acestor păduri. Asemănarea este accentuată de prezența la extremitatea corpului a unui apendice similar pețiolului unei frunze. Deosebit de interesant este modul cum înoată acest pește în apă. Mișcările sale îl confundă cu o frunză plutind în voia curentului. In realitate, peștele-frunză înaintează ca orice pește, ajutându-se de toate aripioarele sale, care, însă, fiind incolore și transparente, nu se zăresc decât la câțiva cen- timetri. Amenințat de primejdii, el rămâne nemișcat pe fundul apei, unde cu greu poate fi deosebit de o frunză moartă. Chiar atins, el nu se zbate ca alți pești, mărind astfel iluzia aspec- tului său vegetal. De-a lungul litoralului australian își duce viața, printre lanurile de alge brune din genul Fucus, un alt pește curios, Phyllopterix eques, rudă bună cu căluțul-de-mare, atât de comun în zona noastră litorală. Numeroase expansiuni în formă de spini și benzi distribuite pe tot corpul dau acestui pește un aspect zdrențăros. Este o creatură fantastică acoperită de apendici foliacei și laminați foarte numeroși, care, legănându-se în apă, amintesc într-un mod surprinzător de algele vii. La fel de bun imitator al anumitor grupe de alge este și Pterois, încărcat cu excrescențe și spini și admirabil pus la adăpost de ochii dușmanilor datorită colorației sale găl- bui cu pete albe, similară cu aceea a vegetației unde viețuiește. Dacă până acum am vorbit de pești exotici, putem cita și un pește adeseori întâlnit pe plat- forma continentală a Mării Negre. Este vorba de Monoacanthus, care trăiește prin lanurile de zegras. Stând cu botul ascuns în nisip, el își mișcă înotătoarele în direcția curentului apei, încât poate fi luat drept un fir unduitor de Zostera marina. Desigur că numărul mare al speciilor fito- mimetice ne-a obligat să ne oprim doar la ace- lea care au devenit modele clasice, copiind cu dibăcie și, adesea, cu surprinzătoare fidelitate, forma plantelor în mijlocul cărora își petrec existența. Homocromia permanentă și sezonieră Suprafețele întinse, reprezentând medii bine definite cromatic, cum ar fi zăpezile regiunilor nordice, masele verzi ale pădurilor (în special tropicale), nisipurile deșertice, vastele oglinzi marine și oceanice oferă animalelor modele de colorație protectoare stabile, permanente, comune întregii biogeneze. Regiunile polare, îmbrăcate în zăpezi și ghețuri veșnice, sunt populate de animale îndeobște de culoare albă, cum ar fi găinușa- polară (Lagopus lagopus), iepurele polar (Lepus timidus) și ursul-polar (Thalassarctos ma- ritimus). Chiar și puii de focă, născuți de obicei în luna martie pe câmpurile de gheață, au o blană deasă și albă, pentru a nu fi ușor detectați de dușmani. Atât în deșerturi, cât și pe plajele litorale trăiesc animale homocrome cu culoarea nisi- pului. Cele mai multe au nuanțe deschise, cenușiu-gălbuie, maroniu-gălbuie, cu motive foarte șterse, în ton cu mediul arenicol, cu care adesea se confruntă. Pe litoralul nostru e sufi- cient să urmărim culoarea crabilor, a cărăbușu- lui de nisip, a larvei de leul-fumicilor sau a co- chiliilor unor melcișori de faleză pentru a ne da seama de concordanța lor cromatică cu mediul, în pustiuri, pielea șopârlelor și a șerpilor, pena- jul păsărilor sau blana mamiferelor capătă o nuanță gălbuie. Caracteristici pentru homocro- mia permanentă a acestui mediu sunt așa-zișii șerpi-de-nisip (Eryx), vipera-de-nisip (Echis carinata), șopârla Phyrnocephalus, gaița-de- saxaul (Podoces ponderi), rozătorul Neotoma sau iepurele egiptean (Lepus aegypticus). 451 www.dacoromanica.ro în pădurile din zona temperată, culorile dominante rămân maroniu-roșcate sau verzi, caracteristicile frunzelor verzi sau frunzelor uscate de toamnă. Omizile, ploșnițele, lăcustele, diversele insecte, șerpii și mamiferele oscilează cromatic între verde, galben, maro. Vegetația luxuriantă a pădurilor tropicale, extraordinar de bogata paletă coloristică a florilor explică do- minarea nuanțelor verde-smarald și nuanțelor vii ale desenelor de pe aripile lepidopterelor. în mediul acvatic, transparența apei a deter- minat, mai ales la microfauna pelagică, o serie de adaptări homocromatice adecvate și deosebit de interesante. Majoritatea ființelor planctonice au corpul transparent și se pierd atât de bine în masa apei, încât cu greu pot fi deosebite. Radiolarii, infu- zorii, sifonoforele, minunate ghirlande pluti- toare - meduzele diafane a căror transparență permite să se vadă viscerele și mai ales glandele reproducătoare colorate în violet sau roșu, cas- traveții-de-mare, răcușorii mărunți din neamul copepodelor, cladocerelor și misidaceelor, mili- oanele de larve transparente de echinoderme sau de crustacee, deși alcătuiesc uneori mase compacte, cu greu pot fi descoperite chiar de un ochi exersat. Transparența corpului se datorește fără îndoială conținutului ridicat de apă. Astfel, mezogleea (pătura dintre ectoderm și endo- derm) a celenteratelor cuprinde apă în proporție de 94 - 95%. „Fără îndoială că transparența este un bun mijloc de protecție a ființelor plancto- nice împotriva prădătorilor. Semnificativ în acest sens este cazul apendicularilor, ființe mărunte, cu un apendice caudal de două ori mai lung decât corpul, care trăiesc într-o căsuță gelatinoasă de forma unui manșon. Această căsuță transparentă reprezintă un admirabil mijloc de protecție. Dacă vreun pește răpitor se aruncă asupra lui, apendicularul, printr-o puter- nică lovitură de coadă se eliberează din căsuță și fuge pentru a se salva". (C. Bogoescu, Șt. Boldor). Alături de homocromia permanen- tă, unele animale care trăiesc în zona temperată, unde succesiunea anotimpurilor atrage o schim- bare cel puțin bianuală a fondului cromatic al mediului, manifestă așa-zisa homocromie sezonieră. în aproape toate cazurile, hemocro- mia sezonieră o întâlnim la animalele care nu hibernează, la acele specii cu o activă existență în timpul iernii. Tipice în această privință sunt hermina (Mustela erminea) și nevăstuica (M. nivalis), a căror blană se schimbă după sezon, devenind albă ca neaua în timpul iernii și brun- roșcată vara, în concordanță cu covorul ruginiu al pădurilor de foioase. în Alpi trăiesc așa-zișii iepuri-ai-zăpezilor (Lepus timidus varonis), care își schimbă progresiv culoarea blănii, reprezen- tând un exemplu extrem de expresiv al homocromiei sezoniere. Din decembrie până în februarie, când munții sunt acoperiți de zăpadă, acest iepure este alb ca neaua, doar vârful ure- chilor e de un negru strălucitor. Odată cu începutul primăverii, blana își schimbă treptat coloritul: în martie, perii cenușii îi înlocuiesc în parte pe cei albi; la începutul lui aprilie, blana ia un aspect pătat, ca, spre sfârșitul primăverii, să capete o culoare brun-cenușie ce se menține până toamna târziu. în cazul homocromiei sezoniere, variația coloritului se datorește exclusiv influenței agenților fizici externi. Experiențele făcute pe lemingi (Lemnus lemnus), un neam de șoareci originari din Peninsula Scandinavică, au demonstrat că albirea blănii, deci inhibarea pig- menților melanici, intervine odată cu scăderea temperaturii la acel nivel care favorizează căde- rea zăpezii. Homocromia ocazională Dacă homocromia permanentă sau cea sezonieră se înscrie în acele acte de adaptare să le zicem elementare ale viețuitoarelor, homo- cromia ocazională este forma de protecție mai perfecționată, mai evoluată, constituind un mijloc activ, iar nu pasiv, de apărare. Ea se exprimă prin posibilitatea unor animale de a-și schimba mai mult sau mai puțin rapid, după împrejurări, coloritul de protecție Animalul care a suscitat din cele mai vechi timpuri interesul cercetătorilor naturii, datorită tocmai acestei proprietăți de a-și schimba 452 www.dacoromanica.ro culoarea cu ușurință, a fost cameleonul (Chamaeleo chamaeleo). Originala șopârlă trăiește în Africa de nord, Asia Mică, Peninsula Arabică, în insulele Creta, Chios, Samos, Cipru și în sudul Spaniei. Nu-i mai lungă de 20 - 30 cm, însă înfățișarea ei atrage atenția: pe creștet poartă o creastă pro- nunțată, ochii mari, bulbucați, vioi, putându-se mișca independent unul de celălalt, sunt acope- riți aproape în întregime de pleoape, iar limba groasă, cilindrică, cu vârf de măciucă și acope- rită de un lichid lipicios, se poate alungi consi- derabil. Leneșă și foarte lentă, șopârla se ascunde în frunzișul tufelor, stând agățată de ramuri cu ajutorul cozii sale lungi și prehensile și labelor. Ceea ce caracterizează pe cameleon este ușurința cu care își modifică culoarea pielii, adaptând-o uimitor de precis mediului ambiant, încă din vechime s-a încercat să se dea o expli- cație acestui proces biologic. Aristotel, marele savant al Antichității gre- cești, credea că animalul își schimbă culoarea atunci când se umflă, iar urmașul și omologul său roman, Pliniu cel Bătrân, îl înzestra cu pro- prietatea de a împrumuta culorile de la corpurile înconjurătoare. în secolul al XVII-lea, naturalis- tul german Wormius, adept al filozofiei sen- zualiste, atribuia variațiile de culoare sufe- rințelor sau emoțiilor pe care le încearcă ani- malul, iar contemporanul său, savantul și filozo- ful francez Descartes, cunoscut prin lucrările sale de geometrie și fizică, consideră că fenomenul are la bază reflectarea deosebită a razelor de soare la nivelul pielii. Savanții suedezi Hasselquistos și Linne, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au fost primii care au atribuit culoarea schimbătoare a cameleonului prezenței unui pigment în pielea sa. Ipoteza lor a fost confirmată aproape un veac mai târziu, odată cu descoperirea cro- matoforilor, celulele speciale care cuprind pig- menții. Cromatoforii apar sub forma unor celule stelate care se pot contracta sau dilata sub acți- unea sistemului nervos. După natura pigmentu- lui pe care-1 conțin, cromatoforii sunt de mai multe feluri: melanofori (cu pigmenți melanici de culoare neagră sau cafeniu-închis), xantofori (cu pigment galben) și eritrofori (cu pigment roșu-portocaliu). Celulele pigmentare sunt dis- puse în trei straturi: stratul eritrofor e cel mai profund, cel melanofor e intermediar, iar cel xantofor constituie stratul superficial. Dilatarea sau contractarea cromatoforilor e comentată de un centru nervos situat în partea anterioară a bulbului rahidian, precum și în creierul intermediar. Contracția provoacă retrăgea pigmentului, deci paloarea pielii, în timp ce dilatarea cromatoforilor determină împrăștierea pigmentului în prelungirile în formă de stea ale celulei și deci colorarea pielii. Experiențe minuțioase au dovedit că schim- burile de culoare se produc violent sub influența factorilor externi (variații de lumină sau tem- peratură) și ceva mai lent în urma tulburărilor nervoase ale marelui simpatic, provocate de foame, sete, nevoie de repaus, frică, mânie. Culorile cameleonului nu îmbracă o mie și unul de chipuri, cum își închipuie naivii, dar nici nu se limitează la dominantele cromatice ale celor trei straturi. „Există o gamă destul de largă de variații, cuprinsă între portocaliu și verde-gălbui sau alburiu, cu toate nuanțele de trecere între aceste culori, trecând prin cenușiu, cenușiu-albăstrui, cenușiu-verzui, cenușiu-brun până la negru sau brun-argintiu.“ (C. Bogoescu, St. Boldor). „Cameleonul" pădurilor noastre este brotăcelul (Hyla arborea), animal mărunt și vioi, lăcuit pe spate cu o frumoasă culoare verde ca a frunzei. Acest verde-smaraldiu variază însă o dată cu schimbarea nuanței colorate a mediu- lui înconjurător. Dacă batracianul se așază pe scoarța crăpată a unui copac, pielea capătă o nuanță liliachie și chiar brună. Când se odih- nește pe o piatră de culoare deschisă, spinarea devine aproape albicioasă. în clipa când oamenii au început să prospecteze adâncurile submarine și să studieze animalele pelagice și abisale în mediul lor de viață, au remarcat pe drept cuvânt că lumea sub- acvatică oferă mult mai multe și chiar mult mai interesante cazuri de „cameleonism". 453 www.dacoromanica.ro Sepiile și caracatițele, în special, au uimit pe oamenii de știință cu viteza și perfecțiunea mecanismului lor homeocromic. în două, trei secunde, uneori instantaneu, aceste cefalopode își schimbă culoarea, devenind când gălbui, dacă se așază pe nisip, când vărgate și mar- morate, când se ascund printre pietre, când transparente (prin contractarea bruscă a tuturor cromatoforilor), pentru a scăpa de un dușman, lăsând simultan și bine cunoscuta cerneală de camuflaj. O pagină antologică despre „talentul" cara- catiței de a-și schimba culoarea ne-o oferă Dar- win în pasionantele sale însemnări făcute în cur- sul călătoriei întreprinse în jurul lumii pe bordul vasului „Beagle": „Am urmărit de mai multe ori, cu interes, obiceiurile unui Octopus sau caracatiță. Deși foarte numeroase în băltoacele lăsate de reflux, aceste vietăți nu puteau fi prinse așa de ușor. Cu ajutorul brațelor lungi și al ventuzelor cu care sunt înzestrate, ele pot să se ascundă în crăpăturile cele mai înguste; apoi, odată fixate acolo, e necesară o mare putere pentru a le smulge... Aceste vietăți mai scapă de urmăritori printr-o extraordinară putere cameleonică de a-și schimba culoarea. Ele se dovedesc în stare să-și ia colorația după natura fundului apei peste care trece; în apă sărată, co- loritul lor general e purpuriu închis, însă când se află pe uscat sau în apa mică, această culoare întunecată se schimbă într-alta galben-verzuie. Coloritul lor, cercetat mai în amănunt, este de fapt cenușiu, cu numeroase pete mărunte de un galben viu; unele din ele variază în intensitate, altele dispar cu totul și apoi reapar alternativ. Schimbările se produc în așa fel, încât un fel de nori, variind culoarea de la roșu-hiacint la cas- taniu închis, trec neîncetat peste corpul lor. Orice parte a corpului supusă unei ușoare descărcări galvanice devine aproape neagră; un efect asemănător, însă într-un grad mai mic, se produce zgâriindu-i pielea cu un ac. Acești nori sau boare colorată, cum ar putea fi numiți, se crede că sunt produși de expansiunea și con- tracția alternativă a unei vezicule care conține fluide divers colorate." Remarcabile sunt fenomenele de homo- cromie ocazională manifestate de unele neamuri de pești. La aceștia, ochiul joacă o contribuție fundamentală la declanșarea acțiunii cromatofo- rilor. „Dacă peștele percepe o culoare deosebită de aceea a locului pe care stă, el copiază culoarea pe care o vede și nu aceea pe care se află. Când un pește de acvariu este ținut cu capul pe un fond negru, iar cu restul corpului pe un fond alb, el se colorează în negru și invers. Mai mult, dacă fiecare ochi vede o altă culoare, corpul peștelui dobândește o nuanță intermedi- ară." (C. Bogoescu, Șt. Boldor). Pleuronectinele și Soleidele, din rândul cărora fac parte peștii cu corp asimetric și turtit, cum ar fi cambula-de-mai (Pelatessa), cambula propriu-zisă (Pleuronectes), limba-de-mare (Solea), au o uluitoare capacitate de a copia și o foarte largă gamă cromatică a mediului încon- jurător. Analiza spectrală a unui fund de acvariu, unde a fost ținută o limbă-de-mare, cât și a pielii peștelui, a arătat că aceasta a reprodus aidoma curba spectroscopică a fondului, ceea ce denotă că ochii peștilor pot înregistra toate variațiile de undă cromatică, reținând detalii pe care ochiul omenesc nu e capabil să le perceapă. 9. APĂRAREA COLECTIVĂ Hidrozoarele reprezintă un model S-ar putea scrie un vast și pasionant roman închinat acestei teme, atât de numeroase și interesante sunt formele de apărare „în colec- tiv". Animalele sociale nu numai că trăiesc, dar se și apără în comun împotriva acelora care le încalcă teritoriul și amenință viața unor membri ai grupului. Pe întreaga scară zoologică, de la celenterate până la mamifere, vom întâlni exem- ple deosebit de instructive privind organizarea securității coloniei, mergând până la specializări ale unor indivizi înzestrați cu atribuții de plan- toane, paznici sau luptători. Să ne oprim câteva momente la hidrozoare. Hidrarii, polipii de apă dulce, reprezentanții 454 www.dacoromanica.ro principali ai acestei clase de celenterate, erau bine cunoscuți și studiați încă Evul Mediu. Ceva mai târziu au fost studiați și cei marini, care, în majoritatea lor, rămân toată viața sub formă de colonii. In aceste condiții producându-se o specializare a polipilor, poate apărea o diviziune a muncii. Se formează astfel polipi de nutriție, sterili, și polipi de reproducere, care nu se pot hrăni, independent, fiind lipsiți de tentacule. Alți polipi se specializează în funcții de apărare, căpătând celule urzicătoare (nematopiaste), gru- pate în baterii. Ei apără colonia de eventuale atacuri. Sifonoforele, tot hidrozoare, reprezintă o formă superioară de organizare la care par- ticipă atât polipi, cât și hidromeduze. Ele sunt alcătuite dintr-un polip tubular în formă de tijă sau ciupercă. în partea superioară - opus gurii - tija poartă un pneumatofor compartimentat și înzestrat cu o glandă gazogenă. Urmează în ordine indivizi care arată întocmai ca niște meduze lipsite de manubriu (nectozoizi — indivizi înotători). Sub ei se găsesc polipi de hrănire (gastrozoizi), de repro- ducere (gonozoizi), de apărare (acantozoizi). Madreporii, constructorii recifelor coraliere, constituie cele mai vaste colonii de celenterate. Ei au proprietatea de a construi puternice socluri calcaroase, care pot da naștere la praguri uriașe sau atoli, insule ce apar atunci când apele scad și scheletele coralilor depuse de zeci de mii de ani ating înălțimi de ordinul sutelor de metri. Prin înmulțirea asexuată iau naștere colonii ai căror indivizi rămân legați între ei prin camerele externe ale cavității lor gastroceliene. Indivizii reacționează în mod colectiv. în cazul că un singur polip este atacat și se retrage în armura porilor săi de calcar, atunci se retractează și indivizii învecinați dintr-o zonă mai mult sau mai puțin întinsă. Solidaritate și organizare Cercetările modeme de zoosociologie au arătat că în viața diverselor asociații animale se manifestă diferite tendințe de cooperare. Co- operarea se desfășoară pe baza unui sistem de semnalizare, deci intră în categoria comporta- mentului, în care receptori, efectori, sistem ner- vos și, desigur, și alți factori biologici, ca secrețiile interne, hormonii, sunt puși în miș- care. Deosebirea dintre acest fel de semnalizare și cele obișnuite este că semnalul dat de unul sau mai mulți indivizi declanșează reacția celor- lalți, iar, de regulă, atât semnalul declanșator, cât și comportarea declanșată sunt stabilite ereditar și slujesc speciei. în cadrul acestui sis- tem de cooperare, căruia von Uexkiill, Lorenz și Tinbergen, iar la noi M. Beniuc, le-au con- sacrat câteva studii clasice, există și un „limbaj" sau un „comportament" al apărării, specific fiecărei specii. Cele mai simple sunt semnalele directe de declanșare, care pot să însemne atenție, alarmă, avertizare, amenințare și la care reacționează întreaga colectivitate. Nu sunt rare cazurile de specii în care se postează „santinele" pentru paza colectivității. Nu e vorba de cineva anume desemnat, ci de conducătorul cârdului său de un animal mai neliniștit care rămâne treaz. Asupra bobocilor de gâscă veghează de obicei gânsacul. în caz de pericol, el își previne familia și reține cu un „sâsâit" de atac pe dușman, până când ultimul pui a reușit să intre în apă. La cocori, unul stă totdeauna de pază, când ceilalți dorm sau se o- dihnesc. La fel și la suricalele din pustiul Kala- hari. Astfel teritoriul și colonia sunt asigurate. „Solidaritatea" de specie pare a fi extrem de dezvoltată la rândunele. Când apare la orizont un uliu, zeci de rândunele, după un rapid schimb de semnale de alarmă, se înalță în văz- duh ca niște escadrile de avioane și hărțuiesc dușmanul până îl alungă din raza teritoriului. La câinii-preriilor (Cynomis ludovicianus), roză- toarele platourilor înalte din statul Noul Mexic (S.U.A.), care trăiesc în mari colonii, adevărate orășele subpământene, primejdia e anunțată sub forma unor semnale alcătuite din lătrături nuanțate și mișcări ale cozii, transmise din indi- vid în individ. în câteva clipe, colonia rămâne pustie, doar pe ici pe colo se va mai ivi capul unei santinele. în cadrul speciilor cu existență socială evoluată, putem vorbi chiar de un sistem „orga- 455 www.dacoromanica.ro nizat“ de apărare. La celenterate, animale infe- rioare fixate, apar indivizi specializați pentru apărare. La animalele coloniale mobile, cu o viață socială minuțios și exemplar orânduită, apărarea în fața dușmanului devine o operație complexă, bine „învățată", un veritabil reflex transmis ereditar. La furnici, de pildă, când s-a ivit o primejdie la furnicar, neliniștea se transformă în măsuri de salvare a ouălor, a larvelor și a rezervelor ali- mentare și în măsuri de atac împotriva dușma- nului. O colonie de termite se compune dintr-o matcă, lucrătoare, soldați, larve, ouă, precum și, adesea, din animale de reproducere de rezervă. Soldații sunt, la termite, atât masculi cât și femele la care organele de reproducere au involuat. Printre soldați există două categorii: unii cu fălci și alții cu cioc. Soldații cu fălci sunt prevăzuți, după cum se poate deduce după numele lor, cu mandibule puternice. Dimpo- trivă, cei cu cioc, înzestrați cu un apendice cefalic lung, pe care se deschide o glandă de grăsime, își fac inamicul inofensiv, încleindu-1. Un cunoscut cercetător al regiunilor polare, biologul francez Prevost, care s-a ocupat îndeaproape de viața colonială a pinguinilor, a descris la pinguinul-imperial (Aptenodytes forsteri) și la pinguinul Adelia {Pygoscelis adeliae) un foarte interesant mijloc de securitate și apărare a puilor, care ne duce cu gândul la anumite forme de organizare din societatea omenească. Deoarece la aceste specii perioada clocitului coincide cu greaua iamă antarctică, el este preluat în mod egal de femele și masculi. După 70 - 80 de zile de post, femelele părăsesc colonia pentru a se hrăni în largul mării. Cloci- tul rămâne în continuare în seama masculilor. Abia puțin înaintea eclozării puilor, femelele apar din nou și masculii slăbiți se îndreaptă spre sectoarele de vânat. Puii cresc repede și, după o lună și jumătate, sunt atât de bine dezvoltați, încât se deplasează independent în cadrul coloniei. Deoarece puii sunt expuși la numeroase primejdii, printre care cea mai im- portantă este atacarea și uciderea lor de către pescărușii mari de pradă (Sterocorarius skuâ) ei sunt adunați în așa-zise „creșe", care numără uneori sute de indivizi. Creșele sunt păzite cu schimbul de un număr de adulți care, în timp ce părinții sunt plecați pentru a le procura hrană, îi împiedică pe cei mici să se depărteze de colonie și îi apăra de intruși. Tot pentru a se apăra, dar mai ales pentru a proteja puii de răpitori și de violentele ploi tro- picale, un neam de păsărele-țesătoare din Africa, numite republicani {Philetarius socius), își construiesc adăposturi colective. Aceste păsărele se ajută între ele la alcătuirea unui acoperiș uriaș, împletit strâns din fire de iarbă și liane subțiri, atât de rezistent încât ploaia nu răzbate prin el. Sub acoperiș se pot adăposti circa trei sute de cuiburi atât de apropiate între ele, încât cu greu se pot deosebi unele de altele. Și, totuși, în această locuință comună, fiecare familie își are „apartamentul" său, cu „intrarea separată". Când sunt atacați de o haită de lupi, bizonii (Bison bison) se apără cu deosebită dibăcie, unindu-și forțele: se așază în cerc, cu capul spre exterior, iar la mijloc sunt îngrămădiți vițeii, care, lipsiți de experiență și de forță, nu se pot apăra prea bine. Pe oriunde ar încerca să străpungă cercul, lupii sunt întâmpinați de coar- nele ascuțite ale apărătorilor turmei și, astfel, obligați să se lase păgubași. La fel procedează caii, însă cu capul în interior, cu coastele alipite și cu crupele în afară, întâmpinând dușmanul cu puternice lovituri de copite. Prin unire în grupe, animalele devin nu numai puternice, dar și mai curajoase. în pustiul Kalahari, din Africa, reprezentanții unei specii de maimuțe, numite babuini (Pap io cyno- cephalus), sunt atacați cu deosebită ferocitate de leoparzi (Panthera pardus), atunci când sunt răzlețiți de colectivitate. Replica nu întârzie să vină. Când un leopard este surprins la rândul său într-un loc deschis de un grup de babuini, ceata pornește cu mult curaj în urmărirea duș- manului de moarte. Deși puternic, abil și colțos, felidul fuge mâncând pământul. Ceata agresivă de maimuțe nu-1 slăbește nici o clipă. Gonit și hărțuit, leopardul se refugiază în prima vizuină întâlnită în cale. Babuinii nu se lasă nici acum. 456 www.dacoromanica.ro Se instalează la intrarea vizuinii și așteaptă nu numai cu multă răbdare, dar și în mare liniște. După un timp, crezându-se scăpat de urmăritori, leopardul încearcă să iasă din nou la lumină, dar este înșfăcat voinicește de babuini furioși, care îl rup în bucățele. înmulțirea, forma de apărare colectivă, și soluțiile ei biologice înmulțirea este condiționată de o serie de factori. Astfel, între alimentație și înmulțire există un raport direct. Dintre două animale identice, cu o capacitate de reproducere iden- tică, mai fecund va fi acela care se va alimenta mai bine. Pisica domestică, porcul, păsările de curte selecționate și ocrotite de om sunt mai fecunde ca rudele lor sălbatice. Pisica domestică naște de două ori pe an câte 5-6 pisici; ruda ei din pădure nu naște decât o singură dată 3-5 pisoi. Scroafa sălbatică dă pe an 6 - 8 purcei, în vreme ce scroafa domestică poate dărui stă- pânului, în același interval de timp, două duzini de purcei. Nu-i greu de presupus că animalele domestice, trăind în grija omului, au asigurată o bună alimentație care le sporește simțitor prolificitatea, în timp ce animalele sălbatice duc o viață grea, de hărțuială și privațiuni. La fel se petrece cu matca și albina lucrătoare, prima fiind „răsfățată" sub raport alimentar tocmai pentru a i se spori funcția reproductivă. Un alt raport direct există între dinamismul metabolismului și fecunditate. Cu cât un orga- nism consumă mai multă hrană pentru a îndepli- ni activitățile diverse, cu atât descrește fecundi- tatea. Sterilitatea albinei lucrătoare este strâns legată de roboteala ei neîncetată, de „hărnicia" ei, ceea ce o împiedică să se alimenteze normal. Descreșterea fecundității depinde și de gabaritul animalului. Imensa masă organică a pachi- dermelor explică de ce femela de elefant naște de-abia în al treizecilea an de viață un singur pui. în sfârșit, la „volum" egal sau la consum de energie echivalent, mai fecund este animalul si- tuat pe o treaptă mai de jos a scării evolutive, între un fluture și o pasăre-colibri, de pildă, deși există o oarecare similitudine de greutate și „agitație" motoare, diferența de fecunditate este impresionantă și ea nu poate fi motivată decât de complexitatea organismului păsării în raport cu cel al lepidopterului. în mod obișnuit și în condiții normale, reproducerea în scară animală este rezultatul fecundării ovulului femelei de către spermato- zoidul mascul. Fie că se petrece în pântecele femelei sau în afara acestuia (ca la pești, unde spermatozoizii și ovulele sunt eliminate în apă, unde se unesc), fecundarea decurge în linii mari la fel. Nu vom insista asupra mecanismului acestui act biologic fundamental. Totuși, se numără și excepții de la regula generală a reproducerii, când ouăle se dezvoltă fără participarea spermatozoizilor. Există cazuri când femela nu se împreunează cu masculul și totuși dă urmași fără contribuția spermato- zoizilor. Acest mod de înmulțire poartă numele de partenogeneză, de la Parthenos-Atena, războinica zeiță-fecioară a grecilor antici. Nu rareori fluturii de mătase (Bombyx) sau albinele (Apis) depun ouă nefecundate din care ies larve la fel de viabile ca și cele provenite din ouăle fecundate. în acest caz, avem de-a face cu o partenogeneză întâmplătoare, determinată de anumite cauze. însă partenogeneză, ca fenomen obișnuit, ca mijloc obligatoriu de reproducere, o întâlnim la afide, așa-zișii păduchi de plante. Toamna, femelele și masculii aripați ai păduchilor de plante se împerechează. Femelele depun ouă fecundate și apoi mor. Ouăle hiber- nează, iar, primăvara, din ele apar insecte neari- pate, absolut toate femele. Ele nu nasc ouă, ci pui vii, tot femele nearipate, capabile să se reproducă. Toată primăvara și vara are lor o suc- cesiune neîntreruptă a generațiilor partono- genetice. Toamna, când frunzele cad și fluxul sevei slăbește, se produce o modificare bruscă în comportamentul afidelor. Femelele nu mai nasc semene, ci femele și masculi aripați, care reiau ciclul sexuat de iarnă. Nu rare sunt cazurile când animalele ai căror pui provin de obicei din ouă, deci sunt ovipare, în anumite condiții sau în mod obișnuit devin 457 www.dacoromanica.ro vivipare, deci nasc pui vii, așa cum se întâmplă cu unele neamuri de pești, șopârle sau șerpi. La fel de surprinzătoare pot apărea situațiile când în loc de indivizi de sex opus - așa cum normal ar trebui să se întâmple - vom întâlni cazuri când ambele sexe sunt reunite pe același individ, fenomen cunoscut sub numele de her- mafrodit, cuvânt fortifiat din reunirea numelui a doi greci, unul bărbat - Hermes, altul femeie - Afrodita. Dacă în lumea plantelor fenomenul este foarte adecvat (majoritatea fanerogamelor sunt bisexuale), printre animale, hermafrodiții sunt mult mai rari și ei aparțin în aproape toate cazurile animalelor inferioare, nevertebratelor. Cel mai tipic exemplu îl reprezintă nea- murile de melci (Helix), în al căror corp se întâl- nesc atât spermatozoizi cât și ouă. Ei posedă un organ corespunzător care produce celule sexu- ale atât bărbătești, cât și femeiești. Lipitoarea (Hiritdo medicinalis) este și ea un hermafrodit. Numai că, spre deosebire de melc, ea posedă laolaltă două feluri de organe de reproducere - testicule și ovare. Fecundarea la indivizii hermafrodiți decurge în mod original și nu rareori diferențiat de la o grupă zoologică la alta. De pildă, la o specie de crustacei care parazitează pe corpul anumitor pești, organele de reproducere masculine și feminine ajung la maturitate în perioade diferite: în tinerețe sunt dezvoltate testiculele, iar la bătrânețe ovarele, „în tinerețe, aceste animale sunt masculi și se împreunează cu bătrânele din specia lor. îmbătrânind însă, se transformă în femele și devin soțiile animalelor tinere." (V.V. Lunke- vici). La fel se întâmplă și la tenie (Taenia soli- uni), unde segmentele de ouă - așa-zisele proglote - mai bătrâne sunt femele, iar cele tinere - mascule, fecundarea având loc însă în organismul aceluiași animal, întrucât, așa cum se știe, tenia trăiește solitară în intestinul ani- malului parazit. Aceste excepții de la tipul clasic de repro- ducere constituie mijloace de apărare eficiente ale speciei, folosite fie în momente biologice critice, fie în mod permanent, ca o formă de adaptare stabilită la anumite condiții de mediu. Partenogeneza, viviparitatea și hermafroditis- mul sunt, așadar, tot atâtea soluții biologice pen- tru conservarea speciei prin modificarea căilor de reproducere. Iată un fapt curios. Se întâmplă uneori ca stupul de albine să rămână fără matcă. Atunci unele lucrătoare încep să depună ouă. Din aces- te ouă se dezvoltă numai trântori. Asemenea albine lucrătoare se numesc albine ouătoare. Este clar că acest caz de partenogeneză este un mijloc de apărare a colectivității în fața despo- pulării. Generațiile partenogenetice și vivipare ale păduchelui de plante (Aphis pomi), carac- teristice pentru aceste insecte și realizate rapid și mult mai ușor, sunt în strânsă legătură cu vitalitatea organelor vegetative ale plantelor și abundența sevei în perioada de primăvară și toamnă. La afide, generațiile sexuate mai sigure sub raportul conservării caracterelor ereditare și mai rezistente la condițiile vitrege de hibernare, reprezintă un mijloc de apărare a speciei la condițiile vitrege de climă. în sfârșit, her- mafroditismul melcului sau teniei ni se pare motivat biologic tot ca mijloc de apărare a speciei. Melcul este un animal greoi, cu de- plasare extrem de lentă. Căutarea și descoperirea sexelor opuse în vederea acuplării s-ar face extrem de anevoios. Tenia, la rândul ei, e un animal solitar, care trăiește parazit, în intestinul subțire al gazdei. Și în acest caz her- mafroditismul extrem de productiv este soluția optimă care compensează nu numai starea de totală izolare și imobilitate a viermelui, dar și posibilitățile lui minime de a asigura șansa de supraviețuire urmașilor, știut fiind că în intesti- nul unui animal parazit nu se poate dezvolta decât un singur individ. Viviparitatea, mai ales la pești, este de asemenea un excelent mijloc de apărare, deoarece prin nașterea puilor vii se trece peste destul de îndelungata perioadă de ecloziune a ouălor, timp în care icrele fecun- date, lăsate la voia întâmplării, pot cădea vic- timă atâtor prădători lacomi care mișună în lumea râurilor, mărilor și oceanelor. 458 www.dacoromanica.ro Giganticele „fabrici“ de urmași Când animalele sunt total lipsite de arme de apărare eficace, le rămâne o singură cale pentru asigurarea conservării speciei; prolificitatea extraordinară. împrăștiind în mediul înconjură- tor mii și zeci de mii de urmași, șansele supraviețuirii cresc, deoarece oricât de ridicat ar fi procentul celor sacrificați, rămâne totuși un număr suficient de indivizi pentru asigurarea perpetuării speciei. Plodirea gigantică pare a fi o „specialitate", a ființelor inferioare, însă, așa cum vom vedea, ea apare și în rândul vertebratelor. Nu-i greu de constatat că ea se manifestă la acele grupe de animale cu șanse reduse de supraviețuire (viermi paraziți) sau care se produc intens și rapid, devenind în acest fel mai mult sau mai puțin o hrană aproape obligatorie pentru un anumit tip de consumatori (planctonul pentru pești, peștii fitofagi pentru peștii carnivori, insectele pentru păsări etc.). Amatorii de statistici biologice au calculat ce s-ar întâmpla dacă urmașii unor astfel de ani- male ar supraviețui. într-un almanah științific englez se arătau „catastrofele" biologice ale unei astfel de invazii: într-o săptămână, pămân- tul s-ar acoperi cu o peliculă de 5 cm grosime de infuzori sau cu un strat de 3 m grosime de pești etc. Noroc însă că un imens număr de indivizi dispar înainte de a ecloza sau înainte de a atinge maturitatea, victime ale condițiilor defavorabile de mediu sau ale concurenței interspecii, factori care asigură totdeauna echilibrul biotopului, modelând și reglementând raporturile dintre speciile prezente în asociație. Indiferent de rezultatele intervenției acestui extraordinar mecanism natural, plodirea gigan- tică rămâne un mijloc de apărare, la care anu- mite specii extrem de expuse nu renunță, oricât de scăzut ar fi randamentul biologic al acestui efort de supraviețuire. Vom încerca să prezentăm câteva din cele mai demonstrative cazuri de folosire a pro- lificității ca mijloc de apărare biologică. Clasa Cestodelor cuprinde viermii lăți, așa- numitele panglici sau tenii, care parazitează ani- malele ț,i oamenii. înfățișarea lor e bine cu- noscută; un corp turtit în formă de panglică, lung de la câțiva milimetri până la câțiva metri, format din segmente, numite proglote. La o extremitate a corpului se află organul de fixare (scolexul), purtător al unei coroane de cârlige, iar proglotele care urmează cresc în dimensiuni pe măsură ce se află spre cealaltă extremitate. Fiecare proglotă conține organe reproducătoare mascule și femele, dar primele se maturizează înaintea celorlalte, astfel că proglotele mai tinere sunt mascule, iar cele mai bătrâne sunt femele. Astfel cestodul își poate fecunda propri- ile sale ovule. Fiecare proglotă matură care se desprinde este o adevărată „fabrică" de ouă. Prin alternanța de gazde, șansele unui ou de ces- tod de a ajunge în gazda definitivă pentru a se înmulți devin infime. Ca o compensație a aces- tui fapt, producția de ouă este imensă deoarece fiecare proglotă conține mii de ouă, iar aceste proglote iau naștere în „bandă rulantă" în cei 30 - 36 de ani cât poate trăi o tenie în intestinul omului. Ținând cont că, după ultimele statistici, numărul oamenilor infestați cu tenii e de apro- ximativ 80 de milioane și că tenia e un vierme solitar, ne dăm seama cât de infinită și mare e șansa ouălor de cestode de a supraviețui. Dintre insecte am ales pentru demonstrație musca-de-carne (Sarcophaga carnaria), o muscă ceva mai mare decât cea de casă (Musca domestica), de culoare cenușie, prezentând pe abdomen pete în forma unor pătrate argintii și negricioase, ca o tablă de șah. Este cea mai pro- lifică dintre toate muștele depunând pe cadavre sau pe came aproximativ 20.000 de ouă. Cam după o zi apar larvele vermifome apode, care după 8-10 zile, trecând prin stadiul nimfal, dau insecte adulte. Acestea trăiesc cam o lună. Cele născute la sfârșitul verii trec peste iarnă în sta- diu de amorțire (diapauză) până primăvara. Să facem un mic calcul, urmărind evoluția nume- rică a cinci muște de came care au pătruns în perimetrul unei gospodării. Fiind active doar în timpul verii, ele nu dau decât trei generații (între iunie și septembrie). Admițând că fiecare muscă depune 20.000 de ouă și că din toate aceste ouă 459 www.dacoromanica.ro ar ieși muște care ar atinge maturitatea, am obține următorul tablou statistic: Prima generație: 5 x 20.000 - 100.000 muște. A doua generație: 100.000 x 20.000 = 2.000.000.000 muște. A treia generație: 2.000.000.000 x 20.000 = 40.000.000.000.000 muște. Deci, în cuprinsul unei veri, din cinci muște de came pot lua naștere 40 de bilioane de urmași. La începutul iernii, admițând că toate muștele ar muri, într-o ogradă de 10.000 m2 s-ar înălța un munte de cadavre înalt de aproximativ 1 km. Noroc că această superproducție biolo- gică este riguros controlată și frânată de legile intime ale vieții și că șansa ouălor de a se trans- forma în muște adulte este de aproximativ 1/10.000. în realitate, deci, la sfârșitul verii, o muscă poate număra la încheierea celor trei generații aproximativ opt urmași, după statistica astfel corectată: Prima generație: 1 x 20.000 = 20.000 : 10.000 = 2 muște A doua generație: 2 x 20.000 = 40.000: 10.000 - 4 muște. A treia generație: 4 x 20.000 = 80.000:10.000 = 8 muște. Având în vedere densitatea organismelor vii în mediul acvatic, nesiguranța condițiilor de existență și imensul număr de concurenți și de dușmani, ne explicăm de ce peștii pot fi conside- rați printre cele mai prolifice ființe. Glandele genitale, icrele și lapții, au la pești o dezvoltare deosebită. Masa de icre la păstrăvi ajunge la 1/5 din greutatea corpului, iar numărul la crap este de 200.000 - 300.000. La anghilă (Anguilla angiiilla) și mihalț (Lota Iota), numărul pe kg greutate corporală este de 1.000.000, iar la un calcan de 10 kg s-au numărat 14 milioane de icre. Un morun matur dă 4.000.000 de icre negre, iar la o greutate totală de 1.400 kg, icrele cântăresc 400 kg. Cel mai prolific pește pare a fi peștele-lună (Mola mola) din Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, a cărui femelă poate produce până la 300 milioane de icre. Dar și în mediul acvatic populațiile sunt strict regle- mentate de aceleași legi biologice, iar risipa materiei reproductive nu poate fi luată decât ca o măsură de prevedere a speciei pentru a-și asigura supraviețuirea. 10. APĂRAREA ÎN CONDIȚII EXTREME DE VIAȚĂ înfrângerea arșiței Nu numai frigul, dar și arșița reprezintă un pericol pentru animale, obligându-le să ia măsuri de autoconservare. Extrem de puține specii sunt perfect adap- tate căldurii excesive și uscăciunii atmosferice. Poate cea mai fericită excepție o reprezintă cămila, corabia deșerturilor, care poate merge sute de kilometri pe un nisip de 70° C, fără să bea o picătură de apă. Toate, sau aproape, cele- lalte animale sunt foarte sensibile la căldura excesivă și lipsa de apă. Popândăii mor din cauza căldurii excesive numai după 20 de minute. Șoarecele-săritor nu suportă tempera- turi mai mari de 30° C, iar șopârlă din Karakum nu rezistă pe nisipul încins de 60° C mai mult de 5 minute. în deșerturile fierbinți, apărarea animalelor împotriva căldurii excesive se face nu numai printr-un somn prelungit în tot cursul lunilor de vară, așa-numita estivare, dar și prin somnul de zi. De aici falsa impresie că pustiurile ar fi... pustii atunci când le străbatem în miezul zilei. Din cauza căldurii și zăpușelii, cei mai mulți locuitori ai deșertului stau ascunși în vizuini adânci sau pituliți la umbra tufelor pipemicipe. Seara, însă, ca prin minune, pustiul se învio- rează. Cântul păsărilor se îmbină cu foșnetul reptilelor, cu tropăitul înfundat al cirezilor de antilope, cu strigătul ascuțit al șacalului. Călătorii prin pustiuri au relatat în pagini colorate tabloul deșerturilor în orele de vârf ale arșiței. Crocodilii, broaștele țestoase, popânda- rii cad în amorțeală. între ora 10 dimineața și 5 după-amiaza își încetează vânătoarea chiar cele mai active fiare: animalele declară un armistițiu tacit și nu rareori se întâmplă ca cel mai neînsemnat refugiu umbros să devină adăpost 460 www.dacoromanica.ro pentru cele mai felurite făpturi, adesea antago- nice. Șoarecii-săritori, șerpii și șopârlele se ascund în vizuini sau în straturile mai răcoroase de nisip. Șopârlele-de-deșert (Eremias) urcă în vârful unei dune și, ridicându-se pe toate patru picioare, stau nemișcate în bătaia unei adieri salvatoare. Oile Karakul, adaptate de minune la clima uscată și fierbinte, sunt ajutate să se salveze de arșiță de scutul lor gros de lână, ale cărei părți exterioare, încălzindu-se până la 75° C, le izolează de arșița necruțătoare. Se face de asemenea o mare economie de apă. Gaița-de-saxaul {Podocespanderi), popân- darii, unele șopârle și antilope beau puțin sau deloc. Păsările de pradă își procură lichidele din carnea pe care o mănâncă, iar animalele ierbi- vore o extrag din vegetația suculentă. Un aliat al animalelor împotriva arșiței sunt unele proprietăți fiziologice. De pildă, o specie de gazele (Grassella subqutturosa) poate bea apă chiar din golful Kara Bogaz-Gol, faimos prin marea lui concentrare de sare. Dacă pentru cele mai multe mamifere pierderea a 10% din apa organismului este mortală, rozătoarele de stepă pot pierde o cantitate de trei ori mai mare, iar șopârlele pot pierde și 45%, fără să sufere din această cauză. Acestea din urmă sunt atât de bine adaptate la viața în regiunile secetoase, încât până și urina o elimină sub formă de săruri concentrate de acid. în deșerturile africane, cel mai greu suportă arșița leul și zebra. Pentru aceste animale, temperaturi insuportabile încep de la 50° C. Și în zonele temperate animalele suferă din cauza arșiței verii și o combat prin felurite căi de adaptare. Vulturii și berzele își protejează progeni- turile - mai sensibile la arșiță - la umbra aripi- lor întinse ca niște umbrele, schimbându-le po- ziția după soare. Berzele reușesc chiar să-și modifice microclimatul cuiburilor. întorcân- du-se din luncă sau baltă, ele aduc, adesea, câte un smoc de iarbă proaspătă pe care-1 aștern în cuib. Unii zoologi socoteau acest așternut ca un fel de scutec pe care păsările îl schimbă mereu. Dar puii nu fac murdărie în mijlocul cuibului în care stau, ci pe margine. De aceea, acum se consideră că așternutul verde din cuib este nece- sar, în primul rând, pentru menținerea umidității și scăderea temperaturii. O altă sursă de apărare împotriva căldurii este ventilarea sporită a plămânilor și emanarea de vapori, favorizată de respirația accelerată. Câinele, de pildă, poate sălta numărul respirați- ilor de la 20 la 30, iar copitatele de la 10 la 100. Chiar și la insecte, mai ales la coleoptere, au loc adaptări adecvate: sub elitre se dezvoltă o cavitate care permite o mai bună izolare ter- mică; picioarele s-au alungit, permițând dis- tanțarea corpului de suprafața fierbinte a nisipu- lui; elitrele de culoare deschisă sunt acoperite cu perișori. Unii curioși (foarte puțini) se încumetă să iasă în timpul zilei după hrană. Obligați să alerge pe covorul arzător al nisipului, aceste animale deșertice sunt înzestrate cu un fel de tălpi protectoare, formate dintr-un puf des sau din ridicături cornoase care le apără pielea tălpii de arsuri. Iată, deci, că orice „naș își are nașul“ și că minunatul organism reușește, datorită extraordinarei sale plasticități să facă față celor mai critice situații pentru asigurarea, în primul rând, a conservării speciei. Lupta împotriva frigului Un mijloc foarte răspândit în lumea animală de a trece de la impasul unei perioade critice, cu condiții de temperatură și hrană nefavorabile, îl reprezintă anabioza, cu manifestarea ei cea mai răspândită „hibernarea" - o formă de letargie în care funcțiile vitale sunt încetinite la maximum, astfel încât animalul să nu mai fie nevoit să se deplaseze pentru a căuta hrană, consumând can- tități extrem de mici din propriile lui rezerve organice, acumulate. Unele specii animale, în timpul hibernării, nu stau în amorțire din toamnă până în primă- vară, ci reacționează adecvat când condițiile iemii se schimbă, când apar „evenimente" deosebite care obligă animalul să-și părăsească hibemaclul, locul de iernat. 461 www.dacoromanica.ro Chiar la temperaturi de -4 - -5° C, broaștele-râioase-verzi (Bufo viridis), care hibernează în pământ, înșirate una în spatele celeilalte, când sunt tulburate din somnul de iarnă, se deplasează, cu ușurință, căutându-și un nou adăpost. Liliecii (Nyctalus noctula), care, de obicei, hibernează în colonii pe pereții peșterilor, când sunt treziți, scot țipete ascuțite, se parașutează în aer, zboară dezordonat și apoi dispar în adăpostul altor colonii. S-au constatat de altminteri „mișcări** frecvente în coloniile de lilieci, legate mai ales de variațiile de tempe- ratură. Astfel, când temperatura aerului scade sub 0° C, chiropterele se înghesuie în fundul crăpăturilor, stând nemișcate, menținând între ele temperatura de 1° C. Când zilele sunt însorite, temperatura mediului urcând până la 5° C, liliecii se răresc, deplasându-se către mar- ginea crăpăturilor, de unde lansează cârâituri, semnale prin care coloniile comunică între ele. Nu rareori ele se deplasează pe o rază de 1 - 2 km în căutarea altor adăposturi, cu care prilej, întâlnind o apă, iau câte o înghițitură din zbor, ca rândunelele. La insectele sociale, organizarea în grup este un excelent mijloc de sporire a rezistenței la temperaturi scăzute. Astfel, albinele se aglo- merează în timpul iernii în stup și prin contracții musculare degajă căldură, nepermițând scăderea temperaturii în stup sub 13° C. în felul acesta, gruparea de organisme poikiloterme capătă proprietăți de homeoterme. Astupându-se ieșirile unei vizuini de bursuc căzut în somnul de iarnă s-a putut constata, a doua zi, că o parte din răsuflători erau desfun- date și că familia de bursuci s-a retras din pre- cauție într-o vizuină vecină. Uneori, animalele hibemante își creează sin- gure un microclimat constant, care le scutește de deplasări. Marmota (Marmota marmota), de pildă, își umple adăpostul cu fân și-și astupă intrările. Ursul alb (Thalassarctos maritimus), se știe, își sapă vizuina în zăpadă și gheață; în timpul șederii, căldura corpului lărgește progre- siv gaura, iar respirația întreține în zăpadă o tre- cere permanentă prin care pătrunde aerul. întrebarea care a pasionat în ultimele decenii pe oamenii de știință s-a referit la modul cum reușesc animalele în perioada de hibernare să-și răcească corpul până la temperatura de 5° C, reușind să supraviețuiască, știut fiind că, în condiții normale, inima animalelor care nu hibernează încetează să bată între 10° - 20° C. Deocamdată, experiențele s-au efectuat pe popândău (Citellus citellus) și ele au scos în evi- dență, cu ajutorul inserției unor termocupluri, existența la animale a unui fel de biotermostat care le reglează temperatura. Trecerea de la starea de activitate la cea de hibernare se face printr-o oscilație exagerată a termostatului, ducând la răcirea constantă a corpului în zilele de iarnă. Ieșirea din hibernare este la fel de remarcabilă ca intrarea. Fie că se face spontan, fie că este provocată din afară, ea se produce repede, începând cu o creștere a temperaturii lui. La hamsteri (Cricetus cricetus) au fost înregistrate creșteri de 30°C în trei ore. Reîncălzirea corpului are loc chiar dacă tempe- ratura mediului ambiant continuă să fie doar de câteva grade deasupra lui zero. Probabil că această neobișnuită producție de căldură are loc pe seama unui țesut gras special. Se presupune că hipotalamusul anterior din creierul ani- malelor conține o structură sensibilă la tempera- turi, care exercită funcția unui termostat interi- or. Probabil că animalele hibemante posedă în plus și capacitatea de a-și regla termostatul pen- tru sezonul rece. Ipoteza este sprijinită și de intervenția altor mecanisme legate de hibernare și comandate tot de structuri hipotalamice. Mai importantă este îngrășarea rapidă și exagerată, obezitatea fiind un fel de rezervă fiziologică care protejează animalul când e lipsit de hrană. O altă modificare (dovedită până acum la arici) intervine în nucleii hipotalamici, care comandă producerea hormonului antidiuretic, întrucât în timpul hibernării apa trebuie păstrată în orga- nism. Pentru animalele acvatice, care nu cunosc anabioza, și n-au posibilitatea de a se refugia în alte medii izolatoare, există forme speciale de acomodare la scăderile de temperatură. Astfel, la multe larve de insecte din apele arctice se 462 www.dacoromanica.ro produce deshidratarea presiunii osmotice și scăderea punctului de congelare. La alte insecte, rezistența la ger se datorește formării în corp a unor substanțe antigel. La himenoptera Bracon cephi din Canada se formează glycerol, în con- centrație de 25%, care permite rezistența insectei până la -20° C. La peștele Gadus ogac, un neam de montă de pe țărmurile Labradorului se acumulează trimetilamina, care scade tempe- ratura de congelare a plasmei de la -0,8° C (în timpul verii), la -1,6° C. Când și alte condiții de viață sunt defavorabile Prietenul și totodată dușmanul oricărui reprezentant al faunei este în primul rând me- diul înconjurător. Uneori, el oferă condiții optime de dezvoltare, de conservare și perpetu- are a speciei: hrană suficientă, temperatură și umiditate convenabile, substrat edafic cores- punzător. Alteori se întâmplă ca, fie din cauza unor evenimente geologice și meteorologice excepționale (cutremure, modificări de climă) sau periodice (ciclu sezonier, flux și reflux), mediul respectiv să nu mai ofere pentru un timp limitat sau pentru totdeauna posibilități de nutriție și de reproducere. In atare situații există două căi de a învinge acest prag biologic critic, în funcție de particularitățile ecodinamice ale speciilor: cele mobile au la dispoziție calea migrațiilor, cele sedentare, modificările meta- bolice sau morfofiziologice. Despre migrația insectelor, păsărilor, peștilor și mamiferelor, am scris mai pe larg într-un alt volum. Vom aminti doar câteva din căile de apărare în condiții de viață sedentară. La ființele ultramicroscopice, deci la ultra- viruși, forma obișnuită de a se apăra împotriva condițiilor defavorabile de mediu este cristali- zarea, iar la animalele unicelulare, germenul rezistent (închistare). Cercetătorul german W. Dombrowski a reactivat cu ajutorul unei soluții nutritive germenii fosili găsiți în roci bio- gene, după sute de milioane de ani. Dintre toate vertebratele, cele mai conserva- toare față de mediul lor ambiant sunt peștii. Și atunci, în cazuri extreme, chiar și aceste ființe perfect adaptate existenței acvatice se zbat... pe uscat. Aceste situații excepționale sunt generate fie de seceta care seacă albia râurilor, obligând peștii să rămână câtva timp prizonierii usca- tului, fie de surprizele refluxului, care uneori se desfășoară atât de rapid, încât peștii rămân în mâl și sunt nevoiți să se hrănească în astfel de condiții. Cei mai mulți din acești pești amfibii sunt urmași ai dipnoilor străvechi, la care - alături de branchii, s-au dezvoltat și plămâni rudimentari, un fel de bășică înotătoare încrețită și străbătută de o bogată rețea de vase cu sânge. Astfel de fosile vii sunt Lepidosiren din fluviul Amazon, Neoceratodus din râurile australiene ori Protopterus din apele Africii occidentale. Protopterul african, numit de localnici și „cambona“, iubește mlaștinile. Când mlaștinile dau semne de secare - și anume în perioada cuprinsă între lunile august și decembrie - pro- topterul începe să sape în mâl un puț adânc, absorbind nămolul cu gura și azvârlindu-1, pe măsură ce galeria înaintează, prin căpăcelele branchiale. Cuibul este apoi lărgit, ca peștele să poată executa mișcări de întoarcere. Cât timp se mai păstrează un strat de apă pe fundul mlaș- tinii, el își scoate puțin capul pentru a „sorbi“ câte o gură din aer. Când apa seacă cu desăvârșire, iar mâlul amenință să-i astupe gura, el își fabrică la iuțeală, din propriile lui secreții, o gogoașă prelungită până la suprafață, ca un tub, pe care animalul îl ține în gură și prin care respiră aerul atmosferic. Aici așteaptă răbdător, cu corpul îndoit în formă de U și fără să se hrănească, perioada de inundații, când ploile vor umple din nou albiile secate ale mlaștinilor, îngăduindu-i să-și reia viața normală. Neoceratodusul australian, denumit de indi- geni dhelleh, ca și lepidosirenul american, vânatul cel mai prețios al amerindienilor din tribul Chaco, care-1 numesc lolach, își sapă de asemenea o groapă verticală în nămol, supra- viețuind astfel perioadei secetoase. 463 www.dacoromanica.ro Prezența sacilor pulmonari face ca dipnoii să infirme „mutismul" proverbial al peștilor. Mișcările rapide sau violente ale aerului în aces- te cavități produc anumite sunete ușor repe- rabile. Astfel, atunci când e capturat, protopterul șuieră ca un șarpe, în timp ce sunetele scoase de Lepidosiren sunt mai degrabă asemănătoare cu mieunatul unei pisici. Apărarea în biotopul industrial modern Prin modificarea biotopurilor, adică a medi- ilor de viață, prin intensa poluare a aerului, solului și apei, prin construirea de baraje, care împiedică migrația peștilor, prin împrăștierea insecticidelor, care modifică fauna și flora și produc mutații genetice, prin exploatarea economică a arealelor unor specii iubitoare de sălbăticie, au loc sub ochii noștri uimiți schim- bări spectaculoase, într-un ritm necunoscut de evoluția naturală. în unele cazuri, intervenția brutală și necugetată a omului provoacă dispariția totală a unor specii. Conferința internațională pentru ocrotirea naturii ținută la Basel, în 1947, a apre- ciat la 600 de specii numărul animalelor pe cale de dispariție sub ochii noștri. în alte cazuri, speciile cu organisme mai plastice se „apără" împotriva exploziei industri- ale printr-o seric de adaptări la biotopii alterați, considerați odinioară nu numai ostile vieții, dar și incompatibili cu ea, reușind să supraviețuiască! Ele își modifică comportamen- tul, își însușesc o ecologie nouă, în multe cazuri total artificială. Rămâne clasică ușurința de adaptare a microorganismelor la antibiotice. Dacă în primii ani de folosință penicilina și streptomicina făceau ravagii printre gonococi, streptococi, aceștia și-au „luat" măsuri de apărare, devenind din ce în ce mai rezistenți. O infecție care în 1948 ceda la 400.000 unități de penicilină, astăzi are nevoie de cel puțin înzecitul dozei, pentru a se putea obține rezultate oarecum simi- lare, dar cu riscul intoxicării medicamentoase a organismului. De aici, strategia aplicată de chemoterapiști de a schimba antibioticele după un număr de ani și necesitatea de a se face antibiograma fiecărui pacient înainte de admi- nistrarea antibioticelor, pentru a se stabili la care din ele organismul său va putea reacționa mai bine. Pe acest teren imunologic slăbit, sau mai degrabă „lenevit", al organismului, adeseori se instalează cu ușurință marea gamă de viroze rezistente împotriva cărora nu s-a găsit încă un antidot și care profită din plin de solicitarea din ce în ce mai redusă a mecanismelor interne de apărare, inhibate de abuzul medicamentos. De aceea, azi s-a extins considerabil gama de medicamente care se eliberează numai cu rețetă medicală. Chiar și „bacilul" lui Koch (Mycobacterium ttiberctdosis), temutul agent al tuberculozei, stopat după 1950 de unele antibi- otice, a căpătat în ultima vreme forme rezis- tente, prin asociere cu ultraviruși, redeschizând problema acestui flagel. Dintre vertebrate, cele mai lesne adaptabile la revoluția tehnică sunt păsările, care devin din ce în ce mai numeroase în mediul urban, prefe- rând tovărășia omului. Se pare că noile condiții le asigură mai bine cei doi factori esențiali supraviețuirii: hrana și culcușul. Hrana copioasă, abandonată sau oferită benevol de orășeni reușește să le satisfacă nevoile pe care adesea natura nu le poate asigura. Astfel, pițigoii au învățat să străpungă capsulele sti- clelor cu lapte, iar vrăbiile se pricep să desfacă hârtia metalizată în care sunt ambalate ali- mentele. Ceva mai mult, păsările urbofile, recent aclimatizate, ca guguștiucul, pescărușul, sturzul-negru, graurul și-au pierdut impulsul migrației, izolându-se de suratele lor, „neurba- nizate" rămase încă păsări călătoare. Omito- logul rus K.N. Blagosklonov - socotește că, în condițiile unor câmpuri sau păduri poluate chimic, „orașul a devenit pentru păsări un refugiu, o stațiune de supraviețuire". Și mamiferele au învățat să exploateze resursele pe care omul le pune, involuntar, la dispoziție. E cazul șoarecilor, de pildă, care gă- sesc în abatoare rezerve de hrană ușor accesi- bile, a ratonilor, nelipsiți în marile orașe ale 464 www.dacoromanica.ro S.U.A., sau a dihorilor, care profită de „ge- nerozitatea" umană, scotocind lăzile cu resturi menajere sau recurgând chiar la furtișaguri. De asemenea, vânătoarea de insecte este mult ușurată în orașe. Orbite de becurile de neon sau de farurile mașinilor, musculițele și fluturii lampirizi devin o pradă ușoară. în ce privește adăpostul, orașele oferă repere foarte variate, ușurând mult așezarea cuiburilor. Dacă ansamblurile modeme de prefabricate, cu configurație geometrică, nu sunt agreate de unele păsări ca rândunelele, care preferă casele construite în stil vechi, cu streșini și ornamente arhitectonice, în schimb, pentru altele, antenele de televiziune din vârful blocurilor au devenit excelente posturi de observație. Până și bufnițele și ciuhurezii le preferă vechilor clopotnițe. S-au îndesit cuiburile construite în copacii plantați în orașe și situați de obicei în apropierea stâlpilor electrici. Lumina artificială permite păsărilor nu numai să vâneze la ore târzii, de noapte, dar le oferă și securitate împotriva răpitoarelor. Multă vreme a rămas un mister extraordi- nara aglomerare cu păsări în timpul iernii a unui ulm din dreptul restaurantului „Dunărea" din Capitală, devenit veritabil loc de atracție al bucureștenilor. Mii și mii de vrăbii se strângeau pe rămurelele copacului, care părea viu, iar gâl- ceava lor răsuna pe o rază de sute de metri, acoperind aproape zgomotul principalei artere de circulație. S-a dovedit că aglomerarea vrăbi- ilor era provocată atât de hrana pe care o găseau aici, cât și de invazia unor păsări răpitoare ce le vânau când erau izolate. Dispariția lor tot așa de subită s-a datorat faptului că răpitoarele le-au reperat și au început să le atace chiar în aceste refugii. Multe din construcțiile tehnice abandonate pot oferi adăpost. A produs mult haz întâm- plarea relatată de ziarul „Scânteia", la începutul anului 1974. într-o canalizare părăsită, niște vânători au obținut „pe tavă" o pereche de vulpi, doi iepuri, și patru prepelițe, care își făcuseră aici cuibul și iernau într-o deplină... armonie. Mediul industrial oferă păsărilor până și mate- rialul de construcție al cuiburilor. Crenguțele și paiele sunt înlocuite cu vată de sticlă, deșeuri de metal, fire de liță sau de material plastic. Zgomotul zonelor aglomerate (gări, porturi, aeroporturi) nu deranjează păsările. Speciile antropofile iubesc gările, deoarece locomotivele în goana lor strivesc insectele și le rețin pe mască, aducându-le plocon. A intrat în peisajul portuar imaginea unor specii de albatroși care se amestecă printre hamali și călători, îi însoțesc în mersul lor legănat și nu-i părăsesc până nu primesc un mic „tain" alimentar. Alte neamuri de păsări au început să „mimeze" anumite zgomote industriale. Este celebru cazul unei mierle dintr-o gară letonă, care a trebuit să fie împușcată, deoarece imita perfect semnalele de manevră ale trenurilor, riscând să provoace accidente. Nu rareori ziarele citează situații când stoluri imense de păsări, năpădind aerodroamele, produc pertur- bații serioase în navigația aeriană și neplăceri piloților. Un astfel de caz a inspirat celebrul film de groază „Păsările" al lui Hitchkock. Până și peștii, care au reputația de a fi cele mai „conservatoare" vertebrate, sunt sensibili la diferite aspecte ale revoluției tehnice. Astfel, modificarea bazinelor hidrografice, secarea unor râuri, crearea unor baraje de acumulare necesare hidrocentralelor produc fie dispariția unor specii (așa cum s-a întâmplat cu endemis- mul Romanichtys din râul Vâlsan, stins aproape cu desăvârșire odată cu construcția hidio- centralei de pe Argeș), fie prosperitatea altora care, găsind posibilități de a se deplasa pe oare- care distanță pe uscat (anghilele) sau de a face salturi spectaculoase peste praguri și parapete (somonii, păstrăvii etc.), reușesc să cucerească și să populeze mediile artificiale. Așa s-a petre- cut cu „marea" de la Bicaz, unde câteva specii montane de pește își găsesc un excelent teren de dezvoltare. Iată, deci, că, sub impulsul acestei expansi- uni industriale, animalele sunt puse în fața a două alternative: ori, rămânând pasive, să dis- pară (dacă nu sunt ocrotite intenționat de om și supuse unor măsuri severe de protecție), ori să se apere, adaptându-se activ condițiilor de mediu create de civilizația umană. 465 www.dacoromanica.ro V. CUM COMUNICĂ PLANTELE ȘI ANIMALELE ARGUMENT Acum o sută de ani, știința părea mulțumită cu ce se știa în legătură cu „graiul" lumii vii. Omul, singura ființă rațională, dispune de cea mai perfecționată formă de comunicare, aceea a limbaju- lui articulat pe care Pavlov îl va numi cel de al doilea sistem de semnalizare sau „semnalul sem- nalelor". Lumea animalelor, strict instinctuală, dispune doar de primul sistem de semnalizare, bazat pe emiterea stimulilor senzoriali într-o manieră caracteristică unor grupe sau specii zoo- logice. Cât privește lumea plantelor, absența sistemului nervos o face inaptă pentru transmiterea de informații — spuneau botaniștii - întreaga ei activitate comunicațională fiind redusă la „ tropisme ", sau eventual la semnale pasive (culori, miresme sau surse de hrană), adaptări adecvate atragerii insectelor în vederea împlinirii procesului de polenizare. Progresele spectaculoase ale fizicii și chimiei, remarcabilele descoperiri în domeniul fiziologiei plantelor și animalelor și ale „comportamentului" acestora în cadrul relațiilor intra- și interspeci- fice au înlăturat în parte prejudecățile, schematismul și absolutizările. Intr-adevăr, în jurul anului 1910 a luat naștere o nouă știință ca urmare a descoperirii și inter- pretării formelor de comunicare între animale, botezată de O. Heinroth etologie (de la ethos, care în grecește înseamnă fire, caracter). Noua știință își propunea să cerceteze comportamentul ani- malelor în strânsă legătură cu progresele psihologiei, sociologiei și semioticii (știința semnelor). In ultimii cincizeci de ani, etologia a câștigat tot mai mult teren îndeosebi prin cercetările ample ale lui K. Lorenz, N. Tinbergen, J. von UexkiilL Cercetarea mijloacelor de comunicare dintre animale prin intermediul diferitelor tipuri de sem- nalizare s-a constituit într-un domeniu științific autonom, numit mai mult sau mai puțin propriu zoosentiotică, al cărui obiect este aplicarea semioticii (studiul semnelor) la etologie (studiul de ansamblu al comportamentului animal). Zoosemiotica are trei ramuri: zoopragmatica (evoluția și utilizarea semnelor, codificarea în mesaj la emițător, transmiterea prin intermediul canalului și decodificarea la destinatar), zoosemantica (semnificația semnelor) și zoosintaxa (combinațiile și dispoziția semnelor, fără referiri la semnificația acestora). Mult mai lente au fost progresele în direcția fitosemioticii și fitosemanticii, chiar și în domeni- ul de mult abordat al tropismelor și nastiilor, unde și în prezent au rămas serioase goluri de cunoaștere. Inhibarea cercetărilor în acest domeniu a fost provocată de faptul că plantele sunt lip- site de sistem nervos, iar interpretarea sensibilității lor a fost pusă sub semnul celui mai strict mecanicism, incapabil de a da o explicație „biologică" reactivității plantelor la agenții externi și a capacității lor de a comunica prin coduri specifice. Subordonat încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea concepției lamarckiste a adaptării la mediu și a celei darwiniste a evoluției prin selecție naturală, limbajul de ademenire al plantelor (parfumuri, culori, nectar, zoomimetisme etc.) a rămas închistat într-o viziune îngust materialistă, uzitată și în prezent în cursurile de fiziologia plantelor, deși cu nouă decenii în urmă Maeterlinck ne prevenise asupra „inteligenței florilor" și a folosirii de către acestea a unui anumit „cod”care depășește schemele comode ale reflexului adaptativ. Semnificative pentru demonstrarea unei sensibilități specifice a plantelor și a unui mod perso- nal de biocomunicare erau și experiențele „vrăjitorului" nord-american L. Burbank, creatorul unor uluitori hibrizi, experiențe analizate de P. Topkins și C. Bird în celebra carte La vie secrete 466 www.dacoromanica.ro des plantes ca și cercetările mult timp uitate ale savantului indian J. Ch. Bose, privind sensibili- tatea specială a plantelor față de muzică. în 1937, cercetările fiziologului german H. Molisch, con- tinuate de acelea ale lui E. L. Rice în 1974, ne-au demonstrat prin fenomenul de alelopatie că plantele comunică „chimic stabilind, prin ,, coduri secretive ", în cadrul asociației vegetale în care trăiesc raporturi de simpatie (colaborare) sau de antipatie (eliminarea speciilor neconvenabile cu ajutorul unor substanțe inhibatoare sau toxice, colinele). O formă specifică de sensibilitate a plantelor, receptarea unor biounde negative care pun în alertă țesuturile vegetale, reacție înregistrabilă cu ajutorul clasicului „ detector de minciuni "folosit de poliție, a fost pusă în evidență de Cleve Backster cu ajutorul plantelor Dracaena messagiana și Philodendron cordatum, fiind reconfirmată în numeroase țări. După 1960 în special, implicarea ciberneticii, informaticii, electronicii în biologie a însemnat un nou pas în descifrarea modalităților de comunicare în lumea vie. Electronografia, bazată pe efectul Kirlian a obiectivizat modificările de „aură" ale plantelor, semn al unei activități specifice de comunicare. Savantul maghiar Szent Gyorgyi laureat al Premiului Nobel, a acreditat ideea —confirmată în parte în ultimii 25 de ani - că întreaga biosferă își desfășoară activitatea într-un imens câmp biolectric care ar putea determina relațiile și raporturile ecologice existente în lumea vie. Profesorul V. N. Pușkin de la Universitatea din Moscova, plecând de la această idee, a presupus probabilitatea ca între cele două sisteme de informație (cel vegetal și cel animal) să existe o legă- tură strânsă, ceea ce ar explica „colaborarea" dintre cele două regnuri, cu tot cortegiul de adap- tări și interrelații. Ipoteza modernă a bioconiunicării este sprijinită de sute și mii de observații consemnate fără explicații de către biologi încă din secolul al XlX-lea. „ Se pare - scrie cunoscutul cercetător român, E. Celan, în lucrarea sa „Materia vie și radiațiile" (1985) - că organismele biologice sunt capa- bile de a crea câmpuri oscilatorii ce se propagă la mari distanțe, producând intrarea în rezonanță a unor organisme perceptoare similare, susceptibile de a reacționa la praguri de excitație energe- tică deosebit de scăzute". In jurul anului 2000 pe baza datelor științifice pe care le deținem, putem vorbi de două mari tipuri de limbaj: a) un prelimbaj sau limbaj universal, care se transmite nemediat prin intermediul biocămpurilor generate de activitatea vitală și accesibil tuturor ființelor-de la celulele izolate și plante, până la om; b) un limbaj special, realizat prin semnale (acustice, olfactive, vizuale, electrice) purtătoare de informație, fie prin cuvinte, reprezentări sonore sau grafice ale unor noțiuni abstracte. Amintim și limbajul mimetic, prin care unele animale imită în mod natural sau prin dresaj limbajul altor ani- male și chiar al omului. A) COMUNICAREA PLANTELOR Scurtă inițiere In domeniul plantelor, pe baza cercetărilor efectuate în întreaga lume am diferențiat patru tipuri de limbaj: cromatic, chimic, luminos și al analogiilor, unanim acceptate după 1980 în lumea botaniștilor. Până la începutul secolului al XlX-lea, botaniștii nu puteau răspunde întrebării la ce servesc plantelor superioare petalele colorate, parfumurile și nectarul, punându-le pe seama multiplelor talente ale divinității și grijii Creatorului pentru a încânta privirile ființei alese, omul. Konrad Sprengel, directorul Școlii latinești din Spandau, deși naturalist amator, a avut me- ritul de a fi intuit că atât culoarea cât și parfumul 467 www.dacoromanica.ro florilor sunt sisteme de comunicare prin care florile transmit informații insectelor și că aces- tea, atrase prin „viclenia" plantelor, contribuie fără voia lor la polenizare. în 1793, Sprengel publică primul volum din opera sa O taină dezlegată a naturii, unde se ocupă în special de uimitoarele relații dintre orhidee și insecte. Cartea nu produce nici cea mai mică impresie asupra contemporanilor. Ceva mai mult, savanții de cabinet îl acuză de naivitate și îi tratează observațiile extrem de pertinent, drept „fantasmagorii". Scoțianul Robert Brown, unul dintre cei mai de seamă botaniști din prima jumătate a secolului al XlX-lea, descoperitorul mișcării browniene, verificând observațiile lui Sprengel, i-a confirmat în întregime constatările și supo- zițiile. însă acela care l-a reabilitat postum pe ano- nimul și uitatul profesor de latină din Spandau a fost Ch. Darwin, în două celebre cărți ale sale: „Diferitele dispozitive cu ajutorul cărora orhideele sunt fecundate de insecte" (1862) și „Efectele fecundării încrucișate și ale autofe- cundării în regnul vegetal" (1876) notează: „Trebuie să arăt în prealabil că Cristian Konrad Sprengel, în remarcabila și valoroasa sa lucrare intitulată „Das endteckte Geheimniss der Natur", publicată în 1793, a prezentat în cadrul genului Orchis un excelent rezumat al funcționării diferitelor părți, deoarece el cunoștea foarte bine poziția stigmatului și descoperise că insectele erau necesare deplasării maselor polinice". în a doua lucrare, Ch. Darwin scrie: „Cu mult înainte de a mă ocupa de fecundarea flo- rilor, a apărut în Germania, în 1793, o carte remarcabilă, „O taină dezlegată a naturii" de C. K. Sprengel în care, cu ajutorul a nenumărate observații, el dovedește în mod clar ce rol esențial joacă insectele în fecundarea multor plante". Deci, stabilind cu precizie că între insecte și plantele cu flori atrăgătoare s-au înfiripat rapor- turi de ajutor reciproc și că, în toate cazurile, colorația petalelor, alături de parfum și de pică- tura dulce a nectarului, reprezintă un mijloc de atracție, Darwin sugerează posibilitatea de comunicare a plantelor cu animalele prin inter- mediul semnalelor vizuale și olfactive, deci a limbajului luminos și chimic. Un alt pas hotărâtor în înțelegerea modului cum plantele intră în relație cu restul lumii vii s-a realizat în momentul când biochimia vege- tală a descoperit și a pus în evidență rolul unor grupe de substanțe în viața plantelor, a comu- nităților de plante, în relațiile dintre plante și mediul înconjurător. Amintim grupa enzimelor (E. Duclaux, 1883) a cărei sistematizare și co- dificare de către Comisia de enzimologie a Uni- unii Internaționale de Biochimie (I. U. B.) a fost adoptată de cel de al V-lea Congres Internațio- nal de biochimie, care s-a ținut la Moscova, în 1961. De asemenea, aprofundarea studiului pig- menților vegetali, în special flavonidici, a dat posibilitatea unei înțelegeri mai complexe a codului cromatic al florilor, pus în relație și cu marile progrese realizate, după 1950, de fiziolo- gia animală în direcția analizării actului vizual al insectelor în raport cu particularitățile ochilor compuși. O altă categorie de substanțe vegetale pare a avea un rol de seamă ca mijloc de comu- nicare chimică în stabilirea relațiilor alelopatice dintre plante. E vorba mai ales de fitohormoni sau hormoni vegetali (F. Kogel, 1934, T. Yabuta și T. Hayashi, 1937). Descoperit de Dubois în 1900, la bacterii, fenomenul de bioluminiscență a preocupat mai bine de o jumătate de veac cu precădere pe zoologi care l-au studiat la diferite grupe de ani- male. Abia în ultimii douăzeci și cinci de ani prin lucrările lui M. D. Berliner și apoi P. I. Hering („Bioluminiscence in Action", 1978), bioluminiscență produsă de organismele vege- tale a fost temeinic studiată, emițându-se ipoteza că, în cazul ciupercilor superioare (Basidiomycetae), în mod cert luminiscența constituie un semnal declanșat cu intensitate în perioada sporulației. 468 www.dacoromanica.ro A. LIMBAJUL FLORILOR 1. LIMBAJUL CROMATIC Fabrica de culori a florilor Pe un câmp smălțuit cu flori, ochiul nostru percepe o gamă cromatică foarte bogată, gene- rată de pigmenții piranici ai petalelor din care cei mai importanți sunt flavonele și antociani- dinele. Flavonele sunt pigmenți galbeni și portoca- lii. Până în prezent au fost izolate și studiate aproximativ 100 de flavone, din care cele mai răspândite sunt apigenina (rechie, mușețel, gura-leului), luteolina (rezedă sălbatică), artemisetina (pelin), camferolul (ceai, nemțișori S-a mai observat o variație a culorii și în funcție de temperatură. Florile de nu-mă-uita (Myosotis) sunt roșii la temperaturi joase și de- vin albastru strălucitor la temperaturi mai ridi- cate. Același lucru se întâmplă și cu florile de plâmănariță (Pulmonaria) sau' cu ochiul- șarpelui (Echium). Printre cei mai cunoscuți pigmenți antocianici enumerăm: pelargonidina (mușcată, gherghenină), cianidina (trandafiri, albăstrele), delfmidină (nemțișori, gențiane, trei-frați-pătați, violete), peonidina (bujor), mălvidină (stânjenel), siringidină (nalbă, liliac, ciclamă) etc. Cele două serii fundamentale de culori (cianică și flavonică) grupează diferite nuanțe pe care naturalistul Henri Coupin LPesplantes originalesf 1906) le-a grupat în felul următor. Seria cianică albastru-verzui albăstrui albastru-violet violet violet-roșu verde A ▼ roșu galben-verde galben galben-portocaliu portocaliu roșu-portocaliu Seria flavonică de câmp), fisetina (scumpie), quercitina (stejar, pansele), ramnetina (crușen), rutina (vimanț, hrișcă) etc. Antocianidinele sunt pigmenți care dau toate nuanțele de roșu, albastru și violet din flori. Ei se găsesc sub formă de glicozizi numiți anto- ciani. Antocianii formează săruri stabile cu acizii, intens colorate în roșu. Dacă se neutra- lizează sarea, culoarea trece în purpuriu, iar în mediul bazic culoarea devine albastră. Această proprietate explică de ce același compus poate produce în corole colorații diferite. De exemplu, trandafirul roșu și albăstrița din grâu {Centaurea cyanus) conțin același antocian, cianidina. In primul caz, cianidina găsindu-se ca sare de pi- riliu (mediu acid) e colorată în roșu, în al doilea caz, fiind sub formă de sare de potasiu a formei chinoidice, este colorată în albastru. Biochimiști reputați ca J. B. Harborne, S. Asen, T.W. Goodwin, T. J. Mabry, A.T. Smith, M. Piatelli, iar la noi G. Neamțu, C. Bodea, V. Fărcoșan, E. Nicoară, V. Slușan au făcut investigații asupra bazei chimice a culorii florilor la angiosperme, care pot fi concretizate în tabelul 1. Cu rare excepții, culoarea aceleiași flori variază în decursul perioadei de înflorire doar în cadrul seriei respective. De pildă, floarea de ghizdei {Lotus corniculatus) trece de la galben- verzui la roșu-portocaliu, iar floarea de mărgelușe {Lithospermum purpureo-caeru- leum), de la albastru la violet-roșu. Unele plante își schimbă culoarea florilor într-un timp record. Astfel Cobea scandens, alb- verzui în prima zi de înflorire capătă o nuanță violetă a doua zi. La Hibiscus mutabilis, corola, 469 www.dacoromanica.ro Culoarea florii Pigmentul implicat Exemple Verde Clorofile Spânzul (Helleborus) Splinuța (Adoxa) Alb, ivoriu Flavone (luteoline) și flavonoli (quercitine) Nufăr, cireș, crin alb, margarete (florile albe în general) Galben a) Carotinide pure b) Flavonoli galbeni puri c) Aurone și calcone d) Carotenide și flavonide galbene Ranunculus Primula Linaria, Oxalis, Dalia, Rubdeckia Portocaliu a) Carotinide pure b) Pelargonidina și aurone Calendula, crin galben Gura leului Brun (maro) Cianidină pe fond de carotenoide Mixandra, diverse orhidee Albastru a) Cianidină+copigment (metal) b) Delfidină+copigment (metal) Centurea Genfiana Purpuriu, carmin Cianidină pură Specii de Roșa Roz Peonidina pură Bujor Stacojiu a) Pelargonidina pură b) Cianidină și carotenoide Specii de Salvia Tulipa Negru (negru- purpuriu) Delfinidinăîn concentrație mare Laleaua neagră, panseluța, mușcata neagră albă de dimineață, devine roșie la prânz și de un brun-roșcat spre amurg. în unele cazuri, prezența acidului galic, a taninului sau a ionilor de fier produce desene cromatice de altă nuanță pe fondul corolei. Așa se întâmplă cu petele vio- lete din centrul florii cercelușului (Dycentra), cu carourile de felul tablei de șah ale petalelor de bibilică (Fritillaria), cu vinișoarele întunecate ale corolelor de frăsinel (Dictamnus). Din gama culorilor florale lipsește albul și negrul. Albul pur nu există în natură. Dacă vom lua petalele unei plante considerate reprezenta- tive pentru această culoare (crin, margaretă, nufăr etc.) și le vom așeza pe o coală de hârtie cu un coeficient ridicat de albeață, vom remarca prin contrast diferența de nuanță. Nu-i greu de presupus că albul acestor corole este amestecat cu roz-carmin, ori gălbui. Acest lucru va fi con- firmat dacă fierbem petalele în alcool. în soluție vor rămâne urme colorate de flavone și flavo- noli. Și culoarea neagră este absentă. Ceea ce noi percepem ca o culoare apropiată de negru este un purpuriu intens, bătând în brun, deci o culoare dată de un exces de pigment antocianic. Astfel de tonuri întunecate întâlnim la sângele- voinicului (Nigritella nigra) sau la mușcata nea- gră (Pelargonium triste). Celebra lalea neagră, imortalizată de Al. Dumas în romanul său cu același nume, cu toată strădania maiștrilor gră- dinari olandezi nu-și justifică numele, putând fi mai real numită laleaua negru-purpurie, datorită delfinidinei în concentrație mare. Receptarea culorilor Până în 1963, nici un savant nu putea pre- ciza care este „tehnica" folosită de ochi și creier pentru a distinge culorile. în acel an, patru grupe de cercetare (două americane, una engleză și alta vest-germană), independent una de alta, au dat un răspuns acestei enigme. Prio- ritatea revine profesorului Hans Autrum din Miinchen. Răspunsul era acesta: în ochiul ființelor vii capabile să disceamă toate culorile, există trei feluri de celule cu conuri pentru ve- derea colorată. Acestea posedă pigmenți care 470 www.dacoromanica.ro discern selectiv trei culori: albastru-violet intens (lungimea de undă 0,45), verde închis (0,52), galben închis (0,55). în lumină internă, ochiul omului e mai sensibil la roșu, pe când în condiții de luminozitate redusă, sensibilitatea maximă se deplasează spre verde. Astfel, pe măsură ce înnoptează, trandafirul roșu este eclipsat de verdele frunzelor (fenomenul Purkinje). Nu toate ființele înzestrate cu ochi percep la fel ca omul aceste trei culori fundamentale; celulele vizuale nu sunt „materiale de con- strucție" unice și universale în natură. Ce spun insectelor culorile florilor? Cercetările din ultimele două decenii au pus în relief faptul că pentru albine culorile funda- mentale sunt verdele, albastrul și ultravioletul, pentru noi imperceptibil (excepție făcând cei care printr-o operație de cataractă sunt lipsiți de cristalin). Albinele nu percep roșul, în schimb fluturii sunt foarte receptivi la acesta. Marele biolog austriac Karl von Frisch, laureat al Premiului Nobel, imaginează ce s-ar putea petrece într-o lume în care roșul nu există, unde floarea de păștiță (Anemone nemorosa), care nouă ne pare albă, răspândește o slabă lucire albastru-verzuie, unde florile albe ale merilor, corolele crinilor, trandafirii albi strălucesc în culorile cele mai diverse: „Dacă petalele florilor își datoresc veșmintele colorate lipsei de lumină ultravioletă, în cazul albinelor apariția acestei lumini provoacă o încântare de culori care nouă ne este străină. De pildă, culoarea și fonna florilor galbene ale cruciferei Eiysimum (micșunele sălbatice) par ochiului omenesc puțin deosebite de acelea ale muștarului sau napului. Dacă ar putea, albinele s-ar «distra» pe socoteala greutății noastre de a le deosebi. Pentru ele doar micșunelele sunt galbene. Florile de nap răspândesc puțin ultra- violet și conservă o ușoară tentă purpurie. Floarea de muștar, ale cărei petale reflectă multe raze ultraviolete, apare în ochii albinelor de un roșu aprins. Astfel, insecta nu întâmpină nici un fel de dificultate în deosebirea acestor trei specii". Dacă principalii polenizatori - albinele și bondarii - nu percep roșul, atunci de ce florile au făcut totuși risipă de această culoare? Pentru noi macul este roșu, dar analizându-i mai îndeaproape culoarea vom constata că el reflectă și ultravioletul. Pentru albină el este complet „ultraviolet". La fel se petrece și cu coacăzul (Erica și Brnckenthalia), cu trifoiul roșu (Trifolium rubnim) și smirdarul (Rhodo- dendron). Roșul lor nu este pur, este un roșu purpuriu amestecat cu albastru. Albinele văd deci în albastru aceste flori. în zona tropicală cresc multe flori absolut roșii care nu reflectă ultravioletul. Dar aceste flori sunt ignorate de albine. De altfel, culoarea roșie nu se adresează albinelor, ci păsărilor co- libri, principalii lor polenizatori, foarte sensibili la această culoare, care bat pe loc din aripi ca niște mici elicoptere în jurul corolelor, sugân- du-le nectarul. în Europa, unele flori sunt total roșii fără nici o urmă de ultraviolet: specii de garofiță (Dianthus), opățelul (Lychnis corona- ria) și gușa porumbului (Silene acaulis). Placa lor de roșu nu se adresează albinelor ci fluturilor de zi care au un excelent receptor pentru această culoare. Iată deci că plantele cu flori, în urma unor variate și îndelungate adaptări, dispun de un cod cromatic pentru a atrage irezistibil insectele și a se face recunoscute fără greș de acestea. Albinele preferă specii din familia Legumi- noase, Scrofulariacee, Labiate, Composee, unde se întâlnesc cu regularitate culorile galben și albastru. Colibri sunt atrași prioritar de plante tropicale cu flori roșii și stacojii, uneori tărcate cu galben, mai ales din familiile Bigoniacee, Gesneriacee și Labiate. Alteori alegerea acelor flori cu o culoare identică cu a păsării (culoarea de protecție), constituie și un mijloc de apărare. Viespile aleargă după culori închise, mate, iar muștele după culorile verde și purpuriu închis, de obicei combinate. Vă prezentăm în acest sens, un tablou sinop- tic întocmit în 1976 de biochimistul J. B. Har- borne: 471 www.dacoromanica.ro Organisme animale Culoarea preferată a florii Observații Albine Culori galbene, albastre, albe Nu sunt sensibile la roșu Pot vedea în ultraviolet Fluturi Culori vii (de preferin ță roșu, purpuriu) Gândaci Culori spălăcite, mohorâte, predominând cremul și verzuiul Puțini sensibili la culori Molii Roșu, purpuriu-alb și roz-pal Polenizează mai ales noaptea Muște Mohorâte, maro, purpuriu, verde Polenizează și flori cu culori cadrilate Păsări Stacojii, flori bicolore (ro șu-galben) Sensibile la roșu Viespi Maro Pentru evitarea oricărei confuzii Ca să îngăduie insectelor să găsească mai ușor nectarul, florile dețin dispozitive speciale. Drumul spre nectar este marcat printr-o nuanță mai întunecată sau mai deschisă decât restul corolei sau printr-un cerc altfel colorat. Aceste pete de culoare servesc ca indicatori pentru insectele polenizatoare. De pildă, florile albas- tre de nu-mă-uita (Myosotis) au în centru, în jurul intrării spre nectar, un disc galben, ca și florile linariței de zid (Cymbalaria niuralis). La fel, diferitele specii de ciuboțica cucului (Primulă) au laminele de o culoare (galben, albastru, violet, roșu) și partea interioară a aces- tora ca și gâtul corolei zugrăvite în alt chip (alb, galben, portocaliu, verde), realizând în acest fel zone de contrast care fac mai ușor de reperat floarea de la distanță. Corolele orhideelor, atât europene, cât și tropicale, sunt adevărate capodopere de combinare a culorilor pentru realizarea unor contraste cromatice de natură să le individualizeze și să ușureze descoperirea lor de către insecte. Să ne gândim la floarea de papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), alcătuită din 4 petale de culoare purpurie care semnalează parcă drumul spre labelul umflat ca un balon, galben, cu puncte și linii roșii. La distanțe mici, insectele sunt ajutate de parfum în alegerea florii de care au nevoie. Corola narcisei (Narcissus angustifolius) are forma unei steluțe cu 5 petale albe, prinse la mijloc ca de o agrafa de un disc galben. Par- fumul părții albe nu este asemănător cu par- fumul discului galben nectarian. Omul nu sesizează această diferență decât dacă miroase separat cele două părți ale florii. Insectele po- lenizatoare, cu ajutorul antenelor cu care percep forma obiectului după miros, descoperă foarte repede discul nectarifer înzestrat cu un parfum particular. Florile mici sunt grupate în inflorescențe mari, omogene, vizibile de la distanțe cum sunt umbrelele Umbeliferelor (morcovul sălbatic) sau capitolele Compozitelor (floarea-soarelui). In alte cazuri, organele protectoare completează și amplifică zona cromatică a corolei. Astfel, sepalele jaleșului (Salvia splendens), sau bracteele florilor de sor-cu-frate (Melampyrum) sunt viu colorate în violet sau roșu. Alături de petele indicatoare de nectar vi- zibile ochiului omenesc mai există și pete invi- zibile perceperii noastre, puse în evidență în 1972 de echipa cercetătorului V.R. Thompson la o varietate a unei specii de mărită-mă-mamă (Rubdeckia hirtă). Ulterior ele au fost găsite și la Oenothera biennis și se datoresc prezenței unor flavoni (patuleina în Rubdeckia și izo- salipurposida în Oenothera). Ei însoțesc caro- tenizii de bază, care dau culoarea vizibilă de galben corolelor acestor plante. „In Rubdekia - precizează Thompson - cele două tipuri de pigmenți galbeni - carotenidele ■ și flavonolii - au roluri oarecum distincte. Carotenidele asigură culoarea galbenă a florilor și atrag albinele de la distanță. Flavonolii orien- tează albinele aterizate pe floare spre centrul acesteia unde se află nectarul." Fenomenul de 472 www.dacoromanica.ro „dublare" a mesajului vizual prin prezența simultană a mai multor coloranți în textura petalelor deși constituie întru câtva o risipă de energie, mărește considerabil șansa receptării masajului, deci a realizării polenizării, ceea ce pentru plantă este vital. Uneori schimbările destul de repezi de cu- loare petrecute în interiorul „capcanelor" vege- tale oferă insectelor „repere", fie pentru a intra în corolă, fie pentru a ieși din interiorul inflo- rescenței după ce fecundarea a avut loc. Un exemplu senzațional în această direcție îl oferă cucubețica exotică Aristolochia tinderi. Comu- nicarea între tubul floral și săculețul de la bază este realizat printr-un fel de pâlnie. în timpul perioadei de fecundare, tubul este puternic pig- mentat și din această cauză întunecat și aproape opac, în timp ce sacul este limpede și translucid, mai ales la fund, unde se găsesc organele repro- ducătoare. Insectele, atrase de luminozitatea sacului, pătrund în acesta prin pâlnia situată deasupra. Prinse în „capcană" încep să se agite, îndreptân- du-se spre zonele străvezii ale sacului, unde sunt situate stigmatele și staminele, lăsând polenul adus din afară pe stigmate și apoi încăr- cându-se cu polen nou de pe staminele din utricul. îndată după producerea fecundării are loc o uimitoare inversiune de pigmentare a florii: sacul se întunecă, în timp ce tubul se decolorea- ză și devine la rândul său translucid. Insectele se găsesc în această clipă într-o obscuritate relativă și, fiind atrase de luminozitatea tubului, se stre- coară în pâlnie, apoi în tub, ieșind apoi din co- rolă încărcate de polenul pe care îl vor trans- porta într-o nouă floare. 2. LIMBAJUL ANALOGIILOR Atracția asemănării Orhideele - cele mai „inteligente" plante cu flori, cum le numea Maurice Maeterlinck - au descoperit ceea ce poate impropriu am putea numi limbajul analogiilor, profitând nu numai de goana după hrană a insectelor, dar și de pe- rioada dansurilor nupțiale ale acestora, care coincide în mod izbitor cu maturizarea propri- ilor lor organe sexuale. Corola florii capătă înfățișarea insectei femele și emite parfumuri extrem de asemănă- toare atractanților sexuali ai dipterului sau himenopterului polenizator. Un gen întreg de orhidee, Ophrys, s-a specializat în folosirea acestui cod de comunicare bazat pe analogiile cu insectele și în special cu albinele sălbatice din genul Andrena. Oameni simpli au reținut această particularitate (în țara noastră acest gen de orhidee poartă numele de albină) iar Linne a consemnat-o în sistemul său binar de nomen- clatură, adăugând la numele de gen (Ophrys) pe cel de specie corespunzând insectelor și păian- jenilor (odinioară păianjenii erau socotiți în mod greșit insecte) cu care floarea semăna: Ophrys musciflora (muscă), Ophrys apifera (albină), Ophrys aranifera (păianjen), Ophrys bombyliflora (bondar) etc. „Forma globală și culoarea florii, care amin- tesc de acelea ale unei insecte, exercită o indis- cutabilă atracție, scrie Robert Tocquet în Meilleurs que Ies hommes. în această privință, la Ophrys bombyliflora se găsește chiar o foarte curioasă structură amintind într-un mod izbitor vaginul și ultimele plăci abdominale (urotergite și urostemite) ale unor insecte". Când insecta mascul, atrasă de forma florii, se așază pe aceasta, ca și cum ar acupla o insectă femelă (pseudocopulație) polenizarea este ușor de rea- lizat deoarece întreaga anatomie a corolei de orhidee, axul labelului ca și sensul poliniilor sale sunt orientate în raport cu poziția obișnuită de acuplare a insectei, planta obținând un ma- ximum de profit de pe urma acestei adaptări analogice. La Ophrys musciflora (myodes) compoziția chimică a parfumului, care conține sesquiter- pene biciclice din seria cadienelor, este foarte apropiată de atractantul sexual aromat emis de femela himenopterului Gorytes mystaceus, ceea ce explică atracția irezistibilă a insectei pentru orhidee. 473 www.dacoromanica.ro 3. LIMBAJUL CHIMIC Mesajul miresmelor atractive Parfumul degajat de flori și uneori de întrea- ga plantă se datorește uleiurilor eterice prezente în anumite celule sau în glande epidermice, fie acumulate în pungi de rezervă interioare sau în canale. Uneori, aceeași plantă elaborează în di- versele sale organe uleiuri diferite ca miros și compoziție; de exemplu la portocali, uleiul din coaja fructelor și cel din flori sunt cu totul deosebite. Dintre familiile vegetale entomofile cele mai bogate în uleiuri volatile sunt: Ombe- liferele, Labiatele și Compositele. Din punct de vedere chimic, uleiurile sunt amestecuri de compuși (peste 500) care au o tră- sătură comună: volatilizarea. Compușii domi- nanți sunt cei monoterpenici (cu 10 atomi de carbon în formulă) și cei sescviterpenici (cu 15 atomi de carbon în formulă), la care se adaugă derivații lor oxigenați (alcooli, aldehide, cetone, acizi). După natura structurii de bază, monoter- penii pot fi aciclici (alifatici) și ciclici. La rân- dul lor cei ciclici pot fi hidroaromatici (mono- sau biciclici) și respectiv aromatici (benzenici sau nebenzenici). Terpenele alifatice mai comune sunt: mircenul, geraniolul, linalolul, citralul, întâl- nite la speciile de trandafiri (Roșa), ciocul berzii (Geranium), levănțică (Lavanda), lăcrămioară (Convalaria) etc. Printre terpenele hidroaroma- tice amintim pe cele monociclice: limonemul, mentolul, mentona și carvona găsit mai ales în izmă (Mentha), jaleș (Salvia) și unele umbeli- fere (mărar, chimion) sau biciclice: pinenul, borneolul și camforul, fabricate de arborele de terebentină și camfor, de valeriană, rosmarin, lavandă etc. Compușii sesquiterpenici apar la tei (Tilia) și la composee (mușețel), coada șoricelului, amică, iarbă-mare, iar monoterpenii ciclici aro- matici (cimolul, limolul, anietolul, eugenolul etc.) cu precădere la familia Labiatae (cimbrul, sovârful), la unele specii exotice aromatice (cuișoarele, vanilia) sau la unele umbelifere (anason, fenicul). în general, uleiurile eterice produse de co- role atrag insectele polenizatoare din văzduh (albine, bondari, fluturi, muște). O excepție o face pochivnicul-iepuresc (Asarum europeum) ale cărui flori solitare, ascunse între foile mari, reniforme, la suprafața pământului, sunt po- lenizate de mici acarieni și insecte de pădure, atrase de puternicul miros de piper al uleiului care conține acetat de bomil, eter metilic, eugenol și asaronă. De obicei, pentru atragerea păianjenilor și insectelor terestre, plantele se servesc de emanițiile uleiurile elaborate de tulpină și de frunze și în unele cazuri (la vul- turică, spânz și unele neamuri de umbelifere) constituenții principali ai substanțelor repulsive sunt monoaminele sau diaminele (candanerina, putresceina) Momeala dulce Florile plantelor entomofile au, în multe ca- zuri, însușirea de a secreta o substanță organică, numită în 1543 de J. Ruelius nectar și adoptată în științe sub acest nume de A. Caesalpini, în 1583. în compoziția chimică destul de com- plexă a nectarului intră diferite forme de zaharuri, proteine, acizi organici, substanțe minerale, vitaminele B, B2, B6, acid nicotinic, acid pantotenic, acid folie, vitamina C, sub- stanțe aromate și colorante. Cantitatea de zahăr din nectarul florilor, exprimată în mg/floare, variază de la specie la specie, fiind cuprinsă în- tre 0,01 - 0,02 zahăr mg/floare la mărăruș sau butoiaș (Oenanthe aquatica) și 108,33 zahăr mg/floare la dovleacul alb (Cucurbita maxima). Nectarul este secretat de organe speciale nu- mite neclarii sau nectarine care au o așezare spațială caracteristică speciei. în 1967 A. Fahn a deosebit 6 elemente florale care pot găzdui aceste glande: a) învelișuri florale nectarifere: la baza aces- tora (Ranunculus, Althaea, Fritillaria) sau în pinteni (Orchis, Aquilegia, Aconitum, Tropaeo- lum, Corydalis, Linaria); 474 www.dacoromanica.ro b) Discuri nectarifere pe receptacul (la Cucurbitacae, Campanulaceae, Labiatae, Cruciferae etc.); c) Stamine nectarifere (Dianthus, Silene, Papilonaceae, Viola etc.); d) Ovare nectarifere (Gentiana, Liliaceae, Iridaceae, Amaryllidaceae etc.); e) Stile nectarifere (Umbelliferae, Heli- anthus, Senecio, Calendula etc.); f) Nectarii trihomice, pe tubul corolei (Lonicera japonica etc.). Aprofundarea cercetărilor privitoare la așe- zarea glandelor florale (nupțiale) în raport cu părțile florii a făcut-o în țara noastră botanistul FI. Tăcină, în 1976. Glandele nectarifere intră în activitate ime- diat după înflorire. Ele secretă nectar pe întrea- ga perioadă a înfloririi până când are loc polenizarea. Există variații de la o specie la alta privind intensitatea secreției de nectar în funcție de orarul zilei. La jaleș, isop, floarea-soarelui producția cea mai bogată de nectar este cea matinală. Dimpotrivă, la diversele specii de tei, secreția optimă de nectar este realizată în orele de după-amiază. La speciile vesperale emisi- unea de parfum și secrețiile de nectar se produc după amurg. Nectarul este o substanță cu funcții multiple în viața plantelor. Ch. Darwin menționa că țesutul nectarifer nu este legat numai de atragerea insectelor și, încă din 1719, J. Pontedera emisese părerea că nectarul ar servi la hrănirea și dezvoltarea embrionului. J. Burck a descoperit că apariția nectarului face posibilă pierderea apei anterelor și deci deschiderea acestora. E.N. Gherasimov-Navașina a con- statat că glandele nectarifere ajută la creșterea tuburilor polenice și asigură imunitatea florilor. în ce privește rolul substanțelor lichide, fa- bricate de flori, în atragerea insectelor, ele prezintă, după părerea noastră, mai mult o miză decât un cod de semnalizare, însoțind semnalul culorii și al mirosului ca un fel de „răsplată". Doar la unele ciuperci, cum ar fi buretele-putu- ros (Phalus impudicus), mucilagiul urât mirosi- tor care învelește căciula alveolară atrage insectele care împrăștie sporii. La fel se întâm- plă și cu unele plante tropicale, cum ar fi Stapelia asterias, cu flori suculente în formă de stea, sau parazita Rafflesia arnoldi, în ale căror corole gigantice se strâng în mari cantități sub- stanțe nectarifere, mucilagii și diverse uleiuri eterice al căror miros penetrant și respingător atrag insectele. Este demn de reținut în aceste cazuri senzaționala adaptare a florilor la obi- ceiul unor insecte simbionte. Muștele sunt puțin atrase de parfumurile exalate de uleiurile volatile. în schimb reacționează prompt la miro- surile vegetale respingătoare care imită perfect emanațiile cadavrelor animale. Coduri specializate Există coduri de comunicare între insecte și plante ca și mecanisme de polenizare cu valoare universală, valabilă deci pentru orice categorie de polenizatori (albină, viespe, bondar, coleopter, muscă etc.) Natura nu exclude însă diferențierea codurilor și mecanismelor în funcție de particu- laritățile partenerilor. Plantele nocturne repre- zintă un expresiv exemplu. în general, noptate- cele au un tub al corolei lung și de un deget, în același timp, conductul este strâmt. Nici o insectă diurnă nu are o trompă pe măsura aces- tui puț fără fund sau o siluetă atât de zveltă ca să se poată strecura până la picătura de nectar din fundul „fântânii". Doar unii fluturi de noapte din neamul sfingizilor (Mamestra sau Dianothoecia) au trompe lungi, încolăcite ca un colac, croite parcă pe dimensiunile acestui model de corole. Florile nocturne, fie cultivate ca regina-nopții (Nicotiana alata), frumoasa nopții (Mirabilis jalapa) sau opățelul-de-noapte (Lychnis vespertina), fie spontane, ca laurul- porcesc (Datura stramonium), săpunarița (Saponaria) sau lichitoarea-păsărească (Silene nutans), se deschid seara emanând în cursul nopții un parfum puternic, pătrunzător, care „cheamă" spre ele fluturii nocturni. Adaptate să atragă și mai bine atenția oaspeților și a fi mai ușor identificate, florile nocturne au corole co- lorate deschis, cel mai adesea albe, care 475 www.dacoromanica.ro formează un contrast puternic cu fondul întunecat al nopții și reflectă mai puternic lu- mina lunară. Sunt și cazuri când adaptarea reciprocă a insectei și plantei ajunge la un asemenea grad de perfecțiune, încât acestea nu pot trăi una fără cealaltă. Este vorba de uimitoarele relații dintre smochin (Ficus carica) și micuța viespe Blastophaga glossorum, dintre iuca (Yucca fila- mentosa) și fluturașul Pronuba yuccassella, despre care vom relata amănunțit în următorul volum. Cum s-ar putea explica simpatia și antipatia dintre plante? Se știe că plantele nu trăiesc izolate, ci în mari asociații numite fitocenoze. Studiul asoci- ațiilor vegetale a început abia în secolul al XlX-lea și numai la începutul secolului al XX-lea au apărut denumirile de „asociație ve- getală" (Congresul botanic de la Bruxelles, 1910) și „fitocenoză" (H. Gams, 1918). „Fitocenoza prezintă o colectivitate concretă de plante care în spațiul pe care îl ocupă este re- lativ omogenă ca aspect, compoziție floristică, structură și condiții ecologice; ea se caracteri- zează printr-un sistem relativ omogen de relații între speciile care o compun, cât și între specii și mediul în care se dezvoltă" (E. Pușcaru- Soroceanu, 1966). Fitocenoza reprezintă un laborator în care se acumulează și se transformă materia și energia. Pentru ca aceste asociații să trăiască este necesar ca speciile să se adapteze nu numai condițiilor de mediu dar și între ele, realizând diferite relații de conviețuire, denu- mite raporturi fitochinetice. Unele pot fi gene- rale, universale, de contact indirect prin mijlocirea mediului. Altele, speciale, particu- lare, de contact direct, nemijlocit, cum ar fi relații parazitare, simbiotice, biochimice, me- canice, epifite etc. O categorie extrem de interesantă de relații care interesează direct comunicarea dintre plante o formează cele biochimice. Se știe că într-o asociație, unele specii se atrag, iar altele se resping până la distrugere, chiar dacă aceste specii, intolerante biologic, acceptă aceleași condiții de sol și aciditate. Primele cercetări în această direcție le-a efectuat fiziologul german H. Molisch în al treilea deceniu al secolului trecut. El a propus ca știința care se ocupă cu studiul interacțiunii din- tre plante să se numească alelopatia. Astăzi s-au făcut progrese notabile în direcția constatării că plantele degajă în mediu substanțe care pot influența pozitiv sau negativ alte plante din vecinătate, putând avea un rol important în alcă- tuirea fitocenozelor. Astfel, frunzele nucului (Juglans regia) elimină substanța iuglona. Spălată de pe frunze și ajunsă pe sol, ea inhibă dezvoltarea a numeroase plante. Același efect îl are și absintina, eliminată de pelin (Artemisia absinthum). Camelina alyssum, o cruciferă care adesea invadează semănăturile de in, elimină în sol o substanță cu puternic efect inhibitor asupra inului, putând duce la importante scăderi ale recoltelor. De asemenea, pirul (Agropyron repens) elimină în sol o substanță specifică agropiren, care oprește și inhibă dezvoltarea al- tor plante. Dacă pirul este semănat cu 14 zile înaintea ovăzului, acesta din urmă rămâne pipernicit și se usucă. „în formațiile vegetale arbustive de tip semi- arid mediteranean din America, Australia, Africa, Europa - notează N. Botnariuc (Biolo- gie generală, 1979) — substanțele cu efect alelopatic produse de unii arbuști se acumulează în perioada secetoasă; în perioada de ploi, ele sunt spălate și ajung în sol unde inhibă ger- minarea și creșterea altor specii de plante". Alături de fenomene repulsive de alelopatie se citează și numeroase cazuri de afinitate biochimică. Influența favorabilă a unor specii de fitocenoză asupra altora se manifestă prin admirabila cohabitare a acestor specii în interi- orul fitocenozei, fără ca să intervină relații sim- biontice, numai prin intermediul ectohor- monilor vegetali, enzimelor și altor substanțe chimice eliminate în mediul înconjurător și care creează un câmp bioenergetic favorabil dez- voltării reciproce optimale. După observațiile noastre, speciile care monitorizează biochimic 476 www.dacoromanica.ro mediul devin dominante, favorizând abundența speciilor însoțitoare care receptează informația biochimică. Acest fenomen a fost dovedit pe cale experi- mentală. Biologul german R. Knapp a făcut câteva interesante probe cu amica-de-munte (Amica montana) și cu țepoșica (Nardus stric- ta), plante care cresc și se întovărășesc insepa- rabil în Germania, pe soluri acide și sărace. Cultivând Amica pe alte tipuri de sol și în aso- ciații cu alte plante, Knapp a constatat totala inadaptare a acesteia și dispariția ei rapidă, trăgând concluzia că această composită nu poate prospera decât cu specia cohabitantă (și se pare monitoare sub raport biochimic), Nardus stricta. G. Hoffman a reluat în 1961 experiențele cu degețelul roșu (Digitalis purpurea) și mătrăgu- na (Atropa belladona), constatând că asocierea lor cu unele specii ca pelinul (Artemisa absinthum) sau trifoiul alb (Trifolium repens) le inhibă rapid, în timp ce conviețuirea lor în aso- ciație cu susaiul (Lactuca muralis) sau sănișoara (Sanicula europea) le asigură o foarte bună dezvoltare. Considerăm că în cadrul comunicării biochi- mice plantele nu se strâng în asociații vegetale decât cu speciile cu care se potrivesc sau se completează enzimatic, astfel încât să realizeze echilibrul fitocenozei. în acest caz capacitatea selectivă are ca efect homeostazia biochimică. 4. LIMBAJUL LUMINOS Semnalele abajurului fosforescent Se cunosc până în prezent circa 50 de ciu- perci cu pălărie din genurile Armillaria, Pleurotus, Mycena, Clitocybe, Polyporus, Dictiofor, Panus la care corpul de fructificație (pălăria), lamele, miceliul și sporii produc o luminiscență cuprinsă între lungimile de undă max. = 524 mm și 542 mm. Gheba de pădure (Armillaria mellea), co- mună în codrii noștri, formează grupuri de fruc- tificații de culoare galbenă. în nopțile de vară cu temperaturi cuprinse între 18° - 30° C ele emit o lumină albăstruie, destul de puternică, lăsând impresia unui foc difuz pe sub frunzar sau pe trunchiul copacului. M.D. Berliner (Diurnal periodicity of luminiscence in the Basidiomycetes, 1961) a remarcat la Armillaria ca și la Mycena și Panus un ritm circadian al luminiscenței, extrem de stabil, care n-a putut fi modificat în condiții de laborator. Luminozitatea maximă se manifestă între orele 18-21, iar cea minimă între 6-9 dimineața. Rudele ghebei din pădurile mediteraneene sau tropicale emit de asemenea puternice sem- nale luminoase. Astfel, lamele de pe fața in- ferioară a pălăriei de Pleurotus olearius, comună pe trunchiurile de măslin, „fabrică** la temperaturi optime de 8° - 10° C o lumină sufi- cient de puternică pentru a impresiona o placă fotografică. în pădurile Braziliei este răspândită ciuperca Dictiofor clopotiformum, a cărei creștere se face rapid. în tot acest timp, corpul ei împrăștie o lumină verde aprins, iar voalul care îi înconjură piciorul, asemănător unor crinoline largi, radiază o strălucire mată, gingașă. M.D. Berliner interpretează emisiunea luminoasă, mai intensă spre orele vesperale (18- 21), ca un sistem de comunicare prin care ciu- perca ajunsă la stadiul de maturație atrage un număr mare de insecte. Acestea venind să-și de- pună ouăle pe ciuperci, transportă pe picioare sporii lipicioși ai ciupercilor, contribuind astfel la răspândirea lor. B) COMUNICAREA ANIMALELOR Scurtă inițiere Cum se înțeleg animalele Comunicarea între animale este rezultatul unui anumit raport dintre stimuli și reacție. Orice schimb de informație depinde de semnale, în biologie, un semnal este un stimul oarecare. El poate fi definit - spune S.A. Barnett - ca o 477 www.dacoromanica.ro cantitate mică de energie sau de substanțe care provoacă o schimbare de mari proporții în distribuirea energiei sau materialului într-un sis- tem. De pildă, gândacul de bucătărie american (Periplaneta americana), mascul, este trezit la activitatea sexuală de o substanță secretată de femelă. Această substanță a fost izolată și s-a putut calcula că 30 de molecule reprezintă un stimulent suficient pentru un mascul normal. R.H. Wright a calculat că un mascul care cân- tărește 2 grame, stimulat fiind de miros, aleargă cu 4 cm/s. în acest caz, disproporția din punct de vedere energetic dintre cauză și efect este de ordinul 1015. „Această disproporție, spune Wright, este de un milion de ori superioară față de disproporția dintre energia celei mai puter- nice bombe cu hidrogen și aceea a vectorului care o transportă". Așadar, o particularitate a semnalului emiță- tor la animale este de a stârni reacții cu mult am- plificate sub raport bio-energetic, pe distanțe considerabile și în sânul unei colectivități numeroase. Un șuier slab poate speria un cârd de păsări sau un grup de capre negre. Un simplu dans al unei albine poate stârni o uriașă activi- tate în stup. Economia energiei de producere a semnalului, în ciudată disproporție cu eficiența în extensie și în viteză de reacție, pledează în fa- voarea principiului darwinist că limbajul animalelor este unul din cele mai importante mijloace pentru perpetuarea și conservarea speciei. Nu-i greu de dedus că stimulii care provoacă această comunicare au un caracter social și că ei au o specificitate bine delimitată, fiind pro- duși și receptați doar de indivizii aceleiași specii. Indiferent de codul lor particular, semnalele sociale afectează organele de simț. Cele mai puțin solicitate (la animale ca și la om) sunt simțul gustului și cel tactil. în schimb auzul, olfactul și văzul sunt cele mai activizate din cauza mai marii varietăți și specificități a sti- mulilor corespunzători, ca și a capacității mult sporite de receptare a lor. Sunetele, mirosurile și imaginile devin astfel principalele mijloace de comunicare între animale. Sunetele constituie materia primă cea mai bogată a comunicărilor animale în aer, în apă, pe pământ și chiar sub pământ sau prin alte medii solide (cum ar fi lemnul, în care carii scobesc galerii care nu se întretaie, iar ciocăni- torile bat „toaca") sau piatra, unde scoicile per- forante își adâncesc culcușurile. Cei mai importanți emițători de sunete sunt insectele și păsările. Lor li se adaugă broaștele, peștii al căror limbaj ciudat a fost înregistrat și interpretat doar în ultimii 50 de ani și, bineînțe- les, mamiferele. Mirosurile au marea calitate de a putea fi durabile și detectate de la distanță, indiferent de obstacole. Ele sunt în special semnale de recu- noaștere a căror eficiență depinde de modul în care speciile sunt echipate să emită substanțe specifice (semnale chimice) și să le recepteze senzorial, în mod selectiv. Câinii, de pildă, pot „citi" nu numai combinații de mirosuri ale altor câini, chiar și diluții considerabile, dar și pe cele ale oamenilor. Pe această calitate specială a câinilor se bazează identificarea după miros a infractorilor, acolo unde lipsesc probele materi- ale ale prezenței lor sau descoperirea transpor- turilor clandestine de droguri. Animalele secretă anumite substanțe de comunicare chimică nu- mite feromoni, care se deosebesc de hormoni prin aceea că sunt eliminați în mediul exterior și nu slujesc corelării hormonale în interiorul organismului, ci acționează ca mesageri chimici între indivizi. Ei acționează la distanță asupra indivizilor din aceeași specie, prin intermediul unor chemoreceptori specializați, provocând și întreținând astfel acte specifice de comporta- ment, frânând sau accelerând procese fiziolo- gice. Imaginile care joacă rol de stimuli vizuali pot deveni mijloace de comunicare între ani- male. Bioluminiscența - fenomen întâlnit la o largă categorie de animale specializată în acest tip de semnalizare, de la protozoare până la pești - are incontestabil un rol de semnal social. Multe nevertebrate și aproape toate vertebratele pot reacționa nu numai la diferențe de intensitate luminoasă, ori la anumite culori, ci și la mișcări vizibile sau la o combinație de 478 www.dacoromanica.ro mișcări, care au o semnificație socială în interi- orul speciei - la fel ca dansurile rituale ale unor populații primitive - și chiar valoare de limbaj universal, atunci când e vorba de avertizarea sau intimidarea indivizilor aparținând altor specii. Paradele amoroase, curtarea, expresiile ca- racteristice care însoțesc acțiunile de apărare a teritoriului sau de reglementare a „ierarhiei so- ciale" (peck-orders) sunt tot atâția stimuli vizuali meniți să servească la comunicarea interindividuală. N. Tinbergen ori D. Morris consideră că la baza acestor semnale există anumite manifestări fiziologice (rânjirea dinților, lovirea cu ciocul a păsărilor, „posturile" de penaj etc.) care inițial nu aveau valoarea unui mesaj de comunicare. Printr-o îndelungată experiență, animalele au reținut acele reacții fiziologice care purtau sem- nele unui mesaj al speciei, deci puteau fi „ritu- alizate", exagerându-le prin exercitare și apoi reținând prin selecție pe cele mai bătătoare la ochi, de natură să trezească o reacție afectivă (chemare, spaimă, intimidare etc.). Un exemplu clasic în acest sens îl reprezintă mișcările aripi- lor și cozii păsărilor (cazul cel mai cunoscut este acela al răsfirării cozii la păun), precum și deschiderea ciocului. Multitudinea de semnale care servesc ani- malelor drept sistem de comunicare și care au fost cercetate doar fragmentar de zeci de cerce- tători din diverse țări ne-au îndemnat încă din 1978, când am dat tiparului în Editura Albatros prima sinteză românească și mondială de zoose- mantică Animalele vorbesc?, să le grupăm în șapte tipuri de limbaj: - limbajul sonor, manifestat prin semnale acustice sau ultrasunete (ecolocație), perceput de organe auditive sau receptori speciali; - limbajul chimic, realizat cu ajutorul fe- romonilor, eventual telergonilor și adresându-se gustului și mirosului; - limbajul imaginilor care se adresează ex- clusiv văzului, cu două componente: limbajul cromatic (măști, veșminte aposematice, haine de nuntă) și limbajul gestual (posturi, parade, dansuri ritualice, limbajul dominației și supunerii); - limbajul tactil, exteriorizat prin contacte directe (atingeri, frecări, izbiri ușoare, pipăiri) între ființele vii sau unele organe (antene, man- dibule); - limbajul luminos, lucrând prin stimuli luminoși (bioluminiscența); - limbajul electric, definit prin impulsuri electrice produse de organe electrogene, for- mând un câmp electric perceput de receptori specializați; - limbajul imitativ, rezultat al capacității mi- metice spontane sau al dresajului și caracterizat prin reproducerea de către unele specii a sem- nalelor produse de alte specii sau prin deprinde- rea unor păsări sau mamifere de a mima vocea sau gesturile omului. Motivația comunicării Numeroase și variate cercetări au scos în evidență principalele cauze care determină ani- malele din această grupă zoologică să intre în legătură, deci să comunice intraspecific prin diferite mijloace: a) Deplasarea în spațiul vital Mobilitatea e o caracteristică a lumii animale. Mișcările, în cele mai multe cazuri, tind să aducă animalele în condiții favorabile privind tempe- ratura, umiditatea, hrana, adăpostul. Deplasările în spațiul vital pot antrena indivizi izolați, des- fășurându-se uneori pe distanțe mici (50 - 200 km), ori pot antrena - ca în cazul migrațiilor - colectivități impresionante, de mii și zeci de mii de indivizi care se deplasează periodic uneori pe distanțe uriașe (3.000 - 8.000 km). Nu s-a spus încă ultimul cuvânt asupra așa- numitului instinct de orientare al animalelor migratoare, asupra uluitoarei lor capacități de atingere, fără „instrumente" de navigație, a unor obiective situate uneori la polul opus al planetei și de a-și regăsi cu o precizie uimitoare, la întoarcere, vatra (așa-numitul fenomen de hom- ing). 479 www.dacoromanica.ro în timpul deplasărilor în spațiul vital, ani- malele comunică activ între ele. Tinbergen vorbea de acele comunicări so- ciale cu caracter informativ mutual atât de spe- cifice animalelor care se deplasează în grup. O cioară, când vrea să îndemne stolul la zbor, începe să ia o atitudine adecvată, mișcând aripi- le și întinzând capul înainte. Gâștele procedează aproximativ la fel când vor să declanșeze un zbor colectiv. „Comenzile** de plecare ale păsărilor migratoare, mai ales semnalele de „reperare** pe care indivizii mai bătrâni le emit în timpul nopții sau pe vreme de ceață, pentru a menține grupat cârdul și a aduna pe cei rătăciți, fac parte din „codul** migrațiilor. Singuraticul cuc e însoțit în capricioasele sale plimbări de semnalul caracteristic de recunoaștere. Urmele chimice lăsate de furnici pentru „marcarea** dru- murilor sau mesajele transmise de acestea prin atingerea antenelor ca și dansurile specifice ale albinelor sunt mijloace de comunicare cauzate de deplasarea în spațiul vital, în căutare de hra- nă. La fel de interesante - ca mijloc specific de comunicare - sunt și invizibilele fire de mătase pe care le lasă, asemenea unui fir al Ariadnei, cârdurile de omizi procesionare, pentru a-și putea regăsi vatra în hățișurile pădurii. Putem include aici și „apelurile de vânătoare** ale lupi- lor și coioților, ca și semnalul chimico-tactil de declanșare a migrației lăcustelor. b) Cârduirea și dispersarea Numeroase animale trăiesc în grupe fami- liale, bancuri, stoluri sau turme. în sânul acestor colectivități animale se instalează un anumit sis- tem de relații, cu grade variabile de complexi- tate, bazate adesea pe o ierarhie socială respec- tată cu strictețe. Bunele relații dintre indivizi se realizează printr-o serie de mijloace de comuni- care. Orice colectivitate trăiește într-un anumit teritoriu pe care S.A. Barnett îl definește ca pe acea „regiune apărată, în interiorul căreia un individ, o pereche sau un grup trăiesc pașnic, însă străinii aparținând aceleiași specii sunt izgoniți**. Biologul american C.R. Carpenter con- sideră că teritorialitatea joacă, din mai multe motive, un rol de seamă în viața animalelor. Astfel ea dispersează sau spațiază populația unei specii; limitează și reglează o populație, restrângând împerecherea; asigură colectivității spațiul necesar hrănirii; previne suprapopularea; reduce lupta de competitivitate sexuală și uciderea; protejează cuiburile și puii; întărește integrarea grupurilor; asigură securitate și apărare; reduce gradul și viteza răspândirii bolilor și paraziților (prin distanța inter-teritori- ală și evitarea unei „vetre** străine). Apărarea teritoriului se face prin cele mai felurite mijloace, antrenând cele mai ciudate și originale comportamente. Unele animale teres- tre își marchează chimic teritoriul cu ajutorul fecalelor, ca hipopotamii și șobolanii, altele cu ajutorul feromonilor, ca somnii-pisică (Siluridae), care trasează cu ajutorul lor fron- tiere invizibile în apă. Castorii folosesc pentru marcarea olfactivă a proprietății grămezi de castoreum, o secreție puternic mirositoare. Al- tele folosesc semnale de avertizare, posturi agresive, măști înspăimântătoare etc. c) Curtarea și familia Considerăm că principala sursă a limbajului animal o reprezintă curtarea și familia, expresii ale instinctului de reproducere — deci de conser- vare a speciei - care generează o bună parte din comportamentul complex, ciudat și fascinant al lumii animale. Curtarea, acuplarea și îngrijirea puilor sunt prilejuri de cooperare între animale și, deci, de comunicare. în astfel de situații, ani- malele folosesc o gamă extrem de largă de „semnale**: eliberare de feromoni cu rol atractiv, din punct de vedere sexual, emisiuni sonore (cântece de avertizare, căutare, curtare), gesturi caracteristice (posturi, măști, dansuri ritualice), apeluri tactile, semnale luminoase „codificate**. O altă sursă a acestor manifestări complexe o constituie selecția sexuală în vederea acu- 480 www.dacoromanica.ro plării, care dă loc la competiții între masculi pentru femele sau între femele pentru masculi, competiții în care calitatea semnalului (vizual, acustic, tactil) este factorul electiv care poate duce la asigurarea unei progenituri mai vi- guroase, și, deci, la perpetuarea și, eventual, evoluția speciei. în toate cazurile când puii sunt îngrijiți de către părinți, părinții și puii trebuie strânși și menținuți laolaltă printr-un cod de comunicare și preveniți prin semnale caracteristice de alar- mă. De asemenea, trebuie „intimidate" și, deci, inhibate tentativele de atac din afară, prin pos- turi de amenințare. în familiile de animale, dar mai ales în comunitățile de insecte (albine, fur- nici) care cooperează armonic, se instituie un limbaj menit să reglementeze prin feromoni și alte substanțe organice (sudoare, urină, arome) comportamentul social. Astfel, „marcarea" olfactivă face posibilă cunoașterea și recunoașterea reciprocă prin mirosuri indivi- duale și de grup a indivizilor aparținând unei asociații, de la insecte și până la mamifere. în interiorul unor colectivități de păsări și de ma- mifere se dezvoltă sisteme permanente de do- minare și subordonare, cu ajutorul cărora sunt reglate și chiar prevenite conflictele, asigurân- du-se astfel ordinea, echilibrul și deci supraviețuirea grupului zoologic. 1. LIMBAJUL SONOR Sunetele, mijloc de comunicare Cea mai frecventă formă de comunicare în lumea animalelor este limbajul sonor. Diversitatea organelor sonore și a sunetelor scoase de animale, de la insecte până la mami- fere, este infinită. Fiecare din sunete are nuanțe și variante în funcție de specie, fiecare codifi- când o altă stare afectivă. Lupul folosește 20 de sunete pentru exprimarea stărilor emotive, cocoșul 13, stăncuța și cioara circa 12, gâscă 23. Câinele scoate vreo 30 de sunete diferite (urlet, scheunat, mârâit, lătrat), iar păsările cântătoare alternează numeroase „motive" muzicale. Cel mai divers pare a fi repertoriul cariamidelor, berzele-șerpi din America de Sud, care pot emite 170 de sunete deosebite. în schimb limbajul sonor al maimuțelor si- tuate în partea de sus a scării evolutive - este destul de sărac. Cimpanzeii cele mai vorbărețe maimuțe - folosesc doar 22 - 32 sunete. Crocodilii și peștii, considerați până la cel de al doilea război mondial ființe „mute", au încetat azi să se mai bucure de această reputație. Proverbul „tace ca un pește" și-a pierdut sensul. Chiar și ultrasunetele, emisiunile sonore de î- naltă frecvență pe care urechea noastră nu le aude, intră în codul de comunicare al unor animale. Receptarea sunetelor se face diferit la never- tebrate și vertebrate. Organele auditive ale insectelor reacționează la deplasarea undelor de aer fiind autodirecționate instinctiv; prin rotirea capului se reglează intensitatea recepției care devine maximă când aceasta formează un- ghiurile cele mai adecvate cu direcția sunetului. Urechea vertebratelor reacționează la modi- ficările de presiune ce se produc în apă sau în aer. Pentru a se identifica direcția de unde vine sunetul sunt necesare două urechi, preferabil separate între ele prin ceva care să constituie într-o oarecare măsură o barieră pentru sunete (capul). Bâzâitul țânțarilor Aripile insectelor nu reprezintă numai un aparat de zbor, ci și unul telegrafic, ele îndeplinind rolul unui adevărat serviciu infor- mațional. La țânțari, bâzâitul aripilor este semnalul de adunare: nori de țânțari masculi se îndreaptă în direcția de unde se aude semnalul sonor scos de femele ale căror aripioare bat cam de 500 de ori pe secundă. Pentru a capta semnalele cu această frecvență din haosul de zgomote atmosferice, țânțarii au pe antene amplificatoare și selectoare acustice formate din perișori care vibrează la unison numai cu oscilații de o anumită frecvență. Atunci când țânțarii, amenințați de o schimbare bruscă a stării atmosferice, fug, ei își 481 www.dacoromanica.ro accelerează zborul, iar aripile lor scot un zumzăit caracteristic, pe un diapazon mai înalt. Acest sunet de alarmă servește și altor țânțari ca avertisment. Cum comunică sonor albinele Ca și țânțarii, albinele nu zumzăie întotdeau- na la fel. Când zboară încet sau atunci când, colindând din floare în floare, culeg nectar, aripile se mișcă într-un anumit ritm. Dar atunci când se întorc la cuib cu o încărcătură grea, ele își ambalează motorul și acesta „urlă" pe cele mai înalte note. De aceea, albinele care străju- iesc intrările în stup, auzind de departe această sirenă, lasă să intre albinele-culegătoare, fără să mai facă verificarea obișnuită. Albinele neliniștite bâzâie cu totul altfel decât cele din stupii pașnice. Și acesta este tot un semnal de alarmă și de mobilizare. Lucrătoarele - mesagere transmit „cole- gelor" de muncă informații asupra distanței la care se găsește sursa de hrană cât și asupra can- tității și calității acesteia. Harald Esch în 1961 a descoperit aceste semnale. Ele seamănă cu uruitul unui motoraș și, în funcție de durată, el exprimă cu exactitate distanța până la sursa de hrană. Astfel, dacă motorul bâzâie o jumătate de secundă, înseamnă că până la florile bogate în nectar trebuie străbătută în zbor o distanță de 200 m. Adrian Wenner, la rândul său, în 1962, a arătat că numărul de impulsuri ale aripilor informează cu exactitate asupra concentrației în zahăr a hranei. Astfel o soluție zaharată de 0,3 M este comunicată prin 20-26 pulsații/s, una de 1,5 M prin 32 - 48 pulsații/ s, iar una de 2,5 M prin 26 - 32 pulsații s. Deci, cu cât albinele- mesagere bâzâie mai tare, cu atât este mai bună calitatea hranei. Ecolocația în funcțiune Pe suprafața apelor stagnante, în Deltă în special, întâlnim fugăii sau gândacii-vârtej (Gyrinus). Sunt insecte de 5 6 mm care vânează pe oglinda apei producând mici vârte- juri. Multă vreme, lumea științifică se întreba cum pot intra în contact astfel de insecte lipsite de mijloace sonore și chimice de comunicare, care se deplasează sute de metri, vânând indi- vidual pe arii destul de întinse. în 1959, Donald GrifOn a descifrat taina fugăilor. Ei folosesc, la fel cu delfinii, ecolocația. Emisiunile de ultra- sunete provocate prin frecarea rapidă a perișo- rilor pe suprafața apei le servesc la identificarea spațială a prăzii și dușmanilor, cât și la comuni- carea intra-specifică. Scripcarii insectelor {cicadele și ortop- terele) Vasta ramură a insectelor din care fac parte greierii, cosașii, lăcustele, coropișnițele, cicade- le numără maeștri neîntrecuți ai comunicării so- nore. Târâiturile lor puternice și uneori melodioase umplu câmpurile și fânețele. Emisiunea lor poartă numele de stridulație. Ea e produsă de un aparat stridulent, care de obicei cuprinde trei părți: un organ vibrator, un organ care intră în vibrație și o membrană vibra- torie însoțită sau nu de o cutie de rezonanță. Fenomenul sonor corespunzător unei mișcări complete a aparatului stridulant poartă numele de fonatom. Fiecărei mișcări de închidere îi corespunde o pulsație sonoră. O secvență de cel puțin șapte pulsații alcătuiește un ciripit, iar un număr mai mare de pulsații succesive formează un țărăit sau tril. Stridulația se înscrie uneori într-un ritm circadian, dirijat de un „orologiu intern" situat probabil în lobii optici. Așa se explică de ce la greieri sau la cosași, de pildă, slăbirea iluminării odată cu venirea serii declanșează automat cântecul. Greierul țârâie frecându-și o aripă de alta. El are pe aripa stângă un arcuș, un tendon zimțat, iar pe cea dreaptă o plăcuță peste care își plim- bă arcușul. Plăcuța vibrează și răsună ca o strună. Lăcusta are o vioară altfel construită. Ea are două arcușuri - picioarele dinapoi. Femurul lor este zimțat. Lăcusta își freacă picioarele de aripi și acestea răsună. 482 www.dacoromanica.ro Cicada, un neam de ploșniță de copac ade- sea confundată cu greierul când e vorba de ce- lebra fabulă a lui La Fontaine Greierul și fur- nica (cigale în limba franceză însemnând cicadă și nu greier, cum greșit stă scris în dicționarele noastre), este cel mai vestit scripcar. A. E. Brehm amintește că în America de Sud trăiesc cicade care șuieră la fel de tare ca o locomotivă și că pentru a străbate o pădure unde cicadele dau concert trebuie să-ți astupi urechile. Sunetele lor sunt produse de trei corzi ca trei diafragme bine întinse. Deasupra lor se găsesc două plăcuțe „pergamentoase". Corzile oscilează sub acțiunea unor mușchi speciali. în locul unde vibrează corzile abdomenul este gol ca o tobă care, intrând în rezonanță, amplifică sunetul de o sută de ori. Semnalele sonore ale greierilor, după cercetătorul francez Yves Leroy, se pot împărți în trei categorii: apelul sexual, stridulația curte- nitoare și stridulația de rivalitate. Apelul sexu- al (chemarea) este alcătuit dintr-o serie de ciripiri formate din 2-3 pulsații care se succed la intervale regulate. Cântecul de curtare, carac- terizat de obicei prin pulsații scurte și slabe, e declanșat de apariția femelei. Cântecul de agre- sivitate este alcătuit din țârâituri formate dintr-un număr mare de pulsații (6 10). La lăcuste și la cosași există o mare varietate de semnale. Celor trei semnale identificate la greieri li se mai adaugă: stridulația indiferentă și de avertizare la mascul, iar la femelă stridu- lația de acuplare și de refuz. în timpul migrațiilor, lăcustele folosesc co- municarea sonoră. Vorbind despre lăcustele din Patagonia, Darwin scria că „zgomotul produs de aripile lor seamănă cu uruitul unor care de luptă romane". La ora actuală se cunosc „codurile" lăcustelor migratoare, care, după intensitatea și înălțimea sunetului, semnifică părăsirea vetrei, începerea invaziei, ridicarea în văzduh, schim- barea direcție, izvor de hrană, pericol. Codul sonor al cârdurilor de pești Limbajul peștilor a fost multă vreme învăluit în legendă. Secole de-a rândul s-a crezut că lu- mea subacvatică este o lume a tăcerii. Doar sire- nele, ființe fabuloase, jumătate femei, jumătate pești, incitau imaginația corăbierilor care le atri- buiau forța malefică de a „vrăji" pe oameni cu misteriosul lor cântec și de a-i ademeni să se arunce în mare după ele. La începutul veacului al XlX-lea, naturalistul francez J. Lamarck a spulberat mitul „sirenelor" arătând că acestea nu sunt decât dugongii, un fel de vaci de mare, animale inofensive și leneșe, care au obiceiul să stea uneori în poziție verticală, cu partea ante- rioară a corpului ieșită din apă. Pentru ciudatele mamifere acvatice cu înfățișare vag omenească de la distanță s-a creat un ordin special, Sirenia, în amintirea legendelor antice. Această punere la punct a sporit credința că adâncurile mării sunt „mute". încetul cu încetul, în ultimii 70 - 80 de ani, multe taine ale „lumii tăcerii" au fost dezlegate. Alături de necesitate, și întâmplarea joacă un rol de seamă în domeniul descoperirilor. Poate că am fi continuat să credem în muțenia peștilor dacă nu s-ar fi ivit o întâmplare stranie care a infirmat acest eres științific. în după-amiaza zilei de 7 martie 1950, nava „Atlantic" sonda relieful submarin. La 170 de mile nord de Porto Rico a detectat pe fundul abisului semnale pu- ternice care se succedau la intervale de o secundă și jumătate. S-a calculat că ființe necunoscute emiteau de la o adâncime de circa 3.000 m. Biologii au stabilit că e vorba de nea- muri de pești care scoteau sunete pentru a sonda profunzimea oceanului. în 1954, naturalistul austriac Hans Haas a scufundat în Marea Caraibilor un microfon submarin ultrasensibil, construcție proprie. Spre marea lui surpriză, pe difuzorul așezat pe puntea navei a început să izbucnească un adevărat puhoi de zgomote. Se auzeau foșnete, trosnituri, gâlgâituri, scrâșni- turi, pocnete, sfârâieli, ritmuri sincopate ca duruituri de tobe. Era „grotescul și cacofonul jazz" al peștilor. Intrigați, zoologii au început să se aplece cu mai multă atenție asupra anatomiei 483 www.dacoromanica.ro peștilor, descoperindu-se o variată gamă de organe emițătoare de sunete, din care unele sunt organe de stridulație, iar altele, organe de fo- nație. Mișcările operculilor și frecarea articulați- ilor mobile ale craniului și coloanei vertebrale produc zgomote complexe: trăsnituri, plesnituri, țârâituri. O mare varietate de sunete pot fi obținute prin scrâșnirea dinților incisivi la doradă (Sparidae), la peștele-balon (Tetrao- dontidae), la peștele porc-spinos (Diodontidae), la peștele-lună (Molidae)-, prin scrâșnirea din- ților faringieni la scrumbia albastră și lacherdă (Scrombridae); prin frecarea acelor și spinilor la peștele-cufar (Balistes), la ghidrini (Gastero- steus), la peștele-doctor (Acanthurus) etc. Organele de fonație sunt constituite de muș- chi care, contractându-se, produc vibrații gene- ratoare de sunete. In unele cazuri, mușchii se află incluși în peretele vezicii înotătoare, ca la rândunica-de-mare (Trigla) sau peștele-găină (Zeus faber); în alte cazuri se găsesc în afara acesteia, aderând însă la suprafața vezicii, care joacă un rol de cutie de rezonanță, ca la peștele- pisică (Pangasius). în cele mai multe cazuri, biologii au reținut caracterul „social" al comunicării sonore la pești. Astfel, cercetări efectuate în deceniul nouă al secolului al XX-lea la Rostock (Germa- nia) în vederea ameliorării pescuitului în largul mării au scos în evidență că heringii au un lim- baj „social". Trăind în bancuri mari, ei comu- nică între ei printr-un fel de cod telegrafic, prin mijlocirea unor ușoare „ciripituri". Se cunosc deja câteva „cuvinte" care se disting prin durata „ciripiturii" (între 0,05 - 0,04 secunde). Ele semnifică: „adunarea în grup", „încercarea vocii", „pericol", „iată dușmanii" și „atente la schimbarea de direcție". O manifestare tipică din perioada reproduce- rii o constituie așa-numitul concert dat de „tobo- șarii" din familia Scienidae. Aceste semnale surde, prelungite, ca niște izbituri de timpane sau duruituri de tobe sunt emise numai de masculii maturi și exercită o atracție asupra femelelor. Capacitatea de a produce semnale acustice cu rol în comportamentul sexual o întâlnim și la specii de somni răspândiți în apele din sudul Americii, la micuțul pește-stridie, care trăiește pe coasta atlantică a Statelor Unite și Americii Centrale și al cărui semnal „tut-tut" răsună ca un pătrunzător sunet de corn timp de 30 de se- cunde. De altfel, fundul mării este o vastă grădină unde semnalele se întretaie. Hipocampii, ciu- dații căluți-de-mare, fac serenade femelelor. Dacă acestea îi acceptă, răspund printr-un clinchet delicat. Peștele-marinar își cheamă partenera printr-un șuier prelung. Peștii- anemone încearcă să-și înspăimânte rivalii prin zgomote războinice; rivalul învins, pentru a scăpa de înțepături și mușcături dureroase scoate strigăte de supunere - un fel de piuit lung și continuu, în urma căruia este lăsat în pace. La fel procedează și corbii-de-mare (Corvinus nigra) masculi când își alungă rivalii. La peștele-poros (Porichthys notatus), masculii păzesc icrele ascunse sub piele și răspund prin sunete violente de „protest". Speciile de rândunele-de-mare (Trigla), care populează Mediterana, sunt vestite prin mormăitul lor puternic scos din bășica înotă- toare, cu care sperie agresorii. „Coriștii" bălților Ceea ce caracterizează emisiunile sonore ale broaștelor este în cele mai multe cazuri mono- tonia. Astfel, la Alytes, acestea amintesc bătaia unui clopot, la Pelodytes, scârțâitul unui pantof, la Leptodactylus, șuieratul strident al unui fluier, la brotăcelul-fierar, lovitura unui ciocan pe nicovală. La multe broaște râioase, cântecele se reduc la o notă. Indiferent de particularitățile lor, sunetele sunt produse de aparatul laringian prevăzut cu o pereche de coarde vocale. Cei doi plămâni co- munică cu laringele. Fenomenul sonor este pro- vocat de vibrația coardelor vocale ca urmare a trecerii aerului evacuat din plămâni spre cavita- tea bucală, care stă închisă în timpul emisiunii. La unele specii, masculii prezintă niște evaginări saciforme ale cavității bucale situate 484 www.dacoromanica.ro sub piele, așa-numiții saci vocali, cu rol de cutie de rezonanță. Perceperea sonoră se face cu ajutorul urechii mijlocii, un rol de seamă jucându-1 osul co- lumela, situat în cavitatea timpanică, și papila bazilară, din care, prin evoluție, se diferențiază organul lui Corti. La broaște s-au determinat șapte feluri de semnale. Cel mai spectaculos este semnalul de che- mare. Declanșat de unul dintre masculi, el generează adevărate coruri caracterizate prin alternanțe de emisiuni și pauze colective. Aces- te vocalizări complexe apar ca un rezultat al sin- cronizării momentelor de activitate acustică a masculilor și au ca scop să atragă atât masculii, cât și femelele spre locul de pontă. Caracteris- tic, de asemenea, este semnalul „de ploaie", care anunță aversele. Semnalul de alertă caracterizat prin sunete scurte preludiază saltul în apă, iar semnalul de spaimă e declanșat de animal când e prins. Dintre semnalele sexuale menționăm: sem- nalul de contact fizic, scos în exclusivitate de femelă, pentru a se evita confundarea ei cu un mascul, care, în cazul că e amplexat din greșeală de un alt mascul, nu reacționează sonor; semnalul de sfârșit al fecundării, emis de mascul, și semnalul de degajare, scos de femela nereceptivă, solicitată de masculi în perioada de reproducere. La brotăcel (Hyla arborea), zoologul ger- man D. Schneider a distins trei tipuri de emisi- uni: apelul sexual, format din 15-30 grupe de 9 impulsuri care cresc și descresc progresiv față de punct culminant; strigătul teritorial, format din impulsuri scurte cu succesiuni neregulate, emis atunci când un nou venit nu respectă dis- tanța de 30 cm între indivizi; strigătul de alar- mă, scos de obicei de animalele captive, care în acest fel avertizează semenii asupra pericolului. în general, semnalele de apel și de rivalitate sunt cele mai intense și ele pot fi auzite până la distanțe apreciabile. La o specie de brotăcei studiată de M. Paillette, în 1971, emisiunea sonoră care atingea 110 decibeli la distanța de 1 m de sursă a putut fi receptată la 3 km, iar „apelul" vestitei broaște-fierar din Brazilia a fost auzit la aproape 6 km de sursă, ceea ce, trebuie să recunoaștem, reprezintă o performanță „sonoră" care nu stă la îndemâna oricărui animal. Semnalele crocodililor Limbajul sonor al crocodililor a fost pus în evidență cu ajutorul unor șine de oțel, unui violoncel și unui com francez, care imitau per- fect intensitatea, timbrul și modulația răgetului de crocodil. La auzul acestor sunete - conside- rate semnale de luptă - crocodilii reacționează prompt. Trag aer în piept, își înalță capetele, își sug abdomenul și, scoțând din gâtlej un răget puternic, se aruncă unii asupra altora. Femela de crocodil emite un sunet slab, asemenea unui grohăit, când conduce puii abia ieșiți din ecloziune spre apă și când îi adună în jurul teritoriului familial. Concertele înaripatelor în vestita sa carte „ Comunicarea acustică la păsări "(1971), savantul francez J.C. Bremond afirmă că „datorită întinderii repertoriului sonor, pe de o parte, și capacității de recunoaș- tere a unor structuri acustice complexe, pe de altă parte, semnalizarea sonoră foarte ritualizată a păsărilor depășește prin posibilități sistemele tuturor celorlalte clase de mamifere". Auzul păsărilor este foarte dezvoltat. Orga- nul de emisiune este siringele, reprezentat printr-un ansamblu de membrane vibratoare acționate de mușchi puternici, situat la nivelul de bifurcație a celor două bronhii. Variațiile de amplitudine, de intensitate și de înălțime ale sunetelor rezultă din alungirea, scurtarea și comprimarea siringelui, și deci din variațiile de presiune ale aerului, care pun în vibrație aceste membrane. Sacii aerieni claviculari și cervicali reprezintă cutii de rezonanță. La păsări, emisiunile sonore sunt de o bogăție remarcabilă, variind de la simple 485 www.dacoromanica.ro strigăte (chemări), până la gama largă a cânte- celor. Strigătele, semnale cu structură simplă, emi- se izolat sau în serii acute, nu depășesc în medie numărul de 10. Ele intervin în relațiile sonore cu ceilalți reprezentanți ai speciei. Cântecele, sem- nale complexe, sunt alcătuite din note sau sila- be, elemente sonore sau indivizibile având o durată medie de 0,1 s. Notele sunt reunite în motive sau fraze. Cântecele sunt legate, de re- gulă, de comportamentul complex al reprodu- cerii. Repertoriul cel mai sărac un cântec, un strigăt aparține speciei Pyrocephalus rubiniis. Un cântec simplu, alcătuit numai din două mo- tive, a fost semnalat la țiclean {Sitta europaeâ). în schimb, la sturzul-cântător {Turdus philome- los) au fost înregistrate 170 de motive. Există o serie de „variații" ale cântecului tipic, ceea ce duce la nașterea unor „dialecte" zonale. Cântecul mierlei {Turdus merula) vari- ază geografic, iar în Scoția cinteza {Fringilla coelebs) este împărțită în mai multe „clanuri", care diferă din acest punct de vedere de la o vâl- cea la alta. Pot fi identificate chiar și notele unor chemări personale. Astfel, pe teritoriile pe care este crescută progenitura pinguinului {Aptenodytes patagonica), puii se numără cu miile, fiecare din ei răspunzând la chemările propriilor părinți. Este deci limpede că părinții posedă un ritm propriu și distinct în care emit sunetele și că acest ritm se învață în cursul primelor zile sau săptămâni ale vieții puiului. în asemenea condiții de aglomerare a indivizilor, recunoașterea părinților reprezintă un element esențial pentru ca viața să se desfășoare în ordine. Strigătele au multiple semnificații. Există semnale de avertizare, de marcare a teri- toriului, de recunoaștere, de apel sexual, de chemare a puilor etc. Oamenii de știință au încercat să întocmească mici „dicționare ornito- logice". La pițigoi, de pildă, P. Marler a descris 21 de semnale distincte, unele având urmă- toarele semnificații: sunt un pițigoi; sunt un mascul; sunt în perioada de reproducere; sunt posesorul unui teritoriu; semnal de alarmă (peri- col) care vine de sus (o pasăre de pradă), sau de jos (apropierea unui dușman) etc. La găini au fost descrise mai multe tipuri de emisiuni: un strigăt corespunzător pontei, cotcodăcitul, sem- nale de avertisment și de amenințare, de chemare a puilor, semnale de apărare a cuibaru- lui (după cum primejdia vine din aer sau de pe pământ), piuitul, apelul sexual etc. Prin uimi- toarea lor linie melodică, dar și prin comporta- mentele tipice pe care le generează, cântecele se înscriu în rândul celor mai originale și expresive comunicări sonore din lumea animală. Capacitatea de comunicare prin semnale acustice atinge o complexitate spectaculoasă la păsările cântătoare. Mici, foarte mobile și ade- sea inexpresiv colorate, ele se pierd prin hățișurile pădurii. Simplele strigăte de recunoaștere, fără forță de penetrație și, adesea, insuficiente pentru comunicările la distanță, sunt înlocuite prin adevărate partituri formate din fraze muzicale a căror emisiune poate dura minute întregi și, nu rareori, prin duete a căror înregistrare pe benzi de magnetofon sau cu aju- torul notației muzicale ne dezvăluie inventivi- tatea și simțul melodic al acestor uimitori cân- tăreți. La mierlă, cântecul e format din strofe alcătuite din 5-30 elemente, care se succed la intervale de circa 0,1 s. Strofele sunt separate prin pauze de 0,5 - 3,5 s. Cele 400 de strofe emise una după alta se împart în două categorii. Strofele identice fac parte din aceeași clasă și au o repartiție periodică în ansamblul cântecului, între două strofe aparținând aceleiași clase se intercalează una sau mai multe strofe care fac parte din alte clase. Periodizarea acestora este de regulă destul de riguroasă. Mierla răspunde la strofe ale cântecului unui partener prin strofe asemănătoare sau chiar identice care fac parte din repertoriul comun. Acest schimb de semnale echivalente este numit contracântec și caracte- rizează comunicarea dintre indivizii concurenți. La privighitoarea roșcată {Luscina megarhyn- chos), cântecul e format din 61 strofe diferite și este executat într-o anumită succesiune regulată și ciclică. Revenirea în secvență a strofelor arată o periodicitate care corespunde de cele mai multe ori succesiunii de 13 strofe intermediare situate între două strofe de același fel. 486 www.dacoromanica.ro Experimentatorii au pus păsările în fața unui partener artificial realizat cu ajutorul „playback- ului“ (procedeu foarte folosit azi în televiziune), adică prin difuzarea emisiunii sonore (proprii, a unui congener sau a unui individ aparținând altei specii) înregistrată pe bandă de magneto- fon, pentru a le studia reacțiile. în acest fel s-au putut obține date prețioase privind structura cântecului și comportamentului păsării în cuprinsul emisiunii. Păsări care folosesc ecolocatoare De acum trei decenii, și păsările au fost incluse în rândul acelor grupe zoologice care se servesc de ecolocatoare în transmiterea unor informații. Meritul aparține cunoscutului biolog Donald Griffin, al cărui nume e legat și de sta- bilirea naturii fizice a sunetelor scoase de lilieci, în urma unor asidue cercetări s-a descoperit prezența acestui sistem de comunicare și la două vestite specii de păsări: la rândunelele- grase-de-noapte (Steatornis caripensis), numite pasărea „guarcharo" de locuitorii din Venezu- ela, și la rândunica fabricantă de cuiburi comes- tibile (Collocalia francia), frecventă în medii stâncoase din zona indo-pacifică. Steatornis este un adevărat liliac-pasăre. Trăind în peșteri, în număr imens, aceste păsări dispun de un ecolocator foarte precis care le ajută la vânătoare și orientare, dar și la comuni- carea interspecifică. Când zboară prin peșteră, păsările scot anumite țipete (click) cu o frecvență medie de 7000 de vibrații pe secundă. E vorba deci de sunete audibile și nu de ultra- sunete, ca la lilieci. Orientarea păsărilor se face pe principiul ecoului, ele fiind înzestrate deci cu ecolocator. Undele reflectate sunt captate cu ajutorul urechilor. Ecolocația e folosită numai pe întuneric și numai ca o formă de orientare în timpul unor deplasări foarte rapide. Collocalia își reperează cuiburile fabricate din salivă soli- dificată și cocoțată pe stânci inaccesibile și „conversează" cu puii tot prin sunete cu frecvență înaltă, produse în urma unui zbor în picaj, de la câteva sute de metri, cu ciocul deschis. Liliecii, maeștri ai ecolocației aeriene Multe ființe de pe fața Pământului se orientează și comunică între ele cu ajutorul ultrasunetelor - sunete cu frecvență mai mare de 20.000 de herți, imperceptibile pentru ure- chile noastre. Liliecii au fost primele animale care au atras atenția cercetătorilor asupra acestui mijloc „misterios" și original de a intra în relație cu lumea înconjurătoare și cu semenii lor. De la vestitele experiențe efectuate în 1793 de Lazzaro Spalanzzani, care au scos în relief rolul urechii liliecilor în orientarea spațială pe întuneric, și până la cele din 1941 ale lui D. Griffin și R. Galambos, care au explicat proprietățile fizice ale „strigătelor" liliecilor, s-au smuls treptat vălurile de pe una din cele mai tulburătoare taine ale naturii. Se știe azi că ultrasunetele sunt produse de vibrația coardelor vocale. Prin structura lui, laringele liliecilor seamănă cu un fluier. Aerul expirat de plămâni, eliminându-se cu mare viteză prin el, dă naștere unui șuierat cu o frecvență de 30 - 150 KHz. în laringele ani- malului se nasc 5 - 200 de vibrații sonore de înaltă frecvență (impulsuri ultrasonore), care nu durează fiecare decât 2-5 miimi de secundă. Scurtimea semnalului asigură o înaltă precizie ghidajului ultrasonic. S-a constatat că un liliac, cu cât se apropie de un obstacol, cu atât sporește numărul „strigă- telor". în zbor normal, faringele animalului nu emite decât 8-10 semnale pe secundă. Dar e de ajuns ca animalul să fi reperat ceva, pentru ca zborul lui să se precipite și numărul semnalelor emise să ajungă până la 250 pe secundă. Aceas- ta este „hărțuirea" prăzii prin regruparea coordonatelor. Aparatul de „locație" al liliacului funcționează simplu și ingenios. Animalul zboară cu botul deschis, astfel că semnalele pe care le emite sunt radiate într-un con cu 487 www.dacoromanica.ro deschiderea mai mare de 90°. Liliacul se orien- tează prin compararea semnalelor recepționate de urechile lui, care rămân ridicate în tot timpul zborului, ca antene de recepție. Cercetătorii au remarcat că liliecii din subor- dinul Microchiroptera sunt înzestrați cu radare ultrasonice diverse ce pot fi încadrate în trei ca- tegorii: murniurătoare, scadante și strididante sau cu modulație de frecvență. Liliecii „murmurători** trăiesc în regiunile tropicale din America și se hrănesc cu fructe și insecte de pe frunze. Uneori sunt auziți de om murmurând, când emit sunete sub 20.000 de herți. Și liliacul-vampir e înzestrat cu astfel de sonar. Murmurând „formule cabalistice**, el caută în pădurile umede ale Amazonului călă- tori epuizați pentru a le suge sângele. Liliecii care scandează (emit sacadat) sunt rhinolofii sau liliecii-potcoavă, numiți așa din cauza formei pliurilor care le înconjoară nasul. Această potcoavă constituie un difuzor care adună sunetele într-un fascicul dirijat. în timpul vânătorii, acești lilieci, frecvenți în Caucaz și Asia Centrală, emit sunete monotone, cu durată lungă (a 10 - 20-a parte dintr-o secundă), a căror frecvență este constantă și totdeauna egală. Cât privește liliecii din Europa și America de Nord, ei explorează spațiul cu ajutorul sunetelor cu frecvență modulată. Tonul sem- nalului schimbându-se constant, înălțimea sune- tului reflectat se modifică similar. Folosirea sonarelor este diferită în funcție mai ales de tipul de hrănire. Speciile insecti- vore, carnivore și piscivore utilizează ecolocația îndeosebi pentru reperarea prăzii, dar uneori și pentru intercomunicarea (delimitarea terenu- rilor de vânătoare, apel sexual). La liliecii fru- givori (consumatori de fructe), polinivori (consumatori de polen) ori hematofagi (sugători de sânge), ca vampirii (Desmodus rotundus), ecolocația intervine exclusiv în comunicarea interindividuală, lucru firesc ținând seama că aceste chiroptere sunt de obicei solitare și-și petrec ziua în copaci, unde putința lor de recunoaștere este mult mai redusă. Graiul sonor al rozătoarelor întrucât unele dintre rozătoare sunt animale sociale, traiul colonial a amplificat mijloacele de comunicare, cel sonor fiind nelipsit în menținerea coeziunii de grup. în preriile nord-americane, odinioară străbă- tute de cirezi imense de bizoni, printre puținele animale care au supraviețuit acțiunii distrugă- toare a omului se numără și câinii-preriilor (Cynomis ludovicianus), rozătoare situate între marmotele greoaie și popândăii zvelți. Sunt ani- male de aproape o jumătate de metru lungime, mobile și sperioase. Trăiesc în vaste colonii, adevărate orășele subpământene, întinse pe zeci de hectare. Galeriile sunt dispuse la distanțe de 5 - 6 m unele de altele, iar în fața orificiului de intrare a locuințelor, ele înalță și bătătoresc pă- mântul scos prin săparea galeriilor. Câmpurile unde locuiesc sunt acoperite astfel de mii de movilițe cu platformă netedă pe care animalele stau așezate ca pe un taburet, comunicând între ele prin mișcări ale cozii și prin lătrături nuanțate care formează un adevărat alfabet Morse. La primul semnal de alarmă, întreaga colonie dispare sub pământ, rămânând, din loc în loc, la gaura din dreptul ridicăturilor, capul câte unei santinele. Când primejdia a trecut, un semnal face ca întreaga colonie să-și reia vechi- ul loc. Câinii-preriilor sunt animale sociale. își fac vizite reciproce, întrețin lungi „conversații**, se plimbă împreună. La sfârșitul toamnei închid cu grijă, ieșirile și cad într-un somn letargic, până când primele raze ale primăverii încep să dez- morțească pământul. în afara limbajului sonor, caracterizat prin codul destul de puțin studiat al „chițăiturilor** (s-au identificat apeluri sexuale și de averti- zare), șoarecii, ca și alte rozătoare (hamsterii) se slujesc de comunicarea prin ultrasunete. în situ- ații critice, puii de șoareci emit ultrasunete având semnificația unor strigăte de deznădejde, de care s-au ocupat cercetătorii E. Noirot și D. Pye. Aceste emisiuni de 20 - 80 KHz, scoase până la înțărcare, sunt percepute de adulți, care 488 www.dacoromanica.ro pornesc în căutarea și regăsirea puilor rătăciți sau pândiți de o primejdie. Cunoscuți ca animale sociale, creatoare de mediu de viață (sunt foarte înzestrați construc- tori de lacuri artificiale, baraje și ecluze), cas- torii {Castor fiber) nu prea sunt vorbăreți. Doar puii aflați în prima lună de viață, pe care o petrec în marea majoritate a timpului în interi- orul adăpostului, „vorbesc" mai mult. Adulții sunt, de regulă, „tăcuți", cu atât mai tăcuți cu cât înaintează în vârstă. P.C. Richard, în La communication chez Castor fiber (1971), a determinat 10 vocalizări și zgomote care ar avea următoarele semnifi- cații: strigăte de contact între adulți și pui; strigăte de „simpatie" sau de anticipare a unei recompense; strigăte corespunzătoare perioadei de rut; strigătul mamei care își cheamă puii; strigătul puilor care își caută și își cheamă mama; strigăte de amenințare activă; strigăte de amenințare pasivă (scrâșnetul dinților); strigăte de joc ale adulților și puilor; gâfâituri precipi- tate (semnale de alarmă care anunță un pericol neașteptat). Deosebit de ingenios ni se pare modul de ori- entare al unui mic rozător din Sahara, care deși aproape „mut" cunoaște perfect și știe să folo- sească de minune codurile sonore ale altor vie- țuitoare. Deși semenii săi abia se încumetă să se deplaseze la distanțe de 50 - 60 m de adăpost, acest rozător numit în știință Meriones crassus, face lungi plimbări nocturne fără să se rătă- cească, găsindu-și gaura chiar dacă face in- cursiuni de 4 - 5 km. Deși li s-a opacifiat corneea prin badijonări cu tinctură de iod și li s-au caute- rizat celulele olfactive, animalele și-au regăsit fără greș casa. Deci nici văzul, și nici mirosul nu-i servesc la orientare. Sunetele pe care le emit sunt atât de slabe încât abia se aud pe o raza de 5 - 6 m. Deci rozătoarele nu pot comunica sonor cu semenii pentru a-și regăsi vatra. Zoologul francez F. Petter a emis, în 1968, o ipoteză îndrăzneață care a fost confirmată în urma unor cercetări efectuate de un grup de bio- logi în cuprinsul anilor 1976 - 1977. Petter pre- supunea că aceste rozătoare de deșert s-ar ghida în deplasările lor după strigătele variate emise în cursul nopții, la ore fixe, din teritoriile co- respunzătoare, de mamiferele carnivore, în- deosebi de vulpi și șacali, sau de păsările de pradă, mai ales de bufnițe și cucuvele. Aceste semnale multiple și variate, izvorâte din am- bianța sonoră nocturnă, facilitează o comuni- care interspecifică de un tip deosebit: animalele emițătoare sunt furnizor pasivi de informații pentru aceste rozătoare care le recepționează și le valorifică în orientare. Astfel, zgomote și sunete având semnificații fundamentale în con- vorbirile uzuale ale unor specii, sunt codificate de Meriones crassus ca repere spațiale. Desigur, acest tipar comportamental este, în bună măsură, instinctiv, dar implică și o importantă componentă de „învățare" prin experiența indi- viduală. Adaptarea la acest gen de comunicare au- ditivă se exprimă și printr-o particularitate mor- fologică extrem de interesantă a acestui rozător: bulele sale timpanice sunt enorm hipertrofiate, permițând astfel receptarea de la mari distanțe și adeseori simultană a unor stimuli sonori par- veniți de la viețuitoarele deșertului. Și carnivorele își au codul sonor Sunt mai rare cazurile de existență solitară în rândul carnivorelor. Mai des se citează viața în grup, în cete, haite sau colonii (la Pinipede). Realizarea unității și securității grupului presu- pune și comunicări sonore. Limbajul sonor este absolut necesar în cadrul comunicării dintre vânătorii singuratici pentru transmiterea informațiilor: adunarea haitei sau începerea ri- tualului nupțial. Deși multă lume poate să descifreze lătratul câinilor și vulpilor, tânguirea hienei, răgetul leu- lui sau tigrului, cercetări asupra semnificației acestor semnale sonore sunt puține și nu totdea- una concludente. Se cunosc, în general, semnificațiile celor circa 30 de semnale sonore emise de câini. Vânătorii descifrează cu aproximație „limba lupilor și vulpilor", semnalele de dragoste, de adunare, de pericol sau de durere ale acestora. 489 www.dacoromanica.ro în 1972, cercetătorul francez W. Pfeffer a studiat comportamentul câinelui-hienă (Lycaon pictus). în situații critice masculul adult produce două semnale sonore: un avertisment adresat intrusului, sub forma unui sunet răgușit asemănător unui mârâit (,,arr“), însoțit de arătarea colților; un semnal de alarmă adresat puilor, un fel de chelălăit scurt și ascuțit (,,uac“). Cercetătorii americani R.S. Peterson și GA. Bartholomew studiaseră comunicarea, prin semnale acustice, a pinipedelor: leul-de- mare (Zalophus califomianus) și elefantul-de- mare (Mirounga angustirostris). în timpul verii, aceste animale gregare formează cete compacte, cuprinzând uneori mii de indivizi. în zonele unde se adună pinipedele domnește un cumplit vacarm: la zgomotul provocat de valurile care se sparg de stânci se adaugă vocalizările foarte numeroase și puternice ale miilor de indivizi ce alcătuiesc grupări dense. De aceea, organele vocale ale acestor animale sunt adaptate să pro- ducă fascicule sonore înguste, ceea ce permite dirijarea energiei semnalului acustic spre desti- natar. Deși leul-de-mare dispune de un singur semnal - lătratul, acesta este suficient de nuanțat - mergând până la un mârâit aspru și zgomotos - ca să transmită cu precizie mesajul. Prima vocalizare a puilor este un chițcăit care servește ca semnal de alarmă, dar și ca avertis- ment: în jurul vârstei de șase săptămâni acesta e înlocuit de lătrături. Delfinul, cel mai „vorbăreț" mamifer Viața socială a delfinilor, sociabilitatea lor față de om, rolul important al emisiunilor sonore în comunicarea interindividuală au atras atenția multor observatori ai naturii. încă de la sfârșitul veacului al XlX-lea s-au semnalat delfini (Grampus griseus) care se jucau înotând în fața și în spatele navelor în apele Noii Zeelande. în 1938, Frohn a efectuat la Marineland, aproape de Miami, unele studii asupra delfinilor, care au atras atenția a numeroși zoologi, ceea ce a determinat după 1950 organizarea de delfinarii. în 1961, lucrarea cercetătorului american G Lilly intitulată Omul și delfinul, cărțile și filmele turnate de Ivan Tors au furnizat date cu privire la inteligența delfinilor și la posibilitățile lor de comunicare sonoră. Delfinii comunică prin sunete și ultrasunete. Sunetele predominante emise de delfini sunt fluierături mai prelungi, care intervin în menținerea coeziunii grupului și impulsuri scurte, asociate cu șuierături, ce constituie sem- nale de alarmă și apeluri sexuale. Delfinii dispun de un foarte bun ecolocator, pe care îl folosesc cu un randament foarte înalt datorită remarcabilelor capacități auditive, spo- rite de particularitățile lanțului de oscioare, scoase în evidență de cercetările lui D. Giraud - Sauvau. Simpaticele mamifere sunt sensibile la frecvențe ultrasonore foarte mari (140 - 160 KHz), față de 120 KHz la lilieci și 20 KHz la om. De obicei, delfinii emit ultrasunete cu rol de orientare și intercomunicare. Undele emise în formă de „clickuri" pe care le reflectă relieful submarin și ființele subacvatice și le captează aparatul de locație servesc adontocetei pentru aprecierea formei obiectului și determinarea exactă a distanței. De la primele înregistrări făcute în 1951 de F. G Wood, datele s-au acumulat în mod rapid, specialiștii găsindu-se în anul 1980 în posesia unor benzi pe care sunt înregistrate „vocile" tuturor speciilor de delfini. Așa cum am spus, cele mai frecvente sem- nale ale delfinilor sunt fluierăturile cu o frecvență de 4.000-20.000 Hz. Zgomotele, asemănătoare aplauzelor, însoțite de închiderea rapidă și repetată a botului sunt interpretate ca semnale de avertizare. în 1965, Busnet și Dziedzie au înregistrat și semnale de spaimă în momentul capturării, formate dintr-o suită de 4 - 5 fluierături scurte (0,1 s) repetate la intervale de 0,25 s, având o frecvență de 14.000 Hz. S-au distins și semnale de durere emise de animale eșuate la mal, care seamănă cu un guițat. Zoosemanticianul G Bastan de la Universi- tatea din California a realizat o experiență interesantă care a demonstrat clar rolul emisiu- 490 www.dacoromanica.ro nilor sonore în comunicarea dintre delfini și adoptarea comportamentului corespunzător. Și uriașii mării „vorbesc" Balenele, cașaloții, narvalii, delfinii - mami- fere acvatice înrudite - au fost studiate cu aten- ție încă în Antichitate, dar abia în ultimii 30-40 de ani s-au obținut unele date prețioase referitoare la sistemul lor de comunicare. S-a constatat cu surprindere că balenele sunt ade- vărate „privighetori" ale adâncului. Balenele, uriașii necontestați ai faunei pla- netare, înconjurați încă de mister, par a avea o activitate „sonoră" bogată și foarte variată, așa cum ne-au relevat-o încântătoarele pelicule ale comandantului J.Y. Cousteau. Primele înregistrări privind vocea balenelor (misticetelor) aparțin din 1952 lui W. Schrei- ber. Ceea ce a surprins pe cercetătorii așezați în fața hidrofoanelor a fost cântecul emis de bale- na-cu-cocoașă (Megaptera novalangliae). El constă într-o succesiune de secvențe lungi și fixe, repetate cu o precizie remarcabilă la intervale de câteva minute, particularitate care a dus cu gândul pe cercetători la cântecul păsă- rilor caracterizat tot prin repetarea acelorași modele de cântece. Analizele spectrografice și acustice ale cân- tecului, făcute în 1971 de cercetătorii S.R. Payne și S. Mc Vay i-au reliefat o serie de particularități. Sunetul cel mai scurt corespunde unei unități. O serie de unități formează o frază. O secvență neîntreruptă „de fraze similare alcă- tuiește o temă, iar o succesiune de teme dis- tincte compun un cântec. O serie de cântece formează o ședință de cântece. Astfel de ședințe pot ține mai multe ore, în timp ce un singur cân- tec durează câteva minute. Variațiile individuale sunt considerabile. Deși dispunem de prea puține date privind cântecul balenelor, putem trage concluzia că aceste manifestări vocale intervin în perioada de împerechere, favorizând formarea cuplurilor și au un anumit rol în asigurarea coeziunii grupurilor în cursul migrațiilor. Convorbirile primatelor Deși se găsesc pe cale filogenetică în apro- pierea omului, totuși primatele se servesc mult mai puțin decât ne-am aștepta de semnalele sonore. Se poate spune că maimuțele sunt mai mult „mini" decât „vorbitori", laringele lor e mai puțin apt pentru sunetele articulate, în schimb mușchii expresiei faciale sunt bine dez- voltați. Cercetările sistematice efectuate în 1966 de M. Klotz asupra unui număr de 104 specii și 7 subspecii au inventariat numeroase semnale so- nore emise de maimuțe. Unele sunt comune la mai toate speciile (lătrături, mormăituri, zbierete, strigăte, chemări), altele sunt specifice ordinului, familiei sau genului (cântecul și ciri- pitul maimuțelor-veveriță, cântecele cromatice ale gibonilor, răgetele maimuțelor-urlătoare, sforăiturile maimuțelor cu ciot, bătăile de „tam- bur" ale cimpanzeilor și gorilelor etc.). Limba- jul sonor al maimuțelor se deosebește de limba- jul celorlalte mamifere prin trei trăsături carac- teristice: 1) caracterul multimodal complex’, vorbirea lor e însoțită de semnale gestuale și posturale, și nu rareori de emisiuni de feromoni; 2) caracterul gradat: pentru nuanțarea comunicării, maimuțele transmit același tip de mesaj sonor prin sisteme în „trepte". La macaci, de pildă, în timpul unei emisiuni de avertizare, s-au remarcat 9 semnale distincte, din care primul era un mormăit, iar ultimul un strigăt pătrunzător; 3) caracterul afectiv: multe din semnalele emise de maimuțe sunt lipsite de intenționali- tate, nu exprimă un anumit mesaj codificat, ci sunt doar expresia sonoră a unei stări emoționale. Astfel de semnale sunt echivalente interjecțiilor noastre. Acest pseudo-limbaj servește la coordonarea diferitelor activități dic- tate de relațiile sociale legate fie de sistemul de dominanță și supunere stabilit între masculi și între femele, fie de comportamentul de toaletă sau de comportamentul matern, în cursul supravegherii puilor, bogat în apeluri sonore de prevenire. 491 www.dacoromanica.ro Fără îndoială că există și semnale sonore ca- re nu sunt emise doar sub „imperiul emoțiilor". Corurile matinale ale gibonilor, semnalul de avertizare pentru alungarea intrușilor, strigătul de alarmă emis de masculul cu cel mai înalt rang în „ierarhia socială" sunt acte voluntare, care nu mai depind de starea emoțională. In aceeași categorie pot fi așezate și semnalele de alarmă ale exemplarelor bătrâne de cercopiteci sau lemurieni, la auzul cărora toți indivizii fug și se pun la adăpost. 2. LIMBAJUL CHIMIC Mirosurile și rolul lor Al doilea tip de limbaj este limbajul chimic. Mirosurile au marea calitate de a fi detectabile de la distanță și de a fi caracteristice fiecărei specii, permițând astfel o identificare rapidă a indivizilor și declanșând comportamente caracteristice. De asemenea, ele au avantajul capital al duratei. Mesagerii chimici ai ani- malelor pot să-și exercite acțiunea timp îndelun- gat chiar și în absența emițătorului. Aceste ca- racteristici au sugerat lui T. Sebeock, în vestita lucrare Comunicarea la animale (1967), o anu- mită analogie cu persistența prin scris a infor- mației la om. Există și dezavantaje care în- greuiază munca celor ce întocmesc „dicționare" ale limbajului olfactiv. De pildă, nu există un spectru al mirosurilor comparabil cu cel al sunetelor de diferite lungimi de undă. Pe de altă parte, mirosurile nu pot atinge complexitatea mijloacelor de comunicare sonore sau vizuale. Așa cum se știe, animalele secretă anumite substanțe de „comunicare" descoperite după 1950 și numite de Bethe ectohormoni, iar de profesorul Peter Karlson din Marburg fe- romoni, termen care s-a încetățenit după 1959. Feromonii se deosebesc de hormoni prin aceea că sunt eliminați în mediul exterior și nu slujesc corelării hormonale în interiorul organismului, ci acționează ca mesageri chimici între indivizi. Din grupul mare al feromonilor fac parte: substanțe de recunoaștere; substanțe atractive sub raport sexual, eliminate de regulă de femele, dar având acțiune asupra masculilor; substanțe pentru marcarea teritoriului sau care servesc la ghidarea animalelor spre adăpost sau spre sursa de hrană. Substanțele chimice de comunicare declan- șează reacții comportamentale deosebite, fie de atragere, și atunci se numesc epagine, fie de respingere, și atunci poartă numele de revulsine. Compoziția chimică a feromonilor e, deo- camdată, insuficient cunoscută. La insecte s-au semnalat, de pildă, terpene, alcool alifatic, gera- nial (citral) în amestec cu geraniol, iridodial, dialhehidă terpenică, metilheptină, hidroxi- citronal etc., iar la mamifere: lactona acidului 4- cis-hidroxidodeca-6 enoic, acizi alifatici cu lanț scurt etc. Feromonii pot fi eliminați prin salivă, sudoare, sebum, urină, fecale sau prin secreții ale unor glande speciale, cum ar fi „castoreum"- ul la castori. Norii de țânțari Primăvara și la începutul verii, în serile liniștite și lipsite de vânt, țânțărașii (Chironomus plumosus) organizează serate dansante în apropierea unei ape. Inițial, stolurile sunt formate numai din masculi. Mirosul pe care anumite glande ale acestora îl răspândesc în zbor se amplifică considerabil datorită aglomerației. Dansând, țânțarii îl împrăștie în toate direcțiile. Atrase de acest miros, și femelele se grăbesc din toate părțile să intre în dans, îngroșând acest „nor" de chiromonide. Uimitorul bombycol O femelă de fluture stă singură și pierdută într-o câmpie fără margini. Masculul cel mai apropiat, atât de arzător dorit, așteaptă un semn la 11 km depărtare. Cum ar putea femela să se facă remarcată într-o astfel de situație fără 492 www.dacoromanica.ro ieșire? Lansând un semnal? Imposibil! Nici un strigăt nu poate străbate 11 km. Făcând semnale optice? De neconceput. Ochiul cu fațete al insectelor nu distinge imagini decât până la o sută de metri. Degajând o substanță mirosi- toare? Aparent inutil, deoarece nici chiar cel mai înzestrat câine de vânătoare, capabil de a urma o pistă, nu poate și nici nu ar putea niciodată adulmeca de la 11 km mirosul respectivei ființe. Și totuși fluturii „se simt“ la această dis- tanță. Descifrarea misterului le-a adus lui Adolph Butenandt și colegilor săi, Erich Hecker, R. Beckman și Danewart Stamm, după un sfert de veac de cercetări, mult râvnitul Premiu Nobel. Intr-adevăr, concluziile cercetătorilor par de necrezut. Femela de Bombyx posedă zece miimi de miligram dintr-un feromon special, numit de Butenandt bombycol, secretat de sacii laterali, glande perechi situate pe ultimul segment abdominal. Ea vaporizează în aer bombycolul cu ajutorul unor mișcări ritmice de pompare, adevărate pulsații abdominale. Aceste mi- nuscule și insesizabile urme sunt înregistrate de un mascul situat la kilometri distanță cu ajutorul antenelor. Acest organ receptor extrem de sen- sibil, asemănător cu o frunză de palmier, e în- zestrat cu mai bine de 40.000 de celule nervoa- se senzoriale. îndată ce a primit „mesajul olfac- tiv", masculul o pornește la drum. Ca atras de fire nezărite, el se grăbește spre locul chemării de dragoste. Cum va reuși să repereze femela aflată atât de departe? Nu-i stau la dispoziție decât două posibilități de a localiza sursa miro- sului. Una ar fi urmărirea dârei de parfum în raport cu variația creșterii intensității sale. în acest caz masculul își folosește antenele drept indicatori de direcție. Dacă percepția e mai pu- ternică în antena stângă, o pornește în partea stângă; dacă, dimpotrivă, antena dreaptă este mai solicitată, sensul zborului va fi orientat în partea opusă. A doua cale este fantasticul grad de selecti- vitate a mirosurilor. Pentru a fi recunoscută la mai mulți kilometri, substanța sexuală a femelei se compune dintr-un singur tip de molecule. La rândul său, masculul posedă pe antenele sale celule senzoriale olfactive care nu reacționează decât la acest singur tip de molecule. Am putea spune că antenele Bombyxului constituie un „nas" special rezervat unui singur parfum. Iată avantajul fluturelui față de câine care, deși are un organ olfactiv mult mai complex, nu are ca- pacitatea de a recepta selectiv, el primind de-a valma toți stimulii olfactivi din afară. Această ciudată proprietate a fluturelui se întâlnește la cele mai multe insecte care, de asemenea, își atrag atenția partenerilor prin emi- siuni de parfumuri. Martin Lindauer esti- mează la peste o jumătate de milion numărul parfumurilor cu rol de atractanți sexuali. Din nefericire, după izolarea și sintetizarea în 1959 a bombycolului care e un alcool decahexa-dien, 10 (trans), 12 (cis) progresul sintetizării altor fenomoni sexuali a fost foarte lent. O victorie a marcat-o obținerea disparlurei în 1970 de către cercetătorii A. B. Bierl și M. Beroza din Beltville - SUA, feromon al omidei păroase a stejarului (Limantria dispar), folosită în com- baterea acestui fluture foarte stricător. Mai efi- cace în combaterea dăunătorilor decât fe- romonii sexuali (a căror sinteză nu este perfec- tă) s-a dovedit a fi folosirea unor substanțe to- xice care seamănă perfect la miros cu atractanții sexuali. în acest chip, Martin Jacobson a iden- tificat o serie de substanțe care au dus la stâr- pirea totală a muștei de fructe din zona medite raneană și a muștei de fructe orientală în plan- tațiile din insulele Mariane. Fabricanții de substanțe chimice Gândacii-bombardieri (Brachinus) se caracterizează prin dezvoltarea cu totul remar- cabilă a glandelor și veziculelor anale. Atunci când se apropie un dușman, lichidul iritant conținut în vezicule este expulzat cu putere, provocând zgomote, de unde și numele de „bombardieri". Acest lichid nu servește carabidei doar pen- tru apărare, ci și ca un prețios mesager chimic pentru asigurarea vieții gregare. într-adevăr, acești gândaci formează populații atât de dese, 493 www.dacoromanica.ro încât cuiburile lor amintesc furnicarele. în 1970, cercetătorul francez Vautier a arătat că paralel cu acel lichid iritant, Brachinus fabrică și un feromon care generează formarea atât de regu- lată a colectivităților de „bombardieri“, strângându-i în jurul vetrei impregnată cu miro- sul specific. Feromonul este o substanță stabilă, durabilă, de natură chimică încă necunoscută, căruia i se atribuie funcția de stimul social și care e localizat cu precizie pe antene. Efectul lui e foarte activ în perioada de repaus sexual, când gândacii se strâng în mari colectivități și atenu- at, în perioada reproducerii când supraaglo- merările n-ar putea fi favorabile perpetuării speciei. Scrisorile de dragoste ale bondarului Dacă, în luna mai, vom urmări cu atenție zborul bondarului (Bambus), vom avea prilejul să remarcăm un comportament sexual original. Insecta „pilotează" în jurul arborilor și parcă le mușcă scoarța, ramurile și frunzele. După ce a zburat în cerc și a „mușcat" mai mulți copaci și tufișuri, se întoarce la locul de unde a plecat și începe o nouă cursă. Așa zboară tot timpul, de dimineața până seara, ca un automat, urmând același itinerar, punând marcaje noi și reînnoin- du le pe cele vechi. Cursele continuă ore în- tregi, cu mici pauze pentru hrănire, timp în care insecta deviază spre un câmp cu trifoi unde își potolește foamea cu nectar. închis într-o cutiuță, atunci când va fi elibe- rat își va relua „rondurile" misterioase. Tot datorită cercetărilor lui Karl von Frisch știința a descifrat secretul manevrelor bondaru- lui. Zburând dimineața prin pădure sau prin câmpie, bondarul mușcă mlădițele și frunzele, lăsând pe suprafața acestora mirosul său caracteristic. Această îndeletnicire o exercită doar masculii, care au la baza mandibulelor o glandă din care eliberează pe locurile de popas o picătură de feromon. Femelele îl simt, zboară către semnele de marcaj și așteaptă masculul la unul din locurile indicate de această „scrisoare" chimică. „Ca să evite anumite confuzii - scrie K. von Frisch - diferite specii de bondari urmează în timpul plimbărilor sentimentale itinerare diferite. Unii marchează ramurile inferioare ale copacilor și rădăcinile acestora, alții sunt atrași de frunzișul din vârf. Există și neamuri de bon- dari care preferă întinderile câmpurilor și freamătul ierburilor din fânețe unde își trimit și tovarășele să se întâlnească". Alfabetele chimice ale furnicarelor Viața colonială a micilor eroine ale lui La Fontaine, desfășurată în complexele metropole ale furnicarelor, găsesc în limbajul chimic o po- sibilitate majoră de comunicare în condițiile aglomerărilor masive și a particularității modu- lui de viață a acestor insecte. Fenomenul de atracție interindividuală și deci de coabitare și colaborare în cadrul vieții sociale au la bază stimulii chimici conținuți nu numai de produși de secreție glandulară, dar și în excremente și salivă. Acestea, după cercetările savanților japonezi Ishii și Kuwahara, încorporează fe- romoni de agresare, cu rol, se pare decisiv, în formarea coloniilor. Trofalaxia (schimbul de substanțe nutritive de la gură la gură), important factor de coordonare a vieții sociale se bazează pe miro- sul corporal, îndeosebi al capului. în funcție de „mirosul" specific (Grasset îl numește „miros social") donatorul, reprezentat în furnicar de fumica-cistemă, reglementează cantitatea de substanță pe care o regurgitează în gura primi- torului, ținând seama de vârstă, rang social și apartenență de „castă". Multe animale își marchează chimic proprietățile. Dintre insecte, furnicile sunt cei mai buni trasatori chimici. Lucrătoarele înseam- nă drumul pe care îl parcurg prin picături de fluid mirositor. Pe parcurs, fumica-cercetașă „recrutează sute de furnici atrase de feromon și care o urmează în mod grupat. Mărcile „miro- sitoare" depuse de numărul mare de insecte care formează colonia se adaugă și-și sporesc ac- 494 www.dacoromanica.ro țiunea astfel încât dâra trasată poate să-și păs- treze câtva timp eficacitatea. Pe aceste cărări jalonate prin feromoni, lucrătoarele se întorc cu hrana la cuib. Deoarece substanța chimică e volatilă, atunci când hrana se găsește la distanțe mari, urma tra- sată se poate șterge prin evaporare. Investigând regiunea, recruții pot să descopere din nou hrana și să retraseze cărarea. Valabilitatea mar- cajului depinde de intensificarea traficului, așa că șansele de utilizare a unei surse de hrană situ- ate la distanțe mari de cuib aparțin coloniilor mari, capabile să asigure un traseu durabil și deci eficace. Furnicile din genul Solenopsis fac adevărate „șosele", acoperind cu pământ dârele de feromoni pentru a evita evaporarea lor. După cum se știe, cuiburile furnicilor adăpostesc un mare număr de vizitatori, pe care în anul 1920 H. Wassman i-a clasificat în trei categorii: a) jefuitori {sinechtri), urmăriți și alungați de gazde; b) comensali {sinoici), igno- rați sau îngăduiți; c) musafiri agreabili {simfdi), indivizi care stabilesc relații reciproc avanta- joase cu insectele sociale. Aceștia sunt nu numai tolerați, ci chiar incluși în structura socială a „statului" de furnici. Dintre musafirii nelipsiți - așa-zișii mirme- cofili - se numără insectele Paussus, Claviger, Athemeles și Lomechusa. Atras de feromonii cu care furnicile își trasează drumul spre cuib, simfilul merge pe urmele semnalelor chimice. Ajungând în cuib insecta folosește un întreg ritual pentru „adopți- une". își mișcă antenele, apoi își invită gazdele să-i lingă cu aviditate secrețiile care se preling pe niște perișori viu colorați {trichome) grupați sub formă de smocuri spre anus. Dar paralel cu substanțele dulci, mirmecofilul emite și „droguri" menite să înfrângă și ultima rezistență a furnicilor. La nivelul pigidiului se deschid așa- numitele glande de îmblânzire {Besănfti- gungsdriisen) a căror secreție diminuează com- portarea agresivă a furnicilor din cauza eterilor aromați pe care îi cuprind și care joacă rolul unor anestenzianți. „în schimbul «drogurilor», furnicile vicioase hrănesc pe intruși și chiar le tolerează în furnicar progeniturile. Larvele oas- peților sunt foarte lacome, producând un ade- vărat prăpăd printre ouă și rezervele de ali- mente. Sub influența beției eterice, furnicile nu numai că nu-i izgonesc pe intruși, ci continuă să-i hrănească, reducând porția de alimente des- tinate propriilor larve, ceea ce duce la dez- voltarea anormală a acestora și la forme adulte degradate, numite pseudogine." (Tudor Opriș: Animalele se apără, 1974). De un deosebit interes printre etologi se bu- cură furnicile sclavagiste care adeseori fac raiduri la cuiburile vecine jefuind hrana și cap- turând „robi", pupe care, după maturizare, vor fi folosite ca lucrătoare. Cercetașele furnicilor „sclavagiste" se întorc spre cuibul propriu „marcând" prin urme mirositoare drumul pe care îl vor parcurge coloanele de jefuitori. în clipa când acestea au ajuns într-un cuib străin se petrece un fenomen straniu: străjile își părăsesc în grabă posturile, iar membrii colectivității invadate intră în derută, par amețiți și încep să se agite dezor- donat, căzând ușor pradă invadatorilor. Cercetările au dovedit că citralul emis în cantități mari de glandele Dufour ale invadato- rilor, acționează ca un „gaz de luptă" cu acțiune neuroleptică, dezorganizând comportamentul de apărare al insectei atacate și slăbindu-i consi- derabil rezistența. în 1968, G. Brown a propus ca acest feromon cu acțiune avantajoasă pentru agresori să poarte numele de alomon. Pornind de la studierea a două specii de fur- nici „sclavagiste" {Formica pergandei și F subintegra) E.F. Reguier și D. E. Wilson au semnalat în 1971 {„Chemical Communication and Propaganda" în Slavemaker Ants) că prădătorii dispun de o mare cantitate de alomon compus din câțiva esteri. Alomonii au o triplă funcție: a) armă de apărare extrem de eficace contra unor eventuali invadatori; b) semnal de alarmă care mobilizează colonia pentru atac, atunci când fumicile-cercetașe semnalează pre- zența unei viitoare prăzi; c) semnal de „propagandă" care provoacă dezorganizarea apărării acelor colectivități atacate pentru cap- turarea de sclavi. 495 www.dacoromanica.ro Proprietățile de apă „Busola“ chimică a peștilor migratori E cu putință să se împartă marea ca pe o moșie în „petece" de apă și fiecare fâșie să aparțină în exclusivitate unui proprietar? La prima vedere, lucrul pare o glumă. Și totuși, peștii, deși trăiesc într-un mediu lichid, greu de „parcelat" din cauza difuziunii rapide a sub- stanțelor, realizează această performanță cu aju- torul feromonilor de marcare. D. von Todt, făcând cercetări asupra som- nilor (Siluridae), a constatat că intercomuni- carea pe cale chimică reprezintă unul din princi- palele instrumente de demarcare teritorială. Frontiera invizibilă ce se instituie între două zone este în bună măsură trasată de feromoni, având, probabil, funcții mixte de marcare și alarmă, și care sunt eliberați de ambii indivizi. Ei definesc „mirosul" corporal al fiecărui po- sesor de teritorii și parțial „mirosul de specie". Limbajul chimic al cârdurilor de pești Un domeniu pasionant și încă puțin elucidat îl reprezintă rolul limbajului chimic în viața colectivă a peștilor. După cum se știe, peștii ierbivori au nume- roși dușmani, mai ales în rândul peștilor răpi- tori. Prevenirea cârdului asupra prezenței unui dușman se face cel mai sigur cu ajutorul fe- romonilor de alarmă. Tegumentul rănit al indi- vidului atacat elaborează astfel de mesageri chimici care difuzează rapid în apă, producând reacții cu caracter defensiv, denumite de K. von Frisch reacții de spaimă. Uneori chiar prădătorul își trădează chimic prezența. Astfel, apa în care a staționat o știucă provoacă reacții motoare puternice la peștișorii care constituie hrana obișnuită a prădătorului. Cantitatea extrasă dintr-o sutime de milimetru pătrat de tegument este suficientă pentru a acționa asupra unui banc de pești aflați în inte- riorul unui acvariu cu o capacitate de 11 litri. Avertismentul dat pe această cale provoacă o stare de agitație motorie care se soldează cu îndepărtarea peștișorilor din zona primejdioasă. Au început să fie cunoscute o mulțime de lucruri despre migrația peștilor, în special a he- ringilor și anghilelor, a căror „aventură" turis- tică de mii de kilometri a uimit și continuă să uimească pe oamenii de știință. Ipoteza lui Alfred Wegener referitoare la deplasarea plă- cilor continentale explică, deocamdată mulțu- mitor, „sensul" migrației anghilelor. Când Europa și America de Nord erau destul de apropiate, anghilele din apele dulci ale ambelor continente migrau în groapa cu apă marină care le separa. Puțin câte puțin, continentele s-au îndepărtat unul de altul, groapa s-a lărgit din ce în ce și anghilele au trebuit să parcurgă o dis- tanță tot mai mare pentru a se întoarce în locurile familiare. Dacă această ipoteză explică lungimea și sensul traseului de migrație, partea „organizatorică" a nesfârșitului marș (suc- cesiunea, coordonarea, coeziunea, ordinea câr- durilor) este realizată cu ajutorul feromonilor. Cercetările care se efectuează în prezent în Anglia, Norvegia, Canada, Germania încep să scoată în evidență că aminoacizii, și în special unele pterine descoperite în compoziția lor chimică, îndeplinesc funcții de mesager chimic, menit să dirijeze comportamentul peștilor în timpul migrațiilor. O relație ciudată Este bine cunoscută oamenilor de știință pri- etenia ce s-a înfiripat în mirabila lume a coralilor între peștișorul-clown {Amphiprion unimaculatus) și o actinie. Peștișorul își duce fără grijă existența între tentaculele anemonelor sau dedițeilor-de-mare, punându-se astfel la adăpost de atacul peștilor voraci. Serviciile pe care Amphiprion le aduce actiniei care-1 ocrotește nu-s chiar atât de inocente. Culoarea sa vie atrage atenția peștilor carnivori care, urmărindu-1 până sub brațele anemonei, cad vic- timă cnidoblastelor acesteia. Diole și Cousteau, care i-au filmat subacvatic, afirmă că micuții pești nu numai că atrag prada spre teribila cap- 496 www.dacoromanica.ro cană, dar culeg și bucăți de pește dinadins tăiat. Oferindu-le „stăpânei", ei îndeplinesc oficiile unor valeți stilați. Multă vreme s-a crezut că peștii-clowni sunt imuni la veninul anemonei. în 1971, Messadie a constatat că actinia recunoaște și acceptă doar cei 2 - 3 peștișori care o „slujesc", paralizând și devorând peștișorii unei anemone vecine. (Le valet de l 'anemone). Cercetările din 1976 ale lui F. Lang au dat o explicație plauzibilă acestui comportament stra- niu. Raporturile intime ale celor doi comensali se bazează pe o discriminare reciprocă, în care intervin repere sigure de identificare. Desco- perirea unor feromoni de recunoaștere secretați simultan de actinie și de pește, cu acțiune limi- tată însă doar asupra cuplului comensal, demonstrează posibilitatea comunicării chimice în cazul asociațiilor interspecifice. Aruncătorul de gaze Unul din cele mai îndrăgite personaje din lumea animală a lui Disney este sconcsul, micul viezure american (Mephitis mephitis), căruia sistemul său de comunicare chimică, ritualizat în gesturi caracteristice, i-a adus o glorie cinematografică universală. El își previne duș- manii asupra glandelor sale cu secreții urât mirositoare prin contrastul alb-negru realizat din benzi și pete albe pe frunte și spate, vizibile nu numai ziua, dar și în amurg și în nopțile cu lună. Micul viezure american a devenit celebru prin modul original cum își gradează avertismentul, o soluție cu miros extrem de dezagreabil, degajată de glandele de sub coadă și care e sesizabilă chiar în diluții de 0,000.000.000.002 g. De altfel, cu aceste sub- stanțe el își marchează și teritoriul. Sconcsul e conștient de eficacitatea armei sale. De aceea, când e atacat, nu se grăbește să fugă. De îndată ce agresorul s-a apropiat de li- mita peste care începe pericolul, sconcsul se întoarce brusc cu spatele la el și lansează primul semnal de avertizare: bate din picioare. După aceea, își ridică coada, dar vârful acesteia este încă îndoit pe jumătate. Steagul „de luptă" încă nu a fost înălțat. Cel de-al treilea și ultimul semnal precede de obicei atacul cu gaze. Coada se ridică spre cer ca o trombă, zbârlindu-se. Aceasta înseam- nă: „Fugi, cât mai repede, încep să trag!" Apoi urmează o desfășurare bruscă și o salvă densă proiectată precis de la o distanță de 3 - 4 m. Animalul atins de o singură picătură foetidă ia repede calea întoarsă. Se citează cazuri când câini nimeriți de acest jet leșină. După aceea, ei se îmbolnăvesc, intervenind un fenomen de in- toxicare (ce-i drept temporară), ca după un atac cu gaze. Rozătoarele și argumentele lor chimice în fruntea mamiferelor care produc fe- romoni se găsesc rozătoarele. Pentru șobolani, Steinbrecher a creat, în 1962, termenul de miros de spaimă, oarecum echivalent cu cel de substanță de spaimă, creat de Frisch pentru pești. El e produs mai rar de glandele sudoripare de la nivelul plantar, și mai frecvent de urină și fecale, stimulate considerabil în momentele de spaimă (așa-zisa „defecare emotivă"), atrăgând atenția colectivității prin mirosul lor neobișnuit de pătrunzător. Așa cum a observat Steiniger, în 1950, șobolanii, ca și șoarecii de casă, marchează prin fecale și urină cu miros persis- tent (7-8 ore) obiectele care le trezesc neîn- crederea, pentru a preveni mai ales puii. Când doi șoareci adversari se găsesc față în față, încep prin a se mirosi reciproc; contacte bot la bot și la regiunea urogenitală fac posibilă identificarea intrusului. Când un șoarece e prins în cursă, emite un feromon repulsiv ce îmbibă sârma, prevenind congenerii. De aceea, după 2-3 succese, cursa de șoareci, puternic îmbibată cu feromon de alarmă, nu mai atrage alte victime, care, adul- mecând mirosul repelent, o evită. Așadar, e nevoie ca, după 1—2 folosiri, cursa să fie opărită bine. Odată cu formarea cuplurilor, are loc marcarea partenerilor prin atingere, frecare, 497 www.dacoromanica.ro lins. Așa-numita „toaletă" corporală în colectiv are ca menire să impregneze cu mirosuri speci- fice partenerii și întreaga familie. Animalele care fac parte din același grup se identifică prin intermediul mirosurilor indivi- duale. Transportate de la un individ la altul în inte- riorul unui grup prin marcarea reciprocă a partenerilor, aceste mirosuri devin mirosuri de grup, indicând apartenența lor la această colecti- vitate de dimensiuni reduse. La șoareci și la șobolani, marca mirosului individual și de grup se realizează prin factorul urinar (secreția glandei coagulante) și prin factorul plantar (secrețiile glan- delor sudoripare de la nivelul pemuțelor plantare). Un rol special în rândul substanțelor de identificare îl joacă atractanții sexuali aroma- tici, a căror specificitate și valoare economică sunt bine cunoscute în toată lumea. E vorba de castoreum, secreție a glandelor anale ale cas- torului, cu rol în timpul împerecherii. Această substanță cu miros pătrunzător nu este numai un atractant sexual, dar și o materie primă de „mar- care"; produsul este depus în grămezi conice în diferite puncte strategice, inclusiv de jur împre- jurul adăpostului, constituind mărci de propri- etate teritorială. De asemenea, șobolanii de casă (Rattus rattus) își înconjoară cu „îngrădituri" vizibile în hambare depozitele și găurile pentru a-și despărți domeniul familial de altele. Excre- mentele depuse vreme îndelungată în același loc formează un stâlpișor bizar, de 5 cm înălțime, care seamănă cu o stalagmită. Cerbii, și glasul aromelor La cervide, J. L. Pelosse (1971, 1976) a descris glande tarsiene și interdigitale, care ser- vesc la marcarea teritoriului, datorită unei sub- stanțe mirositoare, cuprinzând printre alte com- ponente și glicogenul. Semnalul chimic este folosit și în situațiile critice. Animalul speriat execută „săritura de excitație", în urma căreia de sub degetele sale, care se desfac sub răsucire, se eliberează un produs interdigital, cu puternic miros de fenol, având rol de avertizor chimic. în perioada de rut, urina masculilor joacă rol de mesager chimic declanșând așa-numitul flehmen, reacție comportamentală tipică pentru aproape toate mamiferele ungulate. Masculul se apropie de femelă, ridică buza superioară, tropăie pe loc și urinează, urina prelungindu-se pe membrele posterioare. Atrasă de miros, femela se tăvălește în această zonă însemnată pe cale olfactivă. Dacă pentru femelă urina joacă rolul unui atractant, ea acționează ca un repelent pentru concurenți, alungând masculii care se apropie de cuplul deja format. Un atractant chimic specific cervidelor este moscul, produs de cerbul moscat (Moschus moschiferus), din regiunile stâncoase ale Asiei Centrale. Moscul secretat în timpul împere- cherii de o pungă situată pe abdomen între ombilic și organele genitale are același dublu rol de atractant și repelent ca și urina cerbilor din pădurile noastre. Și alte mamifere sunt beneficiare ale codului chimic... Alături de ratide și arvide, maeștri incon- testabili ai limbajului chimic, mai putem cita și alte mamifere la care oamenii de știință au iden- tificat prezența acestui mod de comunicare. Ursul grizzly folosește saliva și secrețiile sudoripare marcându-și teritoriul cu botul și cu blana. Alte mamifere din zona temperată folosesc mirosurile mai prozaice ale fecalelor și urinei. Ursul brun își freacă de copac spinarea și simul- tan urinează. Câinii care locuiesc în oraș stropesc cu mici cantități de urină o mulțime de copaci de pe stradă, căutând astfel să-și deli- miteze teritoriul. Vulpile folosesc de asemenea urina pentru a-și însemna „parcela" lor din pădure. Uneori, când vor să obțină o vizuină „fără muncă" stropesc cu urină confortabila locuință a bursucului care, nesuportând mirosul pătrunzător al feromonului felidei, își părăsește reședința în care se mută numaidecât intrusul. Două animale africane sunt bine cunoscute pentru sistemul lor de marcare chimică. 498 www.dacoromanica.ro Hiena pătată depune în jurul prăzii movilite de excremente, iar hipopotamii își împrăștie din loc în loc fecalele folosind coada scurtă ca un fel de elice și apoi stropindu-le cu urină. Orice încercare de încălcare a teritoriului dezlănțuie lupte înspăimântătoare. In colectivitățile unde era instituită o „ie- rarhie socială", după îmbătrânirea sau moartea masculilor de „rang superior" se ridică noi con- ducători din rândul celor de rang inferior, care își iau în primire îndatoririle, inspectând împre- jurimile și marcând din nou teritoriul. 3. LIMBAJUL IMAGINILOR a) LIMBAJUL CROMATIC Graiul culorii și desenului coloristic Limbajul cromatic este acel sistem de comu- nicare în care culoarea și desenul coloristic devin modalități de exprimare codificată între indivizii unei specii (semn de recunoaștere, de avertizare sau semnal declanșator al comporta- mentului nupțial), ori sistem de comunicare între specii antagonice, provocând de obicei inhibarea agresivității prădătorilor. în limbajul cromatic se includ măștile de intimidare, culorile de inhibare, semnalele de prevenire a unei primej- dii, vestimentația nupțială. Colorația aposema- tică purtată în permanență de respectivul animal reprezintă un mesaj cromatic expresiv al purtă- torului către un eventual următorilor care, tradus în cuvinte omenești, ar suna așa: „Ferește-te de mine, n-are nici un rost să mă ataci, deoarece sunt bine înarmat și vei avea neplăceri". Avertis- mentul e pe deplin justificat, în culori aposema- tice fiind îmbrăcate totdeauna animale înzestrate cu ace și colți veninoși, glande toxice sau urât mirositoare, celule urzicătoare. Arlechinii mărilor Octopodele sunt înzestrate cu celule spe- ciale numite cromatofori, cu dimensiuni microscopice. Marginile acestora sunt înconju- rate ca o cunună de raze de o mulțime de mușchi foarte fini, dilatatori. Contractându-se, dilata- torii întind cromatoforul, care sporește de 60 de ori în dimensiune și atunci lichidul colorat pe care îl conține își extinde suprafața. Când mușchii dilatatori își slăbesc contracția, învelișul elastic al cromatoforului își reia vechea formă. Cromatoforii caracatiței (Octopus) conțin substanțe colorante negre, cafenii și galbene. Combinarea lor nu poate da, bineînțeles, întreaga diversitate a nuanțelor, datorită cărora aceste animale au devenit renu- mite. Strălucirea metalică, tonurile violete, albastre, argintii, verzi și albăstrui-opaline se datoresc prezenței în pielea lor a unor celule speciale - iridiociștii. Ei se află sub stratul de cromatofori și ascund sub membrana lor trans- parentă o mulțime de plăcuțe lucitoare. Iridio- ciștii sunt înzestrați cu șiruri de oglinzi, un ade- vărat sistem de prisme și reflectoare care reflec- tă și refractă lumina, descompunând-o în culo- rile încântătoare ale spectrului. „Dilatând și strângând alternativ când unele, când altele din celulele sale colorate - scrie Igor Akimușkin în atractiva sa carte Și crocodilul are prieteni - octopodul, ca un vrăjitor din basme, se meta- morfozează, schimbându-și culoarea într-o clipă. în această artă, el îl întrece cu mult pe mult lăudatul cameleon. Diversitatea infinită a nuanțelor în care se colorează corpul caracatiței poate fi comparată numai cu coloritul schimbă- tor al mării și al cerului în amurg." în perioada de nuntă, jocul culorilor servește ca un cod de chemare a partenerului. Masculul, de îndată ce-și găsește partenera în mirifica lume a coralilor, își alege în recif o adâncitură în care plonjează. Apoi brusc se înalță din groapă. Dar acum e de nerecunoscut. Și-a lepădat haina palidă și a îmbrăcat un costum cu dungi și pete de culoare aprinsă. Pentru a face economie de material, octopodul nu e colorat în nuanțe vii decât pe partea dreaptă, aceea cu care stă întors spre femelă și pe care aceasta o vede. în timp ce partea stângă e palidă, cu dungi transversale, neclare, parcă decolorate, partea dreaptă e co- lorată viu cu pete maronii, asemănătoare unor 499 www.dacoromanica.ro mâzgăleli alungite, pe fondul alb al unui cearșaf, închipuind un desen abstract. După câteva minute de imobilitate urmează o mică „urmărire", nelipsită din jocul nupțial. Apoi femelă se așază din nou pe o ridicătură, iar mas- culul se instalează, ca și înainte, alături de ea. Urmează o nouă scufundare, o nouă apariție triumfătoare în hainele de paradă și jocul con- tinuă timp de câteva ore. Calmarii (Loligo), rude cu caracatițele, folosesc veșminte cuprinse între tonuri auriu-portocalii și brun-roșii. In mod obișnuit, corpul calmarului este incolor și semitransparent, ca sticla mată. In timpul ritu- alului nupțial, calmarul apare în fața partenerei sale îmbrăcat într-o pijama cu dungi purpurii și albe, asemenea unui Arlechin gata să facă declarații de dragoste Colombinei. Jocul petalelor zburătoare Cine nu iubește fluturii, aceste minuni ale naturii ale căror aripioare - picturi vii - sunt acoperite de cele mai strălucitoare culori și de cele mai fanteziste și elegante desene? Lăcașul uimitoarelor culori ale fluturilor se află în solzii aripilor. Uneori, structura acestora ajută descompunerea luminii. Aceste culori se numesc culori de structură și dau reflexele metalice: argintiu, albastru, violet, verde etc. în alte cazuri, culoarea e produsă de pigmenții localizați în pereții și în cavitatea internă a solzilor: pterinele, care dau culorile galben, portocaliu, roșu; melanină, care colorează în negru și în brun; carotenul și flavonele, prelu- ate de corpul insectelor de la florile pe care le polenizează. Forma, culoarea, tipul desenului de pe aripi constituie excelente repere vizuale, ale codului de recunoaștere în văzduh sau deasupra unei poieni de munte, de pildă, unde zboară mii de fluturi din zeci de specii. De altfel, ochii flu- turilor, situați pe părțile laterale ale capului sunt compuși din mii de omatidii. Datorită acestei structuri particulare, fluturii (ca și insectele de altfel) au un câmp vizual foarte larg. Cercetările entomologului german D. Mag- nus asupra frumosului fluture-de-sidef (Argynnis paphia), foarte comun și la noi, ca- racterizat prin dimensiunile lui destul de mari (5-6 cm) și prin coloritul galben-portocaliu, cu pete negre și benzi argintii au scos în evi- dență câteva elemente „ritualice" ale nunții fluturilor. Se știe că la majoritatea fluturilor de zi zborul se face într-un zig-zag caracteristic și că masculii de o specie urmăresc cu exactitate femelele din aceeași specie. Magnus a lămurit mecanismul acestui comportament la Argynnis. El a remarcat că masculii, când se hrănesc, se opresc cu predilecție pe obiecte de culoarea galbenă-portocalie. Aceasta este însăși culoarea dominantă a femelei. Pentru ca un obiect galben-portocaliu să fie atrăgător la maximum, el trebuie să fie fluturat, într-un ritm cât mai viu. Interesant e că acest zbor flu- turat, foarte vioi îl au doar femelele nubile. Cu ajutorul vederii lor extrem de fine, masculii identifică femelele virgine cu zbor fluturat, pornind după ele într-un zbor asemănător. Femelele se îndepărtează de ei într-un mod caracteristic - și anume în linie dreaptă, după care este executat un „pas de deux" aerian, în cursul căruia secrețiile masculului sunt difuzate femelei. Apoi femela se așază, dar continuă să-și fluture aripile, timp în care și ea difuzează secreții mirositoare. Masculul se apropie mult, se „înclină", apucă femela cu aripile, difuzează o mai mare cantitate de atractanți sexuali, iar antenele și picioarele lui mijlocii vibrează în timpul apropierii de aripile posterioare ale femelei. Pentru acuplare, cele două insecte stau una lângă alta, cu abdomenele curbate. Culori cu tâlc Anumite animale folosesc un limbaj al culo- rilor. E vorba de culori vii, țipătoare, vizibile de la mare distanță. Unele din ele sunt purtate în permanență de respectivul animal, ca un semn de avertizare în 500 www.dacoromanica.ro felul emblemei cu cap de mort așezat obligato- riu pe sticlele cu otravă sau pe stâlpii de înaltă tensiune. Astfel de culori poartă numele de aposematice. Colorația aposematică reprezintă un mesaj cromatic expresiv al purtătorului către un eventual urmăritor, continuând un avertis- ment. Purtând aceste culori „codificate" po- sesorii lor sunt scutiți să folosească alte mijloace eficace dar nu suficient de convingă- toare pentru un agresor hărțuit de foame. Dușmanii cei mai importanți ai insectelor, ai unor batracieni, reptile și chiar mamifere sunt păsările insectivore și răpitoare. Experiența a arătat victimelor că la păsări principalul stimul este cel vizual și că un semnal cromatic de pre- venire obligă pe prădător - care și el a acumulat o „învățătură" a speciei - să ocolească prăzile necomestibile datorită glandelor toxice sau urât mirositoare, celule urzicătoare sau ace veni- noase. Aceste animale au îmbrăcat veșminte apose- matice, reprezentate de cele mai contrastante combinații de două culori. „Dubletele" de con- trast cele mai des întâlnite sunt negru-galben, negru-roșu, alb-negru. Foarte adesea negrul reprezintă un fond pentru celelalte culori care, grupate sub formă de dâre, macule, linii zig- zagate pe zona lui întunecată, ies bine în relief. Tot așa de bine se evidențiază desenele negre pe un fond colorat. E suficient să amintim culorile buburuzei (Coccinella) care prezintă pete negre pe un fond galben, portocaliu sau roșu, brâurile abdominale negre-galbene sau negre-portocalii ale majorității viespilor și albinelor, aripile roșii cu pete negre ale micuțului fluture urât mirosi- tor Zygaena filipendula. Broasca râioasă {Bufa bufa) are spatele negru-cenușiu, acoperit cu piele brobonată din cauza glandelor toxice. Când e atacată prin sur- prindere se răstoarnă pe spate, oferind ataca- torului pântecul său semănat cu numeroase pete galbene vizibile. Această poziție previne pe ata- cator asupra pericolului pe care îl prezintă glan- dele pielii, a căror secreție spumoasă și puternic iritantă l-ar putea vătăma. Șopârla gila (Heloderma), spaima ținuturilor aride ale Ari- zonei sau Mexicului, avertizează de departe pe dușmani prin petele galben-roz-portocalii împrăștiate pe pielea sa negru-buburoasă. Șerpii-arlechini și șerpii-corali din genul Micrurus, foarte veninoși, atrag din timp atenția prin splendidele lor inele negre, galbene, albe și roșii păsărilor și mamiferelor, care în acest fel îl ocolesc. Sconcsul american, despre care am vorbit într-un capitol anterior, previne dușmanii asupra glandelor sale cu secreții urât mirositoare prin contrastul alb-negru realizat din benzi și pete albe pe frunte și spate, vizibile nu numai ziua, dar și în amurg ori în nopțile cu lună. Există cazuri când culorile cu valoare de avertisment nu sunt permanente, ci se găsesc în mod discret diseminate pe diferite porțiuni ale corpului, fiind scoase în evidență în anumite momente, cu scop de intimidare a concurentului sau de prevenire a semenilor în cazul unui peri- col iminent. Cercetătorul M. E. Jacobs a constatat că două specii americane de libelule, Plathemis lydia și Perithemis tenera, posedă culori somp- tuoase cu ajutorul cărora își descurajează rivalii care se apropie de teritoriul lor. Astfel, Plathemis își ridică abdomenul pentru a-și prezenta partea dorsală colorată în albastru și alb ori de câte ori întâlnește un mascul din aceeași specie. La Perithemis, aripile de culoarea chihlimbarului reprezintă o „amenințare vizuală" pentru intruși. Un omitolog englez, David Lack, care a studiat îndelung și cu multă pricepere compor- tamentul măcăleandrului european (Erithacus rubecula), a pus în evidență limbajul avertizator al culorii penajului de pe anumite porțiuni ale corpului unui exemplar mascul, în perioada reproducerii. Măcaleandrul are o gușă roșie caracteristică. El o pune în evidență în fața unui rival numai după ce a epuizat celelalte mijloace prevenite (zborul și cântecul de intimidare), obținând tot- deauna câștig de cauză. Lack a studiat experi- mental importanța gușei roșii ca semnal de avertizare, introducând în teritoriul unui măcăleandru viu un măcăleandru împăiat. 501 www.dacoromanica.ro Intrusul a declanșat posturi „amenințătoare" și în primul rând expunerea ostentativă a gușei. Un sistem de comunicare vizuală similar felului cum comunică după un cod marinăresc vapoarele între ele - prin intermediul pavi- lioanelor-stegulețe de diferite forme și culori - îl întâlnim la mugurari {Pyrrhula pyrrhula), păsări sociabile, frecvente în pădurile noastre de munte. Mugurarii au la baza cozii o pată albă. Ea se vede de departe. Când pasărea stă liniștită, pata este acoperită de aripi. Dintr-odată păsărelele își lasă în jos vârfurile aripilor, întorcându-se de câteva ori încoace și încolo, stând pe loc. „Ai atunci impresia - scrie Igor Akimușkin - că prin pădure au început să sară niște iepurași albi pe deasupra crengilor, așa strălucesc petele albe ale mugurarilor. Este semnalul de adunare. După un minut, stolul și-a luat zborul. In timp ce zboară, petele albe se văd și mai bine. Dacă vreuna din păsări n-a fost atentă și a întârziat pe drum, îi este foarte ușor să-și ajungă tovarășele din urmă: spinările lor albe sclipesc în fața ei. „încoace, încoace, după noi!“ parcă se aude chemarea lor.“ Multe păsări acționează astfel de telegrafe originale. Presura și codobatura își transmit semnalele prin „Morse", cu ajutorul petelor albe care le decorează vârfurile celor două pene de pe marginile cozii. Când păsările își desfac coada în evantai, petele devin îndată foarte vi- zibile. Cocoșii de munte când toacă, semnali- zează bătând din aripile care sunt garnisite pe dedesubt cu pete albe sau ridicându-și ca un evantai coada cu penele albe pe partea infe- rioară. La fel, diferite specii de rațe își recunosc tovarășele după culoarea oglinzilor alare - niște pete speciale așezate pe aripi. Chiar dacă, din neatenție, ele confundă pavilioanele colore, însoțindu-se în zbor cu semene din altă specie, totuși, la un examen mai atent, observându-și greșeala, se retrag, dându-și din nou drumul pe apă. Turme de mii de antilope-săritoare (Antidorcas marsupialis) rătăcesc în savanele din sudul Africii. Pe spatele acestor antilope se află niște cute mari, pliate ca o armonică. în caz de pericol, antilopele-săritoare își întind „armonica". Cutele albe brăzdează ca dinții unui pieptene spinarea animalului. „Pentru a emite semnale mai intense - scrie zoologul I. Sludski - antilopa săritoare face salturi înalte de trei metri, iar animalele savanei intră în agi- tație. Zebrele și antilopele gnu, struții și bivolii, girafele și elefanții ascultă atent, adulmecă și se grăbesc să se îndepărteze de locul unde antilopele-săritoare își agită flamurile albe." Alte specii de antilope au partea inferioară a cozii „capitonată" cu păr alb și când animalele și-o ridică în sus, zbârlindu-și părul de pe „oglinda" albă de sub coadă, apare un „steguleț" foarte vizibil. Antilopa americană (Antilocapra americana), când aude un zgomot suspect, își înfoaie bogatul păr alb de pe oglindă, încât toată regiunea posterioară capătă aspectul unui glob pufos. Aceste antilope zăresc „globurile" de la distanță de 3 km. Știrea face înconjurul împre- jurimilor, iar în curând toată câmpia începe să se împestrițeze cu globuri albe care îți fac impresia că zboară prin aer. în perioada de rut, femelele cimpanzeilor folosesc un semnal vizual pentru prevenirea masculilor, pus în evidență de etologii ameri- cani Yerkes și Elder. Zonele genitale ale aces- tora sunt puternic tumefiate și colorate în roșu, ceea ce declanșează jocurile dragostei. B) LIMBAJUL GESTUAL Gestul viu grăitor Limbajul gestual are la baza lui gestul întâl- nit sub multiple înfățișări de la animalele infe- rioare până la primate, unde pot atinge o ma- ximă formă de expresivitate, devenind un prin- cipal mijloc de comunicare. Gestul acționează ca stimul vizual sub formă de imagini în mișcare, codificare, declanșând felurite reacții comportamentale: de avertizare, de atac, de apărare, de părăsire a teritoriului ocupat, de apropiere sau respingere sexuală etc., în funcție de semnificația simbolică ce îi este acordată în interiorul speciei sau în cadrul 502 www.dacoromanica.ro relațiilor antagonice dintre specii. în categoria limbajului gestual intră măștile de intimidare, duelurile, paradele amoroase, dansurile ritua- lice, limbajul dominației și supunerii. Măști înspăimântătoare Unele animale din grupuri zoologice variate, pentru a-și intimida dușmanii, dar și pentru a-și goni concurenții, își schimbă brusc, pentru câte- va momente, înfățișarea lor familiară, lăsând loc unui alt chip, amenințător atât prin desenele lui simbolice, cât și prin proporțiile sporite. Masca sperietoare poate fi un dublu sistem de comuni- care și interspecific (se adresează unui dușman din altă specie, înspăimântându-1) și intraspeci- fic (aduce elementul de surpriză în „postura de atac față de un intrus din aceeași specie). Lăcuste de carnaval Masculul lăcustei perimediteraneene Calliptamus în preajma unui dușman (șopârlă, șarpe, chițoran, pasăre) sau a unui alt mascul din aceeași specie își înalță aripile în formă de evantai, punând în evidență două cercuri groase de culoare închisă, asemenea unor ochi de bufniță. Nu întâmplător „masca** unor insecte (mai ales lăcuste și fluturi) reprezintă niște ochi întunecați. Principalii dușmani ai lăcustelor și fluturilor sunt păsările, rozătoarele și micile rep- tile, victime la rândul lor ale păsărilor prădă- toare. Desenul de pe aripile insectelor sim- bolizează ochiul mare și pătrunzător al păsărilor prădătoare, ceea ce explică reflexul de spaimă pe care acest desen îl produce în rândul păsărelelor insective, al șopârlelor și micilor rozătoare, atunci când le este înfățișat brusc. Pești care intimidează Ciclidele formează o familie de pești de apă dulce, răspândiți mai ales în Africa. Unul din reprezentanții ei, Hemichromis bimaculatus, ne dezvăluie un ciudat comportament teritorial. în epoca împerecherii, înainte de acuplare, adulții capătă o haină de nuntă roșie strălucitoare. Con- comitent, au loc și alte schimbări care le modi- fică total conformația capului privit din față. Un intrus care pătrunde într-un teritoriu ocupat este întâmpinat de posesor cu aripioarele dorsale ridicate, ceea ce aparent îi mărește considerabil talia. Pe măsură ce posesorul se apropie de intrus, el își ridică și operculele branhiale, care prezintă câte o pată ovală, neagră, semănând cu un ochi. în cele din urmă, înfățișarea lui ia aspectul unei măști bizare cu patru ochi. La fel procedează și Ciclostoma meeti, care-și adaugă la mască o coleretă operculară menită să-i lățească considerabil capul. Nu mai puțin caracteristic e și exemplul peștelui-arici {Tetraodon), frecvent în Marea Mediterană și în Oceanul Indian. Mărunțel, peștele se caracterizează prin corpul său sferic acoperit cu spini și prin botul înzestrat cu patru dinți de unde-i vine și numele. în mod obișnuit peștele ține spinii strânși de-a lungul corpului, în clipa când e atacat de un dușman sau terito- riul său e încălcat de un concurent, țâșnește repede la suprafață și, înghițind aer, ia forma unui balon umflat. Sporirea corpului de 2 - 3 ori în volum, ca și țepii întinși în toate părțile com- pun o veritabilă mască de intimidare. Micii monștri Unele șopârle, aparent inofensive, au capa- citatea în câteva secunde să-și compună o mască atât de hidoasă încât și omului îi produce un șoc și îi „îngheață** curajul. Astfel, o șopârlă arboricolă din neamul agamelor și anume agama-gulerată (Chlamido- saurus kingi) are posibilitatea să-și mărească trupul, speriindu-i pe dușmani și intimidând intrușii. Face aceasta cu ajutorul unui guler ce poate fi extins cu circa 15 cm jur împrejur, ca o umbrelă, și care e sprijinit pe un fel de vergele cartilaginoase, dispuse radiar. Gulerul are mar- ginile dințate și este acoperit cu solzi fini și cu un desen ca un mozaic multicolor. Când e ata- 503 www.dacoromanica.ro cată sau își întâmpină adversarii din aceeași specie, deschide larg gura și întinde brusc umbrela. Iguanele Anolis au capul în formă de piramidă, iar gâtul masculului este împodobit cu o salbă de piele extensibilă, strălucitor colorată. Când sunt atacate sau când atacă, iau o poziție tipică: dau de mai multe ori din cap și umflă sacul de la gât, expunându-i coloritul viu și izbitor. Cu ajutorul unui organ cavernos, ce se găsește sub piele și care se umple cu sânge, creasta de pe ceafa poate fi mărită considerabil și animalul apare în acest fel și mai înspăi- mântător decât în realitate. în sud-estul Asiei, în Turkmenia și în Iranul de răsărit, trăiește șopârla denumită cap-de- broască-cu-barbă (Phrynocephalus mystaceus). în ambele părți ale capului, ea prezintă lobi tegumentari, țepoși, ca niște „urechi" mari care, în poziție de repaus, stau lipite de colțurile bo- tului. Când e atacată sau când atacă, șopârla cască larg gura și atunci „urechile" se ridică. Deoarece acești lobi au culoare roșie ca și mucoasa bucală și sunt mărginiți cu țepi albi asemănători cu dinții, gura pare considerabil mărită și animalul capătă înfățișarea unui mon- stru cu aspect de balaur. în același timp capătul cozii - subțire și negru - este desfășurat în sus. Destul de frecvent întâlnim la șerpi măștile de intimidare. Astfel, printre șerpii cilindrici din Indonezia, trăiește și Cylindrophis opisthorho- dus care, în caz de pericol sau pentru a înspăimânta pe intrușii în interiorul domeniului său, își înalță coada de culoare roșie-carmin pe ’ partea inferioară, ceea ce dă impresia că este un cap în poziție de atac. Măști intimidante întâlnim și la vipera nea- gră australiană (Pseudechis porphyriacus), care își lățește ceafa, fără a-și ridica însă partea ante- rioară a corpului. La fel procedează și șarpele- de-casă-mâncător-de-găini (Spilotes pallatus) din America Centrală și de Sud. Șerpii-cu-cârlig (Heterodori), comuni în America de Nord, intimidează concurentul dilatându-și capul și trupul, cu care ocazie apare pe corp un desen viu. O mască nu mai puțin intimidantă o prezin- tă dușmanului sau concurentului șarpele cobra, numit și șarpele-cu-ochelari (Naja). Când e iri- tat, își ridică vertical o treime a corpului cu aju- torul coastelor anterioare. Capul rămâne în po- ziție orizontală. Se formează astfel o „placă" ce a fost asemănată cu o pălărie. Pe această placă iese în evidență un desen care seamănă cu o pereche de ochelari. Când concurentul nu se lasă intimidat, cobra începe să facă mișcări de mestecat, prin care se produce eliminarea secreției produse de glandele veninoase. Saliva, amestecată cu otravă, se strânge în gură. Printr-o suflare puternică, șarpele o elimină prin orificiul mandibulei spre concurent. Este supremul semn de amenințare. c) Duelul - spectacol amoros Din limbajul gestual mai ales al verte- bratelor (pești și păsări) fac parte și „duelurile". Duelul între gândacii uriași Hercule, dintre cocoși (în America de Sud și Asia de Est el con- stituie un adevărat „spectacol" sportiv), dintre cerbi, rinoceri sau felidele mascule (lei, tigri) au inspirat pagini colorate de literatură ori au ofe- rit observații bogate cercetătorilor. Insecte judocane Un comportament teritorial încheiat printr-un duel acceptat reciproc pe o arenă „neu- tră" îl întâlnim la uriașul coleopterelor din țara noastră, rădașcă (Lucanus cervus), care își datorește celebritatea impresionantelor coame cervine cu care sunt împodobiți masculii. în perioada împerecherii, rădașcă mascul se așază în centrul unui ciot de stejar cu mult putregai înăuntru și înconjurat de mușchi. Când se apropie un rival, rădașcă își înalță cefalo- toracele și își agită „coamele". La semnul de amenințare, intrusul poate să părăsească locul sau poate să accepte lupta, răspunzând în același fel când se găsește la 10 - 15 cm de adversar. Urmează apoi trânta. Insectele, exact ca cer- bii, își încrucișează coamele și încep să se îm- pingă cu putere către marginea ciotului. După 504 www.dacoromanica.ro fiecare „asalt", insectele se odihnesc câteva clipe, apoi trânta e reluată, până când exem- plarul cel mai puternic îl împinge peste margi- nile „arenei" pe cel mai slab. Uneori, rădaștelor li se încurcă coamele la fel ca și cerbilor. Mi-a fost dat să văd, odată, cum un mascul, ajuns în această situație la extremitatea ringului, printr-un efort suprem a înălțat în coame adver- sarul și l-a aruncat peste cap ca într-o figură de judo. Mai adesea, când coamele se încurcă, beligeranții cad împreună și după ce se „descur- că" o pornesc pașnic, fiecare în altă parte. Crabii luptători Pe litoralul statului Panama trăiesc câteva specii de crabi din genul Uca, numiți de local- nici crabi „violoniști", pe care i-a studiat timp de câțiva ani cercetătoarea americană Jocelyn Crane. Masculul are un clește uriaș, de o structură tipică pentru fiecare specie. în ape scăzute, la lumina zilei, aceste animale ies din găurile lor făcute în nisip pentru a se hrăni. Masculii se avertizează unii pe alții printr-o neîncetată agitare a cleștelui lor hipertrofiat și prin arbo- rarea de semne colorate pe celelalte apendice. „Din această cauză au fost comparați - relatează S. A. Barnett - cu niște polițiști care dirijează circulația, purtând mănuși lungi albe. Fiecare specie are propriul său cod de semafor." Aceste semnalizări par a avea scopul să des- curajeze și să îndepărteze pe rivalii care ar intenționa să pătrundă în mica zonă din jurul vizuinii crabului semnalizator, deci ar reprezen- ta un exemplu de comportament teritorial. în anumite împrejurări pot avea loc și lupte corp la corp. Cei doi adversari se apropie unul de altul cu picioarele țepene și lovind terenul cu cleștii. Se îmbrâncesc unul pe celălalt, iar cleștii care s-au încrucișat un timp, zăngănind ca niște florete, se strâng reciproc. Crabul cel mai puter- nic îl împinge pe cel mai slab dincolo de „teri- toriu", iar acesta părăsește lupta, care durează câteva secunde. învinsul nu se potolește, își reia în fiecare dimineață lupta, după ce s-a curățat și s-a hrănit. Mulți observatori sunt ispitiți să asemene și chiar să considere acest „pugilat" zilnic al cleștilor un sport sau un joc care depășește sfera activităților necesare pentru supraviețuirea speciei. Peștele arțăgos Celebru pentru firea sa „bătăioasă" este peștele luptător din apele subtropicale, nu mai lung de 7 - 8 cm, numit în știință Betta splen- dens. Comportarea sa a fost cercetată de poetul zoolog Mihai Beniuc între 1932-1933 când stu- dia la Hamburg, la „Institut fur Unveltfor- schung" al lui J. von Uexkull. Reproducem câteva secvențe din descrierea homericii lupte: „Primele care intră în funcțiune în caz de atac sunt operculele branhiale, care se desfac ca un guler ridicat de sub bărbie până după ochi sau ca un scut și-i dau animalului un aer războinic. Imediat se desfășoară în evantaliu aripioarele dorsale și coada ca niște fanioane, colorându-se puternic, o dată cu tot corpul, care capătă o strălucire metalică - de unde numele de splendens. Urmează îndreptarea rapidă spre adversar, care e și el în aceeași postură de luptă. Se apropie cu frunțile unul de altul ca doi tauri, se așază paralel corp la corp, fie cap la cap, fie coadă la coadă, luările de aer atmosferic devin mai frecvente, se depărtează, iar se apropie, repetă jocul, până ce încep să se lovească cozile, apoi trec la mușcăturile cu care se intră în finalul bătăliei. își rup bucăți din aripioare, din coadă și le fac ferfeniță, se mușcă de gură până la sânge, de opercule, dacă pot, de ochi, câteo- dată scoțându-și-i, și de orice parte a corpului ar apuca, afară de înotătoarele mici și transparente, vibrând tot timpul rapid, aproape invizibile sau poate chiar invizibile pentru combatanți. Până la urmă unul începe să cedeze, o ia la fugă, caută să se ascundă pe fundul apei, dă din colț în colț și rămâne istovit jos, gâfâind greu. 505 www.dacoromanica.ro Culoarea sa a devenit palidă, cenușie și ștearsă, strălucirea metalică a dispărut. învingătorul înoată triumfător pe deasupra și se repede la învins ori de câte ori acesta schițează intenția de a ieși la suprafață să respire. Iertare nu există, iar dacă nu intervine omul să-i despartă forțat, învinsul va isprăvi murind sufocat în fundul apei, căci oxigenul de acolo nu e suficient, dacă prin sistemul labirintic nu e luat și direct din aer. Aceasta e în general desfășurarea completă a unui duel“. (M. Beniuc, Psihologia animală). Spadasinii păsărești Uneori, paradele amoroase iau forma bătăioasă a duelurilor. înfruntările cocoșilor sunt bine cunoscute. Așa că ne vom opri la o pasăre vestită pentru ritualul ei combativ. E vorba de fluier gulerat, poreclit de popor bătăuș (Philomachus pugnax), care își duce viața pe marginea bălților, fiind un oaspete cunoscut al Deltei. Masculii posedă, în perioada rutului, în jurul gâtului un guler care se poate ridica și care se formează sub acțiunea hormonului sexual. Smocurile caracteristice de pene diferă în pri- vința coloritului, deosebindu-i în cadrul coloniei. Cu pași mărunți și vioi pornesc spre locul de clocire. Masculii se strâng pe un loc fixat (arena) și iau poziție caracteristică: rămân nemișcați, cu călcâiele mult îndoite, cu capul plecat înainte, cu gulerul ridicat și coada des- fășurată. Apoi începe o luptă aprigă și amuzan- tă. Combatanții își încrucișează floretele subțiri și ascuțite ale ciocului, căutând să se împungă. Fandări și parade se succed cu iuțeala fulgeru- lui. Coleretele zbârlite servesc ca un fel de scut, amortizând loviturile. Câteodată însă o mărgică de sânge colorează gulerul învinsului. d) Parada amoroase și dansurile nupțiale «împerecherea, în lumea animală, pre- supune contact nemijlocit corporal. Iar pentru aceasta este nevoie mai mult decât simplă ma- turație, deoarece multe animale se feresc de orice atingere cu un alt corp viu. E o reacțiune adaptativă care face parte din instinctul de apărare fața de dușmani. A fi atins este adeseori egal cu a fi capturat de un animal de pradă. Femela, elementul cel mai important în repro- ducere, întâi prin faptul că și după fertilizare ea este purtătorul în continuare a oului, al doilea, prin faptul că, de regulă, îngrijește progenitura, este și cea mai amenințată, mai fără apărare în copulație. Pentru ca actul să se producă total, trebuie învinsă tendința ei de a scăpa, iar aceas- ta se face prin persuasiune. „Curtea" ce se face nu este îndeplinirea formelor unui cod al ele- ganței, ci o necesitate biologică.» (Mihai Beniuc: Psihologia animală). Dintre toate grupele zoologice, aceea la care parada amoroasă se manifestă mai activ și e supusă unui ritual mai strict și complex este grupa păsărilor. Teritoriul mai larg pe care îl explorează și primejdiile mult mai numeroase la care sunt expuse motivează uimitoarea bogăție a obiceiurilor de nuntă, sistem de recunoaștere intraspecifică și individuală și în același timp „ritual" de pregătire biologică a reproducerii speciei. Fiecare mișcare, de la simplul gângurit până la pozele bătăioase, declanșează în meca- nismul extrem de fin al organismului femelei reacții hormonale și pune în concordanță ciclul de rut al partenerilor. Paradele amoroase sunt realizate prin diverse posturi „de penaj", cum le numește D. Morris, sau declanșatori vizuali. Din prima categorie fac parte superbele demonstrații ale păunului sau păsării paradisului, cunoscute de oricine. Din cea de-a doua putem aminti origi- nala înfățișare a fragatei mascul în timpul când femela depune oul. Punga faringiană a păsării se umflă ca un balon roșu, vizibil de la distanță, imaginea ei fiind nelipsită din revistele de spe- cialitate. O „logodnă" agitată R. I. Andreew, omitolog american care a studiat obiceiurile nupțiale ale presurii-aurii 506 www.dacoromanica.ro (Emberiza citrinella), a scos în relief câteva par- ticularități ale unui cod de intercomunicare ges- tuală prin paradă amoroasă. Astfel, în faza inițială, femelele fac „curte" masculilor, care sunt foarte colorați și buni cân- tăreți, însă femelele au un comportament agre- siv față de masculi. încetul cu încetul, o femelă începe să facă vizite mai frecvente unui mascul, iar perechea începe să se hrănească în comun și să se instaleze pe o creangă. Cei doi încep, de asemenea, să adune material pentru un cuib. în cursul acestei perioade de „logodnă", masculul execută numeroase „urmăriri sexuale" necesare pentru maturarea ovarelor femelei. în cele din urmă, femela îl atrage pe mascul la cuib. Acolo începe să emită sunete caracteristice, adoptând o anumită postură, cu ciocul lăsat în jos și cu aripile întinse și vibrânde. între timp, masculul execută deplasări de foarte scurtă durată, cu penele de pe corp zburlite, cu picioarele cur- bate, cu penele cozii lăsate în jos și cu aripile agitate și târâte pe sol. Acest comportament seamănă cu un zbor de distragere, prin care un animal de pradă e îndepărtat de cuib. Dacă femela îl solicită, adoptând o postură caracteris- tică și emițând o chemare specială, masculul o montează. Penele și apa servesc la curtare Nu mai puțin interesant e ritualul de nuntă al unei specii fără teritoriu, studiat de K. Lorenz și Uli Weidmann. E vorba de rața sălbatică, comună și în Deltă (Anas plathyrhynchos), la care complimentul de „logodnă" se desfășoară în grup, membrii perechilor pornesc împreună în căutare de loc de cuibărire și de acuplare. Haina de nuntă a masculului este purtată tot timpul anului, cu excepția sfârșitului verii. For- marea de perechi se desfășoară din octombrie până în aprilie. O manifestare caracteristică speciei constă în simularea curățirii penelor cu ciocul: ciocul e vârât sub aripa ușor ridicată și tras de-a lungul marginii inferioare a aripii pen- tru a se produce un zgomot vibrator caracteris- tic. Această operație e precedată uneori de îngurgitare de apă. Atât băutul apei, cât și curățarea penelor au o funcție precisă: trans- miterea de semnale femelelor. Chioșcul înflorit al dragostei Poate cea mai originală paradă amoroasă o întâlnim la tukanbokan sau pasărea-grădinar (Amblyornis), care trăiește în pădurile Arfak din Papua-Noua Guinee. Perechile de Amblyornis, un fel de Paul și Virginia din lumea ornitolo- gică, își clădesc chioșcuri, în jurul cărora ame- najează parcuri în miniatură, unde vor avea loc dansurile nupțiale. Perioada de activitate „horti- colă" coincide cu perioada de maturație sexuală la femele. „Ritualul" grădinăresc este deosebit de interesant: „Perechea își alege un luminiș neted, în mijlocul căruia se înalță un copăcel nu mai înalt de un metru și jumătate. în jurul acestui arboraș, care servește drept stâlp de susținere, păsările aștern o pătură de mușchi, pe care o bătătoresc cu picioarele și coada. Pentru acoperiș se servesc de ramurile unor plante epifite. Un capăt al coardelor este înfipt cu ciocul în pământ. Din zbor, păsările prind capetele opuse și apoi le îmbină să formeze o boltă cu înălțimea de 0,50 m și cu lungimea cam de 1 m. Având suficientă umezeală, coardele își păstrează multă vreme prospețimea. Constructorii au avut bineînțeles grijă să lase o deschizătură prin care să poată intra și ieși în voie. în fața intrării, păsările amenajează o peluză verde, formată din mușchi culeși cu grijă și curățați de pietricele, bulgări de pământ și chiar de orice buruiană care le-ar strica netezimea. Pe acest covor mătăsos, ele presară fructe violete de Garcinia și flori de orhidee, pe care le culeg din pădure și le împrospătează îndată ce s-au ofilit". (Tudor Opriș: „Artizanii naturii"). 4. Dansuri ritualice în comportamentul unor animale de pe diferite trepte ale scării zoologice se înscriu 507 www.dacoromanica.ro anumite dansuri ritualice, deosebit de com- plexe, prilejuite sau de nevoia de comunicare pe cale simbolic-coregrafică a unei informații (la albine) sau de perioada împerecherii, când dan- sul devine un ritual codificat care preludiază obligatoriu acest act vital. De unde se trage tarantela și arta saltimbancilor? Doi dintre păianjeni, datorită unor originale ritualuri nupțiale, și-au câștigat o binemeritată reputație. întâi e vorba de uriașa tarentula (Lycosa gulosa), din regiunea mediteraneană. Masculul lovește frunzele uscate atât cu palpii, cât și cu vârful abdomenului, producând sunete cu o frecvență cuprinsă între 2-5 KHz, reluate de toți masculii care se găsesc în apropiere. Numele tarentula dat acestor păianjeni în sudul Italiei a fost împrumutat și unui vestit dans po- pular local (tarantela), care prin ritmul viu și convulsia mișcărilor evocă mișcările acestui arahnid. Nu mai puțin cunoscut este și păian- jenul-saltimbanc (Salticus scenicus) pentru cali- tățile sale coregrafice. Primăvara, el dansează câte o jumătate de oră fără pauză! Salticizii au picioarele din față lungi și groase. Cu aceste picioare, pe care le ridică în aer - câte unul sau ambele odată -, răsfirându-le lateral, întinzân- du-le înainte, bătând din ele ca din aripi, legănându-le sau dând din ele în tactul dansului, prezintă partenerei lor cele mai incredibile fi- guri de gimnastică de înviorare. Micuțul Attulus preferă figurile de balet clasic. Sprijinindu-se pe trei perechi de picioare posterioare, el își ridică spre cer pe cele anterioare și, legănându-le grațios dintr-o parte în alta, face sărituri laterale la dreapta. Apoi înmărmurește pentru o clipă, îndoind un picior într-o parte, și sare la stânga, având grijă să-și fluture tot timpul „mâinile" în față cu cochetărie. Premiul Nobel pentru... un dans de insectă Poate nici o altă cercetare privind viața in- sectelor n-a stârnit de la Fabre încoace atâta vâlvă ca studiul limbajului gestual la albine, efectuat ani îndelungați de marele biolog Karl von Frisch, încununat cu Premiul Nobel. Albinele depun un efort colectiv pentru strângerea hranei și umplerea fagurilor; este o operație care cere în permanență nu numai o bună coordonare a acțiunii, dar și o informație corectă asupra sursei de aprovizionare. Von Frisch a stabilit că albinele domestice (Apis mellifica) execută două feluri de dans: o „rondă", deci un dans circular, și un dans în formă de 8, reprezentând parcă semnul mate- matic al infinitului, pe verticală, înăuntrul stupului și pe orizontală, deci pe prispa stupului, la lumina soarelui. Dansul în „rondă" este efectuat atunci când sursa de hrană se găsește mai aproape de 100 m de stup. El presupune o deplasare în direcția acelor unui ceasornic, urmată - fără pauză - de a doua în sens invers. Aceste deplasări alterna- tive durează aproximativ o jumătate de minut. Dansul circular conține un mesaj întreit: exis- tența unei surse îndestulătoare de hrană (când sursa e săracă, albina nu dansează); distanța sur- sei de stup e mică (dacă e mare, atunci albinele folosesc alt sistem de dans); conținutul în zahăr al hranei (când e sporit, dansul e amplu și vioi; când e scăzut, dansul e strâns și lent). Dansul albinei-mesager este molipsitor și albinele din apropiere încep să țopăie după ea, căutând cu antenele întinse să țină contactul cu abdomenul dansatoarei. Fiecare mișcare a aces- tei „învârtite" amețitoare este urmată de cele- lalte albine, ca o coadă de cometă, timp de 5 - 50 de secunde, până când inițiatoarea dansului se oprește brusc. După „captarea informației", albinele o pornesc spre sursa indicată. Ajunse în stup, ele transmit prin același dans circular informația și altor albine, și așa mai departe, până când toată suflarea albinelor lucrătoare se pune în mișcare. Pe măsură ce sursa de nectar și de polen se epuizează, dansul albinelor scade în 508 www.dacoromanica.ro intensitate, până la oprirea lui. El e reluat atunci gând un mesager anunță descoperirea unei noi surse de aprovizionare. Când distanța de sursă depășește 100 m, locul dansului în horă sau în „rondă" îl ia dansul în formă de 8. Albina efectuează mișcări semicirculare reunite pe linia diametrului corespunzător: o deplasare în semicerc spre stânga, în direcția opusă acelor de ceasornic, apoi un traseu mai mult sau mai puțin rectiliniu, urmată de a doua deplasare în semicerc în direcția acelor de ceas spre dreapta. Ciclul se încheie prin parcurgerea încă o dată a liniei de separare a celor două jumătăți de cerc. La fiecare deplasare în linia dreaptă de-a lungul diametrului, abdomenul insectei care execută dansul vibrează puternic. Acest ansamblu complex de secvențe comu- nică cu precizie informații cu privire la distanța sursei față de stup, la cantitatea și conținutul în zahăr al hranei, precum și direcția pe care albinele trebuie s-o urmeze. Distanța dintre stup și sursa de hrană neindi- cată de dansurile în „rondă", care sunt folosite doar pentru distanțe mici, este aici comunicată prin două sisteme de informații: a) numărul de cicluri (deci de opt-uri) exe- cutate în unitatea de timp. Ele sunt invers pro- porționale cu distanța. Cu cât distanța e mai ma- re, dansul e mai lent, deci numărul de rotiri e mai redus. Dacă la 100 m se înregistrează circa 35 - 40, la 1 km scad la aproximativ 7 - 8, la 2 km la 5, iar la 10 km se reduc la 1 - 2 rotiri pe minut. b) durata emisiunii sonore pe timpul par- curgerii traseului în linie dreaptă între cele două semicercuri, timp în care abdomenul vibrează. Durata emisiunii, ca și numărul de oscilații pe unitatea de timp sunt direct pro- porționale cu distanța de la sursă la stup. Cantitatea de hrană și conținutul în zahăr sunt indicate asemănător dansului în cerc. Există în plus o proporționalitate între conținu- tul de zahăr și frecvența oscilațiilor abdominale. Cât privește indicarea direcției, aceasta relevă posibilități senzoriale remarcabile la aceste insecte. Albinele își execută dansul pe faguri așezați în plan vertical. Informația trebuie să fie integrată astfel încât să poată fi utilizată pentru orientarea zborului lor în plan orizontal. Or, așa cum au arătat minuțioasele cercetări experimentale ale cercetătorilor germani, ori- entarea medianei opt-ului variază în funcție de poziția soarelui. După Karl von Frisch, direcția este dată de unghiul pe care diametrul ce separă cele două semicercuri îl face cu o perpendicu- lară corespunzătoare centrului de gravitație. Valoarea acestui unghi este practic egală cu va- loarea unghiului pe care albina trebuie să-l mențină între axul zborului și poziția soarelui, percepută prin direcția luminii polarizate: în 1966, Marckl a arătat că albina tinde în perma- nență să-și orienteze axa lungă a corpului per- pendicular pe direcția câmpului gravitațional, care este percepută prin intermediul unor peri gravireceptori. «Limbajul albinelor - scrie M. Beniuc în Psihologia animală - nu e un produs istorico- social, ci unul filogenetic. Albinele n-au istorie, nici tradiție și fiecare din ele, într-un stadiu dat al dezvoltării sale, plecând în cercetare poate „explica" la întoarcere ce a descoperit și poate mobiliza pe tovarășele ei să-i urmeze „indicați- ile" fără ca s-o fi învățat cineva. Chiar dacă își modifică comportamentul zi de zi, după dans, după mișcarea aparentă a soarelui pe cer, după specificul sursei de hrană (nectar al diferitelor specii de plante, sau apă îndulcită și parfumată cu esențe de flori, pusă în farfurii de experimentator), tiparul general al comportamentului se menține, ceea ce ne dovedește că, la albine, ne găsim în fața unui instinct care a atins cele mai înalte cote ale per- fecțiunii». Dansul jeturilor de apă Deși aparent greoi și placizi, tritonii (Triton) și rudele lor bune, salamandrele (Salamandra), care populează de preferință apele mai reci și umbroase ale regiunilor montane, folosesc în perioada împerecherii un ritual nupțial în care culoarea joacă rol de stimul vizual iar gestul, semnificații de limbaj tactil. 509 www.dacoromanica.ro în perioada rutului, partea dorsală a mascu- lului este marmorată în culori închise, iar pielea părții ventrale capătă o frapantă culoare galbenă cu pete negre, declanșator sexual dar și desen de avertizare pentru dușmani, animalul fiind mai expus la atacuri în acea perioadă. Și femelele au cozi împodobite de fiecare parte cu o dungă argintie, iar degetele galbene ale membrelor prezintă inele negre. Pielea femelei secretă fe- romoni atractanți, ceea ce declanșează la mascul un joc ritual, numit jocul Jeturilor de apă“. Desfacându-și ca un evantai creasta irizată, masculul se apropie cu mișcări lente și elegante de femelă. Brusc, face o săritură și se oprește în fața ei, împroșcând-o cu mici și ritmice șuvoaie de apă pe care le aruncă înainte cu ajutorul izbi- turilor de coadă. La fel procedează și sa- lamandrele când se întorc primăvara de pe uscat în râu, după o absență îndelungată. Ritualul războinic al crotalilor Șerpii sunt reptilele cu cea mai bogată acti- vitate de comunicare, deși viața lor se des- fășoară izolat, fără prea multă zarvă, princi- palele manifestări notorii semnalizându-se în fața unui pericol sau în perioadele împerecherii. Oamenii de știință, studiind viața unor specii de șerpi, au reținut câteva comportamente cu valoare de comunicare. Astfel, deosebit de spec- taculos este duelul șerpilor-cu-clopoței din Texas (Crotalus atrox) atunci când își dispută un teritoriu. Duelul este mai degrabă un dans războinic ritualizat. Cei doi potrivnici se apropie cu capetele mult înălțate, și le clatină unul sub nasul celuilalt, se îndepărtează, se rotesc la dreapta, se îndepărtează, se rotesc la dreapta apoi la stânga. Din nou se apropie unul de altul, se târăsc împreună, repetând concomitent aceleași mișcări, dându-și impresia că fiecare dintre șerpi reprezintă imaginea celuilalt, reflectată într-o oglindă. Primul act al ritualului se prelungește timp de cinci minute. în tot acest timp, nici unul din combatanți nu încearcă să se arunce asupra dușmanului. După o scurtă întrerupere, cei doi rivali se apropie din nou unul de altul cu capetele ridicate la o înălțime de 1,5 m. Ei își împletesc râturile flexibile, se târăsc alături, legănându-se lin, se despart și se apropie pru- dent. în dansul lor se menține un anume ritm specific. După ce au obosit, șerpii se odihnesc culcându-se unul peste celălalt. Finalul duelului este totdeauna același. Șer- pii își încolăcesc brusc „gâturile". O clipă de încordare a puterilor și unul dintre ei zboară în nisip. Cel mai tare dintre luptători își ține câtva timp potrivnicul trântit la pământ pe spate, apoi se îndepărtează cu capul ridicat, plin de mân- drie. între timp combatantul care a pierdut lupta se retrage smerit, cedând domeniul în favoarea învingătorului. Mexicanii iubesc aceste spectacole răz- boinice și chiar organizează întreceri între cro- tali, așa cum sud-americanii regizează faimoa- sele lupte de cocoși. Nu mai puțin violente, stârnind uriașe vârte- juri de apă, sunt și luptele ritualice dintre cro- codilii masculi. Cocorii balerini Dintre vertebrate, păsările sunt cei mai mari „dansatori". Poate cel mai expresiv dans ritualizat din lu- mea păsărilor îl execută cocorul-cu-gât-negru (Grus nigricollis), care cuibărește în câmpiile mlăștinoase din insulele japoneze, iar în Rusia în ținuturile ussuriene și în unele locuri de-a lungul fluviului Amur. E o pasăre rară, decretată monument al naturii. în Japonia s-au mai păs- trat, de pildă, doar 200 de „tancio" - cum numesc japonezii această pasăre. Cocorii sunt albi ca zăpada, cu gâtul negru, cu vârful aripilor negre și cu o căciulită roșie pe cap. Imaginea lor se întâlnește adesea în delicatele picturi pe mătase ale artizanilor niponi. Dansurile lor extraordinare, efectuate cu preferință în lunile ianuarie, februarie și martie, au fost descrise de zoologul american Stewart Keith, cel mai bun cunoscător al vieții lor. 510 www.dacoromanica.ro Cocorii „tancio" dansează în perechi, dar și împreună cu tot cârdul. Când dansează în cuplu, unul din parteneri începe să se încline: își întinde gâtul spre partener, arcuindu-și-1 ușor în jos. în această ati- tudine senzuală, capul și gâtul cocorilor se leagănă ușor sus-jos, sus-jos. După aceea, pasărea bate din aripi și se învârtește în jur în pași de dans. La fiecare răsucire, ritmul se accelerează. Acum cele două păsări, cu capetele alipite, sar în sus, bătând din aripi în timpul sări- turii, piciorul stâng — care este ținut ceva mai sus decât dreptul - este azvârlit energic în aer. La apogeul săriturii - care atinge uneori doi metri păsările își desfac aripile și dau impre- sia, timp de o secundă, că plutesc în aer. Uneori, efectuând o săritură neobișnuit de înaltă, cocorii executa un „zbor dansant": unul lângă altul, ei planează în jos lin și grațios, aterizând la circa patruzeci de metri de locul de unde și-au luat zborul. De obicei, după ce aterizează, încetează dansul, se scutură și își continuă foarte preocu- pați vânătoarea de broaște. Dansurile cocorilor „tancio" mai cuprind trei feluri de „figuri" coregrafice: a) în timp ce dansează, apucă cu ciocurile diferite obiecte mărunte de pe sol - pietricele, fire de iarbă uscată, grăunțe și chiar bucățele de hârtie și le aruncă în aer; b) dansatorul sare cu spatele întors către par- tener, desfacându-și aripile cât mai larg. Așa de- vine foarte vizibilă bordura neagră de pe aripi care formează un splendid contrast cu penajul alb al păsării; c) uneori, păsările încremenesc una în fața celeilalte, cu gâturile întinse în sus și ciocurile strânse la piept ca niște cai încordați. Așa își scot în evidență căciulițele roșii de pe creștet. Ele își țin aripile ușor ridicate în sus. Apoi își ridică și capul, astfel încât ciocurile lor se înalță spre cer, scoțând țipete pătrunzătoare. Dansul în cârd nu-i mai puțin expresiv. Dacă o pasăre își invită partenerul la bal făcând semne cu capul, alți cocori „tancio", care până atunci vânau pașnic prin baltă, fac cerc în jurul lor și încep să sără și ei. Se pare că asupra coco- rilor dansul are o acțiune tot atât de contagioasă cum are râsul asupra noastră. Stewart Keith a demonstrat experimental că arta dansului nu se învață ci este înnăscută la cocori. Un pui de cocor „tancio" ținut singur în captivitate știa, la numai cinci zile după ce a ieșit din ou, să exe- cute toate figurile și piruetele dansului stră- moșesc. 5. Dansuri galante Alături de măscărici, duelgii, dansatori, pasările numără și o seamă de curtenitori, care nu vin niciodată cu „mâna goală" la iubitele lor. Graiul ofrandelor Ornitologii și etologii semnalează câteva specii păsărești, unde bărbătușii obișnuiesc să ofere partenerelor lor mici „ofrande" cu care deschid paradele nupțiale. Astfel, la cormorani masculul oferă femelei un fir de iarbă sau o pietricică colorată, simboli- zând materialul de construcție al viitorului cuib. Cucul din California {Genococcyx califomi- anus) ține în cioc o șopârlă în timp ce efectuează actul acuplării, după care îi oferă prada partenerei. De asemenea, masculul unei păsări palmipede, rândunica {Stema hirundo), atunci când are intenția să cucerească o femelă prinde un peștișor pe care îl oferă acesteia. Femela va ține peștele în cioc, fără să-l mănânce, în care timp va avea loc acuplarea. Tinbergen a definit un astfel de comporta- ment, ciudat, ca „ritual de potolire simbolică", act de calmare a femelelor, care permite mascu- lului să se apropie de parteneră cu cele mai mari șanse de succes. Limbajul dominanței și supunerii în interiorul unei colectivității de păsări și mamifere se dezvoltă sisteme permanente de dominanță și subordonare, cu ajutorul cărora sunt reglate și chiar prevenite conflictele, asi- 511 www.dacoromanica.ro gurându-se astfel ordinea, echilibrul și deci supraviețuirea grupului zoologic. Aceste relații se stabilesc cu ajutorul unor gesturi standard, înțelese și acceptate de întreaga colectivitate. Găinile au făcut începutul cercetărilor... Observând că în curțile de orătănii unele găini își stabilesc superioritatea asupra altora prin ciugulituri, adică lovituri bruște de cioc cu care le gonesc de la hrană, fără să protesteze, etologul norvegian T. Schjelderup-Ebbe a numit aceste semnale - într-o faimoasă lucrare despre păsări apărută în 1922 - peck-orders (adică ierarhie stabilită prin ciugulituri), termen valabil la păsări, dar care cu timpul s-a extins și la mamifere. Inițial s-a crezut ca dominanța este câștigată în urma unei „bătălii" când cel mai tare domină învinsul. Pe parcurs s-a constatat că relațiile de dominanță-supunere sunt mult mai complexe, acceptându-se în ultimă instanță ideea că prin dominanță se înțelege orice fel de prioritate în cadnil unui grup. Existența unor peck-orders este însoțită de aspectul standard de amenințare și supunere. Dacă unui grup de găini care s-au găsit împre- ună de mai bine de două săptămâni (timp minim necesar pentru stabilirea ierarhiei în cadrul colectivității) li se aruncă boabe, un gest de amenințare și chiar lovire cu ciocul din partea unui individ dominant provoacă retragerea, tot- deauna fără ripostă, a indivizilor subordonați. Ierarhia la lupi și câini Ceremonialul de încăierare al lupilor, studi- at de etologul elvețian R. Schenkel este semni- ficativ pentru modul cum un peck-order poate determina relația intraspecifică. Individul domi- nant stă rigid pe picioare, cu coada ridicată și fremătând cu pănil zbârlit și cu dinții rânjiți, mârâind amenințător. Lupul mai slab se ghe- muiește tăcut, cu coada și cu urechile lăsate. Aceste posturi pot fi observate și la câinii domestici, rude, de altfel, cu lupii. Mușcăturile sunt rare, iar atunci când se produc, ele sunt provocate de animalul care are superioritate. In schimb încercările și simulacrele de mușcături sunt frecvente. Pentru a înfrâna agresiunea individului dominant, individul slab adoptă posturile de supunere. Lorenz consemnează una din aces- tea: „Animalul întoarce capul într-o parte, oferind învingătorului gâtul său și, deci, jugu- lara. învingătorul execută «în gol» gestul aducă- tor de moarte, adică cu botul închis, fără să muște". Familia cerbului Cerbul (Cervus elaphus) prezintă o ierarhi- zare numai în perioada de reproducere, când dominante sunt femelele, nu masculii. O femelă mai vârstnică are rangul cel mai înalt, fiind conducătorul grupului și hotărând calea pe care o va urma turma. Masculii la cervide, după cercetările efectuate de zoologii H. Bruhin și H. Hediger la grădina zoologică din Basel, se împart în trei categorii: alfa, beta și gama, după lungimea coamelor, semnale vizuale care joacă un rol hotărâtor în menținerea relațiilor sociale, devenind simboluri ale ierarhizării. Pierderea uneia din cele două coame de către un individ din categoria alfa poate fi urmată imediat de atacarea acestuia de către un individ din catego- ria beta. Și maimuțele respectă ierarhia... în sânul colectivităților de maimuțe există un sistem de ranguri destul de bine diferențiat: există un mascul dominant și masculi subordo- nați. La fel și în grupul femelelor se instaurează o anumită „ierarhie". La unele specii de maimuțe, conducătorul, adică masculul domi- nant, nu e nici cel mai bătrân și nici cel mai înțelept, ci cel mai arțăgos și agresiv. Conducă- torii intervin în gâlceve și în certuri, despart pe 512 www.dacoromanica.ro cei încăierați, folosesc un cod destul de expresiv de gesturi pentru a indica acțiunile colectivității. Femelele dominante mușcă și îmbrâncesc pe cele subordonate având prioritate la rut; uneori, când intră în rut, o femelă de rang inferior obține temporar un rang superior. De masculul dominant se pot apropia doar femelele domi- nante, care înaintează însă de-a-ndărătelea, dovedindu-și astfel supunerea. Acestea însă pot goni prin lovituri de labă și prin salturi de amenințare pe masculii de ordin inferior care nu iau parte la „deciziile** colectivităților, ci reacționează doar la comenzile generale ce privesc dispersarea, adunarea și apărarea colec- tivității. „Sistemele de ranguri - precizează Barnett - se sprijină pe două elemente. Primul element îl formează un sistem de semnale, precum și aptitudinea de a reacționa la asemenea semnale. Semnalele trebuie produse în mod activ și ele declanșează reacția corespunzătoare. Cel de al doilea element fundamental ține de «învățare»; rangul depinde de recunoașterea indivizilor, care la rândul ei, are la baza experiența înfrân- gerii într-un conflict oarecare.“ 4. LIMBAJUL TACTIL Codul semnalelor de contact Semnalele de contact se încadrează într-un cod „tactil** prezent în actul comunicării. în cele mai multe cazuri semnalul de contact este un complement al celui chimic și o componentă a limbajului gestual. Contactul dintre două ființe de cele mai multe ori poate avea loc ca efect al unui atractant chimic sau poate să intre în struc- tura unui ritual nupțial. în unele cazuri, cum ar fi la furnici, lăcuste sau la peștele ghindrin, el poate declanșa și monitoriza un comportament social sau sexual. Contacte de tipul: atingerilor, frecărilor, izbirilor, ungerii, adulmecării bazată pe excitații tactile își au importanța lor în transmiterea unor mesaje cărora nu totdeauna cercetătorii au reușit să le dea o interpretare corectă sau completă. „Parola antenelor încrucișate” Este expresivul titlul al unei lucrări de popu- larizare închinată vieții furnicilor, scrisă în 1958 de biologul rus I. Halifman. Tema centrală a acestei pasionante cărți o reprezintă încercarea de a descifra multiplele și misterioasele semnale pe care furnicile și le transmit prin intermediul izbirii antenelor. După cele mai noi cercetări antenele sunt în același timp „radio-receptori“, semnalizatori vizuali, conductori tactili și emițători de fe- romoni. Ele au la îndemână un cod complex for- mat din semnale vizuale (mișcarea de tipul sem- nalelor „Morse**), care se înscriu în sistemul limbajului gestual, semnale chimice de natură feromonică și semnale tactile, realizate prin contact direct. Limbajul antenelor s-a dezvoltat în mod spe- cial la insectele sociale (furnici, termite), și la insectele gregare (lăcuste). La furnici, în cazul trofalaxiei (schimbul de hrană de la gură la gură) receptorul solicită activ cu antenele regiunea mandibulară a donatorului, iar în cazul „recrutării** se adaugă și mișcări de balans. în cazul mirmecofiliei, între furnici și simfili se instituie încă de la intrarea în furnicar o adevărată conversație a antenelor al cărei cod ar avea probabil în limbaj omenesc o semnificație „negustorească**. La receptarea feromonilor de alarmă sau de atac antenele furnicilor execută mișcări caracte- ristice de incitare sau de reculare care servesc drept „cod“ semenelor ce le precedă, stimulân- du-le pornirea prădătoare sau inhibându-le atacul. Tot antenele servesc la mersul în tandem al procesiunii furnicilor pornite în expediții prădă- toare sau în descoperirea unei surse de hrană, așa cum a remarcat J. Wilson într-un studiu închinat în 1959 expedițiilor efectuate de furni- cile din specia Cardiocondyla venestuta. Migrația lăcustelor Studiul lăcustelor migratoare a dus la desco- perirea fenomenului de grup, unul din cele mai 513 www.dacoromanica.ro ciudate fenomene din lumea vie. încă de acum 60 de ani, biologul rus P. Uvarov a demonstrat că nu există de fapt o specie de lăcustă migra- toare. în anumite condiții de mediu, Locusta dani- ca, ortopter solitar, începe să se înmulțească abundent și după câteva generații se transformă în Locusta migratoria, flagel temut mai ales în țările calde. Așadar, traiul laolaltă poate provo- ca modificări morfologice, fiziologice și comportamentale. în clipa când vatra nu mai e încăpătoare, lăcustele își pornesc înspăimântă- toarea bejenie pedestră și aeriană, lăsând în urma lor pustietate. Cercetările întreprinse în deceniile 6 și 7 ale veacului trecut de numeroase institute interesate în combaterea acestui flagel agricol au ajuns la concluzia că feromonii sunt aceia care declanșează modificări hormonale, ducând printre altele la producerea melaninei, pigment a cărui prezență indică transformarea speciei Locusta danica în Locusta migratoria. S-a constatat însă un fapt uluitor. Prin secționarea antenelor se întârzie sau se îm- piedică apariția modificărilor. Ce rol ar fi putut juca antenele? Cercetătorul algerian M. Hazzi a remarcat în 1976 frecventa încrucișare a antenelor în perioada înmulțirii excesive a larvelor de lăcuste în cadrul unei vetre. Excitația tactilă cod prin care specia își exercită instinc- tul de conservare în clipa când s-a ivit o suprapopulare - produce declanșarea mecanis- melor chimice care elaborează feromoni. Aceș- tia favorizează actul migrației prin care specia se dispersează în spațiu pentru căutarea hranei. Un mascul „dur“ Limbajul partenerului de gen feminin, care însoțește ritualul de nuntă, ar putea fi judecat la prima vedere ca manifestare de violență. Nimic mai fals. Să lăsăm mai bine faptele să vorbeas- că. Prin apele dulci europene, deci și prin țara noastră, își duce viața, printre plantele acvatice, ghidrinul (Gasterosteus aculeatus), un peștișor de 8-10 cm, prevăzut cu trei spini pe spate. în perioada de împerechere, masculul cai ită veșminte de nuntă strălucitoare: ochii devin de un albastru strălucitor, spinarea din brună se face verzuie, iar pântecul roșu. în același timp el se manifestă foarte agresiv, apărându-și într-un mod caracteristic teritoriul: își zburlește spinii, cască gura și când postura războinică nu convinge rivalul, ghidrinul se lasă vertical în jos ca și când ar vrea să bage capul în nisip și ar zice: „aici e locul meu pentru cuib“. După ce-și scobește singur în nisip un cuib, tapisându-1 cu alge și întărindu-1 cu o secrețiune cleioasă a rinichiului, peștele, frumos împodo- bit, așteaptă partenera, pândind-o să intre între hotarele vetrei sale. Comportarea lui e aparent agresivă față de femelă. Doar cea deplin maturată sexual îl ur- mează în zig-zag până la cuib, fiind îmboldită cu coada și spinii când șovăie sau schimbă direcția. în cuib intră mai întâi masculul cu capul, întorcându-și pântecul roșu. Apoi femela e invitată cu o lovitură puternică de coadă să pătrundă înăuntru. Masculul o apasă repetat cu un tremur de coadă, până ce aceasta se lasă în jos, semn că a început depunerea ouălor. Acest joc se petrece pe rând cu mai multe femele până când cuibul se umple cu icre. Acest comportament nupțial cu violențe tac- tile își găsește o explicație în faptul ca Gasterosteus este unul dm peștii la care mas- culii își cresc și îngrijesc puii, iar femelele, lip- site de instinctul matern, sunt obligate prin „constrângeri11 să asigure perpetuarea speciei. De ce cocoșul face... pe cocoșul? Aceeași violență a contactelor pare a carac- teriza acuplarea găinii. Cocoșul se învârte pe lângă găină, o izbește din stânga și din dreapta cu aripile, apoi, mon- tând-o, o fixează pe lături cu pintenii și o prinde cu ciocul de creastă. Toate aceste „manevre11 tactile, aparent violente, au un rost bine definit: să aducă femela în cea mai potrivită poziție de montă pentru a asigura eficiența deplină a co- pulației. 514 www.dacoromanica.ro 5. LIMBAJUL LUMINOS Bioluminiscența, mijloc de comunicare Limbajul luminos, cunoscut în știință sub numele de bioluminiscența, este folosit de o ca- tegorie destul de largă de animale (insecte, viermi, cefalopode, crustacei, pești), producă- toare de lumină vie. La producția intracelulară de lumină, Raphael Dubois a arătat că participă o substanță — luciferină — asupra căreia acționează o diastază: luciferaza, care în prezența oxigenului emite lumină. La animale, lumina poate fi produsă fie indi- rect, prin fotobacterii simbionte sau parazite pe organismele a 143 de genuri, fie pe cale directă, la 153 genuri, prin reacții specifice de natură intracelulară (lumină proprie). O etapă decisivă în studiul fenomenelor care produc lumina vie a fost deschisă în 1961 de biochimiștii americani W. Elory și H. Seliger de la Universitatea „J. Hopkins" din Baltimore. Ei au descoperit compoziția chimică a lucife- rinei și au reușit să o producă sintetic. Analiza hiciferazei a prezentat mai multe dificultăți. Ea este o enzimă, deci o macromoleculă de albu- mină cu o formulă foarte complicată. Reacțiile de bază ale formării bioluminiscenței sunt sim- ple. încărcată cu molecule de energie A.T.P., luciferaza este în măsură, în calitate de cataliza- tor, să smulgă moleculei de luciferină doi atomi de hidrogen și să-i înlocuiască printr-un atom de oxigen. în timpul acestei reacții se produce emi- siunea luminoasă. Factorul care declanșează „aprinderea" luminii este o substanță de excitare, acetilcolina, care se formează la extremitatea conductului nervos în clipa când în mod reflex acesta primește o anumită infor- mație din mediul înconjurător. Biochimiștii americani au putut proba un fapt uimitor: numărul de fotoni reflectați este exact același cu numărul de molecule de luciferină oxidate. Aceasta corespunde cu un randament de 100° o. Bioluminiscența are multiple funcții în viața animalelor ce o folosesc. în multe cazuri (în special al licuricilor și peștilor abisali), ea este, în mod cert, un mijloc de comunicare între indi- vizii aceleiași specii. Printre alte caractere de diferențiere intraspecifică necesară recunoaș- terii și apropierii indivizilor din aceeași specie se numără particularitățile aparatelor luminoase de semnalizare și uneori, chiar codul luminos emis cu ajutorul acestora, cod care a început să fie elucidat de cercetători. Creveta luminoasă După cum se știe, foarte multe ființe abisale, de la protozoare până la pești, sunt înzestrate cu bioluminiscența care le folosește în cele mai diferite scopuri. Dintre crustaceele adâncurilor, cele mai frecvente sunt crevetele, în bună parte fosfores- cente. Unele folosesc lumina proprie ca să se apere. De pildă, crevetele din familia Acanthophyrae, când sunt atacate, eliberează din „sacul de muniții" o adevărată ploaie de scântei care învăluie dușmanul într-un nor orbitor de lumină ce-1 năucește. în alte cazuri însă, bioluminiscența constitu- ie un cod de comunicare. Astfel, la creveta Sergetes prehensilis, cercetătorul japonez H. Terro a remarcat un apel sexual caracteris- tic: aprinderea simultană pentru 1 2 secunde a mai mult de 150 de puncte luminoase. Ase- menea unui val de reclame luminoase, noaptea, într-un mare oraș, strălucitoarele desene verzui- gălbui ale crevetei alunecă rapid de la cap la coadă, indicând partenerului începutul și locul nunții. Fotolimbajul insectelor Pe uscat, reclamele luminoase animale sunt un patent și un mijloc de comunicare în exclusivitate al insectelor. Bioluminiscența insectelor nu joacă un rol nici în agresiune, nici în apărare. Ea reprezintă doar un mijloc de iden- tificare a indivizilor aceleiași specii și, în același timp, în perioada reproducerii, baza materială a unui semnal codificat, se pare cu multă exacti- tate, de natură. 515 www.dacoromanica.ro La licurici (Lamphyris noctiluca), atât de cunoscuți în Lumea Veche, masculii și femelele luminează la fel de bine. întrucât însă femela este apteră și deci mai greu de reperat printre ierburile înalte, natura a găsit o „soluție" pentru corectarea acestui neajuns. Cu cât femela e mai slab dezvoltată, cu atât e mai puțin mobilă și neajutorată, cu atât mai puternic luminează feli- narul ei. Aprinderea lanternelor se face după un anumit „cod". Masculul zboară în aer cu organele fotogene aprinse: femela, apteră, la vederea acestor semnale, își întoarce abdomenul în sus și răspunde printr-un anumit semnal luminos. Ca urmare a acestei „înțele- geri", masculul coboară în zboruri circulare lungi exact în locul unde se găsește femela și are loc fecundația. Elaterida mexicană, Pyrophorus noctilucus, prezintă două puncte foarte străluci- toare și e vizibilă noaptea de la mare distanță, pentru a nu fi confundată cu alte specii. Spre deosebire de licuricii europeni, care strălucesc continuu și duc o viață singuratică, scarabeii lucitori întâlniți prin pădurile Munților Albaștri din Jamaica (Protinus pallens), ca și rudele lor, Colophotia, din sud-estul Asiei, se strâng noaptea în uriașe colonii în perioada reproducerii și-și aprind simultan „becurile" din două în două secunde, transformând copacul ales într-un feeric pom de iarnă. Această stranie „Sărbătoare a lampioanclor" - cum c numită prin părțile locului - este rezultatul unui efort colectiv al speciei de a atrage masculii și femelele și de pe distanțe mari (1-2 km) la săr- bătoarea nunții. O rudă bună a acestora, Photinus pyralis, frecvent în sudul Statelor Unite ale Americii, a constituit obiectul unor interesante experiențe efectuate de profesorul american F. Buck, în anul 1962. El a stabilit că masculul acestei specii trimite la un interval de 5,7 secunde un semnal luminos cu durată de șase sutimi de secundă. în acest timp, femelele, care stau ascunse în iarbă, răspund exact după 2,1 secunde de la semnalul luminos al masculului, printr-un semnal caracteristic. Pornind de la aceste date, Buck a folosit o lanternă de bu- zunar, executând o „chemare" luminoasă, în momentul apropierii unui mascul. Aprinzând lanterna cu o zecime de secundă mai devreme sau mai târziu scarabeul nu a acordat nici o atenție. Când însă semnalul a fost lansat exact la 2,1 secunde, atunci insecta a aterizat cu promptitudine pe mâna experimentatorului. Acest cod foarte perfecționat ajută masculul să-și descopere fără greș partenera de aceeași specie, înlăturând, în acest fel, eroarea de a coborî lângă o femelă din altă specie, care emite și ea un semnal luminos. Un țânțar ingenios Celebritatea grotei Waitomo, situată la 200 mile nord de Wellington, în țara maorilor, este adusă de larvele luminoase de țânțari. E vorba de chiromonidul Bolitophyla luminosa care își depune ouăle pe tavanele și pereții peșterilor din Noua Zeelandă. Coborând prin labirintul întortocheat, dăltu- it de apele scurse pe sub muntele de calcar și ajungând la frumosul lac subteran, turiștii rămân uimiți de feericul decor ce li se deschide în fața ochilor: deasupra capetelor se boltește parcă un cer înstelat, format din numeroase galaxii și constelații strălucitoare. Pentru un cunoscător al astronomiei nu-i greu să identifice în miriadele de steluțe însăși harta cerului aus- tral în luna octombrie. Aceste „stele" nu sunt decât larvele alburii de Bolitophyla, al căror capăt posterior e încon- jurat de o aureolă albastră-verzuie, produsă de două „bețișoare" ascunse sub piele și amplifi- cată de un mic „reflector" situat dedesubtul lor. Ce atrag aceste larve în grota Waitomo? în apele calde ale lacului subteran se dezvoltă mii de insecte diferite. Tinerele insecte, terminân- du-și aripile, zboară în sus către ceea ce li se pare că este cerul înstelat. Acest cer nu este decât o capcană ingenioasă a larvelor țânțarului, care țes căsuțe mătăsoase în formă de tubușoare din care atârnă în jos fire lipicioase, lungi de circa un metru și jumătate, de care imprudenții se prind ca pe niște hârtii de muște atârnate de tavan. Se spune, dar ipoteza e greu de crezut, că 516 www.dacoromanica.ro larvele țânțarului se aranjează pe tavan special, deși instinctiv, sub forma unui desen ce copiază poziția constelațiilor de pe cerul neozeelandez în luna octombrie, când aici e primăvară și când majoritatea insectelor se înmulțesc. Se mai spune că ele procedează în felul acesta pentru a induce mai ușor în eroare victimele. Oricum, principalul rol al luminii emise de steluțele vii este ademenirea prăzii. Dar emisi- unea are și o funcție de semnalizare: femela adultă mai strălucește timp de două zile după ce a ieșit din învelișurile nimfale. Acest răstimp este suficient ca masculul să o găsească, zburând în direcția semnalului. El nu produce lumină. Felinarele lui se sting cu două zile înainte de ieșirea țânțarilor din crisalidă. Semnalele pacheboturilor abisale Zeci de neamuri de pești străbat întunericul absolut al abisurilor cu farurile „aprinse**. De multe ori bioluminiscență servește ca o momeală pentru vânarea prăzii. în alte cazuri însă bioluminiscență este un mijloc de comunicare între indivizii aceleiași specii. Printre alte caractere de diferențiere interspecifice, se numără particularitățile aparatelor luminoase de semnalizare și, uneori, chiar și „codul** luminos emis cu ajutorul aces- tora. Biologul american William Beebe care, în 1930, în apropiere de Bermude, a coborât aproape 1.000 m în străfundul oceanului, ne-a dat prima descriere a acestei permanente feerii submarine: „Apa neagră ca smoala era plină de pe la 700 m adâncime de scântei, vârtejuri lumi- noase și reflectoare mereu aprinse. Nenumărate culori compuneau desene care se înnoiau fără încetare. Fiecare «desen» își are semnificația în această împărăție a întunericului - continuă W. Beebe - și locuitorii acestui tărâm straniu sunt familiarizați cu acest «cod» la fel cum un căpi- tan de vapor recunoaște în noapte după lumini poziția cargourilor, bărcilor cu motor, remor- cherelor etc. care se apropie. Peștii marilor adâncimi își deosebesc prietenii de dușmani după desenele colorate și luminoase care carac- terizează animalele fosforescente**. Unii dragoni-de-mare — Melanostomiatidae - seamănă în mod izbitor cu pacheboturile luminate. La Batysphera intacta pe „linia de plutire**, lungă de 1 m, se înșiruie 20 de ochi de culoare albastră. De aripioarele ventrale atârnă două „catarge** cu câte două lumini: cea de sus, roșie, cea de jos, albastră. La peștii secure (Agryroplectus), plachetele luminoase reprezintă un desen halucinant care aduce cu falca unui cap de mort. Bathysidus pentagramus, numit peștele- stea-cu-cinci-raze are un desen colorat uluitor: pe margini „aleargă** cinci benzi luminoase din care una străbate orizontal toată lungimea peștelui. Fiecare bandă se compune dintr-o salbă de lumini de un galben palid, fiecare bănuț fiind la rândul său înconjurat cu un colier de pietre prețioase de un purpuriu strălucitor. Cercetătorii adâncurilor marine au identifi- cat circa 150 de pești luminoși, fiecare cu desenul specific. în 1959, biologul englez H.W. Lissman a susținut și demonstrat că scânteierile farurilor reprezintă pentru peștii abisurilor un mijloc de a se face înțeleși. Un cod de semnale caracteristi- ce, analog aceluia întrebuințat pentru faruri, vine să se adauge la așezarea și la culoaiea specifică a farurilor luminoase pentru a ușura comunicarea în mediul submarin. Creaturile tenebrelor - pretinde Lissman - ar folosi acest fel de alfabet Morse luminos, acest sistem de „semnalizare** cu focurile - folosite și de om în vechime - pentru a-și chema perechea, pentru a avertiza rivalii și chiar pentru a-și transmite unele „mesaje**, necunoscute încă. Astfel, bărbătușul și femela se recunosc du- pă strălucirea farurilor lor, după cum păsările după penaj. Unul din cei mai răspândiți pești- lantemă din Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, Myctophum punctatum, are un sistem diferențiat de semnalizare pentru sexe. în afara salbei de lumini albastre de pe linia mediană a corpului și a celor 3-5 plăci luminoase sub pedunculul cozii, elemente comune pentru ambele sexe, masculii au în plus 1 - 5 puncte 517 www.dacoromanica.ro fosforescente deasupra plăcilor luminoase care se aprind în perioada acuplării. 6. LIMBAJUL ELECTRIC O categorie ciudată de animale Peștii dețin monopolul unui limbaj original, descifrat doar în ultimii 50 de ani. E vorba de „codul" electroșocurilor, folosit de circa 200 de specii de pești electrici cunoscute până în prezent. Peștele-torpilă (Torpedo marmorată) din Marea Mediterană dezvoltă un potențial electric de 70 - 80 de volți, iar țiparul electric {Electrophorus electricus) din fluviul Amazoa- nelor poate să producă o descărcare electrică de peste 600 de volți, capabilă să trântească un cal și să producă grave suferințe unui om. De altminteri, acești pești erau cunoscuți din Antichitate. Grecii și romanii au descris cu lux de amănunte torpila, a cărei formă seamănă cu un contrabas prevăzut cu o coadă. Plafon, Cicero, Aristotel vorbesc de acest pește în operele lor. Galenus, celebrul medic roman, îl recomanda chiar în tratamentul gutei și reuma- tismului, iar medicii musulmani din Evul Mediu pentru vindecarea epilepsiei. Un peștișor din apele Nilului, Mormynis, ale cărui falei se alun- gesc, formând un fel de trompă, a fost divinizat de egipteni, și pe drept cuvânt. Se orientează cu atâta precizie în mâl, încât, practic, nu poate fi prins în plasă. în plus, el capturează, cu o rară măiestrie, larvele ascunse în nămol. Primul savant care a încercat pe propria lui piele tăria „bateriei electrice" a peștilor a fost geograful și naturalistul german Alexander von Humbold, în cursul călătoriei sale din anul 1800, în pampasul argentinian, când, punând piciorul pe un țipar electric, scos la țărmul unei ape, a simțit dureros efectele electroșocului. Centrala biolectrică De unde provine aceasta importantă sursă biolectrică, o adevărata butelie de Leyda vie? Doi savanți, unul american, Harry Grunfest, și altul german, Franz Peter Mohres, au descoperit prin anii 1960-1961 în pielea acestor pești organele electrice. Acestea sunt foarte mari, greutatea lor constituind 1/4- 1/3 din greutatea peștelui; la ți- par, acestea ating 4/5 din lungimea sa, iar la somn acoperă întregul corp. Organul constă dintr-un număr uriaș de plăci, adunate în baterii. Toate plăcile din baterii ca și bateriile sunt legate în paralel. în acest fel, corpul peștelui devine o ade- vărată centrală electrică. Datorită faptului că la țipar plăcuțele sunt grupate câte 5.000 - 10.000 în coloane unite succesiv, tensiunea poate atinge 600 de volți. Torpilele au în fiecare coloană plăci puține, cel mult 1.000, dar, în schimb, au aproxi- mativ 200 de coloane legate în paralel. Așa se explică de ce la acest pește tensiunea curentului este mică (50 - 60 volți), în schimb intensitatea acestuia este apreciabilă (50 - 60 amperi). Peștii electrici au și organe electroreceptoa- re, localizate la cele mai multe specii pe linia lor laterală, iar la torpilă și pisica-de-mare în ampulele lui Lorenzini. Centrala electrică generează 300 de descăr- cări pe secundă, creând în jurul peștilor un câmp magnetic foarte slab. El a fost ingenios pus în evidență în 1958 de H.W. Lissman care, așezând un puternic magnet în formă de pot- coavă deasupra capului unui Gymnarchus niloti- cus, peștele a rămas înțepenit, mișcându-se doar în sensul deplasării magnetului de către experi- mentator. Acest câmp electric care însoțește zi și noapte animalul (organismul lui emite neîncetat descărcări electrice slabe) are o formă constantă. Cercetările de ultimă oră au dovedit că impul- surile nu au doar rolul de a „șoca" prada, facând-o mai ușor de capturat ori de a servi ca radar sub- acvatic (orientarea precisă în apele mâloase cu foarte slabă vizibilitate), ci constituie un original cod de comunicare, un fel de limbaj electropul- satil expresiv și, se pare, extrem de precis. Codul electroșocurilor Pentru peștii înzestrați cu organe electrice, „comunicarea" electrică, purtătoare de infor- 518 www.dacoromanica.ro mâții foarte exacte, este cea mai tipică mani- festare de comportament. Profesorul Franz Peter Mohresde la Universitatea din Tubingen, semnala trei tipuri de comunicare prin impulsuri electrice: a) Informare colectivă. Frecventă la peștii care trăiesc în bancuri, ea constă în impulsuri electrice menite să coordoneze manevrele gru- pului. Zeci și sute de pești simultan, ca la o comandă, își schimbă direcția de mișcare. Se pare că indivizii „dominanți", așa-zișii „lideri" ai grupului, emit semnale electrice care, găsind în apa marină un bun conducător electric, ajung la organele electroreceptoare ale semenilor, re- glate, probabil, ca la un anumit grad de intensi- tate sau frecvență a impulsului să declanșeze o anumită amplitudine și direcție a mișcării. b) Apel sexual. La masculii singuratici se constată, în perioada acuplării, o modificare a intensității descărcării electrice și o anumită modulație a undei de transmisie. Acest semnal electric atrage femelele singuratice, aflate în raza de acțiune a electrolocatorului. c) Delimitarea teritoriului. Se poate vorbi de un perimetru delimitat cu ajutorul impulsurilor electrice de o intensitate specifică. Acest sistem de comunicare este absolut necesar, ținând seama că peștii electrici vânează noaptea, în medii mâloase cu vizibilitate nulă, putându-și deregla reciproc electrolocatoarele dacă s-ar apropia prea mult unii de alții. în cazul că s-a produs o încălcare a teritoriului, putem asista la conflicte originale. Dacă un individ din aceeași specie pătrunde într-un district ocupat, începe să emită descărcări electrice în teritoriul străin. Proprietarul, recepționând impulsurile, iese în întâmpinarea invadatorului. Se încinge o bătălie crâncenă cu „salve" de descărcări electrice, care niciodată nu sunt mortale (nu depășesc 2 - 30 de volți). De cele mai multe ori, electroșocurile de „amenințare" ale proprietarului descurajează pe intrus. 7. LIMBAJUL IMITATIV Viclenie sau plăcere? Imitarea vocii unui animal de către alt ani- mal poate fi un act spontan, un simplu joc sonor mimant, poate fi o „viclenie", un mod de a păcăli victimele ca în cazul prădalnicelor coțofene sau rezultatul unui dresaj, unei acțiuni de învățare aplicată metodic de către om unor specii din preajma sa ori în vederea realizării unor zoospectacole, cum ar fi cele de circ. Imi- tatorii spontani sunt prin excelență păsările. Sunt supuși de către om unui dresaj special, menit să imite vocea umană, unele păsări cum ar fi papagalii și corbii ori mamifere ca delfinii și unele maimuțe superioare. Cel mai îndemânatic imitator al păsărilor în 1967, F. Tretzel trăgea concluzia în urma unor îndelungate cercetări că imitarea spontană presupune transpunerea de moment în registrul vocal propriu la un nivel mai scăzut și într-un ritm mai rapid a vocii altui animal. Papagalii, ciorile și gaițele sunt buni imitatori ai semenilor lor. Dar toți acești „măscărici" pălesc în fața unui maestru neîntrecut al artei de a-și preface „vocea". Naturalistul olandez Gould, care colinda acum aproape două veacuri pădurile din sud- estul continentului australian era intrigat de un mister greu de explicat. Pe oriunde mergea au- zea în jurul lui voci uimitor de diverse: uneori răsuna un râs omenesc, apoi se înălța strigătul unei bufnițe, urmat de cârâitul papagalului și de gunguritul porumbelului. Autorul acestor performanțe sonore nu se arăta cu nici un preț. Dar într-o zi răbdarea lui a fost răsplătită. Lângă o tufa de ferigi din mijlocul cărora răsărea un cuib a zărit o pasăre cunoscută, de mărimea unui fazan. Și, fără voia lui, a asistat la concer- tul dat de acest virtuoz al imitației. La început pasărea a scos un strigăt, care îi era propriu, apoi, rând pe rând, și-a desfășurat tot repertoriul care l-a uimit și intrigat pe Gould. Vestitul natu- 519 www.dacoromanica.ro ralist avu și alt prilej să se minuneze. Crezân- du-se în siguranță, pasărea a început să se înfoaie ca un păun, desfacându-și coada, care seamănă perfect cu o liră. Penele laterale sunt lungi, mai groase, îndoite în formă de „S“ și co- lorate în culorile curcubeului. Cele două, din mijloc, sunt înguste și lungi. Celelalte, aseme- nea unor ramuri de pin, au firele fine și mult dis- tanțate, din această pricină i s-a dat numele de pasărea-liră (Menura superba). Naturaliștii care i-au urmat lui Gould au constatat că pasărea putea să imite orice sunet emis de oameni și animale. Ba și zgomotul fierăstrăului, ciocanului, trompetei, dangătul clopotului ori al motorului de automobil. Și tot- deauna perfect... Imitatorii păsărești ai omului începând chiar din Antichitate, o bogată lite- ratura relatează cazuri senzaționale de păsări care imită perfect nu numai cuvinte dar și fraze auzite în starea de captivitate. Acestea sunt „repertoriate“ în anumite circumstanțe (apariția unui om, surescitare, menținerea păsării într-o stare de singurătate prin plecarea stăpânului etc.). Aceste achiziții care se pot îmbogăți pe tot pai cui sul vârstei unei păsări captive, nu se inte- grează însă în sistemul propriu de emisiune sonoră. După ce-și consumă „repertoriul**, păsă- rile imitatoare comunică între ele în limbajul speciei, fără nici o interpolare imitativă. Cert e că păsările au o uluitoare capacitate de a reproduce vorbirea umană și de a declanșa mesajul articulat sub acțiunea unor stimuli și împrejurări. O. Koehler relatează că avea un papagal care, atunci când un vizitator era pe punctul de a pleca, obișnuia să-i spună cu timbru de bas și ton de condescendență: „Eh, apoi la revedere!** Dacă vizitatorul se îndrepta spre ușă fără să dea nici un semn despre intențiile sale, papagalul se ridica brusc și spunea ironic: „Eh! apoi la reve- dere!“ Comportamentul păsării era dictat de comportamentul stăpânului față de oaspeții care plecau spunându-i „la revedere** sau uitând să-i spună acest lucru. In lungile sale călătorii geografice de la începutul veacului al XlX-lea, Alexander von Humboldt a dat în grotele de pe fluviul Orinoco de urnele cu oseminte ale unui trib de piei-roșii, aturii, stins de multă vreme. Local- nicii spuneau că ar exista pe acolo un papagal care rostea cuvinte și fraze dintr-o limbă necunoscută lor. Era pesemne limba aturilor. Humboldt a descoperit papagalul care supraviețuise dispariției cu 120- 150 de ani în urmă a acestei civilizații amerindiene. în 1910, O. Heinroth în Beitrage zur Biologie, nainentlich Etnologie und Psychologie det Anatiden povestește că papa- galii albi cu creastă (Kakadu) din Malaysia își spun între ei „Kakatao**, în timp ce își curăță unul altuia penele, pe când aceeași specie care trăiește în Australia nu folosește acest cuvânt de dezmierdare - semn că acel cuvânt era învățat din regiune. Marele etolog K. Lorenz relatează în cartea sa Ubertierisches und menschliches Verhalten (1965) că avea un papagal alb cu o creastă care de câte ori zărea homarul striga zburând speri- at: „Vine homarul!** Probabil, suindu-se vreo- dată pe acoperiș, homarul a apărut lângă vreun coș ca sperietoare întunecoasă, în dreptul geamului unde se găsea papagalul. Tocmai atunci o femeie a anunțat sosirea homarului. Spaima a servit ca un fel de „liant** pentru a fixa mai puternic în „memoria** papagalului această expresie. Tot Lorenz vorbește despre unul din corbii săi care, crescut de pui, îl însoțea pe stăpân peste tot, zburând aproape de el și pro- nunțându-și numele „Roah“ ori de câte ori era neglijat de acesta. Tatăl marelui naturalist A. Brehm avea, de asemenea, un corb domesticit care imita perfect vocea stăpânului și îl recu- noștea după mers. ’ în sfârșit, ca să încheiem șirul prea lung al acestor exemple vom aminti că un locuitor din orașul maghiar Pecs a dresat între 1960 - 1964 un papagal, reușind să-l învețe 100 de cuvinte și chiar 27 forme gramaticale (sintagme). Papa- galul minune își spune numele, pronunțând ade- 520 www.dacoromanica.ro sea fără greșeală propoziții formate din câteva cuvinte. Delfinii vorbesc omenește? în 1938, W. Frohn, un cunoscut zoolog american, a efectuat la Marineland, aproape de Miami, primele studii științifice asupra „vor- birii" delfinilor. Aceste studii au atras atenția unor oameni de știință și astfel a început, mai ales după 1950, organizarea de delfinarii în numeroase grădini zoologice și stațiuni experi- mentale din lume. Ceva mai târziu, în 1961, lucrarea cercetă- torului american G Lilly, Omul și delfinul, pre- cum și filmul turnat de Ivan Tors, autorul a numeroase povestiri despre animale, au furnizat date interesante cu privire la inteligența delfi- nilor și la posibilitățile lor de comunicare pe cale sonoră. La cea de a 72-a reuniune a Societății de acustică din S.U.A., G. Lilly a afirmat că delfinii emit grupuri de impulsuri sonore care au unele caractere asemănătoare celor ale vocii umane, un aparat fonator comparabil cu cel uman. La Colocviul asupra sistemelor-sonar, ținut în 1966 la Frascatti în Italia, profesorul ameri- can W. Batteau de la Tuffts University a comu- nicat rezultate experimentale spectaculoase. Datele obținute de către W. Batteau arătau că delfinul (Tursiops truncatus) poate imita numeroase semnale acustice, precum și vocea omului. Demonstrația a fost făcută utilizându-se semnalul acustic rezultat din transformarea unor foneme articulate de cercetător prin intermediul unei serii de filtre și modulatoare. Prin caracte- risticile sale de frecvență și intensitate, semnalul se încadra în limitele obișnuite ale emisiunilor sonore ale delfinilor. Rezultatele acestor cerce- tări au arătat că delfinul mai poate să emită co- rect semnale corespunzătoare unor fenomene simple și să le memorizeze. Pentru a obține o comunicare „umană" a delfinului, dresorul repetă de mai multe ori un cuvânt până când animalul îl reține. La scurt timp se pronunță un alt cuvânt și procesul de „memorare" continuă până la formarea unui „vocabular" care poate număra 20 30 de cuvinte. Pentru ca delfinul să rețină mai ușor cuvân- tul, dresorul îi arată obiectul în timpul cât pro- nunță cuvântul. Astfel, la pronunțarea cuvântu- lui „cerc" se arată un cerc. Pe baza reflexelor condiționate, delfinul a făcut asociație între cu- vântul „cerc" și inelul de lemn sau de metal ce i se arăta. La fel, delfinul a învățat și numele altor corpuri sau obiecte cu care venea în contact. S-a constatat, cu ajutorul unor aparate speciale, că deosebirea sunetelor produse de delfin și cele ale omului constă în aceea că delfinul le pro- nunță cu o frecvență mai înaltă cam de două ori și jumătate. „De aceea, la derularea unei înre- gistrări făcute după «vocea» delfinului, pentru a avea o redare cât mai apropiată de vocea dre- sorului s-a dat drumul la bandă cu o viteză de două ori și jumătate mai mică decât se făcuse în- registrarea, adică cu cât fusese mai mare frecvența sunetelor delfinului. Rezultatul a fost că «vocea» delfinului semăna foarte bine cu cea a dresorului." M. Guțu: Delfinii). Maimuțele dezamăgesc S-au făcut încercări de a se vedea dacă maimuțele superioare nu s-ar umaniza până la a folosi inclusiv limbajul omenesc. La începutul deceniului al patrulea al secolu- lui al XX-lea, soții Kellog au studiat dezvoltarea paralelă a copilului și a unui pui de cimpanzeu, numit Gua, crescuți în condiții identice. Obser- vațiile au fost consemnate într-o lucrare celebră la vremea ei The Ape and the Child. A existat un paralelism până la un punct, maimuța chiar pro- gresând mai repede decât copilul. Dar s-a ivit un moment crucial, când copilul i-a luat-o accelerat înainte, și acesta a coincis cu rapida formare a limbajului, de la trei ani în sus mai ales. De aici încolo, maimuța n-a mai putut ține pasul, nici nu și-a putut însuși acest instrument de comunicare atât de specific uman. Cercetări de anatomie comparată au scos în evidență că dificultatea 521 www.dacoromanica.ro maimuțelor de a scoate sunete articulate se datorește în primul rând poziției laringelui, așezat foarte aproape de vălul palatin. Spre deosebire de primate, la om laringele are o poziție mai pro- fundă, ceea ce face ca baza limbii să poată efec- tua o anumită mișcare de basculare în cavitatea astfel delimitată, iar vălul palatin să se deplaseze înapoi și în sus. Aceste particularități ar explica posibilitățile de modulare fină a vocii umane. Doi cercetători americani, soții K.J. Hayes și C. Hayes, au organizat în 1951, o experiență unică până atunci, menită să demonstreze că un pui de cimpanzeu poate învăța limba engleză. Este vorba de vestita Viki, vedeta televiziunii, popularizată de presa timpului și de nenumărate lucrări de specialitate. După mai bine de 6 ani de muncă, maimuța se prezenta ca un copil de un an, a cărui zestre lexicală nu depășește câte- va cuvinte. Intr-adevăr, cu multă trudă, Viki a reușit să-și însușească patru cuvinte pe care le pronunță cu greutate și într-un fel aproximativ („papă“, „marnă", „ceașcă", „sus"). Ceva mai norocoase au fost încercările cu caracter psiholingvistic făcute în 1966 de cercetătorii R.A. Gardner și B.T. Gardner de la Universitatea din Nevada. Dat fiind eșecul înregistrat de soții Hayes în încercarea de a opera o comunicare prin limbaj vocal și luând în considerare repertoriul bogat în gesturi de care dispun cimpanzeii, cercetarea a fost organizată în mod diferit, recurgându-se la o metodă de achiziție a unui limbaj gestual, utilizată în numeroase școli pentru copiii surzi din S.U.A. - A.S.L - American Sing Language. Se știe că atât puiul de om cât și cel de mai- muță, atunci când încearcă să se exprime prin cuvinte sau gesturi, își imită spontan părinții, începându-și educația lingvistică la vârsta de 12 luni, micul cimpanzeu Washoe a reușit să-și însușească în curs de 4 ani un vocabular de 132 de semne, fiecare semn corespunzând unui cuvânt sau unei categorii de cuvinte prin inter- mediul cărora el comunica cu experimentatorii. Primele semne se limitau la simple cereri, dar mai târziu cimpanzeul a reușit să potri- vească „cuvintele" între ele pentru a compune fraze. După patru ani el dobândise uzajul pro- numelui „eu" și „voi" pe care le încorpora în fraze scurte: „dă-mi cheia pentru a deschide" sau „scuzați-mă, eu ascult câinele". Cercetările au arătat că puiul de cimpanzeu e apt să realizeze combinații de două până la cinci semne. Au fost înregistrate, astfel, 294 de combinații. Ne putem da seama că limbajul lui Washoe a depășit parțial faza instinctuală. La formarea lui a contribuit, în mare măsură, dresajul. Poate de aceea cunoscutul lingvist și antropolog ame- rican Charles Hackett a spus: „Este vorba de cea mai importantă contribuție de antropologie care a fost adusă vreodată". Varianta celor doi Gardner a fost urmată de aceea a cercetătorului D. Premack care, în 1971, scoate o carte de senzație „Limbaj la cim- panzei". Concluziile autorului confirmă exis- tența unui sistem lingvistic, care implică acțiuni de transfer și simbolizare. Performanțele reali- zate de Sarah, pensionara lui preferată, îndrep- tățesc afirmația că simbolizarea este o com- ponentă a sistemului de învățare și că ea poate fi întâlnită și pe o treaptă preumană, la primate ca și la alte grupe de animale unde se evidențiază capacitatea de a învăța. Manifestările comportamentale ale cim- panzeilor presupun, fără îndoială, capacitatea de abstractizare pe care intervenția omului o sti- mulează și o pune în evidență. Pe drept cuvânt H. Heidiger în „Zur Sprache der Tiere" (1970) scria: „Omul catalizează comportamentul animalelor trezind și dezvoltând unele posibilități latente ale acestora". „Totuși, aceste achiziții verbale - notează cu justețe poetul-etolog Mihai Beniuc - nu servesc animalelor decât în relațiile cu oamenii de la care le-au învățat. Sunt elemente de comu- nicare ontogenetică, care nu numai că nu aparțin zestrei ereditare, dar nici nu devin intraspeci- fice, ci interspecifice". La ce ne-ar servi să cunoaștem graiul ani- malelor? Nici vânătoarea, nici agricultura n-ar fi progresat, dacă omul n-ar fi făcut eforturi să 522 www.dacoromanica.ro înțeleagă semnificațiile graiului și comporta- mentului animalelor ce-1 interesau direct. Imitarea vocii animalului - pasăre sau mamifer - pentru a-1 atrage mai ușor în capcană, folosind vocea umană, fie strigătele altui animal, fie instrumente de suflat ale căror timbru și tonali- tate se apropie de particularitățile sonore ale vocii animalului (frunză, solz de pește, fluier de pământ sau de lemn, oase găurite etc.) a marcat primul pas pe drumul etologiei moderne, întrucât reproducerea exactă a comunicării interindividuale presupunea observarea atentă a animalului și cunoașterea modului său de viață. Progresele biologiei, psihologiei și ale mecanicii fine în secolul al XlX-lea au con- tribuit la o mai corectă interceptare a comporta- mentului animalelor și la realizarea unor dis- pozitive acustice perfecționate pentru imitarea semnalelor emise de diverse specii. Abia în deceniul al șaselea al veacului trecut când magnetofonul, mijloc rapid, comod și efi- cient de înregistrare a sunetelor s-a generalizat, a putut lua naștere o știință nouă, bioacustica. Bioacustica este un capitol al etologiei con- sacrat studiului „vocii" dar și auzului ani- malelor, deci intercomunicării pe cale acustică. Delimitarea acestui domeniu de cercetări și afir- marea lui ca știință de sine stătătoare a fost rea- lizată în 1956, cu ocazia primului Congres de bioacustică ținut în Pennsylvania (SUA). Numeroase sectoare de activitate, domenii de mare pondere în economia generală a statelor, beneficiază de progresele înregistrate de astfel de cercetări științifice. Indiferent de domeniu, bioacustica aduce ca element nou, aplicativ, reproducerea unor sem- nale biologice caracteristice. Unele din ele au rol să îndepărteze ani- malele. Sunt așa-numiții repelenți, semnale de avertizare și alarmă care resping și dispersează indivizii care le recepționează. Altele, dim- potrivă, au rolul să atragă și să dirijeze un număr mare de indivizi dintr-o specie spre locuri mai puțin periclitate de prezența lor. Aceste semnale - de obicei apeluri sexuale - poartă numele de atractanfi. Prima aplicare a acestei tehnici bioacustice - azi generalizată - a avut loc în 1958 în Franța. Semnalele de avertizare emise de grauri și înregistrate pe bandă de magnetofon au fost difuzate în locurile unde înnoptau stolurile. Procedeul a dat rezultate pozitive în multe țări. „In Rusia, de pildă, unde recolta de struguri este compromisă în unii ani în proporție de 20 — 25%, scrie V.D. Ilicev în Lecții de bioacustică (1971), s-a trecut la combaterea păsărilor inva- datoare prin metode de bioacustică." Succesele obținute în viticultură au încurajat aplicarea noii științe în numeroase ramuri economice. Agricultura a fost una din primele beneficia- re. Se știe câte griji le pricinuiesc stuparilor roiurile care părăsesc stupii de albine. în anul 1959 s-a realizat un dispozitiv-spion menit să asculte discuțiile dintre albine și să le transmită sub o formă de avertizare. El a fost astfel con- struit încât abia începea să răsune bâzâitul roiu- lui gata de pornire și releul dispozitivului înce- pea să acționeze o sonerie de alarmă în casa apicultorului. în agricultură, uriașe pagube sunt aduse de insecte (mai ales de lăcuste) și de unele specii de păsări granivore și frugivore (în special de grauri). Gonirea lăcustelor din vetrele lor în clipa formării roiurilor prin stridulații de avertizare sau prin stimuli acustici artificiali a dat rezultate spectaculoase. Aceleași rezultate s-au obținut în regiunile bântuite de țânțari. în zonele paludice din SUA, Italia, Franța sunt plasate dispozitive care imită perfect bâzâitul de alarmă al țânțari- lor, amplificându-1 considerabil. La receptarea acestui semnal, țânțarii își dispersează roiurile și fac cale întoarsă. Vrăbiile sunt gonite în Franța, Italia, Spania, Grecia, Anglia de pe anumite terenuri cu aju- torul unor repelenți acustici lansați de un emiță- tor montat pe mici vehicule cu șenile. Rezultate promițătoare s-au înregistrat în sectorul cinegetic unde s-au obținut randamente superioare prin intervenții menite să asigure atragerea vânatului ca și în domeniul piscicul- turii, în aplicarea unor metode eficace de popu- lare cu anumite specii a unor cursuri de apă, ori 523 www.dacoromanica.ro de pescuire cu ajutorul unor emițătoare acustice subacvatice (ecolocatoare atașate la pescadoa- re). Aviația este o beneficiară de prim ordin a progreselor bioacusticii, deoarece ea întâmpină mari dificultăți și suferă pagube considerabile din cauza accidentelor provocate de păsările al căror zbor interferează traiectoria avioanelor. între 1960 - 2000 s-au semnalat pe glob peste 12.000 de accidente suferite de avioanele cu reacție din cauza ciocnirii lor cu unele păsări, îndeosebi la decolare. Apreciindu-se că, în medie, repararea unei avarii provocate de o pasăre costă cam 7.000 de lire sterline, pagubele aduse au atins frumoasa sumă de 84 milioane lire sterline. Insensibile la mijloacele folosite de om pen- tru a le alunga, păsările n-au părăsit aero- droamele și pistele de aterizare decât după aplicarea mijloacelor bioacustice (emiterea unor repelenți meniți să le alunge sau să le cârduiască în afara pistei de aterizare). Acest procedeu bioacustic are imensul avantaj de a fi ecologic și de a contribui la ocrotirea faunei, înlăturând masacrarea a zeci de mii de păsări care tulbură activitatea omului. Progresele obținute până în prezent de etolo- gie, în general, și de zoosemiotică, în special, au produs o reconsiderare a relației om-animal, modificând substanțial atât concepțiile noastre științifico-filozofice, cât și atitudinea noastră etică, ce ne dădea dreptul să ne autointitulăm „ființe alese" și „stăpâni ai naturii". Conceptul „animalul-mașină" lansat de Descartes, care ridica o prăpastie de netrecut între om și animal, a apus definitiv. Fără a atinge granițele conștiinței umane și fără a putea concura cu cel de al doilea „sistem de semnali- zare", animalele totuși demonstrează prezența unor elemente de gândire, în sens de operații de generalizare - abstractizare, dispun de un sistem intraspecific de comunicare, capabil să atingă la unele specii, mai ales sociale, un uimitor grad de perfecțiune. Omul, „ființă cuvântătoare", începe să nu se mai simtă singur într-un univers tăcut și impenetrabil. „Lumea celor care nu cuvântă", despre care a scris cu atâta duioșie Emil Gâr- leanu, nu-și mai justifică numele. Pe măsură ce pătrundem în tainele comportării animalelor, pe măsură ce le descifrăm „tăcerea" aparentă și falsa incapacitate de a intra în comunicare cu natura, ne dăm seama că suntem înconjurați - așa cum frumos spunea La Fontaine - de niște frați mai mici, demni de interesul și stima noas- tră, pe care avem datoria să-i înțelegem, să-i iubim și, atunci când e cazul, să-i ocrotim. 524 www.dacoromanica.ro III OMUL ȘI LUMEA VIE ■ CÂȚIVA VESTIȚI PRODUCĂTORI AI NATURII ■ BIOMODELE PRELUATE DE TEHNICĂ ■ MINUNILE FRIGULUI ȘI BIOTRANSFERULUI ■ REVOLUȚIA INGINERIEI GENETICE ■ AGRESAREA ȘI APĂRAREA NATURII www.dacoromanica.ro 1. CÂȚIVA PRODUCĂTORI UTILI AI NATURII ARGUMENT „Natura este plină de producători — plante și animale — care într-un scop sau altul (hrănire, apărare, răspândirea urmașilor) zămislesc o serie de substanțe utile pentru viața planetei și ade- sea indispensabile omului", scria reputatul botanist român I. Tarnavschi în prefața lucrării mele „ Uimitorii producători ai naturii". Numărul lor este imens și omul a reținut de-a lungul veacurilor doar câteva din produsele lor indispensabile pentru hrană, îmbrăcăminte, adăpost, diferite forme de industrii, de la cele arhaice la cele moderne, pentru vindecarea de boli și chiar pentru podoabe. Plantele au fost o principală sursă de trai, de la aproape invizibilele bacterii care îl ajută la fa- bricarea atâtor produse alimentare (pâine, vin, oțet, bere, murături, brânză), la gramineele ce-i dau hrana de toate zilele, până la copacii al căror lemn le este indispensabil și plantele ce-i oferă leacuri, uleiuri, țesături, cauciuc, vopsele. Fără trunchiurile fosilizate ale copacilor străvechi, oamenii n-ar fi avut căldură, iar trenurile și uzinele, combustibil. Nici animalele n-au lipsit din existența umană. Să amintim sideful cochiliilor, perlelor, colților de elefant, purpura melcului Murex, veninurile vindecătoare, mierea albinelor, borangicul, ouăle, carnea, blana atâtor specii zoologice. Câteva din străvechile și vestitele plante și animale intrate în patrimoniul utilitar al umanității merită să fie pomenite și chiar imortalizate în enciclopedie nu numai pentru marea lor valoare eco- nomică dar și pentru că multe din ele au semnat pasionante pagini de istorie în toate colțurile lumii, legând viața naturii de evoluția și tribulațiile civilizației umane și chiar influențănd-o adesea. A)PLANTELE 1. AMIDON ȘI PROTEINE LA DISCREȚIE Grâul, cea mai veche cereală Aveau dreptate anticii să adauge la străluci- ta constelație a zeilor olimpici o zeitate supremă a ogoarelor, mai mare peste treburile agricole, zeița Demeter-Ceres cea bălană, cu cosițe împletite din spice. Iată cum unui grup foarte important de plante alimentare i s-a dat numele de cereale, în cinstea patroanei lor, Ceres. Toate cerealele au o caracteristică: prin măcinarea fructelor (fără excepție, cariopse) se obține o făină bogată de amidon, gluten și vita- mine, din care se coc turte și pâine. Botaniștii sunt de părere că grâul nu este numai principala cultură pentru pâine, dar este totodată și cea mai veche cereală. Grâul a fost luat în cultură cu multe mii de ani în urmă, fapt atestat de paiele cărămizilor nearse, din care erau construite așezSrile preistorice și din boa- bele carbonizate de timp, descoperite în depozitele contemporane acestora. Astfel s-a găsit alac cultivat (Triticum monococcum) și tenchi cultivat (T. dicoccum) datând din anul 7 000 înainte de era noastră. Prima specie era cultivată în Caucazul de est, Asia Mică, Grecia și Europa Centrală, iar cea de-a doua în India, Asia Centrală, Iran, Gruzia, zona medite- raneană. Se cunosc astăzi în lume circa 20 de soiuri de grâu, cultivat pe aproape 250 milioane de hectare, ceea ce reprezintă cam o cincime din suprafața arabilă a globului. 527 www.dacoromanica.ro Soiurile cele mai cultivate sunt grâul moale (T. aestivum ssp. vulgare) care ocupă 90% din suprafața mondială destinată grâului. Locul doi îl ocupă grâul tare (T. durum), iar celelalte forme se cultivă local pe suprafețe mici, servind mai mult ca material pentru amelio- rarea grâului. Datorită progresului geneticii, amelioratorii au obținut soiuri productive, rezistente la boli, secetă sau la frig, ceea ce a îndepărtat spectrul foamei în multe țări. Este cazul Indiei, unde s-a realizat un grâu pitic, ori Canadei și altor țări cu climă rece, unde s-au obținut, încă de la începutul secolului trecut, datorită lui Charles Saunders, o linie productivă cu o perioadă de vegetație mai scurtă și mai rezistentă la tempe- raturile scăzute. Grâul a fost folosit chiar de la început pen- tru pâine; timp de multe veacuri, pâinea a fost precedată de turte și terciuri. Oamenii zdrobeau boabele adunate și coceau, cu ajutorul unor pietre încinse, turte cunoscute în Orient sub numele de „lavaș". Coca fermentată de faină are o origine tropicală. Roadele faimosului arbore de pâine sunt înzestrate de la natură cu propri- etatea de a fermenta cu ușurință după maturizare. După o asemenea fermentație, miezul lor alb și pufos se transformă în „cocă“. Are loc în mod natural un proces asemănător cu cel al căruia i s-a pus o maia de drojdie pentru a fermenta. Este momentul în care planta respectivă a devenit propriu-zis o plantă pentru pâine. Hrana de bază a celor mai mulți oameni Cereala care hrănește pe cei mai mulți oameni de pe glob este însă orezul (Oryza sali- va). Nu trebuie să ne mire acest lucru, deoarece originea orezului se găsește în țările din sud- estul Asiei (China, India, Pakistan, Birmania, Coreea, Vietnam, Thailanda, Laos, Indonezia etc.), care numără laolaltă mai mult de două miliarde de locuitori. Se spune despre orez că este un produs al musonului. Vânturile con- stante de sud-vest, care bat peste Oceanul Indi- an, aduc pe continentul asiatic uriașe cantități de umiditate. De aceea în țările musonului, perioa- da căldurii de vară coincide sezonului de ploi, ceea ce priește de minune orezului. El a devenit plantă de cultură în China tropicală cu câteva mii de ani în urmă. împăratul chinez Schen Nung (2737 - 2705 î.e.n.) ara, în fiecare an, cu un plug de aur, „câmpul sacru“ al templului „Cerului și Pământului'* și îl semăna cu cinci plante considerate ca sfinte: orez, mei, grâu, orz, soia. Din China, orezul trece în Japonia, India, Java, Persia, Siria, valea Fergana. Originea cuvântului orez este greu de pre- cizat: în sanscrită el e numit „Urâhi“, în Iran - „brazi'*, în greaca veche - „oruza, oruzan**, iar în arabă — „rouz, arous". Europenii vor cunoaște orezul cu prilejul expediției lui Alexandru Macedon în India (327 - 325 î.e.n.). Câteva secole mai târziu, orezul este menționat de naturalistul grec Teofrast pe câmpurile din Tesalia. însă nu grecii, ci arabii vor duce, prin secolul VIII, orezul în Europa, cultivându-1 pe suprafețe mai mari în Spania. Cultura lui în Italia se datorează armatelor lui Carol Quintul, în secolul al XVI-lea, iar în se- colul următor pătrunde și în Balcani, datorită turcilor. Pe continentul african cultura acestei cereale este introdusă în secolul VII, de către arabi, în Egipt, iar în America de Nord este adus de olan- dezi de-abia în 1697. Sacul dăruit guvernatoru- lui statului Virginia, Thomas Smith, n-ar fi avut șansa de a fi pătruns în Lumea Nouă, dacă n-ar fi fost însoțit și de un „transport*' de sclavi, negri specializați în cultura orezului. Peste circa un secol, această cereală ajunge și în America de Sud, la început fiind cultivată în Brazilia. Orezul este foarte pretențios cu solurile; cele mai prielnice locuri de cultură sunt țărmurile fluviilor, mai ales din zona deltelor, unde aluvi- unile depuse de inundații primenesc continuu terenul, constituind un fel de îngrășământ natu- ral. Cultivatorii de orez obișnuiesc să spună că plantei îi place să stea cu picioarele în apă și cu capul la soare. E într-adevăr condiția întâlnită în 528 www.dacoromanica.ro toate regiunile unde cultura orezului prosperă. Și nu trebuie uitat că orezul este cultura agricolă care cere munca cea mai intensă. Două luni pe an, cât durează lucrările agricole, oamenii stau toată ziua vârâți în apă și noroi până la genunchi. Mai mult decât atât, fiecare răsad tre- buie îngrijit individual și tot așa la ridicarea recoltei, fiecare fir se taie sub spic, paiele fiind apoi secerate separat. Pentru a-și semăna câm- pul cu orez, țăranul trebuie să aibă o familie numeroasă. De aceea regiunile cu cele mai mari densități de populație corespund cu zonele de cultură intensă a orezului. R. P. Chineză și India dețin împreună mai mult de jumătate din suprafața și din producția de orez a întregii lumi. în țara noastră orezul a fost introdus relativ recent, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe suprafețe restrânse. Prima dată a fost cultivat de o familie de italieni la Topolia-Banloc (Banat), pe malurile Bârzavei. Abia în 1936 se extinde cultura lui, pentru ca, în prezent, suprafața des- tinată orezului să ajungă la circa 22.000 hectare, cu o producție anuală de 60.000 tone. Vestitul Mondamin Dacă orezul este prin excelență cereala regiunilor foarte calde și foarte umede ale glob- ului, prin răspândirea sa geografică, porumbul (Zea mays) poate fi socotit intermediarul între zona grâului și a orezului. Creșterea treptată a suprafeței culturii de porumb pe glob își are explicația în productivi- tatea sa la hectar, care depășește pe aceea a tuturor cerealelor. Porumbul întrece de peste două ori producția de ovăz, orz, secară și aproape o dată pe cea a grâului la hectar. Se pare că patria porumbului e Mexicul, de unde el s-a răspândit mai întâi în toate ținuturile în care europenii au pus piciorul, după călătoria lui Columb. El a fost una din principalele surse de hrană pentru aztecii din Mexic, mayașii din America Centrală, incașii din Peru și chibhașii din Columbia. Zeița Chicome Couatl, echiva- lentul zeiței romane Ceres, era reprezentată purtând știuleți de porumb în mâini, iar Hiawatha, cea mai frumoasă legendă a triburilor indiene, îl înfățișează sub chipul viteazului Mondamin pe care Hiawatha trebuie să-l învingă, smulgându-i veșmântul galben-verde, precum și podoaba de pe cap, și apoi, acoperindu-i trupul cu pământ. în 1948, la Bat Cave (New Mexico), Herbert Dick descoperă într-un strat gros de gunoaie, la diferite niveluri, știuleți și resturi de porumb. Pe măsură ce săpă- turile mergeau mai în adânc, știuleții deveneau tot mai mici. în fundul gropii, unde carbonul radioactiv indica o vechime de 5.600 ani, știuleții aveau doar 1,8 - 2,5 cm lungime. Șase ani mai târziu în orașul Mexico, în timpul unor săpături efectuate la 70 m adâncime, s-a con- statat prezența polenului fosil de porumb sălbatic, a cărui vârstă a fost estimată la 60.000 de ani. în acea perioadă nu numai că nu exista porumb cultivat, dar oamenii încă nu ajunseseră din Asia în continentul american. Aceasta înseamnă că sălbaticul Mondamin - maisul - creștea din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Mexicului. In Europa porumbul se pare că a fost adus, în 1519, de către conchistadorul spaniol Cortez, deoarece, în 1525, el era cultivat în Spania și Portugalia. în Italia el începe să fie cultivat pe la 1532. Venețienii îl aduc în Orientul Apropiat, de unde revine în Lumea Veche sub numele de „grano turco" (grâu turcesc). Apoi din Europa porumbul trece în Asia (Java în 1496, China în 1570) și apoi în Africa (Guineea) cu ajutorul portughezilor. în țara noastră el pătrunde, în 1625, în Mun- tenia și, în 1673, în Moldova, ca urmare a legă- turilor cu Turcia, iar în Transilvania în timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi (1630 - 1648), probabil din Italia. în Principatele Române, această plantă a fost repede acceptată de agricultori, deoarece condițiile pedoclimatice îi erau favorabile, gustul plăcut, utilizările mai largi, iar Poarta Otomană nu impunea restricții ca la grâu, care era un monopol turcesc. Utilizarea porumbului este variată. La început se folosea mai mult ca aliment la prepararea unor mâncăruri naționale (polenta italiană, tortilla spaniolă, mămăliga 529 www.dacoromanica.ro românească, muceadi gruzină etc). Treptat, el a ajuns o plantă universală, la fel ca și bananierul, de la care orice parte e folosită. Indienii fac din polenul de porumb o supă gustoasă, iar din paniculele fragede ale inflorescenței o salată specială. Boabele sunt folosite întregi, sub formă de crupe (floricele) sau măcinate (mălai). Din ele se prepară fulgii de porumb, amidon, glucoza cristalizată, melasă, alcool, bere, ulei vegetal, înzestrat cu proprietatea de a reduce colesterolul din sânge, ceea ce îl recomandă ca un produs curativ în tratamentul aterosclerozei. De altfel, mătasea de porumb este folosită atât în medicina empirică (populară), ca și în cea ști- ințifică, sub formă de ceaiuri, prafuri, tablete și chiar sub formă de extracte injectabile, cu pro- prietăți coagulante, datorită marii cantități de vitamina K pe care o conține. Porumbul este și o valoroasă plantă de cul- tură furajeră și tehnică. Tulpinile sale, ca și cocenii, se însilozează și constituie un foarte bun nutreț, consumat proaspăt sau conservat. în ultimii ani el este utilizat ca materie primă pen- tru o serie de ramuri tehnice. Amilaza obținută din boabele de porumb s-a dovedit a fi un foarte bun material pentru producția de pelicule fotografice și cinematografice, ori țesături sin- tetice. Soiurile de porumb creat sunt folosite pentru industria maselor plastice, a foliilor sin- tetice, a celofanului. Pănușele sunt folosite pen- tru fabricarea hârtiei, a pălăriilor, a coșurilor etc. în țara noastră porumbul reprezintă cea mai răspândită cultură de cereale, cu productivitate de 20.000 - 30.000 kg boabe la hectar. O expediție științifică a descoperit, acum zece ani, într-o regiune muntoasă din Mexic, Sierra de Mazaltan, o plantă perenă cu însușiri deosebite. E vorba de o varietate de teosint, plantă presupusă a fi strămoșul porumbului. Specia descoperită, numită de oamenii de știință Zea diploperenis, preferă soluri umede și răcoroase, urcând până la altitudini de 4.000 m și rezistând celor mai puternice geruri. Noua specie poate fi încrucișată cu porumbul obișnu- it, rezultând un hibrid cu o robustețe deosebită, care moștenește și perenitatea teosintului, ceea ce ar înlătura costisitoarele lucrări de arat și semănat. Se pare că noul hibrid se va impune la un loc de frunte în agricultura începutului de nou mileniu. Tuberculii miraculoși Tulpini subpământene puternic îngroșate, tuberculii sunt prețioase depozite de substanțe nutritive (mai ales amidon - numit feculă și substanțe proteinice, cunoscute sub numele de gluten) care au intrat în vremuri străvechi în hrana omului. Cel mai celebru tubercul este al cartofului (Solanum tuberosum), solanacee americană a cărei patrie de origine pare a fi mica insulă Chiloe, situată în apropiere de Chile. încă de acum câteva mii de ani, băștinașii descoperind în pământ tubercule pe care le-au numit „papa“ și-au dat seama de valoarea lor nutritivă. Numai că acești „papa“ erau mici, amari și se stricau repede. Dar populațiile indiene au inventat un procedeu simplu și eficace de a conserva tuber- culele, sub forma așa-numitelor „papa-chuno“. Supuse înghețului din timpul nopții, tubercu- lele, ușor dezghețate la căldura din timpul zilei, erau strivite cu tălpile picioarelor și-și pierdeau astfel apa prin evaporare. După repetarea de câ- teva ori a operației, „chuno“ erau spălate cu apă și zvântate definitiv. Produsul obținut era lipsit de gustul amar inițial și se păstra luni în șir. Aici l-a descoperit, probabil, expediția lui Gonzalo Jiminez de Cazada, în 1537. însă, abia peste 28 de ani, mai precis în 1565, a fost adus în Spania, unde „merele de pământ" n-au fost băgate în seamă. Doar botanistul Carol Clusius cultivă câțiva tuberculi în grădinile botanice din Viena și Frankfurt. Sub formă de dar oferit Papei ele au ajuns în Italia, unde vor primi numele de „tartuffi", din cauza asemănării cu trufele, ciuperci subterane de forma cartofului, mult apreciate în Evul Mediu și numite „tartuffoli". Abia în secolul al XVIII-lea cartoful a început să cucerească Europa. Printre apărătorii lui se numără Friedrich Wilhelm I al Prusiei - cunoscut sub numele de regele sergent. După pustiitorul război de 30 de ani, el a proclamat 530 www.dacoromanica.ro cultura cartofilor drept îndatorire obligatorie a germanilor. Apoi, urmașul său, regele Friedrich cel Mare, impune, cu ajutorul soldaților săi, cartoful, înăbușind răscoalele provocate la sate de bigoții care îl declarau „poamă a diavolului" (se produseseră intoxicații, deoarece unii oameni consumaseră, din neștiință, fructele otrăvitoare ale cartofilor.). Foametea din 1769, prelungită în unele țări și în primele decenii ale secolului al XlX-lea, a determinat puternica răspândire a cartofului în Franța, Germania și Imperiul Habsburgic. Ca urmare a acestei calamități, în anul 1771, în Franța s-a organizat un concurs cu tema: „Ce plantă poate asigura în Franța, în timp de foamete, nutriția omului și care este natura sub- stanțelor ei alimentare". Concursul a fost câști- gat de agronomul și farmacistul militar Augustin Parmentier cu cartoful, aliment pe care îl consumase în prizonieratul său în Prusia. Laudele aduse de Parmentier s-au confirmat rapid. Ca dovadă a meritelor ce i se recunoșteau, Ludovic al XVI-lea a primit cu plăcere un buchet de flori de cartofi, iar nobilii, în frunte cu regina, au venit la un strălucit bal al curții împodobiți cu flori de cartofi în păr și la butoniere - relatează cronicarii timpului. între timp „merele de pământ" au cucerit treptat Elveția, Olanda, Irlanda, țară în care s-a impus ca aliment de bază. Rusia a devenit a doua patrie a „tartufelor", după ce, ca și în Germania, agricultorii din gubernia Perm, permeacii, s-au împotrivit acestui „fruct", stigmatizat ca necu- rat. După 1805, toată Europa era convinsă de binefacerile cartofului, care, venit din țări mai calde, se adaptase de minune la zonele tempe- rate mai reci din centrul și nordul vechiului con- tinent. înmulțirea prin semințe era înlocuită prin cea vegetativă, mai potrivită climatului nordic, deoarece asigură lăstarilor atât o hrană de pro- tecție contra frigului, cât și o bogată rezervă nutritivă - tuberculul. Astăzi cartoful nu este numai un aliment important, valoros pentru oameni și animale (din el se prepară zeci și zeci de feluri de mân- care), dar și o apreciată materie primă în indus- trie (amidon, alcool, dextrină, cauciuc sintetic). El poate înlocui grâul, din faina acestei solanacee putând fi preparată pâinea de cartof, adesea consumată în țările nordice. Cât de important a fost cartoful în hrana unor populații dovedește faptul că puternicul atac al manei cartofului din 1845 a determinat emigrarea a 3 milioane de irlandezi, care, în lipsa alimentului de bază, au părăsit insula, cu purcel și cățel, luând calea pribegiei către preri- ile Americii de Nord. în țările calde există mai multe plante care pot înlocui cartoful. Brazilia a dăruit omenirii două valoroase specii alimentare: maniocul și batata. Maniocul (Maniohot utilissima) este un arbust înalt de 1 - 2 m la care o parte din rădă- cini sunt tuberculifere, acumulând amidon. O singură rădăcină îngroșată poate să ajungă până la 15 kg greutate. Numai că tuberculii nu pot fi consumați direct, datorită toxinelor pe care le conțin. De aceea, rădăcinile se rad deasupra unei site ținută sub un jet de apă, spălându-se astfel toate toxinele, în special acidul cianhidric. Amidonul cade într-un vas așezat pe plăci încălzite adunându-se sub forma grăuncioarelor de tapioca, folosite la pregătirea mâncărurilor tradiționale ale bucătăriei locale. O plantă pro- ductivă poate furniza 20 kg de tapioca. Batata sau cartoful dulce (Ipomoea batatas) cu flori și frunze asemănătoare cu ale volburei (Convolvulus), cu tulpini târâtoare de 6 - 7 m și rizomi orizontali de care atârnă din loc în loc tuberculi, oferă băștinașilor o hrană sub- stanțială, care conține amidon, zahăr și vita- mine. Am putea aminti arborele de pâine (Artocarpus communis) originar din Malaysia, o adevărată binefacere a populațiilor locale, care îl consideră hrana lor de căpătâi. în jurul acestui copac s-au țesut în Oceania numeroase legende (folclorul tahitian conservă poate pe cele mai frumoase). După fecundare, receptacolul florilor femele crește împreună cu bracteele (frunzulițele ce înconjoară florile), devenind mare și cărnos, cu o pulpă albă și făinoasă, de forma și mărimea unui dovleac. „Ajuns la maturitate - scrie Vin- 531 www.dacoromanica.ro tilă Slonovschi în „Plante cunoscute și totuși... necunoscute" - este folosit în alimentație copt în cuptor sau fiert; copt, amintește gustul pâinii de grâu, de unde a și primit astfel numele de «arbore de pâine». Din ele se obține prin uscare o făină din care se face un aluat cu diferite între- buințări. Aceste fructe se pot păstra în pământ vreme îndelungată, de unde se scot numai în momentul utilizării“. Un meniu variat oferă populațiilor din țările calde liana ierboasă afri- cană Dioscorea - cu tuberculi alungiți de 1,5 m, consumați fierți sau sub formă de făină și Colocasia, din ai cărei tuberculi sferici, cam de 1 kg greutate, se scoate o făină apreciată, cunos- cută sub numele de „taro“. Lanurile subterane Neobositul oceanolog, comandantul J. Y. Cousteau, scria într-o vestită carte a sa, Tainele adâncurilor: „Viitorul omului depinde de felul în care el va ști să valorifice marea“. într-ade- văr, astăzi, când populația globului crește într-un ritm amețitor (în următorii cincizeci de ani ea se va dubla), pământul ca sursă de hrană devine neîndestulătoare. Șansa de supraviețuire a speciei umane peste 100 - 200 de ani va atâr- na, în bună măsură, și de valorificarea imenselor resurse vegetale pe care le ascund apele mărilor și oceanelor, de nemărginitele lanuri de alge roșii, verzi și brune, care unduiesc în apele platformelor continentale până la 200 m adâncime ori plutesc, precum sargasele, la suprafața oceanelor. După unele calcule, rezerva mondială de alge este de 200 milioane de tone, din care noi valorificăm industrial doar maximum 1% din fondul de creștere, deci circa două milioane de tone. Zonele cele mai bogate le reprezintă Oceanul Pacific și mările înconjurătoare (2/3 din producția mondială), însumând mai ales coastele fostei U.R.S.S., Chinei, Japoniei, Coreei) și Oceanul Atlantic cu Marea Nordului și Baltica (coastele Islandei, Irlandei, Scoției, Norvegiei, Danemarcei, țările baltice ca și coastele estice ale Argentinei, fiind cele mai favorizate). Marea Neagră ascunde cel mai important stoc din lume de alge roșii Phyllophora (așa-numitul „câmp al lui Zemov“) cifrat la 2 milioane de tone. Maricultura sau acvicultura - ramură nouă a agriculturii - a început să dea rezultate îmbu- curătoare în multe țări; mii de hectare de pe fun- dul mării sunt însămânțate cu alge. Bucătăria japoneză folosește extrase din alge la prepararea pâinii și prăjiturilor, la budinci și înghețate. în marile orașe nipone s-au deschis algo-baruri, unde se servesc zeci de feluri de mâncare preparate exclusiv sau în combinație cu algele, în meniuri se înscriu produse vestite ca: „noricu sushi“ (chifteluțe de alge Porphyra cu orez și pește), „kombu“ - friptură de alge Laminaria, sandvișuri „Kelp“, supă cu wakame, „limu luan“, mâncare fină, rezervată odinioară aris- tocrației și multe altele. Chiar și ciupercile sunt conservate cu ajutorul algelor. în butoaie se așază un strat de ciuperci, apoi un strat de alge „matsumo“. în întregul Extrem Orient, în Statele Unite, în Mexic și în Irlanda algele roșii Porphira și Phyllophora, ori alga verde Ulva (sălățica de mare) sunt consumate crude, sub formă de salate și garnituri. Valoarea nutritivă a algelor a fost de mult stabilită. De pildă Laminaria — o algă brună — conține de 30.000 de ori mai mult iod decât apa marină, cupru de 300 de ori, iar fosfor de circa 500 de ori, fier cel puțin cât în lapte și spanac și, bineînțeles, întregul complex vitaminic. Nu numai oamenii, dar și animalele și plantele terestre beneficiază de valoarea nutri- tivă a algelor. Tomatele, ardeii și pepenii fructi- fică mai repede și mai bine dacă îi pulverizăm cu făină de alge brune, iar vacile și găinile devin mai productive dacă le introducem în hrană concentrate de alge. Folosirea algelor marine ca îngrășământ era menționată încă din secolul al Xl-lea. îngrășarea terenurilor agricole de pe litoralul nord-vestic al Franței cu „goemoni“ (alge) explică remarcabila producție de legume obți- nută secole de-a rândul, ceea ce i-a adus acestei regiuni renumele de „ceinture d’or“ (centura de aur). 532 www.dacoromanica.ro în multe regiuni ale Indiei se economisesc circa 40% de îngrășăminte chimice prin folosirea cu succes a cenușii de alge. Din mucilagiul (substanță gelatinoasă) algelor se obțin, de asemenea, o seamă de pro- duse industriale ca agarul (Anhfeltia și Gelium), carragenul (Chondrus și Grigartina) și alginații (Macrocystis, Laminaria), coloizi cu o largă arie de aplicare industrială. Ei sunt folosiți la fabricarea jeleurilor, cremelor, dulcețurilor, înghețatei, pastei de dinți, a produselor cosme- tice, la apretarea pânzeturilor, fibrelor textile, ca materie primă la producerea peliculei fotosensi- bile, la fabricarea hârtiei de alge și a zahărului pentru diabetici (manitol), în farmaceutică etc. După calculele unor specialiști, un hectar de pășune submarină poate hrăni un an întreg 50 de vaci și, valorificând anual doar 60% din resurse- le de alge ale planetei, am putea asigura cel puțin o treime din hrana necesară unui număr de 10 miliarde de oameni. „N-ar fi exclus - scriam mai de mult în Botanica distractivă — ca, la începutul mileniu- lui viitor, agricultura să schimbe tractorul cu barca cu motor, plugul cu draga, pălăria de soare cu labele de gâscă." Noi paveze împotriva foametei Creșterea în viitor în ritm foarte rapid a po- pulației globului — așa-numita explozie demografică - impune, alături de extinderea zonelor agricole și de creșterea productivității acestora, reintroducerea în marea cultură a unor plante locale, mult apreciate în trecut pentru ridicata lor valoare proteinică. Se știe că țările Americii Latine se numără printre țările subnu- trite și slab dezvoltate. Dar de mii de ani popu- lațiile amerindiene foloseau - pentru a substitui cerealele în zonele înalte sau cu soluri sărace și uscate, improprii cultivării lor - o rudă a lobodei noastre, numită quinona (Chenopodium quinona). Planta - foarte modestă în pretenții - crește bine în regiunile alpine (2000 - 4000 m altitudine) și în pustiuri, fiind rezistentă la îngheț și capabilă să se dezvolte pe soluri sărace, cu indice de umiditate deșertică (300 - 400 ml/an). S-a constatat că această lobodă este bogată în proteine (14%), în vitamina C și în comple- xul B. Quinona poate deveni în acest colț al lumii una din cele mai valoroase specii de cultură. în câteva state sud-americane este deja introdusă în alimentație sub formă de supe, salate, pâine, dulciuri și băuturi. O altă plantă folosită de multă vreme de populațiile asiatice și care va intra într-un circuit mai larg este leguminoasa Psophocarpus tetragonolobus, cunoscută de localnici sub numele de „mazăre pătrată", din cauza celor patru muchii proeminente ale păstăii sale, asemănătoare unor aripioare. Aproape toate părțile plantei sunt comestibile. Păstăile și boabele fierte, sau numai opărite, capătă un delicios gust de ciuper- că. Frunzele și tulpinile reprezintă un excelent nutreț, iar tuberculii, bogați în amidon, echivalează valoarea nutritivă a cartofului. în țara noastră, crește topinamburul (Helianthus tuberosus) ai cărui tuberculi sunt cunoscuți sub numele de napi și servesc ca un excelent aliment și un valoros producător de alcool. De asemenea, soia (Glycine hispidd) a intrat în atenția fitotehnicienilor, datorită excepționalelor ei calități nutritive, ceea ce i-a adus porecla de „vaca verde". în stare sălbatică, soia nu se mai găsește și se pare că provenea din Glycine soja, specie origi- nară în Manciuria. Documentele o atestă ca plantă de cultură de circa 5000 ani, fiind întâl- nită pentru prima oară într-un manuscris rămas de la împăratul Seng Hun (2898 î.e.n.). în Europa și în Lumea Nouă a pătruns cu greu și foarte târziu. Data apariției ei - anul 1739 - o aflăm într-un catalog de semințe al grădinii botanice din Paris, unde era prezentată ca o plantă rară. E menționată, în 1800, ca balast în calele unor vapoare ce veneau din China, iar ca plantă agricolă, bună pentru fân și îngrășăminte verzi, este semnalată în jurul anului 1840. Cel care popularizează și îi subliniază va- loarea nutritivă, atrăgând atenția asupra 533 www.dacoromanica.ro nenumăratelor ei folosințe, este botanistul aus- triac I. Haberlandt, cu ocazia expoziției agri- cole deschisă, în anul 1873, la Viena. Primele culturi în țara noastră sunt sem- nalate în anul 1876, în Transilvania. Dincolo de munți începe să fie cultivată după primul război mondial, ca urmare a popularizării pe care i-o face, într-o broșură, doctorul Urbeanu. Ea a intrat pe teritoriul țării noastre sub numele de „fasolea soia“, nume care vine din limba japoneză unde „sho-iau“ înseamnă „fasole". Soia e o plantă „universală". Păstăile ei verzi, la fel ca și cele de fasole, se pot găti, oferind chiar celor mai rafinați gurmanzi o mâncare excelentă. Și mai valoroase sunt semințele coapte, din care se extrage un ulei de folosință industrială, dar și cu deosebite calități nutritive (mult consumat la noi în amestec cu uleiul de floarea-soarelui). Din semințele degresate se prepară faina de soia - uti- lizată pentru prepararea unei foarte gustoase pâini, ca și pentru fabricarea ciocolatei. Fierte și măcinate, grăunțele de soia au un gust asemănă- tor celui al cărnii de miel sau al celei de porc - putând să le înlocuiască în unele mâncăruri, sau mezeluri. în Anglia și S.U.A. există restaurante specializate care prepară biftecuri din soia. Când grăunțele plantei se macină și se udă cu apă, din ele se obține un lapte de culoare și gust ce nu se deosebesc prea mult de laptele de vacă. în țările de origine, din boabele încolțite se face salată, iar din „laptele" fermentat, diverse brânzeturi vege- tale. „Praful" de soia se folosește împotriva neurasteniilor (oboseli nervoase) datorită acidu- lui lecitino-fosforic pe care îl conține. Pe lângă faptul că este o bună plantă alimentară, ea repre- zintă un important îngrășământ verde, datorită nodozităților cu bacterii fixatoare de azot. 2. NELIPSITELE DULCIURI Natura ne îndulcește Omenirea, și în special copiii, consumă cu regularitate dulciuri, substanțe energetice de care organismul nostru are nevoie pentru dez- voltare și bună funcționare. N-am reușit încă să realizăm sinteza indus- trială a glucidelor, așa că suntem și vom fi încă multă vreme datornici naturii din mijlocul căreia le căutăm de atâtea mii de ani. „Producă- tori" de zahăr sunt numeroși în natură. Unii aparțin lumii animale, cum ar fi albinele, care adună și prelucrează nectarul florilor, fabricând mierea, care conține levuloză', unele specii de furnici care strâng și depozitează în corpul lor secreția dulce a puricilor de plante, numită mană, furnici care, din acest motiv, sunt consu- mate cu mare plăcere de triburile de indigeni; mamiferele care oferă puiului viu pe care îl nasc laptele atât de hrănitor, care conține un zahăr numit galactoză. Alții aparțin lumii vegetale. Multe din fructele cu înveliș moale (bace, drupe, poli- drupe), mai ales când se coc, se îndulcesc datorită formării de fructoză și glucoza. Toate glucidele amintite până aici se con- sumă de obicei în stare naturală (miere pe pâine, lapte neîndulcit, fructe crude etc.). însă dulciul cel mai răspândit, preparat pe cale industrială și nelipsit de pe lista alimentelor de toate zilele, datorită nu numai calităților sale, dar și stării pure în care se conservă foarte bine și poate fi folosit în orice combinații (ceaiuri, limonade, prăjituri, compoturi, dulcețuri etc.) este zaha- roza sau zahărul, cum îl numim de obicei. Sunt destul de numeroase plantele care îl conțin: cartoful, batatele dulci, porumbul ca și unii copaci: arțarul de zahăr, mesteacănul, din care se scoate xilitolul, palmierul de zahăr (Aregna saccharifera) și arborele de pepeni gal- beni (Caricapapaya) din țările calde ca și multe altele. Criza de zahăr din lume împinge pe cercetători să descopere noi surse de zahăr. Ast- fel, după 1970, atenția acestora s-a îndreptat către plantele Richardella dulcifera, din Africa de vest, și Stevia reboudiana, din Paraguay, care conțin o substanță mai dulce ca zahărul. Astfel, glucozida scoasă din fructul de Richardella, numit de localnici „fructul minunat", dă o sen- zație de câteva sute de ori mai intensă și de câte- va zeci de ori mai persistentă decât zahărul. 534 www.dacoromanica.ro Totuși va trece o bună bucată de timp până când aceste plante vor fi aclimatizate și vor intra în marea cultură. Plantele „clasice" de zahăr continuă să rămână trestia de zahăr și sfecla de zahăr, două plante cu totul diferite ca înfățișare, dar care produc o substanță dulce întru totul asemănă- toare. Ele și-au delimitat cu precizie zonele de răspândire și de folosință pe glob. Țevile cu sirop în Bengal și Asam (India) populația are obi- ceiul, când este însetată, să taie câteva „țevi" de trestie și să le sugă lichidul dulce. Această cali- tate a trestiei indiene a atras pe chinezi și apoi populațiile din Orientul Apropiat, unde s-a răspândit rapid. Prezența ei în Persia se datorea- ză regelui Chosroes, căruia - spune legenda - o tânără indiană i-a potolit setea cu zeamă de trestie. Trestia de zahăr (Saccharum officinarum) domină lumea tropicală. E o graminee înaltă de circa 2 - 4 m. Zahărul se concentrează în mădu- va tulpinilor sale, prevăzute cu o serie de noduri circulare, de culori deferite (albe, galbene, văr- gate, roșii), care permit specialiștilor să le deosebească în mai multe varietăți. Un mare avânt al culturii trestiei de zahăr și comerțului cu zahăr de trestie îl dă descoperirea procedeului de cristalizare, deci de solidificare a zahărului, ceea ce îl face mult mai ușor trans- portabil. în Evul Mediu, arabii, mari amatori de dul- ciuri (de la ei ne vine cuvântul zahăr), răspân- desc consumul acestei glucozide în Europa și chiar introduc trestia de zahăr în ținuturile ce le ocupau în jurul Mediteranei. Din insulele Canare, caravanele lui Cristofor Columb duc trestia de zahăr mai întâi în Antile și apoi în America. Prima mențiune despre introducerea și cultivarea trestiei de zahăr în Lumea Nouă datează din 1523 și se referă la Cuba. Transportul de zahăr spre Europa sporește extraordinar în momentul în care consumul de ceai, cafea și cacao capătă o largă răspândire și când confeturile devin tot mai cerute de europeni. Secolul al XVIII-lea cunoaște o puter- nică înflorire a comerțului cu zahăr, principalele centre fiind Amsterdam, Hamburg, Dresda, Orleans și Rouen. Se părea că prețul acceptabil al zahărului obținut din trestie îi mulțumea pe europeni. Dar au început războaiele napoleoniene, iar Anglia a instituit timp de 4 ani faimoasa blocadă navală, care, împiedicând comerțul Europei cu țările calde, i-a privat pe locuitorii continentului de zahărul de trestie, atât de solicitat. în această situație disperată, oamenii și-au adus aminte că în urmă cu 60 de ani, mai exact în 1747, chimis- tul german A.S. Marggraf a prezentat Acade- miei din Berlin un raport unde demonstra posi- bilitatea extragerii zahărului dintr-o plantă euro- peană comună, raport care n-a stârnit atunci cine știe ce ecou. Cu acest prilej s-a mai aflat că Franz Karl Achard realizase în 1786, primele culturi de sfeclă de zahăr, iar în 1802, în Silezia, construise prima fabrică de zahăr din lume. Scoaterea de la arhivă a raportului lui Marggraf și folosirea experienței lui Achard au dat posi- bilitatea lui Napoleon să răsufle ușurat, iar europenilor să nu mai jinduiască după zahărul colonial. Sfecla cucerește Europa într-adevăr, planta care a salvat atunci Europa a fost sfecla (Beta), plantă de origine atlantico-mediteraneană, cultivată de 3000 - 4000 de ani ca plantă furajeră, pentru frunzele ei dulci, și uneori ca specie decorativă ori medici- nală. Odată cu cercetările lui Marggraf sfecla pen- tru frunze (așa-zisa „mangold") încrucișată cu sfecla maritimă (Beta maritima) bogată în zahăr, a dat un hibrid (Beta vulgaris) intrat în rândul plantelor industriale. Blocada engleză a determinat pe Napoleon să organizeze rapid și pe scară întinsă (32.000 ha) primele culturi de sfeclă albă de zahăr. S-au construit primele fabrici de mare capacitate, care să satisfacă 535 www.dacoromanica.ro nevoile populației, luându-se măsuri de amelio- rare continuă a plantei. în țara noastră sfecla de zahăr a fost intro- dusă între 1870 - 1873 pe circa 14.000 ha, primele fabrici fiind construite, în 1875, la Sas- cut și, în 1876, la Chitila. Dacă pe vremea lui Marggraf și Achard conținutul de zahăr al sfe- clei era de 3 - 5%, la o producție de 20 de tone la hectar, astăzi, prin ameliorări succesive, s-a ajuns la o sporire de trei ori a greutății masei vegetale și a conținutului de zahăr. Astfel soiul de sfeclă românească „Monorom“ dă un conți- nut de 17 - 18% zahăr și o producție medie de circa 60 tone la hectar. în prezent omenirea consumă înjur de 100 milioane de tone de zahăr anual. Din această producție, circa trei cincimi provine din trestie de zahăr. Nu trebuie să ne mire faptul că zahărul din trestie domină piața mondială. Trestia de zahăr s-a dovedit a fi mai rentabilă. Selecțiile îndelungate ale plantei asigură un randament de zahăr la hectar dublu față de sfeclă, iar con- sumul de combustibil pentru fabricarea zahăru- lui din sfeclă (70 kg cărbune pentru tona de zahăr fabricat) este mai mare în cazul fabricării zahărului din trestie, unde se folosesc resturile lemnoase ale trestiilor după extracția sucului. 3. GRĂSIMILE VEGETALE O largă varietate Nu încape îndoială că în vastul catalog al produselor vegetale se înscriu și grăsimile și uleiurile vegetale, care întrec cifra de 100 și care sunt folosite în alimentație, industrie și medicină. Ele se găsesc depozitate în cantități mai mari în semințe, ca material hrănitor de rezervă. De aceea semințele servesc ca produs brut pentru extragerea acestora. în planta vie grăsimile și uleiurile sunt totdeauna lichide, chiar și cele ca uleiul de cocos și untul de cacao, pe care le cunoaștem doar sub formă solidă în condițiile climei noastre. Mai ușoare decât apa, ele au o culoare găl- buie, mai rar verde din cauza clorofilei (uleiul de dafin și de cânepă) și cu un foarte ușor miros caracteristic. în mod obișnuit, uleiurile sunt împărțite în nesicative și sicative. Cele nesicative, întinse într-un strat subțire, rămân lichide; dimpotrivă, cele sicative, oxidându-se, se transformă treptat într-o masă elastică, transparentă, numită oxină care nu se dizolvă în nici o substanță. Sicativi- tatea e provocată de prezența acidului linoleic, care formează pielițe subțiri. Uleiurile lichide conțin acizi grași nesatu- rați, care se pot satura fixând doi atomi de hidrogen. Pe acest principiu se bazează prepararea grăsimilor hidrogenate sau solidifi- cate, de tipul margarinei. Uleiurile din țările tropicale și mediteraneene în Australia și America tropicală, ca și în toate insulele Pacificului, cea mai prețuită grăsime vegetală este uleiul de cocos, numit copra. El se scoate din uriașele nuci de cocos, care se dezvoltă în ciorchini la baza frunzelor de cocotier (Cocos nucifera). Nuca de cocos are formă ovală și o coajă lemnoasă care închide în interior un lichid răcoritor - laptele de cocos - apoi un miez, copra, lipit de pereții interiori ai fructului, untul de cocos, reprezentând cam 70% din greutatea fructului. în continentul african, echivalentul untului de cocos este uleiul de palmier. Din nuca palmierului african (Elae'is guineensis) se extrag două feluri de uleiuri: unul din partea fructului, altul din sâmburele lui. Principalele producătoare de ulei de cocos sunt Filipinele și Indonezia, iar de ulei de palmier - Nigeria și Congo Kinshasa. Locuitorii bazinului fluviului Amazon obțin uleiul necesar și de la palmierul babassu (Orbygnia maritiana) din regiunile umede și O. oleifera, din regiunile uscate. Pe locul trei al importanței se situează untul de cacao (Theobroma cacao), originar din pădurile tropicale ale Americii. Pentru 536 www.dacoromanica.ro extragerea uleiului, semințele se prăjesc în cilin- dri speciali, care se învârtesc; după aceea se îndepărtează tegumentul tare cu ajutorul unor aparate speciale. Semințele curățate sunt presate mecanic într-un fel de șervețele la căldură, apoi în prese hidraulice. Uleiul obținut se filtrează prin pâlnii încălzite cu vapori de apă și se toarnă în forme, unde se solidifică. Turtele rămase în șervețele, măcinate mărunt, reprezintă praful de cacao. Untul de cacao este o substanță solidă, de un galben-deschis, cu un miros plăcut. Se topește la 30 — 35°C, adică ceva mai jos de temperatura corpului uman, fapt pe care se bazează folosirea lui la supozitoare și rujuri de buze. Ciocolata, atât de prețuită azi, se prepară din semințe întregi măcinate, fără a fi stoarse de ulei, la care se adaugă zahăr, lapte, vanilie și alte substanțe aromatice. O răspândire din ce în ce mai mare în țările intertropicale (dar și în cele temperate) o are uleiul de arahide, extras din semințele unei leguminoase, cu pretenții neobișnuit de mo- deste, Arachis hypogaea, originară din Brazilia. Din 100 kg de alune se extrag circa 70 kg de semințe, din care se obțin cam 30 kg ulei. Arahidele au cucerit America, Africa și Asia, care dețin cam 3/5 din suprafața cultivată. Pro- ducția mondială anuală de arahide se ridică la circa 3 milioane de tone, cifră care situează, la ora actuală, arahidele pe primul loc în lume între plantele producătoare de ulei. Ca urmare a crizei mondiale de combustibil, pe străzile orașului brazilian Rio de Janeiro cir- culă câteva zeci de mii de autobuze și mașini cu motoare Diesel, alimentate în proporție de 30% cu ulei de arahide. Lumea orientală apreciază în mod special susanul (Sesamum indicum), originar din India, amintit de istoricii antici și pomenit în vestita Halima (O mie și una de nopți). Prin extragerea la rece se scoate un ulei galben-deschis, de ca- litate superioară. Turtele rămase servesc la hrănirea animalelor. Din semințele de susan (alb) se prepară halva de calitate superioară, numită „tahân“. Cultura lui este restrânsă, deoarece are nevoie de o temperatură medie zil- nică de 23 — 24°C, iar recoltarea este îngreunată de fructele ce se coc eșalonat de la vârf la bază, plesnind repede și împroșcând semințele în toate părțile. In zona mediteraneană furnizorul numărul unu de ulei este măslinul (Olea europaea), un arbore înalt de 10 - 12 m, cu fructul ca o drupă lungă, de 5 — 6 cm, netedă, la început verde, apoi roșie și la maturitate neagră-albăstruie. Pulpa fructului conține 25% ulei fin, de bună calitate. Măslinul este foarte longeviv, putând să trăiască și peste 2000 de ani. Și fructificarea lui este târzie. De aceea un proverb grec spune: „Plantăm măslini ca să aibă ce mânca nepoții". Printre uleiurile exotice amintim uleiul de migdale, uleiul de dafin, uleiul de Chaulmoogra - unicul leac împotriva leprei, cumplita boală din țările calde, uleiul sicativ de Perilla, originar din China, din care se scoate cel mai rezistent lac, uleiul de fistic și de șofrănel (Carthamus tinctorus). Floarea-soarelui: ornament sau aliment? Pe piața noastră întâlnim: ulei de soia, de arahide, de dovleac și de porumb - folosit pe scară tot mai largă, fiind recomandat ca un bun hipotensiv - apoi uleiul verde de cânepă, din care se face săpunul verde, universalul ulei de in, folosit în alimentație, în farmacie (linimentul calcar), leac suveran în arsurile mai ușoare, provocate mai cu seamă de soare și în industria de vopseluri, fiind cel mai bun ulei sicativ. însă uleiul care și-a câștigat în țara noastră cel mai generos drept de folosință este uleiul de floarea-soarelui. Splendida rudă a păpădiei, Helianthus, care își plimbă uriașu-i taler după soare, își are origi- nea în ambele Americi (în cea de Nord trăiesc 50 de specii, iar în cea de Sud, 17). în depozitele preistorice de la Castle Park (Colorado) s-au găsit semințe de floarea-soarelui sălbatică, aducând o confirmare a ipotezei că originea acestei plante se află în America. Prima infor- mație despre cultura florii-soarelui o deținem din 1588, de la colonistul din Virginia, Thomas 537 www.dacoromanica.ro Hariot, care descrie destul de exact „planta solis“, cultivată printre rândurile de porumb, din ale cărei semințe indienii preparau pâine și supă. în 1615, Champlain o întâlnește la indi- enii canadieni de lângă lacul Simkoe (Ontario), care obțineau din semințe un ulei cu care se ungeau pe cap, în timp ce indienii apași, după relatările lui Cremony, le foloseau la prepararea unei pâini foarte gustoase. Indienii „dakoți“ foloseau infuziile făcute din florile tubuloase ale calatidiilor la tratarea bolilor de piept, iar indienii „zum“ amestecau rădăcinile de Helianthus cu alte rădăcini pentru obținerea unui antidot al veninului mușcăturilor de șarpe. «Ecologii care au studiat folclorul ameridian - precizează Vintilă Slonovschi - au constatat prezența acestei plante - socotită sacră - în le- gendele și ceremoniile diverselor populații de piei-roșii. Astfel indienii „hopi“ din estul Ari- zonei, își împodobeau capetele cu inflorescențe de floarea-soarelui în timpul dansurilor rituale sau le aștemeau de-a lungul drumului procesiu- nii. Petalele uscate și măcinate erau folosite la vopsitul feței în galben, iar semințele negre, muiate în apă, la vopsitul în negru al pălăriilor artificiale. Colibele rotunde Kiva, construite pentru ceremoniile închinate spiritului Kachina, erau împodobite cu desene murale ce reprezen- tau o plantă de floarea-soarelui cu o inflo- rescență (catalidiu) mare, cu flori ligulate gal- bene, conturate în negru, și cu flori tubulare negre și cu tulpinile și frunzele colorate în albas- tru-închis. La triburile seiene, floarea-soarelui era folosită în dansul bizonului sau dansul ne- bunesc, în antiteză cu inflorescențele de scaiete care întruchipau inamicii din triburile vecine». (Plante cunoscute și totuși.,, necunoscute). în Europa ea a fost cultivată, pentru prima dată, în anul 1510, în grădina regală din Madrid, din semințe aduse din Mexic, de unde se răspân- dește în toată Europa. în 1576, botanistul belgian Lobelius o botează cu numele științific pe care îl poartă și azi. Prima ilustrare a acestei plante ne-a parve- nit prin intermediul xilogravurii lui Dodanaeus din anul 1586. La noi în țară ea a fost introdusă la începutul veacului al XlX-lea. Prima ei atestare este... tabloul pictorului ieșean Ludovic Stavski, „lașul în 1842“, care o include într-un peisaj. De altfel și marele pictor danez Vincent Van Gogh (1853 - 1890) a imortalizat această plantă în celebrele sale pânze. Timp de aproape 200 de ani floarea-soarelui a fost considerată în Europa ca o plantă orna- mentală (era numită “crizantema din Peru“) și meliferă, iar uleiul ei a avut doar o destinație industrială (fabricarea vopselelor pentru pictură și prelucrarea pieilor). Abia în 1830 s-a făcut prima extracție a uleiului din semințe de floarea-soarelui de către țăranul iobag Bocorev, din satul Alexeeva, gubernia Voronej. La noi abia la începutul secolului începe cultura sis- tematică a florii-soarelui. Prima uleiniță (presă de ulei) este amintită pe lângă Vaslui. în jurul anului 1870, suprafața de cultură a acestei plante se extinde de la 672 ha în 1910, la 560.000 ha în 1985, făcând din România o țară exportatoare de ulei. Prin ameliorări succesive s-au ajuns, în ulti- ma vreme, să se realizeze varietăți cu semințe capabile să producă peste 50° o ulei, cum este hibridul românesc „Sorem 80“, care dă 3.500 4.000 kg semințe la hectar, din care se extrag 1.500 - 2.000 kg ulei. în cadrul Institutului Unional de Fitotehnie, de lângă Sankt Peters- burg, a fost obținut un soi special de floarea- soarelui „Gigant-459“, înalt de 4 - 5 m, cu diametrul capitulului de 60 - 70 cm, cu care s-au obținut producții record. în țara noastră planta se bucură de o deosebită atenție, deoarece aduce bune servicii omului chiar în afara uleiului comestibil, deosebit de apreciat. Astfel, turtele oleaginoase servesc la fabricarea halvalei, iar cojile, rezultate din decorticarea semințelor, sunt folosite drept combustibil, material de construcție în plăci fibro-lemnoase și la obținerea drojdiei furajere, a furfurolului și a altor produse chimice. Uleiul bun la toate O plantă oleaginoasă își face un loc tot mai larg pe terenurile agricole: ricinul (Ricinus com- 538 www.dacoromanica.ro munis) ale cărei semințe, asemănătoare cu căpușele, au fost numite de romani „chichi“. Dacă acum două mii de ani egiptenii, grecii, arabii și alte popoare îl foloseau numai la ilumi- nat și în medicină ca purgativ, iar în Evul Mediu a început să fie folosit pentru fabricarea cernelii tipografice — în industria pielăriei, a colo- ranților, în prezent utilizările i s-au înmulțit). Este nelipsit în prepararea hârtiei carbon, a cau- ciucului sintetic, la fabricarea pielii sintetice, linoleumului, săpunurilor fine, briantinei, par- fumului sintetic, în cosmetică, ca lubrifiant, pentru lagărele de frecare puternică la motoarele cu mare turație (avioane), în meta- lurgie ca ulei de călire, la impermeabilizarea stofelor, la obținerea fibrelor sintetice și a maselor plastice etc. în medicină este folosit ca purgativ numai uleiul obținut prin presare la rece, deoarece la cald își pierde această propri- etate. O întrebuințare mai puțin obișnuită a uleiu- lui de ricin este aceea dată de băștinașii din Java. Amestecat cu mortar de var, tencuiala devine foarte durabilă. De asemenea, din tulpinile ricinului se obțin fibre textile grosiere, foarte bune la împletitul frânghiilor și al sforilor. 4. CELULOZA ȘI LEMNUL, PRODUSE UNIVERSALE Darul celulei vegetale Unul din cele mai uimitoare produse ale fotosintezei, despre care am mai vorbit pe larg în Uzina Flora, este celuloza. Oamenii de ști- ință au stabilit că această substanță reprezintă un hidrat de carbon macromolecular (poliza- haridă), care se formează în pereții celulelor vegetale. Aici celuloza se găsește sub formă de fibre, fiind amestecată uneori cu diverse sub- stanțe încrustante, cum ar fi: lignina, rășinile, cerurile. Cantitatea cea mai mare de celuloză se găsește în firele de bumbac (85 — 95%). De aceea vata de bumbac este o celuloză aproape pură. Lemnul conține în medie 65° o celuloză. Celuloza pură este o substanță albă, amorfa, fără gust și miros. O trăsătură aparte a celulozei este caracterul ei higroscopic, adică proprietatea ei de a absorbi apa. Explicația acestei proprietăți este simplă. în fibra de celuloză macromole- culele reprezintă un amestec intim între un com- ponent cristalin și unul amorf; el îngăduie apei să se strecoare între moleculele de celuloză. Din această cauză celuloza uscată se manifestă ca o substanță higroscopică ce poate absorbi apa până la sporirea propriei greutăți cu 6 - 8° o. Pentru obținerea celulozei lemnul este tăiat, mărunțit și uscat, după care se tratează chimic prin diferite procedee. Cel mai folosit este acela cu bisulfit. Lemnul se tratează în autoclave, la circa 140°C și 3 atmosfere cu sulfit acid de cal- ciu, numit și leșie sulfitică. Celuloza rămâne în stare solidă. Este separată, spălată, stoarsă, scă- moșată pentru egalizare, uscată și înălbită cu clor. Celuloza brută este trecută prin valțuri, obținându-se două calități, una inferioară, alta superioară. De obicei însă, în fabricile de celu- loză, produsul este separat pe trei comparti- mente, în funcție de viitoarea lui folosință ca materie primă: celuloza alfa, beta și gama, fiecare cu proprietățile ei. Surprizele celulozei Puțini știu că celuloza stă la baza unor pro- duse cu care ne întâlnim adesea sau la pre- pararea unor substanțe de care auzim din când în când. Valoarea industrială a celulozei constă în faptul că ea se combină cu ușurință atât cu acizi minerali, cât și cu acizi organici. Vitriolul sau acidul sulfuric (H2SO4), în soluție de 34%, dizolvă celuloza. Soluția obiș- nuită introdusă într-un mare volum de apă formează un precipitat numit amiloid. Dacă hâr- tia neîncleiată se vâră pentru scurt timp în acid sulfuric de 60%, se neutralizează cu amoniac, se spală cu apă, iar pe suprafața ei se întinde o peliculă de amiloid, obținem hârtia de perga- 539 www.dacoromanica.ro ment, atât de folosită la împachetări și la acoperirea borcanelor. Cele mai importante combinații (nitrații de celuloză) se obțin însă cu acidul azotic (nitric). O celuloză complet nitrată este foarte inflama- bilă. Nitroceluloza cu cel mai înalt grad de ni- trare este piroxilina, cunoscută încă din secolul al XlX-lea sub numele de fulmicoton. în aer arde instantaneu, liniștit, dar explodează violent când este lovită sau când i se transmite rapid o mare cantitate de căldură. Pentru calitățile lui de exploziv, fulmicotonul este folosit la fabricarea pulberii fără fum. Nitroceluloza cu un grad mai scăzut de nitrare poartă numele de colodiu, de asemenea inflamabil, utilizat în medicină pentru acoperirea rănilor și la prepararea lacurilor nitrocelulozice, atât de folosite la finisarea mobilierului. Amestecându-se o soluție alcoolică de nitro- celuloză cu o soluție de camfor se obține celu- loidul, una dintre primele mase plastice fabri- cate industrial. Celuloidul este inflamabil și so- lubil în diferiți solvenți organici, mai ales în acetonă. Din el se fabrică clișeele fotografice și pelicula cinematografică. Din nitroceluloza dizolvată în soluție de alcool și trecută prin filiere se obțin fire rezis- tente, dar foarte inflamabile. Pentru a înlătura această proprietate primejdioasă, se aplică pro- cedeul „Chardonnet**, adică firele sunt tratate cu sulfuri acide de sodiu. în acest fel se obțin firele de mătase artificială (vegetală), principalul con- curent și înlocuitor al mătăsii naturale (boran- gicul), datorită prețului mult mai scăzut. Acetații de celuloză, obținuți prin tratarea celu- lozei cu clorură de acetil sau anhidridă acetică, în prezența unor catalizatori (acidul sulfuric sau clorura de zinc), au de asemenea o largă apli- cație practică. Astfel, celitul (diacetat de celu- loză) servește la obținerea celonului, folosit în electrotehnică, la construcția de avioane, la fa- bricarea geamurilor triplex. Celuloza sodată, tratată cu sulfura de car- bon, dă naștere xantogenatului de celuloză, o masă sfărâmicioasă, de culoare portocalie, care, dizolvată în soluții alcaline diluate, dă naștere unei substanțe, mult folosită în industrie, numită viscoză. Tratat cu acizi minerali, xantogenatul de celuloză se descompune regenerând celuloza sub formă de hidrat. Acesta este principiul obținerii firelor de viscoză, folosită la fabricarea mătăsii artificiale, a maselor plastice spon- gioase, a foliilor. Dacă viscoză este turnată în foi și apoi precipitată în baia de acid sulfuric, se obține celofanul, folie transparentă și incoloră. Datorită acestei game variate de produse, indus- tria celulozei a cunoscut în țara noastră o con- tinuă dezvoltare, producția de celuloză și semi- celuloză obținută în prezent apropiindu-se de 1.000.000 tone anual. Lemnul, leagăn de civilizație A existat o lungă perioadă a istoriei omenirii când lemnul a fost atotputernic. Se vorbește chiar de o civilizație a lemnului, când acest pro- dus avea o folosință aproape universală și con- stituia un factor de seamă în făurirea bazei materiale a existenței. Casele erau construite din lemn, ca și tot ce se găsea în interiorul lor de la pat, masă, leagăn de copii, până la policioare și lavițe și tot din acest produs erau confecționate uneltele casnice, agricole și ale micii industrii țărănești (morărit, albinărit, industria țesăturilor, a vinăritului și a laptelui), multe din mecanis- mele de vânat, cât și arme, catapulte, sulițe, arcuri cu săgeți, ghioage, puști (tunuri), mijloacele de transport pe uscat și apă (poduri, sănii, toboganuri, căruțe, schiuri, plute, bărci, corăbii). Până și artele, în special sculptura în lemn și muzica instrumentală, au fost, din cele mai vechi timpuri, datoare uimitorului produs al pădurilor. Despre lumea minunată a lemnului, inginera și poeta Mariana Flămând a scris o foarte instructivă și pasionantă carte intitulată Aventura lemnului, care a apărut, în anul 1982, în Editura „Albatros" (colecția „Cristal"). Dar, în fond, ce este lemnul? Așa cum spunea autoarea amintită, el este „neprețuitul dar al pădurii". Acest țesut vegetal complex este într-adevăr un produs exclusiv al plantelor lem- 540 www.dacoromanica.ro noase, al copacilor, prin urmare, plantele ier- boase, buruienile nu-1 fabrică. Cantitatea de lemn produsă de un copac depinde de specia respectivă arboricolă, de dimensiunile, viteza ei de creștere, rata ei de viață. Există copaci gigantici, ca Sequoia sau arborele-mamut, despre care am vorbit pe larg în cartea mea, Aceste uimitoare plante și ani- male. Din trunchiul uriaș al unui singur exem- plar se scot zeci de vagoane de lemn. Copacii cu viteză mai mare de creștere (plopul, arborele de lalele, Pawlovnia etc.), oferă într-un timp mult mai scurt o masă lemnoasă bogată, decât de pildă tisa (Taxus) care crește foarte lent. în sfârșit, copaci cu viață lungă (Sequoia, baoba- bul) au posibilitatea în răgazul celor 2.000 - 5.000 de ani pe care îi trăiesc să acumuleze o importantă masă lemnoasă. Trunchiul oricărui copac - principala sursă de lemn - cuprinde scoarța, cilindrul central și măduva. Creșterea copacului este marcată prin inele anuale de creștere. Nu insistăm asupra acestor amănunte, întrucât oricare carte de botanică le cuprinde pe larg. în compoziția lemnului tuturor speciilor cunoscute intră 50% carbon, 42,6% oxigen, 6,4% azot și 1% substanțe minerale. Compușii chimici principali ai lemnului sunt celuloza (de care am vorbit în paragrafele anterioare), lignina și hemi-celulozele. Dintre compușii chimici secundari fac parte rășinile, cerurile, uleiurile eterice, grăsimile tanante, co- lorante, alcaloizii. Lemnul are o serie de proprietăți specifice care-1 deosebesc de alte produse. Densitatea lui variază între 0,40 g/cm3 și 1,29 g/cm3. Excep- tând câteva esențe, cum ar fi cea de guaiac - un copac tropical, al cărui lemn se scufundă din cauza greutății specifice mai mari, toate cele- lalte esențe plutesc la suprafața apei. Duritatea lemnului este în raport direct cu densitatea. Ast- fel esențele ușoare sunt și cele mai puțin dure (pinul, plopul, salcia, molidul), iar cele grele se caracterizează printr-o duritate sporită (cornul, guaiacul, merișorul). Când e foarte uscat, lemnul e rău conducător de electricitate, dar când e îmbibat cu apă devine conductibil. în toate cazurile lemnul e un material diamagnetic (nu poate fi magnetizat), ceea ce îl recomandă pentru construcția cutiilor de radio și televizor, cât și ca suport pentru antene. O altă caracteristică a lemnului o reprezintă acusticitatea, capacitatea lui de a capta și propa- ga undele sonore. Lemnul cu un înalt grad de acusticitate, numit lemn de rezonanță, este folosit în industria instrumentelor muzicale și pentru confecționarea materialelor sportive. Molidul bătrân de 150 - 200 de ani dă cel mai bun lemn de rezonanță. In sfârșit, durabilitatea lemnului, care în condiții naturale nu depășește 200 de ani de la tăierea copacului (dacă nu este prelucrat chi- mic) împarte esențele cunoscute în trei categorii bine delimitate: lemn foarte durabil (stejar, tisă, ulm, pin, tuie, duglas), potrivit de durabil (molid, brad, frasin), puțin durabil (mesteacăn, fag, carpen, tei, salcie). Atunci când folosim lemnul în diferite sco- puri, trebuie să ținem seama de toate aceste ca- racteristici. Măreția și decadența lemnului încă din Antichitate, alături de fier, lemnul devenise cea mai importantă materie primă. în Evul Mediu lemnul era folosit în mod egal drept combustibil și în cele mai variate ramuri ale economiei casnice, ca material de construcție și pentru fabricarea diverselor instrumente și arme. încetul cu încetul oamenii nu s-au mulțu- mit să folosească lemnul doar în forma lui natu- rală, ci au trecut la industrializarea lui, adică la valorificarea compușilor săi, ori la prelucrarea chimică a acestuia. Primele produse obținute prin chimizarea lemnului au fost cărbunele de lemn (cunoscut la noi sub formă de mangal), cenușa de lemn (numită, în unele regiuni ale României, potaș) și gudronul (încetățenit la noi sub numele de catrană). 541 www.dacoromanica.ro Mangalul, fabricat din ramuri desfrunzite în cuptoare speciale de pământ, cu răsuflători, numite bucșe, era necesar deopotrivă fierarilor, potcovarilor și croitorilor și a stat la baza siderurgiei medievale. Cărbunele de lemn a fost folosit până la începutul secolului al XlX-lea, când începe să fie înlocuit cu cărbunii de pământ (lignit, apoi cărbunele brun și huila). De la 26 aprilie 1811, consemnează un document românesc, Divanul muntenesc autorizează pe Carol de la Porta și G. Bousguignon să exploateze cărbunii de pământ de pe tot cuprin- sul țării, întrucât prin ei „se face economie lem- nelor și păstrarea pădurilor din care acuma se arde năpristan și lemne, și cărbuni". Potașul (potasa caustică), detergent cerut mult pe piața europeană a Evului Mediu, se obținea prin arderea lemnului în anumite condiții și tratarea cenușii. După 1800 și acest produs dispare, fiind obținut pe cale industrială din alte materii prime. Prin distilare în cuptor se producea, din pinul negru de Banat, un lichid uleios, asemănă- tor păcurii, numit catrană, care servea la călăfa- tuirea vaselor și la ungerea osiilor, și de care Dimitrie Cantemir vorbea în Descrierea Moldovei. în Transilvania catrană se obținea și prin distilarea cojii mesteacănului, lichidul obținut fiind numit ulei de mesteacăn. în Moldova, uleiul de mesteacăn purta numele de dohot. Dohotul era folosit la ungerea osiilor, dar și ca medicament împotriva rănilor și râiei, fapt pomenit și de Ion Creangă în Amintirile sale. Meșterii fabricanți de catrană și dohot se chemau bozari, iar această primitivă industrie chimică, bozărie. Catrană scoasă din lemn a fost înlocuită în economia țărănească, spre sfârșitul veacului al XlX-lea, prin păcură, ca urmare a exploatării petrolului. Hârtia, așa cum o cunoaștem noi, a fost năs- cocită de chinezi, în secolul al II-lea al erei noastre. Se cunoaște și numele inventatorului: Tai Lun, care a fabricat-o prima oară din scoarță de copac, frunze de dud, fibre de bam- bus, zdrențe și capete de sfoară. Din China, hâr- tia a trecut în lumea arabă în jurul Samarkandu- lui. La Bagdad s-a înființat, în 794 e.n., prima fabrică de hârtie. Prin mijlocirea arabilor, hârtia a ajuns în Europa. Primele mori de hârtie apar în anul 975 în Spania. La noi în țară, primele mori de hârtie au funcționat între 1534 - 1540, la Orlat și Tâlmaciu, lângă Sibiu, la Cluj și Brașov. Prima mașină de fabricat hârtie, aparținând inventatorului francez Nicolas Louis Robert, a intrat în funcțiune în anul 1800, însă primele fabrici modeme au apărut în preajma anului 1840. Prin 1857 existau în țara noastră șase fabrici de hârtie (Sibiu, Cluj, Brașov, Făgăraș, Petrești, Zămești) care foloseau ca materie primă lemnul și-și vindeau produsele și în Prin- cipatele Unite. Pasta de hârtie se obținea prin procedeul mecanic, care constă în măcinarea fibrelor ve- getale până la transformarea lor într-o pulbere fină și, prin procedee chimice, constând în tratarea materiei fibroase cu acizi, eliminân- du-se astfel încrustațiile și obținându-se celu- loza pură. Din amestecul substanțelor, cea obținută pe cale mecanică și cea obținută pe cale chimică, se prepară o pastă, din care se fa- brică o hârtie consistentă, rezistentă, flexibilă și cu opacitatea necesară pentru a se putea scrie pe ambele fețe ale colii. în secolul al XlX-lea începe să se generalizeze un nou procedeu pen- tru prelucrarea chimică a lemnului și anume dis- tilarea uscată. Procedeul constă în uscarea lem- nului la temperatură de 150°C, distilarea și, în sfârșit, carbonizarea în atmosfera gazoasă și în absența oxigenului, când temperatura ajunge la 500°C. în urma acestor procese chimice se obțin ape acide (pirolignoase), gaze necondensabile și mangal. Din apele pirolignoase se obțin: oțet de lemn (acid acetic) folosit la fabricarea acetonei, mătăsii (acidului acetic glacial), ori ca oțet comestibil, apoi la prepararea coloranților, aspirinei, peliculelor fotografice și cine- matografice neinflamabile. Tot în apele pirolignoase (stratul cu alcooli) se scoate alcoolul metilic (metanolul), numit în popor „mitilic", lichid toxic, cu miros pătrunză- tor, de o mare importanță industrială. 542 www.dacoromanica.ro Din el se scoate, prin oxidare lentă, formaldehida, care stă la baza formolului (dez- infectant), rongalitei (folosit în industria textilă) și bachelitei, masă plastică bine cunoscută. De asemenea, gudroanele - care înlocuiesc terebentina și servesc ca substanțe de protecție a lemnului însuși, gazele necondensabile, folosite drept combustibil ca și mangalul, utilizat azi doar în scopuri industriale (absorbant de gaze) sau farmaceutice (carbo medicinalis), rezultând prin distilarea uscată a lemnului. Tot un pro- cedeu chimic modem îl reprezintă hidroliza lemnului, obținută prin trei metode: prin fer- mentație, prin tratarea cu acizi minerali concen- trați (clorhidric și sulfuric) sau cu acizi minerali diluați. Prin acest procedeu se obțin: alcoolul etilic (spirtul bun), drojdiile furajere, vanilina, furfurolul. Atunci când se urmărește obținerea spirtului alb, dintr-o tonă de lemn de rășinoase se obțin 187 litri alcool etilic, 70 kg CO2 lichefi- at, 40 kg drojdie furajeră, 9,4 kg furfurol și 0,3 kg ulei de fuzel. Foarte valoroase se arată a fi drojdiile furajere, care se adaugă la hrana ani- malelor și păsărilor, și care se obțin prin valori- ficarea leșiilor bisulfitice reziduale. în țara noastră a fost construită o fabrică de drojdii furajere la Zămești, apoi la Letea (Bacău) și la Piatra Neamț. Fabricile de la Blaj și Pitești folosesc pentru prelucrare, în vederea obținerii drojdiilor furajere, apele reziduale de la fabri- carea plăcilor din fibre de lemn. Dacă până în preajma anului 1950 lemnul a fost com- bustibilul de bază al omenirii, după această dată el a încetat să devină o principală materie primă industrială. „Care e viitorul lemnului în această perioadă de intensă industrializare, dar și de ocrotire a patrimoniului forestier și de extremă austeritate în ce privește exploatarea lui“ - se întreabă autoarea cărții Aventura lemnului. Fără îndoială că uriașele progrese tehnice au slăbit treptat atotputernicia lemnului, salvând astfel pădurile de la o dispariție care ar fi pus în mare primejdie însăși existența Terrei și a omului. Betonul și fier-betonul au alungat, încetul cu încetul, lemnul din vastul sector al construcți- ilor. Oțelul, aluminiul, sutele de aliaje metalice, mai rezistente și durabile, au luat locul lemnu- lui, progresiv, pe șantierele navale și în industria mijloacelor de transport (vase, trenuri, avioane). La marile construcții celulare (blocurile), lemnul e înlocuit aproape total. Uriașele schele nu se mai fac din lemn, ci din țevi metalice demontabile. Datorită noilor tehnici s-a renunțat în mare măsură la cofrajele de lemn. Doar pen- tru uși, ferestre, parchete nu s-au găsit încă înlocuitori ideali. Cu tot asaltul maselor plastice și al aluminiului, industria mobilei rămâne o industrie clasică, care utilizează lemn și produse de lemn (PAL, PFL, placaj etc.). Fabricile de chibrituri, întreprinderile de artizanat, unele ramuri ale industriei chimice trăiesc încă din această materie primă, iar lemnul de rezonanță ia, în continuare, și poate mai intens ca altădată, drumul fabricilor de instrumente muzicale și de echipament sportiv. 5. SECRETUL MÂNCĂRURILOR GUSTOASE Goana după mirodenii Mâncărurile n-au nici un haz dacă nu li se pun și ceva condimente sau mirodenii, care le dau un gust delicios, stârnind pofta de mâncare. Aceste „adaosuri" aromate sunt produse de o serie de plante. Unele cresc și în țara noastră: mărarul, tarhonul, pătrunjelul, leușteanul, țeli- na, asmațuiul, anasonul, chimionul sau secărica, coriandrul, enibaharul - plante ale căror virtuți aromatice se datoresc unor uleiuri eterice. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Bunicii și străbunicii noștri le cumpărau, cu mulți ani în urmă, din magazinele „colo- niale", adică din magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri imperia- liste. Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de pri- mii călători „Țara mirodeniilor". 543 www.dacoromanica.ro încă din Antichitate, mirodeniile și-au găsit drumul din India spre Europa. Primele infor- mații cu privire la comerțul cu mirodenii le găsim în inscripțiile templului Deir al-Bahr, de lângă Teba, de unde aflăm că ele au fost aduse din porunca reginei egiptene Hatshepsut (1490 - 1468 î.e.n.). Dar ca să ajungă în Europa, miro- deniile trebuiau să treacă prin mai multe mâini, ceea ce le ridica foarte mult prețul. Indienii le cumpărau de la locul de producere și le vindeau arabilor, care, la rândul lor, le vindeau egipte- nilor. De aici erau cumpărate de europeni. în Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite, încât se plăteau doar cu aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere în India, europenii au căutat altă cale de acces. Columb a pomit să străbată Atlanticul și, debarcând în Lumea Nouă, a crezut că ajunsese în India. Maghidovici, un vestit geograf rus, afirma că „goana după mirodenii" a stat la temelia descoperirii lumilor noi. Din prima sa călătorie, Vasco da Gama a adus la Li- sabona, în 1499, o mare încărcătură de aromate și a câștigat pe ele de șase ori mai mulți bani decât cheltuise cu toată expediția. Un bob mai scump decât aurul Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a conchistadorilor a fost fără îndoială piperul {Piper nigrum), o liană târâ- toare, lungă de 10 — 15 m, înzestrată cu cârcei, ale căror fructe, drupe, de mărimea unui bob de mazăre, grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului e India, mai exact coasta Malabar. De aici a trecut în Persia, apoi în Gre- cia antică. Indienii îl numesc „piperi", nume sub care l-au reluat și romanii și care s-a încetățenit și la noi. Cumpărat la început cu aur, abia pe la mijlocul veacului al XlX-lea piperul a intrat în casa oamenilor cu venituri modeste. Alcaloidul piperina și alte uleiuri esențiale ce se găsesc în fruct fac ca el să fie prețuit ca stomahic (stimulent al poftei de mâncare) și condiment. Aromele care desfată gura Vanilia (Vanilia planifolia), plantă agăță- toare din familia orhideelor, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez se ospătaseră din vestita „chocoiate" a astecilor, mai gustoasă prin adău- gire de vanilie. Fructele de vanilie, lungi de 15 - 30 cm, cărnoase și conținând o rășină aro- mată, recoltate înainte de coacere și supuse unei maturități forțate, au forma unor păstăi negre, zbârcite, puse în comerț sub formă de „batoane". Nu mai puțin celebră și căutată, datorită cinamolului, este scorțișoara, scoarță aromată, roșcat-cenușie, rasă de pe ramurile mai multor arbori și arbuști din genul Cinnamonium. Patria scorțișoarei este Sri Lanka, Ceylonul de odi- nioară. în insulele Moluce portughezii au luat cunoștință cu arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata'), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile au un caliciu cilindric, de culoare roșie-purpurie cu patru lobi și o corolă emisfe- rică de culoare roz-alb, care cade în timpul recoltării Mugurii florali se usucă și se valori- fică sub numele de cuișoare. Cuișoarele s-au bucurat, încă din Antichi- tate, de o deosebită atenție. Mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele de cuișoare. Dafinul sau laurul (Laurus nobilis), arborele favorit al lui Apollo, ale cărui frunze încununau fruntea „laureaților", crește în regiunea medite- raneană. Frunzele sale, conținând o substanță aromată numită lauroestrina, erau folosite încă din vechime ca un prețuit condiment. înaintea glaciațiunilor aria de răspândire a laurului era mult mai largă, cuprinzând și țara noastră, unde arborele creștea în voie. Odată cu răcirea climei el s-a retras în zonele mai sudice. 544 www.dacoromanica.ro Și alte mai puțin cunoscute „dresuri” ale bucătăriei în sfârșit, nu putem trece cu vederea peste șofran, ghimbir și kardamon. Stigmatele uscate, galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) — rudă bună cu brândușa de câmp, dau unor preparate (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare galben- portocalie, datorită crocinei și o aromă deosebit de plăcută. Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plan- tă ierboasă, din pădurile tropicale umede din Asia de sud, ai cărei rizomi aromatici sunt folosiți atât în gospodărie, cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii de galan- ga și zedoaria. Kardamonul sau cardama (Elețtaria carda- monum), din familia cruciferelor, comun în India și Sri Lanka, produce semințe aromatice și cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele. Asmățuiul (Anthriscus cerefolium), rudă cu pătrunjelul, a fost adus din nordul Asiei. Frun- zele sale cu o aromă penetrantă și răcoritoare sunt folosite mai ales în Franța unde intră în compoziția ierburilor fine („fines herbes“), foarte apreciate în artă culinară. Busuiocul (Ocimum basilicum) cunoscută la creștini ca plantă sacră, de fitoetnologi ca plan- tă a dragostei și a premonițiilor maritale, de vin- decătorii populari ca plantă medicinală, este și o valoroasă plantă culinară, folosită ca aromă de bază la fripturile de vânat, porc și oaie deoarece le anihilează mirosul greu. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) și cimbrișorul sălbatic (Thymus sp.) au devenit poate cele mai cunoscute plante aromatice, folosite de americani în special la mâncărurile cu fasole și de europeni la mâncărurile cu varză (sarmale, la noi) și tocături (la noi, mititei). Chimenul (Carum carvi), plantă sălbatică din familia umbeliferelor, aromatizează prin semințele sale brânzeturile, pâinea, și mai ales băuturile printre care vestitul Kummel, băutura națională a germanilor, sau „secărica", mult fa- bricată până acum o jumătate de veac și în țara noastră. Coriandrul (Coriandrum sativum), și el o cunoscută umbeliferă cu fructe duble, mari, rotunde, emanând un parfum extrem de pătrun- zător, este nelipsit în industria conservelor de came și a lichiorurilor. Câmații de casă ca și alte preparate de came sunt de neconceput fără aroma originală a coriandrului. Maghiranul (Majorana hortensis), labiată perimediteraneană foarte iubită de poporul român, oferă una din cele mai delicate și subtile arome culinare care înnobilează mai ales preparatele de Crăciun (câmații de casă, lebărul, caltaboșii, toba), ceea ce i-a stabilit în Germa- nia, patria câmaților și mezelurilor, reputația de Wurstkrauf. Am mai putea cita în continuare: feniculul, hreanul, isopul, sovârful, negrilica, schinduful, apoi menta și masticul de Chios care aroma- tizează băuturile și care completează inventarul acestor plante utilitare. Nu există industrie alimentară și bucătari pricepuți să nu cunoască și să nu folosească aceste „produse" ale plantelor aromatice care au atras atenția omului din cele mai vechi timpuri. 6. FIBRELE TEXTILE AU CUCERIT LUMEA Universalitatea bumbacului Bumbacul (Gossypium), rudă cu nalba și bârnele, este folosit pentru fructele sale care, ajunse la maturitate, se despică. Semințele cu puful alb sau crem se recoltează manual sau mecanic, apoi se egrenează, adică se separă fibrele de semințe. Din semințe se scoate ulei, iar fibrele pot fi folosite, în stare brută sub formă de vată hidrofilă sau, prelucrată; de țesă- turi de bumbac. - Diferite specii de bumbac ocupau, în 1988, pe glob aproape 70% din suprafața cultivată cu plante textile. 545 www.dacoromanica.ro Cea mai răspândită specie este Gossypium hirsutum, numit și bumbac „Upland“. E un arboraș scund, originar din Mexic. Din cauza înălțimii sale mici fructele pot fi culese mult mai ușor. Pe locul al doilea se situează Gossypium arboreum sau bumbacul de „India", originar din Pakistan și Sri Lanka. Pe suprafețe ceva mai mici se cultivă bumbacul de „Guzza" (G.herbaceum) frecvent în Asia Centrală și bumbacul de „Barbados" (G barbadense), cul- tivat de preferință în unele regiuni ale Americii de Sud. Se pare că bumbacul are trei centre de ori- gine: India, Egiptul, America Centrală și de Sud. Prioritatea o are India, în sprijinul acestei păreri vin țesăturile de bumbac cu o vechime de 5.000 de ani, descoperite pe malul Indusului de Mohenjo-Darro și Harrapa. Se ajunsese la o finețe atât de mare a țesăturii, încât o muselină lungă de 16 m, necesară confecționării unui tur- ban cântărea doar 120 g, iar pânzeturile numite „vânt țesut" erau atât de subțiri, încât cu greu se deosebeau de iarba plină de rouă pe care erau întinse pentru albit. Din India, bumbacul a ajuns în Turkestan, Transcaucazia, Asia Mică. Ceva mai târziu (secolul al V-lea al erei noastre) intră în competiție și China; frumoasa haină de bum- bac primită de împăratul Wuti fiind citată de o cronică din secolul al V-lea. Introducerea bumbacului în sudul Europei se datorează arabilor, care îl cultivau, în secolul al IX-lea, în Sicilia, iar în secolul al X-lea în Spania. La greci cultura lui începe după campa- nia lui Alexandru Macedon în India. La descoperirea Americii, spaniolii au avut surpriza să vadă țesături fine de bumbac și lanuri întinse cultivate de băștinași. Odată cu întemeierea coloniilor englezești continentul nord-american devine o a doua sursă de materie primă pentru manufacturile europene, în special cele englezești. Cu toate că bumbacul ocupa mari suprafețe, articolele din bumbac erau foarte scumpe, deoarece separarea firelor, torsul și țesutul se făceau manual. Odată cu mecanizarea acestor operații, țesăturile s-au ieftinit, dar a început bătălia pentru supremație între Anglia, care deținea secretul mașinii de tors, inventată de R. Arkwright (1769), și al războiului mecanic, inventat de Cartwright (1794), și America de Nord, care deținea secre- tul mașinii de egrenat bumbac (operația de separare a fibrelor de sămânță) inventată de învățătorul Whitney, în 1794. Din această bătălie a ieșit învinsă Anglia, datorită „trădării" unui mecanic de la o filatură, care, emigrând în America și memorând perfect forma, locul și funcția fiecărei piese a războiu- lui de țesut, le-a așternut planul pe hârtie, văzându-1 apoi unei firme pe un preț ridicat. Două textile exotice Iuta (Corchorus), numită și cânepă de Ben- gal, deși rudă cu teiul, se înfățișează ca o plantă înaltă de 2 - 3 m cu grosime de 1 - 2 cm; din tulpina ei se extrag fibre textile tari, aspre, folosite mai ales la confecționarea sacilor, sfo- rilor, șireturilor, draperiilor și celor mai ieftine covoare, cunoscute sub numele de covoare de iută. Se găsește în India și Bengal, care furnizează aproape 1 /3 din producția mondială. Ramia (Boehmeria), rudă cu urzica, era folosită încă din vremea faraonilor, mumiile egiptene fiind înfășurate în pânzeturi confecționate din fibra acestei plante originare din China. Chinezii Q numesc „ciuma", „ciorna" etc., iar malaysienii o numesc „ramiek" sau „rama", nume ce s-au încetățenit și în Europa. Fibrele albite și dărăcite sunt de o finețe deosebită, albe ca zăpada, strălucitoare ca mătasea și de 22 de ori mai rezistente ca cele de bumbac. Din aceas- ta se fabrică hârtia de lux, frânghii, pânze de bărci, pălării de damă, imitație de pai și chiar site pentru becurile incandescente. Prima și cea mai fină țesătură de pe Pământ... Inul (Linum usitatissimum) pare a fi cea mai veche plantă textilă cunoscută și folosită. Se crede că, încă acum nouă mii de ani, locuitorii 546 www.dacoromanica.ro Indiei ar fi folosit inul, fabricând din fibrele tulpinii sale prima țesătură de pe pământ. De aici el a trecut în Asiria, Babilon, apoi în Egipt și de aici, acum circa 2.500 de ani, în Grecia antică și în Imperiul Roman. Cele mai fine ban- daje ale mumiilor erau făcute din in. Rezistența lor se datorește grăunțelor de silice (cremene) conținute în fibre. Din nefericire, nu s-a putut păstra secretul măiestriei excepționale a vechilor egipteni. Vechilor greci, care au împrumutat cultura inu- lui de la egipteni, le plăceau mult „hainele albe tivite cu purpură" cântate de Homer. Ei au adoptat țesăturile de in și pentru confecționarea pânzelor de corabie. De la greci, cultura acestei plante textile a trecut la romani, care au intro- dus-o în multe părți ale imperiului (Spania, Franța, Anglia, Germania, Belgia și Olanda). în ultimele țări, datorită climei umede și cețoase, favorabilă plantei, se obțineau fibre de calitate superioară, din care se țeseau pânze foarte fine, cunoscute sub numele de „pânză de Olan- da". în restul Europei inul a fost adus de sciți. Dacii probabil că au preluat de la aceștia cultura plantei. Numeroase scrieri menționează că dacii purtau țesături de in, fiind îndeobște cunoscute iile femeilor, bogat brodate. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea începe declinul culturii inului, datorită con- curenței bumbacului, mătăsii și apoi fibrelor sintetice. Totuși pânza de in rămâne o materie indispensabilă pentru confecționarea unor arti- cole cum ar fi haine de vară, rufarie de pat, fețe de masă, pânze pentru pictură etc. Legendara plantă care leagă și îmbracă Cânepa (Cannabis sativa) a fost descoperită de chinezi. Se spune că împăratul chinez Schen Nung (2737 - 2705 î.e.n.) a învățat poporul cum s-o cultive și să o folosească. în Europa, cânepa a sosit pe două drumuri: unul nordic, când sciții au aclimatizat o varietate mai scundă, ramificată, un fuior de calitate mediocră, dar cu mult cannabinol, folosită ca plantă textilă, altul sudic, prin intermediul grecilor, care, preluând cânepa de la fenicieni, au transmis romanilor o varietate mai înaltă, cu fibra superior calitativă și cu o cantitate de cannabinol mult mai redusă, în țara noastră, încă din Antichitate, au pătruns ambele varietăți. Pe continentul american cânepa a fost intro- dusă de spanioli în America de Sud și de englezi în America de Nord. După cum se știe, cânepa este o plantă dioică, deci cu sexe deosebite. Pe o plantă se găsesc numai flori bărbătești. Ea e numită cânepă de vară. Pe o altă plantă se dezvoltă doar flori femeiești. Pe aceasta din urmă poporul o cunoaște sub numele de cânepă de toamnă sau „haldani". La puțin timp după polenizare, cânepa de vară începe să se usuce. Atunci e smulsă și pusă la „topit". Cânepa de toamnă se recoltează mai târziu, după ce s-au copt semințele. Semințele sunt scuturate iar planta se pune la topit. „Topirea" se face prin scufundarea plantelor în bălți, unde bacterii anaerobe lizează, adică „topesc" lamelele rigide ce leagă celulele între ele, eliberând astfel fibrele tehnice. Operația durează 7-10 zile, vara, și 16 - 22 de zile, toamna, în funcție de temperatura mediului ambiant, cea optimă fiind de 30 - 35 C. Se interzice topirea cânepii în heleștee și iazuri populate, deoarece prin înmulțirea excesivă a bacteriilor de putrefacție se consumă oxigenul din apă, iar eliberarea cannabinolului poate pro- duce „otrăvirea" acesteia, viața peștilor fiind astfel pusă în primejdie. După ce tulpinile s-au topit, se scot afară, se usucă, se zdrobesc, se melițează cu ajutorul meliței (un tocător de lemne) pentru îndepărtarea puzderiilor, obținân- du-se astfel fuiorul, care reprezintă cam 17% din greutatea tulpinei uscate. Fiind foarte rezistente la putrezire, firele de cânepă se întrebuințează mai ales la con- fecționarea sacilor, otgoanelor marinărești, frânghiei de rufe, aței de cizmărie, năvoadelor pescărești etc. 547 www.dacoromanica.ro 7. VOPSELE VEGETALE Uimitorul covor de toamnă al frunzelor E cu neputință ca, toamna, rătăcind prin pădurile carpatice să nu fim fermecați de simfo- nia cromatică a frunzelor care, pierzând treptat acel verde intens cu care ne-am obișnuit pri- măvara și vara, se îmbracă în straie de o diver- sitate amețitoare. Veșmântul vegetal al copacilor trece de la cele mai suave nuanțe de galben și portocaliu, la cele mai izbitoare tonuri de roșu, violaceu și brun-cafeniu, cu zeci de degradeuri, pe care numai o mână de pictor le-ar fi putut obține. Multă vreme oamenii s-au întrebat de unde provin aceste culori atât de variate de care plantele fac risipă, mai ales toamna. Faptul că plantele care se hrănesc singure (autotrofe) formează lumea verde a naturii se datorește, în primul rând, clorofilei - pigmentul universal al organismelor vegetale, de la cea mai măruntă algă verde, de la cel mai modest fir de iarbă, până la cel mai falnic copac. Acest pigment a fost izolat și studiat pentru prima oară de botanistul elvețian Senebier, în 1782. Denumirea de clorofilă, care vine de la khloros - verde și plyllon - frunză, a fost dată de Pelletier și Caventou, în 1818. Stokes a constatat, în 1854, că pigmentul nu e simplu, ci e compus din 4 substanțe diferite, din care două erau verzi, iar celelalte erau colorate în roșu, portocaliu sau galben. Structura exactă a pigmentului și proprietățile sale chimice au fost stabilite de Wilstaetter, care a primit Premiul Nobel, în 1915, pentru lucrările sale în acest domeniu. Sinteza totală a clorofilei în laborator a fost realizată, abia în 1960, de Wooward. Din frunze, clorofila poate fi extrasă ușor prin macerare cu alcool etilic sau eter etilic. Lichidul de macerare devine verde. Clorofila astfel izolată este alcătuită din două substanțe înrudite, clorofila a și clorofila b, care se găsesc de obicei în raport de 3:1. în afară de aceste două variații de clorofilă, frunzele mai conțin pigmenți galbeni, portocalii și roșii din grupa carotinoidelor și a antocianinelor. Vara, puterea clorofilei este atât de mare, încât aceasta marchează ceilalți pigmenți; de aceea vegetația ne apare în întregime verde. Toamna însă, când clima se răcește, clorofila din frunze migrează parțial spre tulpină sau suferă procese de degradare, iar frunzele capătă nuanțele galbene, ale carotinoidelor, sau roșu-violet, al antocia- ninelor, și asistăm la ruginirea lor. Acești pigmenți neverzi din frunză, care, spre toamnă, ne oferă splendidul tablou al îngăl- benirii, roșirii și apoi îmbrunirii frunzelor, au fost numiți, în 1911, de botanistul rus Tvet carotinide. Până în prezent se cunosc cam 80 de carotinoide, care pot fi din punctul de vedere al compoziției chimice sau hidrocarburi caroti- noidice sau alcooli carotinoidici, numiți și xantofile. Cel mai important reprezentant al primei categorii este B-carotina pigmentul de morcov, numit așa din cauza denumirii latine a morcovului (Daucus carota). El a fost izolat din morcovi, în 1831, de Wackenroden și din frun- zele îngălbenite de toamnă de către Berzelius, în 1837. Structura sa a fost stabilită, în 1928, de Zechmeister, iar sinteza ei în laborator a fost realizată de Karrer, în 1949. Din a doua cate- gorie, aceea a xantofilelor, mai răspândită este luteina, care se găsește în mari cantități în urzi- cile uscate, din care de altfel se și extrage. Dacă azi, datorită în special marelui botanist rus Timiriazev, știm care este rolul cosmic al clorofilei și deci al plantei (despre acest lucru am scris pe larg în cartea mea Uzina Flora), rolul carotinidelor în viața plantelor rămâne încă învăluită în mister. Paleta florilor Cine admiră câmpul smălțat cu flori al unei fânețe de munte pe la sfârșitul lunii iunie ar avea toate motivele să fie uimit de bogăția paletei cromatice. Nu lipsește nici o culoare din spec- trul solar, iar nuanțele de roșu, galben, albastru sunt atât de subtile, încât trebuie să fie un cunoscător în materie ca să le deosebească și să le numească. 548 www.dacoromanica.ro în ultima sută de ani, oamenii de știință s-au străduit și au reușit să dezvăluie taina culorii florilor, atribuită în tot Evul Mediu talentului și bunăvoinței deosebite a divinității de a încânta ochiul omenesc. La baza tuturor culorilor se găsesc pigmenții piranici, prezenți în toate celulele plantei, puter- nic concentrați în petale. Pentru a se putea dife- renția paleta culorilor, ei au fost împărțiți în mai multe din care cele mai importante sunt flavonele și antocianidinele. în mod obișnuit acești pigmenți se găsesc în flori, sub formă de glicozizi, adică sub forma unor combinații cu un zahar (glucoza, ramnoză, arabinoză) a unei sub- stanțe colorante numită aglicon. Flavonele sunt pigmenții galbeni și porto- calii ai florilor. Au fost descoperite până în prezent circa 100 de flavone, din care cele mai răspândite sunt apigenina (rechie, mușețel), baicaleina (gura-leului), luteolina (rezedă săl- batică), artemisetina (pelin),flsetină (scumpie), morină (lemn de dud), nobiletina (lămâie), primetina, (ciuboțica-cucului), quercitina (ste- jar, ceai), ramnetina (crușin), rutina (vimanț, hrișcă) etc. Antocianidinele sunt pigmenții care dau toate nuanțele de roșu, albastru și violet din flori. Ei se găsesc sub formă de glicozizi, numiți antociani. Antocianii formează săruri stabile cu acizii, intens colorate în roșu. Dacă se neutra- lizează sarea, culoarea trece în purpuriu, iar în mediul bazic culoarea devine albastră. Această proprietate explică de ce același compus poate produce în corole coloranți diferiți. De exem- plu, trandafirul roșu și albăstrița din grâu (Centaurea cyanus) conțin același antocian, cianidina. în primul caz, cianidina găsindu-se ca sare de piriliu (mediu acid) e colorată în roșu, în al doilea caz, fiind sub formă de sare de pota- siu, mediu bazic, este colorată în albastru. S-a mai observat o variație a culorii florii în funcție de temperatură. Florile de nu-mă-uita (Myosotis) sunt roșii la temperaturi mai joase și devin de un albastru strălucitor la temperaturi mai ridicate. Același lucru se întâmplă și cu flo- rile de plâmănariță (Pultnonaria) sau de ochiul șarpelui (Echium). Printre cei mai cunoscuți pigmenți antocianici enumerăm: pelar-gonidina (mușcată, gheorghină), delfinidina (gentiane, nemțișori, trei-frați-pătați), cianidina (trandafiri, albăstrele), peonidina (bujor), mal- vidina (stânjenel), siringidina (nalbă, ciclamă, violete). Unele plante își schimbă cin area florilor într-un timp record. Astfel floarea de Cobea scandens, alb-verzuie în prima zi de înflorire, capătă o nuanță violetă a doua zi. La Hibiscus mutabilis, corola, albă de dimineață, devine roșie la prânz și de un brun-roșcat spre amurg. Câteodată, prezența acidului galic, a taninu- lui și a ionilor de fier produc desene cromatice de altă nuanță pe fondul corolei. Așa se întâm- plă cu petalele violete din centrul florii cercelușului (Dycentra), cu carourile de felul tablei de șah al tepalelor de bibilică (Fritillarid), cu vinișoarele întunecate ale corolelor de frăsinel (Dictamnus). Din gama culorilor florale lipsește albul pur și negrul pur. Albul pur nu există, fiind o culoare rece (respinge toate radiațiile) ceea ce ar putea periclita procesul de fecundare al florii. De aceea el e amestecat cu urme de pigmenți flavonici sau anticianici, care pot fi bine puși în evidență prin macerare. De asemenea, negrul pur, absorbind toate radiațiile, e la fel de primej- dios pentru viața plantei. Ceea ce noi percepem ca o culoare apropiată de negru este un purpuriu intens, bătând în brun, deci o culoare dată de un exces autocianic. Astfel de tonuri întunecate întâlnim la sângele-voinicului (Nigritella nigra) sau la mușcata neagră (Pelargonutn triste). Celebra lalea neagră, imortalizată de Al. Dumas, cu toată strădania maiștrilor grădinari olandezi, nu-și justifică numele, putând fi mai real numită laleaua negru-purpurie, datorită delfinidei în concentrație mare. Coloranți vegetali Până nu demult unica sursă de coloranți folosiți de oameni erau cei naturali, din rândul cărora o categorie importantă o reprezentau co- 549 www.dacoromanica.ro loranții de origine vegetală, care se foloseau încă din vechime la vopsirea țesăturilor. Se pare că egiptenii au fost primii care au știut să vopsească țesăturile, folosind produse de proveniență vegetală. Paternitatea desco- peririi și folosirii coloranților o revendică însă chinezii, meșteri în vopsirea mătăsurilor. Culoarea îmbrăcăminții la chinezii de acum 1.000 de ani definea rangul social; ierarhia culo- rilor probabil că fusese stabilită în funcție de prețul de cost al vopselelor folosite: astfel gal- benul era culoarea împăratului, urmând apoi în ordine: movul, albastrul, roșul și negrul. Alți istorici ai civilizației afirmă că India ar fi leagănul vopselelor. Și aici găsim corelări între caste și culoarea veșmintelor. în secolul al XVII-lea, coloranții folosiți pentru vopsirea țesăturilor de bumbac, mătase sau lână ar putea fi împărțiți în trei grupe, în raport cu nuanța ce trebuia obținută. Prima grupă o reprezenta grupa culorilor fundamen- tale - roșu, galben și albastru, care se obțineau folosind un singur colorant. în 1671, Instrucțiu- nile generale pentru vopsitul lânii publicate din ordinul lui Colbert, în Franța, aminteau 5 culori de bază: albastru, roșu, galben, galben-roșcat (fauve) și negru. Prin amestecarea acestor cinci grupe de vopsele fundamentale se obțineau culorile și nuanțele la modă pe care le amintim cu titlu de curiozitate: jaune croissant, jaune paille, gris de perle. Lemnul galben de fiset sau de scumpie (Cotinus coggyria), de fapt coaja unui arboraș care crește și în România, în pădurile din sudul țării, era folosit, datorită pigmentului fisetina, la vopsirea brocarturilor, a lânii și pieilor într-un galben viu, rezistent la spălat. Lui i se adaugă lemnul galben de Brazilia, reprezentând miezul lemnos al unor rude exo- tice ale dudului {Morus tinctoria și Maclura tinctoria), care cresc în America și Antile și conțin doi coloranți: morina și maclurina, com- binați cu tanin. Lemnul galben dă vopsiri slabe, în nuanțe de galben-cafeniu la lână. Foarte folosită în China antică la vopsitul mătăsii și hârtiei de mătase era curcuma, un co- lorant galben, extras din bulbii curcumei (Curcum longa și C. tinctoria), plantă frecventă în China, India și Java, care conține pigmentul curcumina. Colorant ideal pentru bumbac, el mai e folosit la colorarea în galben a unor pro- duse alimentare (unt, ulei, brânză, grăsimi ani- male) și, în amestec cu lemnul albastru, la vop- sirea în negru a pieilor și fulgilor. Pe meleagurile noastre se foloseau pentru vopsirea în galben quercitronul, scoarța stejaru- lui negru (Quercus tinctoria nigra), care conține un pigment quercitina și boabele de crușân, numite și boabe de Persia sau de Avignon (Rhamnus tinctorius). Atât în fructe cât și în frunza crușânului se găsește pigmentul ramne- trina, folosit la imprimarea țesăturilor de bum- bac, la vopsirea hârtiei, a pieilor, a produselor zaharoase, dând culori rezistente la lumină și la apă. Tot pentru obținerea unor nuanțe de galben se întrebuințau până nu demult scoarța de tulchin (Daphne), care conține pigmentul dafnetina, florile de trifoi roșu {Trifolium rubruni) care, datorită trifolitinei, vopsea gal- ben-deschis, și șofranul (Crocus sativus) care, datorită crocetinei, servea atât la îngălbenirea cozonacilor cât și a pânzelor. La țară și acum se mai folosesc, pentru obținerea unor nuanțe mai puțin intense de galben, infuzii de coajă de măr, foi de ceapă, flori de mușețel și de hamei, petale de trandafir galben și panseluțe etc. Foarte folosită la noi a fost rezeda sau zmeurica, colorant scos din flori de rezedă săl- batică sau rechie (Reseda luteola). Pigmentul e luteolina, cu nuanțe galbene, mai puțin intense, dar foarte rezistente la spălare și lumină, cu bune rezultate în vopsirea lânii și mătăsii natu- rale. Mulți coloranți galbeni mordansați cu crom, staniu sau aluminiu produceau cele mai variate nuanțe de portocaliu. Astfel curcuma mor- dansată cu staniu dădea un portocaliu roșcat, iar quercitronul cu aluminiu, un portocaliu-închis. Singurul colorant natural care vopsește direct toate tipurile de fibre în portocaliu este orleanul, care se extrage din fructul roșu al arbustului tropical Bixa orellana, originar din America Centrală, Antile, America de Sud. Pig- mentul orleanului este lixina, de culoare gal- 550 www.dacoromanica.ro benă. De asemenea, unicul colorant natural verde folosit la vopsirea țesăturilor este lacao sau verdele de China, care se extrage din rădăci- na unei specii de crușân (Rhamnus chlorophoros) care crește numai în China. Pig- mentul este lacaona, care se găsește în stare na- turală sub forma unui glicoizid numit acid lacaonic. Diversele nuanțe de verde se obțineau prin combinări sau mordansări cu fier a unor coloranți galbeni. Foarte utilizat chiar și în prezent pentru culoarea verde este clorofila, în special în industriile alimentare și cosmetică. Preparatele de clorofilă se obțin din urzici, fin măcinate, prin extracție cu acetonă-apă și apoi prin absorbția pigmentului pe pulbere de talc. Fiind bine suportată de organism, clorofila ajută la colorarea unor alimente (grăsimi, guma de mestecat, prăjituri, gelatină). De asemenea, datorită solubilității în grăsimi, clorofila stă la baza colorării unor loțiuni, creme de față, a pastelor de dinți (așa-zisele paste de dinți cu clorofilă), săpunuri. Clorofila e poate unul din puținii coloranți folosiți și azi intens și în multi- ple direcții. Pentru obținerea culorii albastre și mai ales a albastrului-închis, în Europa s-a folosit, până în secolul al XVIII-lea, pastelul scos dintr-o cruciferă sălbatică, numită drobușor sau car- damă (Isatis tinctoria). Pastelul era cunoscut din timpuri străvechi. Triburile de picți, popor celtic care locuia în Anglia pe vremea lui Cezar, foloseau pastelul sub forma de wad sau waad (derivând de la numele zeului războiului Wodin), pentru a-și vopsi fața când plecau la luptă. Conchistadorii americani au adus din golful Campecho, din Mexic, lemnul albastru al unui copac exotic (Haemotoxylon campechiiarum), numit de francezi lemn de Campeche. Coloran- tul său este hematoxileina. Incoloră la început, substanța se oxidează până la culoarea albastru- închis. Colorantul vopsea bine lâna și mătasea, în albastru, iar bumbacul, în bleumarin. Recent, lemnul albastru, amestecat în unele țări cu cernelurile tipografice, a folosit la tipărirea unor cărți de scurtă folosință, cum ar fi cărțile de telefon, pentru recuperarea hârtiei, deoarece s-a constatat că, după un timp (1 2 ani), imprimarea tipografică realizată cu acest amestec dispare definitiv. Atât lemnul albastru, cât mai ales pastelul au fost concurate și în mare parte înlăturate de indigo, pătruns, ca pulbere, în Europa, în se- colul al XVIII-lea. Victoria deplină a indigoului a fost repurtată în anul 1745, când Lordul Ami- ralității, în timpul domniei regelui George al II-lea al Angliei, a hotărât ca uniforma ofițerilor din marina britanică (cea mai puternică din lume la acea dată) să fie de culoarea costumului de călărie al ducesei de Bedford, vopsit cu indi- go- Indigoul se extrage din frunzele unui plante din familia Indigofera, originară din India, însă cu rude apropiate în Japonia și America. Din 300 kg frunze uscate de indigofera se obținea 1 kg indigo pur, prin macerarea acestora în apă. Astfel se elibera indoxilul, de culoare galbenă care oxida instantaneu în atingerea cu aerul, for- mând indigoul albastru. Prima rețetă a preparării indigoului o găsim în vechile scrieri sanscrite. Mumiile aveau haine vopsite cu indigo, iar în mormintele incașe s-au găsit veșminte albastre. Indigoul a reapărut în Europa în secolul al XH-lea, fiind adus din Ori- ent de venețieni, care dețineau monopolul co- lorantului. Succesul lui - așa cum am mai amintit - are loc cam pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Prepararea industrială a indigoului a început în 1901, în Germania, și a declanșat o concurență tot mai vie între indigoul sintetic și cel natural, încheiată în 1922, când Anglia a renunțat definitiv la folosirea colorantului natu- ral. O reînviere a acestuia a avut loc după 1950, datorită modei răspândite în toată lumea a „blues-jeans“-ilor. Violetul vegetal (orseille) se extrăgea din rădăcina borraginaceii japoneze Shikona (violet de Tokio), care conține shikonina, din licheni, sub acțiunea amoniacului, sau din rădăcinile unei rude a acesteia, care crește și pe la noi, mărgelușa (Alkanna tinctoria) din care se extrage alcanina (apropiată de shikonina) și care, în stare pură, are aspect roșu-brun cu luciu 551 www.dacoromanica.ro arămiu. Mordansate cu aluminiu, atât shikoni-, na, cât și alcanina dădeau pe bumbac și mătase frumoase nuanțe de violet. în Evul Mediu s-a aplicat procedeul galilor de a obține violetul prin amestecarea în aceeași baie a pastelului cu garanța. Negrul vegetal folosit la mătăsuri se obținea prin adaosul de tanin și oxizi de fier la coloranții albaștri (lemnul albastru), iar pentru vopsirea lânii și a bumbacului, colorantul preferat era acidul teleferic, aflat în unele specii de licheni și ciuperci. Pentru tonurile maronii se foloseau cojile de stejar și anin sau cojile nucilor verzi, care cuprind pigmentul juglonă. Pentru obținerea rozului pe mătase, se folosea în mica industrie a coloranților juglona, după ce în prealabil pânza era mordansată cu aluminiu, iar în casele țărănești rozul era obținut prin infuzia de flori de tei sau de frunze de gutui sălbatic. 8. LATEXURI ȘI RĂȘINI Cauciucul Puține produse vegetale au cunoscut o isto- rie atât de agitată ca mult disputatul cauciuc, produs în diferite colțuri ale lumii de un număr de specii, unele ierbacee, altele copăcei sau chiar copaci falnici. Cea mai cunoscută plantă de cauciuc este copacul Hevea brasiliensis, care furnizează cauciucul de Para, nu numai cel mai răspândit, dar și cel mai apreciat. Tot în America de Sud mai există speciile de Hevea de Guyana, Hevea de Spreuce, Hevea discolor ca și apocinaceea Hancomia, care dă cauciucul de Pemambuco sau „manga-beira“. în Madagascar crește, de asemenea, un arbore producător de cauciuc, Euphorbia intisy, aproape dispărut azi, din cauza exploatării intense. însă cauciucul african este furnizat mai ales de specii ale genului Landolphia, reprezentat de liane subțiri, lungi de zeci de metri. în fosta U.R.S.S. plantele care conțin cau- ciuc sunt mici, ierboase, cu rădăcini mari, din familia Composee. Ele se numesc cocsagâz și tausagâz. Cocsagâzul (Taraxacum koksaghyz) e o păpădie cu rădăcini doldora de cauciuc, iar tausagâzul (Chondrilla gommifera) constituie desișuri în pustiurile nisipoase ale Asiei Cen- trale, care consolidează dunele de nisip mișcă- toare. Cauciucul formează depozite mari pe rădăcini, dar inconvenientul îl constituie greu- tatea de a-1 separa de nisip și cantitatea mare de rășini cu care e amestecat. Dintre plantele ierbacee din nordul Americii, care conțin cauciuc, amintim o altă composee, gaiula (Parthenium argenteum). însă cauciucul cel mai valoros se extrage din Hevea. Latexul se obține prin rezinaj. Se fac tăieturi în scoarță, prin care se scurg 3 - 4 kg de lichid pe an. Latexul este condensat prin diferite procedee. în vechile plantații se folosește afu- marea. Latexul strâns în căldări este amestecat bine cu ajutorul unei lopeți încălzindu-se la fum. Latexul de culoare albă se condensează, devine brun, obținându-se astfel un fel de turte stratificate, găsite în comerț sub denumirea de „cauciuc de Para“. Metoda chimică de coagu- lare constă în colectarea latexului în bazine, diluarea lui cu apă și apoi coagularea lui cu un acid organic. Cheagurile de cauciuc strânse la fundul bazinului se vălțuiesc în formă de foi subțiri numite „crep“. Foile se usucă în care caz își păstrează culoarea albă (de unde așa- numitele tălpi de „crep“ la pantofi) sau se afumă și atunci devin brune. Toate populațiile din zonele unde existau plante de cauciuc îl foloseau într-un fel sau altul. Astfel, unele triburi din Africa Centrală îl folosesc la săgeți pentru fixarea otrăvii în vârful lor. Hindușii ung cu cauciuc coșurile în care transportă mierea. Kirghizii folosesc din timpuri imemorabile cauciucul pentru mestecat. Amerindienii din bazinul Amazonului cunoșteau încă din perioada precolumbiană pro- prietățile cauciucului, pe care-1 aplicau ca pe un lac, pentru a face impermeabile pânzeturile groase cu care se apărau de ploaie. Cuvântul caucho, în limba amerindienilor, înseamnă 552 www.dacoromanica.ro „lacrimi de arbore" sau „lacrimi de lemn", indicând astfel secrețiile care țâșneau din coaja înțepată. Și indienii din Antile cunoșteau cau- ciucul. Columb și însoțitorii săi au observat că indienii se distrau lovind o minge confecționată dintr-o substanță neagră. Când era izbită, mingea sărea ca și cum ar fi fost vie. Columb n-a acordat interes acestui joc. Abia peste două secole, aceste mingi au atras atenția francezului La Condamine, plecat, în anul 1743, într-o aventuroasă călătorie prin ținuturile Anzilor și Amazoanelor. In rapoartele și apoi în memoriile sale, el a descris acest material, indicând și felul cum era obținut. Meșterii indieni - scria La Condamine - obțineau din frământarea acestuia o masă elastică din care confecționau sticle incasabile și încălțăminte impermeabilă, de mare folos în pădurile lor mlăștinoase, apoi clis- tire - un fel de pere goale înăuntru, înzestrate cu un tubuleț (canulă), oferite oaspeților înaintea unor ceremonii. Cauciucul adus de La Condamine, în Franța, nu prea a fost luat în seamă. Abia în 1770, chimistul englez Priestley a descoperit că, frecând cauciucul de o hârtie scrisă, semnele de creion dispar. Așa s-a născut guma de șters, prima aplicație europeană a cauciucului. O jumătate de veac mai târziu, un industriaș scoțian a primit printre alte produse o soluție de cauciuc care, din greșeală, s-a vărsat pe haină. Cu acest prilej el a observat că stofa a devenit impermeabilă. Și cum în Anglia ploua mult, ingeniosul industriaș s-a gândit să îmbibe stofele cu această substanță, realizând primele pelerine impermeabile care, din nenorocire, iama se întăreau ca o scoarță, iar vara se muiau devenind lipicioase și mirositoare. Aceste defecte au fost înlăturate, în 1840, când ameri- canul Charles Goodyear a descoperit tot printr-o întâmplare procedeul vulcanizării, metodă care transforma cauciucul în gumă elastică și rezis- tentă. încercând acțiunea sulfului asupra cauciucului, pasta rezultată din acest amestec a luat foc. Pentru a împiedica un incendiu, Goodyear a aruncat-o pe fereastră în zăpadă. A doua zi cercetătorul fu uimit constatând că acest amestec aruncat în curte își schimbase propri- etățile, pierzându-și vâscozitatea, cel mai mare neajuns. Procedeul a fost brevetat de american și apoi perfecționat de englezul Hancock. „Nebunia" cauciucului a început abia la sfârșitul secolului al XlX-lea, când automobilul și bicicleta au cucerit lumea și cererea de cau- ciuc pentru pneurile roților a atins cote nemaiîn- tâlnite. Arborii de pe Amazon au devenit insufi- cienți. A început căutarea și folosirea altor plante de cauciuc, care au fost găsite pretutin- deni. Cauciucul n-a generat numai o epopee industrială, ci și una socială, prezentată în romanele celebre ale scriitorilor sud-americani. Mii de aventurieri, avizi după o îmbogățire rapidă, pornesc spre pădurile Amazonului. Băștinașii sunt goniți sau devin „seringueiros" (culegători de cauciuc). înfundarea în pădurea uriașă decimează pe băștinași. Victimele sunt înlocuite cu țărani peoni, așa că tragedia Ama- zoniei continuă. Munca epuizantă și alimentația săracă, la care se adăugau malaria și cumplita boală „beri-beri", provocată de lipsa vitaminei B, săgețile indienilor și fatala îmbrățișare a șarpelui anaconda au răpus sute de mii de „seringueiros" și peoni. Lăcomia de câștig a exploatatorilor locali, care urcaseră vertiginos prețul sucului de Hevea, a pus capăt monopolului brazilian. Un naturalist englez, Wickham, a reușit, în 1871, să treacă prin vamă în mod clandestin semințe de Hevea, sădindu-le apoi în grădina botanică Kew, din Londra. După 5 ani, tinerii arbori au fost răsădiți în coloniile britanice din Asia musonică (Singapore, Ceylon). în 1905 Anglia produsese primele 174 tone de cauciuc de pe plantațiile proprii. La rândul lor, olandezii și apoi francezii au aclimatizat Hevea în coloniile asiatice. în 1930 producția mondială de cauciuc a atins 800.000 de tone. însă cauciucul natural nu reușea să satisfacă cerințele din ce în ce mai ridicate ale industriei și provoca nurtreroase per- turbați! economice. Progresele chimiei au per- mis obținerea cauciucului sintetic, prin polimerizarea butadienei, mai întâi în Germa- nia, apoi în S.U.A., și fosta U.R.S.S., pro- 553 www.dacoromanica.ro cedeele perfecționându-se continuu. în anul 1959 producția de cauciuc sintetic a întrecut producția de cauciuc natural și această prioritate se menține și azi. Gutaperca înainte de descoperirea maselor plastice, toți copiii știau ce este gutaperca, deoarece compre- sele cu spirt folosite la gâlci erau acoperite cu o pânză gălbuie, impermeabilă, care se lipea bine de cârpa umedă împiedicând astfel uscarea prea rapidă a acesteia. Și gutaperca este un fel de latex. Spre deose- bire însă de cauciuc, a cărui principală calitate este elasticitatea, gutaperca se remarcă prin plasticitatea ei, adică prin capacitatea de a se mula, deci de a îmbrăca etanș orice obiect, izolându-1 perfect de mediul înconjurător. Ca și cauciucul, ea se extrage din mai multe specii vegetale. Unele, cum ar fi o rudă a ulmu- lui, Encommia ulmoides, crește în China. Palaquium guta și Payenna guta - cei mai cău- tați arbori de gutaperca - se întâlneau frecvent în Indonezia. în țările temperate ea se extrage din rădăcinile unui copăcel de pădure, cunoscut și la noi sub numele de lemn-râios (Evonymus verrucosus). Gutaperca a fost folosită din timpuri imemo- rabile de către malaysieni pentru fabricarea obiectelor de uz casnic. Primul european, care a cunoscut-o și a trimis-o în Anglia, a fost medicul Montgomery la mijlocul secolului al XlX-lea. Datorită proprietăților ei principale: plasticitatea (se toamă ușor în forme și se întinde în plăci și fire), impermeabilitatea și neconductibilitatea electrică, gutaperca a început să fie introdusă atât în medicină cât și în industrie. în medicină ea continuă să fie folosită la plombe, deoarece umple mai bine decât cele- lalte substanțe forma cavității dintelui cariat. De asemenea, chirurgia plastică precum și unele procedee antiinflamatorii sau revulsive (care produc roșeața pielii) o mai folosesc ca pe un suport pentru grefe sau pentru comprese ude ori comprese cu muștar. Insă importanța gutapercii în industrie este mult mai mare. Specialiștii o apreciază unanim ca izolatorul ideal al firelor electrice. „Isolier- band“-urile ca și cablurile submarine (de pildă cablul transatlantic care leagă Europa de Ame- rica) își datorează învelișului de gutapercă exce- lenta izolare atât împotriva umezelii, cât și a efectelor negative ale curentului electric. Rășini Strânse în pungi sau în canale numite rezinifere, rășinile servesc pentru cicatrizarea rănilor din care se scurg, apărând planta ca un plasture împotriva uscăciunii și a pătrunderii microorganismelor. Unele rășini se usucă repede pe arbori; altele se păstrează timp îndelungat lichide sau semi- lichide. Acestea poartă numele de balsamuri sau gume. Foarte căutate sunt acele plante care produc o mare cantitate de rășini. Printre acestea se remarcă în primul rând pinul (Pinus silvaticus). Pentru a obține rășina, se practică așa-numitul „rezinaj“, tăieturi prin care se scurge substanța într-un vas colector. De la un pin bătrân se poate obține în medie 1 kg de rășină pe an, fără a se periclita arborele. Când pinul e sortit sacri- ficării, se practică așa-zisele incizii „mortale”, adică pe tulpină se fac cât mai multe tăieturi din care se obține o cantitate maximă de substanță. Rășina purificată, având consistența mierii, poartă numele de terebentină. Din ea se scoate uleiul de terebentină. Produsul care rămâne după distilare e cunoscut sub numele de colofo- niu sau sacâz. Sacâzul e o rășină dură, sfărâmi- cioasă, cu o culoare variind între galben-deschis și brun-închis. Terebentina se folosește în medi- cină sub formă de unguente și frecții. Din ea se prepară, prin diferite procedee chimice, terpine- olul, cu miros de liliac, folosit în parfumerii, precum și camforul sintetic. în industrie este întrebuințată la fabricarea lacurilor, vopselelor de ulei, a cauciucului sintetic, a cremei de ghete. 554 www.dacoromanica.ro Sacâzul nu e folosit doar de violoniști, care trag arcușul pe el, dar ajută și la prepararea celor mai bune săpunuri. în țările tropicale, cel mai vestit arbore de rășină este Myrxylon balsamum, din care se scoate vestitul balsam de Peru, prin acoperirea rănilor făcute în scoarță cu cârpe care apoi se fierb în apă, eliberând balsamul. Myroxylon e un arbore veșnic verde, care crește doar în Ameri- ca Centrală, în San Salvador. Din 1861 se cul- tivă și pe insula Ceylon (Sri Lanka). Balsamul e un lichid dens, de culoare brun-închis, cu un miros puternic, plăcut, amintind pe cel de vanilie, și un gust iute, amar. E un bun dezinfec- tant și totodată un leac eficace împotriva sca- biei. Industria parfumurilor îl folosește pe scară largă. De nu mai puțină considerație se bucură și alte rășini exotice, plăcut mirositoare. Smirna sau benzoe e una din cele mai cunoscute și folosite încă de pe vremea egiptenilor sau asiro- babilonienilor. Celebrul călător Ibn-Buttuta, care a vizitat Sumatera în secolul al XlV-lea, descrie arborele de smirnă (Styrax), rezina cât și recoltarea sa. Recoltarea și azi e anevoioasă și cere din partea țăranului tailandez sau laoțian multă îndemânare. Pe trunchiul arborelui se fac incizii triunghiulare, în șiruri verticale, din care se scurge rezina, care, după un timp, se preface într-o substanță casantă. Se culeg, pe rând, boa- bele întărite în jurul inciziei. După douăzeci de ani de exploatare copacul supus rezinajului moare. Cea mai apreciată rășină de benzoe se pre- zintă în bucăți rotunjite, de culoare brun- maronie la exterior și albă la interior, incluse într-o masă amorfă cenușie sau brună. Se remar- că prin parfumul său aromat asemănător, în parte, celui de vanilie. Datorită acestei compo- nente intră și în compoziția bețișoarelor și hârti- ilor aromate, care se aprind pentru parfumarea interioarelor. De asemenea, acidul benzoic, scos din smirnă, stă la baza unor medicamente. La fel de celebră este tămâia sau olibanul, rășină aromatică scoasă din niște arbuști exotici, numiți livani, din Somalia și Arabia (Boswellia carieri), India și Senegal (B. serrata), Etiopia {B. papirifera). Din rășină se obține un suc lăp- tos, care în contact cu aerul se solidifică în mase granuloase, de culoare gălbuie. Prin ardere se produce un fum gros cu miros plăcut și aromat. 9. FARMACIA Șl PARFUMERIA VEGETALĂ Leacuri care au străbătut veacurile Peste 20.000 plante de pe întregul glob au proprietăți medicinale sau aromatice, chiar dacă numai o zecime din ele sunt folosite în mod curent. în ultimii ani, interesul pentru plantele de leac a sporit enorm, datorită în primul rând problemelor grave pe care le ridică goana după medicamente și folosirea abuzivă de către un număr tot mai mare de suferinzi a unor produse ale chimiei farmaceutice, care dau obișnuință și nu rareori intoxicații grave. Din cele mai vechi timpuri plantele medici- nale erau cunoscute de om. Se pare că primii „dascăli" au fost animalele, care le foloseau în mod instinctiv, când erau bolnave sau rănite, fapte relatate de numeroși medici ai Antichității, dar și din Evul Mediu și epoca modernă. Astfel, uliul, când își simte privirea slăbită, își umezește ochii cu secreția unui neam de lăptucă sălbatică, nevăstuicile se imunizează împotriva mușcăturii șerpilor veninoși mâncând virnanț sau rută, cerbii răniți de săgeți erau găsiți rumegând frăsinel, cocoșii de munte înghit mițișori (amenți) de mesteacăn, pentru a-și curăța stomacul de viermi intestinali, câinii, când au dureri interne, consumă o graminee numită iarba câinelui, iar pisicile, în situații asemănătoare, se tăvălesc peste cătușnică, o rudă bună cu salvia și cimbrul. Asprimea condițiilor de viață, traiul în peșterile umede și reci, numărul mare de dușmani și de accidente (răniri, fracturi, hemoragii, insolații, degerături, mușcături de animale veninoase) explică de ce omul primitiv avea o rată foarte redusă de viață (media de viață nu depășea 25 - 30 de ani) și de 555 www.dacoromanica.ro ce era nevoit să recurgă la plante ca remedii în astfel de situații critice. Se pare că încă de pe acum 50.000 de ani oamenii reușiseră să deosebească plantele me- dicinale de restul florei, să le stabilească propri- etățile și modul de întrebuințare, să creeze o terminologie etnobotanică. Plantele erau folosite sub formă de fierturi (decocturi), infuzii, băuturi (sucuri), prafuri, bolusuri, inhalații, fumigații. Omul primitiv cunoștea 10-15 plante de leac. Strămoșii noștri geto-dacii foloseau curent 40 - 50 de specii locale de plante, marii savanți ai Antichității pomenesc de 200 - 300 de buruieni de leac. Spre sfârșitul Evului Mediu, când marile descoperiri geografice au relevat Europei medicina empirică a Africii, Americii tropicale, Indiei și Chinei precum și bogata floră exotică a acestora, numărul leacurilor vegetale și al mirodeniilor folosite și în scop medical a sporit la aproape 1000. La plantele bine cunos- cute pentru efectul lor terapeutic, precum macul, măselarița, pătlagina, spânzul, românița, coada șoricelului, ghințura, sunătoarea, omea- gul, sovârful, frigurica, nalba, angelica, trușânul etc., vin să se adauge „achizițiile" exo- tice cum ar fi: ipeca, guiacul, sena, ginsengul, arborele de stricnină, de chinină, de cola și scorțișoară, iarba cobrei (Rauwolfia), ceaiul, cacaua, cafeaua și multe altele. Ce e drept, medicii timpului ca și vracii cunoșteau efectele tămăduitoare ale plantelor și ades le foloseau cu multă îndemânare, însă pro- prietățile lor vindecătoare rămâneau pentru ei un mister. încă din vechime s-au încercat expli- cații, fie naive, fie de-a dreptul fanteziste. Astfel, populațiile primitive de la începutul istoriei le socoteau înzestrate cu proprietăți miraculoase, supranaturale, făceau din ele creații ale zeilor sau chiar idoli, care luau înfățișări vegetale. E foarte adevărat că, datorită unor propri- etăți speciale, acelea de a da veselie, tristețe, halucinații, diverse forme de nebunie, o seamă de specii vegetale au intrat în arsenalul vrăjito- rilor și șamanilor, al oracolelor grecești sau romane, al preoților tibetani, ca plante de cult și ceremonie. Erau folosite în așa-numitele „ordalii", probe divine de încercare a vinovăției, practicate de triburile indoneziene, dar și în Europa (cucuta, boabele de Calabar), ori erau mânuite atât în Antichitate cât și în Evul Mediu de către vrăjitoare stăpânite de demoni, ceea ce a provocat vânarea și arderea lor pe rug. Astfel, cânepa indiană, plantă cu proprietăți halucinogene, numită și hașiș era bine cunos- cută în Orient, o sectă religioasă împrumutân- du-i numele (hașișini), din care a derivat mai târziu cuvântul asasini, din cauza agitației și marșurilor sângeroase ale membrilor ei, sub acțiunea fumului amețitor. Din capsulele de mac, populațiile orientale scoteau opiu care, fumat, dădea viziuni paradisiace, de care vorbea Budha, iar ciuperca muscărița (Amanita mus- caria) provoca adevărate exaltări colective (stare de amok) la vechile populații siberiene, fiind mânuite de vrăjitorii lor, șamanii, pentru a intra în legătură cu lumea spiritelor. Peyotl-xA, un cactus mărunt, întâlnit în Mexic și Texas (S.U.A.), era folosit de „curan- deros", vrăjitorii triburilor de indieni, în ciudate ritualuri tribale, pentru a da credincioșilor stări de euforie și viziuni colorate, care îi transportau în lumea fericirii, a zeilor lor. Tot indienii con- sumau, în același scop, și ciuperca halucinogenă nenacatl (Psilocyba), care a fost și zeificată, imaginea ei în piatră sau în frescă fiind întâlnită adesea în arta populară mexicană. Populațiile africane de vânători foloseau o otravă redutabilă, curara, scoasă de vrăjitori inițiați dintr-o specie de Strychnos, nu numai la vânătoare, dar și în ceremonialuri religioase, iar populațiile oceanice consumau Kawa-Kawa, extrasă dintr-un neam de piper (Piper methys- ticum), care produce beții colective și o scufun- dare în lumea somnului, numite, în insula Samoa, atouas. Pe vremuri, în folclorul nostru, la mare cin- ste se găsea mătrăguna (A trapa belladona), care a dat naștere unui adevărat cult, legat de culegere și de folosirea ei în diverse boli, dar și la descântece erotice. La fel s-a întâmplat cu iarba fiarelor (Cynanchium acutum), plantă medicinală 556 www.dacoromanica.ro aproape ieșită din uz astăzi, dar care odinioară constituia, alături de mătrăgună și boz, una din principalele buruieni de farmec. Ea era iarba hoților, care, chipurile, deschidea lacătele, și a voinicilor, care trebuiau feriți de fier (glonț). Eroul popular Pintea din Maramureș a făcut apel la moașa lui „mașteră" spre a-1 fermeca și a-i da iarba fiarelor, ca să nu se prindă de el glonțul. Foarte târziu, în Renaștere, alchimiștii, căutând zadarnic să transforme plumbul în aur, au dezvoltat ideea obținerii „chintezenței" leacurilor prin extracte și distilări, ridicând problema „principiilor vindecătoare" ale plantelor medicinale. Extractele lui Paracelsus - marele alchimist al timpului - erau însă foarte departe de principiile active pure, în sensul actual al cuvântului. Abia în secolul al XlX-lea taina propri- etăților miraculoase va fi pe deplin descifrată. O descoperire epocală s-a produs în 1804, când Friedrich Setiirner, farmacist belgian, a izolat morfina, principiul activ al capsulelor de mac, creând astfel o nouă grupă de chimie organică, aceea a alcaloizilor, substanțe care vor face o adevărată revoluție în medicină și în far- maceutica modernă. Pe calea deschisă de Setiirner s-au descope- rit în prima jumătate a secolului trecut și alți alcaloizi importanți: stricnina, colhicina, emeti- na, chinina, piperidina, cafeina, lobelina, atropină, codeina, aconitina, hioscianina - din plante toxice mult folosite în Antichitate și Evul Mediu. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea a continuat cu aceeași înfrigurare izolarea și obținerea în stare pură a unor „principii" active ale plantelor: glicozizii, vitaminele și hormonii. Primul glicozid a fost digitalina, extras din digitală (Digitalis), care va sta la baza unora din cele mai importante medicamente în bolile de inimă, folosit și astăzi cu aceleași bune rezul- tate. Cantitățile de „principii" pure extrase din plante erau mici și ele nu acopereau cererile tot mai mari de medicamente vegetale. O realizare excepțională, care a rezolvat această dilemă, a fost sinteza organică, obținută, pentru prima oară, în 1828, de Friedrich Wohler. Un fenomen specific celei de a doua jumătăți a secolului al XlX-lea este trecerea la marea producție de medicamente, ceea ce a dus la dezvoltarea marilor întreprinderi chimico-far- maceutice sau exclusiv farmaceutice. Acest lucru a impus tendința spre standardizare a compoziției medicamentelor. Alături de vechile forme de prezentare a medicamentelor, forme conservate până azi (tablete, pilule, pulberi, tincturi, siropuri, supozitoare) se adaugă forme modeme: drajeurile și injectabilia (medica- mentele injectabile). Chimioterapia, adică tratarea bolilor prin medicamente produse chimic, înlocuiește trep- tat fitoterapia, adică tratarea bolilor cu produse naturale, extrase direct din plante. în secolul XX au loc două evenimente de mare importanță în istoria leacurilor de origine vegetală: revoluția produsă de descoperirea antibioticelor și întoarcerea treptată către medicamentele naturale, adică repunerea în drepturi a fitoterapiei, a medicamentului natu- ral, acolo unde el poate înlocui cu succes și cu un risc infinit mai mic un produs chimic. în anul 1928 savantul englez Alexander Fleming a constatat că un mucegai verde (Penicillum notatum) a căzut întâmplător pe niște plăci Petri, unde se dezvoltau culturi de stafilococ auriu, și a produs distrugerea acesto- ra. La 13 februarie 1929 Fleming a susținut comunicarea despre acțiunea „penicilinei". Abia după 10-12 ani, Fleming, alături de Florey și Chain au reușit să dea prima șarjă de penicilină din istorie, toți trei primind Premiul Nobel. Produsul din 1941 era de 1.500 de ori mai activ decât cel din 1929. Un alt antibiotic, extras de data aceasta dintr-o ciupercă ascomiceta (Streptomyces griseus) de către S. Waksman, în 1943, a fost streptomicina. Microprodusul a contribuit sub- stanțial la înfrângerea tuberculozei. Streptomicina a stârnit o adevărată „nebu- nie" a descoperirilor, comparată cu goana după aur. Astfel, în solul Venezuelei a fost descope- 557 www.dacoromanica.ro rită o specie nouă Streptomyces venezuelis din care J. Burkholder a izolat, în 1947, și a sinte- tizat, în 1949, cel de-al treilea antibiotic celebru, cloramicetina (cloranfenicolul) care, deși toxic, a fost folosit cu succes în boli grave ca: tifosul exantematic, febra Q, febra tifoidă, bruceloza, disenteria. A urmat epoca antibioticelor „aurii" (aureomicină, tetramicină, tetraciclină) și a eritromicinei (numită așa, deoarece s-a extras dintr-un Streptomyces găsit în Erithraea, ținut din Africa răsăriteană). In deceniile 6 și 7 s-au născut antibioticele care combat ciuperci micro- scopice parazite, cum ar fi griseofulvina, nistatina, stamicina și antibioticele de natură microbiană - așa-numitele bacteriocine (colimi- na, piocianina, megacina și, în prezent, poli- mixina B), printre puținele leacuri împotriva infecțiilor piocianice, frecvente în interiorul spitalelor. La ora actuală se poate aprecia că, în mod practic, pentru toți microbii patogeni, există un „glonț" fabricat de microorganisme. In nume- roasele laboratoare, în decursul cercetărilor pentru a izola noi antibiotice au fost întâlnite peste 10.000 de substanțe active, dar, din cauza toxicității foarte ridicate, doar 70 - 80 din aces- tea au intrat în practica antibioterapiei. In ultima vreme se aduc critici tot mai vii medicamentelor de sinteză - mai greu asimilate de organism - și se recomandă tot mai mult medicamentul natural, care este recunoscut și acceptat mai firesc și mai ușor de corpul nostru. Cercetări aprofundate de etnobotanică au scos în relief bogăția inventarului de plante medicinale folosite de unele populații din Africa Centrală, America de Sud, India, China, care ar putea intra în circuitul tratamentelor modeme ale unor boli grave. Așa au fost descoperite Rauwolfia, din care astăzi se prepară cel mai bun hipotensiv (Hiposerpil), Taberanthe, care dă un produs care stimulează fără urmări neplă- cute sistemul nervos, înlăturând oboseala, saschiul roz (Vine a roșea) din care s-au extras cele mai eficiente citostatice până la ora actuală. Ceaiurile medicinale, sucurile naturale, siropurile pe bază de plante, uleiurile volatile cu acțiune antimicrobiană, pilulele cu pulberi ve- getale încep să se fabrice și să se folosească pe o scară din ce în ce mai largă. Și la noi în țară centrele și laboratoarele far- maceutice valorifică tot mai intens plante folosite de strămoșii noștri și dovedite, prin mijloace modeme, că au proprietăți medicale deosebite, cum ar fi zămoșița (Hibiscus trio- num), sirinderica (Philadelphus coronarius) sau gălbioara (Lysimachia nummularia). De aseme- nea, pe bază de plante se prepară medicamente naturale (ori semisinteze) cum ar fi boicilul, extras din spânz (Hellebrorits), bun în reuma- tism, heligalul, din crăițe (Tagetes), care sporește vederea în întuneric, citizina, din sal- câm galben (Cytisus), care stimulează respirația și multe altele. S-a reînființat, sub numele de „Plantavorel", vechiul laborator „Vorel" din Piatra Neamț, care, acum aproape un veac, își propusese să valorifice plantele medicinale din nord-estul țării. La ora actuală peste 200 de plante din țara noastră intrate în Farmacopeea română sunt bunii noștri prieteni în lupta de zi cu zi pentru apărarea sănătății. Universul miresmelor vegetale Parfumurile cunoscute din cele mai vechi timpuri sunt lichide grase, deci uleiuri, care se deosebesc de celelalte prin volatilitatea și aroma lor, motiv pentru care erau numite, încă din vre- mea când nu se știa nimic despre compoziția lor chimică, uleiuri eterice. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de diverse substanțe, din care cele mai caracte- ristice și importante sunt hidrocarburile ter- penice (sau terpenele) și derivații lor, cum ar fi mircenul, găsit în hamei, geraniolul, extras din trandafiri, limonenul, din chimion, mentolul, din izmă, camforul, în arborele de camfor, borne- olul, din levănțică etc. Uleiurile eterice se găsesc în diferite părți ale plantei (flori, frunze, tulpină, rădăcini), acu- mulate în anumite celule, pungi sau canale. For- marea acestora și importanța lor pentru viața plantelor nu sunt cunoscute însă precis, deși s-au întreprins numeroase cercetări în această 558 www.dacoromanica.ro direcție. Se pare că parfumurile joacă un oare- care rol în apărarea plantelor și, în cazul speci- ilor entomofile, contribuie la atragerea insectelor, care le ajută la polenizare. Există familii de plante excepțional de bogate în uleiuri eterice, cum ar fi umbeliferele, com- pozeele, conifere, labiatele și altele, total lipsite de substanțe aromatice, cum ar fi palmierii și gramineele, familii anemofile, deci care își lasă polenizarea în voia vântului. Pentru extragerea uleiurilor eterice se folo- sesc trei metode principale. Cea mai cunoscută este distilarea cu apă sau cu vapori de apă, prin care se extrag anumite uleiuri. In acest fel se obține uleiul din petalele de trandafir, la Kazanlâc, în Bulgaria. Stoarcerea manuală sau mecanică e folosită în cazul pro- duselor brute, care conțin o mare cantitate de ulei eteric, acumulat în pungi secretorii, de dimensiuni apreciabile, cum ar fi citricele (por- tocale, lămâi, Bergamote). In sfârșit, absorbția și macerarea bazate pe proprietatea uleiurilor eterice de a fi absorbite de grăsimi sunt folosite pentru prelucrarea florilor aromatice al căror miros fin se modifică prin distilare. Macerarea constă în infuzarea florilor în ulei de măsline, într-o baie de aburi, încălzită până la 50°C. Absorbția se realizează cu ajutorul unor plăci de sticlă cu rame de lemn lungi de circa 1 m, unse la capete cu un strat subțire din cea mai bună untură și pe deasupra se presară petale sau flori. Uleiul eteric, evaporându-se, e absorbit de grăsimi, obținându-se după repetarea de 25 - 30 de ori a operației o pomadă grasă, parfumată, denumită „ulei antic1*, materie primă pentru par- fumuri. Astfel de pomezi pot fi folosite direct în industria săpunurilor fine sau prin extracția cu alcool absolut (90°) a parfumurilor cunoscute sub numele de „ulei concentrat de flori". Din aceste uleiuri concentrate de flori se obține apa de colonie. Ea își are originea într-un preparat obținut în orașul Colonia (Koln din R.F.G.) în secolul al XlX-lea. Cea mai veche dovadă a folosirii par- fumurilor o avem de pe o inscripție funerară egipteană, care ne vorbește despre felul cum Teje, soția faraonului Amenophis III, își îngrijea frumusețea. în același spirit a crescut-o și edu- cat-o regina și pe frumoasa sa fiică, nu mai puțin celebra Nefertiti, viitoarea soție a faraonu- lui Echnaton. în vremuri vechi, când gradul de cultură redus nu permitea însușirea și aplicarea zilnică a unor reguli de igienă elementară, și unde îmbăierea zilnică era aproape cu neputință, preoții impuneau oamenilor ungerea cu uleiuri parfumate, al căror conținut bogat în esențe antiseptice asigura o bună dezinfecție a pielii, însă odată cu evoluția societății sclavagiste, ungerea cu ulei a început să devină un adevărat rafinament pentru cei bogați. Un mare progres s-a obținut atunci când tânăra evreică, pe numele Maria, acum 3.000 de ani, a imaginat macerarea la cald, introducând vasul ce conținea ulei de măsline și petale de flori într-un alt vas mai mare, care conținea apă în fierbere (circa 85° - 90°C). Această insta- lație, folosită până azi în tehnică și chiar în bucătărie poartă numele cosmeticienei antice, „bain Mărie", baia de abur. Acest procedeu a permis obținerea unor uleiuri din ce în ce mai subtile și prețioase, care erau la îndemâna doar a unei pături subțiri. Rafinamentul era com- pletat prin folosirea unor căzi de baie con- fecționate din aur, argint, lapislazuli sau malahit. „Dacă Renașterea a adus cu sine strălucirea în cele mai variate domenii de activitate, în schimb baia era prohibită, chiar la curtea Regelui-Soare, Ludovic al XlV-lea. Lipsa de higiena era suplinită în acest caz prin folosirea parfumurilor", scrie Emanoil Grigorescu în cartea sa Din ierburi s-au născut medica- mentele. Cruciadele au făcut să pătrundă în Europa esența de trandafiri.-O legendă inclusă și în tratatele de farmacie din Evul Mediu vorbește despre un cavaler german, care a fost rănit într-o bătălie și făcut prizonier de către sarazini. în captivitate, a fost îngrijit cu mult devotament și tămăduit de o preafrumoasă sarazină, numită Suleika. După răscumpărarea sa, cavalerul a luat cu sine și pe mica sarazină, acceptată în castelul său din Thuringia, care s-a ocupat de prepararea unor esențe parfumate orientale, 559 www.dacoromanica.ro necunoscute până atunci europenilor. Odată cu Suleika a pătruns, astfel, în Europa, trandafirul de Damasc (Roșa damascena), care va deveni nu numai un simbol cavaleresc, dar și materia primă pentru cel mai comercializat parfum al timpului. Hieronymus Bosch (1450 - 1516), celebru pictor și umanist olandez, a făcut o referire nu numai la frumusețile, dar și la binefacerile trandafirului: „Nimeni n-ar ști să descrie toate virtuțile nobilei roze. Presându-i sucul, din el se distilează o apă parfumată. însă trandafirul ne mai poate dărui sirop, miere rozată, zahăr rozat, esență pentru conserve, bulion fortifiant, eleuc- tar, oțet de trandafir, ulei, pudră de dinți". Cu trecerea anilor, parfumeria devine o industrie universală și esențele aromate din plante pătrund în cele mai diferite domenii de activitate. La baza parfumului stă esența care dă buchetul și care se combină cu mai multe ingre- diente. Printre cele mai cunoscute esențe vege- tale exotice, aduse de-a lungul secolelor de nav- igatori din țări îndepărtate, amintim esențele de santal, paciuli, jacaranda, bergamot și ylang- ylang. Dintre esențele europene amintim pe cele de trandafir, oppopanax, iasomie, rozmarin, lavandă, mărgăritar, violete, licheni (Evernia, Cetraria). Poate cele mai celebre parfumuri vegetale exotice mult cerute în ultimele secole au fost cele de santal și paciuli. Santalul (Santahim album) e un copac semi- parazit, veșnic verde, veșnic înflorit, care la vârsta de 30 de ani poate fi exploatat pentru obținerea uleiului volatil. Cu mii de ani în urmă, din lemnul lui se confecționau evantaie parfu- mate și bețișoare de ars. ’ Folosit în Evul Mediu în scopuri medicale ca antiinflamator, santalul a devenit, începând cu secolul al XDGlea, un valoros produs cos- metic. Și frunzele de paciuli (Pogostemon patchouli), specie mult răspândită în Asia de sud-est, erau din vechime folosite pentru propri- etățile sale odorante, dezinfectante, aromati- zante și insectifuge. Abia mai târziu, în Europa, mirosul său particular a condus la izolarea uleiului său volatil, din care s-a preparat, la început în Anglia, un parfum adoptat după 1850 de toată aristocrația engleză, după cum cea franceză adoptase parfumul de santal, iar cea din zona centrală și sud-est europeană pe cel de iasomie și oppopanax, extras dintr-o umbeliferă care crește și la noi în sudul Dobrogei. Țara care a pus bază, în Europa, industriei de parfumuri extrase din plante a fost Franța. în regiunea Grasse, din sudul Franței, au fost orga- nizate primele culturi de plante aromatice, bazele de materii prime pentru renumitele case de parfumuri Chanel, Dior, Ricci, Guerlain, Givenchy, Raton, Rochas, Caron, Carven, Coty etc. 10. IMENSELE CONSERVE DE ENERGIE Originea cărbunilor în Uzina Flora arătam că planta verde este nu numai o sursă imediată de hrană, dar și un depozit energetic, un acumulator viu, adevărată „conservă de raze solare". Copacii, în special, datorită vieții lor mai îndelungate (10 - 5.000 de ani), reușesc să strângă și să păstreze în anumite țesuturi căldura solară captată în timpul exis- tenței lor sub o anume formă de energie. De multă vreme, pentru producerea aburului necesar punerii în mișcare a diferitelor mașini din industrie, pentru obținerea curentului elec- tric în termocentrale, pentru alimentarea loco- motivelor sau pentru diverse necesități casnice, oamenii folosesc diferite varietăți de cărbune, care provin de la plantele care odinioară au trăit pe Pământ. Procesul de formare a cărbunilor a durat un timp îndelungat. într-o perioadă înde- părtată din istoria Pământului, acum vreo 300.000.000 ani, numită de oamenii de știință Carbonifer, clima era mult mai umedă și mai caldă. Suprafața pământului era semănată cu mlaștini uriașe, care au favorizat dezvoltarea unei vegetații luxuriante. Copacii gigantici de atunci - rude ale ferigilor, cozii calului, 560 www.dacoromanica.ro brădișorului de azi — cădeau după moarte în mlaștinile în care crescuseră, trunchiurile lor fiind acoperite cu nămol. Deasupra plantelor înghițite de mâl se ridicau neîncetat altele. în acest fel după mii și sute de mii de ani s-a ajuns la formarea unor straturi groase, alcătuite din resturile acestor copaci. Fiind ferite de contactul cu oxigenul din aer, datorită straturilor de mâl de care erau acoperite, aceste resturi vegetale nu putrezeau, ci erau supuse unui proces îndelun- gat de transformări chimice, favorizat de pre- siunea păturilor de pământ și de temperatura ridicată. Toate acestea au dus la prefacerea lentă a resturilor de plante în cărbuni, care astăzi con- tinuă să fie una din principalele surse energetice ale industriei modeme. Oamenii de știință au stabilit (deși nu cu toată precizia) că „epopeea" transformării com- plexe a plantelor în cărbune (incarbonificarea) trece prin două etape distincte: turbificarea și metamorfizarea. Pentru turbificare este nevoie ca masa vege- tală să se acumuleze, să se strângă în mari can- tități într-un anumit loc, de obicei într-o mlaș- tină sau într-un tinov. Procesul de turbificare este declanșat inițial de intensa și variata acți- une bacteriană, completată de acțiunea distruc- tivă a ciupercilor. După agresiunea bacteriană, intră în acțiune factorii fizico-chimici, cum ar fi presiunea produsă de autotasarea depozitului, dispariția oxigenului și acțiunea tot mai puter- nică a acizilor humici, care iau naștere prin degradarea chimică a ligninei și zaharurilor ce se găsesc în vegetale. Substanțele mai greu degradabile sunt rășinile, uleiurile și sporopolenina, substanța ce învelește sporii și polenul. Din cauza conservării sporilor și polenului se poate stabili cu destulă precizie vechimea depozitului folosind analiza polenului cu ajutorul carbonului radioactiv (14C). Această fază durează până la acoperirea continuă a depozitului turbos cu sedimente mi- nerale, ceea ce corespunde cu uscarea mlaștinii și încetarea acțiunii microorganismelor. în etapa de metamorfism, care durează mi- lioane și milioane de ani (spre deosebire de prima etapă care se desfășoară doar în mii sau zeci de mii de ani), presiunea straturilor crește ca și temperatura, cantitatea de cărbune conti- nuă să sporească, cea de oxigen să scadă, obținându-se, într-o fază inițială, cărbuni hu- mici de tipul cărbunilor bruni. Putem vorbi de un adevărat metamorfism atunci când bazinele de sedimente se cutează sau se scufundă, fiind supuse astfel unor temperaturi și presiuni supe- rioare, care permit cărbunilor bruni să evolueze spre huile și chiar antraciți. Așadar, compoziția chimică și proprietățile tehnologice ale cărbunilor depind în mare măsură de condițiile de desfășurare a procesului de incarbonizare, care diferă de la un bazin car- bonifer la altul. Tipuri de cărbune și caracteristicile lor Trăsătura comună a tuturor cărbunilor este prezența Carbonului în compoziția lor, iar deosebirea dintre ei este gradul de incar- bonizare, adică de transformare a mesei vege- tale în carbon. Din acest punct de vedere s-a sta- bilit următoarea scară: cărbuni inferiori: turbă (50 - 60% Carbon) și ligniți (57 - 65% Carbon); mijlocii: cărbuni bruni (70 - 80% Carbon) și huilele (80 - 90% Carbon); cărbuni superiori: antraciții (90 - 95% Carbon). Calitatea cărbunilor este indicată și de canti- tatea de cenușă pe care o lasă după arderea com- pletă. Astfel antraciții lasă doar maximum 5%, huila 10 - 20%, cărbunii bruni 20 - 30%, iar lig- niții 30 - 45%. Caracteristica principală a cărbunilor este puterea calorică. Ea se calculează în urma arderii complete a unui kilogram de cărbune și se exprimă în kilocalorii/ kilogram. Astfel, antraciții dau 8.500 - 10.000 kcal/kg, huilele 7.500 - 8.500 kcal/kg, cărbunii bruni 5.700 - 7.500 kcal/kg, ligniți 1.000 - 2.800 kcal/kg, iar turba 900 - 1.800 kcal/kg. Minele de cărbuni ca și marile depozite în care aceștia sunt strânși sunt expuse unor fenomene periculoase, cum ar fi exploziile și autoaprinderea. 561 www.dacoromanica.ro Exploziile sunt produse de amestecul ce se produce între praful uscat de cărbune și aer, așa- numitul „grizou“ care, la cea mai mică atingere cu o flacără detonează, producând adesea catas- trofe miniere. De aceea minerii sunt înzestrați cu lămpi speciale, a căror flacără ori filament incandescent sunt bine izolate de exterior. Aprinderea cărbunilor poate avea loc în lucrările miniere (subterane sau la suprafață), cât și în silozuri sau în halde, unde materialul steril este amestecat cu resturi de cărbune. Fenomenul natural de autoaprindere a fost pus pe seama mai multor factori: a) oxidarea piritei, care degajă căldură și, prin acumularea în timp, ajută la atingerea tem- peraturii critice, de aprindere; b) absorbția de oxigen (și aici intervin acu- mulările treptate); c) activitatea vitală a unor bacterii; d) acțiunea unor surse exterioare (conducte și cazane supraîncălzite, descărcări electrice, manevrarea, cărbunilor, care produce frecare, suprafața de contact cu oxigenul etc.). Țara noastră este bogată în cărbuni, mai ales cărbuni bruni (lemnoși și huiloși) și huile. Există zone în țară cu importante zăcăminte de turbă și un nucleu de antraciți la Schela-Gorj. Turbele sunt cărbunii cei mai tineri, aflați în prima fază de formare (turboficare), cu 40 - 60% C și putere calorică de 900 - 1.800 kcal/kg, întâlnite în țara noastră în județele Suceava (Poiana Stampei), Botoșani (Dersca), Harghita (Miercurea Ciuc), Brașov (Mândra) etc. Savantul român Emil Pop, care le-a studiat timp de peste 40 de ani, le-a împărțit în turba de mlaștini comune (eutrofe), de tinoave (o/î- gotrofe) și de trecere (mezotrofe), după gradul de substanțe nutritive (detritus mineral) cu care sunt amestecate. Cele mai bune sunt cele oli- gotrofe, formate din resturi de mușchi (Sphagnum), de bumbăcăriță (Eriophorum) sau Scheuchzeria. Turba e un combustibil inferior, folosit ca îngrășământ, ca dezinfectant și așternut în graj- duri, ca amortizor în ambalaje și chiar pentru băi medicinale. Se studiază posibilitatea con- struirii unor termocentrale care să folosească turba. în Canada și Finlanda astfel de centrale electrice au fost deja construite. Ligniții, fie pământoși, fie lemnoși, sunt căr- buni tineri (neogeni), cu o compoziție foarte variată și valori calorice oscilante. România dispune de mari rezerve de ligniți, adăpostite în mai multe bazine subcarpatice, mai importante fiind cele din Oltenia (Motru, Rovinari), Muntenia (Schitu Golești, Filipeștii de Pădure, Șotânga-Doicești), Transilvania (Căpeni, Baraolt, Sărmășag, Racoșul de Sus, Valea Crișului) și Banat (Darova, Visag, Siner- sig). Ligniții se folosesc la încălzirea locuințelor, la locomotivele cu aburi și în special la termo- centrale (acestea sunt fixate, de obicei, în apropiere de marile zăcăminte, cum ar fi cele de la Ișalnița, Rogojelu, Schitu Golești, Doicești). Cărbunii bruni sunt mai vechi decât ligniții (aparțin formațiilor miocene sau paleogene), au un grad de incarbonizare mai ridicat și o putere calorică sporită, apropiindu-se de huile. La noi în țară, în Valea Almașului, întâlnim cărbuni bruni care, după compoziția lor, sunt folosiți fie ca surse energetice, fie în industria cocsului și la extragerea gudroanelor. Fiind formate în timpuri geologice diferite, din material vegetal divers și în condiții de zăcământ deosebit de complexe, huilele au pro- prietăți care diferă de la zăcământ la zăcământ și chiar în cadrul aceluiași bazin, cum se întâmplă cu cele de la Petroșani. Cu toate particularitățile care le individualizează, huilele au totuși unele trăsături comune: sunt cărbuni compacți, de culoare neagră sau negru-cenușiu, cu luciu sti- clos, gras, strălucitor, care nu cuprind acizi humici, precum cărbunii bruni. Huilele se folosesc cu precădere ca materie primă la fabricarea cocsului metalurgic, la numeroase procese chimice de sinteză (benzină, benzen, toluen, naftalină) a uleiurilor, gudroa- nelor etc. în sfârșit, antraciții, cei mai vechi, puternic carbonizați (90 - 95% Carbon), s-au format în condiții geologice speciale, la temperaturi de 350 - 600° și presiuni înalte. în țara noastră îi întâlnim doar la Schela-Gorj, fiind foarte apre- 562 www.dacoromanica.ro ciați în industria chimică, ca reducători în me- talurgia zincului. Cărbunii bruni și mai ales huilele sunt supuse unui procedeu industrial numit distilarea uscată. Prin încălzirea cărbunilor, în absența aerului, se produc degajări de gaze, apă și gudroane și un rezid care poartă numele de cocs. După nevoi, cărbunele este supus unui proces de semicocsificare sau de cocsificare. în primul caz se obține semicocsul, poros și ușor, în cel de-al doilea, cocsul industrial care se pre- sează în brichete. 11. FABRICANȚII ȘI STRÂNGĂTORII DE MINEREURI UTILE Tainele pucioasei Pucioasa sau sulful, elementul atât de ușor de recunoscut după culoarea sa galben-vie și mirosul caracteristic (mai ales când este ars), se găsește, în natură, de obicei sub formă de combinații. îl întâlnim în celulele tuturor orga- nismelor vii, intrând în componența sub- stanțelor proteice, în sol, sub formă de sulfați (de pildă, gipsul, sulfatul de calciu) ori de sul- furi (cum ar fi pirita sau sulfura de fier), în apele mării și în unele ape minerale, sub formă de sul- fați (de sodiu ori magneziu), în atmosferă, ca oxizi rezultați din activitatea fabricilor și uzinelor (atât de primejdiosul bioxid de sulf, care distruge vegetația). Există bacterii, plante nevăzute, care se comportă ca niște „metalurgi" neîntrecuți. Ast- fel, bacteriile de putrefacție ajută la fabricarea hidrogenului sulfurat, gaz care are mirosul urât al ouălor stricate, făcând ca sulful din celule să se unească cu hidrogenul. Prin oxidarea hidro- genului sulfurat cu ajutorul unor bacterii numite oxidante, se obțin pe cale naturală sulfații, atât de răspândiți în scoarța terestră. Cele mai interesante bacterii sunt însă acelea care scot din sulfați hidrogenul sulfurat, apoi din aceasta pucioasa, păstrând-o în corpul lor și oferind omului uriașele rezerve de pucioasă nativă, materie primă atât de căutată în industria cauciucului sintetic și a îngrășămintelor chi- mice. în Marea Neagră, bogată în hidrogen sulfu- rat, bacteriile Achromatium sau Beggiatoa oxidează hidrogenul sulfurat, producându-se și sulf natur plus energie și eliberând apă. Bacteri- ile sulfuroase acumulează acest element în inte- riorul sau exteriorul corpului lor. Când mor, sul- ful se depune formând adeseori importante zăcăminte. Se apreciază că cele mai mari re- zerve de sulf nu sunt rezultatul activității vul- canice - așa cum s-a crezut până nu de mult timp - ci, mai ales, al activității microorganismelor. Aurul negru și producătorii lui Un cunoscut om de știință francez, Rene Sedillot, ne oferă un tablou sugestiv al modului cum a luat naștere combustibilul nr. 1 al pla- netei. „Cu mii de milenii în urmă -, spune aces- ta - în Istoria petrolului, o carte tradusă și la noi -, scoarța Pământului era încă în formare. Pe fundul mărilor se amestecă și putrezesc organ- isme animale și rămășițe vegetale, în a căror structură intră carbonul și hidrogenul: diatomee, protozoare, radiolari, alge unicelulare, saprofite, plancton... Ferite de contactul cu aerul, sub stra- turi de sedimente nisipoase, materiile organice se acumulează, se încing și se descompun. Datorită microbilor anaerobi, ele fermentează și se transformă încet, dând naștere unor mase vâscoase sau gazoase de hidrocarburi, pe care astăzi le numim cu un singur cuvânt, petrolul." Atât petrolul și gazele de sondă, care se formează în pungile ascunse în cutele diapire ale scoarței, cât și metanul, ce ia naștere în fun- dul bălților sau deasupra vechilor depozite marine, au rezultat printr-un proces de bitu- minizare a materiei organice, care a format depozite numite sapropel (amestec de hidrocar- buri solide, lichide, gazoase) sub acțiunea unor bacterii ca Bacterium ahphaticum și Methanomonas methanica. Hidrocarburile solide sau vâscoase (bitumen, asfalt) s-au for- mat din petrol, care și-a pierdut hidrocarburile 563 www.dacoromanica.ro gazoase. Lor li se adaugă șisturi bituminoase, care sunt argile sau mame bogate, îmbibate de materie organică. Acestea din urmă reprezintă o importantă rezervă strategică de energie a industriei. Trei metale folositoare și demiurgii lor nezăriți E un lucru bine cunoscut că fierul, cuprul și manganul sunt trei metale de care industria modernă nu se poate lipsi. La nașterea lor au luat parte timp de mii și milioane de ani o seamă de ființe invizibile. Cine n-a văzut gropi în care un nămol rugi- niu acoperă solul și tulpinile plantelor cu o pojghiță strălucitoare? în aceste locuri, bacterii ca Spirophyllum ferugineum, Galionella feru- ginea, Leptotrix longissima și altele au „fabri- cat" cu ajutorul apei și carbonatului de fier (limonită) hidratul de fier, un fel de rugină, obținând astfel energia necesară vieții. Pirita, sulfura de fier, este un minereu care cristalizează de obicei în cuburi și are o culoare strălucitoare, care pentru cei ce nu se pricep seamănă bine cu cea a aurului. în realitate, ea este materia primă pentru fabricarea acidului sulfuric. Puțini știu însă că pirita - după unele teorii - este produsă de unele bacterii, din oxid de fier, într-un mediu bogat în hidrogen sulfurat, după reacția simplă: 2SH2 + Fe2O3 = 2FeS + 2H2O De-a lungul timpului adâncurile mării au devenit, datorită unor bacterii (Bacillus man- ganicus, Chapotrix, Chrenotrix), un fantastic laborator de minereuri. Din procesele de oxido- reducere a unor compuși de fier, cupru și man- gan, sub acțiunea microorganismelor s-au for- mat celebrii noduli de minereu, asemenea unor mici sfere de minereu cu diametrul de 3 - 10 cm risipite în cantități uriașe pe fundul oceanelor, și care, exploatate cu ajutorul unor drage speciale, ar putea fi, la începutul mileniului trei, una din principalele resurse de minereuri ale omenirii. Depozite metalifere vii Atunci când unele plante trăiesc pe soluri cu o mare concentrare de elemente sau microele- mente, ele absorb odată cu seva brută și parti- cule de elemente nemetalice sau metalice, care, cu timpul, se acumulează în organismul lor, for- mând adevărate depozite. Spectrele de absorbție ale sevei brute și ale sucurilor celulare au pus în evidență, prin liniile negre caracteristice care apar în dreptul anumi- tor culori, prezența unor oligoelemente (ele- mente rare) și a unor microelemente (elemente aflate în cantități foarte mici). Se citează numeroase cazuri când plantele devin zăcăminte metalifere vii. Arătând selec- tivitate pentru un anumit element, ele îl rețin cu predilecție, dar, neputând consuma pentru nevoile lor întreaga cantitate, depozitată în țesu- turi, particulele infime, cu timpul se acumulează formând adevărate particule. Acest fapt l-au confirmat, încă de acum o jumătate de veac, analizele făcute de marele geolog rus Fersman plantelor din Munții Altai, mai ales din regiunea lacului Telețkoie și a râu- lui Bya, bogată în zăcăminte aurifere, unde s-au găsit în tulpinile și rădăcinile unora dintre ele grăunciori de 2 - 3 mm din prețiosul metal. Când plantele acumulează un element în cantitate de cel puțin 150 părți la 1.000.000, ele se exploatează ca adevărate zăcăminte. Se taie, se ard și din cenușa lor se extrage metalul respectiv. Dintre „strângătoarele" de zinc, cele mai cunoscute sunt plopul american (Popuhis gran- didentata) și coada șoricelului (Achillea mille- folium). în frunzele plopului american se găsesc 200 - 250 părți zinc de 1.000.000, iar în tulpinile de coada șoricelului circa 4.500, atunci când plantele se găsesc pe terenuri bogate în zinc. Așadar, din 1.000 kg de masă verde putem extrage prin ardere la plop circa 250 g iar la coada șoricelului aproximativ 4 kg de zinc. Să nu uităm, de asemenea, că algele marine, folosite în alimentația omului și ca furaj pentru animale, sunt mari strângătoare de iod. în spe- cial, unele alge brune sunt exploatate industrial 564 www.dacoromanica.ro pentru extragerea acestui valoros nemetal, cu atât de multe aplicații în medicină și tehnică. B) ANIMALELE Mierea, dar al hymenopterelor Unele hymenoptere cuprinse în suprafamilia Apdideea (peste 15.000 de specii) sunt apreciate ca îndemânatici constructori de locuințe celu- lare. Specificul de colonie al existenței pe care o duc explică și caracterul colectiv al locuințelor lor, cunoscute sub numele generic de fagure. Fagurii, aglomerări de celule regulate, pot fi confecționați dintr-un fel de carton (tocătură de lemn muiată în salivă și apoi modelată cu aju- torul fălcilor și picioarelor) sau din ceară. Nu ne vom ocupa aici decât de hymenopterele care fabrică și prelucrează ceara, plecând de la exemplul prea bine cunoscut al albinelor. Acestea își fabrică singure materialul de construcție. Sub inelele pântecului se găsesc mici plăcuțe de ceară secretate de niște glande speciale. Materia primă lipită de abdomen se deosebește de acea a celulelor fagurilor: este mai sfărâmicioasă și mai întunecată la culoare. Cu ajutorul piciorușelor, insecta desprinde aces- te lame și le amestecă bine în fălci, înmuindu-le cu salivă. în acest fel, ceara prelucrată devine mai deschisă la culoare, mai maleabilă. Operațiile de construire a fagurelui sunt destul de complicate și la ele participă zeci de lucrătoare. La început se formează peretele de susținere a fagurelui și scheletului său, albinele depunând ceara rând pe rând. Abia după ce stâlpișorii pereților sunt încheiați, începe modelarea fagurelui, acțiune într-adevăr colectivă, la care albinele folosesc buza inferioară, fălcile și piciorușele. Deși la prima înfățișare fagurele pare alcătuit din celule perfect egale, lucrurile nu stau tocmai așa. în centru se găsesc celule mici, căsuțele lucrătoarelor, cele mai numeroase (7/8 din numărul total). Pentru masculi, adică pentru trântori, albinele modelează la exterior câteva celule regulate, dar mai mari. Căsuțele mătcilor, așezate întotdeauna la marginea fagurelui, au o înfățișare specială: sunt foarte mari, neregulate și au o deschidere largă. Odată cu modelarea fagurelui, începe operația de umplere a celulelor. Albinele lucrătoare aspiră cu ajutorul trompei nectarul florilor, depozitân- du-1 în gușă, unde în urma unor transformări chimice se preface în miere. în coșulețul (cor- bicida) ultimei perechi de piciorușe ele strâng polen sau propolis, o materie rășinoasă, cu care își astupă crăpăturile sau în care învelesc oaspeții nepoftiți, uciși cu acele veninoase, și prea mari pentru a fi cărați afară din stup. Celulele centrale, deși perfect asemănătoare, sunt folosite diferențiat. O parte din ele servesc drept leagăn pentru larvele de lucrătoare, care sunt hrănite cu polen și nectar (larvele de matcă sunt nutrite inițial cu un suc întăritor, secretat de albinele-doici). Alte celule sunt magazii de miere, din care albinele se hrănesc sau cu care își hrănesc larvele. Din Antichitate până în prezent, mierea românească, produsă de vari- etatea carpatică a albinei, domesticită de apicul- tura dacică, s-a bucurat de un renume continen- tal. Așa cum se știe, un fagure este alcătuit din două serii de celule, având deschiderile pe o parte și cealaltă a fagurelui. Celulele au forma unor prisme drepte, cu baza un hexagon regulat. Fundul fiecărei celule nu este plan, ci reprezin- tă o suprafață concavă, alcătuită din trei romburi egale, cu vârf comun. Latura hexagonului este de 2,71 mm, iar adâncimea celulei de 11,3 mm. Forma hexagonală a celulelor fagurelui a fost remarcată încă din Antichitate. Primul care o citează este Aristotel, în lucrarea sa intitulată Istoria animalelor, fiind urmat apoi de Pliniu cel Bătrân. Din punct de vedere matematic, această problemă a fost abordată de matemati- cianul grec Pappus din Alexandria, în lucrarea Colecții matematice. Forma triromboidală a fundului celulelor a fost descoperită, în 1712, de către astronomul Maraldi, care, de altfel, a măsurat și unghiurile romburilor: cel mare de 565 www.dacoromanica.ro 109°28’, cel mic 70°32’. Fizicianul Reaumur, presupunând că albinele vor să facă economie de ceară, i-a propus matematicianului Konig să rezolve următoarea problemă: „Dintre toate celulele hexagonale cu fundul alcătuit din trei romburi egale, să se determine cea care se poate construi cu cel mai puțin material". Konig a rezolvat problema cu ajutorul calculului dife- rențial, găsind valorile: pentru unghiul mare de 109°26’ și unghiul mic de -70°34'. Rezultatul dovedea instinctul constructor al albinelor, care, printr-o îndelungată adaptare la mediu, atinseseră limitele perfecțiunii. Totuși, oamenii de știință erau intrigați de mica dife- rență de două minute de arc dintre calculele lui Maraldi și cele ale lui Konig. Rezultă ori că măsurile lui Maraldi nu erau precise, ori că rezultatele lui Konig erau greșite. în fond, dife- rențele nu erau prea mari, dar pentru rigurozi- tatea științifică, situația nu era în ordine. Patru ani mai târziu, matematicianul englez Mac Laurin a refăcut calculele lui Konig și a ajuns la rezultatele obținute de Maraldi în 1712. Prin urmare, măsurile lui Maraldi erau corecte, dar tot atât de corecte erau și raționamentele lui Konig. Numai că rezultatele erau diferite. Anali- zându-se mai îndeaproape întreaga situație, s-a stabilit că erorile lui Konig se datorau greșelilor cuprinse în tabelele de logaritmi pe care le folo- sise. Iată deci că albinele, acum mai bine de 250 de ani, au contribuit indirect la corectarea tabelelor de logaritmi ale matematicienilor. Dar ce formă geometrică trebuie să aibă celulele ca să fie perfect unite între ele, astfel ca nimfele să dispună de cât mai mult din spațiul unde își petrec perioada de metamorfoză și pentru ca să se facă o cât mai mare economie de material? Răspunsul nu poate fi decât unul: figura geo- metrică cu cel mai mic perimetru pentru o arie dată. Geometricește este ușor de demonstrat că pentru o arie dată, cu cât poligonul are un număr mai mare de laturi, cu atât perimetrul este mai mic. Figura ideală din acest punct de vedere o reprezintă cercul, poligonul cu o infinitate de laturi. Dar dacă fagurul albinei ar fi fost con- struit din celule cilindrice, acestea nu s-ar fi prins decât prin punctul de tangență și ar fi lăsat multe spații între ele. Pe deasupra, această formă este neeconomică, deoarece fiecare căsuță trebuie construită independent de cele- lalte. Legătura cea mai bună o dau căsuțele pris- matice, cu bazele triunghiuri echilibrate, pătrate sau hexagoane regulate. Fețele lor se suprapun perfect, nelăsând nici un spațiu gol. Toate fac economie de spațiu, deoarece pereții unei celule servesc în același scop celulelor vecine. Dar primele două figuri, triunghiul și pătratul, pre- zintă, pentru scopul biologic al celulei, spații „moarte", cuprinse între vârfurile unghiurilor pe care nimfa nu le poate folosi, fiind prea strâmte, în acest caz nimfa ar trebui să se mulțumească doar cu spațiul delimitat de cercul înscris în tri- unghiuri sau pătrat. Cea mai practică formă de căsuță o reprezin- tă prisma cu secțiunea formată dintr-un hexagon regulat. în primul rând, sunt mai mulți pereți comuni, prilej deci pentru o economie serioasă de material. în al doilea rând, conturul hexa- gonului se apropie de cerc, dând posibilitatea nimfei să folosească cea mai mare parte din spațiul celulei. Iată cum albinele, după îndelun- gate încercări, au ales forma care prezintă cele mai mari avantaje. De ce oare albinele nu construiesc celule cu dimensiuni mai mari, știut fiind că sporirea dimensiunilor este în raport direct cu economisirea de material? S-a dovedit, iarăși pe calea calculelor, că dimensiunile standard, inva- riabile ale celulelor de ceară (ceea ce a permis fabricarea pe scară industrială de faguri artifi- ciali folosiți în apicultura), reprezintă dimensiu- nile ideale pentru a asigura rezistența la rupere în cazul umplerii inegale a celulelor alăturate. Albinele sunt atât de legate de arta lor de modelatori geometricieni în ceară, încât însuși corpul lor este „programat" pentru acest gen de activitate și pentru particularitățile „matema- tice" ale căsuțelor confecționate. în primul rând, datorită simetriei față de axa longitudinală a corpului, extremitățile antenelor și ale picioarelor se află pe o dreaptă perpendiculară pe axă, care-i dă posibilitatea să ridice „nor- male" pe o dreaptă, în al doilea rând, printr-o 566 www.dacoromanica.ro mișcare de rotație, corpul descrie arcuri de cerc, în sfârșit, antenele pot servi drept compas. Nu mai e de mult o taină că dimensiunile și pro- porțiile elementelor corpului albinei corespund întocmai elementelor geometrice ale celulei. Cochetăria vestimentară a strămoșilor Nu numai plantele, dar și animalele produc substanțe colorante, folosite de om încă din cele mai vechi timpuri. Unul din cei mai vechi pigmenți animali cunoscuți, la fel de vechi ca și indigoul, este Kermesul, extras din femela păduchelui de plante Coccus ilicis, numită în arabă Kermes, adică vierme mic. Ea se fixează pe stejar, având forma unor bobițe roșii. Insecta este răspândită în Portugalia, Spania și Maroc. Colorantul se extrăgea prin colectarea insectei femele înainte de depunerea ouălor, expunerea la vapori de oțet, uscare și măcinare. Pigmentul roșu este acidul kermesic. Până în secolul al XVI-lea era singurul colorant roșu folosit în Europa. Mult folosit de egipteni și indieni la vopsitul mătăsii, Kermesul a fost preluat de greci de la indieni, sub numele de coccus și apoi de romani care l-au botezat coccigranum. Prin secolele XII și XIII, în Germania, unde i se spunea sângele Sfântului Ion, recoltarea Kermesului se făcea cu mari ceremonii religioase, la o anumită dată din an și între anumite ore intrate în tradiție sub numele de Kermese. Poate cel mai mult Kerme- sul a fost folosit în Turcia, deoarece servea la vopsitul fesurilor în roșu. După 1600, Kermesul a fost înlocuit cu coșenilă, colorant extras din corpul unei alte specii de păduchi de plantă, rudă cu Kermesul (Coccus cacti), care însă trăiește pe un neam de cactus din Mexic, cultivat și la noi, numit limba-soacrei (Opuntia). Corpul uscat al insectei, de culoare gri, capătă prin măcinare o culoare roșie-albăstruie și conține aproximativ 50% pigment; 1 kg de colorant se obținea din circa 140.000 insecte, iar de pe o plantație de 3 ha se puteau obține doar 30 kg colorant pur. Pigmentul izolat de Dimroth în 1818, este acidul carminic. Numele de coșenilă provine de la spaniolul cochinilla. Insectele luminoase și zonele de fosforescență înseamnă păduche de lemn. Coșenilă se folosea doar la vopsitul lânii și al mătăsii, dând culori rezistente la spălat și lumină. Mordansat cu aluminiu și staniu, pro- dusul dădea un colorant de un roșu carmin strălucitor. în sfârșit, o culoare roșie la fel de apreciată se obținea din exudația solidificată a altui păduche de plante, ce creștea pe unele specii de smochin din India (Coccus ficus), numită laclacul, numire derivată din limba hindi, unde lakh înseamnă o sută de mii, cifră indicând numărul de insecte necesar pentru a obține pro- dusul. Colorantul se găsește în lichidul abdomi- nal al insectei, de unde se extrăgea cu o soluție fierbinte de carbonat de sodiu și apoi se trata cu sodă caustică. Colorantul natural specific violet, foarte prețuit în Antichitate, poate nu atât pentru ca- litățile sale tinctoriale, cât mai ales pentru faima și prețul său de cost foarte ridicat, este vestita purpură tireniană, numită și purpură imperială, deoarece veșmintele împăraților romani și bizantini erau vopsite în această culoare. Pigmentul se extrăgea dintr-un melc (Murex brandaris) care trăiește și azi pe malul Medite- ranei, în special în regiunea celebrei cetăți feni- ciene Tir. Acum 4.000 - 5.000 de ani, în Tir, exista o industrie înfloritoare de coloranți prin prelucrarea unei imense cantități de moluște. Colorantul ca atare nu se găsește în corpul ani- malului, dar rezultă prin expunerea la soare a unei secreții glandulare produsă de moluscă. Se spune că pigmentul ar fi fost descoperit de un păstor care și-ar fi pătat tunica așezându-se pe cochilia unui murex și care, încântat de noutatea culorii, vrând să-și cucerească iubita, i-a dăruit o tunică vopsită cu acest colorant. Nu numai din melci, dar și din anumite crus- tacee, ce trăiesc pe țărmurile Țării Galilor și pe coastele Norvegiei, se extrăgeau în vechime co- loranți de acest tip, cum era purpura haemostana și purpura lapillus. Din punct de vedere chimic, purpura este un derivat al indigoului. Structura sa a fost stabilită 567 www.dacoromanica.ro de Friedlander, care, în 1908, a reușit să obțină din 12.000 de moluște doar 1,4 g colorant. Colorantul natural nu vopsea însă pe măsura faimei sale. De aceea pentru nuanțare se adău- gau și mordanți de plumb, care dădeau o culoare purpurie-roșcată și mordanți de cupru, care accentuau tentele violete. în prezent, cu ajutorul unor coloranți sintetici cu formulă asemănă- toare și mult mai ieftini, cum ar fi albastru de Ciba și brillant-indigo, se obțin rezultate supe- rioare. Parfumurile de origine animală ale frumoaselor de odinioară Mulți oameni cred că parfumurile sunt pro- duse doar de plantele aromatice. Puțini însă știu că unul din cele mai scumpe parfumuri pe care Ie-a cunoscut omenirea, folosit încă din Antichi- tate, atât în lumea Orientului plin de mistere, cât și a marilor civilizații din jurul Mediteranei, a fost parfumul cu miros de mosc, extrem de pu- ternic și de o rară persistență. El era produs de două animale deosebite atât prin repartiția geo- grafică, cât și prin poziția lor pe scara zoolo- gică. Am putea adăuga aici și deosebirea pro- fundă dintre organele anatomice ale celor două animale care îl fabrică. în Siberia orientală, în munții Altai, ca și în Extremul Orient trăiește un neam de căprior, moscul (Moschus moschiferus), un animal zvelt, fără coame, cu caninii superiori foarte lungi. Masculul este înzestrat cu o pungă situată sub piele, între buric și organele genitale. Moscul este secreția unei glande speciale, care se găsește în interiorul pungii, într-o cantitate de 6 - 20 g. în stare proaspătă are consistența alu- atului și o culoare brună-roșiatică. Cu timpul se preface într-o masă grăunțoasă de culoare nea- gră. Mirosul e foarte caracteristic, puternic, spe- cific aromat și foarte persistent; dispare prin uscare și reapare la umezeală; poate fi perceput chiar într-o diluție de 1 : 100.000.000.000. Chinezii, japonezii, mongolii, indienii, persanii, arabii l-au folosit din cele mai vechi timpuri, parfumul fiind obținut prin vânarea, uneori săl- batică, a acestui neam de cerb, din fericire destul de răspândit în Orient. Navigatorii din Antichitate și din Evul Mediu adunau din apele nordice bulgărași ușori, care pluteau deasupra valurilor, și pe care i-au numit ambră cenușie, ca s-o deosebească de ambra galbenă, numită și chihlimbar sau succin, rășina unor pini străvechi. Ambele produse erau extrem de căutate și prețuite: ambra galbenă (ca piatră de podoabă) și ambra cenușie ca materie primă pentru cel mai scump parfum din vechime. Ambra cenușie e o substanță ceroasă, aro- matică, fabricată în intestinul cașalotului, rudă a balenei - servindu-i ca mijloc olfactiv de recunoaștere și comunicare în perioada de nuntă, știindu-se că aceste animale uriașe trăiesc la mari distanțe unele de altele. Această con- crețiune, ambra cenușie, după ce a plutit multă vreme pe valuri, formează niște bulgări cenușii, poroși, alcătuiți din cristale subțiri împletite. Populațiile amerindiene foloseau alt parfum, castoreum, extras din glandele perechi ale cas- torului (Castor biber), animal rozător din Ame- rica de Nord, celebru prin colibele, digurile și ecluzele pe care le construiește cu ajutorul trunchiurilor de copaci de-a lungul apelor, pen- tru a-și crea un mediu de viață. Glandele se gă- sesc atât la mascul, cât și la femelă, și ele fa- brică un lichid aromat, uleios și galben, care, prin uscare, devine brun și dens, transformân- du-se într-o masă rășinoasă. Castorii folosesc parfumul pentru marcarea teritoriului (ca și șobolanii și câinii de altfel), în timp ce populați- ile de amerindieni îl apreciază ca un vestit medicament și ca un ales parfum. Dispariția castorului se datorește nu numai blănii sale prețioase, dar și castoreum-ului mult folosit în Evul Mediu și de călugării europeni ca leac în diferite boli. 568 www.dacoromanica.ro II. BIOMODELE PRELUATE DE TEHNICĂ ARGUMENT în veacul trecut, edificiul biologiei, știință pe atunci descriptivă, părea aproape încheiat. într-un grandios inventar al naturii fuseseră enumerate, fixate, catalogate aproape toate plantele infe- rioare și superioare, precum și puzderia de animale ce înoată, zboară, sar, se târăsc, aleargă, într-un cuvânt, există pe globul nostru. Și totuși rămăseseră încă multe întrebări în suspensie. Abia la începutul secolului al XX-lea au început să fie dezlegate marile probleme ale geneticii, ale fiziologiei creierului, ale vieții psihice, ale sistemelor de comunicare în lumea vie, ale ecologiei, unde datele se acumulează lent și concluziile se formează cu prudență. Succesele — unele din ele spectaculoase — privind cunoașterea, conservarea și ameliorarea naturii nu îndreptățeau lozinca plină de suficiență care se flutura pe la mijlocul secolului al XX-lea: „omul este stăpânul naturii". Ultimele decenii, cu toate progresele științifice și tehnice înfăptuite, ne-au dovedit cât de vulnerabili și adesea neputincioși suntem în fața seismelor, secetei, taifunului, distrugerii naturii prin proasta gospodărire a cadrului ecologic, cât de puțin stăpânim mecanismele unor boli „moderne", cât de înapoiați am rămas în cunoașterea sufletului și valorificarea energi- ilor latente ale creierului, cât de sărac și unilateral comunicăm cu restul naturii vii, cât de fragile și caduce sunt ipotezele noastre. La începutul secolului alXX-lea, lordul Kelvin, laureat al Premiului Nobel, declara ritos: „Edi- ficiul fizicii a fost construit; urmașii noștri nu vor avea decât să acopere unele lacune și să între- prindă mici lucrări de finisare “. Câțiva ani după această declarație triumfală, panteonul fizicii cla- sice se clătina, observându-se că de fapt el nu reprezenta decât una din aripile uriașului edificiu contemporan al științei, departe de a fi terminat. Și în domeniul tehnologic intervenise o criză spre 1950. Inginerii au început să constate că aparatele care funcționau pe pământ, în aer, sub apă nu mai răspundeau necesităților, instru- mentele folosite în medicină și geologie, în aeronautică și navigație, în chimie și astronautică au Jost acuzate de toate defectele. S-a vorbit de fiabilitate redusă, de complexitate excesivă, de volum exagerat și de insuficientă eficacitate. Se simțea nevoia unor înnoiri revoluționare care să facă față extraordinarului ritm de dezvoltare al societății și cerințelor din ce în ce mai înalte ale omului contemporan, în plină explozie demo- grafică. Progresele cercetărilor biologice scoseseră în evidență perfecțiunea unor modele din natură, mai simple și eficiente decât analoagele lor realizate de tehnică. 1) SE NAȘTE O NOUĂ ȘTIINȚĂ Primele sugestii încă după primul război mondial, biologul francez R.H. France lansase două cărți de mare popularitate în epocă „Performanțele tehnice ale plantelor" (1919) și „Planta ca inventator" (1920), unde scria: ...„fiecare tufă, fiecare copac ne poate învăța, ne poate da sfaturi pentru a inventa aparate și dispozitive tehnice ne- numărate". în 1926, Otto Lilienthal, creatorul primului avion-liliac (1896), publică Biotehnica zborului. în 1940, apare o nouă carte re- marcabilă Tehnica vieții de A. Niklitsche. Totuși aceste două categorii de discipline științi- fice lucrau separat. Tehnica refuza ideea că omul ar putea învăța de la natură; biologia nu admitea că organismele vii ar putea fi cumva 569 www.dacoromanica.ro supuse unor descrieri sau interpretări așa-zis „mecaniciste". Abia după 1948, aceste două categorii de discipline au început să-și dea mâna într-o dis- ciplină de sinteză, al cărei precursor a fost medicul român Șt. Odobleja și al cărei creator modern a fost matematicianul american Norbert Wiener. Primul o numise, în 1938, „psihologie consonantistă", iar Wiener, reluând un termen al lui Ampere, o botezase, zece ani mai târziu, „cibernetică", termen care s-a impus rapid în întreaga lume. Scopul noii științe era de a studia procesele de comandă și legătură în organismele vii și în mecanismele automate care primesc, analizează și transmit diferite informații. Era mașinilor automate, a creierelor electronice, a roboților cu autoreglare și conducere automată fusese des- chisă. Victoriile tehnicii și-au început marșul triumfal, culminând cu zborurile cosmice și ase- lenizarea omului. Locul și obiectul bionicii Fără să fi cunoscut, se pare, intuițiile medicului român Ștefan Odobleja, enunțate în puțin cunoscutul studiu La psychologie conso- nantiste (două volume), editat în 2 - 300 exem- plare de editura pariziană Maloine, în 1938, savantul american Norbert Wiener a pus bazele ciberneticii scriind lucrarea Cybernetics or Control and Communication between the Animal and the Machine, apărută tot la Paris, exact zece ani mai târziu. Cibernetica s-a impus fulgerător, obiectul ei răspunzând cerințelor de înnoire a tehnologiei modeme. Norbert Wiener o definea ca pe o știință a conducerii și transmisiei de informații în mecanisme, organisme și societate. Un rol de seamă în dezvoltarea bionicii l-a jucat ideea identității transmisiei și prelucrării informațiilor în cele două mari sisteme: al organismelor vii și al mașinilor automate. în ambele, transmisia și prelucrarea informațiilor sunt analoage și se supun acelorași legități, idee pe care Wiener a elaborat-o împreună cu fiziologul W.A. Rosenblueth. După Wiener, informația este o succesiune discretă dar continuă de evenimente măsurabile, repartizate în timp. Informația are un purtător material și o semantică (semnifi- cație). Pentru a circula, ea trebuie integrată într-un sistem. Enciclopedia ciberneticii, apărută la Kiev în 1975, ne propune o definiție mai completă a ciberneticii: „Cibernetica este știința despre legile generale ale obținerii, conservării, trans- miterii și prelucrării informației în sistemele complexe de conducere. Prin sistem de condu- cere se înțelege nu numai sistemele tehnice, ci și sistemele oarecare, biologice, administrative și sociale". A.I. Berg precizează că cibernetica studiază procesele ce au loc în sistemele dinamice com- plexe, precum și comanda acestora, care trebuie orientată totdeauna spre un scop precis. Ea stu- diază și posibilitatea de a îmbunătăți, deci de a optimiza, un sistem sau un mecanism. Ciberne- tica cuprinde trei părți principale: teoretică, tehnică și aplicabilă. Cibernetica teoretică sau abstractă se ocupă de cercetarea problemelor filozofice ale ciberneticii, precum și de pro- blemele matematice și logice ale comenzii și controlului. Cibernetica tehnică studiază mijloacele tehnice concrete care să constituie sistemele sau dispozitivele de comandă și con- trol, de la mijloacele de automatică elementară la mașinile electronice utilizate în comandă și control. Cibernetica aplicată folosește fundamentele teoretice ale ciberneticii și mijloacele ei tehnice în rezolvarea sarcinilor de comandă și control în diversele domenii de activitate umană. Din cibernetică s-au desprins și o serie de ramuri implicate în studiul materiei vii, al organismelor biologice: Biocibernetica este apreciată de savantul german H. Mittelstaedt ca o știință menită să studieze materia vie cu ajutorul conceptelor, metodelor și aparatelor cibernetice. N.M. Amosov, W.R. Ashby, E.P. Odum și N. Botnariuc vin să adauge că una din sarcinile de bază este aceea de a fundamenta cibernetic teo- ria sistemică a evoluției. 570 www.dacoromanica.ro Neurocibernetica, după Ed. Nicolau, urmărește să perfecționeze și să aplice în prac- tică modelul neuronului, forma cea mai înaltă de organizare a materiei vii, cărămida celui mai complex sistem biocibemetic care este sistemul nervos. Acest model a fost propus de Shannon în 1948. Bioingineria, noțiunea mai largă și mai con- fuză acum 10-15 ani, își precizează, după Corinna Jacker, obiectul la transferul teh- nicilor inginerești în unele domenii ale biologiei și medicinii. După prof. Eugeniu Niculescu- Mizil (1982), ar fi, în expresie sintetică, „știința concepției și a construcției vieții". Ea include ingineria genetică, care pleacă de la intervenți- ile pe gene, purtătoarele informației genetice, urmărind modificarea caracterelor ereditare și chiar crearea de specii noi, ca și ingineria anatomică, orientată către imaginarea și fabrica- rea unor organe artificiale exterioare sau grefate (cord, rinichi, pulmon, ficat), acționate pe prin- cipii biocibemetice și integrate în sistemul na- tural. Bionica, spre deosebire de bioinginerie, are ca obiect - consideră savantul rus A.A. Lia- punov - transferul în tehnică a unor modele animale și vegetale, deci studiul structurilor și construcției sistemelor fizice prin analogie cu cele naturale. Bionica și problemele ei practice Ca știință de sine stătătoare, bionica este re- lativ tânără. Ea a luat naștere în 1960, cu prile- jul unui simpozion internațional cu tema „Pro- totipurile vii ale sistemelor artificiale, cheia tehnicii noi", ținut la Dayton (S.U.A.). Ter- menul de bionică, introdus în 1958 de J. Steele a fost tot atunci omologat. Primele lucrări de bionică apar la începutul celui de-al șaptelea deceniu al secolului trecut în S.U.A. și fosta U.R.S.S. Pornind inițial de la cercetarea creierului omenesc, de la „misteriosul" sistem de ghidaj al liliecilor, păsărilor, peștilor și delfinilor, de la perfecționarea unor organe anatomice, de la uimitoarele structuri ale plantelor, bionica a ajuns la concluzia că natura oferă o sursă inepuizabilă de idei și sugestii pentru îmbu- nătățirea și chiar revoluționarea tehnicii și că studiul tehnologic al organismelor, al capacității ființelor vii de a oferi modele industriale va avea uriașe perspective. însă între tehnică și natură nu se poate stabili un paralelism absolut, așa cum nu se pot stabili analogii perfecte între organismele create de natură și mecanismele fabricate de om. „Acest lucru, a determinat pe unii oameni de știință să conteste autonomia bionicii - scrie cercetătorul rus Igor Guberman în Bionica (1970). Ei pretind că natura a făurit mașinile și aparatele sale vii cu ajutorul unor materiale deosebite și pe căi cu totul străine gândirii omenești. Deci n-ar exista decât biologia, care dobândește o calitate nouă datorită intervenției inginerilor și matematicienilor. Cât despre brevetele împru- mutate de la mecanismele vii, ele nu au putut fi preluate decât după ce anumite descoperiri ase- mănătoare au fost realizate de tehnică, în mod cu totul independent de biologie." Și Guberman citează câteva exemple edificatoare. Secretul radarului liliecilor - de pildă - nu a fost pătruns decât când s-a descoperit și folosit ultrasunetul. Să nu uităm că aprofundarea de către biologie, în lumina ultimelor date tehnice, a biomecanis- melor de producere a ultrasunetelor se va reper- cuta și asupra progresului tehnic. Inginerul H. Kramer a depus mai întâi o licență pentru o carcasă de vas cu o rezistență scăzută la înaintare; abia după aceea și-a dat seama că pielea delfinului funcționează după același prin- cipiu, și încă mult mai bine. Ulterior, plecând de aici, el a îmbogățit performanțele pielii artifi- ciale. Mii de avioane cu aripi fixe străbat aerul, în timp ce taina zborului ramat rămâne necu- noscut. Totuși, studierea de către zoofiziologi a zborului insectelor a sugerat construirea avioanelor cu geometrie variabilă. Matema- ticienii au învățat mașina să distingă literele și conceptele, dar până astăzi nu știm cum îndeplinește creierul același travaliu. Modelul cibernetic va stimula însă pe fiziologi, și descoperirile lor, probabil, vor duce la noi per- 571 www.dacoromanica.ro fecționări ale creierului electronic. Această pri- oritate a descoperirii tehnice față de descoperirea biologică în realizarea uriașului număr de mecanisme create de om, mai ales în ultimele două sute de ani, ca și faptul că, apa- rent, biologia a profitat de pe urma progresului biologic, nu anulează cu nimic justificarea naș- terii și statuării bionicii ca disciplină autonomă. Bionica este una din acele științe de sinteză bazată pe interdependența și conlucrarea cre- atoare a două discipline fals opuse o lungă perioadă de vreme: ingineria cibernetică - pe de o parte, biologia, cu toate ramurile ei modeme - pe de alta. Biologia câștigă enorm din contactul cu matematica și fizica, iar, la rândul ei, ciber- netica trage foloase din studierea unor modele biologice de o mare finețe, complexitate și eficiență, ce au putut fi puse în valoare numai datorită progreselor tehnicii informaționale. Ar fi naiv să credem că bionica s-ar ocupa de reali- zarea unor mecanisme care să imite fidel natu- ra. Nimic mai fals. Materialele, cerințele, desti- nația acestora diferă esențial. Dar principiile, ideile comune care apar în cursul cercetării structurilor vii, prin colaborarea strânsă dintre biolog, matematician și inginer vor fi extrem de utile, chiar dacă dispozitivele tehnice pe care le vor inspira modelele biologice vor semăna tot atât de puțin cu prototipurile, așa cum seamănă semnalizatoarele modeme de furtună cu masa gelatinoasă a meduzelor. In momentul de față, știința a atins acel nivel care îi permite să ridice vălul ce acoperea multe din tainele ființelor vii, și să găsească idei, su- gestii, modele care pot fi transpuse în mod ori- ginal și fertil în tehnică. Aceasta nu înseamnă nici imitarea servilă a naturii, dar nici dezinte- resul față de structuri și funcții organice per- fecționate pe parcursul îndelungatelor ere geo- logice. Opera omului, ajunsă azi la un înalt nivel de perfecțiune, se poate situa lângă opera naturii: e un drept câștigat printr-o imensă încordare a geniului uman. Evoluția a avut la dispoziție milioane de ani, în timp ce omul nu a putut să consacre operei sale decât câteva se- cole. Era bionicii abia începe. Ea nu adoptă ca program walkiricul strigăt de luptă: „să cucerim și să stăpânim natura", ci nobila și generoasa ambiție de a cunoaște mai bine și de a depăși natura în tot ce a creat ea mai bun, mai produc- tiv, mai frumos, mai durabil. 2) DOMENII DE APLICARE A. Hidronavigația și fauna acvatică Peștii oferă soluții Peștele este un model desăvârșit de adaptare la viața acvatică. Forma sa hidrodinamică reprezintă un profil ideal ce opune o rezistență minimă la înaintarea prin apă, economisind energia pe care animalul e nevoit s-o cheltuiască pentru a se deplasa, iar diferitele aripioare înotă- toare ajută atât pentru propulsie, cât și pentru ușurarea și direcționarea mișcării. Astfel, cei mai mulți pești sunt înzestrați cu așa-zisa vezică înotătoare, plină cu aer, un fel de aparat hidrostatic care permite animalului, după nevoie, să urce la suprafață sau să coboare în adâncurile apei. Legătura dintre vezica cu aer și intestinul anterior dă peștilor posibilitatea să compenseze diferența de presiune între diverse adâncimi ale mediului lichid în care trăiesc. Dacă peștele urcă la suprafață, el lasă să iasă o parte a aerului din vezică spre intestin, realizând astei o compensare de presiune. Dimpotrivă, când coboară în adâncime, unde domnește o presiune mult mai mare, sângele eliberează aer în vezică prin intermediul unor „glande de gaz" speciale, sau prin întregul perete al vezicii, rea- lizându-se astfel o compensare de presiune, deci o echilibrare a apăsării din afară cu presiunea internă a animalului. Curenții de apă care ar putea smulge și antrena cu ei animalele sunt semnalizați de niște organe formate din papile senzoriale, plasate de-a lungul liniei laterale și închise în tubulețe scurte sau canale umplute cu mucus. Chiar cei mai mici curenți de apă îndoaie cilindrii gelatinoși, care excită celulele 572 www.dacoromanica.ro senzoriale, făcând ca peștele, în mod reflex, să ocolească acești curenți de profunzime ce se formează uneori spontan. în sfârșit, unii pești, ca somnii sau crapii, sunt înarmați cu așa-zisul aparat al lui Weber, format dintr-o serie de oscioare, care se află în legătură pe de o parte cu porțiunea anterioară a vezicii cu aer, iar pe de altă parte cu urechea internă, organul care joacă și la om un mare rol în menținerea poziției de echilibru. Organul lui Weber fiind în legătură cu vezica, aceasta îi transmite variațiile de presiune, pe care la rân- dul său le comunică urechii interioare, care reglează, prin impulsurile trimise la creier, po- ziția normală a peștelui în condiții de presiune modificată. Proiectanții și constructorii submarinelor modeme au imitat forma hidrodinamică ideală a peștilor și au găsit echivalentul tehnic al unora din particularitățile adaptive ale animalelor acvatice. Astfel, bășica înotătoare a peștilor corespunde tancurilor de balast, care, cu aju- torul pompelor, sunt golite de apă și umplute cu aer, când submarinul iese la suprafață sau, dim- potrivă, se încarcă progresiv cu apă pe măsură ce submarinul dorește să câștige adâncime. Numai că la pești vezica are dublă funcție: și de deplasare pe verticală, dar și de echilibrare a presiunii organice cu cea marină, în timp ce la submarin tancurile de balast servesc doar la cufundare și ridicare. Stabilirea adâncimii se face cu ajutorul batimetrelor, aparate de mă- surare a adâncimii, care opresc automat miș- carea pompelor când submersibilul a atins adâncimea dorită. în schimb, pe plan tehnic, nu s-a rezolvat problema sincronizării automate dintre presiunea din interiorul submarinului și cea externă. Grosimea și durabilitatea aliajului din care e construită carcasa submarinului sau batiscafului alcătuiesc singurul remediu împotriva uriașelor presiuni din adâncul mărilor și oceanelor. Poate că bioniștii vor transfera rezolvarea acestei probleme, legată deocamdată de teoria și practica rezistenței materialelor, altor sectoare ale tehnicii modeme. La batiscafe, substanțele mai ușoare decât apa (de obicei benzina ultraușoară) se găsesc în flotor — un fel de balon submarin de care se leagă cabina etanșă. Datorită marii compresibi- lități a benzinei, apa de mare pătrunde cu pre- siune și în mase mari pe măsură ce presiunea crește și temperatura scade. în consecință, flo- torul se îngreuiază, iar batiscaful se afundă. Pentru a reveni la suprafață se azvârle o parte din lest, care e alcătuit din pilitură de fier, în- tr-un fel de pâlnie cu ajutorul unor electromagneți. Delfinii și deplasarea în apă Se știe prea bine că apa opune o puternică rezistență la înaintare. De aceea, înotul e un sport obositor (sportivul bine antrenat poate parcurge cel mult 4 - 5 km pe oră, trans- atlanticele cele mai rapide înaintează cu 30 - 40 km pe oră, iar vasele de luptă perfecționate ating viteza moderată a unui automobil. Față de imensa energie cheltuită pentru propulsare, atât submarinele, cât și torpilele lansate în apă dez- voltă o viteză redusă, egală sau puțin superioară aceleia a rechinilor și mai ales a delfinilor, care o ating cu eforturi infinit mai mici. Ani în șir, specialiștii în hidromecanică au căutat cauza acestui „randament'* scăzut al submarinelor și torpilelor. Explicația n-au căutat-o decât atunci când, studiind deplasarea delfinului, mamifer marin aparent greoi, au constatat cu surprindere că, în timpul mișcării, în jurul lui se formează niște dâre subțiri care nu se transformă în vârte- juri, ca la submarin. Or, în cazul submarinului, pentru învingerea rezistenței provocate de aces- te vârtejuri, se pierd aproape nouă zecimi din energia motoarelor. Cercetări amănunțite în „tunelul" submarin, în bazine special amenajate și în laboratoare înzestrate cu microscoape de mare finețe au per- mis să se pătrundă secretul mișcării fără vârte- juri a delfinului. S-a constatat, astfel, că pielea delfinului are două straturi, cel exterior, subțire (1,5 mm) și foarte elastic și o a două „piele", interioară, mai groasă (4 mm) și mai puțin elas- tică. Partea dinăuntru a învelișului exterior este înțesată cu tubulețe și canale, umplute cu o sub- stanță moale, buretoasă, care-i asigură o re- 573 www.dacoromanica.ro marcabilă elasticitate. Ca urmare, foița exte- rioară acționează ca o diafragmă sensibilă la modificările presiunii; ea împiedică formarea vârtejurilor în urma delfinului, transmițând pre- siunea spre canalele cu substanță amortizoare. După acest model a fost realizată, de inginerul german H. Kramer, o foaie dublă de cauciuc, numită de acesta „laminoflow“ și prevăzută, de asemenea, cu canale interioare, umplute cu un lichid de amortizare, cu care a fost îmbrăcată o torpilă: Rezultatul a fost spec- taculos. Turbulența apei din spatele torpilei s-a redus cu aproape 60%, iar viteza ei a sporit cu circa 25%. într-un viitor apropiat, acest carenaj, din ce în ce mai perfecționat, pe care omul l-a copiat de la delfin va găsi întrebuințări din ce în ce mai largi în hidronavigație. Se vor putea obține, cu cheltuială de energie mult mai redusă, viteze sporite de croazieră la bărcile cu motor, vase de transport, transatlantice, submarine, a căror deplasare lentă le pun astăzi într-o vădită stare de inferioritate față de mijloacele mult mai rapi- de de navigație aeriană. N-ar fi exclus, iarăși, ca acvanauții viitorului, îmbrăcați într-o astfel de peliculă amortizoare, să spulbere toate recor- durile de înot, atât la probele de viteză, cât și la cele de fond. Calmarul și ejectoarele lui Cousteau Omenirea a străbătut un drum lung până a ajuns la complexele laboratoare submarine, si- tuate uneori la câteva sute de metri adâncime, unde echipe de oceanologi realizează vaste pro- grame de cercetare. Astfel de stațiuni sunt înzes- trate cu aparate mobile de exploatare a abisurilor marine. Un merit deosebit în per- fecționarea acestor aparate, ca și a tehnicilor de filmare subacvatică revine comandantului Jacques Yves Cousteau, a cărui echipă de cercetători de pe vasul Calypso a descifrat multe taine din viața ființelor subacvatice, folosind faimoasele „farfurii submarine", aparate cu autopropulsie prin reacție. De formă rotundă, cu diametrul de 3 m, înălțimea de 3,5 m, ele sunt prevăzute cu două ferăstruici de formă circulară și alți „ochi" mici, care permit echipajului să vadă în toate direcțiile și sub toate unghiurile. în fiecare „farfurioară" iau loc doi oameni dotați cu aparate fotografice și de filmat, magnetofoane și un braț articulat pentru colectarea probelor biologice. Alături de far- furii, sunt folosiți și scafandri independenți, a căror deplasare este asigurată prin mecanisme ce aplică principiul propulsării prin reacții. Ast- fel, scafandrii, pentru deplasări de 1 - 2 ore, sunt înzestrați cu autopropulsoare reactive, un fel de ejectoare cu gaze, ușor de mânuit. S-ar părea că aceste ejectoare reprezintă un monopol al tehnicii. în realitate, de sute de mii de ani, unele vietăți marine aplică ingenios și elegant principiul propulsării prin reacție. Una dintre cele mai cunoscute este calmarul (Loligo vul- garis), rudă cu sepia și caracatița. El înoată încet, prin mișcări de șerpuire a unor părți ale corpului. La apariția vreunui dușman, calmarul poate să dispară fulgerător, cu o viteză pe care n-ar permite-o mișcarea de vâslire sau șerpuire. Pentru aceasta animalul folosește un mijloc de deplasare cu totul deosebit: forța apei țâșnită brusc din corpul lui. „Motorul", extrem de sim- plu, e alcătuit în două piese: mantaua și sifonul, aflat în partea posterioară. Când dorește să fugă, calmarul (ca și sepia) își umple rapid teaca man- talei cu apă și apa o evacuează cu forță prin tubul sifonului. Jetul subțire și puternic de apă, ajută animalul să facă un spectaculos salt îna- poi. Un asemenea fel de înot, sistem rachetă (asemănată zborului avioanelor cu reacție), se mai întâlnește la scoicile numite piepteni (Pecten), din cauza coastelor radiare vizibile și a celor două urechiușe laterale dezvoltate, care le fac să se asemene cu pieptenii-agrafa. Aceste scoici sunt foarte agile: ele reușesc să înoate și să sară, expulzând brusc și cu forță apa prin închiderea și deschiderea valvei. Scafandrii po- vestesc că la apropierea omului, grămezi de asemenea scoici „zboară" de pe fundul apei, dispărând într-o clipă. 574 www.dacoromanica.ro B. AERONAVIGAȚIA ÎNVAȚĂ DE LA NATURĂ Planorismul, parașutismul și plantele anemochore Aripile primilor zburători temerari ai mitologiei și apoi planoarele izvodite de mințile geniale ale oamenilor Renașterii își au modelul atât în aripile păsărilor, cât și în sistemele de răspândire a semințelor, folosite de plantele anemochore (care se slujesc de vânt în această importantă acțiune biologică). In marea lor grijă pentru păstrarea speciei, plantele care fac multă umbră sau care trăiesc în mari aglomerații caută să-și trimită „copiii" cât mai departe de ele. De aceea, ele au construit pentru pruncii lor planoare sau parașute. Suprafața mare și greutatea mică fac ca sămânța să plutească în aer - conform princi- piului lui Arhimede. In același timp, ele opun rezistență vântului, la fel ca o pânză de corabie, reușind astfel să fie împinse odată cu sămânța, cu atât mai departe, cu cât rafala este mai puter- nică. Mari maeștri în fabricarea planoarelor sunt mai cu seamă copacii pădurilor. Planoarele lor sunt foarte simple: o frunzuliță subțire și uscată care poartă ca o nacelă sămânța prefăcută în aeronaut. Uneori, spiritul de economie al plantelor a împins atât de departe, încât ari- pioara semințelor nu e altceva decât bracteea care susține inflorescența. Aceste aripi zburătoare au diferite forme după care putem deosebi planta. La ulm (Ulmus foliaceed) au forma unei capse de hârtie, aproa- pe rotundă. Miezul umplut cu praf de pușcă al capsei îl reprezintă sămânța. Carpenul (Carpinus betulus) își trimite puiul pe o ari- pioară cu trei degete, asemenea unei ciudate rachete cu trei tuburi de reacție. Neamurile arțarului au scos cele mai ciudate tipuri de planoare din împreunarea, cap la cap, a două semințe cu aripioare. Parcă un iscoditor constructor a încercat diferite forme de aripi, mărind sau micșorând unghiul dintre ele. La jugastru (Acer campestre), aripile sunt mai mici și mai drepte, situate aproape în prelungire; la arțar (Acer platanoides) sunt mai mari și ușor înclinate, în timp ce la glădiș (Acer tataricum) sunt scurte și puternic îndoite, la fel ca la avioanele cu reacție. Bioniștii englezi, americani și germani au dovedit că profilele acestor aripi respectă cele mai subtile legi ale aerodinamicii și că particularitățile lor sunt în strânsă legătură cu forma, volumul și greutatea seminței, cu gradul de densitate a masei foliare pe care trebuie s-o străbată fructul antrenat de vânt, parametri vari- abili de la specie la specie. Aceste aripi se pot preschimba, cât ai clipi, în elice. Cele două pale reprezintă aripioarele, iar axul, codița fructului. Axul, susținut de greu- tatea semințelor, ține direcția, în timp ce ari- pioarele izbite de vânt se rotesc cu iuțeală în jurul axului și împing această mașinărie simplă, dar ingenioasă pe distanțe de zeci de metri. Un mecanism similar acestor aripi-elice ar putea fi un avion-elicopter, la care aripile, în anumite condiții, s-ar putea transforma în elice, substi- tuind motorul, în cazul defecțiunii acestuia. Marele etnolog german LE. Lips crede că aceste „sfărleze" vegetale au sugerat, prin sim- plitatea și eficiența lor, atât aripile morilor de vânt, cât și elicea - realizarea tehnică devenind posibilă atunci când forța vântului a fost înlocuită cu forța unui motor. Construirea elicei a permis ridicarea de pe pământ a aparatelor de zburat mai grele decât aerul. La începuturile aviației, fructul aripat al lianei tropicale Macrozanonia a inspirat con- struirea unui planor „numai aripă", din care, în anii noștri, au luat naștere planoarele triunghiu- lare, cunoscute sub numele de „deltaplanoare". Alte plante folosesc, pentru lunga călătorie a urmașilor, parașute în locul aripioarelor. Există chiar și o familie care s-a specializat în această direcție, aceea a compozitelor, din care fac parte păpădia, lăptuca, susaiul, barba-caprei, pălămi- da și altele. Umbreluțele compozitelor au inspirat con- struirea parașutelor. Acestea s-au născut ca un mijloc de salvare. Proiectul lor se afla, cu patru 575 www.dacoromanica.ro sute de ani în urmă, în mapele cu desene ale lui Leonardo da Vinci. în ultimii douăzeci de ani, umbrelele unor compozite care se transformă în bărcuțe atunci când sămânța a poposit pe suprafața unei ape stau la baza perfecționărilor aduse parașutei pentru aviatorii ce survolează oceanele, asigu- rându-le în eventualitatea unei amerizări, posi- bilitatea de a pluti, până la sosirea unor ajutoare. Sursele de inspirație ale aviației moderne în zadar se spune că omul, în aspirația lui de a se desprinde de Pământ și a cuceri cerul, s-a inspirat de la ființele zburătoare adaptate acestui mod de existență, cercetându-le cu atenție, imitându-le și, în ultima vreme, reușind să le depășească, prin perfecționarea atinsă de tehni- ca locomoției aeriene. Spre deosebire de oceanul acvatic, unde plu- tirea e ușoară, dar înaintarea mai dificilă (delfinii - recordmanii mărilor - abia ating 50 km pe oră), în oceanul aerian plutirea e mai difi- cilă, în schimb înaintarea este mai ușoară, lucru firesc ținând seama că densitatea aerului este mai mică decât a apei. Pentru a se ridica și menține în aer, păsările, ca și alte ființe, trebuie să facă o sforțare, în schimb înaintează foarte ușor, viteze de peste 100 km oră fiind destul de frecvent atinse. Există trei grupe de zburătoare: insectele, păsările și liliecii. Zborul se realizează totdeau- na cu ajutorul acelorași organe, aripile, iar alcă- tuirea și modul lor de funcționare variază. Toate animalele zburătoare sunt mai grele decât aerul menținându-se în acest mediu datorită mișcărilor efectuate de aripi. Totuși și ele dispun (ca și peștii) de unele mijloacele de a-și face corpul mai ușor, pentru ca susținerea lui în aer să nu fie atât de obositoare. Așa, de pildă, corpul insectelor este străbătut de o rețea de canale subțiri, numite trahei, care servesc la respirație și, în același timp, le fac mai ușoare, iar păsările sunt înzestrate cu oase pneumatice și saci aerieni. Fără îndoială, cele mai desăvârșite zbură- toare sunt insectele. Ele au, în general, două perechi de aripi, din care însă numai una îndeplinește funcția de zbor (de pildă, la coleoptere, aripile anterioare, scorțoase, numite elitre, nu bat aerul). Aripa de insectă este consti- tuită dintr-o membrană străbătută în diferite direcții de îngroșări, alcătuind nervurile. Datorită acestora, aripa rezistă fără să se frângă în timp ce bate vântul. Pentru executarea mișcărilor de zbor, insectele cheltuiesc o energie imensă. Numai așa devine cu putință mișcarea extraordinar de rapidă a aripilor, care poate fi surprinsă doar cu aparate speciale de filmat, capabile să înregis- treze 2000 - 3500 imagini pe secundă. Cu aju- torul acestor camere de luat vederi s-a constatat, de pildă, că aripile fluturelui-de-varză (Pieris) bat de 5 - 10 ori pe secundă, ale libelulei (Aeschna) de 20 - 30 ori, ale bondarului (Bambus) de 123 - 233 de ori, ale muștei comune (Musca) de 147 - 220 de ori, ale albinei (Apis) de 240 - 260 ori, ale țânțarului păros (Chironomus) de 196 - 494 de ori. De unde atâta energie la insecte, mai ales că zborul lor este aproape instantaneu? Izvorul energiei este glucoza, care în organismul insectelor se obține ca rezultat al descompunerii amidonului animal, a glicogenului, cu ajutorul unui anumit ferment. Acest ferment există sub formă activă și pasivă. Transformarea instanta- nee a unei forme în cealaltă declanșează energia necesară pentru a-și lua zborul. Când insectele stau pe substrat, în mușchii lor se acumulează glicogen, dar, când încep să dea din aripi, echili- brul dintre cele două forme de fermenți se dis- truge, iar rezultatul este prefacerea aproape instantanee a glicogenului în glucoza. Analiza fermentului descoperit de cercetătorii din Balti- more (S.U.A.) a dus la concluzia că el e specific acestor vietăți, ceea ce explică, de altfel, faptul că insectele sunt cele mai perfecționate „aparate de zbor“. Se pare că la unele insecte se poate vorbi chiar de un „randament economic" al com- bustibilului. De pildă, o albină care adună nec- tar la o distanță de 3 km de stup cheltuiește cel 576 www.dacoromanica.ro mult 0,00035 g de zahăr. în schimb, ele aduc la stup aproximativ 0,02 g nectar. Admițând că, în general, concentrația în zahăr a nectarului este de 20% această cantitate echivalează cu 0,004 g de zahăr pur. Prin urmare, chiar dacă albina se deplasează pe o distanță de 3 km, zborul său nu este perfect rentabil, deoarece consumul cores- punzător de „combustibil", sub formă de zahăr, nu depășește 9% din încărcătură. Mișcarea aripii de insectă este complicată și greu de studiat. Aripa bate aerul de sus în jos, dar în același timp se mișcă și dinainte înapoi, execută mișcări de răsucire, în așa fel încât în sus aripa nu mai vine cu fața întinsă, ci cu dunga. Așezându-și aripile în diferite feluri față de corp, insectele își pot regla zborul astfel încât acesta să servească fîe la ridicare, fie la înaintare. Modificările poziției aripilor de insecte în timpul zborului au inspirat pe con- structorii avioanelor „cu geometrie variabilă", cea mai nouă realizare a tehnicii aviatice. Observând cu atenție alcătuirea insectelor diptere (muște, țânțari, albine, bondari etc.), vom remarca două aripioare fine, situate în spa- tele aripilor propriu-zise și legate cu corpul insectei printr-un picioruș (peduncul) subțire. Este vorba de „vibratoarele" care acționează continuu în timpul zborului. Capătul exterior al fiecărei aripioare se mișcă pe o traiectorie în formă de arc. Tendința spre această mișcare se menține și atunci când direcția zborului se schimbă. Aceasta duce la o întindere a peduncu- lului, după care creierul insectei determină modificarea direcției și comandă acționarea mușchilor ce dirijează mișcarea aripilor. Prin- cipiul acestui dispozitiv a fost folosit de constructori la crearea unui nou tip de giroscop, aparat sensibil și de neînlocuit care intră în componența sistemelor de dirijarea a vapoarelor, avioanelor și rachetelor. După modelul „vibratoarelor" naturale, au fost con- struite, dispozitive giroscopice perfecționate, prevăzute cu plăci subțiri vibratoare, funcționând cu un înalt grad de sensibilitate. Un asemenea dispozitiv este și indicatorul de vira- je, folosit la avioanele ultrasonice. Zborul insectelor, și mai ales al tibeluleloi. este însoțit de vibrații vătămătoare, similare așa numitului fenomen de „flutter" de care se tem atât de mult constructorii de avioane. în cazul avioanelor de mare viteză, aceste vibrații pot atinge o intensitate primejdioasă, producând fisuri și chiar sfărâmarea aripilor. Ani de zile, tehnicienii au căutat în zadar mijloace de înlă- turare a acestui inconvenient, căruia i-au căzut victime sute de piloți de încercare. Tot studierea atentă a construcției aripilor de libelulă a oferit soluția cea mai bună. în cursul mileniilor, natu- ra a perfecționat neîncetat dispozitivul destinat să înlăture efectele acestor vibrații primej- dioase. Fiecare aripă de libelulă are o mică umflătură chitinoasă de culoare întunecată pe marginea anterioară a vârfului ei, numită pterostigmă. Rolul mecanic pe care îl joacă acest dispozitiv în reglarea vibrațiilor aripii a fost verificat experimental. Dacă însemnătatea pterostigmei ar fi fost remarcată mai devreme, s-ar fi evitat multe eșecuri. în prezent, aripile oricărui avion supersonic sunt înzestrate la extremitatea bordurii anterioare, la fel ca la libelulă, cu un fel de pterostigmă, sub forma unor plăcuțe de plumb sudate, care înlătură definitiv vibrațiile nedorite. Cu toate diferențele dintre aripa metalică a avionului și organul de zbor al păsărilor, anu- mite adaptări anatomice pentru aeronavigație au fost preluate de tehnică. Studiindu-se de pildă modul cum șoimul se aruncă de la înălțime asupra prăzii s-a născut și apoi s-a materializat ideea bombardierelor în picaj, care au produs - din nefericire - atâtea distrugeri în timpul celui de-al doilea război mondial. Voleții aplicați la aripi, ce servesc avioanelor să nu-și piardă din viteză când aterizează, sunt inspirați de ari- pioarele abdominale ale peștilor, menite, prin mișcări fine, să susțină în interiorul lichidului și, mai ales, de anumite structuri ale aripilor de păsări. Cercetătorii au constatat cu surprindere că în timpul startului, planării sau aterizării păsării, penele se îndepărtează ca degetele, for- mând fante foarte vizibile care măresc scobitu- ra bordului de fugă al aripii, permițând o creștere sensibilă a portanței (forța perpendicu- 577 www.dacoromanica.ro Iară pe direcția de viteză, rezultând din mișcarea unui corp în aer, și care asigură sustentația). După 1945, inginerii constructori și-au multipli- cat strădaniile în vederea confecționării unor aripi de avion prevăzute cu mai multe fante. Spre surprinderea tuturor - aceste adaosuri mul- tiplicau de 2,5 ori forța ascensională a obiectu- lui zburător. Așa a luat naștere voletul de la bor- dul de atac, organ indispensabil pe aripa avioanelor modeme cu reacție. Bordul de atac este prelungit printr-un volet care canalizează fluxul de aer ce trece prin fantă. Acest flux elimină turbulențele indezirabile și asigură o scurgere laminară a aerului de-a lungul extrado- sului. La păsări, același rezultat se obține prin cele patru pene care cresc la curbura aripii, numite în ornitologie remige bastarde. Păsările posedă și alte dispozitive al căror rol este necunoscut sau este în curs de a fi elu- cidat prin cercetări minuțioase în laboratoarele aerodinamice. Cu o lupă puternică, putem observa că pana nu este netedă, ci străbătută cu nervuri, scobită de șănțulețe așezate într-un sens anumit. Fluxul de aer circulă pe aceste canalicule directoare, dispuse perpendicular pe extradosul și intradosul aripii. Ce rost are acest dispozitiv? Când vor înțelege pe deplin acest lucru, constructorii vor întrevedea posibilitatea unor perfecționări tehnice foarte utile. în ceea ce privește pe inginerii din aeronautică, ei au o totală încredere în perfecționarea modelelor vii. C. ARHITECȚII ȘI CONSTRUCTORII IAU PILDĂ DE LA VIEȚUITOARE Structurile ultrarezistente ale microorganismelor în apele mărilor, oceanelor și lacurilor mai trăiesc miliarde de alge microscopice, cunos- cute sub numele de diatomee, care formează o bună parte din plancton. Ceea ce ne atrage atenția la ele este învelișul silicos, solid, care le servește la apărare. Când diatomeele mor, învelișul lor cade la fiind, formând pămânțel sau „kiesel-gur“, din care se prepară dinamita. încă din veacul al XlX-lea, folosindu-se de micro- scop, zoologii au descoperit în scheletul lor o arhitectură fantastică, cu spații ingenioase, cu soluții tehnice surprinzătoare și cu stricturi ultrarezistente, necunoscute omului. Alături de ele trăiesc radiolarii, animale microscopice, care și ele posedă un schelet mineral format din siliciu și stronțiu. Scheletul le este format din spiculețe îmbinate în formații uluitoare: stele cu raze multiple, sfere din grilaj de dantelă, colivii fine, coifuri etc. Aceste struc- turi originale pot fi, pentru inginerii construc- tori, un domeniu vast de aplicații. Toate aceste structuri spațiale, de o mare rigoare și varietate, țintind la sporirea rezistenței scheletului, formează obiectul unor cercetări minuțioase în multe țări ale lumii. Suntem con- vinși că numeroase construcții ale viitorului vor folosi câte ceva din uimitoarea geometrie a radi- olarilor cu care ne încântă și azi planșele cuprinse în magistrala monografie pe care Haeckel le-a închinat-o, la sfârșitul veacului al XlX-lea. De altfel, în 1958, o diatomee cu schelet silicos, Stephanopyxis turris, a servit drept model pentru construirea unei uriașe hale auto („Geodesics Dome**) din Baton Rouge, Louisiana, S.U.A. După același principiu au fost concepute clima- tronul din Missouri Garden, în St. Louis și hala de filmare, de 500 m2, din Berlin. StudiincTcu atenție pânza în formă de clopot pe care păianjenul de apă (Argyronetd) o țese pe fundul bălților pentru a respira și a pândi micile prăzi subacvatic, arhitectul german Otto Frei a luat-o drept model pentru monumentala și ele- ganta cupolă a stadionului olimpic din Miinchen. Succesul construcției s-a datorat fap- tului că arhitectul a ținut seama de modul cum sunt repartizate diversele tensiuni pe suprafața micului clopot de pânză al păianjenului, care rezistă admirabil presiunilor apei. Albinele și construcțiile celulare moderne Așa cum bine se știe, casa albinelor este fagurul, un mic castel de ceară, format din sute 578 www.dacoromanica.ro de celule regulate. Zoologii și apicultorii au stu- diat cu atenție procesul de construcție al acestor locuințe colective, depozite de alimente și creșe în același timp. Se știe, de pildă, că albinele își fabrică singure materialul de construcție. Sub inelele pântecului se găsesc mici plăcuțe de ceară, secretată de unele glande speciale. Mate- ria primă lipită de abdomen se deosebește de aceea a celulelor fagurilor: este mai sfărâmi- cioasă și mai întunecată la culoare. Cu ajutorul piciorușelor, insecta desprinde aceste lame și le amestecă bine între fălci, înmuindu-le cu salivă. In acest fel, ceara prelucrată devine mai deschisă la culoare, mai maleabilă. Se cunosc operațiile de construcție a fagure- lui, la care participă zeci de lucrătoare. La început, se formează peretele de susținere a fa- gurelui și scheletul său, albinele depunând ceara rând pe rând. Abia după ce stâlpișorii pereților sunt încleiați, începe modelarea fagurelui, acți- une într-adevăr colectivă, la care albinele folo- sesc ca „instrumente'* buza inferioară, fălcile și piciorușele. Pereții interiori ai celulelor, la început rotunzi, sunt scobiți în unghiuri de 60°, iar fundul lor își schimbă forma emisferică în- tr-una piramidală. După ce încăperile sunt umplute cu miere, albinele le acoperă cu o foiță transparentă de ceară - le căpăcesc, cum spun stuparii. Ceea ce multă vreme a rămas însă un mister a fost preferința acordată de albine formei hexagonale, sau mai degrabă de prismă hexago- nală a căsuțelor. Acest lucru fusese remarcat din Antichitate. Aristotel îl citează în Istoria animalelor, mai târziu Pliniu cel Bătrân. Din punct de vedere matematic, această problemă a fost abordată de matematicianul grec Pappus din Alexandria în lucrarea Colecții matematice. Forma trirom- boidală a fundului celulelor a fost descoperită în 1712 de către astronomul P. Maraldi care, de altfel, a măsurat și unghiurile romburilor: cel mare de 109°28’, cel mic 70°32’. Fizicianul R. de Reaumur, presupunând că albinele vor să facă economie de ceară, i-a propus matemati- cianului Konig să rezolve următoarea proble- mă: „Dintre toate celulele hexagonale cu fundul alcătuit din trei romburi egale, să se determine cea care se poate construi cu cel mai puțin mate- rial**. Konig a rezolvat problema cu ajutorul calculului diferențial, găsind valorile: pentru unghiul mare de 109°26’ și unghiul mic 70°34’. Rezultatul dovedea instinctul constructor al albinelor, care, printr-o îndelungată adaptare la mediu, atinseseră limitele perfecțiunii. Totuși, oamenii de știință erau intrigați de mica dife- rență de două minute de arc dintre calculele, lui Maraldi și cele ale lui Konig. Din două, una: ori măsurătorile lui Maraldi nu erau exacte, ori rezultatele lui Konig era greșite. în fond, dife- rența nu era prea mare, dar pentru rigurozitatea științifică situația nu era în ordine. Patru ani mai târziu, matematicianul englez Mac Laurin a refăcut calculele lui Konig și a ajuns la rezul- tatele obținute de Maraldi în 1712. Prin urmare, măsurătorile lui Maraldi erau corecte, dar tot atât de corecte și raționamentele lui Konig. Numai că rezultatele erau diferite. Analizân- du-se mai îndeaproape întreaga situație, s-a sta- bilit că erorile lui Konig se datorau greșelilor cuprinse în tabelele de logaritmi pe care le folo- sise. Iată deci că albinele, acum 270 de ani, au contribuit indirect la corectarea tabelelor de lo- garitmi ale matematicienilor. Pentru albine s-a pus problema următoare: ce formă geometrică trebuie să aibă căsuțele pentru ca toate celulele să fie perfect unite între ele, astfel ca nimfele să folosească, cât mai mult din spațiul căsuței, unde își petrec perioada de metamorfoză și să se realizeze o cât mai mare economie de material? Spațiul cel mai mare de folosire îl dă, fără îndoială, cercul. Dar dacă fagurul albinei ar fi fost construit din celule cilindrice, acestea nu s-ar fi prins decât prin punctul de tangență și-ar fi lăsat multe spații între ele. Pe deasupra, această formă este și neeconomică, deoarece fiecare căsuță trebuie construită independent de celelalte. Legătura cea mai bună o dau căsuțele pris- matice cu bazele triunghiuri echilaterale, pătrate sau hexagonal regulate. Fețele lor se suprapun perfect, nelăsând nici un spațiu gol. Toate fac economie de spațiu, deoarece pereții unei celule 579 www.dacoromanica.ro servesc la același scop celulelor vecine. Dar primele două figuri, triunghiul și pătratul, pre- zintă spații „moarte", cuprinse între vârfurile unghiurilor, pe care nimfa nu le poate folosi, fiind prea strâmte. în acest caz, nimfa ar trebui să se mulțumească doar cu spațiul delimitat de cercul înscris în triunghi sau pătrat. Cea mai practică formă de căsuță o reprezin- tă prisma cu secțiune formată într-un hexagon regulat. în primul rând, sunt mai mulți pereți comuni, prilej deci pentru o economie serioasă de material, în al doilea rând, conturul hexa- gonului se apropie de cerc, dând posibilitatea nimfei să folosească cea mai mare parte din spațiul celulei. Și iată cum albinele, după îndelungate încercări, au ales forma care repre- zintă cele mai mari avantaje. O serie de cercetări au demonstrat, pe bază de calcule, că hexagonul este figura ideală când este vorba de a se completa în întregime o suprafață plană. Există un mare număr de con- strucții făcute din elemente hexagonale. Aceste elemente alveolare se dovedesc foarte avan- tajoase pentru construcțiile demontabile: sunt ușoare și rezistente. în ce privește trăinicia, con- structorii, arhitecții și matematicienii sunt una- nim de acord că figura hexagonală se identifică cu funcția de rezistență. Soluțiile arhitectonice ale oului Suprafețele curbe sunt folosite adesea de natură pentru asigurarea rezistenței unor forme spațiale. Aici se ascunde secretul solidității cochiliilor de melci sau scoici, taina solidității carapacei de broască țestoasă și chiar a cojii de ou, care ni se pare la prima vedere fragilă, dar a cărei rezistență, în raport cu suprafața și grosimea peretelui de calcar, este destul de mare. Coaja de ou rezistă greutății păsării sau reptilei mame care le clocește, ocrotește bine embrionul și nu cedează decât la izbiturile vio- lente ale puiului, care eclozează în momentul când a atins un anumit grad de maturizare (și aici rezistența materialului e subordonată legilor vieții). Oul a servit ca model, ca prototip în con- strucții. La Dakkar, de pildă, se construia un teatru al cărui acoperiș, lipsit de orice punct interior de sprijin, semăna cu o imensă coajă de ou răsturnată, alcătuită dintr-un strat subțire de beton armat, având la bază fundații speciale. în cursul execuției, însă, acoperișul a început să se fisureze, punând în pericol construcția. Autorii proiectului s-au apucat să studieze din nou coaja oului care-i inspirase. Ei au observat că secretul constă în faptul că bolta calcaroasă a oului este căptușită cu o membrană elastică, fină, care conferă oului o structură, lucrând prin precom- primare. Arhitecții au putut răsufla ușurați. Soluția fusese găsită! Experiența teatrului din Dakkar a deschis epoca construcțiilor cu acoperișuri în formă de coji de ou sau cochilii. Cea mai grăitoare izbândă o constituie magnifi- ca construcție a Operei din Sydney, Australia, al cărei acoperiș, format dintr-o succesiune de cochilii, evocă admirabil valurile mării și se încadrează de minune în peisajul înconjurător. Castorii ne-au învățat cum să construim ecluze, stăvilare și lacuri de acumulare. Călătorind prin unele regiuni împădurite ale Siberiei sau Canadei, străbătute de râuri și fluvii și întrețesute de numeroase mlaștini, ai credința că o ciudată populație băștinașă și-a făcut vea- cul prin ele. Pe insulițele de nisip din mijlocul fluviilor se înalță colibe de lemn; cursul apelor este strunit de zeci de zăgazuri; sute de canale de comunicație taie țărmurile râurilor, asemenea vestitelor canale ale Veneției; mlaștini amena- jate se întind pe mari suprafețe, iar pădurile din jur sunt retezate cam la înălțimea de o jumătate de metru de cine știe ce pădurari iscusiți. Autorii acestor minuni hidrotehnice nu sunt alții decât castorii (Castor fiber) și (Castor canadensis), unele din cele mai mari rozătoare. Ei trăiesc în vizuini scobite în țărmul fluviilor și mlaștinilor, a căror deschidere se află la cel puțin 1,20 m sub nivelul apei, adică la o adâncime unde apa nu este niciodată supusă înghețului. Dar castorii nu se mulțumesc doar 580 www.dacoromanica.ro cu aceste căsuțe subterane. Ei sunt autorii unor locuințe lacustre de forma unor colibe, cu o cupolă înaltă de 2 - 3 m și cu diametrul de 3 - 4 m, loc de refugiu, „creșe“ pentru pui și maga- zie de alimente în același timp. Privind de departe aceste căsuțe, ai impresia că te găsești într-un sat de indigeni. Sunt construite în mijlocul lacurilor, unde nu se încumetă să pătrundă fiarele pădurii. Numai că locuințele castorilor nu sunt așezate pe piloni. Temelia lor, formată din bușteni, se găsește în apă și are două intrări: una coboară foarte lin spre fundul apei și servește pentru urcarea proviziilor de iarnă, a trunchiurilor de copaci. Seamănă întru câtva cu planul înclinat, cu ajutorul căruia noi suim în mașini butoaie sau alte corpuri grele. Cealaltă, dimpotrivă, întortocheată și brusc povâmită, este aleea de toate zilele a animalu- lui. Pe această temelie, acoperită cu un planșeu, situat doar la câțiva centimetri mai sus de fața apei, castorii construiesc din nămol și resturi de lemn cupola în care ascund rezerva de lemne, merinde pentru iarnă. Așadar, lemnul este în același timp hrana și materialul de construcție al acestor animale. Ele preferă esențele moi, sal- cia, plopul, mesteacănul, frasinul, mai ușor de lucrat. Ferăstrăul și securea castorilor sunt dinții, asemănători dălților. Cu ei rod la iuțeală trunchiul copacilor tineri. Când tăietura este destul de adâncă, îl împinge cu o labă și îl prăvălesc în direcția țărmului apei. După abaterea copacilor, castorii încep să desprindă ramurile mai groscioare; le curăță de coajă și le taie în bucăți lungi de un cot, întor- cându-le când pe o parte, când pe alta, așa cum tăiem noi o scândurică cu briceagul. Cu cât ramura e mai groasă, cu atât bucățile sunt mai scurte. Buștenii astfel pregătiți sunt rostogoliți cu ajutorul labelor și cozii până la țărmul apei. Ajuns aici, castorul așază bucata sub gât sau o ia în gură, împingând-o ca pe o plută la punctul unde se scufundă în apă cu ea. Până acum, castorul se arată a fi doar un iscusit pădurar și dulgher. Dar talentul său ingineresc se dovedește a fi în cu totul altă direcție. Atât vizuinile, cât și colibele sunt strâns legate de prezența apei. A le lăsa în voia toanelor naturii ar însemna pentru animal o veș- nică primejduire a vieții. După anotimp, apele cresc sau scad. Năvala lor vijelioasă poate să măture toată strădania coloniei, așa cum secarea lor ar face cu neputință traiul lacustru. Pentru a le îmblânzi și statornici nu există decât o sin- gură cale: construirea unui lac de baraj, cu unde liniștite, alimentat chiar de apele râului. Castorii au reușit să înfăptuiască aceste lacuri artificiale cu ajutorul zăgazurilor. Unele, în formă de gard, sunt alcătuite din împletituri de ramuri, întărite cu puțin pământ. Altele sunt adevărate stăvilare, formate din trunchiuri masive acoperite cu nămol și întărite cu bolovani. Un om călare, mergând pe dea- supra lor, nu le poate dărâma. întotdeauna, peretele digului dinspre direcția de curgere a apei este înclinat, iar cel opus este vertical. Este cea mai potrivită așezare ca zăgazul să poată rezista apăsării apei. Când apăsarea apei este prea mare și digul este amenințat cu surparea, castorul înalță un dig secundar. între aceste diguri se formează o mică mlaștină cu nivel scăzut, care slăbește presiunea apei asupra digului principal. în regiunile unde locuiesc castorii întâlnim și o întreagă rețea de canale venețiene. La ce servesc oare? Castorii nu sunt numai pădurari și ingineri, dar și plutași îndemânatici. Rozând copacii din preajma râurilor și fiind nevoiți să-i caute la distanțe mai mari de locuință, s-au izbit de greutățile pe care le întâmpină transportul „buștenilor" pe uscat. De aceea, ei sapă canale largi de 1,5 - 3 m și adânci de 1,5 m, pe distanțe de sute de metri legând astfel locuința cu terenul împădurit. Fără îndoială că aceste canale de comunicație, drepte și netede, sunt mai practice decât firul apei, unde mai apar piedici sub forma bulboanelor, cascadelor, barajelor de piatră. Problema grea este cum le poți umple cu apă și, mai ales, cum poți să păstrezi permanent apa în ele. Dacă terenul ar fi neted ca în palmă, apa din lacuri ar putea pătrunde în canale. Dar ce te faci când terenul are diferențe de nivel? Apa nu se poate sui în părțile mai ridicate ale canalelor, 581 www.dacoromanica.ro deoarece, după principiul vaselor comunicante, ea rămâne la același nivel cu cea din lac. Or, lacul fiind mai jos, apele sale nu pot ajunge în regiunile mai înalte, și, deci, strădania animalu- lui ar fi zadarnică. Castorul a găsit cea mai bună soluție care, probabil, a inspirat și pe om în astfel de situații, și anume sistemul ecluzelor. Iată o situație amintită de un vestit cercetă- tor amerindian din Canada, Owll, care a studiat mulți ani viața castorilor. Păduricea de frasini se întinde cam la 200 m de lacul artificial al roză- toarelor. Primii 50 metri se găsesc pe un teren neted; urmează trei ridicături ale solului situate la diferite înălțimi și distanțe unele de altele. întâi animalele sapă tot canalul de comuni- cație. Prima porțiune a canalului, aflându-se la același nivel cu lacul, va fi umplută cu apele acestuia. Pentru a aduce apa și în porțiunile mai înalte, în dreptul fiecărei trepte castorul a con- struit câte un dig, care înconjoară cu un braț pre- lung întreaga ridicătură. Digul are menirea să strângă apa de ploaie și de izvoare ce se prelinge pe pantă. Această apă se va păstra în canalul de comunicație, care va fi totdeauna plin. Ne găsim deci în fața unui sistem de ecluze ale cărui camere le reprezintă porțiunea digurilor din dreptul canalului. Digurile, având înălțimi deosebite, cele mai sus fiind mai ridicate decât cele situate spre vale, se produce o umplere uniformă a canalului și, ca urmare, asigurarea unui perfect transport pe apă. Oasele și turnul Eiffel La data construirii sale (1889), Tumul Eiffel - o apariție insolită de fier plantată în mijlocul „florilor de piatră" ale tradiționalului Paris - a stârnit un taifun de proteste. Guy de Maupas- sant, obsedat de „acel lucru oribil", de prezența acelui edificiu a cărui siluetă îl urmărea până și în vis, voia să părăsească Parisul. Un grup de personalități culturale — scriitori, actori, pictori - întocmiseră o moțiune către guvernul francez în care își exprimau revolta și oprobriul față de Turnul Eiffel, „construcție monstruoasă și inutilă". Cu vremea, parizienii s-au obișnuit să îndrăgească această lucrare, devenită simbolul modem al orașului lor, după cum catedrala Notre Dame sugerează gloria feudală a Parisu- lui. Fotografii l-au imortalizat pe milioane de cărți poștale, pictorii din Montmartre l-au adop- tat în pânzele lor, atelierele de artizanat fabrică pentru vizitatori, dar și pentru localnici, mi- lioane de miniaturi ale turnului în lemn, argint sau mase plastice. Intrând în peisajul contemporan al „capitalei lumii", tumul care și-a serbat centenarul, a ofe- rit în perioada interbelică și inginerilor con- structori un pretext ihereu viu de admirație și studiu. Căci autorul lui, inginerul Gustave Eiffel, a reușit să-i dea forme aeriene de o uimi- toare precizie. Cele 12 000 grinzi metalice se îmbină armonios, asigurând acestei construcții originale și eleganță și rezistență. Iată însă că, după 1965, Tumul Eiffel agită din nou spiritele intrând în atenția bioniștilor. Ei au remarcat cu surprindere că oasele lungi ale scheletului uman și ale animalelor reprezintă o replică exactă a operei lui Eiffel. Ceea ce inginerul de la Școala de poduri și șosele descoperise prin calcule riguroase, natura a rea- lizat prin îndelungate adaptări și selecții. Tibia și femurul din corpul omenesc au o structură asemănătoare cu aceea a edificiului de pe Champ de Marș, încât chiar unghiurile pe care le fac segmentele între ele au aproape aceeași valoare. în 1968, inginerul elvețian H. Schmidt a calculat structura cea mai adecvată pentru solicitările la care sunt supuse oasele piciorului omenesc. Arhitectura elaborată pe baza acestui studiu coincide perfect cu structura reală a omu- lui. Aprofundarea studiului diferitelor modi- ficări ale țesutului osos la cele mai variate soli- citări deschide bionicii căi noi pentru îmbogăți- rea gamei de construcții din fier sau beton oste- oforme, deci care imită forma și structura intimă a oaselor. 582 www.dacoromanica.ro Plantele inspiră pe arhitecți Cu un veac înainte de „epoca bionică", între anii 1850 - 1851, arhitectul englez sir Joseph Paxton construise vestitul Palat de cristal de la Londra, luând drept model frunza uriașă a lotusului amazonic (Victoria amazonica), a cărei nervație caracteristică și ale cărei margini ridicate ca ale unei tigăi îi dădeau o mare rezis- tență și portanță. Pornind de la foarte spo- radicele cercetări și experimentări bionice din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, arhitectul spaniol Antonio Gaudi (1852 - 1926) și inginerul rus, pasionat de biologie, Vladimir Razdovski au încercat să revoluționeze arhitec- tura, pornind de la plante. ' După Gaudi, arhitectura trebuie să se ridice de la sol spre soare după modelul arborilor, inspirându-se din formele create de natură. Co- loanele caselor pe care le construia semănau cu palmierul de piatră, ale căror frunze se transfor- mau în bolți. El ridica biserici și catedrale cu turnuri înclinate, asemenea copacilor îndoiți de vânt sau reproducând știuleți de porumb cu forme gigantice. Vladimir Rozdovski și-a propus să trateze plantele ca pe niște grinzi. Le-a încercat rezis- tența la flexiune și la torsiune, le-a testat tul- pinile și frunzele, construind dispozitive inge- nioase pentru a supune plantele la felurite efor- turi. în lucrarea sa Arhitectura plantelor, el face o paralelă între principiile botanicii și cele ale rezistenței materialelor, unindu-le într-un studiu general despre mecanica biologică. Și unul, și altul s-au lovit de rezistența contemporanilor, au fost întâmpinați de coruri de proteste. Totuși ideile sau cercetările lor au început să fie luate în seamă după 1960, când extraordi- nara dezvoltare a arhitecturii urbanistice cerea constructorilor îmbinarea a două calități aparent antagonice: zveltețea verticală, silueta sprin- tenă, dar și marea rezistență. Zgârie-norii mo- derni, imensele turnuri de televiziune, gigan- ticele coșuri antipoluante ale fabricilor trebuiau să îndeplinească aceste două cerințe. Dacă observăm cu atenție o casă și o plantă, ele posedă trăsături asemănătoare. Casa se sprijină pe fundații, copacul pe rădăcini. Trunchiul evocă o coloană, iar coroana lui, acoperișul și suprastructura scheletului unei case. Rădăcinile, care au uneori, puse cap la cap, lungimi de zeci și chiar sute de kilometri, joacă rolul unor armături fine înglobate în sol și me- nite să ancoreze tulpina. Nu s-ar putea oare exe- cuta, după același model, fundații pentru antenele stațiilor de emisie, economisindu-se în acest fel uriașa cantitate de cabluri care mențin antena în stare de întindere? încercările de până acum au dat rezultate excelente. Un discipol al lui Gaudi, arhitectul Frank Lloyd Wright, a hotărât să studieze fundații identice pentru un zgârie-nori de 1500 m înălțime. De altfel, nu de mult, la construirea turnului de televiziune din Ostankino (fosta U.R.S.S.) s-a ținut seama de aceste considerații. Să mergem mai departe. Tulpina și trunchiul reprezintă structuri care îndeplinesc funcțiile grinzii flexibile și ale stâlpului de sprijin. Tulpina de secară și de grâu poate atinge înălțimea de 2 m, păstrând grosimea de 2 - 3 mm. Dacă am putea păstra aceleași proporții la construcția unei antene de emisie, având înăl- țimea de 300 m, diametrul ei nu ar depăși 1,50 m - în timp ce lucrările construite în momentul de față par niște mastodonți disproporționați. Comparând secțiunea unei tulpini de rogoz cu aceea a unui coș de uzină din beton armat, cal- culat după toate regulile artei, Igor Guberman, cunoscutul bionist rus, descoperă lucruri uimi- toare: atât armătura longitudinală și transver- sală, cât și cavitatea de evacuare erau dispuse absolut identic. Coșul fabricii fusese construit după calcule, în timp ce rogozul a crescut de la sine. Și unul, și celălalt aveau de rezolvat aceeași problemă: să se mențină pe verticală, ro- gozul pentru captarea luminii soarelui, iar coșul pentru asigurarea unui bun tiraj și pentru a rămâne stabil. Tulpina este construită în întregime din celule cu menirea specială de a suporta totalitatea efortului. Celulele care-și asumă funcția de rezistență poartă numele de sclerenchim. Ele sunt îngrămădite într-un țesut prevăzut cu vacuole pline de aer. Sunt celule 583 www.dacoromanica.ro care se sacrifică, dându-și viața pentru a se pie- trifica, garantând astfel soliditatea plantei. Rețeaua compactă a sclerenchimului amintește, din toate punctele de vedere, de armătura din oțel a betonului. Compuse din apă și din celu- loză aceste celule depășesc în multe privințe rezistența celor mai bune oțeluri de construcție. La copaci predomină forma conului gravitațio- nal, optim pentru rezistența la vânt șl gravitație. Acest lucru a fost respectat și la construcția vestitului Turn Eiffel și a turnului de televiziune de la Moscova. Cine studiază cu atenție alcătuirea frunzei, rămâne uitnit de grija pe care plantele au acor- dat-o consolidării acestui organ esențial ce în- deplinește fotosinteza. O rețea de nervuri fine, prin care circulă seva, servesc drept armătură, mărindu-i astfel rezistența la acțiunea distructi- vă a factorilor naturali: vânt, ploaie, grindină. Această structură, uimitor de economicoasă și solidă, l-a inspirat pe arhitectul Pier Luigi Nervi, autorul imensului palat al expozițiilor de la Torino, al cărui planșeu este format din uriașe dale cu deschidere de 100 m, acoperite cu o pânză de beton armat, care nu depășește nicăieri patru centimetri grosime. întreaga structură este străbătută de fascicule evocând așezarea exactă a nervurilor într-o frunză. De altminteri, Nervi nu a ascuns niciodată faptul că a consacrat mulți ani de cercetare formelor vegetale. Acoperișul Stadionului Olimpic de la Miinchen a fost și el conceput după modelul unei frunze. Uneori, în căutarea unei forme cât mai rezis- tente, frunzele unor arbuști se încolăcesc sub cele mai variate chipuri. Pornind de la aceste forme simple, elegante și ultrarezistente, arhitecții brazilieni au construit un pod a cărui rezistență este asigurată de curbura marginilor; podul respectiv oferă o replică exactă a unei frunze pe jumătate încolăcită. Lecția dată de natură a conferit acestei construcții sobre, solide și viguroase, frumusețea și remarcabila economie de material a frunzei. Un oraș ultra- modern, ca Brasilia, perla de cleștar și beton a Braziliei, ne pare de la distanță o uimitoare sim- fonie de forme vegetale. Laboratorul de arhitectură bionică de pe lângă Institutul central de cercetări științifice în domeniul teoriei și istoriei arhitecturii din Moscova a realizat o locuință încălzită pentru șase persoane, destinată explorărilor polare. Drept carcasă a fost folosit un sistem de bare articulate, ca la plantele a căror tulpină se poate plia și destinde. Asemenea construcții portante rezistă la sarcini care depășesc de zece ori masa lor proprie. Originala căsuță se poate transporta în formă pliată până la locul de montare, iar instalarea ei se face în numai 40 de minute. Arhitecții au studiat cu atenție, mișcarea heliotropică a florii-soarelui, care asigură o solarizare egală a capitalului, cu scopul găsirii unei soluții pentru iluminarea naturală a tuturor apartamentelor unui bloc, în tot cursul zilei. în acest caz, natura nu poate fi copiată. Tre- buia găsit un echivalent tehnic al heliotropis- mului. Primul care deschide campania constru- irii unor locuințe care să urmărească mișcarea aparentă a Soarelui a fost marele arhitect francez Le Corbusier. El a creat o adevărată școală care a adus cele mai îndrăznețe soluții: construcții pedunculate, cu apartamente dis- puse în formă de corole, cărora li se imprimă pe cale mecanică o mișcare circulară perfect sin- cronizată cu cea de rotație a Pământului; blocul paralelipipedic cu apartamente înzestrate cu ferestre mari doar pe o latură și plasat pe role care îi permit o rotire continuă; clădiri cu bază mobilă, a căror mișcare rotatorie în jurul izvorului de lumina este asigurată de celule fotoelectrice. Le Corbusier își manifestă speranța că în cursul secolului al XXI-lea construcțiile vor beneficia, în tot cursul zilelor însorite, atât de lumina solară, cât și de helioenergia care va înlocui treptat combustibilii clasici în gospodărie și în încălzirea locuințelor. 584 www.dacoromanica.ro D. CATEVA SUGESTII OFERITE CHIMIEI Desalinizarea apei marine Cercetări destul de recente au demonstrat că păsările marine sunt înzestrate cu admirabile „instalații" de desalinizare. Ca și la alte verte- brate, nu rinichii sunt cei care joacă acest rol ci o glandă nazală, numită glanda saliferă. Situată la extremitatea superioară a globului ocular, ea are un canal excretor care se deschide în cavi- tatea nazală, eliminând un lichid cu o con- centrație de sodiu de cinci ori mai mare decât a sângelui și de 2 — 3 ori mai mare decât a apei oceanice. Acest lichid se scurge prin orificiile nazale și atârnă de vârful ciocului, sub forma unor picături mari, transparente, pe care pasărea le scutură din timp în timp. Când o pasăre ma- rină bea apă sărată din ocean sau consumă o hrană foarte sărată, după nu mai mult de 10 - 12 minute, încep să apară, la nivelul nărilor, pică- turile de lichid. La alte animale, ca broaștele, șerpii, șopârlele etc., canalul excretor al glandei salifere se deschide în unghiul intern al ochiu- lui. De curând a fost lămurită cauza celebrelor „lacrimi de crocodil", care nu reprezintă altceva decât eliminarea excesului de săruri pătrunse odată cu apa și hrana. Nici o viețuitoare terestră nu poate bea apa mării pentru simplul motiv că, datorită sărurilor dizolvate, ea creează o asemenea diferență de presiune osmotică în organismul animalelor de uscat, încât apa dulce din celule ajunge în sto- mac, astfel încât organismul, în loc să se sature de apă, se deshidratează. La albatros, la fiecare înghițitură de apă marină, celulele glandei salifere fixează instan- taneu toate sărurile, astfel că pasărea consumă o apă cu desăvârșire potabilă. întrucât criza de apă dulce pe care o resimt multe state cu climă deșertică ar putea fi în mare măsură înlăturată prin folosirea apei marine, s-a încercat conver- siunea ei chimică în apă potabilă. Metodele cla- sice de desalinizare prin evaporare s-au dovedit a fi neeconomice. De aceea, în ultimii ani, s-au imaginat unele modele bionice. O asemenea osmoză inversă sau ultrafiltrare caracteristică albatrosului se poate realiza tehnic cu mem- brane de acetat de celuloză din poliamide aro- matice, care funcționează ca niște site molecu- lare. Apa de mare este presată în niște tuburi căptușite cu asemenea membrane. Prin porii microscopici ai acesteia nu pot trece decât mo- leculele de apă, astfel că prin această hiperfil- trație osmotică se elimină toate sărurile din apa marină. Instalațiile de desalinizare introduse în câteva state arabe realizează zilnic, fiecare, până la 200 m3 de apă potabilă. Comorile oceanului Se știe că unele zăcăminte geologice exploatabile formate din săruri de fosfor, fier, mangan, cupru, calciu etc. s-au format pe fundul mării, prin concentrarea biologică și apoi prin sedimentare. Se știe, de asemenea, că aceste săruri se găsesc în cantități infime în apa de mare, dar că ele pot fi concentrate în mod spec- taculos în corpul unor plante și animale marine. Cercetări recente au demonstrat că Diatomeele, Peridineele și Copepodele pot acumula de peste 100 000 de ori mai mult fier, iar Ascidiile de aproape 300 000 de ori mai mult vanadiu decât se află în apa de mare. „Meduzele au factorul de acumulare de 2 700 pentru cositor, 32 600 pentru zinc, 2 600 pentru plumb și 21 000 pentru cobalt - notează cercetătorii români Nicolae N. Mihail și Rodica A. Giurgea. Aces- te proprietăți, și mai ales mecanismele de acu- mulare sunt foarte interesante, deoarece s-a cal- culat că apa oceanelor și mărilor conține rezerve imense de elemente: 1,4 xl99 tone argint, 14x1016 tone plumb, 5 x IO9 tone cupru, 3 x IO9 tone vanadiu, 5 x IO9 tone cositor și 16 x 10’ tone zinc." Până în prezent nu există metode economice de extragere a acestor elemente din apa marină, dar în viitor se va pune acut această problemă, deoarece, până în anul 2400, statisticienii au prevăzut, ținând seama de actuala forță de explozie demografică și de galopantul ritm de 585 www.dacoromanica.ro dezvoltare industrială, epuizarea aproape totală a resurselor metalifere terestre. în această situ- ație critică, se impune o soluție bionică a rea- lizării unor mecanisme industriale capabile să rețină selectiv și să concentreze, ca și orga- nismele vii, elementele din apa marină. E. ACUSTICA ȘI OPTICA PROFITĂ Liliecii au sugerat o epocală invenție O frumoasă legendă mitologică povestită de Ovidiu în Metamorfoze vorbește de o tânără nimfa, Echo, care, într-o bună zi, s-a îndrăgostit de tânărul și preafrumosul Narcis. Dar acesta a rămas indiferent și a preferat să-și petreacă tot timpul aplecat pe oglinda apei pentru a-și admi- ra propriul său chip reflectat. în cele din urmă, dorind să-și îmbrățișeze imaginea, a căzut în râu și s-a înecat. Nimfa, disperată, și-a pierdut mințile. Rătăcind pretutindeni, vocea ei răspunde tuturor strigătelor din păduri și din munți. Ovidiu, surghiunitul de la Tomis, nu s-a gân- dit că între „ecoul“ gingașei nimfe și neamul noptatic al liliecilor se va stabili o legătură tainică. Un prim pas l-a făcut savantul italian Lazzaro Spallanazani, care, în vara anului 1793, a bătut de sute de ori drumul spre clo- potnița catedralei din Padova pentru a face o extrem de interesantă experiență cu liliecii ce atârnau ciorchine la încheieturile prăfuite ale ultimei bolți. întâi a întins numeroase fire sub- țiri între tavan și podea, apoi a luat câțiva lilieci, le-a aplicat ceară pe ochi, după care le-a dat dru- mul. A doua zi a prins liliecii cu „lentile" de ceară și, spre surprinderea sa, a constatat că stomacul lor era plin de țânțari. Deci aceste ani- male n-aveau nevoie de ochi pentru a vâna. Spallanzani a tras concluzia că liliecii sunt înzestrați cu un al șaselea simț, necunoscut, care le permite să se orienteze în zbor. Informat de experiențele lui Spallanzani, naturalistul elvețian Charles Jurine s-a gândit să înfunde urechile liliecilor cu ceară. Rezultatul a fost neașteptat. Incapabili să mai distingă obiectele înconjurătoare, liliecii se izbeau de pereți. Care putea fi explicația acestui comportament? Oare micile animale vedeau cu urechile? Celebrul anatomist și paleontolog francez Georges Cuvier, cea mai înaltă autoritate a tim- pului său în materie de biologie, a contestat cercetările lui Spallanzani și Jurine și a emis el însuși o ipoteză destul de ingenioasă. Liliecii - spunea Cuvier — posedă un simț al pipăitului foarte fin, localizat mai ales pe pielea extrem de subțire a aripilor, sensibilă la presiunile infime ale aerului care se formează între aripi și obsta- col. Astfel, animalul nu ar avea decât să ocolească obstacolul, semnalat printr-o schim- bare de presiune. Această ipoteză a avut credit mai bine de 150 de ani în cercurile științifice mondiale. Cu totul întâmplător, în 1912, Maxim, inventatorul mitralierei cu încărcător automat, a emis ipoteza că liliecii se orientează cu ajutorul ecoului produs de zgomotul propriilor aripi, propunându-și să construiască pe acest princi- piu un aparat destinat să avertizeze navele de aproprierea aisbergurilor. Olandezul S. Dijkgraaf, în 1940, și rusul A. Kuziakin, în 1946, au demonstrat clar că organele de pipăit nu joacă nici un rol în ori- entarea liliecilor, pulverizând și ipoteza care rezistase un veac și jumătate. Savanții americani D. Griffin și R. Galambos au reușit să dea explicația reală a orientării liliecilor. Apropiin- du-i de un aparat pentru detectarea ultra- sunetelor, au constatat că liliecii emit o mulțime de strigăte, imperceptibile pentru urechea ome- nească. Ei au reușit să descopere și să studieze proprietățile fizice ale „strigătelor" liliecilor. Introducându-le în urechi electrozi speciali, ei au stabilit totodată și frecvența sunetelor perce- pute de auzul acestora. Iată deci că progresul științei și tehnicii a permis formularea explicației uneia dintre cele mai tulburătoare taine ale naturii. Se știe că, din punct de vedere fizic, sunetul este o mișcare vibratorie, propagându-se sub formă de unde într-un mediu elastic. 586 www.dacoromanica.ro Frecvența sunetului (deci înălțimea sa) depinde de numărul de vibrații efectuate într-o secundă. Urechile noastre percep vibrații aerie- ne de la 16 până la 20 000 de herți. Sunetele cu frecvență mai mare de 20 000 de herți, imper- ceptibile pentru om, se numesc ultrasunete și pot fi demonstrate foarte ușor cu ajutorul unei lame de cuarț pusă sub tensiune și introdusă în apă. Noi nu auzim zgomotul lamei de cuarț, dar vedem rezultatele vibrațiilor sale sub forma unor vârtejuri și chiar țâșnituri de apă. Cu aju- torul cuarțului putem obține vibrații până la un miliard de herți. Ultrasunetele își găsesc azi o largă între- buințare industrială. Cu ajutorul lor detectăm cele mai mici fisuri sau goluri în structura piese- lor turnate în metal. Ele se folosesc în locul bis- turiului pentru intervenții chirurgicale fără sângerare pe creier și la tăierea și polizarea cor- purilor ultradure. Liliecii, așadar, folosesc ultrasunetele pentru orientarea lor. Ultrasunetele sunt produse de vibrațiile corzilor vocale. Prin structura lui, laringele seamănă cu un fluier. Aerul expirat de plămâni, eliminându-se cu mare viteză prin el, dă naștere unui șuierat cu o frecvență de 30 000 - 150 000 herți, nepercepută de urechea noastră. Presiunea aerului care trece prin laringele unui liliac este de două ori mai mare decât a unei locomotive cu vapori, ceea ce pentru un animal atât de mic e o performanță remarcabilă. în laringele animalului iau naștere 5 - 200 de vibrații sonore de înaltă frecvență (impulsuri ultrasonore), care nu durează fiecare decât 2-5 miimi de secundă, de obicei. Scurtimea sem- nalului constituie un factor fizic foarte im- portant: doar el poate asigura o înaltă precizie ghidajului ultrasonic. Dintr-un obstacol situat la 17 m, sunetele emise se întorc la liliac în circa 0,1 secunde. Dacă durata semnalului sonor depășește 0,1 secunde, ecoul reflectat de obsta- cole situate la mai puțin de 17 m este receptat de urechea animalului în același timp cu sunetul ce i-a dat naștere. Or, după intervalul de timp ce separă sfârșitul semnalului emis de primele sunete, de ecou, liliacul își face o idee despre distanța care îl desparte de obiectul care a reflectat ultrasunetul. Iată motivul pentru care impulsul sonor este așa de scurt. S-a constatat că un liliac cu cât se apropie de un obstacol, cu atât sporește numărul „strigătelor". în zbor normal, faringele animalu- lui nu emite decât 8-10 semnale pe secundă. Dar este îndeajuns ca animalul să fi reperat prezența unui vânat, pentru ca zborul lui să se precipite și numărul semnalelor emise să ajungă până la 250 pe secundă. Aceasta este „hărțuirea" prăzii prin regruparea coordonatelor. Aparatul de „ecolocație" al liliacului funcționează destul de simplu și ingenios. Ani- malul zboară cu botul deschis, astfel că sem- nalele pe care le emite sunt radiate într-un con cu deschiderea mai mare de 90°. Liliacul se ori- entează prin compararea semnalelor recepțio- nate de urechile lui, care rămân ridicate în tot timpul zborului, ca antene de recepție. Ca o confirmare a acestei presupuneri, se citează fap- tul că, dacă una din urechile liliacului este împiedicată să funcționeze, animalul pierde cu desăvârșire capacitatea de a se orienta. Toți liliecii din subordinul Microchiroptera (liliecii mici) sunt înzestrați cu radare ultraso- nice de modele diverse, ce pot fi încadrate în trei categorii: murmurătoare, scandante și stridulante sau cu modulație de frecvență. Liliecii „murmurători" locuiesc în regiunile tropicale din America și se hrănesc cu fructe și insecte de pe frunze. Uneori sunt auziți de om murmurând, când emit sunete sub 20 000 herți, în căutarea gâzelor. Și liliacul-vampir e înzestrat cu un astfel de sonar. Murmurând „formule cabalistice" el caută în pădurile umede ale Ama- zoanelor călători epuizați pentru a le suge sân- gele. Liliecii care scandează (emit scandat) sunt rinololofii sau liliecii-potcoavă, frecvenți în Caucaz și Asia Centrală, numiți așa din cauza formei pliurilor ce le înconjoară nasul. Această potcoavă constituie un difuzor care adună ultra- sunetele într-un fascicul direcțional. Ei stau ani- nați cu capul în jos și explorează, rotindu-se aproape circular, împrejurimile, cu ajutorul fas- ciculului sonor. Acest detector viu rămâne suspendat, până când o insectă intră în câmpul sonarului său. Atunci liliacul sare pentru a-și 587 www.dacoromanica.ro prinde prada. în timpul vânătorii, liliecii-pot- coavă emit sunete monotone cu durată foarte lungă în raport cu a rudelor apropiate (între 10 - 20-a a parte dintr-o secundă), a căror frecvență este constantă și totdeauna egală. Cât privește liliecii din Europa și America de Nord, ei explorează spațiul cu ajutorul sunetelor cu frecvență modulată. Tonul sem- nalului schimbându-se constant, înălțimea sune- tului reflectat se modifică similar. Oricine își dă seama că un astfel de dispozitiv ușurează mult reperarea prin ecou. Comportarea în zbor a liliecilor din ultimele două grupe este deosebită. Liliecii comuni țin urechile imobile, drepte, pe când liliecii cu nas de potcoavă fac încontinuu mișcări cu capul, iar urechile vibrează. Recordul, în materie de reperaj, îl dețin însă liliecii specializați în pescuit, întâlniți în Ame- rica tropicală. Liliacul-pescar zboară aproape de suprafața apei, efectuează un picaj brusc și plonjează, lăsând în apă labele cu gheare lungi și scoțând un pește. O astfel de vânătoare ni se pare miraculoasă, ținând seama că doar a mia parte din unda emisă pătrunde în apă și tot a mia parte din ecoul transmis de apă se întoarce la locatorul liliacului. Dacă adăugăm și faptul că o parte din undă se reflectă în pește, a cărui came cuprinde o mare cantitate de apă, ne dăm seama ce fracți- une infinitezimală ajunge la urechea chiropteru- lui și ce fantastică precizie poate avea sonarul său. N-am mai risca să adăugăm că acest firișor de undă trebuie să mai fie și diferențiat de pe fondul sonor al unei multitudini de paraziți. Cele 70 de milioane de ani de existență a lili- acului pe Pământ au obișnuit micile viețuitoare să folosească fenomene fizice încă necunoscute nouă. Detectarea unui semnal revenit la sursa sa după ce a suferit o slăbire considerabilă și s-a înecat într-un ocean de zgomote parazite consti- tuie o problemă tehnică ce preocupă în cel mai înalt grad pe oamenii de știință. E drept că omul dispune de un miraculos detector, dar cu unde radio, așa-numitul radar, care în sfertul de secol al existenței sale a făcut minuni, culminând cu sondajele pe Lună și cu măsurarea exactă a orbitei planetei Venus. Ce s-ar face aviația, marina, apărarea antiaeriană, geografii, meteo- rologii, glaciologii din continentele albe fără radar? Și totuși, radiotehnicienii râvnesc după radarul cu ultrasunete al liliacului, net superior ca performanță celui construit de om. Mica viețuitoare reușește să selecționeze și să ampli- fice infima fracție reziduală a semnalului emis în mijlocul unui ocean de paraziți. în fața aces- tui zgomot enorm de fond, denumit „eterul în nebunie", inginerii și tehnicienii ar fi fericiți dacă ar putea folosi principiile de captare a sem- nalului, utilizate de lilieci. Dacă radarul rămâne un admirabil detector pentru distanțe mari, locatorul pe bază de ecou al liliecilor rămâne mijlocul ideal pentru distan- țele mici. Alte fenomene radar și antiradar Să pornim de la două serii de fapte aparent inconjugabile. Se știe că unica insectă care scapă de radarul necruțător al liliacului este o microlepidopteră, numită în mod comun molia de noapte. Ea aparține unei familii foarte bogate și incomplet inventariate, cuprinzând peste 15 000 de specii. Dacă fluturașii de noapte, firavi și lenți, au su- praviețuit vânătorii sistematice a chiropterelor, acest lucru s-a datorat unui mijloc foarte inge- nios de a le „păcăli" radarele foarte precise. ...Un imens turboreactor a deviat puțin ruta, trecând la o înălțime mică peste un cartier. Două case s-au sfărâmat sub șocul vibrațiilor, iar 6 copii, care se jucau pe un teren, au surzit; tim- panul lor a plesnit din cauza zgomotelor. Peste 100 de oameni au fost internați în spital pentru migrene rebele, resimțite zile în șir. Decibelme- trele (sonometrele) indicau adesea în jurul aero- porturilor și a marilor bulevarde o mare de zgo- mot cu mult peste coeficientul de suportabilitate biologică a omului. Vă veți întreba ce are de-a face molia vânată de liliac cu zgomotele infernale ale mijloacelor modeme de transport care ne stresează exis- tența? Aparent ilogică, legătura există, totuși. 588 www.dacoromanica.ro Mijlocul prin care fluturașul nocturn se salvează de gura lacomă a liliacului ar putea fi pentru bioniști o soluție pentru reducerea sau elim- inarea poluării sonore produse de avioane, motiv care a dus în cele din urmă la sistarea construcției uriașelor aerotransportoare mod- eme de tip Concorde. Dar să ne întoarcem la o seară din vara anu- lui 1956, când, pe terasa grădinii sale, cunoscu- tul zoolog american, profesorul Kenneth D. Roeder, dădea o recepție. Spre miezul nopții, când ambianța era plăcută, unul dintre invitați a avut ideea, după obiceiul petrecerilor, să răsu- cească un dop umed pe marginea unui pahar ca să producă un sunet ascuțit. Atunci s-a petrecut un lucru extraordinar. Ca loviți de trăsnet, lam- piridele, fluturii de noapte, care cu câteva clipe mai înainte, zburau voioși în jurul lampioanelor, s-au prăvălit la pământ. Toți au crezut că insectele fuseseră paralizate sau ucise de ascuțimea sunetului. Spre surpriza invitaților, după mai puțin de un minut fluturii căzuți se însuflețiră, se târâră câteva clipe pe sol și își reluară zborul. Aceleași lucruri se petrecură după reluarea experienței. Intrigat de acest comportament al microlepi- dopterelor, Roeder împreună cu colaboratorul său dr. Asher E. Treat au decis să dezlege taina. Cercetările lor au fost încununate de succes. Asistând la vânătorile nocturne ale liliecilor, au constatat că cei mai mulți fluturași scapă din plasa ultrasunetelor prin niște manevre aparent ciudate. Iată ce se petrece. în timp ce un liliac se apropie la mai puțin de 30 de metri de fluturaș, acesta, ca și cum ar fi avertizat, face stânga îm- prejur. Dacă e atacat de jos, se înalță puțin, ieșind din conul de reperare a radarului. îndâr- jit, chiropterul reia vânătoarea. El nu mai zboară de data aceasta în linie dreaptă, ci se clatină, de parcă ar fi beat. Aceste schimbări bruște de direcție nu sunt întâmplătoare, ci calculate la milimetru, pentru a pune în cea mai bună poziție aparatul de reperaj. Când insecta, care zboară încet, se pomenește, datorită acestei manevre tactice, cu liliacul la mai puțin de 6 m de ea, dis- tanța fiind prea scurtă pentru a mai fugi își strânge brusc aripile și se prăvălește la pământ, salvându-se de dinții devoratori ai liliacului. Cercetările au fost mutate apoi în laborator, sub lamele microscopului, care au relevat sim- pla și ingenioasa „armă" de apărare a fluturașu- lui: antenele sale, de o mare simplitate anatomică, dar și de o maximă eficiență, și zborul „tăcut", realizat datorită franjurilor fine de peri lungi de 2 mm, situați în zona de turbu- lență a aripilor. Bionistul german Heinrich Hertel arăta importanța pentru aerotehnică a acestui caracter adaptativ al insectei la zborul „mut". La turboreactoare, unde zgomotul nu e produs de baterea aripilor, ca la fluture, ci mai ales de zgomotul motorului, se preconizează alte sisteme de reducere și absorbție a zgomotu- lui, care încă nu sunt puse la punct. Dar, asoci- ate cu un sistem de captatoare ale turbulenței aripilor la înaintare, aceste sisteme de reducere a vibrațiilor sonore ale motorului vor duce, încetul cu încetul, la apariția unor mijloace mai silențioase de transport aerian. Tot fluturii de noapte mai rețin, în două direcții, cercetările bioniștilor. Familia Arctiide deține și un alt sistem de a contracara radarul liliecilor: un sistem tot ultrasonic de bruiere a emisiunilor acestora. Acest procedeu fusese introdus, independent de cercetările biologice, încă din timpul celui de al doilea război mondial, când era folosit la bruierea posturilor de radio inamice sau derulării unui radar care a surprins un bom- bardier în aer. în 1965, deci la mai bine de 20 de ani de la aplicarea lui în tehnica militară, Dorothy Dunning l-a identificat la fluturașii de noapte din genurile Arctia, Parasemia, Epicallia, Callimorpha. „Aparatele" de bruiaj, formate dintr-o placă de chitină flexibilă și stri- ată, ce acoperă o cutie de rezonanță, se găsesc de o parte și de alta a corpului, în jurul celei de a treia perechi de picioare. Când insecta își con- tractă și destinde cu iuțeală mușchii picioarelor, placa este supusă unor vibrații ultrasonice pe lungimea de undă a liliecilor. Aceste bruiaje derutează liliecii care, în cele mai multe cazuri, scapă prada. 589 www.dacoromanica.ro S-a constatat însă că multe specii de fluturi de noapte înzestrate cu sisteme de bruiaj, deci cu capacitatea de a recepționa și reproduce sonarul liliacului, sunt specii periculoase pentru agricultură și silvicultură. Bioacusticienii din Franța, Germania și S.U.A., în colaborare cu bioniștii, au imaginat radare pe lungimea de undă a liliecilor, cu care sunt gonite aceste lepidoptere nocive de pe terenurile invadate. Câmpul sonor al oceanelor Sirenele, himerele marine care pândeau și vrăjeau pe navigatori cu cântecele lor înșelă- toare și de care - spun poveștile mitologice - nici viteazul Ulise n-a scăpat, fiind nevoit să se lege de catarg și să-și bage câlți în urechi pentru a nu le cădea pradă, nu-s simple scorneli, înfățișarea lor de femeie cu trup de pește ca și sunetele ciudate pe care le emiteau, chiar dacă apăreau ca produsul unei imaginații înfier- bântate, nu erau lipsite de un anumit temei de observație. într-adevăr, la începutul secolului al XlX-lea, se știa de existența unui grup de ani- male din apele zonelor calde - numite sirenieni - așezat din punct de vedere științific de Lin lângă foci, iar de Cuvier lângă balene, dar a căror organizare internă seamănă mai degrabă cu a elefanților. Despre sirenieni, Cuvier scria în celebra sa lucrare Regnul animal (1817): „Au doi sâni pe piept și peri pe buza superioară, ceea ce le conferă - când animalele își scot din apă partea anterioară a corpului - o vagă asemănare cu oamenii, fapt care a prilejuit povești despre tritoni și sirene". într-adevăr, dugongii {Halicoridae) din Marea Roșie, când stau ver- tical în apă, descoperindu-și partea superioară până la piept, ținând membrele anterioare deschise ca niște brațe și bătând apa cu coada superioară pentru a-și ține echilibrul, aduc de departe cu imaginile bine cunoscute ale sire- nelor zugrăvite în cărțile de povești. Cât privește faimoasele „cântece de sirenă", ele există, ce e drept, dar au cu totul altă expli- cație. Multă vreme, oamenii de știință au crezut că lumea mărilor și oceanelor este mută. în tim- pul ultimului război mondial s-a observat însă că aparatele instalate de-a lungul coastelor pen- tru a detecta submarinele germane nu duceau flota spre submersibilele inamice, ci spre inofensivi rechini și delfini. De altfel, locuitorii din Ghana aplicau de mult un procedeu ingenios pentru a detecta bancurile de pești: scufundau în apă o uriașă lingură de lemn și apoi, apropiind urechea de extremitatea cozii, rămasă afară, și rotind lingura, ei percepeau zgomotele produse de pești, localizând astfel bancurile. Limbajul peștilor a rămas atâta timp necunoscut din cauză că nu poate fi auzit decât în apă. Suprafața apei constituie un fel de barieră fonică, întrucât, la trecerea sunetelor din apă în aer, acesta din ur- mă le „înghite" 99% din energie. Iată însă că în după-amiaza zilei de 7 martie 1949, nava Atlantic, sondând fundul oceanului, la 195 de km la nord de Porto Rico, a detectat pe fundul abisului strigăte puternice care se suc- cedau la intervale de o secundă jumătate. S-a calculat că ființe necunoscute emiteau de la adâncimea de circa 3000 m. Dat fiind că ba- lenele nu coboară la o asemenea adâncime, că crabii și creveții nu pot scoate sunete atât de puternice, biologii au stabilit că e vorba de nea- muri de pești ce scoteau sunete pentru a sonda profunzimea^ oceanului și a-i detecta relieful. Odată cu acest mesaj sonor al adâncului, a început să se clatine credința greșită că peștii ar fi... muți. S-a stabilit, în urma unor experiențe minuțioase, că peștii emit, cu ajutorul unor vari- ate organe de „vorbire", zgomote diverse (foș- nete, trosnituri, gâlgâit, ciripit, duruit de tobe), servind la comunicarea între ei, la ghidajul prin ecou, la orientarea în spațiu. Ca și liliecii, peștii își au propriul sonar. Unii pești scot sunete frecându-și dinți faringieni, care produc un fel de țârâit cu frecvențe de 4 800 Hz. Dar organul cel mai frecvent folosit este bășica înotătoare, pe care peștii o lovesc ca pe o tobă. Ea scoate sunete grave, cu frecvența de 75 - 300 Hz. Ariciul de mare își freacă dinții situați în lanterna lui Aris- tot, amintind de scârțâitul unei uși ruginite. 590 www.dacoromanica.ro Scorpionul de mare bâzâie ca un generator elec- tric. O specie de pești de pe coasta chiliana scot succesiv patru tonuri identice. în vecinătatea statului Sri-Lanka pot fi auzite chiar sunete de harfa. Dacă sonarele peștilor nu sunt încă bine cunoscute, acelea ale delfinilor, dimpotrivă, au făcut obiectul unui studiu aprofundat. Delfinii, despre care, pe drept cuvânt, se spune că sunt cele mai inteligente ființe după om și cele mai atașate de acesta, au reputația unor neîntrecuți „vorbăreți11. Ei „conversează" fără întrerupere. S-a stabilit că delfinii emit sunete de două feluri. Pentru comunicația dintre ei, delfinii lansează o serie de sunete întrerupte, cu o gamă de frecvențe de la 10 la 400 Hz, pe când pentru depistarea obiectelor aflate în apa înconjură- toare emit oscilații cu frecvență de 750 - 300.000 Hz. Ei produc ultrasunete datorită unui sistem de saci de aer dispuși pe cutia craniană în jurul foselor nazale, prevăzute cu o puternică musculatură. Sacii sunt despărțiți prin pereți fini și comunică între ei. Când mușchii împing aerul de la un sac la altul, pereții despărțitori intră în vibrație, emițând ultrasunete de diferite frecvențe. Pentru a le dirija în direcția dorită, delfinul se folosește de casca de grăsime de pe frunte - conductor ideal pentru ultrasunete - și de osul frontal care, formând o proeminență verticală în dosul sacilor, servește de reflector. Cu ajutorul acestui veritabil reflector, delfinul explorează orizontul. Cert este însă că aparatul de hidrolocație al delfinilor este superior aparatelor de hidrolo- cație existente, atât sub raportul preciziei, cât și în ceea ce privește raza de acțiune. Dar de ce aparat de hidrolocație dispune omul la ora actuală? Este vorba de sonda acus- tică, a cărei idee a încolțit în mintea fizicienilor Konstantin Kilovski și Paul Langevin în tim- pul primului război mondial, când submarinele germane amenințau vasele aliaților și coastele Marii Britanii și Franței. Sonda acustică erryte un singur sunet de frecvență și energie determi- nate, al cărui ecou îngăduie să se aprecieze dis- tanța și direcția obstacolului. Sunetul este pro- dus de oscilator, care primește în același timp și vibrațiile ce revin. Măsurarea ecoului permite să se evalueze adâncimile și să se detecteze ais- bergurile, permite submarinelor să-și croiască drum sub banchize și vapoarelor să navigheze în zone mai puțin cercetate. Sondele acustice modeme emit un sunet extraordinar de intens, egal cu puterea unui strigăt scos de populația unui oraș întreg. Nevoia de a se obține sunete cât mai puternice pentru a detecta obiecte cât mai depărtate a dus la creșterea în volum a son- delor. Acestea au devenit un fel de pere uriașe, atârnate sub carcasele vapoarelor și sub- marinelor, urâțindu-le și frânându-le sensibil viteza. Iată de ce sonda vie a delfinului, mică, simplă, eficace, incomparabil mai perfecționată, a început să intre în atenție hidroacusticienilor. Vederea prin sunete în Sahara trăiește un mic rozător nocturn, Meriones crassus. Deși deșerturile sunt sărăcite de „repere" geografice, acest soi de șobolan reușește să-și găsească adăpostul, chiar dacă s-a îndepărtat 3 - 4 km de acesta. S-a constatat că mirosul său e slab, iar văzul nesemnificativ. Deci nici văzul, nici mirosul nu-i servesc la ori- entare. Cercetătorul francez, F. Petter a emis, în 1968, o ipoteză interesantă, confirmată zece ani mai târziu prin cercetări amănunțite. Meriones s-ar ghida după zgomotele și sunetele cu sem- nificații fundamentale în convorbirile uzuale ale unor specii, codificându-le ca repere spațiale. Acest tipar comportamental este, în bună măsură, instinctiv, dar implica o importantă componentă de „învățare" prin experiența indi- viduală. Bulele timpanice hipertrofiate ale aces- tui șobolan permit receptarea de la mari distanțe și adesea simultană a unor stimuli sonori și au o structură — încă puțin studiată - care permite transformarea unor ultrasunete în sunete și se- pararea semnalelor semnificative de zgomotele și ultrasunetele parazite. Recent, bioniștii au luat în studiu acest sis- tem de orientare spațială cu ajutorul reperelor 591 www.dacoromanica.ro sonore semnificative, pentru a pune la îndemâ- na orbilor o „ureche" văzătoare. Ideea de a ajuta orbii este ceva mai veche și ea pornește tot de la un criteriu de bionică: găsirea modelului uman pentru radarul liliecilor. J. Linvill a construit, în 1964, un aparat bazat pe vibrații. Fotocelulele care lunecă peste un text tipărit, atunci când trec peste locurile întunecate, imprimă o vibrație unor cristale piezoelectrice, așezate după o mostră dată. Aceste cristale pot fi pipăite cu mâna și, astfel, se pot citi 20 de cuvinte pe minut. Un grup de cercetători englezi a pus, în 1969, la punct un aparat pentru orbi, bazat pe principiile ecoului. „Sondor“-ul (așa se numește aparatul) emite un sunet ascuțit la limi- ta frecvenței audibile, la 16.000 Hz. Orbul - al cărui auz, în lipsa văzului, este cu mult mai dez- voltat, prin compensație - învață destul de repede să se călăuzească după variațiile de sunete reflectate de diferitele obstacole pe care este capabil să le localizeze de departe. Dar sis- temul este imperfect, deoarece zgomotele străzii fac să intervină un prea mare număr de paraziți de frecvențe audibile. O soluție propusă (și încă nerealizată) este folosirea ultrasunetelor. Pe ecranele sondelor acustice modeme semnalul sonor este transfor- mat într-un spot. Dacă omul ar putea să apre- cieze fizic semnalul, sistemul său nervos ar fi poate capabil să se adapteze acestui nou mod de percepere. Din acel moment, orbii ar putea să identifice obiectele și obstacolele tot după ca- racterul sunetului reflectat, dar transformat de data aceasta în semnal electronic și solicitând direct sistemul nervos, fără a trece prin organele obișnuite ale percepției: ochii și urechile. O nouă soluție, preconizată în 1976, de cercetă- torii francezi și publicată în „Science et vie", este realizarea, după modelul timpanului lui Meriones. a unei „urechi" ce să primească, în urma emiterii unui ultrasunet continuu, sem- nale-ecou audibile, codificate pentru fiecare dintre reperele topografice fundamentale pe care orbul le întâlnește în drum (casa proprie, o stradă, o intersecție, un copac, o poartă, un gard). Aparatul care ar putea ajuta la orientarea în spațiu se găsește în experimentare. Reproducerea chemărilor din natură „Imitarea" vocii animalului - pasăre sau mamifer - pentru a-1 atrage mai ușor în capcană, folosind fie vocea umană, fie strigătele altui ani- mal, fie instrumente de suflat ale căror timbru și tonalitate se apropie de particularitățile tonale ale vocii animalului (frunză, solz de pește, fluier de pământ sau de lemn, oase găurite etc.) era practicată de vânători din cele mai vechi tim- puri. întrevăzând marile foloase pe care le-ar aduce imitarea vocii animalului, cu multiple scopuri utile omului, bioniștii, colaborând cu acusticienii și cu etologii (biologii care se ocupă de comportamentul animalelor), au pus bazele unei noi științe, bioacustica, al cărei prim Con- gres internațional s-a ținut în 1956 în Pennsyl- vania (S.U.A.). Folosind ultimele cuceriri tehni- ce (magnetofoane sensibile, stații de înregis- trare, comperaj și purificare a sunetelor etc.), bioacusticienii au reușit să pună la punct o metodologie originală, bazată pe reproducerea semnalelor biologice cuprinse în „dicționarul" diferitelor specii. Numeroase sectoare de acti- vitate, domenii de mare pondere în economia generală a statelor beneficiază de progresele înregistrate de astfel de cercetări științifice. Indiferent de domeniu, bioacustica aduce ca ele- ment nou, aplicativ, reproducerea unor semnale biologice caracteristice. Unele din ele, numite „repelenți" sau semnale de avertizare și alarmă, au rolul să îndepărteze animalele. Altele din ele, numite „atractanți" - de obicei apeluri sexuale - servesc la adunarea și dirijarea deplasării ani- malelor. Printre cele mai spectaculoase aplicații ale bioacusticii, realizate cu ajutorul unor emițători de biosunete, amintim: îndepărtarea stolurilor de lăcuste chiar din vatra lor de formare, alun- garea de pe pistele de aterizare a miilor de păsări aciuate acolo, care pot produce accidente grave, popularea unor regiuni ale globului 592 www.dacoromanica.ro sărăcite de faună. Bioacustica - ramură tânără a bionicii - se anunță a fi cea mai nedistructivă cale de combatere a dăunătorilor, deoarece prezervă fauna de dezastrele ecologice ale ex- terminărilor neraționale și constituie una din cele mai eficiente căi de a restabili echilibrul ecologic al populațiilor animale. Oglinzi reflectorizante Cercetările din ultimele două-trei decenii au demonstrat că animalele de pradă din adân- cul întunecat al oceanelor, ca și păsările și mamiferele care vânează și noaptea au ochii astfel alcătuiți încât să captureze și să folosească la maximum cele mai slabe radiații. La moluștele și peștii ce trăiesc la mare adâncime ochii au o formă alungită, telesco- pică, și o pupilă foarte mare. Toate aceste dis- pozitive au drept scop să acumuleze, în interi- orul ochiului, cât mai multe raze de lumină și să le focalizeze apoi pe elemente fotorecep- toare de o mare sensibilitate. O particularitate interesantă a acestor animale o reprezintă stra- tul strălucitor care le acoperă suprafața inte- rioară a ochiului, așa-numita oglindă, ce reflectă, ca la pisici, lumina incidență. S-a dovedit astfel că ochii animalelor de pradă nocturne nu fabrică lumină, ci doar reflectă razele slabe ale stelelor, ale lunii, ale unor surse îndepărtate de lumină, care nimeresc în interiorul ochilor și sunt concentrate pe suprafața lor posterioară. în conul de lumină al reflectoarelor unui automobil, ochii pisicilor surprinse pe străzi sau ai unor animale de pradă ieșite la marginea pădurilor strălucesc ca niște diamante, datorită nu fosforului, cum se credea acum o jumătate de veac, ci acestor oglinjoare, ce captează orice fărâmă de lumină și intensifică acțiunea stimulului luminos asupra elementelor fotoreceptoare. Oglinzile reflectorizante sunt, așadar, și ele un patent al naturii. Broaștele, crabii și progresele opticii Probabil că Nicephore Niepce, inventatorul fotografiei, imaginând primul aparat de luat imagini, a avut drept model ochiul mamiferelor. La începutul veacului al XlX-lea, când Niepce își începea senzaționalele sale experiențe, zoologia făcuse suficiente progrese pentru a permite fizicianului francez să găsească echiva- lentele tehnice ale acestui admirabil aparat fotografic natural care este ochiul. în linii mari, o comparație între ochi și aparatul fotografic ne- ar dezvălui cu multă ușurință corespondențele lor de alcătuire și funcționare. Cristalinul ar putea fi reprezentat de lentila obiectiv, iar irisul de diafragma aparatului. Camera posterioară a ochiului ar corespunde cu camera obscură, iar placa sensibilă, cu retina, pe care lumina o impresionează, declanșând anumite reacții chimice. Niepce scria pe drept cuvânt: „aparatul fotografic e un ochi căruia omul îi insuflă voința sa și îi continuă, prin developare în laborator, procesele ce se petrec în creier și că, în sfârșit, hârtia fotografică oferă întregii lumi, și pentru eternitate, ceea ce ochiul comunică, doar pentru o clipă, creierului unei singure ființe". în cei peste 150 de ani de la inventarea lor, aparatele fotografice, ca și tehnica fotografică au făut progrese spectaculoase. Se poate vorbi azi de o artă fotografică dornică să fie așezată între artele clasice. Miile de saloane și expoziții de artă fotografică confirmă acest lucru. în ace- lași timp, și știința își dispută cu ardoare această epocală invenție. Fotografia a devenit prietenul nedespărțit al cercetătorului, iar obiectivul iscoditor al „ochiului lui Niepce". anexat aparatelor de investigație, ne dezvăluie deopotrivă grandioasa imagine a cerului, ca și tainele universului microscopic, semănând pre- tutindeni dovezile activității omenești de cu- noaștere. Iată însă că, în ultimii zece ani, bionica încearcă să adauge noi perfecționări tehnicii modeme, pornind de la un studiu foarte amă- nunțit al organelor văzului. O atenție specială este acordată fotoreceptorilor - elemente sen- sibile la lumină - precum și proceselor de trans- 593 www.dacoromanica.ro mitere la aceste celule și de prelucrare a infor- mațiilor vizuale. Unii specialiști sunt de părere că cercetarea structurii ochiului, a mecanis- melor vederii și a caracteristicilor vederii la ani- male poate fi folositoare pentru îmbunătățirea tehnicii fotografice și, în general, pentru rezolvarea unor probleme de tehnică. S-au și construit unele dispozitive extrem de interesante, pomindu-se de la anumite particu- larități ale ochilor de broască, de crab și de in- secte. Se știe, de pildă, că atunci când o insectă zburătoare (muscă, țânțar, libelulă) intră în câm- pul vizual al unei broaște, în mod instantaneu mușchii se destind într-un salt, iar limba lipi- cioasă prinde fără greș prada. Firma americană „Bell-Telephone“ a realizat un sistem artificial ce reproduce una din funcțiile retinei ochiului de broască, iar o altă firmă a construit un model de ochi de broască, numit „retinatron". Modelul conține 7 fotoelemente, dintre care 6 excită nervul artificial, iar al șaptelea - fotoelementul central - îl inhibă (îl face insensibil la excitație). Toate elementele sunt iluminate uniform, iar semnalele de excitație și inhibiție se compen- sează. Când însă prin fața ochiului trece o insec- tă, ea întrerupe la un moment dat raza de lumină, care cade pe fotoelementul central, determinând astfel slăbirea sistemului de inhibiție și excitarea „nervului". Retinatorul este unul din cele mai bune instrumente pentru urmărirea deplasării avioanelor. El captează cu precizie ecoul radio format pe ecranul radarului de un aparat în deplasare, nu-1 confundă cu nici un alt element și nu ratează nici un singur avion sau vapor. Ochiul crabului se deosebește de ochii altor animale prin capacitatea lui de a mări contrastul dintre imaginile obiectivelor vizibile. Este o excelentă adaptare a crabului la viața pe care o duce pe fundul nisipos al mărilor, unde ființele vii se confundă adesea cu nuanța de culoare a mediului. Se presupune că această proprietate a crabului va putea fi folosită în televiziune și în fotografia aeriană și cosmică, unde contrastul imaginilor permite o mult mai bună interpretare a lor. Soarele și stelele joacă un rol important în orientarea avioanelor. La bordul acestora există așa-zise compase de astronavigație. Nenoroci- rea e că astfel de instrumente nu pot fi folosite decât atunci când cerul este senin. Tot bionica a rezolvat această problemă neelucidată de optică, pornind de la studiul ochilor de insecte diptere (musca și albina). Se știe că ochii aces- tor insecte sunt compuși, adică formați din ele- mente independente (omatidii), divizate în opt părți dispuse în formă de steluță (rabdomere). Sensibilitatea lor la lumina polarizată (îm- prăștiată inegal în jur) este în funcție de direcția din care vine lumina. De aceea, nu e întâmplă- tor faptul că, pentru ochii unei albine, diferite porțiuni din aer au o luminozitate inegală. După acest indiciu albina își determină poziția față de soare, chiar atunci când bolta este acoperită de nori. Construit pe același principiu, compasul de astronavigație cu lumină polarizată poate fi folosit în orice condiții de zbor, oricât de defa- vorabile ar fi ele. Acest lucru a permis asigu- rarea unor transporturi aeriene normale, chiar când plafonul norilor împiedică orientarea cu mijloace clasice. Și într-un alt caz ochiul insectelor a oferit constructorilor un model prețios. Nu-i greu de presupus că un obiect care se deplasează intră succesiv în câmpul vizual al fiecărei omatidii. Cu ajutorul acestei proprietăți, insecta poate determina viteza obiectului respectiv. Pomin- du-se de la aceste particularități ale omatidiilor, s-a imaginat și construit un dispozitiv capabil să măsoare instantaneu viteza avionului. Dispozi- tivul construit are un preț scăzut și dimensiuni mici. El informează pe observator asupra vitezei avionului sau a oricărui corp ce întretaie câmpul vizual al sistemului optic. Cu astfel de aparate sunt înzestrate și organele de circulație ale poliției, care înregistrează, în mai puțin de o secundă, viteza cu care se deplasează un auto- mobil, stabilindu-se astfel dacă a fost sau nu legală. 594 www.dacoromanica.ro F. CÂȘTIGURILE MECANICII Mașini de săpat Dacă forezele modeme lucrând în teren deschis pot concura cu succes forezele „natu- rale" care sunt cârtițele, săparea unei tranșei banale cu țevi, cabluri, rețele subterane sau a unei conducte sub o clădire, sub un drum, sau sub asfaltul trotuarelor a rămas încă o problemă nesoluționată. Pentru astfel de lucrări nu există mașini potrivite, iar operațiile suplimentare (astuparea pavajului, refacerea asfaltului, că- rarea pământului etc.) întârzie și sporesc cheltu- ielile de antrepriză. Natura a rezolvat de mult această problemă, înzestrând unele animale care sapă vizuini cu unele dispozitive hidrodinamice. încercând să-și sape o galerie, râma (Lumbricus) își con- tractă la maximum musculatura inelară a primu- lui segment cefalic, transformându-1 într-o sulă ascuțită cu care caută cea mai mică fisură în structura solului. Dacă acest lucru nu-i reușește, râma începe să înfigă în sol extremitatea ante- rioară, lovind din interior cu faringele, ce este acționat prin intermediul unui dispozitiv hidro- dinamic. Creșterea presiunii de la 2 la 14 mm coloană de apă permite aplicarea unei lovituri cu o forță de 8,5 g. Reușind să facă o breșă în sol, râma își mărește presiunea la extremitatea anterioară a corpului, care se lărgește, concomi- tent cu orificiul practicat. Repetând de nenumărate ori mișcările descrise, râma dispare sub ochii noștri. în fundul mării trăiesc însă niște organisme marine minuscule, care reprezintă foreze hidraulice pentru orice lucrare de terasament. E vorba de niște viermișori marini (Priapulus caudatus), de culoare roșiatică, cu dimensiuni de 0,1 — 0,5 cm, prevăzuți cu o trompă și cu o musculatură inelară, ce încercuiește corpul plin de lichid. Trompa reprezintă instrumentul esen- țial de foraj. Scurtă și puternică, ea seamănă cu o măciucă acoperită cu țepi sau, mai precis, cu o rămurică de cactus. Organul acesta mic este acoperit cu o enormă cantitate de țepi ușor îndoiți îndărăt, în total peste 1500. Iată cum descrie Igor Guberman, cunoscutul bionist rus, acest original sistem de „forare": „Muscu- latura inelată a viermelui îi permite să-și con- tracte corpul fusiform care propulsează trompa înainte, cu multă putere. Făcând acest lucru, viermele, în greutate de 2 g, dezvoltă o forță depășind de patruzeci de ori propria sa greutate. Datorită țepilor, trompa începe să sape un cori- dor strâmt care se va lărgi în continuare. Lichidul conținut în corpul viermelui este injec- tat în acest organ, umflându-1. Lărgind atunci coridorul, pe care-1 presează tot mai mult, vier- mele efectuează o tracțiune înainte. în acest moment nu se mai sprijină decât pe țepi, apoi trompa se retractează și se ascunde în interior, gata să reînceapă. Trebuie să menționăm că partea posterioară a corpului comportă o regiune îngroșată, servindu-i drept punct de sprijin în momentul în care trompa efectuează mișcarea de înaintare, astfel încât efectul reacției, uriaș dacă ținem seama de greutatea animalului, să nu arunce săpătorul nostru înapoi". Pornind de la acest prototip, inginerii ar putea construi o mașină hidraulică destinată terasamentelor, ce ar îndrepta spre locul frezării o trompă metalică de înaltă presiune acoperită cu țepi de frezmașină, a cărei eficacitate ar spori și mai mult dacă i s-ar imprima o mișcare circu- lară. Uimitoare forțe biomecanice în 1965, revistele de specialitate relatau despre un vehicul experimental în junglă, care se deosebea de toate celelalte vehicule cu- noscute, deoarece nu se deplasa nici pe roți, nici pe șenile. Acestea erau înlocuite de membre mecanice, inspirate de picioarele păianjenilor, ce permiteau vehiculului să facă salturi peste tufișuri și peste copaci, acolo unde desișul lianelor ridică bariere naturale greu de trecut. Ideea constructorului a fost sugerată de uimitoarele membre ale păianjenului, lipsite de orice mușchi și chiar de fibre musculare, ceea ce nu-1 împiedică să se deplaseze cu ușurință. 595 www.dacoromanica.ro Nu mare a fost mirarea bioniștilor când, aplecându-se peste microscoape, au constatat că piciorul păianjenului reprezintă un cric hi- draulic foarte ciudat, al cărui lichid este format din sânge. Odată cu creșterea presiunii sangvine, picioarele se alungesc. Filmul realizat cu acest prilej a arătat că piciorul păianjenului acționează ca un adevărat cric hidraulic. Prin creșterea considerabilă a presiunii, organul se întărește și forța lui se înzecește. Așa se explică performanțele senzaționale ale unor păianjeni săritori, ce fac salturi de circa 10 m, în timp ce talia lor nu depășește un centimetru. S-a calcu- lat că, pentru a obține asemenea rezultate păian- jenul trebuie să-și ridice aproape instantaneu presiunea sangvină cu o jumătate de atmosferă. Vehiculul numit, pe drept cuvânt, arach- nomobil se bazează pe principiul cricului hidraulic, realizând o deplasare de păianjen, cu salturi în fața unor obstacole. De altfel, încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea, se proiectau mașini care să imite mer- sul animalelor și chiar al oamenilor. Cea dintâi mașină pășitoare a fost inventată în 1896 de inginerul rus Cebâșev. Ea avea patru picioare și pășea ca un cal adică alternativ cu picioarele 1- 3 și 2 - 4. Mai târziu, John Shingly per- fecționează modelul, adăugându-i un mecanism pantografic, necesar mișcărilor oval-orizontale ale picioarelor. în 1979, în fosta U.R.S.S., reluându-se proiectul lui Cebâșev, a fost con- struită o mașină cu două „picioare11, care se pot lungi sau scurta, după denivelări. Ea înaintează prin apropierea și depărtarea picioarelor, fără ca ele să se ridice de la pământ, prin frânarea alternativă a labelor. în 1982, un model și mai perfecționat, bazat pe comenzi electronice care imită și amplificată mișcările membrelor omu- lui, a fost construit în S.U.A. El are o înălțime de 3 m, o greutate de 1,5 tone, o viteză de 10 km/oră și poate ridica 3,5 tone. Pe principii asemănătoare s-a construit mașina pășitoare cu 8 picioare, pentru explorarea Lunii. Un excelent dispozitiv hidrodinamic pentru deplasarea pe fundul mării îl reprezintă și aparatul ambulacral al echinodermelor, bine dezvoltat la ofiuride, castraveți, arici și stele de mare. Astfel, radiile stelelor de mare sunt străbătute de canale radiare dispuse simetric și umplute cu un lichid apos. Ramurile ce se desprind din canale pătrund în fiecare dintre micile ambulacre situate în fața ovală a radiilor. în timpul mișcării, lichidul este pompat în ambulacre, care își măresc mult volumul, se întind anterior în sensul mișcării și cu ajutorul unor ventuze se fixează de substrate, după care musculatura lor se contractă, împingând lichidul din canale și trăgând puțin steaua înainte. După efectuarea operației, ambulacrele se decontractă, desprinzându-se de substrat, apoi iar sunt pompate cu lichid și mișcarea se reia cu regularitate metronomică, până când ani- malul ajunge la ținta propusă. Și acest dispozitiv ambulacral ar putea constitui un model pentru tehnică. Multă lume e uimită de formidabila forță cu care lăstarul rădăcinii unui copac sparge carcasa de asfalt a trotuarului, groasă de 3 - 4 cm (o tul- pină de păpădie saltă o piatră de câteva kilo- grame) sau cu care fragedul mugur de ghiocel împinge primăvara opreliștea de frunze uscate și de gheață așternută în calea ascensiunii sale spre lumină. Această forță este provocată de turgescență, adică de întărirea celulelor, prin apăsarea membranei asupra conținutului lor. Ea se realizează în același fel cum, în roțile au- tomobilului, camera interioară umplută cu aer apasă asupra anvelopei exterioare. Structurile vegetale simple și extrem de rezistente permit, în cazul turgescenței, dezvoltarea unor presiuni de zeci de atmosfere în interiorul tulpinilor, uneori superioare presiunii aerului din cazanele marilor centrale termice. Turgescență plantelor, acționată de pre- siunea radiculară și de forța de sucțiune a apei, a sugerat construcțiile aerostatice, unde volu- mul se constituie grație unei creșteri a presiunii interne, superioară celei din atmosfera exte- rioară. între o jucărie de cauciuc care se umple cu aer și o plantă există o asemănare izbitoare: turgescență asigură, la țesuturile vegetale, pre- siunea și rigiditatea, așa cum și aerul asigură jucăriei forma și volumul. Când apa lipsește din țesuturi, turgescență atinge un nivel minim și 596 www.dacoromanica.ro planta pare ofilită. La fel se petrece cu jucăriile de cauciuc. Informe când sunt dezumflate, ele capătă cele mai variate forme atunci când sunt umplute cu aer. Construcțiile aerostatice își găsesc între- buințare la teatrele de vară, circuri, silozuri, cor- turi, garaje, antene. Totuși ele se găsesc departe de perfecțiune, fiind amenințate de scurgeri și de o instabilitate periculoasă. Plantele, și mai ales cele din mediul acvatic, unde adaptările au atins perfecțiunea, ne vor veni și aici în ajutor. Inginerii specialiști în construcția de mașini agricole păstrează în mapele lor un proiect, deo- camdată nerealizabil, dar care, pus în practică, ar putea accelera considerabil lucrările pămân- tului. Este vorba de un imens șasiu în formă de arc, întins de la un capăt la altul al ogorului. La fiecare din extremitățile acestui arc mobil s-ar atașa un tractor puternic, în timp ce câteva zeci de pluguri ar fi atașate pe toată lungimea. Pen- tru un asemenea dispozitiv ar fi, evident, imposibil să se folosească o structură rigidă, rapid dezorganizată sub efectul solicitărilor. Dar dacă arcul purtător ar fi format dintr-un materi- al pneumatic, imitând structuri turgescente ale plantelor, neregularitățile ar fi absorbite de la sine. Plăci de ventuze în țările calde trăiește o șopârla care s-a aci- uat prin casele oamenilor. Mare consumator de insecte, micul gușter culege orice gâze, de la șvabi până la țânțari și muște care se strecoară în camerele de dormit. De aceea, cu toată repulsia pe care o produc neamurile ei, această șopârlă este primită cu multă simpatie și chiar ocrotită. Datorită strigătului ei caracteristic de „gecgec“ repetat de 3 - 4 ori, a primit numele științific de Gecko gecko. Gecko nu depășește în dimensiuni gușterii noștri. Toate speciile familiei Geckonidae au limba cu papile lipicioase, cu ajutorul cărora o insectă este prinsă și fixată cu ușurință. Ochii lor prezintă o pupilă verticală cu patru deschiză- turi, ce permit formarea pe retină a 4 imagini suprapuse. Această particularitate conferă ochiului posibilitatea de a vedea stereoscopic, deci să aprecieze exact distanța. Așa se explică precizia salturilor pe care le fac șopârlele în tim- pul vânătorii. Atenția cercetătorilor nu a fost atrasă atât de fantastica lor agilitate, cât mai ales de capaci- tatea de a se plimba pe tavane extrem de netede, sfidând parcă legile atracției. De aceea, Gecko a fost poreclită șopârla antigravitațională. Sis- temul de aderare la pereții lunecoși a făcut obiectul unor cercetări minuțioase în ultimii zece ani. Unul din cercetătorii care a dat expli- cația acestui fenomen aparent neobișnuit a fost savantul român acad. Eugen Pora. în lucrarea Am întâlnit animale cu obiceiuri curioase ni se dezleagă taina acestei uimitoare aderențe: „Pe talpa picioarelor lor există un fel de «pâslă» dis- pusă în dungi ca în frunzele de brad, alcătuită din 18-25 rânduri cu câte circa 2 000 de bas- tonașe-ventuze în șiruri de coloane regulate. Când piciorul se proptește de suport, aceste bas- tonașe-ventuze se apasă pe acesta și, prin greu- tatea animalului, fac sub fiecare din ele un vid, astfel că fiecare din ele funcționează ca o minusculă ventuză care are de suportat cam a 40 000-a parte (pe fiecare picior sunt cam 10 000 de astfel de fibre-ventuze) din greutatea animalului; la un gecko de 50 g fiecare fibră- ventuză suportă deci circa 100 micrograme. Aceste fibre-ventuze sunt o adaptare specială la mersul pe tavan, pe pereții verticali și sunt mult mai eficace decât o singură ventuză pe fiecare deget al piciorului." Superioritatea și eficiența microventuzelor multiple ale șopârlei gecko față de ventuzele simple ale brotăcelului ne apar la fel de evi- dente, ca și imensele avantaje ale acestui tip de ventuză naturală față de ventuzele cu vacuum folosite în prezent în industrie. Poate că așa cum sacul (pneumatoforul) cu bule de aer al galerei portugheze (Physalia) a inspirat bioniștilor camera celulară a cauciucu- lui de automobil și bicicletă, n-ar fi exclus ca, în viitorul deceniu, să fabricăm plăci de microven- tuze adezive după modelul oferit de simpatica șopârlă gecko. 597 www.dacoromanica.ro Apărarea împotriva șocului mecanic Atât de mult ne-am obișnuit cu imaginea ciocănitorii la lucru, cu zborul ei greoi și repezit de la un copac la altul, cu perseverenta percuție a lemnului și sonora ei toacă, încât scăpăm din vedere că această modestă pasăre deține o per- formanță uimitoare și că bioniștii au luat-o de câțiva ani în studiu. Dar să facem cunoștință cu temerara ei ispravă. Când o ciocănitoare se află în plină acțiune, ciocul ei izbește arborele cu o viteză de șase-șapte metri pe secundă, ceea ce reprezintă aproximativ douăzeci de kilometri pe oră. Oprirea se face practic instantaneu, într-o milisecundă, decelerația la impact fiind de 1000 de ori mai puternică decât forța gravitației și de circa 100 de ori superioară accelerației supor- tate de un astronaut în timpul lansării navei spațiale. Dacă un om ar lovi cu capul un arbore în același ritm cu ciocănitoarea, și-ar pierde aproape instantaneu cunoștința. Cercetătorii au căutat să elucideze secretele acestei păsări, să afle cum suportă capul ei asemenea șocuri. Ciocănitoarea are un creier mic, cântărind două-patru grame, ceea ce face ca impactul la decelerație să se repartizeze pe o suprafață cra- niană proporțional mai mare decât a omului. Cel mai semnificativ este faptul că, în timpul mișcării, capul, ciocul și centrul de greutate al creierului ciocănitoarei urmează o traiectorie rectilinie, dar nu paralelă. De asemenea, gâtul acestei păsări are o anumită rigiditate care nu permite răsucirea capului în timpul impactului. Concluziile acestor studii încep să fie va- lorificate la proiectarea căștilor pentru echi- pamentul de protecția muncii ca și a celor desti- nate automobiliștilor și motocicliștilor. Nu mai puțin surprinzătoare a fost con- statarea că modelul bionic al corpului cio- cănitoarei, adaptat șocurilor, este asemănător uniformelor militare de pe vremuri, cu gulerele lor înalte și rigide, ca și armurilor cavalerilor medievali, cu gâtieră și coif de formă specială. Alte „scule“ și instrumente din arsenalul „tehnic“ al naturii Cleștii și foarfecele se întâlnesc destul de des în lumea animalelor. Să ne gândim la raci, păianjeni, insecte care se hrănesc, se apără și chiar atacă cu ajutorul cleștilor formați prin modificarea unor părți ale picioarelor sau ale fălcilor. Există însă un mânuitor de foarfecă pe care orice mecanic, croitor sau chirurg l-ar invidia. E vorba de viespile Megachile, ce decu- pează cu o precizie de geometri, mai ales în frunzele de trandafiri, rondele circulare sau ovale cu care își căptușesc, în gen de cornet, orificiul din pământ unde își depun ouăle (câte un ou în fiecare cornet). Precizia tăieturii e uimitoare. S-a dovedit că miraculosul „compas" are două brațe: fălcile și ultima pereche de piciorușe, ce se înțepenesc bine pe frunză, for- mând vârful fix în jurul căruia insecta, prinzând în mandibule frunza, execută o mișcare circu- lară. Ciocul unor cefalopode, al unor mamifere sau păsări, ca și ghearele unor răpitoare din rân- dul păsărilor sau mamiferelor pot fi bisturie sau clești demni de invidiat. Să ne gândim doar la forfecuțe (Loxia), păsări din pădurile de coni- fere, al căror cioc încârligat este un excepțional clește și bisturiu. Pasărea merită să fie admirată pentru felul elegant cum, în 2 - 3 minute, izbu- tește să desămânțeze un con de brad. Pentru a ajunge la semințele care se află sub solzii tari, păsările se folosesc într-un mod ingenios de ciocul lor încrucișat. Conul este depus pe o ramură și, cu vârful părții superioare a ciocului, solzii lăți sunt rupți de la mijloc. Apoi pasărea bagă dedesubt ciocul întredeschis, îl rotește la- teral și ridică ușor căpăcelul în sus, pentru a putea culege sămânța cu ajutorul limbii. Miș- cările ei seamănă puțin - observa Ion Simionescu - cu ale chirurgului care scoate un glonț dintr-o plagă. Până acum 60 - 70 de ani, „instrumentul" obișnuit pentru luarea sângelui îl constituiau lipitorile (Hirudo), pe care le foloseau deopotrivă și chirurgii, și frizerii, aplicându-le de obicei pe ceafă sau pe alte locuri congestio- 598 www.dacoromanica.ro nate. Ele au fost înlocuite cu ventuzele scarifi- cate. Un mic aparat este aplicat pe piele și, la o apăsare, câteva cuțitașe fac câte o incizie pe pie- le, în locul scarificat se aplică o ventuză obișnu- ită, din sticlă, care scoate sânge cât se consideră necesar. Incontestabil, „modelul" este superior scarificatorului făcut de om. Maxilele lipitorii nu numai că taie mai puțin dureros pielea, dar odată ce animalul s-a săturat și se desprinde, sângele continuă să șiroiască datorită faptului că saliva lipitorii posedă proprietăți anticoagu- lante. Și seringile au în natură un model tehnic, de o mai mare finețe. Chelicerele păianjenilor, dinții canaliculați ai șerpilor veninoși, acul albi- nelor sau viespilor sunt tot atâtea tipuri de pompe menite să introducă, cu ajutorul unui ac, venin în trupul victimei sau atacatorului. Bio- niștii au dovedit însă că seringile noastre sunt inferioare perișorilor de urzică {Urtica dioica), cele mai fine seringi pe care le-a creat natura. Știm că perișorul acesteia, înțepând epiderma, inoculează ca printr-o seringă acidul formic și alte substanțe urticante. „Dacă, servindu-ne de oțelul cel mai dur - scrie Igor Guberman - am confecționa o seringă având aceleași dimensiuni ca perii urzicători, ea nu ar avea nici un fel de rigiditate și ar fi incapabilă să străbată pielea. Mai mult încă, perișorul urzicător este prevăzut cu margini ascuțite, având rolul de bisturiu. După cum se vede, comparația este cu totul în avantajul urzicii. Mașinile de calcul în ultimii treizeci de ani, mașinile electro- nice au devenit un instrument nelipsit în toate activitățile omenești, care, datorită exploziei informaționale - de cunoștințe și date - cer ope- rații din ce în ce mai complicate, efectuate într-un timp din ce în ce mai scurt. S-au realizat zeci și zeci de tipuri de calcu- latoare. Ele alcătuiesc adevărate familii grupate în „generații" apărute din șase în șase ani, fie- care generație prezentând în medie o creștere a vitezei de 10 ori, a memoriei de 20 de ori față de precedenta. întâlnim calculatoare miniaturizate, nu mai mari ca o brichetă, altele, adevărați giganți, ocupând săli întregi. Indiferent de forma și destinația lor, mașinile electronice sunt construite după modelul structurii și funcționării creierului omenesc, de aceea ele poartă numele de creier electronic. Ca și la o ființă vie, la calculator există dis- pozitive menite să-l pună în legătură cu exteri- orul, așa-numitele dispozitive periferice, unele de intrare, prin care informația pătrunde în cal- culator, și altele de ieșire, prin care rezultatul prelucrării este obținui sub o formă simbolică. Gândirea omului este independentă și perso- nală. „Gândirea" mașinii este comandată și diri- jată de om, deci automată, și se realizează pe baza unui program. Există diferite limbaje de programare care poartă numele de „Fortran", „Cobol", „P.L.l". etc. Limbajul calculatoarelor este un limbaj algoritmic, bazat pe analiza numerică. Mașinile sunt înzestrate și cu așa-zisa memorie, reprezentată printr-un dispozitiv de înregistrare, păstrare și extragere - la nevoie - a informațiilor. Unitatea de măsură a in- formațiilor poartă numele de bit. Ea a fost sta- bilită de Shannon în 1948. Cuvântul vine de la „binary digit", adică semn cu valoare binară. Sistemul binar a început să fie cunoscut de tot mai multă lume, odată cu întronarea lui în pro- gramul școlar, cu popularizarea obiectului informaticii și cu folosirea lui la mașinile de calcul. în acest sistem există numai două cifre distincte: 0 și 1. Numerele de la 1 la 10 se scriu astfel: 1,10,100,101,110,111,1001, 1010. Pentru a înțelege mai bine sensul unității de informație, să luăm un exemplu: o monedă aruncată în sus cade cu probabilități egale cu una din fețe în sus: ori marca, ori stema. Acest eveniment, exprimând două alternative cu probabilitățile egale, poartă un bit de informație. Deci bitul corespunde cu operația de alegere din două posibilități, pe care le notăm cu 0 și 1. Așa după cum purtătorul informației biolo- gice este influxul nervos, la mașinile electronice purtătorul semnalului este curentul electric. El circulă în mașină sub formă de impulsuri a căror durată este foarte mică (de ordinul unei mi- 599 www.dacoromanica.ro liardimi de secundă). Astfel se obține o viteză mare de funcționare a mașinii electronice. Aceasta este capabilă să rezolve milioane de operații aritmetice într-o secundă, cu numere formate din 10 - 15 cifre. în câteva minute de lucru, mașina poate efectua mai multe calcule decât un statistician în toată viața sa. Să nu uităm că ea e capabilă să execute nu numai operații matematice cu un volum și o gamă uri- așă, dar și operații logice, cum ar fi dezlegarea problemelor de șah, fixarea diagnosticului me- dical, luarea deciziilor, revizuirea brevetelor, corectarea automată de pe pământ a traiectoriei sateliților cosmici etc. Cu toate progresele uluitoare înfăptuite de mașinile electronice, cu toate îmbunătățirile impresionante ale performanțelor prevăzute până la sfârșitul secolului al XX-lea (calcularea a 6 200 milioane de instrucțiuni pe secundă), deși sunt superioare creierului, prin capacitate și viteza de lucru, ele rămân totuși în urma mod- elului biologic care este neuronul, piatra de te- melie a sistemului nervos. Prin ce anume neuronul e superior încă celei mai perfecționate mașini cibernetice? Să ne reamintim câteva cunoștințe ele- mentare de anatomie. Neuronul - celula ner- voasă - este alcătuit dintr-un corp celular și mai multe ramificații, numite dendrite; acestea din urmă servesc ca intrări prin care pătrund în cor- pul celulei impulsurile de excitație. Ca ieșire, servește axonul sau cilindrul-ax. Care sunt dimensiunile neuronului? Corpul lui are dimen- siuni mai mici de 0,1 mm; lungimea dendritelor variază de la fracțiuni de milimetru la zeci de centimetri, iar diametrul lor reprezintă circa o sutime de milimetru. Numărul ramificațiilor poate fi de câteva zeci sau chiar de câteva sute. Axonii au lungimi de la fracțiuni de milimetru până la 1,5 m. Creierul omenesc cuprinde circa 10-15 miliarde de neutroni. în transmiterea excitației prin fibrele ner- voase un rol de seamă îl joacă sinapsele, adică locurile de trecere a excitației de la o celulă la alta. Sinapsele transmit excitația de la termi- nația axonului unui neuron spre dendritele și corpul celular al unui alt neuron. Un neuron mijlociu din creierul uman are între 1000 și 10.000 de sinapse. Dacă fiecare sinapsă reacționează cu un singur răspuns da/nu la o întrebare elementară, așa cum se întâmplă în elementele conectate în computerele electro- nice, numărul de răspunsuri da/nu sau biți pe care le-ar realiza creierul ar fi în jur de 1010, înmulțit cu 103 + 1013 sau zece miliarde de biți. Acesta este un număr inimaginabil de mare, care explică varietatea și imprevizibilitatea comportamentului, ca și unicitatea și originali- tatea ființei umane. „în ultimii ani, scrie savantul american Cari Sagan în cunoscuta sa carte Dragonii din Eden (ipoteze despre evoluția inteligenței), apărută în 1982, s-a demonstrat că există microcircuite electrice în creier. în aceste microcircuite, neu- ronii care le alcătuiesc sunt capabili de un șir mult mai lung de răspunsuri decât simplele da și nu din circuitele electronice ale computerelor. Microcircuitele sunt foarte mici (1/10.000 dintr-un milimetru), însă capabile să realizeze un proces informațional foarte rapid. Existența unor astfel de microcircuite ne sugerează că inteligența umană este o consecință indis- cutabilă atât a volumului creierului în raport cu corpul, cât și a abundenței de elemente de legă- tură specializate". Un prim avantaj al creierului față de o mașină electronică îl reprezintă, așadar, concen- trarea urîbr funcții extrem de complexe într-un volum extrem de mic, semn al unui înalt grad de evoluție biologică. Chiar și în anul 2000, cu toate progresele miniaturizării, dacă am vrea să realizăm cibernetic modelul fidel al creierului omenesc ar trebui să construim un creier artifi- cial cu dimensiunile unei camere. Un al doilea avantaj privește gradul superior de perfecțiune al proceselor fiziologice ale neuronului, față de procesele mecanice ale neuronului electronic. Se știe că acțiunea exercitată asupra corpu- lui neuronului este determinată de suma acțiu- nilor de la toate intrările și de semnalele care au acționat mai înainte. Declanșarea neuronului se produce dacă acțiunea depășește valoarea-prag. Atunci, la ieșirea neuronului apare un semnal standard. Interesant este faptul că, imediat după 600 www.dacoromanica.ro ce s-a produs acțiunea excitantă a impulsului, nivelul de prag al neuronului crește brusc la infinit. Aceasta înseamnă că nici un semnal nou venit nu poate forța neuronul să se declanșeze, în ce privește impulsul de inhibiție, el reprezin- tă semnalul de interdicție care face cu neputință declanșarea neuronului sub acțiunea impul- surilor primite de la alte intrări. Aceste meca- nisme, prin finețea și precizia lor, reduc la zero posibilitatea de eroare (performanță prevăzută în anul 2050 pentru calculatoarele electronice). Desigur, studierea procesului de transmitere a informației prin neuroni contribuie la per- fecționarea continuă a mașinilor electronice de calcul, la creșterea siguranței lor în funcționare. Dacă, de pildă, o mașină de calcul va trebui să execute pentru rezolvarea unei probleme peste 10 milioane de înmulțiri, deci 1010 acțiuni ele- mentare, posibilitatea erorii trebuie să fie mai mică de 1010 pentru a se obține un rezultat sigur. Or, până acum nu s-a asigurat o asemenea condiție, chiar cu ajutorul celor mai perfecțio- nate mijloace tehnice. Cum se poate construi o mașină sigură din piese, uneori, insuficient de sigure în funcționare? Soluția o sugerează mecanismul de transmitere a informației de către neuroni. Iată ce raționamente fac specialiștii: unele elemente ale mașinii pot emite două erori independente: pot să nu aplice impulsul atunci când el este cerut și pot să-l aplice atunci când el nu este necesar. Prin urmare, se simte nevoia unui dispozitiv care să restabilească mereu datele inițiale. Acest dispozitiv trebuie să se conecteze la un număr mare de circuite de intrare ale organelor comutatoare. O asemenea schemă nu este altceva decât reproducerea procesului de transmitere a informației de către neuroni. Am văzut că neuronul este excitat doar a- tunci când impulsurile sunt primite de la un anumit număr de sinapse. De aici, cibemeti- cienii au tras concluzia că, pentru înlăturarea oricărei posibilități de eroare, trebuie folosite minimum trei mașini care să lucreze paralel. Ele se asociază cu un amestecător, unde se stabilesc coincidențele a cel puțin două din cele trei rezultate din calcul, iar operațiile următoare se fac pe baza rezultatelor care au coincis. în acest mod se stabilește „cu majoritate de voturi" ce anume trebuie să fie considerat ca cert pentru funcționarea mai departe a mașinii și se pot con- strui mașini la care posibilitatea de eroare este foarte redusă. Studiindu-se procesul memoriei, petrecut în creierul uman, unele concluzii au fost transfe- rate și mașinilor electronice, menite să stocheze și să valorifice anumite informații. Informațiile care se memorează pe tambur, bandă magnetică sau disc magnetic se deplasează continuu printr-un circuit închis. Trecerea numerelor este fixată de un contor de impulsuri. Dacă trebuie să fie calculat un număr, în registru se introduce adresa locului de unde numărul trebuie să fie luat. Un dispozitiv special „urmărește" coincidența numărului în contor și în registrul de adresă. Numai când se stabilește această coincidență, numărul este lăsat să treacă prin canalele de ieșire. La înre- gistrare se arată, de asemenea, adresa locului unde trebuie să fie înregistrat numărul nou, iar numărul vechi „se uită" (se scoate din „memo- ria" mașinii). Un astfel de mod de circulare a memoriei în schema cu linie de întârziere are multe locuri comune cu acțiunea memoriei omului. „Dacă s-ar construi din neuroni artifi- ciali o rețea neuronică, aceasta ar da o memorie excepțională, care ar duce aproape de perfec- țiune mașinile electronice" scria, în 1968, bio- nistul maghiar R. Tarjan. Noile mașini electronice, începând cu cele din generația a treia, folosesc așa-numita me- morie analogică a creierului. Omul alege din memoria lui informația necesară, în asociație cu imaginile obiectelor reale. Pe analogia cu acest proces se bazează dispozitivele asociative de memorizare. în aceste dispozitive, căutarea datelor nu se face pur și simplu pe baza adresei, ci după indici de recunoaștere a informației însăși. La multe tipuri de calculatoare per- fecționate s-au introdus dispozitive asociative de memorizare, în care caracteristicile infor- mației se înregistrează pe cartele, pe elemente magnetice etc., realizându-se o mai mare apropiere de mecanismul biologic de memo- 601 www.dacoromanica.ro rizare. Au apărut mașini „inteligente" -percepi- fonul, astronul, neuristorul — care nu se mulțu- mesc să memoreze programele, ci și să „învețe", fără ajutorul omului, să înțeleagă anu- mite circumstanțe neobișnuite în care sunt puse și să acționeze adecvat, adică corespunzător acelei situații, alegând soluția cea mai potrivită. Operatorul învață inițial mașina să ajungă singură la concluziile necesare. La aceasta con- tribuie existența legăturii inverse. De la dispo- zitivele de reacție, semnele legăturii inverse sunt îndrumate către celulele de memorizare care au provocat conectarea lor. Aceste semnale ampli- fică „puterea" celulelor de memorizare, adică constituie un fel de „recompensă" pentru acea grupă care a pus în mișcare dispozitivele de reacție. în caz că greșește, este „pedepsită" prin scăderea eficienței celulelor. Pentru ca mașina să dobândească o anumită înțelegere a mediului înconjurător sunt necesare 10 - 20 de încercări. Printr-o continuă apropiere a mecanismelor cu autoinstruire și autoprogramare de modelul rețelelor neuronice și al sistemului lor de me- morizare s-au realizat mașini cibernetice de o mare subtilitate. Unele sunt folosite la recunoașterea aeriană și maritimă, la comanda automată a navelor spațiale, la transmiterea pe Pământ de către aparatura stațiilor cosmice a unor fotografii gata analizate și selecționate, la stabilirea prognozei meteorologice, altele sunt destinate să urmărească vorbirea și să imprime textul după voce. Deși creierul omenesc, forma cea mai înaltă de organizare a materiei vii, nu e încă pe deplin cunoscut, el constituie modelul biologic cel mai tulburător și fertil, punctul de pornire al revolu- ției tehnice modeme. G. PROGNOSTICA ȘI PROMISIUNILE BIONICII Barometrul cu anticipație Pe uscat, declanșarea neașteptată a unei fur- tuni nu ne primejduiește neapărat viața. Dacă suntem la munte, ne adăpostim sub o streașină de piatră, într-o crăpătură de stânci. La câmp, ne aciuăm sub un acoperiș. într-o localitate intrăm în prima clădire sau un gang ce ne apar în drum. Pe mare, însă, lucrurile se schimbă. Ne găsim la totala dispoziție a furtunii, a hulei marine. Să ne gândim la miile de ambarcații pescărești sur- prinse în larg de o furtună năpustită din senin. Uraganele, cicloanele marine se cumulează pe nesimțite și se declanșează în 10 - 15 minute, timp în care, practic, bărcile și vaporașele n-au timp să se pună la adăpost. Miile de victime ale mării se datoresc și faptului că barometrele noastre cu arc sau mercur ne previn asupra fur- tunii doar cu 10 - 15 minute înainte, în clipa când începe brusca scădere de presiune atmos- ferică. Nu-i de mirare, deci, că oamenii de știință se străduiesc să realizeze barometre cu prognoze timpurii, capabile să anunțe schimbarea vremii cu 10 — 20 de ore înainte, timp necesar luării măsurilor de protecție pe mare sau în regiunile bântuite frecvent de furtuni. Pentru bioniști și pentru constructorii aparatelor cibernetice care imită organismele vii, o adevărată surpriză a constituit-o meduza, transparenta umbreluță gelatinoasă, adeseori întâlnită la țărmul mării. Deși acest animal ma- rin se numără printre cele mai simple ca organi- zare, prezintă totuși uimitoarea proprietate de a „auzi" infrasunetele, inaccesibile omului; el poate semnala astfel oscilațiile infrasonore pe care le provoacă mișcarea valurilor în contact cu aerul atmosferic. Cum e alcătuit acest barometru „viu"? Meduza e înzestrată cu o ve- ziculă umplută cu lichid, în care plutesc pie- tricele (statoliți), sprijinite pe fire nervoase. Această veziculă este receptorul meduzei, organul cu care ea ascultă „vocea" furtunii. Oscilațiile valurilor apasă pietricelele, ce trans- mit impulsul respectiv nervilor. Când oscilațiile au depășit un anumit prag critic, așa-numitul prag al furtunii (frecvența de 12 Hz), meduza își ia măsuri de apărare, depărtându-se de țărm - unde ar putea fi aruncată și strivită de valuri - scufundându-se la adâncimile care nu cunosc agitația de la suprafața mării sau oceanului. 602 www.dacoromanica.ro Pornind de la studierea acestui organ „mete- orologic" al meduzei, bioniștii au construit un dispozitiv similar, format dintr-un cornet de captare a infrasunetelor cu oscilația menționată, un rezonator care transmite aceste oscilații spre un transformator, format dintr-un cristal piezo- electric; un amplificator și un înregistrator. Dis- pozitivul, cunoscut sub numele de „urechea meduzei" sau „barometrul-meduză", construit de Catedra de biofizică a Universității din Moscova permite să se prevadă o furtună cu 15 ore înainte de dezlănțuirea ei. Seismografe preventive Printre cele mai cumplite calamități care îl pot lovi pe om, distrugându-i în câteva momente agoniseala, punându-i în pericol viața, sinistrând regiuni de sute de kilometri pătrați (cum se întâmplă adesea în Chile, în Peru, în Japonia, în Podișul Anatoliei din Turcia, în unele insule din Pacific), se numără cutremurele și erupțiile vulcanice. Periodic, planeta noastră este răvășită de cutremure puternice, care se produc pe neaștep- tate. în fiecare an se înregistrează cel puțin 100 cu caracter catastrofal. Sate întregi se prăbușesc, oamenii pier și, dacă seismul are loc într-o zonă de coastă, apa completează ravagi- ile. Când pe fundul mării se declanșează un seism sau o erupție vulcanică, acestea pot da naștere unei unde solitare și uriașe, înaltă de câțiva metri, numită tsunami. Unda traversează apa cu viteza unui avion. Parcurgând distanțe enorme, ea mătură în calea ei orașele situate pe litoral și scufundă orice întâlnește. Seismologii și vulcanologii, savanții preocu- pați de aceste fenomene geologice, adevărate calamități pentru omenire, cunosc aproape totul despre cutremure și erupții vulcanice. Cărți, fotografii, filme stau mărturie acestei pre- ocupări. S-au pus la punct aparate din ce în ce mai perfecționate, care înregistrează toate mișcările scoarței, până și cele mai mici și înde- părtate, numite seismografe, și s-au stabilit scări ale intensităților cutremurelor (Richter și Mercalli). Cu toate acestea, până în prezent, nu dispunem de aparate speciale care să ne prevină din timp asupra cutremurelor și erupțiilor vul- canice. Așa-numite semne prevestitoare (mici cutremure anterioare, „fierberea" unui coș vul- canic etc.) nu sunt indicatori siguri. Din acest punct de vedere, animalele ne sunt superioare. Instinctul extrem de fin al unora dintre ele ne poate avertiza cu multe ore înainte despre declanșarea unui cutremur. Astfel, în Marea Japonie există unii pești „specializați" în acest sens. Ei dau vădite semne de agitație, nu numai în mediul lor natural, ci și când sunt puși în acvarii sau borcane cu apă. De aceea, somnul electric (Parasilurus), peștele seismograf capa- bil să simtă creșterile câmpului electric pămân- tesc ce însoțesc primele semne ale cutremurelor, este crescut în bazine speciale și vândut la un preț bun în regiunile seismice ale Japoniei, indi- cațiile sale fiind luate în considerare de lo- calnici. Chiar și erupțiile vulcanice pot fi prevestite de animale. Studiind zonele seismice ale lumii, naturaliștii au constatat că păunii, fazanii și șer- pii sunt cei mai sensibili în această privință. Cu aproape două săptămâni înainte de erupția vul- canului din Martinica, șerpii au început să pă- răsească povârnișurile vulcanului. De asemenea, există insecte apreciate de localnici ca remarcabile seismografe. Printre acestea se numără lăcustele. Sistemul nervos al acestora reprezintă un prodigios aparat de înre- gistrare a vibrațiilor, care reacționează la infime variații de amplitudine, de ordinul unui atom de hidrogen. La cele mai mici mișcări ale scoarței, ele dau semne de neliniște. Plinius povestește că singurele oracole care au vestit sfârșitul orașului Pompei au fost lăcustele, care cu mai multe zile înainte de erupția Vezuviului au părăsit zona primejduită. Până în prezent, nu se cunoaște originea acestei sensibilități și organele în care ea se localizează. Se presupunea, până acum câțiva ani, că aceste animale au capacitatea de a per- cepe zgomote produse în epicentrul cu- tremurului, pe care urechea omenească nu le distinge. Infrasunetele, radiațiile calorice sau o 603 www.dacoromanica.ro anumită concentrație a emanațiilor vulcanice avertizează într-un fel sau altul anumiți centri sensomotori. în 1978, s-a emis o nouă teorie, care a fost în linii largi verificată și prin datele culese înaintea și în timpul catastrofalului cutremur ce a zguduit țara noastră în seara zilei de 4 martie 1977. în atmosferă apar aerosoli încărcați pozi- tiv, care sunt răspunzători de comportamentul de alertă a animalelor. Aerosolii determină în corpul acestora o mărime a secreției de seroto- nină, un hormon cu rol excitant, prezent în intestinul subțire, în creier, în epifiză, în plache- tele sangvine etc. Probabil că animalele (ca și unii oameni mai sensibili) dispun de receptori pentru încărcăturile electrice ale particulelor ionizate din atmosferă, inclusiv cele emise de scoarța terestră în timpul cutremurelor. Descoperirea și studierea mai amănunțită a acestor seismoreceptori va permite, ca și în cazul meduzei-barometru, confecționarea unor dispozitive de alarmă, capabile să anunțe, măcar cu câteva ceasuri înainte, declanșarea acestor calamități, care, la ora actuală, nu pot fi combă- tute decât prin evacuarea cât mai rapidă a popu- lației din regiunea amenințată. Descoperitorii apei Mărunta faună psamofilă prezentă în nisipul umed și mișcător al plajelor are un mod de viață încă puțin cunoscut de oamenii de știință, deși inventarul ei a fost încheiat încă de la începutul veacului trecut. Cel mai tipic locatar al acestui mediu neprielnic de viață este puricele de mare (Talitrus saltator), un răcușor din neamul Amfipodelor. El își duce viața printre cochiliile goale de scoici și melci, sub resturile de alge și sub cadavrele de animale aruncate de valuri la țărm. Puricii de mare ies la suprafață pentru a se hrăni cu resturile de substanță organică moartă - și apoi se refugiază în nisip. Aici, ei se mișcă cu ușurință, împingând granulele de nisip din curentul apei, cu ajutorul cozii și picioarelor. Talitrus saltator prezintă o curiozitate căreia oamenii de știința nu i-au putut dă încă o expli- cație. Se știe că puricele de mare poate trăi într-o atmosferă umedă câteva ore, iar în una complet uscată circa 30 - 40 de minute, ceea ce a permis cercetătorilor scoaterea pentru un timp a răcușorului din mediul său de viață. Dus la 2 - 300 m de țărm, el se orienta fără greș spre direcția apei mării. Câțiva cercetători străini, iar la noi Eugen Pora au căutat să dea o explicație acestui fenomen de orientare numit thalasotaxie. S-a presupus că briza mării ar fi factorul de ori- entare al răcușorului. Dar el se orienta tot așa de bine și noaptea, când briza bătea dinspre uscat spre mare. S-a mai crezut că spargerea valurilor și sunetele sau infrasunetele ce le produc aces- tea ar fi o sursă de orientare. Duși la circa 300 m de țărm și supuși unor surse sonore care imi- tau perfect zgomotele mării, dar care veneau din alt sens, acești uimitori purici nu s-au lăsat păcăliți, dirijându-se cu exactitate în direcția plajei. Recentele experiențe efectuate cu albinele de Karl von Frisch și de o serie de cercetători americani în legătură cu orientarea păsărilor în migrație au sugerat unor cercetători elvețieni și francezi (J. Pain, Remy Chauvin) ideea că și puricii de apă s-ar orienta după un- ghiul format de razele de soare căzute pe plajă. Dar și această teză, ca și încercarea unor geneticieni de a considera că îndreptarea spre apă este un caracter ereditar, imprimat de codul genetic al individului, au fost infirmate prin câteva experiențe simple. Mecanismul care reglează thalasotaxia nu este încă cunoscut. Pentru bioniști, descoperirea acestui mecanism de percepere al direcției sur- sei de apă ar putea fi o fertilă sursă de inspirație pentru construirea unor detectoare pe care geologii le-ar putea folosi în prospectarea unor izvoare de apă în pustiuri și pe munții cu rețea hidrografică foarte săracă. 604 www.dacoromanica.ro H. BIOENERGETICA ÎN ATENȚIA BIONICII Fotosinteza și modelele ei tehnice Botanistul rus K.A. Timiriazev a studiat activitatea plantelor verzi și a pus în evidență rolul cosmic al fotosintezei - unicul fenomen prin care se fixează energia solară pe planeta noastră. Laboratorul plantei este frunza, fotodinamul acesteia este cloroplastul, iar substanța miracu- loasă - bucătăria lumii vegetale - este clorofila, un pigment compus, de culoare verde, a cărui principală proprietate este de a reține anumite radiații luminoase (roșii și albastre), deci ab- sorbția energiei luminoase și fixarea cu ajutorul acesteia a unor elemente din apă și din aer, în urma căreia iau naștere o infinitate de compuși organici. Se știe că fotosinteza se desfășoară în două etape: faza de lumină, în care clorofila captează particule ale radiațiilor luminoase (cuante și fotoni) și are loc fotosinteza apei, și faza de întuneric sau fotochimică, în care se produce integrarea CO2 absorbit din aer în sub- stanțe deja existente în cloroplaste și sinteza noilor compuși organici (glucide, lipide, pro- teine). Desigur, ar fi un imens câștig pentru omenire dacă am reuși să realizăm fabricarea artificială a alimentelor, reproducând mecanis- mele și operațiile fotosintezei. O primă victorie a fost realizată în 1960, când R.B. Woodard a obținut în laborator sinteza clorofilei. în 1979, prof. Allen J. Bard, de la Universitatea din Texas, a reconstituit parțial, în condiții de labo- rator, pe cale nebiologică, fotosinteza, sinte- tizând aminoacizi, componenți esențiali ai materiei vii. El a pornit de la trei elemente con- stitutive ale atmosferei primare: apa, amoniacul și metanul; soluția respectivă a fost tratată cu oxizi de titan, care conțineau și o cantitate foarte mică de platină, și apoi expusă acțiunii razelor solare. însă de aici până la obținerea zahărului, a amidonului și grăsimilor în industrie pe cale sintetică mai este încă o cale lungă. în deceniul trecut, cercetătorii japonezi Henicki Honda și A. Fujishima au imaginat un model experimental pentru fotosinteza artifi- cială, ceea ce le-a permis să realizeze fotoliza apei, reproducând procesele electrochimice efectuate de clorofila plantelor. Experiențele a fost duse mai departe după 1980, în S.U.A. de Gabor Somorjai, din California, și John Bockriss de la Universitatea din Texas, și în Franța de Jean-Marie Lehn. Fotoliza, adică descompunerea moleculelor de apă cu ajutorul luminii solare, eliberează hidrogenul, excelent combustibil, nepoluant șt cu o înaltă putere energetică, care, produs pe scară industrială și apoi stocat, poate înlocui cu succes cărbunele și petrolul, fiind, în opoziție cu combustibilii clasici, o sursă practic inepui- zabilă de energie. Deocamdată, randamentul și productivitatea procedeelor propuse sunt prea scăzute față de fotoliza naturală enzimatică, realizată de plante, însă pentru anii 2020 - 2050 se prevede intrarea în funcțiune a unor mari fabrici de hidrogen, bazate pe fotoliză, care vor asigura cel puțin 30% din necesarul energetic al omenirii. Bioluminiscența și perspectivele ei La ora actuală, bioluminiscența, lumina rece produsă de unele organisme animale și vegetale, este destul de bine cunoscută O etapă decisivă în studiul acestor fenomene a fost deschisă în 1961 de biochimiștii ameri- cani William D. Mc. Elory și dr. Howard H. Seliger, de la Universitatea J. Hopking din Bal- timore. Ei au descoperit compoziția chimică a luciferinei și au reușit s-o reproducă sintetic. Analiza luciferazei a prezentat mult mai mari dificultăți. Ea este o enzimă, deci o macro- moleculă de albumină, cu o formulă foarte complicată. Primele cercetări au relevat faptul că ea se compune din circa 1000 de unități de acid aminat. Până la ora actuală, biochimiștii n-au reușit s-o sintetizeze. Reacțiile de bază ale formării bioluminiscenței sunt simple. încărcată cu molecule de energie A.T.P., luciferaza este în 605 www.dacoromanica.ro măsură, în calitate de catalizator, să smulgă moleculei de luciferină doi atomi de hidrogen și să-i înlocuiască printr-un atom de oxigen. Această operație se numește în chimie deshidro- genare. în timpul acestei reacții, se produce iradierea luminoasă. Biochimiștii americani au putut proba un fapt uluitor: numărul de fotoni reflectați este exact același cu numărul de mo- lecule de luciferină oxidate. Aceasta corespunde unui randament de 100%. Epocala descoperire a efectului fotoelectric, pentru care Albert Einstein a primit în 1921 Premiul Nobel, a deschis bioluminiscenței noi perspective. El a dovedit că o lumină care lovește un conductor dă naștere unui curent electric slab, dar care poate fi amplificat. Una din consecințele acestei descoperiri a fost punerea la punct a unui fotomultiplicator, aparat ce permite să se înregistreze cea mai slabă luminiscență. S-a descoperit astfel că emisiunile luminoase foarte slabe sunt o proprietate a tuturor țesuturilor vii. Fenomenul acesta a fost observat la celulele musculare ale ficatului, ale creierului și ale pielii, precum și la celulele din rădăcinile, din semințele și din frunzele tuturor soiurilor de plante. înainte chiar de inventarea fotomultiplica- torului, și anume în anul 1920, biologul rus Gurvitz a demonstrat, prin experiențe simple, că materia vie emite lumină. Pentru aceasta, el s-a folosit de sămânța de ceapă, o drojdie de bere, de sânge și de fragmente de tumori, care cuprind celule cu mare capacitate de diviziune. Gurvitz a emis o ipoteză îndrăzneață pentru acea vreme: „Fluxul luminos - spunea el - purtător de informații, este semnalul care declanșează diviziunea celulelor vecine și care determină chiar (poate) programul codificat al viitorului apropiat1'. în deceniul șase, s-au mai emis două ipoteze în legătură cu bioluminiscența. Etologii, printre care cităm pe W. Beebe și E. Buck, au de- monstrat că la câteva specii animale (licurici, elateride tropicale, pești abisali), biolumi- niscența servește ca semnal de recunoaștere între indivizii aceleiași specii, mai ales în perioada reproducerii. Unele din aceste mesaje au fost decodate. Pe de altă parte, biochimiștii au emis ipoteza că pentru cele mai multe ființe vii, microscopice și macroscopice, animale și vegetale, lumina reprezintă un excedent de energie de care s-ar elibera moleculele celulelor de fiecare dată când metabolismul le furnizează mai multă energie decât este necesar. Emisiunea luminoasă ar fi o supapă de siguranță, ea reglând energetic și reprezentând, prin eliberarea surplusurilor, o funcțiune indispensabilă pentru echilibrul și prosperitatea celulelor din organism. După ipoteza lui Kurt Kalle, emisă în 1970, globurile misterioase care vin din adâncurile mărilor și se „sparg" la suprafața apei, îm- prăștiind pe zeci și sute de metri ciudate radiații (celebrele focuri „luciferice" ale lui Columb), sunt formate din uriașe aglomerări de proto- zoare marine, provocate de undele seismice care se propagă vertical. Se pare că această activitate luminoasă (ca și aceea a noctilucelor de la suprafața mărilor) este provocată de starea de agitație a mării, ce electrizează, prin presiunea valurilor și frecarea apei, microorganismele aflate în zona de perturbație. Deocamdată aici se oprește nivelul cunoș- tințelor noastre despre bioluminiscența. în clipa când vom decoda semnalele luminoase vizibile sau vom descifra semnificațiile luminiscențelor celulare perceptibile doar cu fotomultiplica- torul, vom pătrunde mai adânc în tainele naturii, vom găsi o cale de comunicare organică mai directă cu restul lumii vii, vom face să progre- seze medicina. Se știe, de pildă, că luminiscență sângelui se modifică după subiecți, sub influ- ența unor factori diferiți și în special a unor ma- ladii tipice. Bionica găsește în studiul bioluminiscenței o sursă încă foarte puțin explorată pentru realizarea, în epoca noastră, de criză energetică, a unor excelente mecanisme de iluminare care consumă o energie minimă și dau un randament de aproape 100%. Am putea adăuga, de aseme- nea, și perspectivele inaugurării unei tehnici de comunicații miniaturizate la maximum, după modelul scintilațiilor celulare. în această direc- 606 www.dacoromanica.ro ție, s-au înregistrat câteva succese. Astfel, în 1969, Mc. Elroy a reușit să producă lumină gal- ben-verzuie, asemănătoare cu cea produsă de licuriciul american Photinus pyralis, prin pune- rea în contact a luciferinei, luciferazei, A.T.P.- lui, ionului de magneziu și oxigenului. în anii următori, el a proiectat și o lampă cu lumină rece, aflată încă în stadiu experimental. Bioelectricitatea, un capitol pasionant al viitorului Azi, e un lucru cunoscut că toate verte- bratele produc și emit curenți de slabă frec- vență, ca urmare a activității nervoase, că fără acești biocurenți nu s-ar mai putea face cardio- grame și encefalograme, n-ar putea fi înțeles in- fluxul nervos, n-ar exista o bază științifică pen- tru explicarea unor fenomene care nu de mult intrau în domeniul ocultismului și spiritismului (telepatie, mișcarea obiectelor prin comandă digitală, hipnoza, simpatia și antipatia, efectul Kirilian, coroana luminoasă din jurul capului unor oameni, așa-numita aură care impre- sionează plăcile sensibile etc.). Există însă un grup de animale la care fenomenele electrice se manifestă spectaculos; ele sunt adevărate „butelii de Leyda" generatoare de electricitate, iar „fulgerele" electrice lansate pot ucide ființele mărunte și vătăma omul. E vorba de peștii electrici. în prezent, se cunosc peste 100 de specii capabile să producă electricitate, cu o diferență de potențial destul de mare. Peștele- torpilă (Torpedo marmorată), din Marea Medi- terană, dezvoltă un potențial electric de 70 - 80 de volți, iar țiparul electric (Electrophorus elec- tricus), din fluviul Amazon, poate să producă o descărcare electrică până la 500 de volți, ca- pabilă să trântească un cal și să producă grave suferințe unui om. Sistemul muscular al acestor pești este înzestrat cu organe electrogene for- mate din 400.000 - 1.000.000 „pile", alcătuite din celule încărcate cu electricitate. De altminteri, acești pești erau cunoscuți din Antichitate. Grecii și romanii au descris cu lux de amănunte peștele-torpilă, a cărui formă seamănă cu un contrabas prevăzut cu o coadă. Platon, Cicero, Aristotel amintesc de acest pește în opera lor. Galenus, celebrul medic roman, îl recomandă chiar în tratamentul gutei și reuma- tismului, iar medicii musulmani din Evul Mediu pentru vindecarea epilepsiei. Un peștișor din apele Nilului, Mormyrus, ale cărui fălci se alungesc, formând un fel de trompă, a fost divinizat de egipteni, și pe drept cuvânt. Se ori- entează cu atâta precizie în mâl încât, practic, nu poate fi prins în plasă. în plus, el capturează, cu o rară măiestrie, larvele ascunse în nămol. Primul savant care a încercat de propria lui piele tăria „bateriei electrice" a peștilor a fost geograful și naturalistul german Alexander von Humboldt, în cursul călătoriei sale din anul 1800, în pampasul argentinian, când, punând piciorul pe un tipar electric, scos la țărmul unei apei, a simțit cumplit efectele eletroșocului. Pentru peștii înzestrați cu organe electrice, „comunicarea" electrică, purtătoare de infor- mații foarte exacte, este cea mai tipică mani- festare de comportament. Profesorul Franz Peter Mohres, de la Universitatea din Tiibingen semnala trei tipuri de comunicare prin impulsuri electrice: a) Informare colectivă. Frecventă la peștii care trăiesc în bancuri, ea constă în impulsuri electrice menite să coordoneze manevrele gru- pului. Zeci și sute de pești simultan, ca la o comandă, își schimbă direcția de mișcare. Se pare ca indivizii „dominanți", așa-zișii „lideri" ai grupului, emit semnale electrice, care, găsind în apa marină un bun conductor electric, ajung la organele electroreceptoare ale semenilor, reglate, probabil, ca la un anumit grad de intensitate sau frecvență a impulsului să declanșeze o anumită amplitudine și direcție a mișcării. b) Apel sexual. La masculii singuratici se constată, în perioada acuplării, o modificare a intensității descărcării electrice și o anumită modulație a undei de transmisie. Acest semnal electric atrage femelele singuratice, aflate în raza de acțiune a electrolocatorului. c) Delimitarea teritoriului. Se poate vorbi de un perimetru delimitat cu ajutorul impulsurilor 607 www.dacoromanica.ro electrice de o intensitate specifică. Acest sistem de comunicare este absolut necesar, ținând seama că peștii electrici vânează noaptea, în medii mâloase cu vizibilitate nulă, putându-și deregla reciproc electrolocatoarele dacă s-ar apropia prea mult unii de alții. In cazul că s-a produs o încălcare a teritoriului, putem asista la conflicte originale. Dacă un individ din aceeași specie pătrunde într-un district ocupat, începe să emită descărcări electrice în teritoriul străin. Proprietarul, recepționând impulsurile, iese în întâmpinarea invadatorului. Se încinge o bătălie crâncenă cu „salve" de descărcări electrice, care niciodată nu sunt mortale (nu depășesc 2 -30 de volți). De cele mai multe ori, electroșocurile de „amenințare" ale proprietarului descurajează pe intrus. Observații recente au scos în evidență câte- va lucruri senzaționale în legătură cu peștii elec- trici. Astfel, peștele Astroscopus, din mările calde, are un fel de dispozitiv pentru procurarea hranei, bazat pe utilizarea energiei electrice. Gura și ochii acestui pește se găsesc pe spinare. Dacă în câmpul său vizual apare un peștișor, răpitorul se pregătește pentru „atac". In momen- tul când-peștișorul se găsește la nivelul ochilor, organele electrice primesc semnal și în direcția peștișorului pornește o descărcare electrică. Amețit, acesta cade direct în gura răpitorului. După „modelul" acestui pește s-a proiectat un gen de năvod electric, care, la perceperea unui banc de pești, pune automat în funcțiune ele- mentele electrogene, ce creează un câmp elec- tric suficient de puternic pentru a ameți peștii și a-i face să cadă în plasă. Bioniștii au stabilit că masele de apă ale mărilor și oceanelor reprezintă un excelent con- ductor saturat de electricitate, un fel de câmp electromagnetic, ușor de explorat cu mijloace adecvate. Dar care sunt aceste mijloace adec- vate? Oamenii n-au reușit să realizeze un radar subacvatic, deoarece încă nu cunosc prea bine ce formă și frecvență au impulsurile electrice adaptate optimal proprietăților fizice ale apei. Peștii electrici au realizat acest electrodetector subacvatic. Paralel cu „fulgerele" electrice de înaltă tensiune, cu care se apără sau își ucid prada, ei emit și descărcări slabe și inofensive. Țiparii uriași din America de Sud, despre care am vorbit, sunt orbi. Aceasta nu-i împiedică să fie vânători desăvârșiți. Explicația este simplă: toate organele electrice secundare ale acestei specii de pești sunt aparate de detectare elec- trică foarte precise. Știuca de Nil (Gymnarchus niloticus), lungă de 1,5 m, rudă a micului Mormyrus, se mișcă cu ușurință și prin salturi îndărăt. Nu are nevoie să-și vadă drumul. Frecvente și slabe descărcări electrice (până la 400 pe secundă) revin sub formă de ecou la dispozitivul receptor pe care îl poartă pe cap, dându-i informații precise asupra drumului. în clipa când vom reuși să dezlegăm toate tainele acestui „radar" acvatic, pe bază de unde electromagnetice, vom putea realiza un dispo- zitiv care ne va permite să elaborăm o hartă cu variații de conductibilitate electrică. Acest lucru ar deschide nelimitate posibilități pentru pros- pectarea mineralelor, verificarea pieselor tur- nate, studierea funcționării cuptoarelor de topi- torie. Alături de aparatele cu raze X sau ultra- sunete, ce permit sondaje „fără efracțiune" (deci fără să stricăm structura obiectelor studiate), aparatele bazate pe defecțiunea electromag- netică vor putea înscrie o pagină nouă în istoria tehnicii. Energia biotermică și ce poate sugera ea tehnicii în sudul și vestul Australiei trăiește o pasăre numită găină ocelată, iar de localnici „tallegal- la“ (Leipoa ocellata), din familia Megapodidelor, ușor de recunoscut după co- loritul posomorât și picioarele scurmătoare mari, vânjoase, prevăzute cu gheare lungi, drepte și puternice. Leipoa nu-și clocește ouăle; pentru eclozarea lor folosește căldura solului, provenită din iradierea solară sau din fermen- tarea substanțelor vegetale în putrefacție din care își confecționează cuiburile mari, sub forma unor movile înalte de 2 - 3 m, cu 608 www.dacoromanica.ro diametrul de 3 -4 m. Movilele joacă rolul unor incubatoare. Masculii sunt neîntrecuți „caloriferiști", pre- ocupați zi de zi de menținerea unei temperaturi constante în termostat. în sezonul umed, pentru ca temperatura din cuib să nu treacă de 39°C, deschide movila, dis-de-dimineață, lăsând-o să se răcorească. Spre prânz, adaugă pământ, care are rol de ecran termic. Uscăciunea de toamnă oprește fermentația substanțelor vegetale; pasărea Iasă atunci movila deschisă toată ziua, ca razele soarelui să pătrundă la ouă, iar noaptea o închide, să evite răcirea. Timp de șapte luni, bărbătușul muncește astfel de zor, pentru a menține temperatura constantă. „Termometrul" său fără greș este limba și cerul gurii. El apreci- ază temperatura luând în cioc o „probă" de pământ. în 1959, zoologul australian H.J. Frith, pentru a obține date suplimentare asupra vieții acestui uimitor „caloriferist", a introdus în interiorul movilei-cuib trei cuptoare electrice alimentate de un grup Diesel, așezat cam la 100 de metri distanță, aprinzându-le și stingându-le la intervale neregulate. Magapodele, foarte excitate de faptul că nu-și puteau explica de ce temperatura trece mereu de la rece la cald, au luat cele mai exacte și necesare măsuri pentru a menține temperatura de 33 °C în camera incuba- torului. I-a fost cu neputință savantului austra- lian să schimbe, cu cele 3 cuptoare electrice, condițiile calorifice ale movilelor mai repede decât le corecta pasărea. Din două în două mi- nute, pasărea „termometru" ciugulea eșantioane de pământ și, „gustându-le“ temperatura cu aju- torul limbii, lua cele mai potrivite decizii. După modelul acestei remarcabile păsări, în 1971 bioniștii australieni au realizat robotul „Taga", un fel de „termoregulator" cibernetic, folosit în unele operații de calorimetrie industri- ală sau la termoreglarea fermentațiilor naturale. Instalațiile de aer condiționat reprezintă o izbândă târzie a tehnicii, pusă în slujba confor- tului nostru. Cu milioane de ani în urmă, în lumea animală se aplicau însă ingenioase sis- teme de aerisire și climatizare, atingând în unele cazuri un grad de ingeniozitate și perfecționare care ar putea stârni invidia oricărui inginer. Karl von Frisch, laureat al Premiului Nobel pentru remarcabilele sale cercetări privind comportamentul albinelor, nota în vestita sa lucrare „Aus dem Leben den Binnen" (Berlin, 1959): „Ni se pare uimitor că în incubatorul stupului de albine domnește o temperatură con- stantă de 35°C. Degajarea căldurii se produce datorită faptului că albinele lucrătoare se adună cu miile în jurul fagurilor. Când vremea este rece, ele formează un «ghem» deasupra celulelor căpăcite, acoperindu-le cu corpul lor ca o plapumă de puf. în zilele foarte călduroase, roiul se desface și zboară pentru a permite aburilor de apă evaporați prin faguri să li se con- denseze pe aripi în mici picături de apă. întoarse în stup, ele încep să bată repede din aripi aseme- nea unor mici ventilatoare vii, împrospătând și răcorind aerul și menținându-i temperatura con- stantă necesară dezvoltării larvelor". Deci se poate spune că, individual, albina este o ființă cu temperatură variabilă, dar că datorită acti- vității în comun, perfect organizată, aceste mici ființe constituie un mare organism colectiv homeoterm. Un alt sistem de climatizare, bazat pe folosirea energiei radiate a soarelui, îl întâlnim la fluturele de sidef (Argynnis), a cărui tempera- tură constantă a corpului este 32,5° - 35,5°C. în zilele însorite, fluturele menține această tempera- tură relativ constantă, independent de tempera- tura atmosferică. Principala suprafață termore- ceptoare o reprezintă aripile. O încălzire maxi- mă survine când aripile sunt complet deschise și orientate perpendicular pe razele solare. Cu cât unghiul de iradiere este mai mic, cu atât încălzirea este mai redusă. Deci termoreglarea la fluturi se realizează prin modificarea poziției aripilor. Atât timp cât temperatura corpului este sub 35°C, aripile stau imobile și deschise pentru a capta cât mai multe radiații. Când temperatu- ra optimă a corpului este restabilită, fluturele începe să-și agite aripile, până când găsește po- ziția potrivită captării cantității necesare de iradiere solară. Asemănări și mai izbitoare se pot stabili între încălzirea centrală realizată de om și sis- temul de climatizare folosit de termitele 609 www.dacoromanica.ro Macrotermes natalensis, studiate pe Coasta de Fildeș de savantul elvețian Martin Luscher, în anii 1959 - 1960. Aceste termite au nevoie pentru a trăi de un climat de seră, deci de o temperatură constantă de 30 C. Pentru a menține o temperatură con- stantă, cele 2 milioane de insecte ale unei colonii mijlocii nu se bazează pe căldura na- turală a tropicelor, care suferă fluctuații, ci pe propria lor căldură internă. Ele sunt - după expresia lui Luscher — adevărate „cuptoare ambulante". Acest sistem de climatizare individuală este izolat de variațiile de temperatură ale lumii înconjurătoare prin ziduri de 50 cm grosime, dure ca betonul. Totuși, cele 2 milioane de ființe din aceste fortărețe fără uși și ferestre au nevoie, pentru a trăi, de 1200 litri de aer proaspăt pe zi. Oare cum și-l procură? Luscher ne descrie un sistem de ventilație extrem de simplu și inge- nios. La exteriorul termitierei, înaltă de 3 - 5 m, se remarcă circa 12 coame îndreptându-se în sus. Acestea sunt conductele instalației de climatizare, străbătute de galerii de aerisire, cu ajutorul cărora aerul proaspăt coboară din vârf până în subsolurile locuinței. Aerul cald, viciat, care urcă și se acumulează în partea superioară a termitierei, pătrunde în galeriile de aerisire aflate în vârful construcției, unde se răcește și intră în contact cu aerul exterior prin intermedi- ul porilor microscopici ai zidăriei. Din acești „plămâni", aerul răcit și curățat de dioxidul de carbon coboară în vastele bolți care se întind de circa 1 m deasupra suprafeței solului. De acolo, aerul curat se împrăștie în toate sălile con- strucției tumulare. în sutele de conducte de aerisire ce străbat în lung și în lat ventilatoarele, echipe de termite „montatoare" se ocupă să închidă sau să des- chidă manșele de aer, în funcție de anotimp, de ora din zi, de gradul de încălzire a încăperilor, după proporția mai ridicată sau mai scăzută a oxigenului din aer. Lucru curios, animalele reglează ventilația astfel ca temperatura optimă pentru desfășurarea vieții să fie totdeauna obținută exact în mijlocul cuibului, adică în camera reginei. Oare cum sunt atât de rapid și exact informați „meseriașii" cuibului de clima- tul termic care domnește în această parte a con- strucției, pentru a ști dacă trebuie să reducă sau să intensifice ventilația? Distanțele ce separă pe „instalatori" de camera reginei sunt enorme. Nu există lanțuri de mesageri care să transmită ști- rile. Zoologii n-au descoperit încă o proprietate a sistemului nervos al termitelor care să justifice existența unui „suprasimț". S-au emis o serie de ipoteze, deocamdată fără acoperire. Unii cercetători presupun că instalatorii ar fi înzes- trați cu un sistem de previziune a temperaturii încorporate. Alții cred că regina ar emite fero- moni ce indică temperatura. Deși dispunem azi de instalații de climatizare perfecționate, înzes- trate cu termostate automate și cu o aparatură sensibilă de control a compoziției aerului, totuși descoperirea mecanismului termoreceptor al termitelor, informat de la distanță, ar putea per- mite bioniștilor ameliorarea sistemelor tehnice realizate până în prezent. Nici un sistem de aer condiționat controlat electronic nu menține într-o clădire o tempe- ratură atât de perfect constantă ca „încălzirea centrală" naturală a corpului mamiferelor cu sânge cald și a omului. Fără această reglare automată a temperaturii, organismul nostru ar fi incapabil să mențină continuu, fie că e vară sau iarnă, că ne găsim la Poli sau în Sahara, o tem- peratură constantă înjur de 37°. „încălzirea cen- trală" reglabilă este una din cuceririle cele mai fantastice în evoluția vertebratelor, afirmă bio- logul vest-german Vitus Droscher. Pentru încălzirea corpului sunt indispens- abili trei factori: combustibilul, efectorii și ter- mostatul. în privința determinării combustibilu- lui și efectorilor, biologia nu a avut probleme deosebite. Procesul arderii organice era bine lă- murit încă de la începutul secolului al XX-lea. Cele mai grele probleme le ridică biotermostat- ul. în linii mari, se știa că el se compune din unul sau mai multe termometre și dintr-un cen- tru de control care compară temperatura voită cu măsurile înregistrate și dă efectorilor, pentru fiecare deviație, ordinele corespunzătoare. Pomindu-se de la cercetări pe creierul rozătoarelor, s-a stabilit, după 1955, că acest ter- 610 www.dacoromanica.ro mostat autoreglabil s-ar găsi în hipotalamus, într-o zonă a encefalului, aflată în vecinătatea imediată a tuturor posturilor de comandă, care primesc de la el o serie de directive cum ar fi, de pildă, reglarea circulației sângelui în artere, principal factor în termostază. Până în 1960, existau mari dubii privind amplasarea termometrelor ce transmit in- formații termostatului. Incertitudinea se datora unei concepții eronate asupra naturii percepției senzoriale. Se consideră că termometrele nu pot fi decât celule senzoriale sensibile la temperatu- ră. Dar cum numai pielea noastră este sensibilă la frig sau la cald și nu interiorul corpului, s-a dedus că simțul termic se manifestă doar la su- prafața corpului. In consecință, s-a apreciat că postul de control din hipotalamus trebuie să se conformeze într-un fel sau altul la temperatura cutanată. Eroarea rezidă în ideea că noi suntem totdeauna în mod automat conștienți de stimulii percepuți de celulele senzoriale. Oare nu există, în interiorul corpului, simțuri termice care trans- mit rezultatele măsurătorilor direct la centrul de reglare termică, fără ca noi să luăm cunoștință? Elucidarea acestei probleme ar fi interesat enorm atât fiziologia, cât și neurocibernetica. Un răspuns clar a fost dat în 1960 de medicul german T.H. Benziger, directorul, în acea vreme, al Institutului de cercetări din Bethesda - S.U.A., al Marinei americane. Inchizându-se ca un cobai într-o cabină de metal izolant, supunându-se la o serie de teste anatomo-fizio- logice complicate, după sute de experiențe, ade- sea periculoase, medicul a descoperit în sfârșit locul unde e situat termometrul termostatului, căutat ani în șir. El se află la marginea centrului de control termic, tot în hipotalamus, aproape la mijlocul capului. Acolo termometrul este înfipt între îndoiturile a două artere ce furnizează sânge întregului creier. Termometrul anunță temperatura valului sangvin direct centrului de control, aflat în vecinătate. Dacă temperatura depășește cât de puțin normele, centrul de con- trol dă ordin căilor neuro-hormonale să expulzeze plusul de căldură fie prin vasodi- latația pielii, fie activând glandele sudoripare. Dacă temperatura sângelui este ușor sub nor- mal, uzinele de forță motrice ale corpului, în special cele ale celulelor musculare, sunt nutrite din rezerve și oxigenate mai puternic, pentru a produce mai multă căldură internă. Când reglajul termic nu mai funcționează, organismul moare fie de frig, fie de insolație. în 1964, Rudolf Thauer, aplicând pe traiec- tul gastric al unor câini anesteziați punguțe cu apă rece sau gheață, a obținut reacții organice motorii de restabilire a temperaturii normale (scuturături, frisoane), demonstrând că or- ganismul nu are doar un termometru intern. Această constatare a sugerat o mulțime de tehnici interesante care privesc atât medicina, cât și cibernetica. Cea mai importantă este aceea a răcirii corpului până la temperatura de 34,5 C, când centrul de control termic refuză serviciile. Pulsul scade la 40 de bătăi; durerea și toate sen- sibilitățile senzoriale dispar. în aceste condiții se realizează operații fără anestezie, fără durere, fără prea mari pierderi de sânge. Dacă scădem temperatura la 27°C, mișcările respiratorii încetează, pulsul devine abia perceptibil, funcți- ile organice scad cu 70 - 80%, omul intrând într-o stare de anabioză asemănătoare celei în care cad iama unele mamifere. A pune pe om într-o stare de hibernare artificială este una din ambițiile medicinii și biocibemeticii. Reducân- du-și la maximum funcțiile organice, omul con- sumă mai puțin și-și poate tripla sau cvadrupla media vârstei biologice (70 de ani). în acest fel, spun biocosmologii, cosmonauții pot face față mai bine zborurilor lungi de ani și zeci de ani, care necesită enorme rezerve de hrană și adesea consumarea întregii existențe terestre într-un container. Și maladiile își sistează sau își înceti- nesc la maximum evoluția într-un organism răcit. De aceea, în S.U.A., de pildă, oamenii foarte bogați, suferind de boli incurabile, cum e cancerul, se supun unui regim de hibernare pen- tru a supraviețui, sperând ca, după câțiva ani, descoperindu-se un remediu eficient, să fie re- animați și vindecați. Bioniștii americani și canadieni au constatat că blana urșilor albi nu este albă, firele sale fiind transparente ca sticla. în interiorul fiecărui fir, lumina se difractă, dând astfel impresia de alb. 611 www.dacoromanica.ro Descoperirea are o deosebită importanță prac- tică. în anul 1982, acest principiu a fost folosit pentru îmbunătățirea convertizoarelor termice solare, în felul acesta, lumina captată se trans- formă în căldură, chiar și atunci când tempe- ratura exterioară este scăzută. Naturaliștii au fost totdeauna izbiți de acui- tatea vizuală a bufnițelor. Aceste răpitoare prind, oricât ar fi noaptea de întunecoasă, cel puțin 10-15 șoareci sau păsărele. Cum reușesc oare să zărească pe întuneric și de la distanță prada pitită în copaci sau prin tufișuri? După unii savanți, bufnițele ar vedea... căldura emisă de corpul victimei lor. Așadar, ar fi cu putință ca ochii unor neamuri de bufnițe să perceapă radi- ațiile infraroșii, purtătoare de căldură. Se știe că un fascicul luminos trecut printr-o prismă se descompune în radiații de lungimi de undă și frecvențe diferite din care ochii noștri nu zăresc decât zonele colorate ale spectrului: violet, indi- go, albastru, verde, galben, portocaliu și roșu. Dar fasciculul luminos mai cuprinde și zone invizibile pentru ochiul nostru: razele ultravio- lete și infraroșii. Prezența lor nu poate fi descoperită decât cu ajutorul unor dispozitive (placa fotografică pentru razele ultraviolete, ter- mometre ultrasensibile pentru razele infraroșii). S-a stabilit că orice corp cald sau încălzit emite astfel de raze invizibile. Așadar, șoarecele sau pasărea emit raze infraroșii și răpitorul, înarmat cu un fel de „termometru" sensibil la razele cu acțiune calorică, ar trebui deci să fie în măsură să descopere și să determine exact poziția prăzii. Nu numai bufnițele, dar și calmarii (Loligo), rude cu sepiile și broaștele țestoase, sunt înzes- trați cu facultatea de a vedea raze infraroșii. Cercetătorul polonez J. Vojtusiak a dovedit că broaștele țestoase pot fi obișnuite să perceapă radiațiile infraroșii ca semnale vizibile. De alt- fel, ele se orientează cu ajutorul luminii infra- roșii care le permite să vadă și în ape tulburi. Cât privește calmarii, unele specii abisale posedă, pe lângă ochii obișnuiți, și ochi numiți termoscopici, deci sensibili la radiații infraroșii. Acești ochi sunt împrăștiați pe toată suprafața inferioară a capului, prezentându-se sub forma unor pete întunecate. Un examen microscopic arată că aceste organe au aceeași structură ca și ochii obișnuiți, dar că sunt înzestrați cu un fil- tru, transparent doar la razele infraroșii. Filtrul este situat înaintea cristalinului, care îndreaptă fasciculul concentrat de raze calorice asupra organului menit să le perceapă. Dispozitive de detectare calorică cu struc- tură mult deosebită au fost nu de mult studiate la șerpi, observațiile culese fiind deosebit de interesante. Specia studiată o reprezintă șerpii cu clopoței, clasați în familia Crotalidelor. Aceste reptile se deosebesc de toate rudele lor printr-o particularitate ieșită din comun: prezența pe cap a patru „nări". în realitate, pe fiecare parte a capului (între nara adevărată și ochi), șarpele mai posedă o cavitate adâncă și destul de mare. Timp de mai bine de 200 de ani, savanții s-au străduit să priceapă rostul acestor „nări" suplimentare. După examene meticu- loase, în 1937, savanții americani D. Nobel și A. Schmidt au dovedit că aceste cavități faciale erau detectori termici, destinați să capteze radi- ațiile calorice și, după direcția acestora, să determine locul corpului cald ce le emitea. Ei au stabilit că acești șerpi sunt capabili să descopere prezența obiectelor calde a căror temperatură nu depășește cu 0,2°C pe aceea a aerului înconjură- tor. în aerul rece, detectorul funcționează cu o și mai mare precizie, ceea ce ne face să credem că el a fost prevăzut pentru vânătorile nocturne. Grație lui, șarpele descoperă micile mamifere cu sânge cald și păsările. Așadar nu mirosul, ci căldura corpului trădează victima. De altmin- teri, șarpele are văzul și mirosul foarte slabe, iar auzul cu totul mediocru. Experiențele și mai ri- guroase, efectuate în 1952 de fiziologii ame- ricani T. Bulock și R. Couls, au demonstrat, fără putință de tăgadă, că cea mai puternică reacție era provocată de razele infraroșii cu lungimea de undă de 0,1 - 0,15 mm, adică de acelea care poartă cea mai intensă energie calorică, emisă de corpul unui animal cu sânge cald. Tot ei au descoperit că principiul fizic ce stă la baza mecanismului de defecțiune termică al șerpilor diferă total de acela al sepiei. Per- cepția unui obiect iradiind căldură de către ochii 612 www.dacoromanica.ro termoscopici ai sepiei rezultă din reacții fotochimice. E vorba de un proces asemănător aceluia ce se petrece pe retina ochiului omenesc sau pe o peliculă fotografică, în momentul expunerii la lumină. Energia absorbită de organ duce la o recombinare a moleculelor fotosensi- bile (termosensibile, în cazul sepiei), care acționează asupra nervului, dând naștere în creier unei reprezentări a obiectului. Funcționarea detectorului termic al șerpilor este diferit, aici intervenind un fel de celulă termo- electrică, ascunsă în „nara“ externă, destinată să capteze căldura. Ea e în legătură cu „nara“ internă printr-o membrană foarte sensibilă, în nara internă se menține exact temperatura aeru- lui, în schimb, nara exterioară, în momentul când detectează o sursă de căldură, o captează, încălzind peretele anterior al membranei. Toc- mai această diferență de temperatură dintre fața internă și externă a membranei (nervii per- cepând în mod simultan cele două temperaturi) dă naștere în creier senzației de obiect, degajând energie termică. Tot în S.U.A. se fac cercetări intense pentru lămurirea uimitoarei taine a fluturilor de noapte, cunoscuți sub numele de ochi-de-păun (Saturnia pavonia). Masculii acestora pot descoperi femela de la o distanță de 10 km. Cercetătorii au închis femela sub un geam. Flu- turii masculi au continuat să zboare spre femelă. Nici așezarea femelei după o plasă metalică nu le-a stânjenit zborul. Doar atunci când în fața femelei a fost așezat un ecran care nu lasă să treacă radiațiile infraroșii, fluturii masculi nu s-au putut orienta. Experimentatorii a tras con- cluzia că fluturii masculi au un fel de „detector de radiații infraroșii" în vârful antenelor, ce devine sensibil în perioada de împerechere, atunci când corpul femelei emite o căldură superioară celei obișnuite, din cauza arderilor mai intense. Să nu ne mire că mecanisme atât de minuscule, bazate pe celule termoelectrice, per- mițând descoperirea obiectelor la distanțe de zeci de kilometri, pot interesa în cel mai înalt grad bionica și progresul tehnicii detectării cu ajutorul radiațiilor infraroșii. De altminteri, în ceea ce privește captarea radiației infraroșii, tehnica este foarte avansată. De pildă, datorită căldurii emanate putem să detectăm cele mai îndepărtate stele. Elementul sensibil din apara- tul care captează undele termice, balometrul, este format dintr-o lamelă înnegrită, a cărei rezistență se schimbă în funcție de temperatură. Cu ajutorul detectorului termic, rachetele teleghidate se îndreaptă spre țintă cu aceeași precizie cu care șarpele cu clopoței se aruncă asupra victimei. Totuși, mai sunt încă multe probleme de rezolvat: vizibilitatea pe întuneric, care ar soluționa unele dezavantaje ale circu- lației nocturne, urmărirea de la distanță - în industria chimică - a reacțiilor ce produc căl- dură, înlocuirea proiectoarelor stânjenitoare cu care în prezent sunt înzestrați acvanauții, cos- monauții și minerii prin detectoare termice mi- niaturizate și selective. La aceste capitole, tehnica mai poate învăța încă de la natură. I. ROBOTICA Câteva generalități Primul care avea să folosească cuvântul de „robot" în, sensul de copie mecanică a omului, acționând automat după un program impus de creatorul lui, va fi cunoscutul scriitor ceh Karel Capek, în drama sa fantastică, de faimă mondi- ală, R.U.R., jucată pentru prima oară pe scenele teatrelor în anul 1921. După 1930, scrie B. Fontaine, se constru- iesc primii roboți, extrem de rudimentari, ca urmare a aplicării unor capitole clasice de fizi- că, mai ales de mecanică și electricitate. Odată cu apariția ciberneticii, mașinile robot clasice - electromecanice — au cunoscut o maturizare spectaculoasă. Au apărut progresiv roboți de generație zero, capabili să realizeze un program fix, perforat pe bandă de hârtie sau înregistrat pe bandă magnetică, de generația I, care prezintă în plus elemente rudimentare de feed-back prin senzori, și de generația a Il-a, comandați prin calculator, cu senzori multipli ce permit identificarea și manipularea unor piese, oricum 613 www.dacoromanica.ro ar fi ele orientate, în sfârșit, roboții de generația a IlI-a, din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, înglobează tot mai multă inteligență artificială, caracterizându-se printr-o oarecare putere de gândire și autonomie, fiind capabili să rezolve unele probleme mai subtile, chiar independente de programul inițial pentru care au fost pregătiți. Numărul roboților se cifra la circa 50.000 în 1983, el urmând să crească, în pragul anului 2050, la peste 300.000. Indiferent că sunt alcătuiți după chipul și asemănarea omului sau după chipul și asemănarea altor ființe, roboții sunt construcții tehnice foarte complexe, care au rolul să înlocuiască omul în munci sau acțiuni grele, în medii nocive, în condiții de mare periculozitate (radiații atomice) sau în zone naturale inacce- sibile omului (suprafața unor planete). Prin ei, omul se autostudiază, studiază prin modelare alte ființe, tinde să creeze viață artificială și, mai ales, inteligență artificială. în „The penguin dic- tionary of computers" de A. Chandor, apărut la New York, în 1978, inteligența artificială este definită ca fiind „un termen folosit pentru descrierea utilizării calculatoarelor, astfel încât să realizeze operații analoage cu abilitățile omenești de învățare și de luare a deciziilor". Aplicațiile recente ale inteligenței artificiale se referă la diagnoza medicală, informația socială, compoziția muzicală, prelucrarea imaginilor în trei dimensiuni, traficul autohton, recunoașterea vorbirii și scrisului, jocul de șah, desenul tehnic etc. Domenii de aplicare a roboților Industria este principala beneficiară a roboților. Un cunoscut cercetător din țara noas- tră, Traian Demian, sublinia, în 1980 („Inteligența” roboților industriali în slujba modernizării agriculturii), că: „robotul industri- al se poate situa între o mașină de producție specializată și om, în sensul că este mult mai ușor de programat și mai universal ca utilizare decât o mașină specializată, însă în utilizarea lui el nu va fi niciodată la fel de adaptabil ca omul. Asemănarea cu omul constă în funcția lui, aceea de a înlocui omul, brațele și ochii lui în operații periculoase, dezagreabile, monotone, de pre- cizie ridicată. Roboții industriali reprezintă cea mai înaltă treaptă de construcție tehnologică pentru activitatea de producție. Ei sunt echipa- mente complexe, capabile să efectueze mișcări de translație, rotație și apucare-eliberare, pro- gramabile pentru succesiuni variate, în condiți- ile unor parametri variabili". Supremația mondială în domeniul roboticii o deține Japonia. în anul 1981, firma „Fudzitsu" a realizat o uzină automatizată complet ce pro- duce... roboți. Noua uzină este servită doar de 100 de muncitori care urmăresc liniile de roboți ce fabrică roboți. Majoritatea roboților sunt folosiți la ora actuală pentru eliberarea muncitorilor de cele mai dificile, murdare și costisitoare procese industriale. «Deși aceștia nu lucrează mai repede decât oamenii, notează Eugeniu Niculescu - Mizil, în lucrarea sa Implicații tehnice, tehnologice și sociale ale bioingineriei, ei îi înlocuiesc cu o productivitate sporită, după cum afirmă reprezentanții diferitelor companii: o mai mare flexibilitate, timp neproductiv mai puțin, calitate mai bună și pierderi reduse. în turnarea sub presiune, de exemplu, se obține o calitate mai bună și mai uniformă ca rezultat, al turnărilor neîntrerupte. „Canadian Pacific, Rail", care utilizează roboți pentru prelucrările mecanice ale diferitelor componente, a raportat o creștere a productivități cu 300%. Ca urmare, cele trei schimburi de lucru au fost reduse la unul singur.» Până în prezent, cei mai evoluați roboți industriali homoformi sunt „Vabot-1 “, creat de Universitatea Vaseda, din Tokio, și „Odex 1", realizat în 1982 de către inginerii de la „Odet- ics“, o societate de electronică, robotică din Anheim, California. „Vabot-1“, înzestrat cu simțul vederii și auzului, poate vorbi, se deplasează și execută diferite operațiuni la comenzi verbale: ridică greutăți, stivuiește lăzi, vopsește automobile. La sfârșitul anului 1986 a devenit un robot industrial „universal". „Odex- 1“, dotat cu 6 articulații și un cap, se poate 6I£ ■ www.dacoromanica.ro deplasa în toate direcțiile, fără a se preocupa de accidentele de teren, se poate „apleca" pentru a trece printr-o ușă joasă, poate ridica cele mai felurite greutăți până la 816 kg. Și el a căpătat, în 1987, o aplicabilitate universală. Alți roboți sunt folosiți în agricultură. Rușii folosesc, din 1980, tractorul-robot, care efectuează lucrările agricole, fiind dirijat de un operator de la un pupitru de comandă aflat în- tr-un camion. Japonezii utilizează, încă din 1978, roboți specializați în culegerea anumitor legume și fructe. Telecomunicațiile și transporturile posedă la ora actuală mașini-robot (telefoane-robot care anunță automat centralelor, calamități ce se pot petrece în casă în lipsa stăpânilor, avioane și eli- coptere teleghidate, cu sau fără pilot-automat, mașini care se deplasează fără conducători auto etc.). Prima linie de metrou în întregime automatizată funcționează la Londra, începând din anul 1990. învățământul folosește roboți, cum ar fi profesorul-robot care pune întrebări și evaluează răspunsurile, homo plastiens, un admirabil stimulator al funcționării corpului, și omul balerină, care descompune lent mișcările unor dansuri, ajutând astfel la mai ușoara învățare a lor. Robotica este pusă și în serviciul casnic. Robotul „Arok", construit în anul 1980 în statul Illinois din S.U.A., este un majordom „perfect": deschide ușa la apelul soneriei, servește masa, ridică corespondența, aruncă resturile menajere, întreține „discuții" cu străinii. Japonezii au lan- sat pe piață, încă din 1978, roboți care pot supli- ni cu succes o vânzătoare sau o dădacă, iar americanii au realizat, în „Century 1“, un exce- lent paznic de noapte care detectează pe răufăcători grație unui captator cu raze infraroșii, aleargă pe rotile cu 35 km pe oră pen- tru a-i prinde, imobilizându-i cu ajutorul unui descărcări electrice, prin difuzare de gaze paralizante sau prin o emisiune de sunete de înaltă frecvență. în țara noastră, de mult succes se bucură roboții „hidraulici" sau „sudori de caroserii auto" și roboți „controlori cu ultrasunete" din industria nucleară. Se preconizează fabricarea de roboți pentru metalizare, ceea ce ar însemna o premieră mondială și o contribuție la politica de economii, acești roboți recondiționând piese uzate prin remetalizare cu ajutorul unui pistol cu pulbere metalică depusă în jet de plasmă, operație dificilă și toxică, pe care muncitorii o efectuează în costume asemănătoare celor de scafandru. Roboții „simțitori" în ultimii ani, stările emoționale au preocu- pat nu numai pe scriitori, psihologi și pedagogi, dar și pe cibemeticieni. Interesul lor pentru lumea emoțională pare a fi fost generat de criti- ca unanimă adusă roboților că... ar avea prea mult creier și ar fi lipsiți total de... inimă, între- gul lor program de decizii fiind sărăcit de nuanțele pe care le aduce confruntarea dintre sentimente și rațiune. Așa se explică eșuarea aproape a profesorului-robot care, prin 1970, se bucura de o imensă vogă, amenințând însăși existența breslei didactice. Pornind de la prin- cipiul că o mașină lipsită de posibilitatea de a trata afectiv informația nu rămâne decât o mașină, un sistem cu totul străin gândirii și firii omenești, cibemeticienii au introdus în pla- nurile lor de cercetări și crearea unor modele care să reprezinte universul psihic. De altfel, eroina uneia din piesele lui Capek, fiind între- bată de ce roboții au fost înzestrați cu senzația de durere, a răspuns că durerea permite roboților să se apere automat de deteriorări. Primul robot „emotiv" a fost realizat în S.U.A. și poartă numele de „Oldos". Programul său include cifre care semnifică o gamă anumită de emoții. Fiecare joc de cifre comunicat ordi- natorului trezește în sufletul electronic al lui „Oldos" sentimente diverse: bucurie, mânie sau frică. Cele trei feluri de reacții sunt gradate după un sistem zecimal. Cele mai neplăcute situații (simulare printr-un joc de cifre) îi creează lui „Oldos" o mare frică, exteriorizată prin fugă. în alte cazuri, robotul se aruncă cu mânie la atac sau jubilează de plăcere. Totul este comunicat operatorului printr-un răspuns cifrat. Ridicând 615 www.dacoromanica.ro sau coborând, după plan, nivelul de emotivitate la care începe cearta sau fuga virtuală, putem reface ceva care amintește temperamentul indi- vidual. După acest prototip au fost realizate o serie de variante exprimând trăsături caracteristice sau temperamentale diferite: nepăsare, nehotărâre, violență, melancolie, veselie. Savanții ruși au creat, la Institutul de cibernetică din Kiev, un frate mai mic al lui „Oldos“, numit „Emik“, dispunând de o memorie de 300 de cuvinte, considerate ca o limită inferioară pen- tru realizarea unei biografii și a unor stări con- flictuale de natură să-i declanșeze reacțiile emoționale. S-a lucrat îndelung cu filologii pen- tru stabilirea acelor cuvinte-cheie, care au o pondere și valoare de semnificat în vocabularul emoțional. Ordinatorul a fost prevăzut, în sfârșit, cu lanțuri asociative. După 1971, în S.U.A. a fost realizată o echipă de roboți simțitori și gânditori numiți „Walter Mitty“. Ei sunt programați pentru o dis- cuție în comun, în care un aport de seamă îl va reprezenta indicele temperamental specific al fiecăruia, realizat printr-un ordinator ce va poseda un nivel personal de reacție afectivă. De asemenea, s-a prevăzut programarea regulilor generale ale conversației și schimbului de opinii. Cei mai inteligenți „Mitty“, posedând cunoștințe mai numeroase, vor dispune de un timp mai lung pentru a se exprima. Ceilalți ascultă și prelucrează informația primită, pregătind în același timp propria replică. înainte de a începe convorbirea, robotul se asigură că interlocutorul său nu vorbește. Dacă nivelul agresivității devine insuportabil, insolentului i se taie vorba de către un ,,Mitty“ nerăbdător. în sfârșit, dacă se întâmplă ca doi „Mitty" să vor- bească în același timp, se dă preferință celui care a început. Etajul pentru tratarea informației cântărește justețea și validitatea părerilor altuia în conformitate cu propriul său program funda- mental. Astfel de experiențe, aflate la începutul lor (o primă conversație între 5 roboți a avut loc în 1980, la Baltimore, S.U.A.), deși sunt departe de a reprezenta cibernetic complexitatea vieții psihice (pentru „Oldos“, nivelul cimpanzeului sau al copilului de 3 ani, pentru „Emik“ și „Mitty“; al copilului de 6 ani) își au totuși va- loarea lor. Cu acești roboți se verifică modele clasice ale psihologiei și n-ar fi exclus ca soluți- ile date de ordinatoare să amelioreze procesul educației, pomindu-se de la dirijarea vieții emoționale și de la o mai bună coordonare a eta- jului afectiv" cu cel rațional al existenței. Nu știm în ce măsură savanții vor fi mulțumiți de randamentul unor roboți de tipul „Oldos“, „Emik“ sau „Mitty“. Suntem convinși însă că bătrânul Pitagora ar avea cel mai serios temei să se bucure aflând că psihismul este studiat cu ajutorul cifrelor. Căci autorul celebrei „table" atribuia numerelor o putere magică. „Să venerați știința numerelor - spunea el, căci toate viciile și crimele nu în- seamnă decât erori de calcul". Și astfel de roboți, care vor să ne facă mai buni, mai calmi, mai bine crescuți, cu ajutorul modelelor cibernetice, i-ar fi dat un îndreptățit prilej de mândrie. Roboții „mirositori" Teoria mirosului nu este nici până azi eluci- dată și de aceea omul, care a reușit să fabrice dispozitive evoluate pentru a înlocui văzul și auzul, nu și-a văzut materializată dorința de a realiza organe receptoare și emițătoare de miro- suri. Se știe că, datorită imperfecțiunii organului de miros, omul se servește în multe cazuri de animale dotate cu o remarcabilă acuitate olfacti- vă. Porcii sunt folosiți la detectarea trufelor, ciu- perci delicioase ce cresc în pământul afânat al pădurilor din sudul Europei și emit o aromă fină, imperceptibilă pentru nările noastre. Câinii servesc nu numai ca auxiliari prețioși în descoperirea vânatului după miros, dar sunt dresați să detecteze scurgerile provocate de spărturile în conductele de gaz natural. Șobolanii sunt adevărate „contoare" pentru sta- bilirea gradului de poluare chimică cu anumite 616 www.dacoromanica.ro substanțe explozive sau toxice în mine sau întreprinderi. Știm la ora actuală destul de puține lucruri despre mecanismul mirosului. în acest domeniu al fiziologiei se confruntă încă două teorii: teo- ria chimică și cea stereochimică, fiecare aducând argumente concludente și fiecare având limite la fel de importante. Partizanii teoriei chimice susțin că mirosurile sunt provo- cate prin excitația mucoasei nazale sub influ- ența substanțelor volatile. Acestea ar declanșa în interiorul mucoasei un lanț de reacții chimice foarte rapide, accelerate de prezența unor en- zime, transmise analizatorului cerebral, împotriva acestei ipoteze au fost aduse destule probe contrarii. Teoria stereochimică, formulată de mai bine de două milenii de marele poet și filozof roman Lucrețiu în De rerum naturae și modernizată azi, pretinde că în partea supe- rioară a nasului se găsesc pori minusculi, cu forme și mărimi diferite, și identificarea unui miros ar fi determinată de coincidența mai mare sau mai mică între forma moleculei substanței odorante și aceea a orificiilor din țesutul olfac- tiv. Unele experiențe efectuate în ultimele trei decenii, au demonstrat că substanțele odorante se mulează în orificiile asemănătoare cu care este ciuruit acest țesut, așa cum pătrunde ștecherul în priză. Ar fi o iluzie să se creadă că ar exista receptoare pentru infinitatea de miro- suri cu care suntem confruntați zilnic. Studii minuțioase au dovedit că există, în total, șapte mirosuri fundamentale, ale căror combinații ar genera toate variațiile imaginabile: aromatic, caprilic, floral, balsamic, eterat, respingător și grețos. Și totuși, ispititoarea teorie ste- reochimică este vulnerabilă. Mirosul este trans- portat la distanță prin molecule. Prin urmare, este necesar ca substanța odorantă să fie volatilă (benzina, parfumul, eterul). Ce se întâmplă însă cu unele corpuri nevolatile (argila, rășina, asfal- tul) ce emit substanțele caracteristice, a căror propagare nu se face corpuscular, deci prin mo- lecule? Fizicienii au venit cu a treia teorie a mirosurilor: cea ondulatorie. Oscilațiile mole- culelor ar face să se nască o dâră de unde elec- tromagnetice, pe care nasul le-ar capta în spec- trul infraroșu, pe lungimile de undă de 8 - 14 microni. Și această teorie s-a dovedit a fi fragi- lă. Acoperind mucoasa nazală a unui om cu un film de material plastic permeabil la razele infraroșii, acesta n-a mai perceput nici un miros. De asemenea, nu a putut fi probată capacitatea radiațiilor infraroșii de a emite mirosuri. Din această cauză, încă nu s-a putut trece la fabricarea „nasurilor** electronice și a emiță- toarelor de mirosuri. Pe ce principii ar trebui construite? Ce-ar trebui să emită? Cum ar arăta organul receptor? Pe ce lungimi de undă ar tre- bui reglat un nas electronic pentru a deveni tot atât de sensibil și puternic ca sondele acustice, telescoapele sau radarele? Iată de ce toate cercetările în acest domeniu au căpătat, în lipsa unor implicații tehnice, să zicem așa, un carac- ter diversionist, urmărind aspecte mai degrabă estetice, amuzante. Se vorbește de un pit-art, de o artă a olfactului, adoptată în lumea capitalistă de editori, cineaști, compozitori. Se pre- conizează publicarea unor cărți care ar emana un miros variind după subiect; pentru wester- nuri, miros de piele, cai și pământ; pentru romanele de dragoste, miros de parfum, tutun și alcool; pentru romanele polițiste, mirosul acrișor al prafului de pușcă. Se preconizează filme unde imaginea să fie perfect acordată cu emisiunea unui parfum anumit care ar contribui, alături de muzică, la reliefarea „atmosferei**. Compozitorii intenționează să realizeze sim- fonii „emițătoare** de mirosuri. Acest sincretism senzorial aplicat artelor vizuale și auditive reprezintă un experiment gratuit, adesea plăcut. Mult mai utilă pentru știință și societate decât producerea mirosurilor este identificarea lor precisă și antrenamentul olfactiv. Identificarea lor prin gimnastică olfactivă este necesară în industria chimică, pentru detectarea unor noxe, dar mai ales în medicină, unde se vorbește tot mai insistent de un olfacto- diagnostic. E vorba de a diagnostica anumite boli după mirosul caracteristic emanat de bol- navi. Cel puțin 40 de boli, dintre care: gripa, schizofrenia, ozena, diabetul, cangrena, tuber- culoza pulmonară pot fi identificate din prima clipă, cu ajutorul emanației patologice. în 617 www.dacoromanica.ro S.U.A. se lucrează la un diagnostiscop olfactiv computerizat, care adaugă pe fișa de observație simptomul olfactiv și-1 analizează, incluzându-1 în concluzia diagnosticului. în uzinele chimice, captatorul de mirosuri, „nasul" electronic, va fi un element indispen- sabil, deoarece reacțiile chimice sunt însoțite de un miros specific. Personalul din aceste uzine poate urmări în acest fel, de la distanță, desfășu- rarea producției, evitându-se toxicozele profe- sionale, destul de frecvente azi în unele ramuri ale industriei chimice, cu toate măsurile de pro- tecție. Etologii au pus în evidență, în ultimii douăzeci de ani, existența unui limbaj chimic, realizat cu ajutorul feromonilor de către unele specii de vertebrate și nevertebrate. Sintetizarea și apoi manipularea feromonilor specifici, mai ales cei de alarmă, vor ajuta pe oameni la alun- garea și dispersarea din vetrele lor sau devierea traseului unor migratori periculoși din lumea insectelor sau rozătoarelor. J. FIABILITATEA, PROBLEMA NUMĂRUL UNU A TEHNICII MODERNE ȘI SOLUȚIA BIOLOGICĂ A CREȘTERII EI Mașinile sunt încă imperfecte în dicționarul Larousse, fiabilitatea este definită astfel: „probabilitatea de funcționare fără defecțiune a unui dispozitiv în condiții determinate și pentru o perioadă de timp definită". Noțiunea de fiabilitate este strâns legată de revoluția tehnico-științifică care ne-a pus la dis- poziție, mai ales în ultimele 2-3 decenii, o infinitate de mecanisme de o mare complexitate și finețe. Se menține, și probabil încă se va mai menține, un decalaj sensibil între viteza progresului tehnic și creșterea coeficientului de fiabilitate. Aparatele automate, folosite pentru comunicație, dar și pentru comandă, suprave- ghere, reglare, comportă o imensă cantitate de elemente, fiecare putând să intre în pană în orice moment. „Timp de doi ani - scria Igor Guberman în 1970 - racheta Atlas nu și-a putut lua zborul din cauza unor elemente componente defectuoase. Cosmonautul american Glenn a fost decomandat de vreo zece ori. Emițătorul primei sonde rusești trimise spre Venus a avut o pană, după câteva săptămâni de zbor, cu mult înainte de a fi ajuns în apropierea planetei, se așternu tăcerea. Nu aveau oare dreptul de a fi decepționați văzând eforturile a sute de tehni- cieni spulberându-se?“ Dar din cauza fiabilității încă scăzute se pot ivi situații cu adevărat tragice pentru umanitate. Să ne imaginăm că s-ar defecta un reactor atomic, că un container cu reziduuri radioactive, aruncat în acele „rezervații" din fundul ocea- nelor, și-ar deregla printr-o întâmplare, datorită presiunii apei, mecanismul de etanșeizare, și că în sfârșit, avioanele încărcate cu bombe atomice care patrulează zi și noapte de-a lungul diferitelor frontiere ar primi, datorită unei defecțiuni electronice a sistemelor de reperare, ordin de la centrul de comandă automată să-și declanșeze încărcătura. Ce dezastre ecologice și ce cumplit genocid s-ar putea petrece! Iată de ce, pentru asigurarea unei fiabilități cât mai înalte, roboții controlează în permanență și amănunțit comportamentul reactoarelor atomice, jar echipamentul rachetelor sau avioanelor cu încărcături atomice sunt ultrami- nuțios verificate și revizuite. Un tehnician ame- rican susținea că dacă televizoarele de azi ar funcționa tot atât de sigur ca o stație orbitală, serviciile de depanare ar trebui să fie definitiv concediate. Teoria probabilităților ne obligă să fim însă extrem de prudenți. O fiabilitate de 0,99 (fiabi- litatea ideală în actualul stadiu al tehnicii) înseamnă că elementul respectiv funcționează în mod sigur în 99 de cazuri din 100. Dacă însă mecanismul are 100 de elemente, fiecare fiind indispensabil funcționării ansamblului, calculul probabilităților ne arată că, în cazul folosirii combinate, fîabilitățile fiecărui element trebuie să fie înmulțite între ele. Și rezultatul este de-a dreptul îngrijorător: automatul nostru nu va 618 www.dacoromanica.ro funcționa în mod sigur decât în 37 cazuri din 100. Ce să mai spunem despre instrumentele mult mai complexe, formate din zeci de mii și chiar sute de mii de elemente, fiecare cu coefi- cientul său de fiabilitate? Constructorii ameri- cani au apreciat că o particulă solidă cu dimen- siunea unui fir de praf poate devia cea mai per- fecționată rachetă balistică cu 3 - 4 km de la traiectoria stabilită. în astfel de cazuri, spunea un mare fizician englez, constructorul ar trebui să protejeze aparatele ultrasensibile așa cum procedează natura, care a vârât creierul și fan- tastica sa centrală neuronică în carcasa cutiei craniene, iar principalul ei conductor - măduva spinării - în teaca osoasă vertebrală. în fața acestei crude realități pe care o înfățișează tehnicii teoria probabilităților, unica șansă este să obținem fiabilitatea maximă, deci coeficien- tul cel mai înalt de siguranță al funcționării. Dar cum? Constructor prevăzător și experimentat, natura a reușit să asigure fiabilitatea creierului. Ea a prevăzut posibilitatea defectării unei piese. Dacă la un televizor s-a ars o lampă sau o sigu- ranță, întregul aparat se blochează. Cu creierul nu se întâmplă acest lucru. Un om primește o lovitură brutală în cap, urmată de lezarea cen- trului vederii din lobul ocular occipital. în mod normal, în urma unei astfel de leziuni, ar trebui să survină orbirea, așa cum știm de la Paul Broca încoace, de când topografia creierului ne este cunoscută și localizările fiecărei funcții sunt destul de precis delimitate de cortex. Și totuși, omul își recapătă - măcar parțial - ve- derea. Celulele nervoase împrăștiate în alte sec- toare preiau funcțiile centrului lezat. Astfel, mobilizarea pieselor de schimb, a căror exis- tență nu era presupusă, perpetuează funcția vizuală. Neuronii de rezervă nu și-ar putea îndeplini însă rolul dacă nu s-ar pune. în miș- care, în momentul preluării ordinelor, fantasti- cul sistem de comandă al unei întregi ierarhii de centri nervoși. Creierul - comandantul suprem - coordonează întreg sistemul. Problemele privind fiecare unitate trebuie rezolvate la nivelul respectiv. Problemele simple și curente primesc un răspuns pe loc; răspunsurile la între- bări mai complexe vin de la creier și de la măduva spinării. Această reglementare pe trei (și uneori mai multe) etaje asigură o fiabilitate desăvârșită. Nu întâmplător, creierul se com- pune din două emisfere. Fiecare din ele posedă propriul său centru de vedere, auz și alte funcții fiziologice. Cât despre neuroni, ei nu funcționează decât dacă primesc mai multe semnale identice de la mai mulți vecini. După coroborarea lor, neuronul transmite ordinul din lanț. Intervenția bionicii Bioniștii au demonstrat că ordinatoarele dau rezultatele cele mai sigure când sunt realizate sub forma a două semiunități automate, la fel ca și cele două emisfere ale creierului. Controlul electronic, care primește și confruntă cele două soluții, nu admite calculul decât când rezultatele sunt identice. Dacă apare vreo deosebire, se dă alarma. Sistemul acesta permite eliminarea unei erori eventuale, asigurând o securitate de aproape sută la sută. Cazul celebrului savant francez Louis Pasteur a devenit o sursă de inspirație pentru bioniști. Se știe că, la vârsta de 40 de ani, aces- ta a suferit un grav accident cerebral și jumătate din corp i-a rămas pentru totdeauna paralizată. Acest lucru nu l-a împiedicat pe marele savant să-și continue opera și, o cercetare mai atentă a biografiei sale, atestă că cele mai mari descoperiri le-a făcut după atacul de hemi- plegie. La moartea lui Pasteur (acesta avea 73 de ani), autopsia a dovedit că jumătate din creierul său rămăsese total paralizată. El trăia, se mișca și lucra doar cu o singură emisferă sănătoasă, care a preluat funcțiile celei imobi- lizate. Un astfel de exemplu a contribuit - alături de altele - la revoluționarea tehnicii. Până nu demult, dacă un aparat se defecta, i se punea o piesă de schimb sau era înlocuit cu altul de re- zervă. Dacă o piesă din ordinator se defectează, întregul bloc este înlocuit. La fel și televizoarele cu circuit integrat. în prezent, se lucrează la 619 www.dacoromanica.ro realizarea unor aparate unde piesele să fie așezate în paralel. Se caută, de asemenea, ca măcar o parte din piese să poată acumula mai multe funcții, să facă deci un Joc dublu", pen- tru ca atunci când o „emisferă" a aparatului intră în pană, cealaltă să-i ia locul, când o piesă se defectează, o alta, cu funcții complexe, să-i preia sarcina. Suntem încă departe de modelul ideal creierul - dar nutrim nădejdea ca, în mai puțin de un veac, modelul tehnic să-l egaleze pe cel natural și, lucru la fel de important, cazuisti- ca lui, pusă la punct, să ajute la mai buna înțelegere a fiziologiei creierului, care, deși a oferit un model atât de reușit, continuă, para- doxal, să rămână o necunoscută. 3) MINUNILE FRIGULUI ȘI BIOTRANSFERULUI A. LA HOTARUL DINTRE VIS ȘI REALITATE Biotransferul Biotransferul, de la mit la știință încă din vechime, omul nutrea credința că ar putea fi transferate unei ființe vii anumite proprietăți sau calități aparținând altei ființe vii, fie prin sim- plul contact cu aceasta, fie prin mijlocirea țesu- turilor, umorilor, respirației sau excrețiilor. în Antichitate, de pildă, se prescria celor hepatici să consume ficat de lup sau de vulpe. Maniacilor periculoși li se dădea să bea sânge de măgar, sub pretextul că acest animal este li- niștit și supus. Vederea slabă era tratată la gali cu zeamă de viperă, reptilă cu ochi pătrunzători sau, la daci, cu pansament obținut din „strivi- tură" de rostopască și ochi de vultur. Drept afro- disiace se foloseau testicolele de berbec, vrabie, broască, animale bine cunoscute pentru capaci- tatea lor sexuală. în general, se credea că sân- gele animalelor, băut cald chiar din trupul aces- tora, comunică omului înfățișarea și felul de a fi al sălbăticiunii. De asemenea, războinicii ger- mani - ca în legenda lui Hialmar - erau îndem- nați să consume inima dușmanilor viteji, pentru a-și spori bărbăția. Astfel de practici terapeutice, larg folosite în Antichitate, se întâlnesc frecvent și azi la popu- lațiile aflate la începutul civilizației. Etnologi vestiți, printre care Levy-Bruhl sau Lips, le citează din belșug în cărțile lor. La Abizoni, de pildă, este interzisă con- sumarea peștilor, găinilor, oilor, animale care ar putea comunica nepăsare și lașitate; în schimb, se recomandă, pentru sporirea vigorii și curaju- lui, came de tigru, de taur sau de mistreț. în Noua Zeelandă, unele populații localnice își închipuie că vor câștiga elocința mâncând came de Krimoko (pasăre cu tril melodios). Populați- ile băștinașe din Vancouver prepară decocturi din cuiburi de viespi sau de muște - insecte pro- lifice - pentru a fi băute de femeile sterpe. în Baganda (Uganda) există credința că sterilitatea unei femei împiedică arborii să fructifice în gră- dina soțului ei. în Insulele Amiralității, femeile însărcinate n-au voie să consume nici rădăcini de ignam, care ar face copilul lung și slab, și nici tuberculi de taro, care, dimpotrivă, l-ar face scund și rotofei. în anumite regiuni din Africa occidentală, capul unui „om de valoare" răposat este tăiat și apoi suspendat, astfel încât să-și scurgă licorile peste un căuc cu praf de var menit să absoarbă „spiritul mortului". Cu acest var se aplică, pe fruntea celor vii, „cataplasme de înțelepciune". Exemplele s-ar putea înmulți la infinit, confirmând credința larg răspândită a biotransferurilor. Preluate de biologia și de medicina modernă, aceste practici ancestrale s-au dovedit a fi uneori interesante și eficace. Una din primele aplicații științifice a fost vaccinoterapia. Dacă sângele sau serum sangvin al unui om sau animal imunizat la o boală este injectat unui alt organism care nu a fost bolnav, se comunică acestuia starea de rezistență sau de imunitate față de toxina respectivă. Se poate, deci, prin transport sangvin să se transfere unei ființe rezistența câștigată de o alta: este fenomenul clasic de imunitate pasivă, larg exploatat de metodele seroterapice, fie cu scop preventiv, fie cu scop curativ. 620 www.dacoromanica.ro Se știe, de asemenea, că, uneori, organismul care a suferit agresiunea unor substanțe (micro- bi, celule, proteine străine etc.) e departe de a câștiga o mai mare rezistență, căpătând dim- potrivă, o sensibilitate sporită. Această stare de sensibilizare sau de alergie se găsește în raport cu modificările mediului sangvin. Ea poate fi comunicată unui organism nou prin injectarea sângelui sau scrumului provenind de la un indi- vid sensibilizat. De un mare răsunet s-au bucurat așa- numitele poetine, substanțe capabile să favorizeze creșterea unui alt individ, descoperite după primul război mondial de fiziologul francez Paul Carnot. Aceste sub- stanțe stimulatoare există nu numai în țesuturi embrionare cu eficiență strict localizată (de pildă, extractul de ficat embrionar conține poe- tine, ce acționează electiv asupra celulelor hepatice) care caracterizează o stare de creștere activă, dar și în țesuturile pe cale de regenerare (sângele donatorilor de sânge cuprinde hemopo- etine, capabile de renovare sangvină). O remarcabilă confirmare a rolului poe- tinelor au adus-o experiențele celebrului medic Alexis Carrel care, introducând în cultura de țesuturi un suc de embrion, a obținut o creștere spectaculoasă a acestora, ajungând la concluzia că un astfel de suc conține principii indispen- sabile creșterii celulare, numite trefone (în fond e vorba tot de poetine). Dacă s-ar transfera prin sânge sau prin suc de embrion activitatea de creștere, nu s-ar putea transfera și tinerețea unui organism îmbătrânit sau uzat? „Se întâlnește - scria Carrel, în vestita sa carte, Omul, ființă necunoscută - printre vechile credințe medicale acelea ale virtuții sângelui tânăr, ale puterii sale de a comunica tinerețea unui corp bătrân și obosit. Papei Inocențiu al VUI-lea i s-a trans- fuzat sângele de la trei tineri. Dar, după această operație, el a murit. Este posibil ca moartea să-i fi fost pricinuită de însăși tehnica transfuziei. Ideea merită, poate, să fie reluată. Pare probabil ca introducerea sângelui tânăr în organismul unui bătrân să producă modificări favorabile. Este straniu că această operație n-a mai fost încercată." Gerontologia modernă a experimentat, cu rezultate încă neconcludente, metodele embri- oterapice propuse de medicul elvețian Niehans (celule vii extrase din fetusul mamiferelor) sau de medicul francez Leon Binet (țesuturi din fetuși de bovine, uscate la temperaturi joase). E greu să ne pronunțăm asupra valorii practice a acestor terapii, dar vom reține că ele se inspiră din aceeași idee fundamentală, aceea a comu- nicării stării de tinerețe de la o ființă vie la alta prin mijlocirea celulelor sau umorilor. Am putea aminti și opoterapia sexuală, fon- dată pe ideea, verificată de atâtea experimentări clinice în ultimii 40 - 50 de ani, că masculini- tatea și feminitatea depind de substanțe chimice speciale (hormoni sexuali, foliculină și testo- steron), care pot fi transferați de la mascul la femelă sau invers. Se știe de toată lumea azi că acești hormoni, injectați sexului opus, pot să producă o transfor- mare a sexualității. Dacă influența acestor sub- stanțe androgene sau ginogene se exercită pre- coce, se poate modifica însuși tipul glandei geni- tale, realizându-se astfel o completă inversiune a sexului, așa cum au obținut-o Wolf la păsări, Gallieh la broaște, Humphrey la salamandre. Profesorul J. Benoit, P. Leroy și Colette Vendrely, colaboratorii săi, au încercat, în 1959, un transfer al caracterelor rasiale la păsări, sub efectul unei substanțe extrase din nucleele celulare ale altei rase. Substanța modi- ficatoare este acidul dezoxiribonucleic, care intră în constituția moleculară a genelor. Pornind de la această proprietate a DNA-ului, Benoit a injectat acid dezoxiribonucleic provenind de la rasa de rațe „Khaki Campbell“ bobocilor de rață din rasa „Pekin". După câteva săptămâni, audost constatate modificări nete în caracterele somatice și, în special, o modificare a culorii ciocului, care a devenit roz. întrucât acest caracter s-a transmis unui mare număr de descendenți, Benoit consideră că a obținut și o mutație ereditară. Mai recent, cercetătorul E. Borenfreund și colaboratorii săi (1970) au reușit transformarea genetică a hamsterului chinezesc sub influența DNA-ului celulelor tumorale omenești. Introducerea de DNA exo- 621 www.dacoromanica.ro gen prin diferite metode a produs o serie de mutații la Petunia (S. Hess, 1972) și la orz (V.N. Soyfer, 1980). în măsura în care se va confirma la ani- malele superioare posibilitatea transferului pro- prietăților ereditare pe care Griffith și Avery l-au realizat la organismele inferioare, o eră nouă se va deschide în biologie, prin transfe- rarea de la un organism la altul a nenumărate calități genetice: longevitate, rezistență la anu- mite boli, prolificitate, productivitate etc. „Nu este absurd să ne imaginăm - scria în 1956 J. Rostand în Omul anului 2000 - că, în viitor, se vor conserva țesuturi provenind de la indivizi superior dotați fie sub raport fizic, fie moral (bătrânii care au făcut proba longevității, oameni de geniu etc.), pentru a se extrage de la aceștia substanțe inductoare de înaltă calitate. Există în umorile indivizilor superiori mental substanțe psihogene? Pentru moment, noi sun- tem prea puțin înarmați științific ca să răspun- dem la această întrebare. Dar atâta timp cât sân- gele unor categorii de idioți prezintă o stare chimică particulară, avem oare dreptul să exclu- dem ipoteza unui determinism umoral al geniu- lui? E confirmat astăzi că anumite stări nevro- tice pot fi transferate, măcar trecător, prin inter- mediul umorilor. Sângele, sudoarea schizofreni- cilor conțin substanțe psihodysleptice capabile să tulbure comportamentul păianjenilor, făcân- du-i să-și țeasă pânza cu structuri aberante. Urina indivizilor melancolici este mult mai to- xică decât urina normală, așa cum au arătat experiențele lui Brugia, Mairet și Bosc. N-ar fi cu nimic aberant ca, în jurul anului 2000, psi- hochimia, transferul unor stări emotive sau comportamentale prin intermediul fenomeninelor lui Le Dantec (substanțe mai mult sau mai puțin specifice ce determină fenomenele vitale), să contribuie la modificarea fundamentală a comportamentului animalelor și chiar al omului. Oare injectând sânge sau extracte de țesut uman tinerilor cimpanzei n-am reuși să-i umanizăm puțin? Poate că n-ar fi extravagant și nici utopic ca farmaciile viitoru- lui să ofere fenomenine de liniștire, de plăcere, de veselie, de fidelitate, de drăgălășenie, de băr- băție. Un asemenea vis ar putea fi cândva rea- lizat: transportabilitatea stărilor sufletești și a comportamentelor se găsește doar la începu- turile ei.“ La ora aceasta, biotransferul „s-a transferat" într-o direcție mai sigură, mai utilă și, probabil, cu efecte mai sigure: în transplantul de organe. După istorica experiență a medicului Christian Barnard care a realizat primul transplant de cord din lume, curajul chirurgilor a crescut, tehnicile operatorii s-au perfecționat și, în prezent, în marile clinici ale lumii se efectuează cu succes transplanturi de organe prelevate de la oameni intrați în moarte clinică, unor bolnavi incurabili, întreținuți artificial în viață prin pro- cedee de reanimare. Zeci de mii de oameni își datorează azi supraviețuirea transplantului de inimă, rinichi, plămâni, ficat și, în perspectivă, creier. B. NEMURIREA PRIN ÎNGHEȚ „Măreția frigului" Așa se intitulează volumul de versuri în care valorosul nostru poet Nichita Stănescu aduce un elogiu „frigului", făuritor de „minuni" și dătător de nemurire: «Frigul nu este doar o „forță" capabilă să inspire pe poeți și filozofi, dar și un vast teren de cercetare și aplicații pentru biolo- gie, deoarece efectele sale „ating" - cum spunea J. Rostand - toate capitolele fundamentale ale biologiei, de la conservarea celulelor vii, până la diferențierea sexuală, de la partenogeneză, până la evoluția ființelor - o bună parte a biolo- giei experimentale luând naștere în refrigera- toare»... încă din vechime, oamenii cunoșteau efectul conservativ al frigului și capacitatea lui de a încetini fenomenele asupra cărora se exercită. Păstrarea alimentelor la rece, a cadavrelor, înainte de înmormântare, în camere răcoroase, băile reci și aplicările de gheață și prișnițe pen- tru a încetini procesele infecțioase și a reduce pe cele inflamatorii intraseră, încă din Evul Mediu, 622 www.dacoromanica.ro în practica gospodărească și în arsenalul medi- cinii hipocratice și galenice. Primul care s-a gândit să folosească frigul pentru conservarea materiilor putrescibile a fost filozoful englez Fr. Bacon. Ideea i-a venit la 2 aprilie 1626, zi cu ninsoare târzie, când, făcând o călătorie lungă, a cumpărat o găină tăiată și a vârât-o într-un recipient acoperit cu zăpadă, pentru a fi gătită după ce va ajunge la destinație. Ch. de Remuset, în Viața lui Bacon (1858), amintește de scrisoarea din 8 aprilie 1626, expe- diată prietenului său, contele de Arundel, cu o zi înainte de moartea sa subită, provocată de o pneumonie contractată pe drum. Aici el con- semna succesul experienței („găina s-a păstrat proaspătă timp de 6 zile"). în istoria medicinii, experiența reușită a lui Bacon constituie actul de naștere al criologiei modeme. Faimoasa lege a lui Vant’t Hoff, formulată la sfârșitul secolului trecut, a stabilit un raport între temperatură și viteza reacțiilor chimice. Viața, fiind și ea într-o măsură un complex de reacții biochimice, se supune acestei legi cla- sice, după care, printr-o scădere cu 10°Reamur a temperaturii, reacțiile chimice devin de circa două ori și jumătate mai lente. în clipa când se depășește o anumită limită inferioară de tempe- ratură, legea nu se mai aplică, deoarece fenomenele nu vor mai fi încetinite, ci oprite sau aproape anulate. Acest efect de moderare, de întârziere este adesea folosit în laboratoarele modeme atunci când dorim, dintr-un motiv sau altul, să înce- tinim evoluția unui organism sau proliferarea unei culturi microbiene. De asemenea, frigul permite să prelungim viața unui organ sau țesut; astfel, se păstrează la +4°C, în refrigeratoare, sângele destinat unei transfuzii ori grefele de glandă sau de piele. Folosindu-se procedeul criogenezei, s-a putut demonstra că 90% din celulele vii care au fost înghețate la - 77°C se revitalizează ușor după decongelare, reluân- du-și funcțiunile normale. A fost amplu studiat fenomenul de hibernare. Se știa, din cele mai vechi timpuri, că anumite animale (ursul, ariciul, cârtița, liliacul, salamandra, broasca) intră în timpul iemii în somnul hibernal, când ritmul vital se încetinește, scade metabolismul și temperatura corpului coboară sensibil. Astfel, animalele hibemante se conservă, fără mișcare și hrană, până la începutul primăverii. în ultimele două decenii s-au făcut mari pro- grese în domeniul hibernoterapiei. Descoperită în 1905, de fizicianul englez Simpson, hibernarea artificială a făcut mari progrese, ivindu-se chiar perspectiva con- servării unor organisme întregi pe termen lung, deci pentru viitoarele călătorii interplanetare de durată. Procesul de „congelare" este complex; după o fază pregătitoare (în care se folosesc, printre altele, hormoni și diferite săruri de K, Ca și Mg) și o fază farmacodinamică, are loc refri- gerarea fizică finală, îndeosebi cu aer rece și umed. Ca urmare, funcțiile vieții se încetinesc, micșorându-se metabolismul, oxidările și tem- peratura centrală, în schimb viața conservân- du-se perfect, ca și excitabilitatea celulară; modificările produse aduc însă o inhibiție a secrețiilor endocrine (îndeosebi ale hipofizei și cortexului suprarenal), odată cu diminuarea vădită a consumului de oxigen. „Experimentele făcute cu maimuțe superioare, a căror tempe- ratură corporală a fost scăzută până la +12°C, au dat rezultate interesante", scria, în 1978, V. Neamțu, în lucrarea sa Aplicațiile frigului. în prezent, o problemă fundamentală frământă mintea oamenilor de știință: este cu putință să se realizeze, prin criogeneză sau hibernoterapie, un blocaj complet al fenomenelor vitale? Așadar, poate fi practic realizată suspendarea sau discontinuitatea vieții? Experiențele au vizat în special animalele inferioare. Temperaturile aerului lichid, ale hidrogenului lichid, ale heliului lichid (în jur de - 190° până la - 271°C) și chiar cele foarte apropiate de 0° absolut (-273°C), realizate de Paul Becquerel, nu au reușit să suprime viața. Supuse la aceste temperaturi aproape extreme, Rotiferele, Tardigradele, semințele plantelor, sporii bine uscați s-au dovedit a fi capabili să-și reia viața, după încălzire și rehidratare: semin- țele și sporii au germinat total, animalculele 623 www.dacoromanica.ro s-au trezit și și-au reluat mișcările. în celulele astfel „înghețate", protoplasma este în întregime și perfect solidificată, pierzându-și starea coloidală. în acest mod, celulele sunt lip- site de condițiile necesare producerii reacțiilor chimice ale vieții. Dacă am prelungi indefinit această blocare a funcțiilor vitale am putea real- iza, ceea ce Nichita Stănescu imagina prin metafore, și anume, nemurirea prin frig. La ora actuală, acest lucru este încă o utopie. Va trebui, în viitorii cincizeci-șaizeci de ani să se verifice dacă reluarea vieții este totdeauna posibilă, și mai ales în seria vertebratelor, și mai cu seamă a mamiferelor, ființe superioare, unde lucrurile sunt mult mai complicate. Și totuși, și aici s-au făcut câțiva pași importanți. încă din 1866, fiziologul italian Mantegazza pretindea că spermatozoizii pot suporta congelarea timp de câteva zile și anunța profetic că, în viitor, se vor folosi „semințe" congelate fie în practica zootehnică, fie în cea medicală, pentru a da, de pildă, un copil postum unui soldat căzut pe câmpul de bătălie. A trebuit să treacă aproape un secol ca anti- cipația lui Mantegazza să devină realitate, deoarece elementele fecundate rezistă greu la congelare și problema conservării lor n-a putut fi practic rezolvată decât atunci când s-au descoperit substanțe capabile să protejeze celulele sexuale contra efectelor nocive ale tem- peraturii joase. Mai întâi, au fost utilizate zaharurile. Astfel, sperma cocoșului s-a putut menține vie timp de un an și două luni, la - 79°C, în prezența levu- lozei. în 1946, J. Rostand pornind de la obser- vația că peștii oceanelor înghețate rezistă la temperatura scăzută datorită prezenței în carnea lor a unor glicoproteide (trimetilamida), folosește pentru prima oară glicerina pentru conservarea spermatozoizilor de broască, metodă care va fi preluată și generalizată prin aplicarea ei păsărilor și mamiferelor, de către școala engleză a profesorului Parkens. Astfel, sperma de păsări și de mamifere a fost conser- vată timp de săptămâni, fără a pierde propri- etățile fecundante, la temperatura de - 79°C (temperatura zăpezii carbonice). însămânțările cu spermatozoizi conservați prin frig practicate la animale, după 1949, au dat naștere la urmași viabili și normali. Metoda a fost aplicată pentru prima oară și la om, în 1953, de către doi medici ai Universității din lowa (S.U.A.), și anume Bunge și Sherman. Cu spermă omenească glicerinată, conservată timp de o lună la o tem- peratură de - 79°C și apoi dezghețată și reîncălzită, au fost însămânțate trei femei care, toate trei, au devenit mame. Copiii lor au fost perfect normali. în 1958, profesorul francez Louis Rey a izo- lat inima unui embrion de pui, supunând-o con- gelării până la temperaturi de -196°C. După un timp readusă la temperatura de +37°C inima s-a comportat normal. Șase ani mai târziu, un urs din grădina zoo- logică din Obihiro a fost readus la viața normală după ce a fost ținut la temperatura de -10°C timp de 106 zile, iar profesorul Isama-Suda, de la Universitatea Kohe din Japonia a detașat capul unei pisici, l-a supus congelării și păstrân- du-1 timp de șapte luni la o temperatură de - 20°C l-a reactivat după o încălzire treptată. Recent, dispunem de o nouă metodă pentru a conserva viața. Americanul Meryman a arătat că, în anumite cazuri, putem usca complet celulele fără a le distruge, cu condiția ca ope- rația să se facă la temperaturi foarte joase și cu precauții speciale. Celulele pot fi conservate în stare uscată un timp nelimitat. Astfel s-a realizat ceea ce am putea numi „pulberea vieții". Sper- ma praf a fost folosită cu succes la însămânțări artificiale; la fel și praful de sânge redevine sânge viu și transfuzabil după adăugarea de ser fiziologic. Acest succes constituie un moment capital în pasionanta istorie a conservării vieții. La ora actuală, liofilizarea, tehnica uscării la temperatură joasă, găsește vaste aplicații în afara conservării grefelor: toate marile colecții de bacterii din lume sunt conservate prin uscare, pentru a evita travaliul imens al însămânțărilor în culturi. De asemenea, o astfel de tehnică este folosită pentru conservarea hormonilor, fer- menților, plasmei sangvine, laptelui, ca și a multor alimente și medicamente. 624 www.dacoromanica.ro Frigul joacă un rol însemnat și încă prea puțin evidențiat în transformarea ființelor vii. Folosit ca un stimul, el produce când acțiuni te- ratogene (schimbarea aspectului sexual, dublarea numărului cromozomilor, nașterea unor monștri etc.), fie antiteratogene, prevenind apariția unei anomalii ereditare. Emil Duclaux - prieten și discipol al lui Pasteur — ținând la rece ouăle raselor univoltive (cu o singură generație pe an) de fluturi de mătase, le-a grăbit metamorfoza, obținând larve în timpul verii, fără să mai aștepte primăvara următoare. Tehnica ecloziunii precoce prin frig este larg aplicată azi, și nu numai în sericicul- tură. Efectul stimulator al frigului poate, de asemenea, să provoace dezvoltarea unui ou vir- gin; o partenogeneză abortivă prin frig a fost realizată la steaua de mare, de către Greeley, și la broască, de către Bataillon. La mamifere, Pincus și Shapiro au reușit, încă din 1939, o partenogeneză completă, trecând un curent de apă înghețată în jurul trompelor uterine, în locul unde se găsesc ovulele virgine. în acest fel, au obținut iepurași fără tată. Aproape două decenii mai târziu, Charles Thaibault a confirmat, tot pe iepuri, acțiunea partenogenetică a frigului. Se întrevede pentru viitor (cu toate difi- cultățile implantării embrionilor partenogenetici în mucoasa uterină maternă) posibilitatea unei partenogeneze umane prin acțiunea unei răciri generale a organismului. Ar fi suficient - spun adepții acestei metode - ca o candidată la maternitatea virgină să fie pusă în stare de hibernare profundă, pentru a se trezi însărcinată. Se pare însă că acțiunea frigului asupra oului de iepure nu se limitează doar la stimularea partenogenezei, ci produce o mutație profundă în baza ereditară. Este de presupus ca un ou vir- gin, o ființă partenogenă, să poarte în mod nor- mal de două ori mai puțin cromozomi decât un individ cu doi părinți. Deci o astfel de progeni- tură n-ar putea fi viabilă. în realitate, iepurii partenogeni ai lui Pincus erau viguroși și perfect normali. Ce se întâmplase? Ei purtau numărul întreg de cromozomi (2N), format însă dintr-un dublu stoc de cromozomi materni, în loc să aibă ca ființele normale, un stoc de cromozomi materni și un stoc de cromozomi paterni. Aceeași tehnică aplicată însă ouălor fecun- date stimulează producerea de animale triploide, tetraploide și, mai adesea, poliploide. Aceste modificări ereditare au fost obținute la diverse specii de salamandre (Frankhauser, Hertwing). Prin frig, se obțin și efecte teratogene sau producătoare de monstruozități. Stockard Kellicott a realizat din ouă de pește, supuse la temperaturi scăzute, alevine gemene sau monștri dubli, prin dedublarea sacului embri- onar, iar biologul francez Paul Ancei, supunând criogenezei ouă de găină între a 4-a și a 8-a zi de incubare, a obținut 13,2% pui cu membre malformate, dintre care câțiva polidactili (cu mai multe degete). Invers, frigul poate să exercite acțiuni antiteratogene. Astfel, după Surkie și Waren, la unele rase polidactile de păsări, răcirea ouălor antrenează apariția unor indivizi normali. în sfârșit, prin simplul efect al răcirii, la unele animale inferioare, ca hidrele, se deter- mină trecerea de la generația asexuală la cea sexuală; la purecii de plantă, trecerea de la partenogeneză la sexualitate; la batracieni, menținerea stării larvare în detrimentul matu- rației genitale (neotenia Amblystomelor). Se pare că un loc aparte în tratamentul unor boli, pentru prelungirea vieții și realizarea expansiunii cosmice a speciei umane îl va ocupa hibemoterapia sau hibernarea artificială. Este vorba, deci, de a pune în stare de con- servare un organism întreg și, așa cum pre- coniza acum o jumătate de veac Bakhmentieff, de a spori, printr-o anabioză artificială, rata de viață a omului și a-i vindeca unele maladii cu sfârșit letal. Se cunosc câteva cazuri celebre. Se vorbește adesea de mareșalul napoleonian Omano. în timpul campaniei din Rusia, el a fost doborât de un proiectil. Crezându-1 mort, la ordinul prințului Eugen, soldații l-au acoperit cu zăpadă. A doua zi, când corpul lui era degajat din zăpadă pentru a fi trimis în Franța, mareșalul s-a trezit, spre marea 625 www.dacoromanica.ro groază a celor de față. Mai puțin circulată este povestea lui Stalin, pe care o relatează Henri Barbusse, după călătoria lui în fosta U.R.S.S. Găsindu-se în Siberia, în plină campanie, Stalin a fost surprins de cumplitul viscol numit prin părțile locului purga. Pentru a străbate cei trei kilometri ce-1 despărțeau de o cabană, lui Stalin i-au trebuit 5-6 ore. Când a ajuns la adăpost, a fost luat drept un strigoi; din cap până în picioare nu era decât un sloi de gheață. A fost adus la căldură. Dezghețat, el a dormit ca un buștean optsprezece ore fără întrerupere. După această brutală hibernare, a scăpat pentru tot- deauna de tuberculoza pe care o contractase în tinerețe. Ideea de a „congela" o ființă vie pentru a-i prelungi viața preocupa pe oamenii de știință încă din secolul al XVIII-lea. Reaumur a încer- cat, în 1736, cu succes acest procedeu cu o serie de crisalide, obținând o încetinire a acestui sta- diu, ceea ce l-a îndemnat să prelungească în acest fel și timpul de somn la mamiferele hiber- nante. Cât privește omul, Reaumur era optimist și oferea o perspectivă interesantă: „Cineva care și-a propus să trăiască 80 de ani, ar fi ispitit de gândul să și-o prelungească 10 - 12 secole, mulțumindu-se pentru fiecare secol cu 8 - 9 ani de viață adevărată, de viață activă. în acest răgaz, el ar vedea tot ce ar putea fi mai intere- sant. Persoana care ar reveni între oameni doar din veac în veac ar găsi spectacolele mai vari- ate, prefacerile de pe fața pământului mai pro- funde; progresele științelor și artelor, revoluțiile în societate, schimbările în moravuri, în gusturi, în mode, ar oferi mult mai multe noutăți amuzante". Dar Reamur nu uită să prezinte cu maliție și reversul monedei, dezavantajele unei anabioze prelungite; incapacitatea de a înțelege și de a comunica, după trezirea seculară, cu noile civilizații care se vor dezvolta extrem de rapid, insecuritatea propriei persoane adormite, supusă accidentelor, focului, cutremurelor, dușmăniei moștenitorilor. Să nu uităm că ne găsim în secolul Luminilor, în secolul dominat de filozofi și inci- tat de povești filozofice ale lui Vbltaire, uneori adevărate „science-fiction avant la lettre", ca și de Călătoriile în lună ale lui Cyrano de Berge- rac. Ideea prelungirii vieții oamenilor prin îngheț este la fel de prezentă atât în literatura de ficți- une, cât și în preocupările savanților din secolul al XlX-lea. Criticul Fr. Sarcey relatează o interesantă și fertilă discuție care a avut loc, acasă la doctorul Tripier, între vestitul fiziolog Claude Bernard - creatorul metodei experi- mentale - și scriitorul Edmond About. Claude Bemard, care tocmai relata despre încercările sale de a congela animale inferioare și chiar broaște, a fost întrerupt de scriitor, care voia să știe dacă și omului i se poate aplica acest pro- cedeu. „Practic, da; teoretic, nu - i-a replicat Bemard. Viața oamenilor este atât de compli- cată încât nimic n-ar fi mai dificil decât sus- pendarea acțiunii atâtor organe, fără a sfărâma unul esențial." Acest dejun i-a sugerat lui About ideea faimoasei sale povești științifico-fantastice „Omul cu urechea tăiată”. Toată lumea cunoaște povestea colonelului francez Fougas care, liofilizat de profesorul german Nibor, este reînsuflețit, spre marea lui nenorocire, patruzeci și șase de ani mai târziu. Ideea conservării umane pare la început ispititoare, ca și la Reau- mur: „Bolnavii pe care știința ignorantă a celui de-al XlX-lea secol i-ar fi declarat incurabili nu și-ar mai bate capul; ei ar fi uscați prin răcire și ar aștepta cu răbdare în fundul unei cutii ca medicul să găsească remediul maladiilor lor. Amanții izgoniți nu s-ar mai arunca în râu; ei s-ar culca sub clopotul unei mașini pneumatice, și-i vom vedea, treizeci de ani după aceea, tineri, frumoși și triumfători, batjocorind bătrânețea crudelor iubite și răspunzându-le cu același dispreț. Guvernatorii ar renunța la obi- ceiul sălbatic de a ghilotina pe oamenii pericu- loși. N-ar fi nevoie de o celulă a lui Mazas pen- tru a-i abrutiza și nici de Școala de la Toulon pentru a le completa educația criminală; ar fi toți uscați, zece, patruzeci de ani, fiecare după gravitatea faptei. N-ar mai fi evadări și nici deținuți de hrănit. O enormă cantitate de fasole uscată și de cartofi praf ar servi la hrănirea întregii țări"... 626 www.dacoromanica.ro Și totuși, sfârșitul povestirii „ Omul cu ure- chea tăiată" nu încurajează anabioza umană. Colonelul Fougas va sfârși prin a se sinucide, treizeci și una de zile după ce a fost trezit din lungul său somn. „Un om trebuie să trăiască cu epoca sa - va continua Fougas. Este prea târ- ziu... Imbecilul de neamț bătrân care m-a con- servat pentru posteritate mi-a adus un inutil ser- viciu." La fel gândesc și savanții contemporani, în pofida miliardarilor americani, roși de cancer sau aflați sub iminența unui atac cardiac letal, care plătesc sume fabuloase pentru a fi înghețați și închiși ani și ani în camere de hibemoterapie, până când medicina va afla un remediu eficient pentru bolile lor, în prezent incurabile. Partizan convins al acestei ipoteze, fizicia- nul american Robert Ettinger și-a expus convingerile în lucrarea Perspectiva nemuririi. Primul om de știință care s-a oferit drept cobai a fost profesorul american James Betfost care, în 1967, bolnav, tară șanse, de leucemie a acceptat să fie înghețat în stare de moarte cli- nică și să fie ținut în această stare până se va găsi medicamentul salvator. S-a pus la punct și o tehnică a congelării. După primele minute ale constatării decesului, sângele din corp este scos și înlocuit cu o soluție specială de glicerină, care nu îngheață la tem- peraturi scăzute. Urmează răcirea care la început se face cu ajutorul gheței uscate, până la - 79°C, apoi se continuă cu azotul lichid până la - 196°C. Corpul congelat este închis ermetic într-un container frigider, la temperaturi de -91 °C și este păstrat într-un mausoleu frigider. La Farmingdale (S.U.A.) există un asemenea mausoleu. Chiar dacă rezultatele anabiozei umane nu sunt încă încurajatoare, totuși unele încercări de a revitaliza organismul uman cu ajutorul frigu- lui nu sunt de disprețuit. E vorba, în primul rând, de experiențele fiziologului iugoslav Jean Giaja care, supunând unei narcoze „a frigore", pe termen limitat, inima unui șoarece, a con- statat o considerabilă sporire a vigorii și rezis- tenței acesteia, în comparație cu inima altui șoarece nesupusă aceluiași regim de hibernare. Cu puțin înainte de moartea sa, care a survenit în 1956, Giaja a descoperit în sângele șoarecelui congelat proprietăți tonicardiace, pe care le-a numit frigostimuline, propunându-le terapiei cardiace și gerontologice. în felul acesta, s-a deschis pentru medicina viitorului un domeniu nou, și anume crioterapia organelor îmbătrânite. De un interes deosebit se bucură în prezent întinerirea celulelor sangvine prin prelevarea și apoi reinjectarea unei cantități de măduvă osoasă, după ce a fost supusă un anumit timp răcirii. Toate aceste concluzii de laborator privind rolul și funcțiile frigului rămân valabile și în natură. Indiscutabil, frigul a jucat un rol important în formarea unor rase sau specii poliploide și a intervenit ca un agent de selecție, asigurând superioritatea și șansa de supraviețuire tipurilor frigorezistente. El trebuie acceptat de biologi ca un important factor de evoluție, în măsura în care a conferit animalelor cu temperatura con- stantă - deci păsărilor și mamiferelor - prima- tul, asupra animalelor cu temperatură variabilă, ca reptilele, incapabile, în formele lor gigan- tice, mai ales, să facă față răcirii planetare a climei. Dacă s-ar fi menținut o climă blândă, nu e sigur că mamiferele ar fi ajuns să domine rep- tilele. „Noi nu suntem doar fii ai soarelui, dar și ai frigului - notează cu justețe J. Rostand. Noi suntem și fiii frigului, cu atât mai mult cu cât evoluția omului, plecând de la primate, a fost într-adevăr favorizată de scăderea temperaturii pe suprafața terestră; rărind pășunile, restrângând pădurile - aceste mari rezervoare de hrană - frigul a ascuțit lupta pentru existență și a trezit inventivitatea umană. Astfel, se poate spune pe bună dreptate: fără perioadele glaciare n-ar fi existat umanitatea." Interesant de amintit este că, și în prezent, frigul influențează durata existenței biologice a speciei noastre. Nu întâmplător, țara cu media cea mai ridicată de longevitate din Europa (circa 76 ani pentru bărbați și 83 de ani pentru 627 www.dacoromanica.ro femei) este Norvegia, aflată în umbra impunăto- rilor ghețari polari. Lăsând la o parte întunecatul trecut și aruncând o privire în viitor, se pare că tot frigul va da răspuns unor grave și dramatice probleme ale planetei, chiar dacă acest răspuns ni se pare azi de domeniul fantasticului științific. Un fizician american, Ralph Lapp, a făcut, acum câtăva vreme, în fața Comisiei parla- mentare americane, însărcinată să ancheteze pericolul atomic, o propunere aparent insolită. Presupunând că un război nuclear ar putea cauza moartea imediată a optzeci de milioane de concetățeni și ar leza celulele germinative ale supraviețuitorilor, astfel încât cel puțin un copil din zece ar moșteni o tară, el a propus consti- tuirea, într-un loc din Statele Unite, bine prote- jat contra radiațiilor, a unor stocuri de „sămânță" umană, rezervă de ereditate sănă- toasă, capabilă, în caz de catastrofa, să regenereze specia prin însămânțare artificială. Se vorbește tot mai frecvent în lume azi, când stresul nervos și cel biologic au atins niveluri impresionante, iar accidentele cote dra- matice, de așa-numitele „bănci" de țesuturi vii: bănci de sânge, de comee, de tendoane, de meninge, de piele etc. Or, astfel de bănci nu sunt posibile fără conservarea prin congelare sau uscare la temperaturi joase a țesuturilor vii sau moarte, separate de corp și depozitate. „în ziua când orice organ - inimă, pancreas, tiroidă etc. - va putea fi înlocuit de un organ mai tânăr și mai robust, problema uzurii precoce sau senile va fi aproape rezolvată - scrie J. Rostand. Din ce în ce mai numeroși vor fi atunci oamenii- himeră, adică purtători de organe străine." Acordând credit panspermiei lui Arrhenius, Paul Becquerel presupunea că germenii vii, perfect uscați și, pe deasupra, protejați contra radiațiilor cosmice, sunt apți să suporte, fără să piară, zidul glacial al spațiilor interplanetare; astfel, viața, transportată de meteoriți, ar putea fi însămânțată de pe o lume pe alta. Becquerel a murit înainte ca cercetătorii să confirme prin lucrări de laborator extraordinara rezistență a unor germeni la temperaturi scăzute și la radi- ațiile cosmice, iar sputnicele și apoi rachetele să despice imensitatea cosmică. Trebuie, de altfel, să amintim că specialiștii în astronavigație au prevăzut, pentru sfârșitul acestui secol, punerea cosmonauților în stare de hibernare profundă pentru a-i face capabili să reziste asprelor condiții ale unei lungi călătorii interplanetare; grație unui dispozitiv automat, ei vor fi treziți la aterizare. „Astfel frigul care ar putea să ne ajute să călătorim în timp - scria J. Rostand - ar putea tot așa de bine să ne ajute să călătorim în spațiu. Biologia frigului - continuă marele biolog francez, laureat al Premiului Nobel - contribuie nu numai la rapidul progres al medicinii dar și la extinderea puterii noastre asupra fenomenelor naturale, ajutându-ne să pătrundem în acel regat fantastic unde ne-a pre- cedat imaginația fără frâu a povestitorilor și poeților." Vom evolua biologic? O întrebare flutură pe buzele tuturor oame- nilor: Homo sapiens este o verigă finală în evoluția hominienilor sau reprezintă doar un stadiu evolutiv, un pas spre realizarea unei ființe mai desăvârșite din punct de vedere biologic? Cei mai mulți oameni de știință susțin că omul va cynoaște în viitor modificări biologice profunde. Astfel un grup de biologi și antropologi în frunte cu Nesturh, Chapman, Lott, Roginski, Wercinsky anticipau că omul viitorului va fi un ciudat gigant mintal, Homo sapientissimus, un monstru cu craniu uriaș, plasat pe un corp redus, lipsit de gât. Bazinul se va uni cu omoplatul. Acest monstru, complet cerebralizat, va putea trăi numai într-o civiliza- ție de automate, nu va ști decât să gândească, să raționeze genial și să apese pe butoane. GG Simpson în The Meaning of Evolution. A study of the History of life and of its Significance for Man (1964), combate această ipoteză, aducând un argument decisiv. Oamenii de la Neanderthal aveau o capacitate craniană similară cu a oamenilor de azi. De la nean- derthalieni și până în la oamenii de azi omenirea 628 www.dacoromanica.ro a parcurs o evoluție de aproape 600 000 de ani și în acest timp creierul nu s-a hipertrofiat. „De altfel - scrie H.B.S. Haldane în The Origin of Life - sensul principal al evoluției tuturor verte- bratelor în neogen nu a constat în perfecționarea organizării anatomice (care la nici o specie nu a marcat o modificare semnificativă), ci în stabi- lizarea mediului intern, a structurilor și celulelor." Deci, la specia umană a avut și are loc o stabilizare a facultăților intelectuale, o va- lorificare din ce în ce mai completă și complexă a capacităților creierului, fără o creștere consi- derabilă și deci monstruoasă a acestuia. Este adevărat că datorită condițiilor mai bune de viață, hranei raționale, sportului, înălțimea medie a omului a crescut în ultimii 300 — 400 de ani cu circa 15 — 20 cm și perioa- da lui reproductivă s-a prelungit, din cauza creș- terii longevității, cu încă un deceniu. Dar aces- tea sunt simple variații în sfera bine definită a speciei, induse de ameliorarea mediului ambiant. Odată ce limitele speciei au fost atinse, restructurările încetează. Se știe că înălțimea s-a oprit în jurul lui 1,76 m la bărbat și în jurul lui 1,71 m la femei, în toate zonele în care mediul a cunoscut ameliorări substanțiale în ultima sută de ani. O altă categorie de oameni de știință emit însă păreri pesimiste în legătură cu viitorul bio- logic al omului. Ei susțin că specia umană ar fi în pericol de degradare din cauza procesului civilizației și medicinii. Prin încetarea acțiunii selecției naturale asupra omului, s-ar acumula gene recesive „rele", care vor produce fenomene negative tot mai frecvente. Medicina ar fi răspunzătoare pentru supraviețuirea oame- nilor de slabă calitate, inapți fizic și psihic, iar scăderea mortalității infantile ar duce la degradarea biologică a omului. în același timp, societatea modernă, cu etica ei tolerantă, opunându-se criteriilor eugenice, acordă drept de a avea urmași și indivizilor cu tare ereditare sau boli cu implicații genetice (schizofrenie, defecțiuni cromozomiale, maladii de sânge, car- diopatii, diabet etc.), ceea ce slăbește fondul biologic al speciei. Este foarte adevărat că statisticile medicale, la nivel mondial, semnalează unele fenomene îngrijorătoare, tipice societății modeme, cum ar fi: creșterea numărului de copii cu carii dentare, cu miopii, cu vegetații adenoide, sporirea psi- hopaților (în unele țări civilizate, ei sunt 15 la suta de locuitori). Boli grave ca diabetul, demența precoce, maladii degenerative (leu- conevraxita) și infecțioase (SIDA) sunt tot mai răspândite; afecțiunile cardiovasculare și can- cerul fac ravagii. în același timp însă, datorită unor condiții de mediu (asistență medicală cali- ficată, medicamente tot mai eficace, standard de viață mai ridicat, alimentația mai bună, condiții igienice superioare, sport etc.), se semnalează și fenomene pozitive: scăderea mortalității infan- tile, creșterea taliei, ameliorarea mediei de viață. Toate acestea sunt fenomene care tind să ducă la îmbunătățirea stării genetice a omului. Ca urmare a lărgirii pe plan mondial a con- tactelor dintre oameni se înregistrează o creștere considerabilă a numărului de căsătorii între indivizi care aparțin unor grupe biologice foarte deosebite între ele (heterozigoți). Or, e știut că în genotipurile heterozigote genele recesive „rele" sunt inhibate de altele normale. Așadar, datorită legii combinării întâmplătoare și a interacțiunii genice, chiar dacă fondul biologic al speciei ar fi slăbit, vor putea apărea în conti- nuare oameni sănătoși, cu capacități fizice, și intelectuale superioare, care să ducă omenirea mai departe. Așa cum spunea L. Cuenot în L'evolution de l'homme, „totdeauna vor exista eroi, mari artiști, mari savanți și numeroși oameni cinstiți și harnici". Vom supraviețui ca specie? Din ce în ce mai mulți oameni de știință își pun întrebarea dacă specia umană va supraviețui, dacă va rezista inexorabilei legi a extincției biologice. Scrutând înneguratul trecut al Terrei, am avea motive să nu ne considerăm o excepție. Este cert că toate speciile trebuie să dispară. Speciile îmbătrânesc și, treptat, sunt înlocuite 629 www.dacoromanica.ro cu specii tinere și viguroase. Uzura lor e o con- secință directă a mutațiilor. Ca și indivizii, speciile acumulează lent erori genetice, care, la un moment dat, devin letale. Trilobiții, amoniții, dinosaurienii ne-au probat acest lucru. E ade- vărat că ne putem agăța de o speranță de supraviețuire „sine die“, gândindu-ne, de pildă, la bacterii, care au rezistat aproape neschimbate de aproape patru miliarde de ani; mai sunt și grupe de ființe prezente în tabloul cronologic de sute de milioane de ani. Biologii sunt unanimi în a pune fantastica lor rezistență la acțiunea timpului pe socoteala conservatorismului me- diului și a stabilizării într-o nișă ecologică neconcurată de nimeni. Singura specie care scapă regulilor biolo- gice este specia noastră. O spune cunoscutul cercetător român C. Maximilian în pasionanta sa carte Un genetician privește lumea. Și de ce acest lucru? „Pentru că noi avem cea mai întin- să variabilitate genetică. Putem rezista unei lungi suite de dezastre ecologice. Putem stră- bate imense spații inospitaliere pentru a colo- niza regiuni mai ospitaliere și putem învinge adversitățile." Tot C. Maximilian precizează: „Am reușit să ocupăm tot Pământul pentru că am dezvoltat o tehnologie mereu mai sofisticată și mereu mai eficientă. Datorită culturii ne-am adaptat celor mai variate condiții mezologice - și frigului arctic și căldurii tropicelor. Se poate spune astfel că specia Homo Sapiens este mezo- logic independentă. Firește, rămâne, ca orice altă specie animală, supusă marilor capricii ale naturii. Zeci de mii sau sute de mii de oameni pot dispărea într-un cutremur, dar supraviețuirea speciei nu este amenințată. Ea își continuă dru- mul spre un viitor definit, ales dintre multiplele viitoruri posibile." în ultimii 50 de ani, civilizația creată de spe- cia umană, așa-numita antroposferă, a cunoscut o amplitudine uimitoare, antrenând schimbări pe care nimeni în trecut nu le-a prevăzut, dar și contraste și antagonisme tragice, ce denotă numeroasele imperfecțiuni ale cadrului social modem în care evoluează astăzi specia noastră. Cucerirea spațiului cosmic, pătrunderea în structura materiei și infrastructurile lumii vii, ingineria genetică și uimitoarele progrese ale chimioterapiei ori chirurgiei, automatizarea, robotizarea, sofisticările proceselor tehnologice în toate domeniile producției materiale, imense- le capacități industriale date în funcțiune și puse în slujba exploatării intensive a naturii nu pot ascunde și compensa gravele disfuncționalități semnalate de UNESCO la sfârșitul anului 1978: - 800 de milioane de ființe umane suferind de boli endemice sau purtătoare ale unor mar- cante aberații genetice; - 900 de milioane de analfabeți, eliminați brutal din circuitul valorilor culturale; — 1,2 miliarde de oameni înfometați și sub- nutriți; - 2,6 miliarde de oameni care, pe „planeta albastră", acoperită în proporție de peste 2/3 cu apă, suferă de sete cronică. La aceste contraste rușinoase, provocate de dezvoltarea inegală a statelor, se adaugă și abe- ranta cursă a înarmărilor care va pune omenirea în fața unui iminent holocaust nuclear dacă nu se vor găsi căi raționale de convingere a marilor puteri de a renunța la hegemonia politico-mili- tară. Admițând că vom înlătura printr-un grandios efort colectiv spectrul războiului nuclear, ne rămâne însă nu mai puțin obsedant spectrul degradării tot mai accentuate a mediu- lui ambiant care, în câteva secole, ar putea face din Terra o planetă inospitalieră, improprie vieții. Viitorologii n-au scăpat din vedere că peste 6-7 miliarde de ani, când Soarele va deveni o stea pitică și își va pierde capacitatea de iradiere, Pământul va rămâne un pustiu înghețat, pierdut în imensitatea dezolantă a Galaxiei. Dar, până atunci oamenii vor găsi soluții pentru a-și asigura continuitatea, soluții pe care autorii de romane științifico-fantastice au și început să le prefigureze. 630 www.dacoromanica.ro C) REVOLUȚIA INGINERIEI GENETICE Primii temerari și îndrăznelile lor Transformarea lumii vii și crearea unor noi forme de viață reprezintă o ambiție oarecum târzie a omului. Este drept că domesticirea ani- malelor, castrarea acestora și selecția artificială, aplicate empiric încă din comuna primitivă, vor îmbogăți experiența societății omenești și vor crea premise pentru apariția, în Antichitate, a rudimentelor unor științe biologice. Frânate de concepțiile religioase, care interziceau și chiar pedepseau acțiunea de imitare și de concurare a genezei divine, ca și de puținătatea și fragilitatea cunoștințelor științi- fice, încercările oamenilor de a modela zestrea vie a naturii s-au dovedit nesemnificative până la începutul Renașterii. Uriașa explozie a dorin- ței de a cunoaște și de a acționa, caracteristică acestei mișcări de emancipare a spiritului ome- nesc, a trezit un interes viu pentru efortul demi- urgic, al cărui simbol filozofic a rămas Faust și al cărui model dinamic l-a constituit Paracelsus. Amestecul de naivitate și de magie neagră care însoțea strădaniile alchimiștilor, încrederea lor în utopica forță vitală și în atotputernicia gene- rației spontanee, deși n-au adus un folos direct științei, au deschis, în jungla spaimei de necunoscut, o primă pârtie a dorinței de cer- cetare și descifrare a marilor taine ale naturii. Un revoluționar în adevăratul înțeles al cuvântului, care a scuturat și sfărâmat toți „idolii" prejudecăților și ignoranței, a fost Francis Bacon. Prin ideile cuprinse în celebra sa Instauratio magna, el se dovedește un ade- vărat precursor al biologiei creatoare. Bacon nu așteaptă de la știință doar îndreptarea relelor și dezordinilor naturale, ci o dorește inventivă, inovatoare în toate domeniile și capabilă de a înfăptui, prin operații rațional concepute, unele din „minunile" pe care le promiteau zadarnic adepții magiei. A crea fructe mai mari și arătoase decât fructele naturii, a produce în domeniul vegetal și animal specii cu totul deosebite de cele cunoscute, a prelungi sau a opri creșterea ființelor, pentru a da naștere unor giganți sau pitici, a spori fecunditatea sau a o reduce, a încrucișa tipurile organice în mii de chipuri, a reînsufleți suflarea atunci când părea să se fi stins, a zămisli viața din materia inanimată, iată programul baconian, atât de apropiat de acela al biologiei modeme. Primul, poate, care a aplicat acest îndrăzneț proiect a fost savantul englez Abraham Trembley, când, în anul 1743, a tăiat în bucăți polipi de apă (hidre verzi), pentru a urmări regenerarea lor, grefându-i ori întorcându-i ca pe degetele mănușii. Efectuând aceste faimoase experiențe, Trembley nu se mulțumea să releve o curiozi- tate a istoriei naturale; el demonstra că omul de știință poate interveni activ în cursul fenomenelor vieții, că poate juca rolul unui „vrăjitor", erijându-se într-un „inventator de fenomene". Iată de ce Memoriile pentru a servi la istoria unui gen de Polipi reprezintă o dată în istoria biologiei, căci, așa cum spunea autorul în prefață, „importanța unei opere nu se măsoară cu volumul animalului care a inspirat-o". Contemporanii lui Trembley i-au salutat inițiativa și mai ales curajul de a înfrunta infle- xibilitatea tezelor teologice, păzite de ochii de argus ai organizației Indexului (Inchiziția). Cuvinte pline de admirație scriu despre expe- riențele sale naturalistul elvețian Charles Bonnet, astronomul Bernard de Fontenelle, filozoful materialist Julien Offroy de la Mettrie, vestitul zoolog și fizician Rene- Antoine de Reaumur. în corespondența lui Reaumur cu Trembley, recent publicată, putem citi: „Noi toți, domnule, care deținem doar un fond determinat de cunoștințe privind fiecare specie, nu putem avea decât o nesfârșită admirație pentru lucrurile minunate ce le-ați descoperit la polipi; cât mă privește, nu găsesc cuvinte să-mi exprim admi- rația pentru tot ce mi-ați povestit, nici să vă laud după dorința mea răbdarea, îndemânarea și un fel de curaj de care ați avut nevoie pentru a descoperi atâtea fapte ieșite din comun. Vă măr- turisesc că niciodată n-aș fi îndrăznit să introduc 631 www.dacoromanica.ro un polip în trupul altuia, gândind că aș fi putut să-i reunesc, și în acest chip să fac din două ani- male doar unul singur." însuși Reaumur - mai mult observator decât experimentator - este convertit în cercetările sale asupra insectelor să încerce experiențe cât mai îndrăznețe. Astfel, supunând la frig crisalidele, el le-a prelungit viața, succes care l-a încurajat să se întrebe dacă acest procedeu n-ar putea fi aplicat și la om. După 1750, exemplul lui Trembley devine molipsitor, mai ales în lumea aristocraților. în menajeriile amenajate în curțile castelelor, nobilii, cuprinși de febra experimentării, încearcă cele mai bizare încrucișări între ani- male, făcând apel la naturaliști pentru a obține, așa cum nota P. de Maupertuis, în 1775, „specii pe care natura nu le-a produs încă". în 1780, Ch. Bonnet și L. Spallanzani gân- desc să intervină în actul fecundației, înlocuind sămânța cu electricitatea sau cu lichide iritante. Wiliam Hunter efectuează grefe de testicul și merge până acolo încât introduce un testicul de cocoș în pântecul unei găini. Hunter întrevede chiar și posibilitatea de a transplanta testiculul unui cocoș în abdomenul unui gâscan.,,Dacă ar fi posibil ca să se poată uni conductele, astfel ca semințele secretate de testicul să poată sosi la femelă, produsul ar fi același ca și cum un cocoș ar fi fecundat o gâscă." Etienne Geofroy de Saint Hilaire este un alt precursor al biologiei creatoare. Către 1820, el se străduiește să producă ființe monstruoase, supunând ouăle de găină unor condiții anormale de incubație. înaintea lui, în 1817, englezul William Edwards încercase să întârzie meta- morfoza mormolocilor de broască, forțându-i să rămână sub apă, sau lipsindu-i de lumină. Ceva mai târziu, în 1863, Paul Bert, care reunește doi șoareci printr-o grefă siameză, transplantează membre și cozi și-și propune, nici mai mult nici mâi puțin, decât să implanteze în peritoneul unui chițoran ovare de șoricioaică. Cât privește pe Claude Bernard, părintele metodei experimentale, el scria vizionar, în 1864: „Gândesc că vom produce științific noi specii organizate pe care natura încă nu le-a realizat". Domeniul teratogenezei, al creării de „monștri", devine patria de încercare a fanteziei și inventivității cercetătorilor, dovada grăitoare a capacității omului de a modifica după voie lumea vie. Chiar și lumea plantelor, aparent mai con- servatoare și mai puțin plastică, este asaltată de curiozitatea îndrăzneață a amelioratorilor. Una din cele mai pasionante căutări ale secolului al XlX-lea se îndreaptă spre obținerea himerelor, acelor ființe-mozaic, realizate din încrucișările prin altoire dintre specii îndepărtate și chiar din- tre genuri vegetale deosebite. Și înainte de ma- rile descoperiri biologice din a doua jumătate a secolului, curiozitatea publicului era atrasă de unele himere celebre ca Bizzaria, un hibrid între lămâi și portocal, sau Cytisus adami, un amestec de drob și salcâm galben, de care știința vremii amintea ca de două fenomene izolate și inexplicabile. Daniel Burbank Bauer, cel care a creat hibridul dintre păducel și moșmon (Crataegomespilus), Miciurin, părintele Cerapadusului, hibridul dintre vișin și mălin, vor împinge mai departe, pe o treaptă supe- rioară, arta de a crea himere viabile și utile, va- lorificând din plin câștigurile științifice ale dar- winismului^ Cert este că efervescenței creatoare, setei faustice de cercetare și experimentare îi lipsea, până în 1860, o bază teoretică, un instrument de interpretare și dirijare științifică a cercetării și activității practice. Nu se putea realiza o revoluție biologică, o transformare conștientă și planificată a lumii vii fără recunoașterea celor mai intime mecanisme care stau la temelia vieții și a transmiterii ei nes- fârșite de la o generație la alta. Revoluția geneticii Către 1850, se strânseseră o mulțime de fapte, de documente, de observații precise privind ereditatea umană. Dar toate acestea nu 632 www.dacoromanica.ro formau decât un ansamblu dezordonat, haotic, din care nu se desprindea nici o ipoteză gene- rală. Genetica umană nu era decât un vălmășag de fapte; „o grămadă de cărămizi nu înseamnă o casă“ - pentru a relua faimoasa expresie a lui Henri Poincare. Dacă cineva ar dori să-și facă o idee asupra stadiului în care se găsea atunci genetica umană, i-ar fi de ajuns să-și amintească de voluminosul Tratat de ereditate naturală al doctorului Prosper Lucas. Din acest Tratat, Emil Zola și-a extras toată documentația nece- sară ca să scrie, ciclul său „Rougon-Macquart", unde, după cum se știe, ereditatea umană ocupă un loc atât de important. Cincisprezece ani după apariția Tratatului de ereditate naturală, în modesta grădină a unei mănăstiri austriece se puneau bazele experi- mentale pentru știința eredității. Astfel, în 1865, călugărul Gregor Mendel prezintă Societății naturaliștilor din Brunn un memoriu de circa 40 de pagini, care este una din cele mai uimitoare capodopere ale biologiei. Pentru prima oară sunt enunțate legi precise privind transmiterea caracterelor; este pus în lumină mecanismul general al eredității; multe dintre liniile de dez- voltare ale viitoarei genetici formale sunt conținute în germen în aceste texte, nu numai remarcabil prin importanța faptelor prezentate, dar și prin noutatea interpretărilor. în pofida valorii sale - și poate chiar din această cauză - lucrarea lui Mendel trece neob- servată de alți geneticieni, iar datorită cercetărilor lui Thomas Hunt Morgan și a colaboratorilor săi sunt puse bazele teoriei cro- mozomale a eredității. Substratul material al eredității îl reprezintă genele. Cunoscutul savant danez W. Johannsen, care a introdus noțiunea de genă în 1909, o considera o „unitate discretă a eredității organismelor, indivizibilă și localizată în cro- mozom“. Astăzi, această definiție a suferit o substanțială corecțiune. Departe de a fi simplă și indivizibilă, ca în concepția geneticii clasice, gena, în accepția modernă, este o unitate com- plexă, divizibilă, cu subunități de mutație și recombinare, având structuri și roluri deosebite. Astfel, mutonul este segmentul cel mai mic al genei, care, prin modificarea structurii sale, determină apariția unei mutații. Reconul repre- zintă un segment intragenic format din una sau mai multe perechi de nucleotide, capabil de recombinarea intragenică. în sfârșit, segmentul de material genetic format din mai mulți reconi, ce acționează ca unitate în exercitarea funcției de determinare a sintezei unui anumit lanț polipeptidic, respectiv în determinarea unui anumit caracter distinct, s-a numit cistron. Studiile efectuate la nivel molecular, în spe- cial în perioada de după cel de-al doilea război mondial, au dus la descoperirea faptului că ereditatea și, respectiv, genele au o bază materi- ală, chimică, ce constă în înregistrarea codifi- cată a informațiilor în cadrul macromoleculelor de acizi nucleici. Ca urmare, fiecare plantă sau animal are propriul său program genetic, înre- gistrat în cromozomii celulelor, cromozomi în care se găsește acidul dezoxiribonucleic (DNA), substratul chimic al genelor. De pildă, în cei 46 de cromozomi umani se găsesc, apro- ximativ, 50 000 de gene, ce determină toate ca- racteristicile anatomo-morfologice, fiziologice, biochimice și chiar comportamentale ale indi- vidului respectiv. Descoperirea rolului genetic al acizilor nucleici își are izvorul într-o experiență celebră, de transformare bacteriană, realizată în 1928 de către medicul englez H. Griffith și reluată la nivelul molecular de către o echipă de cercetă- tori americani formată din O. T. Avery, M. C. Mac Leod și M. Mc. Carthy, care dovedește, în esență, că prin intermediul DNA se pot trans- fera gene de la un organism la altul. Descoperirea rolului DNA a atras atenția asupra acizilor nucleici, ce au început să fie tot mai minuțios studiați. în sfârșit, în anul 1953, cercetătorii J.D. Watson, F.C.H. Crick și M.K.F. Wilkins au reușit să descifreze structura macromoleculei DNA. Acizii nucleici, reprezentați de acidul dezoxiribonucleic (DNA) și cel ribonucleic (ARN), sunt substanțe chimi- ce macromoleculare, alcătuite din unități mai simple, nucleotide, constituite dintr-o bază azo- tată, un zahăr și un radical fosforic. Speciile de viețuitoare conțin o cantitate variată de DNA și 633 www.dacoromanica.ro un număr diferit de nucleotide, în funcție de poziția lor filogenetică, de complexitatea lor. Aceste descoperiri au pus bazele geneticii mo- leculare. O realizare importantă a geneticii molecu- lare a constituit-o descifrarea codului genetic. Plecând de la faptul că proteinele sunt alcă- tuite din lanțuri polipeptidice formate dintr-o succesiune specifică a 20 de aminoacizi, G Gamow, în 1954, a considerat că numai o secvență de 3 nucleotide poate realiza codifi- carea sau poziționarea fiecăruia din cei 20 de aminoacizi într-un lanț polipeptidic. Or, cele patru baze azotate, luate câte trei, pot realiza 64 de combinații. Aceste 64 combinații nu sunt altceva decât cei 64 codoni, elemente ale dicționarului genetic. Aceste triplete de nucleotide sau codoni reprezintă, deci, unități de codificare, a căror totalitate reprezintă codul genetic. „Una din ca- racteristicile cele mai importante ale codului genetic - precizează distinsul nostru genetician Lucian Gavrilă - este universalitatea sa, care presupune că același codon specifică aceiași aminoacizi la toate sistemele biologice, inclusiv la virusuri... Universalitatea codului genetic este un indiciu al vechimii sale și faptului că, odată apărut, el a rămas neschimbat în cursul evoluției" (Clasic și modern in știința evoluției). în lumina ultimelor cercețări, gena poate fi definită ca un segment de DNA care cuprinde o secvență anumită de nucleotide, ce acționează ca unitate funcțională și conține informația genetică necesară sintezei unei catene polipep- tidice sau unei alte biomolecule. înzestrat cu acest arsenal modem de cunoș- tințe, omul va opera asupra lumii vii la fel cum acționează în cadrul unor procese industriale, prin manipulări tehnice subtile și exacte, urmărind obținerea artificială a unor forme noi, înzestrate cu anumite calități. După 1974, s-a creat un nou domeniu de cercetare și aplicație al geneticii care frizează senzaționalul. ,,Astfel, s-a ajuns nu numai ca plopul să facă mere și răchita micșunele, ci mult mai mult: o bacterie să sintetizeze... hemoglobi- na, somatostatină și insulina umană și să se des- ființeze orice graniță între specii care se o- pun schimbului liber de material genetic." (L. Gavrilă, op. cit.) Acest domeniu mirabil a fost numit ingine- rie genetică. Ingenium geneticum Sub acest echivalent latinesc al ingineriei genetice se exprimă capacitatea inventivă a omului de a crea (genere — a produce, a genera) cu ajutorul tehnicii produse vii și combinații noi de specii, pomindu-se de la fondul genetic ere- ditar al acestora. „Prin ingineria genetică precizează Lucian Gavrilă - se înțelege un ansamblu de metode și tehnologii efectuate in vitro cu gene, cromo- zomi și celule întregi, în scopul construirii unei structuri genetice cu proprietăți dinainte sta- bilite... Ingineria genetică înlătură barierele genetice între specii, asigurând schimbul de gene între specii foarte îndepărtate din punct de vedere filogenetic, introducând în genomul unei specii gene care niciodată nu au aparținut aces- tuia, în condiții naturale. în acest fel, se asigură transferul transpecific de gene, putându-se construi un genom în aceeași specie, dar mai ales din specii deosebite." Până în 1970, putem vorbi de etapa clasică a ingineriei genetice, bazată exclusiv pe mani- pulările cromozomiale în cadrul strict al proce- selor sexuale. Primul succes al acestei etape a fost obținut în anul 1927 de geneticianul rus I. Kar- petcenko care a încrucișat varza (Brassica ole- racea, 2n = 18) cu ridichea Raphanus sativus 2n = 18) și a obținut un hibrid steril cu 2n = 18, la care însă, după un anumit timp, s-au format câteva semințe datorită dublării naturale a numărului de cromozomi. Astfel a luat naștere un amfidiploid, specie nouă, care a fost denu- mită Raphanobrassica și care însumează cro- mozomii celor două specii (2n = 4x = 36). „Ulterior s-a trecut la manipularea cromo- zomilor, adică la adiția sau substituția de cro- 634 www.dacoromanica.ro mozomi, la transferul (translocația) de seg- mente cromozomale și la recombinarea de gene între cromozomi omeologi cu o anumită afini- tate ancestrală. Primul care a făcut cercetări în această direcție a fost geneticianul J.C. O’Mara (1940), care a elaborat o metodă de combinare a caracterelor a două specii prin transferul unuia sau mai multor cromozomi de la o specie la alta. Foarte interesante sunt cercetările lui B.C. Jenkins (1956), care a por- nit de la ideea utilității introducerii la grâu a unei perechi de cromozomi de la secară, deoarece aceasta posedă unele caractere (rezis- tență la boli, la ger etc.) care lipsesc grâului. Prin înlocuirea soiului de grâu Harkov (2n = 42) cu secara Dakold (2n = 14) s-a obținut mai întâi un hibrid interspecific care, în urma tratamentului cu colhicină, a înglobat cromozomii ambelor specii (2n = 56); după care acesta s-a reîncru- cișat cu grâul. S-au obținut astfel linii de adiție, care aveau 42 de cromozomi de grâu și 2 cro- mozomi de secară, precum și linii de substituție, care aveau 40 de cromozomi de grâu și 2 de secară." (P. Raicu, Ingineria genetică, 1983). Liniile de substituție cromozomală sunt linii de plante cultivate la care s-au înlocuit o pereche de cromozomi proprii cu o pereche de cromozomi de la o specie înrudită, de regulă din flora spontană. Astfel, la grâu s-au transferat cromozomi de la graminee spontane (Haynaldia, Aegilops, Agropyron)', la ovăzul cultivat, cromozomi de la specii de ovăz sălba- tic; la bumbac, cromozomii a două specii sălba- tice (Gossypium stocksii și G anomalum). Metoda clasică pentru obținerea liniilor de translocație (deci a transferului doar al unui mic segment cromozomal pe care se găsesc gena sau genele dorite) a fost elaborată în 1956 de geneti- cianul american R. Sears. Acesta a realizat transferul unui segment cromozomal de la Aegilops umbellata în cromozomii grâului, obținând astfel transferul rezistenței la rugina brună de la specia sălbatică, la grâul cultivat. în 1966, A. Wienhes a transferat la grâul cultivat rezistența la rugina brună și galbenă de la o specie de pir (Agropyron intermedium). Unele rezultate pe linia translocării cromozomale a obținut geneticianul japonez Y. Tazima la vier- mii de mătase, obținând mutante naturale, mai ușor de separat pentru selecția masculilor, cu mult mai productivi. „Dar - remarcă pe bună dreptate Teofil Cră- ciun în Genetica și societatea — liniile extrase din combinații hibride supraspecifice, după pre- lucrarea adecvată a descendenților, nu ating aproape niciodată performanțele genitorilor cul- tivați implicați sau formează organe care nu corespund, mai mult sau mai puțin, exigențelor tehnologiilor obișnuite de cultură. Visul fa- bricării unor specii hibride și transferul contro- lat al determinanților ereditari, imposibil de realizat prin tehnicile geneticii clasice (bazate pe hibridarea sexuală) pot deveni realități prin manipulările genetice ale plasmei germinative în afara proceselor sexuale, deci prin ingineria genetică." Primul pas în ingineria genetică a fost făcut în 1928, când bacteriologul englez F. Griffith a inițiat o serie de experiențe cu pneumococi (Diplococcus pneumoniae), prezenți în natură sub două forme: sălbatici, patogeni de tip S, și nevirulenți, de tip R. Inoculând la șoareci o sus- pensie de pneumococi vii, nepatogeni și fără capsulă de tip R II, împreună cu pneumococi virulenți și capsulați de tipul S III, omorâți prin tratare termică, a constatat un fapt uimitor: șoarecii s-au îmbolnăvit și au murit deoarece pneumococii de tip R II s-au transformat în pneumococi virulenți de tip S III. Fenomenul a fost explicat abia în 1944, de echipa microbio- logului american O. T. Avery, care a identificat substanța transformatoare. Aceasta este consti- tuită din DNA, de unde concluzia că substanța transformatoare și substanța eredității este una și aceeași: acidul dezoxiribonucleic. S-a con- statat că transformarea este ereditară, deoarece DNA cu gena S de la donator se încorporează, printr-un Crossing over, în cromozomul bacte- rian primitor. Fenomenul a fost numit transfor- mare genetică. Ulterior, s-a constatat că trans- ferul și recombinarea materialului genetic la bacterii se realizează nu numai direct, prin transformare, dar și indirect, prin conjugare și 635 www.dacoromanica.ro transducție cu ajutorul unor vehicule originale: plasmidele și virusurile. Conjugarea se realizează cu ajutorul plas- midelor, formații genetice de formă circulară situate în afara cromozomului bacterian. Plasmidele, care au și capacitatea să se inte- greze și să se multiplice sincron cu cromozomul în care s-au integrat, conțin factorul de sex sau fertilitate, simbolizat „F“. Acesta posedă infor- mația genetică pentru formarea „perechilor de recombinare" și a „canalului" prin care are loc transferul unidirecțional al genelor de la donator la primitor. Se știe că celulele bacteriene pot fi infectate de anumite virusuri specifice, numite bacteri- ofagi, care pot fi virulenți sau temperați. Fagii temperați sunt aceia care operează transducția, deci transferul genelor bacteriene de la o celulă la alta. Aceste descoperiri, obținute în special prin cercetarea bacteriei Escherichia coli, frecventă în intestinul nostru gros, și a bacteriofagilor ca- racteristici, au avut o importanță esențială în dezvoltarea geneticii moderne. Grație lor, genele au putut fi izolate, purificate și apoi transmise la alte bacterii inițiindu-se astfel „manipulările" genetice. Deși sinteza artificială a genelor a fost un vechi deziderat al biologiei, ea a început să de- vină realitate în pragul deceniului al 8-lea al veacului trecut, numai odată cu progresele geneticii moleculare. Primul pas în sinteza genelor a fost făcut în 1968, când geneticianul american Arthur Kornberg, laureat al Premiului Nobel, a rea- lizat pentru prima oară sinteza artificială a DNA, folosind ca model virusul A" 174, al cărui cromozom este format dintr-o moleculă de DNA monocatenar, alcătuită dintr-o secvență de 5 375 nucleotide, constituind cele 9 gene ale virusului respectiv. Doi ani mai târziu, profesorul G Korhana, împreună cu o echipă de cercetători de la Universitatea din Massachusetts - SUA, a rea- lizat pentru prima oară sinteza artificială a unei gene de drojdie de bere. Ulterior, progresele în această direcție s-au succedat rapid. în 1975, geneticianul A. Efstradiatis și echipa sa de la Universitatea din Harvard - SUA au sintetizat artificial genele care intervin în producerea hemoglobinei la iepure. Era prima sinteză a unei gene de mamifer. în sfârșit, o echipă de cercetă- tori de la Institutul de chimie organică și biochimie din Hamburg, condusă de dr. Hubert Koster, a sintetizat, în 1977, după trei ani de încercări, gena umană care determină sinteza hormonului angiotensina II (ce intervine în reglarea tensiunii arteriale și a contracției mus- culaturii netede). în prezent, în diferite labora- toare din lume se lucrează la sinteza altor gene. Anul 1981 a adus o adevărată revoluție în biologie: darea în folosință a primelor mașini de calculat structura genelor, ceea ce va permite o dezvoltare rapidă a ingineriei genetice, capabilă să contribuie la transformarea radicală a vieții omului. „Astfel, într-o primă etapă - opinează Eugeniu Niculescu-Mizil - se întrevede posi- bilitatea ca genele sintetizate artificial să fie inserate în virusuri, care, la rândul lor, să trans- fere genele respective în anumite celule bacte- riene. Pe baza acestui transfer de gene, bacteri- ile vor putea sintetiza diferiți aminoacizi, pro- teine, enzime, hormoni, antibiotice etc., după dorința și interesele omului. Bacteriile, care sunt cultivate ușor și ieftin, vor putea astfel să producă diferite biomolecule pe o cale complet nouă și de o mare eficiență." O altă cale extrem de productivă a ingineriei genetice o reprezintă înmulțirea clonală in vitro, care a deschis epoca „fabricării" organismelor vegetale și animale în eprubetă. înmulțirea clonală a plantelor prin culturi celulare - in vitro se bazează pe principiul totipotenței, elaborat de creatorii teoriei celu- lare, Schleiden și Schwann, după care fiecare celulă somatică a unui organism are capacitatea de a regenera un individ normal. Toți indivizii născuți din celulele aceluiași organism sunt identici din punct de vedere genetic, alcătuind o clonă. Acest tip de înmulțire se realizează ușor, rapid, pe scară industrială, dând naștere la organisme valoroase, sănătoase, imune la viroze. Primele proliferări celulare in vitro au fost realizate în 1939 de geneticienii Philip 636 www.dacoromanica.ro White, în S.U.A., Roger Guatheret și Pierre Nobecourt, în Franța. Cultura in vitro de țesuturi și celule sau micromultiplicarea vegetativă este aplicată în prezent în horticultura, pomicultură, viticultură, pentru producerea în cantități mari de plante ornamentale, de pomi fructiferi și viță de vie provenită de la un genotip valoros, productive și în același timp rezistente. Speciile de plante ornamentale care benefi- ciază substanțial prin aplicarea acestui procedeu modern, sunt orhideele, familie ciudată, cu peste 15 000 de specii, cuprinse în circa 450 de genuri, a căror polenizare entomofilă, studiată de Sprengel, Darwin și poetul M. Maeterlink, este extrem de complicată, asigurând supraviețuirea speciei, dar nu și rentabilitatea, în cazul cultivării lor pentru satisfacerea enormelor cerințe ale pieții mondiale de flori. Pentru eliminarea dificultăților și riscurilor, se folosește azi metoda cultivării in vitro de țesu- turi, care asigură producerea în masă de plante calitativ superioare. Avantajele aplicării acestui procedeu sunt ușor de demonstrat și la soiurile cultivate de crizanteme. Sistemul actual de înmulțire vege- tativă prin butași nu depășește 30 000 de plante pe an, obținute dintr-un exemplar, în timp ce dintr-un singur vârf de creștere se pot obține 9 milioane de plante prin embriogeneză somatică. Prin acest procedeu, și delicata Fresia a devenit o plantă la îndemâna tuturor. Coniferele, care se înmulțesc dificil, vor putea fi mai lesne culti- vate. Astfel, de la o cantitate de celule în sus- pensii de 4,54 litri, provenite de la meristeme de Pinus sylvestis, se pot obține 3 milioane de arbori. De asemenea, tehnica de cultură in vitro a celulelor a creat și posibilitatea de obținere pe scară largă de exemplare libere de viroze, atât în ce privește plantele ornamentale (garoafe, crizanteme, trandafiri), cât și unele legume și fructe (tomate, ardei, cartofi, căpșuni). înmulțirea clonală în seria animală, deci aplicarea ei în zootehnie, merge mult mai greu, deoarece aici nu se manifestă proprietatea totipotenței celulare, singura cale, deocamdată pozitivă, reprezentând-o donarea embrionară. Dar și aici s-au obținut câteva succese răsunătoare. Astfel, în anul 1981, biologii Karl Illmensee, de la Universitatea din Geneva, și Peter Hoope, de la laboratorul Jackson de la Harbor (S.U.A.), au reușit prin acest procedeu să obțină trei șoareci perfect identici din punct de vedere genetic. Indivizii creați sunt identici între ei, reprezentând un „model" pe care îl pot repeta la infinit, un fel de copie în care organis- mul este în același timp strămoșul său, tatăl său și el însuși. Operația, extrem de complexă (care a necesitat o repetare de 542 de ori), s-a des- fășurat în mare cam în acest fel: au fost recoltate inițial celulele dintr-un embrion aflat în stare de blastocist și apoi un ovul fecundat, în care celulele sexuale încă nu fuzionaseră; nucleii celor două celule sexuale contopite au fost extrași și înlocuiți cu nucleul unei celule embri- onare, recoltată în faza de blastocist; ovulul de șoarece, astfel transformat, a fost lăsat să se dezvolte timp de patru zile în laborator, pe mediu nutritiv corespunzător, apoi a fost reim- plantat în uterul acestui șoarece, pregătit hor- monal pentru a putea să „poarte" acest embrion de împrumut, iar, la rândul lui, embrionul să se dezvolte în condiții normale. în 1997, operația s-a aplicat asupra oilor obținându-se cu succes primul exemplar donat. Rezultatele pozitive ale acestei experiențe au demonstrat un fapt important, și anume că, și în cazul mamiferelor, este posibilă obținerea de indivizi în serie. O altă realizare remarcabilă a ingineriei genetice o constituie obținerea plantelor ha- ploide (un număr redus de cromozomi) prin cul- tura in vitro a anterelor sau polenului, deci prin androgeneză experimentală. începutul l-au făcut, în 1964, doi cercetători indieni, S. Gupta și S.C. Maheshwari, care au cultivat antere de laur porcesc (Pătură inoxia) pe un mediu nutri- tiv steril. în 1971, cercetătorii N. Sunderland și M. Roberts au obținut plante haploide din polen supus la frig, acesta având avantajul, față de antere, de a crea doar exemplare haploide (anterele produc și indivizi diploizi). Plantele haploide au o mare importanță practică pentru ameliorarea speciilor de cultură, deoarece prin 637 www.dacoromanica.ro tratament cu colchicină devin diploide, deci posedă aceiași cromozomi și aceleași gene dedublate și, fiind pure din punct de vedere genetic, pot da naștere liniilor izogene, material de bază pentru crearea de soiuri și hibrizi. în același timp, fiind hemizigote (manifestă fenotipic toate genele, cu toate că le posedă în- tr-un singur exemplar), plantele haploide consti- tuie un material excelent și pentru producerea de mutații sub acțiunea unor agenți mutageni fizici sau chimici, mult mai rapid și cu un volum de lucru mult mai redus. Nu numai celulele vegetale, dar și proto- plaștii (celule lipsite de perete celulozopectic și înzestrate doar cu membrană plasmatică) sunt utilizați astăzi de ingineria genetică. Materialul cel mai folosit pentru producerea de protoplaști sunt frunzele de la care se ia epiderma infe- rioară, prin jupuire sau prin tratament enzimatic (de obicei cu helicaza extrasă din melcul de grădină - Helix pomatia). Dintr-un gram de frunze proaspete se realizează circa un milion de protoplaști. Aceștia sunt celule vegetale foarte propice pentru manipularea materialului genetic. Primul hibrid somatic a fost obținut în 1972 de către P.S. Carlson, prin fuzionarea între protoplaștii a două specii de tutun: Nicotiana glauca (2n = 24) cu N. langsdorffi (2n = 18) prin folosirea cifratului de sodiu ca agent inductor. S-au încercat, prin diferite metode și pro- cedee, hibridări celulare îndepărtate, între orez și soia, porumb și sorg, orz și secară, bob și petunie etc., obținându-se, după caz, hibrizi somatici (care înglobează cromozomii celor două specii), cibrizi (care însumează cromo- zomii cu genele nucleare de la o specie cu gene extranucleare de la cealaltă) sau himere (orga- nisme cu țesuturi și celule diferite genetic). Capitol de viitor al geneticii, hibridarea soma- tică prin fuzionarea protoplaștilor va constitui, la începutul mileniului viitor, un mijloc de bază pentru hibridarea unor specii îndepărtate filoge- netic, incompatibile cu hibridarea pe cale sexu- ală. Au început să fie obținute succese, deocam- dată pe plan teoretic, și pe linia hibridării celulelor animale prin manipulații genetice, metodă descoperită în 1960 de trei cercetători francezi (G Barski, S. Sorieul și E. Corne- fert), în ultimii 20 de ani, s-au realizat hibridări celulare între specii foarte diferite cum ar fi om X șoarece, om X țânțar, șoarece X găină, ham- ster chinezesc X șoarece și chiar între o celulă animală și alta vegetală (fuzionarea eritrocitelor de găină cu protoplaști de drojdie de bere, obți- nută de geneticianul englez F. Ahkong, în 1975, sau a unor celule umane cu protoplaști de mor- cov, realizată de geneticianul suedez Lima-de- Faria, în anul următor). Conform unui studiu Delphi (W. Stewman, J. Lincoln și colab. 1981), rezultatele și progre- sul spectaculos al ingineriei genetice aveau să survină între 1980 și anul 2000. Datele avansate (cu o posibilitate de 50 - 90%) erau, pentru aceste procente limită, următoarele: crearea de noi plante fixatoare de azot (1985 - 1995), pro- teină comestibilă din organism unicelular (1982 - 1987), selecția bacteriilor pentru fabricarea produselor înlocuitoare ale componentelor petrochimice (1988 - 1995), terapia genei pen- tru corectarea maladiilor de natură genetică, precum drepanacitoza (1993 - 2010), izolarea genelor răspunzătoare de anomalii ereditare (1985 - 1990), mai buna cunoaștere a procesu- lui de senescență (1990 - 2000), înțelegerea proceselor imunologice (1984 - 1991). Studiul propunea totodată cifre aproximative privind punerea în funcțiune a unor inovații: noi plante fixatoare de azot (1990 - 2000), bacterii pentru tratarea deșeurilor și a degradării prin poluanți (1985 - 1994), produse de înlocuire a compo- nentelor petrochimice, de felul biopesticidelor (1985 - 1995), terapia genetică (2000 - 2045). în agricultură, în industria farmaceutică, aplicațiile păreau a prevedea o dată mai apropi- ată (pentru producția de insulina de pildă 1983 - 1984). Așadar, domeniile în care ingineria genetică poate interveni stimulând progresul economic și social sunt multiple: biologia, medicina, agri- cultura, botanica, zoologia, zootehnia, farma- cologia. Ne vom strădui să prezentăm câteva din cele mai originale și strălucite realizări ale 638 www.dacoromanica.ro ingineriei genetice, totodată izbânzi ale minții și tehnicii omenești, dovezi ale capacității omului de a transforma lumea vie, nu însă fără a încheia acest capitol prin înfățișarea riscurilor legate de astfel de experiențe care ar putea deveni și nefaste pentru omenire, ca-n vestita baladă goethiană a ucenicului-vrăjitor. Plopul face mere și răchita micșunele Visul de aur al oricărui agronom este să pro- ducă, prin interacțiune, genotipurile plantelor ce aparțin unor taxoni diferiți, superspecifici, genuri, familii, ordine, încrengături, specii hi- bride cu forme și însușiri ieșite din comun, ade- vărate plante ale viitorului. Au trebuit să treacă sute de ani până când omul a reușit să înfrângă scepticismul popular, exprimat cu umor în atât de cunoscuta sintagmă a neputinței de a realiza imposibilul: „Când o face plopul mere și răchi- ta micșunele". Și totuși, imposibilul a fost rea- lizat. Miciurin, „vrăjitorul din Kozlov“, ne-a dat într-un timp iluzia înfăptuirii acestui vis, obținând vestitul Papple, hibridul dintre mărul Reinette și părul Bergamote, sau Cerapadusul hibridul dintre mălinul japonez și vișinul „Ideal", realizări efemere, care au fost ulterior abandonate, nefiind fundate pe cercetări gene- tice. La fel s-a întâmplat cu hibrizii intergeneti- ci dintre roșie și ardei, dintre roșie și păpălău (Physalis), realizați în țara noastră, în deceniul al șaselea, de amelioratorul miciurinist Rudolf Palocsay. Primul produs al ingineriei genetice l-a reprezentat, în 1930, crearea speciei triticale (2n = 8 n = 56), plantă perenă, realizată din hibri- darea grâului (Triticum) cu secara (Seca le). Cu trei ani înainte, așa cum am văzut, Karpetcenko realizase primul amfidiploid, Raphanobrassica, însumând cromozomii verzei (Brassica oler- acea) și ridichiei (Raphanus sativus). întrucât hibridările sexuate între specii înde- părtate filogenetic sunt greu de realizat, timp de aproape 50 de ani, succesele obținerii unor hi- brizi superspecifici au fost puține și neconclu- dente. O adevărată revoluție s-a produs după 1978, când hibridarea somatică și tehnica fuzionării protoplaștilor au fost puse la punct. Primii beneficiari ai acestor progrese vor fi G Melchers și colaboratorii săi, care vor rea- liza, în Olanda, în 1978, un hibrid somatic între protoplaștii de tomate (Lycopersicon esculen- tum) și cei de cartof (Solanum tuberosum), ce se va numi „potatomato" („tomatocartof"). Doi ani mai târziu, în Germania, 1. Gleba și F. Hoffmann au obținut, prin hibridarea soma- tică a speciilor Arabidopsis thaliana (2n - 40) și Brassica campestris (2n = 20), un taxon nou, numit Arabidobrassica. In 1981, o echipă condusă de geneticienii americani John Kemp și Timothy Hali a reușit să creeze hibridul intergentic sunbean, transfe- rând o genă stabilă de la fasole într-o celulă de floarea-soarelui. Am mai putea aminti hibri- darea dintre porumb și soia, porumb și Euchlena, grâu și pir, orez și sorg, sfeclă și varză, cu interesante perspective pentru agricul- tura anului 2000. Uneori, din hibridarea celulară nu regenerează plante, ci se obțin numai linii celu- lare hibride, ca acelea între bob și petunie (Vicia faba X Petunia hybrida), între petunie și mătră- gună (P. hybrida X Atropa belladonă), înfăptu- ite între 1979 - 1983. „Se poate sublinia - scrie cunoscutul geneti- cian român Petre Raicu - că metoda hibridării somatice prin fuzionarea protoplaștilor va deveni un excelent mijloc pentru hibridarea între specii îndepărtate filogenetic, incompati- bile cu hibridarea pe cale sexuată. Ea va com- pleta metodele clasice de ameliorare a plantelor, permițând obținerea unor hibrizi despre care în trecut nu putea fi vorba. Se speră să se realizeze plante cultivate cu o arhitectură complet nouă, realizată din hibridarea unor specii foarte înde- părtate. Astfel, se preconizează hibridarea unor leguminoase cu cerealele, a unor plante mai sudice, nerezistente la frig, cu specii nordice, mai rezistente. Evident că, până la astfel de rea- lizări, sunt necesare încă mari eforturi pentru a mări eficiența metodelor de obținere a proto- plaștilor, de regenerare a lor, de hibridare celu- lară și de selecție a hibrizilor somatici." 639 www.dacoromanica.ro Doi iepuri cu un singur foc Ingineria genetică a permis trecerea de la himerele animale, întâmplătoare și fără descen- dență, la obținerea unor specii hibride stabile, cu calități superioare. Una dintre preocupările zootehnicienilor englezi, concretizată în cercetările geneticianu- lui dr. John King, începute în 1979, o constitu- ie realizarea unui hibrid, care, prin trans- plantarea bagajului genetic al oii la porc să întrunească cele mai apreciate calități ale ambe- lor animale. Avantajele pe care le poate oferi noul animal ar fi considerabile: oaie-porc ar furniza atât fripturi excelente, cât și lână de ca- litate, ar da lapte ca oaia, dar ar avea prolifici- tatea porcului. Cercetările sunt în curs. Geneticienii din Germania urmăresc să rea- lizeze „capra ideală", care furnizează came și lapte, mulțumindu-se doar cu câteva fire de iarbă, cu paie, iarbă de stepă sau deșeuri mena- jere, rezistentă la temperaturi extreme, din încrucișarea caprei domestice germane cu o capră malaeză pitică. Noua rasă - prima gene- rație experimentală a fost obținută în 1981 - pare a întruni calitățile rasei autohtone (40 kg greutate, producție de lapte anuală de 500 1) și ale rasei malaeze (trei iezi pe an, robustețe și adaptare ușoară). în multe țări ale lumii, și mai ales în țările aflate în curs de dezvoltare, se tinde a se crea hibrizi rezistenți și productivi, pomindu-se de la rasele locale, bine adaptate biotopului. Medicamentul viitorului Dacă pentru combaterea microbilor bacte- rieni dispunem la ora actuală de arme bine puse la punct și eficace, în schimb, ne găsim aproape neputincioși în fața virusurilor. Iată de ce descoperirea, în 1957, de către cercetătorii englezi A. Isaacs și J. Lindemann a interferonului și a acțiunii sale pozitive în tratamentul unor maladii virale cum este gripa, hepatita, herpesul și a unor forme de cancer, ca osteosarcomul a deschis o neașteptată perspec- tivă medicinii. Interferonul este o substanță proteică natu- rală, net deosebită de anticorpi, cu o greutate moleculară de 16 000 - 20 000 daltoni care ia naștere atunci când un organism este supus unei agresiuni virale. Felul cum acționează interfe- ronul nu e prea bine cunoscut. El nu apără pro- priu-zis celula, ci stimulează producerea anumi- tor enzime (poliadenila-sintetaza, ribonucleaza și proteinkinaza) ce blochează sinteza pro- teinelor virale și depolimerizează materialul genetic al virusurilor, sporind în același timp rezistența organismului la infecțiile virale și la celulele canceroase. Sintetizarea interferonului cu ajutorul cul- turilor de celule in vitro a fost realizată de o echipă de cercetători finlandezi, în anul 1978. Ulterior, în alte țări, el a fost obținut fie prin cul- turi de fibroblaste umane sau de globule albe stimulate viral, fie prin culturi de splină umană prelevată de la persoanele accidentate mortal. Substanța are o extrem de restrânsă aplicație terapeutică, din cauza cantității mici și a prețu- lui exorbitant: în 1980 au fost produse 400 mg de interferon (cu care pot fi tratate 600 de per- soane), iar un gram se ridică la prețul de circa un miliard de lei. Tot ingineria genetică va scoate din impas prepararea pe cale industrială a acestei prețioase substanțe; deci obținerea ei la un preț accesibil. Primul pas a fost făcut în decembrie 1979, când Ch. Weissman, profesor la Universitatea din Zurich, a reușit să obțină interferon cu ajutorul manipulațiilor genetice. Astfel, el a transferat genele interferonului din globulele albe, stimu- late viral, la bacteria Escherichia coli. în acest scop a izolat ARN, mesager al genelor interfe- ronului, și, cu ajutorul enzimei revers-transcrip- tază, a realizat sinteza genelor interferonului. Aceste gene au fost inserate în plasmide bacte- riene, care au fost incluse în celula bacteriană. în acest fel, el a reușit să sintetizeze 1 - 2 mo- lecule de interferon pe bacterie. în 1982, cer- cetătorul P. Tangushi, de la Institutul japonez al cancerului, a reușit să amelioreze producția de interferon, obținând de la fiecare organism bac- 640 www.dacoromanica.ro terian circa 10 000 molecule de substanță anti- virală. Șansa producerii industriale a interferonu- lui într-un viitor apropiat a sporit considerabil când echipa M. Hunkapiller și L. Hood, din Pasadena (S.U.A.), a reușit să descifreze sec- vența aminoacizilor care constituie interferonul. Ei au inventat un aparat ce permite identificarea tuturor aminoacizilor unei proteine, ceea ce le-a permis să facă primii pași în stabilirea structurii acestei substanțe, care pare a fi mai generală decât se credea. Acest model, odată definitivat, va permite trecerea la sinteza industrială, ceea ce va face să scadă prețul interferonului la nivelul celui al antibioticelor, punându-se astfel la îndemâna medicinii unul din cele mai redutabile medicamente ale viitorului. De altfel, în 1983, s-a obținut sinteza totală a genei care dictează „fabricarea" interferonu- lui, de către un colectiv al laboratoarelor farma- ceutice din „International Chemical Industries" (Marea Britanie). Gena respectivă este alcătuită din 514 nucleotide. Ea a fost modificată în parte, în scopul obținerii unui interferon cu mai mare eficacitate decât cel natural, obținut în anul 2001. Microbi îmblânziți și puși la treabă Pentru ingineria genetică, bacteriile repre- zintă un adevărat laborator „vrăjitoresc", capa- bil de cele mai incredibile minuni. în pofida microdimensiunii, ele sunt cele mai active ființe de pe fața Terrei. Pentru creștere și reproducere, o bacterie fabrică între 3000 și 6000 de molecule diferite, fără să aibă nevoie decât de o sursă de carbon (glucoza). „în timp ca un om poate consuma greutatea sa în zahăr în 250 de ore - scrie reputatul genetist Teofil Crăciun - o bacterie lactică poate utiliza într-o singură oră o cantitate de lactoză mai mare de 10 000 ori decât greutatea proprie. Are un ciclu vital de 20 de minute după care dă naștere la două celule fiice; după 100 de minute, rezultă 32 de celule. înseamnă că, ipotetic, dacă condițiile de spațiu și de hrană ar corespunde, dintr-o singură celulă inițială, cu 1 micron diametru și greutate 5 x 1013 g, după 44 ore ar rezulta o masă egală în mărime cu aceea a glo- bului terestru." Nu e de mirare că geneticienii și inginerii genetiști n-au avut decât de câștigat în cercetările lor de pe urma valorificării și mani- pulării acestui formidabil potențial metabolic al bacteriei, și mai ales de pe urma extraordinarei lor variabilități, detectând și selecționând sușe valoroase de bacterii pentru cele mai felurite scopuri: medicale, industriale, agricole etc. După izolare, noile sușe sunt supuse unui proces de „domesticire", în vederea ameliorării randa- mentului și a mecanismelor de reglare a sin- tezei, toate controlate genetic. Ameliorarea se realizează prin inducerea mutațiilor genice sau prin transferul, cu ajutorul manipulațiilor gene- tice, a unor gene străine, corespunzătoare obiec- tivelor. Aplicând astfel de procedee, s-au obținut rezultate spectaculoase. De pildă, în 1939, prima sușă de Penicillium, folosită de Fleming, producea doar 2 unități de penicilină pe zi, în timp ce în 1972, sușele comercializate pro- duceau peste 15 000 unități/ml. Vestita bacterie Escherichia coli produce între 3000 și 6000 de diverse molecule de sub- stanțe datorită uriașului număr de enzime: peste 2000. Pentru metalurgie, energetică, industrie alimentară, farmacie etc. este esențial ca aceste enzime, în loc să fie lăsate să sintetizeze numeroase molecule necunoscute și, deci, nefolositoare omului, să fie puse la lucru, în vederea transformării controlate a activității lor metabolice. Ingineria genetică poate schimba radical, prin substituire, diverse gene ale microorganismelor utile. Așa au fost obținute o serie de bacterii manipulate, care produc cele mai diverse substanțe. Am amintit de interfe- ronul produs de Escherichia. Dar și alte sub- stanțe valoroase pentru medicină pot fi obținute prin manipulațiile genetice ale bacteriilor, forțate să devină un fel de „fabrici" sintetiza- toare, din ce în ce mai specializate și mai pro- ductive. Menționăm, printre altele, sinteza bac- teriană a unor hormoni fundamentali ca insulina (hormon al pancreasului), somatostatina (hor- 641 www.dacoromanica.ro monul creierului), timozina (hormonul timusu- lui), H.G.H. (hormonul uman al creșterii). La ora actuală, prin biotehnologii se produce întreaga cantitate de vitamina B|2 și parțial vita- minele B2, C și A. Agricultura va fi considerabil ajutată de ingineria genetică, mai ales în zonele cu solul sărac sau sărăcit de substanțe azotoase. Capaci- tatea de a fixa azotul din aer este limitată la un grup mic de bacterii libere din sol sau care se află în nodozitățile leguminoaselor, trăind în simbioză cu rădăcinile acestora. Toate procese- le și etapele fixării azotului sunt controlate genetic de genele Nif („nitrogen fixation"). Cercetări modeme privind genetica fixării azo- tului au fost inițiate de Streicher, Gurney și Valentine în 1971, la Universitatea din Califor- nia. S-au obținut sușe mutante la Klebsiella, Azotobacter și Rizobium productive, deci cu potențial ridicat de fixare a azotului. Deo- camdată, aceste gene Nif nu au putut fi transfe- rate direct în celulele plantelor neleguminoase cultivate: cereale, sfeclă, floarea-soarelui, care sunt total lipsite de nodozități. Operațiile sunt extrem de delicate și de complexe, necesitând încă 2-3 decenii pentru perfecta lor punere la punct. Când plantele cerealiere vor fi înzestrate cu capacitatea fixării azotului - scrie un cunos- cut genetician - geneticii i se vor putea dedica odele cele mai inspirate și închina monumentele cele mai avântate pentru nașterea speranței că omenirea va fi scutită treptat de povara unor cheltuieli enorme: 45 miliarde dolari anual, necesitate de fabricarea și manipularea îngrășămintelor de azot. De asemenea, se vor economisi cantități astronomice de gaz metan (circa 250 miliarde m3) iar mediul ambiant și fiecare dintre oameni va fi eliberat de presiunea unor noxe care vizează însăși existența. Și industria este de curând beneficiara aces- tor „mașinării vii" care efectuează cu viteză, cu acuratețe și productivitate maximă o serie de operații. Biologul indian Ananda Chakrabarty, cercetător la firma americană General Electric, este primul posesor al unui brevet de invenție a unei ființe vii, obținut în 1980. E vorba de o bacterie, Pseudomonas, „mâncătoare de petrol", ale cărei plasmide reunesc DNA-ul a patru bac- terii capabile să digere diferite tipuri de hidro- carburi (camfor, naftalină, salicilat, octan). Bac- teria „inventată" se reproduce normal. Introdusă într-un mediu cu petrol, ea consumă cu viteză și lăcomie hidrocarburile, reproducându-se intens. In felul acesta, s-a găsit un remediu eficace împotriva mareelor negre, una din calamitățile vinovate de poluarea mărilor și oceanelor Ter- rei. Se studiază și se pun la punct microorga- nisme care degradează pesticidele și masele plastice, poluanții sintetici industriali și mena- jeri care infestează mediul înconjurător și sunt extrem de greu de distrus prin mijloace fizice și chimice. Alte microorganisme modificate genetic au început să producă proteine folosind materii prime ieftine, ca substraturile carbo- natate sau lubrifianții uzați. O categorie de microorganisme, specializate prin manipulații genetice, vor degrada biomasa, deșeurile agri- cole, producând fie energie, fie produse chimice valoroase (aromatice, biopolimeri, biodeter- genți). Metalurgia începe să utilizeze pe o scară tot mai largă bacterii ce recuperează metale industriale din minereuri slab concentrate (de pildă, thiobacteriile, folosite în extracția cupru- lui). ’ Deci, în viitor, alături sau în locul uzinelor „monstruoase" de sinteză chimică, vor apărea uzine cu tehnici mai „dulci", mai selective, de mare randament, nepoluante și silențioase, în care „mașinile" producătoare vor fi microorga- nisme manipulate genetic. Embrioni călători și copii în eprubetă Era greu de prevăzut, la mijlocul secolului trecut, extinderea atât de rapidă a intervenției omului în embriogeneza animală. E drept că însămânțările cu spermă recoltată deveniseră un procedeu de rutină, cu incontesta- bile avantaje: se înlăturau cheltuielile făcute cu importarea unor producători valoroși, se evita oboseala transportului, riscurile epizootiilor uneori transmisibile la om. Totuși sperma se 642 www.dacoromanica.ro conserva dificil, se altera ușor; controlul genetic al descendenților se înfăptuia cu greutate. Meto- da se arăta destul de nerentabilă. Perfecționarea biotehnologiilor de amelio- rare, legate de procedeele specifice ingineriei genetice, a înlăturat aceste dezavantaje, deschizând noi orizonturi zootehniei moderne. Noutatea o reprezenta înlocuirea însămânțărilor cu spermă prin însămânțări cu embrioni. Pro- cedeul, imaginat cu zeci de ani în urmă, se oprea însă doar la jumătatea drumului: extracția embrionilor vii și menținerea lor în viață. Astfel, încă din 1913, cercetătorul belgian A. Brachet a extras și a menținut în viață circa 30 de ore, în afara organismului matern, embrioni de iepure de 6 - 7 zile, pe care i-a introdus în plasmă coagulată. In 1936, cercetătorii francezi G. Joiiy și J. Lieurre, reluând experiențele lui Brachet, a extras chirurgical din uterul unei șoricioaice un embrion de 9 zile, pe care l-au plasat în plasmă lichidă, sterilă. Embrionul a continuat să trăiască încă 2 zile. Abia înl969 s-a putut parcurge și a doua parte a drumului. Cercetătorii R. Barnes și F. du’Mesnil au reușit să implanteze, primul în uterul de șoarece, al doilea în uterul de vacă, embrioni in vitro, obținând descendenți perfect viabili și normali. Trei ani mai târziu, genetici- enii D. C. Wittingham, S.P. Leibo și P. Mazur, de la Universitatea din Cambridge, au per- fecționat acest procedeu, făcându-1 industrial. Prevalarea embrionilor de la vaci recordmane, printr-un ansamblu de caracteristici superioare, la a căror fecundare a fost folosită sperma unor reproducători valoroși, a schimbat radical sis- temul de ameliorare a taurinelor. Superioritatea ușor de demonstrat a metodei și, implicit, rapi- da ei generalizare au impus pentru a se face față cererilor tot mai numeroase și insistente - crearea unor „bănci“ de embrioni vii și metode cât mai potrivite de conservare a lor un timp cât mai îndelungat. Dacă la înfăptuirea primei ce- rințe n-au fost întâmpinate greutăți, în schimb găsirea unor tehnici cât mai potrivite de conser- vare prin frig a dat destulă bătaie de cap oame- nilor de știință. Căutările și cercetările efectuate au condus, în final, la perfecționări care au per- mis congelarea, în 1974, a primilor embrioni ovini și, apoi, în 1979, a celor bovini. Pentru aceasta, embrionii au fost vârâți în azot, apoi temperatura acestui gaz a fost coborâtă, cu 10 C pe minut, până la - 190 C, temperatură la care azotul devine Jichid. Nici embriogeneza umană nu a fost negli- jată. în anul 1936, se reușește fecundarea în eprubetă a unui ovul uman cu un spermatozoid uman de către cercetătorul american J. Pincus. A fost prima încercare de a obține un embrion uman in vitro, cu o foarte scurtă viabilitate însă. Abia peste douăzeci de ani, în 1956, expe- riențele au fost reluate de cercetătorii americani M. Shetties și F. Rocks; embrionul in vitro obținut de ei a putut fi menținut în viață timp de 6 zile. Mai exista un prag: acela al implantării embrionului într-un uter viu, unica modalitate de a-1 face să se dezvolte normal. Acest prag a fost depășit abia în 1972 de dr. R. Edwards de la Universitatea din Cambridge, secundat de dr. T. Steptoe. Operațiile aveau un scop umanitar: să ajute femeile sterile să aibă copii. Primul copil conceput în eprubetă a fost micuța engle- zoaică Patricia Brown, născută la spitalul din Oldham, care s-a dezvoltat absolut normal. Metoda s-a generalizat treptat. Numai în anul 1981 au fost făcute peste 2000 de implantări de embrion în Franța, 30 000 în S.U.A. și 1000 în alte colțuri ale lumii (Australia, India, Suedia, Marea Britanie, Elveția etc.). Rata reușitei pen- tru anii 1981 și 1982 a fost de circa 3 - 4° o. Până în 2010 se prevede creșterea implantărilor de embrion la 1.000 000 și a procentului de reușită la 70%. Primită la început cu rezerve și suspiciuni, această manipulare genetică este așteptată azi de mii de femei care își pierduseră orice sper- anță de împlinire a nobilei chemări a mater- nității. Există și margini... Nu-i greu de imaginat că dirijarea modi- ficărilor ereditare prin transferul de gene și apariția unor genotipuri noi constituie o 643 www.dacoromanica.ro descoperire epocală pe care ingineria genetică o pune la dispoziția umanității, dar care, încăpută pe mâna unor iresponsabili sau scelerați ori pusă la dispoziția unor regimuri politice aca- paratoare și agresive, poate declanșa un ade- vărat genocid. în anul 1971, un genetician american a creat un hibrid între două virusuri, un adenovirus ce provoacă o formă de gripă și virusul SV40, de la maimuțe, ce determină apariția unor tumori maligne. Pericolul răspândirii genelor care intervin în apariția cancerului l-a obligat pe cercetător să-și sisteze experiențele. Un an mai târziu, cunoscutul savant P. Berg, de la Univer- sitatea Berkeley din S.U.A., a atras atenția pu- blic asupra acestui pericol major, renunțând vo- luntar la efectuarea transferului unor gene ale virusului oncogen SV40 de la maimuțe la bacte- ria Escherichia coli, care trăiește în tubul diges- tiv și în cavitatea nazală a omului. Din numeroase colțuri ale lumii au fost trase sem- nale de alarmă, organismele internaționale fiind prevenite asupra riscului ca, prin manipulări genetice, să apară și să se răspândească orga- nisme noi, cu proprietăți infecțioase greu de stă- vilit și cu efecte ecologice imprevizibile. Totodată, încercările unor cercuri irespons- abile de a folosi metodele ingineriei genetice pentru a crea unele organisme ce ar putea fi folosite în așa-numitul război bacteriologic (se știe că, în deceniul nouă, asupra unor teritorii din sud-estul Asiei, aflate în conflict, au fost împrăștiate de către părțile beligerante, asupra populației și vegetației, tulpini noi de viruși și ciuperci microscopice manipulate genetic) au pus în. fața opiniei publice mondiale problema reglementării acestor experiențe. Primul ecou a fost înregistrat în 1974, când Academia Națională de Științe a S.U.A. a cerut unui comitet științific, condus de P. Berg, să studieze problema pericolului eventual al unor cercetări de inginerie genetică. Comitetul a întocmit un raport detaliat, propunând insti- tuirea unui embargo asupra unor experiențe cu grad ridicat de periculozitate pentru existența omului și naturii. Un an mai târziu a fost convo- cată o conferință internațională la Asilomar, în California, la care au participat 86 de geneti- cieni americani și 53 de geneticieni din alte țări, precum și diferiți juriști și eticieni. Cu acest prilej, s-a recomandat specialiștilor evitarea experiențelor periculoase și strictul control al difuzării unor plasmide recombinate, pentru protecția omenirii împotriva unor riscuri privind răspândirea unor gene și a unor organisme nou create în laborator, care ar putea afecta specia umană. Conferința ținută în același an la La Jolla, tot în California, a reglementat măsurile excepționale de securitate a laboratoarelor și de izolare a operațiilor genetice cu grad mare de periculozitate (P4 și P3). Cu acest prilej, o serie de reputați geneti- cieni au declarat că renunță la unele cercetări. Astfel H. Chakrabarty, care obținuse o remar- cabilă bacterie capabilă să hidrolizeze rapid celuloza și, deci, să transforme deșeurile din marile orașe în gaze ce pot fi folosite la încălzire, a abandonat cercetarea, deoarece bac- teria ar fi afectat nutriția oamenilor (lizând celu- loza din tractul digestiv) și ar fi afectat grav țesuturile vii ale plantelor. în 1976, un grup de 300 de geneticieni au difuzat un apel în care își exprimau neliniștea privind posibilitățile folosirii cercetărilor de inginerie genetică în scopuri distructive iar în 1980, în cadrul unei adunări generale a Organi- zației Națiunilor Unite, a fost reactualizată problema războiului genetic, la fel de primej- dios ca și războiul atomic pentru specia umană și soarta planetei, condamnat de altfel prin declarația solemnă din 1972. în 1997 a fost interzisă donarea umană care, totuși, în 2006 a primit o aprobare parțială. Revoluția genetică modernă, intervenția directă și spectaculoasă a omului în modificarea mecanismelor intime ale vieții și chiar a creării de noi organisme și indivizi umani poate fi un factor pozitiv de progres calitativ și longevizare a ratei existențiale dar poate declanșa și cele mai cumplite catastrofe planetare, când, încăpută pe mâna unor scelerați, ar putea da naștere unor „frankesteini“ ucigași la comandă și demolatori ai civilizației umane, ca-ntr-un roman de groază. 644 www.dacoromanica.ro D) AGRESAREA ȘI APĂRAREA NATURII ARGUMENT Nu fără dreptate, Jean Dorst, în celebra sa carte înainte ca natura să moară, scria că apariția omului capătă pentru biologi aceeași semnificație ca marile cataclisme care s-au pro- dus la scara timpului geologic, ca revoluțiile lui Cuvier, în cursul cărora flora și fauna întregii lumi și-au schimbat total atât componența, cât și echilibrul. Ființă rațională, activă, făuritoare de unelte, omul nu s-a mulțumit cu rolul pasiv al celorlalte animale, acela de a se integra cuminte în meca- nismul ecosistemelor, de a se supune resemnat legilor implacabile ale evoluției. Așa cum spunea, în 1960, profesorul Emberger, „omul, fiind dotat cu inteligență liberă, a devenit un fal- sificator al Naturii, un agent producător de dezordine". Factorul antropic și-a manifestat, din cele mai vechi timpuri, acțiunea asupra echilibrelor biologice. însă multă vreme, omul nu a avut decât o influență foarte limitată asupra naturii, atât din cauza densității reduse a populației (al cărui procent de creștere s-a desfășurat extrem de lent de-a lungul mileniilor), cât și a mijloacelor tehnice modeste de care dispunea. Chiar și azi, în unele regiuni ale globului, se menține această situație, datorită întârzierii pătrunderii tehnicii. Ne referim la bazinul Ama- zoanelor, la întinse regiuni ale Siberiei sau la unele fâșii din pădurile ecuatoriale ale Africii. La scara timpului omenesc, modificările cele mai profunde și distrugerile cele mai întinse și rapide s-au produs de-a lungul perioadei extrem de scurte, nu mai mari de 200 - 300 de ani. „Dacă ar fi să reducem la un an de 12 luni întreaga durată a istoriei omenirii începând cu epoca pietrei cioplite - scrie Jean Dorst - începutul erei noastre ar coincide cu începutul lunii decembrie, iar data urcării pe tron a lui Ludovic al XVI-lea ar corespunde datei de 29 decembrie: în acea vreme, energia de care dispunea omul nu era practic decât rezultatul travaliului propriei lui musculaturi și al animalelor de muncă. întreaga istorie mecanică a omenirii se desfășoară în ultimele două zile și în cuprinsul acestei scurte perioade — o fracțiune de secundă la scara zoologică omul a modificat cel mai profund fața Pământu- lui, uneori în folosul său real, dar și desfi- gurând-o adesea în modul cel mai rușinos, acu- mulând ruine și catastrofe, atât din punctul de vedere al naturaliștilor, cât și din punctul de vedere al economiștilor... Omul civilizației industriale a pus acum stăpânire pe globul terestru. Asistăm la o ade- vărată explozie demografică fără echivalent în istoria omenirii. Toate fenomenele Ia care par- ticipă omul se desfășoară cu viteză accelerată și într-un ritm aproape de necontrolat... El mani- festă o încredere absolută în cuceririle tehnicii recente... însă, în pofida tuturor progreselor tehnicii și a unui mecanism devenit copleșitor, în pofida încrederii pe care o au majoritatea contemporanilor noștri într-o civilizație meca- nizată, omul continuă să rămână dependent de sursele regenerabile și, în primul rând, de pro- ductivitatea primară, a cărei primă etapă este reprezentată de fotosinteză. Acest fapt de însemnătate fundamentală leagă strâns pe om de ansamblul lumii vii, din care el nu constituie decât un element... Omul va fi deci totdeauna o parte integrantă a unui sistem natural, ale cărui legi fundamentale va trebuie să le urmeze (s.n.).“ înțelegerea și acceptarea înțeleaptă a acestui determinism pe care îl evidenția Dorst trebuie să stea la temelia atitudinii raționale a omului față de lumea vie, de natură în general. Ana- lizând cauzele și măsurând proporțiile dezas- trelor ecologice, trecând la acțiuni hotărâte pen- tru limitarea și chiar înlăturarea lor definitivă, omul apără nu numai viața planetei, dar și exis- tența speciei umane, a cărei civilizație tehnică nu poate constitui un scut invulnerabil în fața unui cataclism planetar și nici o sursă de conso- lare a singularizării și însingurării ei cosmice. Alături de Dorst, un alt mare biolog și ecolog, savantul francez Ed. Bonnefous a luat atitudine în această privință, consemnând în 645 www.dacoromanica.ro L’homme ou la nature: „Foarte mult timp omu- lui nici nu-i putea trece prin minte că ar trebui să menajeze natura, căci aceasta îi părea cu mult peste acțiunea pe care el, omul, ar fi putut s-o exercite asupra ei. Dar iată că de câteva decenii încoace, situația se inversează. Ca urmare a pro- liferării neînfrânate a ființelor omenești, ca urmare a trebuințelor ei și dorințelor pe care le aduce cu sine această suprapopulare, ca urmare a imensei forțe pe care o zămislește progresul științelor și al tehnicii, omul se află în situația de a deveni pentru imensa natură un adversar deloc neglijabil, care fie că o amenință cu epuizarea resurselor, fie că introduce în sânul ei cauze de deteriorare și dezechilibru". Pe cât de variate sunt agresiunile comise împotriva naturii pe atât de felurite vor trebui să fie măsurile pentru apărarea ei, deoarece creșterea nivelului de civilizație a societății omenești atrage proporțional degradarea mediu- lui ambiant și scade la fel de direct proporțional șansele de supraviețuire a speciei. Se știe prea bine că principalele cauze ale mai mult sau mai puțin îndepărtatei extincții inevitabile a omului ca specie, fiind însăși lipsa de înțelepciune și respect a impactului său cu natura. A) CONTINUA ȘI ACCELERATA AGRESIUNE A OMULUI Comuna primitivă și Antichitatea Chiar din etapa emancipării sale din seria animală, prin căpătarea poziției verticale, a graiului articulat și a autonomiei mâinii, capa- bilă să fabrice, la comenzile unui creier din ce în ce mai excitat și activ, unelte prelungitoare ale simțurilor și sporitoare ale slabei sale forțe fi- zice, omul a scăpat de sub controlul legilor naturii, care reglementează echilibrul stabil între mediu și viețuitoare. „Atunci când un ier- bivor se înmulțește peste capacitatea limită a habitatului său și îl pustiește prin pășunat exce- siv scrie J. Dorst - populația respectivă scade cu repeziciune, ceea ce determină scăderea ime- diată a presiunii exercitată de ea asupra habita- tului. Când un animal de pradă se înmulțește într-o asemenea măsură încât ajunge să suprime sau cel puțin să reducă în proporție masivă prăzile cu care se hrănește, populația respectivă de carnivore se reduce curând, ca o consecință a subnutriției și a urmărilor acesteia. Nu același lucru se poate afirma și despre om, care nu cunoaște factori limitanți imediați datorită inteligenței sale, rezistenței față de condițiile defavorabile ale mediului și plasticității ecolo- gice, pe care i-o asigură posibilitatea lui de acți- une. Putem deci admite că echilibrul biologic natural între om și natură a dispărut foarte curând, în orice caz din momentul în care vână- torul s-a transformat în păstor și mai ales în agricultor." Oamenii care trăiau de pe urma vânătorii, pescuitului și culesului și-au modificat puțin habitatul. Datorită modului de existență, efectele acțiunii lor prădătoare erau limitate. Primele colectivități umane trebuie să fi proce- dat la fel ca și unele populații din zilele noastre, rămase în stare primitivă (pigmeii mbuti din pădurea Ituri, unele populații australiene și triburi indiene din jungla Amazonului), care n-au depășit stadiul de vânători sau culegători. Alături de reglementarea naturală, ce asigura echilibrul biologic în cadrul lumii vii, în interi- orul acestor colectivități operau anumite tradiții tribale car?, puneau vânătoarea, pescuitul sau culesul fructelor sub dependența anumitor fenomene biologice repetabile (ciclurile vege- tației, perioadele de reproducere și migrație a animalelor etc.). Totuși, unele triburi de vânători, aflate într-un stadiu superior de evoluție, au reușit să producă unele modificări mai profunde în echilibrul mediului înconjurător datorită folosirii focului în mod localizat (așa au dis- părut urșii peșterilor, goniți din bârloguri de fumul focurilor făcute la gura cavernelor) sau generalizat (incendierea unor mari suprafețe). Astfel, vânătorii africani, pentru a goni prada, aprindeau mari focuri în brusă, modificând pro- fund asociațiile vegetale, iar indienii din Ame- rica de Nord aprindeau pădurile pentru a extinde preriile, spațiile preferate de păscut ale 646 www.dacoromanica.ro bizonilor, animale pe care indienii le foloseau intensiv, fără să le fi domesticit. Trecerea la faza pastorală și agricolă a pro- dus schimbări și mai adânci în structura habi- tatelor. Păstorul și agricultorul și-au unit efor- turile în scopul distrugerii pădurii și al înlocuirii acesteia cu terenuri deschise, ceea ce a coincis cu declanșarea fenomenelor de eroziune acce- lerată, cu perturbarea regimului apelor și chiar a climei. Păstorii sunt răspunzători de ruinarea unor vaste regiuni ale globului dintr-o bună parte a regiunii mediteraneene și a Orientului Apropiat, leagănul mai multor civilizații strălucite. Agri- cultura, apariția primelor cetăți ca și primele manifestări ale negoțului pe mare au adâncit acest proces. Engels, în Dialectica naturii, sub- linia pe drept cuvânt că „despădurirea Mesopotamiei, Greciei și Asiei Mici pentru dobândirea pământului arabil a pregătit terenul pentru pustiirea acestor țări prin faptul că odată cu pădurile li s-au răpit centrele de acumulare și păstrare a umidității". Un exemplu clasic al despăduririi neraționale îl reprezintă doborârea faimoșilor cedri din Liban, pentru a servi la con- struirea navelor feniciene, a palatului Ah- menizilor și a templului din Ierusalim. Cultura itinerantă, practicată de cultivatorii nomazi în toate colțurile globului, atât în epocile îndepărtate, cât și în prezent, a con- tribuit din plin la degradarea multor terenuri din Africa, America și Asia, cu mult înainte de invazia europenilor, considerată uneori, în mod eronat, principala cauză a „sărăcirii" unor țări intrate în regim colonial, întrucât solurile se epuizau rapid, populațiile aborigene erau silite să se deplaseze în altă parte, conform unui ritm determinat, de îndată ce solul devenea nepro- ductiv. La începutul anotimpului secetos, agricultorii itineranți defrișau o zonă de pădure, conservând doar copacii mari și dând foc vege- tației și arbuștilor tăiați. Terenul astfel pregătit era însămânțat. Fertilitatea unor astfel de terenuri se menținea scurtă vreme, preț de 1 - 2 recolte. După sărăcirea solului, cultivatorii părăseau terenul, deplasându-se pentru un nou ciclu de defrișare. După trecerea unei perioade de 20 - 30 de ani, solul își recăpăta vechea fer- tilitate. Acest termen foarte lung de refacere pedologică obliga populațiile agricole să-și extindă mereu suprafața de defrișare pentru a asigura rotația terenurilor folosite. Rezultatele acestui sistem devastator de cul- tură se pot urmări cu ușurință în Madagascar, unde, cu mult înainte de sosirea europenilor, pădurile au fost doborâte parcelă cu parcelă, după metoda tavy (nume local al culturii itine- rante). In numeroase păduri din Asia, cultura itinerantă, numită jhum în Assam, ray în Indochina și ladang în Malaysia, a generat pre- tutindeni devastarea și regresul pădurilor primi- tive. In America Centrală acest gen de cultură, numită în amerindiană milpa, se pare - după ipoteze din 1931 a cercetătorului american C. N. Cooke, confirmată recent de profesorul Roger Heim - că ar fi fost una din cauzele dis- pariției strălucitoarei civilizații maya. „Prăbu- șirea Imperiului maya este un avertisment pen- tru actuala civilizație în perspectiva unui secol viitor", scria Roger Heim în celebra sa carte Un naturalist în jurul lumii. Alături de importante alterări ale vegetației produse de agricultura itinerantă, care au dus la pustiirea unor întinse regiuni considerate ade- vărate „paradise terestre" (Valea Eufratului, Valea Canaanului, Libanul, Asia Mică etc.), atât spre sfârșitul comunei primitive, cât și în timpul marilor imperii ale Antichității, vânătoarea excesivă a favorizat dispariția unor specii ani- male cum ar fi ursul peșterilor, leul peșterilor și leul european, uriașa pasăre moa și drontul din Madagascar, castorii din cursul celor mai multe râuri europene, cămila uriașă a preriilor ame- ricane. Evul Mediu în Evul Mediu, se continuă și se amplifică acțiunea de distrugere a naturii începută în tim- pul marilor imperii antice. Creșterea populației, apariția unui tot mai mare număr de „burguri" în perimetrul domeniilor senioriale, dezvoltarea puternică a agriculturii, care a dus la nașterea 647 www.dacoromanica.ro unei tot mai numeroase clase asuprite, țără- nimea, înflorirea industriei manufacturiere și a comerțului cereau o exploatare tot mai intensă a habitatelor naturale. Fenomenul cel mai caracteristic al acestei perioade istorice sunt despăduririle executate într-un ritm extrem de rapid pentru a face loc agriculturii, creșterii animalelor și a satisface multiplele cerințe ale atelierelor și ale șantierelor navale, deosebit de înfloritoare, pe vremea când Bizanțul, Genova, Veneția și cele- lalte orașe italiene atinseseră apogeul. Prima regiune expusă a fost sudul Europei, pădurea mediteraneană făcând loc, pe mari suprafețe, garigăi (vegetație de stejar pitic, rozmarin, le- vănțică, euforbii, apărută în locul stejarilor cu frunze persistente - Quercus ilex) și maquisu- lui, tufișuri de nepătruns formate mai ales din leguminoase arbustive {Cistus, Ulex), care au înlocuit pădurile de stejar de plută {Quercus suber). Despădurirea a continuat în centrul și estul Europei - cu unele intermitențe - între secolele IX și XVIII, pe măsură ce populațiile omenești se stabileau în anumite zone. Pe vremea lui Carol cel Mare, două cincimi din suprafața Franței erau cultivate, ca urmare a defrișării intense, fiecare familie primind dreptul de a curăța o parcelă de pădure. Singurii care s-au opus acestor măsuri au fost marii seniori feu- dali, care doreau să păstreze păduri întinse pen- tru vânătoare. Și Biserica a avut un rol major în defrișarea pădurilor, ea urmărind să creeze comunități religioase în păduri. Debutul l-au făcut în Franța ordinele religioase ale călugărilor benedictini și cistercieni, mai apoi fenomenul s-a extins și în Germania occiden- tală, masivele muntoase Harz, Eifel, Thiiringer Wald și Pădurea Neagră devenind un fel de insule ce se înălțau în mijlocul zonelor cultivate. Populațiile germanice și scandinave au împins mai departe acest proces spre nordul Europei centrale, iar populațiile slave l-au extins în est. - Nu numai agricultura și comerțul impuneau despăduririle, dar și dezvoltarea micii industrii. Fabricile de sticlă, mineritul, topirea minereurilor și purificarea metalelor cereau cantități enorme de produse lemnoase folosite drept combustibil, material de construcție ori schelete pentru armarea galeriilor. La fel de cerut era lemnul și în economia casnică (albinărit, morărit, vinărit etc.). O mare parte a orașelor feudale erau construite din lemn și dru- murile lor erau „podite", adică pardosite cu butuci de stejar, împrospătați din cinci în cinci ani. Până în primele decenii ale secolului al XlX-lea, când constructorii de corăbii și ami- ralii s-au convins de superioritatea vaselor de metal asupra celor de lemn, cele mai frumoase păduri europene fuseseră înghițite de numeroasele șantiere navale. în țara noastră, exploatarea pădurilor și a lemnului se practică încă din perioada dacică. în epoca daco-romană, lemnul exploatat era trans- portat pe râuri (Mureș, Olt, Șiret etc.) și pe Dunăre, unde existau și șantiere navale. Exploatarea nerațională a acestora a început însă în Evul Mediu, odată cu creșterea nevoii de teren arabil, dar și de lemn necesar construcți- ilor, podirii drumurilor, mineritului și morăritu- lui, bine dezvoltate la noi. Stăpânirea otomană, care a durat circa patru veacuri, a accentuat și accelerat exploatarea sălbatică a pădurilor. Din pădurile de câmpie ale Munteniei, ca de pildă Telormanul (câmpie nebună), nu au mai rămas decât, ici-colo, pâlcuri rare de cer și de tufan, iar din vestitul codrul al Vlăsiei doar o rezervație în nordul Capitalei. Era firesc ca evoluția faunei silvice să fie influențată de aceste modificări ale biotopului. Animalele mici au putut să se adăpostească și să se mențină până în zilele noastre, ce e drept în efective reduse pe arii foarte limitate, în schimb, marile mamifere au suferit foarte mult, de perioada Evului Mediu legându-se dispariția totală sau aproape totală a câtorva specii intrate în legendă. Intr-o interesantă carte, Sălbăticiuni din vre- mea strămoșilor noștri, Alexandru Filipașcu ne relatează, cu o bogată documentare, drama dispariției totale a unor impozante animale ale pădurilor carpatine ca bourul și zimbrul, specii 648 www.dacoromanica.ro de altfel frecvente în mai toate țările europene în prima parte a Evului Mediu. Primul dispărut a fost bourul (Bos primige- nius), strămoșul boilor de azi, numeros pe vre- mea lui luliu Cezar și chiar în timpul lui Carol cel Mare. Legenda nașterii Moldovei este legată de bourul gonit și vânat de Dragoș Vodă, dovadă că în secolul al XlV-lea bourul era prezent în Maramureș și în Moldova nordică. Această regiune românească este ultima în care a supraviețuit spontan, până în 1620, această spe- cie. Dacă ultimul bour a pierit ceva mai târziu, în 1627, în pădurea laktorowka din Mazovia, acest lucru se datorește protecției speciale de care s-a bucurat acest vânat „regal" din partea suveranilor polonezi. I-a urmat zimbrul (Bison bonasus), rudă bună a bizonului american, care a dispărut trep- tat din Franța și Germania, supraviețuind în codrii Maramureșului și Moldovei de nord până în jurul anului 1850. Singurul loc unde zimbrul a fost protejat a fost vasta pădure de la Bialowieza (Polonia). Mândrele animale au trecut prin grele încercări în timpul celor două războaie mondiale, când numărul lor a scăzut la câteva zeci. In prezent, trăiesc în lume circa 800 de zimbri (câțiva se găsesc și la noi în țară, în Parcul Național din Hațeg și în zimbrăria de lângă Tg. Neamț), asi- gurându-se astfel supraviețuirea acestui animal intrat în legendă. Și alte ungulate au avut o soartă vitregă ca urmare a vânătorii neraționale și a reducerii pro- gresive a suprafeței pădurilor de munte. Așa s-a întâmplat cu capra alpină (Capra ibex), care a dispărut din numeroși munți europeni, capra neagră (Rupicapra rupicapra}, ale cărei efec- tive s-au rărit considerabil. în multe țări, urșii și lupii s-au împuținat simțitor, abia supraviețuind câteva exemplare în apusul Europei. în țara noastră, lucrările de hidroameliorare (asanarea masivă a bălților, secarea unor iazuri) sau de exploatare industrială a pădurilor (plasarea de gatere de-a lungul râurilor de munte), deci mo- dificarea profundă a unui biotop destul de răspândit, asociată cu vânătoarea nerațională, ca și cu unele practici ale medicinii empirice a dus la stârpirea totală a brebului, castorului euro- pean (Castor fiber) din fauna țării noastre în prima jumătate a secolului al XlX-lea, animal foarte răspândit și apreciat. Și păsările au avut de suferit, mai ales speci- ile răpitoare de dimensiuni mari, din cauza răririi prăzii, a modernizării păstoritului, a con- sumării otrăvurilor puse pentru lupi sau a vânării nesăbuite. Astfel, zăganul sau vulturul cu barbă (Gypsaetus barbatus) - cea mai impozantă pasăre europeană (depășește, cu aripile deschise, 3 m) - a dispărut complet din Carpați. Pasărea este extrem de sensibilă la orice schimbare în echilibrul natural, deoarece se găsește la capătul unui lanț trofic complex, ea hrănindu-se cu predilecție cu oasele animalelor ucise de către carnivorele mari, în special de către lupi, și ei complet dispăruți din Alpi, foarte răriți în Carpați și ceva mai frecvenți în Caucaz și Himalaya, unde, de altfel, zăganul s- a mai conservat în puține exemplare. O situație grea, chiar și în țara noastră, cu toate măsurile de protecție luate în ultima vreme, o au dropia, cocoșul de munte și ierun- ca, specii mult vânate și împinse mereu în afara biotopurilor naturale. Cu excepția unor biotopuri din munții înalți și a habitatelor arctice, nu există în Europa o palmă de pământ asupra căreia influența omului să nu se fi făcut puternic resimțită. Paradoxal însă - observa cu justețe Jean Dorst - Europa este regiunea din lume în care numărul de specii dispărute este cel mai scăzut, deoarece procesul de modificare a naturii s-a făcut foarte lent și gradat permițând florei și faunei să se adapteze și să găsească locuri de refugiu. Nu același lucru s-a petrecut în alte părți ale globului, unde invazia omului s-a făcut exploziv și cu brutalitate, modificând cu viteză habitatele și producând adevărate catastrofe ecologice. Colonialismul modern Expansiunea popoarelor europene a fost declanșată de marile descoperiri geografice care au relevat bogățiile unor pământuri virgine sau 649 www.dacoromanica.ro incomplet valorificate de populații rămase la un stadiu primitiv de dezvoltare. Teatrul acestei expansiuni a fost la început America de Nord, apoi Australia și Africa, de altfel continentele cele mai lovite. Milioane de hectare de păduri au fost defrișate, permițând pustiului să înain- teze, regiuni înfloritoare au fost secătuite, mii de specii animale și vegetale au dispărut, dintre care 120 de specii de mamifere și 150 de specii de păsări, ca să amintim doar acele victime mai cunoscute a căror dispariție „spectaculoasă" a fost însoțită de mărturii și documente istorice. Așa cum arată biologul american Fairfield Osborne, „istoria celei mai tinere întreprinză- toare națiuni - cea americană - a fost cea mai violentă și distrugătoare din toată istoria civi- lizației în ce privește folosirea pădurilor, pășu- nilor, faunei, florei și apelor. Rapiditatea cu care s-au desfășurat evenimentele nu are precedent. De fapt, este vorba de istoria energiei umane nechibzuite și nestăpânite". Despădurirea uriașei zone forestiere ce se întindea de pe coasta Atlanticului și până în valea fluviului Mississippi s-a făcut în ritm rapid, rezervele acesteia scăzând cu circa 95% până în 1830. Concomitent, a început colo- nizarea marilor câmpii din centrul Statelor Unite, acoperite de savane ierboase (preria), care au fost destinate culturilor extensive de grâu și porumb, iar bogatele pământuri ale statelor din sud au fost rezervate monoculturilor de bumbac și tutun, ce au denudat rapid solul. Transformarea habitatelor primitive a prici- nuit scăderea efectivului de animale, mai ales păsări și mamifere. La ea s-a adăugat voința deliberată de distrugere a omului. în nici un colț al lumii (exceptând unele regiuni africane, unde câteva specii au fost supuse exterminării) nu s-a produs, ca aici, o eradicare mai energică a vieții sălbatice. Un exemplu tipic îl reprezintă tragicul destin al porumbelului călător (Ectopistes migratorius), extrem de prosper în pădurile din Statele Unite și sudul Canadei. în 1810, numărul lor atingea ordinul miliardelor. Datorită decimării barbare, adeseori numai din spirit „sportiv", care mergea uneori până la tăierea copacilor încărcați cu sute de cuiburi, pentru capturarea puilor, specia a regresat rapid, în 1899, a fost observat ultimul exemplar în li- bertate, iar ultimul individ a murit în captivitate în Grădina zoologică din Cincinati, statul Ohio, la 1 septembrie 1914. Tot omul e vinovat de distrugerea totală a perușei din Carolina (Conuropsis carolinensis), mici papagali cu penaj verde și capușon porto- caliu, vânați fără cruțare datorită reputației de a fi dăunători culturilor. Aceeași soartă a avut-o ciocănitoa-rea-cu-cioc-de-fildeș (Campephilus principalii), din sud-vestul Americii de Nord, și marele pinguin (Alea impennis), uriașul alcide- lor (avea 75 cm înălțime), incapabil de zbor și, deci, victimă ușoară pentru vânători. în jurul anului 1840, dispăruseră toate marile colonii, iar ultimul exemplar a fost capturat în 1844. Și-au rărit considerabil numărul și sunt ame- nințate cu dispariția specii de păsări, odinioară foarte, răspândite, precum cocoșul de prerie (Tympanuchus cupido), vânat și vândut în can- tități uriașe pe piețele marilor orașe nord-amer- icane, cocorul-alb-american (Gus americana), din care se mai păstrează doar circa 30 de exem- plare în refugiul de la Arkansas și condorul din California (Gymnogyps californianus), redus la o „escadrilă" de câteva zeci de exemplare. Dintre mamifere, cel mai expus atacului brutal al omului a fost bizonul (Bison bison), „a cărui exterminare - spune Jean Dorst - consti- tuie unul din cele mai lamentabile capitole ale cuceririi lumii de către om“. După revoluția americană, a început masacrarea organizată a bizonilor. în nordul habitatului, ei au fost exterminați pentru a provoca înfometarea triburilor de amerindieni, împotriva cărora albii duceau o luptă nemiloasă. Dar distrugerea bizonilor constituia și o dis- tracție adeseori organizată. în prospectele com- paniilor de cale ferată care, după 1840, se înmulțiseră simțitor, se prevedea - pentru atragerea călătorilor - „vânători libere prin fe- restrele vagoanelor, fără a se ridica măcar de pe banchete". Armate întregi de oficieri și capelani erau angajate de proprietarii de pământ sau antreprenorii unor șantiere în vederea dis- trugerii sistematice a bizonilor. De acele vre- 650 www.dacoromanica.ro muri e legat numele celebrului W.F. Cody, poreclit Buffalo Bill, angajat pentru a aproviziona cu came muncitorii unui șantier feroviar; în 18 luni el a ucis 4 280 de bizoni. La fel s-au rărit efectivele de cerbi wapiti (Cervus canadensis), renul-de-tundră (Rangifer taran- dus arcticus), renul-de-pădure (Rt. caribon), antilocapra americană (Antilocapra ameri- cana), întâlnită azi doar prin Munții Stâncoși, ursul grizzly (Ursus horribilis), cea mai mare specie de urși cunoscută, reduși în S.U.A. de la circa 400 000 exemplare, la începutul secolului al XX-lea, la 1000 — 1100 exemplare, în prezent. într-o listă întocmită la 11 martie 1967 și dată publicității de Steward L. Unall, pasio- nat ecolog și secretar, pe atunci, al S.U.A. pen- tru afacerile interne, se preciza că 78 de specii nord-americane (din care 14 mamifere, 36 de păsări, 6 reptile și batracieni și 22 de pești) sunt amenințate să dispară din S.U.A., urmând să beneficieze de hotărârile legii de protecție, „Species Preservation Act“, din 1996. Și Insulele Antile, legate intim de migrația omului alb spre America de Nord, au avut de suferit. Datorită acțiunii prădalnice, specii interesante cum ar fi arhaicii solenodonți (Solenodon para- doxus) din insula Hispanola și S. cubanus, din Cuba, insectivore de dimensiunile unei pisici, sau rozătoarea aguti (Dasyprocta albida), asemănătoare unei antilope mici, vânată fără cruțare pentru frăgezimea cărnii, sunt aproape dispărute, iar papagalul Ara (Ara tricolor) a fost semnalat pentru ultima oară în anul 1885, fiind vânat, ca și alți papagali (Aratinga ori Amazona), pentru penajul lor deosebit de fru- mos și stricăciunile pricinuite culturilor. în America de Sud, speciile cele mai expuse sunt șinșila (Chinchilla laniger), șoarecele- iepure de pe piscurile munților Anzi, a cărui blană a fost considerată „regina blănurilor", lamele (Lama vicunga) și huanacul (Lama hua- nacus), vânate activ pentru a nu face concurență vitelor introduse pe platourile înalte, otariile lui Philippi (Arctocephalus philippi), exterminate din cauza blănii prețioase, ca și peștele Orestias din lacul Titicaca, aproape exterminat de popu- larea acestuia cu pești carnivori. Insulele Galapagos - un adevărat laborator natural, unde flora și fauna au evoluat atât de caracteristic și unde Charles Darwin a conceput o parte din genialele sale teorii asupra evoluției, cu prilejul călătoriei, făcute în 1825, pe vasul Beagle, are tristul privilegiu de a se afla printre acele zone în care natura este cea mai pericli- tată. Călcat de corsari și de pirați, apoi de coloniști lacomi, Arhipelagul Galapagos, bogat în specii arhaice, greu adaptabile și lipsite de teama instinctivă față de om, a avut enorm de suferit. Cele mai expuse au fost broaștele țestoase-elefant, exploatate industrial pentru carnea și grăsimea lor. Milioane de exemplare au fost masacrate în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea. Din cauza introducerii animalelor domestice (capre și apoi câini și porci), atât broaștele țestoase, cât și uriașele șopârle iguane au avut de suferit. Câinii mâncau broaștele țestoase, iar porcii, rânând, distrugeau sistema- tic ouăle țestoaselor și iguanelor, îngropate sub un strat subțire de nisip. La fel s-a întâmplat cu insulele Kerguelen din sudul Oceanului Indian, unde coloniștii francezi, care le descoperiseră în 1772, au adus iepurii. Aceștia au exterminat vestita varză de Kerguelen (Pringlea antiscorbutica), cruciferă endemică, unica sursă de vitamina C pentru oaspeții regiunii antarctice. Nici Asia - cu toată marea sa întindere și vastele ei teritorii încă neexplorate de agricul- tori - nu a fost scutită de efectele distrugătoare ale omului. Cele mai periclitate aici au fost și rămân marile mamifere. în primul rând, e cazul rinocerilor, vânați pentru a satisface cerințele farmacopeei chineze. Cornul rinocerilor este într-adevăr vestit, până în zilele noastre, pentru proprietățile sale afrodisiace și stimulatoare, ca și toate cele- lalte părți ale corpului acestui pachiderm. Datorită prețurilor foarte ridicate cu care erau achiziționați, rinocerii au dispărut aproape total din arsenalul primitiv. Din rinocerul indian (Rhinoceros unicornis) se mai păstrează câteva sute de exemplare, mai ales în Nepal și Assam; din cel de Djawa (R. sondaicus) cel mai vânat 651 www.dacoromanica.ro doar 25 - 30 de indivizi, prin Birmania, iar din puternicele efective de rinocer din Sumatra {Dideronocerus sumatrensis), singurul rinocer asiatic cu două coame ca și rudele sale africane, se mai citează 150- 170 exemplare. La situația precară a rinocerilor se adaugă dispariția totală a ghepardului din India, iar din mult răspânditul leu asiatic (Panthera leo persi- ca) s-au mai păstrat doar 100 - 200 exemplare în Peninsula Karthiawar din India. O rărire alar- mantă se semnalează în rândul Koupreiului (Bibos sauveli), elefantului asiatic și oranguta- nului. Păsările cele mai amenințătoare par a fi ibisul japonez (Nippona nippon), dropia indiană (Choriotis nigriceps), vulturul maimuțelor din Filipine (Pithecophaga jefferyi). Dacă în taigaua Asiei de nord, cu excepția zibelinei (Martes zibellina), vânată intensiv, rezervorul faunistic este aproape intact, în schimb, în stepele care se întind din sudul Rusiei până în Mongolia, ierbivorele sunt în primejdie. Printre acestea amintim calul sălbatic (Equus caballus prjewalskii), cămila sălbatică (Camelus bactrianus), aproape dispărută, apoi antilopa saiga (Saiga tatarica), ucisă fără milă (uneori 10 000 - 15 000 de exemplare pe zi, o singură vânătoare) din motive alimentare sau farmaceutice (coamele sunt folosite în farmaco- pea orientală). Antilopa-saiga ar fi fost aproape de stingerea totală dacă în ultima vreme nu s-ar fi luat măsuri energice de ocrotire. Mo- dernizarea statelor arabe și înzestrarea populați- ilor nomade cu arme de foc au transformat vânarea antilopei-orix (Oryx leucoryx) într-un sport obișnuit, practicat azi cu automobilele, la sfârșit de săptămână. Foarte mult de suferit de pe urma invaziei europenilor au avut și insulele Oceaniei și Aus- traliei, areale închise, populate cu specii endemice străvechi. Cele mai expuse au fost păsările. Printre „dispăruți" figurează trogloditul (Xenicus lyal- li), specie rară și strict endemică din Insula Stephen, situată în strâmtoarea Cook. Păsările uriașe dinornis și moa, un fel de struți înalți de 3,5 m, au avut aceeași soartă ca și exemplarele malgașe, fiind exterminate de aborigeni, care le socoteau o hrană aleasă. în Oceania, se pare că populația maori, care a invadat insula acum 6 - 7 secole, a vânat ultimele exemplare, incendiind periodic brusa. Odată cu aducerea carnivorelor terestre, inexistente, până la sosirea europenilor, pe acest teritoriu, păsările locale nezburătoare au început să fie în primejdie. H. Williams citează cazul păsărilor Kiwi sau apteryx, al strigopșilor (Strigops habroptilus), papagali nocturni, cu aspect de cucuvele și raiidele cu aripi vestigiale, pasărea takahe (Phorphyrio montelli), înrudită cu găinile sultane, dispărute total sau reduse la efective neînsemnate. Cercetătorul Zimmerman estimează că cel puțin o treime din speciile de insecte au fost exterminate de la apariția omului pe aceste meleaguri, iar omitologul Greenway apreciază că din cele 68 de specii de păsări terestre care populează insulele Hawaii 60% trebuie consi- derate dispărute sau aproape dispărute, așa cum s-a întâmplat cu Drepanis pacifica, pasărea Mamo a hawaienilor, exterminată total de colectorii de pene la sfârșitul secolului al XIX- lea. La fel s-a petrecut și cu gâscă hawaiană (Branta sandvicensis), din care s-au mai putut număra doar 30 de exemplare în anul 1951. O istorie tristă a avut-o și albatrosul lui Steller (Diomedea albatros), care clocește doar pe câteva insulițe ale Arhipelagului celor Șapte Insule (Torishima) și în Bonin. Biologul japonez Yamashina - a înfățișat într-un raport masacrul acestor albatroși, exterminați cu bețele în cuiburi de către colecționarii de pene. Numărul albatroșilor, uciși în acest scop, între 1887 - 1903, se cifrează la aproape 600.000 exemplare. în 1966, au putut fi numărați din avion doar 23 de albatroși, în timp ce pe mare au fost întâlniți doar 31. Nebunia modei pălări- ilor cu pene la femei a durat circa 30 de ani (între 1890 - 1920), producând uciderea a mi- lioane de exemplare de păsări și chiar rărirea primejdioasă a unor specii (păsările paradisului și egretele). Pierderile mari ale Australiei, și ale științei în genere, se referă mai ales la marsupiale, ani- male primitive, care nu puteau intra în con- 652 www.dacoromanica.ro curență cu placentarele, fie carnivore, fie ierbi- vore, aduse de europeni. Este cazul unor marsu- piale carnivore în plin regres, ca diavolul tas- manian (Sarcophilus harrisi) sau lupul marsupi- al (Thylacinus cynocephalus), sau al unor mar- supiale ierbivore, ca șobolanii-canguri (Bettongia), vânați pentru blană, ca și cangurii sau ursulețul Koala. Dintre păsări (ceva mai puțin periclitate), dispariția cea mai spectaculoasă este a păsării emu negre (Dromaeus atei), exterminată de vânătorii de foci, stabiliți în Insula K.ing, la începutul secolului al XlX-lea, cărora le servea drept hrană. „Continentul african - scrie J. Dorst - este departe de a fi virgin la sosirea europenilor. El purta deja semnele adânci ale acțiunii omului și - în afara regiunilor cu păduri umede - habi- tatele fuseseră probabil modificate de focurile de brusă și de culturile itinerante. Degradarea solului devenise perceptibilă.11 Sosirea albilor avea să accentueze dramatic situația faunei, și în special a mamiferelor ungu- late care, în Africa, ating o specializare și diver- sificare neîntâlnite în alte părți ale lumii. De- vastările au început în secolul al XVIII-lea, în partea sudică a continentului, când olandezii s-au instalat în Africa de Sud și au urcat treptat spre nord, ca urmare a războaielor dintre englezi și buri. Uriașele turme de ungulate au dispărut aproape în întregime. Primul ungulat total exter- minat de om a fost hipotragusul albastru (Hippotragus leucophaeus), al cărui ultim exemplar a fost ucis în 1800. Zebra quagga, zebra lui Burchell și zebra montană, bontebokul (Damaliscus dorcas) și blesbokul sau antilopa cu fruntea albă (Damalicus albifrons) au fost practic exterminate în partea meridională a Africii. Elefanții și rinocerii africani (mai ales cei albi), alături de girafe și hipopotami, au primit lovituri grele prin răspândirea din ce în ce mai largă a armelor de foc perfecționate. Zona insulară a Africii, mai ales Madagas- carul și Insulele Mascarene, bogate în faună endemică, au avut de suferit, ca și Insulele Antile, cel mai mult de pe urma colonizării. Păsările cele mai diferențiate ale acestor insule erau uriașii porumbei tereștri: dodo-ul, din Insula Mauricius (Raphus cuculatus), dron- tul, din Insula Reuniun (R. solitarius) și soli- tarul lui Rodriguez (Pozephops solitarius). Aceste păsări, fiecare specifică unei anumite insule, erau total lipsite de capacitatea de a zbura din cauza aripilor reduse și a greutății lor mari (23 - 25 kg). Ele se aflau la capătul unei linii supraevoluate, de aceea nu s-au putut menține decât în lipsa oricărui dușman natural. Folosiți drept hrană pentru navigatori (ei erau îmbarcați câte 30 - 40 pe corăbii oferind mari- narilor hrană proaspătă în tot timpul călătoriei), dronții și-au redus rapid numărul după 1750, ultimul exemplar dispărând în Insula Mauriciu prin 1860. în Insulele Mascarene, ultimul exemplar de papagal mascaren (Mascarinus mascarinus) a murit în captivitate în 1834, iar ultimele exem- plare ale pupezei din Burbon (Fregilupus var- ius) au fost prinse prin 1840 în Insula Reunion. Madagascarul, despădurit într-un ritm acce- lerat în ultimii 400 de ani, cunoaște drama lemurienilor, grupă foarte interesantă de pri- mate, datorită caracterelor ei de primitivitate. Cel mai interesant lemurian, Daubentonia madagascarensis, unică specie a unei familii străvechi, este pe cale de dispariție totală, Pescuitul excesiv și braconajul maritim au lovit în special mamiferele marine. Balena nea- gră (Eubalena glacialis), otariidele (Arctocephalus), vânate pe la sfârșitul veacului al XlX-lea cu zecile și sutele de mii anual pen- tru blana lor valoroasă, vaca-de-mare (Hydrodamalis stelleri), cel mai mare sirenian al Pacificului de Nord și al coastei siberiene, lungă de aproape 8 m, descoperită de naturalis- tul danez Vitus Bering și care, la 27 de ani după descoperire, fusese exterminată de către mari- narii și vânătorii ruși, au plătit cel mai greu tri- but. Lor li se adaugă și lutra-de-mare (Enhydra lutris), ca și ursul alb (Thalassarctos mari- timus), amenințați într-o perioadă cu exter- minarea totală și salvați ca prin minune prin măsurile de ocrotire din ultima jumătate de veac. 653 www.dacoromanica.ro Distrugerile și pericolele civilizației actuale în cursul secolului al XlX-lea și chiar în prima jumătate a veacului al XX-lea, epocă de mare dezvoltare industrială și de amețitoare explozie demografică, omul a trecut la o exploatare nu numai extensivă, dar și intensivă a naturii, pentru a-și procura diferite materii prime și sursele de hrană. La despădurire, care a cunoscut cote la fel de înalte, pe alocuri mai înalte decât în Evul Mediu, la transformarea brutală a biotopurilor, mai vizibilă în ultima vreme în țările eliberate, în curs de dezvoltare economică, la continuarea introducerii unor plante și animale exogene ce tulbură profund ecosistemele, în special ale zonelor insulare, s-a adăugat în ultima sută de ani încă un factor distructiv - pasiunea „colecți- ilor", nutrită de sute de mii de naturaliști și susținută de miile de societăți și institute de cercetare, care pretind pentru schimburile ști- ințifice „centurii" - adică seturi de câte o sută de exemplare din fiecare specie endemică. Astfel s-a ajuns la rărirea și chiar exterminarea unor specii de fluturi sau vegetale, cum ar fi fluturele apolon (Parnassius) sau Graelsia isabellae, a unor insecte de peșteri, a unor neamuri de croitori europeni și coleoptere exotice, a numeroase plante alpine. Moda colecționărilor științifice a sugerat și negustorilor o sursă de câștig, prin comercializarea speciilor rare, vân- dute la prețuri piperate, sub formă de bolguri, împăieturi, insectare, mumii turnate în masă plastică și prezentate sub formă de pandantive, brelocuri, broșe sau obiecte de birou (milioane de flori de colț, de insecte troglobionte și fluturi rari sunt vânduți astfel). Totuși, factorul nr. 1 de degradare și dis- trugere a naturii, în epoca actuală, îl constituie tot despăduririle. Din cauza dezvoltării industriei și creșterii considerabile a populației, în ultime decenii au fost defrișate, mai ales în America de Sud, Asia de sud-est și în Africa milioane de hectare de pădure - pentru lărgirea culturilor. în nordul Nigeriei, după 1950, Sahara avansează în fiecare an cu câțiva kilometri. Suprafața de împădurire a Saharei a scăzut, în ultimii două- zeci de ani, de la 45% la 15%. La sfârșitul deceniului opt al secolului tre- cut, producția mondială de lemn exploatat depășea două miliarde de mc, peste 50% din ea fiind destinată industrializării și circa 40 - 45% fiind folosită drept combustibil primar în țările subdezvoltate. Raportul asupra dezvoltării mon- diale din 1979, elaborat de Banca internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), apreciază că cel puțin 12 țări ale lumii exploatează lemnul într-un ritm mult mai rapid decât permit pădurile de care dispun. „în Parana - regiunea Braziliei cu bogate păduri ecuatori- ale, scria Mariana Flămând în interesanta sa carte Aventura lemnului (1982) - suprafața forestieră a scăzut de la 7.600.000 ha în 1948 la 2.200.000 ha în 1979. Dacă se va menține actu- alul ritm de despădurire în Nepal, acesta va fi, peste 15 ani, total lipsit de păduri. Atât rapoartele diferitelor comisii F.A.O., cât și ale unor organisme naționale au avertizat că tăierile necontrolate de păduri în vederea obținerii lem- nului, fie ca sursă primară de combustibil, fie ca materie primă industrială au depășit în multe regiuni ale globului ritmurile de refacere a copacilor. Un arbore de esență tare poate fi tăiat în mai puțin de un minut de un gater modem. Dar ca să crească până la dimensiunile necesare exploatării, el are nevoie de 70 de ani. Dacă actualul ritm de exploatare se va menține fără a se lua nici o măsură de protecție a fondului forestier, rezervele de lemn disponi- bile pe Terra se vor epuiza complet la sfârșitul secolului XXII-lea, transformând planeta într-un deșert marțian. Defrișările uriașe practicate azi conduc la ruperea echilibrului unor biocenoze, la dezlănțuirea unor eroziuni accelerate, la schim- barea negativă a climatului. în echilibrul natu- ral, pădurea joacă un rol de prim ordin. Ea acționează asupra solului în două feluri; mai întâi prin formare, apoi prin protecție. Frunzele copacilor și uscăturile dau naștere, prin descom- punere la humusul care participă la formarea solului. în același timp, pădurea apăra solul 654 www.dacoromanica.ro împotriva eroziunii provocate de vânt și de ape. Ea îndeplinește un rol de paravan și împiedică vânturile puternice să măture și să împrăștie solurile golașe. De la arborii viguroși, cu sis- teme vasculare puternice, până la speciile erbacee, cu rădăcini fragile și difuze ca o pânză de păianjen, fiecare plantă contribuie la susținerea solului. în plus, densitatea sistemului foliar amortizează considerabil energia cu care fiecare picătură izbește un sol descoperit, îl erodează, îi împrăștie particulele și-i dizolvă sărurile minerale. în sfârșit, pădurea are o acți- une hotărâtoare asupra regimului apelor. Plecând de la constatarea ecologului R. Furon că un metru pătrat de mușchi care acoperă solul forestier reține, după o ploaie puternică, un kilo- gram de apă, rezultă, în urma unui calcul sim- plu, că o pădure de zece mii de hectare reține 500.000 mc de apă. Acest lucru regularizează distribuirea pe suprafața solului a precipitațiilor atmosferice, împiedică concentrarea apei de ploaie și viiturile care iau naștere, în bazinele despădurite ale unor mari ape cu debit incon- stant. Se pot aduce zeci de exemple ale efectelor catastrofale produse de despăduriri. Pilda Americii este ilustratoare. Se știe că, aici, vaste întinderi de păduri și prerii au fost defrișate pen- tru extinderea agriculturii. Eroziunea a distrus, într-un secol, în medie 110 ha de teren fertil pe zi. Monoculturile formate din plante de bumbac și de tutun, cu un slab sistem radicular, nu ofe- reau o armătură solidă solului. Consecința nu a întârziat să se arate. La 12 mai 1934, vânturi puternice au smuls cu o violență nemaivăzută pământurile, transformate în pulbere de pe vaste întinderi din statele Kansas, Texas, Oklahoma și o parte din Colorado. în ziua aceea, norii de praf au făcut să se întunece cerul de la Munții Stân- coși până la Coasta Atlanticului. Ulterior, s-a constatat că, doar în acea zi, marile câmpii americane pierduseră peste 300 de milioane de tone de sol. Zona cataclismului, numită de a- tunci „Dust Bowl“ (depresiunea de praf), a devenit scena unei eroziuni eoliene ale cărei noxe s-au repetat de nenumărate ori. Un fenomen similar s-a petrecut și în nord- estul Chinei, pe vaste terenuri despădurite, care au dus la erodarea a milioane de mc de pământ. Păm^itul erodat este transportat de Fluviul Gal- ben spre marea Câmpie de Nord. Aici îl depune de-a lungul cursului său, formând un rambleu de peste 150.000 km2. Trecând în America de Sud, o situație simi- lară o prezintă fluviul brazilian Sao Francisco, lung de 2.880 km. Defrișarea sălbatică a pădu- rilor din partea superioara a cursului său a pro- dus reducerea catastrofală a precipitațiilor. Din cauza secetei persistente, mărețul fluviu a căpă- tat proporțiile unui pârâu. Acest Mississippi al Brazilei constituie o arteră vitală pentru o zonă locuită de 35 de milioane de oameni din statele federale Minas, Gerais, Pemambuco, Alagoas și Sergipe. Sărăcirea apelor a avut ca urmare com- promiterea agriculturii în zonele limitrofe, micșorând șeptelul, secarea unor lacuri deosebit de bogate în pește, reducerea considerabilă a transporturilor fluviale și migrarea a sute de mii de oameni spre centrele urbane. Trecând în Europa, putem aminti de inun- dațiile din 1955 provocate de Sena, care trans- porta zilnic, pe sub podurile Parisului, 40 de hectare de teren arabil din valea superioară a râului, exploatată fără măsură între anii 1940 - 1949. în noiembrie 1966, timp de trei zile, o perturbație atmosferică neobișnuită a provocat inundații catastrofale pe o treime din teritoriul Italiei, devastând Florența, cu tezaurele ei de cultură și artă. Fenomenul nu era singular. în prima jumătate a secolului trecut, peste 130 de inundații au devastat numeroase regiuni ale Ita- liei, deoarece procesul de despădurire a penin- sulei, început în Evul Mediu, a cunoscut în ultimii 50 de ani o accelerare primejdioasă. Și în țara noastră, cu o acoperire de păduri de 26,6% față de 32%, baremul minim acceptat pentru latitudinea noastră, deficitul provocat de exploatările forestiere neraționale din ultimii 50 - 60 de ani și-a spus cuvântul, fiind una din principalele cauze ale catastrofalelor inundații din 1970, 1975, 2005, 2006. Unele mari construcții tehnice pot produce, de asemenea, puternica tulburare a echilibrelor 655 www.dacoromanica.ro naturale. Este clasic exemplul marelui baraj al Nilului, de la Assuan, construit de Egipt în deceniul al 7-lea al secolului trecut, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Nasser, lung de circa 150 km și adânc de 76 m. în cunoscuta sa carte Environement and man, bio- logul american R.N. Wagner a prezentat dramele ecologice declanșate de această epo- cală realizarea tehnologică africană. Se știe că, înainte de construcția barajului, Nilul inunda în fiecare an lunca sa și Delta cu aluviuni aduse din Etiopia, de pe roci bazaltice bogate în săruri minerale. în urma acestor inun- dații, erau fertilizate întreaga vale a Nilului, Delta și țărmul sud-estic al Mării Mediterane. Nu în mod întâmplător Herodot socotea Egip- tul drept un dar al Nilului. Cercetările din jurul anilor 1950 - 1955 au precizat că, înainte de inundații, apele marine din apropierea Deltei Nilului cuprindeau 30 - 40 de mii de microor- ganisme vegetale și animale la litru, număr care creștea de 70 - 80 de ori după inundații. în ace- lași timp, bine alimentate de mâlul deltaic, apele litorale ale Mediteranei aveau o productivitate mare, de pe coasta egipteană pescuindu-se peste 18.000 tone de sardele. După construirea giganticului baraj, inun- dațiile n-au mai avut loc și, în câțiva ani, au apărut consecințele nefaste ale acestei inter- venții umane. Nemaifiind fertilizată natural, lunca Nilului a necesitat investiții pentru trata- mentele cu azot și fosfor. O parte din electrici- tatea care se credea că va fi folosită în industria siderurgică a trebuit să fie cheltuită pentru ceea ce de milenii Valea Nilului primea fără investiții, și anume îngrășămintele necesare pentru culturile de cereale și bumbac. Dar nici apele Mediteranei nu au mai fost fertilizate, ceea ce a avut ca urmare scăderea în 4 - 5 ani de ciria 30 de ori a productivității piscicole (500 tone în loc de 18.000). S-a sperat ca deficitul să fie compensat de cele 12.000 tone de pește de apă dulce scos din lacul Nasser. Cu toate măsurile luate, productivitatea lacului n-a depășit 2.000 tone. în plus, lacul este amenințat de o colmatare foarte rapidă, iar apa lui consti- tuie un biotop al vectorilor unor foarte grave maladii tropicale locale, cum ar fi trachoma, schistosomiarza, malaria egipteană, care impun vaste și costisitoare campanii antiepidemice. Barajul de la Assuan constituie un exemplu tipic al modului cum unele acțiuni tehnologice pripite pot determina dezechilibre ecologice cu serioase urmări economice și sanitare. în multe colțuri ale lumii (în Africa, Ameri- ca de nord și sud, în Asia de Sud, chiar și în țara noastră) s-a întreprins desecarea unor mlaștini, lacuri, lunci și se proiectează valorificarea unor mari suprafețe ale deltelor și estuarelor, pentru obținerea de spații agricole și chiar industriale, în toate colțurile lumii, astfel de experiențe au eșuat, feed-back-ul ecologic negativ mani- festându-se la mai puțin de un deceniu, uneori sub forme dramatice (inundații, sterilitate a solului, modificări microclimatice etc.). încercarea de reconstituire a acestor medii alte- rate este foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Viorel Soran și Margareta Borcea, în temeini- ca lor lucrare „ Omul și biosfera " (1985) explică astfel această situație: „O mlaștină de turbă desecată și apoi desființată prin exploatarea turbei nu mai poate fi refăcută sau reconstruită fiindcă procesul de turbificare necesită curgerea timpului pe durată mai mare decât viața unei generații și succesiunea unor condiții ecologice de cele mai multe ori nu poate fi repetată... Del- tele marilor fluvii ale Pământului constituie adevărate unicate faunistice și floristice... în consecință, modificarea mediului deltei nu poate duce, din punct de vedere ecologic și pe termen lung, decât la distrugerea premeditată a vieții în zone ale globului care prin textura lor geologică și condițiile meteorologice nu sunt apte cultivării. Sub raport economic, modifi- carea mediilor deltaice oriunde pe glob înseam- nă, în ultimă analiză, risipă de energie și resurse financiare'4. Și tot ei conchid, pe bună dreptate: „Este paradoxal, dar în perfectă concordanță cu legile termodinamicii, cum progresul și evoluția în domeniul socio-economic sunt asociate cu un regres în sfera vieții pe planeta noastră. Această situație, aparent ciudată, ne amintește o altă legitate a naturii: nici un sistem nu poate crește și nu se poate dezvolta fără a se extrage și con- 656 www.dacoromanica.ro sumă din resursele celorlalte sisteme materiale printre care ființează". Revoluția tehnică, cu toate remarcabilele ei avantaje și înlesniri făcute existenței umane, aplicată fără discernământ, ar putea juca un rol nefast asupra naturii în general și a vieții în spe- cial. Efectul cel mai direct, constatat mai ales după 1950 și care tinde să capete proporții dra- matice spre sfârșitul veacului este poluarea, adică alterarea mai mult sau mai puțin profundă a mediului înconjurător (solul, apa, aerul), datorită, în special, noxelor chimice „scăpate" în timpul diferitelor procese industriale sau acu- mulate sub formă de deșeuri (gunoaie, rezidu- uri, dejecții) ale acestora. Deși noțiunea de poluare este legată strict de epoca modernă, totuși simptome de „otrăvire" a ambianței naturale prin prezența omului sunt semnalate din cele mai vechi timpuri. „Ghețarul groenlandez - scrie Lucian Ghinea în Apărarea naturii (1978) - această neprețuită arhivă a omenirii a păstrat, încastrată în depunerile de zăpadă, dovada fidelă a poluării atmosferei terestre cu plumb rezultat din activitatea metalurgiștilor primitivi". Din cercetările, întreprinse, în anii 1971 - 1973, de Mary Clark, s-a constatat că, încă de acum 3 milenii, se semnalează depuneri de plumb, accentuate considerabil în ultimul secol datorită industrializării accelerate. în Antichitate, poluarea cu plumb, datorită confecționării vaselor de bucătărie din acest metal care produce, prin acumulări lente, grave și uneori mortale intoxicații (saturnism), era frecventă mai ales la Roma. Ea explica miste- rioasele cazuri de otrăvire, amintite de literatura istorică a timpului, și mai ales de Suetoniu. Tot de atunci ne parvin și date privind primele fenomene de poluare a solului. Din Georgicele lui Virgiliu, susținător aprig al agriculturii tradiționale, aflăm că în Peninsula Italică com- baterea buruienilor din lanurile de grâu se făcea cu apă de mare (adică cu clorură de sodiu, pota- siu, magneziu), ceea ce ajuta poate agricultoru- lui pentru moment, dar producea, cu timpul, o degradare a solului prin suprasalinizare. La un moment dat, în Evul Mediu, poluarea aerului a atins la Londra o asemenea intensitate în secolul al XlV-lea, încât regele Eduard al II-lea a emis o ordonanță care interzicea folosirea cărbunelui la încălzitul locuințelor. „Dar prima măsură antipoluantă - notează Lucian Ghinea - avea să fie și primul eșec, căci regalul ordin a deschis larga listă a măsurilor antipoluante nerealiste și care deci nu putea să fie respectate: în Anglia, nu exista pentru omul de rând un combustibil înlocuitor al cărbunelui și frigul împingea inevitabil la încălcarea legii, înțelepciunea populară, mai degrabă decât biro- cratismul cancelariilor, a găsit remediul potrivit: înălțarea coșurilor la case". însă poluarea, cu aspectele ei dramatice, este o problemă strictă a vremii noastre. Pe de o parte nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de altă parte, înmulțirea populației globului și aspirația generală spre bunăstare au dus la creșterea fără precedent a fenomenelor de polu- are. La aceste cauze se adaugă, desigur, con- damnabila lipsă de grijă a marilor proprietari industriali în goana după profituri maxime, ime- diate, ca și politica de economii a statelor unde se tinde la rentabilizarea industriei etatizate prin refuzul investițiilor pentru instalarea unor costisitoare instalații antipoluante. Paralel însă cu agravarea fenomenelor, se dezvoltă, din fericire, și conștiința riscurilor poluării și a necesității unor măsuri imperative și drastice de prevenire și combatere a degradării mediului. Poate cea mai îngrijorătoare consecință a poluării chimice modeme este moartea apelor. Până la mijlocul secolului trecut, râurile curgătoare, mările și oceanele au fost conside- rate drept cele mai comode și sigure lăzi de gu- noi ale industriei și marilor orașe. Nu existau motive de îngrijorare, deoarece se miza pe acți- unea bacteriilor de descompunere a unor sub- stanțe organice și de fixare a unor suspensii minerale, deci pe capacitatea apei de a se purifi- ca și autoregenera, dacă concentrarea noxelor nu depășește o limită. în ultimele decenii, însă, extraordinara sofisticare a industriei chimice, deversările masive de deșeuri de mase plastice și detergenți, asupra cărora nici o bacterie ae- 657 www.dacoromanica.ro robă nu are efect biodegradant, sporirea între- prinderilor situate în jurul apelor și a numărului navelor uriașe transportoare de petrol, adesea expuse eșuării, în sfârșit, sporirea îngrijorătoare a deșeurilor radioactive eliminate în apă, sau păstrate în containere în anumite „rezervații" oceanice au dereglat mecanismele de autoechilibru chimic al apelor „vii", sufocân- du-le și chiar anulându-le capacitatea de a adă- posti viața, fie datorită otrăvirii, fie din cauza lipsirii lor de oxigen. Canalizarea urbană, ce servește în ultimii 50 de ani atâtea orașe a căror populație a sporit către un milion și la peste un milion de locuitori (tendința către crearea de megalopole, orașe uriașe de peste 20 - 30 milioane de locuitori, se accentuează și se înscrie printre cauzele morții apelor). Creșterea rapidă a orașelor implică mari investiții, ceea ce face ca, în multe cazuri, apa de canalizare deversată în râuri, fluvii sau mări să nu mai fie în prealabil epurată. Sunt tipice exemplele văii inferioare a Senei, unde fondul piscicol, foarte bogat și reprezentat de 58 de specii, a dispărut total în ultimii 30 de ani, a lacului Leman, din Elveția, care își pierde treptat limpezimea, sporindu-și substanțele azotoase organice și numărul de germeni ciliformi, favorizați de prezența materiilor fecale, riscând să fie curând prefăcut într-o cloacă, sau a Deltei Dunării, infectată lent de apele poluate ale Dunării care, în ultimii 30 - 40 de ani, au afectat serios populațiile înfloritoare de pești, considerați altă- dată în țara noastră drept „hrana săracului" și care azi constituie un „lux" - fiind înlocuiți în piețe cu cei oceanici, aduși în traulere de la mii de kilometri depărtare, în S.U.A., golful New Yorkului a primit pe drept cuvânt numele de „marea moartă". Acolo se varsă enorme guri de canal ale metropolei, și foamea de oxigen a deșeurilor organice nu mai poate fi satisfăcută de mareele oceanice care primesc cât de cât apele. Pe o suprafață de zeci de mii de kilometri pătrați au dispărut până și cele mai rezistente vietăți - viermi de mâl subacvatic. E un lucru bine știut că Marea Neagră - datorită par- ticularităților ei - este un imens rezervor de hidrogen sulfurat unic în lume, din cauza căruia la adâncimi ce variază între 150 și 200 de metri nu mai există viață. Apa este anoxică, adică lip- sită de oxigen și impregnată cu hidrogen sul- furat. Marea Neagră fiind o mare adâncă, circa 90% din volumul său se dovedea steril. în schimb, până acum 70 - 80 de ani apele de suprafață erau foarte bogate în cele mai variate specii de pești și alte viețuitoare marine. Dea- supra liniei de 183 m adâncime, numită „halo- clină" sau „oxiclină" marea clocotea de viață. Somoni, păstrugi, moruni se înghesuiau la gurile fluviilor pentru a-și depune faimoasele icre cunoscute sub numele de caviar. în largul mării, printre bancurile de delfini și marsuini, macrourile și hamsiile asigurau cea mai impor- tantă sursă de alimentație pentru populațiile din zonă. De remarcat faptul că macroul figura chiar pe unele monede bizantine. Azi, apreciază specialiștii, Marea Neagră este în agonie, ea reprezentând, potrivit unui document al ONU „catastrofa ecologică maritimă a secolului". Cum s-a ajuns aici? în primul rând, în mod na- tural miliardele de tone de aluviuni, acum amestecate cu deșeuri industriale, au ajuns pe fundul mării, unde se depun încă de la sfârșitul erei glaciare. Oxidarea acestora afectează în primul rând stratul de suprafață, producând un veritabil dezastru ecologic. Nici o metodă nu poate evalua întinderea acestei catastrofe, dis- trugerea stratului biotic de suprafață. Se pot măsura doaf pierderile: din 26 de specii exis- tente în cantități mari prin anii 1955 - 1960, numai 6 au supraviețuit până în 1995. Chiar și cantitatea speciilor existente a scăzut spectacu- los. Astfel, dacă în 1984 hamsiile erau pescuite într-o cantitate de 320.000 tone, peste 5 ani, în 1989, această cantitate a ajuns la 15.000, tinzând să se reducă după 1994, la 10.000 tone, în ultimele decenii a dispărut complet foca, după ce constructorii bulgari au dinamitat ulti- ma lor colonie pentru a construi un hotel iar delfinii și marsuinii și-au redus numărul de la 1 milion în anii ’50 la cel mult 200.000 la începutul anilor ’90. Monstruoase întinderi de plancton și-au făcut apariția pe platforma continentală, puțin adâncă din nord-vestul Mării Negre, unde fundul apei este deasupra nivelului 658 www.dacoromanica.ro anoxic - zonă în care numeroase specii de pești își depuneau icrele. Așa au apărut renumitele „maree roșii". Cea mai primejdioasă a fost cea din 1989 când plaja Odesei a fost acoperită de alge cu o densitate de 1 kilogram de plancton la un metru cub de apă. Astfel, hidrogenul sulfurat nu a mai fost creat în adâncimile firești ale mării, ci mai sus, omorând peștii și flora marină. Din cauza perdelei de fitoplancton, s-a redus până la 90% pătrunderea luminii în aceste ape, ceea ce a provocat moartea animalelor care tră- iau pe fundul platformei și a algelor superioare. Alte fapte arată că, pentru prima dată, oamenii sunt pe punctul de a provoca dispariția vieții dintr-o mare întreagă, singurii supraviețuitori putând fi algele sterile și me- duzele. în ultimii 15 - 20 de ani, se constată o extra- ordinară agresiune a produselor tehnicii mo- deme care au la bază îngrășăminte chimice, tratamente industriale pe bază de hidrocarburi, dioxină și produse petroliere, ca să nu mai vor- bim de detectarea bancurilor de pești prin ultra- sunete. Acest dezastru biochimic se numește eutrofîcare, adică un aport artificial de produse organice și chimice în apele mării, care se descompun în nitrați, fosfați ce provin din agri- cultură și din reziduuri de detergenți. Așa s-a ajuns ca între 1966 și 1976 concentrația de fos- fați să crească de 30 de ori pe platoul nord-ves- tic al Mării Negre. Deversările de fosfați ale Dunării sunt de 21 de ori mai mari față de acum 15 ani. Tot Dunărea aduce 50.000 tone de de- șeuri de petrol, a căror valoare a fost apreciată în jur de 7,2 milioane de dolari, sumă suficientă pentru finanțarea unui program de salvare eco- logică a Mării Negre. La acestea se mai adaugă intensa poluare cu metale grele și contaminarea radioactivă (mai ales prin apele Niprului și Bu- gului) de la accidentul de la Cemobâl, din 1986. Poluarea industrială sporește noxele dever- sărilor urbane și accelerează procesul de sterili- tate a apelor. Ecologul englez L. Klein, în lucrarea „River pollution", apărută în 1962, încearcă să siste- matizeze principalele tipuri de poluare industri- ală (fără a include însă poluarea radioactivă). El le împarte în poluări minerale sau în esență mi- nerale, și poluări organice. Cele minerale sunt provocate de industriile chimice, de mine (spălarea minereurilor și reziduurile minerale), industriile electrochimice, ape de refrigerare (cazane, centrale electrice). Cele organice sunt produse de hidrocarburile eliberate de rafinări- ile de petrol, industriile de materiale plastice, de cauciuc, de detergenți și lubrifianți, de derivații fenolului, produși de uzinele de gaz de iluminat, de cocserii, distilerii de lemn, gudroane, creuzot, de vopsitorii, și de diversele deșeuri, biologice, aruncate în mediul înconjurător de tăbăcării, distilerii, fabrici de bere, fabrici de hârtie, întreprinderi textile, rafinării de zahăr etc. Am putea aminti, în acest sens că, o singură fabrică de bere poate produce aproape 10.000 de m3 de efluenți pe zi, a căror cerere biologică de oxigen echivalează cu cea a apelor uzate ale unui oraș de 200.000 de locuitori. Din cauza poluării industriale suferă toate ființele vii din comunitățile acvatice și în spe- cial peștii, deosebit de sensibili la unele produse chimice și la modificările oxigenării apei. Sărurile minerale de plumb, zinc, cupru, mer- cur, argint, nichel și cadmiu precipită mucusul care acoperă branchiile, împiedicând schim- burile gazoase desfășurate la nivelul acestor organe. Compușii cianici, sulfurile și derivații amoniacului perturbă oxidările celulare, blocând fenomenele respiratorii prin transfor- marea hemoglobinei. în sfârșit, lipsa de oxigen produce hipoxie. în toate trei cazurile, peștii mor asfixiați. Puternica poluare a unor râuri și fluvii din America și Europa cu deșeuri industriale dis- truge atât vegetalele, cât și peștii. Pe multe râuri din Germania, America de Nord și Japonia plutesc cadavre de pești ori de câte ori, filtrele defectându-se, resturile industriale intoxică apele. Mările și oceanele produc aproximativ 20% din hrana omenirii și ceva mai mult din jumă- tatea oxigenului pe care îl respirăm. Dintotdeau- na, ele au fost rezervorul de depozitare pe scară largă a produselor industriale care se adaugă 659 www.dacoromanica.ro acelora legate de procesul natural de poluare terestră. Or, datorită imenselor cantități de deșeuri organice care se aruncă în mări, la care se adaugă „mareele negre" - pelicule de țiței provenite de pe urma eșuării petrolierelor gigantice - fitoplanctonul se sufocă pe zone întinse, antrenând rărirea zooplanctonului și peștilor. Păsările pătimesc cel mai mult din cauza mareelor negre. Pelicula superficială de produse petroliere le îmbibă penele și fulgii, când se cu- fundă în apă pentru a vâna sau a-și curăța pena- jul. Petrolul care îmbibă penele le anihilează proprietățile calorifuge și hidrofuge, iar cel ingerat produce leziuni interne ireversibile, așa că în ambele cazuri moartea survine mai devreme sau mai târziu. Sute de mii și chiar mi- lioane de păsări de apă (gării, petreli, albatroși, alcioni, rațe sălbatice etc.), ucise de pelicula neagră, sunt aruncate la țărmul apelor. Poluarea radioactivă a mărilor și oceanelor se manifestă astăzi mai ales sub forma concen- trării biologice cu substanțe radioactive a lanțurilor trofice. Unele plante și animale, foarte rezistente la poluarea radioactivă, n-au de sufe- rit de pe urma ei, în schimb organismul lor de- vine un „depozit viu" de noxe. în Marea Britanie, măsurători efectuate, în 1963, la Plymouth au arătat că unele alge marine, ca Ascoplyllum și Fucus, concentrează de 20, respectiv de 40 de ori stronțiul 90 din apa mării. „în râul Clinch (în care se deversează deșeurile de la uzina Oak Ridge) - notează J. Dorst - planctonul este de 10.000 de ori mai radioactiv decât apa în care trăiește. Moluștele bivalve de apă dulce concentrează de 100 de ori iodul radioactiv. Și peștii dulcicoli, care ocupă verigile superioare în lanțurile trofice, sunt de 20.000 până la 30.000 de ori mai radioactivi decât apa în care trăiesc. La fel, peștii marini, care, prin migrațiile lor, pot împrăștia în depărtare produsele radioactive." Nu-s greu de presupus primejdiile reale ce pândesc populați- ile de pescari care se hrănesc cu vegetale și ani- male contaminate radioactiv și marii amatori de produse pescărești din orașele sau țările unde acestea sunt importate. Exemplele sunt prea numeroase și prea cunoscute pentru a le mai aminti. Poluarea industrială a solului este legată strâns de extinderea agriculturii, care antre- nează după ea și sporirea echivalentă a dăunătorilor de tot felul. Pentru a restabili echilibrul biologic pe vastele terenuri agricole și a controla populațiile de dăunători, agronomii au inventat mijloace puse la dispoziție de chimie pentru combaterea buruienilor (sub- stanțe erbicide), ciupercilor microscopice {fun- gicide), insectelor {insecticide). Până în deceniul cinci, pesticidele aparțineau prioritar domeniului chimiei mi- nerale, de la vestita zeamă bordeleză, cu care se stropeau viile, până la produsele pe bază de arsenic, cu care se combăteau rozătoarele. După 1945, vor domina substanțele sintetice realizate de chimia organică, prima și cea mai celebră fiind diclor-difeniltricolorentanul, cunoscut sub numele prescurtat de D.D.T. Omenirea datore- ază multor substanțe, și în special D.D.T.-ului, care a ajutat la eradicarea malariei, aducând descoperitorului lui, chimistul P. Muller, Pre- miul Nobel în 1948. Din nefericire, majoritatea insecticidelor au și o acțiune toxică asupra păsărilor, ma- miferelor, inclusiv asupra omului. Să amintim doar HCH-ul (hecacloriciclohexanul), lindanul, dieldrinul sau prathionul - verdele de Paris. Albinele au de suferit de pe urma tratării chimice a rapiței, de unde își colectează polenul, sau a verdelui de Paris cu care sunt stropiți copacii meliferi atacați de păduchi de plante. Pulverizările cu D.D.T. din avion au provo- cat în vestul Statelor Unite și al Canadei, în anii 1954 - 1956, moartea a sute de mii de păstrăvi și somni, pești cu mare valoare economică. Un lucru similar s-a petrecut în Volta Superioară, când, mari suprafețe fiind supuse unor trata- mente cu lindan pentru combaterea muștei simulide, vectorul oncocercozei, ce produce orbirea unui mare număr de localnici, au provo- cat mai puține pierderi larvelor de muște și mai multe peștilor, care au pierit în masă, diminuând astfel resursele alimentare ale regiunii. De 660 www.dacoromanica.ro asemenea, o mortalitate ridicată a fost observată în Statele Unite în timpul campaniei de comba- tere a furnicii de Argentina; dieldrinul a provo- cat pierderi mari între păsări, 97% din acestea pierind. în statul Indiana, un singur tratament cu parathion a provocat moartea a aproape 70.000 de mierle migratoare. S-a constatat, în 1973, că lindanul dă miros de mucegai multor legume, încetinește creșterea cerealelor și diminuează considerabil cantitatea de caroten, când e folosit pentru a apăra semin- țele morcovilor împotriva insectelor. Dispariția rapidă a speciilor de vulturi din Europa și America, în ultimii 40 - 50 de ani, se datorește în primul rând ingerării insecticidelor de sinteză, odată cu prada, sau consumării momelilor cu otravă pentru lupi, ceea ce a dus sau la moartea păsărilor, sau la sterilizarea ouălor. Deși încă n-a fost pusă în evidență până acum o relație între pesticide și declanșarea bolilor omului (cancer, leucemie, hepatită), este posibilă totuși acțiunea cancerigenă a unor insecticide, ca și o anumită influență a lor asupra sistemului nervos și endocrin. Va trebui să se disocieze însă acțiunea pesticidelor de a altor substanțe toxice cu care civilizația ne pune în contact (produse de dejecție, substanțe po- luante ale atmosferei, reziduuri radioactive etc.). Cel mai mare pericol nu-1 reprezintă îngur- gitarea directă a pesticidelor, ci concentrarea lor de-a lungul lanțurilor trofice. Pesticidul poate fi absorbit de o ființă vie, rezistentă față de acesta, în organismul căreia se concentrează, fără a provoca tulburări grave; toxina trece apoi în organismul altui animal, prădător al primului, pe care îi poate intoxica dacă manifestă sensi- bilitate pentru acea substanță. Iată un exemplu tipic întâlnit în multe colțuri ale lumii. Copacii sunt stropiți cu D.T.T. pentru a fi feriți de insecte. O parte din pulbere cade pe sol și este ingerată de râme, imune la acțiunea D.D.T., dar care îl concentrează în țesuturile lor. Mierlele lacome, consumă o mare cantitate de râme și, fiind foarte sensibile la pesticide, mor pe capete. Unele păsări de baltă mor din cauza ingerării peștilor în al căror corp s-a concentrat o mare cantitate de D.D.T., absorbit inițial de plancton din apele tratate împotriva larvelor de țânțari și concentrat în țesuturile vegetale, oferite apoi ca hrană peștilor planctonofagi, care, la rândul lor, sporesc în organism gradul de concentrație a substanței. S-a constatat că tratamentele chimi- ce, alături de unele avantaje indiscutabile, pre- zintă două dezavantaje grave. Unul ar fi imu- nizarea unor insecte, adică selecția unor exem- plare rezistente, care se înmulțesc rapid și sunt total insensibile la insectifug; tipic este cazul larvelor de anofel, care, după 1948, își vor reface rapid efectivele, producând o foarte puternică remisiune a malariei, malarie consi- derată ca definitiv eradicată. Altul ar fi că, prin distrugerea unor insecte dăunătoare, pulberile insectifuge au declanșat înmulțirea altor specii cu nocivitate foarte slabă până atunci. Astfel, distrugându-se ploșnița de grâu, s-a favorizat, în schimb, dezvoltarea ruginii grâului, ciupercă parazită extrem de dăunătoare, iar dispariția macului, albăstrelelor și rapiței sălbatice de pe ogoare a înlesnit răspândirea unor graminee săl- batice, în fața cărora suntem dezarmați. Tratarea, în S.U.A., a pădurilor de pini contra viermilor de pini a avut ca urmare invazia acarienilor roșii, care au distrus sute de mii de hectare de păduri în 1949 și 1956. Larg folosite în agricultura intensivă (în prezent se împrăștie pe suprafața Terrei circa 70 - 80 milioane tone), îngrășămintele chimice, și în special cele azotoase, ridică unele probleme ecologice. în 1980, biologul american S.H. Wittwer preciza că doar 50% din îngrășămintele de azot se încorporează în pro- ducția de substanță organică, în timp ce jumă- tatea cealaltă se irosește în mediu. Un procent de 72% din această substanță migrantă ajunge în apele subterane și de aici în râuri, în sursele de apă potabilă și în apele stătătoare. Azotații se pot concentra peste limitele admise în plantele de cultură (legume, cereale), atunci când dozele de azotați sunt exagerat de mari. Azotații ingerați de oameni, odată cu hrana, și de animale, odată cu furajele, se trans- formă în corpul acestora în azotiți. 661 www.dacoromanica.ro Azotații din hrană și nitrații din apele pota- bile suprasaturate cu substanțe azotoase prove- nite de la îngrășăminte se combină ușor cu hemoglobina, formând methemoglobina. Acest compus foarte stabil nu mai poate fixa oxigenul în sânge la nivelul alveolelor pulmonare și nici facilita transportul său în organism, prin mijlocirea circulației sangvine. Methemoglobi- na produce cel mai adesea mortalitatea infantilă, în același timp, nitrații și nitriții acumulați în organismele plantelor și animalelor pe calea metabolizării se transformă în produși organici de tipul nitrozaminelor, substanțe cu un ridicat potențial cancerigen. Cercetătorul român Lucian Ghinea preciza, în lucrarea Apărarea naturii, că supradozarea îngrășămintelor cu azot poate produce și grave alterări ale florei bacteriene din sol. O primă consecință ar fi reducerea numărului de bacterii fixatoare de azot din sol sau inhibarea simți- toare a activității acestora. Regenerarea pe cale naturală a fertilității solului pe care se aplică în- grășăminte cu azot în doze mari este astfel anu- lată, iar productivitatea lui devine, prin aceasta, complet dependentă de chimizare. în multe state cu agricultură intensivă, producătorii au fost tentați să sporească mereu cantitatea de îngrășăminte chimice aplicate. în Statele Unite, de pilda, între anii 1946 - 1970, producția agri- colă a crescut în medie de 4 ori, în timp ce can- titatea de îngrășăminte chimice reclamată de asemenea mărire a sporit în medie de 24 ori. Agricultura este pândită și de un alt pericol chimic. în apropierea marilor magistrale rutiere, culturile agricole sunt contaminate cu plumb provenit din tetraetilul și tetrametilul de plumb, adăugați benzinei ca antidetonanți. Curenții de aer împrăștie plumbul relativ omogen în bio- sferă și acesta se depune în sol. Ecobiologul american J.V. Lagerweff, într-un interesant studiu de sinteză apărut în 1976 la Washington, în Agriculture and Quality of our Environnement, confirmă prin datele ce le furnizează legea creșterii poluării cu pătratul energiei utilizate. Circulația a 10.000 de auto- mobile timp de o oră determină o depunere de 6 mg plumb pe un 1 kg de sol în orizontul Aq; 20.000 de automobile provoacă o depunere de 12 mg pe 1 kg de sol, iar 30.000 de automobile conduc la o depunere de 36 mg Pb pe 1 kg sol. Influențe negative asupra proceselor petre- cute în sol au de asemenea fierul, mercurul, cuprul, manganul, eliberate de diferite industrii, a căror concentrare dincolo de o anumită limită transformă aceste elemente (utile, de altfel) în ingrediente toxice. în privința poluării radioactive, deși lanțurile trofice terestre sunt mai puțin suscep- tibile decât cele acvatice, totuși se pot vedea și pe sol concentrări de acest fel. O parte din sub- stanțele radioactive căzute pe pământ sunt absorbite de către plantele furajere prin rădă- cini; o altă parte ajunge chiar la suprafața plantelor și este direct ingerată de animale. Ast- fel, vacile păscând ierburi contaminate cu sub- stanțe radioactive, laptele lor va prezenta o mare concentrare a izotopilor radioactivi, în special a stronțiului 90. Nici aerul n-a scăpat de acțiunea impurifica- toare a omului. Industriile elimină în atmosferă o uriașă cantitate de gaze și deșeuri sub forma unor particule fine care, rămânând în suspensie, pot pătrunde în căile respiratorii ale animalelor și omului. Orașele, în special, sunt acoperite de o calotă cenușie de praf ce plutește până la alti- tudinea de 1.500 - 2.500 m. Ea absoarbe o însemnată parte a radiației solare, reducând sub- stanțial însorirea, care uneori poate atinge 20% vara și 50% iama, contribuind în același timp la așa-numitul fenomen de „seră“. Acțiunea impurităților atmosferice asupra omului este deosebit de nocivă atunci când, datorită unor condiții meteorologice (mai ales în cazul inversiunii termice, când straturile de aer superioare fiind mai calde decât cele inferioare se produce o mare stabilitate a învelișului gazos), aerul stagnează deasupra orașelor, per- mițând formarea unui amestec de ceață cu par- ticule solide aflate în suspensie, cunoscut sub numele de smog. înspăimântătorul balaur gal- ben-cenușiu al smogului, pâcla sufocantă care uneori transformă în adevărate camere de gazare mari centre populate ca Londra, Tokio, New York, Los Angeles, Chicago, Philadelphia, 662 www.dacoromanica.ro pricinuiește grave accidente circulatorii și respi- ratorii, soldate cu sporirea considerabilă a mor- talității. După cum se știe, epoca combustibililor fo- sili (cărbuni, petrol) a dus la sporirea pro- centului de CO2 din atmosferă. Dacă, în 1940, el cuprindea 29 de părți la suta de mii de părți de aer, în prezent, el a crescut la 34 de părți și tinde să sporească la aproape 40 de părți la sfârșitul secolului al XX-lea, când se prevede creșterea cu 30% a parcului de mașini, cu 47% a între- prinderilor industriale și cu aproape de două ori a populației globului. Cel mai primejdios efect al sporirii CO2 atmosferic n-ar fi, după oamenii de știință, atât apariția efectului de seră cu im- plicații în încălzirea treptată a climei, proces geologic lent și previzibil, cât sporirea co- relativă a cantității de oxid de carbon (CO) rezultat din arderile incomplete, ce constituie o adevărată otravă pentru animale și oameni. Ve- hiculele care circulă la Paris - consemnează Lucien Barnier - răspândesc 50 de milioane metri cubi de CO. O mie de automobile produc zilnic 3,2 t de CO și de la 400 - 800 de livre vapori de hidrocarburi arse incomplet, precum și o cantitate de 100 până la 300 de livre de notroderivați. Paralel cu eliberarea de CO, molohul indus- trial este un mare mâncător de oxigen. Un sin- gur automobil consumă, la fiecare mie de kilo- metri parcurși, întreaga cantitate de oxigen care i-ar fi necesară unui om pentru a trăi un an. La decolarea sa de pe aeroportul Orly, un tur- boreactor Concorde arde întreaga cantitate de oxigen pe care o poate produce în 12 ore pădurea de la Fontainebleau, situată în apropiere. Decolarea unui singur cvadrireactor poluează aerul cât 10.000 de automobile. Să nu mai vorbim de inimaginabilele cantități de oxi- gen de care au nevoie rampele de lansare și motoarele sondelor și rachetelor spațiale pentru a învinge forța gravitațională a Pământului. Deosebit de primejdioase sunt gazele de eșa- pament, care cuprind circa 150 de produse chimice toxice și se mențin zilnic 10 - 15 ore deasupra pământului, sub forma unei pături de 5 — 10 metri înălțime. Două păsări, lăsate într-o colivie la marginea unei străzi intens circulată de automobile, au murit asfixiate după cinci ore. Pentru a se face loc automobilului, monstru sacru al epocii noastre, în multe orașe din lume au fost sacrificați zeci de mii de copaci, pentru lărgirea șoselelor și magistralelor. Acestea devin adevărate fluvii de substanțe nocive. La Paris, agenții de circulație se schimbă din 3 în 3 ore, iar la Tokio și Los Angeles se dirijează circu- lația, la orele de vârf, cu măști de gaze pe față. Alți cercetători au calculat că o singură mare centrală termică emite pe zi 500 1 de compuși ai sulfului, sub formă de anhidridă sulfuroasă, ce se oxidează și se transformă în acid sulfuric, ale cărui proprietăți corosive sunt bine cunoscute. «Uneori, din nenorocire, nici copacii nu mai pot face față poluării excesive a atmosferei - scriam, în 1980, în Uzina Flora. Acești „plă- mâni" ai marilor orașe nu numai că nu-și pot îndeplini cu succes menirea de purificare a aerului, dar ei înșiși sunt bolnavi. Bătrânii pla- tani ai Parisului, cântați de atâtea generații de poeți sau compozitori, ca simbol al vigorii, al purității și al primăverii, au început să se usuce și să moară în lungul bulevardelor cu aer suprapoluat. Și în București, al cărui grad de poluare crește progresiv, teii și castanii plantați pe marginea bulevardelor sau splaiurilor cu intensă circulație au frunzele opărite și înfloresc toamna după ce și-au lepădat pretimpuriu frun- zele. Cercetările de microscopie electronică au dovedit că aceste fenomene se datoresc deteri- orării structurii aparatului fotosintetizator. Cloroplastele unor specii sensibile la acțiunea dioxidului de sulf - cel mai toxic poluant al ve- getației - se rotunjesc și își pierd structura nor- mală. Structurile lamelare, bogate în clorofilă și capabile să absoarbă lumina solară, se reduc treptat în dimensiuni și număr, frunzele se îngălbenesc și, în scurtă vreme, pier ca și cum ar fi fost arse, deoarece în interiorul laboratorului vegetal dioxidul de sulf se combină cu apa și nu formează altceva decât acidul sulfuric, extrem de corosiv. Nu e de mirare că în țările unde mașinismul a atins cote înalte, sâmbăta și duminica marile 663 www.dacoromanica.ro orașe sunt aproape pustii din cauza exodului populației către oazele cu verdeață din împre- jurimi, că se renunță treptat la „pădurile" de blocuri pentru căsuțe individuale ascunse în insule de vegetație și că un caricaturist japonez și-l imaginează pe orășeanul anului 2000 purtând mască și tuburi de oxigen.» Semnalăm și o altă situație tragică din România. încă din 1947, când îl însoțeam pe profesorul și eminentul botanist craiovean Al. Buia într-o cercetare a nisipurilor din sudul Olteniei pentru stabilirea ariei de expansiune a unor specii ierboase rare, cantonate în această zonă (Mollugo și Glinus), constatam cu îngrijo- rare extinderea tot mai mare a deșertului în această parte a țării, deși la sugestia savantului se făcuseră masive plantații de salcâmi prin 1939- 1940. După aproape 60 de ani de la această excur- sie, ceea ce consideram doar un simptom inci- pient de schimbare a climei și peisajului a devenit o cumplită realitate: se declanșase din plin procesul de deșertificare a sudului țării sub efectele tot mai galopante ale poluării, generată de intervenția omului. La ora actuală, după hărțile și statisticile oficiale există 220 000 de hectare acoperite cu dune de nisip, din care circa 80 000 în sudul orașului Dolj, unde, ca urmare a defrișării masive din 1970 a perdelelor vegetale de protecție și fixare, în vederea extin- derii rețelei de irigații cu apă din Dunăre și apoi, după 1990, a exploatării sălbatice a lemnului de salcâm, s-a instalat o climă aridă, aproape saharică, seceta începând să facă ravagii. Cen- trul acestui deșert este comuna Dăbuleni care are în administrare 3500 de hectare cu nisip fin ca la țărmul mării. După prognozele specialiștilor, într-un viitor nu prea îndepărtat o bună parte din teritoriul României s-ar putea transforma în zone deșer- tice, iar țara noastră ar deveni prima țară euro- peană situată la nord de paralela 44 care se con- fruntă tot mai acut cu așa-zisul fenomen de deșertificare. Teritoriul românesc, mai ales după 1990, este afectat tot mai profund de secete, pe perioade tot mai lungi și în ani con- secutivi. în acest fel, milioane de hectare de cul- turi se distrug sistematic prin scăderea cantității apei în sol și degranularea structurilor acestuia, prefăcute în nisip. Conform datelor meteorologice, analizate pe o perioadă de 40 de ani, respectiv 1961 - 2000, se evidențiază faptul că zonele cele mai vulne- rabile la fenomenul de secetă agricolă extremă sunt cele sudice și sud-estice, îndeosebi sudul Olteniei, Munteniei și al Moldovei, inclusiv Bărăganul și Dobrogea continentală, aver- tizează Elena Mateescu, actual șef al Departa- mentului Agrometeorologie din cadrul Admi- nistrației Naționale de Meteorologie. Cauzele care au dus la această situație în România sunt schimbările frecvente de climă (chiar „șocurile" termice cu rapide variații de 20° - 30° C în câteva zile), apoi degradarea con- tinuă a solului datorită unor practici necores- punzătoare, tăierea haotică și sălbatică a pădurilor restituite prin privatizare, fără garanție de protecție a fondului forestier, corupția și incompetența celor numiți să-l ges- tioneze rațional. în situația în care nu se vor lua măsuri energice pentru ameliorarea fenomenului, prin limitarea cauzelor, bine știute dar neluate în seamă de politicienii inconștienți (sau dezin- teresați), Paul Badea, meteorolog care a stu- diat consecințele noilor modificări climatice, opinează că „n-ar fi exclus ca în câteva decenii solul din sudul țării să fie îngropat treptat în nisip iar Bucureștiul să devină prima capitală europeană situată în mijlocul unui mic deșert". După 1990, frumoasele intenții și măsuri ecologiste au început să pălească în fața asaltu- lui globalismului, doctrină agresivă și expan- sionistă impusă de marile state capitaliste interesate în câștigarea hegemoniei economice și gestionării crizelor provocate de suprapopu- lare și șomaj. în special S.U.A., după pul- verizarea imperiului comunist, s-au opus sis- tematic, la toate congresele internaționale, acți- unii de stopare a cauzelor majore ale degradării mediului, fiind singura țară care a refuzat să semneze în ultimii zece ani orice convenție privind combaterea poluării industriale. Și cum 664 www.dacoromanica.ro mediul natural nu are granițe și opreliști, ne- bunia industrială, demențiala creștere mondială a producției spray-urilor cu freon, care, eliberat în atmosferă, a subțiat sub cota de avarie stratul protector de ozon, asociate cu atâtea alte forme de degradare a mediului ambiant, au declanșat o îngrijorătoare creștere a efectului de seră, cu efecte incalculabile și imprevizibile asupra vieții terestre, ceea ce a determinat pe mulți spe- cialiști să prognozeze către 2050 un punct alar- mant de criză, iar către anul 2300 o posibilă ca- tastrofa ecologică majoră, dacă nu se vor lua urgente măsuri pentru frânarea poluării și salv- gardarea celor mai expuse specii vegetale și ani- male. Cel mai recent strigăt de alarmă l-a dat în anul 2005 profesorul Tim Dyson de la „London School of Economic" (L. S. E.). El afirmă că populația mondială ar trebui să depășească, potrivit estimărilor O.N.U., 6,5 miliarde de locuitori la sfârșitului anului 2005 și circa 9 mil- iarde în 2050. Această expansiune ar antrena o creștere cu 27% a emisiunilor de dioxid de car- bon, cauză directă a încălzirii climatice. Emisi- ile acestui gaz datorate activității umane a sporit de patru ori din 1950 până în 2000 și aproape de șase ori până în prezent. Cu o încălzire globală de 1,6 până la 6,6° C până în 2100, s-ar putea manifesta schimbări nefavorabile pe mai multe fronturi. De pildă, inundarea zonelor de coastă, care ar putea fi în parte rezultatul creșterii nivelului mării și al sporirii căderilor de preci- pitații, ar putea conduce la pierderea unei mari părți din terenurile cultivabile și infrastructurile urbane, antrenând o creștere a prețului hranei, migrarea la scară mare și, probabil, grave tul- burări socio-politice. Din nenorocire, statele practică politica struțului în fața acestor amenințări, în loc să pună sub semnul întrebării bazele creșterii eco- nomice monstruoase și anarhice bazată pe con- sumul de hidrocarburi din care rezultă emisiile nocive de dioxid de carbon ale cărui efecte asupra existenței umane și a vieții în general vor fi resimțite tot mai intens și de tot mai mulți oameni, chiar din zonele care acum 60 - 70 fie ani erau considerate adevărate paradise terestre. în ultima perioadă, toate statele, fără excepție, se confruntă cu probleme meteorolo- gice și fenomene naturale de o amploare fără precedent, precum uragane, secetă, temperaturi sau oscilante, sau foarte ridicate (40° - 50° C), incendii și furtuni năprasnice cu tornade. Italia, S.U.A., Canada, Australia se luptă cu incendii gigantice. Furtuni puternice, ploi diluviale, cu tornade și impresionante descărcări electrice, se produc în Elveția, Cehia, Germania, România, Austria, Croația, Serbia, Bulgaria. Spania și Portugalia se confruntă și în prezent cu cea mai devastatoare secetă din ultimul secol, autoritățile trecând la raționalizarea apei. Circa 16% din pădurile din California și 3690 ha din rezervația dendrologică Yellowstone au fost mistuite în ultimii 10 ani de incendii. China, dimpotrivă, este copleșită de uriașe inundații. în Franța, în ultimul an, 51 din cele 96 de departamente regionale se confruntă cu situații limită. în restul țării, nivelul apei a ajuns la cea mai scăzută cotă din 1976, în timp ce în sud, invazia lăcustelor a afectat grav recoltele. Datorită privatizărilor nesăbuite, defrișărilor sălbatice de păduri, înapoiate vechilor propri- etari sau investitorilor străini, brigandajului fără scrupule și lipsei de preocupare pentru regu- larizarea cursului apelor curgătoare și a marilor râuri cu afluenți, România a trecut în 1970, 1975, 2005, 2006 prin inundații catastrofale, ultimele antrenând modificarea pe alocuri a reliefului unor zone din Moldova și Banat, aflate săptămâni întregi în stăpânirea apelor revărsate și chiar mutarea unor localități în perimetre mai puțin expuse calamităților. Sute de savanți de pe întregul glob care se ocupă de inventarul speciilor vegetale și ani- male, modificările numerice suferite de acestea în ultimele decenii, au semnalat că în ultimii 50 de ani au dispărut definitiv între 120.000 - 150.000 de specii din cele 1.500.000 cunoscute, datorită în mare parte intervenției nefaste și ne- raționale a omului modem, cinic și egoist, pre- ocupat prea mult de prosperitatea prezentă și insensibil la pericolele extrem de grave ce pân- desc viitoarele generații. 665 www.dacoromanica.ro Salvgardarea naturii, a vieții în general și a existenței speciei umane în special, nu depind doar de măsuri administrative și juridice, care pot fi oricând încălcate, așa cum o demon- strează dureros politica nesăbuită dusă de guvernele de după 1990 în țara noastră, ci de generalizarea și intensificarea educației ecolo- gice, din ce în ce mai estompată în programele de învățământ, în propaganda turistică și în pla- nurile de exploatare economică a învelișului verde și a subsolului. îngrijorător este că nu se manifestă încă semne de înțelepciune, mai ales în principala țară care monitorizează economia mondială. Un studiu care a stârnit mânia Camerei Reprezentanților din S.U.A., principala țară poluatoare a globului, a fost realizat în 1998 de savanții Michael E. Mann, de la Universitatea de stat din Pennsylvania, Raymond S. Bradley, profesor de biofizică la Universitatea din Mass- achusetts și Malcolm K. Hugues de la Univer- sitatea din Arizona. Analizând mostre prelevate la diverse adâncimi ale calotei polare, dar și inelele copacilor seculari și straturile recifurile de corali, cercetătorii au întocmit un grafic al evoluției climaterice în ultimii 500 de ani. Con- cluziile studiului sunt mai mult decât alarmante: în secolul trecut, temperaturile au crescut expo- nențial, deceniul 1990 - 2000 fiind cel mai fierbinte din ultimul mileniu. încă și mai neliniștitoare sunt concluziile unui studiu întocmit în 2003 pentru Pentagon, la comanda lui Andrew Marshall, supranumit Yoda, principal consilier al apărării, dar păstrat în secret de administrația Bush timp de mai bine de patru luni. Potrivit acestora, schimbările cli- materice constituie o amenințare mult mai gravă decât terorismul. Prevederile specialistului sunt sumbre. Con- secințele încălzirii globale se vor accentua galopant. Un risc iminent este topirea calotei polare care a și început de 10 - 20 de ani. Con- secințele acestui fenomen sunt greu de evaluat. Specialiștii sunt siguri că topirea ghețarilor arc- tici vor provoca o creștere dramatică a nivelului mărilor. Raportul secret al Pentagonului aver- tizează că o bună parte a Europei va fi înghițită de ape. Zonele înalte ale bătrânului continent vor intra într-o nouă „eră glaciară" cu tempera- turi siberiene. Alte regiuni ale globului se vor transforma în deșert. Toate aceste cataclisme nu sunt așteptate într-un viitor îndepărtat ci după anul 2020, anul 2007 fiind apreciat ca an de preludiu al acestor efecte. Randal și Schwartz în „The Observer" avertizează că în curând ne așteaptă haos, migrații, foame, molime și disputa pentru resurse, hrană și apă va deveni o luptă pe viață și pe moarte. Numai cei mai puternici vor supraviețui. Milioane de oameni vor fi uciși în războaie și în catastrofe naturale. Aceste previ- ziuni sinistre - se precizează - nu sunt roadele imaginației exaltate a unor „ecologiști", ci con- cluziile unui studiu extrem de serios, realizat sub egida Departamentului american al Apărării. Administrația președintelui Bush continuă să trateze ca pe o „gogoriță" antiamericană toate aceste prognoze alarmante. Imediat după insta- larea sa la Casa Albă în ianuarie 2000, președin- tele Bush a declarat că S.U.A. nu vor ratifica Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997 de Bill Clinton, prin care țările puternic industrializate se angajau solemn să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Bush a explicat că termenii acor- dului îi dezavantajează pe oamenii de afaceri americani, pe care el trebuie să-i apere. Decizia Washingtonului a scandalizat comunitatea inter- națională, deoarece S.U.A. produce aproape 40% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră și se află detașat pe locul întâi în topul poluării. Blocarea acestui tratat este prioritatea numărul unu a lobby-ului petrolului, extrem de puternic și influent. Se știe că dioxidul de car- bon și celelalte gaze cu efect de seră sunt pro- duse în principiu ca urmare a arderii com- bustibililor fosili. Marile companii petroliere ar fi direct afectate de implementarea Protocolului de la Kyoto. Iată de ce, în ciuda tuturor avertis- mentelor comunității științifice și a protestelor societății civile, tratatul internațional adoptat în 1997 de 120 de state ca „ultimă soluție" înain- tea dezastrului, pare acum definitiv compromis. 666 www.dacoromanica.ro Doug Randall, unul din marii ziariști ai lumii occidentale, atrage atenția că „avem de a face cu o amenințare fără precedent, fiindcă nu există un inamic împotriva căruia să îndrepți armele, și nu avem nici un fel de control asupra primejdiei. Intr-o lume devastată, catastrofele naturale nu fac deosebire între bogați și săraci. Statele Unite nu sunt la adăpost. Nici profiturile astronomice ale companiilor petroliere, nici supremația militară nu-i vor feri pe americani de consecințele unui cataclism planetar". Deși pesimismul ireversibilității distruge- rilor făcute de om naturii domină tot mai insis- tent gândirea oamenilor de știință, noi credem totuși că omenirea, oricât de mult și-ar fi pierdut omenia în goana bezmetică după averi, confort civilizatoric, va reuși să conștientizeze până la urmă că salvarea naturii, a cadrului său de viață este „suprema lex“. Fără realizarea conștientei necesității impe- rioase a apărării mediului ambiant și a ocrotirii înțelepte și sistematice a lumii vii în toate țările lumii și mai ales a celor expuse exploatării săl- batice și poluării masive, riscăm, la fel ca nepri- ceputul, ușuraticul și oportunistul ucenic vrăji- tor din poezia lui Goethe, să dereglăm natura și să declanșăm o apocalipsă planetară. B) IMPERIOASA NECESITATE A APĂRĂRII LUMII VII Primele semne de înțelepciune Ideea protejării naturii este foarte veche, ea găsindu-și rădăcinile, probabil, din comuna primitivă, când, în mod instinctiv (și apoi pe măsura cunoașterii obiceiurilor animaliere și migrațiilor, în mod deliberat), vânătorii re- glementau perioadele de vânat și cruțau prada în anumite condiții, călăuzindu-se după diverse „calendare" ale naturii. în Antichitate, primele popoare care au dat tărie de lege protecției naturii au fost cele orien- tale, unde principiile filozofice și cele religioase prescriu ocrotirea naturii și a ființelor vii. Amintim, de pildă, edictele împăratului indian Asoka, care, prin 242 î.e.n., acorda protecția sa peștilor, animalelor terestre și pădurilor (unele dintre ele, denumite abhayafana, erau adevărate rezervații naturale integrale). Alți suverani asi- atici au promulgat legi asemănătoare, cum sunt de pildă cele ale lui Kubilai-han, marele stăpâ- nilor mongol. Conform relatărilor lui Marco Polo, acesta interzicea vânătoarea în timpul perioadelor de reproducere a păsărilor și ma- miferelor. Biblia, ca și poveștile scriitorilor clasici greci și romani amintesc de ținuturile „paradisi- ace" din jurul Mediteranei, ocrotite inițial de om, care, încetul cu încetul, se vor transforma în pustiuri, atunci când se va trece la o exploatare nerațională a bogatelor păduri și a pământurilor fertile. Mitul biblic al „izgonirii din paradis" după gustarea mărului cunoașterii cuprinde nu numai un sens filozofic, dar și unul practic, acela al „distrugerii" raiului terestru prin inter- venția conștientă a omului în ordinea primitivă a naturii. Pedeapsa la care se supune va fi aceea de a investi efort fizic și inteligență pentru obținerea hranei și pentru apărarea mediului mai puțin ospitalier în care e nevoit să trăiască după izgonirea din „rai". Corabia lui Noe este — eliminând învelișul de mit al Bibliei - primul act deliberat de ocrotire de către om a inventarului lumii vii în fața cumplitelor calamități naturale. în Evul Mediu, îngrijorați oarecum de pro- porțiile defrișărilor și pustiirii naturii, care schimbau uneori radical peisajul îmbietor descris de literatura mai veche, și mânați, bineînțeles, și de rațiuni practice, unii principi și regi au promulgat legi care prevedeau ocrotirea faunei mari din Europa și menținerea pădurilor supuse unei tăieri generalizate. Fără îndoială, măsurile aveau ca scop monopolizarea vânatului și ocrotirea terenurilor de vânătoare în folosul exclusiv al marilor seniori. Sunt bine cunoscute ucazurile date de regii și principii Poloniei pentru ocrotirea bou- rului. Către sfârșitul secolului al XlII-lea amintea J. Dorst - ducele Boleslaus de Mazovia a interzis vânarea bourului de pe domeniile sale, 667 www.dacoromanica.ro iar cu un secol mai târziu regele lagell o a extins măsura în tot regatul. în secolul al XV-lea, Sigismund al III-lea, conștient de gravele primejdii care amenințau acest bovin, reprezen- tat numai prin câteva exemplare, a declarat re- zervație toate teritoriile în cuprinsul cărora se găseau puținii supraviețuitori. Din nefericire, aceștia nu au putut fi salvați. Zimbrul a făcut obiectul unor prescripții analoage atât în Polo- nia, cât și în Rusia și în Moldova. Anumite legi promulgate de către principii din Europa occi- dentală (în special din Germania și Franța) au fost și ele menite să asigure ocrotirea marii faune și conservarea unei părți a învelișului forestier. Așa cum am văzut într-un capitol anterior, izolatele și uneori insuficient de convin- gătoarele măsuri de protecție n-au împiedicat dispariția totală sau aproape totală din Europa medievală a unor mamifere și păsări precum bourul, zimbrul, saigaua, tarpanul, mamtetart- frebul, dropia, cocoșul de munte, ierunca, zăganul. Abia în secolul al XlX-lea, odată cu puterni- ca dezvoltare a biologiei, cu sporirea gradului de instrucție a oamenilor și înțelegerea „me- canismelor" care reglează viața vie planetară, opinia publică a întrevăzut necesitatea ocrotirii naturii — din ce în ce mai deteriorată din cauza asaltului civilizației industriale - și a creării unor rezervații naturale în diferite regiuni ale globului, pentru conservarea florei și faunei săl- batice amenințate cu dispariția. Primul care a lansat ideea „protejării" naturii prin interzicerea oricărei activități omenești în anumite perimetre delimitate, în care flora și fauna să fie puse la adăpost șl să-și refacă efec- tivele primejduite, creând în același timp ter- menul de monument al naturii, a fost marele geograf german Alexander von Humboldt (1769- 1859). Prima rezervație naturală pare să fi fost cre- ată în pădurea Fontainebleau, în timpul celui de-al doilea imperiu. începând din 1853, un grup de pictori din faimoasa „școală de la Bar- bizon" (pe unde au trecut și pictorii români N. Grigorescu și I. Andreescu) au determinat punerea în rezervație a unor „serii artistice" pe suprafața de 624 ha, iar decretul din 13 august 1861 a ratificat această măsură. O măsură analoagă a fost luată și în Germania, unde o por- țiune din pădurea Theresien-hain a devenit rez- ervație „peisagistă" și în America, unde apare și primul parc național, „Hot Spring Rezervation". O influență hotărâtoare asupra opiniei pu- blice a avut-o lucrarea Man and Nature, publi- cată în 1864 la Londra de George P. Marsh și tradusă în toată lumea, lucrare de pionierat care anticipează în mod genial, cu o uimitoare clarviziune, toate principiile care trebuie să stea la baza acțiunii de ocrotire a naturii în epoca modernă. Ca un reflex al opiniei publice și al principi- ilor acestei cărți, tot în același an, din inițiativa lui John Muir, ia naștere în S.U.A. prima re- zervație națională. Congresul american a cedat statului California valea râului Yosemite și Mariposa Grove pentru a înființa acolo o re- zervație naturală care să aibă menirea de a pro- teja pe uriașii lumii vegetale, arborii Sequoia. Opt ani mai târziu, s-a materializat, tot în S.U.A., ideea creării parcurilor naționale. Prin legea din 1 martie 1872, splendida și sălbatica regiune Yellowstone din Munții Stâncoși a fost decretată „parc public menit să servească drept loc de recreere pentru popor". Organizarea protecției naturii în ultima sută de ani, acțiunea protejării naturii a antrenat toate statele lumii, transfor- mându-se, încetul cu încetul, dintr-o inițiativă sentimentală, susținută de câțiva pasionați ai naturii, într-o adevărată politică statală, inclusă în regimul legislativ național și internațional. Au fost create mai multe tipuri de rezervații, confirmate și de Conferința de la Stockholm în 1972: a) parcurile naționale sunt teritorii de obicei întinse, unde imperativele protecției naturii se împacă cu acelea ale culturalizării și distracției publicului. Vizitatorii sunt admiși, cu condiția să respecte un regulament strict. Administrarea 668 www.dacoromanica.ro unor astfel de zone nu exclude anumite amena- jări destinate să le sporească puterea de atracție științifică și turistică; b) rezervațiile naturale integrale sunt teri- torii ocrotite absolut, în care omul nu intervine cu nimic în vederea modificării echilibrului lor ecologic. Aici este permis doar accesul cercetă- torilor; c) rezervațiile parțiale au ca scop nu pro- tecția ansamblului mediului natural și a compo- nentelor sale, ci a unei categorii bine definite de plante și animale, uneori și de minerale și soluri. In acest caz, ansamblul măsurilor luate este menit să asigure conservarea unor elemente ale mediului natural, celelalte nefiind luate în con- siderare decât în funcție de primele și putând fi modificate potrivit unor norme stabilite. Din această categorie fac parte rezervații botanice, speologice, paleontologice; d) rezervațiile speciale au drept scop să ocrotească anumite elemente ale unui complex natural, reglementându-le strict utilizarea. Din această categorie fac parte rezervațiile geolo- gice (peisagiste) și zoologice (de vânătoare și pescuit). Alături de rezervații, sunt ocrotite și unele monumente ale naturii, plante și animale reprezentând specii relicte, endemice, rare sau în curs de dispariție pe întreg teritoriul țării respective sau unii „martori" geologici de mare valoare științifică. Fiecare țară are inclusă în propria ei legislație și lista monumentelor naturii. Acestora li se pot adăuga și o serie de specii rare, ocrotite doar în cadrul unor rezer- vații parțiale sau speciale, create în zonele unde acestea sunt mai expuse distrugerii prin pășunat, defrișări sau turism. O evidență destul de clară și completă a zonelor protejate în lume poate fi găsită în lucrările de sinteză Les derniers refuges (Brux- elles, Elservier, 1956), și, mai ales, The List of National Parks and Equivalent Reserves, publi- cată în 1967 și completată în 1974 de către UICN și întocmită de J. P. Harroy. în România, ocrotirea naturii a fost inițiată, spre sfârșitul secolului al XlX-lea, de marele pictor N. Grigorescu (care fusese la Barbizon și semnase cu entuziasm actul înființării primei rezervații din lume) și de către prietenii lui de drumeție, botanistul D. Grecescu și medicul balneolog N. Bernat. în anul 1920, inițiativa lor se concretizează prin înființarea asociației „Hanul drumeților", devenit Touring-Clubul României și apoi „Societatea de turism pentru protecția naturii", cu sediul la Sinaia, având ca animatori pe geograful Mihai Haret, omito- logul Licherdopol și silvicultorul P. Antones- cu. Abia în 1928 s-a făcut pasul decisiv în direcția ocrotirii naturii prin ținerea la Cluj, sub președinția lui Emil Racoviță, a primului con- gres al naturaliștilor din România, la care au participat naturaliști de seamă ca Ion Borcea, D. Linția, Al. Borza, A. Popovici-Bâznoșanu. Cu acest prilej, s-a cerut promulgarea unei legi a ocrotirii naturii, elaborată potrivit indicațiilor date de către naturaliști, precum și înființarea Parcului național din Retezat. La 7 iulie 1930 apare Legea pentru protecția monumentelor naturii și ia ființă, pe lângă Mi- nisterul Agriculturii și Domeniilor, Comisia monumentelor naturii, alcătuită din 6 specia- liști, al cărei prim președinte a fost Andrei Popovici-Bâznoșanu. în perioada 1930 - 1943, comisia a pus în rezervație 36 de teritorii din țară, printre care și Parcul național din Retezat. Paralel, a fost orga- nizată cercetarea științifică a obiectivelor respective, și dusă o muncă de educare și popu- larizare în spiritul ocrotirii naturii. După încheierea războiului, s-a trecut la reorganizarea ocrotirii naturii, concretizată prin decretul nr. 237 din octombrie 1950 și reconfirmată prin H.C.M.-ul nr. 54 din 1964 și prin Legea protejării mediului ambiant din 1995. Obiectivele ocrotite în prezent în România sub formă de parcuri naționale, rezervații natu- rale sau monumente ale naturii ocupă o suprafața de 96.430 ha. Din numărul total de 190 de obiective ocrotite, 34 reprezintă rezer- vații complexe cu o suprafață de 85.000 ha (în care se includ: Parcul Național Retezat - 20.000 ha și Delta Dunării - 41.500 ha), 42 obiective reprezintă rezervații botanice cu o suprafață de 669 www.dacoromanica.ro 6.000 ha, 20 de obiective reprezintă rezervații paleontologice cu o suprafața de 220 ha. In numărul celor 190 de obiective ocrotite se mai includ: 31 de rezervații geologice, cu o supra- față de 2.200 ha, 20 rezervații forestiere, cu o suprafață de 2.200 ha, și 7 rezervații zoologice cu o suprafață de 310 ha. Sunt ocrotite ca mo- numente ale naturii 21 de specii de animale, 15 specii de plante, precum și arbori seculari izo- lați. Desigur, reglementările zonelor protejate atât în țara noastră, cât și în întreaga lume sunt dificile, deoarece ele comportă împăcarea ocrotirii naturii sălbatice cu activitățile omenești, astfel ca aceasta să nu se opună nevoilor economice și în același timp să asigure conservarea în cele mai bune condiții a habi- tatelor naturale precum și a faunei și florei respective. Acolo unde Golemul nu pătrunde Vom încerca, pentru satisfacerea setei de informare a iubitorilor naturii, să facem un scurt tur de orizont al celor mai importante rezervații și parcuri naționale din lume. Statele Unite ale Americii, prioritare în această direcție, au un sistem bine pus la punct, care împacă excelent cerințele ocrotirii florei și faunei cu un turism inteligent organizat. Ele dețin 33 de parcuri naționale, străbătute anual de aproape două sute de milioane de vizitatori, cele mai importante fiind Yellowstone Park bogat în fenomene geologice (fântâni pietri- ficate, 3.000 de gheizeri), o faună abundentă cu animale mari (urși grizzly, cerbii wapiti, muflonii canadieni). Marele Canion din Ari- zona; Parcul național Yosemite, din Sierra Nevada, împreună cu Parcul național al Sequoiei; Parcul național „Everglades" din Florida, cu o faună bogată, unică în S.U.A., pre- cum și cu biotopuri acvatice cu aspect tropical. Canada a organizat câteva rezervații presti- gioase ca Parcurile naționale de la „Bunf* (656.000 ha) și „Jaspers" (1.075.000 ha) - situ- ate în Munții Stâncoși, Parcul „Prințul Albert", în Saskatchewan, adăpostind o faună acvatică prosperă și mamifere specifice Canadei (elanul, renul canadian, castorul) și celebrul „Wood Buffalo National Park", unde se află singura turmă de bizoni de pădure și cuibărește cocorul alb american, pasăre în curs de dispariție. în America Centrală și în zona Caraibilor putem semnala Stațiunea biologică din lanțul nordic al Trinidadului (Simla) și Barro Colorado din Panama, organizate și întreținute de institute științifice americane (Societatea zoologică din New York și Institutul Smithso- nian), unde sunt ocrotite întinderi care și-au păstrat habitatele primare, adevărate laboratoare naturale pentru cercetători. în America de Sud, Argentina, care a avut o activitate de pionierat în ce privește ocrotirea naturii, posedă în Anzi vestitul parc național de la Nahuel Huapi (785.000 ha), iar statul Ecu- ador a luat sub protecție faimoasele Insule Gala- pagos, unde, în 1959, s-a creat o stațiune biolo- gică internațională - Fundația „Charles Dar- win" - colaborând cu guvernul inclusă în regimul legislativ național și internațional. Asia este destul de bogată în rezervații și parcuri naționale. Am putea aminti în India vestita rezervație Kaziranga, în Assam, sanc- tuarul ultimilor rinoceri din India (câțiva mai trăiesc într-o rezervație din Nepal), în Ceylon parcurile naționale Wilpaltu, Gal Oya și Ruhunu, bogate în elefanți ceylonezi, în Malaysia Parcul național „George V“ sau „Taman Nagara", populat de numeroase ani- male mari: elefanți, rinoceri, tapiri, tigri; rezervația de la Udjung Kulon, din insula Djawa (Indonezia), precum și cele de la Rintja și Komodo, mici insule din Arhipelagul Sonde, unde este ocrotit uriașul șopârlelor carnivore, varanul de Komodo (Varanus comodensis). Și în Japonia există, în pofida suprapopulării ei cronice, 19 parcuri naționale cu o suprafața de 1.745.806 ha, din care se detașează acela în mijlocul căruia se înalță vestitul munte sacru Fuji-Yama. Cea mai mare rezervație din China este Altum (Altantag), cu o suprafață de 4,5 mi- lioane ha (mai întinsă decât Elveția), situată în 670 www.dacoromanica.ro sud-estul provinciei Xinjiang-Ugur. Peisajul tipic ecosistemelor de platouri alpine (cu alti- tudinea maximă de 6.121 m) frapează prin abundența ghețarilor, a deșerturilor pietroase și a mlaștinilor de înălțime. Vegetația include 300 de specii de plante (lotus alpin, rogoz, subar- buști târâtori), iar fauna cuprinde antilope tibetane, oi argai, iacul și asinul sălbatic, leopar- dul zăpezii, vulturul auriu, cocoșul cu gât negru, gâscă cu cap cafeniu, zvârluga alpină etc. în rezervația Changbai-stan (215.110 ha), de la granița cu R.P.D. Coreeană, sunt ocrotite, printre altele, tigrul siberian, cel mai mare felid din lume, cerbul pătat, Sika, zibelina, cucii uri- ași, ginsengul, pinul corean, nucul manciurian, iar în rezervația Wuolong (200.000 ha), creată în 1975, din provincia Sichuan, se acordă o atenție specială ursului panda uriaș și ursului de bambus, maimuței aurii, micuței căprioare de apă, a peste 200 de specii de păsări și 200 de specii de plante. în numeroase microrezervații sunt protejate anumite specii rare în curs de dispariție. Astfel, în provincia Hubei, pe o suprafață de circa 600 kmp sunt ocrotite cele 3000 de exemplare ultime ale relictului Metasequoia glyp- tostroboides. Africa numără câteva parcuri și rezervații celebre, în Africa de Sud se găsesc Parcul Kruger din Transvaal (cel mai vechi din Africa), rezervația Kalahari, cu celebrul relict Wel- witschia mirabilis, parcul național Botebok, din Provincia Capului, unde se conservă ultimii 600 de indivizi de boterbak (Damaliscus dorcas) și 600 de zebre de munte (Equus zebra). Congo Leopoldville se mândrește printre alte rezervații valoroase cu faimosul Parc „Albert", creat în 1925, care, înglobând versantul occidental al muntelui Ruwenzori, savanele din câmpiile Semliki și Rutshuru și lanțul de vulcani din nor- dul lacului Ki’vu, oferă cercetătorilor o mare diversitate de medii biologice, precum și cea mai mare concentrare de hipopotami din lume (malurile râurilor Rwindi și Rutshuru). Am putea aminti de asemenea Parcul național „Serengeti" creat în 1951 în Tanzania, unde e ocrotit și craterul vulcanic Ngorongoro, care concentrează o faună de o abundență fără seamăn, Parcul național „Wankie" din Rhode- sia, Parcul național „Kafue“, din Zambia, Parcul național Niokolo-Koba, din Senegal, cu numeroase specii de ungulate (elanii lui Derby, elefanții, antilopa de apă a lui Buffon, antilopele bubaline etc.). în Guineea, rezervația cea mai cunoscută este cea de pe muntele Nimba, iar parcul națio- nal de la Waza și parcul „Zakuma“ reprezintă cele mai importante rezervații din Camerun și, respectiv, din Ciad. De asemenea, legislația Madagascarului conservă insule din pădurile sale primitive și ocrotește populațiile de lemurieni, care și-au găsit aici ultimul refugiu. în pofida acestor măsuri generoase sprijinite de tinerele state africane independente, totuși natura „continentului negru" se află în plină degradare, aceste rezervații încetinind doar acest proces inexorabil. După S.U.A., Europa se poate mândri cu cel mai amplu și eficient sistem de ocrotire a naturii, în ciuda densității populației și a industrializării extreme. în fruntea statelor europene se situa până în 1980 fosta Uniune Sovietică, pe teritoriul căreia se organizaseră, până în acel an, 93 de parcuri naționale întinse pe o suprafață de peste 6 mili- oane de hectare, deosebit de interesante fiind cele din Crimeea și Caucaz. Europa centrală și Europa septentrională cuprind deopotrivă numeroase rezervații bine întreținute. Austria, de pildă, a amenajat faimo- sul lac Neusiedler, unde trăiesc numeroase păsări acvatice, precum și valoroase rezervații de floră din Alpii Austriei. Germania numără peste 350 de rezervații. în Polonia, unde s-a realizat unul din cele mai frumoase programe de ocrotire a naturii din Europa, la cele peste 450 de rezervații se adaugă și cele 9 parcuri naționale, dintre care se detașează vestitul parc de la Bialowieza, unde oamenii de știință au reușit să salveze zimbrul de la o pieire totală. Țările Scandinave au organizat, de aseme- nea, variate rezervații, evidențiindu-se Suedia, unde, în vaste parcuri, cum ar fi cele de la Pad- jelanta, Sarek și Stora, Sjofaltet, se ocrotește o 671 www.dacoromanica.ro faună subarctică, cu multe mamifere rare sau în curs de dispariție. In Peninsula Balcanică, fosta Iugoslavia și Grecia, datorită naturii variate, faunei și florei extrem de bogate, cu numeroase endemisme, au luat măsuri destul de eficiente pentru apărarea patrimoniului natural. Fosta Iugoslavia, care mai cuprinde pe teritoriul ei multe zone absolut sălbatice, a creat în special pe coasta dalmatină și în Alpii Dinarici o serie de parcuri și rezer- vații menite să apere celebre locuri pitorești, formațiuni carstice și vegetale, deosebit de origi- nale, fauna încă neistovită. Grecia, vestită pen- tru flora ei autohtonă și pentru unele endemisme faunistice, a reușit să realizeze un frumos parc național pe muntele Pamas și câteva valoroase rezervații în insula Creta și Arhipelagul egeic. Și Europa occidentală e preocupată de această problemă. în Franța, de pildă, cea mai cunoscută rezervație este cea din Camarga, cu- prinzând o vastă întindere de mlaștini și lagune între cele două brațe ale Rhonului, un adevărat paradis pentru biologi, deoarece adăpostește o faună de foarte mare interes științific și mai ales o colonie importantă de flaming roz (Phoeni- copterus antiquorum). După 1960, au luat naștere trei parcuri naturale: două în munții Savoia (Parcul național de la Vanoise și de la Port Cros) și unul în munții Pirinei. Marea Britanie, Belgia și Olanda, datorită teritoriului mai redus și populației extrem de dense, au organizat doar rezervații de dimensi- uni mici, însă bine puse la punct și foarte efi- cace. în Olanda, de pildă, nu departe de Am- sterdam, se află rezervațiile Frisice și Naader- meer, pe care plantele rare și numeroasele păsări acvatice le fac celebre. în Spania există mai multe parcuri naționale care ocrotesc florile și animalele rare (în special caprele ibex spaniole). Nu de mult, a luat ființă o vastă și valoroasă rezervație în marismasurile Guadalquivirului, asemănătoare întrucâtva cu Camarga. Elveția, vajnică apărătoare a ideilor de ocrotire a naturii încă din Evul Mediu, când, în 1548, locuitorii cantonului Glaris au proclamat „district liber" masivul muntos Korpf, a creat, la începutul secolului trecut, pe teritoriul său o serie de rezervații, cum ar fi Parcul național „Engandinul de Jos", pe valea Innului. Locuito- rii acestei țări au cea mai înaltă conștiință cetă- țenească în ce privește ocrotirea naturii, fiind vestiți în toată lumea pentru modul cum res- pectă legile cantonale de protecție a faunei și florei. O realizare pentru care Italia simte o legit- imă mândrie este Parcul național al Marelui Paradis din Alpii Piemontului, care a îngăduit salvarea caprei ibex. Cooperarea internațională Desigur, eforturile naționale pentru ocro- tirea naturii nu pot fi eficiente fără o largă coo- perare internațională, deoarece există probleme ce nu pot fi soluționate în limitele unei țări, cum ar fi aceea a ocrotirii păsărilor migratoare, ale căror deplasări anuale nu au frontiere. Prima victorie pentru internaționalizarea luptei pentru ocrotire a naturii a obținut-o savantul elvețian Paul Sarasin, care, în 1913, a reușit să convoace la Berna o conferință inter- națională la care au participat 17 state. Primul război mondial a întrerupt frumoasa inițiativă. Abia în 1928, savantul olandez P.G. van Tien- hoven a creat, la Amsterdam și la Bruxelles, „Oficiul internațional pentru ocrotirea naturii", cu menirea de a difuza ideile de ocrotire și de a servi ca centru de documentare, instituție internațională care a dăinuit până în pragul celui de-al doilea război mondial. în 1933, s-a întrunit la Londra o conferință a statelor coloniale și libere din Africa, interesate în mod egal de a-și conjuga eforturile pentru a salva flora și fauna atât de amenințate ale aces- tui continent. Conferința a pus la punct o con- venție semnată de toate statele și menită să pro- moveze crearea de rezervații și parcuri naționale, să asigure supraviețuirea speciilor sălbatice, să păstreze mostre de biotopuri în starea lor inițială și să reglementeze vânătoarea, în scopul cruțării faunei mari. în acest sens, convenția a stabilit tabelele A și B, cuprinzând 672 www.dacoromanica.ro speciile cele mai amenințate. Tabelul A prevede lista animalelor și plantelor care au nevoie de ocrotire totală (gorila, lemurienii din Madagas- car, okapia, zebra de munte, rinocerul alb, ele- fantul, pasărea Balaeniceps, planta-fosilă vie Welwitschia etc). în tabelul 8 sunt înscrise speciile mai puțin amenințate, dar a căror vânare trebuie strict reglementată (cimpanzeul, maimuțele colobus, elanul lui Derby, girafa, gnuul, rinocerul negru, struțul și șerparul). Această conferință a avut un mare răsunet, fiind reluată tot la Londra, în 1938. Cel de-al doilea război mondial a împiedicat organizarea unei noi conferințe. Abia în 1953 a avut loc reuni- unea de la Bukavu-Congo, urmată de conferința din 1961 de la Arshua-Tanzania, în urma cărora s-a semnat, în februarie 1963, la Dares-Salaam, o cartă africană pentru ocrotirea și conservarea naturii. Cooperarea mondială în vederea protecției naturii a fost inițiată de Liga elvețiană pentru ocrotirea naturii. La inițiativa Elveției și sub egida UNESCO, a luat naștere UICN (Uniunea Internațională pentru Ocrotirea Naturii și a resurselor sale), cu sediul la Morges, localitate situată pe malul Lacului Leman. Și organe și organisme internaționale, statale sau particulare la care se adaugă Programul Bio- logic Internațional, mișcare mondială la care colaborează oameni de știință din toate țările pentru o amenajare rațională a naturii într-un moment critic, poate crucial din istoria omenirii, marchează marele progres făcut în direcția preve- nirii devastărilor din ultimele veacuri și con- servării zestrei biologice a planetei. De ase- menea, grație propagandei active făcute în rândul populației prin procesul de învățământ și prin diverse mass-media (presă, radio, televiziune, cinematografie etc.), conservarea naturii a intrat în atenția opiniei publice, definind o latură mo- dernă a educației, formarea atitudinii ecologice. învingerea poluării mediului ambiant Dacă ocrotirea în ansamblu a naturii sălba- tice și conservarea unor specii pe cale de dispa- riție a marcat un proces evident, înlăturând pen- tru moment un pericol planetar, în ultimii 15 - 20 de ani la orizontul omenirii s-a ivit un nor și mai amenințător: poluarea mediului ambiant, care afectează nu numai lumea vie, dar și cadrul în care se desfășoară viața: apele, aerul, solul, într-un capitol anterior am schițat principalele forme de poluare sub apectele uneori dramatice pe care le îmbracă acestea. Din această cauză, încă de la începutul dece- niului șase al secolului trecut statele au început să lege problema oarecum mai specială de pro- tecție a naturii sălbatice și a speciilor periclitate de ocrotirea în ansamblu a mediului ambiant, care a cunoscut în ultima vreme o degradare rapidă pe întreaga suprafață a planetei, punând serios în discuție supraviețuirea acesteia. Țările pionier în această direcție vor fi Marea Britanie, Japonia și S.U.A. Englezii, încă din perioada interbelică, au lansat ideea „orașelor-satelit" (new-towns), - pentru descon- gestionarea și descentralizarea marilor orașe, iar, în 1938, legea „Green Belt Act“ extindea și proteja riguros centura verde ce înconjura cen- trul aglomerării. Catastrofele produse de smogurile londoneze (mii de morți prin sufo- care, creșterea vertiginoasă a cancerului bronchial și pulmonar) au determinat votarea și aplicarea, în 1956, a Legii aerului curat {Clean Air Act), care a determinat, în zece ani, reduce- rea cu 50% a emanațiilor produse de arderea cărbunelui și a combustibililor lichizi, o scădere a mortalității populației și o sporire simțitoare a solarității. Londra primind în 1966 cu 54° o mai multă lumină solară decât în 1952, așa după cum formula Raportul prezentat la Congresul internațional pentru un aer curat, ținut la Londra în 1966. Calitatea apelor în Marea Britanie este veri- ficată de către stații automate de control, inau- gurate în 1968. Ca urmare, așa cum arăta lordul Zuckerman, profesor la Oxford, pe o lungă porțiune a Tamisei și-au făcut apariția păstrăvii, ceea ce nu s-a mai semnalat de peste un secol, în 1955, în Japonia, statul preia problema poluării mediului ambiant, care devenise îngri- jorătoare, inițiind o serie de măsuri eficiente, 673 www.dacoromanica.ro culminate cu „Legea de bază asupra controlului poluării" din 1967. Anul 1970 marchează deschiderea unei adevărate campanii naționale împotriva poluării. în fața pericolului unei catas- trofe naționale, poate în felul ei la fel de gravă ca și cea de la Hiroșima, japonezii ies din eufo- ria pe care le-o dăduse „miracolul" industrial și încep să înțeleagă că a fi pe primul loc în lume în ce privește ritmul industrial și pe al doilea loc în lume în privința produsului național brut nu este suficient pentru a fi fericiți. Pretutindeni în țară au loc mitinguri în care sunt acuzate princi- palele industrii poluante, cărora li se cer des- păgubiri. în fața amplorii acestei schimbări de atitudine, guvernul e silit să creeze „cartierul general împotriva poluării" și să includă, între instituțiile guvernamentale, ministerul poluării, unicul în lume până la această oră, menit să coordoneze toate acțiunile pe plan național pen- tru salvarea aerului, apei și solului japonez. Ală- turi de Marea Britanie, Japonia are cea mai drastică legislație împotriva poluării, care obligă instituțiile particulare și de stat să se supună unor măsuri foarte ferme de ocrotire a mediului ambiant și este prima țară din lume care a înscris, în 1971, în programul tuturor șco- lilor sale tema „Protecția mediului". Prima insti- tuție de învățământ superior din lume care a introdus pentru prima oară un curs de protecție a naturii (1949) a fost Universitatea din Tomsk (Rusia). în S.U.A. s-a creat, în 1970, Agenția de Protecție a Mediului (E.P.A.), care primește orice fel de sesizări în legătură cu mediul de la public sau de la diferite instituții și organizează anchete. Nouă mii de funcționari primesc și tri- ază un sfert de milion de sesizări anual. De- ciziile luate sunt obligatorii și foarte ferme: spre exemplu, agenția a oprit construcția supragene- ratorului atomic de curent de la Oak Ridge (Tennessee), considerând că acesta comportă „amenințări fără echivalent" față de mediu și sănătatea omului. Cu toată opoziția firmelor constructoare de automobile E.P.A. a menținut obligativitatea purificării gazelor de eșapament pentru automobilele vândute în S.U.A. Ca ur- mare, calitatea aerului în S.U.A. s-a ameliorat continuu din 1970. în centrul siderurgic Pitts- burgh, numărul zilelor însorite a crescut cu 39%, poluarea de fum reducându-se cu circa 90%. în anul 1972, s-a întrunit la Stockholm prima Conferință mondială a Națiunilor Unite consacrată protecției mediului înconjurător, la care au participat 113 națiuni, probă viu grăi- toare a faptului că omenirea a început să-și dea seama de pericolul prejudicierii mediului și este decisă, în principiu, să ia măsurile cuvenite. Dezbaterile ample în cadrul acestei Confe- rințe s-au concretizat într-o declarație și într-o serie de principii și recomandări adresate tu- turor țărilor membre ale Organizației Națiunilor Unite. „Omul - se spune în istorica declarație - este în același timp creația și creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existența fizică și îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelec- tuale, morale, sociale și spirituale. în lunga și laborioasa evoluție a speciei umane pe Pământ, a sosit momentul când, datorită progreselor tot mai rapide ale științei și tehnicii, omul a dobân- dit posibilitatea de a transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri și într-o pro- porție fără precedent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural și cel creat de omul însuși, sunt indispensabile pros- perității sale și deplinei folosințe a drepturilor sale fundarrtentale, inclusiv dreptul la viață." în urma discuțiilor, au fost reținute o serie de probleme și priorități, în direcția cărora soci- etatea omenească trebuie să acționeze îndată, pe plan național și pe plan mondial, și cărora tre- buie să le acorde o deosebită atenție și în viitor. Ele privesc cauzele ce amenință direct bunăsta- rea omului, prin degradarea factorilor de mediu sau, ce influențează indirect asupra bunăstării omului, prin tulburările produse în funcționarea sistemelor biologice naturale, care servesc umanității în general. Se consideră că pericolul cel mai mare îl reprezintă problemele create prin poluarea apelor planetare, a apelor litorale și a aerului, prin defrișarea excesivă a pădurilor în toate zonele globului și degradarea solurilor prin eroziune. 674 www.dacoromanica.ro CONCLUZII Ce ar trebui să facă omul modem pentru a nu-și aduce un cal troian în cetate, ținând seama că o aceeași suprafață planetară trebuie să hrănească sute de miliarde de oameni (rod al exploziei demografice, care npmai în zece ani ai secolului trecut a dublat aproape populația globului), aceeași apă limpede trebuie să potolească setea furnicarelor umane, același aer curat trebuie să asigure oxigenul necesar proceselor metabolice? Fără îndoială că uriașul și inimaginabilul pro- gres tehnic al secolelor și mileniilor următoare va aduce unele soluții pentru salvarea speciei umane. însă cel puțin la fel de importantă ca și perfecționarea tehnică a omenirii este și per- fecționarea ei morală, asupra căreia astăzi se zăbovește atât de puțin. „Și în perfecționarea ei morală (la care participă cu câtimi egale cultura, arta, teoria valo- rilor, reașezarea la locul potrivit a sentimentelor superioare, dominate și subordonate în prezent stringențelor practic-raționale) un rol de seamă îl va juca și realizarea acelui Homo oecologicus, acelui om care, renunțând la nemăsuratu-i orgoliu de ființă superioară, se integrează cu înțelep- ciune existenței planetare, ia parte activă și inteligentă la procesul de apărare și reconstruire a mediului natural, salvează existența speciei umane și a speciilor coexistente cu aceasta, con- servând cadrul natural, fără de care antroposfera ar fi o simplă iluzie. Supraviețuirea noastră ca specie, cel puțin în următoarele secole, va depinde în cea mai mare măsură de faptul cum vom gospodări planeta, de felul cum vom ști să apărăm, să respectăm și să ocrotim viața și natura", scriam în 1996. Umanistul francez Albert Schweitzer, laureat al Premiului Nobel pentru pace, precizase, încă din 1958, în autobiografia sa, apărută la Londra, că „ un om este moral numai atunci când viața este sfântă pentru el, fie că este a plantelor și a animalelor, fie că este a tovarășilor lui și când el însuși dăruiește ajutor oricărei vieți care necesită sprijin. Rațiunea se poate întemeia numai pe acea etică universală ce cultivă simțul responsabilității față de o sferă mai largă, pentru tot ceea ce trăiește „Mobilul genezei conștiinței ecologice și a responsabilității crescânde a omenirii față de natură și starea ambianței - susțin pe drept cuvânt cercetătorii români Viorel Soran și Margare- ta Borcea — îl constituie necesitatea supraviețuirii speciei umane. Aceasta implică o opoziție fer- mă față de antiumanismul contemporan care îmbracă haina tehnicianismului exacerbat și a eco- nomicului irațional [...]. Principalul vinovat pentru starea actuală a biosferei și gradul avansat de poluare a planetei este superindustrializarea haotică, necontrolată, cu tehnologiile ei con- sumatoare de energie în proporții nemaiîntâlnite până acum în istoria Pământului. Există o li- mită optimă pentru industrializare și depășirea acesteia conduce la retroacțiuni ecologice nega- tive sau ecofeedback-uri negative, cu grave repercusiuni asupra calității vieții umane și a stării mediului. " România este una din primele țări care au aderat la Conferința de la Stockholm, pro- motoarea unei generoase și active politici de pace și colaborare în direcția apărării cadrului eco- logic. Totodată, ea posedă cea mai complexă și temeinică legislație a protecției mediului am- biant. „ Cadrul legislativ creat în România - scrie N. N. Constantinescu - se caracterizează prin faptul că, independent de prevederile existente în legi speciale privind organizarea industriei, organizarea și conducerea agriculturii etc. sau în legile privind apele, pădurile, sistematizarea localităților ș.a.m.d., a fost elaborată detaliat și adoptată în anul 1973 o lege complexă con- sacrată protecției mediului înconjurător (Legea nr. 9 din 1973), care reglementează unitar și sis- temic întreaga activitate pe acest tărâm. Potrivit articolului 1 al acestei legi, în România pro- tecția mediului înconjurător constituie o problemă de interes național. Protecția mediului încon- 675 www.dacoromanica.ro jurător este parte integrantă, de importanță deosebită a activității generale de dezvoltare eco- nomico-socială a țării. O nouă lege, elaborată în 1995, menține în linii largi prevederile din 1973, adăugându-le măsurile impuse de degradarea continuă a mediului ambiant și de ineficiențele unor măsuri. 676 www.dacoromanica.ro IV MISTERE ÎNCĂ NEELUCIDATE ȘI PROBLEME ALE VIITORULUI ■ CONTROVERSE PRIVIND GENEZA OMULUI ȘI SPECI- FICITATEA LIMBAJULUI SĂU ■ EXISTĂ VIAȚĂ ȘI DINCOLO DE TERRA? ■ MONITORIZAREA VIEȚII DINAFARA PLANETEI ■ INTEGRAREA VITALĂ ÎN COSMOS ■ FORȚE SUPRANATURALE SAU ÎNCĂ NECUNOSCUTE ALE OMULUI? ■ ÎN CHIP DE ÎNCHEIERE www.dacoromanica.ro 1. CONTROVERSE PRIVITOARE LA GENEZA OMULUI ȘI SPECIFICITATEA LIMBAJULUI SĂU ARGUMENT Ar fi nu numai prezumțios dar și absurd să susținem că la ora actuală biologia a dat un răspuns ferm și irecuzabil tuturor marilor probleme ale vieții, descifrând integral tulburătoarele enigme ale acesteia. Uriașele progrese făcute în ultima vreme în ramurile clasice, moderne și corelative ale biolo- giei au elucidat o parte din taine, au lărgit orizontul cunoașterii, au permis elaborarea unor îndrăznețe teorii, scenarii și doctrine filosofico-științifice și bioetice care au ajutat pe cercetători și practicieni să facă importanți pași înainte, dar au lăsat în urmă unele goluri pe care viitoarele ge- nerații de naturaliști au datoria să le umple. Iată de ce ultimul capitol al enciclopediei a fost consacrat - ca un îndemn pentru cei ce ne vor continua - câtorva probleme de graniță dificile și pasionante unde bâjbâim încă și de a căror rezolvare va atârna o nouă și mult mai edificatoare viziune asupra vieții și lumii vii, o reconside- rare a rolului cosmic al unui Om al viitorului. Religia versus biologia - o eternă dispută dialectică A intrat în istoria anecdotică a Angliei faimosul război și senzaționalul proces al „maimuței", declanșat de mediile religioase puritane în legătură cu teoriile darwiniste care sugerau descendența omului din maimuțele superioare. După trecerea unui secol și jumă- tate, cu toate marile progrese realizate de anato- mia comparată, genetică și paleontologie care au adus prețioase dar insuficient de convingă- toare probe, se pune tot mai acut, atât de oamenii de știință cât și de pedagogii obligați să lămurească pe elevi sau studenți, problema ori- ginii omului. Este omul doar produsul natural al procesului evolutiv sau este el o creație spe- cială, înzestrată de Creator să exercite stăpânire asupra întregii creații. Modelul evoluționist îl înfățișează pe om ca evoluând încet dintr-un strămoș ne-uman, în vreme ce modelul creațio- nist susține că omul a fost creat direct ca om, cu un trup pe deplin uman și cu un creier la fel de deplin uman de la început. Biologia evoluționistă care se predă în școli susține că atât omul cât și maimuțele au derivat dintr-un strămoș comun, necunoscut, care a existat cândva cu 5 până la 20 de milioane de ani în urmă. Linia care a dus la om a trecut prin diferite stadii evolutive care au culminat cu aproximativ 1 - 3 milioane de ani în urmă. De la această dată, evoluția fizică a omului a lăsat locul unei evoluții culturale și sociale. în sprijinul acestei idei, evoluționiștii au prezentat un număr de hominieni și hominide care marchează diferite stadii ale evoluției pre- umane. Creaționiștii, pe de altă parte, insistă că aceștia sunt fosile fie de maimuțe, fie de om, și nu ale unor animale intermediare între maimuțe și om. Ce atitudine trebuie să se adopte? Profesorii cu adevărat moderni sunt datori să dea elevilor ambele laturi ale informației privind originea omului pentru a se evita polemicile clasice de tipul „biblia amuzantă", în care geneza biblică este ridiculizată, sau „războiul maimuțelor" în care afirmarea dar- winistă a descendenței omului din maimuțe a stârnit o aprigă și prelungită dispută publică. „Se vehiculează argumente tot mai convingă- toare că Ramapithecus, Australopithecus, Homo erectus, Omul din Neanderthal nu sunt auten- tice verigi către omul modem care pare că a coexistat în aceeași perioadă cu toți acești ipotetici și foarte îndoielnici strămoși ai lui, asemănători cu maimuța", susține dr. H. Mor- ris, director al Institutului de Cercetări 679 www.dacoromanica.ro Creaționiste în lucrarea sa „ Creaționismul ști- ințific", apărută în 1992. Ronald Schiller, un alt creaționist notoriu, a atras atenția în New Findings on the Origin on Man că: „Descinderea omului nu mai este pri- vită ca un lanț cu anumite verigi lipsă, ci mai degrabă ca o viță de vie încurcată ale cărei mlă- dițe se încolăcesc înainte și înapoi pe măsură ce speciile se încrucișează ca să creeze noi varie- tăți, cele mai multe dintre ele dispărând fără urmași... S-ar putea ca noi să nu fi evoluat din nici unul din tipurile umane cunoscute până acum, ci să ne fi tras dintr-o specie a noastră proprie". Iată de ce creaționiștii susțin că originea omului trebuie plasată la o dată mai timpurie decât s-a crezut și anume în Pleistocen, deci acum circa 10.000 de ani. în privința formării raselor există încă un deplin consens între creaționiști și evoluționiști, ceea ce constituie un lucru pozitiv. Misterul celui de al doilea sistem de sem- nalizare - limbajul articulat, abstract și logic al omului Cea mai delicată și încâlcită pentru oamenii de știință este problema genezei și valorii supe- rioare a limbajului uman, chiar dacă argumentele anatomice motizeavă (dar nu elucidează) taina limbajului articulat printr-un argument anatomic aparent decisiv, poziția și particularitățile laringelui uman, care îi conferă exclusiv omului folosirea unui limbaj articulat pe care nu-1 au nici maimuțele și care e cu totul deosebit de al păsărilor care reușesc până la un punct să-l imite sonor (papagali, stăncuțe, pasărea liră). Savantul englez George Simpson afirmă ritos: „Limbajul omenesc este absolut distinct față de orice sistem de comunicare al animalelor chiar și al acelora care se aseamănă oarecum cu cel uman și sunt numite vorbire. Vocabulele non-umane sunt în realitate interjecții. Ele reflectă starea fizică sau emoțională a individu- lui. Ele nu numesc, nu discută, nu abstractizează sau simbolizează precum face limbajul veritabil. Cum au putut evolua zgomotele animale ca să devină limbaj uman? Aceasta este cu siguranță unul din misterele majore ale evoluționismului. Cu cât intrăm mai adânc în sistemele de comu- nicare ale animalelor cu atât mai puțin aceste sis- teme ne ajută să înțelegem limba umană". Modelul evoluționist pare total incapabil să explice originea limbajului uman, marcând pră- pastia de netrecut dintre om și animale. Antro- pologul Ralph Linton este categoric: „Omul e singura specie care a dezvoltat comunicarea până la punctul unde poate transmite idei abstracte. Noi nu cunoaștem absolut nimic despre primele stadii în dezvoltarea comunicării articulate. Există mii de limbi diferite și ele pot fi ana- lizate în termeni lingvistici și toate pot fi învățate de oameni de altă limbă. Evoluționis- mul nu are nici o explicație, nici în ceea ce privește apariția limbii în general și nici în ceea ce privește apariția limbilor în particular." Neexistând încă o evaluare științifică, sun- tem obligați să atribuim ipotezei deocamdată creaționiste finalitatea darului de comunicare articulată și abstractă. Această „apologetică" creaționistă a primit o replică hotărâtă din partea evoluționiștilor moderni asociați cu reputați filologi mai ales din școala lingvisticii generative. Celebrul lider al acestei școli lingvistice insistă asupra capacității înnăscute de limbaj a omului cape îl conduce spre o „gramatică uni- versală", care este un studiu al naturii capa- cităților intelectuale umane. El încearcă să for- muleze condițiile necesare și suficiente pe care trebuie să le îndeplinească un sistem pentru a putea fi considerat drept o limbă umană po- tențială, condiții ce nu sunt adevărate pentru limbile umane care există întâmplător, dar care sunt implementate în „capacitatea de limbaj" a omului. „Gramatica universală - scrie Chomsky - instituie o teorie explicativă, mult mai pro- fundă decât cele particulare, care permite elab- orarea unei lingvistice matematice care supune unui studiu abstract clasa sistemelor generative care îndeplinesc condițiile stabilite de gramati- ca universală. Acest stadiu vizează să elaboreze proprietățile formale ale oricărei limbi umane posibile". 680 www.dacoromanica.ro Denis Buican împinge pe plan biologic această teză lingvistică, concluzionând: „Intor- cându-ne până la originea limbajului uman - fruct al geneticii și evoluției - este probabil că mutațiile survenite în patrimoniul genetic eredi- tar au putut permite gândirea simbolică speci- fică omului, dar că acesta, exprimată prin lim- baje concrete, n-a putut scăpa de presiunea noilor medii selective, interne și externe, gene- rate de folosirea limbajului, mai ales în perioa- da de hominizare caracterizată prin creșterea continuă a capacității craniene și adecvării laringelui vorbirii articulate. Cu alte cuvinte, dacă patrimoniul ereditar constituit în cursul evoluției omului este a priori-u\ indispensabil oricărui limbaj ieșit din gândirea simbolică, lim- bajul, asigurând o presiune a selecției multipo- lare care pune și mai mult în valoare compre- hensiunea și inteligența nu putea să nu aducă o contribuție esențială la emergența speciei umane. Este vorba, așadar, de o coevoluție și de o coadaptare țesute între baza genetică a gândirii simbolice a omului și noile metode selective, devenite posibile prin limbaj. Trebuie să reamintim o expresie devenită de acum un dicton, care, în ciuda aparenței sale paradoxale, ne ilustrează perfect spusele: «Creierul zămis- lește limbajul, limbajul zămislește creierul»". Importanța esențială a creierului a fost per- cepută chiar din antichitatea biblică, lucru evi- dent pentru cei ce se apleacă cu atenție asupra parabolei „turnului Babei". Stă scris în „Geneză": „Pământul nu avea atunci decât o singură limbă și un singur fel de a vorbi". Deci prin gramatica universală de care vorbea Chomsky, prezentă în leagănul inițial al omu- lui, se ajunsese la o singură limbă. Dorind să sancționeze ambițiile și vanitățile ființei alese, dornică să înalțe un turn până la ceruri, va împrăștia comunitatea umană constituită la Babei, amestecându-i limbajul până a face ca oamenii să nu se mai înțeleagă unii cu alții. Suntem de acord că limba nu se poate con- funda cu gândirea, pentru care nu este decât expresia acesteia, vehiculul fenotipic al virtua- lităților genetice. Parafrazând pe Denis Buican care afirma că „creierul zămislește limbajul, iar limbajul zămislește creierul" putem spune că gândirea pe măsura evoluției speciei a îmbogățit, diferențiat și chiar individualizat limbajul, iar limbajul a dat gândirii precizie, nuanțare, tipare lingvistice tot mai diferențiate. Selecția multipolară sugerează un model selectiv mai cuprinzător și mai suplu decât cele existente. Această serie de sisteme integrate la diferite niveluri - molecule, celule, organisme, specie biologică și mari ordine de clasificare a viului formând biosfera, se construiește într-un mod selectiv. „Selecția multipolară - susține Denis Buican în Epopeea lumii vii - are loc la fiecare nivel de integrare a sistemelor vii, dar, bineînțeles, într-un mod adecvat fiecăruia din aceste etaje biologice succesive." Intr-adevăr, selecția multi- polară reprezintă o teorie selectivă generalizată, pentru care selecția naturală clasică reprezintă un caz particular și specific. Astfel, selecția mul- tipolară permite punerea la punct a unei teorii globale a evoluției care nu exclude în nici un fel darwinismul și teoria sintetică a evoluției, dar care le completează, plasându-le într-un cadru explicativ mai larg și mai adaptat la cunoștințele acumulate de darwinismul actual." II. EXISTĂ VIAȚĂ ȘI DINCOLO DE TERRA? ARGUMENT Zborurile cosmice, progresele spectaculoase ale astronomiei, astrofizicii și astrochimiei, nevoia de a confrunta și valida concepțiile despre originea vieții au deplasat atenția biologilor către studierea unor forme de viață posibilă în sistemul solar și chiar în spațiile metagalactice. 681 www.dacoromanica.ro Ideea temerară a existenței unei multitudini de lumi populate cu ființe vii a fost enunțată pentru prima oară de Giordano Bruno în lucrarea sa „Despre infinitatea Universului și despre lumi“< Ideea lui Bruno a fost nu numai condamnată de biserică și Inchiziție dar și multă vreme igno- rată, feoarece în calea ei se ridica vechea dar foarte durabila teorie antropocentrică, conformi căreia Pământul este unica planetă (spuneau astronomii) și planeta, aleasă de Dumnezeu (spuneau teologii) aptă să adăpostească viața și ființa superioară, aidoma lui Dumnezeu și creată de El, omul, surghiunit pe Terra după gonirea lui din Paradis. , & ■ Abia în 1938, astronomul suedez E. Holmberg, analizând cu minuțiozitate seriile măsurătorilor ascensiunilor directe ale unor stele ale căror paralaxe au fost determinate cu o deosebită precizie, a stabilit prezența unor oscilații mici ^ar certe, cu perioade de 2,5 până la 3 ani. Aceste oscilații pot fi explicate numai prin influența perturbatoare a unor sateliți cu masă relativ mică.^cest lucru presupune că multe stele sunt înconjurate, asemenea Soarelui nostru, de planete ce se rotesc în jurul (or Cercetările lui Holmberg au dus la constatarea că 25% din cele 240 de stele studiate de e( au sateliți invizibili din cauza dimensiunilor mici. între timp s-a descoperit că și multe alte stele, de pildă steaua 70 din constelația Ofiucus și steaua 61 din constelația Lebedei au sateliți obscuri, cu o masă apropiată de aceea a planetei noastre. Așadar sistemul nostru solar nu este unic în felul lui. E neîndoielnic ca în jurul unor stele se rotesc planete, multe din ele foarte asemănătoare Pământului. H. Spencer-Jones în „Viața în alte lumi" și A. Oparin și V. Fesenkov, în „Viața în Univers*' au studiat un vast material faptic referi- tor la această problemă și au ajuns la concluzia că viața este răspândită în întregul Univers și că numărul total al lumilor în care viața este posibilă este destul de ridicat. Ca urmare a inițierii și realizării primelor zboruri cosmice, a luat naștere în deceniul al șase- lea al secolului XX o nouă ramură a biologiei, exobiologia sau cosmobiologia,'menită să dea o c xplicație tulburătoarei taine a prezenței vieții în univers. Doi dintre reprezentanții ei de seamă sunt profesorul rus A. Tihov (întemeietorul astrobotanicii sau cosmobotanicip și cercetătorul american Cari Sagan, creatorul astrofizicii. A CELE MAI RECENTE SCENARH ALE NAȘTERII VIEȚII ÎN COSMOS Extrapolări valabile pentru univers Nu se putea trece la înțelegerea apariției vieții în Cosmos și la deducerea prin extrapolare a existenței unor forme de viață similare celor terestre pe baza ideii de evoluție lansată în 1859 de Cit. Darwin și cea de unitate a materiei în Univers, demonstrată clar prin analiza spectrală și studiul compoziției chimice a meteoriților căzuti pe Pământ decât prin schițarea unui sce- nariu modern al apariției vieții pe Terra. Pământul s-a format în urmă cu 4.555 000.000 de ani, cifră stabilită prin măsurători cq o precizie de o miime, realizate prin evaluarea radioactivității celor mai vechi 'nuclee de atomi pe care acesta le conține și care sunt precis cunoscute și insensibile la nici o influență străină, deoarece au perioade fixe și imuabile de dezintegrare. „Acesta corespunde momentului în care s-a constituit globul nostru sub forma unei conden- sări izolate a ceea ce a rămas din nebuloasa primitivă, adică în momentul în care masa teres- tră a fost adunată aproape în întregime într-o sferă densă" - scrie marele exobiolog francez Jean Heidmann într-o recentă lucrare „Inteligențe extraterestre". Se estimează că între debutul și finalul condensării, adică între prăbușirea nebuloasei protosolare și aglome- rarea Pământului a trecut o perioadă de o sută de milioane de ani. La nașterea sa, globul era în întregime în stare lichidă din cauza căldurii degajate la căderea planetoizilor, nuclee de comete agre- gate, alcătuite din pulberi și gaze sub efectul atracției tânărului Pământ. Această fuziune a permis diferențierea globului în elemente grele, 682 www.dacoromanica.ro fier și nichel care s-au adunat în centru pentru a forma nucleul, înconjurat sau îmbrăcat în magma primitivă. Atmosfera primordială, deasă, care-1 înconjura, provenea din emanațiile de gaze ale masei în fuziune. Aceasta era com- parabilă, notează tot Heidmann, cu gazele aruncate de erupțiile vulcanice care conțineau dioxid de carbon, azot și alte molecule mai complexe, precum metanul și acidul sulfuric. Această atmosferă primitivă a fost în mare măsură dispersată de vânturi puternice, determi- nată de activitățile violente ale tânărului Soare. E posibil ca mai târziu, în prima sută de mi- lioane de ani care au urmat, o a doua atmosferă primitivă compusă în special din vapori de apă și dioxid de carbon să fi fost adusă de către comete, venite de dincolo de planeta Jupiter. Apoi globul a început să se răcească. Sili- cații au migrat din nou spre suprafața magmei și au început să se solidifice. Cele mai vechi plăci granitice cunoscute, care formează substratul scutului canadian datează de 3,8 miliarde de ani. Atmosfera s-a răcit și ea suficient de mult pentru ca vaporii de apă să se condenseze în picături lichide. Atunci a căzut o ploaie plane- tară care a ținut fără întrerupere - după unii geofizicieni - zece milioane de ani, asemănă- toare potopului biblic. Datorită acestei ploi atmosfera s-a debarasat de tot conținutul ei de dioxid de carbon. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, dioxidul de carbon ne-ar fi învăluit cu un strat dens, a cărui presiune la sol ar fi atins 100 de atmosfere, ceea ce ar fi declanșat un catastro- fal efect de seră. Așa cum vom vedea mai târziu, în acest caz Terra ar fi avut soarta surorii ei învecinate, Venus, a cărei suprafață atinge tem- peraturi de aproape 500° C. Această intermitentă și uriașă ploaie - amestec de apă și acid sulfuric - a dizolvat conținutul de calciu al rocilor de bazalt și granit din scoarța primitivă. Acest calciu a reacționat cu dioxidul de carbon din atmosferă. De aici a rezultat carbonatul de calciu care s-a depus pe fundul vechilor oceane, unde s-a acumulat sub formă de sedimente calcaroase, din ce în ce mai dense, care mai târziu vor da naștere lanțurilor calcaroase de munți. Acest transfer de dioxid de carbon aerian în rocile calcaroase subterane a schimbat soarta Pământului. „El a devenit planetă-ocean" pre- cizează Heidmann. Atmosfera sa reziduală nu a mai produs efectul de seră dar s-a menținut destul de densă pentru a-1 proteja de frigul inter- planetar. Drept urmare, Pământul a putut să se lanseze în aventura vieții, deoarece temperatura lui s-a menținut între 0 și 100° C, condiția de existență a apei lichide la o presiune normală. Dacă astrofizicienii și astrochimiștii au sta- bilit cu destulă precizie stadiul cosmofizic al istoriei Pământului, care a premers și pregătit nașterea vieții, după 1950 cosmobiologii au lucrat intens la schițarea unui scenariu al apariției vieții. în lucrările mele enciclopedice: Bios (voi. I) și Viața — mică enciclopedie pentru tineret (voi. I) am expus minuțios epopeea încă neîncheiată și mereu ameliorată a avalanșelor de ipoteze privind apariția vieții pe Terra. Așa că în această lucrare o voi prezenta cât mai concis posibil, folțsindu-mă de ultimele informații și retușuri aduse teoriilor clasice din a doua jumătate a se- colului XX pe care mi le-a furnizat cea mai nouă și coerentă sinteză a cunoscutului cercetă- tor francez Jean Heidmann, secretar al Comitetului SET (Search for Extraterrestrial Intelligence), al Academiei Internaționale de Astronautică, bazată pe ultimele achiziții teore- tice și practice ale biochimici modeme. Viața a început printr-o formare lentă a mo- leculelor organice în apa lichidă. Acestea sunt îmbinări de atomi constituite de structura de asociație a atomilor de carbon, alcătuită din două straturi de electroni dispuși în jurul unui nucleu constituit din șase protoni și șase neu- troni, cu precizarea că nucleul de carbon poate conține și neutroni suplimentari care dau naștere izotopului C14 radioactiv, foarte des folosit în cercetările arheologice și paleontolo- gice pentru datarea exactă a resturilor (situri, fosile). Electronii externi permit atomului de carbon să schimbe patru legături cu alți atomi. în legă- tura cea mai simplă, tipică și simetrică - meta- nol (CH4) - atomul dp carbon se găsește în cen- 683 www.dacoromanica.ro trul unui tetraedru pe ale cărui patru colțuri sunt dispuși atomii de hidrogen. Dar se fac foarte ușor legături și între oxigen și azot. Ele dau naștere la molecule gigantice care pot să conțină 100.000 de atomi repartizați în șirul de lanțuri și de cicluri de carbon. Cei mai reprezentativi din viața terestră sunt moleculele de ADN, acizii dezoxiribonucleici. în întreaga colecție de câteva sute de atomi din natură, numai carbonul prezintă această bogăție extraordinară de legături, baza diver- sității vieții organice, și din fericire pentru ideea de unitate materială a Universului nucleele de carbon sunt sintetizate în cantități suficiente de către nucleo-sinteza din interiorul generațiilor succesive de stele. Cercetătorii din Pennsylva- nia SUA au calculat în 1993 numărul și specia atomilor cuprinși într-un om de 70 kg, con- statând că, între cei IO28atomi care îl compun, întâlnim 38 de elemente, din care 27 esențiale (oxigen, carbon, hidrogen, azot, fosfor și pota- siu cu prioritate). După opinia acestora 10% din atomii de hidrogen provin din galaxiile înveci- nate, cum ar fi Andromeda, ceea ce probează originea universală a chimiei organice. Pe Terra primitivă, aceste molecule primor- diale, comune întregului Univers, sunt cuprinse în așa-numita „supă primitivă" care stă la temelia ipotezei lui Oparin, întărită și confir- mată de celebrele experiențe în laborator ale lui Stanley Miller, laureat al Premiului Nobel. Timp de mai bine de 40 de ani el a simulat în laborator mediul atmosferic de pe Pământul primitiv. într-un balon conținând apă și o atmos- feră de metan, amoniac și hidrogen străbătută de descărcări electrice, au fost sintetizate foarte ușor molecule organice considerate drept „cărămizi ale lumii vii" cum ar fi aminoacizii, constituenții principali ai proteinelor. De atunci până în prezent, zeci de laboratoare de pe mapa- mond, operând în condiții diferite de energie și cu amestecuri variate ca simularea să fie cât mai apropiată de aceea a condițiilor primitive mai bine precizate în lucrările recente, au confirmat rezultatele experimentale fără să poată totuși a le da o legitimitate istorică. într-o comunicare, ținută la începutul anului 1979 în fața societății americane de chimie, pro fesorul Cyril Ponnamperuma de la Univeisi tatea din Maryland a precizat că urme de hidro- carburi datând de 3,8 miliarde de ani au fost depistate în rocile sedimentare prelevate din Groenlanda; nu se știe încă precis dacă for- marea acestui grafit se datorează unui proces fizic sau acțiunii microorganismelor. Cam în această perioadă se presupune că a luat sfârșit evoluția chimică a Pământului și a început evoluția biologică. Cele mai vechi forme de viață aparțin unor straturi ceva mai noi (3,1 - 3,2 miliarde de ani), constituite din roci silicioase de culoare neagră, cenușie sau verzuie, ce alternează cu stratele bogate în oxizi de fier, alcătuind împreună așa numita Serie de Fig Tree din apropierea minelor de aur de la Barberton (Africa de Sud). Aici au fost identificate structuri bacilare ultramicros- copice cu lungimi de 0.5 - 0.8 mm și grosimi de 0.2 - 0.4 mm, asemănătoare prin forme, dimen- siuni și peretele exterior cu unele forme actuale. Doi cercetători americani, Elso Barghoorn și James Schopf, le-au numit Eobacterium isola- tum și Aerchaeosphaeroides barbertoniensis, ținând seama de caracterul necolonial, forma, vechimea și localitatea din apropierea căreia au fost recoltate. Dacă aceste formații baciliare pot ridica unele suspiciuni, în schimb stromatolitele, primele depozite calcaroase bioconstituite, cu o vechime certă de 3,1 miliarde ani și situate în provincia Natal din partea sudică a Scutului african, confirmă vechimea primelor forme organizate, a „pionierilor" construcției litolo- gice, care au fost algele verzi-albastre coloniale. Dacă aceste roci calcaroase nu au conservat cu exactitate imaginea protoalgelor din cauza depunerilor ulterioare de carbonați care au șters contururile, ca și în cazul Seriei de Fig Tree, rolul de „fixator" și „conservant" l-au jucat rocile silicioase, asociate stromatolitelor și aflate în alternanță cu roci feruginoase, cunos- cute sub numele de Formațiunea de Gunflint. în acest ansamblu litologic, cercetătorii americani Elso Barghoorn și Stanley Tyles au recunoscut 684 www.dacoromanica.ro 8 genuri, printre care Gunflintia și Anikimeea, care seamănă puțin cu genurile actuale Oscilatoria și Eosphaera, ce ne aduce cu gândul la flagelatele de azi, mai ales la Volvox. Faptul că eucariotele au apărut cu peste 3 miliarde de ani în urmă nu trebuie să ne mire. Analizele chimice ale acestor roci au relevat prezența unor hidrocarburi (pristane și fitane) ce reprezintă produși de descompunere ai cloro- filei. Cea de a treia din formațiile care, datorită unor condiții norocoase de structură și așezare, au putut conserva cele mai vechi forme de viață de pe Terra este formațiunea de Bitter Springs din centrul Australiei, cu vechime estimată de 1 miliard de ani și alcătuire litologică aproape identică cu a primelor două formații. Ea ilus- trează intervalul premergător apariției reprodu- cerii sexuate ce a deschis porți largi diversi- ficării genetice a eucariotelor. Din protoalgele care trăiau acum mai bine de un miliard de ani s-a dezvoltat algele verzi- albastre, păstrate până azi datorită uimitoarei lor rezistențe și capacități de adaptare. Astfel, ele se întâlnesc în ghețurile Arcticii, în gheizerii fierbinți de la Yellowstone, pe fundul Mării Moarte, în zăcămintele de petrol și în munți, la înălțimi de peste 5.000 m. Acestea sunt sin- gurele organisme vii care au rezistat și exploziei bombelor atomice și cu hidrogen, supraviețuind și în interiorul reactoarelor atomice, și în pereții peșterilor întunecate din Nevada unde s-au efec- tuat explozii nucleare subterane. Algele verzi-albastre, după cercetările pro- fesorului american Elso Barghoorn, au fost primele plante ce au preluat oxigenul gazos din apă și au realizat prin fotosinteză „atmosfera" acvatică în care au respirat primele animale marine (celenterate, spongieri). O dovadă în acest sens s-a obținut în 1977 în stațiunea fosi- liferă Ediacra, din sudul Australiei. Aici, oamenii de știință au avut surpriza să întâl- nească impresiuni de strămoși ai coralilor, meduzelor, viermilor și stelelor de mare, ceea ce dovedește că acum aproximativ 680 milioane de ani, deci la sfârșitul Proterozoicului, apăruseră majoritatea grupurilor de nevertebrate. După explozia cambriană care a coincis cu cucerirea continentelor, creșterea continuă a procentului de oxigen și formarea păturii pro- tectoare de ozon s-a derulat după scenariul bine stabilit după 1950 (mai puțin unele verigi inter- mediare încă negăsite sau neclarificate) al evoluției grupelor vegetale și animale așa cum le prezintă în prezent tratatele și manualele de biologie. Așadar, extrăgând elementele necesare temei pe care o tratăm putem susține, după ultimele cercetări ale lui Andre Brack dinain- tea mileniului trei, apariția vieții a trecut prin patru etape succesive: 1. moleculele organice simple, provenite din sintezele ce au avut loc în atmosferă, în spațiu sau în apropierea găurilor submarine, elaborea- ză împreună cu apa, în calitate de solvent, chimia prebiotică; 2. mașina de copiat primitivă, cu erorile ei, care i-a permis să evolueze prin mutații, devine stabilă, ajutată de argile sau de foliile proteice. Este lumea pre-ARN-ului; 3. un acid ribonucleic simplu care este pro- pria sa enzimă, „ribozima", ia naștere împreună cu funcțiile sale de informare și de cataliză și își dezvoltă, prin evoluție, noi funcții, precum aceea de a crea membrane, deci protocelule. Este lumea ARN-ului; 4. apar primele microorganisme, cu primul nostru strămoș „progenotul", ale cărui diversi- ficări au dat naștere cam acum 2,3 miliarde de ani celor trei regnuri de bază: arheobacteriile, eubacteriile și eucarioții. Mult mai târziu două ramuri ale eubacteriilor, mitocondriile și cloro- plastele, trăiesc în simbioză cu eucariotele ca să conducă, acum 0,7 miliarde de ani, la apariția plantelor și animalelor care vor sta la baza lumii actuale. Care este momentul decisiv al nașterii vieții? Andre Brack înclină spre cel de-al doilea moment și ne invită să căutăm molecula care se autoreproduce. în economia prelungită de 4,5 miliarde de ani a nașterii Terrei, faza biologică a cunoscut o evoluție rapidă, ea consumând câteva milioane de ani pe ansamblu și doar o miime din vârsta 685 www.dacoromanica.ro globului, de la Australopitecus, „inventatorul** mersului în picioare, până la Homo sapiens sapiens care a călătorit pe Lună. Cari Sagan, într-o remarcabilă carte, Balaurii raiului, a întocmit un mic calendar al anului cosmic încadrând în cele 365 zile terestre (1 ianuarie - 31 decembrie) marile evenimente cosmice legate de nașterea Universului până la nașterea omului și apariția culturii planetare, cu timpul în zile, ore, secunde, afectat producerii lor, calculat pe o strictă scară cronocosmolo- gică. Astfel de la 1 ianuarie la 13 ianuarie are loc Big-Bangul și apariția Sistemului Solar; la 14 ianuarie s-a format Pământul; la 25 ianuarie se semnalează primele forme de viață pe Pământ; de la 9 octombrie până la 30 decembrie se derulează evoluția speciilor vegetale și ani- male. într-o singură zi, 31 decembrie, între orele 13-24 este înscrisă toată istoria speciei umane. Despre acest „calendar** original, care con- densează existența Universului, Sagan scrie: „Este deprimant să constați că într-un astfel de an cosmic, Pământul nu se condensează din materia interstelară înainte de începutul lunii septembrie; dinozaurii apar în ajunul Crăciu- nului; florile pe 28 decembrie, iar femeile și bărbații la ora 22,30 în ajunul Anului Nou. Toată istoria scrisă a omenirii acoperă ultimele zece secunde ale zilei de 31 decembrie**. înarmați cu aceste date esențiale (deși încă incomplete și pe alocuri încă imperfecte) să vedem care sunt zonele sau obiectele cosmice propice nașterii vieții și ce ne pot oferi ele ghidându-ne după simulările de laborator sau după documentele fotografice și petrografice obținute din explorările djn spațiul sideral. Condiții și limite ale apariției vieții în Cosmos Unitatea materiei în Univers, cu diversi- ficările care n-o exclud, ne permite să extrapolăm în afara planetei noastre condițiile aflătoare în prezent pe Terra, luate ca termen de comparație. în primul rând, viața nu poate apărea și nu se poate dezvolta pe suprafața stelelor unde există temperaturi fantastice, ci doar pe suprafața planetelor ale căror limite termice variază între -80°C și +70°C. Sub -80°C se produce cristalizarea sucului celular, deci sfărâmarea celulei intime, iar peste +70°C are loc procesul de coagulare a substanțelor albuminoide, ceea ce face cu neputință metabolismul. Este foarte adevărat că viața - cel puțin după datele experimentale obținute pe planeta noastră - se menține și în afara acestor limite. De pildă, bacilul ozokeritic, descoperit recent în ozoke- rită, suportă o temperatură de +85°C, iar sporii săi se mențin timp de 5 ore la o temperatură de +120°C și la o presiune de o atmosferă. Cercetări recente de citologie au dovedit că numai organismele inferioare, dar și unele organisme superioare, rezistă în stare de anabioză la temperaturi cu mult sub limita cri- tică. Criologia a adus în ultimii ani probe că unele forme de viață închistate (spori) pot rezista la temperaturi apropiate de zero absolut. Desigur că viața, în anumite forme deosebit de rezistente și bine adaptate, se menține în cele mai neprielnice medii. însă, în nici un caz, nu poate lua naștere în astfel de condiții. Dacă s-ar găsi totuși forme de viață pe una din planetele cu o temperatură medie în afara limitelor amintite, p-am greși apreciind că acestea ar fi relicte dintr-o anterioară perioadă geologică, mai prielnică din punct de vedere termic. în al doilea rând, ca viața de tip terestru pe o planetă să fie posibilă, se impune ca planeta respectivă să fie cât mai stabilă sub raportul masei și să primească de la steaua ei o cantitate constantă și cât mai uniformă de radiație lumi- noasă și calorică. Pentru aceasta, orbita planetei trebuie să fie cât mai aproape de o formă circu- lară, deci raza ei să varieze în limite cât mai mici. în al treilea rând, masa planetei trebuie să nu fie nici prea mică, nici prea mare, și anume cuprinsă între 1025g și 1029g. Dacă masa este prea mică, atmosfera nu se poate menține în jurul ei, iar formarea apei în stare lichidă nu e cu putință, chiar dacă temperatura este favorabilă 686 www.dacoromanica.ro vieții. Dacă masa e prea mare, are o temperatură proprie prea ridicată și reține în jurul ei toate elementele existente în Univers, fără să dea posibilitatea formării unei ambianțe chimice favorabile apariției vieții. In al patrulea rând, în structura planetei hidrogenul trebuie să se afle în cantitate sufi- cientă pentru a permite acumularea unor mase mari de apă necesare circulației intense, care ajută la răspândirea diferitelor elemente pe suprafața acestuia. în cursul îndelungatelor epoci geologice, datorită unei astfel de circulații a apei, masele oceanice, în care a luat naștere viața, au fost îmbogățite cu toate elementele și compușii indispensabili formării substanțelor albuminoide. în sfârșit, în al cincilea rând, vârsta planetei, deci și a stelei în jurul căreia evoluează, trebuie să fie suficient de înaintată (cel puțin 2-3 mi- liarde de ani), pentru ca să poată avea loc o migrație îndestulătoare a substanțelor minerale necesare constituirii corpurilor organice com- plexe, în special a albuminoidelor, și pentru a trece prin selecție de la protoforme, de tipul coacervatelor, la forme organizate, de tipul celulelor. Care poate fi frecvența apariției unor forme de viață în Univers? Aplicând calculul proba- bilităților și ținând seama de condițiile enume- rate mai sus, numărul zonelor din Cosmos unde putem întâlni dovezi de viață vegetală și ani- mală este apreciabil. Viața poate apărea numai pe planete. Obser- vațiile astronomice au stabilit că circa 90% din numărul total de stele au planete și deci condiții pentru apariția vieții. Dintre aceste stele, circa 80% aparțin sis- temelor duble sau multiple, iar din restul de 20% stele simple, peste 15% sunt stele masive, actinice, și prin urmare stele relativ tinere; doar 5% sunt stele suficient de vechi și stabile sub raportul masei și a constanței de iluminație pen- tru a favoriza apariția vieții. Mergând mai departe pe calea deducțiilor, doar 10% din planetele acestor stele vechi și stabile prezintă limite termice vitale prin dis- tanța favorabilă la care sunt situate față de steaua de care depind și doar 0,1° o au o nu mijlocie și o orbită circulară. Dintre acest cam 60°o au o vechime de cel puțin 3,5 miliard de ani, cifră considerată, pentru condițiile teres tre, necesară evoluției de la coacervate la ființe raționale. Ținând seama că în sistemul nostru meta galactic există sute de milioane de galaxii, și fiecare galaxie e formată la rândul ei din mi- liarde de stele , pot exista sute de mii de planete pe care apariția și dezvoltarea vieții să fie cu putință. Este concluzia conferinței de la Green Bank (S.U.A.), care a întrunit în 1961 pe cei mai de seamă specialiști în domeniul cosmochimiei și cosmobiologiei, și unde Frank Drake a propus faimoasa formulă: N - R • fp • ne -fi -fi -fc • T, ce conține factorii de care depinde posibili- tatea stabilirii unor contacte cu alte civilizații. N = numărul de civilizații din Galaxie, con- temporane cu a noastră și care ar fi capabile să stabilească un contact cu noi; R = viteza de formare a stelelor din Gala- xie, în timpul în care s-a format și Soarele; fp = fracțiunea din numărul total al stelelor care au planete; ne = numărul planetelor dintr-un sistem solar care prezintă condiții favorabile apariției vieții; fp = fracțiunea din numărul total al plane- telor pe care viața a apărut efectiv; fi = fracțiunea din numărul planetelor purtă- toare de viață, pe care a putut apărea și gândirea (inteligența); fc = fracțiunea societăților care au ajuns la un stadiu tehnologic în care apare dorința și posibilitatea realizării contactelor cu alte civi- lizații; T = durata de existență a fiecărui stadiu de dezvoltare tehnologică, capabil de contacte cu alte civilizații. Analiza minuțioasă a acestor factori, făcută la nivelul celei mai modeme tehnici infor- maționale, oferă suficiente motive de optimism, susținute și de o serie de probe. Oare ce dovezi ne stau la îndemână pentru demonstrarea vieții în Univers? 687 www.dacoromanica.ro B. MESAJELE AMBASADORILOR COSMICI Cometele Apariții înspăimântătoare care au terorizat imaginația oamenilor simpli ai Antichității și Evului Mediu, cometele sunt implicate atât în viața terestră cât și în cea extraterestră. Căderea pe globul nostru pământesc a unor comete poate avea consecințe climatice catas- trofale pentru viața terestră, provocând moartea unui număr mare de categorii de ființe vii. Pro- babil că așa s-a întâmplat acum șaizeci și cinci de milioane de ani, când au dispărut dinozaurii. Se pare că analiza speciilor fosile (depozite carbonifere, oase fosilizate) indică într-o oare- care măsură dispariții periodice care se repro- duc la intervale de douăzeci și șase de milioane de ani, care puteau să survină din cauza averselor repetate ale cometelor. A fost invocată o stea prea puțin strălucitoare (o pitică maronie) însoțitoare a Soarelui, botezată Nemesis, care se învârtea în jurul lui, departe de norul lui Jan Oort (directorul Observatorului din Leyda, care l-a semnalat în 1950, ca pe o imensă cameră frigorifică unde sunt stocate comete încă de la formarea lor), cu o perioadă de revoluție de exact douăzeci și șase de milioane de ani, de- cretat termen de declanșare a disparițiilor. S-a mai presupus că ar exista o planetă suplimenta- ră, planeta X, care circula la 150 de unități astronomice. S-a luat în considerare balansarea Soarelui într-o parte și în cealaltă a ecuatorului galactic, cu o semiperioadă de treizeci și nouă de milioane de ani, care are loc odată cu revo- luția sa în jurul centrului galaxiei noastre când la fiecare traversare a planului întâlnind nori gi- gantici care ar fi putut lansa avalanșe de comete. Din nefericire, nici una din aceste pre- supuneri n-a rezistat. Cronologia fosilelor nu consemnează catastrofele, pe Lună nu se văd impactele planetare iar dispariția dinozaurilor ține mai degrabă de ciocnirea cu un asteroid. Mai plauzibilă este ipoteza după care come- tele au avut o consecință benefică pentru începuturile vieții pe Terra, putând să însă- mânțeze tinerele oceane cu molecule organice esențiale în demararea fazei prebiotice. Deoarece în prezent se știe că toate cometele conțin cantități mari de apă, putem deduce că, în mod cert, „cometele din Zona Jupiter - Saturn ar fi putut aduce Terrei, aproape formată, o can- titate suplimentară de apă reprezentând de mai multe ori volumul actual al oceanelor" (Jean Heidmann). S-a convenit de către bioastronomi că origi- nea cometelor ar putea fi de o excepțională importanță în nașterea vieții, deoarece ele sunt singurele astre care conțin elementele primor- diale care au servit la formarea sistemului solar, deci un fel de depozite de materiale primitive, conservate miliarde de ani în congelatorul cos- mic și în același timp sunt mai accesibile ca obiecte de studiu cercetării modeme. Majori- tatea cometelor s-au format ca și planetoizii în regiunea Uranus-Neptun, au migrat în marele nor descoperit de savantul olandez Jan Oort și considerat ca o adevărată „cameră frigorifică" și de acolo plonjează cu o anumită periodicitate, precum cometa Halley, spre noi. Nu-i de mirare deci interesul oamenilor de știință de a cunoaște în mod concret compoziția cometelor și de a-și verifica veridicitatea ipotezelor. Acest lucru a putut fi realizat cu aju- torul sondelor spațiale, din ce în ce mai per- fecționate In a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cea mai accesibilă cometă era cometa Hal- ley care a provocat, cu ocazia penultimei sale apropieri de Terra din 1909, o panică planetară, dar a cărei ultimă evoluție spre noi a stimulat enorm interesul oamenilor de știință pregătiți în mod special s-o întâmpine. De la 6 la 14 martie 1986, cinci sonde spațiale au trecut foarte aproape de cometă: Giotto -europeană, la 600 km, Vega 1 și Vega 2 - sovietice, la 7000 km, și cele două sonde japoneze, Suisei la 150.000 km și Sakigake la 7 milioane de km, fără a uita pe cea americană ICE care, la 28 martie, trecea la 30 milioane km distanță. A fost nevoie de acest întins evantai de distanțe, deoarece Halley, la fel ca celelalte 688 www.dacoromanica.ro comete, e formată dintr-un cap (nucleu) relativ mic și o coadă foarte lungă. Sondele spațiale au detectat dioxid de car- bon, acid cianhidric, amoniac, metan, formalde- hidă, metilcianidă și chiar metanol, molecule organice care intră în structurile primitive ale vieții. Rezultatele obținute au fost extrapolate prin simulare pe calculator pentru a reproduce cât mai bine condițiile reale ale spațiului interpla- netar, în care intervin lungi perioade de timp și dimensiuni întinse. Mai multe laboratoare din Europa și S.U.A. s-au lansat și în simularea unor soluri de comete. Cele mai multe rea- lizează eșantioane de aproape un metru, preparate în vid, la temperaturi joase, prin amestec de gheață pulverizată, de pulberi mi- nerale și de substanțe organice. Apoi, timp de mai multe ore, sunt supuse, în cuvele de vid, unor radiații puternice care le imită pe cele solare. Aici iau naștere cruste superficiale care sunt măsurate, analizate, sondate, perforate, pentru a se preciza limitele în care se încadrează experimentul. Din nefericire, din cauza condițiilor eco- nomice și politice tot mai defavorabile după 1990 și a slăbirii colaborării internaționale, mai ales după dezmembrarea Uniunii Sovietice, perioadele de exploatare atât a cometelor cât și a asteroizilor (în special Gaspra și Ida, cu o lungime de 16 km și respectiv 56 km, survolați de altfel de sonda Galileo) vor trebui amânate pentru un număr de ani. Meteoriții Meteoriții, excursioniștii lumilor extra- terestre, sunt probe geologice care pot fi supuse unui examen direct pentru descoperirea urmelor de viață sau a produselor activității vitale în Cosmos. Ei au dimensiuni care variază de la un micron și chiar sub un micron până la zece kilo- metri. Cel mai impresionant ca dimensiuni este un bloc de 65 000 de tone care a creat, cu patruzeci de mii de ani în urmă, „Meteor crater", cu un diametru de 1200 m. Cel mai recent, e un meteorit de 12 kg care a căzut în portbagajul unei mașini parcate în Teekskill - New York. El provenea dintr-un bolid extrem de luminos care parcursese, în 1992, 700 km dea- supra statului Virginia și s-a spart în 40 de frag- mente, totul fiind filmat de numeroase per- soane. Ideea că unele fragmente de stele sunt po- pulate de germeni de viață a fost enunțată pen- tru prima oară de E. de Montlivault în cartea sa Conjuncture sur la reunion de la Lune â la Terre, apărută în 1821 la Paris. Ulterior, ea a fost dezvoltată în 1865 de H. Richter și apoi de M. Wagner, care scrie că „atmosfera corpurilor cerești, precum și a diferitelor nebuloase cos- mice în rotație pot fi considerate drept păstră- toare seculare ale formelor de viață, drept plan- tații eterne de germeni organici". De aici viața se răspândește în întregul Univers sub forma unor germeni aflați în interiorul pietrelor siderale - a meteoriților. în 1871, lordul M. Kelvin (W. Thomson), laureat al Premiului Nobel nota: „Știind că în decursul infinității timpului au existat lumi po- pulate cu ființe vii, trebuie să acceptăm ipoteza că în spațiu circulă un număr infinit de meteoriți plini de germeni". Oamenilor de știință le stau la îndemână mii de meteoriți și de fragmente meteorice. în ge neral, în meteoriții pietroși există carburi apropiate de hidrocarburile actuale. în 1857, F. Wohler a extras din meteoritul căzut în Ungaria, aproape de Kaba, o hidrocarbură cu lanț lung de tipul ozokeritei. Analiza chimică a meteoritului de la Orgueil, făcută de S. Kloez, a relevat prezența unei substanțe amorfe, foarte asemănătoare cu humusul care se găsește în anumiți combustibili minerali. Aceste constatări au dus în mod firesc la concluzia că hidrocar- burile din meteoriți s-au format prin descom- punerea unor organisme ce au trăit odinioară pe unele corpuri cerești. Progresele chimiei organice au adus însă și dovada contrarie, și anume că aceste hidrocar- buri se pot forma și pe cale anorganică, pomin- du-se de la cogenită (FeNiCo)3C, un mineral constituit din carbură de fier, nichel și cobalt, 689 www.dacoromanica.ro frecvent în structura meteoriților. M. Berthelot și P. Schutzemberger au arătat că aceste hidro- carburi sunt asemănătoare cu cele ce se formează în timpul topirii fierului, la tempera- turi ce exclud orice posibilitate de viață. Pentru a putea susține ipoteza biogenă a acestor hidrocarburi era necesar să se pună în evidență prezența în meteoriți a unor germeni microbieni. Se știe, de pildă, că germenii micro- bieni închiși într-un mediu termic izolator rezistă la temperaturi înalte și chiar la radiații și supraviețuiesc zeci de milioane de ani. încă din 1932, Ch. Lipman reușise, după ce a sterilizat suprafața meteoriților și a luat măsuri pentru împiedicarea pătrunderii bacteriilor terestre, să obțină culturi de bacterii vii în formă de bastoane sau coci prin introducerea unei pul- beri meteorice într-un mediu nutritiv. Analogia prea izbitoare dintre bacteriile izolate din mete- oriți și cele terestre a pus sub semnul întrebării cercetările lui Lipman, care au fost considerate insuficient de bine puse la punct sub raportul asigurării unei sterilități perfecte. Credibilitatea acestui experiment a fost reabilitată circa două decenii mai târziu de pro- fesorul german W. Dombrovschi care a izolat peste 40 de specii de bacterii încă necunoscute din cristale de sare de vârstă permiană. Aceste bacterii, după 180 de milioane de ani, fiind introduse într-o soluție nutritivă specială, au înviat și au început să se înmulțească, prezen- tând un metabolism cu totul deosebit de cel al bacteriilor contemporane. Nici radiațiile cosmice atât de nocive pentru organisme nu afectează unele microorganisme. S-a constatat, de pildă, că Micrococus radiodu- rans rezistă la intensitatea unui flux de raze gamma superior celui existent în centurile de radiație ale Pământului. în unii meteoriți au fost găsiți aminoacizi, hidrocarburi, compuși aromatici care nu se gă- sesc la ora actuală pe Pământ în organismele vii, dar care constituie o foarte plauzibilă materie prebiotică. Unul din aceștia este Murchison, căzut în Australia, la 28 septembrie 1969, și stu- diat în amănunțime de John Cronin de la Universitatea din Arizona. Savantul american a identificat printre componenții chimici, 74 de aminoacizi, 87 de hidrocarburi aromatice, 140 alifatice, o duzină de polari și cinci baze nitrate de ADN. Printre aminoacizi, 8 se regăsesc în cei 20 utilizați în viața terestră ca să fabrice pro- teine, cum ar fi glicina, alanina, valina, leucina. După opinia lui Cronin „cu puțin efort se pot utiliza aminoacizi pornind de la molecule interstelare; precursorii interstelari sunt aceia de care este nevoie pentru a fabrica compuși organici găsiți în meteoriți". Cercetărilor lui Cronin li s-a adăugat în vara anului 1979 cele ale unui grup de cercetători de la Universitatea Maryland (S.U.A.), care a găsit „germeni" de viață în doi meteoriți căzuți în Antarctica, la adăpost de orice infestare terestră, datorită condițiilor înghețului veșnic. Analiza chimică a acestor pietre confirmă perfect prezența aminoacizilor pe care și Cronin i-a identificat și semnalat. Se presupune că acești meteoriți s-au format în jurul centurii de aste- roizi, existentă între planetele Marte și Jupiter. Având în vedere că meteoriții amintiți până acum au vechime de 4,6 miliarde de ani, se pre- supune că ei s-au format odată cu sistemul nos- tru planetar și că, prin urmare, în familia Soare- lui există posibilități pentru apariția vieții. Dar nu numai meteoriții, ci și micromete- oriții pot aduce probe convingătoare. Până în 1984 era aproape imposibil să recoltezi eșan- tioane din atmosferă sau din sedimentele marine prin dragare magnetică. Acest „aproape imposi- bil" l-a realizat cercetătorul francez Michel Maurette de la Universitatea din Paris-Orsay care a cules circa 5.000 de meteoriți între 50 - 200 microni (trecuți cu bine din dificila probă a intrării în atmosfera noastră terestră), din sute de tone de gheață din zone arctice, recoltând din acestea doar zece grame de sedimente. După propriile sale cuvinte el avea „mina cea mai pură de micrometeoriți extratereștri care au fost găsiți vreodată pe Terra". Cu răbdare, le-a selec- tat la microscop, întocmind o colecție catalogată de 300 de granule, conținând condrite car- bonoase asemănătoare, ba chiar mai bogate în carbon ca ale meteoritului Murchison. Această componentă a acționat ca un scut termic de pro- 690 www.dacoromanica.ro tecție la intrarea în atmosferă, ceea ce le-a păs- trat și structura și puritatea chimică. Maurette a imaginat și un scenariu original. Dacă un metru pătrat de sol primește într-o mie de ani un milion de micrometeoriți cu o înaltă concentrație de ingredienți și catalizatori - pre- cum cei selecționați de el - și sunt străfulgerați termic la intrarea în atmosferă, devenind reac- tivi, ei constituie un minilaborator, potențial activ pentru a dezvolta o chimie prebiotică ce poate concura la sinteza extraterestră a cărămizilor vii de care vorbea Cronin. C. AVENTURA VIEȚII ÎN SISTEMUL SOLAR 1. MARTE, O PLANETĂ LEGENDARĂ O mică incursiune istorică Toți cei pasionați de viața extraterestră s-au concentrat mai întâi asupra planetelor sistemu- lui nostru solar care sunt mai accesibile atât cercetărilor de pe Terra cât și explorărilor cos- mice. Pomindu-se de la premisa că în primul rând condițiile de temperatură determină apariția și dezvoltarea materiei vii, s-a putut calcula cu precizie zona de viață în cadrul sistemului solar - așa-numita exosferă a Soarelui. Dacă conside- răm că viața poate exista între limitele termice de -80°C și +70°C, atunci spațiul cuprins între 92 și 275 milioane km de Soare poate fi consi- derat ca zonă prielnică vieții. în această zonă se găsesc trei planete: Venus, Pământul și Marte. Temperatura medie anuală a planetei noastre așezată în centrul acestei exosfere este de +14°C, a planetei Venus mai aproape de Soare este +50°C, iar a planetei Marte este de -50°C, ea fiind situată mai departe de izvorul călduros. Fără îndoială că planeta care a suscitat de bune secole cele mai pasionate discuții a fost Marte. Și este și firesc ca „planeta roșie" să stârnească cel mai înalt interes științific. O dată la doi ani dispare de pe cer, ca apoi să revină, reînviind spectaculos astrul roșu cel mai luminos de pe bolta cerească. Aceste sclipiri de culoarea sângelui a impus astronomilor Anti- chității și Evului Mediu să-i consacre numele de Marte, în cinstea zeului războiului. El a intrat în marea familie a sistemului solar datorită lucrărilor lui Copernic și observațiilor lui Galilei, de la începutul secolului al XVI-lea. Copernic a arătat că această stea „roșie" se învârte în jurul Soarelui ca și Pământul, pe o orbită bine definită, deci planetară. Galileo, primul astronom care a folosit o lunetă, a văzut că Marte e un glob ca al nostru, proclamându-1 planetă cu drepturi depline. Primele tratate modeme despre pluralitatea lumilor au fost cele ale lui Huyghens (1678)și celebrele Dizertafii asupra pluralității lumilor ale filozofului și aca- demicianului francez Fontenelle, care s-au bucurat de o mare popularitate, deschizând gus- tul pentru astronomie. Explorarea planetei roșii de pe Pământ Marea atracție pentru planeta Marte și pen- tru posibila populare cu ființe s-a întărit enorm pe parcursul secolului al XlX-lea prin intrarea în funcțiune a marilor lunete, cum a fost cea de la Meudon, cu puternicul său obiectiv (83 cm), considerat și azi, după un secol și mai bine de la intrarea în funcțiune, ca al patrulea în lume ca mărime. De astfel, în octombrie 1986 directorul Jules Janssen a atras atenția asupra existenței vieții extraterestre, motivată atât de observațiile telescopice cât și de progresele importante pe care le făcuse analiza spectrală. Suprafața lui Marte, spre deosebire de cea lui Venus, este mult mai accesibilă observațiilor astronomice mai ales în timpul celor mai favo- rabile opoziții ce au avut loc la fiecare 15 ani, când se apropie până la 34-45 milioane de km de Pământ Cu ajutorul unor telescoape puter- nice, ea poate fi apropiată până la 170.000 km. Marte se înfățișează ca un glob de două ori mai mic decât Pământul cu un an dublu ca durată față de Terra, cu zile de aproape 24 de ore, cu o înclinație aproape identică, deci tot cu patru anotimpuri, cu continente asemănătoare unor 691 www.dacoromanica.ro deșerturi de culoare ocru și chiar cu mări de un albastru-verzui, mai mult sau mai puțin adânci datorită dezghețurilor polare. Particularitatea cea mai de seamă a acestei planete o formează canalele, descoperite în 1877 de G V. Schiaparelli, studiate amănunțit de P. Lbvell, B. Lyot și A. Dolfus, care au dat naștere la o serie întreagă de speculații fantas- tice privind construcția lor de către ființe raționale ajunse la o înaltă treaptă de civilizație, în scopul irigării regiunilor sterpe ecuatoriale ale planetei cu apa provenită din topirea calotelor polare. Aceste observații inițiale au declanșat imaginația scriitorilor. Meteoritul extrem de luminos, văzut de toată lumea, care a căzut pe Pământ la opoziția cu Marte din 1894, pornind parcă din interiorul planetei Marte, a sugerat patru ani mai târziu, în 1898, marelui scriitor Herbert George Wells primul roman S.F. modem Războiul lumilor. Meteoritul lumi- nos a devenit tripodul marțian, o mașină imensă și inteligentă trimisă de civilizația planetei roșii ca să prospecteze și să cucerească Pământul. La ora actuală nimeni nu contestă existența unor rețele de natură tectonică, relevând pămân- tenilor un peisaj marțian cu falii de peste 2000 m adâncime, foarte asemănător cu zona canioanelor din vestul Statelor Unite. însă cu nimic nu se poate proba caracterul lor artificial. în schimb, studiul mărilor marțiene, realizat prin analiza spectrală, efectuată de la o distanță mai mare sau mai mică, oferea unele indicii asupra prezenței unui anumit tip de vegetație, măcar în mod deductiv. S-a constatat, de pildă, că zonele întunecate (mări) sunt de culoare roșiatică și pe ele apar schimbări în decursul anului marțian privind configurația și culoarea. Aceste modificări încep primăvara, ating un maximum în timpul verii și dispar la sfârșitul toamnei. Culoarea variabilă a mărilor s-ar datora prezenței unor plante al căror ciclu ontogenetic se desfășoară în interiorul anului marțian. Ele încep să vegeteze odată cu începerea topirii calotelor polare, atinge un maximum de dez- voltare vara, atunci când condițiile de tempe- ratură sunt mai prielnice, și dispar toamna, când se instalează frigul. împotriva acestei ipoteze s-au ridicat trei obiecții fundamentale, și anume: - la analiza spectrală a mărilor marțiene nu apare spectrul de absorbție al unor compuși organici, și în special al clorofilei; - spre deosebire de plantele terestre care, în scopul evitării supraîncălzirii, reflectă intens razele calorice infraroșii ale spectrului solar, presupusa vegetație marțiană, dimpotrivă, le absoarbe cu energie; - dacă ar exista un ocean clorofilian, acesta ar trebui să aibă o culoare verde și nu una albăstrui-azurie sau roșcată cum o au mările marțiene. împărtășind aceste obiecții, savanții ruși A. Oparin și V. Fesenkov au apreciat că modi- ficările sezoniere ale mărilor marțiene nu sunt rezultatul activității vitale a plantelor, ci sunt de natură pur optică, fenomene de reflecție și polarizare a luminii, comune atât deșerturilor, cât și mărilor. Ei au presupus de asemenea că matitatea petelor întunecate este un semn al lip- sei de vegetație, întrucât vegetația lasă pete reliefate, datorită aglomerării organelor vegeta- tive și mai ales a frunzișului, a cărui suprafață întrece cu mult pe aceea a terenului ocupat de plantă. în general, acești savanți consideră că petele se datoresc activității vulcanice. Un alt punct de vedere îl reprezintă școala lui G A. Tihov, întemeietorul astrobotanicii, care a adus argumente în sprijinul vieții vegetale pe Marte, străduindu-se să înlăture principalele obiecții citate mai sus. Ținând seama că, în linii mari, condițiile naturale de pe Marte sunt deosebite de cele de pe Pământ, și proprietățile optice ale plantelor de pe aceste planete variază simțitor, plantele de pe Marte prezintă unele „ciudățenii", datorită tocmai adaptării lor la unii factori geogra- fici, susțin G. A. Tihov, N. P. Barabașev și P. Gauroy. Particularitatea vieții marțiene de a absorbi razele infraroșii a putut fi explicată pomindu-se de la analiza comparată a proprietăților optice ale plantelor terestre din regiunea temperată și 692 www.dacoromanica.ro polară. în ambianța unei clime aspre, plantele absorb mai multe radiații calorice infraroșii, fenomen care probabil se petrece și pe Marte, unde condițiile de temperatură sunt asemănă- toare acelora din zonele subarctice ale Pământu- lui sau de pe munții înalți. Pentru a înlătura obiecțiile privind lipsa spectrului de absorbție al clorofilei și pentru a explica „ciudățeniile" caracteristice ale mărilor, școala lui Tihov a emis o presupunere interesan- tă, și anume că clorofila a fost înlocuită în aparatul pigmentat al vegetației marțiene cu pigmenți de tipul carotinizilor și cu pigmenți analogi celor antocianici. Primii dau acea culoare galbenă, care face să se confunde mările cu deșerturile. Cei antocianici, albaștri, în con- tact cu un mediu acid dau o culoare roșie, tipică mărilor. Suprapunerea optică a ambelor culori pig- mentare (galben și albastru) produce culoarea verzuie atribuită în anul 1955 de Dean Mac Laughlin interacțiunii dintre compușii chimici ai cenușii vulcanice și ai atmosferei, cu formare de cloriți și epidoți, minerale verzi. Matitatea petelor întunecate, care n-ar cores- punde reliefului dat de aglomerările de vege- tație, se explică simplu prin aceea că vegetația este rară, iar părțile vegetative ale plantelor foarte reduse. Fenologia, ramură a meteorologiei, care se ocupă cu fenomenele vieții în legătură cu influ- ențele climatice, a venit de asemenea în spriji- nul ipotezei lui Tihov. S. N. Stredinski, pornind de la observația că mările de pe emisfera sudică a lui Marte, situate între 40° și 60° latitudine, capătă o colorație specifică „înmuguririi" când Soarele se găsește la amiază la o înălțime de 52° - 53°, și comparând cu datele terestre, a constat o uimitoare asemănare între comportarea mărilor marțiene și a vegetației terestre, începutul dezvoltării masive a vegetației în partea europeană a fostei URSS, are loc când Soarele se găsește la amiază la aceeași înălțime ca pe Marte, dat fiind că ambele planete au ziua aproape tot atât de lungă și aproape aceeași înclinare a axei de rotație față de planul orbitei. E drept că intensitatea radiației solare pe Marte e mai slabă decât pe Pământ, dar aceasta este compensată de faptul că pe Marte perioada de vegetație este de două ori mai lungă ca pe Pământ, așa încât cantitatea totală de căldură primită sezonier de ambele planete este aproxi- mativ egală. O nouă confirmarea a ipotezei lui Tihov a adus-o în 1958 astronomul american W. Sinton care a obținut benzi de absorbție în spectrul mărilor marțiene pe lungimile de undă de 3,46 3,55 și 3,67 microni. Primele două benzi sunt aceleași cu ale unui număr de plante terestre, iar ultima a fost găsită la algele marine. Cum era imaginată vegetația marțiană la nivelul observațiilor de la distanță potrivit celei mai avansate tehnici de investigare optică a anilor 1950 - 1962, perioada de naștere a cos- mobiologiei, cosmobotanicii și exobiologiei, științe înrudite care își propuneau să cerceteze viața extraterestră? Temperatura scăzută, atmosfera uscată, solul extrem de arid fac clima de pe Marte să fie comparabilă cu clima unor platouri imaginare de pe Pământ, situate pe munți înalți de 18.000 - 20.000 m. Așadar, un deșert alpin solar, sece- tos, cu o presiune atmosferică extrem de mică (6 - 7 milibari), aproape lipsă de oxigen, iată ce poate oferi această planetă ca mediu de viață. „în aceste condiții - afirma Tihov - pe Marte ar trebui să crească o vegetație pitică, târâtoare, reprezentată în mod deosebit de ier- buri și tufe întinse de culoare verde-albastră. Unele asemănări îndepărtate cu plantele marțiene pot avea ienupărul, coacăzul, mușchii, lichenii și alte plante ce se întâlnesc în zonele alpine și regiunile polare." Acum patruzeci de ani, în prima ediție a Botanidi distractive am relatat în premieră pen- tru literatura românească de popularizare stadiul cercetărilor privitoare la posibilitatea existenței vieții vegetale pe Marte, precizând însă că „datele existente ne fac să presupunem că pe această planetă pot exista tipuri de organisme cu totul deosebite de cele de pe Pământ, atât sub raport morfologic, cât și fiziologic". Tot în această carte, mult îndrăgită de tineret și ajunsă azi la a IV-a ediție, am dat și prima iconografie 693 www.dacoromanica.ro imaginativă originală pe baza datelor existente - a probabilului peisaj marțian și a potențialei sale vegetații adecvate condițiilor specifice planetei. Epopeea sondelor spațiale marțiene O nouă și superioară etapă în cunoașterea vieții marțiene a reprezentat-o lansarea sondelor spre planeta roșie. în anul 1962 au pornit spre Marte sondele rusești „Marș" și cele americane „Mariner". Deosebit de reușită a fost expediția pornită simultan în 1971 de cei trei „cosmofo- toreporteri", - stațiile „Marș - 2", „Marș - 3“, și „Mariner - 9“. Ani în șir ele ne-au transmis imagini de pe Marte, permițându-ne astfel întocmirea unor fidele modele ale planetei, cu toate detaliile topografice ale suprafeței marțiene. în 1976 au pornit spre Marte alte două sonde interplanetare americane cu tripozi ficși, „Viking - 1“, și „Viking - 2“, al căror obiectiv principal a fost depistarea urmelor de viață pe suprafața acestei planete, cu ajutorul unor mini- laboratoare. Exploatarea biologică a lui Marte se baza pe ideea că pe această planetă viața a apărut cu 4 miliarde de ani în urmă, apoi a dispărut acum 3,8 miliarde de ani (de aceea trebuie căutate fosile) sau s-ar fi adaptat condițiilor extreme actuale (prin conservarea unor forme primitive specifice în unele nișe ecologice). Acest obiec- tiv nu putea fi realizat decât pe o scară redusă de sondele de tip „Viking", cu laborator așezat pe suprafața planetei. Aceste sonde spațiale nu puteau să studieze decât câțiva metri de jur împrejur, zonă în care posibilitatea de a descoperi eșantioanele speciale - piatra Rosette specială - bine ascunsă după o stâncă sau într-o crevasă greu accesibilă, era redusă până la zero. Totuși sondele „Viking" au contribuit enorm la culegerea unor date importante. Labora- toarele lor au determinat cu precizie atmosfera și solul marțian. Astfel s-a determinat cu pre- cizie că atmosfera planetei roșii este de 200 de ori mai puțin densă decât atmosfera terestră, cuprinde 95% CO2, 2,6 azot, 1,4 argon și 1,9 oxigen. Solul marțian are următoarea compo- ziție: 20,8% siliciu; 5% aluminiu; 3,8% calciu; 13,5% fier. Deosebirea mai mare față de solul terestru constă în proporția diferită a unor ele- mente. Astfel pe Pământ, aluminiul și siliciul se găsesc în cantități mult mai mari decât pe Marte, în schimb procentul de fier este mult mai scăzut. Pe Marte fierul este combinat cu oxi- genul, formând un oxid de fier (goethit) căruia i se datorește - se pare - și culoarea roșiatică a planetei. El reprezintă interes biologic deoarece conține apă de cristalizare care ar putea fi o sursă de apă pentru unele microorganisme și are o mare putere de absorbție a radiațiilor ultravio- lete și, deci, ar putea juca un rol în protejarea unor forme de viață. Misiunea „Viking" nu a putut da un răspuns sigur dacă există sau nu forme de viață pe Marte. Datele obținute au oferit însă elemente prețioase pentru simulările complexe făcute în laboratoarele terestre și au permis cercetătorilor să tragă concluzii optimiste. Astfel unele imagini luate de „Viking - 1", din Câmpia Crizelor, în iunie 1976, la o înălțime de 1500 km par să arate că, în urmă cu un mi- lion de ani, pe suprafața astrului roșu curgeau râuri destul de late și adânci care izvorau din sol. Măsurători cu infraroșii au arătat că polul nord marțian are o calotă formată din apă înghețată și nu dioxid de carbon cum se pre- supunea. De asemenea, solul marțian conține suficientă umiditate, mai ales în păturile pro- funde, alcătuind așa-zisul „permafrost". în regiunea unor cratere au fost înregistrați de camerele de luat vederi nori formați din ace de gheață, precum și emanații de vapori de apă sub acțiunea razelor solare. Aceste date sunt în con- cordanță cu descoperirea procentului ridicat de argon, rămas dintr-o atmosferă mult mai densă care permite existența apei într-o formă lichidă. Dr. Mc Elroy a calculat că atmosfera primară de pe Marte ar fi conținut mult mai mult oxigen decât în prezent, iar conținutul de azot ar fi putut să fie asemănător cu acela al atmosferei terestre, ceea ce lasă loc presupunerii că în alte epoci geologice a existat o viață înfloritoare și 694 www.dacoromanica.ro că, azi, ea s-a adaptat condițiilor de climă și sol schimbate. Reconstituirea peisajului marțian pe baza ultimelor date oferite de sondele spațiale In toate laboratoarele de specialitate ca și în multe școli din țările occidentale, alături de globul pământesc stă uneori și globul marțian cu toate detaliile reconstituite după cele 51.000 de fotografii transmise pe Terra de cosmofotore- porterii expediați după 1962. Aceste fotografii, retransmise de la 300 de milioane de km și dis- tribuite principalelor institute din lume, sub forma unor benzi magnetice, au permis să fie studiat globul marțian în întregime. Datele oferite de aceste sonde spațiale exploratoare nu distonau violent cu cele obținute de observatoarele de pe Pământ cu aju- torul unor telescoape puternice, însă aduceau detalii semnificative care demitizau multe le- gende legate de canalele marțiene, de ipotetica floră, de faimosul „Sfinx" generator de ipoteze S.F., de tripozii invadatorilor marțieni, produși ai unei civilizații avansate și alte jocuri ale imaginației scriitoricești. Peisajul care înconjura landerii sondei „Vi- king" - cea mai activă și utilă care a explorat în doi ani marțieni de observații zilnice (patru ani tereștri), suprafața din jur a planetei - au relevat (în afara datelor meteorologice apropiate de cele deduse de pe Terra) un peisaj dezolant, aparent impropriu vieții. Solul este compus din pietre încrustate în nisip, peste care trec ca o grindină grăunțe de praf purtate de vânt, ori saltă pietricele mânate de vârtejuri. Pe drept cuvânt, astronomii au comparat acest peisaj cu platourile înalte din Chile, aflate în împrejuri- mile Observatorului european-austral, sau de către masivii înghețați ai deșertului Ross din Antarctica. Aspectul planetei era acela al unei lumi mi- nerale reci și deșertice. Dar întâlnim și vulcani, dintre care Olympus Moris cu baza sa de 700 km și cu înălțimea de 27.000 m care reprezintă un record de dimensiune pentru întregul sistem solar. Un canion gigantic, Valles Marineris, reprezintă o imensă ruptură a scoarței având lungimea de 9.000 km, lățimea de 100 km și adâncimea de 6 km. Există aici bazine de impact enorme, cum ar fi Agyre cu diametrul de 600 km și adâncimea de 1 km. Surpriza vine însă de la albiile secate ale râurilor, cu o lărgime de circa 15 km și al căror debit l-ar fi depășit de o mie de ori pe acela al Amazonului, cel mai mare fluviu de pe Terra. E lesne de presupus că dacă apa a existat pe Marte în asemenea proporție, e imposibil să nu fi exis- tat și o atmosferă mai densă, care implica un cli- mat mai blând, favorabil apariției spontane a vieții. Dintre văile fluviale cea mai interesantă este Valea Kasei Vallis care cuprinde în albia ei insule de rocă modelate de valuri sub formă de lacrimi prelungi, care presupun o revărsare enormă și violentă de apă ca și cum un rezervor subteran eliberat de o activitate vulcanică s-a năpustit asupra unui vast ansamblu creat prin surpări ale solului, lăsând însă intacte platouri întregi. E un fenomen similar cu cel de la Mon- tana - SUA, unde un baraj glaciar care reținea lacul Missoula a eliberat timp de mai multe zile, un val de 120 m înălțime, al cărui debit depășea de o sută de ori debitul Amazonului, lăsând în urma lui canale de 200 m adâncime datorate unei eroziuni extreme. Faimoasele canale marțiene pot fi conside- rate (până la o descindere a omului pe planetă) produse ale naturii, generate nu de revărsări haotice de ape ci de curgeri liniștite pe terenuri vechi unde au săpat geometric - regulat canale aproape arhitectonice care demonstrează exis- tența unei clime temperate pe Marte, cu trei mi- liarde de ani în urmă. Craterele de impact lobate, descoperite de Franțois Costard (similare ejectărilor de materie în formă de mică aureolă când aruncăm o piatră într-o apă nămoloasă) au permis să se măsoare - în raport cu adâncimea pătrunderii unui meteorit în sol - adâncimea „permafrostu- lui“ sau „pergelisolului" (sol permanent înghețat) și deci locul de unde poate începe pânza cu apă (de la 60 la 300 m adâncime). 695 www.dacoromanica.ro Permafrostul este format dintr-un amestec de roci fisurate sau regolit și de gheață inter- stițială și el este tipic pentru climatele periglaciale uscate. Cât privește grosimea stratului, el se poate aprecia în funcție de gradientul geotermic care corespunde pe Marte unei creșteri de tempe- ratură de câteva grade la 100 m adâncime. Rezultă de aici, din subsolul înghețat de mai mulți kilometri grosime (dublul celui din nord- estul Siberiei), o enormă rezervă de apă. în grosimea permafrostului pot exista pungi sau pelicule de apă lichidă, care devin mai frecvente dincolo de 4 kilometri adâncime. Deci, dacă a existat viață pe planeta Marte, ea va trebui să fie căutată în subsolul înghețat. Dinamica ciudatei clime de pe Marte face ca depuneri stratificate, cu mult mai vechi, să devieze spre ecuator și să se așeze pe flancurile erodate, unde sunt șanse mai mari ca roboții mobili, pe care îi vom trimite în curând, să descopere fosilele vieții primitive. Interesante în stabilirea matricelor de viață de pe planeta Marte, sunt și calotele polare, care sunt agenți importanți ai conexiunilor de ape. Cele două calote sunt foarte deosebite, fiindcă Marte, a cărui orbită este eliptică, se găsește mai aproape de Soare în timpul verii australe. Calota sudică este expusă unei veri calde și unei ierni lungi, ceea ce îi conferă o întindere mai mare vara și mai mică iama, iar calota nordică, cu un diametru 1.000 km, prezintă o formă regulat spiralată de-a lungul pantelor văilor adânci de câteva sute de metri. în timpul iernilor, aceste calote sunt formate din gheață carbonică (CO2 înghețat) și pot atinge 50 cm adâncime. E încă greu de evaluat în ce măsură mobilitatea zonei calotelor poate favoriza existența unor forme de viață. Simularea posibilei vieți marțiene O primă simulare - deci reproducerea în la- borator - a făcut-o în 1978 Samford Siegel și colaboratorii săi în condițiile indicate de misi- unea „Viking11 și anume soluri nisipoase, atmos- feră foarte rarefiată, furtuni puternice, variații mari de temperatură și ploi de radiații rbntgen și ultraviolete. Introducându-se în acest mediu diferite specii de plante și animale, s-a constatat că șobolanii și păsările au murit imediat, broaștele țestoase au rezistat până la 25 de ore, iar păianjenii, insectele și viermii s-au acomodat noului mediu trăind câteva săptămâni. Plantele introduse — fasole, orez și orz s-au dezvoltat în continuare, modificându-și într-o oarecare măsură procesul de fotosinteză. Ciupercile, algele și mușchii s-au adaptat perfect, iar bac- teriile au început chiar să se înmulțească. între anii 1980 - 1990 s-au căutat asiduu echivalențe terestre ale formelor care pot trăi în condițiile planetei Marte. Specialiști în per- mafrost din Moscova (D. A. Glichinsky) și Hamburg (E. Bock) au găsit în solul înghețat al Siberiei, la o adâncime de 35 m, bacterii nitrice active în straturi mai vechi de 3 milioane de ani, unde ecosistemele microbiene au un metabo- lism încetinit în apa foarte rece și în mișcare, devenind ființe crio-biotice. L. I. Hochstein de la centrul SETI din USA a găsit bacterii hiper- halofite în depozite sărate din Permian care ar putea fi crescute pe planeta Marte în prezența apei, iar A.H. Segerer, de la catedra de micro- biologic din Regensburg, a propus ca echivalenți și bacteriile hipertermofile (rezis- tente la temperaturi de 80° - 110°C) care trăiesc - după un model arhaic de viață fără energie solară - în prezența apei și activității vulcanice. Uluitor este cazul bacteriilor care se dez- voltă la 1500 m sub pământ în bazalturi ac- vifere, descoperite întâmplător în 1995 de Todd O. Stevens și A.Mc. Kinley, de la Departamen- tul American de Energie, în puțurile de foraj de sub siturile nucleare din Hamford. în aceste depozite este depus hidrogen în prezența apei prin alterarea bazaltului bogat în fier. Această ecologie, complet independentă de orice foto- sinteză, îl îndreptățește pe Jean Heidmann să se întrebe dacă nu există posibilități pentru viață contemporană în solul planetei Marte și chiar pe orice planetă extrasolară care posedă bazalt, apă și bicarbonați. 696 www.dacoromanica.ro Simulările ca și echivalențele biologice terestre vor localiza cu mult mai multă precizie țintele cele mai caracteristice și bogate în date informative de pe planeta Marte, când se va trece și pe Marte la exploatarea realizată de sonde cu mecanism de deplasare pe suprafețe largi, numite de americani „rovere“ și de ruși „khod“, acționate prin telecomandă de pe Pământ sau conduse de cosmonauți așa cum s-a întâmplat în timpul expediției lunare americane. Eșecuri și învățăminte Epopeea marțiană n-a însemnat un triumf continuu. Explorările pe Marte s-au soldat și cu semieșecuri și chiar eșecuri răsunătoare. Astfel sonda spațială „Marș Observer“ una dintre cele mai complexe și costisitoare, lansată cu ajutorul unei rachete Titan la data de 25 septembrie 1992, după o traiectorie interplanetară cu o durată de 11 luni, directă și impecabilă, a amar- tizat cu succes. însă în momentul când trebuia să înceapă manevrele de așezare pe orbită, la data de 21 august 1993, s-a instalat o dezamăgi- toare tăcere radio. Nici un contact nu a mai fost posibil. Se crede că s-a produs o scurgere de ergol (combustibil special) din cauza unei valve defecte, în momentul când i s-a dat ordinul de a pune rezervoarele sub presiune și că această scurgere a destabilizat sonda. Sau poate chiar să fi fost distrusă de o explozie. „Un miliard de dolari pierduți într-o secundă, după ani de muncă îndârjită, numai din cauza unei mici valve. Și imposibilitatea de a acționa de la o asemenea distanță - se lamenta Cari Sagan, în presa științifică a timpului." Această catastrofă tehnologică asociată cu criza economică generalizată și în creștere pe glob a determinat NASA să-și modifice politica de explorare spațială. în locul unor dispozitive grele, înzestrate cu laboratoare sofisticate, s-a propus misiuni înzestrate cu dispozitive mai ușoare dotate cu aparatură mai simplă și sigură și, fără îndoială, însumând costuri mai modeste, care să nu depășească 150 de milioane de dolari. A fost creat un „Comitet internațional pentru exploatarea marțiană", IMENG. A fost cooptată și Japonia care, în 1998, a lansat „Planet - B“ menită să studieze compoziția și dinamica atmosferei planetei Marte. Misiunea „Beagle 2“, cea mai recentă încercare de amartizare Un meteorit provenit de pe planeta Marte, a agitat în 1996 lumea și presa științifică. O echipă de cercetători de la NASA a pretins că a găsit în interiorul acestuia insecte fosilizate. Afirmația a fost puternic contestată însă a deter- minat studierea mai atentă a meteoritului în scopul calibrării „ochilor" modulului spațial britanic „Beagle 2“ care, transportat de sonda spațială „Marș Exeress", ultimul ambasador te- restru, a poposit pe solul „planetei roșii" spre sfârșitul lunii decembrie 2003. Este vorba, firește de sistemul de camere stereo de luat ve- deri care au cercetat împrejurimile zonei unde a amartizat modulul. O atenție deosebită a fost acordată mostrelor geologice de pe Terra și Lună, pentru a se crea o bază de date compara- tive care să ajute la identificarea diferitelor mi- nerale care ar putea fi întâlnite pe suprafața astrului explorat. Camerele stereo, montate pe brațul robot al modulului „Beagle 2", vor fi primele care vor explora solul planetei. La scurtă vreme după amortizare învelișul modulului se va deschide asemenea unei scoici, dând la iveală conținutul inclusiv instrumentarul științific. Se vor des- fășura panourile solare pentru a capta energia solară și a acționa bateriile modulului, pe punc- tul de a se epuiza. Apoi cercetătorii vor auzi semnalul sonor al modulului - un fragment de melodie al unei trupe rock - ca indiciu că totul se desfășoară în mod normal. Prima imagine a planetei Marte va fi recepționată pe Terra la câteva minute după amartizarea modulului „Beagle 2". Datele vor fi retransmise pe Terra cu ajutorul stației orbitale „Marș Odyssey" a NASA. Doar atunci, oamenii de știință vor ști dacă „Beagle 2“ a amartizat cu bine și în ce stare se află. 697 www.dacoromanica.ro Sistemul de camere stereo a scanat împre- jurimile pentru a crea o imagine digitală a terenului. Pe lângă transmiterea de imagini ale locului e amartizare, cele 24 de filtre cu care sunt pre- văzute camerele de luat vederi vor examina spectrul razelor solare reflectate de solul mar- țian, pentru a identifica mineralele conținute, și în special acelea care ar putea conține semne ale vieții. Asemenea informații vor fi utilizate împreună cu alte date culese cu ajutorul instru- mentelor modulului pentru a alege locurile de unde au fost extrase mostrele din solul planetei. Fragmentele de sol au fost analizate de spec- tometrul de masă din interiorul modulului, pen- tru a se vedea dacă există urme ale unor procese biologice. Cercetările sunt în curs. Anumite minerale, cum ar fi carbonații, sunt adesea asociate cu molecule organice, eventual cu forme de viață, deci identificarea unor asemenea minerale ar fi un semn prețios, care ar putea confirma ipoteza cercetărilor NASA legate de existența insectelor fosilizate în mete- oritul amintit. Sonda „Marș Express" și modu- lul „Beagle 2“ s-au aflat la 20 octombrie la jumătatea cursei spre planeta roșie. La 20 decembrie modulul s-a desprins de „Marș Express" și timp de cinci zile nu s-a știut nimic de el. Apoi în ziua de Crăciun, primele semnale ale modulului au putut fi recepționate, așa cum s-a prevăzut. La scurtă vreme după ce a încheiat misi- unea, va amartiza pe planeta roșie modulul NASA „Spirit and Oportunity", iar satelitul japonez „Nozomi" se va plasa pe o orbită în jurul planetei. Suntem în așteptarea primirii și prelucrării datelor. Mecanisme moderne de cercetare a solului Ultima revoluție tehnologică a explorării vieții pe planeta roșie o va realiza roverele marfiene și marsokohd-wi\e de care am amintit ceva mai înainte, experimentate cu succes de ruși pe suprafața Lunii, unde aceste vehicule de 700 kg, prevăzute cu roți și 4 camere stereo- scopice au străbătut 10 km, ghidate de la un centru de pe Pământ. Pentru explorarea lui Marte, proiectată în 1994, dar amânată - așa cum am mai amintit din cauza eșecului din 1992 al lui „Marș Observer", ca și a gravelor probleme politice și economice din ultima vreme - s-a proiectat un rover mai complex de forma unei gângănii uriașe, cu 6 roți independente capabile să surmonteze orice obstacol și să parcurgă 500 m pe oră. El trans- portă o foreză capabilă să perforeze până la 2 m adâncime și un laborator complex, cu cro- matograf, senzori, magnetometru, culegător, analizator automat al compoziției rocilor etc. Acest rover proiectat de Francis Rochard, responsabil științific cu programul marțian în cadrul Centrului Național de Studii Spațiale (CNES),va cerceta sute de kilometri de-a lungul cursurilor de apă care duc la Kasei Vallis - zona socotită deosebit de semnificativă în topografia planetei și va instala o stație la sol, de tipul celor plantate pe Lună de către astronauții de pe Apollo. Se presupune că în anii 2005 - 2010 atât misiunea ruso-americană „Mars-Together" cât și misiunile „Marș Global Surveyor" și „Marș Pathfinder" proiectate să plece în prima decadă a noului mileniu, ne vor aduce primele eșan- tioane de roci care ne vor confirma în ce măsură meteoritul ALH 84.001 de proveniență marțiană, constituit din carbonați similari celor produși în izvoarele hidrotermale din Islanda, constituie cu adevărat, prin modul cum a luat naștere, „prima dovadă vieții de pe Marte". 2. VENUS, O PLANETĂ GREU ACCESIBILĂ Primele prezumții Spre deosebire de Marte - planetă rece, răs- fățată de cercetările cosmobiologice -, Venus, planetă fierbinte, este privită mai cu puțin interes și de mai departe, deoarece șansele de a găsi urme sau condiții actuale de formare a vieții sunt aproape nule, iar condițiile termice 698 www.dacoromanica.ro fac aproape imposibil contactul direct cu plane- ta închinată zeiței iubirii, cea mult îndrăgită de astrologi. „Planeta furtunilor" dă mult de furcă astronomilor, deoarece este învăluită de un strat dens și opac de nori gălbui. Iată de ce atenția cercetătorilor s-a oprit la studierea atmosferei de deasupra plafonului de nori. Pentru prima dată, în 1761, Lomonosov a confirmat existența atmosferei de pe Venus, cu ocazia determinării paralaxiei solare și a scării sistemului solar. Când discul planetei a ajuns foarte aproape de Soare, marele savant rus a observat în jurul discului un cerc luminos, trăgând concluzia că în jurul lui Venus există o atmosferă îndeajuns de densă, care dispersează vizibil razele solare și produce fenomenul cre- puscular. în 1953 la Observatorul astrofizic din Crimeea, N. A. Cozârev a obținut spectrograme foarte interesante ce au lămurit o parte din mis- terul compoziției atmosferei venusiene. în 1960, studiind aceste spectrograme, fizicianul englez B. Warner a confirmat existența azotu- lui în atmosfera acestei planete și pe lângă aceasta, a arătat că liniile spectrale neidentifi- cate aparțin oxigenului neutru și ionizat, con- cluzie întărită de descoperirile ulterioare, ale cercetătorilor ruși V. K. Prokofiev și N. Petro- va. „Astfel s-a putut stabili în 1962 - scrie I. M. Zabelin în Geografia pe alte planete - că atmosfera venusiană se compune din aceleași elemente ca și atmosfera terestră, însă în pro- porții deosebite. Cantitatea de oxigen este mai mare decât pe Marte, iar a vaporilor de apă mai mare ca pe Pământ. în același timp, este foarte mult crescută cantitatea de CO2 liber. Existența oxigenului neutru și ionizat, a azotului ionizat și a CO2 liber sunt o dovadă indiscutabilă a unor forme de viață vegetală. Prezența masivă a CO2 liber în atmosfera venusiană pare a fi dovada că această planetă are o litosferă foarte redusă. Dacă Venus ar fi avut continente întinse atunci, în prezența apei, care acționează asupra rocilor minerale solide, ar fi avut loc neapărat fixarea CO2 gazos și pro- ducerea de carbonați. Acest fenomen ar fi dus la mișcarea CO2 din atmosferă. O altă ipoteză interesantă pornește de la fap- tul că atmosfera lui Venus conține mult CO2, azot, vapori de apă și puțin oxigen. Această compoziție chimică a atmosferei a existat acum 300 de milioane de ani și pe Pământ. Dacă viața pe Pământ are circa 2 mi- liarde de ani, iar vârsta atmosferei terestre, cu compoziția ei actuală, este tot de circa 2 mi- liarde de ani, atunci este ușor de presupus că o treime din istoria vieții pe Pământ s-a petrecut în condițiile unei atmosfere de „tip“ venusian, ceea ce n-a împiedicat dezvoltarea și evoluția impetuoasă a formelor vii. Suprafața lui Venus - presupun unii savanți - ar fi acoperită aproape în întregime de un ocean planetar termal, cu temperatură de 30° - 50°C, propice apariției unor forme de viață ma- rină adaptată condițiilor de termicitate destul de înaltă, de carbonatare accentuată și de vulca- nism activ. Se pare că plantele acestei planete (dacă există!) conțin în foarte mică măsură clo- rofilă, dovadă cantitatea redusă de oxigen molecular eliberat și că folosesc în fotosinteză, paralel cu energia solară, CO2 atmosferic, pre- cum energia calorică a apei și CO2 dizolvat în apă. N-ar fi exclus ca, alături de vegetația ma- rină, să existe și o vegetație terestră asemănă- toare oarecum - dacă ținem seama de condițiile de „seră“ ale planetei - uriașelor criptograme ce s-au dezvoltat pe Pământ în mezozoic, în condiții analoage de climă. Ce spun stațiile interplanetare despre planeta furtunilor Lansarea stațiilor interplanetare de tip „Pioneer", „Mariner" și „Venus" a dus la verifi- carea unor ipoteze și la clarificarea multor pro- bleme privind fizica atmosferică și solul acestei planete. Se pare că, datorită temperaturilor mari de la suprafață ei, de 400° - 530°C, atât apa cât și alte substanțe cu punct de fierbere scăzut se află în atmosfera planetei, sub formă de vapori. 699 www.dacoromanica.ro într-adevăr, masa atmosferei este de circa 487 de milioane de miliarde de tone, iar grosimea atmosferei de 60 - 70 km. Temperatura de 45°C și presiunea de o atmosferă, apropiate de cele ale atmosferei terestre, se întâlnesc pe Venus abia la înălțimi de 50 km. în atmosfera planetei se disting două regiuni: o regiune până la alti- tudinea de 65 km cu formațiuni noroase, și o regiune superioară, denumită, prin analogie cu Pământul, stratosfera. Diferitele straturi ale atmosferei venusiene se comportă într-un mod foarte curios. Solul și atmosfera de la nivelul acestuia, foarte încălzite, emit o radiație termică puternică, sporită apoi și mai mult de straturile superioare. Ca urmare, se manifestă așa-numitul „efect de seră“, care face ca în toate regiunile planetei, atât la ecuator, cât și la poli, să nu fie diferențe apreciabile de temperatură. Aceste efect este și mai mult accentuat de faptul că toată apa planetei se găsește în atmosferă, sub formă de vapori. Compoziția atmosferei venusiene este în prezent suficient de bine cunoscută, deoarece stațiile automate „Venus — 9“ și „Venus - 10“ au transmis date privitoare la aceasta. Astfel, pre- domină bioxidul de carbon - 90 - 95%, la care se adaugă azot - 2 - 2,5%; gaze inerte - sub 0,4%; oxigen - 1% și foarte puțini vapori de apă (sub 1%). De asemenea, se mai găsește o com- binație de apă și acid sulfuric, cu adaosuri mai mici de acid fluorhidric și acid clorhidric. Alte elemente cum ar fi bromul și iodul, care au puncte de fierbere scăzute, se găsesc în atmos- fera venusiană tot sub formă de vapori. Se pare deci că avem de-a face cu o atmosferă ires- pirabilă pentru făpturile terestre și care este în același timp și foarte corosivă. Probabil că această cauză, la care se adaugă presiunile de 90 -100 de atmosfere și temperaturile ridicate, au făcut ca aparatele rusești ajunse la suprafața planetei să nu reziste mai mult de 50 de minute, după care au încetat să mai funcționeze. Stratul de nori ce învelește suprafața pla- netei Venus este foarte compact până la înălțimi de 30 — 40 km, formațiile noroase găsindu-se într-o mișcare rapidă, în formă de vârtejuri, viteza lor crescând foarte repede odată cu înălțimea. Astfel la altitudinea de 20 - 40 km ajung la 100 km/oră, iar la înălțimi mai mari de 50 - 54 km, se transformă în adevărate uragane, de 360 - 500 km/oră, viteze neîntâlnite în atmosfera terestră. Uneori, culoarea albă strălu- citoare a norilor venusieni este punctată de pete și dungi gălbui și cenușii care s-ar putea datora urmelor de vapori de cloruri ferice și antrenării chiar a unor particule de materiale solide de pe suprafața solului. Fenomenele observate în atmosfera venu- siană, cât și primele imagini luate de sondele interplanetare direct de la suprafața ei ne arată că Venus este o planetă tânără, că atmosfera la suprafața astrului este foarte clară, iar relativa netezime a solului (de altfel destul de accentuat, dar fără proeminențe) se datorește probabil, elasticității scoarței, activității vulcanice, condițiilor la presiune și temperaturi foarte ridi- cate, specifice solului venusian. Dar dacă, formal, aceste date infirmă prezența vieții pe Venus, să nu uităm că și pe Pământ s-au găsit microorganisme hiperter- mofile care trăiesc chiar până și în izvoarele care clocotesc, în gheizere sau în medii acide (acid sulfuric la +80°C), că nici marile gropi oceanice, în ciuda presiunilor gigantice, nu sunt lipsite de vietăți. 3. JUPITER, O PLANETĂ GRANDIOASĂ Câteva generalități Jupiter este cel mai mare reprezentat al fa- miliei noastre planetare, cântărind de două ori mai mult decât toate celelalte planete la un loc, înconjurat de formidabile centuri de radiație, veșnic acoperit de un strat de nori agitați de fur- tuni cumplite, centrul unei imitații de sistem solar în miniatură. într-adevăr, Jupiter, care imită într-un fel Soarele, are 12 sateliți. Primii unsprezece au fost descoperiți de Galileo în 1610, ultimul de Nicholson, la 29 septembrie 1951. Văzut prin telescop, gigantul Jupiter are un aspect caracteristic. Turtit la poli (diametrul 700 www.dacoromanica.ro ecuatorial este de 160.972,4 km iar cel polar e 150.160, 4 km), prezintă o culoare roșiatică strălucitoare (al doilea ca strălucire după Venus pe bolta cerească) și anumite formații caracte- ristice, constituind din inele paralele de nori. în august 1879 astronomul german Wilhelm Tempel a descoperit una din cele mai tulbură- toare particularități ale planetei: o imensă „pată“ roșie situată la circa 20° de ecuator, lungă de circa 55.000 km și lată de aproximativ 14.000 km, care apare și dispare subit, schim- bându-și adeseori colorația și forma. S-au emis mai multe ipoteze privind această pată: că ar fi produsă de căderea unui planetoid (Herschel) sau un semn de naștere al unui nou satelit (Mayer). De asemenea, s-au realizat două modele ale planetei, diametral opuse: al lui Wildt, după care Jupiter ar fi constituit mai mult din gheață, și al lui Ramsey, care pre- supunea că planeta e formată în special din hidrogen presat. Anul 1979 a fost numit pe drept cuvânt de astronomi și de cosmobiologi anul jupiterian, deoarece minuscula navă automată „Voyager- 1“ a trecut la o distanță de 300.000 km de planetă făcând un adevărat „slalom" printre câțiva din sateliții acesteia. Fotografiile trimise de „Voyager - 1“, fără a elucida problemele, au adus date senzaționale în legătură cu această planetă. în spatele atmosferei gazoase s-au descope- rit forme de relief de tipul munților, vulcanilor sau canioanelor terestre. Pata roșie, care și-a schimbat mult culoarea de la vizita lui „Pioneer", devenind cafenie, pare a fi un uriaș centru de uragane prin care se scurge materia topită din interior. Lava incandescentă, intrând în combinație chimică cu atmosfera jupiteriană, probabil își schimbă colorația. Contrar celor presupuse, Jupiter e înconjurat de un inel subțire (grosimea maximă 30 km), compus din frag- mente de mărimea unui bolovan, provenite fie direct de pe suprafața planetei, fie din dezinte- grarea unui astru natural. 4. SATELIȚII LUI JUPITER - O SURPRIZĂ Revelații interesante Cele mai spectaculoase revelații le-au adus însă sateliții lui Jupiter. Callisto are o suprafață presărată de cratere provenite probabil dintr-un bombardament meteoric. Munții lipsesc de pe această suprafață accidentată; în schimb este vizibilă o formă nemaiîntâlnită în întregul sistem solar un uriaș bazin circular neted, înconjurat de proeminențe concentrice care arată ca un val înghețat. Sub calotele de gheață ale satelitului Europa, cercetătorii NASA presupun că ar exista forme de viață primitivă, compatibile cu cele aflate sub ghețurile polare terestre. Cercetă- torii americani, interpretând, în 1983, unele imagini, susțin că satelitul Europa ar avea un strat de gheață gros de circa 5 km ce acoperă un ocean polar adânc de 50 km. Oceanul s-ar menține lichid datorită radioactivității degajate de rocile din mantaua planetei, cât și căldurii provenite din maree și radiația solară, ceea ce ar constitui condiții favorabile menținerii unor forme de viață primitivă. Ganymede, compus cel puțin pe jumătate din apă și gheață, are o suprafață brăzdată de fracturi și șanțuri, probabil că veșnic agitată de cutremure. Mai interesant a fost satelitul lo, de un intens roșu-portocaliu. Suprafața lui, plină de platouri, câmpii, dealuri, munți, fracturi ale scoarței și canioane, a oferit o imagine uluitoare înregistrată pe peliculă de la peste 700 de mi- lioane de kilometri: un vulcan care aruncă la înălțimi de 500 km jeturi de lavă, fum și bolo- vani, adunate în imense umbrele de materie, evoluând cu viteze de peste 3.000 km/oră. Aparatele de pe „Voyager - 1“ au mai înre- gistrat 6-7 erupții vulcanice. Procesele care se petrec (ca și pe unele zone ale planetei Jupiter) evocă fenomenele ce s-au produs acum 2 — 3 miliarde de ani pe suprafața Terrei. N-ar fi exclus ca în condițiile unei atmosfere bogate în amoniac și metan, a unei litosfere din care nu lipsește apa, a unor tempe- 701 www.dacoromanica.ro râturi mai puțin scăzute dar și mai puțin ridicate decât s-a presupus teoretic, să existe unele forme de viață. La fel se petrece și pe satelitul Europa care, fotografiat de sonda spațială „Galileo" a relevat o suprafață înghețată sub care probabil se găsește un ocean. Deși exobiologii nu s-au pro- nunțat încă asupra posibilității biogenezei jupi- teriene (exceptându-1 pe Cari Sagan, care a dedus-o înainte de transmiterea sondelor spațiale), considerăm că planeta Jupiter cu Sateliții ei poate fi așezată, alături de Marte și Venus, lângă planetele sistemului solar unde ar putea exista anumite tipuri de organisme. 5. TITAN, UN EXCEPȚIONAL LABORATOR PREBIOTIC încercări de penetrare La începutul lunii septembrie 1979, stația automată interplanetară „Pioneer - 11“ (lansată spre Jupiter în luna aprilie 1973) a transmis date interesante despre planeta cu inel, Saturn, și despre satelitul Titan care evoluează într-un inel de hidrogen, la o distanță de circa 1.200.000 km de Saturn și care se pare că îndeplinește o sumă de condiții favorabile găzduirii unor forma de viață. în fotografiile transmise de sonda spațială „Pioneer - 11“ în anul 1979 Titan apare ca o fascinantă lume gălbuie ce ar putea cuprinde continente din pucioasă și gudroane, înconju- rate de oceane formate din metan lichid, sub o atmosferă relativ călduță, plină de amoniac, hidrocarburi, lanțuri de metilamine, continuu alimentate prin fotoliza metanului și amoniacu- lui, ca un fel de „efect de seră“ similar celui ce are loc pe planeta Venus. Interpreții imaginilor au înclinat să creadă că Titan ar fi format dintr-un conglomerat de materie provenind din membrana primitivă și că ar avea un nucleu for- mat din roci cu conținut bogat în fier, înconjurat de un fel de magmă de amoniac și apă, toată planeta fiind acoperită de o scoarță de metan, gheață, gudron, sulf etc. Atmosfera sa are un spectru cu puternică absorbție a metanului, cu o presiune de 4 ori mai mare decât pe Marte, emisia acestei atmosfere evidențiind prezența unei stratosfere strălucitoare și calde. Fizicianul D. Hunter a emis ipoteza că în atmosfera lui Titan ar trebui să fie hidrogen, provenind de la amoniacul supus acțiunii radiațiilor solare. Dacă la aceasta se adaugă și descoperirea cețurilor de metan polimerizat, precum și a unor interesanți nori stratosferici strălucitori, atunci am avea și mai multe argumente în sprijinul ideii că pe Titan ar putea exista condiții favora- bile existenței unor forme primitive de viață. Aceste prețioase și încurajatoare date trans- mise de sonda rusească „Pioneer - 11“ se dublează cu cele, mai complexe, oferite de sonda americană „Vbyager" pornită în 1973 într-o lungă călătorie jupiteriană. Iată ce relatase cercetătorilor de-a lungul deceniului nouă al secolului trecut aparatura longevivei sonde. Titan, marele satelit al lui Jupiter care cu diametrul său de 5140 km atinge aproape jumă- tate din diametrul Terrei, are o atmosferă cu pre- siune considerabilă, o dată și jumătate cât a planetei noastre la sol. S-ar putea adăuga faptul atmosfera lui Titan este constituită aproape numai din azot ca și în cazul Pământului. Plane- ta noastră numai datorită activității biologice desfășurată miliarde de ani de plante cu ajutorul fotosintezei a acumulat un sfert din cantitatea de oxigen, permițându-ne să respirăm. Numai Triton, satelitul planetei Neptun, ultimul astru vizitat de sonda „Vbyager" în 1989, are și el o atmosferă compusă din azot, încât presiunea lui poate fi măsurată în microbari. Tot sonda „Vbyager" în 1980 îi detectase și prezența acidului cianhidric. în urma unor amănunțite experiențe de laborator se știe că cinci din mo- leculele acestui acid pot sintetiza guanina și adenina, doi dintre acizii bazici care constituie bazele scării cu spirală dublă a ADN-ului. Cu toate aceste similitudini, pe suprafața lui Titan există o temperatură de -180°C, tempe- ratură atât de joasă, încât orice proces chimic se desfășoară aici extrem de lent, dovadă că nici peste patru miliarde și jumătate de ani de exis- tență Titan n-a depășit stadiul prebiotic, fiind 702 www.dacoromanica.ro considerat un fel de Terră primitivă, pusă la con- gelator. Cu toată atmosfera sa foarte densă, prin ana- liza spectrală s-au detectat molecule organice: metan, propan, acetilenă, molecule organo-azo- tate, cum ar fi acidul cianhidric, în sfârșit monoxidul și oxidul de carbon, însă toate în procente modeste care nu depășesc procentul de o sută de miime. Undele radio au relevat exis- tența unei troposfere până la altitudinea de 40 km, cu nori de metan și etan, urmată de o stratosfera care atinge 1 milibar la altitudinea de 200 km, în care plutește un strat de compuși organici peste care se suprapune un alt strat de ceață, care cuprind aerosoli care dau naștere celor două straturi observate în atmosfera lui Titan. Ajunși în troposferă, aerosolii servesc drept germeni pentru formarea norilor de metan, de etan și de azot. între 40 și 20 km, acești nori iau forma unor cristale cu diametrul de un milimetru, pre- cum norii Cirus de pe Terra alcătuiri din gheață, iar între 20 km și 3 km sunt formați din picături lichide asemănătoare ploilor noastre. Aceste picături când ajung la sol se reduc la o burniță de etan aproape pur, produsul cel mai puțin volatil. „Această meteorologie exotică - scrie savantul francez Jean Heidemann - ar produce 300 km3 de precipitații pe an pe toată suprafața lui Titan, adică doar o miime din ploile terestre." Solul pe care cad aceste picături după ultimele scenarii ar fi un vast ocean constituit dintr-un amestec de metan-etan, unde au ajuns compuși organici antrenați de ploi și care s-au depus pe fundul oceanelor într-un strat de sedi- mente cu o grosime de circa o sută de metri. Cu ajutorul radarului de la Arecibo și a marilor rețele alcătuite din 27 radiotelescoape de la Very Large Array (VLA) din Noul Mexic, bioas- tronomul D.O. Muehlman a observat reflexi- vități deosebite care ar putea corespunde unor zone oceanice sau continentale. în urma experiențelor recente de simulare a atmosferei de pe Titan, savantul Cari Sagan, director al Laboratorului de studii planetare al Universității Corneli (S.U.A.) a identificat în produsele gazoase 59 de componenți dintre care 27 de nitrili, apoi poliene, hidrocarburi aroma- tice policiclice și aminoacizi biologici și nebio- logici. La ora actuală Titan trezește interesul oame- nilor de știință prin chimia lui prebiotică. „Se presupune - cum scrie Jean Heidmann - că aici ar putea avea loc cel de-al treilea stadiu de viață din Cosmos. Există o filieră în curs de for- mare pe Titan? Atmosfera densă conține ingre- dientele și sursele de energie necesară primului stadiu de precursori atmosferici, așa cum dovedesc cele 6 hidrocarburi și cei 4 nitrili descoperiți? în ceea ce privește evoluția spre «cărămizile» vieții ea este contrazisă de lipsa apei lichide; apa este înghețată și formează probabil continente în mijlocul unui ocean de metan și etan. Poate fi înlocuit mediul apos cu amoniacul dizolvat în ocean? Se poate conta pe aportul de energie al radiațiilor cosmice în acest mediu de amoniac, care să conducă la o pseudo- biochimie în care s-ar forma totuși purinele, pi- rimidinele și eventual pseudo-polipeptidele?" Acestor întrebări tulburătoare le-ar putea aduce un răspuns clar sonda „Huygens", în primul deceniu al noului mileniu. Trebuie pre- cizat că la îndemnul astronomului Daniel Gautier de la Observatorul din Paris, de la Meudon, s-a materializat proiectul acestei sonde, botezate „Huygens", în cinstea astrono- mului olandez care a descoperit adevărata natură a inelelor lui Saturn. Cu ajutorul unui dispozitiv special numit Cassini, se va da dru- mul sondei spre Titan, pentru a obține infor- mațiile în care oamenii de știință își pun mari speranțe. 6. MISTERIOASA PLANETĂ XENA Al zecelea membru al sistemului solar? Că știm încă prea puțin despre sistemul nos- tru planetar o demonstrează senzaționala apariție în fața telescoapelor a celei de a zecea planete, fotografiată în octombrie 2003 și con- firmată doar în iulie 2005 după ample investi- gații efectuate la extremitatea sistemului solar. 703 www.dacoromanica.ro Planeta 2003 - UB 313, botezată neoficial de descoperitorii ei, în frunte cu David Rabinowitz de la Universitatea Yale, se află în zona Centurii Kuiper (Kuiper Belt) și este de 1,5 ori mai mare decât Pluton, ultima planetă descoperită de astronomul Clyde Tombaugh. Ea se învârtește în jurul Soarelui la 14.400 mi- lioane de kilometri de Pământ. Are un diametru de 2200 km și orbita ei este atât de amplă încât ar fi nevoie de 560 ani „tereștri" pentru a da o dată înconjurul Soarelui. Potrivit cercetărilor NASA ea e alcătuită 70% din rocă și 30% din apă înghețată, temperaturile ei nedepășind va- loarea de minus 240°C. Prezintă o serie de par- ticularități care pun în încurcătură pe astronomi. Se știe că Mercur, Venus, Terra și Marte sunt corpi solizi, iar Jupiter, Saturn, Uranus și Nep- tun giganți gazoși, în timp ce Pluton ca și Xena nu se încadrează exact în nici una din definiții, compoziția lor fiind mai aproape de asteroizii de talie mare, care încă nu au fost calificați cu precizie ca planete, planetoizi sau microplanete ce orbitează în jurul Soarelui. Cercetările sunt în curs de definitivare. Chiar dacă datele comunicate drept certe infir- mă posibilitatea existenței vieții pe Xena, totuși apropierile ei chimice de asteroizi și prezența apei solidificate motivează și unele cercetări astrobiologice capabile să furnizeze surprize pe măsura perfecționării mijloacelor dc tclcinvesti- gație astrală. D. PREVIZIUNI Ipoteze privind zone locuibile în Univers în marile programe internaționale NASA și SETI, inaugurate în 1992, se prevede studierea a circa 1000 de stele apropiate de sistemul nos- tru și cât mai asemănătoare cu Soarele. în ciuda amplorii cercetărilor pe care le au de efectuat, astronomii în programul SETI vor să afle care sunt stelele ce ar merita o atenție specială și pri- oritară. Primele lucrări le-a făcut în 1978 Michael Hart, pentru a ști cam la ce distanță față de Soare ar trebui să se găsească Terra ca să aibă o astfel de temperatură încât apa lichidă să poată exista pe suprafața sa timp de patru mili- arde de ani, condiție pentru apariția tipului nos- tru de viață. Rezultatul a fost surprinzător: dacă globul nostru ar fi fost doar cu 4° o mai aproape de Soare sau cu 1 % mai departe, noi nu am mai fi aici și pe nici o altă planetă din sistemul solar. Această minusculă plajă de 5% constituie ceea ce Hart numește zona locuibilă a stelei noastre. E un rezultat dezamăgitor care diminuează șansele de a găsi viața terestră în cosmos. Și ciclul dioxidului de carbon joacă un rol în determinarea limitelor de expansiune a vieții. în atmosfera terestră, CO, are o pondere mică, echivalentul unei presiuni de 60 de bari. Pe Terra, ciclul CO2 joacă un rol stabilizator în privința climatului: dacă iradierea solară crește, atunci crește și temperatura terestră, deci apa lichidă se evaporă și se formează mai mulți car- bonați, reducând astfel CO2 din atmosferă și efectul său de seră, deci temperatura scade din nou. Judecând după prezența CO„ zona locuibilă se oprește la circa 5° o din raza orbitei terestre. Pentru un strat de nori care acoperă 100% din glob, zona poate descrește până la orbita lui Venus. în ceea ce privește raza exte- rioară, ea este determinată de condensarea CO2, în gheață carbonică, în zonele exterioare, mai reci, ale sistemului solar; efectul solar nu mai acționează chiar înainte de orbita lui Marte. Se acreditează, conform ipotezei lui J. E. Lovelock (numită ,,Gaia“), că viața acționează asupra climatului planetei, activitatea geofizio- logică a bacteriilor primitive face să scadă, prin structurarea solului, coeficientul de CO2 și de temperatură, grăbind procesul evoluției vieții. Deci, acolo unde există o activitate bacteriană intensă sunt șansele unei scurtări a perioadei de a ajunge la forme de viață superioare. Ipoteza, deschide cercetării perspective interesante. Faptul că unii sateliți ai lui Jupiter și nucle- ul unor comete, în pofida unor condiții impro- prii vieții, dețin oceane de 50 km adâncime acoperite cu o crustă de gheață, ori pungi cu apă lichidă (ex. cometa Halley), pot oferi cosmobi- 704 www.dacoromanica.ro ologilor indicii prețioase privind prezența unei vieți, măcar primitivă. Sistemul solar se deplasează între brațul Săgetătorului și brațul lui Perseu. El a devenit apt pentru biogeneză acum 4,6 miliarde de ani când a intrat în zona activă a stelelor de pe brațul Săgetătorului și va deveni un astru pustiu peste 3,3 miliarde de ani când ne vom apropia la 30 de ani-lumină de brațul lui Perseu și când coeficientul de raze cosmice va crește pe Terra de o sută de ori, antrenând o doză de radioacti- vitate letală. Această ipoteză, susținută de rușii L.S. Maroșnik și L. Mukhin și de maghiarul B. Bălacs, oferă repere cercetărilor privind isto- ria vieții în unele zone posibil locuibile ale Universului și ne previne asupra... sfârșitului lumii în viziune astronomică. Ceva mai ușurel ca vântul și mai repede ca gândul Ce se întâmplă pe Terra cu viața, se poate petrece și în imensitatea Universului. în medie, în fiecare galaxie există zeci de miliarde de stele, iar în universul observabil, până la orizon- tul cosmologic aflat la cincisprezece miliarde de ani-lumină, există o sută de miliarde de galaxii. Din cele IO21 de stele pe care acestea le conțin, 10% sunt asemănătoare cu Soarele. Mai mult de atât, Pământul nu există decât de patru miliarde și jumătate de ani, în timp ce Universul a debu- tat cu Big Bang acum cincisprezece miliarde de ani. Nu este exclus ca pe multe din ele viața să se găsească la un stadiu mult mai avansat față de planeta noastră - cu forme inteligente și cu un stadiu de civilizație cu mult mai avansat decât cel existent în prezent pe Terra. Cum am putea descoperi aceste civilizații și să comunicăm intersideral cu ele? Aceste gânduri îl frământau pe foarte tânărul savant american Frank Drake, căruia îi datorăm celebra formula pe care am amintit-o într-un capitol anterior, referitor la șansa descoperirii vieții în Univers. Cum le-am putea detecta în imensitatea spațiilor siderale formate din zeci de mii de galaxii, situate la sute de mi- lioane de ani-lumină, când noi am reușit să prospectăm până acum doar ținte cosmice situ- ate la maximum o sută de ani lumină? Prospectarea galaxiilor aflate în vecinătatea noastră ne relevează împărțirea lor pe grupuri sau roiuri. Astfel galaxia noastră reprezintă împreună cu Andromeda un „Grup local", cuprinzând 12 galaxii pe o rază de trei milioane de ani-lumină. Până la o distanță de treizeci de milioane de ani-lumină, astronomul Gerard de Vancouleurs, profesor la Universitatea Austin din Texas, a numărat cincisprezece grupări asemănătoare iar la distanțe și mai mari roiuri și mai bogate precum „Fecioara" cu mai mult de 2300 de galaxii situate la cincizeci de milioane ani-lumină, cel al „Coamei Berenicei" cu 1000 de galaxii plasată la trei sute milioane de ani- lumină și superroiurile lui„Hercule" care ating zeci de mii de galaxii. Numai gândul de a ne plimba imaginar printre ele ne-ar fi dat migrene, dar să intrăm în comunicare cu ele! Și totuși doi savanți ai Universității ameri- cane Corneli, Giuseppe Cocconi și Phil Morrison, scriau în revista „Nature" în pragul deceniului șapte al veacului trecut că ar fi posi- bil să se comunice de-a lungul spațiilor interste- lare cu eventualele civilizații extraterestre cu ajutorul noilor tehnici de radioastronomie. Ei preconizau să se utilizeze, din imensul spectru de posibilități de lungimi de undă, cele emise la 21 cm de către atomii de hidrogen. După opinia lor, hidrogenul era cel mai potrivit, deoarece era de departe elementul cel mai răspândit din Cos- mos, lungimea sa de undă putând servi astfel drept reper universal pentru comunitatea civi- lizațiilor galactice. Același Frank Drake, inventiv constructor, evaluase - de data aceasta practic - potențialul tehnicilor radio-astronomice pentru comunicați- ile interstelare. Sugerate teoretic de Cocconi și Morrison, lui Drake i-a trebuit un an ca să adapteze receptorului o lungime de undă apropiată de 21 cm și să selecționeze țintele sale. Au fost alese două stele, dintre cele mai apropiate, semănând oarecum cu Soarele, tau Ceti și epsilon Eridani. Apropierea relativă a 705 www.dacoromanica.ro acestor stele de Terra și eventualitatea ca ele să poarte planete de tip terestru favorabile vieții, erau unicele argumente plauzibile. Timp de câteva săptămâni, Drake și-a continuat progra- mul de ascultare radio, botezat „Ozma“, primul program ale cărui unde străbat spațiile siderale, într-o zi, după ce prima stea a rămas mută, cea de a doua a emis un semnal puternic. Era 8 aprilie 1960. Drake a trăit un adevărat șoc. A avut însă prudența să nu dezvăluie public epocala întâmplare. Revelația adevărului, deza- măgitoare pentru el, a avut loc o lună mai târziu: semnalul provenea de la avioanele stratosferice, pe jumătate vizibile, faimoasele U2 militare, însărcinate cu spionarea teritoriului sovietic și al căror secret a fost dezvăluit când un avion a fost doborât deasupra Uralilor. A doua dezamăgire a produs-o așa-numita afacere CTA 102 când un semnal bănuit a fi venit de la o civilizație extraterestră, sesizat de către astronomul Solomitskii, directorul Institu- tului Stemberg din Moscova, cu ajutorul radio- telescopului din Pulkovo, a fost anunțat cu mare pompă presei la 14 aprilie 1965, deși nici o altă stație radioastronomică din lume nu-1 înregis- trase. în final s-a constatat că respectivul semnal nu era unul artificial care ar fi trădat o inteligență extraterestră, ci un semnal natural, emis de quasarul CTA 102, unul din cei 6225 de quasari catalogați la sfârșitul anului 1991. Mijesc speranțe! Putem avea speranțe să întâlnim civilizații evoluate și inteligențe (măcar egale, dacă nu superioare celor umane!) prin intermediul deo- camdată al celor mai rapide, penetrante și cu nemărginită rază de acțiune mijloace de contact și apoi de comunicare care sunt undele radio? Cu toată dezesperanta lipsă de răspunsuri cosmice la apelurile noastre terestre, speranțele comunicării intergalactice cu inteligențe extra- terestre nu s-au epuizat. S-au perfecționat neîn- cetat sistemele de radiotransmisie și radiore- cepție cosmice, iar aparatura a ajuns la un asemenea grad de rafinament și putere de pene- trație încât poate prospecta pe distanțe inima- ginabile acum 50 - 60 de ani. Se prevăd pentru primul veac al noului mile- niu amplasarea a 150 de sateliți relee, folosirea craterului Saha de pe fața ascunsă a Lunii pen- tru amplasarea unor stații de cercetare protejate de poluări optice și paraziți sonori, o sondă extrasolară și ultrasensibilă numită „Focal11, care va putea în 30 de ani să ne aducă semnale radiofonice cât mai clare și certe. Nu se pot realiza aceste proiecte gigantice și de durată (planul minimal este de 60 de ani), fără o limpezire și ameliorare a situației eco- nomice și politice internaționale, fără o coope- rare mondială intensă și substanțială care să sprijine uriașele eforturi financiare și științifice pe care le implică numeroasele proiecte privind studierea cosmosului în general și a expansiunii vieții în Univers, în special. Există o Uniune Astronomică Internațională care grupează peste 7000 de astronomi profe- sioniști din întreaga lume și care a creat în 1982 printre cele 51 de comisii una, sub președinția savantului grec Michael Papagiannis, care se intitulează: Bioastronomia, cercetarea vieții în cosmos având ca principale obiective: - cercetarea planetelor din alte sisteme solare; - evoluția planetelor și posibilitățile lor pen- tru existența vieții; - detectarea semnalelor radio extraterestre; - căutarea moleculelor organice în cosmos; — detectarea unei activități biologice primi- tive; - căutarea manifestării unor civilizații avansate; - colaborarea strânsă cu alte foruri inter- naționale, cointeresate în activitățile comisiei. Viitorul acestei noi și importante discipline stă sub semnul marilor și dificilelor întrebări la care vor trebui să răspundă bioastronomii, astfel sintetizate de unul din cei mai străluciți reprezentanți ai acestora, profesorul francez Jean Heidmann, bine cunoscut și în țara noas- tră: „Spre ce descoperiri ne îndreptăm? Vom reuși să fabricăm molecula organică care se autoreproduce? Vom descoperi vreo fosilă-vie 706 www.dacoromanica.ro pe Marte cum pare să prevestească meteoritul ALH 84.001? Vom capta vreun semnal artifi- cial? Trei întrebări ce ne reamintesc importanța celor trei stâlpi care au permis nașterea bioas- tronomiei: biofizica, astronomia. Dar rămân multe puncte de suspensie: va fi găsită oare o veritabilă planetă de tip terestru în jurul unei stele, aminoacizi în spațiul interstelar sau ade- namină pe Titan? Vor fi construiți receptori cu zeci de miliarde de canale de ascultare simul- tane? Vor fi aduse eșantioane de sol cometar în laboratoarele noastre? Vom ști oare dacă viața și-a găsit refugiu pe fundul oceanelor în momentul fazei finale a bombardamentului pri- mordial? Vom reuși să girăm oare în mod con- venabil anunțarea descoperirii unui eventual semnal? Pe termen mai lung, într-o viziune mai profundă și încă și mai fundamentală, vom ajunge noi să descifrăm evoluțiile și involuțiile pe care le-au cunoscut dezvoltarea cosmosului, a vieții și a inteligenței ca să ajungă aici, unde sunt acum, după cincisprezece miliarde de ani?“. Așteptăm în următoarele decenii măcar câteva răspunsuri la aceste întrebări tulbură- toare. HI. MONITORIZAREA VIEȚII DIN AFARA PLANETEI ARGUMENT Orice organism viu suferă o dublă determinare: aceea a condiției sale terestre (factorii proximi ai mediului fizic și biologic în care își desfășoară existența) și aceea a condiției sale cosmice (fac- torii îndepărtați, care îl influențează de la distanță, sau factorii apropiați, propriile emanații noesice care într-un fel ori altul îl ajută să devină o „prezență" universală capabilă să comunice cu diverse forme de energie și să primească de la acestea informații încorporabile în metabolism și în codul genetic). Știm că activitățile vieții sunt guvernate de cea de a doua lege a termodinamicii. Ea stipulează că starea materială a materiei este haosul și că toate lucrurile au tendința să se dezagrege, să se abandoneze întâmplării și dezordinii. Sistemele vii sunt formate din materie superior organizată: ele creează ordinea plecând de la dezordine, dar nu fără o luptă neîntreruptă împotriva procesului de dezintegrare. Ordinea este menținută prin absorbția energiei exterioare care face să Juncționeze sistemul. Astfel, sistemele biochimice schimbă constant substanțe cu mediul înconjurător în cadrul proceselor termodinamice deschise, în opoziție cu structura termostatică, închisă a reacțiilor chi- mice obișnuite. Acesta este secretul vieții. Astfel, putem afirma că există o comunicare continuă nu numai între creaturile vii și mediul lor înconjurător, dar între toate ființele care trăiesc împreună. O complexă rețea de interreacții leagă întreaga viață într-un singur sistem independent. Fiecare parte se găsește legată de toate celelalte și toți împreună ne implicăm în ansamblu, ca parte constitutivă a Cosmo- sului. Cosmosul este un adevărat infern de zgomote confuze. Acolo, totul e supus unui bombar- dament constant de unde electromagnetice și sonore discordante. împotriva acestui tumult, viața se apară folosind organe senzoriale comparabile unor fante strâmte, care nu lasă să pătrundă decât un evantai foarte limitat de frecvențe. Când acestea sunt prea puternice, intră în funcțiune barierele suplimentare ale unui sistem nervos care filtrează energia absorbită și o separă în „informație utilă", și în „zgomotefără interes ". Ființele posedă aptitudinea de a se concentra asupra unor stimuli, neglijând pe ceilalți, triănd, deci, în mod automat, reflex, haosul înconjurător și alegând acele elemente regulate, ascunse în dezordinea predominantă. Selecționând informațiile, organismele vii le supun unui program special 707 www.dacoromanica.ro menit să le asigure cele mai bune șanse de supraviețuire și le ordonează astfel încât să devină, la rândul lor, o sursă de materie primă și de informație pentru o altă creatură vie în ecosistem. Orga- nismele acționează la fel ca un ordinator. Iată de ce nu trebuie să pară surprinzător că dezvoltarea recentă a sistemelor de ordinatoare a fost însoțită de un evident progres în înțelegerea vieții. Ordinatoarele operează pe baza unei informații programate, furnizată conform unei teorii care definește informația ca o funcție a improbabilității. Lansați în Cosmos la bordul măruntei noastre nave planetare, noi suntem continuu expuși forțelor acestuia. Cele mai multe dintre ele sunt aproape constante și ne supunem aproape in- conștient lor, cum e cazul forței de gravitație. Suntem afectați cu prioritate de acele forțe cosmice care aduc variații și schimbări, la fel cu acele becuri care, aprinzându-se în întuneric, devin vizibile și deci capabile de a purta o informație. Multe din aceste schimbări sunt ciclice, se produc și se reproduc la intervale mai mult sau mai puțin regulate ceea ce dă vieții răgazul să-și construiască o sensibilitate specifică la schimbări ca și un mod de a reacționa la informația pe care o transmite. Formele și mecanismele vieții pe Terra sunt legate, deci, direct sau indirect de Cosmos. Acți- unea factorilor acestuia sub forma fluxurilor corpusculare sau a radiației ondulatorii exercită o influență nemijlocită asupra desfășurării tuturor proceselor care au loc în sistemele vii de pe Pământ. „ Cunoașterea mecanismelor energoinformaționale ale naturii vii și nevii — scrie cercetătorul român Constantin Neacșu - poate fi atinsă numai printr-o abordare științifică, prin esență inter- mediară și care să țină seama, în primul rând, de unitatea care există între fenomenele de origine planetară și cele cosmice." Stadiul destul de avansat pe care l-au atins cercetările în toate domeniile conexe ale acestei probleme a permis în a doua jumătate a secolului al XX-lea apariția unor discipline de graniță nu totdeauna bine delimitată cum ar fi cosmobiologia, astrobiologia, cronobiologia, bioritmologia care își propun să trateze anumite laturi ale dependenței vieții de factorii cosmici mai apropiați sau mai îndepărtați. Pe măsură ce descifrăm marile taine ale vieții, suntem tot mai pătrunși de adevărul că suntem și fii ai Cosmosului. Ciclurile de lumină și de întuneric, de căldură și de frig, de electromagnetism, de radioactivitate, de rezonanță și gravitație sunt călăuzitori ai vieții și viața învață să acționeze la cele mai intime semnale ale lor. Nașterea unei drosofile se acordă cu o scânteie de o miime de secundă; reproducerea unui vierme păros se coordonează In fundul oceanului cu izbucnirea unei palide luciri a astrului nopții; perioada de concepție a femeii așteaptă faza lunară prielnică. Noi respirăm și vorbim, ne naștem și murim în ritmul stimulilor cosmici. Biologic judecând, originea acestei noi percepții rămâne încă obscură; abia acum începem să ne facem o oarecare idee despre implicațiile sale. Evoluția cosmică a produs sistemul nostru solar și a făcut planeta noastră locuibilă; evoluția materiei anorganice a reunit ingredientele necesare producerii vieții; evoluția organică a modelat viața în caleidoscopicele-i forme; evoluția culturală a luat un grup unic și l-a împins repede, grație inteligenței și conștiinței, până la opoziție care i-a dat putința să manevreze în folosul său restul evoluției. lată-ne, deci, ajunși în pragul măiestriei, cu o conștiință nouă, sporită de măreția rostului nos- tru cosmic și de dimensiunile propriei noastre aptitudini de a o înfrunta. „în această situație - scrie L. Watson, în pasionanta sa Istorie naturală a supranaturalului - trebuie să rămânem convinși de două mari adevăruri', mai întâi că cea mai mare putere a noastră rezidă în unitatea cu Supranatura care ne înconjoară și apoi că această unitate ar putea să ne dea elanul de care avem nevoie să transcendent sistemul". 708 www.dacoromanica.ro 1. MESAJELE ROMANTICEI SELENE „Lună, tu, stăpâna mării...“ In afara mareelor, ridicări succesive ale apelor unor mări și oceane sub atracția Lunii, bine cunoscute încă din vechime, se semnalează ritmuri lunare și în lumea vie care se află sub misterioasa influență a Selenei. Ritmuri sele- niene au fost descrise de filozoful grec Aristotel care semnala că ovarele aricilor-de- mare sunt mai mari pe lună plină, ori de filozo- ful roman Cicero care constata că stridiile și moluștele cresc și descresc în raport cu fazele Lunii. Istoricul grec Plutarh relata că trandafi- rul este mai mare și mai bogat când e lună plină, deoarece luna e favorabilă creșterii plantelor. Această convingere regăsită în Evul Mediu, la Sf. Augustin și la L. Francis Bacon, este larg răspândită și astăzi pe litoralul mediteranean. Organismele marine sunt, în primul rând, afectate de acest ciclu mareic legat de diferitele faze ale lunii, care durează în total 29,5 zile (ceva mai mult decât ciclul orbital). în perioa- dele de conjuncție ale Soarelui cu Luna, mareele sunt puternice, iar în cele de opoziție, mișcările mult moderate sunt numite maree de apă moartă. Singurul ritm selenian autentic cunoscut la plante este cel de reproducere la algele marine Dictyota. La acestea are loc o emisiune de celule sexuale în fiecare lună. Această specie, care trăiește atât pe coastele britanice la Ply- mouth cât și pe cele italiene la Neapole, are un ritm de reproducere care durează mai puțin de o lună și corespunde mareelor mari. Au devenii clasice experiențele făcute de Rachel Carson asupra viermilor Convoluta care trăiesc în asociație cu o algă verde și care, mutați fiind într-un acvariu la sute de kilometri distanță de mare, păstrau în mod reflex cele două intrări și ieșiri din nisip, conform ritmului mareelor mării de origine. La fel de interesante au fost și experiențele efectuate, în 1954, de Franck Brown, cu stridiile, capabile, prin mutarea lor, dintr-un loc în altul, să „calculeze" și să corec- teze ritmurile vitale în raport cu ritmurile mare- ice și cu punctul nou în care au fost transportate. Un mic peștișor argintiu, Leurethes tenuis, studiat tot de Rachel Carson, apreciază admirabil timpul mareei pentru a se hrăni și a-și depune ponta. La fel și viermele Eunice viridis, care trăiește în Pacificul de Sud și din care localnicii prepară celebrul pilaf cunoscut sub numele de palolo, își asigură în mod original fecundarea, eliberându-și sperma și enorma cantitate de ouă roșcate, formate la extremitatea corpului, în voia mareei care, concentrându-le, le va ajuta împreunarea. în zilele ultimului pătrar al Lunii, lângă recifele Samoa și Fidji are loc această fecundare spectaculoasă. Populațiile locale știu acest lucru și sute de piroge vin să culeagă masele de ouă comestibile. Deși lumina Lunii este de trei sute de mii de ori mai puțin strălucitoare decât a Soarelui, unele animale mareice răspund acestui infim stimul cosmic. La Universitatea din Freiburg, s-a experimentat această fantastică sensibilitate cu ajutorul viermelui polichet Platynereis dumerilii. Sub acțiunea luminii artificiale de laborator el își pierde reflexele mareice. E sufi- cient însă ca de două ori pe zi să i se admi- nistreze o lumină de 6 000 de ori mai puțin strălucitoare pentru ca el să-și reia obișnuința de a mișuna o săptămână întreagă. Selena și ființele terestre Și animalele terestre sunt influențate de lună. Efemerele adulte, se știe, trăiesc doar câte- va ore, doar pentru a se reproduce. în zonele temperate în care e situată și țara noastră, unde nu există maree, declanșarea actului de împre- unare este produsă doar de schimbarea de lumină (trecerea de la zi la cea de noapte) pro- dusă într-o anumită perioadă a anului (rusaliile) care corespunde unei anumite temperaturi optime de pontă. în zona ecuatorială, unde tem- peratura e constantă și mareele prezente, efe- mera Povilla adusta apare doar în perioada de lună plină. Edificator este exemplul furnicii Eciton hamatum, din America de Sud, unde există două „caste": una, și cea mai numeroasă, a „muncito- 709 www.dacoromanica.ro rilor mici“, de 4 mm lungime, care se ocupă de ouă și de larvele cele mai mici; a doua, a „munci- torilor mari“ sau „soldați", de 10 mm lungime, cu capul mare, prevăzut cu mandibule înarmate cu cârlige ascuțite, având rol ofensiv și defensiv pentru colonie. în migrația lor, care durează 36 - 37 de zile, există două faze alternante distincte: una de 20 de zile, alta de 17 zile. în timpul primei faze colonia este sedentară. în timpul celei de-a doua când larvele ajung la o anumită dezvoltare, colonia intră în faza sa nomadă în timpul căreia larvele cresc și regina se hrănește din abundență; larvele se transformă în pupe, din care, în a 17-a zi apar furnicile lucrătoare. Cu această ocazie, colonia redevine sedentară, regina depune din nou ouă și ciclul este reluat. Deși influența lunii pline asupra înfloririi cactușilor (stimularea mișcării lichidelor în tulpinile lor camescente), pe pare s-au străduit s-o demonstreze doi botaniști mexicani, nu a putut fi confirmată, în lumea plantelor" supe- rioare se semnalează în mod cert un caz clasic de exercitare a acțiunii directe a magnetismului: măsurând diferențele de potențial electric între corpul și toracele bolnavilor mintali, s-a consta- tat că modificarea câmpului magnetic al Pămân- tului, datorită influențelor lunii pline, precipită crizele acelora cu un echilibru mintal precar. Alte cercetări, în curs de desfășurare, pun în evidență că cele mai multe decese ale tubercu- loșilor au loc șapte zile înainte de luna plină, da- torită creșterii Ph-ului sangvin și cantității de acid uric și că, în general, moartea (atunci când e vorba de o boală cronică) se produce în fazele de activitate maximă a Lunii. Luna nu acționează prin forța luminii și exploziile nucleare precum Soarele, fiind un intermediar, un mediu de comunicare cosmică. De aceea îndrăgostiți! se simt stimulați la confesiuni sub discreta lumină selenară, precum animalele (cocoșii, câinii etc.) la exteriorizările sonore, cu valoare de cod. în schimb, forța ei de atracție scoate la suprafață energii latente, stimulează sau, dimpotrivă, inhibă funcții și manifestări ale vieții într-o manieră pe care în actualul stadiu al cercetărilor o cunoaștem puțin și, nu rareori, eronat. 2. MAREA VATRĂ DE FOC ȘI VIAȚĂ Efectele biologice ale petelor solare Astrul vieții va acorda Terrei - după prog- nozele astronomilor - încă 4-5 miliarde de ani șansa de a fi o planetă „vie“, dacă nu vor inter- veni evenimente cosmice imprevizibile (cioc- nirea cu un asteroid, intrarea sub coada toxică a unei comete) și mai ales imprevizibile surprize provocate de cel mai imprevizibil „ucenic vrăji- tor", omul. Soarele este o masă densă de materie incan- descentă, de un milion de ori mai mare decât a Terrei, în veșnică stare de efervescență. în fiecare secundă, 4 milioane tone de hidrogen sunt distruse în înspăimântătoare explozii care iau naștere în apropierea nucleului, unde tem- peratura este de 13 milioane de grade Celsius și aruncă jerbe de flăcări la mii și mii de kilometri în spațiu. în acest holocaust continuu, atomii se rup în fluvii ultrarapide de electroni și protoni care se împrăștie în spațiu sub forma vântului solar care biciuiește toate planetele sistemului nostru. Terra, situată în plină „atmosferă solară", se găsește expusă unor schimbări ce se petrec atât în condițiile meteorologice, cât și în modulațiile activității biologice. Deosebit de violente sunt acele „pete solare" uneori de dimensiunile Terrei, împrăștiate pe fața Soarelui ca niște coșuri de acnee care se sparg din timp în timp, producând furtuni magnetice care gene- rează draperiile fantastice ale aurorelor boreale și perturbă recepțiile de radio și televiziune. în 1801, John Herschel a descoperit că aceste pete solare au un ciclu de 11 ani și că ele determină un ciclu regulat de modificări, fapt confirmat de-a lungul timpului prin sute și mii de probe economice, geologice, meteorologice, paleontologice, biologice (foametea ciclică din India, nivelul lacului Victoria, grosimea cer- curilor de creștere a copacilor, cantitatea iceber- gurilor, a varjelor (strate de nămol fosil de pe fundul lacurilor), studiate, la mijlocul veacului, de E.G, Zeutner. Cu ajutorul calculatorului per- fecționat din Noul Mexic, Anderson și Koopmans au relevat un alt ciclu solar mai 71° ■ www.dacoromanica.ro lung. Maximele de 11 ani se măresc progresiv timp de circa patruzeci de ani, apoi scad pe par- cursul unui ciclu de 80 - 90 de ani. Acest ritm a fost confirmat de botanistul german E. Schelle care a notat, pentru perioada 1870 - 1950, înflorirea ghiocelului (Galanthus nivalis), în regiunea orașului Frankfurt. Curba fenologică obținută a fost de o spectaculoasă regularitate. în primii 40 de ani, florile apăreau totdeauna înaintea datei medii de 23 februarie, dar, începând din 1910, ghioceii înfloreau din ce în ce mai târziu, constatându-se, în 1925, o întârziere de două luni. După 1950 înflorirea a revenit la perioada inițială. S-a constatat o per- fectă corelație statistică între ciclurile de apariție a ghiocelului și acelea ale petelor solare. Numărul de cutremure de pământ în Chile, în cursul secolului trecut, a urmat același ciclu. în anii de mare activitate a petelor, florile apar mai târziu, iar în anii de calm solar înflorirea este mai grăbită. Faptul că ne găsim într-o perioadă de intensă activitate solară poate fi ușor demonstrat, la nivelul Bucureștiului, prin faptul că delicatul arbust cu flori galbene, Forsythia, întârzie în această perioadă să ne co- loreze tonic parcurile. Heliodinamica și existența umană Istoricul rus al medicinii, A.L. Cijevschi, într-un celebru studiu apărut la Paris, a arătat că teribila ciumă din anul 1348 s-a aflat într-o perioadă de puternică activitate solară, că exploziile epidemice de difterie și holeră în Europa, tifosul rus și epidemiile de variolă la Chicago, se produc la apogeele solare de 11 ani. El remarcă, de asemenea, că în perioada 1830 - 1930, Anglia a avut guverne liberale în timpul apogeelor petelor solare, în timp ce conserva- torii nu au fost aleși decât în anii mai liniștiți. Oameni de știință din diferite colțuri ale lumii pun în legătură apariția și evoluția explozivă a SIDA ca și uluitoarele evenimente politice care zguduie de câțiva ani Europa, dar și alte colțuri ale lumii, cu puternica activitate solară, având un punct culminant în anii 1988 - 1990, și care ar putea favoriza un grad sporit de surescitabili- tate colectivă, în cazul conflictelor și mișcărilor sociale și modificări în mecanismul imunitar, în privința SIDA. De altfel, în mod cert, a fost pro- bată legătura dintre chimia corporală și explozi- ile solare, de către savantul japonez Maki Takata, inventatorul vestitei reacții „Takata“, care măsoară cantitatea de albumină în serumul sangvin. Pe o perioadă de 20 de ani, Takata a demonstrat că modificările serului sangvin se produc cu predilecție atunci când petele solare majore interferează în câmpul magnetic teres- tru. Hemoptiziile tuberculoșilor sunt mai puter- nice în perioadele de maximum solar, iar inci- dența cazurilor de tromboze, infarcte miocar- dice și alte accidente circulatorii sporește și ea considerabil. Sistemul nervos, alături de cel circulator, pare a fi cel mai serios afectat de activitatea petelor solare, dat fiind dependența lui de sti- mulii electrici care îl înconjoară. Un studiu efectuat de Rudolf Martini, în minele de căr- bune din Ruhr, arată că cele mai multe accidente din cele 5580, înregistrate în ultima jumătate de secol, au avut loc în preajma exploziilor solare. Studii privind accidentele de circulație efectuate în Franța, Germania și mai ales în fosta U.R.S.S., de către Podșhibiakin, au demonstrat sporirea de peste 4 ori a acestora în perioadele de activitate magnetosolară sporită. Un studiu semnat de către Friedmah, Becker și Bacham, în legătură cu starea a 28 642 bolnavi din spi- talele psihiatrice din New York, evidențiază o foarte netedă creștere a tulburărilor patologice în zilele când observatorul magnetic semna- lează o activitate puternică. La oameni, această creștere a tulburărilor se manifestă la circa 2 zile după furtuna magnetică chiar și la anomalii magnetice sub 20 de nano Tesla, cea mai mare reactivitate dovedind-o - du- pă cercetările românilor M. Lazăr și B. Neaga, din anii 1981 - 1984, ani foarte bogați în eveni- mente protonice solare — hipotalamusul și cor- texul cerebral. Aceste rezultate, ca și multe altele pe care spațiul limitat al cărții ne împiedică să le 711 www.dacoromanica.ro relatăm amănunțit, indică, fără posibilitate de dubiu, că omul poate fi considerat un cadran solar viu, de o remarcabilă sensibilitate. Spectrul solar și bioenergia Există o unanimitate de opinii în ceea ce privește recunoașterea rolului fundamental al solarizării în existența viului și o receptivitate tot mai sporită a oamenilor de știință față de ipoteza că spectrul solar - prin cele șapte com- ponente ale sale - se corelează cu cele șapte tipuri de energie cosmică și reglementează homeostazia energetică a organismelor vii. încă de acum 5 - 6 000 de ani papirusurile egiptene spuneau că zeul Thot era maestru al culorilor și că le utiliza în scopul trezirii fa- cultăților spirituale și vindecării. Culoarea gal- benă a lui Isis stimula mentalul, în timp ce culoarea roșie a lui Osiris făcea să sporească forța vitală. Cam tot în acest timp filozofia ori- entală și practica yoghină puneau în relație prin- cipiile contrare yang și yin cu cele două culori opuse ale spectrului, roșul care stimulează ener- gia vitală, deci corespunde principiului yang, și violetul care calmează bioenergia, corespun- zând astfel yin-ului. Orientalii au mers mai departe pe linia corelării dintre anumite radiații și anumite fracțiuni ale viului. După tratatele de yoga, cele cinci organe interne cu rol activ în conversia energetică sunt, fiecare, influențate de câte o culoare. Astfel inima de radiația roșie, ficatul de cea verde, rinichii de culoarea albas- tră, splina de cea galbenă și plămânii de alb. în Evul Mediu european, atât vârfurile Bis- ericii cât și pictorii icoanelor și lăcașurilor de cult erau inițiați în ce privește efectele anumitor culori asupra credincioșilor. Galben-auriul nim- bului toniciza sentimentul de dragoste și evlavie, violetul uniform al veșmântului cardi- nalilor sporea măreția rece a acestora. Până și vestitul albastru de Vbroneț (obținut probabil, cu praf de lapis-lazuli), realiza acel câmp de albastru-turcoaz excelent depresor cerebral și calmant psihic. Puternica dezvoltare a fizicii și mai ales a opticii, începând din secolul al XVII-lea, pro- gresele spectaculoase ale spectrografiei în seco- lul al XlX-lea au permis dezlegarea multor taine ale luminii de care au beneficiat numeroase dis- cipline, dar mai ales biologia. Teoria fotosin- tezei care a revoluționat fiziologia plantelor mai ales prin lucrările lui A. Timiriazev a scos în relief că în acest proces fundamental îndeplinit de cloroplaste și socotit de marele savant rus ca un proces cosmic nu acționează tot spectrul solar ci doar radiațiile vizibile cu lungimea de undă de 390 - 760 milimicroni acoperind în special culorile roșu portocaliu și galben, cu mare încărcătură termică. La radiațiile roșii, cu lungime de unde de 580 - 700 milimicroni se produce preponderent sinteza glucidelor, în timp ce sinteza proteinelor și a acizilor grași se desfășoară mai intens sub influența radiațiilor cu lungimea de undă de 450 - 575 milimicroni. Tot prin teoria optică a culorilor complementare a fost explicată culoarea algelor în raport cu adâncimea apelor în care trăiesc, adâncime legată de puterea de penetrare a fiecărei radiații colore a luminii. Se știe că din spectrul solar, cel mai repede scad în intensitate radiațiile roșii, apoi cele portocalii, galbene, verzi și în cele din urmă albastre și indigo. La adâncimea de 34 m, în mod practic nu mai există radiații roșii, în timp ce razele albastre și violete pot pătrunde până la 400 m. în ultimii treizeci de ani s-au făcut pași mari în direcția stabilirii relației dintre culoarea petalelor, factorii de mediu și necesitățile biotermice ale speciilor vegetale. Cercetări per- sonale, consemnate în lucrări ca Uzina Flora, Botanica distractivă, BIOS, au încercat să pună în evidență rolul de „transperante” ale corolelor menite prin colorația lor diferențiată să regleze și să apere gingașele organe de reproducere prin menținerea temperaturii optime în perioada de fecundare a speciei respective, în funcție de particularitățile termice ale zonei climatice în care trăiește sau de regimul sezonier de solarizare (la plantele de primăvară, în special). La ora actuală, teoria culorilor a pătruns în nenumărate domenii de activitate umană, ge- 712 www.dacoromanica.ro nerând o abundentă literatura de specialitate. Teoria orientală a culorilor Yang și Yin a fost confirmată de cercetările modeme de calorime- trie optică. Astfel, la ora actuală oricine știe că tonurile de roșu, portocaliu, galben sunt culori calde, verdele e neutru, iar albastrul, indigoul și violetul sunt culori reci. însăși reglarea vestimentației noastre în funcție de particula- ritățile termice ale anotimpului ține cont de cri- teriul cromatic. Alegerea culorilor pentru ambient: tapete, mochete, draperii, pardoseli, zugrăveli nu tre- buie să fie aleatoare ci corelată și cu scopul în- căperilor și temperamentul locatarului, urmărind favorizarea și menținerea stării de echilibru și sănătate, a tonusului fizic și psihic, precum și punerea în valoare a întregului potențial bioenergetic și spiritual. De asemenea, la alegerea culorilor în care sunt vopsiți pereții saloanelor de spitale sau sanatorii se ține seama de tipul maladiilor a căror vindecare e favoriza- tă de o sporire a tonusului bioenergetic sau invers — în cazul unor boli nervoase — de o li- niștire și echilibrare a sistemului nervos. O interesantă carte a lui Gerard Edde (Les couleurs pour votre sânte) prezintă diferite modalități de utilizare a culorilor în scop me- dical, pornind de la o mai veche schemă întocmită de Dinsha în 1939 privind propri- etățile curative ale culorilor. Astfel violetul ar fi un calmant, un spleno și leucostimulator și un depresor cardiac și simpatic, albastrul un diaforetic, un tonic general, un antalgic și anti- iritant, galbenul un stimulator motor, un stimu- lator al asimilației, al digestiei și al tonusului nervos ș.a.m.d. Cromoterapeutica, la ora actu- ală, capătă o tot mai mare extindere, testul cro- matic al lui Liicher, privind corelația dintre preferințele noastre pentru anumite grupaje de culori și starea psihică ori dispoziția comporta- mentală, impunându-se și generalizându-se treptat. Deși „noi nu vedem culorile reale, ci doar resimțim efectele vibrațiilor lor asupra mecanis- mului nostru biologic**, cum spune cunoscutul medic englez Mac Naughton, trebuie să accep- tăm deducția că fiecare culoare poartă o infor- mație care se adresează pe o cale ce scapă per- cepției conștiente sistemului energetic subtil, acesta valorificând informațiile în complicatul proces de dirijare și coordonare a funcționării diferitelor organe și ansamblului organismului. Menționăm aici lucrările de un interes ști- ințific special efectuate de dr. John Ott, direc- torul Institutului pentru studierea mediului ambiant din Sarasota, Florida (SUA). El s-a înscris printre primii cercetători care au stabilit o relație între „problemele** școlare și radiațiile prelungite suportate în fața ecranelor televi- zoarelor. în altă ordine de idei el a constatat ameliorarea artritei atunci când au fost înlăturați ochelarii de vedere și ochelarii de soare, emițând ipoteza că factorii naturali care influ- ențează evoluția biochimică a omului sunt între- rupți atunci când ochiul nu poate primi radiați- ile luminoase în plenitudinea lor. Sunt bine cunoscute cercetările sale menite să stabilească un raport între spectrul solar și efectul biologic al culorilor. O experiență originală a evidențiat faptul că ouă de pește expuse într-un acvariu la lumină roz au dat numai femele. Ott deja stabilise că schimbarea lungimilor de undă ale spectrului efectuează fenomenul de fotosinteză la plante, în cazul animalelor, emite ipoteza că efectele modificării emisiunilor luminoase ar consta în reacția glandelor endocrine și secreția lor hor- monală. Experiențele lui Ott demonstrează, ast- fel, că întregul mediu ambiant (culorile, lumina naturală și artificială) afectează viul, afectează comportamentul și sănătatea fizică și mentală a oamenilor. încurajați de aceste experiențe, am putea nu peste multă vreme să primim răspuns clar la unele probleme încă nelămurite cum ar fi efectele biologice ale luminii fluorescente, con- secințele organice ale zăbovirii tot mai îndelun- gate în fața televizorului, modalitatea de uti- lizare a culorilor în raport cu personalitatea și starea noastră de sănătate. 713 www.dacoromanica.ro 3. SĂRUTUL NEVĂZUT AL ASTRELOR O străveche preocupare: Astrologia Din cele mai vechi timpuri, Universul, din care face parte și Terra, a fost considerat un „totum“, evenimentele petrecute într-un colț al lui reverberându-se asupra întregului. însăși existența fiecărui om (și, în general a oricărei ființe percipiente, deci dotată cu aparat recep- tor) nu scapă de aceste liane invizibile, expe- riența noastră fiind corelată în orice clipă cu ceea ce se petrece în Univers. Nu numai Soarele și Luna ne influențează existența, dar și planetele și constelațiile ce ne înconjoară. Anticii acceptau ideea că efecte puternice (deși misterioase) au asupra Pământului poziția Soarelui și a planetelor din sistemul solar, pre- cum și unghiul lor față de locul de pe Pământ luat în discuție. S-a mers cu această dependență până într-acolo încât s-a considerat că acești factori, în momentul desprinderii de mamă a nou-născutului, pun o „amprentă" astrală asupra lui, amprentă care, la fel codului gene- tic, îl însoțește toată viața și conține încifrat destinul său. Dacă planetele sunt într-o vizibilă și conti- nuă mișcare în raport cu Pământul, în schimb constelațiile precum Săgetătorul, Pleiadele, Capul lui Hermes etc., sunt practic fixe, întrucât deplasarea lor față de Pământ, desfășurată pe o lungă perioadă, este infimă și, deci, nesemni- ficativă. Fiind, deci, imobile, constelațiile pot constitui un reper față de care pământeanul con- stată și măsoară mișcarea planetelor. Acest reper se poate reprezenta sub forma unui cerc, în cen- trul căruia se află Pământul și ale cărui sectoare poartă denumirea constelației reprezentative pentru acea porțiune a bolții cerești. Astfel, cer- cul s-a împărțit în 12 părți egale, zodiile, fiecare purtând numele unei constelații. Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă cercul zodiacal, să ne imaginăm că Pământul este un bec aflat în centrul unei scene mărginite de o cortină circu- lară, împărțită în douăsprezece părți egale. Pla- netele reprezintă sferele care se învârt pe scenă în jurul becului. Umbra unei sfere pe cortina ce înconjoară scena ne indică în orice moment poziția ei. Dacă, de pildă, umbra unei anumite sfere (proiecția pe cerc) se găsește în sectorul al II-lea al cercului, numit Taur, sfera respectivă, deci planeta luată în discuție, se găsește într-un moment al mișcării ei în Taur. Față de Pământ, planetele ocupă pe acest cerc o anumită poziție. Știut fiind că Pământul se învârtește în jurul axei proprii, în funcție de ora pentru care se dorește stabilirea poziției pla- netelor, acestea se pot găsi deasupra sau dedesubtul orizontului locului. De aici decurge încă o împărțire a cercului zodiacal, mai întâi în două părți egale: o jumătate reprezintă ceea ce se găsea deasupra orizontului în acel moment, cealaltă jumătate ceea ce se afla sub orizont. Fiecare jumătate se împarte încă o dată în șase părți. Rezultă tot 12 părți, în final, ca și numărul zodiilor, dar aceste părți se numesc „case" (numerotate de la I-XII) și sunt de mărimi inegale. Desenul, care reprezintă cercul zodiacal, poziția planetelor pe acel cerc și casele astrolo- gice, constituie astrograma, numită și hartă de naștere sau temă natală. Astrograma împreună cu interpretarea ei constituie horoscopul. Horoscopul reprezintă, deci, efortul de obiectivizare a relației dintre momentul nașterii unui om și poziția astrelor. Preocuparea pentru stabilirea acestei relații este străveche, și ea a dat naștere unei științe (contestabilă și contestată), astrologia, și chiar unei profesiuni care nici azi nu și-a pierdut po- pularitatea. Menirea oricărui astrolog, din Antichitate până în prezent, este să întocmească horoscopul „clientului", fie el un despot antic, un puternic rege feudal sau o foarte curioasă domnișoară modernă, dornică de a-și scruta și cunoaște des- tinul. Instrumentul de bază al astrologului este horoscopul, care semnifică „a privi ora" și con- stă într-o hartă detaliată, minuțioasă, a bolții cerești în locul și în momentul precis când s-a născut subiectul. Fiecare om are un anumit 714 www.dacoromanica.ro horoscop: detaliile astronomice sunt aproape tot atât de individualizate și distincte, ca și o amprentă digitală. întocmirea horoscopului presupune cinci etape: a) stabilirea datei, orei, locului de naștere; b) calcularea timpului sideral, operație nece- sară, deoarece noi operăm din comoditate cu o zi de 24 de ore, când, în realitate, perioada de rotație a Terrei în raport cu Universul este cu patru minute mai scurtă. Timpul sideral se obține după tabele standard, bazate pe meridia- nul Greenwich din Anglia, care trebuie să fie corijate în funcție de fusul orar, de longitudinea și latitudinea locului de naștere; c) precizarea semnului ascendent. Toate planetele se deplasează în jurul Soarelui în ace- lași plan; astfel, le vedem trecând totdeauna deasupra capului pe aceeași bandă de cer care se întinde în jurul Pământului. în lungul acestei linii numite elipsă, sunt situate douăsprezece grupe principale de stele, purtând numele zodi- acului. Cu toate că unele constelații sunt mai mari și mai strălucitoare decât altele, li se atribuie tuturor aceeași valoare, divizând banda în douăsprezece porțiuni egale de 30°. Semnul indicator sau ascendentul este zona constelară în curs de a se înălța deasupra orizontului (ori- entat înainte de naștere); d) determinarea sensului zenital. Este zona constelației situate drept la zenit în momentul nașterii. Ca și pe semnul ascendent, îl putem determina după tabelul standard; e) înscrierea poziției Soarelui, a Lunii și a planetelor pe o hartă a nașterii. Această hartă include toate planetele, chiar și pe acelea care sunt sub orizont în momentul nașterii. Toate detaliile sunt împrumutate dintr-o carte numită „Efemerida" — editată în fiecare an în țările unde se practică în mod obișnuit astrologia. Nimeni nu se îndoiește că instrumentul fun- damental al astrologiei este plauzibil. Știința este de acord într-o mai mică sau mai mare măsură cu astrologia în câteva puncte: a) lumea vie este înrâurită de evenimente exterioare; b) persoanele, evenimentele, ideile pot fi influențate la origine de condițiile cosmice dominante; c) dintre toate astrele, Soarele și Luna exercită cea mai puternică înrâurire; d) poziția relativă a astrelor are o oarecare importanță în existența noastră; e) planetele au un mod special de a ne marca viața. Nu ne propunem să interpolăm în lucrare un mic tratat practic de astrologie. Amatorii vor putea găsi pe toate drumurile cărți sau broșuri cu această temă, destule reviste de consum care permanentizează rubrici de acest fel și chiar cotidiene serioase care întocmesc zilnic horoscoape. Deși azi astrologia este compromisă de aspectul comercial și de diletantismul unor practicanți de ocazie, întocmirea unui horoscop este o operație onorabilă, dar dificilă, deoarece implică o vastă rețea de relații complicate între evenimentele cosmice, cunoștințe de matema- tică și astronomie, o adevărată artă combinato- rie capabilă să întocmească pe baza calculului probabilităților o astrogramă cât mai corectă și să dea o interpretare cât mai aproape de realitate a prefigurării cosmice a destinului individual. Deși se bazează pe observarea milenară a legăturii omului cu astrele și pe stabilirea unor constante psihocomportamentale - dovadă că mulți subiecți se recunosc în caracterizările nativilor dintr-o anumită zodie și chiar se iden- tifică cu ele - partea interpretativă a astro- gramei, care prognozează „destinul" celui în cauză, își pierde în mare măsură verosimilitatea științifică. Iată de ce socotim mai util decât să detaliem tehnica operațiilor astrologice, să dezvăluim cititorilor acel hotar care desparte influența efectivă a astrelor asupra oamenilor, demonstra- bilă științific, de speculațiile ocultiste care creează o imagine falsă a puterilor și limitelor omenești. Determinismul astral a fost studiat în perioa- da interbelică printre alții de românul Armând Constantinescu și germanul Karl Ernst Krafftz. Ei consideră Pământul un „macrocon- 715 www.dacoromanica.ro densator" care acumulează radiația cosmică, oscilantă de la o zodie la alta, interferând-o cu propriile sale vibrații. în calitate de „microcon- densator", ființa omenească receptează an- samblul tuturor influențelor astrale, pentru a le traduce pe parcursul vieții în predestinate trăiri fiziologice și psihologice, în acte de conduită temperamentală și caracterială, care în ultimă instanță îi afectează decisiv, destinul. Pornind de la influența câmpului magnetic al Pământu- lui asupra organismelor vii, câmp care la rândul său este influențat de poziția corpurilor cerești, Rodney Collin asertează ideea că influențele cosmice sunt receptate și înregistrate în mod deosebit de organismul uman prin intermediul glandelor endocrine și al sistemului nervos afe- rent. Se face astfel o asociere cu sistemul chakrelor orientale, centri de forță care ar îngă- dui contacte diferențiate ale organismului cu energia cosmică vitală. „în acest fel - scrie Colin Wilson (Misteries, London, 1978) - ener- gia cosmică captată de organismul uman se preface în fluid magnetic. Fixat în ganglionii din spatele epigastrului acesta însoțește și dublează influxul nervos. Transformat, asimilat și transmis de creier și măduva spinării, fluidul de natură astrală pune o pecete definitorie asupra organismului uman, trăsăturilor tem- peramentale, asupra înclinațiilor și aptitudinilor profesionale." în căutarea unor temeiuri științifice în 1959, psihologul american Vernon Clark a efectuat primul și cel mai serios test menit să confirme sau să infirme pretenția astrologilor de a prezice talentele și capacitățile omului, plecând direct de la data nașterii. Clark a reunit horoscoapele a zece persoane care au practicat următoarele profesiuni, clar definite: muzician, bibliotecar, veterinar, critic de artă, marionetist (păpușar), prostituată, contabil, herpetolog, pro- fesor de desen și pediatru. Jumătate erau băr- bați, jumătate femei, toți născuți în S.U.A., numărând între 45 și 60 de ani. Horoscoapele lor au fost comunicate unui număr de 20 de astrologi, în același timp cu o listă separată a profesiunilor, aceștia fiind rugați să stabilească - corespondența dintre aceste două relații. Ace- leași date au fost transmise unui alt grup de 20 de persoane - psihologi și asistenți medicali - care n-aveau nici o noțiune de astrologie. Rezul- tatele s-au dovedit relevante. Grupul martor n-a dat decât rezultate la întâmplare, în schimb 17 astrologi din 20 au reușit corelarea (coeficientul de hazard a fost doar de 1 la 100). Acest fapt dovedește că, în cele mai multe cazuri, carac- terele umane par a fi influențate de dispozițiile astrelor și că un astrolog poate distinge natura influenței grație simplului examen al horosco- pului. Cam în același timp, un cunoscut savant francez, Michel Gauquelin, șef al laboratorului de psihofiziologie din Strasbourg, a început o vastă cercetare menită să cuantifice efectele influențelor astrale asupra omului, întinsă pe circa 20 de ani și concretizată într-o lucrare de senzație, Les Horologes cosmiques, tradusă, în 1969, și în engleză, la Londra. în țările occidentale ora exactă a nașterilor este pretutindeni consemnată în registre de stare civilă, ceea ce a permis lui Gauquelin să culeagă informații și să le compare cu pozițiile pla- netelor, calculate după tabele astronomice. El a ales 576 membri ai Academiei franceze de me- dicină și, spre marea lui uimire, a constatat că un număr copleșitor dintre aceștia (peste 95%) s-au născut când Marte și Saturn se găseau în ascensiune sau în poziția cea mai înaltă de pe cer. Pentru a verifica aceste descoperiri, Gauquelin a luat un alt eșantion de 508 medici faimoși și a obținut aceleași rezultate. Există o corelație statistică, pe deasupra oricărui dubiu, între faza ascensională a acestor două planete, momentul nașterii unui copil și reușita lui în do- meniul medicinii. Luate în ansamblu, aceste două teste dădeau șanse de două milioane la unu în raport cu hazardul. Pentru prima oară în isto- rie un savant a adus proba incontestabilă că pla- netele exercită o influență sau, în cel mai rău caz, indică o influență asupra vieții oamenilor. Acest lucru a permis, până la un punct, așezarea străvechii astrologii pe baze științifice. 716 www.dacoromanica.ro Michel Gauquelin a continuat, și după 1970, să aducă cele mai importante contribuții în această direcție. Ca urmare a descoperirii pe care a facut-o, privind legătura între planeta Marte și medicină, el :;i-a întins studiile și asupra altor profesiuni și a reunit toate datele de naștere a francezilor celebri într-o lucrare nu mai puțin celebră, Influența astrelor, apărută la Paris. Metodele statistice aplicate de Gauquelin erau impecabile, însă concluziile lor ridicau unele probleme. Știm, de pildă, că în emisfera nordică, luna cu cea mai mare pondere a nașteri- lor este iunie și că zilele sunt mai lungi în iulie ca în oricare altă lună. Se știe, de asemenea, că nașterile urmează o curbă ritmică: se nasc mai mult copii dimineața decât după-amiaza, ceea ce introduce un alt vector. Planetele urmează același gen de mișcare ca și Soarele; astfel, șansele de naștere având loc la toate orele zilei planetare nu sunt egale. Ținând seama de aces- te condiții, Gauquelin a aplicat corecturi înainte de a compara eșantioanele și a le determina semnificația. Statisticile sale au fost examinate amănunțit de Tornier, profesor de teorie matematică la Berlin, care nu le-a găsit nici o greșeală. O observație făcută de un biomate- matician englez, J. Fox, că rezultatele par a reflecta o particularitate națională a francezilor, a constrâns pe Gauquelin de a-și strămuta câm- pul de cercetare în Italia, în Germania, în Olan- da și Belgia, obținând rezultate concludente pe 25 000 de subiecți, publicate într-o altă carte de succes: Oamenii și astrele, apărută în 1960, la Paris. Aceste rezultate au fost de natură să spul- bere rezervele formulate de sceptici. Cercetă- torul francez a ajuns la concluzia definitivă că savanții și medicii erau în mod cert legați de Marte și Saturn, soldații, politicienii, sportivii de Jupiter. Nașterea scriitorilor, pictorilor și muzicienilor nu era legată de prezența specială a nici unei planete, dar lipseau Marte și Saturn, în timp ce nașterile savanților erau inexistente sub influența lui Jupiter. Oamenii exercitând meserii solitare (filosofii, teosofii, scriitorii, pictorii) erau, în predilecție, legați de Lună. L. Faverge, profesor de statistică la Sorbona, împreună cu un colectiv de specialiști au confir- mat aceste rezultate. Totuși, concluziile lui Gauquelin că ar exista o legătură între profesiune și poziția astrelor au găsit și numeroși critici și detractori. S-a adus obiecția — de altfel plauzibilă - a multitudinii de factori care se suprapun, complementează și chiar deviază în bună măsură influența directă a unui anumit astru. Se exprimă îndoieli serioase asupra criteriului rigid al astrologiei ortodoxe, după care, în întocmirea horoscopului indivi- dual, factorul constant îl reprezintă momentul nașterii subiectului. Dar ce reprezintă oare acest „moment" al nașterii? Durata mijlocie a expulzării fătului din clipa când capul întâlnește baza pelvisului până când a părăsit uterul matern este, de obicei, de 2 ore. De unde începe calculul? Alții socotesc ca dată a nașterii momentul primului strigăt al copilului. Intervin și situații speciale cum ar fi travaliile mult pre- lungite sau, dimpotrivă, cezarienele decise ur- gent. Se acreditează, de asemenea, teoria după care mediul cosmic joacă un rol determinant în momentul concepției și primei faze a embrio- genezei când materialele brute ale eredității se autotriază și se autoasamblează pentru a da aranjamentul final al fiecărui individ. Cantitatea de energie necesară la producerea unui efect crește pe măsură ce embrionul avansează, deve- nind mai mare, mai complex, mai puțin suplu. Cei mai mulți stimuli cosmici sunt destul de slabi și pare mai verosimil ca ei să activeze în stadiile, primitive ale dezvoltării fătului decât în momentul nașterii sale. L. Watson crede că, tocmai în stadiul precoce al embrionului, forțele cosmice pot să influențeze mai bine ființa umană pentru a-i modifica planul structural într-un sens sau altul în perioada dezvoltării sale ce rămâne în armonie cu Cosmosul, putând, la naștere, să-și impună propriul său program bio- logic, fără imixtiunea misterioaselor forțe astrale. Gauquelin crede că tendința fătului de a se naște sub o anumită planetă ar putea fi ereditară. Pentru a verifica această idee, el a prelucrat timp de șase ani datele de naștere din mai multe 717 www.dacoromanica.ro departamente - ale Parisului, - reunind infor- mații asupra a mai bine de 30 000 părinți și copiii lor. A calculat poziția planetelor Venus, Marte, Jupiter și Saturn pentru toate persoanele în cauză și a găsit proba zdrobitoare că, în cele mai multe cazuri, copiii părinților născuți când una din aceste planete erau la ascendent apăruseră pe lume sub semnul acelorași astre. Nici un alt factor cum ar fî sexul părintelui sau copilului, greutatea fătului, numărul copiilor n-au influențat rezultatele. N-ar fi exclus, su- gerează Gauquelin, ca fiecare individ să poarte o genă care îl face sensibil la un tip particular de stimuli cosmici. El conclude că întregul viitor al copilului depinde de structura sa genetică și că o parte din acesta determină momentul nașterii. El emite ipoteza potrivit căreia, grație poziției planetelor, la naștere am putea elabora previzi- uni asupra temperamentului și comportării sociale a individului în viitor. Cam la atât se reduce, până în prezent, moti- vația științifică a relației dintre om și astre, din- tre comportamentul, caracterul, calitățile și des- tinul individual și jocul încă misterios al „ursitelor" cosmice, planetele. întrebarea care a frământat din cele mai vechi timpuri mințile oamenilor și a creat o instituție la fel de redutabilă și în zilele noastre nu și-a găsit încă răspunsul. Ceea ce putem face, la ora actuală, este să supunem empiria astrologică unui exa- men critic, să-i verificăm premisele, raționa- mentele și metodele de lucru, raportându-le la parametrii științei contemporane, la achizițiile cele mai noi ale astronomiei, geometriei și bio- cosmologiei, care ne ajută să facem pași mici - ce e drept - dar siguri pe calea descifrării enig- melor esențiale. 4. REZONANȚA COSMICĂ ȘI CONSECINȚELE EI TERESTRE Lamele de ras și piramida lui Keops Consultând diferite reviste, putem afla că în unele țări se fabrică și se vând mici machete în formă de piramidă. Introducând în interiorul lor lame de ras uzate, după un timp ele se ascut sin- gure, putând fi folosite cu succes. Spre bucuria curioșilor, faptul menționat mai sus, fără a ruina gloria concernului Gilette, nu e un produs al imaginației. Să încercăm să-i dăm o explicație științifică. Punând în linie câteva diapazoane cu aceeași frecvență naturală - să zicem 256 cicluri pe se- cundă, care reprezintă nota de mijloc - și izbind pe primul, vom constata că și celelalte vor vibra fără ca să fie atinse. Acest fenomen poartă numele de rezonanță. Raportând acest fenomen la scară univer- sală, un eveniment care se produce în cosmos declanșează vibrația undelor electromagnetice, care, călătorind prin spațiu, produc o vibrație echivalentă prin rezonanța unei secțiuni din Terra, care posedă aceeași frecvență naturală. Se pare că în receptarea acestor stimuli cos- mici unele forme geometrice și în special piramida joacă un rol important. Câteva coincidențe surprinzătoare au fost semnalate de inginerul francez Bovis, în anul 1965. în centrul piramidei lui Keops, mai precis în sala faraonului, unde domnea o umiditate continuă, micile animale de pustiu, rătăcite aici și moarte de inaniție, în loc să fie descompuse erau perfect conservate sub formă de mumii. Frapat de această constatare, Bovis a construit o machetăexactă a piramidei lui Keops, așezând-o ca și originalul, cu liniile de bază în direcțiile nord-sud și est-vest. în interiorul machetei, pe o platformă așezată la o treime din înălțime, el a plasat o pisică moartă, care după o vreme s-a mumificat, ceea ce a sugerat lui Bovis concluzia că piramida favorizează deshidratarea rapidă. Comunicările inginerului francez au atras atenția lui Karel Drbal, inginer radiofonist din Fraga, care, repetând experiența cu mai multe animale moarte, a conchis: „Există un raport între forma spațiului din interiorul piramidei și procesele fizice. Folosind forme și structuri apropiate vom fi în măsură să accelerăm sau să întârziem unele procese". Drbal avu ingenioasa idee să plaseze în macheta piramidei o lamă uzată. Spre marea sa surprindere, lama s-a ascuțit ca și cum ar fi fost nouă. Inginerul ceh, 718 www.dacoromanica.ro ținând seama de „criza" lamelor de bărbierit și-a brevetat invenția. Ascuțitoarea de lame de ras „Piramida lui Keops" a fost înregistrată, în 1959, sub numărul de brevet 91 304 al fostei Republici Cehoslovace și o uzină n-a întârziat să fabrice piramide miniaturale din carton. Astăzi ele se confecționează din mase plastice. Care poate fi explicația științifică a acestui fenomen misterios? Fierul unei lame de ras are o structură cristalină și se știe astăzi că lumea cristalelor are o viață proprie cu legi de formare, creștere și distrugere, comparabilă până la un punct cu aceea a celulelor. Prin frecarea cu barba, cristalele fierului de lamă se tocesc și se distrug. Se pare că piramida și, deci, ascuți- toarea de lame, asemănător ei, joacă rolul unei lentile care concentrează energia și a unui rezonator care o culege, folosind-o ca pe un stimul pentru refacerea cristalului. Chiar și forma piramidei seamănă mult cu aceea a unui cristal de magnetită, minereu de fier cu propri- etate magnetică. Or, într-un câmp magnetic probabil stimulat de fenomenul rezonanței cos- mice s-ar putea produce (la fel ca într-un mag- net) așezarea ordonată și direcțională nord-sud a moleculelor de fier. Ascuțitoarele lui Karel Drbal, ca și straniile experiențe ale lui Bovis au declanșat programul de cercetare americano-egiptean, concretizat prin interesantele comunicări ale fizicianului Luis Alvarez, făcute în 1966, și pentru care, în 1968, a primit Premiul Nobel. Fenomenul - care nu poate fi încadrat în nici o lege fizică cunoscută — a primit numele de „efect de piramidă". La ora actuală el are o destul de largă sferă de aplicabilitate. Și în România, datorită cunoscutului biolog Marioara Godeanu și a colectivului de cercetători pe care îl conduce, a fost aplicat, începând din 1979, efectul de piramidă, con- struindu-se dispozitive bazate pe acest efect la stațiile de epurarea apei de la Tr. Severin, Gornești — Tg. Mureș, Bistrița, Pitești, București, cu rezultate încurajatoare. Prin unele magazine se vând piramide de carton care au anumite dimensiuni fixe și care pot fi confecționate de oricine. Nu există un secret de fabricație. Se decupează patru bucăți de carton rigid în triunghiuri isoscele, având proporția bază margini de 15,70 la 14,94. Bucățile se unesc cu ajutorul unei benzi adezive (scoci) astfel ca piramida rezultată să se ridice la o înălțime de 10 din aceleași unități. Piramida rezultată va fi orientată cu precizie încât liniile de bază să arate nord-sudul și est-vestul mag- netic. Se confecționează un suport înalt de 3,33 unități, și se plasează sub vârful piramidei astfel încât să poată susține unele obiecte. Marginile lamei trebuie să fie orientate către est și vest, întregul dispozitiv trebuie să fie ținut cât mai departe de aparatele electrice. Dispozitivul poate fi folosit fără suport, ca un fel de coif de către cei care practică medi- tația, întrucât această formă favorizează asigu- rarea pe creier a unui câmp bioelectric dominat de undele alfa, deci generează o stare alfa, nece- sară liniștirii interioare și introspecției. în unele clinici de neuropsihiatrie astfel de dispozitive dau rezultate bune în stări de agitație și după crizele comițiale (de epilepsie). în cazul că i se aplică suportul, și mai ales dacă va fi îmbrăcat pe dinăuntru cu poleială, se obține o excelentă cămară de bucate, capabilă să conserve ali- mentele în condiții net superioare frigiderului. Ideea că forma are influență asupra funcțiu- nilor care se manifestă în cadrul unui anumit corp geometric a găsit unele domenii originale de aplicare. S-a constatat că în ultimii douăzeci de ani unele forme geometrice înrâuresc benefic unele procese biochimice sau mentale. Astfel, animalelor li se vindecă mult mai rapid rănile dacă sunt închise în cuști sferice. Arhitecții canadieni semnalează o ameliorare sensibilă a stării schizofrenicilor îngrijiți în servicii spita- licești trapezoidale. O formă specială de recipi- ente care favorizează o dezvoltare mai activă și mai rapidă a microorganismelor a fost brevetată de o firmă franceză care fabrică iaurtul și rezul- tatele nu sunt deloc de neglijat. în schimb o rep- utată firmă cehoslovacă a încercat să substituie butoaiele lor rotunde cu butoaie unghiulare. Constatând însă o apreciabilă deteriorare a ca- lității berii, cu toate îmbunătățirile metodei de fabricație, firma a revenit la forma inițială care 719 www.dacoromanica.ro se pare că în lumina principiilor de cimatică se găsește în perfectă consonanță cu conținutul delicioasei băuturi. în martie 1993, cercetătorii din Las Palmas (S.U.A.) care au studiat în ultimii ani efectele de piramidă au publicat ultimele lor descoperiri în International Bulletin of Science din Connecti- cut. Grupul a anunțat că o piramidă nu mai înaltă de 20 cm păstrând la scară dimensiunile piramidei lui Keops plasată în interiorul conge- latorului unui frigider sau al unei camere fri- gorifice (în acest - caz, piramida trebuie mărită corespunzător cu dimensiunile camerelor fri- gorifice) reduce consumul energiei electrice cu 80%. Același procent de 80% este valabil și pentru economisirea de combustibili în cazul motoarelor cu ardere internă sau externă, piramida trebuind să fie plasată în apropierea blocului motor. Cimatica și semnificațiile ei în secolul al XVIII-lea, fizicianul german Ernst Chaldni a descoperit un mijloc de a face vizibile tipurile de vibrații. El a montat pe o vioară o micuță placă metalică, a presărat nisip fin pe suprafața ei și a demonstrat că ori de câte ori trăgea cu arcușul pe coarde, nisipul se orân- duia în frumoase desene. Aceste aranjamente, cunoscute astăzi sub numele de „figurile lui Chaldni“, se dezvoltă pentru că nisipul nu se adună decât pe acele părți ale plăcii care n-au vibrat. Fizicienii s-au folosit de această expe- riență simplă pentru a demonstra funcția ondu- latorie, dar tot atât de bine ea scoate în evidență că frecvențe deosebite produc motive de forme diferite. Figurile lui Chaldni iau cele mai variate forme de organizare: cercuri concentrice asemănătoare inelelor de creștere, linii al- ternante ca dungile de pe spinarea zebrelor, gri- laje hexagonale aducând cu celulele fagurilor de albine, spițe de roată similare canalelor interne ale meduzelor, spirale descrescător concentric similare celor desenate pe cochilia scoicilor etc. Studiul acestor fenomene, deci efectele undelor asupra materiei, a primit numele de cimatică. O interesantă carte pe această temă (Cymatics) a fost publicată în 1966, la Basel, în Elveția, și aparține biologului Hans Jenn. Principiul fundamental al cimaticii este că presiunile mediului înconjurător se exercită prin propagare ondulatorie și că materia reacționează la aceste presiuni luând o formă care depinde de frecvența undelor; în multe cazuri, rezonanța provocată de diverși stimuli poate avea efecte benefice sau dimpotrivă ucigătoare asupra materiei vii. Cel mai important pare a fi stimulul sonor. Rezonanța pe care o produce, de pildă, un sunet poate modifica anumite structuri ale materiei vii sau anumite reacții neuromotorii. Când poporul lui Joshua a scos un „mare strigăt" - cum relatează Vechiul Testament - zidurile Ierihonului s-au dărâmat; chiotul brusc și sălbatic al unui luptător samurai, așa-numitul „Kiai", paralizează pe dușman; trilul unei soprane poate să spargă un pahar. Vibrațiile sonore cu frecvențe deosebite de rezonanță fac să se înalțe și să oscileze capul cobrei, să se zbârlească țepii ari- ciului, să se potolească un tigru agitat, să se accel- ereze creșterea plantelor (în India se fac cercetări ample în această direcție, încurajate de mai vechile experiențe ale lui Ch. Bose), să se grăbească multiplicarea bacteriilor sau, dim- potrivă, să li se inhibe creșterea în câteva minute. în haosul cosmic, în entropia care guvernează creator lumea înconjurătoare, există constante, principii de ordine, zone și momente de concor- danță care nasc structurile, le conservă și le per- petuează prin intermediul rezonanței cosmice, noțiune vagă, dar care explică satisfăcător negen- tropia, nevoia de echilibru a lumii vii. Din Antichitate se vorbea de „muzica de sfere", cântată și de marele nostru Eminescu. Studiul fizic al muzicii a confirmat metafora antică. Donald Andrews, în interesanta sa carte The Symphony of Life, apărută în SUA, în 1966, a încorporat rezonanța dinamică în sânul unei teorii complexe a Universului, numită de el „simfonia vieții". în acest sistem atomii furni- zează notele muzicale, fiecare vibrând ca un clopoțel sferic. Moleculele sunt acorduri com- puse din așezări regulate ale altor note și muzi- ca este cântată pe instrumentele cărora organis- 720 www.dacoromanica.ro mul el însuși le oferă forma. S-a stabilit, pe baza unor ample experimente și sondaje (vezi M. Borissav-Iletch: The Golden Number, Lon- don, 1958), proporția ideală a obiectelor cotidi- ene (în Antichitate se stabilise numărul de aur al proporției anatomice). Arătându-se unui număr mare de oameni din diverse țări și continente patrulatere de diferite forme, imensa majoritate au ales o formă a cărei lungime e circa o dată și jumătate lărgimea. Dimensiunile exacte au fost stabilite: 1/1,618. Această proporție, pe care europeni, africani, americani, asiatici au găsit-o cea mai agreabilă, a fost numită „număr de aur“. Acum 2 500 de ani pitagoricienii considerau că armonia Universului se bazează pe relațiile matematice ale intervalelor muzicale, acordând astfel cifrei șapte proprietăți magice. Astfel, curcubeul are șapte culori, săptămâna are șapte zile, există șapte păcate ale creștinătății, șapte Dewas ale hinduismului, șapte Amshaspende ale credinței persane etc. Conform unor observații ale biostatisticilor, natura, în pofida multor excepții, tinde să numere exponențial, adică nu 1, 2, 3, 4, 5 etc., ci 1, 2, 4, 8, 16 etc., numerele crescând de fiecare dată la o putere logaritmică, ceea ce se întâmplă și cu modul de creștere a populației - ceea ce declanșează explozia demografică. „în afară de armonia muzicală și artistică, caracterul nefortuit al numerelor și al periodici- tății mișcărilor planetare ne ajută să obținem imaginea unui înveliș cosmic comportând motive recognoscibile. Suprapuse haosului cos- mic - scrie L. Watson - există ritmuri și armonii comandând cele mai neînsemnate aspecte ale vieții pe Pământ cu ajutorul unei comunicări de energie, realizată prin forma obiectelor terestre și rezonanța lor în acord cu temele cosmice." 5. MECANICA CEREASCĂ ȘI RITMURILE VITALE Timpul și „ceasornicele" biologice Nimeni n-a reușit, până în prezent, să definească noțiunea de timp. Pentru Bergson el este înrudit - dar nu identic - cu durata; după Kant este o formă universală de referință a tot ce percepem, în schimb pentru Einstein este „relativ",“ iar pentru Eddington o „săgeată", o lungă linie dreaptă. Subiectivitatea acestei noți- uni fusese remarcată, cu peste un mileniu în urmă, de Aurelius Augustinus când scria: „Ceea ce măsor, când măsor timpul, este impre- sia mea". „Animalele nu au noțiunea de timp, plantele la fel, nemaimenționând structurile neviabile substanțiale - scria C. Neacșu în Ritmurile bio- logice (București, 1990). Necesitatea noțiunii există, numai pentru ființa umană rațională ea este operantă și utilă, deoarece implicațiile sale servesc omului în realizarea procesului cunoaș- terii." De aici necesitatea de a inventa operanții dialectici ai timpului (trecut, prezent, viitor) și de a crea micro și macrounitățile cronologice (de la pio secundă și mileniu până la ani-lumină și parseci). S-a creat și o taxonomic tipologică a timpului: timp astral, timp fizic, timp biologic. Nu ne vom opri decât la timpul biologic care formează obiectul cronobiologiei, ramură a biologiei preocupată de a încadra fenomenele vitale (de la naștere până la moarte) în unitățile convenționale ale timpului și de a descoperi acele ritmuri naturale cu o anumită periodicitate care caracterizează ființele vii, de a le stabili cauzalitatea și formele lor specifice de mani- festare. încă de acum 350 de ani, Rene Descartes compara organismul animal cu un ceasornic, iar Galileo Galilei, studiindu-și propriul său puls, și comparându-1 cu mișcarea ritmică a unui pendul, a afirmat că „organismele măsoară timpul". Ființele vii, independent de gradul lor de organizare și de evoluție, au nu numai o struc- tură în spațiu, ci și una în timp supusă fenomenelor de repetiție, micro sau macroci- clurilor existențelor. Rămâne încă valabilă noțiunea metaforică de „ceas biologic". Ea se referă la fenomene rit- mice, ciclice sau periodice care au loc în or- ganismele vii. Aceste „ceasuri" se „con- fecționează" în cursul adaptării filogenetice a 721 www.dacoromanica.ro organismelor la anumite condiții ale mediului ce se repetă ritmic. După ce s-au elaborat în filogenie, aceste mecanisme apar ca înnăscute și permit organelor să se adapteze la schimbările periodice ale condițiilor de viață. Ele determină variații de structură (morfologice), de funcție (fiziologice), de obiceiuri (ecologice). Ritmurile biologice sunt declanșate, ce e drept, de factorii periodici schimbători ai medi- ului ambiant, dar într-o bună măsură sunt endo- gene, adică generate dinăuntrul organismului. Prin faptul că s-au fixat puternic în ereditate de-a lungul a mii sau sute de mii de ani, ele sunt stabile și independente, factorii externi neputând decât fie să le amorseze, fie să le mo- difice perioada, fără să le anuleze însă complet. Geneza și reglarea activității ritmice sălășluiesc în însăși intimitatea celulelor orga- nismului. în reglarea activității ritmice la ani- malele superioare, un rol important îl joacă creierul. Bioritmul este, de asemenea, reglat de hormoni - substanțe secretate direct în sânge de glandele endocrine, de mediatori chimici ca noradrenalina și acetilcolina, de anumiți elec- troliți ca sodiul și potasiul. De pildă ritmul car- diac este influențat printre altele de creier (fac- torul emoțional), de adrenalină - mediator se- cretat de glanda suprarenală - și de tiroxină, hormon secretat de glanda tiroidă. Impulsurile nervoase ca și emisiunile endocrine, acționează ca niște mecanisme reglatoare de tip pacemaker sau trigger. Ceasornicele biologice ne ajuta să cunoaștem comportamentul plantelor și anima- lelor, să stabilim limita dintre normal și patolo- gic (medicina este în mod special interesată de acest aspect). Cu ajutorul lor putem dirija ști- ințific creșterea plantelor și animalelor, putem influența pozitiv productivitatea acestora, putem da unor îndeletniciri milenare de procu- rare naturală a hranei (pescuitul, vânatul) și efi- ciență și înțelepciune prin cunoașterea unor bioritmuri cu macrointerval, de tipul migrați- ilor. Un rol important în cunoașterea naturii, în progresul biologiei și al medicinii, îl joacă, indiscutabil, stabilirea cu precizie a ceasorni- cului biologic al speciilor. Pomindu-se de la gradul de sensibilitate față de lumina solară a plantelor cu flori, s-au con- struit celebrele ceasuri florale. S-a ținut seama de meridianul local, fiecare floare, plasată în dreptul unei ore, indicând ora de pe cadran când își deschide sau închide corola. Astfel s-a con- statat că există plante care înfloresc matinal (între 5 și 9), altele spre prânz (între 11 - 13), la ore de crepuscul (18 - 20) sau de noapte (20 - 22). Și la animale există un bioritm diurn marcat cu precizie. Astfel ariciul este activ 6 ore din 24; cea mai intensă activitate a lui are loc între orele 18 și 20,30, Alte faze de activitate ale ariciului au loc între orele 0,30 și 2,30 și între 4 și 5,30. Cercetările efectuate la mamiferele domes- tice au arătat că la porc și la oaie există o acti- vitate maximă, diurnă și una minimă, nocturnă; între orele 6 și 18 oaia efectuează 78% și porcul 88% din activitatea lor totală din cursul unei zile de 24 de ore. Bioritmul animal prezintă două extreme: cea matinală, când activitatea individului se va des- fășoară optimal, dimineața, și cea nocturnă, când, dimpotrivă, randamentul cel mai înalt se obține la miezul nopții și după miezul nopții. La om, presiunea arterială atinge cele mai scăzute valori în timpul primelor două ore de somn, după care suferă o ascensiune treptată până spre dimineață când ajunge la nivelul din ziua precedentă. Diureza maximă în zilele cu luminozitate mare se situează între orele 16 și 20, iar în zilele cu luminozitate redusă, între 8 și 12. După Bruquernable (1979) și Belanger (1980), valorile umane au un maxim între orele 9 și 11,30 și 15 și 17, date minime, ale albu- minei și bilirubinei, în jur de ora 19. După Jorris (1935), la bărbați, viteza de sedimentare a sângelui (V.S.H.) prezintă un maxim seara și un minim noaptea. Studiile efectuate în ultimii 20 de ani (Wilkinson, Murelli) au demonstrat existența unei periodicități a performanțelor umane cu un maxim între orele 9 și 11,30 și 15 și 17, date luate în considerație de medicii higieniști ca și 722 www.dacoromanica.ro acelea privind dereglările bioritmului în schim- burile de noapte sau atunci când, „călătorind", schimbăm fusul orar și răstumăm raportul acti- vitate-somn. Societatea de biologie din Mont- pellier, pe baza experimentului cu izotopul radioactiv iod-137, a stabilit că între orele 2-4 dimineața, glanda tiroidă are maximum de activitate. Ficatul are secreția maximă la ora 2 noaptea, a stabilit Laboratorul de farmacologie „Michael Reese" din Chicago. Rinichiul își desfășoară activitatea maximă între orele 5-7 seara - și în anotimpul de iarnă; iar inima, pe baza cercetărilor făcute de specia- liștii francezi și ruși, are un optim de funcționare la amiază și vara. Există o oră de vârf a acciden- telor. Accidentele vasculare ale creierelor se produc de obicei în jurul orei 18, ale inimii și coronarelor în jurul orei 20, stopurile respira- torii în jurul orei 22. K. Hampp de la Institutul de Fiziologie a Comportamentului de la Erling- Andechis a ajuns la concluzia că sub raportul perioadei „optime" de muncă 1/6 din oameni aparțin tipului „matinal", 1/3 tipului „de seară", iar 1/2 se acomodează cu ușurință oricărui ritm de muncă, alcătuind grupa „aritmicilor". Aceste concluzii sunt folosite azi în Anglia, Germania și Japonia la repartizarea lucrătorilor în schim- buri de muncă. Cronobiologia modernă se inspiră din filo- zofia hindusă care accepta noțiunea de prezent care se mișcă continuu. Noțiunea de timp con- siderat ca o săgeată, ca o lungă linie dreaptă, face parte din gândirea evoluționistă. Paleon- tologii întocmesc grafice pentru a arăta des- cendența lineară a calului modem dintr-un mărunt strămoș de baltă. Geneticienii trasează scheme, mai complexe, dar tot lineare, ale ere- dității din generație în generație toate cu grijă numerotate în succesiunea lor. Embriologii, de asemenea, urmăresc dez- voltarea unui organism complex de-a lungul tuturor diviziunilor sale, plecând de la un singur ovul fecundat. Doar ecologii sunt nevoiți să varieze metoda, plecând de la ideea că trecutul e un prezent întors și viitorul un prezent în curs de omologare și că spațiul fiind continuu, iar timpul fragmentar, spațiul intră nemodificat în memoria timpului. Numai plecând de la aceste considerații speculative, ecologii pot explica tainele migrației păsărilor sau peștilor cum ar fi uimitoarele anghile care, păstrând genetic memoria locurilor unde strămoșii lor trăiau, străbat mii de kilometri pentru a-și depune icrele, în pofida modificărilor pe care mileniile le-au adus în configurația geomorfologică a Ter- rei. Pentru anghile, prezentul e un trecut implementat existenței, iar spațiul, o unitate constantă încorporată în timp. Și toate infor- mațiile sunt fixate în ceasornicul biologic al speciei care de milioane de ani funcționează fără greș. Bioritmul - răspuns al vieții Corelația dintre ritmurile vitale — așa- numitele bioritmuri -, procese periodice carac- teristice sistemelor vii și oscilațiile câmpurilor proprii naturii cosmice a fost sesizată din cele mai vechi timpuri și a stârnit încă din Antichi- tate interesul filozofilor materialiști și al oame- nilor de știință. A trebuit însă să treacă multe secole până când s-a putut da un răspuns, cât de cât coerent și plauzibil întrebărilor: „unde", „cum" și „când" apar bioritmurile, cum se desfășoară și cum sunt ele coordonate. în ultimii 40 - 50 de ani s-au adus importante clarificări și s-a ajuns și la o clasificare a bioritmurilor. Astfel, cunos- cutul biolog belgian N. Kleitman le-a diferenți- at în fenomene ritmice, periodice și ciclice. Autorul numește ritmice doar acele procese bio- logice tisulare (celulare) ale unui organ sau sis- tem de organe, ale unui organism și chiar ale unei populații care depind de o variație regulată din afară (extrinsecă) și care, odată stabilite, persistă și după dispariția cauzei care le-a gene- rat. Un exemplu de proces ritmic ieste migrația păsărilor determinată de modificările de climă; ritmul acesta s-a elaborat în timpul glaciațiu- nilor dar a persistat și după îndulcirea ulterioară a climei. Denumirea de fenomene ritmice s-ar aplica, așadar, numai variațiilor regulate din 723 www.dacoromanica.ro organismul plantelor și animalelor care sunt determinate de factorii exteriori și care, odată stabilite, persistă o anumită perioadă de timp. Spre deosebire de fenomenele ritmice, Kleitman denumește periodice numai fenomenele biologice strict dependente de vari- ațiile extrinseci, care apar și dispar odată cu cauza care le-a declanșat. Variațiile extrinseci, care condiționează atât fenomenele ritmice, cât și cele periodice, pot fi cele de lumină, tempe- ratură, compoziția chimică a mediului etc., adică variații legate, în mod obișnuit, direct de fenomenele cosmice. Un fenomen periodic extrinsec este fotosinteza, legată de alternanța zi-noapte; ea apare odată cu ivirea luminii de zi și încetează odată cu lăsarea nopții. Denumirea de ciclice este acordată, de către Kleitman, variațiilor regulate de orice natură a căror origine este intrinsecă, adică depind, în primul rând, de condiții interne, de sistemul viu considerat. Un exemplu de fenomen ciclic ar fi bătăile inimii, influențate în mică măsură de variațiile mediului și în esență independente de acesta. Clasificarea are imperfecțiuni și folosește termeni ieșiți din uz (de pildă azi se spune ritm și nu ciclu cardiac), termen oarecum depășit. Din această cauză, fenomenele amintite au primit denumirea generică de bioritm. în linii largi, se înțelege prin bioritm des- fășurarea în timp a unui proces sau fenomen biologic care se repetă în însușirile sale cantita- tive și calitative, la intervale de timp aproxima- tiv egale. Definite astfel, bioritmurile se împart după criteriul duratei în: a) bioritmuri cu microintervale cum ar fi, de exemplu, ritmul cardiac, ritmul respirator etc.; b) bioritmuri cu macrointervale a căror durată este de ordinul orelor, zilelor, lunilor, anilor, deci circadiene, lunare, anuale. Dintre ritmuri, acelea care prezintă un interes aparte prin legăturile pe care le stabilesc între organismele vegetale și animale și mecani- ca astrelor sunt cele circadiene. Dacă biorit- murile lunare sunt influențate de Lună, cele anuale și mai ales cele zilnice sunt condiționate de mișcarea de rotație - respectiv de revoluție a Pământului. în cazul mișcării de revoluție lumina și întunericul alternează după un model regulat care furnizează vieții o informație fundamen- tală. Acest model a fost numit inițial ritm diurn, primind în 1960, datorită lui Franz Halberg, profesor medic la Universitatea din Minnesota, denumirea consacrată de ritm circadian. Soarele, prin stimulul său specific, lumina, joacă un rol hotărâtor în existența florei și faunei terestre. Un ritm circadian spectaculos îl vom întâlni pe treapta cea mai de jos a scării vieții, la un grup de organisme unicelulare acvatice reven- dicate în mod egal și de botaniști și de zoologi. E vorba de Euglena gracilis, frecventă în apele mici stătătoare, înzestrată cu un grăunte de clo- rofilă, cu ajutorul căreia ea poate să realizeze fotosinteza ca orice plantă verde, Euglena are și atribute de animal, precum și un flagel lung, un firișor ca un bici cu care se poate deplasa în apă, în căutarea Soarelui. Sub acțiunea luminii, ea se manifestă ca o plantă. Când e menținută la întuneric sau în timpul nopții, Euglena părăsește modul vegetal de hrănire și îl adoptă pe cel ani- mal, captând particule de hrană pe care le digeră în vacuolele digestive. Toată ziua este în căutarea luminii, deplasându-se activ în direcția sursei energetice. Noaptea, își reduce aproape total mobilitatea, captând static particule orga- nice, pentru a se înviora brusc la apariția mati- nală a primelor raze de soare. Caracterul constitutiv al acestui mecanism a fost demonstrat prin persistența lui într-o popu- lație de euglene ținute tot timpul la întuneric. Chiar în absența totală a luminii, indivizii deve- neau activi și sensibili la lumină în aceeași clipă a zilei, când Soarele, pe care nu puteau să-l „vadă“, se înălța pe boltă, devenind insensibili când scădea lumina exterioară din laborator. A- ceastă experiență a biologului german R. Pohl, efectuată în 1948, a fost edificatoare, dovedind că Euglena, deși ființă unicelulară, urmează un ritm circadian precis. Ritmurile circadiene există la cele mai sim- ple organisme unicelulare fără hormoni și fără 724 www.dacoromanica.ro sistem nervos specializat. La formele pluricelu- lare mai complexe, ele ascultă de scheme mai complexe și acționează la stimuli infinit mai slabi ai mediului înconjurător. In general, majoritatea insectelor sunt diurne. Ele își petrec noaptea răspândite pe plante; odată cu răsăritul Soarelui, ele irump și încep să se deplaseze încet, pe măsură ce aerul se încălzește și se atinge temperatura optimă, ele încep să-și desfacă aripile. Lumina joacă un rol major și în variațiile circadiene ale comportamentului insectelor. Numeroase insecte și mai ales fluturii au o sensibilitate par- ticulară la radiațiile ultraviolete. Această parti- cularitate explică alegerea locului și timpului de repaos. Iată de ce fluturii pot fi împărțiți în trei categorii: fluturi de zi (diurni), de seară (vespe- rali, crepusculari) și de noapte (nocturni). Bioritmuri evidente se întâlnesc frecvent șt la animalele vertebrate. Astfel printre pești, cra- pul și țigănușul au o activitate nocturnă accen- tuată, peștele-lună și crapul-plutitor sunt activi numai în timpul zilei. La somoni, variațiile cir- cadiene ale activității sunt în legătură cu direcția și momentul migrației lor, când coboară, activi- tatea lor e maximă la întuneric. Dintre mamifere, rozătoarele sunt materialul preferat pentru studii de bioritmologie; șoare- cele de câmp este activ noaptea, iepurele are activitatea maximă noaptea și cea minimă, în jurul orei 12. Ritmul-cheie care pare să comande toate rit- murile circadiene la animalele evoluate și mai ales la om este reprezentat de alternanța dintre somn și veghe, corespunzătoare alternanței zil- nice între lumină și întuneric. Somnul pare a fi un reflex condiționat care permite adaptarea vieții la alternanța zi-noapte. Omul poate modi- fica unele elemente ale mediului exterior și-și poate crea un mediu asincron celui din natură, dar nu poate scăpa subordonării ritmului somn- veghe, decât sub sancțiunea unor grave tulburări - consecință a abaterii de la alternanța cheltu- ială - recuperare a energiei. Viața s-a născut în bulionul originar grație acțiunii luminii solare asupra moleculelor sim- ple. Undele luminoase aduc totodată energie și informație. Nu din întâmplare cantitatea de energie conținută în lumina vizibilă corespunde perfect energiei necesare efectuării celei mai mari părți de reacții chimice. Radiațiile electro- magnetice acoperă un vast evantai de frecvențe posibile, dar lumina solară ca și viața sunt alătu- rate pe aceeași infimă secțiune a acestui spectru, ceea ce ne îndeamnă să tragem concluzia că ele depind direct una de alta. Viața este adaptată mișcării Pământului prin intermediul unui ritm circadian și la poziția Pământului în spațiu prin mijlocirea unui ritm circanual. Câteodată aceste cicluri cotidiene și anuale se împletesc pentru a da naștere unor sis- teme de o mare sensibilitate care permit or- ganismului să răspundă celor mai fine variații ale mediului înconjurător. 6. UNITATEA COSMICĂ ȘI MODELE EXISTENTE Legi și numere misterioase ale câm- purilor de sinteză In anul 1596, astronomul german Johannes Kepler (1571 - 1630) și-a publicat lucrarea inti- tulată Misterul cosmografie despre uluitoarea proporție a orbitelor cerești în care a făcut cunoscută o descoperire senzațională, și anume că între sferele corespunzătoare orbitelor celor 6 planete cunoscute în vremea sa (Satum, Jupiter, Marte, Terra, Venus, Mercur) se înscriu cele 5 poliedre regulate posibile: cub, tetraedru, dode- caedru, icosaedru, octaedru (orbitele planetelor sunt elipse nu cercuri, dar diferența dintre dia- metrele maxime și minime este extrem de mică, ceea ce permite, cu o aproximație infimă, să fie considerate în construcțiile spațiale ca sfere). lată ce scrie Kepler: „Orbita Pământului este măsura pentru toate celelalte orbite; cir- cumscrie un dodeeaedru: sfera circumscrisă acestuia este Marte. Orbitei lui Marte circum- scrie-i un tetraedru: sfera circumscrisă acestuia e Jupiter; orbitei lui Jupiter circumscriindu-i un cub: sfera circumscrisă acestuia este Satum. Acum înscrie în orbita Pământului un icosae- 725 www.dacoromanica.ro dru: sfera înscrisă acestuia este Venus. în orbita Venerei înscriu un octaedru: sfera înscrisă în acesta e Mercur". Și își încheie expunerea adău- gând: „Cred că în Univers este o voință divină". Când mai apoi au fost descoperite planetele transsatumiene: Uranus (1781), Neptun (1846) și Pluton (1930) s-a constatat că lanțul de sfere regulate convexe incluse succesiv, intercalat unele în altele, continuă prin repetare, în altă scară, repetând regula geometrică descoperită de Kepler și rămasă și azi la fel de misterioasă. Pitagora, părintele matematicii și al teoriei numerale, care afirmă că „prin numere se câr- muiește lumea" punea preț pe cifra 7 și chiar inventase un instrument muzical cu 7 corzi, pentru a fi de acord cu armoniile din natură, datorită acestui număr mistic. Seria „septimală" este foarte frecventă și poate constitui un argument în favoarea ideii că numerele stau la baza „modelelor" și „pro- gramelor" cu care lucrează natura. Spectrul solar are 7 culori, notele muzicale sunt în număr de 7, pământul are 7 zone climatice, capul se cuprinde de 7 ori în corpul uman, planta tipică se compune din 7 părți (rădăcină, tulpină, ramuri, frunze, flori, fructe și semințe), săp- tămâna are 7 zile, la câte 7 ani se marchează eta- pele de evoluție ale omului la 7 ani, se formează psihicul și se intră în maturitate, ca să nu mai vorbim de cele 7 minuni ale lumii și de prezența acestei cifre în toate dimensiunile piramidei Keops. Și altor cifre (3, 4, 5) li se atribuie o funcție magică și un rol în definirea organizării armo- nice a Cosmosului. Un cibemetician români membru al Academiei Române, Alexandru Surdu, în lucrarea Pentamorfoza artei, se oprește asupra cifrei 5 care stă la temelia ierar- hizării celor 5 arte fundamentale ale clasicismu- lui (muzica, arhitectura, sculptura, pictura, dra- maturgia), legate de prezența celor cinci timpi dialectici incluși în actul de creație din fiecare domeniu și intră în arhitectonica ființei umane. „Ființa umană, scrie Al. Surdu, o înfățișează prin întruchiparea ei pentagonală, o percepere prin cele cinci simțuri, o concepere prin cele cinci facultăți ale gândirii și, mai important decât orice, o plămădește în permanență cu cea mai perfectă unealtă imaginabilă - mâna cu cinci degete". în regnul vegetal și animal „secțiunea de aur" se întâlnește frecvent ca reprezentând va- loarea raportului geometric dintre părțile componente ale organismelor vii (1,61803398). Secțiunea de aur nu este doar o problemă de geometrie organică, ci exprimă și rigoarea unei ordini a viului în planul energiilor transfizice. Relația matematică cunoscută sub numele de „Șirul lui Fibonacci" în care orice număr din șir este egal cu suma cele două numere care îl preced este frecvent întâlnit în natură, guvernând, de pildă, ramificarea și înfrunzirea plantelor. El a fost numit „legea creșterii armo- nice". Acest șir reprezintă, aritmetic, legea însumării, și a reproducerii, conform legii bio- genetice fundamentale că „orice formă vie conține și repetă stadiile evolutive ale speciei respective". Vitruviu, vestitul arhitect roman, a stabilit două elemente fundamentale legate de om: inscriptibilitatea lui în pătrat (dacă omul stă drept, în picioare, cu picioarele lipite și brațele întinse lateral) și inscriptibilitatea lui în cerc (dacă stă plecat pe spate, cu brațele și picioarele întinse în linie dreaptă sau la 45°). în această poziție centru cercului se găsește în ombilic. Pătratul este simbolul Pământului, iar cercul simbolizează Cosmosul (cerul). Și iată că prin Om, înscris în pătrat și în cerc, se leagă Pămân- tul cu cerul. S-ar părea că aceasta exprimă ideea după care omul închide ciclul evoluției, culegând aici, pe Pământ, experiențe și înălțând spre cer cunoașterea sa dobândită prin evoluție, în acest fel omul ar apărea ca un fel de cheie de boltă a evoluției. Ombilicul, realizând secțiunea de aur în plan fizic, reprezintă legătura omului cu Pământul (prin el fătul își obține hrana) și este legătura lui cu Cosmosul, el fiind centrul cercului ce simbolizează cerul, punctul fix în jurul căruia se produce mișcarea. Existența acestor misterioase relații aritme- tice și geometrice a unor simboluri (cum ar fi piramida de care am vorbit într-un capitol ante- rior), conduce spre ideea colaborării dintre 726 www.dacoromanica.ro formă și energie în cadrul unor „modele" infor- maționale, care, indiferent de locul și timpul elaborării lor, converg către concluzia ideii unității lumii și a existenței unei forțe supreme care o dirijează. Modele integrative ale omului și Cosmosului Din cele mai vechi timpuri gânditorii și cre- atorii de religii au imaginat modele „deschise" ale omului menite să-l pună în corelație cu Universul ca și modele ale Universului care să permită comunicarea Omului cu principiul suprem al unității Creației. Doctrina Yoga prezintă imaginea unui om format din trei învelișuri: corpul fizic, corpul energetic și corpul astral, menită să-i protejeze spiritul, care, la rândul său, are mai multe prin- cipii componente. Corpul fizic sau eul, limitat de cele 5 simțuri, e perceptibil, concret și se identifică cu substanța; Corpul energetic este copia fidelă a corpului fizic, un fel de anvelopă exterioară a acestuia, dotat cu un sistem de receptare, circulație și dis- tribuție a energiei cosmice și pus în evidență prin acupunctură, magnetoterapie și efectele de energie Reiki. Se identifică cu energia și ia naștere în sfera materiei subtile. El asigură funcționarea permanentă a organelor și nu părăsește niciodată corpul fizic, atât timp cât omul este în viață. La câtva timp după moarte (deci după părăsirea corpului fizic) - corpul energetic se degradează, eliberând sufletul. Corpul astral (sufletul) bordează la exterior corpul energetic. El reprezintă învelișul infor- mațional. Germenul spiritului uman după Rushin („In lumina adevărului") se naște în sfera spiritualu- lui esențial neconștient și tinde către conști- entizare prin parcurgerea tuturor celorlalte stadii inferioare. El sălășluiește de la naștere în corpul fizic și se caracterizează prin inocență, puritate și liber-arbitru și mijlocul său de mani- festare este cunoașterea pură. El evoluează și atinge stadiul superior când, acționând prin cor- pul fizic și folosind liberul-arbitru optează pen- tru Adevăr, Bine și Frumos. Misiunea cosmică a spiritului uman ajuns la maturitate este de a ajuta celelalte „corpuri" să evolueze și să se purifice. Străvechiul model yoga privind structura ființei umane sinonimă cu structura cosmică cuprinde șapte planuri: fizic, eteric, astral, men- tal intelectiv, mental superior, cauzal și absolu- tul situat deasupra ființei umane. Acum 50 de ani, Rudolf Steiner în Știința spirituală reia conceptul yoghin realizând cel mai complet model anfropofizic de tip extrem de oriental care și el cuprinde șapte principii constitutive: 1) Corpul fizic (materia) caracterizând renul mineral; 2) corpul energetic (viața), caracte- rizând viul (plantă, animal, om); 3) corpul astral (sufletul) sinonim senzației; 4) eul (individuali- tatea) sinonim cu spiritul și caracterizând omul; 5) sinea spirituală; 6) spiritul vieții; 7) omul spirit. Varianta creștină cuprinde două lumi: lumea materială, a celor văzute, și lumea trans- cendentală, a nevăzutelor. La rândul ei lumea nevăzutelor cuprinde divinitatea în trei ipostaze: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, apoi lumea celor nouă clase ierarhizate de îngeri (serafimii, heru- vimii, tronurile, stăpânirile, puterile, virtuțile, începătorii, arhanghelii și îngerii simpli) și apoi lumea sufletelor umane. Existența a trei învelișuri numite în termi- nologia yoghină „corp fizic, corp eteric, corp astral" este afirmată în Noul Testament. Omul a fost creat după „chipul și asemănarea lui Dum- nezeu". Dacă ne gândim la înfățișarea lui Dum- nezeu în unitatea „treimei celei de-o ființă" vom regăsi acest plan unic de organizare și în struc- tura omului în „duh, suflet și trup". Printre modelele științifice, destul de apropi- ate de viziunea yoghiană, amintim pe acela al savantului român Eugen Macovschi care a emis o teorie biostructurală prin care recunoaște constituirea omului din 5 structuri succesive. Primele trei și anume: materia moleculară, materia biosică, materia noesică pot fi demon- 727 www.dacoromanica.ro strate faptic. Ultimele două și anume: materia structurală enisic, pe mai multe trepte de dez- voltare și treapta de dezvoltare supraenisică își au rațiunea în alte condiții ale Universului, diferite de cele telurice. La ora actuală, apropierea de Adevăr, înțelegerea superioară a Unității cosmice, a fu- ziunii dintre Natură și Supranatură, dintre lumea „văzutelor" și lumea „nevăzutelor" nu poate fi realizată fără apropierea profanului și sacrului, fără colaborarea dintre revoluția științifică, de- terminată de ultimele cuceriri ale biologiei, fizicii și chimiei și revoluția filozofiei, con- diționată de nevoile spirituale ale omului și ci- vilizației. Un inginer informatician român, cu pre- ocupări filozofice, profesorul Mihai Drăgănes- cu, fost președinte al Academiei Române, recunoaște că nici un model ontologic nu mai satisface, sistemele actuale oferind o imagine unilaterală, limitativă a unei „realități foarte complexe, care nu poate fi redusă numai la o ultimă realitate sau numai la realitatea încon- jurătoare". El a conceput un nou model ontolo- gic „inelul lumii materiale", care-și propune să fundamenteze, prin cunoaștere științifică, con- ceptul de Unitate cosmică ce fusese obținut de antici pe cale intuitivă. Mijlocul de integrare în această unitate cosmică este ortoexistența, exis- tența profundă în raport cu care un univers, cum este și universul nostru, are două legături: una de plecare din ortoexistență, alta de întoarcere, de unde denumirea de inel între realitatea pro- fundă și realitatea înconjurătoare, în ortoexis- tența trebuie să admitem procese fizice cu totul deosebite față de lumea fizică cuantică și față de lumea fizică macroscopică dar care să le genereze și să le explice pe acestea din urmă". IV. INTEGRAREA VITALĂ ÎN COSMOS ARGUMENT Progresele destul de lente făcute în anumite domenii paraștiințifice, metaștiințifice și interști- ințifice se datorează incapacității noastre de a obiectiviza și materializa fenomenul intuit, în primul rând, din cauza lipsei unui echipament științific și unei aparaturi tehnice adecvate. Noi și astăzi folosim, de pildă, o aparatură mai degrabă capabilă să ne ofere date asupra unor fenomene strict fizice, pentru determinarea și măsurarea unor fenomene biologice, care au un înalt grad de com- plexitate. De aici aspectul contestabil al unor rezultate, ironiile ori strigătele de indignare ale unor savanți strict pozitiviști. Progresul aparaturii tehnice și mai ales al celei electronice de mare finețe va antrena un progres echivalent în decelarea și explicarea manifestărilor încă misterioase ale vieții. Gunther Emde în lucrarea Fenomenele paranormale: fundamentele unei teorii deschise trans- cendenței (1986) susține, la rândul său, că „nereproductivitatea experiențelor parapsihologice nu poate fi luată ca un argument care ar combate existența fenomenelor psi. Faptul că nu sunt sufi- cient de bine cunoscute cauzele declanșatoare ale acestor fenomene și nici mecanismele lor intime de producere nu înseamnă implicit că acestea nu ar exista. Natura cu totul diferită calitativ a fenomenelor parapsihologice face ca metodele uzuale ale fizicii clasice să fie inoperabile sau să ofere în unele cazuri doar echivalențe sau analogii încă de acum 25 de ani, J. B. Rhine contura o viziune optimistă privitor la avântul științelor legate de paranatură pe care le numește „exoterice", invocând următoarele argumente: 1) interesul enorm și real al unui public din ce în ce mai numeros; 2) creșterea treptată a numărului de specialiști într-o serie de țări ale lumii (fenomen semnalat ceva mai târziu și de Mc. Connel), ceea ce impune înființarea unei universități internaționale (ea a fost, de altfel, proiectată în 1974, la Manternach-Luxemburg); 728 www.dacoromanica.ro 3) deși cercetarea demarează greu și progresează foarte lent, datele experimentale încep să aibă sens. In 1971, J. B. Rhine conturează progresul înregistrat în acest domeniu al cunoașterii'. a) teste de precognifie la șoareci; b) echipamente electronice de testare permițând automatizarea concretă a testării în cazul subiecților umani; c) împrumutarea metodelor și a aparaturii din domenii învecinate (EEG și calculatoare I.B.M.); d) sisteme mecano-electronice pentru ținte PK (psihokinetice); ’ e) confirmări ale efectelor psihokinetice asupra plantelor (cu poligraf) și asupra ciupercilor, deci asupra țintelor vii; _ f) intensificarea relațiilor parapsihologice cu domenii științifice învecinate (psihologia și fizica în specia!) și individualizarea tot mai puternică a domeniului acestei discipline (într-adevăr, peste puțin timp se va constitui psihotronica, parapsihologic fundamentată pe progresele tehnicii). Să nu uităm, de asemenea, că prea preocupată de progresul tehnico-material al societății, menit să asigure creșterea nivelului general de trai, omenirea, și prin ea și oamenii de știință, au neglijat individul, personalitatea lui intimă, acele aspecte și forțe încă misterioase ale sufletului omenesc, interesante, ce e drept, dar pragmatic nesemnificative în raport cu nevoile stringente ale societății. De aceea, trebuie să recunoaștem că, în acest domeniu, am rămas la nivelul lui Platon, al Anti- chității în general, ceea ce explică întoarcerea noastră la spiritualism, setea omului modern de a cunoaște și a-și însuși unele tehnici ale popoarelor străvechi, cum ar fi yoga etc. Vor avea efecte „practice " clarificările unor aspecte încă misterioase ale vieții? întreaga isto- rie a progresului umanității a fost marcată de neîncrederea față de unele realizări care s-au dove- dit, ulterior, de mare însemnătate. Bell, inventatorul telefonului, a fost decretat escroc, ca după câțiva ani să intre în rândul bine- făcătorilor umanității. „Nu-i exclus, scria în 1979 V. Săhleanu (Introducerea critică în parafizică și parapsihologic), ca medicina anului 2000 să găzduiască acea vastă sinteză antropologică, antropocentrică și antropofilă între ortoștiințe, paraștiințe, metaștiințe, care ar integra totodată metodele și rezultatele obținute pe calea postcarteziană a științei europene cu tradiții orientale și antice exprimate, între altele, în atâtea ramuri „heterodoxe " ale medicinii (acupunctura,yoga, homeopatia, spiritual heal- ing etc.). Un corolar practic al acestei sinteze ar fi creșterea importanței psihoterapiei și, firește, integrarea paramedicinii (parapsihoterapiei) și a metapsihiatriei în activitatea curativo-profilac- tică de sanogeneză și de medicină formativă. " Desigur, aplicațiile acestor forțe misterioase vor avea efecte incalculabile într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat. Cândva, poate, vom comunica prin gânduri, vom trimite obiecte la distanță fără un ejector material, vom păși fără să atingem solul, vom descoperi bogățiile Terrei, fără aparaturi destructive, vom preveni intuitiv pericolele și calamitățile, vom înțelege mai bine că Natu- ra este guvernată de legi subtile pe care, cunoscăndu-le, o putem ocroti mai ușor și că, în sfârșit, suntem frați și cu umilul fir de iarbă și cu vrăbiuța cea gingașă, că reprezentăm o mare comunitate de energii situate pe diferite niveluri de calitate, dar care trebuie să se tolereze și să se înfrățească pentru a supraviețui. Poate atunci vor dispărea separațiile atât de dureroase dintre religie și știință. Se preconizează o știință a religiei și o religie a științei, lucrând convergent pentru o mai adâncă luminare a ființei umane și a tainelor Universului. Chiar în această perioadă de liberalizare a științei, când gradul de „permisibilitate a cercetărilor în acest domeniu a crescut considerabil, se manifestă încă un anumit scepticism. Medicul și cercetătorul român L. Miklos, care a emis existența „genelor psi pentru explicarea 729 www.dacoromanica.ro cazurilor excepționale (paranormale), admite că introducerea în categoria bolnavilor mintali (deci a patologiei nervoase) a indivizilor cu aptitudini extrasenzoriale ar putea împiedica cercetarea acestor forme excepționale de manifestare a personalității umane. Apărând acest domeniu de detractori și negatori, Mc. Connel scria, în 1976, că „parapsiholo- gia găsindu-se la frontierele științei este o activitate autojustificată prin promisiunile de a lărgi domeniul cunoașterii umane". De altfel, încă de acum patru veacuri, Shakespeare, prin gura lui Hamlet, ne dădea motive să fim optimiști'. „ în cer și pe Pământ există mai multe lucruri, Horatio, decât cele la care visează filo- zofia ta ". Mulți iubitori ai cărților mele se vor întreba de ce am atașat problemele de parapsihologic de o ramură specială a biologiei pe care am numit-o parabiologie, având ca obiect studierea parana- turii și supranaturii, deci a acelor colțuri încă misterioase ale lumii vii. Convingătoare și motivatoare în acest sens ni s-au părut argumentele lui R. Sudre din Trăite de parapsychologie care, combătând pozițiile mistico-spiritiste și tendințele spre abstractizare și reducție la metafizică, din ce în ce mai accentuate în ultima vreme, anexează parapsihologia unei concepții psihologice despre Natură, considerănd-o drept o ramură specială a biologiei. Factorii care ne surprind în manifestările parapsihologice sunt factorii constitutivi ai universului biologic. Constituirea coloniilor de organisme sau a asociațiilor de ființe vii (cum ar fi furnicarele), fenomene adaptative, precum mimetismul, aparțin conceptului bergsonian al imitației, ca produs al „ universu- lui informațional". Fenomenelepsi ar avea, după A. Hardy, un rol major în selecția naturală și deci și în evoluție, modificândfondul genetic. Un „psychic pool of experience", legând și îmbogățind sub- conștientul speciei prin mijlocirea proceselor de tip telepatic, ar putea regla posibilitatea de supraviețuire a indivizilor în raport cu constituția ereditară și „planul subconștient" (blueprint) al speciei. După Stanfort,, fenomenele psi ne-ar ajuta nu numai să scrutăm mai rapid și eficient me- diul ambiant, dar chiar să influențăm colectivitatea în care trăim, deoarece, telepatia nu se mărginește la o privire exploratoare, ci și la influențarea comportamentului unui individ sau chiar al unei mase percipiente Ehrenwald vorbește, de asemenea, de o „ comutare existențială “ (exis- tențial shift), deci de o trecere de la nivelul de adaptare propriu stării normale de veghe la un alt nivel, propriu somnului, viselor, meditațiilor inițiatice și stărilor psi, declanșate, uneori, de o situ- ație de criză. Comutarea reorganizează, profund sau globdl, adaptările psihologice și fiziologice, ceea ce explică de ce fenomenele psi — considerate drept paranormale — se întâlnesc excepțional. J. Beloff crede că sacrificiul potențialităților paranormale (mult mai importante decât s-ar crede) a fost prețul plătit de inteligență pentru a se uni cu natura fizică. „Exprimarea paranormalu- lui ar fi, ca atare, expresia unui dezechilibru momentan al forțelor care reglează viața normală obișnuită." Scăderea frecvenței fenomenelor psi este în funcție de sporirea gradului de civilizație și cultură al omenirii, ceea ce explică scăderea proporțională la omul evoluat al stărilor de criză, de spaimă, de incertitudine, atât de frecvente însă la animale, la unele specii de plante (al căror sistem comu- nicațional e încă practic necunoscut) și la populațiile actuale prelogice, (primitive) ca și în stadi- ile inițiale din istoria omenirii când omul — lipsit de scutul protector al culturii și civilizației — era cu mult mai expus agresiunilor naturale și mult mai apt de a comunica cu forțele „oculte"ale Universului. Chiar și în condițiile unei civilizații supratehnice și multiprotective, după dramatice perioade de criză (războaie, cataclisme naturale, revoluții devastatoare, ruinarea și pulverizarea unor struc- turi politico-sociale) se observă o revigorare a interesului pentru religie și parapsihologic, recur- gerea din ce în ce mai insistentă (cu precădere de către naturile sensibile și labile) la practici menite să ne pună în legătură cu Supranatura. , 730 _ . www.dacoromanica.ro Sâ nu uităm, de asemenea, de resuscitarea actuală a freudismului, a conceptelor psihanaliste care atribuie subconștientului și inconștientului un rol hotărâtor în comportarea indivizilor și inte- grarea lor socială. Ritmurile accelerate ale civilizației modeme n-au dat răgaz introspecțiilor și cultivării empatiei, producând acel fenomen de alienare umană, de singularizare, pe care filozofii existențialiști au încercat să-l teoretizeze, fenomen pe care dorim acum să-l corectăm printr-un efort sporit de a „comunica intra și interspecific, prin intermediul unor forțe psihice care ne universa- lizează, deoarece ne introduc în circuitul bioenergetic. Freud remarcase că fenomenele parapsihologice nu sunt fenomene în afara celor psihologice. Onirismul oferea o strălucită probă. Visele curente includ frecvent materiale informative obținute pe căi paranormale. Ele intră într-o textură deosebită, fiind utilizate, deseori, pentru rezolvarea conflictelor printr-o manipulare fantastică (cu caracter magic) a ambianței, putăndu-se prezenta în haină simbolică (s-a și încercat o decodare a viselor, deci o explicare a lor pe criterii freudiste!). Datele de observație mai arată că procesele parandruiste intră în determinismul gândirii, al acți- unilor și chiar al funcționării corporale, creând ceea ce Freud numea „psihopatologia vieții coti- diene ", în care s-au inclus, treptat, sugestia și hipnoza de la distanță. „Se poate presupune, așadar, scria V. Săhleanu, că omul își folosește în mod activ capacitățile paranormale latente pentru a efectua, în mediul său ambiant, unele schimbări dorite." Din nefericire, rezultatele promițătoare ale cercetărilor moderne de psihotronică, la fel ca și bionica la începuturile ei, au început să fie împinse, prin manevre din umbră, spre domeniul mili- tar, cu multiple implicații cum ar fi spionajul de la distanță prin telepatie, războiul mental și psi- hologic (spălarea creierului, uciderea prin autosugestie și bioiradiere de la distanță, neutralizarea psihică a combatanților etc.) și chiar „ războiul stelelor " (deformarea timpului și modificarea struc- turilor spațio-temporale în vederea devierii rachetelor cu încărcătură atomica). Ținute în mare secret, aceste aplicații malefice ale parapsihologici au început să fie demascate în cărți curajoase și de largă audiență cum ar fi Spionajul psihic de J.L. Wilhelm, Jocurile C.I.A. cu armele extrasen- zoriale de Jack Andersen, Descoperiri psihice în spatele cortinei de fier de Sheila Ostrander și Lynn Schroeder, iar la noi în interesanta carte Războiul parapsihologic de Eugen Celan, apărută în 1992, în editura „ Thora ". în nisipul mișcător al atâtor probleme delicate ne-am aliat scriind această carte cu punctul de vedere formulat de Cari Sagan în Creierul lui Broca, atunci când vorbește despre științele de graniță, alimentate de eresuri ori de credințe milenare și unde hotarul dintre mit și adevăr științi- fic este extrem de fragil'. „Dacă vrem să aflăm adevărul, trebuie să abordăm problemele cu cât mai multă receptivitate și în conștiința profundă a propriilor noastre limite și predispoziții. Examinarea critică și sceptică este metoda folosită zilnic în practică și în știință. Cel mai bun antidot împotri- va pseudoștiinței este știința ". 1. FIECARE PURTĂM O CĂMAȘĂ LUMINOASĂ Tulburătoare fenomene electrice în vechile scrieri biblice sunt menționate descărcări miraculoase sub forma unor flăcări albastre care apăreau în jurul unor ființe umane în momente de relaxare mistică. Astfel sunt descrise flăcările văzute de Moise pe muntele Sinai sau cele ce aureolau pe Isus ori pe apostoli. Chihlimbarul, cuarțul, lemnul uscat, măduva de soc, frecate, dobândeau proprietatea de atracție sau de respingere a unor corpuri ușoare, iar, uneori, în întuneric produceau mici des- cărcări luminoase. Studiind această stranie pro- prietate a chihlimbarului - numit de greci „elek- tron“ - Thales din Milet o explica prin existența unui „foc eteric“ eliberat de energia soarelui, pe care îl numește electricitate. De altminteri, acest fenomen era cunoscut încă din Antichitate și în lumea animalelor - 731 www.dacoromanica.ro manifestându-se la unele specii de pești. Grecii și romanii au descris cu lux de amănunte peștele-torpilă (Torpedo marmorată), a cărui formă seamănă cu un contrabas prevăzut cu o coadă. Platon, Cicero, Aristotel amintesc de acest pește în opera lor. Galenus, celebrul medic roman, îl recomanda în tratamentul gutei și reumatismului, iar medicii musulmani, din Evul Mediu, pentru vindecarea epilepsiei. Până azi se cunosc 200 de specii de pești electrici. Acum 30 de ani, biologul american Harry Grumfest și germanul Franz Peter Mohres le-au înregistrat emisiunile. Populației amerindiene din Nicaragua îi era cunoscută din vechime planta zeilor pedepsitori (Phytologica electrica), cu nimic ieșită din comun în timpul nopții, dar care în miezul zilei, când soarele bate cu putere, capătă proprietăți „supranaturale": se încarcă treptat cu o energie miraculoasă și, atunci când un om își apropie mâinile la 5 - 10 cm de frunzele acesteia, simte furnicături dureroase, fiind obligat să și le retragă. Abia acum 40 - 50 de ani s-a stabilit că această energie este de natură bioelectrică. Con- form teoriei marelui biolog maghiar Szent- Gyorgyi, laureat al Premiului Nobel, frunza poate fi și un biodinam capabil, la orele de emi- siune maximă a radiațiilor solare, să le poată converti energia termică în energie electrică. în 1989, botanistul nicaraguan Pedro Sanchez a reușit să pună în evidență câmpul bioelectric și chiar pe cel biomagnetic al plantei. Călătorii deșerturilor uscate relatau că între mâinile lor și pielea uscată a cămilelor apăreau mici descăr- cări luminoase însoțite de pocnituri și că deșer- tul era străbătut de tunete, deși nici un norișor nu brăzda cerul. Corăbierii de odinioară erau, uneori, însoțiți pe mări de focuri misterioase ce apăreau în firul armăturilor metalice ale catargelor. Cunoscute sub denumirea de focul lui Castor și Pollux, focul lui Fermie sau focul sfântului Elm, strălucirile nocturne ale corăbii- lor ce străbăteau zone cu vânturi uscate se datorau încărcării electrice la tensiuni mari a unor părți metalice din catarge izolate prin structurile lemnoase de suprafața conducătoare a mării. Studiul electricității se dezvoltă pe baze experimentate doar în secolul al XVl-lea. Mașinile electrice inventate de Otto Guericke, Hawsbee și Wimshurst au permis ca fenome- nele electrice să devină reproductibile în expe- riențe de laborator. Experiențele lui W. Watson, ca și inventarea buteliei de Leyda de către E. G von Kleist și P. von Musschebrock, au permis punerea în legătură a electricității cu fenome- nele psihofiziologice. Scânteile produse de mâi- nile experimentatorilor ce atingeau condensa- tori încărcați generau o senzație de șoc. De o mare importanță au fost studiile lui B. Franklin, inventatorul paratrăsnetului. El emite prima explicație a polarizării organismu- lui uman în condițiile încărcării electrostatice și studiază prin vizualizare descărcările produse între organisme încărcate electric diferit. Ana- liza descărcărilor făcute de Franklin reprezintă prima descriere competentă a unui efect electro- grafic obținut asupra organismului viu. Primele înregistrări electrografice au fost realizate, în 1777, de fizicianul german C. C. Lichtenberg. Ele au fost obținute prin efectul de mobilizare a unor pulberi foarte fine (efect ponderomotor) între doi electrozi încărcați diferit. în 1851, după ce Niepce inventează fotografia, aceste figuri au fost realizate cu aju- torul - dagherotipului, înregistrarea fotografică preluând imaginea grafică obținută prin efect ponderomotor. Metoda a fost introdusă în tehni- ca tensiunilor înalte, utilizându-se pelicule fotografice, imaginile fiind cunoscute ca figuri Lichtemberg sau clidonografii. Cercetările lui N. Tesla asupra transformatoarelor de foarte înaltă tensiune au arătat, la sfârșitul secolului al XlX-lea, că în jurul organismului uman, atunci când acesta este expus în câmpuri electromag- netice puternice și de înaltă frecvență, apar radi- ații luminoase. înregistrarea fotografică a radiațiilor emise de corpul uman în câmpuri electromagnetice era cunoscută sub denumirea de efluviografie și numeroși medici și fizicieni ai epocii au fost tentați să atribuie descărcărilor luminoase, obiectivizabile fotografic, semnificații psihofi- ziologice. Spre sfârșitul secolului J. Baraduc, 732 . www.dacoromanica.ro M. Sabatini, B. I, Navratil și mai ales J. J, Narkiewich se păstrează fotografii palmare obținute cu această tehnică și care scoteau în evidență și substratul lor psihogen. Marile succese ale razelor X și ale rontgen- grafiei de la începutul secolului trecut au lăsat în umbră cercetările electrografice, deși în 1875, Richard Caton vorbea de „slabii curenți ai creierului" observați mai întâi la animale, cu ajutorul unui volt-ampermetru sensibil, anexat la niște electrozi implantați în tegumentul capu- lui unor mamifere. Cercetarea sistematică începe în 1929, când Hans Berger înregistrează, din afara craniului, activitatea electrică a creie- rului, consemnând-o în lucrarea sa Asupra ence- falogramei omului. Encefalograma sau EEG oglindește fidel activitatea creierului în stare normală, în stare patologică (leziuni, tumoare), în stare de somn, sub acțiunea unor excitanți externi sau unor factori perturbatori interni. Acest mijloc de investigare a scos în evidență faptul că un animal sau un om pot emite bio- curenți a căror intensitate, în anumite momente de stres, permite o receptare a lor de la distanță. Reluarea cercetărilor de electroluminiscență, abandonată la începutul secolului, a avut loc în 1939 când tehnicianul rus Simeon Kiriian a observat, întâmplător, apariția pe filme grafice a unor imagini luminoase la expunerea organis- mului uman în câmpuri electromagnetice de unde ultrascurte. Kiriian și-a construit propria mașină pentru a crea câmpuri electrice de înaltă frecvență cu o oscilație de două sute de mii de scântei pe secundă între doi electrozi. El a conce- put o vizionoză optică pentru a permite să se ob- țină procesul direct, fără peliculă și fără emulsie. Timp de 25 de ani, Kiriian și soția sa, Valentina, s-au străduit să-și perfecționeze aparatul. Procedeul Kiriian constă în înregistrarea fotografică a unui obiect expus într-un câmp de înaltă tensiune și frecvență. Există și posibili- tatea de a se urmări imaginea cu ochiul liber printr-un sistem adecvat de lentile. Imaginea se produce prin apariția unor microcanale de ionizare în spațiul dielectric în care se află sen- zorul de lumină la limita de separație a mediu- lui electric biologic cu mediul electric extern. Prezența canalelor de ionizare exprimă exis- tența unor zone de minimă rezistență electrică în mediul electric din vecinătatea organismului, precum și în interiorul acestuia. Fotografia Kir- lian s-a dovedit cea mai bună formulă tehnică în explorarea organismelor vii la limita de sepa- rare față de mediul înconjurător. Tocmai în această diferență netă dintre imaginea struc- turilor vii și a celor nevii constă valoarea metodei. Procedeul Kiriian, electronografia sau efec- tul Korona, cum mai e numită fotografia, inven- tatorului rus, deschide porți noi de cunoaștere în universul biocomunicării. „Aura“ și explicațiile ei științifice Cercetările de bioelectricitate și electro- grafie, din a doua jumătate a secolului trecut, au încurajat cercetările de parapsihologic și au constituit o bază de explicație științifică (mai mult sau mai puțin riguroasă) așa-ziselor fenomene de „aură“. Despre „aură“ se amintea și în Antichitate! Nimbul auriu ce înconjoară capetele sfinților, a profeților, a conducătorilor de religii, amintit în scrieri și reprezentat în icoane ori statui, n-ar fi altceva decât strălucirea celei mai înalte spiritu- alități. Folclorul popoarelor amintește de învelișul luminos, semn de recunoaștere, ce însoțește apariția ființelor benefice, ocrotitoare și vorbește de existența „sufletului" celui dis- părut, ce trăiește un timp în spațiu. Parapsihologii au lansat termenul ezoteric de „corp astral", folosind câștigurile științei pentru a încropi o teorie personală a „aurei", în care observația demonstrabilă se împletește cu imaginația fără acoperire. Corpul omenesc - după concepția parapsi- hologică - emite radiații electromagnetice care îl îmbracă la fel cu o cămașă aburoasă, albăstru- ie, de 1 - 120 mm grosime. Supunând corpul la un curent electric de înaltă tensiune, dar de un voltaj scăzut, etericul devine vizibil (ceva asemănător focurilor sfântului Elm). Deasupra etericului s-ar așeza aura, precum o haină dea- 733 www.dacoromanica.ro supra cămășii. Aura înconjoară corpul ca un înveliș oval, cu partea mai lată spre umeri (1 - 2 m) și cea mai îngustă spre picioare (36 - 60 cm). Oameni excepțional dotați sau bine antrenați pot zări nu numai conturul aurei, dar și culoarea ei (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet, gri) și pot chiar sesiza echiva- lența sonoră a fiecărei culori. Culoarea aurei poate indica: - nivelul de spiritualitate; - particularități psihice; - gradul de vitalitate; - morbiditatea. Astfel o aură galben-șofran sau portocaliu strălucitor, albastru sau verde clar, indică naturi elevate. Brunul curat, brunul diseminat într-o culoare sub formă de puncte, linii, pete, indică o stare maladivă a unui organ sau a întregului organism. Culorile spălăcite (roșu-pal, coral, griurile, galbenul-verzui, galbenul-cenușiu, sau galbenul-brun, violetul amestecat cu roz etc.) dovedesc caractere negative, temperamente anemice, firi nehotărâte, comportamente reprobabile, lipsă de voință și energie, vicii. Fiecare culoare ar corespunde unei note din gamă și este pusă de parapsihologi sub patrona- jul unei planete. Astfel, roșul „fundamental" corespunde notei „do“ și culoarea e pusă sub patronajul planetei Marte. Portocaliul cores- punde notei „re“ și e guvernat de Neptun. Galbenul are ca echivalent nota „mi“ și ca patron, planeta Mercur. Nota „fa“ răspunde culorii verde și e pusă sub semnul planetei Saturn. Nota „sol“ este corespondentul culorii albastre și aparține lui Jupiter. Indigoul este nota „la“ și reprezintă planeta Venus. Violetul core- spunde cu nota „si“ și e pus sub protecția Lunii. Se poate menționa și încercarea de explicare a atragerii sau a respingerii, a simpatiei și a antipatiei dintre oameni prin proprietățile elec- tromagnetice ale aurei. Adepții acestei teorii pretind că persoanele care se atrag au culorile aurei care se armonizează, iar la cele ce se res- ping se manifestă o incompatibilitate a aurei. Compatibilitatea aurelor explică, de asemenea, formarea și menținerea grupurilor prin atracție simpatetică, iar cei cu potențial electromagnetic superior devin lideri, conducători, eventual, dic- tatori. Aceste concepte empirice, alimentate în spe- cial de învățăturile extrem-orientale, au atras atenția oamenilor de știință. Astfel aura, acest abur dotat cu proprietăți mistice, a fost studiată pentru prima dată de profesorul medic Waller Kilner de la Spitalul Sf. Tomas din Londra, care a descoperit în 1911 că, privind printr-un ecran de sticlă colorată, putem distinge un franj radi- ant, lat de circa 15 centimetri în jurul celor mai multe dintre corpuri. El pretindea că această aură și-ar schimba forma și culoarea în raport cu starea de sănătate a persoanei, ea ce ar putea constitui un element prețios de diagnostic. Ochii noștri sunt sensibili la lumina situată între lungimile de undă între 380 și 760 milimi- croni. Grație surselor artificiale cu intensitate foarte înaltă, noi putem să lărgim aceste limite, la cele două extremități ale spectrului, în zonele de radiații infraroșii și ultraviolete. Faptul că organismul uman emite unde electromagnetice un pic prea lungi pentru a putea fi văzute de cea mai mare parte a oamenilor a fost demonstrat, cu strălucire prin noua tehnică „termografică" care traduce radiația calorică în minunate imagini colorate. Prin mișcarea lor neîncetată, atomii creează raze infraroșii și, cu cât sunt mai calde, cu atât devin mai active. în portretele termo- grafice, părul și unghiile reci apar în negru sau albastru, lobii fragezi ai urechii sunt verzi, nasul este de un galben pal, gâtul și obrajii aburiți cu portocaliu și roșu. Astăzi, sistemul servește la detectarea tumorilor, a artritei și cancerului. Ca urmare a lucrărilor lui Kilner, biologul Oscar Bagnall, de la Universitatea din Cam- bridge, a încercat să descrie aura în termeni fizici. El pretinde că e ușor să vadă aura atunci când ochii au fost sensibilizați privind câtva timp printr-o soluție de tinctură de gudron, dicianină sau pinacianol. Pentru a ușura demon- strația, Bagnall a conceput ochelari cu sticle goale care pot fi umplute cu tinctură dizolvată de triethanolamină. Tot el a descris aura ca fiind compusă dintr-o pătură externă vaporoasă și un strat intern mai strălucitor, care pare a conține 734 www.dacoromanica.ro striuri scăpând în unghi drept deasupra pielii. Bagnall și alți observatori ai aurei au remarcat că, din timp în timp, o rază cu mult mai strălu- citoare scapă din aură ca un fascicul de proiec- tor ce se întinde la mai multe zeci de centimetri de corp înainte să dispară. Amintisem de semnificațiile pe care parap- sihologii le acordă fluctuațiilor de colorit ale aurei. Fotografiile Kirlian au revelat aspecte noi, au permis până la o limită explicații științi- fice ale acestora. Iată câteva din acestea. Natura mediului din care se face descărcarea influențează prin emisia luminoasă în zone spectrale caracteristice moleculele excitate. Astfel moleculele de azot excitate vor emite în albastru, în timp ce atomul de sodiu emite în galben iar ionul de potasiu în roșu. Și impedanța electrică, realizată în punctul de descărcare, joacă un rol. Astfel zonele de impedanța electrică foarte mici emit pre- dominant în roșu, în timp ce descărcarea prin impedanțe cu valori ridicate emite în tonalități de albastru. Emisiunea de lumină depinde de partea ani- malului expusă și e influențată de starea sa fiziologică. Astfel, în regiunea cefalică există o radiație albastră, în timp ce în zona cozii apare o radiație cromatică roșie. Stările de intensă ten- siune nervoasă și oboseală fizică se însoțesc cu o creștere a emisiunii roșii, în timp ce stările de relaxare fac să crească predominant radiația albastră. Cercetările, din 1976, ale profesorului ita- lian Armando Oscar Gross și cele ale Theknei Moss, din 1974, cercetătoare a Institutului de neuropsihiatrie de pe lângă Universitatea din California, au scos în evidență interacțiunile energetice dintre organismele vii cu ajutorul fotografiei Kirlian. Cercetările lui Gross, efec- tuate pe 80 de subiecți (40 de cupluri), au dat imagini ale respingerii sau atragerii reciproce a biocâmpurilor în funcție de simpatia sau repul- sia pe care le manifestau cuplurile în clipa înregistrării. Concluzii identice au reieșit și din experimentele Thelmei Moss. Cercetătoarea americană a urmărit și modificările imaginilor cauzate de stări afective. Astfel, în stări de tensi- une psihică, la mânie sau teamă accentuată se obține o imagine „noroasă" pe fond roșu, în timp ce o stare de relaxare, de bună dispoziție, oferă o imagine cu contururi mult lărgite și un fond strălucitor format din două culori domi- nante: albastru și alb. Unul din cele mai tulburătoare și contradic- torii fenomene puse în relief de electrografia în curent de înaltă frecvență și înaltă tensiune este așa-zisul efect de „fantomă a frunzei", remarcat prima oară de soții Kirlian. Efectul pare a fi o redescoperire pe planul structurilor vegetale a unui fenomen comunicat de către Bouvier, în jurul anului 1900. Utilizând o tehnică, electro- grafica, la baza căreia stăteau curenții de înaltă frecvență (D’Arsonval), Bouvier a reușit fotografierea formei integrale a unui picior anterior amputat, la un subiect aflat în stare de hipnoză. în procedeul lor, soții Kirlian au lucrat cu frunze având o formă palmată, lobată sau dințată, cărora le amputează unul din lobi. Elec- trografia, ulterior efectuată, reușește să rețină conturul integral al frunzei, inclusiv partea am- putată. Repetând experiențele lui Kirlian, cunoscuții cercetători T. Moss și J. Hubacher, R. Miiller și R. Wagner le-au confirmat inte- gral rezultatele. Imaginile cele mai reușite sunt obținute pe frunze de iederă, în timpul nopții și în lunile de primăvară, când bioritmul este mai intens. Din studiul fotografiei Kirlian rezultă că în unele porțiuni apar zone de concentrare sau de estompare a punctelor luminoase. Un chirurg din Sankt Petersburg, Mihail Gaikin, a avut inspirația, în 1967, să determine aceste puncte pe viu, folosindu-se de hărțile foarte precise ale traiectelor energetice întocmite de vechea medi- cină orientală care practică acupunctura. După cum se știe, punctele de acupunctura sunt zone cutanate la nivelul cărora rezistența electrică este mai mică decât a zonelor înconjurătoare. Gaikin a constat o corespondență perfectă între punctele scoase în evidență de fotografia lui Kirlian și punctele folosite în scop terapeutic de acupuncturiști. Gaikin a constatat că nu numai animalele, dar și plantele dispun de astfel de zone de mai mică rezistență electrică. S-a ridi- 735 www.dacoromanica.ro cat firesc întrebarea: ce rost au aceste puncte prezente la nivelul tuturor viețuitoarelor, aceste porți prin care energia bioelectrică are o accesi- bilitate mai mare decât în restul zonelor? Considerându-le niște zone conducătoare pen- tru organism, cunoscutul biolog rus M. Gur- vici, ca și alți cercetători din școala sa, le sub- liniază rolul de a asigura stabilitatea structurii noastre energetice, prin autoreglarea energiei de câmp. în acest fel s-a dat motivație „unei tehni- ci terapeutice care a avut nevoie de mii de ani de evoluție a cunoașterii pentru a-și găsi un funda- ment rezonabil științific". (D. Constantin, Inteligența materiei). Gaikin și Kirlian au construit un aparat elec- tronic pentru detectarea acestor puncte, numit tobiscop și prezentat la Expo ’67, din Montreal. Acest aparat este folosit azi de serviciile spita- licești de acupunctură din multe țări. Toate aceste succese au determinat pe unii biofizicieni să presupună existența la toate ființele vii a unui fel de matrice energetică, ce are forma asemănătoare organismului, dar e independentă de acesta și pe care au numit-o „aură", „bioplasmă", „câmp vital". Dincolo de hotarele tradiționale ale corpului reprezentate de învelișul de protecție al pielii, există forțe pe care suntem în măsură să le producem - să le comandăm și să le expediem dincolo de noi. „Un lucru intangibil ca spiritul - scrie L. Watson - pe care niciodată nu l-am văzut, dar a cărui prezență energetică poate fi evidențiată, ne însoțește pretutindeni, sare frontierele care separă irealul de real, creează energii propulsante, consti- tuie pentru ochiul inițiat și familiarizat cu acel «cod» al aurei un mijloc de comunicare și o formă de legătură cu cosmosul și cu forțele sale încă misterioase". (Histoire naturelle du sumaturel). 2. UNDELE CEREBRALE NE INTEGREAZĂ ÎN COSMOS? Creierul emite electricitate Electrofiziologia a apărut pe la mijlocul Secolului Luminilor în momentul când oamenii de știință au dispus de metode de producere a electricității statice. Cronicarii timpului sem- nalau că Ludovic al XV-lea, la sugestia unui fizician olandez, a administrat unui număr de șapte sute de călugări din Mănăstirea Chartre, prinși de mână într-un lanț neîntrerupt, un șoc electric cu ajutorul unei butelii de Leyda, amuzându-se copios când toți, fără excepție, sub acțiunea electrocutării, au fost trântiți la pământ. Se pare că „amuzamentul" unui rege smintit a intrat în practica predării fizicii în școală, deoarece și eu, prin 1939, am simțit plăcerile podelii după ce primisem, împreună cu 20 - 25 de colegi ai mei, „sărutul" unei butelii de Leyda și am simțit zburlindu-mi-se părul când m-a pătruns curentul unei mașini Wimshurst. După 1800, a început să se constate că țesu- turile vii nu erau doar sensibile la șocul curenților electrici, ci ele însele produceau microcurenți al căror voltaj creștea ori de câte ori erau rănite sau excitate. în 1875, medicul englez Richard Caton a descoperit că și creierul produce astfel de curenți. Primele expe- riențe fuseseră efectuate pe creiere descoperite de broaște și de câini, iar apoi, pe măsură ce aparatul de înregistrare a început să se per- fecționeze, experiențele s-au strămutat pe ani- male și oamenii intacți. în 1928, Hans Berger a descoperit că biocurenții produși de creier nu sunt constanți, ci se scurg într-un sistem de unde ritmice care, înregistrate cu un ac special pe un tambur, vor primi numele de electroencefalo- gramă. Aceste unde având o formă sinusoidală în înregistrările la grafice au fost numite, mai mult sau mai puțin propriu, unde cerebrale. în funcție de frecvența acestor biocurenți, se disting patru ritmuri cerebrale: delta, tetha, afa, beta. Ritmurile delta sunt cele mai lente, având o frecvență cuprinsă între 0,5 - 3 ciclii pe secundă. Ele nu apar decât pe creierele imature, în unele stări de boală și în somnul profund. Ritmurile tetha posedă o frecvență de 3 - 7 cicluri pe secundă și sunt socotite ritmuri umorale. Apar până în jurul vârstei de 14 ani și 736 www.dacoromanica.ro într-un procent de 8 - 10% și la adultul normal. Este prezent și în unele stări encefalopatice. Ritmurile alfa au frecvența cuprinsă între 8 și 12 ciclii pe secundă. Ele corespund stării de repaus și de destindere (relaxare), deci a unei meditații interioare, a unei introspecții și apar în condițiile unei totale lipse a stimulilor exteriori. Orice zgomot, orice efort de gândire determină blocarea ritmului alfa și apariția unui ritm theta. Ritmurile beta sesizate mai ales în zona frontală, corespund stării de activitate cerebrală. Sunt ritmuri rapide de 13 - 22 cicluri pe secundă. Doar de 40 - 50 de ani, fiziologii au început să descifreze unele aspecte speciale și defini- torii ale anumitor ritmuri cerebrale care pare-se că joacă un rol extraordinar în sistemul nostru relațional, ele punându-ne în legătură cu forțele cosmice și în funcție de sincronizările sau desincronizările cu acestea producându-ne grave dereglări care merg până în moarte sau stări speciale care ne permit nu numai o legătură suplimentară cu Natura, dar și o comunicare mai penetrantă cu Universul. La elucidarea unor probleme legate de ritmologia activității cere- brale, un rol de seamă l-au jucat cercetările savantului rus L. L. Vasiliev bazate pe explorări EEG și pleismografice (înregistrarea circulației periferice și variațiilor pulsului). Măsurătorile efectuate cu un aparat de calcul împrumutat - după sugestia fiziologului G A. Sergheev - din teoria proceselor aleatorii și analizei funcționale au arătat că densitatea informațiilor astfel proiectate descrie o asimetrie infor- mațională a celor două emisfere cerebrale. Comparativ cu emisfera stângă, în emisfera dreaptă se desfășoară un număr mai mare de procese aleatorii. De asemenea această origi- nală metodă de investigație a reliefat proprie- tatea lobilor frontali de a modifica, în limite extreme, indicii informaționali calculați. Insă și dura este mult mai concentrată în zona frontală, ceea ce l-a determinat în 1973 pe G A. Sergheev să considere substanța nervoasă ca un volum dielectric nestaționar, cu proprietatea de a concentra punctele de încărcare electrică di- seminate în spațiul pericranial proximal al biocâmpului, cu predominanță în zona lobului frontal, unde de altfel se produce și o perturbație maximă a scurgerilor termodinamice. De altfel, între 1980 - 1984 în unul din laboratoarele mo- dem dotate și foarte „discrete" aflate în Siberia lângă Novosibirsk, starea dispersă a materiei vii a fost demonstrată de fizicianul S. V. Speranski. O sugestivă demonstrație a efectelor emisiu- nii solare asupra creierului nostru o reprezintă cercetările coordonate de N. S. Kobozev ca și cercetările americanilor T. D. Lee și C. N. Yang, care au emis ipoteza „pompajului" energiei ner- voase de către particulele atomice de tip neutri- no. Calculele făcute în laboratoarele americane au stabilit că o substanță de 10 cm pătrați pe capul unui om interceptează circa, 0,86 W ai radiației neutrinice solare. „Particulele neutrino traversează extrem de ușor materia, scrie fizicianul român E. Celan, astfel că, în mod nor- mal, sistemul nervos este pur și simplu scăldat de întregul flux al radiației neutrinice solare." S-a constat că în cazul predominării radiațiilor alfa pe creier absorbția fluxului neutrino se face mult mai activ, fapt demonstrat prin „zgo- motele" electrice percepute de detectori în nodul Renvier al filetelor nervoase, ceea ce favo- rizează mecanismele biologice ale emisiunilor telepatice și scad de două ori când intervin radi- ațiile gama, deci o stare de stres. Un alt savant rus, G A. Kohalev, a pus în evidență capacitatea encefalului de a produce prin intermediul ochilor o focalizare energetică urmată de un transfer de energie, numită de acesta „fenomenul anteroproiecției oculare", fenomen care pare a explica aspecte controverse ale hipnozei și a unor stări psihice ciudate induse de emisiunile luminoase, pe care le vom prezenta în următorul capitol. Electrobiounde cosmice în 1946, medicul englez Gray Walter și colegii săi (vezi The Living Brain, London, Pen- guin, 1961) au hotărât să modifice ritmurile cerebrale prin proiectarea la intervale egale a 737 www.dacoromanica.ro unei lumini în ochiul unui subiect conectat la encefalograf. Ei au constat că aceste „fluturări** luminoase produceau noi și stranii curbe pe înregistrările grafice. între limitele anumitor frecvențe, spotul (licărirea) de lumină provoca subiecților reacții violente asemănătoare unei crize de epilepsie. Pentru a înțelege ce se întâm- plă cu subiecții normali, Walter și echipa sa au experimentat pe un lot de epileptici. Aplicarea unui spot de lumină; la nivelul ritmului alfa între 8-12 ciclii pe secundă declanșa la acești bol- navi, aflați într-o fază calmă, o criză dramatică. S-a demonstrat că interpolarea unui anumit stimul luminos în ritmurile alfa poate provoca dereglări în activitatea creierului, declanșează un evantai de senzații ciudate: stări de rău, amețeli, zvâcniri reflexe ale membrelor. în acest fel s-a putut da o explicație unor situații stranii, inexplicabile. De pildă unii bicicliști, trecând de-a lungul unui drum mărginit de copaci când lumina solară se ,joacă“ într-un anumit ritm printre ramurile sau trunchiurile acestora, au o senzație de amețeală, se blochează și nu mai pot pedala în ritm normal după ce ies din zona supusă acestui „stimul** luminos. Viteza mică a bicicletei permite posesorului ei să se redreseze. Dar atunci când cineva, conducând cu viteză un automobil, intră într-o zonă de stimuli luminoși care dereglează ritmurile alfa, poate pierde con- trolul mașinii și poate provoca accidente grave, a căror cauze par organelor de ordine „absolut misterioase**. Unii cinefili se plâng de senzații stranii în timpul vizionării spectacolelor. Simt nevoia să-și violenteze vecinii de pe scaunele alăturate. Senzațiile neplăcute au fost stimulate în clinici, obținându-se simptome perfect similare când spoturile luminoase aveau 24 de cicluri pe secundă, care corespundeau exact ritmului unui film turnat cu 24 de imagini pe secundă. Undele cerebrale sunt dereglate nu numai de undele luminoase, dar și de undele sonore și mai ales de infrasunete. Fizicianul W. Tempest semnalează, în 1971, că Societatea britanică de acustică a constatat că inffasunetele situate la nivelul de 10 - 20 cicluri pe secundă, emise de vehiculele motoarelor cu viteză constantă, produc la foarte mulți oameni tulburări fiziologice notabile cum ar fi: stări de euforie, slăbirea concentrării nervoase, blocări neuromotorii și neurosensitive, ceea ce duce la asurziri și pierderi de echilibru (tulburări vestibulare), la neglijențe în efectuarea operați- ilor tehnice ceea ce duce la scăderea simțitoare a randamentului profesional, deci a eficacității muncii. între 1980 - 1985, 14 reputate clinici americane au tras semnalul de alarmă asupra unor perturbări nervoase (mergând de la pare- zele nervoase până la accese de isterie și acte grave de violență), provocate de ultrasunetele chitarelor electronice la mii de tineri, „fani“, nelipsiți ai concertelor de rock etc. audiate non- stop ore întregi, la consumatori nesăbuiți de videoclipuri sau de purtători permanenți de căști emițătoare de astfel de muzică. Aceleași simp- tome le acuză în prezent sute de mii de oameni care abuzează de telefoanele mobile, pentru care s-au creat în Statele Unite clinici speciale, ca și pentru copiii și elevii prea îndrăgostiți de televizor. De ritmuri asemănătoare cu cele cerebrale se leagă o serie de fenomene mai puțin obișnuite, în luna mai 1960, cu prilejul puternicului cu- tremur de pământ din Chile, s-a constatat că unda de șoc a cutremurului a fost precedată de vibrații de joasă frecvență situate între 7-14 cicluri je secundă. Acestea au început să se manifeste cu câteva minute înaintea primelor unde de șoc și constituie un sistem de alarmă față de care atât unele specii de animale, cât și unii indivizi umani (circa 3 - 4%) reacționează, dând dovadă astfel de seismosensibilitate. încă din Antichitate se știa că unele animale, cum ar fi lăcustele, șerpii, păunii, iepurii, cerbii, dau semne de agitație înaintea unui cutremur și se pun la adăpost. în Japonia, unde frecvența seis- melor este destul de mare și observații empirice asupra seismosensibilitătii s-au efectuat de sute și mii de ani, se știe ca unii pești din genurile Carasus sau Parasilurus presimt cutremurul. De aceea sunt păstrați în acvarii speciale pentru a oferi informații stăpânilor (B. Kurisawa). Faptul că frecvențele cutremurelor, coinci- dente cu acelea ale creierului, produc agitație și 738 www.dacoromanica.ro stări maladive ar putea explica spaima cumplită, instinctivă, care definește comportamentul uman în timpul unui cutremur de pământ. Se citează mărturisirile miilor de martori ai cutremurelor de pământ cu intensități de 7 și peste 7 grade pe scara Richter, care semnalează unanim, alături de sentimentul de teroare, sen- zația de clătinare a peisajului, scântei și jerbe luminoase însoțite de scrâșnituri, șuierături, gemete uriașe ca și cum pământul ar fi supus unor cumplite cazne. De asemenea, frecvențe joase, inaudibile, pot explica sentimentele de depresiune și de anxietate pe care mulți oameni le trăiesc în anu- mite locuri de pe suprafața Pământului. Astfel, turiștii sunt copleșiți de o ciudată stare de apăsare și disconfort dacă zăbovesc mai mult de două zile în insula Santorin, situată în sudul Mării Egee. Această insulă, considerată de unii cercetători ca o rămășiță a străvechiului conti- nent Atlantida, a fost în anul 1450 î.Ch. teatrul unei violente erupții vulcanice și victima unui puternic cutremur de pământ, în 1956. După recentul dezastru, pe insulă a fost instalată o stație seismologică ce semnalează un curent subiacent constant de „murmure" cu frecvență joasă, capabile să influențeze activitatea cere- brală. Secretele undelor alfa Cele mai productive unde pentru activitatea umană în genere și pentru perpetuarea speciei umane, în special, sunt undele alfa care cores- pund stării de total repaus psihosenzorial, ritmul care asigură perfecta stăpânire interioară și dominarea exteriorului. Unii autori americani (W. Shaw) și ruși (B. Sergheev) au atras atenția asupra coincidenței dintre frecvența ritmului alfa și aceea a variației medii a câmpului geo- magnetic, ceea ce ar putea constitui un argu- ment al originii noastre terestre. Chiar dacă primii germeni, primele molecule organice, ar fi putut să fie aduse pe Terra prin intermediul meteoriților din spațiul cosmic extraterestru, cum susțin unele ipoteze, evoluția vieții și deci și a noastră, ținând seama că ne înscriam ca ritm fundamental în aceeași gamă de frecvență cu a planetei gazdă, s-a petrecut numai aici. Există, mai ales în Orient, doctrine menite să asigure prin practici și exerciții speciale de con- centrare și voință o predominare a undelor alfa pe scoarța cerebrală ceea ce produce o modifi- care spectaculoasă a comportamentului și obținerea unor performanțe ce ating miracolul. în Japonia, A. Kasamatsu și T. Hirai au consacrat, în 1966, experimente encefalografice privind fenomenele ce se produc în timpul con- templației Zen. Călugării acestei secte își provoacă o încetare a activității senzoriale în timpul lungilor perioade când stau așezați în poziția lotus cu ochii largi deschiși și fixați pe un oarecare obiect. La început nu se manifestă pe scoarță nici o activitate alfa; dar în curând și tonurile alfa își fac apariția și devin foarte pu- ternice. La maeștrii doctrinei Zen, undele pot să persiste o jumătate de oră sau mai mult fără modificare. La oamenii obișnuiți, ritmurile alfa durează cel mult 1 - 2 minute. Un studiu asemănător, efectuat de N. N. Das și H. Gastand asupra meditației yoga, a pus în evidență o activitate alfa prelungită; în timpul unei meditații profunde practicată de o sectă de bengalezi, undele alfa se întrerupeau când adep- ții intrau în stare de extaz pe care ei o numesc samadhi. Stăpânirea conștientă a funcțiilor invo- luntare este curentă în yoga, Zen și unele culte africane. în urma unor lungi ani petrecuți în per- fecționarea unui sistem de reflexe condiționate, practicienii experimentați pot să încetinească până la punctul zero bătăile inimii, să-și coboare temperatura corporală sub limita letală și să-și reducă respirația la un suflu abia perceptibil. în această stare, scrie W.G Walter în The Living Brain (London, Penguin, 1961), organismul în- treg este adus la condiția similară unui animal în hibernare, putând fi îngropat, câteva zile, fără consecințe primejdioase. Reflexele, care în mod normal ne fac să reacționăm brusc în fața unei dureri intense sunt vremelnic blocate, per- mițând înfigerea unor cuie în mâini și în picioare, a unor ace în obraz și în limbă, fără 739 www.dacoromanica.ro nici urmă de suferință fizică. în același timp, sistemul nervos simpatic poate fi stimulat sau inhibat local, astfel ca o hemoragie să fie favorizată sau stimulată. Pupilele, care în mod normal reacționează la lumină și emoție, pot fi, la rândul lor, supuse voinței subiectului. Nimic supranatural în aceste practici care, unind exer- cițiile, de concentrare - producătoare de unde alfa - cu o cultivare continuă a voinței, conduc la obținerea unor performanțe, intrate în super- stiție și în legendă. Menținerea temperaturii constante a orga- nismului este una din condițiile fundamentale ale supraviețuirii. Omul și o mare parte din viețuitoarele supe- rioare rezolvă această problemă în două moduri: prin termoreglarea internă, biologică și externă, obținută la om în mod conștient, iar la animale în mod instinctiv, prin căutarea de vizuini și adăposturi, în scorburi sau în pământ unde, iama, se adună într-un spațiu limitat un individ, mai mulți indivizi sau chiar colonii. Omul este dezavantajat față de celelalte ființe, fiind o „maimuță fără păr" - cum spunea Haeckel. întrucât omul paleolitic nu se bucura de un înveliș păros mai abundent decât al nos- tru, era nevoit să caute modalități de ter- moreglare exterioară, cea mai importantă fiind descoperirea focului și folosirea pieilor de ani- male în chip de haine, a peșterilor și, eventual, construcția de adăposturi. Termocentralele de azi, instalațiile de aer condiționat, arhitectura modernă și fabricile de confecții și încălțăminte sunt doar o parte din măsurile luate pentru a sluji funcției de termoreglare. Și totuși, de secole și de milenii există și supraviețuiește în cea mai inospitalieră zonă a globului, în Himalaya, o populație care trăind la înălțimi de 3 000 - 5 000 m și luptând cu vis- colele și gerul, cu o hrană săracă în principii energetice și cu lipsa cvasitotală a com- bustibilului convențional (lemn, cărbune, petrol) și a mijloacelor modeme de încălzire artificială, normală, se adaptează bine condiți- ilor critice ale platourilor înalte. Care să fie secretul? Aceste populații cunosc practica degajării căldurii interne, numită tumo, despre care relatează cu lux de amănunte vesti- ta călătoare Alexandra David Neel, care stăpânea perfect această tehnică. Ea este împărtășită ucenicilor de niște guru, numiți respa, și „cursurile" se desfășoară în aer liber la înălțimi mai mari de 4 000 m. Antrenamentul are trei părți: exerciții de respirație, de concen- trare și cădere în transă, prin realizarea unui câmp omogen de unde alfa pe suprafața scoarței, ceea ce permite obiectivarea gân- durilor. începătorului îi este îngăduit la început să stea pe un covoraș, curând însă doar pe pământul gol, iar mai târziu pe zăpadă și pe gheață, fără să bea și să mănânce. După exercițiile pregătitoare, adeptul se concentrează asupra ombilicului, (așa-numita omfaloscopie) imaginându-și-1 ca pe o străluci- toare floare de lotus și o „sămânță de foc", sila- ba ram. După aceea, prin respirații profunde „aprinde" focul în jurul buricului și îl împrăștie prin cele trei vene mistice: roma, urna și kiang- ma, care nu sunt considerate vene reale ale aparatului circulator și nici filamente nervoase, ci o reprezentare mentală a unor fluxuri de energie. în ultima faza, trupul încetează de a mai fi perceput și naldjorpa - cum se numesc inițiații - intră în transă, închipuindu-și că este doar o flacără într-o mare de foc. Ieșirea din transă parcurge traseul invers. Adepții tumei dau la sfârșit examene foarte riguroase. La începutul exersării, senzația de căldură durează doar pe parcursul concentrării și dispare odată cu distragerea atenției. După câțiva ani de antrenament însă degajarea perma- nentă a unei temperaturi ridicate devine un mecanism fiziologic, care intră în acțiune de fiecare dată când temperatura corpului scade. Imposibilitatea științei de a da o explicație coerentă fenomenului, a determinat includerea tumei între manifestările psi. Doar într-un caz obiectiv medicina constată o hipertermie pato- logică a corpului: în unele tumori cerebrale, care afectează mecanismele termoregulatoare. Principala dificultate în cazul tumei o constituie explicarea modului cum se obține echilibrul bilanțului energetic. Ridicarea temperaturii cor- pului doar cu 2 - 3 grade Celsius reprezintă un 740 www.dacoromanica.ro consum substanțial de rezerve energetice pe care modul de alimentare a adeptului tumei nu-1 justifică. Cu atât mai remarcabilă este perfor- manța unui organism, capabil să urce tempe- ratura într-atât, încât să încălzească aerul din jur și să producă topirea zăpezii și a gheții, elimi- nând prin piele o mare cantitate de căldură. La fel de misterioasă pentru noi rămâne capacitatea unor oameni de a dansa pe cărbuni încinși fără să se aleagă cu cea mai mică arsură. Multe surse demne de încredere ne ofere informații despre ceremonialurile ritualice pe cărbuni încinși care au loc în Fidji, Bali, în unele insule din Indonezia, Ceylon (Sri-Lanka) ba chiar, și în America Latină unde, în anul 1962, de pildă, treizeci de membri ai unei secte baptiste s-au plimbat pe cărbuni aprinși în prezența a 15 000 de spectatori, printre care se aflau și profesori ai unor facultăți de medicină. în Hawaii, specia- liștii au măsurat temperatura pietrelor imediat după terminarea dansului - atinsese 610°C. Un fapt puțin cunoscut este acela că dansul pe pietre arse în foc s-a păstrat, ca specific fol- cloric, în Bulgaria. Este așa-zisul dans nestinar care se joacă și până azi în Rhodope. Cunoscutul călător danez Arsa Falk- Ronne, în cartea sa Pe urmele corăbiei Bounty, vorbește pe larg despre „călătorii pe foc" din Benque, o mică insulă din arhipelagul Fidji, care țopăie pe pietre încinse la 600°C, arătân- du-și, din timp în timp, spectatorilor tălpile intacte. Zecile de medici și oameni de știință, care au asistat la spectacole, n-au constatat nici o pregătire chimică de izolare a tălpilor. Obiecția unui medic american că pielea dansatorilor ar fi saturată cu acid boric și că folosirea în cantități mari a lichidelor ar contribui la o transpirație abundentă și, prin urmare, la o răcorire a tălpi- lor printr-un strat protector de apă a primit o infirmare categorică. Un coleg al său care a în- cercat s-o pună în practică pentru a „spulbera" superstiția s-a ales, doar la o singură atingere, cu arsuri grave. Se pare că în toate cazurile — afirmă Wilman Menhard - acționează un factor de protecție dirijat psihic al cărui mecanism nu ne este cunoscut. O simplă distragere a concen- trării dansatorului pe cărbuni încinși, îl poate scoate din starea alfa și-l vulnerabilizează, expunându-1 la arsuri. Cazurile amintite vin în sprijinul ipotezei că organismul uman poate, cel puțin în anumite condiții, să degaje în afara energiilor deja cu- noscute sau bănuite și energii încă necunoscute și nebănuite (după cum afirmă dr. Gustav Stromberg, astronom la observatorul lui Mount-Wilson) despre a căror utilizare nu putem emite azi decât ipoteze mai mult sau mai puțin ingenioase și demonstrabile. O părere similară a emis recent (1990) fizicianul american J.M. Schiff, care notează: „De-a lungul întregii istorii planetare, tradițiile spirituale și ezoterice, comunitățile tribale și anumiți pionieri au făcut referințe la o energie subtilă, care depășește și susține în același timp lumea fenomenelor vizibile. Ea a primit în decursul timpului diferite denumiri: pneuma (Eristrate), nous (Platon), causa formativa (Aristotel), spiritul sfânt (creștinism), anima mundi (Avicenna), mana (polinezieni) sau în termeni moderni: forță vitală (Galvani), fluid magnetic (R. Steiner), bioplasma (Grișenko), energia psihotronică (Pavlita), energia neotică (Muses), magnetoelectricitate (Tiller)" etc. Sheila Ostrander încearcă să-i precizeze trăsă- turile esențiale: „Ea condiționează toate lucrurile, într-o măsură mai mare sau mai mică, însoțește lumina solară și probabil alte forme de energie; are proprietăți similare cu formele de energie cunoscute, dar este totuși o energie dis- tinctă; însoțește magnetismul, dar poate apare și separat; este polarizat și poate fi reflectată în oglindă; emană din corpul uman și poate fi con- stantă mai ales în vârful degetelor și ochi; poate vindeca, dar utilizată negativ poate răni ființele vii; poate fi dirijată prin unele obiecte cum ar fi sârme de cupru sau fire de mătase; poate fi înmagazinată în materiale cum ar fi apa, lemnul și piatra; fluctuează odată cu condițiile cosmice și cu vremea poate fi controlată cu mintea; poate fi cauza unor evenimente petrecute la dis- tanță și intră în dinamica multor fenomene para- normale". 741 www.dacoromanica.ro De ce sunt importante undele alfa? » „Reprezentând o stare de complet repaus psihic și senzorial - scrie dr. Dumitru Constantin, în interesanta sa carte Inteligența materiei, înseamnă că starea alfa dezaferentează în mare parte formația reticulară de stimuli veniți din periferie și din interiorul organismu- lui. La rândul său, formația reticulară își va reduce fluxul de impulsuri nervoase trimise spre scoarța cerebrală. Aceasta intră, deci, într-o stare de repaus, de relaxare, de minimă activi- tate și ca urmare de potențial energetic maxim. De aici decurg o serie de consecințe: o mare receptivitate a creierului, o capacitate de coor- donare a funcționalității organismului crescută, o altă eficiență fiziologică pe plan biologic ge- neral... Obținându-se prin eliberarea noastră de stimuli externi, starea de alfa este orientată spre interiorul nostru. Devine o conștientă care se poate extinde în profunzimea sa, atingând domeniul subconștientului, sediu nu numai pen- tru funcțiile de comandă involuntară a organis- mului, dar și pentru pasiunile noastre, afective și creatoare." Dacă undele beta înseamnă orientarea conș- tientei în afara noastră, undele alfa reprezintă o privire spre interiorul nostru. Antinomia acestor stări cerebrale corespunde unor tipuri de cultură la fel de antinomice pe care prestigiosul nostru filozof, Anton Dumitru, sesizându-le, le-a inti- tulat heraclitică și eleată. Cea heraclitică este proiectată în afară, în căutarea unor raporturi. Curgătoare, hărăzită acțiunii și luptei contrari- ilor ea caracterizează spiritul european și cores- punde undelor beta. Cea eleată, proiectată în interior, este imobilă, meditează asupra ade- vărurilor eterne, absolute. Caracterizează spiri- tul oriental și corespunde undelor alfa. „Omul complet - precizează dr. Dumitru Constantin - trebuie să întrunească ambele forme de cunoaștere și iată, acum la sfârșit de secol XX, profilată perspectiva de a realiza sin- teza dintre exterior și interior, dintre vechi și nou, între sugestia antichității - rezultat al unei experiențe milenare - și posibilitățile tehnicii modeme. Se deschide așadar în fața omului per- spectiva de a deveni propriul său creator, pro- priul său demiurg." 3. BIOCÂMPUL ȘI IMPLICAȚIILE LUI Dinamurile vii în urma cercetărilor recente privind struc- tura energetică a materiei vii, realizată de savanți de largă, reputație ca Northrop, Burr, Lund, Gurvici, s-a constatat că toate viețui- toarele emit radiații electromagnetice, în jurul fiecărui sistem viu existând un câmp energetic propriu, numit de Gurvici câmp biologic sau biocâmp. Acesta exprimă potențialul energetic constant al organismului respectiv, dar și stările dispoziționale, în special cele patologice care modifică câmpul obișnuit. De asemenea, influ- ențele favorabile sau defavorabile ale mediului înconjurător și cosmic se reflectă corespunzător în evoluția biocâmpului. Fizicianul român Eugen Celan, în bine cunoscuta lucrare Materia vie și radiațiile (București, 1985), precizează că în actualul nos- tru stadiu de cunoaștere a fenomenelor, fizice, în Univers coexistă patru tipuri de interacții (tari, electromagnetice, slabe și gravitaționale), între câmpurile de interacțiune slabă și cele gra- vitaționale există încă trei valori neindentificate până în prezent. Nepuse în corespondență cu câmpurile de forță cărora - cu o foarte mare probabilitate - le aparțin, aceste valori suge- rează, așa cum opiniază printre alții și reputatul nostru fizician I. Purica, cadrul „nosologic" de acțiune a câmpurilor de forțe biosice, psihice sau noesice. Datorită gradului actual de inadec- vare a aparatului și tehnicilor de investigație, nu toate aspectele generate de manifestările ce se includ în cadrul fenomenelor de biocâmp au putut fi explicate și dovedite. De aceea, până în 1955 astfel de fenomene au fost respinse în bloc de oamenii de știință. După 1960 încep să se- acumuleze o serie de date privind manifestările energetice ale biocâmpului, obiectivate prin procedee de laborator. 742 www.dacoromanica.ro Primele obiectivizări în domeniul botanicii le datorăm savantului indian J. C. Bose, la sfârșitul deceniului trei, iar cele din domeniul zoologiei profesorul englez Harold Burr, de la Universitatea din Yale, în deceniul patru. în celebra sa lucrare The nervous mecha- nism ofplantes, Bose demonstra capacitățile de reacție ale plantelor, descifrând anatomia și his- tologia țesuturilor vegetale cu un rol funcțional pe care savantul indian îl asimila țesutului ner- vos animal. într-o lucrare ulterioară (Motor mecanism ofplants) autorul completează cunoș- tințele privind reactivitatea motorie a plantelor. El arată că în rădăcinile plantelor există formați- uni histologice ce organizează dipoli electrici conectați în serie, capabili de a genera un gradi- ent de potențial între baza și vârful rădăcinii, al cărui maxim atinge cea 20 mV. Fenomenul de fotosinteză este însoțit, de asemenea, de prezența unui potențial electric între fața lumi- nată a frunzei și cea întunecată, cu o valoare de cea 50- 100 mV. Potențialul electronic de acți- une programat în lungul plantei poate atinge valori ce merg până la 140 mV la nivelul rădăcinii. La nivelul tulpinii, propagându-se cu o viteză de 2 - 10 m pe sec, el poate atinge va- lori până la 100 mV (la Mimosa pudica), în ge- neral menținându-se în limitele de 20 - 40 mV pentru majoritatea plantelor. Provocarea unor leziuni foliare duce la creșterea unui potențial de leziune cu valori în jurul a 50 mV, măsurați în porțiunea lezată. Oscilații spontane cu o va- loare a amplitudinii în jurul a 2 mV au fost, de asemenea, semnalate în rădăcini (E. Celan). Harold Burr a recurs, în 1936, la o expe- riență simplă și spectaculoasă pentru a demon- stra că unele animale pot genera un curent și un câmp electronic la fel ca un dinam. A introdus o salamandră într-un lichid electrolitic, obținând cu ajutorul unei sârme de cupru și unui gal- vanometru dovada indiscutabilă că leneșul ani- mal produce propriul său curent electric. încura- jat de rezultatele experienței, a construit un aparat sensibil pentru a măsura potențialul câm- pului: a adaptat un voltmetru standard unui tub cu vid cu mare rezistență ca să-l împiedice să modifice voltajul biocurentului animal și l-a echipat cu o scară gradată și doi electrozi de clorură de argint acuplați și bine izolați de ani- mal. Cu acest aparat simplu a făcut sute de experiențe atât cu animale, cât și cu oameni, trăgând o serie de concluzii interesante: Acești curenți nu au de-a face cu undele cerebrale înregistrate de electroencefalograf și nici cu cele evidențiate de electrocardiogramă; sunt cu- renți constanți cumulativi care realizează un câmp permanent în jurul nostru și au tendința să fie mai activi în stări patologice. în 1974, William Tiller, profesor de fizică la Universi- tatea Stanford, preluând experiențele lui Burr, consideră că biocâmpul ar putea fi un câmp pentru organizarea materiei vii. Urmărind in vivo (deci pe viu) răsadurile cu grâu, Williams Emboden, profesor de biologie la Universitatea Los Angeles, din California, observă, în 1976, o intensă activitate bioelectrică sub forma unei emisiuni de scântei care apare mai întâi la nivelul rădăcinilor, apoi la nivelul mugurilor, indicând ordinea de dezvoltare a plantei. Ceva mai devreme, H. Burr constatase ceva asemănător dar pe scara zoologică: o di- ferențiere a potențialului hioelectric și bioener- getic a oului de broască în funcție de dife- rențierile stadiale ale embrionului. E.J. Lund, cam în același timp, măsurând potențialul electric la plante, constată prezența unui câmp electric și un fapt foarte important: creșterea plantei este precedată de câmpurile electrice celulare care mobilizează auxinele (hormonii de creștere) în interiorul său. Un lucru similar pare să se petreacă și la om, unde L. Ravitz a constatat că modificarea câmpurilor anticipează o stare de boală. Toate aceste experiențe ar putea sugera că biocâmpul ar reprezenta o matrice, o schemă energetică după care s-ar organiza structurile vii. Perspectivele teoretice și practice pe care le-ar deschide confirmarea acestei ipoteze sunt sugestiv prezentate de Dumitru Constantin în Inteligența materiei', „astfel pot fi explicate vin- decările așa-zise psihice, readaptările țesuturilor într-un organism adult la noile funcții ce li se impun în caz de necesitate". Perpetuarea viului 743 www.dacoromanica.ro nu ne-ar mai apărea ca „celulă din celulă, ci „energie din energie", bineînțeles o energie codificată. Această ipoteză ar fi în perfectă con- cordanță cu teoria modernă a energiei formulată de W. Heisenberg și Jacques Merleau-Ponty. Problematica biocâmpului este legată de interacțiunea organismelor cu radiația cosmică fundamentală. „Aspectele relevate de interacți- unea organismelor vii cu emisiunile din spectrul electromagnetic al radiațiilor (naturale sau „arti- ficiale", produse de om) are implicații majore ce încep cu descifrarea mecanismelor de comuni- care biologică de la distanță, atacă probleme legate de genetică și imunologie și ajunge până la cercul vicios al problematicii legate de diag- nosticul de certitudine și terapia bolii can- ceroase". (E. Celan). Limbajul bioenergetic în BIOS (voi. II) precizam că în natură se prefigurează două mari tipuri de limbaj: a) un prelimbaj sau limbaj universal care se transmite nemediat prin intermediul biocâmpurilor gene- rate de activitatea vitală și accesibil tuturor ființelor - de la celulele izolate și plante până la om; b) un limbaj special, realizat fie prin sem- nale (acustice, olfactive, vizuale, electrice) purtătoare de informație, fie prin cuvinte, reprezentări sonore sau grafice ale unor noțiuni. Aici, ne interesează prioritar prelimbajul sau limbajul bioenergetic care realizează diverse tipuri de comunicare de la cea intramoleculară și intra ori intercelulară, până la cea intra și interspecifică și chiar interregnică. Se poate vorbi de o ierarhizare a acestor tipuri de comunicare, evidențierea lor găsin- du-se pe diferite trepte de progres, iar decodarea lor în diferite stadii de evoluție. Nu poate fi vorba de comunicare fără infor- mare. Informația este mesajul pe care trebuie să-l transmită biounda, indiferent că este vorba de un feedback - impuls energetic de autore- glare - sau de un semnal cu valoare simbolică. Comunicarea, de asemenea, este una din condițiile fundamentale ale vieții, mortarul - să-i spunem așa - al sistemelor biologice de la cele simple până la cele mai complexe. Viața reprezintă o ordine într-un univers entropie. Această ordine în dezordine adică integralitatea sistemelor biologice, este menținută prin schim- bul de substanță, energie și informație cu medi- ul ambiant și cosmic. Cu cât crește capacitatea de preluare a informației, cresc și posibilitățile de adaptare ale ființei, de realizare a funcționa- lității sale, de autonomie față de mediu și chiar de comunicare. „Elementul cel mai frapant, prezent la întreaga lume vie, indiferent de treapta de evoluție pe care se află, scrie Dumitru Constan- tin - este capacitatea de a comunica, de a stabili relații de timp informațional, grație posibilității de a prelucra informația. Când spunem viață, spunem în mod implicit comunicare." în sistemul universal de biocomunicare sunt integrate nu numai organismele evoluate, dar și celulare. în anul 1972, la Institutul de medicină clinică și experimentală din Novosibirsk, cer- cetătorii ruși Kazachiev, Surin și Mihailova au surprins un schimb de informații între două cul- turi de celule identice, izolate între ele printr-un perete de cuarț. Infectându-se experimental unul din loturile de celule cu un virus care lizează cultura, în lotul de celule sănătoase se produce prin „simpatie" un fenomen analog, înlocuindu-se peretele de cuarț cu unul de sticlă, opac laradiația ultravioletă, lotul martor rămâne neinfluențat. S-a tras concluzia că peretele de cuarț favorizează transmiterea unor semnale purtătoare de informație patologică. Mesajul pare a fi, deci, codificat și transmis prin radiația electromagnetică din spectrul ultravioletului. La plantele superioare, care se află în relații strânse cu biorăspânditorii (de la insecte până la mamifere), întâlnim așa-numitele limbaje de ademenire: culoare, parfum, nectar declanșate în perioada maturației sexuale, după un anumit cod și cu un înalt grad de selectivitate și adaptare la particularitățile receptorilor senzori- ali, organele polenizatoare și comportamentului specific biorăspânditorilor. Orhideele - cele mai „inteligente" și inventive dintre plante - folo- sesc și limbajul mimetic, floarea lor luând per- 744 www.dacoromanica.ro fect forma și chiar mirosul atractant al femelelor speciei de insecte polenizatoare, iar unele specii de macromicete (ciuperci cu pălărie) folosesc coduri luminiscente în perioada sporulației pen- tru a atrage răspânditorii. Animalele comunică prin sunete, mirosuri și imagini. O formă frecventă de comunicare în scara zoologică este limbajul sonor. Al doilea tip de limbaj este limbajul chimic, realizat prin intermediul feromonilor care pot declanșa reacții comportamentale de atragere (epagine) sau de respingere (revulsine). Un alt limbaj este limbajul de contact sau tactil la care se adaugă și limbajul vizual cu variantele lui (cromatic, gestual și luminos) și limbajul bioșocului elec- tric. Despre aceste tipuri de limbaj și cadrul lor special am scris amplu în lucrarea Animalele vorbesc? și în volumul II al enciclopediei BIOS. Deosebit de interesante ni se par nu atât comunicările deci transferurile energo-infor- maționale intrate în comportamentul genetic, ci așa-numitele ecoinformații cum le-au numit G. Constantinescu și A. Timoșenco, cu adresă intra și interregnică. Experiențele clasice ale lui Cleve Backster, confirmate ulterior de M. Vogel, W. Lamb, Atanas Smilov, au demonstrat că plantele dis- pun de un fel de sistem nervos pus în evidență de P. Tompkins, C. Bird, I. Gunar și V. Peke- lis. Ele pot intra în comunicare cu animalele (Mimosa pudica reacționează la apropierea marilor mamifere strângându-și frunzele; au reacții de spaimă înregistrate cu detectorul de minciuni când sunt amenințate de oameni sau când primesc biounde de avertizare de la ani- male stresate, reacționează prin feeabeck-uri negative la stresuri ca Pistia stratiotis, cu care au experimentat cercetătorii români C. Cojo- caru, Marioara Godeanu, M. Anton și alții), în unele cazuri fotografiile Kirlian înregistrând grăitor activitatea luminoasă ce însoțește co- municarea. Se pare că agresivitatea ca și afecți- unea, care se exprimă prin frecvențe specifice ale bioundelor emise de organismul uman și produc reacții înregistrabile la plante, sunt pu- ternic resimțite de anumite specii vegetale. Ele recepționează emisiunile sonore ce li se admi- nistrează (vezi experiențele din India ale cer- cetătorilor Sing și Ponniah), reacționând la sunetele melodioase prin accelerarea metabolis- mului și creșterea mult mai rapidă, iar la muzi- ca zgomotoasă de tip rock prin inhibare și chiar ofilire. Se citează numeroase cazuri de allelopatie manifestată prin compatibilitate sau incompatibilitate de conviețuire între plante în cadrul unor asociații vegetale. Unele plante elimină în sol coline, care ucid sau împiedică dezvoltarea oricăror concurenți, altele, dim- potrivă, emit substanțe care favorizează con- solidarea fitocenozei sau chiar colaborarea interspecifică, cum ar fi relația simpatică dintre țepoșică (Nardus strictă) și arnică (Amica mon- tana). Emisiuni de biocurenți întreținute de ener- gia solară și puse în evidență atât la or- ganismele vegetale, cât și la cele animale de către Szent Gyorgyi, laureat al Premiului Nobel, ne permit să afirmăm că întreaga bio- sferă își desfășoară activitatea într-un imens câmp bioelectric care ar putea determina relați- ile și raporturile ecologice existente în lumea vie. Aceste cercetări au generat ideea colaborării dintre lumea vegetală și cea ani- mală, cu tot cortegiul de adaptări și acomodări prin intermediul capacității de comunicare între sistemele specifice de informare ale celor două regnuri. A. P. Dobrov crede că transferul de informație biologică la distanță, practic nelimi- tată, n-ar fi posibil decât prin intermediul câm- pului biogravitațional, iar cercetătorul român D. Constantin consideră că „esența" viului se poate exprima prin posibilitatea de a comunica, de a realiza o unitate cu mediul ambiant și, prin niveluri succesive de integrare, cu întreaga lume vie". Generatorii cu bioenergie umană De numele doctorului Wilhelm Reich, pro- fesor asociat la catedra de psihologie medicală de la Noua Școală de Cercetări Sociale din New York se leagă nașterea unui nou gen de aparate 745 www.dacoromanica.ro medicale și anume concentratoarele de energie biologică, acționate pe baza unei energii cos- mice pe care o denumește energie organică, cu evidente influențe asupra țesuturilor vii. Con- centratorul de energie organică este construit din folii metalice alternând cu straturi izolatoare de materiale organice (în special bumbac și lână) și acoperit cu o anvelopă de cauciuc natu- ral. Materialele organice cu proprietăți izola- toare absorb radiația organică, în timp ce me- talele sunt rezonatori care reflectă această energie. în iulie 1940 W. Reich utilizează acumulatorul de energie organică la un lot de șoareci cu tumori canceroase, reușind o sen- sibilă prelungire a supraviețuirii acestora. Un aparat asemănător este acumulatorul de energie biologică „Țerpan“'Construit în 1966 de cercetătorul rus A. A. Beridze-Stahovski, apli- cat după 1983 în cadrul Institutului de Fiziolo- gie Vegetală al Academiei de științe sub supravegherea cunoscuților parapsihologi ruși E. K. Naumov și A. A. Mihalcik. Iradierea cu ajutorul acestui aparat al plantulelor de grâu din soiul „Mironovskaia - 808“ le-a sporit consi- derabil rezistența la îngheț față de un lot martor. Analizele biofizice efectuate după iradiere au relevat modificări structural^ produse în plan- tule la nivel atomo-molecular. Experiențe simi- lare făcute asupra unor acarieni paraziți vegetali au declanșat o scădere considerabilă a pontei de ouă a acestora iar aplicarea radiațiilor asupra legumelor a provocat reducerea cu 50% a perioadei de germinație și o creștere cu 100% a productivității acestora. în anul 1946, Oficiul American pentru Patente i-a eliberat lui Thomas Galenus Hieronymus brevetul cu nr. 2482773 pentru un „aparat de detecție, înregistrare și măsurare a radiațiilor emise de către metale și alte mate- riale". Inventatorul își baza construcția aparatu- lui său pe lucrările lui De La War și Albert Abrahams și pe cercetările lui I. T. Fischer și J. W. Campbell care, la rândul lor, pornind de la vestitele experiențe și generalizări teoretice privind magnetismul animal ale lui Mesmer, au realizat variate dispozitive în care direcționau radiațiile produse și emise de către structurile biologice. Aparatul lui Hieronymus își baza acțiunea pe realizarea unui cuplaj energetic între ima- ginea obiectului vizat, care se introducea în aparat sub formă de fotografie și obiectul fizic ca atare. Ca piesă de bază, sintetizatorul lui Hieronymus obține punerea într-un raport de rezonanță a cuplului oscilant produs de obiec- tivul a cărui fotografie se introduce în aparat și generatorul radionic ca atare. Sintetizatorul este instalat la intrarea unui amplificator de înaltă frecvență, pe trei etaje, racordaț la o bobină plasată între două plăci din material sintetic, între aceste plăci ia naștere o energie necon- vențională numită de inventator energie elop- tică. Preluat de compania americană „Dow Chemical Comp. Research" condusă de dr. Wil- liam J. Hale, aparatul a fost experimentat în Florida, timp de o săptămână pe plantații de meri al căror sol era infestat cu nematode. Suc- cesul experienței a determinat aplicarea apara- tului pe o suprafață de 50 000 acri de pământ din statele California și Arizona. în 1969 insta- lația e folosită de către municipalitatea din Rosenheim - Germania în combaterea ter- mitelor, exterminate de la distanță în câteva zile. Acest aparat și-a continuat cariera și în alte domenii de activitate. Astfel inginerul F. A. Pri- ore l-a folosit în 1977 în scopuri terapeutice, realizând cu el emisiunea unui câmp elec- tromagnetic de mare intensitate în banda 17 MHz - 9,4 GHz. NASA de asemenea l-a folosit în realizarea programelor Apollo 8 și Apollo 11, realizându-se de la sol monitorizarea stării fiziologice a cosmonauților cu ajutorul unor dis- pozitive de tip Hieronymus. Acordul radiațiilor mitogenetice ale cosmonauților americani la această aparatură s-a făcut în paralel cu sis- temele de telemetrie medicală. Pornind de la o experiență a profesorului Mîșkin, de la Universitatea din Kazan, efectu- ată în 1905, cehul Robert Pavlita, director al Serviciului de desene al unei uzine de textile de lângă Praga, a inventat un nou procedeu de țesut, pe cât de economicos pe atât de comod. 746 www.dacoromanica.ro Această invenție a fost prilejuită de descoperi- rea unui aliaj care, turnat într-o formă particu- lară, capătă proprietăți stranii. Manevrat, el acu- mulează energie fiind capabil să atragă chiar obiecte nemagnetizabile. Acest lucru amintește, până la un punct, de energia electrostatică pe care o putem produce prin frecarea unei bucăți de chihlimbar până când acesta atrage bucățele de hârtie. Spre deosebire de generatoarele elec- trostatice clasice, „generatorul" lui Pavlita acționează și sub apă. Incapabil de a înțelege ce se petrece cu această ciudată mașinuță, Pavlita a prezentat-o departamentului de fizică a Universității din Hradec Kralovy. Acolo, după instrucțiunile lui Pavlita mașinuța a fost introdusă într-o cutie de metal alături de un mic ventilator mișcat de un motor electric. Pavlita, care s-a retras la doi metri de mecanism, nu a făcut altceva decât să-și concentreze privirea asupra lui. După o clipă-două elicea ventilatorului a început să-și încetinească rotirea ca și cum s-ar fi tăiat curen- tul; apoi s-a oprit cu totul și a început să se întoarcă în direcție opusă. Doi ani specialiștii departamentului au lucrat cu Pavlita, pentru a încerca să elucideze misterul, fără cel mai mic rezultat. „Generatorul" lui Pavlita nu avea de-a face cu electricitatea statică, cu curenții de aer, cu schimbările de temperatură sau de magne- tism, și totuși funcționa. La ora actuală există o colecție întreagă de astfel de generatori a căror formă stranie evocă sculpturile metalice în miniatură ale lui Brâncuși. Toate creațiile pavli- tiene au inexplicabila facultate de a înmagazina energia emanată de o biosursă, energia putând fi eliberată pentru a efectua un lucru mecanic, cum ar fi de pildă mișcarea unui motor electric. Nu trebuia să ne surprindă coincidența dintre sculpturile lui Brâncuși și forma geometrică și lustruită a „generatoarelor" sale. S-a demonstrat că Brâncuși a intuit cele două legi fundamentale ale devenirii (legea ciclului entropie și legea continuității informaționale), etemizându-le în opere nemuritoare, care surprind ciclul creșterii și descreșterii în ovoid („oul", „începutul lumii") și cel al „nesfârșitelor închideri ce se deschid" (C. Noica), în clepsidrele „Coloanei infinite". în 1975, guvernul cehoslovac a desemnat pe fiziologul Zdenek Rejdak ca să verifice exacti- tatea faptelor. Neconstatând nici cea mai mică urmă de fraudă, Rejdak a acceptat să lucreze cu Pavlita. Au construit, în comun, un generator în formă de clătită care ucidea muștele în interi- orul cercului; apoi, un altul cu forma unui pătrat, care accelera creșterea grăunțelor de fasole când era introdus într-o oală de pământ, în sfârșit, au imaginat un generator și mai mic care, introdus în apa puternic poluată de aflu- enții unei uzine, o purificau rapid, redându-i limpezimea și potabilitatea. Analiza chimică oficială a apei, cerută de experimentatori, a dovedit că apa poluată nu putea fi purificată cu ajutorul unui agent chimic, dar că structura mo- leculară a acesteia era ușor alterată. Deocamdată, singura explicație care se poate avansa este aceea că forma specială a ge- neratoarelor Pavlita ar putea avea un efect bioenergetic și că aceste configurații le-ar fi împrumutat de la străvechile practici inițiatice (pe care și Brâncuși le cunoștea) și amintite în unele manuscrise ale alchimiștilor medievali care zac în biblioteci celebre fără a fi fost încă cercetate. O posibilă explicație a performanțelor lui Pavlita ar putea fi legată de postulatul psihana- listului W. Reich, privind orgona, legată de sub- stanțele dielectrice și semiconductoare din organism de care am amintit la începutul capi- tolului. Această bioenergie, analoagă cu celebra prana din gândirea indiană sau cu mana polinezienilor, se înmagazinează - după opinia lui Reich - în acumulatori speciali. Aplicarea acestei energii psihovitale prin intermediul unor mecanisme speciale ar putea sta la baza unei noi ramuri tehnice ale biofizicii, numită radionica. Bioenergia integrantă în lumina științei tradiționale extrem-orientale în ultimii ani, datorită extraordinarei răspândiri a practicilor yoga, europenii formați 747 www.dacoromanica.ro în concepțiile științifice pozitiviste au luat act, prin intensa popularizare a filozofiei ca și medi- cinii indiene și chineze, de existența unei con- cepții străvechi despre energiile corpului ome- nesc, surprinzător de asemănătoare cu imaginea pe care știința modernă începe s-o contureze în legătură cu această „enigmă** incitantă. Bioenergia în această concepție este pusă în legătură cu corpul energetic, copie fidelă a cor- pului anatomic pe care îl îmbracă. Corpul ener- getic primește din univers și distribuie corpului fizic forța vitală emanată de soare, numită prana în limba sanscrită. Corpul energetic este străbătut de câteva sute de canale energetice din care 12 sunt meridiane principale (număr egal cu lunile anu- lui și semnele zodiacale) asupra cărora se aplică reflexologia, acupunctura și alte tehnici înrudite cum ar fi presopunctura. De altfel, medicina chineză dispune de adevărate hărți ale corpului energetic integrat corpului fizic, cu traseul exact al canalelor energetice și amplasamentul punctelor de acupunctura. Trei din canale sunt fundamentale: a) canalul stâng (canalul lunar sau Ida Nadi) este sinonim cu existența, memo- ria devoțiunea, reprezintă trecutul și este reflectarea sufletului în corpul energetic; b) canalul drept (canalul solar sau Pingala Nadi), sinonim cu universul fizic, mental, acțiunile, reprezintă viitorul și este reflectarea corpului fizic în corpul energetic; c) canalul central (Sushuma nadi) sinonim cu evoluția, revelația, integrarea, reprezintă prezentul și este reflectarea spiritului. în afara traseelor energetice numite „nadis“, corpul vital cuprinde o serie de centre energe- tice numite în sanscrită chakra adică roată sau disc, deoarece în interiorul lor energia subtilă are o mișcare de rotație, de care devenim conș- tienți după realizarea Sinelui, țintă supremă a omului. Pe canalul central există șapte chakre princi- pale care corespund unor plexuri nervoase și sunt situate la nivelul unor componente impor- tante ale sistemului endocrin. îi datorăm savantului japonez dr. Hiroshi Motoyama, fizician, inginer electronist și yo- ghin verificarea științifică a veridicității învăță- turii orientale cu privire la existența și funcționarea centrelor și canalelor energetice. Folosind cele mai modeme mijloace electronice (electroencefalografia, ordinatoare, videoscoape, cabine de izolare psihosenzorială etc.) dr. Motoyama a stabilit că amplasamentul chakrelor și traiectul canalelor energetice urmează destul de aproape traseul sistemului nervos. Cele 7 chakre în ordine ascendentă sunt următoarele: 1) Muladhara, la nivelul glandelor sexuale, corespunde plexusului pelvic și zonei coc- cigiene și sacrale a coloanei vertebrale. Osul sacru este sediul energiei Kundalini, încolăcită în ea însăși de trei ori și jumătate când se află în stare de inactivitate. 2) Swadisthana, situată la trei degete sub ombilic corespunde plexului aortic. 3) Nabhi (Manipura), situată la nivelul ombilicului corespunde plexului solar. 4) Anahata (Riddhaya) este chakra inimii și corespunde plexului cardiac. 5) Vishuddhi aflată la baza gâtului, în sco- bitura claviculei, la nivelul glandei tiroide. Ea corespunde plexului cervical. 6) Agya (Ajna), situată în centrul frunții (ai treilea ochi). Aici se încrucișează canalele la- terale la nivelul chiasmei optice. în interiorul cutiei craniene la nivelul Agyei se află epifiza și hipofiza, aceasta din urmă coordonând activi- tatea întregului sistem endocrin. 7) Sahasrara, situată la nivelul zonei lim- bice a creierului și a fontanelei. Ea înseamnă în limba sanscrită „lotusul cu o mie de petale**. O secțiune orizontală în cutia craniană pune în evidență cele 12 perechi de nervi cranieni ce pornesc radiar, asemenea petalelor lotusului. în 1960, datorită lucrărilor profesorului coreean Kim-Bon-Han care a injectat izotopul radioactiv al p32 în punctele activate ale rețelei de canale energetice s-au pus radiografie în evidență traseul meridianelor și punctelor de pe ele, deter- minându-se diametrul tubular al sistemului ca având între 0,5 și 1,5 microni. Ulterior, cercetă- torul francez Pierre de Vernejoul, utilizând 748 www.dacoromanica.ro Tehnețiu 99, a determinat viteza de circulație a acestei energii la valoarea de 5 cm pe minut. în sfârșit, profesorul Bjorn E.W. Norden- strom, șeful catedrei de radiologie de la Institu- tul Karolinska din Stockholm, a demonstrat ex- perimental și teoretic un al doilea sistem circu- lator din organism; spre deosebire de cel al lui Harwey care asigură circulația sangvină, el acționează în planul circulației energiilor orga- nice. Nordenstrom l-a numit „circuit biologic electric închis". Dereglările lui se repercutează mai ales în patologia neoformațiilor și poate furniza o cale de intervenție în tratamentul bolilor canceroase. Pentru obținerea realizării Sinelui și deci inte- grarea în Cosmos, Sahaja Yoga, yoga spontană (cea mai accesibilă și eficientă formă de yogă clasică) preconizează practica trezirii energiei Kundalini. Din cauza blocajelor la nivelul canalelor și chakrelor cantitatea energiei Kun- dalini ce va reuși să străbată până la ultima chakră (Sahasrara) va fi destul de redusă. în schimb, activată prin anumite tehnici și exerciții (cunoscute de sahaja yoghini) Kundalini începe să opereze purificarea întregului sistem subtil și, în măsura progreselor obținute, fluxul energetic se intensifică. Devenită activă, energia Kundalini se ridică de-a lungul canalului central (Sushumna nadi) străbătând chakrele întâlnite în calea sa, pe care le deschide (activează). în cele din urmă țâșnește din fontanelă, anunțată fiind de o boare răcoroasă, simțită pe creștet și în palme. Capaci- tatea unui individ de a face să circule activ ener- gia Kundalini, trezită de un guru inițiat, reprezin- tă realizarea Sinelui, adică atingerea stării de yoga. Conștiința individuală, vehiculată de ener- gia Kundalini, se unește astfel cu cea cosmică, facilitând comunicarea și integrarea universală. 4. TELEPATIA- O MODALITATE A BIOCOMUNICĂRII Definirea termenului Hans Bender, într-o pasionantă carte, L'u- nivers de la Parapsychologie, apărută, în 1976, la St. Jean de Braye, leagă de numele alchimis- tului medieval Paracelsus prima menționare a unui efect telepatic: „Grație puterii magice a voinței, un om din această parte a oceanului poate face auzite, de un om aflat de cealaltă parte a lui, ceea ce spune aici". într-adevăr, Paracelsus surprinde pentru prima oară esența fenomenului telepatic: transmisia unor procese psihice de la o persoană la alta, fără medierea organelor obișnuite de simț. Abia în 1882, W. Mayers îi conferă numele - rămas valabil și azi, de telepatie, considerând-o „acțiunea unui spirit asupra altuia în afară de organele simțurilor obișnuite". (La personnalite huma- ine). O definiție apropiată o dă și R. Sudre: „Telepatia este comunicarea de gândire ce se stabilește între doi indivizi, independent de simțurile obișnuite". Charles Richet, în Trăite de metaphysique, preciza că există forme de telepatie pasivă și activă. Formele pasive, spontane, se petrec, de obicei, în timpul somnului, în vis și, uneori, sunt precedate sau unnate de efecte fizice: oprirea ceasului, spargerea unui pahar sau unor vase, căderea unui tablou, interpretate, de obicei, ca semne premonitoare care întăresc mesajul telepatic. Fenomenele telepatice de tip activ se caracterizează prin faptul că se produc în stare de veghe, iar subiectul transmite în mod volun- tar, conștient, o anumită informație, comandă de acțiune sau schimbare de stare dispozițională, care uneori împrumută și unele forme de su- gestie sau hipnoză. Etimologic vorbind, telepatia înseamnă simțire (pathos) de la distanță (tele). Acum circa 150 de ani, discipolii lui Mesmer defineau telepatia ca un contact direct între două minți, un gând sau un sentiment putând fi comunicate de la distanță. Primele studii asupra telepatiei au fost atribuite, în 1885, lui Gurney, Myers, Podmose, astronomului C. Flammarion, în 1900, și, apoi, celebrului psiholog Charles Richet. Leonida Vasiliev, de la Universitatea din Sankt Petersburg, definea, în 1963, telepatia ca „accesul la informația deținută de cineva fără utilizarea canalelor senzoriale normale". 749 www.dacoromanica.ro Sigmund Freud, părintele psihanalizei, pune în legătură telepatia cu subconștientul, zona tainică a spiritului nostru unde s-ar produce. în 1949, sir Alister Hardy, profesor de zoologie la Oxford, afirmă că telepatia este cheia unui prin- cipiu biologic fundamental care a jucat un rol în evoluție, ea modelând apoi definitiv tipul de comunicare al fiecărei specii. Etologii din numeroase țări au confirmat, după 1970, posi- bilitatea comunicării telepatice la insecte (în special, furnici și termite), pești, anumite grupe de mamifere, telepatia fiind considerată acea forță care reglează raporturile intra și interspeci- fice. Cercetătorul român Dumitru Constantin, în Inteligența materiei, emite ipoteza, de alt- minteri enunțată de Freud, că telepatia a apărut în faza prelogică și prelingvistică a evoluției omului, constituind primul mijloc de comuni- care între oamenii primitivi, iar Thdor Opriș, în enciclopedia BIOS aprecia că „telepatia — ca aptitudine psihică și mijloc de comunicare interumană - s-a atrofiat și a dispărut treptat pe măsura dezvoltării și evoluției limbajului arti- culat, astăzi ea reprezentând un fel de «rudi- ment», asemenea atavismelor, prezent în stare latentă la unii indivizi, care, descoperiți și apoi bine antrenați, pot s-o folosească ca mijloc de comunicare. Conform acestei observații istorice, telepatia poate fi considerată ca o pro- prietate comună ființelor cu sistem nervos, păs- trată încă pe scara zoologică ca un sistem bio- energetic, fără un cod anumit, care dublează modalitățile intraspecifice de comunicare și — cu rare excepții - dispărută din societatea ome- nească odată cu generalizarea comunicării prin limbaj articulat.** Termenul de telepatie nu s-a impus definitiv și categoric, în țara noastră, o încercare de cla- rificare a facut-o profesorul Paul Popescu Neveanu în Dicționarul de psihologie, apărut în 1978, în editura „Albatros**. Inițial telepatia a fost numită de Charles Richet, laureat al Premiului Nobel din 1913, criptestezie, termen folosit frecvent în Franța. Anglo-saxonii o numesc și azi recepție extraperceptivă sau extrasensorială. Totuși termenul de telepatie tinde să se generalizeze. Popescu Neveanu con- sideră că telepatia este eronat echivalentă cu transmiterea gândurilor de la distanță, întrucât cercetările obiective au dovedit că nu poate fi vorba decât de transmiterea unor mesaje senzo- riale, imagistice și emoționale, iar în cadrul telepatiei comunicarea se efectuează într-un sin- gur sens și anume de la un inductor la un perci- pient. Tot reputatul nostru psiholog precizează că doar din comoditate, de clasament ca și de studiu, se vorbește în mod separat de telepatie, clarviziune și premoniție, deși aceste fenomene se intrică intim unul cu altul. Nu împărtășim acest punct de vedere deoarece considerăm că telepatia se referă mai ales la o modalitate excepțională de comunicare, în timp ce intuiția, premoniția, clarviziunea constituie predispo- ziții, reflexe sau comportamente excepționale, care pot fi transmise prin accidente atavice la specia umană, dar frecvente și comune la orga- nismele situate pe o treaptă inferioară omului. Dovezi ale telepatiei în lumea celulelor și infraorganismelor (virusuri) n-ar fi exclus să se producă un anumit gen de fenomene telepatice, un fel de translo- cație energetică fără mediator. Am putea aminti în această ordine de idei „efectul citopatic în oglindă**, descoperit de V. Kazancev, prin care s-a demonstrat că celulele bolnave induc pe cele sănătoase de la distanță, numai pe cale radiativă și în lipsa oricărui contact direct. Fenomenul citotelepatic și viruso-telepatic, confirmat și demonstrat de cercetători români, în frunte cu E. Celan, care au folosit pentru experimentare virusul Aujesky și TGE, constituie o explicație probabilă a mecanismului tumorilor maligne. Un asemenea efect ar putea duce la formarea „masei critice** de celule neoplazice, singura capabilă să declanșeze etapa invazională a aces- tora și formarea metastazelor. în domeniul botanicii am putea cita două fenomene ce se petrec în anumite organisme vegetale care, deși se încorporează în explica- țiile oferite de fitofiziologia clasică, pot la fel de 750 www.dacoromanica.ro bine (și chiar mai bine) să fie explicate ca aspecte speciale ale telepatiei (câțiva cercetători japonezi le atribuie unor forme de premoniție, de clarviziune vegetală, ceea ce ni se pare însă cam forțat). Toată lumea știe că senzitiva {Mimosa pudi- ca) prezintă un clasic fenomen de tigmotropsim. La cea mai mică atingere a frunzei, foliolele se închid de-a lungul rahisului, dând animalului agresor senzația că se află în fața unei plante ofilite, deci nedemnă de a fi consumată. Și eu am încadrat acest fenomen în rândul „formelor ciudate de apărare" (BIOS, voi. II). Dar doi cercetători sud-americani (T. Cosario, A. Rebi- go) au constatat că, fără a fi atinse, foliolele se închid când la circa 100 - 200 m de arbuști încep să defileze ierbivorele consumatoare. Zgomote nu se aud, ca să atribuim unor stimuli sonori închiderea frunzelor. Ce a determinat atunci starea de agitație a pulvinulelor? Sunt ele înzestrate cu un simț special al pericolului? Cu Mimosa se întâmplă exact ce se petrece cu unele specii de antilope, care fug brusc din fața unui leu situat la sute de metri distanță care nu este vizibil, ca să ofere un stimul vizual și nici po- ziționat în direcția vântului, astfel ca „mirosul" său specific să acționeze stimulii olfactivi ai antilopelor. în alte cazuri, mesajul telepatic se face în sistem de lanț, primul animal care vede prădătorul transmite telepatic mesajul la cel mai apropiat semn, care la rândul său tot telepatic, deci mut (oricare alt „semnal" sonor prevenind pe prădător) îl transmite celor din jur. Experiențele lui Cleve Backster au făcut să curgă multă cerneală în toată lumea. Contestate ani în șir, iar apoi, în urma reconfirmării lor în cele mai reputate laboratoare de fiziologia plantelor, intrate în arsenalul clasic al meto- dologiei universitare, aceste experiențe pun în evidență o formă de sensibilitate care se exprimă prin modalități telepatice. Planta ornamentală Dracaena massangeana reacționează prompt la intenția cuiva de a se apropia cu o brichetă aprinsă de frunza ei și identifică cu precizie pe acel experimentator dintr-un grup, indicat să agreseze planta. Această „percepție primară" celulară, de care vorbea Backster, a fost evidențiată, în 1974, de Eldon Bird care demonstrează în fața a zeci de milioane de martori adunați în jurul ecranelor de televiziune că o plantă este sensibilă la amenințările noastre și la alți factori de stres. Comentând aceste experiențe, notam, în 1975, în Revista de pedagogie'. „Organismul animal în stare de violență sau agresiune emite probabil biocurenți cu valori deosebite care formează un câmp negativ, devenind excitanți ai substanțelor conducătoare cu rol în dirijarea tropismelor și nastiilor". De altfel O. A. Gross (Ricerce con la maccina Kirlian) a obținut, în 1976, imagini electrografice diferențiate ca expresie de câmp energetic pentru stările afective generate de ostilitate sau tandrețe. Uimitoarele realizări ale vrăjitorului L. Burbank, creatorul atâtor forme și hibrizi vegetali senzaționali ai timpului, ar avea și o cauză bioelectrică. Tompkins și Bird în cunoscuta lor lucrare Viața secretă a plantelor, folosind mărturiile lui Burbank, relevă efectul benefic al biocâmpului afectiv pe care experimentatorul l-a stabilit cu plantele (și în special cu un cactus pe care l-a „determinat" să-și „lepede" spontan spinii), vorbindu-le zil- nic, cu blândețe, minute în șir. Explicația a părut naivă și sentimentală savanților pozitiviști din perioada interbelică, dar ea merită să fie recon- siderată în lumina posibilităților tehnic actuale de a obiectiviza „comunicarea" telepatică dintre om și plantă. Un început l-a făcut, în 1978, un cunoscut savant japonez. Conectând un cactus la un poligraf prin intermediul acelor de acu- punctura, Ken Hashimoto a obținut o „con- versație" cu plantele prin transformarea reacției lor de răspuns electric în sunet, fenomen repro- dus în 1980 și la noi în țară de un grup de cercetători (Maria Godeanu, Dumitru Con- stantin și Serafina Savu, V. Boghean, V. Isvo- ranu) de la Institutul de Științe Biologice din București. Tot cercetătorii români amintiți, la care adăugăm pe E. Celan, I. Maniulaș, Anca Georgescu, Marin Anton, Eugen Alexandres- cu, Eugenia Grosu au reluat experiențele lui M. Vogel. Aceasta presupunea că prin interfe- rența câmpurilor bioenergetice se poate stabili 751 www.dacoromanica.ro comunicarea om-plantă. Pornind de la aceste experimente, dr. Marioara Godeanu, ing. E. Ale- xandrescu și medicul Eugenia Grosu au rea- lizat, în 1981, un remarcabil film pentru televi- ziune: Dincolo de tăcerea plantelor, care pre- zintă secvențe ale biocomunicării telepatice din- tre om și plante. Cercetătorul american Alister Hardy consi- dera că fenomenele telepatice joacă pe treptele zoologice inferioare omului un rol de seamă în viața și comportamentul de grup al animalelor sociale (albine, furnici, lăcuste, antilope etc.). De asemenea stabilirea raportului de dominare- supunere în cadrul unei anumite colectivități prin așa-numitul peck-order nu poate fi explicat decât prin comunicarea telepatică a calității de lider, ceea ce explică de ce, de pildă, unele găini, fără a fi cele mai puternice sau cele mai bătrâne, se impun în fața semenelor, gonindu-le cu lovituri de cioc, fără ca acestea să protesteze. Același lucru se întâmplă cu câinii și cu lupii. Unii dintre ei (și nu cei mai puternici) se impun în fața unui semen cu care se întâlnesc. în 1970, cercetătorii ruși I. Gromov și A. Vasiliuc au descoperit că albinele aflate în zbor sunt înconjurate de un câmp electric. Fre- carea aripilor și picioarelor de trup le încarcă cu electricitate statică. De asemenea, în timpul faimosului dans „în opt“, vibrațiile abdomenu- lui lor dau naștere la un curent alternativ a cărui frecvență este de câteva sute de herți. Această constatare este confirmată de faptul că pe banda de înregistrări, oscilațiile electromagnetice erau mult mai intense atunci când himenoptera se găsea în activitate și diminuate când intra într-un relativ repaus. Iată, deci, că în afară de codul gestual de informații, albinele dispun de un „cod“ de informații transmise prin inter- mediul câmpurilor bioelectrice. Cercetări efectuate între 1980 - 1985 în Rusia, S.U.A. și Franța au dovedit că albinele recepționează informații prin înregistrarea va- riațiilor unui câmp electric. într-un stup a fost instalat și pus în mișcare un cilindru de plastic neelectrizat, de mărimea unui abdomen de albină. Insectele nu au reacționat. în schimb, când cilindrul a fost electrizat, antenele lor au început să se miște în același ritm. Un efect identic a fost obținut plasând stupii într-un câmp electric de curent alternativ. Mulți cercetători care au studiat uimitoarea viață a termitelor au fost unanimi în a admira extraordinara coordonare a acțiunii de con- struire a termitierei despre care clasicul zoolog francez F. Houssay scria că: „păstrând proporți- ile, ea întrece cu mult performanțele omului. Tumul Eiffel, cu care noi ne mândrim, întrece doar de 188 ori talia mijlocie a constructorilor. Ca să egalăm îndrăzneala termitelor ar trebui ca Tumul Eiffel să-și înalțe vârful la înălțimea de circa 1800 m“. Nici amănunțitele cercetări efectuate de P. Howse (1963 -1964) și de cunoscutul zoolog elvețian Martin Luscher, care a studiat isopterele pe Coasta de Fildeș în 1959 și 1960, n-au reușit să dea o explicație plauzibilă tainei „comunicării" dintre echipele de termite care se ocupă cu înălțarea edificiului tumular și cu fan- tastica instalație de climatizare. Distanțele enorme care separă echipele de lucrători exclud posibilitatea comunicării sonore. Nu există lanțuri de mesageri care să transmită știrile. Toate ipotezele avansate (regina ar emite fe- romoni, termitele ar avea un suprasimț al pre- viziunii temperaturii încorporate etc.) n-au putut fi susținute faptic. în Bionica distractivă, apărută în 1981, referindu-mă la acest subiect, încercam să dau o explicație plauzibilă: „Pentru realizarea acelei extraordinare coeziuni de colectiv, ar trebui să considerăm grupul social organizat după mo- delul unui individ complet. Or, pentru aceasta este cu neputință să nu intervină telepatia, ca expresie a unui model energetic al speciei. Transferul telepatic al informațiilor și comen- zilor la nivelul grupului are imensul avantaj al transmiterii rapide, pe rază largă .de acțiune, economisind energia cheltuită prin limbajul tac- til sau corectând imperfecțiunile codului chimic (feromonii se evaporă sau se șterg). Astfel lim- bajul prin semnale ar veni să contureze, într-un fel să precizeze, informația transmisă telepatic care, la rândul ei, are și dezavantaje. E vorba deci de o măsură de sporire a fiabilității comu- 752 www.dacoromanica.ro nicării intraspecifice prin dublarea și autocon- trolul celor două sisteme informaționale funda- mentale pentru lumea vie“. Dovezile de manifestare a fenomenelor telepatice la om se numără cu sutele de mii, fiind consemnate în presă, în broșuri, cărți, emi- siuni radio și T.V., în protocoalele unor recunos- cute instituții științifice din întreaga lume și girate, uneori, de personalități de renume mon- dial, situate în afara oricărei suspiciuni. Un pro- cent de aproximativ 80% din conținutul unor best-sellers-uri din S.U.A., Anglia, Franța, tratând tema telepatiei, îl reprezintă descrierea cu lux de amănunte a unor cazuri senzaționale menite, din nefericire, nu de puține ori, să întrețină artificial, prin specularea naivității și credulității, succesul comercial al unor astfel de întreprinderi. Este adevărat că alături de mărturii, greu de controlat, există și experimente puse sub cel mai riguros control științific, repetate în diferite colțuri ale lumii, în fața unor martori competenți beneficiind de o aparatură extrem de sensibilă (deși nu totdeauna foarte exactă), care poate controla întregul proces al biotransmisiei, în măsura în care fenomenele extrasensoriale pot fi obiectivizate. Cu regretul de a nu putea oferi din motive de economie de hârtie un voluminos și palpitant „pachet" de mărturii din toate colțurile lumii (rezervasem circa 50 de pagini acestei literaturi de „senzație"), vom ilustra acest capitol doar cu câteva date și experimente unanim recunoscute științific. Pentru prima dată experiențe telepatice la mari distanțe au fost întreprinse între New York și Paris de către Gardner Murphy și Warcol- lier, primul acționând la New York, al doilea la Paris. Primele comunicări asupra acestor expe- riențe s-au făcut în cadrul Congresului inter- național de cercetări psihice și au fost citate de dr. Osty în Revue de Metapsy-chique, în 1932. în laboratorul de electronică și biotehnolo- gie al Institutului de cercetări de la Stanford (S.U.A.), Harold Puthoff și Russel Târg, aplicând teoria informației, teoria cuantică și datele actuale ale neurofiziologiei și experimen- tând cu un număr mare de persoane înzestrate cu capacitatea confirmată de percepere de la distanță, dar și cu persoane care nu-și cunoșteau astfel de însușiri înnăscute, au ajuns la con- cluzia că telepatia de la distanță este o realitate căreia i se poate da o explicație științifică. Se pare că transferul de informație la distanță este mediat de unde electromagnetice de joasă frecvență. Deosebit de interesant s-a dovedit a fi experimentul „Costa Rica", desfășurat la 4 000 km de laborator. Puthoff a jalonat câteva obiecte și activități ce urmează a fi „văzute" de trei subiecți. Aceștia nu știau decât că este vorba de Costa Rica, dar nu fuseseră niciodată acolo. S-au obținut 12 descrieri exacte a 7 obiective și activități: 6 de la un subiect, 5 de la altul și un răspuns de la al treilea subiect. Rezultatele depășesc net posibilitatea, calculată de cercetă- tori, a unei coincidențe întâmplătoare. împreună cu medicii Robert Ornstein și Ralph Kien- man, Puthoff și Târg au emis ipoteza că aptitu- dinile testate ar putea avea sediul în emisfera cerebrală dreaptă, specializată îndeosebi în elaborări spațiale. în Rusia, unde astfel de cercetări au fost și sunt puternic încurajate de stat, s-au efectuat experimente spectaculoase. Astfel, sunt cunos- cute conversațiile de la distanță dintre Kamen- sky și Nikolaev, interceptate de Milodan. în timp ce Kamensky se găsea la Sankt Petersburg, iar Nikolaev la Moscova, mesajul lor era inter- ceptat de Milodan care se găsea, izolat, într-un alt imobil din capitala Rusiei. Din cele cinci mesaje transmise, Milodan a interceptat cu exactitate două, fapt care oferă perspective, să le spunem revoluționare, spionajului modern. Adesea citate sunt cercetările profesorului Leonid Vasiliev, de la Universitatea din Sankt Petersburg, privind „sugestia la distanță". Subiecții lui au fost introduși într-o cușcă Fara- day, care, după cum se știe, are proprietatea de a bloca transmiterea undelor electromagnetice. Unuia din colaboratori, Tomașevski, a fost pla- sat la Sevastopol, iar o femeie, Ivanovna, la Sankt Petersburg, deci la o distanță de 1 500 km, ambii sub supravegherea unei echipe me- dicale. La momentul fixat pentru experiențe, 753 www.dacoromanica.ro când Tomașevschi începea să se concentreze, s-a constatat că, brusc, Ivanovna, aflată la Le- ningrad, a adormit. Repetarea experienței a avut același efect. în 1966, ziarul Komsomolskaia Pravda a relatat, într-un interesant serial, un experiment, efectuat între Moscova și Novosibirsk (3 000 km). Protagoniștii au fost aceiași eroi folosiți de Vasiliev: bioflzicianul Iuri Kamenski și ziaris- tul Karl Nikolaev, primul - emițător, iar secun- dul - receptor. După relaxarea obligatorie, Kamensky a transmis descrierea a 6 obiecte, pentru fiecare dintre acestea având la dispoziție 10 minute. Experimentul a fost reluat în 1967, subiecții fiind supuși și unor severe controale medicale (electrocardiografice, electroencefalo- grafice). Conform comentariilor matematicia- nului Kogan, jumătate din informațiile trans- mise au fost recepționate corect, ceea ce depășește net coeficientul de probabilitate a ghi- cirii întâmplătoare (aleatorii). în aceeași categorie de experimente pot fi integrate și cele făcute în 1959 sub conducerea Universității Duke din SUA. Pe submarinul atomic „Nautillus" care naviga la adâncime și la baza militară de la Mariland, la 2 000 km dis- tanță, a fost instalat câte un subiect telepatic. Timp de două săptămâni, de două ori pe zi, la ore fixe sub control riguros s-au transmis și recepționat informații și ordine pe calea gându- lui. La sfârșitul experimentului s-a constatat că 70% din mesajele transmise au fost recepționate corect. De asemenea, pilotul australian Wilkins care a aterizat forțat în Antarctica, a putut fi salvat datorită legăturii telepatice cu prietenul său Harold Sherman căruia a reușit să-i comunice coordonatele locului în care se afla. Și zborurile cosmice ale misiunilor Apollo au îngăduit, în ultimii zece ani, experiențe telepatice, la distanțe foarte mari, cu rezultate favorabile. Astfel, astronomul Edgar Mitchell a efectuat, în februarie 1971, 50 de experimente de transmitere telepatică, iar în una din situații, o defecțiune a aparaturii de emisie-recepție a fost suplinită printr-o transmisie de comenzi telepatice. Se crede că fenomenele telepatice (mai ales cele care rămân cantonate la nivelul subconș- tientului) sunt mult mai frecvente decât ne închipuim, ceea ce ar putea justifica simpatia și antipatia instinctivă față de o anumită persoană și ar da o explicație științifică efectelor vin- decătoare obținute de medicina populară prin vrăji și descântece ca și starea de rău (așa-numi- ta „deochere") care poate fi transmisă și telepa- tic de un „fermecător" sau un „vindecător" experimentat. O încercare de explicație științifică Un distins cercetător, Florin Gheorghiță, într-o lucrare de succes, întrebările științei, apărută în Editura Albatros, în 1988, ca și un vechi pasionat, al problemelor de parapsiholo- gie, Traian D. Stănculescu, care a scos în 1990 și 1991 într-o editură particulară din Deva, două broșuri consacrate telepatiei, încearcă să sinte- tizeze unele ipoteze privitoare la natura telepatiei și să releveze concordanța teoriei ori- entale a chakrelor cu aceea occidentală a unde- lor alfa emise de creier, a corespondenței dintre energia Ki și biocâmp, între prana și psihocâmp. Cert este că telepatia se manifestă ca o formă de energie interioară, supusă prin biofeedback voinței și capabilă să comande funcțiilor fiziologice și psihice și, în același timp, constituie un proces energetic de trans- misie și recepție a informațiilor pe calea unde- lor de la creier la creier. Geneza fenomenului telepatic se leagă de trei ipoteze: energetică, cuantică și informațională. Ipoteza energetică (în cazul fenomenelor strict telepatice) pare a nu se valida, întrucât în acest caz legea energetică spațială (intensitatea influențelor energetice variază invers proporțional cu pătratul distanței) nu se aplică. Ipoteza cuantică, susținută de N. Marshall, pare a fi mai adecvată. Bioenergia s-ar manifes- ta sub forma unor cuante informaționale, parti- cule de natură neutrinică, cu penetrare univer- sală (pătrund prin orice mediu) care, odată emise, declanșează reacții de rezonanță în vibra- 754 www.dacoromanica.ro torii situați în câmpurile creierului, ceea ce ar permite transmiterea și decodarea mesajului. Stabilirea unei relații de emisie-recepție impune o anumită similitudine a structurilor cerebrale și a lungimilor de undă pe care comunică. Ipoteza cuantică poate fi completată cu ipoteza infor- mațională. Pentru a înțelege mai bine activitatea creierului se poate apela la modelul hologramei: un fragment al mesajului transmis prin câmpul rezonator e în măsură să-l decodifice ca întreg. Progresele cercetărilor din ultimii zece ani permit tragerea unor concluzii privitoare la mecanismele telepatiei. Dintru început se evidențiază faptul că creierul reprezintă substratul de esență al emisiei-recepției telepatice, iar undele cere- brale, substratul radiant al acestuia. Mecanismul codării informației în undele cerebrale seamănă celui de tip radio: modularea undelor purtătoare - se pare undele de tip alfa specifice, cum am văzut, momentelor de relaxare psihică - de către un alt tip de unde modelatoare - se pare undele beta, specifice unei stări de intensă activitate psihică. Rolul de vehicul al mesajelor telepatice îl joacă cuplajul energie-informație, iar câm- purile cerebrale, pe acela de substrat rezonator. Acest fapt ar permite receptarea cvasi-instanta- nee a mesajelor transmise, dată fiind viteza apropiată de a luminii sau chiar supraluminoasă a cuplajului de tip tahionic (cuantă de infor- mație - cuantă de energie). Receptarea mesaju- lui se realizează în serie umană la un nivel arha- ic, subconștient (în stare de veghe, de somn sau de transă hipnotică) și tradus la nivelul conștientului prin imagini, idei simbolice sau explicite. Având în vedere natura neutrinică a cuantelor de energie-informație, mesajele telepatice ar putea fi cuprinse undeva, în spec- trul insuficient cercetat al emisiunilor electromagnetice, cum ar fi zona de graniță a undelor radio cu undele infraroșii sau, metaforic vorbind, la granița interferenței dintre sunet și lumină. „în consecință - scrie Florin Gheorghiță - descoperirea spectrului de unde pe care se bazează fenomenul telepatic, unde care, până în prezent, au demonstrat că sfidează orice ecran care reține restul radiațiilor electromagnetice cunoscute, va fi una din cele mai spectaculoase, dar și mai folositoare cercetări aplicative din noul domeniu al cercetărilor bioenergetice mo- deme". Și în alte țări se emit ipoteze în această direcție. Astfel, A.M. Schif, în L’âge cosmique aux U,S,A, apărută în 1991, la Paris, amintește de ipoteza lui W. O. Schuman care, în 1952, postulează existența între Pământ și ionosferă a unei „unde-ghid" naturale, în măsură să genereze o rezonanță specifică denumită rezo- nanța lui Schuman. Zece ani mai târziu, Biroul American de la „Radio-Propagation" a detectat și măsurat această „undă cerebrală planetară", evaluându-i frecvența la circa 7,5 hertz. Toto- dată s-a dovedit că această frecvență cores- punde perfect cu frecvența micromișcărilor cor- pului (sistem inimă-aortă), cuprinsă între 6,8 - 7,5 hertz, respectiv cu frecvența inferioară a undelor cerebrale alfa, asociate stării de medi- tație (7,5 -8 hertz). Iată concluziile lui Robert Beck, specialist în biomedicină, care a cercetat aceste „coincidențe" stranii, încercând să le găsească o explicație plauzibilă: „Se poate spune, deci, că Omul, atunci când este în stare de armonie fizică și psihică, el intră în rezonanță cu vibrația planetară și transferurile de energie încep atunci să opereze. Acest fenomen se petrece la nivelul unei lungimi de undă de aproximativ 40 000 km, care corespunde cu perimetrul Terrei. în alți termeni, anumite sem- nale vibratorii emise de corpul și creierul nostru fac înconjurul globului cu viteza 1/7 secunde. O asemenea lungime de undă nu cunoaște obsta- cole și forța sa nu este atenuată de nici o dis- tanță: ea traversează orice: metal, beton, apă și, desigur, câmpurile de energie care alcătuiesc corpul nostru biologic. Acesta este mediul ideal pentru a schimba semnale telepatice". 755 www.dacoromanica.ro V. FORȚE SUPRANATURALE SAU ÎNCĂ NECUNOSCUTE ALE OMULUI A) INTRODUCERE ÎNTR-O LUME „INTERZISĂ44 Fenomenele psi Alături de fenomene psihice bine cunoscute, comune tuturor oamenilor, la care am putea adăuga și telepatia, destul de frecvent întâlnită în lumea vie, din cele mai vechi timpuri au fost semnalate fenomene excepționale, spectacu- loase, greu de explicat, incluse în categoria „mi- nunilor", atribuite unor mari inițiați - creatori de religie sau unor indivizi excepțional dotați sau antrenați special pentru a obține performanțe bio- logice sau psihice dincolo de limitele aparențelor posibilității umane, cum ar fi vrăji- torii, șamanii, preoții tibetani, yoghinii. Chiar dacă aceste fenomene par a constitui o formă de materializare a unor forțe transcendentale, situ- ate mai sus de puterea de înțelegere a omului, ele pot fi judecate în termeni perfect raționali, ca rezultat al unor neștiute sau necercetate încă disponibilități psiho-fizice ale ființei umane. Sute și sute de ani, anexate vrăjitoriei, ocultismului, practicilor hermeneutice, demonismului, prestidigitație!, șarlataniei, aces- te fenomene „misterioase" au intrigat sau înspăimântat oamenii simpli, au dat puteri nemărginite indivizilor ce le produceau, au edi- ficat glorii strălucitoare, dar au și deschis dru- mul spre rugul Inchiziției sau blamul academic. Abia de 200 de ani ele au intrat în incidența curiozității și cercetării științifice, preocupată să descopere acea energo vitalis (energie vitală), forță psihică sau unde mentale, bănuite de a sta la temelia acestor fenomene excepționale. Ceea ce vechii chinezi numeau „ki“ iar populațiile hinduse „prana", ceea ce mult mai târziu Gal- vani numea „electricitate animală", Messmer „magnetism animal", Crookes - „forță vitală", Reich „orgona sau energie orgonică", au început să fie descifrate parțial, la început pe latură fizică și biologică, datorită dezvoltării, în secolul al XVIII-lea, a fiziologiei vegetale și animale și a mecanicii, iar apoi, în secolul al XlX-lea, prin progresul vertiginos al unor domenii teoretice, ca neurologia și chimia, sau practice, ca energetica și telecomunicațiile. Pro- gresele modeme ale științei și tehnicii au deter- minat pe cercetători să reducă proprietățile acestei energii (respectiv a câmpului care îi este propriu) la energii convenționale: electromag- netică, termică, chimică, nucleară, gra- vitațională. „Cu toată argumentarea lor - scrie cunoscutul parapsiholog român, ing. Alexan- dru Timoșenco - nici unul din modelele con- struite pe fiecare din tipurile de energii, mai sus citate, nu au putut fi convingător, și, de fapt, nici nu putea fi, atât timp cât energia pe care o căutăm apare ca specifică numai organismelor vii și, în particular, celor superior organizate, adică omului". Iată de ce câmpul energetic pe care îl creează o ființă vie a primit numele de „biocâmp" (A.G. Gurvici), „bioplasmă" (V. Iniușin) „biogravitație" (A. Dubrov) sau „energie psi“ (J. Taylor). Pentru cercetarea acestui câmp specific se aplică, după 1980, o nouă metodologie care implică implementarea a nouă canale, corespunzând unor câmpuri fizice sau zone ale spectrului de frecvență. în țara noastră unii cercetători încearcă să definească câmpul pe baza unei abordări electromagnetice (P. Jitariu), sinergice (I. Mânzatu, I. Mamu- laș), energoinformaționale (C. Neacșu, D. Con- stantin, G. Constantinescu, A. Timoșenco). Fenomenele care iau naștere în aria acestui câmp specific au primit numele de fenomene psi. în prezent ele sunt considerate fenomene excepționale, produs al unor facultăți latente, re- cesive, adevărate „atavisme", slăbite și acoperite de învelișul existenței raționale a speciei, înzes- trată cu o serie de canale tipice de comunicare. „Indiferent în ce palier și-ar avea cauzele - precizează Traian D. Stănculescu - prin efectele lor, aceste fenomene se manifestă în lumea sensibilă, psiho-fizică. Cercetarea unor atare efecte este singura în măsură să conducă, mai devreme sau mai târziu, la descoperirea 756 www.dacoromanica.ro misterioasei lumi a cauzelor lor (Parapsiholo- gici, o cale a rațiunii către Dumnezeu?). S-a încercat să se dea o explicație fizică fenomenelor psi, ele fiind atribuite unor parti- cule ipotetice. Particule de energie imaginară pe care Dobbs le numește psitroni, ar stimula direct sistemul nervos central, determinândpre- cogniția. Pentru Good, Kahuda și Silva (1973), tahionii lui Fienberg, cu viteze superfo- tonice ar putea explica fenomenele psi. Propa- garea pe o traiectorie curbă închisă a semnalelor tahionice într-un univers (relativist) ar produce, la receptorii acestora, impresia precogniției sau a retrocogniției. Au apărut și alte forme de par- ticule necunoscute de fizica „ortodoxă" cum ar fi psihonii (W. Carington, C. Burt), cu carac- ter mai curând configurațional sau mindonii (V.A. Firsoff), entități de interacție universală analoagă electricității sau gravitației. Pe această linie de brainstorming se ajunge la postularea unor câmpuri extraspațiale și a unor desfășurări de evenimente extratemporale. Inginerul suedez H. Fonvald, autorul unor celebre experiențe psihokinetice cu zaruri, su- gerează poziția aparte a gravitației în cadrul fizicii spațiului și energiilor. Gândul ar interac- ționa cu substanța și energia la nivel microfizic structural. Acest punct de vedere pare a fi con- firmat de cercetările lui A.P. Dubrov. Când o sursă coerentă de lumină este direcțională asupra unui cristal semiconductor, undele ultra- sonice produse nasc unde gravitaționale extrem de intense. Cum macromoleculele proteice și nucleice sunt structuri biocristaline și au însușiri semiconductoare (in vivo), sunt de așteptat efecte biogravitaționaie. Asemenea efecte s-ar lega de schimbările conformaționale ale macro- moleculelor, apa adiacentă lor jucând un rol însemnat în generarea unor stări oscilatorii coerente de înaltă frecvență. Sursa este căutată, în primul rând, în particulele ce se rotesc, iar radiația rezultată este direcțională. Se pare că fasciculele de radiații de mare energie în contact cu materia vie ar putea - după P. Maddock - să elibereze unde gravitaționale și tahioni. Teoria rezonanței îi sugerează lui N. Mar- shall ipoteza că atunci când două structuri si- milare interacționează chiar la energii foarte slabe, sporește influența uneia asupra celeilalte. Puterea acestei influențe crește cu produsul complexității structurilor și descrește cu dife- rența dintre asemănarea lor. Rezonanța unui „pattem" cerebral cu altul duce la telepatie. Ero- rile și distorsiunile, precum și natura inconștien- tă a transmisiei telepatice s-ar explica prin aceea că un creier poate rezona cu mai multe structuri, având ca rezultat pierderea și deformarea infor- mației originare. încă din a doua jumătate a secolului trecut, s-a încercat o sistematizare a fenomenelor psi. Astfel, Flournoy a propus o caracteriologie care ține seama de autenticitatea supranormală, de conținutul intelectual (semnificație) de natură psihologică, de starea personalității care le produce, de utilitatea lor pentru subiect, de gradul de dependență față de voință. în această ordonare, viziunile subiecților clarvăzători sunt trecute în rubrica „halucinațiilor" senzoriale, iar mișcările meselor, în cea a „automatismelor" motoare. E. Boirac (1893 -1908) a deosebit cinci grupe de fenomene: 1) psihopatice (sugestie și hipnotism); 2) criptopsihice (scriitură automată, spiritism); 3) psihodinamice (magnetism animal); 4) telepsihice (telepatie și clarviziune); 5) hiloscopice (rabdomanice, influența materiei asupra omului). Tot Boirac propune și o altă clasificare baza- tă pe gradul de înrudire a acestor fenomene. Astfel se disting: 1. fenomene hipnoide; 2. fenomene magnetoide, respectiv elec- troide; 3. fenomene spiritoide produse de forțe supranaturale inexplicabile. Acest sistem a căzut din cauza imposibilității de a explica plauzibil unele fenomene din grupa a 3 -a și cu toate rectificările ulterioare făcute de Boirac (aceste fenomene vor fi numite parapsihice sau metapsihice) nu a mai fost adoptat după 1920. 757 www.dacoromanica.ro Trei ani mai târziu apar sistemele lui G. Lebiedzinski și W. Machensie. G. Lebiedzinski distinge 4 grupe de fenomene: 1. schimbări în starea psihică și fizică a per- soanei (extaz, transă, hipnoză, încarnări etc); 2. percepție supranormală (telepatie, clarviziune); 3. acțiunea supranormală a psihismului asupra propriului organism (stigmate, transpo- ziția simțurilor, iradiere energetică, exterioriza- rea unui „dublu", materializări); 4. acțiunea supranormală a psihismului asupra substanței și energiei din afara organis- mului (acțiuni fiziologice, telekinezie, rapuri, dematerializări etc.). W. Machenzie face o distincție între fenomenele provocate și cele spontane. De aici rezultă separarea grupelor de fenomene în medianimice, cu subgrupe corespunzătoare după cum ele sunt statice (sau subiective) dinamice (sau obiective). Ultimele se subîm- part, după criterii mecanice, în 3 tipuri: a) molar (mecanic); b) molecular; c) atomic, excluzân- du-se astfel energetica fenomenelor și aspectul lor psihologic, cât și aspectul lor substanțial. Congresul de la Varșovia (1923) a propus o diviziune generală în fenomene mintale (studi- ate de parapsihologic sau metapsihologie) și în fenomene fizice (studiate în parapsihofizică sau metapsihofizică). Sugestia a fost însușită de R. Sudre care concepe un nou sistem, menținut cu mici ame- liorări și în 1956, în vestitul său Tratat depara- psihologie: 1) Metapsihica mentală (telepatia, metagno- mia, clarviziunea și prosopopeza); 2) Metapsihica fizică (materializări, telergie, teleplastie, hiloclastie). în fenomenele de te- lergie se includ efecte mecanice, fizice și chi- mice ale forței psihice cum ar fi rapurile și psi- hokinezia; de fenomenele de teleplastie țin emisia de ectoplasmă (teleplasma), fenomenul de poltergeist (numit de Sudre „torbism") ca și ectografiile, stigmatele organice, biolocațiile, iar de cel de hiloclastie depind desfacerea cor- purilor în molecule și refacerea lor, extragerea parfiimurilor din flori, separarea alcoolului de vin etc. Deși ceva mai completă decât clasificările anterioare, schema lui Sudre se dovedește și ea vulnerabilă. Optsprezece ani mai târziu, progresele rea- lizate în direcția elucidării fenomenelor psi, aduc unele clarificări. într-o culegere, Psychic Exploration (A. Challenge for Science), editată, la New York, în 1974, de către Edgar Mitchell, se precizează că, deși în domeniul problematicii se manifestă improprietăți, pentru ajutarea studiului fenomenelor psi este necesară o sistematizare. De aceea Mitchell propune încadrarea lor în trei mari categorii: A) PES sau percepție extrasenzorială în care bioinformația este transmisă prin canale diferite de cele senzoriale în stare de veghe, de transă sau vis. Aici se încadrează: a) telepatia (biocomunicația); b) clarviziunea numită și telestezie (Myers), metagnomie (Boirac), criptestezie (Richet). Considerând că telepatia este un mijloc uni- versal de comunicare în lumea vie, am tratat-o în capitolul anterior. B) PK sau psihokinezie, fenomene de punere în mișcare, fără contact, cu ajutorul unei forțe psihice a obiectelor, persoanelor sau a unui câmp acționai. în această categorie intră printre altele: 1) radiestezia; 2) teleportația (telekinezia); 3) levitația; 4) hipnoza, sugestia, autosugestia. C) S sau supraviețuirea, fenomene provo- cate în stare de dezincamare, care includ printre altele: 1) mediumitatea (spiritismul); 2) transcomunicația (efectul Raudive); 3) reîntoarcerea la viață după moarte clinică; 4) aparițiile morților; 5) efectele fizice postexitus; 6) reîncarnări. Această clasificare este departe de a fi com- pletă și unanim acceptată, cuprinzând alături de fenomene suficient de confirmate astăzi, și 758 www.dacoromanica.ro multe alte fenomene care n-au, deocamdată, acoperire faptică. Iată de ce, din categoria B a fenomenelor psi, ne-am oprit doar la cele selecționate, în favoarea cărora avem suficiente argumente să pledăm, iar cea de-a treia grupă care a inspirat cărți tulburătoare cum ar fi Cartea morților - biblia tibetană, Viața dincolo de moarte de Yog Ramacharaka, Vie apres mort a doctoriței Eli- sabeth Kubler Ross sau Vie apres vie a dr. Raymond Moody - iese din sfera temei pe care ne-am propus s-o tratăm, înscriindu-se în dome- niul thanatologiei pe care ne-am hotărât să-l prezentăm într-o carte autonomă. Scurt istoric Interesul pentru influența forțelor cosmice asupra omului și societăților umane, ca și uimirea față de fenomenele excepționale instru- mentate de unii oameni (prorociri, vrăji, ghi- cirea gândurilor, conversații cu morții, înfăp- tuirea de minuni, de la indicarea unor surse de apă ascunse până la vindecări miraculoase) s-au manifestat din cele mai vechi timpuri, dez- voltându-se paralel cu progresele științei și evoluția concepțiilor biologice. S-a încercat chiar - în vederea întocmirii unei eventuale istorii a parapsihologici - o peri- odizare a preocupării pentru fenomenelepsi și a modului de considerare a acestora în raport cu etapele istorice pe care le-a parcurs umanitatea. După schița lui Richet, acceptată bună vreme, Martin Ebon propune în 1974 o nouă schiță, de care azi se servesc mulți specialiști, încercarea, meritorie, este însă departe de a oferi repere certe, limitându-se la includerea interesului pentru studiul fenomenelor psi la trei „perioade'1: perioada incipientă (sfârșitul se- colului al XVIII-lea mijlocul secolului al XlX-lea), perioada mediană (mijlocul secolului XIX începutul secolului XX) și perioada recen- tă, începând din deceniul trei al secolului XX. Mai util ne-a fost istoricul însoțit de o cronologie destul de bogată a contribuțiilor în direcția cercetării fenomenelor psi inserate în fruntea lucrării Introducere în parafizică și parapsihologic de V. Săhleanu, I. Miklos și M.D. Nicu, apărută în 1979. Parapsihologia fiind o disciplină de graniță și, ca orice disciplină de graniță imposibil de abordat fără o viziune interdisciplinară, nu poate fi prezentată istoric fără implicarea în înțelegerea evoluției problematicii ei a unor aspecte esențiale legate de etnosociologie, de progresele realizate în biologie, fizică, chimie, electronică, telecomunicație, cibernetică, de o anumită orientare a concepțiilor filozofice. Iată de ce am simțit nevoia să îmbogățim și nuanțăm periodizarea lui Ebon, propunând un tablou cronologic succint al celor mai impor- tante faze din evoluția acestei tulburătoare pre- ocupări care constituie azi obiectul uneia din cele mai tinere științe. 1) Faza magico-vrăjitorească. Originea ei se pierde în vremuri imemoriale, parcurge Anti- chitatea și se oprește în pragul Renașterii. Despre această fază găsim bogate referințe în lucrările unor valoroși etnologi din secolul tre- cut și din epoca noastră. Primitivii - indiferent unde s-ar situa geografic și indiferent de credințele, practicile și ritualurile religioase cunosc ghicitul, provoacă extazul, stau de vorbă cu morții, cred în spirite și în reîncarnare, iar în organizarea lor socială, vrăjitorii, ghicitorii, șamanii au o mare trecere în viața publică și privată. în această fază fenomenele psi sunt atribuite acestei categorii de conducători aflați în legătură directă cu duhurile și zeii, care, în multe cazuri, recurg la hipnoză, la sugestie în masă, la droguri vegetale cu efecte euforizante, hipnotice. Acum nota dominantă a preocupărilor legate de forțele naturii și de spirit este - după Levi Bruhl - sub- ordonarea lor de mit (formă de reprezentare), de tabu (formă de ocrotire) și farmece (formă de comunicare). Tot în această fază vechii magi asiro- caldeeni au pus bazele astrologiei, iar fakirii indieni ca și preoții tibetani au dus la perfecți- une (nu fără a păstra cu strictețe secretul) o serie de practici de psihokinezie și supraviețuire (teleportații, telekinezii, levitații, accelerări de 759 www.dacoromanica.ro creștere a plantelor, catalepsii prelungite etc.), luate în studiu de parapsihologia modernă, doar în secolul XX. în general toate vechile popoare orientale și occidentale cunoșteau, sub o formă sau alta, fenomenele psi fără să le poată explica. Oracolul, adică premonițiile practicate la templul de la Delfi de către preoteasa Pythia, vrăjitoarea din Endor, amintită de Vechiul Tes- tament și înzestrată cu excepționale proprietăți mediumnice, nimbul sfinților - fenomene obiective de aură, inspirația stârnită de muze, acel „furror poeticus" care bântuia artiștii Anti- chității sau „demonul" socratic - vocea însoți- toare, în care identificăm azi stări de intuiție, combinată cu autosugestia și cu unele fenomene de comunicare ne dovedesc că Antichitatea nu era străină de Supranatură. Anticipări ale parapsihologici le întâlnim la câteva personalități din vechime. Astfel, în se- colul V. î.Chr., Leucip și Democrit, primii „atomiști", susțin că sufletul e format din atomi de foc sferici care ar avea o deosebită forță motrică capabilă să influențeze corpuri aflate la mari distanțe. Șase sute de ani mai târziu, PIu- tarh în Viețile paralele face numeroase refe- rințe la vise și evenimente prevestitoare și, peste încă o sută de ani, Tertulian amintește de „tables tumantes", mese învârtitoare, capabile să prezică, semnalând primul unele fenomene de P.K. Puțin mai târziu, în Viața lui Plotin, Porphrius susține că sufletul poate acționa de la distanță, deoarece necorporalul nu poate fi ținut în cușcă de corporal, iar în anul 1000, Ibn Șina, celebrul medic și filozof tadjic, cunoscut sub numele de Avicenna, considera imaginația ca o forță psihică capabilă să acționeze de la dis- tanță asupra oamenilor și animalelor. în sfârșit Roger Bacon în Opus majus, apărută în 1270, amintește despre influența terapeutică a pute- rilor sufletești și a cuvintelor. 2) Faza ocultistă reprezintă un progres dar și un regres față de Antichitate. Progresul l-ar reprezenta eliminarea zeilor și altor forțe supranaturale din interpretarea fenomenelor psi iar regresul, excesul de imaginație și de fantas- tic al omului Renașterii, întreținut, de altfel, de educația religioasă care va deschide larg calea șarlataniilor, înșelătoriilor, negustoriei cu „mis- tere" și chiar unei atitudini mistice și unei filo- zofii ezoterice, refractare pozitivismului științi- fic și deci progresului în înțelegerea fenome- nelor psi. 2) Faza ocultistă începe din anul 1531 când Agrippa von Hettesheim creează termenul (ocultus în latină înseamnă secret, ascuns) în lucrările sale (De Occulta Philosophia și Cor- pus Hermeticum) și sfârșește în 1763, când întreaga lume ia act de uimitoarele revelații ale lui Emmanuel Swedenborg, un renumit filozof „natural" și mistic. Această fază este dominată de alchimiști și de arta spargirică practicată de ei, artă care își propune să scoată la lumină ală- turi de misterioasa „chintesență" a lucrurilor și marile taine ale vieții. De aici importanța pe care alchimiștii o vor acorda magiei în varianta ei ocultistă (vezi celebra lucrare II mondo magi- co de gli heroi, apărută în 1603 și republicată de J. Evola în 1932). Ca să poată concura cu divinitatea, „eroul" trebuie să treacă prin șapte distilații. După aceste distilații, eroul atingând stadii de spirit pur, vizionează din nou univer- sul, dinăuntru în afară, din absolut spre concret, descoperindu-i structura, recreându-1 în unison cu divinitatea. Nu-i greu de presupus că, în vi- ziunea spargirică, obținerea ultimei distilații corespunde, în accepție parapsihologică mo- dernă, acelui grad înalt de inițiere care permite celor înzestrați cu excepționale calități psihice să intre în comunicare cu „esența" lumii și să săvârșească performanțe excepționale. E vorba de acel om al lui Olympus-novus, de care amintea Paracelsus. Faptul că întregul Ev Mediu este dominat de viața religioasă creștină, de strictețea dogmelor teologice și intransigența instituției menite să le apere puritatea (Inchi- ziția), ocultismul ia, în raport cu bigotismul imensei mase de oameni simpli, o dublă accepție. Atunci când fenomenele psi sunt pro- duse de ființe cu frica lui Dumnezeu, ele sunt apreciate ca semne „divine", persoanele bucurându-se de respect și fiind chiar „sanctifi- cate". Vindecări miraculoase de boli prin apli- carea mâinilor sau apariția stigmelor corporale 760 www.dacoromanica.ro (fenomene de autosugestie) ale suferințelor Mântuitorului, așa cum se întâmplă cu Sfântul Francisc din Assisi, viziunile sau premonițiile (ca cele ale Fecioarei din Orleans) se înscriu în această categorie. Sunt acceptate și unele vrăji- torii, ca profețiile lui Merlin, apoi prezicerile lui Nostradamus, din celebrele sale Centurii, mira- colul lui Cagliostro sau horoscoapele zecilor de astrologi puși sub ocrotirea suveranilor. în schimb, unele fenomene psi au fost socotite cazuri de posesiune demonică fie indi- viduale, fie colectivă și condamnate de Inchi- ziție și adesea supuse celor mai cumplite pedepse, așa cum relatează Ernest Bersot. Amintim cazul posedatelor de la Loudun, a vrăjitoarelor din Salem, a tremuricilor (trem- bleurs) din Ceveni. Prezicerile păstoriței din Creț, cazurile de levitație ale unor țărani spa- nioli, capacitatea unui copil olandez de a vorbi în somn limba italiană și câte alte „minuni", pe care parapsihologia le-a clarificat azi, erau atribuite în Evul Mediu activității „diavolului" care a luat în „posesiune" corpul individului. Vrăjitoria, deși o instituție „hulită" dar temută și mult cultivată în Evul Mediu în scopuri magice, rămâne o dovadă certă a existenței în acea perioadă a fenomenelor psi și a manifestărilor lor clasice. De altfel G.P. da Porta în Magia naturalis sive de miracules rerum naturalium (1561) face raportări la hipnotism, la hipnotismul terapeutic ca și la folosirea substanțelor numite azi „psi- hedelice" care produc în mod artificial transe și alte fenomene psi. T.H. Campanela în De sensu rerum et magia vorbește despre sugestia hipnotică, despre telepatie, despre vise profe- tice, despre levitație etc. Admite premoniția viitorului și capacitatea somnului de a evidenția facultăți latente. El face o distincție reală într-o „magia divină" și cea „neagră" (diavolească). Magia naturală e situată între ele și folosește forțele naturale în scopuri benefice. Alături de el un adept de seamă al „magiei naturale" rămâne celebrul medic olandez J.B. van Helmont. Kiesewetter îl consideră ca un deschizător de drumuri, un fel de Kepler ai medicinii medievale. El lansează concepția asupra vin- decării „magnetice" a bolilor a căror cauză tre- buie căutată în „entitas idealis", în imagini ge- nerate de imaginație (de factorul psihic cum se spune azi) imagini care pot căpăta aspecte „reale" (fiziologice) și care pot fi combătute prin „imagini" opuse, obținute de medic prin fluid magnetic (pase, hipnoză, autosugestie - în termeni actuali). Van Helmont anticipează astfel faimoasa teorie a magnetismului animal și al psihoterapiei inaugurată de Mesmer în secolul al XVIII-lea și continuată de Janet Coue și alții. 3) Faza spiritistă. Gaston Danville socotește că trei personalități celebre au pregătit terenul răspândirii spiritismului mistic care, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, a cunoscut o vogă extraordinară, creând o ade- vărată psihoză: filozoful suedez Swedenborg, medicul vienez, Messmer, și francezul H. Rivali, care și-a luat pseudonimul de Allan- Kardec. Swedenborg, cunoscut biolog și paragnost, în timpul tipăririi vestitei sale cărți Regnul ani- mal (1763) a avut halucinații, comunicând întregii omeniri convorbirile sale cu ființe dece- date și relatând călătoriile sale dincolo de această lume fără a face apel la practici oculte sau vrăjitorii. Comunicările sale au tulburat pe oameni, mai ales că ani în șir, folosindu-se de această calitate excepțională, și-a asumat rolul de intermediar între lumea naturală șt cea a spiritelor, consimțind să dea locuitorilor acestui pământ știri de la rudele sau amicii decedați. în anul 1776, apare, la Viena, teza de docto- rat a lui Messmer - Dizertafia fizico-medicală despre influența planetelor. El susține că, deoarece exisă o influentă reciprocă între astre, Soare, planete, Lună și Pământ, apoi această influență trebuie să se exercite și asupra cor- purilor însuflețite. Aceasta se realizează prin intermediul unui fluid universal care, intro- ducându-se în nervi, provoacă, în corpul ome- nesc, însușiri asemănătoare cu acelea ale mag- netului. Și cum magnetismul preocupa intens știința timpului, Messmer avu ideea genială să relezeve că pe lângă magnetismul fizic, există și un magnetism al corpurilor vii, care poate 761 www.dacoromanica.ro deveni un panaceu universal. Vrând să-și facă cunoscută metoda sa de vindecare și teoriile sale privitoare la magnetismul animal, Messmer vine la Paris și, alături de propaganda ce o face prin ședințe publice „vindecării bolilor prin magnetism" (a rămas de pomină vestitul său „hârdău" cu magneți și fiare), dă la iveală în 1779 lucrarea sa de larg ecou, Memoire sur la decouverte du magnetisme animal. Messmerismul devine, în epocă, una din „cauzele" posibile ale activității psi și una din componentele fizice ale psihocâmpului - con- tribuția lui fiind un prim pas către o explicație științifică a fenomenelor rare ale sufletului ome- nesc. „Spiritismul - precizează psihologul român I.F. Buricescu - își fixează ca dată a apariției sale anul 1847, când în S.U.A. devin celebre surorile Fox, socotite ca fiind înzestrate cu darul excepțional de a se pune în contact cu spiritele. Ancheta științifică, inițiată, în 1852, de celebrul Ch. Richet la St. Louis (Missouri) a confirmat obiectivitatea fenomenelor. Practica consultării spiritelor printr-un alfabet convențional în care literele sunt înlocuite cu lovituri ale piciorului mesei sau prin mișcarea mesei se generalizează. Se întemeiază cercuri de spiritism în America, în Franța, apoi în întreaga Europă și, în curând, spiritismul a devenit aproape o epidemie." Teoretizarea acestui fenomen experimentat aproape ubicuu, o va face în anul 1857, spiritis- tul francez H. Ribail, cunoscut sub pseu- donimul de Allan Kardec. Lucrarea sa Cartea spiritelor care - după spusele autorului i-a fost dictată de spirite - a devenit un fel de catehism al spiritiștilor din toate țările. După doctrina spiritistă, formulată de Allan Kardec, existența noastră nu se termină odată cu moartea. După exitus sufletul se eliberează de corp și continuă să trăiască în jurul celor vii, tot sub formă materială, dar o materie fină pe care simțurile noastre grosolane nu o pot per- cepe. Spiritul detașat de materia corporală capătă facultăți superioare, pe care nu le-a putut avea în viața terestră: el cunoaște trecutul, pre- zentul și viitorul. Legătura dintre muritori și lumea spiritului nu se face direct. E nevoie de ajutorul unor indivizi, deosebit înzestrați, care, în starea specială, numită transă, servesc de in- termediari între cei vii și lumea spiritelor. în corpul acestor oameni, numiți mediumuri, se poate încarna temporar un spirit pentru a comu- nica într-un limbaj special și anume creat (miș- carea mesei, glasuri, scriere „automatică" etc.) cu muritorii de rând sau personalități celebre. Timp de trei decenii molima spiritismului a bân- tuit cu furie, deschizând larg căile șarlataniei. După 1880 se trece de la faza speculativă, de la ,jocul" de familie sau de societate, de la misti- cismul cel mai orb, la o încercare de a găsi o explicație științifica „spiritismului" în raport cu succesele pe care atât știința cât și tehnica le înregistrează în a doua jumătate a secolului tre- cut. „Nebunia" spiritismului și numărul enorm de dovezi adunate din toate colțurile lumii, cele mai multe greu de controlat și de susținut ști- ințific, a determinat înființarea în 1882 a Soci- etății pentru Cercetări Psihice, prezidată de prof. Balfour Stewart, și menită să analizeze cazurile de „spiritism" și performanțele unor celebre mediumuri pentru a stabili gradul de credibilitate științifică. în această acțiune au fost antrenate personalități științifice de primă mână precum Ch. Richet, J. Charcot, Camille Flammarion, Sigmund Freud, Fr. Myers, H. Sidgwick, J.C. Maxwell, W. Crookes, Oliver Lodge' P. Janet, J. Hyslop și mulți alții. Primul rezultat al acestor cercetări a fost marea colecție publicată în 1891 de Edmund Gurney, Frank Podmose și Frederic Meyers sub titlul Phan- tasm of the living, apărută într-o formă prescur- tată și în franceză: Les hallucinations telepa- tiques. Urmează o serie de studii valoroase care analizează în lumina posibilităților tehnicii și stadiului atins de științele psihologice și biolo- gice fenomenele psi, recunoscându-se obiecti- vitatea unor fenomene ca hipnotismul, sugestia, autosugestia, letargia, catalepsia, radiestezia, telekinezia, levitația, ceea ce a permis lui Ch. Richet să numească noua știință metapsihica (meta = dincolo; psyche = suflet) iar lui Max Dessoir, parapsihologia (para = alături; psy- chologia = știința sufletului), termen care s-a 762 www.dacoromanica.ro impus, menținându-se și în subetapa „știin- țifică" a spiritismului (1882-1930) când atenția cercetătorilor a fost cu predilecție îndreptate spre fenomenele psi din categoria „supravie- țuirii" (materializării, dematerializării, apariții, dispariții). In țara noastră, s-au detașat în afară de vesti- tul neurolog Gh. Marinescu, și două persona- lități remarcabile. Pentru prima subetapă (a spiritismului mistic) se evidențiază scriitorul și savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu, autorul primei cărți românești de parapsihologic Sic cogito, inspirată de moartea unicii sale fiice, lulia, cu care a întreținut „conversații" în stra- niul său „castel" de la Câmpina. Pentru a doua fază, aceea a metapsihicii, deci a spiritismului științific, reținem pe profesorul I.F. Buricescu, autorul primei cărți românești de acest gen, care poate fi consultată cu succes și azi: Misterele sufletului omenesc (Spiritism și metafizica), apărută în 1934, cu o elogioasă prefață a profe- sorului C. Rădulescu Motru. După 1915, se conturează primele încercări de scientizare a metapsihicii. în 1917 apare, la Londra, cartea Realitatea fenomenelor psihice (Mecanica psi- hică) a savantului englez W. Crawford, pe care R. Sudre îl consideră „un Newton al meta- psihicii", iar în 1920, la Munchen, Fenomene fizice ale mediumnității de A. Schrenck-Notz- ing, lucrare fundamentală privind ectoplasma și mediumnitatea. Putem adăuga contribuțiile lui C. Geley (Ectoplasmia și clarviziunea - Paris, 1924), C. Bruck (Telepatia experimentală - Stuttgart, 1925), precum și raportul neurologu- lui român Gh. Marinescu și al etnologului francez Levi Bruhl care, în remarcabilele lor lucrări apărute în 1925 (Autoscopie, automatism și somnambulism și, respectiv, Mentalitatea primitivă), tratează și multe aspecte legate de metapsihică. 4) faza parapsihologică este legată de boga- ta activitate științifică a lui Joseph Banks Rhine, care a dat accepții modeme termenului de parapsihologic, creat, în 1888, de Max Des- soir. în laboratorul de la Duke University, S.U.A., Rhine împreună cu soția sa, Louisa Rhine, se va specializa în experimentarea unor fenomene din clasa percepției extrasenzoriale. In aceleași direcții predominante vor evolua cercetările din câteva țări europene, mai întâi în Anglia, Germania, Olanda și apoi după 1960 în U.R.S.S., Cehoslovacia, Bulgaria. Definindu-și obiectul, folosind cele mai noi metode și cea mai modernă aparatură, parapsi- hologia se înscrie printre noile științe de viitor. Principalele sale izvoare de cercetare sunt fenomenele spontane, testele de laborator, ana- lizate static., experimentarea cu o maximă rigu- rozitate științifică a mediumurilor (persoane supersensibile) dotate cu facultăți psi, capabile să-și genereze și controleze reacțiile para- normale. în 1928, R. Sudre susține cu ocazia Congre- sului internațional de metapsihică de la Paris, o comunicare despre Metoda experimentală în metapsihică. Ambiția cunoscutului cercetător este să facă din această metaștiință o „știință adevărată", după preceptele lui Claude Bernard. în 1937, J. B. Rhine scoate Noile frontiere ale minții și întemeiază, la Duke University, Jurnalul american de Parapsihologic. în ace- lași an, C.E. Stuart și J.G. Patt, adepți ai lui Rhine, scot primul manual de teste și metodici de parapsihologic - iar, un an mai târziu, G.N.M. Tyrrell face să apară, la Londra, o amplă lucrare, Știinfa și fenomenele psihice, unde sintetizează rezultatele obținute până a- tunci de parapsihologic și consemnează metoda lui Rhine. Recunoașterile noii științe vin abia în a doua jumătate a secolului trecut. Astfel, în 1950, se țin la Londra ședințele consacrate parapsiholo- gici ale Societății britanice de Biologie experi- mentală și ale Societății regale de Medicină, iar în 1952, S.W. Tromp și J. Wust, pornind de la lucrările lui J. Treyne din 1935, susțin inde- pendent unul de altul fundamentul geografic (geomagnetic, geoelectric) al radioesteziei. Tot în același an, fertil pentru parapsihologic, C.G. Jung și W. Pauli susțin că telepatia și precog- niția sunt legate de structura arhetipală a inconș- tientului. în deceniul al șaselea, datorită savanților ruși L.L. Vasiliev și B.B. Kajinski, 763 www.dacoromanica.ro studiul fenomenelor telepatice face un pas înainte, căpătând o interpretare elec- tromagnetică, îmbunătățită în deceniile urmă- toare.în anul 1957, J.B. Rhine împreună cu J.G. Pratt scot lucrarea fundamentală Parapsiholo- gia - știință de graniță a minții și, la propunerea sa, ia ființă Asociația Parapsihologică numărând, azi, peste 400 membri și ținând anual congrese. 5) faza psihotronică reprezintă ultimul sta- diu al parapsihologiei, marcat de nașterea în 1973 la Praga a Asociației internaționale pentru Cercetări în Psihotronică (I.A.P.R.). Cu acest prilej dr. Zdenek Rejdak din Praga lansează termenul de psihotronică și statuează existența unei noi discipline chemată să dea un răspuns științific unor fenomene rare, neobișnuite, ale căror explicații nu puteau fi furnizate de acele științe „clasice11 care intrau în componența para- psihologiei. După definiția acceptată de IAPR psihotronica este „domeniul științific interdisci- plinar, având ca obiect interacțiunile la distanță între organismele vii și între acestea și mediul lor ambiant, precum și fenomenele de tip ener- getic sau informațional legate de aceste inte- racțiuni11. „Psihotronica - scrie Alexandru Timoșen- co - este chemată deci ca, folosind imensul bagaj faptic adus de parapsihologic, dar și mijloacele materiale și metodologice ale științei și tehnologiilor actuale, să readucă cu curaj, în câmpul de observație, fenomene care, oricât de rare sau neobișnuite ar părea, rămân legate intrinsec de natura umană, mai precis de psi- hicul uman.11 (Frontiera PSI, nr. 1,1990). Un posibil model explicativ al fenomenelor psi într-o recentă carte, Dialectica informațio- nală a naturii, omul de știință român Constan- tin Portelli justifică de ce fenomenele parapsi- hice aparțin domeniului metafizicii, aducând următoarele argumente: a) aceste fenomene se produc indiferent de distanța care există între subiectul emițător și subiectul percipient. Ele încalcă legile fizicii în legătură cu scăderea interacțiunilor cu distanța și a propagării semnalelor cu o viteză mai mică, sau cel mult egală cu viteza luminii; b) încalcă legile spațiului și timpului, pentru că ele pot evoca evenimente care s-au produs în diferite epoci istorice, sau evenimente care nu s-au produs încă, ci urmează să se producă în viitor; c) încalcă legea conservării energiei, prin faptul că pot antrena energii mari fără un con- sum aparent de energie din partea subiectului participant, afară de o oarecare stare de oboseală; d) încalcă legile logicii, pentru că pot evoca evenimente și persoane care nu au existat ante- rior în memoria mediumului evocator; e) utilizează un tip de percepție extrasenzo- rială. Unele persoane dotate în acest sens pot citi cărți care se află la distanță mare, în bi- blioteca unor alte orașe și reproduc pasaje în- tregi din conținutul lor. Un model explicativ al acestor „interzise11 fenomene psi ar putea fi cel schițat de Karl Gustav Jung și Wolfgang Pauli - legând per- cepția extrasenzorială și fenomenele para- psihice de anumite mecanisme care ar acționa în profunzimea materiei, la nivel cuantic și sub- cuantic. O serie de date științifice atestă o anu- mită relație între forța nucleară slabă care ope- rează în interiorul miezurilor atomice și forța electromagnetică, care acționează la nivelul orbitalilor moleculari. Aceste date sugerează ideea că pe măsură ce moleculele biologice se organizează în sisteme polimoleculare tot mai complexe, nivelele de organizare cresc nu numai în sus, ci pătrund în același timp și în zonele profunde ale materiei. „Se întrevede posibilitatea ca percepția extrasenzorială și fenomenele parapsihice să lucreze pe de o parte, la un nivel psihologic supraindividual, transconștient, și, pe de altă parte, în profunzimea materiei la nivel cuantic și subcuantic11 - scrie C. Portelli. Aparținând metafizicii, iar metafizica având contingențe cu sacrul și concepțiile teologice, 764 www.dacoromanica.ro fenomenele psi se apropie în mod firesc și organic de esențele religiei. Psihotronica și religia Se pare că parapsihologia, psihotronica modernă, va fi acea doctrină rațională care va contribui cel mai mult Ia concilierea dintre religie și știință, domenii între care - cel puțin Ia noi -, aproape o jumătate de veac a existat un divorț ireconciliabil, impus de o politică oficială care nu încuraja nici credința și nici acele științe care, iscodind tainele universului și ale sufletu- lui, cultivând nevoile metafizice ale omului, se apropiau în mod firesc și fatal de esența senti- mentului religios. Departe de noi gândul de a pleda pentru o fuzionare a domeniului religiei și științei, fie în sensul fidelizării științei, fie în sensul scien- tizării religiei. Se încearcă de către mulți psi- hotroniști de Ia noi și de aiurea un „transfer" masiv dintr-o parte și cealaltă, o „inversiune" cum o numea T.D. Stănculescu, prin „introduce- rea elementelor de discurs iraționale și metafo- rice în sfera discursului riguros și rațional" de o „decodificare a simbolurilor sacre" în noțiuni, formule și legi cu care operăm curent în știință. Procedând astfel ne-am putea întoarce Ia speculațiile care amintesc de idilica perioadă a mecanicismului Iui La Mettrie și Condillac, când omul era comparat cu o mașină înzestrată cu pompe și pârghii, sau conceput ca o statuie cu senzori ce se animă pe măsură ce simțurile intră unul câte unul în funcțiune. Mergând pe aceeași linie am putea specula ca psihotroniștii fideiști că „Dumnezeu este Informația, deci Idee, că Dumnezeu este Ener- gia deci Acțiune, că Dumnezeu este Substanță, deci întrupare, că EI este Materia însăși, chipul existenței universale, sensibil și insensibil, vi- zibil prin efectele sale și invizibil prin natura sa". Totul este spus frumos și inteligent. Dar o astfel de mare „inversiune" nu-I face mai cre- dincios pe omul de știință și nici mai pozitivist pe credinciosul obligat să se cufunde în baia cazuisticii și terminologiei științifice. Să nu expropriem știința și religia de domeniile ce Ie sunt proprii și propice. Ele reprezintă două laturi compensatoare și complementare, Ia fel de utile existenței umane. Religia se adresează prin excelență sufletului, nevoii de mister; știința răspunde imperativelor rațiunii, curiozității de a cerceta și cunoaște. Primejdia n-o constituie menținerea sepa- rației domeniilor, ci starea de ostilitate dintre acestea, apariția intenției hegemonice, a spiritu- lui partizan, a polemicii, a negării și anate- mizării reciproce. Psihotronica poate fi, în viitor, acea disci- plină care va demonstra perfecta compatibilitate între știință și religie, subliniind că ceea ce pare a Ie deosebi nu este obiectul cercetării, ci modalitatea de abordare. în același timp, succe- sele ei ne vor apropia indirect de ideea de dum- nezeire, va face pe credincios să acorde toată încrederea științei și omului de știință să se apropie tot mai mult de sensurile profunde ale religiei. Când eram școlar, în jurnalele mele intime am consemnat printre alte gânduri înțelepte, demne de a fi însușite și aplicate în viață, și două care se refereau Ia adevăratul raport ști- ință-religie. Unul aparținea unui cunoscut fizician, J. C. Maxwell: „Puțină știință ne depărtează de Religie: multă Știință ne apropie de ea". Celălalt aparținea unui vestit matemati- cian, H. Poincare: „Doar oamenii foarte simpli și cei foarte culți sunt cu adevărat religioși: cei simpli îl simt instinctiv pe Dumnezeu, iar cei culți și-I apropie rațional; scepticii și ateii se recrutează totdeauna din rândul mediocrilor și semidocților". La ora actuală și religia și știința convin că alături de fenomene naturale există lucruri încă lăcătuite, încă nedescifrate, pe care religia Ie numește minuni (acceptându-Ie încă ca atare), iar știința fenomene supranaturale pe care încearcă să Ie explice, nu pentru a Iovi în religie, ci pentru a confirma existența minunilor și a în- tări, astfel, încrederea într-o forță divină care Ie programează și Ie revelează. Cu cele mai multe fenomene supranaturale - deci cu cele mai multe minuni - are de-a face tocmai psihotroni- 765 www.dacoromanica.ro ca. Ea cercetează domeniul de dincolo de suflet, unde se pot stabili relații tainice cu Universul și Dumnezeu. „Conceptele de miracol și supranatural, atunci când fenomenele s-au produs în fapt - scrie Eugen Celan în articolul Qtto vadis para- psihologici? (Frontiera Psi, nr. 1/1990) - ne apar deci, din acest punct de vedere, ca fiind, în ultimă instanță, fenomene naturale, chiar dacă producerea lor încalcă aparent legi pe care le considerăm a fi naturale. Aceasta deoarece producerea lor nu putea avea loc decât în cadrul unor alte legi tot atât de naturale pe care noi încă nu le cunoaștem, dar care operează efectiv nu prin abrogarea legilor cunoscute nouă. Ele exercită o preponderență asupra ultimelor, con- text în care acestea fie că reprezintă cazuri par- ticulare, fie că au un domeniu limitat de ope- rare." Faptul că știința nu anulează religia este admirabil ilustrat de constatarea că întregul arsenal de teorii modeme care încearcă să găsească explicații sau să fundamenteze fenomenologia parapsihologică este dat în prezent tocmai de către domeniul cel mai mate- rialist al științei și anume fizica, cu multiplele ei ramuri. în ceea ce privește religia, psihotronica ne permite să apreciem că, evenimente pe care Biblia le descrie, și care au avut loc cu certitu- dine, sunt, în pofida aspectului lor supranatural, absolut naturale iar reproductibilitatea lor stă la îndemâna noastră, cu condiția respectării preve- derilor legilor naturale care le guvernează și le conduce. Când Moise a traversat Marea Roșie și când lisus a umblat pe ape, ei au realizat un fenomen fizic, cunoscut azi în parapsihologic sub numele de degravifiere și aparținând capi- tolului special al biogravitației. împărtășim ideea lui E. Celan potrivit căreia, privind lucrurile din acest punct de vedere, sacralitatea dumnezeirii ne apare ca definită în sine și definind cadrul a ceea ce înțelegem prin natural al supranaturalului. Sentimentul religios legat de trăirile, revelațiile, ritualizarea și eticizarea existenței, în raport cu un ideal creștin de viață, capătă o nouă dimensiune prin confirmările ști- inței, iar pasiunea științifică, prin răscolirea „văzutelor tuturor și nevăzutelor", prin reve- larea dumnezeirii în tot ce se află și trăiește și prin explorarea uriașei forțe a credinței care mișcă munții și înfrunzește smochinul uscat, va căpăta noi șanse de a trece toate acele frontiere pe care îi e îngăduit să le treacă pentru a se apropia nemijlocit de esențele supreme. B) CEI CARE GHICESC ȘI PREZIC Intuiția și clarviziunea Intuiția și clarviziunea, pe care unii psiho- logi le anexează telepatiei și uneori le sinoni- mizează, aparțin domeniului psihocâmpului, constituind stări speciale, excepționale, ieșite din conul de lumină al conștiinței și de sub con- trolul rațiunii. Ele aparțin acelor facultăți as- cunse și latente ale psihicului uman, constând în receptarea pasivă a unor mesaje, imagini care anticipează o situație reală, o ipostază, un peri- col sau eveniment în forme variate de la starea de neliniște, de „presimțire", până la ghicirea precisă și reconstituirea coerentă a unui scena- riu transmis telepatic. Cea mai celebră experiență clarvizionară a Antichității o reprezintă răspunsul Pythiei la întrebarea de verificare adresată de trimișii regelui Lydiei: „Știu câte fire are nisipul și întinderea mării, / Pot înțelege pe cel far’ de auz și-l aud pe cel mut / Până în piept îmi pătrunde mirosul de broască țestoasă, / Când în tingire ea fierbe cu carne de miel laolaltă. / Zace sub ea în- tinsă aramă și-aramă-i deasupra..." Așa cum consemnează Herodot în Istoriile sale, răspun- sul a fost corect, întrucât Cressus, pentru a pune în încurcătură Oracolul, tăiase în bucăți o broască țestoasă și un miel pentru a le fierbe apoi împreună într-un căzănel de aramă acope- rit cu un capac tot de aramă. Anexate secole de-a rândul la ocultism, la practicarea magiei, vrăjitoriei și iluminării reli- gioase, ele au fost încorporate, în a doua jumă- tate a secolului trecut, psihologiei care le-a acordat nu numai o definiție cât de cât precisă, dar și o explicație și un teritoriu psiho-social de 766 www.dacoromanica.ro manifestare (C.G. Jung, H. Bergson, H. Poin- care, Rignano, Hadamard, Polya etc.). Astfel, intuiția este definită ca o cunoaștere perceptivă nemijlocită de raționament și „constă în descoperirea bruscă a unei soluții fără conști- ința modului de descoperire". (Paul Popescu- Neveanu). Suntem de acord cu punctul de ve- dere susținut de J. Guilford și J. Brunner după care intuiția se naște și se manifestă ca o stare favorabilă apariției pe ecranul conștiinței a rezultatului explorării inconștiente, întreținute de dorința de rezolvare și este caracterizată de sentimentul identificării cu probleme. Clarviziunea, metagnomia, luciditatea, telestezia, criptestezia (numiri sinonime) are două accepții: a) capacitatea de a înțelege clar și relevant evenimentele în baza unei gândiri rea- liste și perspicace; b) prevederea limpede a unor evenimente obținute însă prin prognoză, ilu- minări spontane, stare de transă, dotații ce se pretind a fii supranaturale. Această trăsătură apropie taxonomic clarviziunea de premoniție, cea mai îndepărtată de granița științifică, stare de cunoaștere nerațională pe care psihologia o definește destul de confuz „ca o presimțire, ca o percepere a unor scene ale viitorului, ca o vi- ziune intuitivă ce nu se supune constrângerilor temporale". (Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, 1978). Pentru a nu le pune sub semnul egalității cu stări oarecum analoage, situate în zona actelor comportamentale ale instinctului de conservare al animalelor superioare, A.I. Hallowel, iar la noi, E. Macovschi, le anexează psihotipului, deci ansamblului de disponibilități având ca substrat substanțial creierul și constituie pe fon- dul câmpului subiacent nestructurat psihoplas- ma, ca ansamblu generând o matrice holo- grafică, în măsură să determine (prin rezonanță) comportamentul conștient sau inconștient al ființei umane. Dacă biocâmpul era un rezultat al vibrato- rilor esențiali ai celulelor somatice, psihocâm- pul este un efect al fenomenelor cuantice petre- cute la nivel neuronal. Existența câmpului psi- hic ca participant la procesele de conștiință reprezintă un fapt pe care raționalitatea științi- fică azi nu-1 mai ignoră și respinge. Numai că o serie de fenomene psi în care se încadrează parțial intuiția și, integral, clarviziunea și pre- moniția sunt incluse de cei mai mulți cercetători în domeniul parapsihic, deci într-o zonă margi- nală a științei care așteaptă cercetări, dovezi și clarificări. Stări artificiale, provocate fie de sugestia unui hipnotizator, fie de consumul drogurilor halucinatorii ascute, în multe cazuri intuiția, dau un caracter profetic premonițiilor și amplifică adesea clarviziunea. în mod obișnuit, în astfel de stări de per- cepție extrasenzorială, inconștientul pare să absoarbă mai multe informații din jur decât bănuim, bariera dintre procesele conștiente și cele inconștiente constituind unul din acele fil- tre vitale care ne feresc să fim inundați de sen- zații. Din timp în timp, fie datorită unei stări de supratensionare, fie datorită unei dispoziții afective declanșată de un eveniment cu semnifi- cații, se face o breșă în acest perete de protecție și suntem proiectați în lumea viselor, a haluci- națiilor și intuițiilor. Alteori, apropierea unui pericol iminent, un mesaj, o bioundă aruncată în eter de un psihic în alertă și percepută vag de bioreceptorul nostru, o condensare de energie pozitivă sau negativă venită dintr-un loc sau dintr-un timp definit ori indefinit generează imperativ și urgent o informație sau o suită de informații care acționează în zona psihicului unde se formează intuițiile, presentimentele, iluminările. „Cel mai adesea intuițiile sunt fruc- tul experienței anterioare: amintiri, dorințe, speranțe și temeri care au fost înmagazinate în inconștient, dar care pot conține o informație cu totul nouă, obținută prin telepatie." (Mc. Creery). Zgârcenia cu care ne folosim de intuiții provine din complexitatea vieții noastre conș- tiente. Noi considerăm intuiția ca o formă spe- cială a demersului logic al intelectului și tindem să împărțim oameni în „intuitivi", acei care se lasă călăuziți de emoții, și sentimente și în „raționali", aceia care supun întreaga viață psi- hică și relațională controlului strict al factorului analitic. 767 www.dacoromanica.ro Dacă intuiția este o stare psi mai comună oamenilor - gradul ei de intensitate și valoare comunicată depinzând exclusiv de structura psi- hică și uneori de educația individului (s-au făcut o serie de experimente interesante privind gradul de intuitivitate și evaluarea lui în funcție de prezența unei anumite geografii a psihocâm- pului), clarviziunea rămâne totuși un fenomen excepțional, dependent de naturi special echipate. Dar, opinează L. Watson, ținând cont că proba cea mai elocventă și convingătoare a clarviziunii, acea de a descoperi un obiect a cărui localizare e necunoscută sau de a deschide o carte la un pasaj antestabilit, nu a reușit nimeni s-o realizeze în condiții obiective de control științific (există și o bogată literatură a șarlataniilor și falsurilor grosolane în această direcție), putem conclude că „existența fa- cultăților de clar-vedere este atât de îndoielnică, atât de depărtată de posibilitatea unei justificări biologice, încât e inutilă orice încercare de a o lua în discuție'*. Totuși clarviziunea face parte din arsenalul psihotronicii, reprezentând facultatea unor indi- vizi de a percepe date despre un individ sau un eveniment în afara oricărei elaborări mentale și oricărei determinări temporale și spațiale, în mod cu totul intuitiv, doar pe calea percep- ției extrasenzoriale. „Dacă în telepatie - scrie C. Neacșu - comunicația intermentală operează în «sens unic» - de la agent (unitatea) la perci- pient (receptor) - în clarviziune, această comunicație are loc în «dublu sens»: inconștien- tul clarvizualului obține informații de la in- conștientul consultantului, le recodifică în conș- tientul propriu, transmițându-le apoi pe cale senzorială verbală, conștientului consultantu- lui." Acest fenomen se poate desfășura sub două aspecte: vizual și tactil. Unii văd obiecte legate de consultant, inaccesibile vederii directe („citesc" în cărți închise sau scrisori închise în plicuri pecetluite, descriu anumite regiuni geografice necunoscute de el sau reproduc gân- durile consultantului). Acest aspect a fost numit de către Ch. Richet criptestezie. Alții realizează aceleași procese dar numai cu condiția „atin- gerii" unui obiect aparținând consultantului (batistă, ceas, scrisoare, fotografie) numit de Buchnnan psihometrie. Printre cazurile de criptestezie celebre cităm performanțele de excepție ale clarvizionarului spațial Arthur Orlop din Mannenheim, în tim- pul unei experiențe realizate la Institutul din Freiburg. Acesta a descris un student islandez pe care nu-1 cunoștea, situația casei părinților lui, văzută dintr-o perspectivă aeriană. Au fost date detalii pe care o fotografie aeriană le-a con- firmat aproape integral. Rezultate practice ieșite din comun le-a obținut și Gerard Croiset, relatate în 1977 de W.H. Tenhaeff în studiul Anchetele polifiei cu un clarvăzător. Solicitat să participe la găsirea unui tânăr dispărut în loca- litatea Urk, el a fost capabil să indice exact locul dintr-un canal unde se înecase tânărul, deși criptestezistul nu fusese niciodată în Urk. Din domeniul psihometriei se citează numeroase cazuri când prin atingerea unui obiect evocator se declanșează reacțiile de vizi- une. Astfel, în 1948 poliția din Amsterdam a uti- lizat serviciile d-nei W.B., clarvăzătoare, pentru a descoperi o cantitate de platină sustrasă de la Societatea Werkspoor. Ca obiect „inductor" i s-a oferit cutia în care fusese depozitată platina. Concentrându-se într-o primă ședință, d-na W.B. a sugerat cu exactitate imaginea unui tânăr care lucra în laborator și care s-a dovedit că deturnase platina pentru a o vinde. Lawrence le Shan în studiul De ceparapsi- hologia este importantă? semnalează în 1977 performanța clarvăzătoarei Eileen Garrett care, în timp ce participa la New York la un con- gres de parapsihologic a fost solicitată să dezlege misterul dispariției subite a unui medic în timpul unui congres la care participa în New York. Pipăind o bucată din pânza cămășii pur- tată de doctor înaintea dispariției, E. Garrett a precizat: „Este la Jolla. A plecat acolo din cauza unui șoc psihic primit la 14 ani, când tatăl său a părăsit casa". Soția a confirmat ulterior exacti- tatea acestei informații. Trei săptămâni mai târ- ziu, când medicul a fost găsit, el a mărturisit, la rândul său, că la data clarviziunii d-nei Garrett el se găsea, într-adevăr, la Jolla. 768 www.dacoromanica.ro Pentru stabilirea pragului conștiinței care opune rezistență dispoziției psihice favorabilă declanșării clarviziunilor, este necesară o stare specială numită „stare alterată de conștientă" sau ASC (altered state of conscionsness). In cunoscuta sa lucrare Experiențe de sugestie mentală (Hampshise, 1963), L.L Vasiliev, șeful catedrei de fiziologie a Universității din Sankt Petersburg, a indus asupra unor subiecți aflați la distanță sugestia de a dormi. Nici distanțele și nici obstacolele de orice fel nu împiedicau transmiterea sugestiei pe care Vasiliev o atribuia undelor electromagnetice. Unsprezece ani mai târziu, experiențele efectu- ate de Stanley Krippner la Maimon ori Research Center din New York au revelat, ca și în cazul lui Vasiliev care prefera hipnoza pentru studiul clarviziunii, că „stările alterate" ale conș- tienței sunt cele mai propice pentru producerea fenomenului. în plus, S. Krippner s-a folosit și de somn și de vis ca momente de transmitere a informației în condiția unor stări alterate. Se cunosc în literatura de specialitate exem- ple de „clarvizuali" care posedau această cali- tate, fiind mobilizați în experimentări științifice sau în studiile asupra fenomenului (Pascal Forthuny, Jeanne Laplace, M. de Berly, M. Fraya, E. Garret, St. Ossowiecki, bulgăroaica Vanga Dimitrova) sau chiar în scopuri utilitare ale poliției (G. Croiset). Studierea și clarificarea acestui fenomen - precizează psihotroniștii din Anglia, Franța, Rusia și România - vor deschide perspective noi în dialogul de la distanță și prin medii refractare altor mijloace de comunicare, în detectarea psihometrică a răufăcătorilor, în efectuarea spionajului curat adică fără efracție, fără fotografierea documentelor și fără trans- mitere de coduri cifrate, ceea ce îngreunează enorm acțiunile contraspionajului. Russel Târg și Keith Haris vorbesc chiar de „arma psihotronică" cea mai redutabilă armă a viitorului pe care o descriu în cartea lor între- cerea minților și care constă în a folosi energi- ile secrete ale creierului pentru a perturba funcționarea unor computere și în general a întregii aparaturi a inamicului. Scrutarea viitorului Precogniția (precunoașterea) saupremoniția (presimțirea) - deci cunoașterea dinainte a evenimentelor și prevederea lor - constituie totuși un capitol tulburător al preocupărilor omenești încă din cele mai vechi timpuri, chiar dacă scepticismul modem - așa cum sublinia și L. Watson - o așază în rândul eresurilor. Ghicitul și prezicerile cu toate variantele lor istorice și geografice (de la Oracolul de la Delfi până la prognozele făcute pe calculator de ghi- citorii moderni) au incitat fantezia umană pen- tru a smulge Supranaturii misterele cursului evenimențial în viitor. O incursiune în istoria mijloacelor de pre- cogniție făcută de G. Jahoda (ThePsychologie of Superstitiori), London, Penguin, 1970), ne dezvăluie o infinitate de surse valorificate în comuna primitivă până în prezent. Cu titlul de curiozitate amintim aeromancia (ghicirea prin forme ale norilor), alectriomancia (o pasăre e lăsată să ciugulească boabe de grâu plasate pe literele alfabetului), apantomacia (întâlnirea întâmplătoare a unor animale), capnomancia (tipuri de fum înălțate dintr-un foc), causimo- nancia (studiul obiectelor introduse în foc), petalomancia (numărarea petalelor unor flori ca trandafirul, romaniță), cromniomancia (citirea în foile de ceapă), hippomancia (bazată pe lovi- turile copitelor de cal), onychomancia (desenele unghiilor de la mână privite în lumina soarelui), tiromancia (cercetarea găurilor din brânză) etc. Nu-i greu de bănuit că astfel de criterii augurale care impresionează pe cei naivi nu pot fi luate în serios, întrucât nimeni nu poate stabili o legă- tură între caracterul lor fortuit și situațiile con- crete de viață. Cu totul altfel se prezintă situația cu străvechiul sistem chinez de predicție Ching sau Cartea schimbărilor. Culegerea de oracole scrise acum 3 000 de ani s-a amplificat treptat devenind un impresionant tratat. Valoarea aces- tuia rezidă în simplitate. E vorba de un sistem binar, alcătuit pe o serie de alternative simple. Pentru a forma fiecare din combinațiile tradiționale, persoana care consultă oracolul 769 www.dacoromanica.ro împarte un număr de tulpini de coada-șoricelu- lui (Achillea) sau aruncă o monedă cap și pajură pentru a obține echivalentul unui răspuns prin da sau prin nu. Această operație se repetă de șase ori, astfel ca rezultatul final să fie un hexa- gram sau motiv compus din șase linii orizontale, intacte sau sfărâmate după rezultatele trasului la sorți. Există șaizeci și patru de combinații po- sibile ale celor două tipuri de linii și fiecare din aceste hexagrame posedă un nume și o inter- pretare tradițională. în aruncarea tulpinelor sau monedelor, caracterul fiecărei linii este determi- nat pe o bază majoritară, dar dacă toate tulpinile și toate monedele indică aceeași alegere, atunci acea linie a hexagramei primește o semnificație specială și deschide calea celor mai ample posi- bilități de interpretare. R. van Over, care a consacrat vestitei cărți un substanțial studiu apărut în 1971 la New York (/ Ching, New American Library), a con- statat că îndată ce te-ai familiarizat cu fiecare hexagramă știind că o linie continuă într-o anu- mită poziție posedă o semnificație specială, motivele încep să iasă cum trebuie și să dea soluția sau sfatul pe care sperăm să-l auzim conștient sau inconștient. în felul acesta per- soana respectivă va găsi răspunsul nu în așezarea întâmplătoare și deci arbitrară a tijelor sau monedelor ci în el însuși. „A consulta Cartea schimbărilor, scrie C. Wilson în The Occult (London, 1971) într-un moment de criză personală echivalează aproape cu o ședință la psihanalistul preferat. Nu există nimic în căderea monedelor sau în textul cărților care să nu fi existat deja în noi; tot ceea ce face I Ching cu schemele sale atât de magnific organizate consistă în a extrage informația și deciziile ne- cesare și de a absorbi spiritul conștient de povara responsabilității acestor decizii". Profeția și predicțiile aparțin domeniului anecdoticului și nu rezistă unui examen obiec- tiv. Totuși, statisticile inițiate în ultimii 40 - 50 de ani (semnificativă în acest sens este aceea a lui William Cox) au demonstrat că unele din premonițiile atât de răspândite în folclor sunt în fapt realități matematice și ca există un fel de percepție colectivă a ceea ce se va întâmpla. Supraviețuirea în accepția biologică depinde aproape în întregime de posibilitatea noastră de a evita dezastrul fiind capabili de a-1 vedea venind, în măsura în care suntem familiarizați să sesizăm acei stimuli extrem de delicați care anticipează viitorul. în zone inconștiente care răspund semnalelor subliminare venind din împrejurimi, viitorul există deja. Noi însă nu putem să-l schimbăm; dacă am putea n-ar mai fi viitor. Dar noi putem să modificăm măsura în care el ne va afecta. Precogniția în termeni bio- logici înseamnă, deci, a ști nu ceea ce se va pro- duce, dar ceea ce ar putea să se producă dacă... Performanțele cele mai înalte de premoniție au fost realizate în 1925 de Pascal Forthuny sub controlul lui Osty. Experiența „scaunului gol" constă în caracterizarea prealabilă (cu ore sau cu zile înaintea unei ședințe publice a Insti- tutului metapsihic din Paris) a persoanei care se va așeza pe un anumit scaun din sală; eventual cu predicții asupra întâmplărilor curente pe care le va trăi. Coincidențele ajungeau până la 20 de detalii, dintre care multe nebanale. Performanțe similare au fost consemnate în 1946 de Ten- haeff, la Utrecht, cu subiectul Gerard Croiset. Statistica ultimului experimentator urcă la 150 de reușite, totale sau parțiale, ceea ce a determi- nat poliția să-i ceară serviciile. Deosebit de interesantă ni se pare previzi- unea făcută în aprilie 1989 de către paragnostul român Florian Onitza și publicată în nr. 96 al ziarului în limba română Universul, care apare în Satele Unite ale Americii. Onitza a prevăzut sfârșitul lui Nicolae Ceaușescu pentru data de 25 decembrie 1989, prorocire cunoscută mult mai târziu în țara noastră, deoarece cenzura a interzis preluarea știrii iar cititorii atât din SUA cât din România ai ziarului au trecut ușor peste o predicție care li se părea de domeniul fantas- ticului, ținând seama de mersul evenimentelor. Astrofizica și interacțiunea de la distanță în 1980, sub egida Academiei de științe a URSS, au apărut două lucrări pasionante: Despre unele proprietăți ale timpului, găsite 110 www.dacoromanica.ro prin cercetări astronomice și Demonstrarea astronomică a realității geometriei cvadridi- mensionale Minkowski, semnate de doi cunoscuți cercetători ruși N.A. Kozârev și V.V. Nasonov. Deși lucrările se referă la unele sub- tile probleme de astrofizica, unele teze au impli- cații directe în psihotronică. Observațiile astronomice consemnate vin să susțină ipotezele și teoriile științifice după care în spațiul continuu cvadridimensional al geome- triei Minkowski unele aspecte cauzale pledează pentru legătura temporală dintre trecut și viitor. „Avansând și speculația de-a dreptul fantastică după care timpul ar putea produce energie - pre- cizează E. Celan - autorii emit și demonstrează că acțiunea prin timp se realizează nu numai cu viteza finită a luminii, ci și instantaneu, adică cu viteze tinzând spre infinit. în acest context, putem considera că vitezele supraluminice ale prezumtivilor tahioni apar ca un caz particular." Dispozitivul folosit de cercetători a constat în montarea în focarul unui telescop a unui rezistor cuplat la o punte Watson. în momentul focalizării și fixării poziției stelei, rezistorul reacționează, dezechilibrând puntea. Se con- stată însă că fenomenul nu este legat numai de lumină. Reacția rezistorului se menține nu doar când imaginea vizuală a stelei e colimată, ci și atunci când imaginea ei vizuală este abolită prin acoperirea oglinzii telescopului cu o folie de aluminiu impenetrabilă pentru lumină. Autorii consemnează: „Absolut neașteptat a fost faptul că rezistorul reacționează nu numai la poziția reală a stelei, ci și atunci când pe fantă a apărut imaginea ei vizuală. S-a arătat dintr-odată că această conjunctură nu este legată de lumina care ajungea prin fantă la rezistor. într-adevăr, această acțiune a reprezentării vizuale s-a menținut și atunci când marea oglindă a telescopului a fost acoperită cu un capac de duraluminiu de cea 2 mm grosime. în acest caz efectul se diminua puțin, dar în aceeași măsură diminua și acțiunea poziției reală a stelei. în plus, la rotirea cu 90% a fantei, când la observațiile în meridian se obține dispunerea sa orizontală, a devenit clar că asupra rezistorului acționează nu imaginea luminoasă modificată de către refracție, ci acea poziție pe care steaua ar fi ocupat-o în lipsa atmosferei. Rezultă că și acest efect este produs de acțiunea prin timp care poate fi transmisă nu numai cu viteza luminii ci și instantaneu. Ca atare, există o legă- tură a timpului cu spațiul, iar reprezentarea fizicii clasice privind independența timpului se arată a fi neadevărată. Geometria care leagă spațiul și timpul într-o reprezentare unică, cvadrimensională, a fost elaborată de Minkowski în concordanță cu transformările Lorenz și alte urmări ale teoriei generalizate Einstein... în acest fel posibilitatea legăturii instantanee prin timp nu contrazice proprietățile luminii minkowskiene care reproduce în întregime toate concluziile teoriei relativității a lui Einstein. Teoria relativității a fost creată de Einstein din reprezentările considerațiilor fizicii pe baza postulatului imposibilității acțiu- nii la distanță, adică a imposibilității legăturii instantanee. Observațiile noastre au arătat că acțiunea la distanță există în natură. Ga urmare, o fundamentare riguroasă a teoriei relativității este dată nu de argumentația lui Einstein, cât de către geometria lui Minkowski. Cu toate acestea este greu de presupus că s-ar fi putut găsi această geometrie fără obținerea de către Ein- stein a concluziilor fizice". Observațiile făcute pe durata mai multor ani și asupra mai multor formații stelare constatau că în unul și același moment temporal pot fi observate în lungul traiectoriei orbitei sale trei poziții ale stelei cercetate: a. poziția virtuală ocupată de stea în momen- tul când lumina ce ne parvine de la ea a părăsi- t-o; b. poziția reală pe care steaua o ocupă în momentul observației; c. poziția virtuală pe care steaua o va ocupa la data când raza de lumină care pleacă de la pământ în momentul observației va intersecta traiectoria stelei. „Pentru psihotronică, implicațiile decurgând de aici sunt fundamentale - notează E. Celan (Quo vadis parapsihologia?, nr. 2/1991) - deoarece pe această cale se pot explica fenomenele de recogniție și precogniție con- 771 www.dacoromanica.ro comitent, în momentul temporal al prezentului. Aceasta înseamnă că în prezent pot fi sesizate momentele succesive ale unor evenimente care au avut loc în trecut sau se vor produce în viitor." C) CEI CARE STAU DE VORBĂ CU MĂRUNTAIELE PĂMÂNTULUI O proprietate ciudată Higroscopia sau capacitatea de a detecta apa pare a fi o proprietate universală a organismelor vii. Explicația este simplă. Viața s-a născut în apă, în oceanul primar. Hidrosfera ocupă două treimi din suprafața planetară. Apa intră în com- poziția organismelor vegetale și animale în pro- porții de la 5 la 95%. Să nu uităm că și materia noastră cerebrală - cea mai înaltă și subtilă formă de organizare a materiei - este formată din 80% apă, ceea ce o face încă și mai lichidă decât sângele. Una din condițiile prealabile ale fenomenu- lui de rezonanță cosmică este existența unor structuri similare, sau cel puțin compatibile, la emițători și receptori. Deci, dacă energia este emisă de o sursă de apă, ea trebuie să găsească un răspuns în corpul unui organism viu. In lumea vegetală, căutarea avidă a apei, în condiția defavorabilă a fixării plantelor de sub- strat se face prin mișcări caracteristice către sursa de apă, cunoscute sub numele de higrotro- pism și higrotactism. Higrotropismul pozitiv este răspândit în natură, întâlnindu-se la rădăcini, la rizoizii de pe talul hepaticelor și de la protalul ferigilor, la tuburile polinice și la hifele ciupercilor. „Mecanismul perceperii excitațiilor și al rea- lizării reacției hidrotopice nu este deocamdată cunoscut. In viața plantelor - scriau academi- cienii N. Sălăgeanu și Șt. Peterfi în Fiziologia plantelor - higrotropismul are o însemnătate deosebită. Rădăcinile plantelor și ciupercilor datorită higrotropismului se orientează spre sursele de apă. Orientarea sporangioforilor ne- gativ higrotropic ușurează diseminarea sporilor într-un aer uscat". Pe toată scara zoologică se manifestă higrotropismul declanșat de mecanismul reflex al hidratării organismului - numit empiric „sete". Insă hidroscopia, capacitatea de a descoperi o sursă de apă ascunsă, se manifestă cu mult mai rar, fiind un „suprasimț" căruia nici până în prezent, cu toate progresele notabile ale științei, nu i s-a dat o explicație. Un mărunt reprezentant al faunei psamofile, deci al nisipurilor umede și mișcătoare al pla- jelor, și anume puricele de apă (Talitrus salta- tor), un răcușor din neamul Amfipodelor, prezintă o proprietate uluitoare, întrucât poate trăi și într-o atmosferă uscată timp de 30 - 40 minute, el poate fi scos din mediul său natural. Dus la 2 -300 m de țărm ei se orientează, fără greș spre direcția apei mării. Câțiva cercetători străini, iar la noi academi- cianul Eugen Pora, au căutat să dea o explicație acestui fenomen de orientare numit thalasota- xie. Mecanismul care reglează acest fenomen nu este însă cunoscut. Nici ultrasunetele, transmise de mișcarea mării, nici anumite unghiuri de incidență luminoasă cu valoarea orientativă și nici măcar includerea în genotipul speciei a unui reflex adaptiv n-au putut fi confirmate ca o explicație a thalosotaxiei. în lumea mamiferelor, „hidroscopul" cel mai avizat este elefantul. In epocile de secetă, ele- fanții scormonesc pământul cu colții și cu picioarele scoțând la lumină izvoare ascunse de apă. S-ar putea ca elefanții să adulmece apa care curge sub pământ și, după opinia reputatului zoolog francez Ed. Perrier, să posede instinctiv unele „cunoștințe" geologice, întrucât ei sapă în punctul cel mai de jos al curburii externe al albiei unui râu secat, în locul unde apa are cele mai mari șanse să se poată aduna. Și în rândul oamenilor se întâlnesc, însă foarte rar, indivizi înzestrați cu astfel de propri- etăți excepționale. Cronici din vechime menționează existența unor oameni înzestrați cu strania capacitate de a detecta sursele de apă. Armatele lui Darius, de 772 www.dacoromanica.ro pildă, erau înzestrate cu astfel de hidrospori sau hidrotacți care în timpul campaniilor belicosului rege căutau în măruntaiele pământului apă de băut, deoarece fântânile aflate în drumul năvă- litorilor erau otrăvite de localnici. Istoria Westernului relatează prestigiul de care se bucu- rau, alături de căutătorii de aur și căutătorii de apă care, în zonele deșertice sau stâncoase ale Americii, indicau viitoarele lăcașuri ale fân- tânilor și probabilul traseu subteran al unor ape curgătoare, bogate în fluturi și pepite aurifere. Astfel de căutători de apă se găseau la mare cin- ste și la populațiile dacice, fiind „împrumutați" triburilor getice din câmpie, unde apa era tăinu- ită. în cursul celui de al doilea război mondial, trupele expediționare germane din „Afrika- korps“ aveau în componența lor radiesteziști, cu principala sarcină de a depista sursele de apă subterană. Până și în recentul război din Viet- nam, trupele americane au făcut apel la hidrospori pentru a le asigura în anumite terenuri hidrofuge o posibilă sursă de aprovizio- nare cu apă și pentru a detecta minele plantate pe câmpul de luptă sau adăposturile ascunse ale luptătorilor. Radiestezia, așa cum am mai spus, e cunos- cută de mii de ani. în China antică nici o casă nu se zidea până când terenul destinat construcției nu era cercetat de un radiestezist care indica locul ideal pentru amplasarea imobilului. în mormântul faraonilor s-au descoperit pendule radiestezice. Mai târziu, breasla căutătorilor de surse de ape subterane în vederea săpării fân- tânilor a căpătat statut oficial în organizarea burgurilor feudale. Interesul pentru radiestezie și folosirea baghetei este vechi. încă din 1470, Basilius Valentinus experi- mentează cu „bagheta divinatorie“. Athanasius Kirches care tipărește la Colonia (1643) Ars magnetica, încearcă experiențe nereușite cu mult lăudata baghetă divinatorie {Wunschelrute) și cu pendulul. în schimb, în 1692, J. Myar, țăran din Lyon, descoperă un criminal cu aju- torul acestei baghete. Vallemont încearcă, în 1696, să explice acest fenomen neobișnuit pe baza atomismului cartezian. Patru ani mai târ- ziu, Zeidler întreprinde, în Fantomysterium, o cercetare complexă asupra baghetei, punând în evidență rolul influentelor psihice și dă o inter- pretare telekinetică mișcărilor acesteia. Aproape un secol mai târziu, mai precis în 1792, au loc cercetările mineralogului Carlo Amoretti din Milano asupra „minerascopiei“, prin instru- mente adecvate ca bagheta și prin senzații spe- ciale (electrometrie animală). Rezultatele sunt publicate în 1818 {Despre rabdomancie) și sunt cuprinse de fizicianul Ritter sub eticheta de „siderism“. Abatele Nermet și-a creat o adevărată glorie în secolul trecut, descoperind un mare număr de vestigii arheologice și de oameni dispăruți, prin identificarea radiestezică a comorilor și cadavrelor. Deosebit de interesante sunt cercetările cu bagheta divinatorie efectuate de P. Landesque, în 1928, și consemnate în lucrarea Hidrologie și hidroscopie, unde autorul susține ipoteza exis- tenței unor radiații speciale percepute de către baghetiști. în mod practic, fenomenul se caracterizează prin apariția unor mișcări oscilatorii realizate în plan orizontal al unor baghete în formă de Y, pe care exploratorul o ține în ambele mâini de cele două extremități mai lungi, în timp ce vârful acesteia este plasat înainte și puțin în jos față de direcția de înaintare. în funcție de forma baghetei, oscilațiile se pot produce și în plan vertical, pentru baghetele în formă de L - câte una pentru fiecare mână. Se consideră azi că rolul senzor al semnalelor radiestezice este jucat de organismul celui ce efectuează cercetarea radiestezică, baghetei revenindu-i rolul de tra- ducător al momentului apariției semnalului, sensului și intensității, ca și al momentului stin- gerii acestuia. Radiesteziștii în acțiune Imaginea radiesteziștilor (așa se numesc descoperitorii moderni ai apei și zăcămintelor geologice) a devenit azi familiară și nu mai im- presionează pe nimeni. 773 www.dacoromanica.ro Cu ajutorul unei baghete, unei ramuri înfurcite, a unui fir cu greutate, deci a unor pen- dule și chiar a unor bisturii chirurgicale, ei pot determina sursele uneori cu o precizie uimi- toare, folosindu-se de proprietatea descoperirii pânzelor freatice sau zăcămintelor naturale și pot determina cu precizie tensiunea arterială. Instrumentele de detectare, adică baghetele, s-au perfecționat continuu. Unul din cele mai eficiente a fost construit de inginerul rus Sotce- vanov. Este o baghetă de oțel cu întoarcere liberă, în formă de U, căreia i s-a atașat un sis- tem de înregistrare. Numărul de răsuciri dă indi- cații asupra adâncimii și dimensiunile zăcămân- tului respectiv. Experiențele de pe sol sunt coroborate cu aerofotogramele (fotografii din avion). Prin confruntarea fotografiilor zonei geografice cu perimetrele care sensibilizează baghetele, radiesteziștii au posibilitatea să determine cu maximă precizie întinderea și ca- litatea zăcământului. în multe țări ale lumii (S.U.A., Rusia, Cehia, Slovacia, Polonia, Vietnam, Olanda, Franța, Portugalia, Anglia, Brazilia, Australia, România etc.) instituțiile de stat sau Societățile particu- lare care se ocupă de prospecții geologice, de canalizări și de ameliorări agricole angajează specialiști în radiestezie. De altfel, încă din 1910, în Franța s-au pus bazele unei tehnologii noi, datorită contelui Henri de France care a publicat o carte originală Le Sourcier modeme (Descoperitorul modern de izvoare) și a contribuit efectiv la înființarea Fundației Societății britanice a descoperitorilor de izvoare. Reputatele colaborări franco- engleze în acest domeniu au fost consemnate în două lucrări - The Divining Rod (La Baguette divinatoire) și The Physics of the Divining Rod (La Physique de la Baghette divinatoire), prima scrisă de W. Barret și T. Besterman și apărută în 1926 la Londra și Paris, a doua scrisă de J. C. Maby și B.T. Franklin și apărută în 1939 în aceleași orașe. România s-a aliniat acestei noi tehnologii. Amplasarea unor sonde petroliere în județul Prahova, între 1930 - 1942, aparținând unor mari societăți („Concordia", „Astra Română", „Union") a fost făcută pe baza deter- minărilor radiestezice ale ing. Simeon Simu care a precizat poziția, adâncimea, natura și bogăția zăcămintelor de țiței și gaze naturale. Până la primul război mondial, țările occi- dentale au fost mai puțin interesate de această problemă; în schimb ea a devenit o activă pre- ocupare de stat în Rusia, preluată atât de comisi- ile unionale de geologie și hidrologie, cât și de armata roșie, înzestrată cu batalioane speciale de radiesteziști. în timpul celui de al doilea război mondial ei au contribuit esențial la diverse lucrări genistice, la depistarea depozitelor subterane de armament, a câm- purilor minate, la detectarea punctelor de între- rupere a comunicațiilor subterane etc., în timp ce geologii au descoperit, cu ajutorul baghetei, importante zăcăminte metalifere și noi surse de apă în munți și în zonele secetoase. Pentru înlăturarea confuziilor mistice savanții ruși au propus ca acest procedeu să se intituleze științi- fic „metoda efectelor biofizice". Și în țara noastră, un colectiv de cercetători cu antrenament radiestezie (A. Apostol, M. Molnar Veress, D. Svoronos) au urmărit timp de 4 ani predicția fenomenelor seismice pe baza modificărilor ce apar în producerea sem- nalelor radiestezice în zona curburii Carpaților Orientali, în perimetrul Covasna, unde există prezumția teoretică a unei fracturi telurice care amplifică stresul tectonic, favorizând cutremurele de tip „Vrancea". „în baza măsu- rătorilor și a corelațiilor stabilite - precizează E. Celan - autorii avansează ipoteza explicării efectului de variație a parametrilor semnalului biogeofizic, înainte și după seismele intermedi- are, cu o magnitudine mai mare de 5 pe scara Richter. Modelul propus ia în considerare un număr de cinci stadii în explicarea fenomenului ruperii ductile, permițând explicarea, pe această cale, a datelor obținute înainte și după seismele intermediare cu magnitudine mai mare de 5. Considerat ca o ipoteză de lucru, meritul său constă în aceea că deschide posibilitatea predicției, pe această cale, a unor atare mani- festări" (Materia vie și radiațiile). 114 www.dacoromanica.ro Mineralogul din Sankt Petersburg, Nicolai Socevanov, creatorul baghetei modeme de care am vorbit, este autorul unor cercetări „biofi- zice" deosebite, realizate în cursul anului 1966, când a fost chemat să prospecteze geologic câteva zone montane din împrejurimile orașului Alma Ata. El a ajuns la concluzia că energia re- cepționată de baghetă nu e de natură electrică, antenele anexate dovedindu-se inutile, iar mag- neții puternici legați de spatele operatorilor neavând nici un efect. De asemenea strângerea în grup a radiesteziștilor și contactul lor fizic n-au avut nici un efect cumulativ. Deși biofizicienii n-au reușit încă să definească precis natura acestei forțe radioac- tive, aplicările ei devin din ce în ce mai utile. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu Pasteur, care găsise remediul suveran al turbării, fără să cunoască agentul provocator al acesteia. Abia după 66 de ani de la epocala sa descoperire, microscoapele electronice au putut pune în evi- dență ultravirusul rabiei, confirmându-i astfel geniala intuiție. Radiestezia fără baghetă Experiențele efectuate în unele țări au probat că forța radiestezică a omului nu operează doar prin baghetă. Orice ființă joacă rolul de interme- diar. Geologul olandez Solco Tromp, a demon- strat că radiesteziștii au o excepțională sensibili- tate la câmpul magnetic terestru și că reacționează vizibil la modificările câmpului, lucruri care pot fi verificate cu ajutorul magne- toscoapelor. La Universitatea din Halle, s-a descoperit că tensiunea și pulsul radiesteziștilor sporesc brusc în contact cu anumite câmpuri. Savanții ruși împart toți oamenii în patru grupuri fundamentale după felul cum îi „vede" bagheta radiestezistului. Bagheta e atrasă mai ales de către femei (prima grupă) care prezintă o radiestezie sporită mult față de bărbați (așa se poate explica acel vino-ncoace, acel „sex- appeal" de care vorbea Freud). Cu ajutorul unui electrocardiograf, Tromp a reușit să stabilească harta polarității corpului uman, iar cu ajutorul unui magnetoscop protonic sensibil s-au putut determina câmpurile radiestezice care produc reacții puternice. S-au constatat lucruri sur- prinzătoare: șoarecii plasați într-o cușcă situată jumătate în interiorul câmpului radiestezie și jumătate în afara lui, au refuzat să doarmă înlăuntrul câmpului. Pepenii, ceapa, porumbul, frasinii nu cresc pe un sol aflat deasupra unei zone radiestezice. în schimb, viespile de copaci și furnicile își construiesc în mod special cuibul deasupra unei astfel de zone. S-a emis, de asemenea, ipoteza că reumaticii acuză contracții musculare și dureri articulare când se află într- un câmp produs de apă, iar constructorii caselor sau cei care își așază paturile în dormitoare tre- buie să evite înălțarea locuinței sau plasarea canapelei în afara spațiului sensului câmpului radiestezie care se pare că produce efecte nefaste asupra sănătății. Faptul că la traversarea unui câmp de sem- nale radiestezice se produce o decontractare bruscă a musculaturii mâinilor, poate avea implicații majore în diverse situații, în special în cele de trafic rutier. Se citează (Withe, Krippn- er, Kogan) cazul unor porțiuni de autostradă în care pe o anumită zonă în linie dreaptă se pro- duceau foarte dese accidente de circulație, apa- rent fără cauze. La o investigație mai amă- nunțită, s-a constatat că autostrada traversa, în porțiunea respectivă, un câmp cu intense sem- nale radiestezice. în momentul intrării în zonă, datorită deconectării bruște a tonusului muscu- lar al șoferilor, situațiile de trafic erau foarte deseori acompaniate de accidente. Depistarea de către radiesteziști a acestor zone și devierea circulației în locuri unde se petrec cu o sur- prinzătoare (și aparent nemotivată) frecvență accidente, a fost luată în considerare de administrația unor țări. Așa s-a întâmplat în Germania, când, punându-se în funcțiune autostrada Bremen-Bremerhaven, în dreptul kilometrului 239 au început să aibă loc frecvente accidente. Apelându-se la un „fântâ- nar" care stabilea locul viitoarelor fântâni folosind radiestezia, acesta a determinat în acel punct un puternic câmp de radiații terestre și a găsit și soluția: a îngropat lângă piatra kilome- 775 www.dacoromanica.ro trică o cutie de cupru în care erau bucăți din ace- lași metal tăiate în formă de steluțe. Accidentele au încetat în schimb localnicii din zonă au declarat că de când s-a normalizat circulația pe șosea emisiunile radiofonice la propriile aparate au fost puternic parazitate. De asemenea, în Franța, Elveția, Germania și Polonia, zone geopatogene cu morbiditate canceroasă net superioară zonelor limitrofe, fără motivația unor suprapoluări care ar putea favoriza frecvența manifestărilor neoplazice, s-au con- statat a fi zonele urbane în care se decelează puternice semnale radiestezice, ceea ce obligă edilii moderni să dea dreptate străvechilor radi- esteziști chinezi, care studiau radiativ terenul înaintea amplasării construcțiilor ca și concluzi- ile trase, încă din 1928, de G. Laskovski, în urma lucrărilor efectuate în 16 departamente din Franța. Practica radiestezică ne recomandă ca patul în care ne petrecem o bună parte din viață să fie așezat în afara câmpurilor care pot da reacții geopatogene. Cea mai bună poziție pentru somn în caz de boală este cu capul spre nord iar pen- tru obținerea unei bune deconectări a sistemului nervos poziția ideală este aceea cu capul spre răsărit. Radiesteziștii sugerează așezarea patului în locul unde doarme câinele și nu pisica, deoarece experiențele au dovedit că pisicile preferă locurile unde se află un nod geopatogen. Probabil că așa se explică, prin teoria câm- purilor, antagonismul dintre câine și pisică și atașamentul dintre câine și om. E greu de dat o explicație științifică strictă acestui fenomen. în linii mari se consideră că orice corp material emite o undă, iar corpul uman, jucând un rol similar unui receptor de radio, îl captează. în cazul sensibilității la apă, a hidroscopiei, se presupune că apa prin acțiunea frecării (de alte pături de apă ori de sol) creează un câmp cu proprietăți electromagnetice. Toate ipotezele emise până în prezent au o excelentă explicație fizică, dar o neconvingătoare încă motivație biologică. Progresele biofizicii pe care le așteptăm în viitorii 20 - 30 de ani ne va descifra misterul biomagnetismului și bioelec- tricitații care continuă să rămână o taină, așa cum o atestă uimitoarea capacitate a sud- africanului Pieter van Jarsveld, de a vedea efectiv stratul de apă din interiorul Pământului sub forma lucirii unei luni verzi, fără a avea nevoie de celebra baghetă magică a radieste- ziștilor. O formă specială de radiestezie o reprezintă biolocația marină și bionavigația. Biolocația marină constă în reperarea minelor de adâncime, a epavelor și a detectării fundului marin în cazul defectării aparaturii de bord. Bionavigația se referă la conducerea unei nave prin mijloace radiestezice. Astfel de perfor- manțe le-a realizat în 1985 și un român, căpita- nul de cursă lungă Claurian Dumitru, coman- dantul mineralierului „Băcești". Prin mijloace radiestezice el a reperat po- ziția unei epave scufundate la 25 m adâncime și la 1 km de țărm (Amsel Hamburg 1910), și-a salvat nava în urma defectării aparaturii de determinare a punctului obiectivului prin satelit și prin radio într-o zonă periculoasă a platformei continentale, stabilind poziția navei prin biode- tecție și reperând accidentele fundului marin. Nava a fost adusă astfel într-o poziție sigură, prin mijloacele radiesteziei. Bionavigația a fost trecută în jurnalul de bord al navei „Băcești". JVIesmerismul și biomagnetismul vindecător în anii noștri se conturează tot mai puternic în medicină ideea că starea sănătății oscilează și în raport cu variațiile nivelului bioenergetic al organismului. Deficitul de energie - indiferent de cauză - produce o depresie, o „cădere" a ten- siunii nervoase care, chiar dacă nu constituie în sine și inițial o boală, creează un teren favorabil apariției și instalării unor boli, adeseori grave. Potrivit acestei ipoteze toate organele, seg- mentele, până la celulă emit radiații cu o frecvență proprie, a căror rezultantă o reprezin- tă frecvența de vibrații a întregului organism. Diferitele stări patologice se instalează atunci când frecvența de vibrație a unui organ sau a organismului scade sub limitele normalului. 776 www.dacoromanica.ro „Depresia" energetică produce o mulțime de dereglări: somnolență, stări de surmenaj, stres nervos, dureri musculare difuze, staze sangvine, tulburări de vedere și de echilibru, vuituri în ureche, distonii neurovegetative și multe altele, în astfel de cazuri singura soluție este reîncăr- carea energetică a organismului, fie prin trans- fer de energie de la un „donator" energetic fie prin autoenergizare. Primul om de știință care a intuit existența și rolul acestor forțe biomagnetice a fost medicul german A. Mesmer (1734 -1815). El a fondat teoria magnetismului animal și a pus bazele magnetoterapiei, prin folosirea vestitului său hârdău cu magneți. însă cu mult înainte de Messmer au existat terapeuți empirici care „vindecau" suferințele unor oameni datorită capacității lor de a le transfera o cantitate de bioenergie, aducând ast- fel la normal potențialul nervos" al pacientului. Mijlocul cel mai frecvent de exercitare a acestor atribute erau mâinile. Arta vindecării consta în stabilirea cu ajutorul mâinilor ținute deasupra subiectului a zonelor cu deficit de energie și apoi în readucerea frecvenței de vibrație la va- lori normale, plimbând mâinile de-a lungul corpului, tot fără atingere, într-un mod anume care să conducă la refacerea energiei pierdute. De aici expresia românească (semnificativă pentru vechimea acestei practici medicale empirice la români), „a lua cu mâna durerea". Și astăzi, alături de serviciile spitalicești de magnetoterapie înzestrate cu o aparatură sofisti- cată se face apel la vindecători bine instruiți capabili de performanțe remarcabile. Unii au intrat în legendă, cum ar fi Otto Zeeling care nu numai că vindeca, punea diagnostice fără greș, determina sexul puiului din ouă, și cu ajutorul unei prisme triunghiulare prevedea cu exactitate timpul și alte fenomene naturale. Lui i se alătură rusoaica Djuna Davitașvili a cărei precizie de diagnostic și capacitate de vindecare i-au asigu- rat un loc într-un institut de cercetare și o bine- meritată celebritate. Este interesant de știut că fotografiile care pun în evidență prin efectul „Kirlian" emisiile radiative ale organismului au arătat în cazul mâinilor unor vindecători dotați biocâmpuri mult mai puternice decât la persoanele normale. în timpul paselor magne- tice, când subiecții sunt concentrați asupra pa- cienților, radiația este amplificată și diferențiată calitativ. Dar magnetoterapia medicală nu rămâne un monopol al terapeuților profesioniști ci poate fi exercitată de oricine, autoenergizarea fiind aproape la fel de eficace, întrucât orice ființă vie este dotată cu capacitatea naturală de a extrage din mediul înconjurător o anumită cantitate de energie. Prin utilizarea corectă a mâinilor sale, omul poate spori cantitatea de energie absorbită (Kl), îmbunătățindu-și starea de sănătate. Se practică la ora actuală în întrea- ga lume așa-numita metodă americană de autoenergizare intitulată Reiki sau Radiance, considerată o componentă plină de promisiuni a terapeuticii viitorului. D) CEI CARE FAC SĂ CIRCULE OBIECTELE Fenomenele PK în limbajul de specialitate al psihotronicei, fenomenele PK intră în sfera psihokineziei, deci a mișcărilor provocate de forța psihică inte- rioară fără contact direct cu obiectele și cu exte- riorizare care nu permite o explicație con- vențională. în termenul generic de fenomene PK se ascund o serie de manifestări psihocine- tice puse sub semnul voluntarismului, adică acționate în mod conștient, denumite cu o mare varietate de termeni, ceea ce nu o dată a provo- cat confuzii. Ch. Richet - creatorul parapsihologici - împărțea fenomenele PK pe care le socotea „obiective" în fenomene de telekinezie și fenomene de ectoplazie. Primele se referă la mișcări de obiecte, la distanță, fără contact, la care se adaugă provocări de zgomote și lovituri, iar celelalte privesc materializări de forme vii, de obiecte, de figuri și personaje. R. Sudre le cuprinde sub numele generic de telergie care s-ar manifesta prin mai multe feluri: telekinezie, cuprinzând acțiuni mecanice; 777 www.dacoromanica.ro fotokinezie - apariții luminoase; hyloclastie (lovituri generate la nivelul molecular). Fizicianul J. C. Maxwell adoptă termenul generic de telekinezie, la fel ca și cunoscuții parapsihologi Ch. Richet, J. Ochorowicz, Fr. Myers, O. Lodge, Schrenk-Notzing. în Psy- chic Exploration (A Challenge for Science), edi- tat în 1974 de către Edgar D. Mitchell, sunt incluse în termenul de psihokinezie, adoptat ca termen generic, următoarele forme: teleportația, materializarea, dematerializarea, levitația, chirurgia psihică, vindecarea psihică, înregis- trarea gândurilor, telestezia, proiecții în afara corpului. Din tot acest mănunchi de fenomene PK, insuficient de sistematizate și clarificate până la ora actuală, am selecționat doar câteva care ni se par mai pasionante și care asigură într-o măsură mult mai mare șansa unei explicații ști- ințifice și în același timp garanția unor aplicații în viitor. Primele dovezi de teleportație Existența telekineziei (termen menționat până în 1970) nu ar fi fost luată în seamă dacă mediumul Daniel Home n-ar fi atras în 1867 atenția Societății dialectice din Londra asupra performanțelor sale uimitoare, studiate cu toată rigurozitatea și onestitatea științifică de marele fizician W. Crookes care a recurs la aparate ingenios construite și menite să asigure desfășu- rarea corectă a experimentelor. Crookes a con- firmat următoarele performanțe ale lui Home: ridicări de scaune grele și mese, înălțarea unei sticle pline cu apă și a unui pahar, mâinile me- diumului fiind situate între 10-30 cm de obiecte. Aceste experimente au fost menționate și de B.P. Hasdeu în Sic cogito. Un medium la fel de puternic care a furnizat probe indiscutabile asupra obiectivității telepor- tației a fost Eusapia Palladino, cercetată de cei mai importanți savanți de la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului nostru și su- pusă unui strict control. Sutele de experimente, mai mult sau mai puțin reușite, uneori executate în condiții de maximă suspiciune și scepticism absolut au pus în evidență capacitatea ex- cepțională a mediumului de a mișca scaune și mese, de a face să fâlfâie perdelele camerelor unde se făceau experiențele, de a deschide capacul unui pian și a face să plutească și să cânte o flașnetă, de a acționa digital de la 3 - 4 cm distanță asupra unui cântar de scrisori cu taler .și cu basculă. Maxwell, A. de Rochas, Morselli, Lombroso, care au asistat la expe- riențe, au constatat, cu ajutorul unei aparaturi speciale de cântărit un lucru surprinzător și anume că în timpul levitației (ridicării și plutirii obiectelor) greutatea Eusapiei creștea cu exact greutatea obiectelor levitate, ceea ce a de- terminat pe R. Sudre (pe baza experiențelor concrete ale profesorului W. J. Crawford, profe- sor de mecanică aplicată la Belfast), să con- sidere că forța care ridică obiectele își are sediul în corpul însuși al mediumului (vezi W.J. Crawford: La mecanique psychique, Payot, Paris, 1923). Am mai putea cita din perioada eroică a parapsihologici și cazul polonezei Stanislawa Tornezyk, studiată de profesorii J. Ochorowicz și Schrenk-Notzing. Experiențele ei cu bila și cântarul au căpătat confirmarea observatorilor Ochorowicz, Bozzano, și alții care au constatat că din degetele Stanislawei, ca și a persoanelor participante la experiențe, apar niște firișoare, materializări rigide ale unui fluid psihic care ar mișca obiecte și care, rupte brusc, produc un șoc și o durere ascuțită experimentatorilor. Cele mai extravagante explicații și teorii s-au brodat în jurul acestor fenomene obiective numite raze mediumnice, raze rigide, eflores- cente rigide. W.J. Crawford a încercat să explice ridicarea obiectelor grele în aer prin teoria pârghiei psi- hice: corpul omului joacă rolul zidului în care se încastrează pârghia; materia emanată din corp și îndreptată spre obiect pentru a-1 ridica, formează pârghia. Prin admiterea acestei ipo- teze, spune Crawford, se explică și faptul că greutatea obiectului ridicat de capul mobil al pârghiei psihice se adaugă la corpul mediumu- lui. 778 www.dacoromanica.ro Cercetările modeme ale doctorului A.P. Dubrov din Sankt-Petersburg au pus în legătură teleportația cu biogravitația. în timpul ex- periențelor făcute cu un subiect - chinez de origine - pe parcursul a 15 ședințe efectuate sub control științific, un radiogoniometru mi- niaturizat a fost deplasat de la locul său, volatilizându-se. Pentru a-1 face să dispară, subiectului i-a fost necesar un interval de timp care a variat între 24 secunde 61 minute pe par- cursul diferitelor ședințe. Iar pentru a „readuce" aparatul în spațiul inițial ocupat i-au fost nece- sare intervale de timp variind între 60 secunde și 56 minute. Părerea lui Dubrov ca și a unor martori la experiență e că dispariția obiectului nu înseam- nă neapărat disoluția lui. Nu-i exclus ca demate- rializarea acestuia să nu poată fi recunoscută pur și simplu de către organele senzitive umane și nici decelată de către detectorii noștri con- venționali. Dar nu numai obiecte, ci și indivizi sau chiar masive grupuri umane pot fi teleportate prin forțe misterioase. E bine cunoscut cazul solda- tului Gill Perez dispărut din Manila și apărut în acea zi într-o piață din Ciudat de Mexico de care relatează Kurt Glesnier în cartea sa Dispariția misterioasă. Iar enigma „Gallipoli" a rămas nedezlegată până astăzi. E vorba de dispariția subită și nemotivată într-un misterios nor, în timpul primului război mondial, a unui batalion al trupelor engleze care luptau contra turcilor în peninsula Gallipoli. Toate anchetele efectuate atunci au rămas fără rezultat. Tot aici poate fi atașat și celebrul „experi- ment Philadelphia" care a intrigat și a zguduit tot globul și despre care Ch. Berlitz a scris o incitantă carte (The Philadelphia Experiment), apărută în 1979. în zona docului Philadelphia, după afirmați- ile unui martor ocular, C. M. Allende - marinar pe un vas vecin - distrugătorul de escortă DE- 173 ar fi dispărut după un minut de la începerea unui experiment militar și ar fi reapărut după câteva minute. în această perioadă de timp ar fi fost remarcată prezența sa în docul Norfolk, si- tuat la 400 mile marine distanță. După Allende experimentul a avut urmări catastrofale pentru membrii echipajului. Ei au suferit un șoc psihic ce i-a dus la nebunie. Mai ciudat este că acești marinari dispăreau uneori, pur și simplu, și după încheierea experimentului. Când aceștia observau că unul dintre ei arată „tendința" să dispară, imediat ceilalți puneau mâinile pe el ca să-l rețină. După lungi convorbiri cu martorul, Ch. Ber- litz a ajuns la concluzia că această navă militară a acționat asemenea OZN-urilor care - după pă- rerea lui M.K. Jessup - folosesc antigravitația și se deplasează în hiperspațiu. Atât Allende cât și Berlitz cred că și în acest caz s-ar fi experi- mentat într-un deplin secret o trecere în hiper- spațiu. Această uimitoare idee ar fi fost mai veche, datând de la începutul deceniului cinci. Einstein ar fi descoperit legătura dintre câmpul electromagnetic și cel gravitațional, propunând astfel și o metodă de trecere în hiperspațiu. Spe- riat de consecințele unei astfel de descoperiri, a ținut-o în secret împreună cu câțiva prieteni care știau despre ea, pentru a nu fi interceptată de spionajul german. După război, pusă la punct timp de treizeci de ani această metodă ar fi fost aplicată în docul Philadelphia. Totul rămâne însă învăluit în mister ca și faimoasa enigmă a „triunghiului Bermudelor" căreia unii din cercetătorii cu imaginație îi atribuie aceeași explicație ca și a experimentu- lui Philadelphia. Oamenii plutitori Unul din cele mai vechi și statornice visuri ale omului a fost acela de a se desprinde de pământ, de a pluti și a zbura. Foarte mulți oameni relatează așa-zisele „zboruri" din somn, pa care școala freudistă le socotește fie ca o amintire atavică a vieții fericite trăite în zboruri de la un copac în altul pe întinderile junglei străvechi (complexul „Arachaeopterix" cum îl numea un psihanalist din Philadelphia), cu ceva mai mult bun-simț, senzația de ușurare din momentul adormirii, știut fiind că primul simț inhibat de somn este 779 www.dacoromanica.ro cel tactil ceea ce produce anihilarea senzației de atingere a corpului de pat. Acest fenomen de plutire, de aparentă pierdere a greutății a fost numit levitație. Se citează adesea cazul Sfintei Tereza care parcurgea stări de levitație, cunoscute în popor sub numele de „extazul Sfintei Tereza". Textele sfinte ale diverselor religii vorbesc de „înălțarea" la cer a întemeietorilor. Cunoscuții psihotroniști cehi Drbal și Rejdak admit că aici e vorba de o sugestie în masă, dar în același timp atrag atenția asupra unor fenomene de levitație obiective, cum ar fi dansurile dervișilor care, în momentul paroxis- tic al extazului, s-au desprins de pământ și au plutit prin aer până la oarecare distanță. Serioase sunt și informațiile profesorului Kellar privind levitația fachirilor, în prezența prințului Walewski. Aceleași performanțe au fost în- registrate de șamanii siberieni și consemnate de cunoscutul Heim Roger, în deceniul 7 al se- colului trecut, ca și o serie de cercetători ruși. Contrar ipotezelor emise de susținătorii paleoastro-nautici, Ludvik Soucek socotește că în levitație trebuie căutată sursa acelor picturi rupestre din diferite colțuri ale lumii (Tassili, Zabbâren, Azerbaidjan etc.) care reprezintă siluete omenești în stare de imponderabilitate, ridicându-se în văzduh fără nici un sprijin. Lui Soucek i se pare mai probabilă această ipoteză decât părerile lui Dăniken despre așa-zisele „zboruri la înălțime" ale supratereștrilor ieșiți din astronavele lor. Poate că levitația ar fi rămas și azi un dome- niu de dispute științifice dacă nu s-ar fi tras vălul de pe o practică frecventă în una din cele mai misterioase țări ale lumii, Tibetul, păstră- torul unor străvechi tradiții pe care bariera natu- rală, greu accesibilă a piscurilor Himalaya l-a ținut izolat, conservând populației trăsături atavice excepționale pe care civilizația le-a ani- hilat în cele mai multe colțuri din lume unde și-a întins aripile. Un merit deosebit în relevarea tainelor tibetane l-a avut doamna Alexandra David Neel, profesoară la Universitatea din Pekin și Haga, călătoare neobosită prin ținuturile înalte ale Tibetului. Observațiile ei, de o inestimabilă valoare științifică, au fost consemnate într-o celebră lucrare Mistici și magi din Tibet. In această carte ea relatează despre exerciți- ile tibetane lung-gom care urmăresc per- fecționarea fizică și psihică, ceea ce le apropie de aspirațiile Greciei antice spre dezvoltarea armonioasă a tineretului, numită Kalokagathia. O formă specială a lung-gom-ului o constituie obținerea capacității supranaturale de mișcare și a senzației de pierdere a greutății, ce permit deplasări zilnice, aproape incredibile, pe un teren extrem de accidentat și la mari înălțimi, acolo unde un european fără aparat de oxigen ar întâmpina dificultăți la fiecare pas. Lung-gom- pa, subiectul înzestrat cu această capacitate, este în stare să se așeze pe un spic fără a-1 îndoi, sau să se culce pe o movilită de boabe de orez fără a mișca din loc un singur grăunte. Punctul culminant al exercițiilor Lung-gom este obținerea capacității de levitație. Călugării care aspiră la misiunea de sol, trebuie să exerseze cu consecvență. Antrenamentul constă în exerciții de respirație și într-o gimnastică specială, făcută în thams-shang (chilie), în întuneric deplin și într-o strictă izolare și durează trei ani, trei luni, trei săptămâni și trei zile (perioadă tibetană cla- sică pentru efectuarea diverselor tipuri de exer- ciții ^spirituale). Cel care exersează stă cu picioarele încrucișate pe o saltea lată și groasă. Inspiră, rar și adânc, menținând aerul în plămâni. Pe urmă, menținând aerul în piept, tre- buie să sară, ținând tot timpul picioarele încru- cișate și fără să se ajute de mâini, căzând la loc fără să-și schimbe poziția. Alexandra David Neel relatează că tibetanii au inventat un examen ciudat, iar cel care îl trece este considerat capabil să facă și alte lucruri ieșite din comun. Se sapă o groapă de aceeași adâncime cu înălțimea candidatului. Deasupra ei se așază un fel de clopot cu o deschidere îngustă sus, de aceeași înălțime cu adâncimea gropii. Dacă bărbatul măsoară să zicem 1,70 m, distanța de la fundul gropii la deschiderea superioară a clopotului este de 3,40 m. 780 www.dacoromanica.ro Candidatul care stă pe jos, în groapă, trebuie să treacă, dintr-un singur salt, prin deschizătura cupolei. După ce elevul a făcut suficiente progrese, are voie să înceapă marșurile. în acest moment are loc o nouă inițiere și gurul (inițiatorul) său îl învață formula magică. Novicele își concen- trează atenția asupra repetării formulei, care-i reglează ritmul respirației în timpul mersului și pașii au tempo-ul silabelor din care e compusă formula repetată în gând. Mărșăluitorul nu are voie să se gândească, nici să vorbească sau să privească înjur. El tre- buie să-și țină privirea ațintită asupra unui obiect aflat la distanță, iar noaptea asupra unei stele. Când intră în transă, îi rămâne din starea normală de conștientă doar atât cât să-l ferească de obstacole și să-i mențină direcția - dar aces- tea le face în mod mecanic. în timpul acestui antrenament, omul ajunge atât de departe, încât nu mai simte greutatea propriului trup. Un fel de insensibilitate îl face imun la durerile provocate de pietre sau de alte obiecte, omul putând merge ore în șir, cu o viteză neobișnuită, într-o plăcută stare de euforie. Medicina sportivă actuală nu este capabilă să explice astfel de performanțe. Nici excepționala fortificare a musculaturii mem- brelor anterioare, nici repetarea ritmică a for- mulei care reglează respirația și ritmul pașilor, nici starea hipnotică ce produce pentru o pe- rioadă anestezia tălpilor nu ne pot oferi argu- mente plauzibile. Doamna Neel consideră că o parte hotărâtoare din proprietățile alergătorilor tibetani se datorește exercițiilor de concentrare. Zarurile „miraculoase" O nouă etapă în înțelegerea fenomenelor de telekinezie începe cu experiențele lui Harry Price, care au avut loc între 1929 - 1930. Subiectul acestei experiențe era o tânără fată. Ea trebuia să debranșeze un manipulator de telegraf care închidea un circuit și aprindea un beculeț roșu, fără să atingă aparatul. Experiența a reușit impecabil, în condiții de perfectă acu- ratețe științifică. Experiența, devenită clasică, culminează cu substanțiala contribuție a lui J. B. Rhine, profe- sor de psihologie la Universitatea din Carolina de Sud, care, în 1934, pune bazele științifice fenomenelor PK. Timp de 25 de ani, Rhine a ex- perimentat în fel și fel de chipuri capacitatea unor indivizi special dotați de a aplica voința lor zarurilor. S-a urmărit felul cum subiecții aleși pot determina căderea perechii de zaruri de o așa manieră, încât suma celor două fețe să depășească șapte puncte. Analiza statistică a unui mare număr de teste, pentru eliminarea coincidenței din reușitele obținute doar prin dirijarea psihomotrică a căderii zarurilor, determinarea cauzelor care produc unele fluctu- ații în rezultate (oboseala către sfârșitul ex- perimentului, indiciile individuale ale energiei psihice a subiecților, mai ales în cazul formării unor echipe), verificări efectuate de Rhine și cunoscuții matematicieni universitari Reevs și Knowles au confirmat posibilitatea omului de a determina prin forța psihică mișcarea ordonată a unor obiecte. De asemenea, s-a constatat că se obțin rezultate net superioare atunci când există o optimizare a stării dispoziționale. Astfel, jucă- torii, optimiști și siguri de „bafta“ lor ca și stu- denții în teologie pătrunși de efectul ajutător al rugăciunii, au obținut rezultate spectaculoase. Pentru a înlătura criticile, care atribuiau rezul- tatele superioare nu forței psihice, ci îndemânării de mână a aruncării, zarurile au fost zvârlite automat dintr-o mașină, acțiunea psi- hică exercitându-se la distanță în timpul învâr- tirii zarurilor pe masă. Rezultatele obținute au fost și mai bune, rolul hazardului micșorându-se treptat. între anii 1965 - 1985, s-au repetat teste cu monede și rulete, obținându-se, în cazul unor experimentatori dotați, rezultate indubitabile. S-a mers și mai departe. John Beloff, profesor de psihologie la Universitatea din Belfast, a considerat că particulele microscopice pot fi mai ușor influențate prin forța psihică decât cea microscopica și a avut ideea să folosească „zarurile naturii11. Orice elev știe că în nucleul fiecărui atom există două tipuri de particule fun- 781 www.dacoromanica.ro damentale: protonii și electronii. Există 275 de combinații diferite de aceste particule formând alianțe stabile care intra în componența materiei terestre, dar și circa 50 de elemente radioactive cu nuclee instabile care lansează particule. Plecând de la ideea că aceste particule se desprind la întâmplare, Beloff a considerat că ele pot oferi un test perfect pentru aptitudinea la psihokineză. Doi savanți francezi, Chauvin și Genthon, au experimentat cu succes deplin această sugestie. Ei au folosit azotatul de uraniu ca sursă radioactivă și un contoar Geiger Miiller pentru măsurarea valorilor emisiunii radioactive. Subiecții lor au fost doi școlari care, fascinați de experiență, și-au exercitat forța psihică, accelerând sau încetinind din voință declicurile contorului. Ei au reușit, pre- cizează raportul savanților, cu rezultate de un miliard contra unu prin raport la întâmplare, demonstrându-ne fără posibilitate de dubiu că acțiunea PK se exercită mai eficace la un nivel subatomic. Inginerii William Cox, din Carolina de Sud, și Haakon Forwald, din Stockholm, au reușit să obiectiveze, prin experiențe, forța psi- hokinetică pe care au încadrat-o în fenomenele de câmp electric însă cu unele particularități insuficient de lămurite la ora actuală. Pentru a se evidenția un fenomen PK, Farwald a apreci- at că e nevoie de o forță mijlocie de circa 300 de dyni (dynul este forța care, activând asupra unei mase de un gram, îi accelerează mișcarea cu un centimetru pe secundă). Din nou telekinezia! în 1967, o societate cinematografică de la Kiev a produs primul film profesional închinat fenomenelor PK. Eroina era o femeie casnică între două vârste din Sankt Petersburg (pentru amănunte a se vedea: Z. Rejdak: The Kulagina Cine Film, Journal ofParaphysics 3:3, 1969). E prezentată stând la o masă într-un laborator de fiziologie, după ce a fost examinată medical și controlată cu atenție pentru a nu avea asupra ei obiecte străine. Ea întinde mâinile cu degetele resfirate asupra unei busole, privind-o cu maxi- mum de intensitate și concentrare. După câteva minute de efort, marcat de o sudoare puternică ce-i acoperea fruntea, acul busolei începe să freamăte și să se îndrepte în direcția acelor de ceasornic în care se deplasau încet degetele ei. Câmpul produs de corpul mediumului pare a fi mai puternic decât cel terestru. Un caz excepțional de manifestare a fenomenelor PK îl reprezintă tot o rusoaică, Nelia Mihailova, născută în 1927. Acest caz a fost studiat de biologul universitar Eduard Nau- mov. Nelia reușește să miște diverse obiecte în prezența oricărui observator și sub un control științific strict. Astfel, ea reușește să deplaseze în diferite direcții o bucată de pâine, făcând-o să intre în gura ei deschisă. Testele organizate cu Mihailova, de Ghenadi Sergheev, neu- rofiziolog la Institutul Otomski din Sankt Petersburg și la Institutul de meteorologie din aceeași localitate, au scos în evidență că în jurul corpului acesteia se formează un câmp magne- tic de zece ori mai puternic decât cel terestru și că encefalograma ei prezintă un tip neobișnuit de unde cerebrale, voltajul produs în spatele capului fiind de 50 de ori superior celui din dreptul frunții. De domeniul senzaționalului este experiența prin care Nelia a reușit să sepa- re albușul de gălbenușul unui ou de găină spart și introdus într-o soluție salină, aflată într-un acvariu situat la 1,80 m de subiect. în timpul experimentelor s-a constatat o activitate mult sporită în stratele profunde ale formației reticu- lare, o cardiogramă exprimând o activitate adânc tulburată a inimii, un puls de 140 bătăi pe minut, creșterea zahărului și alte fenomene caracteristice unui stres puternic. Sergheev, spre deosebire de Forwald, consideră că prezența masivă a undelor cerebrale tetha produc vibrații de unde magnetice care, după voința subiectu- lui, atrag sau resping obiectele. Contestată, dar până la un punct acceptată de știință, a fost o formă specială de manifestare a telekineziei destul de recent evidențiată, la un medium excepțional. Evreul Uri Geller a fost capabil să îndoaie, fără să le atingă, bare de fier. La Berlin, în cursul unei emisiuni televizate, el a provocat doar prin telekinezie îndoirea unor 782 www.dacoromanica.ro obiecte aflate în preajma persoanelor ce urmăreau în acel moment emisiunea într-o regiune din Elveția. „Numeroasele mostre de fracturare a meta- lelor realizată pe cale psihocinetică de către Uri Geller - scrie fizicianul român E. Celan în recenta sa lucrare Războiul parapsihologic - au fost supuse unor minuțioase analize și investi- gații." Un amplu studiu metalografic privind ca- racteristicile au fost făcute de către dr. Wiebur Franklin, profesor de fizică la Universitatea Kent - Ohio, cu sprijinul Institutului de cer- cetări Standford, a unor specialiști în metalurgie ca Robert Hehemann, profesor la Casa Western serve University, Doris Wilsdorf, pro- fesor la Universitatea din Virginia și dr. Kurt Kahlov din Aleance Ohio. Studiul a fost publi- cat sub titlul Investigarea fizică a fracturării metalelor, utilizând microscopia electronică în scanning și teoria interacțiunilor „teleneu- rale". Iată concluzia acestui studiu: „Analiza metalurgică detaliată a unui număr de trei suprafețe de fractură practicată în două specimene metalice - rupturi făcute de către Uri Geller sau în prezența acestuia - relevă în fotografiile făcute în microscopie electronică în scanning (SEM), două tipuri de microstructură a suprafeței de fractură. Observațiile indică faptul că fracturile nu au cauze de natură mecanică, nici nu sunt rezultatul unor metode uzuale de fracturare". După opinia profesorului W. Franklin „câm- pul teleneural" realizat de Geller demonstrează interacțiunile dintre sistemele biologice și struc- turile fizice și gradul destul de înalt de implicare voluntară a spiritului uman în existența intimă a Universului. „Fantomele" se lasă fotografiate Ectoplaziile sau materializări ale variatelor fenomene PK, de la „fantomele" care au obse- dat Evul Mediu până la panseografele modeme, prin spectaculozitatea lor, dar și prin porțile largi pe care le pot deschide speculațiilor și șar- lataniilor trezesc o legitimă curiozitate. încă din secolul al XlX-lea, Rene Sudre scria ectoplazia ca pe obiectivarea formelor, spre deosebire de telekinezie (telergie) care este obiectivarea forțelor. Cel puțin trei mediumuri din prima fază a parapsihologici erau capabili să producă materi- alizări ectoplastice: un fel de dantele care ies pe gură, degete, palme, brațe, formații negre și chiar apariții de „stafii" concrete. E vorba mai ales de Willy Schr, Franck Kluski și Marthe Beraud, care, mai târziu, și-au luat numele de Eva Carriere. Formele ectoplasmice sesizate de audiență și, după anul 1900, fotografiate, în unele cazuri primeau girul unor personalități ști- ințifice în afara oricăror bănuieli, iar în altele stârneau adevărate scandaluri când se puteau dovedi trucajele sau falsificările grosolane la care s-a recurs, așa cum s-a întâmplat cu fan- toma lui Bien-Boa cu care opera Marthe Beraud și care nu era decât vizitiul arab Areski deghizat. Peste câțiva ani, concediat de stăpân, a demascat public falsul. încercările de a obține fragmente de electo- plasmă pentru analize fizico-chimice au însem- nat eșecuri aproape totale: fragmentele obținute s-au volatilizat imediat; alteori, ce-a rămas s-a dovedit a fi țesut epitelial uman cu microorga- nisme sau un lichid având compoziția organică și minerală a umorilor organice, bogate în leu- cocite (Schrenk-Notzing, 1922). După Lebiedzinski (1916) ar fi fost vorba de frag- mente de piele, secreții sau excreții antrenate în trecere. Alteori, dovezile păreau convingătoare așa cum erau fotografiile lui Schrenk-Notzing ale ectoplasmiilor orale ale Stanislaw sau mulajele în parafină ale mâinilor ectoplasmice produse de Franck Kluski și efectuate sub ochii asis- tenței (P. Geley: L’ectoplasmie et la clairvoy- ance). între anii 1910 și 1913, japonezul Tomok- itschi Fukurai a încercat să efectueze o anchetă științifică asupra imaginilor produse de spirit. Fukurai a reușit să obțină transferul direct al imaginilor mentale pe fotografii uscate și ră- sucite. Un telepat ieșit din comun este ameri- canul grec Ted Serios, născut în 1918, în 783 www.dacoromanica.ro Kansas City, și descoperit de profesorul de pedi- atrie Jule Eisenbud, din Denver. Ted Serios era capabil să producă imagini recognoscibile ale obiectelor îndepărtate, pur și simplu privind fix spre aparatul de fotografiat. Impresionarea negativului cu imaginile generate de propriile lui gânduri transmise de la o oarecare distanță au dat naștere la așa-zisele panseografii sau (au- tografii (fotografii psihice). Astfel, a creat sute și sute de imagini de clădiri, oameni, peisaje, mașini de curse etc. Câmpurile magnetice par a nu avea nici un efect asupra lui Serios. El a pro- dus imagini în interiorul unui câmp de 1 200 gauși, înăuntrul unei cuști Faraday care reducea câmpul natural la o treime din forța sa normală. Sute de experiențe supuse unui strict control ști- ințific au dovedit că nici o formă de radiații electromagnetice, nici un fel de unde lungi radio cu unde scurte gama nu au un amestec în formarea imaginilor. în rare cazuri Ted con- trolează imaginile; cel mai adesea aparatul înregistrează imagini care țâșnesc spontan, chiar inconștient în conștiința sa. Profesorul Eisenbud crede că aceste imagini sunt reale și zac depozitate undeva în subconștient, ori provin dintr-un depozit memorial, constituit din imagini parcurse și reținute din albume și cărți. Dacă ni se pare destul de simplu să stabilim mecanismul amintirii vizuale care produce imagini exacte, lucrurile se complică enorm când e vorba de elucidarea problemei trans- misiei imaginii, deoarece ar trebui demonstrată influența PK asupra reacțiilor chimice ale peliculei sensibile. Bernard Grand, profesor la Universitatea McGill, a realizat lucrări de avan- gardă în această direcție, urmărind modul cum o apă tratată „psihic", deci supusă efectului PK de către un vindecător, are efecte asupra creșterii semințelor de orz, ca urmare a modificărilor chimice ce se produc la nivelul moleculei de apă sub acțiunea câmpului uman. Dacă adăugăm și experiența făcută la Institutul Agro- nomic din Bordeaux cu două specii de ciuperci parazite - Stereum purpureum și Rhizoclonia solani - a căror creștere (proces biochimic) a putut fi inhibată prin acțiunea PK de către experimentatori, în 38 de teste din 39, avem o modestă îndreptățire să atribuim sensibilizarea chimică a peliculei fotografice - în cazul lui Serios - influenței biocâmpului. Și ea devine mai plauzibilă încă, dacă ne raportăm și la expe- riența zoologului Nigel Richmand, care a reușit să-și exercite voința asupra protozoarului Paramoecium caudatum, modificându-i sen- surile de mișcare prin acționarea psihokinetică asupra mediului. Vederea extraretiniană Se citează numeroase cazuri când unii orbi pot sesiza distincția dintre lumină și întuneric cu ajutorul degetelor sau unor zone ale suprafeței piramidei nazale. C. Lombroso citează cazul unui tânăr orb care reacționa ori de câte ori se îndrepta spre urechea sa un spot de lumină, iar Levy Bruhl amintește să unii orbi, din Insula Samoa, descriu obiectele, ținând mâinile asupra lor. Deși vederea extraretiniană la orbi nu este un fenomen nici nou, nici prea rar, totuși identi- ficarea perfectă a obiectelor cu ajutorul degetelor la un om cu vederea normală este un fenomen rarisim. îl putem întâlni la o femeie dintr-un sat de munte din Ural, numită Roza Kuleciova. Faptul că vedea perfect cu degetele a determinat în 1962 Academia de științe să încredințeze cazul ei cunoscutul neurolog Schaefer. Acesta a constatat că Roza, legată la ochi și cu brațele trecute printr-un ecran, sesizează cu buricele degetelor culoarea exactă a trei cartoane acoperite de sticlă, ca să nu reflecte în mod diferit căldura, ceea ce ar fi putut oferi un indiciu. Ea a descifrat, tot cu ochii perfect acoperiți, doar cu cotul, un text de ziar și o partitură muzicală. în Institutul pedagogic din Nijni Tagil, dr. Novomeiski a început să antreneze subiecții pentru perceperea culorilor cu ajutorul degetelor. Subiecții antrenați în acest domeniu percep culorile prin senzații care pot fi împărțite în trei mari categorii: senzația de suprafață ne- tedă, cea de suprafață lipicioasă sau de suprafață aspră. Albastrul clar apare ca cea mai netedă; roșu, verde și albastru marin sunt lipicioase; 784 www.dacoromanica.ro oranjul este extrem de aspru și produce o sen- zație paralizantă; violetul declanșează o senza- ție de paralizie mai pronunțată; galbenul este alunecos; culoarea neagră produce cea mai pu- ternică senzație de asprime, paralizie și vâsco- zitate; albul este neted dar cu granulație mai mare decât galbenul. Sunt subiecți care percep culorile prin altfel de senzații. Roza Kuleciova definește în mod personal senzațiile degetelor ei față de culori. Pentru ea culorile se prezintă sub formă de puncte, cruciulițe, linii drepte sau ondulate; alți subiecți au senzații de furnicături, ciupituri, pre- siuni. Unii subiecți recunosc culorile după tempera- tura lor: roșul este arzător; oranjul, cald; galbe- nul, călduț; verdele, neutru; albastrul clar, rece; albastrul marin, glacial; violetul rece și corosiv. Nadia Lobanova și-a pierdut vederea la vârsta de un an. începând de la vârsta de 2 ani, dr. Jakab Fischler a început să o antreneze pen- tru recunoașterea radiațiilor spectrului, întâi cu becuri colorate, apoi cu hârtii colorate. Apoi a început un antrenament asiduu pentru descifrarea literelor, în 5 - 6 luni Nadia a reușit să descifreze primul cuvânt. Descoperirea acestui canal prin care pot să treacă lumina și culorile a deschis orbilor acce- sul la o lume total necunoscută, lumea culorilor. Aceste experiențe nu numai că au pus în va- loare o aptitudine umană excepțională, dar au marcat pași noi în fiziologia văzului și a permis oculiștilor să revoluționeze educarea senzorială a copiilor orbi, pe baza unui antrenament spe- cial. Aducătorii de ghinion Există o literatură destul de bogată care sem- nalează ciudata „însușire" a unor oameni de a face fără voia lor „prăpăd" pe unde trec. De alt- fel, folclorul amintește de făpturi purtătoare de ghinion, care strică involuntar tot ce le cade în mână, fac să se defecteze mașina în care sunt invitați să călătorească, declanșează mici avalanșe de pietre când participă la excursii pe munți. S-ar putea spune că e vorba de o întâm- plare nenorocită, de o simplă coincidență. Lucrurile nu prea stau tocmai așa, în anumite cazuri luate în strictă cercetare. Ani în șir, astfel de indivizi erau socotiți un fel de „piază rea", de „purtători" de ghinion, iar cei înclinați spre mistică și ocultism le atribuiau proprietatea de a stâmi „spiritele". Doctorul Havlec Simsa a cercetat, în 1927, „cazuri enigmatice de pietre zburătoare, la Kotrbach, în Slovacia, la Sumise, în Moravia, și la Mikulov - relatează Ludvik Sucek în Bănuiala unei umbre. Simsa însuși a fost martor la zborul pietrelor ce se împotriveau tuturor legilor fizicii și la căutarea furibundă a vinovaților, inițiată de poliție, jandarmerie și voluntari. Vinovății erau adolescenți de la 12 - 15 ani care s-au dovedit inocenți și care erau cei mai speriați de întreaga întâmplare. Ocultiștii (Zdenek, Mulova) i-au considerat, pe atunci, „medii" cu ajutorul cărora „spiritele" se manifestau prin astfel de acțiuni „originale". în 1965, o comisie de oameni de știință a luat în studiu cazurile de telekinezie spontană atribuite spiritelor care își făceau totdeauna de cap în prezența ucenicului de 15 ani, Heiner Sch., pro- ducând stricăciuni în valoare de 5 000 mărci la raionul de porțelanuri ale unui magazin din Bre- men. O situație similară s-a înregistrat, în anii 1967 și 1968, la Rosenheim, în biroul avocatu- lui dr. J. Adam, care, în câteva luni s-a transfor- mat într-un adevărat „castel de stafii" cu sigu- ranțele sărite, becuri căzute, tablouri întoarse, un raft cu registre greu de 200 kg mutat din loc și formarea spontană a unor numere de telefon, toate în prezența tinerei de optsprezece ani Annemarie S., nemulțumită de serviciul ei, care, bineînțeles, se afla sub un control sever. Nu numai specialiștii în psihotronică, dar și crimi- naliștii, electricienii și fizicienii au confirmat că fenomenele nu sunt explicabile, altfel, decât printr-o interacțiune de un tip necunoscut până acum. Procedura de anchetă a luat sfârșit printr-un proces verbal de capitulare. Fenomenul era însă cunoscut mai de mult timp, sub termenul german de simptom „Polter- geist" sau sub cel francez de „esprit tapageur" sau „frappeur". E. Sudre propune termenul de 785 www.dacoromanica.ro torbisin, de la rădăcina grecească, semnificând zgomot. Turbulența se declanșează de la sine doar în prezența anumitor persoane. înainte ca fenomenele de telekinezie să fie incluse în categoria fenomenelor psi explica- bile, deci înainte de 1970, s-a încercat să se pună această proprietate ciudată și „malefică11 a unor oameni în legătură cu previziunile lui Dirac, reprezentant de frunte al fizicii cuantice și laureat al Premiului Nobel, bazate pe o apli- care a principiului lui Pauli. Dirac presupunea că particulele elementare, care fac obiectul curent al fizicii, reprezintă un plus de energie, că vacuumul nu este un spațiu unde nu există nimic, ci, dimpotrivă, un ocean de particule cu energie negativă îngrămădite unele în altele. Ceea ce numim particule sunt, de fapt, „găuri" în acest ocean energetic. S-ar putea, prin urmare, folosi energia atât pentru psihokinezie, cât și pentru alte fenomene inexplicabile până acum. Unele persoane cu disponibilitățile psi- hice speciale pot media involuntar în anumite momente declanșarea acestor energii care pot acționa spontan. „Este un fapt constant - scrie Ludvik Sucek - că, în același timp cu mișcarea „ilegală" din punct de vedere fizic a obiectelor în casele cu stafii, în biroul dr. Adam și în labo- ratoarele specialiștilor în psihotronică s-a obser- vat totdeauna o scădere a temperaturii, ca și când ar fi fost vorba de o transformare a energiei termice în energie cinetică, ceea ce corespunde întru totul legilor conservării materiei. Medicii au scos în evidență că, în astfel de cazuri, avem de-a face cu persoane cu resenti- mente de invidie și gelozie, de multe ori copii puberi, rareori bolnavi cu afecțiuni neuropsihice cronice, în prima categorie de cazuri - spune Sudre - interpretările psihanalitice aduc clari- ficări, în cealaltă, superstiția populară incri- minează calitatea lor de „vrăjitori" (vezi „ucenicul vrăjitor" al lui Goethe, care, scăpat de sub controlul maistrului, declanșează duhurile rele pornite spre șicane, năzbâtii și chiar dis- trugeri). E) CEI CARE ADORM PE ALȚII CU PRIVIREA Puterea de imobilizare a prăzii. Fascinatorii lumii animale Forța hipnotică nu este un atribut exclusiv al omului. Nu vom vorbi aici de autoimobilizare, de capacitatea unor animale de a lua o poziție nemișcată, numită catatonie, vecină uneori cu rigiditatea cadaverică (thanatoză), mijloc suve- ran de apărare. Multe animale scapă în acest fel de urmăritori. Câteva caleoptere, cum ar fi buburuzele (Coccinella) sau gândacul-mare-de- noapte (Scarites), în clipa primejdiei se răs- toarnă pe spate și rămân 20 - 30 minute într-o totală imobilitate. La fel procedează broasca Bufo superciliaris din Camerun ca și șarpele grohăitor (Heterodon plathyrhinos), care se culcă pe spate, lăsându-și limba să atârne. Unul din locuitorii Deltei, pasărea numită buhaiul-de- baltă (Botaurus stellaris), adoptă o poziție de imobilitate cu gâtul întins și ciocul ridicat în sus, care o face lesne de confundat cu tulpinile de trestie, cu atât mai mult cu cât pasărea se balansează la unison cu plantele între care se as- cunde. Maestrul incontestabil al catatoniei instinctive este însă oposumul american (Didel- phis verginiane), căruia chiar îi place să se Joace" cu prădătorul. Putem vorbi de o formă de hipnoză animală doar la fascinatorii care imobilizează și chiar paralizează prada. Concentrarea asupra unui motiv ritmic pare a constitui baza tehnicilor de „fascinație" a unor reptile. Reputatul zoolog american H. Hedinger (The Psychology and Behavior of Animals in Zoos, 1968) precizează că doar în șase cazuri reptilele imobilizează prada prin fixitatea privirii; cel mai adesea, ele folosesc un element de șoc, dinamic, cu efecte neuroblocante. Șarpele arboricol Theletornis kirtlandi, frecvent în Africa Ecuatorială, posedă o limbă în formă de furculiță, și cu extremități de un roșu-viu, care execută extraordinare mișcări ritmice. Această agitație nu numai că atrage interesul păsărelelor, dar pare a le cufun- da într-o stare de stupoare care le transformă 786 www.dacoromanica.ro într-o pradă ușoară. în Madagascar, două specii de șerpi din genul Langaha procedează la fel, agitând o lamelă nazală și cu o creastă situată în creștetul capului, iar în Sri Lanka vipera cu nară Ancistrodon hypnale se folosește de extremi- tatea cozii pentru a fascina prada ce se apropie. Un fapt extraordinar este că fie limba, fie coada șarpelui se mișcă la fel, într-un ritm regulat de trei bătăi pe secundă. Știm încă prea puțin despre undele cerebrale ale păsărilor și micilor amifere. Dar dacă am raporta la ele ceea ce ne-au relevat encefalogramele umane am rămâne surprinși că frecvența mișcărilor de fascinare corespund perfect undelor alfa, acelor unde liniștitoare, relaxante, care spre neșansa victimei o pune într-o stare catatonică ce o face ușor vulnerabilă în fața prădătorului. Ipoteze ale hipnozei într-un valoros studiu apărut la New York, în 1969, Leon Chertok, directorul Institutului de psihiatrie din Paris, crede că hipnoza constituie a patra stare a organismului alături de veghe, somn și vis. La ora actuală încă nu există o definiție sau chiar o explicație pe deplin satisfăcătoare a hipnozei. Unii cercetători, ca Theodor Barber, o contestă violent. Totuși hip- noza e cunoscută din cea mai adâncă Antichi- tate, filozofii ca și medicii timpului confirmând puterea psihică specială a unor oameni de a „co- manda" voinței altor oameni, de a-i determina să reacționeze după un program impus inconș- tientului acestora. în timpul hipnozei, cenzura conștientă a individului este modificată. De aceea omul hipnotizat acceptă situații cu totul ieșite din comun: nu percepe durere - de unde aplicațiile ei la nașterea fără dureri ori la extracțiile dentare - sau percepe senzații false la nivelul tuturor organelor de simț. Noțiunea de hipnotism (de la Hypnos, zeul somnului la greci) a fost lansată, înl843, de către John Braid în lucrarea sa Neurohypnolo- gie. Hipnotismul (stare artificială), este înrudit cu somnambulismul (stare naturală), dar mult deosebit, după cum apreciază marele psiholog. Pierre Janet. în timp ce somnambulismul înseamnă ruperea aproape completă cu centrii superiori ai inteligenței și cu exteriorul, pro- ducând dispariția conștiinței și conștienței, hip- noza provocată de un hipnotizator nu rupe legă- tura dintre subiect și hipnotizator și poate conș- tientiza ceea ce i se comandă. Ceea ce caracterizează somnul hipnotic este sugestibilitatea hipnotizatorului. Sugestia se poate produce prin intervenția altcuiva (deci a unui hipnotizator) și atunci se numește hetero- sugestie sau se poate produce fără nici o inter- venție străină, doar prin simpla activitate a minții noastre și atunci e cunoscută sub numele de autosugestie. Va fi sugestie, după Janet Baudouin și Dumas, când cineva obține prin autoritatea lui morală încrederea oarbă și docilă sau supunerea pasivă a unei persoane, lucrând prin voința sa puternică asupra automatismului altuia, așa încât să-l facă să realizeze anumite idei sau anumite acte, în mod involuntar, inconștient. Aplicații moderne Folosirea hipnozei, deci a somnului hipno- tic, în terapeutică, de către medici dotați și ver- sați în această practică, dă rezultate excelente în anumite stări sau maladii de natură psihogenă. De asemenea, un celebru medic francez, Coue, împreună cu un mare terapeut naturalist, con- temporan chime (vezi cărțile lui Florea Mari- an), obțin prin sugestie rezultatele similare psi- hoterapie! care vindecă formele psihogene (mai există și veruci virotice) în circa 5 săptămâni. Să adăugăm la acest bilanț pozitiv terapeutic al hipnozei rezultate bune în unele alergii rebele, cum ar fi polinoza. Se citează cazul că, teroriza- tă de frica de a nu fi găsită bolnavă, o fetiță de 9 ani din Italia a făcut prin autosugestie o reacție negativă cu tuberculină (intra-dermoreacția Mantoux), deși avea o tuberculoză floridă și, în mod normal, trebuia să prezinte o reacție intens pozitivă. în domeniul militar se aplică proceduri hipnopedentice în antrenamentul unor unități 787 www.dacoromanica.ro specializate în spionaj, asigurând însușirea zil- nică a 150 de cuvinte noi din limba țării adverse. Se cunoaște că în faza de somn para- doxal, creierul omului este capabil să recepționeze și să rețină informații primite sub forma unor mesaje sonore. Lucrul acesta e posi- bil întrucât o serie de neuroni nu sunt în inhibiție. Această stare de veghe paradoxală permite captarea mesajului și stocarea sa, acest mesaj trecând ulterior în etajul conștient al activității nervoase superioare. Multe din scamatoriile prestidigitatorilor cu daruri hipnotice, ca și minunile vrăjitorilor, șamanilor, fachirilor, preoților tibetani sau din- tre cele biblice, își găsesc o explicație științifică prin autosugestia care creează senzații false prin deturnarea întregului sistem clasic de apărare a organismului sau declanșează forțe energetice încă necunoscute, aflate în stare latentă și care potențează extraordinar capacitatea organismu- lui de a-și recăpăta și restabili echilibrul, prin modificări organice rapide. „Trecătorii care au răgazul să se oprească o clipă în piețele orașelor indiene - scrie Traian D. Stanciulescu - rămân înmărmuriți în fața unui tulburător spectacol. Cu gesturi calme, un fachir scoate dintr-o desagă o funie pe care o aruncă în sus. în mod straniu, funia rămâne într-o poziție verticală, suspendată între cer și pământ. Fachirul face un gest copilului ce îl însoțește. Acesta începe să se cațere pe frânghie... și dispare. Furios, după câteva clipe fachirul apucă un cuțit și începe, la rându-i, să se urce pe funie. De sus, în strigăte de mânie și de spaimă, încep să cadă, pe rând, un braț, un picior, capul copilului. Apare și fachirul, cu cuțitul însângerat în mână; după care strânge frânghia și resturile corpului ciopârțit, le așază în desagă pentru ca, o clipă mai târziu, să apară viu și nevătămat copilul cel «neascultător»**. Acestei tradiționale experiențe, descrisă de sute de spectatori, nu i s-a găsit vreme îndelun- gată o explicație satisfăcătoare; până când, un ingenios martor a încercat să înregistreze totul pe peliculă. Spre surprinderea sa, filmul nu a înregistrat decât imaginea fachirului, care, nemișcat de la locul său, privea atent deasupra spectatorilor. Un asemenea experiment, atestat de persoane demne de încredere, dovedește, fără putință de tăgadă, că sugestia hipnotică poate reprezenta un puternic mijloc de alterare a De asemenea, sugerându-i-se unui subiect că, din neatenție, s-a ars cu țigara în podul palmei, peste o oră transmiterea sugestiei a de a lui, Pochet, au făcut epocă prin ideea de a folosi pe scară largă, primul, a autosugestiei („mă simt mai bine, din ce în ce mai bine, mă simt foarte bine**), secundul a autoinoculării bunei dispoz- iții în deconectarea psihică și obținerea unui tonus afectiv ridicat, absolut necesar pentru a învinge anumite stări care nu au o cauză orga- nică sau pentru a ameliora starea morală a unui bolnav organic. Cercetarea hipnozei a scos în evidență o realitate uluitoare: la ora actuală omul nu folosește decât 10 - 15% din capacitatea de funcționare a creierului. Posibilitățile noastre latente sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le valorificăm în mod obișnuit. Profesorii români Petre Brânzei și Vladimir Gheorghiu {Hipnoza, 1977), ca și rușii V. Raicov și E. Levi și bulgarul Gheorghi Lozanov, au inițiat sau relatat o serie de experimente care dovedesc că, în timpul somnului hipnotic, omul poate dezvălui anumite aptitudini și calități pe care starea de veghe (de conștientă) nu le-a arătat niciodată Gheorghiu și Raicov au obținut de la subiecți, cu ajutorul sugestiei hipnotice, desene cu mult mai complexe și exacte decât aceștia le-ar fi executat în mod normal la nivelul talen- tului și cunoștințelor acumulate, iar savantul sofiot Gheorghi Lozanov a reușit să obțină însușirea limbilor străine într-un timp record. Psihiatrul german Karl Licheter a reușit să dezalcoolizeze un alcoolic înveterat, suges- tionându-1 să bea vin, deși în pahar exista tot- deauna doar apă chioară. Datorăm profesorului rus L. Vasiliev din Sankt Petersburg câteva strălucite reușite în direcția hipnozei de la distanță concretizate în două lucrări fundamentale: Fenomene miste- rioase ale psihicului uman (1965) și Experi- mente privind influențarea de la distanță 788 www.dacoromanica.ro (1976) . Vasiliev constata că hipnoza de la dis- tanță se realizează mult mai ușor atunci când subiectul se află plasat într-o cameră ecranată la radiațiile electromagnetice. Datorită acestui procedeu, dintr-un număr de 260 de experiențe, Vasiliev a obținut succese în 9 din 10 încercări. Pe aceeași linie s-au înscris și investițiile profesorului Vladimir Raikov. Acesta a reușit performanța de a realiza cu subiecții inducerea unui transfer de personalitate. Astfel, persoane care în viața normală știau doar să apese clapele pianului realizau magnifice interpretări pianis- tice, inducându-le sub stare de hipnoză ideea că ar fi Rahmaninov sau Chopin. V. Raikov a reușit să demonstreze în fața unor personalități ale parapsihologici americane ca Stanley Krippner și Richard Davidson, in- ducerea unor capacități artistice sub stare de hipnoză. Acestora le-a fost prezentat cazul unei studente care, în stare de hipnoză, executa pic- turi în maniera lui Rafael sau în cazul unui alt student care, sugerându-i-se că este Fritz Kreisler, executa la vioară, sub hipnoză, piese de o deosebită virtuozitate. Faptul că subiecții examinați de Krippner și Davidson erau în stare de somn hipnotic pro- fund a fost controlat de către cei doi cercetători cu ajutorul testului „Spiegel", care le-a con- firmat starea de hipnoză profundă. Datorită somnului hipnotic se poate realiza, prin sugestie, fenomenul de „regresie a vârstei", foarte util în psihoterapeutica freudiană, bazată pe psihanaliză. Profesorul Erica From din S.U.A. a regresat un student la vârsta de 3 ani. Acesta a început să vorbească japoneza pe care fusese nevoit s-o învețe într-un lagăr de ameri- cani din una din insulele Pacificului și pe care ulterior a uitat-o complet. Se citează numeroase cazuri de vindecare psihică. în viața unui om pot surveni șocuri capabile să-i modifice com- plet comportamentul. întoarcerea înapoi a tim- pului prin hipnoză, într-un moment anterior șocului, poate avea ca rezultat redresarea bol- navului. Chiar și dermatologia folosește unele avan- taje ale hipnoterapiei sau sugestoterapiei. Dintre toate bolile de piele cea mai sensibilă la acest tratament este verucoza, sau boala de negi. Vrăjile de negi repetate, cunoscute și aplicate în masă. „Regularitatea menului ca și intervertirea succesiunii reacțiilor față de o manifestare nor- mală a unei psihoze colective - consemnează fizicianul român Eugen Celan în lucrarea sa Războiul parapsihologic - au întărit presu- punerea că aceste stări sunt induse artificial și că inducerea lor face parte dintr-un plan bine pus la punct, care urmărește o anumită des- fășurare, anumite ținte și un anumit rezultat". Desigur, psihoterapeuți cu excepționale aplicații pentru hipnoză sunt foarte rari. Am putea cita pe Lewon Mirahorian, pe america- nul Milton Erikson sau pe neurologul sovietic Bechterev, care au reușit adevărate performanțe biblice: calmarea miraculoasă a pacienților, vin- decarea prin sugestie a unor orbi, surdomuți și paralizați - boli cu o bază funcțională și nu or- ganică. F) AMPRENTE DEFINITORII ALE INDIVIZILOR Fiecare seamănă cu fiecare Numeroși biologi au arătat că, deși pentru plante și animale matricele genetice creează produse vii identice, ceea ce presupune asemănări aproape perfecte ale exemplarelor din aceeași specie, diferențierile de la caz la caz apar totuși, nu numai datorită schimbărilor de mediu, dar și unor individualizări morfofizio- logice. Acestea pot avea drept cauză apariția unei mutații transmisibile sau nu ereditar, un ac- cident morfosomatic, o modificare mai mult sau mai puțin sensibilă în sistemul neurohormonal, cu rol uneori decisiv în comportarea unor ani- male, fenomene bine delimitate și studiate de etologi. Zece fluturi din aceeași specie nu seamănă perfect între ei. Zece exemplare de lalea pestriță (Fritillaria), la o observare extrem de atentă, prezintă unui ochi expert variante cromatice sau modificări în desenele asemănătoare unei table de șah de pe petale. 789 www.dacoromanica.ro Diferențele individuale, atât morfologice cât și comportamentele, sunt cu atât mai pregnante și marcante, cu cât specia dispune de un sistem nervos mai dezvoltat și de comportamente mai complexe. Diferențele individuale dintre cim- panzei sunt cu mult mai accentuate decât acelea între vrăbii, de pildă. La om, aceste diferențieri sunt foarte pro- nunțate și se constituie în amprente definitorii ale indicilor individuali bioenergetici. Desigur, nu ne vom opri asupra tuturor acestor amprente, reținându-le doar pe acelea care au determinat apariția unei pete roșii în locul indicat. Cunos- cutul psiholog rus Kiril Platonov a pus în mâna unui hipnotizat o monedă obișnuită, sugerân- du-i că e înroșită în foc. în palma subiectului a apărut, după câteva minute, o arsură de gradul doi. Minunea slăbănogului din Capemaum, care și-a luat patul și a umblat, aparține unor per- formanțe realizate din când în când de terapeuții unor mari clinici, cu bolnavi unde leziunile organice nu erau ireversibile. Așa se explică - scria medicul român Dumitru Constantin - de ce credincioșii fanatici ca Louise Lateu sau Terese Neuman, amintiți de Levi și Platonov, prezentau stigmate (plăgi sângerânde) exact în locurile în care se presupusese a fi fost rănile lui lisus. Un caz intrat în istorie este acela al călugărului rus Rasputin, care, trecând prin școala de antrenament a șamanilor siberieni, și-a exersat controlul asupra unor puteri psihice deosebite. El era singurul care putea calma, chiar de la distanță, durerile fiului țarului suferind de hemofilie. Puterea lui hipnotică era atât de mare încât, după ce petreceau câteva minute în preajma lui, doamnele din înalta aris- tocrație rusă îi cădeau literalmente în brațe, într-un extaz mistic. Sheila Ostrander și Lynn Schroeder, în lucrarea de largă circulație Fantastiques recherches parapsychiques en U.R.S.S. (Paris, 1973), relatează cazul celebrului telepat Wolf Messing. Dorind să-i verifice posibilitățile parapsihice, LV. Stalin i-a solicitat o probă aproape imposibilă: aceea de a obține 100 000 ruble de la ghișeul unei bănci din Moscova, unde era total necunoscut. Prezentând la casă, în locul ordinului, o hârtie albă scoasă din carnetul său, Messing i-a cerut casierului să-i remită enorma sumă. Sub acțiunea stării hipnotice, casierul a executat întocmai ordinul. Stalin i-a mai solicitat o probă. Să intre fără autorizație în adăpostul său de la Kuncevo, apărat de o puter- nică echipă de gardieni, prevenită de sosirea telepatului pe care trebuia să-l aresteze. Messing a reușit să treacă cu onor printre aceștia, sugerându-le că este Beria, șeful poliției secrete sovietice. Tot în Rusia, un exemplu malefic îl repre- zintă bioterapeutul Kașpirovski. După 1980 acesta s-a bucurat de o imensă popularitate datorită programelor sale „electromagnetice11 de sugestie în masă, aplicate mai întâi în săli, apoi pe stadioane și, ca o supremă consacrare, în frecventele emisiuni de radio și televiziune. Tratamentele colective s-au bucurat de o susți- nută campanie publicitară. Prin 1985 - 1988 metoda sa devenise un fel de panaceu universal, începând cu creșterea părului la persoane cu chelie avansată, trecând prin afecțiunile derma- tologice și terminând cu cancerul toate bolile puteau fi tratate și chiar vindecate de Kașpi- rovski. Neputând stabili cu exactitate cauzele acestor stări de autosugestie în masă, medicii serioși au atribuit-o unui efect „placebo". Con- tinuatorul lui Kașpirovski la emisiunile radio- fonice pe unde lungi era un misterios Alan Ciu- mak. „Terapia" sa radiofonică, transmisă matinal, consta într-o scurtă prezentare verbală, după care emisiunea continua prin transmisia unor melodii, fără alte comentarii. S-a dovedit că aceste „emisiuni electromagnetice" ale celor doi bioterapeuți nu sunt nici atât de „nevinovate" și nici atât de benefice cât s-ar părea. Oamenii de știință bulgari care urmăreau de la Sofia emisiunile lui Kașpirovski pe ecrane normale de televiziune, au remarcat că la începutul emisiunii percepția culorilor nu se mai facea în alb-negru, ci într-o tentă alb-mov, fiind însoțită de o stare psihică de neliniște care înceta odată cu terminarea emisiunii. 790 www.dacoromanica.ro în 1992 cercurile medicale din Chișinău au constatat că atacurile inițiate de forțele gardiștilor rusofoni de dincolo de Nistru erau precedate cu regularitate de instalarea în rândul locuitorilor din zona de acțiune a unei stări de abulie, de totală lipsă de reacție și urmate - după încetarea acțiunilor - de o stare de iritare colectivă, caracterizată printr-un sindrom de isterizare în masă. Se vorbește tot mai insistent de misteriosul „război parapsihologic", relatat de E. Celan și care ar fi acționat și în timpul revoluției anticomuniste din 1989 de forțe oculte din Est și Vest. Fizionomiile trădează Fiziognomonica, sau metoda de a cunoaște și caracteriza indivizii unei specii și mai ales a celei umane după anumite particularități fizice, deci după „fizionomie" (forma corpului, a capu- lui, raportul dintre părțile organismului), este destul de veche. Aristotel și Platon atingeau în opera lor acest aspect, iar Darwin, în Expresia emoțiilor la animale și om, remarca, pe bună dreptate, că structuri corporale speciale sunt produsul evolu- tiv adecvat al manifestării unor emoții. Darwin, ca și unii mari scriitori din secolul trecut, cum era Honore de Balzac, cunoșteau bine cercetările filozofului Johann Caspar Lavater (1740 - 1801), creatorul fiziognomoniei. Fiziognomonia a dezlănțuit o adevărată modă menținută până azi și chiar o pseudoștiință numită frenologia, creată de anatomistul vienez Frantz Gali care, alături de intuiții remarcabile care anticipau funcția superioară a creierului și rolul localizărilor cerebrale, prezumau în mod fals raportul direct al inteligenței cu volumul capului sau cu prezența unei protuberante ale scheletului cranian numite bose frontale, lucruri dovedite ca simple speculații. Desigur, moda analizei fizionomiei (fixonomiei cum o lua în derâdere Caragiale, sedus și el de această teorie) a dat naștere unor excese care duceau, cel mai adesea, la o jude- care greșită a omului din fața noastră. Se atribuia un nas gros și noduros unei făpturi vul- gare sau un nas coroiat, vulturesc, unui viitor conducător, gropițele în obraz unei drăgălășenii înnăscute, zbenghiul sau adâncitura verticală a bărbiei unei senzualități deschise, sprâncenele groase lăsate deasupra ochiului unei firi neîn- crezătoare, alunițele și pozițiile lor, unor predes- tinări spre șansă etc. etc. Important e să vedem care sunt totuși grăunțele de adevăr ale acestei teorii. Există niște „norme" umane universale de proporțio- nalitate, aplicate, de altfel, și de marii sculptori ai antichității grecești, Phidias și Praxitelles. Există, firesc, și variații considerabile, legate de anumite particularități somatice, rasiale și naționale și, ceea ce ne interesează pe noi, vari- ații semnificative ale indivizilor care pot fi gru- pate, sugerând așa-numitele tipuri anatomo- morfologice. în 1940, William Sheldon a ela- borat un sistem de somatotipologie, bazat pe trei extreme ale formei corporale: a) endomorful este gras și rotofei, cu un cap rotund, un pântec voluminos, cu o construcție greoaie; b) mezomorful, tipul ideal pentru sculptori, se caracterizează printr-un cap puternic, umeri lăți, șolduri elegante, musculatură amplă și armonioasă; c) ectomorful are capul colțuros, corpul de obicei slab, conturat prin unghiuri ascuțite, membrele subțiri, umerii strâmți. Sheldon, ca și adepții teoriei fiziogno- moniei, asimila tipul endomorf unei per- sonalități joviale și adaptabile, tipul mezomorf unei personalități energice, dinamice, iar tipul ectomorf unei naturi dominate de sensibilitate și imaginație. Pierre Rendier, în Franța, și John Winter, în Anglia, au transferat aceste date fizionomice din domeniul caracteriologiei psihologice în acela al medicinii în vederea stabilirii unui diag- nostic diferențial mai precis, în funcție de tipologia fizică, considerându-se că fiecare tip uman este expus predilect unui anumit tip de boli legate de „dominanta" morfologică. S-a convenit că există, în acest sens, patru tipuri umane: 791 www.dacoromanica.ro a) Tipul respirator - corespunzând în bună măsură, mezomorfului. Acesta este expus pre- ferențial tulburărilor locomotorii, respiratorii, miocardice. b) Tipul digestiv - echivalent oarecum endo- morfului are șanse mai mari să sufere de boli hepato-digestive și renale. c) Tipul cerebral — corespondentul tipului ectomorf este mult mai vulnerabil la tulburări nervoase și neuro-vegetative (distonii, surmena- je, nevroze, manii, psihoze etc.). d) Tipul picnic (amestec de tip respirator și digestiv) imaginea unui om îndesat, cu gâtul gros și scurt nutrește o predispoziție acută pen- tru accidentele cerebrale de tip apoplectic. S-a dovedit în multe cazuri că diagnosticul se poate pune mai precis atunci când se ține seama și de morfotipologia umană. Desigur că mai sunt și alte „semne" fizio- nomice care trădează personalitatea umană. Lombroso - un celebru jurist italian - a detec- tat așa-numitele semne fizice ale criminalității (forme de măciucă a degetului mare, formatul frunții, unghiul facial etc. etc.), care s-au dove- dit a fi, totuși, nu totdeauna, concludente, deoarece ele pot fi atribuite sau chiar anihilate prin educație. Unele trăsături atribuite de fizionomiști unor tipuri de caractere umane nu sunt înnăscute, ci câștigate, deci fără semnifi- cații tipologice. Anumite riduri de expresie ale frunții se datoresc efortului intelectual însoțit de încruntare sau unui ușor grad de miopie netratat, după cum fălcile pătrate cu mușchi maseteri puternici care, după fizionomiști, constituie un semn de voluntarism, energie și chiar de vio- lență, poate să exprime doar o voluptate a mestecării îndelungi sau a plăcerii constante de a sparge obiecte tari între dinți. în caracterizarea oamenilor și chiar în stabilirea unor diagnosti- curi medicale nu putem neglija forma mâinilor și unghiilor, raportul palmă-degete, anumite de- sene labiale, prognatismul facial, pozițiile ure- chii față de cap etc. Asocierea unor date ale fizionomiei clasice cu datele de observație ale psihologiei și ale anatomo-patologiei modeme, ne ajută să cunoaștem mai precis și, nu rareori, mai rapid pe semenii noștri. Chiromanția la ora adevărului încă de acum 1300 de ani, chinezii identifi- cau oamenii după particularitățile palmei. Anu- mite zone ale desenului palmar și plantar, deci al tălpii, erau puse de medicii presopuncturiști, din Extremul Orient, în legătură cu anumite organe. Despre presopunctură vom vorbi cu altă ocazie sau, probabil, într-o altă carte. Ne vom limita deci la chiromanție. Din capul locului vom face distincția între ghicitul în palmă - o mică șarlatanie practicată de țigănci sau chiar de chiromanți cu cabinet - și dermatoglifie, studiu științific al motivelor în relief sau șanțurilor situate în palmă. Derma - se știe - conține în vârful degetelor și în palmă un asortiment distinctiv de sinuozități, volute și curburi, care alcătuiește un desen individualizat, inconfiindabil, după care putem identifica pe orice individ. De altfel, de multă vreme poliția folosește acest amănunt în identificarea delicvenților, ale căror amprente digitale con- stituie piese importante în dosarul lor penal. Acum trei decenii, motivele din palmă au început să intereseze în mod egal pe geneticieni și pe medici. Geneticienii au arătat că unele ca- ractere ereditare formate în timpul lunii a treia și a patra a dezvoltării embrionului uman per- sistă neschimbate tot timpul vieții. Repartiția șanțurilor este determinată de dispoziția glan- delor sudoripare și terminațiilor nervoase și chiar, în caz de arsuri grave, care necesită grefe de piele, ele reapar, pe măsură ce prin cica- trizare se reface pielea naturală. încetul cu înce- tul, s-au adunat date prețioase privind raportul dintre motivele distincte și anumite stări pato- logice. Un medic ceh, Jan Evanghelista Purk- inje (1787 - 1869), a descris pentru prima oară aceste motive; clarificarea și interpretarea lor au rămas în mare parte valabile. Anatomiștii descriu pliurile, cutele palmei ca linii de flexi- une. Acestea, după opinia lor nu au o semnifi- cație. Divizarea caracteristică și fundamentală a palmei prin două mari linii orizontale, apreciate de chiromanți ca linia minții și a inimii și două linii verticale groase (linia norocului și a vieții) ar fi în exclusivitate produsul flexiunii și tensi- 792 www.dacoromanica.ro unii. Flexiunea ar determina schema principală a liniilor, iar tensiunea, legată probabil și de anumite particularități ale energiei și activității nervoase, ar determina fermitatea sau sinuo- zitățile acestora, ca și apariția sau absența unor linii secundare, ramificații, bifurcări, delte, interferențe care pot sugera diferite figuri sau forme geometrice (triunghiuri, pătrate, catene, zigzaguri etc.). Sir Francis Galton (1822 - 1911) - văr al lui Ch. Darwin - creator al euge- niei și întemeietorul biometriei a pus bazele, în 1901, diagnosticului palmar. Laboratorul Gal- ton i-a continuat aceste studii și în 1959, a demonstrat că mongolismul este datorat unei anomalii cromozomiale care produce, de altfel, și linia caracteristică, cunoscută sub numele de simiescă (deci un fel de atavism de la maimuță), caracterizată prin prezența unei singure linii ori- zontale în loc de două (linia capului și inimii sunt contopite). Astăzi aproape 40 de tulburări congenitale diferite pot fi identificate în palmă, chiar înainte de manifestarea maladiei. în 1966, s-a făcut pentru prima oară legătura între amprentele palmare anormale și o infecție virală. Trei medici pediatri din New York au luat amprenta palmară a copiilor născuți de mame care au avut rubeolă în primele luni ale sarcinii, constatând că, deși copiii nu au fost afectați de viroză, toți aveau în palmă o cută caracteristică și neobișnuită. în 1967, o echipă de medici de la Spitalul de copii din Osaka - Japonia, studiind un sfert de milion de amprente și făcând un raport între acestea și dosarele micilor pacienți testați, au constatat existența a numeroase corelații între particularitățile desenelor mâinii și maladiile trădate. Ei pretind că nu numai poziția unei anu- mite linii particulare este importantă, dar și lungimea, lărgimea, măsura în care este frag- mentată în insule și triunghiuri și chiar culoarea ei (palidă, gălbuie, roșie, purpuriu-violacee) au o semnificație diagnostică. în acest fel, studiind amprentele palmare, un medic poate să-și dea seama dacă un pacient a suferit sau suferă de maladii organice ca: insuficiență tiroidiană, deformare a coloanei vertebrale, proastă func- ționare a ficatului sau rinichilor. In acest fel devine posibilă predicția cu un înalt grad de exactitate a riscului de a contracta maladii infecțioase ca tuberculoza și chiar cancerul. Date semnificative în caracterizarea fizică și psihologică a unui individ le oferă și alte carac- teristici ale mâinii cum ar fi formatul (mâini lungi, scurte, înguste, late), raportul dintre palmă și degete care împart oamenii în tipuri analitice sau sintetice, forma degetelor, raportul dintre falange, tipul și consistența unghiilor, particularităților pielii (netedă sau rugoasă, elastică sau rigidă, umedă sau uscată, palidă sau rubescentă). O știință nouă, chirologia, care în ultima vreme tinde să înlocuiască străvechea și empirica chiromanție își propune să trateze palma ca pe o adevărată hartă a personalității și sănătății unui om, analizând atent, cu ajutorul unei lupe puternice și a unor tehnici palmosco- pice, forma și textura palmei și degetelor, particularitățile liniilor de flexiune și ale liniilor mărunte ce le întrerup sau le întretaie, ale cur- burilor și ridicăturilor aflate la rădăcina degetelor (așa-zișii munți) și siglelor aferente ce îi străbat. Desigur, chirologia are nevoie de dovezi cât mai certe, rezultate din statistici cât mai largi. Nu va întârzia însă acel moment când studierea palmei va intra în practica anamnezei medicale, alături de cercetarea suprafeței limbii, palparea ficatului, ascultarea pulmonară, luarea tensiunii și a pulsului pentru precizarea diagnosticului. Scrisul - o carte de vizită în 1622, Camillo Ba Ido a publicat prima carte de grafologie purtând titlul: Tratat asupra chipului în care un mesaj scris poate să dezvăluie natura calității celui ce l-a scris. în cele trei secole și jumătate de la nașterea ei, grafologia a făcut progrese notabile, la ora actuală fiind un prețios adjuvant, cel puțin în trei domenii de activitate: psihopedagogie, medicină și justiție. ' Scrisul nu are nimic instinctiv. Nimeni nu s-a născut cu facultatea de a se servi de peniță și hârtie. Inițial, orice copil se străduie să repro- 793 www.dacoromanica.ro ducă cât mai corect grafia literelor. Pe măsură ce personalitatea lui se dezvoltă, iar exercițiul scrisului intră în reflex, apar și anumite particu- larități individuale ale scrisului, exprimând, uneori destul de pregnant, aptitudini, înclinații, tip temperamental, trăsături de caracter, gradul de imaginație și sensibilitate, tipul de gândire (inductiv, deductiv, sintetic, analitic) și nu rareori indicii ale unor maladii (de obicei ner- voase) care pot fi urmărite și în evoluția lor. S-au publicat, începând mai ales din a doua jumătate a secolului trecut, numeroase tratate de grafologie, studiul scrisului devenind cu timpul, prin acumularea unei imense cantități de date de observație, o adevărată știință care slujește la o mai bună cunoaștere a omului și dă un real aju- tor psihopedagogului școlar, biografului, medicului, omului de lege. Așa-numita analiză grafologică, realizată cu aparatură tehnică spe- cială (lupe, microscop, rigle speciale, raportoare etc.) observă marginile albe ale paginii, spațierea cuvintelor și rândurilor, înălțimea și unghiul de înclinare al literelor, ritmul și gradul de lizibilitate al scrisului, scurtează punctuația, felul cum este barată litera t, raportul între majuscule și minuscule, plasarea căciulilor pe ă și î, a codițelor la ș și ț și a punctelor pe i și j, studiază buclele, tipul de scris (rotund, colțuros), intensitatea (subțire, gros, superficial, apăsat), încărcătură grafică (simplu, simplificat, cu zorzoane) realizând un „portret" al celui care scrie din confrutarea și coroborarea unui mare număr de trăsături particulare. Scrisul oferă celui care știe să-1 interpreteze științific o serie de repere prețioase. în fața scrisului unui elev, psihopedagogul școlar — obligat să aibă și noțiuni de grafologie (din nefericire nici învățământul pedagogic româ- nesc și nici cursurile de perfecționare ale profe- sorilor n-au prevăzut încă astfel de inițiere) își dă cu ușurință seama de prezența unor trăsături care îl pot ajuta în corectarea sau atenuarea unor defecte, în încurajarea și cultivarea unor aptitu- dini. O atentă analiză grafologică ne indică destul de precis dacă ne aflăm în fața unui elev harnic sau leneș, sincer sau disimulat, calm sau violent, duios ori cinic, sobru sau glumeț, intro- vertit sau extravertit, cu înclinări artistice sau cu propensiuni practice, generos sau meschin, risi- pitor sau zgârcit, independent sau lipsit de inițiativă etc., etc., date esențiale în completarea fișei psihopedagogice. Scrisul indică cu destulă precizie și starea de sănătate a individului. în 1967, medicul englez B. Hutchinson aducea dovezi concludente că boala lui Parkinson (sindromul talamic) pro- duce o deformare flagrantă și caracteristică a scrisului. Cu câteva decenii înainte, marele nos- tru neurolog Gh. Marinescu fusese izbit de anumite deformații ale scrisului, provocate de tabes (paralizia generală progresivă). Mari psi- hiatri ai lumii au sesizat unele caracteristici ale scrisului care pot defini pe isterici, maniacii depresivi, pe paranoicii megalomani. în 1982, raportul Asociației medicale ame- ricane precizează că în circa 70 de maladii organice precise, grafodiagnosticul oferă me- dicului șansa de a le descoperi chiar de la debu- tul lor. Printre acestea se numără: unele anemii, diferite tipuri de nebunie, otrăvirea sângelui, diverse tumori ale creierului (uneori cu locali- zări precise), tulburări cardiovasculare tipice, insuficiența respiratorie, osteoporoza etc. Geri- atrii experimentați folosesc scrisul ca un gen de raze X pentru a face deosebirea între un ade- vărat dezechilibru mintal și senilitatea normală. La tribunale, în unele situații, instanțele de judecată cer așa-numita expertiză grafologică, executată de un specialist care, analizând un text sau o semnătură, stabilește cu exactitate autenticitatea lor sau falsul, atunci când e vorba chiar și de cea mai îndemânatică imitație. Un reputat psiholog american, J. Coldrige, susținea că „nici o trăsătură a scrisului nu este un rezultat al hazardului. Totul este guvernat de legile personalității". Grupa sangvină, indicator al personalității Aplicarea transfuziei de sânge atât în timp de pace cât și de conflagrație a reprezentat și 794 www.dacoromanica.ro reprezintă una din cele mai mari izbânzi tera- peutice ale medicinii. Insuccesele ei inițiale au permis descifrarea treptată a unor enigme ale organismului ome- nesc, culminând cu descoperirea faptului că nu toți oamenii au același fel de sânge, că există anumite particularități ale compoziției sale intime care se pare că marchează personalitatea și tipul comportamental al fiecărui om. Istoria medicinii semnalează că prima trans- fuzie de sânge la om s-a efectuat în anul 1667 de către medicul francez Jean Baptiste Denis, cu sânge de oaie. Ea a coincis cu un insucces, dece- sul bolnavului survenind a doua zi, din motive necunoscute la acea vreme. Din această primă tentativă nereușită, medicina a avut de câștigat, formulându-se încă de atunci observația funda- mentală că omul nu poate primi sânge decât de la un semen al său. Cu toate că s-a ținut seama de această normă unanim acceptată, totuși cele mai multe transfuzii au avut un sfârșit dramatic. A rămas celebru cazul bătrânului papă Inocențiu al VUI-lea care, transfuzat cu sângele a trei tineri, a decedat nu mult timp după intervenție. Mai bine de 200 de ani medicii au fost incapa- bili să înțeleagă cauza acestor eșecuri. Expli- cația a venit abia în anul 1901 când medicul austriac Karl Landsteiner a descoperit 3 din cele 4 grupe sangvine din sistemul A, B, 0, iar după un an Sturbi și Castello descriu o nouă grupă, pe care o numesc AB. A devenit limpede pentru medici că numai respectând principiul compatibilității sangvine, transfuziile nu vor mai prezenta risc. Astfel grupa 0 este donator universal, deci e compatibilă cu toate celelalte, dar nu poate primi sânge decât de la 0. Grupele A, B și AB sunt primitori universali, dar nu donează decât grupei AB. în caz contrar, când se amestecă sângele, proteinele grupelor anta- gonice declanșează producerea de anticorpi, globulele roșii distrugându-se în acest fel. Și, totuși, se mai ivesc accidente posttrans- fuzionale pe care oamenii de știință le atribuie existenței unor subgrupe încă insuficient clarifi- cate. Astfel s-au descris 4 subgrupe în cadrul grupei sangvine A, iar un colectiv de hemato- logi spanioli a descoperit o subgrupă foarte rară, numită U-Bombay, întâlnită doar la aproximativ 30 de indivizi de pe întreg globul pământesc. Se știe la ora actuală că există o relație direc- tă între grupa sangvină și anumite boli. S-a sta- bilit, de pildă, că ulcerul duodenal este mai frecvent la indivizi cu grupa sangvină 0, în timp ce diabetul zaharat și unele boli canceroase (mai ales cancerul de stomac și leucemiile) sunt mai frecvente la indivizii cu grupa sangvină A. Dar tipul grupei sangvine interesează nu numai medicina, dar și psihologia, pedagogia, instituțiile care angajează salariații în funcție de anumite calități profesionale. Prima țară din lume în care grupa sangvină a devenit un test obligatoriu în procesul muncii a fost Japonia, încă de la începutul deceniului al patrulea biologul nipon, pasionat de psihologia și sociologia aplicată, Masahito Nomi, bazân- du-se pe observații riguroase, a pus la punct un sistem extrem de sofisticat, care, la moartea sa din 1981, devenise public în țara crizantemelor. Societatea ABO-Nomi care girează această operație numără azi aproape 5000 de abonați din rândul instituțiilor, societăților, administrați- ilor care, în funcție de specificul lor, primesc recomandări speciale privind grupa sangvină a angajaților pentru anumite servicii. Astfel „Toy- ota Enterprises" angajează manageri numai din grupele sangvine A sau AB; „J.V.C." angajează tehnicieni cu studii superioare aparținând exclu- siv grupei A iar „Fuji" caută vânzători grupa 0. Dar nu numai în cazul angajărilor se acordă importanță criteriului grupei sangvine. Astfel în Japonia și S.U.A. societățile de televiziune se interesează de grupele sangvine ale telespecta- torilor, ajungând la concluzia că cei din grupa B alcătuiesc un public interesat de știri, do- cumentare și filme educative, cei din grupa 0 preferă science-fictionul, filmele polițiste și cele de aventuri, cei din grupa A varietățile și filmele sexy, iar cei din grupa AB formează cei mai dificili telespectatori. S-au întocmit după modelul horoscoapelor (în funcție de zodie) sau al fișelor psihologice (în funcție de tipologia temperamentală), por- trete „robot" ale fiecărei grupe sangvine. 795 www.dacoromanica.ro în întocmirea sintezelor de mai jos m-am folosit de câteva lucrări clasice și mai ales de cea mai nouă carte în acest domeniu Le secret de votre groupe sanguin al lui Jean Louis Degaudenzi care a studiat amănunțit progresele realizate în Japonia, în această direcție la sfârși- tul deceniului trecut. Grupa 0 - cea mai numeroasă - caracte- rizează indivizi având trei dominante caracteri- ale: ambiție, orgoliu, impulsivitate. Cei din grupa 0 sunt extravertiți, dinamici, generoși. Suportă greu singurătatea, de aceea caută soci- etatea și comunicarea sufletească. Sunt firi vesele, deschise și pline de vitalitate; greutățile și insuccesele îi stimulează în loc să-i determine să renunțe. Se simt foarte bine când caută idei, iau decizii și își asumă responsabilități. Au iniția- tive și un bun spirit de analiză, ceea ce le con- feră calitatea de șef. Manifestă respect pentru reguli și convenții, le place să fie autoritari, dar cu tot simțul dreptății și cu tot umanismul de care dau dovadă, pot gafa din cauza pornirilor copilărești, impulsivității și pripelii. Bărbații sunt dotați cu un deosebit gust de cuceriri, sunt excelenți amanți dar și familiști și foarte buni soți când se hotărăsc să se căsătorească. Ace- leași observații se aplică și femeilor. Atuuri: realism, luciditate, perspicacitate, căldură afectivă, putere de concentrare, forță de convingere, spirit lipsit de prejudecăți și de complexe. Slăbiciuni: imprudență, nervozitate, agresivitate, încăpățânare, precipitare. Grupa A - caracterizează indivizi având următoarele trei dominante caracteriale: intro- vertire, calm, sfioșenie. Din acest grup fac parte firi închise, rezer- vate, sfioase până la inhibiție, care se țin departe de agitație și manifestă un dezinteres aproape ostentativ față de cei din jur și problemele semenilor. Nu rareori (și mai ales când au un Rh negativ) reprezentanții acestei grupe sunt bănu- itori, simțindu-se mereu frustrați și amenințați și acceptând cu multă greutate prietenia. Bărbații au un caracter complex și contradictoriu, se hotărăsc lent, sunt timizi și lipsiți de inițiativă. Femeia este de asemenea timidă, neîncreză- toare, se îndrăgostește greu dar o dată ce a facut-o devine pasionată, romantică și extrem de orgolioasă. Atuuri: calm, delicatețe, rezervă, seriozitate, profunzime, cumpătare în vorbe și fapte. Slăbi- ciuni: adaptabilitate grea, susceptibilitate, lipsă de inițiativă și decizie, mania persecuției. Grupa B - caracterizează indivizi având trei dominante: creativitate, intuiție, autonomie. Cel din grupa B este un neconformist. Este dotat cu o extraordinară intuiție și cu deosebite calități de analist, înțelege și acționează întot- deauna de o manieră deconcertantă pentru ceilalți oameni. Atât bărbații cât și femeile din această grupă sunt strălucitori, creativi și talen- tați dar din cauza neconformismului devin liber- tini, indisciplinați și haotici, din care cauză nu totdeauna se poate conta pe ei. în dragoste, bărbații sunt pasionali, orgo- lioși, dominatori și, paradoxal, timizi; femeile sunt extrem de violente și total dezinteresate de probleme de sexualitate până când își găsesc partenerul ideal căruia i se dedică cu pasiune. Atuuri: vitalitate, originalitate, imaginație, inteligență, tenacitate în apărarea modului de viață și de gândire. Slăbiciuni: dezordine în gân- dire și acțiune, orgoliu violent, individualism tranșant și intratabil. Grupa AB - caracterizează indivizi având următoarele trei dominante caracteriale: diplo- mație, sensibilitate, orientare socială precisă. Dotat cu o sensibilitate și o intuiție deosebită, individul din grupa AB posedă simț al diplomației, tact, vicleșug, capacitatea de a conduce inteligent și profitabil o acțiune, datorită artei de a analiza situațiile și perfectei sale lucidități. Acceptă greu comoditatea, imo- bilismul și toate formele de rutină. Deși se sub- ordonează disciplinat și se dăruie total muncii sale el nu acceptă să se atenteze la libertatea sa de a gândi și acționa. E preocupat de absolut și de inaccesibil, de aceea tinde să neglijeze sau să minimalizeze problemele personale de toate zilele. De aceea din acest grup fac parte cei mai mulți celibatari. Fiind în general altruist și disponibil, cel din grupa AB este un tolerant și comod partener de căsnicie. 796 www.dacoromanica.ro Atuuri: excelentă adaptabilitate socială, tact, diplomație, memorie exactă, luciditate, tole- ranță sufletească. Slăbiciuni: neglijarea propriei persoane, detașarea de probleme concrete, exces de îngăduință și larghețe, instinct de auto- conservare redus. în funcție de aceste particularități bine defi- nite ale fiecărei grupe sangvine se fac în multe țări evoluate și recomandări de orientare profe- sională a tinerilor. ÎN CHIP DE ÎNCHEIERE Omul se realizează pe sine în măsura în care cunoaște universul și mai ales propriul său univers. Și trebuie să recunoaștem că ne găsim într-o conjuncție favorabilă cunoașterii, într-un moment al exploziei ei, care pornește de la microcosm, beneficiază de performanțele computerelor, ale energiei nucleare, ale investigațiilor psihotronice și se întinde tot mai departe spre dezlegarea marilor taine ale Universului. Cu toate uimitoarele acumulări de informații și concluzii irecuzabile, contenciosul enigmelor și întrebărilor fără răspuns este voluminos și continuă să crească pe măsură ce curiozitatea se ampli- fică și instrumentele noastre de investigație devin tot mai sofisticate, complicând lucrurile ce ne păreau simple, relevând caducitatea și imperfecțiunea unor construcții speculative aparent desăvârșite și eterne. Răspunsul la marile enigme ale omului și cosmosului era până nu de mult apanajul poeților, filozofilor și teologilor și stătea la îndemâna paradoxiștilor și paragnoștilor atât de solicitați de naivii creduli și care, în epoca modernă, au înlocuit pe șamani și vrăjitori. Atât religiile cât și empiriile științifice conțin totuși un grăunte de adevăr născut din experiența și înțelepciunea de veacuri și milenii a popoarelor. Ceva mai mult, unele religii pot să cuprindă în sămburul lor de mituri și practici taumaturgice o încercare de abordare a misterelor adânci ale Omului și Cosmosului. Iată de ce am luat în considerare, pe parcursul cărții, toate punctele de vedere care se interfe- rau ori se aliau măcar până la un punct cu datele științei contemporane, eludând sau supunând examenului critic doar judecățile opuse progresului gândirii. Nu-i un secret că universul este imun la orice încercare omenească de investigare completă atât a macrocosmosului cât și microcosmosului, dovadă existența unor praguri critice ale cunoașterii, limitele și lacunele explicațiilor și teoriilor noastre. Din fericire, trăim într-o lume în care multe părți sunt cunoscute și altele cognoscibile. Zonele încă necunoscute sau incognoscibile sunt numeroase -ce e drept - dar nu în măsură să ne descu- rajeze în aspirația de a le lumina treptat și la nivelul maxim al posibilităților noastre de investigație și înțelegere. Multe din „ enigme " sunt restricții și fiecare restricție corespunde unei legi a naturii, unei re- gularități a universului care stau în calea expansiunii cunoașterii. Cu cât există mai multe restricții în comportarea materiei, energiei, vieții, cu atât putem dobândi mai multă experiență, mai multă cunoaștere, mai multă înțelepciune. Nu-i de mirare că unul din cei mai populari savanți americani. Cari Sagan, a ales calea luptei cu necunoscutul: „în ce mă privește, îmi place Universul care cuprinde multe lucruri necunoscute și, în același timp, multe lucruri cognoscibile. Universul în care totul e cunoscut ar fi static și, deci la fel de plicticos ca raiul în viziunea unor teologi săraci cu duhul. Universul incognoscibil nu este un loc potrivit pentru o ființă gânditoare ". 797 www.dacoromanica.ro Am teama că această carte mă va pune într-o îndoită poziție delicată. întâi față de acei oameni de știință sceptici și intransigenți care îmi vor reproșa poziția comprehensivă față de paraștiințe și religie. In al doilea rând față de practicanții tot mai numeroși și pasionați ai parapsihologici și doc- trinelor ezoterice, dezamăgiți de rigoarea cu care am trecut prin filtre raționale fenomenele psi sau revelația mistică. Nu-i greu de presupus că în dezbaterea enigmelor Omului și Cosmosului a trebuit să țin o dreaptă cumpănă. Nu există două lumi - una a materiei și alta a spiritului, una a științei și alta a paraștiinței și religiei, ci o singură realitate văzută din unghiuri deosebite, dar nu exclusiviste. Știința modernă nu combate și nu contestă religia; dimpotrivă, conviețuiește și colaborează cu ea. Adevărata știință e conștientă de propriile-i limite și toate concluziile cercetărilor ei converg spre ideea că materia, energia, viața există obiectiv și au o sursă situată dincolo de posibilitatea noastră de a discerne și a explica. «Religiile au numit această sursă primordială Dumnezeu, scrie cunoscutul cercetător român Dumitru Constantin Dulcan. Școlii de la Princeton i s-a spus „ Conștiința Cosmică ". Noi am de- numit-o „Inteligența organizatoare și coordonatoare în Univers". Fizica modernă o numește „Mind ofUniverse". Jung îi atribuie un „Savoir Absolu". Există, așadar, o inteligență prezentă în toate manifestările din Univers - cauza primă și ultimă a tuturor lucrurilor. Este prezentă în ca- racterul legităților de organizare a materiei, traversează instinctele întregii lumi animale, dirijează angrenajul miliardelor de celule vii și definește toate formele de manifestare ale deciziei - cu coro- larul său — gândirea umană ".» Omul de știință credincios și credinciosul încrezător în știință acceptă deopotrivă acest Adevăr care va aduce pace și bună înțelegere și va deschide nebănuite căi cunoașterii Absolutului prin con- jugarea tuturor eforturilor. 798 www.dacoromanica.ro CUPRINS în chip de prefață Prof.Dr.Doc. Peștii părăsesc apa ........................51 I.T. Tamavschi .................................5 Epopeea stegocefalilor .....................52 Expoziția monștrilor tereștri.................53 Nota autorului ................................ 7 Reptilele împânzesc oceanele ...............55 Reptilele iau în stăpânire și văzduhul .......56 De ce au dispărut dinozaurienii?..............57 I VIAȚA Surprinzătoarea descoperire din calcarele litografice ..................................59 1. CE ESTE ȘI CE ÎNSUȘIRI ARE VIAȚA Era nouă și victoria mamiferelor ...........61 în căutarea unui strămoș al mamiferelor ..... 61 Argument ......................................11 Printre uriașii dispăniți ai mamiferelor Viața se naște sau preexistă? .................11 din România .............................. 65 Compoziția materiei vii .......................13 Atlasul zoologic al peșterilor cuatemare ....66 însușirile materiei vii .......................14 în sfârșit, omul .............................. 68 Ierarhia materiei vii ........................15 4, VARIETATEA LUMII VII 2. IPOTEZE, TEORII, EXPERIMENTE PRIVIND APARIȚIA VIEȚII PE TERRA Argument ...................................73 Argument .....................................17 A. ÎN LUMEA URIAȘILOR ȘI PITICILOR Cea mai veche concepție despre nașterea vieții: generația spontanee ...........................18 a) Printre uriașii dispăruți Panspermia ...................................20 Biogeneza .....................................23 Melci și scoici gigantice din trecut .......74 Alte teorii despre originea vieții ............30 Cefalopodele intrate în legendă ............74 Crustaceele oceanelor străvechi ..............74 3. O CRONOLOGIE ȘTIINȚIFICA ASUCCE- Păduri și insecte... din poveste............75 SIUNILOR Peștii străvechi ...........................75 FORMELOR VII DE-A LUNGUL TIMPULUI Uriașii păsărilor de odinioară .............76 Campionii mamiferelor preistorice ............77 Argument .....................................36 Cele mai vechi dovezi despre formele vii ......36 b) Printre uriașii de azi ai plantelor Tulburătoarea lume a fosilelor............... 37 Paleontologia pregătește concepția Antene vegetale ............................78 evoluționistă...................................39 Smochinul templu ............................78 Câteva legi și reguli care stau la baza Un arbore cât o pădure..................... 78 înțelegerii evoluției lumii vii ................42 „Copacul celor o mie de ani” ...............79 Depozitele de la Ediacra și liniile de dezvoltare Liane nesfârșite .......................... 79 ale nevertebratelor marine .....................44 Planta șarpe ............................... 80 Fauna cambriană creează unele dificultăți Rădăcini fără egal ........................ 80 concepției evoluționiste .......................46 Șase copii sub umbrela unei frunze ..........80 Misteriosul Jamoytius și nașterea vertebratelor ....46 Copac sau frunză? ......................... 81 Primele vertebrate și caracteristicile lor.....48 Burdufuri de apă ...........................81 Primii pași pe uscat ..........................49 Bărcile Amazonului ........................ 81 799 www.dacoromanica.ro Flori cât roata carului ....................... 82 Inflorescențe uimitoare ....................... 82 Fructe gigantice .............................. 83 Uriașul piticilor vegetali .................... 83 c) Printre uriașii de azi ai faunei Goliații umani .................................84 Insule plutitoare...............................84 Pădurea se cutremură ...........................85 Periscoapele aleargă prin savane ...............85 Cei mai mari aripați ...........................86 Sugrumătorul junglei............................86 Balaurii din poveste ...........................87 Tancul viu .....................................87 Broasca din Rio Muni ...........................88 Monstrul din pâraiele japoneze .................88 Spaima oceanelor ...............................89 Păienjeni și gândaci cât vrăbiile ..............89 Fluturi uriași .................................90 împărații vracilor și crabilor .................90 Râme uriașe ................................... 91 Melcii marini uriași .......................... 91 Scoici lighean ................................ 91 Brațele ucigașe ............................... 92 Cupele și pălăriile uriașe ale mării ...........92 Madrcporarii................................... 92 Uriașii piticilor animali ......................93 d) Printre piticii de azi ai florei și faunei Ghivece cu copaci seculari .................... 93 Arbori miniaturali ............................ 93 Flori cât gămălia de ac ....................... 94 Oamenii pitici................................. 94 Maimuțele miniaturale ......................... 95 Păianjen sau șoarece?.......................... 95 Vampirul colibri .............................. 95 Peștele bob-de-linte .......................... 96 Muscă sau pasăre? ............................. 96 Năpârstocii gândacilor ........................ 97 Alți „pitici” demni de a fi cunoscuți ......... 97 Ființele invizibile stăpânesc pământul ........ 98 B. GALERIA UNOR FIINȚE CURIOASE O scurtă specificație ........................ 101 La cumpăna dintre regnuri .................... 101 Animale-plante ............................... 102 Plante-animale ............................... 103 Mâncătoare de insecte ........................ 104 Plante care trăiesc pe spinarea altora ....... 107 Cele cu „posmagii muiați” .................... 108 Când bucătăriile sunt prea mici .............. 109 Plante care emit lumină....................... 109 Plante aragaz ................................ 110 Busole vegetale ............................... 111 Plante-barometru ............................. 112 Plante „lunatice” ............................ 112 Plante electrice ..............................113 Plante care nasc pui vii ..................... 114 Plante cosmonaut ............................. 115 C. ANIMALE CARE NU SUNT CE PAR A FI Melci care nu sunt viermi ................. 116 Melci care nu sunt scoici .................. 116 Melci care nu sunt fluturi ................. 116 Răcușori care nu sunt rățuște ............. 117 Pești care nu sunt arici ................... 117 Peștele care nu e broască ................. 117 Pești care nu sunt păsări ................. 118 Un pește care nu e cal .................... 119 Șopârle care nu sunt șerpi ................. 120 Șopârle care nu sunt păsări sau lilieci.... 121 Mamifere care nu sunt reptile ............. 121 D. EROII UNOR MITURI ȘI LEGENDE N-au dansat decât o seară ................. 123 „Duhurile” care îngroapă cadavrele......... 123 Tortuga sau țestoasa pedepsită............. 124 Păsări care beau sânge .................... 124 Dracula pădurilor ecuadoriale.............. 125 Nevinovatele primate care stârnesc groaza... 125 5. SUPRAVIEȚUITORII VREMURILOR APUSE Argument....................................128 O expresie contradictorie ................. 128 De ce sunt interesante și utile științific speciile supraviețuitoare timpului? ...............130 A. FOSILE DIN REGNUL ANIMAL Eremiții fundurilor marine ................ 131 Captura vasului Galathca .................. 131 Ciudatele „palete de tenis de masă” ale oceanelor ........................... 132 Uimitorii viermi cu barbă ................. 132 Plimbăreții miriapozi...................... 133 Nautilii, vedetele marine ale vremurilor străvechi ............................... 133 800 www.dacoromanica.ro In adâncul fântânilor și apelor subterane . Izvoarele fierbinți nu ucid viața ........... Misteriosul Jamoytius ....................... Peștii uscatului ............................ Senzaționala Latimera........................ Un nevolnic urmaș al dinozaurilor ........... Crocodilii, fosile vii ale epocii uriașilor . Archaeopteris are urmași?.................... Monotremele, cele mai caudate mamifere ale Terrei ............................. Omitorincul, o himeră zoologică ........... Aricii furnicari........................ Okapia, cea mai veche girafă ........... B. ANIMALE RELICTE In împărăția lui Aladin ................ Doi străvechi viermi cavcmicoli......... ... și doi răcușori la fel de celebri... Peștii adâncurilor terestre ............ Proteus, animal legendar................ împărăția insectelor cavemicole ........ O peșteră originală din România ........ Peștișorii unici ai României ........... Sturionii, glorioase relicte............ Alți pești mai puțin cunoscuți ......... Ratitele, încă o dilemă a științei ..... C. FOSILE VII DIN REGNUL VEGETAL Alegele și secretul veșniciei ........... Străbunii ferigilor și cicadelor de azi . Coniferele străvechi .................... Uimitorul Toumbo......................... Taina cârcelului ........................ D. ENDEMISME VEGETALE Străbunicile românești ale florei ...... Vulturica Pietrosului, cea mai nășită plantă . Gușa porumbelului din Rodna .................. Vestita garofiță românească .................. E. RELICVE VEGETALE Rămășițe din diverse epoci ............. Când tropical se plimba pe la noi ...... Pe vârfurile munților................... Prin pădurile carpatice ................ O varietate dobrogeană din era terțiară. Uitații ambasadori ai glaciațiunilor.... Ascunzători ale plantelor polare ....... 134 135 135 136 137 137 138 139 140 140 141 142 142 143 144 144 144 145 145 146 146 147 148 149 149 150 150 151 151 152 152 153 153 154 154 154 154 155 156 Când boarea atlantică băltea și pe la noi .... 156 Când Nilul s-a mutat lângă Oradea............. 157 II MANIFESTĂRI FUNDAMENTALE ALE VIEȚII Argument general ........... 161 I. LIMITELE EXTREME ALE VIEȚII A. ÎN ADÂNCUL PĂMÂNTULUI Mirabila lume a peșterilor .........................163 Dragonul... prima ființă țâșnită din adâncul pământului .................................165 înfățișările mediului subteran......................165 Ecosisteme cavemicole și populațiile lor ...........166 Particularitățile troglobiontelor ..................167 a) Speofauna acvatică Viermii apelor din adânc ......................168 Câțiva răcușori celebri ........................169 Și câțiva pești ...............................169 Din nou Proteus ................................169 b) Speofauna terestră Melcii care nu consumă... iarbă................ 170 Păienjenii peșterilor......................... 170 Aselii subpământeni .......................... 171 Gândaci originali............................. 171 Păsările cavemicole............................172 Liliecii de stâncă ............................173 Prin peșterile României........................ 174 B. ÎMPĂRĂȚIA TĂINUITĂ A LUI POSEIDON Cucerirea străfundurilor oceanice ...............176 Adâncimile oceanelor și particularităților lor .... 178 Adaptarea animalelor la viața abisală ........... 179 {lantelor marilor adâncuri.......................181 Giganții adâncurilor ............................ 182 Azilul fosilelor - vii ..........................183 Viața în apele cu temperaturi ridicate ......... 185 Lampadeforii abisurilor......................... 187 C. VIA ȚA ȘI COMPOZIȚIA CHIMICĂ A MEDIULUI Praguri chimice ..............................188 Când solul e îmbibat de săruri .............. 190 801 www.dacoromanica.ro Câteva iubitoare de sare ................... 190 Depășirea pragului critic al radiațiilor explică Vulcanii noroioși ...........................192 schimbarea florei și faunei planetei.....231 Cele mai modeste dintre cele modeste........192 Poluarea radioactivă și pericolele ei iminente .. 232 Prea-ghiftuitele............................193 Butoaiele cu saramură.......................194 III RELAȚIILE POSIBILE DINTRE VIEȚUITOARE D. VIA ȚA ÎN LUPTĂ CU GHEȚURILE Argument .......................................................................................234 Acolo unde frigul este atotstăpânitor ......196 Adaptarea la viața polară ..................196 Tundra, cel mai „rece” ținut vegetal ........199 SIMBIOZA Uriașii tundrelor înghețate ................ 200 (Cooperarea în lumea vie) Cei ce împrumută haina albă a zăpezilor nordice .....................................201 O precizare ................................236 Flora Antarctidei și a insulelor din jur.... 202 Simbioza, - o „treaptă” a evoluției ........236 Statornicii locuitori ai Antarctidei........202 A. ASOCIAȚII PENTRUHRĂNIRE..................238 E. DEȘERTURILE NU SUNT ATÂT DE PUSTII Lichenul, simbioză „absolută”? .................................................................238 Treimea de nisip a globului ................ 205 Nodozitățile, teren de colaborare ..........239 O excursie prin pustiurile Terrei (domeniul Micorizele și avantajele lor................240 holoarctic, domeniul paleolitic, domeniul Bacteriile din intestin ....................242 neotropic, domeniul australian) 206 Algele unicelulalre dau ajutor animalelor...244 Adaptări ale plantelor din deșeuri ..........209 Cocoțatele prin copaci......................245 Cum se apără de dogoare animalele Plantele carnivore pot avea prieteni?.......246 deșerturilor..................................210 Lămpașii adâncurilor.........................247 Câțiva din cei mai caracteristici reprezentanți ai Vacile furnicilor...........................249 plantelor și animalelor din deșerturi ( a) O Orezul furnicilor ...........................250 străbunică uimitoare, b) O familie ciudată, c) Ciudata simbioză dintre ciuperci și insecte .251 Micii monștri, d) Saltimbancii, e) „Corăbiile” „Pensiunile” larvelor de viespi .............253 deșerturilor, f) Săgețile pustirurilor, g) Tiranii Furtișagul în comun .........................254 întinderilor de nisip)......................211 B. ASOCIA ȚII PENTRU ADĂPOST, F. ACOLO UNDE PĂMÂNTUL ATINGE CERUL PROTECȚIE ȘI NEVOI SANITARE Limitele ahitudinale ale vieții .............220 Pagurii și prietenele lor...................254 Condițiile de viață în etajul alpin și formele Copacii-fumicari ...........................256 specifice de adaptare........................220 Grădinile suspendate a;e furnicilor.........257 Nanismul și tundra alpină .................. 222 Ce se petrece în hotelul furnicilor „Paramosul” și caracteristicile lui .........223 și termitelor? ..........................258 O grădină pe „acoperișul lumii” .............223 Sub scutul celor puternici .................259 Cei ce privesc de sus piscurile .............224 Cei tolerați pentru menaj...................262 Rozătoarele stăpânesc subsolul alpin ........225 Agenții sanitari ai apelor..................263 Caprele marilor înălțimi ................... 226 Doftoroaiele înaripate .....................263 Lamele - cămilele deșerturilor înalte ...... 227 Colocatarii ideali..........................264 Tigrii zăpezilor veșnice....................227 C. ASOCIAȚII PENTRU ÎNMULȚIREA ȘI G ÎNVELIȘUL NEZĂRIT AL VIEȚII RĂSPÂNDIREA URMAȘILOR Radiațiile înrâuresc viața.................. 228 O precizare ................................265 Adaptarea organismelor la regimul sporit de Uimitoarele „mecanisme” ale orhideelor .....265 radioactivitate.............................. 230 Pârghii cu surprize .........................268 802 www.dacoromanica.ro Capcanele florale.............................. 268 Lupta contra bolii somnului ..........305 Prieteniile inseparabile ...................... 269 Malaria, boala universală ............305 Tava cu bunătăți ........................271 Sporozoare care poartă numele unui Păsările ajută polenizarea .....................271 savant roman .........................306 Mamifere căutătoare de nectar .................272 Mărunții cărăuși de semințe ................... 272 G VIERMI PARAZIȚI Păsările, răspânditori activi ai plantelor ....273 Nici mamiferele nu se lasă mai prejos ......... 274 Uriașii viermilor lăți ...............307 Simbioza planetară ............................ 275 Câțiva viermi cilindrici .............308 PARAZITISMUL H. INSECTE ȘI A CARIENI PARAZIȚI (Spolierea în lumea vie) Pișcă și fug ............................310 O precizare ................................... 276 „Cârtița” de sub piele ...............312 A. GENERALITĂȚI DESPRE PARAZIȚI I. CURIOZITĂȚI ÎN LUMEA PARAZIȚILOR Diverse categorii ............................. 276 Cucul, o pasăre parazită? ............312 Adaptări la viața parazită .................... 277 Masculul remorcat.....................313 Orice naș își are nașul ....................... 278 Răcușorul travestit...................313 „Monștrii” vegetali......................314 B. POPAS PRINTRE VIRUSURI Conserve de came vie ......................315 Contagium vivum sau contagium inanimatum .. 279 Viroze devastatoare ........................... 282 PREDATORISMUL Virusuri care decimează animalele ............. 289 l In obiectiv: virusurile „mascate” și virusurile (Violența în lumea vie) „helper”.................................291 Virusurile lente ........................ 292 O precizare? .........................318 Virusuri mâncătoare de microbi .......... 293 Adaptări ale prădalnicilor ...........319 Cei mai mici prădători ..................320 C. BACTERII PATOGENE Nevertebrate care se hrănesc cu vertebrate.321 Fabricanții de capcane...................322 Microplasmele, forme de trecere de la virusuri Cicarii și echilibrul biologic al apelor la bacterii ............................. 294 de munte...............................324 Bacterii care au dat de furcă umanității ...... 294 Undițele cu momeli....................325 Descoperirea rickettsiilor a cerut sacrificii . 297 Doi vânători originali ...............326 Bioindicatori fără greș........................ 298 Mâncătorii de furnici și termite .....327 Cei mai mari prădători ..................327 D. CIUPERCI MICROSCOPICE Prădători, prieteni ai omului ........328 Calamități și izvor de suferință ..............299 „Moartea neagră” a grâului și gazda ei...301 IV DEPLASAREA INDIVIDUALĂ ȘI Heringii în pericol ........................... 302 COLECTIVĂ E. PLANTE SUPERIOARE PARAZITE Argument .............................330 Antofitozele................................... 302 A. MARILE MIGRA ȚII DIN ISTORIA PĂMÂNTULUI F. PROTOZOARE PARAZITE începuturile cuceririi uscatului .........................................................330 Câteva generalități.............................304 Asaltul dendroidelor gigantice .......332 803 www.dacoromanica.ro Ofensiva reptilelor uriașe ............... 332 Coloniștii, agronomii și „turismul” vegetal .369 Victoria mamiferelor și a păsărilor ...... 335 Plante plimbărețe............................370 Călătoriile pricinuite de glaciațiuni..... 335 Itinerarul mirodeniilor......................372 Refugii și închisori ..................... 336 Zeița Ceres își strămută slujitoarele ....373 Două biografii pasionante ................ 337 Legume „voiajate” ...........................374 Drumul năpastelor vegetale .................375 B. DEPLASĂRILE DE ASTĂZI ALE LUMII VII Flagelul verde .......................................377 Ctenoforul ucigaș ..........................378 De ce călătoresc plantele?................ 338 Un melc cucerește lumea .....................378 De ce călătoresc animalele? .............. 339 Crabii străbat apele ........................379 Cum se deplasează plantele?................341 Fluturele de mătase, prima insectă transportată Cum se deplasează animalele? ............. 342 de om ....................................379 Orientarea în timpul călătoriilor ........ 345 Bondarul și oile australiene.................381 Războinicul marș al gândacului de Colorado .... 381 C. CALATORII PE APA ȘI SUB APA „Frigurile” străbat continentele calde ......383 Invazia filoxerei ..........................383 Geamandura verde străbate oceanul ........ 348 Peștii nedoriți .............................384 Submarine vegetale ....................... 349 Câțiva emigranți înaripați ..................385 Galera cu pânze........................... 350 Mamifere care au cucerit noi pământuri ......386 Scoicile plimbărețe ......................350 Armatele întunericului ...................351 Misterioasele drumuri ale peștilor .......351 V FORME DE APĂRARE ÎN LUMEA VIE Voiajul uriașilor mării ..................355 Argument general ...........................390 D. CEI CE PREFERĂ CĂILE VĂZDUHULUI A. CUM SE APĂRĂ PLANTELE? Semințe cu sisteme proprii de propulsare..356 Amatorii de planoare, parașute și rachete. 359 Argument ....................................390 Petalele hoinare .........................360 înspăimântătorii nori de insecte ......... 360 1. APARAREA ANATOMICO-MECANICA Avem avioane proprii! ....................361 Aricii vegetali ............................391 E. LUNGILE DRUMURI TERESTRE Coroanele ating norii........................392 Armăturile de piatră .......................392 Anemomobile vegetale ..................... 362 Bariere neașteptate .........................393 Pe spinarea ghețarilor ................... 363 Lacurile ucigașe ............................393 Colaonele ucigașe ale furnicilor .........364 Drumul spre moarte ....................... 364 2. APĂRAREA CHIMICA Peregrinii întinderilor albe .............365 Marșul „batozelor” africane .............. 365 Stropi de otravă ............................394 Miasmele care alungă ...................... 397 F. PE SPEZELE ALTORA Acreala salvatoare ......................... 398 Lipiciul fără scăpare ......................398 Plata merindei ........................... 366 Pemporarea convivilor cu propriile lor arme .... 399 Taina vâscului ........................... 366 „Pământul neprimitor” .......................400 Pipotele păsărilor nasc păduri ........... 367 Și microorganismele se apără chimic .........401 Coada, mijloc de transport ...............368 Plimbări subacvatice fără efort .......... 369 3. APARAREA BIO-ECOLOGICA G. CĂLĂTORIILE OFICIALE SA U CLANDES- Pânza nezărită ..............................402 TINE ÎN CORĂBII, VAPOARE, TRENURI ȘI Meterezele celulare .........................403 AVIOANE Rezistență naturală și dobândită ............404 804 www.dacoromanica.ro Apărarea în comun ...........................406 7. APĂRAREA PRIN DEPLASARE Forme căutate de apărare .................. 407 Apărarea în condiții nefavorabile de viață . 408 La ce folosește mobilitatea? ..........437 Părăsirea mediului natural..............439 B. CUM SE APĂRĂ ANIMALELE 8. APĂRAREA PRIN PĂCĂLIREA, IMITAREA Argument ....................................413 SAU AVERTIZAREA PRĂDĂTORILOR 1. APĂRAREA CU MIJLOA CE ANA TOMICE Camuflajul.............................440 Coada salvatoare .......................442 Posesorii armelor „albe” ....................414 Colorația de dezagregare...............443 Carcase invulnerabile .......................415 Culori de avertizare...................444 Platoșe spinoase ............................417 Copierea celor temuți .................446 Fitomimarea ............................449 2. APARAREA PRIN PROTECȚIA CHIMICA Homocromia permanentă și sezonieră .................451 Homocromia ocazională ..................452 Arsenalul substanțelor defensive ...........418 Biciul urzicător ............................419 9. APARAREA COLECTIVĂ Toxinele fără scăpare ......................420 Cei ce folosesc otrăvurile altora ...........422 Hidrozoarele reprezintă un model.......454 Mirosurile respingătoare ....................422 Solidaritate și organizare.............455 înmulțirea, formă de apărare colectivă, 3. APĂRAREA PRIN ATITUDINI ȘI și soluțiile ei biologice..............457 REACȚII NEAȘTEPTATE Giganticele fabrici de urmași .........459 Chipuri înspăimântătoare ................... 423 10. APARAREA ÎN CONDIȚII Simularea morții ............................424 EXTREME DE VIAȚA Eficiența șocului electric..................425 Sacrificiul voluntary .......................426 înfrângerea arșiței ...................460 Imobilizarea în piatră ......................427 Lupta împotriva frigului ..............461 Când și alte condiții de viață sunt defavorabile 463 4. APĂRAREA PRIN PRODUSE DE Apărarea în biotopul industrial modem .464 ÎMPRUMUT Apartamentele subacvatice ...................429 VI CUM COMUNICĂ PLANTELE îmbrăcăminte originală ......................429 ȘI ANIMALELE 5. APARAREA PRIN PROTECȚIA Argument ..............................466 CELOR PUTERNICI în apă..................................431 COMUNICAREA PLANTELOR Pe uscat ...................................432 Cei care folosesc otrăvurile altora ........ 433 Scurtă inițiere .......................467 A. LIMBAJUL FLORILOR 6. APĂRAREA PRIN IGENIZARE ȘIAUTOTERAPIE 1. LIMBAJUL CROMATIC Alungarea paraziților........................434 Fabrica de culori a florilor ..........469 Farmacia verde a animalelor................. 435 Receptarea culorilor ..................470 Fagocitoza și imunizarea.................... 436 Ce spun insectelor culorile florilor? .471 Pentru evitarea oricărei confuzii ......472 805 www.dacoromanica.ro 2. LIMBAJUL ANALOGIILOR Proprietățile de apă .........................496 Limbajul chimic al cârdurilor de pești ......496 Atracția asemănării ......................... 473 „Busola” chimică a peștilor migratori ........496 O relație ciudată ...........................496 3. LIMBAJUL CHIMIC Aruncătorul de gaze ..........................497 Rozătoarele și argumentele lor chimice ......497 Mesajul miresmelor atractive ................ 474 Cerbii și glasul aromelor.....................498 Momeala dulce ............................... 474 Și alte mamifere sunt beneficiare ale Coduri specializate ......................... 475 codului chimic ...............................498 Cum s-ar putea explica simpatia și antipatia dintre plante ..................... 476 3. LIMBAJUL IMAGINILOR 4. LIMBAJUL LUMINOS a) Limbajul cromatic Graiul culorii și desenului coloristic.......499 Semnalele abajurului fosforescent ........... 477 Arlechinii mărilor ...........................499 Jocul petalelor zburătoare ..................500 COMUNICAREA ANIMALELOR Culori cu talc...............................500 Scurtă inițiere ............................. 477 b) Limbajul gestual Cum se înțeleg animalele? ................... 477 Gestul viu grăitor ...........................502 Motivația comunicării: ...................... 479 Măști înspăimântătoare .......................503 a) Deplasarea în spafiul vital ............. 479 Lăcuste de carnaval ..........................503 b) Cârduirea și dispersarea .................480 Pești care intimidează .......................503 c) Curtarea și familia ..................... 480 Micii monștri ................................503 1. LIMBAJUL SONOR c) Duelul - spectacol armonios Insecte judocane ............................504 Sunetele, mijloc de comunicare ...............481 Crabii luptători .............................505 Bâzâitul țânțarilor ..........................481 Peștele arțăgos...............................505 Cum comunică sonor albinele.................. 482 Spadasinii păsărești .........................505 Ecolocația în funcțiune .....................482 Scripcarii insectelor (cicadele și ortopterele) .... 482 d) Parada amoroasă și dansurile nupțiale Codul sonor al cârdurilor de pești...........483 „Coriștii” bălților.......................... 484 O „logodnă” agitată ..........................506 Semnalele crocodililor ...................... 485 Penele și apa servesc la curtare..............507 Concertele înaripatelor ..................... 485 Chioșcul înflorit al dragostei................507 Păsări care folosesc ecolocatoare ...........487 Liliecii, maeștri ai ecolocației aeriene .... 487 e) Dansuri ritualice Graiul sonor al rozătoarelor ................488 Și carnivorele își au codul sonor............ 489 De unde se trag tarantela și arta saltimbancilor? Delfinul, cel mai „vorbăreț” mamifer.........490 508 Și uriașii mării „vorbesc” ...................491 Premiul Nobel pentru... un dans de insectă ..508 Covorbirile primatelor........................491 Dansul jeturilor de apă ......................509 Ritualul războinic al crotalilor ............510 2. LIMBAJUL CHIMIC Cpcprii balerini .............................510 Mirosurile și rolul lor ..................... 492 j) Dansuri galante Norii de țânțari ............................492 Uimitorul bombycol .......................... 492 Graiul ofrandelor.............................511 Fabricanții de substanțe chimice.............493 Scrisorile de dragoste ale bondarului ........494 g) Limbajul dominației și supunerii ..........511 Alfabetele chimice ale frunicarilor .........494 806 www.dacoromanica.ro Găinile au făcut începutul cercetărilor ....512 Lanțurile subterane .......................532 Ierarhia la lupi și câini ..................512 Noi paveze împotriva foametei..............533 Familia cerbului ..........................512 Și maimuțele respectă ierarhia .............512 2. NELIPSITELE DULCIURI 4. LIMBAJUL TACTIL Natura ne îndulcește ......................534 Țevile cu sirop............................535 Codul semnalelor de contact............513 Sfecla cucerește Europa ...................535 „Parola antenelor încrucișate”.............513 Migrația lăcustelor ........................513 3. GRĂSIMILE VEGETALE Un mascul „dur” ...........................514 De ce cocoșul face... pe cocoșul? ..........514 O largă varietate .........................536 Uleiurile din țările tropicale și mediteraniene .. 536 5. LIMBAJUL LUMINOS Floarea soarelui: ornament sau aliment? ...537 Uleiul bun la toate........................538 Bioluminiscența, mijloc de comunicare .....515 Creveta luminoasă...........................515 4. CELULOZA ȘI LEMNUL, PRODUSE UNI- Fotolimbajul insectelor ....................515 VERSALE Un țânțar ingenios ........................516 Semnalele pacheboturilor abisale ...........517 Darul celulei vegetale ....................539 Surprizele celulozei.......................539 6. LIMBAJUL ELECTRIC Lemnul, leagăn de civilizație .............540 Măreția și decadența lemnului .............541 O categorie ciudată de animale.............518 Centrala bioelectrică .....................518 5. SECRETUL MÂNCĂRURILOR GUSTOASE Codul electroșocurilor.....................518 Goana după mirodenii.......................543 7. LIMBAJUL IMITATIV Un bob mai scump decât aurul ..............544 Aromele care desfată gura .................544 Viclenie sau plăcere?......................519 Și alte mai puțin cunoscute „deșeuri” Cel mai îndemânatic imitator al păsărilor..519 ale bucătăriei ................................545 Inițiatorii păsărești ai omului ...........519 Delfinii vorbesc omenește?.................521 6. FIBRELE TEXTILE AU CUCERIT LUMEA Maimuțele dezamăgesc ......................521 La ce ne-ar servi să cunoaștem Universalitatea bumbacului.................545 graiul animalelor? ...................... 522 Două textile exotice ...................546 Prima și cea mai fină țesătură de pe Pământ .... 546 Legendara plantă care leagă și îmbracă ....547 VII OMUL ȘI LUMEA VIE 7. VOPSELE VEGETALE I. CÂȚIVA PRODUCĂTORI UTILI AI NATURII Uimitorul covor de toamnă al frunzelor ....548 Argument .................................. 527 Paleta florilor............................548 Coloranți vegetali ........................549 A. PLANTELE 8. LA TEXURI ȘI RĂȘINI 1. AMIDON ȘI PROTEINE LA DISCREȚIE Cauciucul .....................................................................................552 Grâul, cea mai veche cereală .............. 527 Gutaperca .................................554 Hrana de bază a celor mai mulți oameni .... 528 Rășini ....................................554 Vestitul Mondamin .........................529 Tuberculii miraculoși .....................530 807 www.dacoromanica.ro 9. FARMA CIA ȘI PARFUMERIA VEGETALĂ C. ARHITECȚII ȘI CONSTRUCTORII IA U PILDĂ DE LA VIEȚUITOARE Leacuri care au străbătut veacurile .......555 Universul miresmelor vegetale ............. 558 Structurile ultrarezistente ale microorganismelor ......................578 10. IMENSELE CONSERVE DE ENERGIE Albinele și construcțiile celulare modeme ...............578 Soluțiile arhitectonice ale omului .......580 Originea cărbunilor ....................... 560 Castorii ne-au învățat cum să construim ecluze, Tipuri de cărbune și caracteristicele lor ..561 stăvilare și lacuri de acumulare .........580 Oasele și Tumul Eiffel ...................582 11. FABRICANȚII ȘI STRĂNGĂTORII Plantele inspiră pe arhitecți ............583 DE MINEREURI UTILE D. CÂTEVA SUGESTII OFERITE CHIMIEI Tainele pucioasei .........................563 Aurul negru și producătorii lui ........... 563 Desalinizarea apei marine ................585 Trei metale folositoare și demiurgii Comorile oceanelor .......................585 lor nezăriți ............................564 Depozitele metalifere vii ................. 564 E. ACUSTICA ȘI OPTICA PROFITĂ B. ANIMALELE Liliecii au sugerat o epocală invenție ...586 Alte fenomene radar și antiradar..........588 Mierea, dar al hymenopterelor ............. 565 Câmpul sonor al oceanelor ................590 Cochetăria vestimentară a strămoșilor ..... 567 Vederea prin sunete ......................591 Perfumurile de origine animală ale Reproducerea chemărilor din natură........592 frumoaselor de odinioară ................ 568 Oglinzi reflectorizante..................593 Broaștele, crabii și progresele opticii ..593 II BIOMODELE PRELUATE DE TEHNICĂ F. CÂȘTIGURILE MECANICII 1. SE NAȘTE O NOUĂ ȘTIINȚĂ ...............569 Mașini de săpat ..........................595 Primele sugestii .......................... 569 Uimitoare forțe biomecanice...............595 Locul și obiectul bionicii................. 570 Plăci de ventuze .........................597 Bionica și problemele ei practice ..........571 Apărarea împotriva șocului mecanic .......598 Alte „scule” și instrumente din arsenalul 2. DOMENII DE APLICARE „tehnic” al naturii.......................598 Mașinile de calcul .......................599 A. HIDRONAVIGA ȚIA ȘI FA UNA A CVATICĂ G PROGNOSTICA ȘI PROMISIUNILE Peștii oferă soluții ...................... 572 BIONICII Delfinii și deplasarea în apă .............573 Calmarul și ejectoarele lui Cousteau ...... 574 Barometrul cu anticipație ................602 Seismografe preventive....................603 B. AERONAVIGAȚIA ÎNVĂȚĂ Descoperitorii apei ......................604 DE LA NATURĂ H. BIOENERGETICA ÎN ATENȚIA BIONICII Planorismul, parașutismul și plantele anemochore .............................. 575 Fotosinteza și modelele ei tehnice ......605 Sursele de inspirație ale aviației modeme . 576 Bioluminscența și perspectivele ei .......605 Bioelectricitatea, un capitol pasionant al viitorului...........................607 Energia biotermică și ce poate sugera ea tehnicii ............................608 808 www.dacoromanica.ro I. ROBOTICA IMPERIOASA NECESITATE A APĂRĂRII LUMII VII Câteva generalități..........................613 Domenii de aplicare a roboților .............614 Roboți „simțitori” ..........................615 Roboți „mirositori” .........................616 J. FIABILITATEA, PROBLEMA NUMĂRUL UNU A TEHNICII MODERNE ȘI SOL UȚIA BIOLOGICĂ A CREȘTERII EI Mașinile sunt încă imperfecte ................618 Intervenția bionicii .........................619 Primele semen de înțelepciune ..............667 Organizarea protecției naturii .............668 Acolo unde Golemul nu pătrunde..............670 Cooperarea internațională ..................672 învingerea poluării mediului ambient........673 CONCLUZII ................................. 675 3. MINUNILE FRIGULUI ȘI BIOTRANSFERULUI A. LA HOTARUL DINTRE VIS ȘI REALITATE Biotransferul ..............................620 B. NEMURIREA PRIN ÎNGHEȚ „Măreția frigului” .........................622 Vom evolua biologic? .......................628 Vom supraviețui ca specie?..................629 C. REVOLUȚIA INGINERIEI GENETICE Primii temerari și îndrăznelile lor........631 Revoluția geneticii ........................632 Ingenium geneticum .........................634 Plopul face mere și răchita micșunele ......639 Doi iepuri cu un singur foc ................640 Mediacmentul viitorului ....................640 Microbi îmblânziți și puși la treabă ......641 Embrioni călători și copii în eprubetă......642 Există și margini ..........................643 VIII MISTERE ÎNCĂ NEELUCIDATE ȘI PROBLEME ALE VIITORULUI A. CONTROVERSE PRIVIND GENEZA OMUL UI ȘI SPECIEI CITA TEA LIMBA JUL UI Argument ..........................679 Religia versus biologia - o eternă dispută dialectică .....................679 Misterul celui de al doilea system de semnalizare limbajul articulate, abstract și logic al omului ......................680 B. EXISTĂ VIA ȚĂ ȘI DINCOLO DE TERRA? Argument ..........................681 1. CELE MAI RECENTE SCENARII ALE NAȘTERII VIEȚII ÎN COSMOS Extrapolări pentru Univers .........................682 Condiții limite ale apariției vieții în Cosmos .... 686 2. MESAJELE AMBASADORILOR COSMICI D. AGRESAREA ȘI APĂRAREA NATURII Cometele .....................................688 Meteoriții ...................................689 Argument .............................645 CONTINUA ȘI A CCELERA TA AGRESIUNEA OMULUI Comuna primitivă și antichitatea .....646 Evul Mediu ...........................647 Colonismul modem......................649 Distrugerile și pericolele civilizației actuale.654 C. AVENTURA VIEȚII ÎN SISTEMUL SOLAR 1. MARTE O PLANETĂ LEGENDARĂ O mică incursiune istorică ..................691 Explorarea planetei roșii de pe Pământ ......691 Epopeea sondelor spațiale marțiene ...........694 Reconstituirea peisajului marțian pe baza ultimelor date oferite de sondele spațiale ....695 Simularea posibilei vieți marțiene ...........696 Eșecuri și învățăminte .......................697 Misiunea „Beagle 2” cea mai recentă 809 www.dacoromanica.ro încercare de amartizare ................ 697 4. REZONANȚA COSMICĂ ȘI CONSECINȚELE Mecanisme modeme de cercetare ale solului .... 698 EI TERESTRE 2. VENUS, O PLANETA GREU ACCESIBILA Lamele de ras și piramida lui Keops ...............718 Cimatica și semnificațiile ei ..........720 Primele prezumții ......................698 Ce spun stațiile interplanetare despre 5. MECANICA CEREASCĂ ȘI RITMURILE planeta furtunilor........................ 699 VITALE 3. JUPITER, O PLANETĂ GRANDIOASĂ Timpul și „ceasornicele” biologice ......721 Bioritmul răspuns al vieții ............723 Câteva generalități.....................700 6. UNITATEA COSMICĂ ȘI MODELE EXIS- 4. SATELIȚII LUI JUPITER - O SURPRIZĂ TENTE Revelații interesante ...................701 Legi și numere misterioase ale câmpurilor de sinteză ..................725 5. TITAN, UN EXCEPȚIONAL LABORATOR Modele integrative ale Omului și Cosmului ..........727 PREBIOTIC F. INTEGRAREA VITALĂ ÎN COSMOS încercări de penetrare .................702 Argument ...............................................................................728 6. MISTERIOASA PLANETĂ XENA 1. FIECARE PURTĂM O CĂMAȘĂ Al zecelea membru al sistemului solar? . 703 LUMINOASA D. PREVIZIUNI Tulburătoare fenomene electrice..........731 „Aura” și explicațiile ei științifice ..733 Ipoteze privind zone locuibile în Univers.704 Ceva mai ușurel ca vântul și mai repede 2. UNDELE CEREBRALE NE INTEGREAZĂ îl\ ca gândul .............................. 705 COSMOS? Mijesc speranțe ........................706 Creierul emite electricitate ...........736 E. MONITORIZAREA VIEȚII DIN Electrobioundele cosmice ................737 AFARA PLANETEI Secretele undelor Alfa...................739 De ce sunt importante undele Alfa.......742 Argument ...............................707 3. BIOCÂMPUL ȘI IMPLICA ȚIILE LUI 1. MESAJELE ROMANTICEI SELENA „Lună, tu, stăpâna mării...” ........... 709 Dinamurile vii ..........................742 Selena și ființele terestre ............ 709 Limbajul bioenergetic ...................744 Generatorii cu bioenergie umană ........745 2. MAREA VATRA DE FOC ȘI VIAȚA Bioenergia integrantă în lumina științei tradiționale Extrem-orientale .......................747 Efecte biologice ale petelor solare ....710 Hehodinamica și existența umană .........711 G. TELEPATIA - O MODALITATE A Spectrul solar și bioenergia.............712 BIOCOMUNICARII 3. SĂRUTUL NEVĂZUT AL ASTRELOR Definirea termenului ....................749 Dovezi ale telepatiei ..................750 O veche preocupare: Astrologia ..........714 O încercare de explicație științifică .. 754 în căutarea unor temeiuri științifice ..716 810 www.dacoromanica.ro V. FOR ȚE SUPRANA TURALE SA U ÎNCĂ NECUNOSCUTE OMULUI A. INTRODUCERE ÎNTR-O LUME INTERZISĂ Fenomenele psi ..............................756 Scurt istoric ...............................759 Un posibil model explicativ al fenomenelorpsi 764 Psihotronica și religia .....................765 B. CEI CARE GHICESC ȘI PREZIC Intuiția și clarviziunea.....................766 Scrutarea viitorului ........................769 Astrofizica și interacțiunea de la distanță .770 C. CEI CARE STAU DE VORBĂ CU MĂRUNTAIELE PĂMÂNTULUI O proprietate ciudată........................772 Radiesteziștii în acțiune ...................773 Radiestezia fără baghetă ....................775 Mesmerismul și biomagnetismul vindecător .... 776 D. CEI CARE FAC SĂ CIRCULE OBIECTELE Fenomenele P.K. .............................777 Primele dovezi de teleportație...............778 Oamenii plutitori ...........................779 Zarurile „miraculoase” ......................781 Din nou telekinezia .........................782 „Fantomele” se lasă fotografiate.............783 Vederea extraretiniană.......................784 Aducătorii de ghinion .......................785 E. CEI CARE ADORM PE ALȚII CU PRIVIREA Puterea de imobilizare a prăzii. Fascinatorii lumii animale ..............................786 Ipoteze ale hipnozei ........................787 Aplicații modeme ............................787 F. AMPRENTE DEFINITORII ALE INDIVIZILOR Fiecare seamănă cu fiecare ..................789 Fizionomiile trădează .......................791 Chiromanția la ora adevărului................792 Scrisul - o carte de vizită .................793 Grupa sangvină, indicator al personalității .794 ÎN CHIP DE ÎNCHEIERE ........................797 811 www.dacoromanica.ro ISBN 973924889-6 4889 1 'w.dac