SUPRAOOPERTA! QH. MARINESCU REFERENT ŞTIINŢIFIC: Prof. dr. FLORA ŞUTEU BUCUREŞTI » 1980 GHEORGHE GONSTANTINESCU-DOBRIDOR MIC' .DICŢIONAR de terminologie lingvistică Prefaţai Prof. dr. doc. DIMITRIE MACREA, membru corespondent al Academiei & EDITURA ALBATROS PREFĂ ŢĂ în epoca contemporană ştiinţele tehnice şi umaniste au cunoscut deopotfivâ o aşa de mare dezvoltare, încît s-a putut vorbi pe drept cuvînt despre „o explozie informaţională". Ca o condiţie şi o consecinţă a acestei dezvoltări, fără precedent, s-a născut o bogată ter minologie în fiecare ştiinţă în parte, pe care obişnuitele dicţionare generale de limbă nu au mai putut-o cuprinde. Caracterul special al acestei terminologii a determinat alcătuirea unor dicţionare spe-. ciale în toate limbile de cultură şi în toate ţările care nu voiau să rămmă în urmă prin necunoaşterea precisă a noilor noţiuni ale diferitelor ştiinţe prin care se uşurează asimilarea noilor achiziţii ştiinţifice. Această situaţie explică apariţia şi în limba română, în ■ultimele două decenii, a unui mare număr de dicţionare speciale $ tehnice, cele mai numeroase, apoi de economie politică, de statistică şi contabilitate, de filozofie, de psihologie, de estetică, de ter-. minologie poetică şi dicţionare de termeni literari care sînl cele mai recente. ■Ultimul dintre aceste dicţionare speciale româneşti care vede acum lumina tiparului este Mic dicţionar de terminologie lingvist tică,- elaborat de lectorul universitar Gheorghe Consiantinescu? Dobrldor, lingvist pasionat şi competent care, în 1974, a publicat lucrarea foarte meritorie Morfologia limbii române, apărută la Editura ştiinţifică. PJtUF/iŢÂ_______________________________________________________ G Dicţionarul ale (lini! dc Gh. C on stant in esc u -7 hbr idor răspunde unei ucccsilăţi de prim ordin în domeniul lingvisticii, disciplina in care noua terminologie este în plina erupţie, mai ales după apari-ţi a şi dezvoltarea teoriilor structuraliste de dij erile nuanţe, ai căror frnncn: nu sin! totdeauna limpezi şi univoci. Chiar in limbi străine dicţionarele de terminologie lingvistică vîrJ puţine. Cel cunoscut, la -noi, dintre acestea era Lcxiquc dc la WTiîiliHîlo^ie ]in^uisiiqnc de J. Marouzeau, apărut in 1933, care,-tifil pentru mo;u 7 cină a apărut, este depăşit astăzi si sărac pr;n dezvoltarea ra ‘ v / terminologiei lingvistice contem poronc; ale lui Osrald Du ,oi (1972) sau fean'Duboisji colectiv (1973)i- (Jieorghe Constantincs-zu-Dobridor s-a rindit la nevoile marelui puo! ic cititor roman esc pul>i ici nd dicţionarul de fată. Dar in reali-, le'e acest dicţionar nu se adresează -numai elevilor, studenţilor, ;nvaţăt(>rilor si profesorilor de limba romană sau publicului larg ac cititori, cum arata o > >> > t \Vl fuvjnl înainte, ci ş, Sjn'ciatişt'ilor cchr mai pretenţioşi iu materie. Căci dicţionarul ‘au este a'it de scrupulos lucrai, aii! dc coapte! ca număr de articole extrase din bogata noastră producţie lingvistică, oglindită in vasta bibliograf ie citată, explicaţiile sini atil de limpezi, in cil constituie un instrument dc lucru ş- ac rejerrnţă pentru orice specialist ling~ V-.':. 7;timolagia fleearui termen, cxfl;earea lu: extinsă cu toate ruauniţele şi exemplificarea jurăm: rnţetes c<'c e-rmjdară, fără să <* aspect al fer mm ului nelămurit. Dieţiouaval dă satis~ PREFAŢĂ făt ţie unui cerc larg de cititori şi în acelaşi timp este un instrument de cultură ştiinţifică şi literară. . Cu timpul, termenii speciali de lingvistică, după asimilarea lor de către marele public, prin dicţionarele speciale, vor intra în tizul ctireni al oamenilor cultivaţi şi vor facein viilor parte din diez ţionarele generale ale limbii române. Astfel, în dicţionarele gene-, rale ale limbii române recent apărute, Dicţionarul limbii române modeme (1958 şi ediţii ulterioare) şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1973, 1978) se găsesc termeni ca fonem, morfem,-• desinenţă, paradigmă, sintagmă, polisemie, idiom, sincronic; diacronic ş.a. care nu figurează. în dicţionarele de acum cîteva decenii ale limbii române. De aceea, recomandăm Dicţionarul de terminologie lingvistică al lui Gh. Constantinescu-Dobridcr cu toata convingerea că este o lucrare utilă şi binevenită care corespunde nevoilor obiective ale. culturii noastre socialiste. Prof. dr. doc. DIMITRIE MACEEA, - membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România CVVÎNT ÎXA1XTE Liurarea de faţă izvorăşte dintr-o mai vccJic dorinţa a voastră! aceea dc a pune. Ia înd cmina elevilor din clasclc mari, a învăţătorilor şi a profesorilor dc limba română un instrument dc lucru care să contribuie — în cazul cclcr dinţii — la asimilarea corectă a cuvintelor şi sensurilor pe carc aceştia Ic folosesc in Iccliilc dc limba română sau in alte ocazii, iar în cazul cclor din urmă, la precizarea cunoştinţelor dc limbă aplicata parţial în procesul dc învăţă ir/mi pe carc-l desfăşoară, la satisfacerea dorinţei dc cunoaştere a acestora si la cultivarea limbii noastre naţionale. Ii a se justifică, in primul rind, prin dezvoltarea considerabilă, in cursul ultimelor decenii, a cerc dărilor din domeniul limbii, a şcolilor şi curent clor lingvistice, a. terminologiei ştiinţifice adccvatc aecsltra. iar în al doilea rind prin interesul sporii pe carc-l manifestă citita’ii, în general, şi cadrele didactice, in special, pentru problemele dc limbă. Sini ini tuşi în acest dicţionar termeni selectaţi din următoarele domenii: lingvistică gen erai ă, fonetică, fonologie, vocabular semantică, gramatică (morfologic şi sintaxă), isteria limbii (dialectologie şi gramatică istorică), topică, ortografic, punctual ie şi cultivarea limbii. Cei mai mulţi sini consemnaţi in programele şt in manualele şcolare în vigoare, în gramatici, in culegcri dc texte şi de t xereilii, în sinteze, in îndrumătoare, in lucrări dc cultivare 9 Cuvîiit huiint* a limbii, în dicţionare ale limbii române ele.: unii însă figurează în diverse alte lucrări de speciali laie şi i-am con sideral absolut necesari ■pentru cultura generală a- absolvenţilor' care se pregătesc în vederea examenului de admitere în clasele terminale liceale sau în facultăţile cu pro fii filologic. De asemenea, • an fost luaţi în discuţie şi cîţiva termeni -structuralişti care au o mare circulaţie şi importanţă aţii în lingvistica mondială, cîl'şi in lingvistica românească actuală (arhigen, arhiionem, neutralizare, articulare, semn lingvistic, semnificat, semnificant, monem efc.). în dreptul fiecărui termen a fost trecută mai în! îi clasa lexic-o-gramaticală căreia-i apaiţine şi originea. Fiecare cuvînt-titlu (element independent sau clement de bazăîn'.r-o sintagmă) e însoţit de definiţie, explicaţii şi exemple (acolo unde este cazul sînt Ire-, cute m paranteză şi sinonimele corespunzătoare). Au fost -luate în consideraţie numai sensurile speciale ale ter-. menilor — acelea care fac obiectul lucrării de faţă (cu iotul accidental, unde am considerai necesar, am menţionat şi sensul general); In clasificările şi subclasificările categoriilor discutate s-a ţinut seama de ordinea studierii lor în şcoală, de criteriile folosite pentru f iecare în parte, de domeniile de activitate cărora accstca le aparţin etc. Lucrarea este însoţită dc o listă de abrevieri şi de sigle, de o ~lista de izvoare şi de o bibliografie selectivă alcătuită din studii, manuale, tratate si alte lucrări de specialitate.. Desigur, imiicînd această bibliograf ie nu înseamnă că am avut în vedere toii termenii lingvistici întUniii, ci numai o parte din ei, aceea care interesează categoriile de cititori amintite, care corespund’e prevederilor si cerinţelor actualelor programe de învăţămînt gimnazial si liceal, C"'- /;:,7 ÎC precum şi ncvoikr dc cult urî*, generală ale unor cercuri largi dc i ititori. liste dc datoria noastră să midţumini cu. acest prilej fref. uuiv. dr. Flora Şui cu şi lcdcru.ini univ. dr. Liliana I one~c ::-Ru:-:ani]oin prniru observaţiile şi suges'iile competente, deosebi: de prefirase; pe care le-au făcut iu urma led urii manuscrisului, in ved-rea imbu? îi ă! al ir ii lui. De asemenea, ne manifestăm întreaga noastră ree!i’:''-şfintă faţă dc jrrof. univ. dr. docent Dimiirie Macrea, mcmrr:: -;•■■■ t-înde ni al Academici Republicii Socialiste România, pe niru f iwarea pe care ne-o face de a prefaţa prezenta lucrare. Nenumărate au fost greutăţile întimpinatc pentru dab.-re-rea unui asemenea dicţionar. Ne-am străduit, pe cî! a foci f-crihil, să realizăm o lucrare pe care o dorim accesibilă şi utilă.. v-:rnd as!fel în în'.împnnarea unui deziderat formulat, în divers-c nc.a-.ii-, de învăţă! cri şi profesori. Sîntem însă pe deplin con şt ir;: fi ăc f<. f-.’-l că ea. este numai un începu!, că un dicţionar, de orice factura ar fi, es;e susceptibil de a fi ori'înd îmbuna’aţi! şi dc ace'a a '!>. /V.-? -te la viitorii iwş’ri cititori ruQcs'iih' b:n -voitoar-'. h-'n!rn :■■■ re Ic rnuliuvrin an!:eipa!. LISTĂ DE ABREVIERI ŞI SIGLE * . = neatestat adj. t= adjectiv. ar. = arab, -ă arom. = aromân •av. =5= avestic, -ă Abi. = ablativ Âc. = acuzativ kg. = bulgar, -ă cf. = confer •conj,' . = conjugare deci. = declinare ■dr. = dacoromân D. = dativ ed. = ediţia engl/ = englez, ~ă •e.n. = era noastră et. nec. ‘ = etimologie necu- ' noscută £.- == feminin fr. t= francez, -ă ger nu. = german, -ă got. = gotic, -ă.^ gr- = grecesc, -ă; greacă G. •== genitiv irl. = irlandez, -ă istr. — istroromân £t. *= italian, -ă î.e.n. t= înaintea erei . noastre înv; = învechit lat.' = latin, -ă lat. pop. = latin (a) popular (ă) lat. t. = latin (a) tîrziu (tîrzie) ut . = literar livr. = livresc m. = masculin magh. = magliiar, -ă megl. = meglenoromân mold, = moldovean, moldo- venesc n. = ’ neutru N. = nominativ ngr. = neogrec (neogreacă) nr. = numărul num, = numeral P* = pagina pers.f = persoana • pi. = plural poL = polonez,‘-ă pop„ = popular pref, = prefix pron. = pronume Listă de abrevieri 12 prov. — provensal, -ă trans-. — transilvan, transilvă- rog. ■•= regional nean rom. -= românesc; română ţig- = ţigănesc, -ă • rus. = rusesc; rusă ucr. = ucrainean, -ă s. = substantiv v. (V.) = vezi .ser. = sîrbo-croat, -ă v -= vocativ sg- = singular vb. — verb sl. = slav, -ă v. gr . = vechi grecesc srb. — sîrbesc; sîrbă v. rom. = vechi românesc sp. = spaniol, -ă v. sl. = vechi slav; veche Silf. • = sufix slavă tc. = turcesc; turcă Voi. = volumul 13.L. = Biillelin Hiiguisliqiie. Faculte de lettres de Buearest, Institut de linguistique roumaine. Public par A. Rosetti, Paris-Bucarest-Copenhague, 1933—1948. Conv. Lit. = Convorbiri literare. Revistă literară fondată de Societatea „Junimea-' din Iaşi la 1 martie 1867. LL = Limbă şi literatură, Societatea de ştiinţe filologice din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1955 ■ > K.R.L. Revue roumaine. de linguistique. Editions de 1'Academie de la Republique Socialiste de Roumanie, Buearest, 1956 DICŢIONARELE ALBATROS A ABĂTERE (GREŞEALĂ DE LIMBĂ), s.f. {{abate, cf. îr. abaitre, it. abbaîere): îndepărtare de la o .anumită regulă lingvistică, încălcare — orala sau scrisă — a normelor limbii literare. Ă. sau greşeala de limbă vizează pronunţarea sunetelor, a silabelor şi a cuvintelor, accentuarea şi despărţirea în silabe V cuvintelor] folo- .. sirea cuvintelor cu sensul lor propriu, scrierea cu majuscule, scrierea cuvintelor compuse, folosirea neologismelor, . a expresiilor şi a locuţiunilor, folosirea -formulelor corelative, dezacordurile, abrevierile, exprimările pleonastice, folosirea adjectivelor fără grade de comparaţie, şi a. adjectivelor invariabile, folosirea semnelor deorto-grafie şi de punctuaţie etc. Ea poate _ fi deci; a .de pronunţare (fonetică), de vocabular (lexicală), de gramatică (gramaticală), de ortografie (ortografică), de pune-. iiiaţie. Dar greşeala de limbă mai vizează şi interpretarea unor anumite situaţii lingvistice, aspectul exterior al comunicării, conţinu- tul sau esenţa comunicării, măsura în care greşeala se repetă sau este proprie unuia sau mai multor vorbitori etc. De aceea se mai poate vorbi şi despre a, de interpretare, de formă, de fond, tipică etc. ABLATIV, s.n. (cf. lat. ablativus, fr. ablatif ) : caz al.complementului circumstanţial în limba latină, care exprima punctul de plecare în spaţiu, instrumentul, asocierea, cauza unei acţiuni etc. Corespunde, în linii mari, acuzativului din limba română. <>~ absolrit: construcţie sintactică latină, alcătuită dintr-uri substantiv sari pronume cu rol de subiect, in ~ cazul a., şi un participiu prezent sau perfect tot în cazul ablativ. A. absolut este echivalentul unei propoziţii circumstanţiale (cauzală, concesivă, condiţională sau temporală). De exemplu: „Tar-quinio Superb o regnan ic..'1 („Pe • cînd. domnea Tarquinius Supcr-bns..."). ABR ABREVIERE, s.f. (~ aî calităţii: substantiv provenit prin derivare cu sufixe de la un adjectiv. De exemplu: bunătate ((bun -j- -ătate), limpezime ((limpede + -ime), simplitate ((simplu -itate) etc. ABSTRACTIZARE, s.f. ((dbsirac-tiză {abstract -}- suf. -izâ): proces lent de; slăbire sau de pierdere a sensurilor lexicale concrete ale cuvintelor, concomitent sau ca ■urmare a slăbirii şi pierderii conţinutului! noţional al acestora1. Constatăm acest proces la numerale, pronume,, prepoziţii şi conjuncţii şi parţial la substantive, adjective1, verbe şi adverbe; A. duce implicit la gr a n i aii caii zarea cuvintelor, la transformarea lor în instrumente gramaticale. Un exemplu în acest sens îl constituie articolul: el provine din1 cuvinte care au avut cîndva o semnificaţie' iniţială concretă, dar care au. pierdut cu timpul această semni-.ficaţie şi: au ajuns să aibă numai o semnificaţie gramaticală, abstractă (v. gramaiicalizâre),. ACCENT,, s.n: (cf: lat. accentus> fr. accent)'. 1. evidenţiere a- unei; silabe într-un cuvînt sair a unui AC G rcuvînt :într-o propoziţie «au intr-o ifrază prin mărirea intensităţii vocii sau prin varierea "tonului ((-de aici : a. în cuvînt, a. an propoziţie, >a. în -frază). A. contribuie la individualizarea cuvîntului sau ,a unităţii pe care :o caracterizează •in raport cu celelalte unităţi _>de acelaşi :fel. El uşurează precizarea 1 mesajului, indiferent de caracterul pe -care ,îl are (fix sau .mobil). în limba română are o valoare distinctivă: ;nu simpla succesiune a fonemelor în cuvintele ©monime permite .evidenţierea sensurilor ■deosebite pe -care .acestea le au, -ci .'a. De exemplu: ;în s. mobilă, adj. mobilă şi ’vb. mobilă. o~ -de intensitate (dinamic, SilâMc, expl-raior): a. caracterizat prin forţa .(energia) mai mare cu care este rostită o silabă intr-un cuvînt. .El este propriu fiecărui cuvînt şi trebuie respectat în rostire: boî- ■ ndv, caracter., duşman, fenani'dn/ ^august, invers, operă etc. Are rol lexical, deosebind cuvintele omo-;grarfe: paralele — paralele, veselă - — veselă etc.,; are insă şi rol .-gramatical, diferenţiind formele gramaticale ^flexionare: adună — a-■tiimă, vinfă — cînfă etc. Este 'caracteristic multor .limbi, inclusiv limbii romane. în -cuvintele cu •multe sila/be se distinge ■un -a. de . 'intensitate firiric%frcd-,-)VoaX •sputerjoio ;şi >xin a. ăe imtensi'iaie secundar, -despărţite între ele prin silabe ■neaccantuate. ©e ^exemplu: -per-'sfâmmttcte {ţa. secundar .pe .silaba ■■per-:şi ti.tpri-ncţpalţpe silaba O-'v 'Slntâtfti.Cî :a».rcare •evidenţiază un cuvînt dintr-o propoziţie sau o propoziţie dintr-.o frază. De exemplu: „Aici l-am găsit", „Trebuia să asculte ele sjatul dat, nu să se -hazardeze în acţiuni fără perspectivă". O ~ muzical (melo-fdic): ,a. care presupune o pronunţare (intonare) pe un ton mai înalt alunei silabe dintr-un cuvînt. El a existat în limba greacă veche şi în limba latină, iar astăzi e întîtnit în limbile chineză şi japoneză. E îmbinat cu a. de intensitate^ în limbile norvegiană, .suedeză, sîrbă şi lituaniană. 2. semn grafic pus deasupra unei vocale pentru a marca o pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt, sau o altă particularitate de pronunţare. <>~ ascuţit ('): semn grafic folosit frecvent în limba franceză, unde notează timbrul închis .(mai rar cel deschis) al vocalei e. De exemplu: ăâprecier „a deprecia" şi âvenement■ „eveniment", în limba română, pus dea- supra unei vocale, notează o silabă accentuată. De exemplu: îâre, • mere, mine, soră, zările, zhiă . etc. O ~ circumflex (^): • semn grafic, specific limbii franceze, care notează vocalele lungi urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior. De exemplu: depot „depunere", grâce wgraţie" etc. în limba română notează sunetul „î“ („â"). De exem- • •piu: încct, fphîă, român etc. O ~ igfav '(s): semn grafic, specific lim-ibii iranceze, ainde notează pro-aiutiţacea deschisă a vocalei, e sau diferenţiază -rinele cuvinte omonime. ©e-exemplu: aurifere „auri- ACG fer", austere „aspra", regie „regulă"; ou „unde" j ou „sau", la „acolo"//o- (articol). 3. (impropriu): fel particular al unei persoane de a prununţa cuvintele ca într-o limbă străină, ca într-un dialect sau ca într-un grai (se spune: cu accent străin, cu accent moldovenesc, cu accent oltenesc). ACCEPŢIE, s.f. (cf. fr. accep-tion, lat. aceeplio): sens sau. semnificaţie cu care e folosit la un moment dat un-cuvînt. ACCIDENT FONETIC,s.n.+adj(cf. ir. accident,* it. accidente, lat. acci-dens -{- fr. phonetique) : schimbare fonetică : combinatorie (poziţională) fără caracter de lege, neregulată, întîmplătoare. Sînt considerate a.f. toate modificările fonetice condiţionate: asimilarea, dishnilarea (disimilafia), haplo-logia, metateza, epenteză, anaptixa, proteza şi sincopa [v. şi modificare fonetică). ACOMODARE, s.f. {{acomoda, cf. fr. accommoder, it. accomodăre, lat. accommodare) \ v. asimilare parţială. ACORD (CONGRUENŢĂ), s.n. (cf. fr. ăccord, it. accordo) \ formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul numărul 1 (regent sau reprezentînd punctul de plecare în comunicare") impune termenului numărul 2 (subordonat sau reprezentînd punctul de sosire în comunicare) categoriile gramaticale morfologice pe care le au în comun (genul, numărul, cazul sau persoana). Constatăm a.: între o unitate sintactică şi una morfologică (acordul atributului adjectival, al atributului numeral şi al elementului predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv sau prin participiu cu substantivul sau cu pronumele determinat: băiat silitor, elevă silitoare, acest băiat, fata aceasta, omul lovit, fereastra; lovită, doi elevi, două teme, rîndul a/ doilea, banca a doua, „Maria vine veselă“, „O văd trista ‘),' între două unităţi morfologice (a. articolului, adjectivului, numeralului sau participiului cu substantivul determinat: tei ul, sălci a, im stejar, o răchită, copil al pădurilor, carte a Oltului, oameni ai junglei, terase ale lalomiţei, omul cel bun, fata cea harnica, soldaţii cei viteji, livezile cele roditoare; om harnic, femeie harnică, fratele meu, sora mea, doi copii, două copile, al treilea concurent, a treia concurentă, elevul . ajutat, eleva întrebată) j sau între două unităţi sintactice (a. predicatului cu subiectul: „Oamenii muncesc“, „Cerul este albastru"). 0~ după înţeles: a. în care modificarea formei predicatului e determinată de sensul şi nu de forma gramaticală a subiectului cu care intră în relaţie sintactică. De exemplu-„O mulţime au venit imediat după noi", „O parte se ascunsesem în pădure" (predicatele sînt la plural, datorită faptului că formele de singular o mulţime şi 17 ACU o parte exprimă „o pluralitate" de fiinţe). 0~ prin atracţie: a. greşit, în care modificarea formei predicatului e determinată de raportarea lui la un plural sub-. ordonat subiectului şi mai apro-' piat de predicat, la unul din elementele componente ale subiectului multiplu impus mai mult atenţiei vorbitorului sau mai apropiat de predicat sau de numele,, predicativ. De exemplu: „Un stol de vrăbii s-au abătut din zbor peste lanurile de grîu" (în loc de „Un stol... s-a abătut"); „A fost odată, un împărat şi o împărăteasă" (în loc de „Au fost odată un împărat şi o împărăteasă"); „Racul, broasca şi ştiuca .a dus un -sac cu grîu în lac" (în loc de „Racul, broasca şi ştiuca au dus.,."); „Cinci mii de lei e-st e' o sumă importantă" (în loc de „Cinci mii de lei sînt o sumă..."); „Cocioaba..., bărbatul, fata şi boii..., un ţap şi două capre slabe' -şi rîioase!.. e r a toată averea Jrinucăi"' (Ion Creangă) (în loc de „...erau toată averea Irinu-c ai"). ACTUALIZÂRE, s.f. (~ adverbial: a. provenit din adverb de mod. De exemplu: asemenea reviste, aşa casă etc. O ~ concret: a. care are un conţinut reprezenta-bil în planul senzorial. De exemplu : aromat, dulce, negru, strident etc. O ~ adnomiriâh a. care modifică numele din sintagma nominală în construcţii ca „Bunul om s-a oprit în drum", „Harnica fată deretică prin casă" (e vorba deci de a. aşezate înaintea substantivelor). O ~ abstract: a. care are .un conţinut nereprezen-tabil în planul senzorial. De exemplu: inimos, iscusit, înţelegător, priceptit etc. O ~ simplu : a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moştenit, împrumutat sau creat prin derivare şi conversiune). De exemplu: crud, roşu, excelent, luminat, văratic, suferind etc. O ~ comptss: a„ alcătuit din două sau mai multe unităţi de expresie- (orice a. obţi- 2* ADJ nut prin compunere). De exemplu: atotbiruitor,, binecrescut, bleumarin, cunisecade, galben-deschis, nemaiauzit, român'o-francez, tehnico-ştiinţific etc. o ~ variabil: a. care-şi schimbă forma în raport cu - genul, numărul şi cazul substantivului determinat. De exemplu: N.A. (pe) un băiat harnic, (pe) nişte băieţi harnici, G.D. (al, a. ai, ale) unui băiat harnic, (al, a. ai, ale) unor băieţi harnici; N.A. (pe) o fată harnică, (pe) nişte fete harnice, G.D. (ăl, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N.A., un rîu limpede, nişte rîuri limpezi, G.D. (al, a, ai, ale) unui rîu limpede, . (al, a, ai, ale) unor rîuri limpezi; N.A. o apă limpede, nişte ape limpezi, G.D. (al, a,' ai, ale) unei ape limpezi, (al, a, ai, ale) unor ape limpezi. O ~ invariabil: a. care nu-şi schimbă lorma în raport cu genul-, numărul şi cazul substantivului determinat (cuvînt cu sens de a. şi cu formă fixă). De exemplu: asemenea, aşa, atare, cumsecade, coşcogeamite, bleu, gri, propice, ferice, ceva, orice etc. o ~ cu o terminaţie: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminaţie pentru ambele genuri. De exemplu:- limpede, mare, tare, verde etc. O ~ cu două terminaţii: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminaţii, cîte una pentru fiecare gen (masculin şi feminin). De exemplu : bun-bună, frumos-frumoasă, ni'ic-mic-ă, slab-slabă etc. O ~ cu patru îorme flexionare (la singu-~ Iar şi la plural): atent-atentă, atenţi-atente, alb astru-albastră, albaştri-albastre, rănirea, răi-rele etc. O ~ cu trei forme' flexionare (la singular şi la plural): drag-dragă-dragi, roniqnesc-românească-româ-veşti, cenuşhi-cenuşie-cenuşii, o-bligaloriu-obligatorie-obligatorii, si-litor-silitoare-silitori, lălîu-lălîie-lăl-îi etc. o ~ cu două îorme flexionare (la singular şi la plut ral): dulce-dulci, mare-mari, ver-de-verzi etc. <>~ calificativ: a.-care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv. De exemplu: coală albă, teren, pietros, stîncă ascuţită, soare palid, chip dulce etc. <> ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport-(posesiv, distributiv, circumstanţial etc.) determinant al conceptului exprimat de siibstantiv. De exemplu: însuşi tata, părinţii tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alţi participanţi, nici o pretenţie etc. 0~ cu grade de comparaţie: a. care exprimă o însuşire comparabilă, existentă în grade diferite. De exemplu • înalt, greii, întins, roşu, priceput, atent, roditor, disciplinat etc. O ~ fără grade de comparaţie: a. care exprimă o însuşire necomparabilă, inexistentă în grade diferite. De exemplu: mort, viu, sccundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoşesc, petrolifer, colosal, veşnic etc. o ~ nearticulat: a. neînsoţit de articol liotărît enclitic (este aşezat după substantiv). De exemplu: om bun, fata frumoasă. O ~ articuiât: a. însoţit de articol liotărît enclitic (este aşezat înaintea substantivului). De exemplu: bunul om, frumoasa- fata.' 0~ depreciativ f(peiorativ) : a. care sugerează lipsa de consideraţie, o notă de batjocură. De exemplu: ignorant, în-gîmfat, laş, etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu). ADJECTIVÂRE (ADJECTIVIZARE), s.f. (< adjectivă < adjectiv -j- suf. -a): trecere — prin conversiune (convertire) -- a unui substantiv, participiu, gerunziu sau adverb lo adjectiv. De exemplu: „Să. mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile („senine şi fericite'*) şi albe le-a ţesut" -(M. Eminescu); „Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară („diafană", .„suavă") — idem; „Din lăstar i-a răspuns un glas stmsu (I.* Al. Brătescu-Voi-neşti); „Am cutreierat în lung şi-n lat locurile cunoscute1' (M. Sado-veanu); „... de departe.se zăresc, rezervoarele enorme şi ‘ coşurile fumegînde ale rafinăriilor" (Geo Bogza); „De-atuncea are stigle-tele aş.a îmbrăcăminte" (M. Sado-veanu); „Vorbitorul aprecia însă asemenea măsuri drept simple «paleative ADJECTIVIZARE, s.f . (( adjec-tivizâ ( adjectiv -f- suf. -iza): v. adjectivdre. ADJONCŢIUNE, s.f. (cf. fr. ad- jonctipn, lat. adjunctio): - alipire, adăugare, unire a articolului ho- tărît enclitic cu substantivul determinat. De .. exemplu; mărul, \ cîinele, tata, mdsa, creionul, numele, merii, mese le etc. ADSTRAT, s.n. (cf. fr.‘ adstrat,-germ. Adstrat, lat. adstratus „aşezat lingă") :■ totalitatea elementelor lingvistice care se adaugă unui idiom după constituirea tuC ca rezultat al unor influenţe străine. Adstratul limbii române e reprezentat prin mai multe tipuri de influenţe, printr-o varietate de elemente lingvistice (de obicei lexicale) de diferite .origini (albaneză, slavă, slavonă, bizantină, maghiară, turcă, neogreacă, germană, italiană, latină savantă şi franceză). V. în acest sens influenţă. ’ ADVERB, s.n'. (cf. lat. adverbium < ad „pe lingă" -j- verbum „verb"; fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb şi care exprimă circumstanţa în care se desfăşoară "acţiunea acestuia (locul, timpul, modul . etc.). Este caracterizat prin conţinut noţional şi semantic suficient, prin lipsă de flexiune (ne-flexibilitate),- prin posibilitatea de a contracta anumite funcţii sintactice în cadrul propoziţiei (complement circumstanţial, nume predicativ, atribut) şi prin distribuţie unidirecţională' (parţial şi bidirecţi onală: ’ n u mai a. reiaţi vj. 0~ moştenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor. De exemplu: afară, apoi, aşa, atunci, bine, cînd, cum, uncie etc. (din latină); pururea (din substrat). <> ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite. De exemplu: - aidoma, prea, razna-(din v. slavă), taman şi tiptil (din turcă), agale şi măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. O ~ creat pe terenul limbii ' române prin derivare, compunere sau conversiune: vultur este, orbeşte,-cJiiorîş, morţiş, tîrîş; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineaţa, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poateeic.<>~ «tenomânativ: a. derivat de la un nume — de la un substantiv sau de la un adjectiv. De exemplu: şoimeşte (< şoim -f- suf. -este), nebuneşte (< nebun -j- suf. -eşte), orbiş (< orb -f- suf. -iş), pieziş (< piez + suf. -iş). O ~ concret: a, care are un conţinut reprezen-tabil în(. planul 'senzorial. De exemplu: agale, cluios, lin, repede etc. O ~ abstract: a, care - are .un conţinut nereprezentabil în planul senzorial. De exemplu: aşa, atU, foarte, mai etc. o ~ simplu: a, alcătuit dintr-o singura unitate de expresie (orice a, moştenit, împrumutat sau creat prin derivare şi - conversiune pe terenul limbii române). De exemplu: acolo, aici, azi,, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiş., dimineaţa etc. o~ eompiîss a., alcătuit din două sau mai multe unităţi de expresie (orice a. obţinut prin compunere). De exemplu: odată degrabă, deseori, deodată, iarăşi, alaltăieri, altundeva, fiecum, bineînţeles, oricînd etc. O ~ de mod: E. care exprimă felul în care se realizează o acţiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvenţă, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricţie, de ’ exclusivitate, de proximitate sau aparenţă, de explicare şi de comparaţie). De exemplu: 'abia, aievea, bine, încet, repede, prieteneşte, tîrîş, realmente; destul, mult, puţin; continuu, mereu; iarăşi; adesea, rareori; da, fireşte, negreşit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; şi, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, mimai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. o ~ de Ioc: a. care exprimă locul în care se desfăşoară o acţiune. De exemplu: aici-acolo, afară-măuniru, aproape-departe, jos -sus, înainte-înapoi etc. (indicaţii spaţiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicaţii spaţiale neprecise). <>~ de iinip: a. care exprimă timpul în care se desfăşoară o acţiune. De exemplu: azi-mîine, ucum-atunci, curînd-tîr-ziu, totdeauna-niciodată etc. (indicaţii temporale precise); cî-ndva, cîteodatâ, odată, odinioară, uneori etc. (indicaţii temporale neprecise). <>~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie xti raport cu acţiunea. De'exemplu: tot, totuşi. <>~ pronominal: a. caracterizat prin sens referenţial, prin raportare la o indicaţie circumstanţială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor. De exemplu: aici-acolo, acum-atunci, cum-aşa, oricînd-nicicînd etc. O ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă idee a de apropiere sau de . depărtare în spaţiu sau în timp. De exemplu: aici-acolo, aproape-departe; acum-atunci, curînd-tîr ziu etc. o ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formularea unei întrebări, evidenţiind ideea circumstanţială de loc, de timp sau de mod: -încotro?, unde?, cînd?, cit?, cum? 'o~ pronominal rela-iiv: a. care ajută la exprimarea unei relaţii de subordonare în cadrul frazei, evidenţiind aceeaşi idee circumstanţială de loc, de timp sau de mod: încotro, unde, cînd, cit, cum. <>•'-’ pronominal «elmtărît (nedefinit): a. care exprimă în - chip neprecis ideea circumstanţială de loc, de timp sau de mod. De exemplu: fieunde, încotrova, undeva, altundeva, ori-încotro, oriunde; cîndva, altcîndva, cîteodaiă, odată, odinioară, ori cînd; Jiec-um, oarecum', cîtva, cumva, altcumva, oricît, oricum. O ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanţa de loc, de timp sau. de mod. De exemplu: niciunde, nicăieri; nicicînd, niciodată,; nici-"cît, nicicum, nicidecum. 0~ non-prenominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens' referenţial, prin lipsa unei raportări la o’indicaţie circumstanţială. De exemplu: a/a-ră-înă-itntru, jos-sus, ieri-astăzi-mîine, greu-uşor etc. O ~ cu'• grade de comparaţie: a. care exprimă caracteristica circumstanţială comparabilă a unei acţiuni, existentă în grade diferite.; De exemplu: bine, greu, încet, mult, puţin, repede, tare, uşor/ aproape, departe, înăuntru, înafa- ' ră,jos, sus; curînd, devreme, tîrziu etc. o ~ Sără grade de comparaţie: a. care exprimă caracteristica circumstanţială necomparabilă a unei acţiuni, inexistentă în grade diferite. De exemplu: astfel, abia, atit, cam, încă, mai, neîncetat, iarăşi, da, nu, parcă, cjiiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi, dinadins, totuşi etc. o~ dependent (subordonat, determinânt) î a. care intră în, relaţie de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lîngă acesta o funcţie sintactică (de nume' predicativ, de atribut sau de complement circumstanţial). De exemplu: „Ea este altfel", „Să aşteptăm ziua de mîine”', „Vom vorbi atunci". <>~ "regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziţiei complemente, iar în cadrul frazei — subordonate subiective. De exemplu : „Departe, lîngă pădure, se zăreau căprioarele"; „Repede, ca o nălucă, . a dispărut din faţa noastră"; „Astăzi, la ora 16, m-am întîlnit cu văru-meu"; „Jos din cireş!", „Fuga la mine!", „Fireşte că e adevărat", „Evident că nu are dreptate" etc. O ~ regefit predicativ: a. regent care, prin ADV intonaţie predicativă, prin elipsă şi prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziţiej. De exemplu- „înainte, sjjre pădure „Sus pe scări!"; „Poate ca are şi el dreptate"; „Posibil să ploua" etc. o~ regent non-predi-cativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziţiei, nedispunînd de 0 intonaţie predicativă, şi nepre-supunînd o elipsă. De exemplu! „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile", „jos, la rădăcina copacului, o veveriţă ţupăia nostim", „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo". o~ independent: a. cu valoare de propoziţie independentă neanalizabilă,’ atunci cînd constituie răspuns la'o interogativă. De exemplu: „Vii mîine? — Nu", „Pleci azi? — Da.", „Mai încerci? — Fireşte." O ~ corelativ: a. care intră în corelaţie (într-o relaţie de reciprocitate, de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncţii sau locuţiuni conj uncţionale subor.donatoare). De exemplu: Aşa a lucrat, Gum 1 s-au dat indicaţiile", „Atît a cărat, cît a putut", „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul", „A tu nci a vorbit, cînd 1 s-a dat cuvîntul", „Expr.e a plecat, ca să-l supere", „Cu toate, că plecase mai tîrziu, totuşi n-a pierdut trenul", „A s t f e 1 a aranjat lucrurile, încîi nimeni n-a avut ce zice" etc. 0~ non-core-îatîv: a. care nu intră în corelaţie cu elementele introductive ale subordonatelor. De exemplu: aievea, încet, româneşte, pitiş, literalmente, destul, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ~ O cu funcţie sintactică: a. care.poate deveni parte dc propoziţie, în virtutea unui conţinut lexical suficient. De exemplu:- acolo, departe, sus; mîine, atunci, seara, marţea, toamna: altfel, bine, repede, înadins etc. 0~ îără funcţie sintactică: a. care nu poate'deveni parte de propoziţie, deoarece nu are un conţinut lexical suficient. De exemplu: încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricţie), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate), adică, anume, bunăoară (de mod explicative). o ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental. De exemplu: bine, acolo, mîine, dinadins etc. O ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe, folosiri, în funcţie de sensurile sale multiple şi de contextele variate în care apare. De exemplu: abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainta (cu sens de loc, cu sens de timp sau cu sens de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.) 25 AFI ADVERBIALI ZÂRE, s.f, «ad-verbializă, cf. fr. adverbialiscr): trecere — prin conversiune (convertire) — a unui substantiv, adjectiv sau participiu la adverb. De exemplu: „... se uita cu ochii pllnşi cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea... el o întreba cu spaimă" (I. Al. B’rătescu-Voineşti); „Şi ochii tăi stau ţintă“ (G. Coşbuc); „... au ştiut"să privească atent şi cerul, şi aripile fluturilor" (Geo Bogza); „... şi se duc la casa leneşului şi îl umflă pe sus..." (Ion Creangă); „...şi raza ei luminoasă leagă sirius clopotul de la Putna .cu sirena de la Paşcani" (Adrian Păunescu). AFEREZĂ, s.f. (cf. fr. aplUrese, gr. aphairesis „îndepărtare", „cădere"): fenomen fonetic' din evoluţia unei limbi, constînd în suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvântului. De exemplu: lat. oc-cassionare a dat în limba română forma căşunare (prin a. lui o-,' prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c-, prin transformarea lui -a- neaccentuat în-'-a-,, prin reducei'ea grupului consonantic -55- la -s- şi transformarea acestuia, sub influenţa lui i, în -ş- şi prin transformarea diftongului -io- în -iu- şi apoi în -u-, cu reducerea lui -i- semivocalic); . lat. agnelhts a dat în limba română forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul consonantic nm- şi prin trecerea lui în această poziţie, -la -i- semivo-câlic, prin reducerea consoane-i duble -11- la prin căderea consoanei finale -5 şi prin amuţirea vocalei finale neaccentuate -m) ; în limba română, de la forma astâmpără (cf. lat. *ex-temf>erare) s-a ajuns, prin a. lui a- iniţial, la sthnpărâ, iar de la forma Niculae, prin a. lui Ni- la forma Culae (ambele, în limba populară). AFIRMAŢIE, s.f. (cf. fr. affirma-tion, lat. affirmatio),; vorbire prin care se afirmă ceva; formulare cu. caracter afirmativ. De exemplu: „Cultivarea limbii române este o acţiune istorică permanentă, colectivă şi patriotică" (Dimi-trie Macrea); „Am auzit vorbind hărţile istorice" (Adrian Păunescu). ' ' AFIX, s.n. (cf. fr. affixe, lat. affixus „ataşat"): nume dat prefixelor, sufixelor şi infixelor; orice instrument gramatical cu rol de prefix, sufix sau infix. De exemplu i re- din rechema, -u- şi -se din căzuse, -n- din lat. jungere „a uni" (.< rădăcina indo-europeană jug-). 0~ lexical: a. care ajută la formarea unor cuvinte noi. De exemplu: -aş în vulturaş, -iu - în ruginiu, -ime în treime, -uiă în mătăluţă, -a în grăpa, -eşie în voiniceşte, -ică în aolică etc. O ~ gramatical (flexionar): a. care ajută la crearea imei forme flexionare (verbale sau pronominale). De exemplu: a. temporal -se- din forma cîntasem, a. modal AFI 4nd din forma cîntînd, a. -m din forma vorbim, a. -e din formele (unei) case, vorbe şi bune, a. -ă din forma frumoasă’etc. <0~ proclitic (preptis): a. aşezat înaintea radicalului. Este întîlnit mai rar (în cazul formelor analitice). De exemplu: articolele nehotărîte, articolele posesive (genitivale), articolele demonstrative (adjectivale) şi prefixele (un pom, o casă, nişte oameni; al vecinului, ai părinţilor; cel bun, cei mari; prevede, reface etc.). o ~ enclitic (postpiis): a. aşezat după radical. Este întîlnit foarte des (în cazul formelor sintetice). De exemplu: articolele hotărîte, sufixele şi desinenţele (copiluZ, inima, numele, merii, văi le, televizoare/e; facem, trec ea, avm, venise; peri, flori, creioane — cîntă, tace, vorbim etc.). O ~ mobil: a. care-şi sclîim-bă poziţia faţă de radical. De obicei e folosit proclitic, dar poate deveni şi enclitic. Permite disocierea sa de radical printr-o intercalare. De exemplu: formele specializate de auxiliar morfologic de la perfectul compus şi viitor (ai auzit, ai mai auzit, auzit-a?', auzitu-1 -ai] vor veni, vor mai voii, veni-wor). O ~ fix: a. care nu-şi schimbă poziţia faţă de radical. De obicei e folosit enclitic, dar există şi a. cu poziţie fixă proclitic. Elementele sale componente se succed într-o ordine fixă şi sînt indisociabile. De exemplu': articolele hotărîte (excepţie : lui), sufixele şi desinenţele (enclitice), prefixele, artico- lele nehotărîte, articolele posesive şi articolele demonstrative (proclitice) — teiuZ, casa, toporaş, spus, ajutaj aleargă, am etc.; răscroi, weadevărat, un teren, o fîntînă, al vremii, a prietenului, cei voinici, cele alese etc. O ~ depreciativ (peiorativ): a. care ajută la formarea unui cuvînt ce sugerează lipsa de consideraţie, batjocura. De exemplu: sufixul -ău în lingău, sufixul -aş în profesoraş, sufixul -eţ în plimbăreţ etc. AFONIZARE (ASURZIRE), s.f. (< afonizd, cf. fr. aphoniser): fenomen fonetic care constă în pierderea vibraţiilor glotale la sunetele sonore. De exemplu: pronunţările „supteran" şi „sup-ţire" ale cuvintelor subteran şi subţire se explică prin a. consoanei b, prin transformarea’ ei din consoană sonoră în consoană surdă. -AGENT, s.m. (cf. fr. agent, it. agente, germ. Agent, lat. agens < agere „a face"): factor care determină un proces, factor activ; autor real al unui proces, al unei comunicări. Termen folosit în sintagmele nume de agent, complement de agent şi completivă de agent (v. nume, complement şi completivă). AGLUTINARE, s.f. « aglulind, cf. fr. agglutiner, lat. agglulinare) i unire, lipire strînsă a unei particule sau a unui afix la un cuvînt sau a unui cuvînt la alt cuvînt, pentru obţinerea unei formaţii lexicale cu acelaşi sens (dar mai bine evidenţiat) sau cu sens diferit. De exemplul particulele -l şi -a (articole hotărîte) se aglutinează cu substantive (omuî, vîn-tul, casa, grădina)} particula -a se aglutinează cu pronumele de-, monstrativ (aceluia, aceleia,, acelora); sau cu unele adverbe, în limba română populară (acuma, atuncea); particula-si cu pronumele demonstrativ (acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi) şi cu unele adverbe, în limba română populară (acuşi, iarăşi); particula -va cu pronumele şi adverbele intero-gativ-relative (careva, cineva, ce-va-undeva, cîndva, cumva, cîtva, încotrova) ] prefixul re- s-a aglutinat cu- verbul face pentru a forma verbul reface; sufixul --iţă s-a aglutinat cu substantivul copil,. • dînd substantivul nou copilită; substantivele unt şi lemn s-au aglutinat cu ajutorul prepoziţiei de pentru a forma substantivul nou untdelemn! adjectivul bună s-a aglutinat cu substantivul voinţă, rezultînd substantivul nou bunăvoinţă etc. AGNOMEN, 's.n. * (cf, lat. agno-men): poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite. De exemplu: Publius Cornelius^Bci-pi o sau Scipio Africanul (a fost supranumit „Africanul", deoarece a învins pe Hannibal la Zama, în anul. 202 î.e.n.j v. şi supranume).- AGRAMAT ÎSM, s.n. (cf. germ. Agrammalismus, fr. agrammalis- me~ < gr. a „fără" -f- gvamrna „literă"): necunoaştere a vorbirii şi a scrierii corecte, a normelor ortografice şi gramaticale; caracteristică a unei persoane ignorante, inculte. ALBANEZĂ, s.f. (cf. fr. albanaise, it. albanese): limbă indo-euro- peană, continuatoare a unui dialect al limbii trace (limbă înrudită cu ilira), vorbită de albanezii din Albania, din Iugoslavia, din Italia meridională, din Sicilia, din Grecia şi din S.U.A.. Primele atestări de^ limbă albaneză, datează, din secolul al XV-lea, iar limba literară albaneză s-a -format în a -doua jumătate a secolului al XlX-lea. A. dispune de două dialecte principale: dialectul gheg — vorbit în nordul Albaniei, în nordul Greciei şi în coloniile din Italia şi Sicilia (stabilite acolo din secolul al XV-lea, din cauza invaziei otomane) şi dialectul tosc — vorbit în sudul Albaniei. La acestea se adaugă un*-dialect de tranziţie vorbit în regiunea Elbasan. A. are un mare număr de cuvinte, împrumutate (60%) din latină, italiană, greacă, slavă şi turcă (influenţa latino-romani-că e preponderentă, iar cea slavă e mai profundă decît în limba română). Are foarte multe elemente lexicale comune cu româna, ctî bulgara, cu sîrbo-croata şi cu greaca. Existenţa elementelor lexicale comune cu limba rOmână i-a determinat pe ■ lingvişti să vorbească despre o pe- ALB rioadă istorică breslavă de apropiere a celor două limbi (factor comun fiind păstori tul), despre o influentă albaneză asupra limbii române şi invers, despre o influenţă română asupra limbii albaneze (v. influentă). Ei au explicat aceste apropieri lexicale prin sub-. stratul comun trac, prin contactul direct şi prin influenţele străine comune. A. foloseşte alfabetul latin. în ţara noastră este cunoscută contribuţia lingviştilor români B.P. Hasdeu, 0. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capiăan, S. Puşcariu, Al. Rosetti, E. Pe-îrovici, H. Mihăescii, I.I. Rusu şi Gr. Brîncuş în problemele de substrat, în general, şi ale relaţiilor lingvistice româno-albaneze, în special. ALRANISTÎCĂ, s.f. (cf. germ. A Ibanistik): disciplina care studiază limba, literatura şi cultura albaneză. ALFABET, s.n. (cf. fr. alphăbet, 31:. alfabete, lat. alphabetum, gr. alpha + beta): totalitatea literelor dispuse într-o anumită ordine, care redau sunetele de bază ale unei limbi. Numărul literelor variază de la un a. la altul; a. latin avea 26 de litere şi cel grecesc 24] a. românesc are 28 de litere. o~ latin: a. derivat din a. grecesc şi folosit mai- întîi de etrusci şi apoi de romani. Majoritatea limbilor moderne folosesc sisteme de litere provenite direct •ilin a. latin. O ~ chirilic: a. creat de misionarul Chirii, derivat din a. grecesc şi folosit in textele slave vechi (începînd cu secolul al JX-lea).- Stă la baza a. unora din limbile slave moderne (rusa, bielorusa, ucraineana, macedoneana, bulgara şi sîrba). A fost folosit şi pentru scrierea limbii române, din secolul al XVT-lea şi pînă în secolul al XlX-lea,. cînd a fost înlocuit cu a. latin (în 1862 în Muntenia), O ~ fonetic: repertoriu de semne bazat pe un a. tradiţional — care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi — şi este folosit de cercetători în transcrierea sunetelor vorbirii cu prilejul alcătuirii-hărţilor lingvistice, a culegerilor de texte dialectale etc. ALTERĂRE, s.f. (< altera, cf. fr. allerer, lat. t. alterare): modificare a pronunţării unui sunet sub influenţa altui sunet. De exemplul regional, sunetul labial p s-a alterat sub influenţa sunetului i, în cuvintele piatră şi piept, devenind sunet palatal' (k’): k’atră, h’epi. ALTERNANŢĂ FONETICĂ (APO-FONIE), s.f. 4- adj, (cf. fr. allernance phonetique): schim- bare a sunetelor unui cuvînt sau a sunetelor din cuvintele aceleiaşi familii de cuvinte,. cu ajutorul căreia se marchează diferenţa dintre formele gramaticale sau dintre derivate şi cuvîntul de bază. Pe exemplul alternanţa aje în formele fată-fete marchează diferenţa dintre singular şi piu- AME tal; alternanţa ajă în formele /ac/ f&cut marchează diferenţa dintre indicativ şi participiu; alternanţa ejea în formele ntgru-neagră marchează diferenţa între masculin, şi feminin; alternanţa oju în for-" mele 1oji-1ufuror marchează diferenţa între nominativ şi genitiv-dativ; alternanţa tji în formele pot-poii marchează diferenţa între persoanele I şi a Il-a singular, în formele zloi-’zloii diferenţa între singular şi plural, iar în formele carie-cărti, atît diferenţa între singular’şi plural, cît şi diferenţa între NA şi GD singular; alternanţa ajăl'e în formele masă-mSL-siifa-mescioară.marchează diferenţa’ dintre cuvîntul de bază şi derivate etc. O ^ vocalică: a. reprezentată prin vocale. De exemplu: ăfe în m&r-meri, î/i- în tmăr-tlneri, ofoa în scot-scoate, eafe în seam-seri etc. O ~ consonantică: a. reprezentată prin consoane. De exemplu: tfţ în frate-fra\i, djz în 'braă-brazi, s/ş; în tirs-urşi, cjc în plec-pieci, scjşt în imtscă-muşte etc. AMERICAN fSM, s.n. (cf. fr. amS-ricanisme): 1. cuvînt. sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărţite în patru mari categorii! a) împrumuturi din limbile indienilor şi ale populaţiilor venite din alte ţări, ca de exemplu î hichory („nuc cu lemn foarte tare"), hominy („mămăligă"), pone („pîine de mălai"), lomahawh („secure"), wigwam („colibă", „cori") etc. — din limbile indienilor; bitreau („scrin", „instituţie guvernamentală"), cqcjie („ascunzătoare"), cent („monedă"), depot („gară"), professor („cadru didactic")- etc, — din limba franceză; boss' („patron", „şef"), bo-wery („fermă"), span .(>,atelaj"), spook („fantomă") etc. —- din limba olandeză; bonanza („prosperitate", „noroc"), canyon („tre-cătoare", „chei"), corral („ţarc pentru cai sau pentru vite"), fiesta („serbare"; „sărbătoare"), mnsîang („cal sălbatic american"), ranch („fermă de animale") etc. — din limba spaniolă; beer soup („supă de bere"), .haniburger („chiftea") leberwurst („cîrnat"), schnitzel („şniţel"), schweizer etc. — din limba germană; banjo, cooter („broască ţestoasă"), goober („arahidă"), hoodoo („vrăjitoi’ie", „vrăjitor"), jazz etc. — din limbile sclavilor negri etc.; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică, ca de exemplu: costermoriger („vînzător ambulant")', cricket („scăunel de lemn"), dell („vîlcea"), fruiterer („fruc-tar"), galoshes („galoşi"), plaiter („platou", „farfurie"), tradesman („meşteşugar"), „wcdstcociî („vestă") etc.; c) cuvinte care şi-au schimbat înţelesul sau au dobîn-dit un înţeles suplimentar - 'în engleza americană,, ca de exemplu: barn („grajd", „depou ^de tramvaie"), blacJibirâ („mierla"), can („cutie de conserve"), clerk („vînzător de magazin"), crech („golf", „intrînd"), home („casă locuită de o singură familie"), AMF- 30 nmslin („stambă"), radical {„revoluţiona/'}, satoon („cSrciumă"), sidewalk („trotuar"), subway („metro"), iarget („semafor"), wad („teanc de bancnote") etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unitp, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă etc., ca de exemplu: basxvood („tei"), cafbird („sturz mieună-tor"), prairie schooner („căruţă cu coviltir") etc.; anti-şecession, superfilnis, semi-annual, publish-rncnt („publicare"), printery („imprimerie"), cafeteria („bufet expres cu autoservire"), trapezist („acrobat"), barberatorium („frizerie"), suburbanite („locuitor al unei suburbii") etc.;■ down „jos" (adverb ) prepoziţie, adjectiv, verb, substantiv), rotind „rotund" (adjectiv ) substantiv, adverb, prepoziţie, verb), anguisJi „durere" (substantiv ) verb), to combine „a asocia", „a . combina" (verb y substantiv), centennial „centenar" (adjectiv > substantiv), real „real" (adjectiv ) adverb) etc.; io tocate ,,a se aşeza", „â se instala" (< location „aşezare"', „instalare"), to burgle „a sparge" (< burgler „spărgător"), io baby-sit „a îngriji de un copil în absenţa părinţilor" (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absenţa părinţilor") etc. 2. cuvînt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă. De exemplu: boom „reuşită economică", bop „stil de jaz", jaz şi ranch „fermă de animale" din limba română. ANACOLUT, s.n. (cf. fr. anaco-luthe, gr. anaholouthon, lat, anako-loutlios „incoerenţă"): construcţie sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neaşteptată a continuităţii sintactice în propoziţie sau în frază. Este cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului. De exemplu: „Nu fi duşmănos/ că cine face, face-i-se ‘ (C. Negruzzi) — în loc de „...cui face..."; „...ei cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele" (Ion Creangă) — în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele" sau de „...ei... pe loc au simţit ciolanele moi"; „ Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur" (M. Eminescu); „Căci Dumnezeu, păşind apropiat / îiyezi lăsată umbra printre boi" (T7 Arghezi); „Cine m-a luat pe "mine / Nu vreau să-mi fie ruşine" (Folclor) — în loc de „De cine m-a luat pe mine..." etc. ANAGRAMĂ, s.f. (cf. fr. ana-gramme, gr. ana, „în altă ordine" + gramma „literă"): schimbare a ordinii sunetelor (şi a literelor) unui cuvînt (mai ales ale unui nume propriu), pentru a se obţine un alt cuvînt (de obicei un pseudonim). De exemplu: Ihanoh (pentru „Konaki" Costache), Leon Dianeu (pentru: Ion Deleanu), Mitru Per ea (pentru: Petru Maior), anodic (pentru: adonic), rimat (pentru: mirat) etc. A/ este folosită ca procedeu fonetic şi în argou ri. Sl ANA ANALECTE, s. f. pl. (cf. fr. analectes, lat anaTecta): v. crcstoniatie. ANALITISM, s.n. «analitic, cf. ît. analytique, lat. analiticiis + suf. -ism): calitate a unei limbi de a exprima anumite valori sau relaţii sintactice, în cadrul propoziţiei, prin intermediul mor-femelor flexionare analitice, care nu fac corp comun cu părţile de vorbire pe care le însoţesc (pentru limba română: .articolul liotărît proclitic lui, articolele nehotă-rîte, articolele genitivale, articolele demonstrative, adjectivele calificative proclitice, adjectivele pronominale proclitice, verbele auxiliare morfologice). ANALIZĂ, s.f. (cf. fr. analyse, lat., gr. analysis): metodă ştiinţifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părţile constitutive, în vederea examinării şi caracterizării lor adecvâte din punct, de vedere lingvistic. <0~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a.grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, trif-tongi), a alternanţelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. o ~ îonoîogică: cercetare 'a fonemelor Unei limbi, a criteriilor de clasificare a aces->• tora, a relaţiilor dintre foneme etc. o~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingînd rădăcina, tema şi terminaţia; după sfera lor de circulaţie (ci} vin te de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin schimbarea valorii gramaticale, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenenţa lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte şi masa vocabularului) etc. O ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor şi de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice i cuvinte abstracte, cuvinte concrete etc.). De obicei a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală, o ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din. texte ca unităţi morfologice (părţi de vorbire) şi sintactice (părţi de propoziţie) şi a unităţilor sintactice superioare (propoziţii şi fraze) care le 'cuprind. O~ morfologică: cercetare a cu- vintelor din texte ca păr£i de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, numerale, . pronume, verbe, adverbe, interjecţii, prepoziţii şi conjuncţii), a criteriilor de clasificare a, acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoştinţă prin simţuri de obiectele denumite de acestea, de însuşirile obiectelor, de-prcfcesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noţiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existenţa sau inexis- ANA 32 tcnţa flexiunii; sensul; existenţa sau inexistenţa funcţiei sintactice; distribuţia), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparaţie, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparţin (nominală, pronominală, verbală) etc. <>~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părţi de propoziţie cu trăsături distincte (principale: subiecte şi predicate; secundare: atribute, complemente şi elemente predicative suplimentare; simple şi multiple; anticipate şi reluate; cu aspect pozitiv şi cu aspeGt negativ; coordonate, intercalate şi incidente), a criteriilor de clasificare a părţilor de propoziţie (părţile de vorbire prin care sînt exprimate sensurile construcţiilor, părţile de vorbire de care depind), a propoziţiilor în care acestea sînt incluse (enunţiative, interogative, exclamative; simple şi dezvoltate; afirmative şi negative; principale şi secundare; regente şi subordonate; independente şi dependente; coordonate, intercalate şi incidente; cu subiect şi eliptice de subiect), a tipurilor de subordonate (necircumstanţiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe, completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanţiale! de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiţionale, concesive, consecutive, cumulative, opoziţionale, de relaţie şi de excepţie), â frazelor care includ propoziţiile, a ordinii (topicii) părţilor de propoziţie în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziţie şi din frază (de coordonare, de subordonare, de inerentă şi apoziţio-nal) şi a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziţii, locuţiuni prepoziţionale, conjuncţii, locuţiuni conjuncţionale, pronume şi adjective relative, pronume şi adjective nehotărîte cu funcţie relaţională, adverbe relative) etc. 0~ lingvistică: cercetare complexă a textelor’din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic şi sintactic) şi ortografic. Ea poate fi parţială (atunci cînd se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic şi aspectul morfologic) sau completă (atunci cînd se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). O ~ stilistică: cercetare a cuvintelor şi a construcţiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective pe care le pot avea în context etc. ANALOGIE, s.f. (cf. fr. analogie, lat., gr. analogia „raport", „legătură") • asemănare parţială (de formă sau de conţinut) a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influenţa celuilalt. Astfel,, forma veche românească de perfect simplu, feciu a fost înlocuită, prin a. cu alte forme (ca bătui), de forma făcui; imperfectul verbelor a da şi a sta este neregulat, deoarece A.NG s-a format prin, a. cu perfectul, introducîndu-se o silabă de redu-plicare: după modelul perfectului dădui, statui s-a ajuns la formele' de imperfect dădeam, stăteam, în loc de dam, st am; substantivul mănuşa e pronunţat, în unele graiuri ale limbii române, mîmtşă, datorită a. cu substantivul mină etc. în mod obişnuit se spune despre a. că: l. repară stricăciunile cauzate de fonetică: lat. sg. aqua ) rom. sg. apă; lat. pl. aqitae ar fi trebuit să dea rom. pl.* ace, dar a. a restabilit consoana p, unificînd astfel paradigma, cuyîntului prin forma impusă 'ape; forma de persoana I singular a perfectului simplu, (eu) puş(u) s-a transformat, prin a. cu formele de persoana a tl-a şi a IlI-a singular, puseşi, puse şi cu cele ale verbului a lăsa — lăsai, îăsaşi, - lăsă în pusei; 2. distruge coeziunea unui tip lingvistic: prin a. cu (el) chită — (ei) cîntă s-a ajuns regional la (el) doarme — (ei) doarme, în loc de (ei) dorm. Orice a, are, de fapt, un punct de plecare fals, deoarece modifică o situaţie tradiţională, normală, care corespunde ca evoluţie aşteptărilor noastre faţă de originalul (etimonul) latin. ” în morfologia" limbii române aproape toate formele noi apar numai prin false a., fără însă ca' acestea sa explice cauzele, transformărilor. ANAPTfXĂ, s.f. (cf. fr. anaptyxe, gr. anapte „a ataşa"): modificare fonetică condiţionată care constă în introducerea linei vocale între două consoane, în cadrul unui cuvînt. în limba- română, fenomenul acesta are loc în vorbirea dialectală sau în vorbirea neîngrijită şi el demonstrează că o asemenea modificare fonetică măreşte corpul cuvîntului: şicoală pentru şcoală, hirean pentru hrean, mă h&rănesc pentru mă Jirănesc, tirifoi pentru trifoi etc. în limba maghiară rom. crăciun e pronunţat £arăcsony cu a. primului 'cu ANASTROFĂ, s.f. (cf. fr. ana* stropite, gr. ariastrophe < ana „înapoi" -f .strophe „întoarcere"): inversare a topicii normale a cuvintelor într-o propoziţie. Pe exemplu: „[Polenul] Pe umeri cade-ne şi-n gene" (L. Blaga); „Migda-iaţi, puţin pieziş, arătau ochii bunicii" (Z. Stancu). ANCHETATOR, s.m. {{anchetă/-f> suf. -tor): persoană care, dis- punînd de o anumită tehnică a cercetării dialectale pe teren şi de o anumită metoda de anchetă, obţine de la informator (V.) date despre graiul avut în vedere. A* poate fi un specialist (lingvist), sau un hespecialist (cu o anumită pregătire în acest sens), originar din zona anchetată sau non-ori-ginar (dintr-o altă zonă). El înregistrează şi verifică pe teren datele necesare cercetării întreprinse; de obicei, tot el prelucrează şi publică datele înregistrate (a-tlase, monografii etc.). A., se îngrijeşte ca în timpul deplasărilor pe teren să fie asigurate cele mai bune condiţii de.lucru; el trebuie 3 — Mic dicţionar dc terminologic lingvistică A:S'C să aibă mereu în minte mediul în care lucrează, să stabilească cu informatorii un contact propice desfăşurării discuţiilor, să dovedească permanent interes atît pentru forma sau expresia lingvistică a comunicării cît şi pentru conţinutul acesteia (v. şi anchetă). ANCHETĂ,, s.f. (cf. ir. enqiicle)\ cercetare pe teren făcută în scop ştiinţific. O ~ lingvistică: cerce- tare ’a fenomenelor de limbă făcută de către un lingvist., pe baza unor chestionare (v. şi chestionar). o ~ dialectală: cercetare pc teren sau prin corespondenţă a dialectelor şi a graiurilor regionale ale unei limbi, pe baza unui chestionar dialectal; investigare a unei anumite varietăţi lingvistice (idiolect, grai, dialect etc.) de către un anchetator, care foloseşte o anumită metodă de a. pentru a obţine şi-a înregistra de la informatori datele necesare caracterizării acesteia. A. dialectală presupuneo pregătire prealabilă: fixarea scopului cercetării; elaborarea unui chestionar în concordanţă cu acest scop; alegerea celui mai adecvat sistem de transcriere fonetică; cunoaşterea profilului istoric, geografic, social şi economic al regiunii, în vederea stabilirii reţelei localităţilor care urmează a fi anchetate; efectuarea unor a. preliminare de probă, pentru verificarea chestionarului şi a transcrierii fonetice şi pentru cunoaşterea terenului cercetat; pregătirea caietelor de a., a plan- şelor şi a materialului documentar, a mijloacelor mecanice de înregistrare (magnetofon, aparat foto etc.). Din punct de vedere tehnic există trei mari tipuri de a, dialectale: a. directă (notarea răspunsurilor pe măsura desfăşurării a.) — a. tradiţională; a. i n-directă (înregistrarea întrebărilor şi a răspunsurilor pe bandă de magnetofon şi transcrierea ulterioară a materialului) — a. modernă; a. prin corespondenţă, mai puţin folosită, (v. şi anchetator). ANGLICISM, s.n. (cf. fr. anglicisme, lat. anglicus) : î. cuvînt sau expresie proprie englezei britanice. Sînt a. următorii termeni: flat („apartament"), centrc („centru"), colour („culoare"), hello! (,,bună!“), jug („cană", „urcior"), pig („porc"), underclone („nefript, -ă") etc., luaţi în raport cu americanismele corespunzătoare aparl-ment, center, color, hi!, piteher, rare şi hag. 2. cuvînt sau expresie din engleza britanică pătrunsă, într-o altă limbă. De exemplu: slceping („adormit") şi lune de miel „lună de miere" reprezintă nişte a. pentru limba franceză (sintagma lună de miere a. fost tradusă-şi la noi din limba franceză), iar corner, cloivn, hands, offside, sandivic-h etc. pentn: limba română. ANTEPUNERE, s.f. «antepunc, cf. lat. ante -|- lat. ponerc): v. procliză. ANT ANTICIPARE, s.f. ({anticipă, cf. fr. anticipcr, lat. anticipare): 1. pronunţare anticipată a unui sunet din’silaba (silabele) următoare. De exemplu: lat. petiginem a dat în limba română forma pecingine, cu a. lui n; lat. cubium a dat în limba română forma cuib, cu a. lui i. 2. exprimare anticipată a subiectului-sau-a subiectivei (prin formele de nominativ ale pronumelui personal de persoana a IlI-a), a complementelor directe şi indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a IlI-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv) şi a subordonatelor completive directe şi indirecte (prin-formele neaccentuate de persoana a IlI-a ale pronumelui personal). De exemplu: „Vine ea mamal", „Spune el cine cunoaşte întâmplarea/"; „L-am primit pe colegul nostru", „L-am^ primit pe cine ne este drag"; „îi trimite o sumă de bani lui Ion", „îi trimite o sumă de bani cuin aşteaptă", „Se ajută pe sine"} „îşi spune sieşi" etc. ANTONIM, s.n. (cf. fr. anionyme, lat., gr. anti „contra" -f gr. onyma „nume"): cuvînt cu sens opus altui cuvînt corelativ. De exemplu : frumuseţe — urîţenie, căldură — frig, bunătate — răutate; mare — mic, înalt — scund, gras — slab; merg — stau, vorbesc — tac, cobor — urc; sus — jos, aproape — departe etc. ANTONIMIE, s.f. (cf. fr. antony-Viie): corelaţie între două cuvinte cu sensul opus, între două antonime; opoziţie între două cuvinte perechi, care trimit la obiecte diferite, contrarii sau contradictorii. De exemplu: opoziţia dintre zi şi noapte, dintre alb ’şi negru, dintre a trăi şi a muri, dintre înainte şi înapoi etc. La nivelul exprimării, oricare sinonim al unui antonim se opune celuilalt antonim. A. nu are în vedere deci numai termenii implicaţi în-tr-o pereche, ci întreaga lor paradigmă semantică, toate sinonimele celor două antonime. Aceasta înseamnă că la nivelul exprimării sînt puse în opoziţie şi elementele semantice esenţiale * ale fiecărei paradigme, semele (v.) sau caracteristicile semantice fundamen-, tale ale acesteia. Prin au vorbi-; torul pune în raport de contrazicere întreaga. paradigmă sau întregul grup de sinonime ale unei perechi antonimice. A. este — alături de sinonimie, omonimie şi polisemie — una din cele patru modalităţi de manifestare a organizării vocabularului,' un efect al acţiunii celor cinci fac.tori de organizare ai sistemului lexical (frec-i venţa, factorul stilistico-funcţio-* nai, factorul psihologic, factorul semantic şi factorul etimologic; v^. vocabular). ANTROPONfMEC, s.n. «adj. am troponimic, -ă, cf. fr. anthropony-mique): nume de persoană. De exemplu: Ion, Gheorghe, .Nicolae, Elena, Coca, Liliana, Aurelia, Ciobanii, Dobrescu, Corneanu etc^ ANT 30 ANTROPON1M IE (ANTKOPO-NOMÂSTICĂ), s.f. (cf. Ir. anihro-ponymie, gr. onihropos „om“^ -j-onoma „nume") i 1. ramură a lingvisticii care sc ocupă cu studiul numelor de persoane. 2. totalitatea numelor de persoane dintr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă. ANTR OP ONOMASTICĂ, s.f.«adj. antroponomasiic, -ă, cf. fr. anikro-ponomastique): v. antroponimic.■ APELATIV, s.n. «adj. apelativ, -ă, cf. fr. appcUaliJ, lat. appellati-vus)\ termen de adresare (v. substantiv apelativ). APERTURĂ, s.f. (cf. fr. aperture, it. aperhtra): grad de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii sunetelor. Pentru unii lingvişti particularităţile specific vocalice sînt în raport direct cu a. sunetelor emise (N. Trubeţkoi), în timp ce pentru alţi lingvişti toate sunetele pot fi clasate după gradul lor de deschidere (a. minimală corespunde consoanelor oclusive, iar a. maximală consoanelor celor mai deschise). APOCOPA, s.f. (cf. fr. apocopc, lat. apocopa, gr. apohopc < apo „afară" ~\- koptein „a tăia"): cădere a consoanei finale a unui'cu-vint sau a unei silabe de la sfîr-şitul acestuia, fără ca-înţelesul său să sufere. De exempiu: vocala ă din pară ) „făr’ să-mi spui", din phră ) ,,/vV la tine", din niciodată > „grăbit ca niciodat'" etc.; silaba finală -dc din unde ) „Un te duci ?" etc. Ga şi sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului. APODOZĂ, s.f. (cf. fr. apodosc, lat., gr., apodosis): propoziţie principală, regentă a unei subordonate condiţionale, aşezata după aceasta. De exemplu: „Dacă te pregăteşti, ştii întotdeauna'; „Dacă satul mi-ar da o bucată dc ţarină, i-aş învăţa şi cclchlte lucruri" (I. Slavici). APOFONIE, s.f. (Cr. fr. apo pitoni e, gr. apo „departe" phone „sunet"): schimbare a vocalei radicale a unui cuvînt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. De exemplu: purta, port, poartă; o fotă, unei fete; o carte, unei cărţi etc. (v. şi alternanţă fonetică). APOSTROF, s.n. (cf. fr. apo-strophc, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet-sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: ,,Las’ pe mine" (absenţa lui -a); „Cin’ ţi-a dat-o?" (absenţa lui e): „Ce faci, dom'\cY‘ (absenţa silabei -nu-); „Un' te duci?" (absenţa silabei -dc) etc. ■ APOZIŢIE, s.f. (cf. fr. apposition, lat. appositio) : 1. (in sens restrius) 37 •AUG atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvîntului determinat. o~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral. De exemplu: „Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de tarabostes... era şi fiica regelui, Gcbila" (Al. Mitru); ,’,Şi noi, copiii, avem obligaţia de a’ urma... sfaturile părinţilor"; „Mă mir că-mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun..." (C. Hogaş); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mîncare". dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoţit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale: „Şi Nic’a lui Costaclie, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă" (Ion Creangă). (V. şi atribut.) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicaţie a primului termen (termenul’explicat); intră cu pri-nnil termen.într-o relaţie de egalitate, putînd lua locul acestuia sau putînd fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul ^ unuia din adverbele de mod explicative — adică, anume, mai exact, mai precis — care subliniază, fac mai limpede natura relaţiei (de explicare şi egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conţinut cu o parte principală de propoziţie (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparţine de 'multe ori aceleiaşi părţi „de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se aşază întotdeauna după termenul explicat; poate fi neizolată sau izolată juriu virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcţie sintactică de tip apoziţ.ional. în acest caz a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci şi cu un nume predicativ, cu uil complement (direct, indirect sau circumstanţial) sau cu un clement predicativ suplimentar; poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci şi prin adjective, verbe la moduri nepersonale şi adverbe. De exemplu: „El pare abătut, mai precis supărat" î .„îmi aleg unul, anume pe acesta" ; „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărţile"; „Mergem spre bulevard, mai exact acasa' î „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile" ; „Noi am venit toţi, adică douăzeci şi cinci"; „îi văd alergînd, adică grăbindii-se". AREOLOG IE, s.f. (cf. fr. apologie ): studiul repartizării ariilor dialectale pe un anumit teritoriu. Pentru explicarea repartizării aces-,tor arii (v. arie dialectală) se iau în consideraţie elemente lingvistice şi extralingvistice (istorice, hidrografice, de sol, climă, căi de circulaţie etc.). ARG(5U, s.n. (cf. fr, argot): limbaj social convenţional, folosit •AF.G 38 mai ales de vagabonzi, cerşetori şi. delincvenţi pentru a nu fi înţeleşi- de restul societăţii (în .special de autorităţi). A, are im vocabular special, alcătuit din cuvinte din limba comună, dar cu alte sensuri decît cele cunos-cute, din cuvinte regionale şi .din cuvinte străine. El este întrebuinţat cu structura, gramaticală a limbii din ţara în care se foloseşte. Elemente de a, cunoscute de masa vorbitorilor şi tocite ca semnificaţie sînt folosite, nerecomandabil, şi de unii militari în termen, de studenţi sau de elevi. Apariţia unor asemenea elemente în vorbirea cuiva degradează, înjoseşte persoîina. în limba română există elemente de a. folosite aproape numai oral şi reprezentate prin cuvinte obis-nuite din limba comună, cu alte înţelesuri, că de exemplu: sticlele, ,,poliţist", găină „pălărie'"', bicicletă- „ochelari", fasole „dinţi", casmo- „mină", mănăstire sau mititica „închisoare", bilă sau cutiuţă „cap", şase!'1 „atenţie!", ciripitor „denunţător", broască „poşetă'' etc.; prin cuvinte regionale, ca de exemplu: pîrn-aie „oală de pămînt" >,,închisoare-', tigvă, de-vlă, bostan „cap"; prin cuvinte împrumutate din limba ţigănească, ca de exemplu: mişto „foarte bun", „foarte frumos", gagiu „individ", „iubit",, şncar „frumos", lovele sau ţnardei „bani", a ma.ngli „a fura", a soili „a lenevi" etc. şi din limba rusă, ca de exemplu denghi „bani". Este cunoscută folosirea abuzivă, nejustificată (de- oarece există destule cuvinte decente care să spună mai mult), vulgară şi degradantă — de către mulţi tineri — a cuvîntului de origine ţigănească mi-şto, cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială (de superlativ absolut) pentru aprecierea unui film, a unei piese de teatru, a unui obiect oarecare, a unei acţiuni, a unei persoane etc. Din limbajul militarilor de altădată consemnăm tot ca elemente de a. cuvintele fetiţă „mitralieră", felicitare „ordin de concentrare" şi icre „bombe". Acţiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspîndire a acestor elemente, obligîndu-le-în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalităţi'. ARHAÎSM, s.n. (cf. fr. archaîs-me)\ fonetism, cuvînt sau con-strucţib (locuţiune, expresie, îmbinare sintactică) învechită, conservată într-un grai sau într-o arie dialectală sau ieşită complet din uz. De exemplu: v. final în cuvîntul capă (în graiurile din vestul ţării); termenul arină („nisip"), folosit in vestul ţării; cuvîntul brincă („mînă"), rămas în locuţiunile din limba comună actuală: a da brînci („a îmbrînci", „a împinge"), a da în brînci („a se- omorî cu munca"), a cădca în brinci („a cădea în mîini"), pe brînci („pe coate", „de-a buşilea") etc.; formele morfologice mîmi, mîmtr: („mînă"), folosite in zona Transilvaniei; construcţia cu infi- ARI ni ti vu] (corespunzătoare construcţiei cu conjunctivul), folosită in nordul ţării etc. A. sînt înregistrate fie izolat, fie în arii. conservatoare (marginale). De aici şi caracterizarea unor graiuri ca '„arhaizante", în'opoziţie cu altele care sînt „inovatoare". Din punct de vedere social, generaţiile în vîrstă şi femeile sînt cele mai bune păstrătoare ale a. Studiul a. prezintă un mare interes pentru istoria unei limbi care nu dispune de prea multe atestări. Pentru limba română, a. conservate în dialectele româneşti sud-dună-rene (stadii intermediare în evoluţia formelor) au o mare importanţă. Din punct de vedere stilistic multe a. sînt folosite în literatura artistică de factură istorică (v. agă „şef al poliţiei", flintă „puşcă", pitar „şef al aprovizionării domneşti cu pîine", spătar „şef al armatei''. etc.). ARHIFONEM, s.n. (cf. fr. archi-phonemc): unitate fOnologică superioară, despre care în lingvistica structurală se crede că reuneşte în sine două sau mai multe foneme. A. apare ca o variantă a unui fonem dat,' De exemplu: sunetul „d", pronunţat „t“ în rus. god („an"), este considerat un a. în raport cu acelaşi sunet, pronunţat „d" în godî („ani"); la fel sunetul „d" pronunţat „t" în germ. Rad („roată"),’ ca în Tat („faptă"), este un a. în raport cu acelaşi sunet, pronunţat „d" în Rădcr („roţi"). în limba română ‘ cele două foneme se pronunţă distinct: vad — pai (v. fonem şi unitate fonologică). ARHI GEN, s.n. ((arhi „foarte", cf. fr., lat. arcJii -}- gen, cf. lat. genus): tip deosebit de gen gramatical, dedus din genurile gramaticale clasice ale primului^ nivel de repartizare a acestora (masculin, feminin, neutru). Pentru limba română au fost de du se do ud arhi genuri', a. admis de contextul acest (parte comună a masculinului şi a neutrului) şi reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tan t: u nr, lipsite de plural: aur, mărar, pătrunjel, piper, sînge, unt etc.’ şi a. admis de contextul aceste (parte comună a femininului şi a neutrului) şi reprezentat prin nume din categoria plurale tantum, lipsite de singulari icre, moaşte, ţările ctc. ARHIVĂ FONGGRAAUCĂ, s.f. + adj. (cf. fr. archives phono-grammiques): corpus de texte dialectale înregistrate pe teren cu mijloace mecanice (magnetofon, gramofon) şi conservate pentru generaţiile viitoare de ccrce-tători, ca un adevărat muzeu sonor al unei limbi. .Centrul de cercetări fonetice si dialectale din Bucureşti posedă o bogată colecţie de înregistrări, efectuate în cadrul Arhivei fonogramice a limbii române. ARIE DIALECTALĂ, s.f. -{- adj. ,(cf. lat. arca, fr. aire -j- fr. dia- A'RÎ 40 (cel ah): teritoriu în care a fost înregistrat un anumit fenomen sau o anumită particularitate lingvistică (ori mai multe fenomene sau particularităţi lingvistice), delimitat printr-una sau mai multe isoglose (v.). A.d. poate acoperi întregul domeniu al unui idiom sau numai o parte a acestuia. Cînd acoperă numai o parte a acestuia se opune altei arii (sau mai multor arii). Ea prezintă.. în raport cu celelalte, o configuraţie particulară; întinsă sau rest tinsă, centrală sau periferică, omogenă sau neomogenă etc. Pe harta lingvistică o a.d. este prezentată prin culori şi haşuri. Stabilirea a.d. permite descrierea structurii dialectale a unui idiom, pe baza unităţilor dialectale (dialect, subdialect, grai) stabilite prin trasarea frontierelor lingvistice. Există mai multe tipuri dc a.d.: laterale (m a r g i n â 1 e, periferice), situate la marginea teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; cent r a 1 e, situate în centrul teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; o m o g e ne (conţin u e), cu fenomenele, de limbă răspîndite iu mod uniform; nco m o gene (d i s c o n lin u e), cu fenomenele de limbă răspîndite ncuni-form ; fonetic c, care includ fenomene fonetice; lexicale, care includ fenomene de vocabular; morfologice, care includ ^ fenomene morfologice; s i n t â c t i ce, cai'e includ fenomene sintactice etc. A.d. late- rale sînt mai conservatoare, îi. timp ce a.d. centrale sînt inovatoare. ARMÂN, s.m. ((a -\~ lat. rema-vus)\ v. aromein. ARMEÂNĂ,^ s.f. (cf. v. sl. orwa-ninu): limbă indo-europeană vorbită de armenii din R.S.S. Armeană, de cei din Turcia şi de cei răs-pîndiţi în Siria, Liban, Grecia. Polonia, România,^ S.U.A., America de Sud etc. în. structura ei există urme ale unora dintre limbile caucaziene care au venit in contact cu ea. Tradiţia antică i-a considerat pe vorbitorii acestei limbi urmaşi ai frigienilor, dar nu există încă probe lingvistice sau istorice în acest sens. Primele: atestări de limbă a. datează din secolul-al IX-lea, iar limba literară a. s-a format în secolele al Xl-lea — al XVTI-lea, pe baza dialectului din zona Ararat, puternic influenţat (mai ales iu vocabular) de limba iraniană. A. literară continuă vechea a. clasică pînă în secolul al XlX-lea. cînd sînt puse bazele limbii literare armene moderne. Aceasta arc la bază limba armeană vorbită în secolul al XVTII-lea şi dispune de două var ian Ic: una de răsărit (vorbită în R.S.S. Armeană) şi alta de apus (vorbită în Turcia). Marile deosebiri dintre a. şi celelalte limbi indo-europene sînt explicate dc lingvişti prin rolul substratului acestei limbi. ■11 ART ARMONIE VOCALICĂ, s.f. -f adj. (cf. fr. harmonic, it. armonia, lat., gr. liarmonia -f- it. vocalico, fr. vocalique): fenomen fonetic existent in limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona, lapona, livona etc.), potrivit căruia vocala clin sufixul (silaba ultimă) unui cuvînt îşi orientează, în general, timbrul după cel al vocalelor din silabele anterioare. De exemplu: în cuvlntul embernek („omului"), din limba maghiară, sunetul ,,e" din sufixul de dativ -vel: îşi orientează timbrul după timbrul vocalei „e" din silabele cuvîntului ember („om"); de asemenea, în cuvîntul anyânak („ma-mei"), din aceeaşi limbă, sunetul „a" din sufixul de dativ -nak îşi orientează timbrul după timbrul .vocalei ..a" dfn silabele cuvîntului an ya („mamă"). AROMÂN, -Ă, adj., şi s.m. (<~ demonstrativ (adjectival): a. care se aşază, de obicei, între un substantiv articulat liotărît enclitic şi un adjectiv, sau un alt substantiv precedat ele prepoziţie. De exemplu: pomul cel roditor, bulevardul ccl mare, gîsca cea albă, pomii cri roditori, bulevardele .ART 42 cele mari, gîştele cele albe; casa cea de bîrne, casele cele dc bîrne, podul cel de piatra, podurile cele de piatra etc. <>~ proclitic: a. aşezat întotdeauna în faţa substantivului sau a adjectivului. De exemplu: a. nehotărît, a. liotărît lui, a. posesiv şi a. demonstrativ (un dirijor, nişte dirijori, o operă, nişte opere, fratele lui Nicu, mu* zeul acela al oraşului, scara aceasta a blocului, muzeele acestea ale oraşului, scările acestea ale blocului, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele celc reci, apele cele sălcii etc.). O enclitic:' a. aşezat întotdeauna după substantiv şi sudat cu acesta. De exemplu: a. liotărît (gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele etc.). <>~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg. De exemplu: „Je mange du pain“ („Eu mănînc piine"). ÎPentru clasificarea/ articolului v. criteriu. ARTICULARE, s.f. «articula, cf. fr. ariiculer, lat. articulare): 1. pronunţare sau rostire desluşită a sunetelor, cuvintelor prin mişcarea organelor vorbirii. 2. ataşare la un substantiv sau la un adjectiv a articolului liotărît enclitic. De exemplu, atasînd articolele l, le şi a la substantivele copil, peşte şi mapă am realizat a. acestora '.copilul, peştele, mapa. A. este proprie substantivului. O întîl-nim însă şi la adjectiv, dar numai atunci cînd acesta precedă substan- tivul : harnicul băiat, isteaţa fată. 3. (în lingvistica structurală) trăsătură care caracterizează efectiv toate limbile şi care se manifestă pe două planuri diferite: planul primei articulări şi planul celei de-a doua articulări (Andre Martine!). Prima a. se bazează pe un şir de unităţi lingvistice (rnone-me), reprezentate prin cuvinte (lexeme) şi morfeme, înzestrate fiecare cu o formă vocală (fonică) şi cu un înţeles, neanalizabile în alte unităţi succesive mai mici 'care să posede înţelesuri. Unităţile lingvistice dezvăluite de prima a. sînt semne minimale, din moment ce nu pot fi analizate într-o succesiune de alte semne. Cu aceste unităţi lingvistice formulăm enunţuri prin care facem cunoscute semenilor faptele de experienţă şi nevoile umane. Ele nu se pot confunda cu strigătele — semnale ne an al iz abile care nu constituie o comunicare lingvistică. Varietatea nesfîrşită a faptelor de experienţă, a nevoilor şi a situaţiilor face imposibilă folosirea unui număr atît de mare de strigăte distincte, deoarece memoria nu le-ar putea înmagazina. Prin folosirea cuvintelor şi a morfemelor (monemelor), limitate la cîteva mii şi întîlnite parţial în orice context, în nenumărate combinaţii, se comunică infinit mai multe lucruri decît prin milioane, de strigăte diferite nearticulate şi în aceasta constă economia primei a. A doua a. se bazează-pe alt şir de unităţi lingvistice (foneme), reprezen- -~tate prin şi deduse din forma voeaiă (fonica) a primelor unităţi, care au. rolul de a deosebi cuvintele între ele. Deoarece fiecărei unităţi semnificative' minimale (fiecărui cuvînt sau morfem) nu-i corespunde uri produs vocal specific şi neanalizabil, posibilităţile articulatorii şi sensibilitatea auzului uman fiind cu totul limitate, limbile folosesc doar cîteva zeci de produse fonice care se combină.. pentru alcătuirea formei vocale (fonice) a unităţilor din prima a, şi în aceasta constă economia celei de-a doua a. Orice limbă se manifestă deci sub forma lineară a enunţurilor, numită în mod " obişnuit lanţul vorbirii. -Această formă lineară a limbajului omenesc e derivată î’n ultimă analiză din caracterul vocal (fonic.) al enunţurilor (acestea şe desfăşoară în timp şi sînt percepute ca. o succesiune). Caracterul linear al enunţurilor explică succesivitatea cuvintelor, a morfemelor (mone-melor) şi a fonemelor. în această succesiune, ordinea fonemelor are o valoare distinctivă, la fel ca şi alegerea acestora. Astfel, semnul lingvistic alt are aceleaşi, foneme ca şi semnele lai şi tal/i&ră a se confunda între ele; Ia fel, alte în raport cu tale şi late. Nu' acelaşi lucru se întîmplă însă cu termenii (mo ne mele) din unele enunţuri: şcliimbîndu-le locul, se schimbă sau nu se schimbă semnificaţia enunţurilor („Pădurarul omoară, mistreţul" nu e acelaşi lucru cu „Mistreţul omoară ,pă-durarul", dar „El s-a dus acolo“ e cam acelaşi lucru cu „El acolo s-a dus". „Acolo el s-a dus" sau „Acolo s-a dus ei", între ele nefiind diferenţe esenţiale); în mod obişnuit, lexe mele îşi anexează morfeme care le ajută să exprime funcţia sau raporturile acestora cu alte semne şi să ocupe diferite poziţii în lanţul vorbirii,, fără a afecta prea mult'înţelesul ansamblului („îi scriu mamei" faţă de „Mamei.îi scriu"; „umbrele turnurilor" faţă de „ale turnurilor umbre" etc.). Numai economia care rezultă din cele două a. amintite permite obţinerea unui instrument de comunicare pentru toţi vorbitorii, capabil să transmită o cantitate atît de mare de informaţie cu o cheltuială atît de mică. Pe lîngă economie, cea de-a doua a, favorizează independenţa formei semnificantului (a structurii fonice) .corespunzător, asi-gurînd astfel o mai mare' stabilitate formei lingvistice şi înţe legerea între vorbitori. 'Toate limbile recurg la cele două a., toate se deosebesc însă prin felul în care vorbitorii fiecăreia din ele analizează datele experienţei şi prin modul în care pun la contribuţie posibilităţile oferite de organul vorbirii. Altfel spus/ fiecare limbă articulează în felul ei atît enunţurile cît şi semnific canţiL 'ASIMILARE V' (A SI MILA ŢI E), s.f, (< asimila, cf. fr. assimiler, ASI it., lat. assimilare <( ad „la“ -{- si-milis „asemănător"): transfor- mare, modificare fonetică condiţionată a unui sunet ■ sub influenţa altui sunet diferit (alăturat sau la mică distanţă) în sensul dobîndirii unei caracteristici asemănătoare cii aceea a sunetului influent. De exemplu: consoana b, sonoră, e asimilată de consoană /, surdă, în p surdă, în cuvîntul subţire (pronunţat: supţire)’, consoana surdă 5 e asimilată de consoana sonoră d în consoana sonoră z, în cuvîntul desdoi (pronunţat: dezdoi) etc. O ~ vocalica: a. între două vocale sau între o vocală şi o semivo-cală. De exemplu: vocala închisă (labială şi poşte rioară) u se , transformă fri vocala medie (labială şiposterioară) o sub influenţa vocalei' medii (nelabiale şi centrale) ă din cuvîntul adăuga • ()■adâoga); vocala deschisă, nela-bială şi centrală a se transformă 111 vocala m6die, nelabială şi anterioară e sub influenţa semivo-oalei închise, nelabiale şi anterioare /în cuvîntul băiat () băiet) din graiurile moldoveneşti. O ~ consonantică: a. a unei consoane de către o vocală (i sau e) sau de. către o semivocală (de obicei 2) în pronunţarea regională a unor cuvinte (la singular sau la plural). Dc exemplu: consoanele b, p, m, f şi v se transformă în b’, p’. m\ /’ şi v’ sau în bg’ (g’), pk’ (h’J, mn (n’), fh’ (h ) şi vy’ f'y’j.sub influenţa lui i (semivo-calic şi vocalic) în formele rob-tvb\ bine > bg’ine > g'ine, lup-lnp’, piatră ) ph’atră ) k’atră, ■ poniponi’ , miere y mn’ere ) n’ere, cartof-cartof‘, fiere ) fh’ere > h’ere, morav-morav’,vine ) vy’ine ) y’ine; la fel, consoana .t se transformă în t' sau k’, sub influenţa lui e vocalic, în frate ) frat’e > frak’e. 0~ în contact (organică): a. care priveşte două sunete apropiate. De exemplu: consoana 5 e modificată în z sub influenţa lui cl şi b în cuvintele desdoi ( > dezdoi) şi răsbuna () răzbuna); la fel consoana b e modificată în p, sub influenţa lui s, în cuvîntul s-ubsoî () supsol) iar vocalele e şi ă sînt transformate regional în ’ă şi, respectiv, în o, sub influenţa consoanelor m sau v, î.11 cuvintele merg (> marg), văpsea (> vopsea). 0~ Ia distanţă (armonică): a. care priveşte două sunete depărtate unul de altul. De exemplu: vocala « e transformată în u, sub influenţa vocalei 11, în cuvîntul mulţami () mulţumi), vocala i e transformată în o, sub influenţa vocalei o, în cuvîntul poliloghie .(> ■poliloghie), iar consoana r, din v. rom. curunăi, gevune şi mitune, s-a transformat in n sub influenţa consoanei 11 (cunună, genune şi minune). O~progresivă: a. realizată de sunetul anterior. De exemplu: ş asimilează (regional) pe 5 la ş în cuvîntul şosea () şu-şea), modificînd, în acelaşi timp, pe o în u; la fel, l modifică pe r în / în pronunţarea populară a cuvîntului alişvetiş () alişveliş). 0~ regresivă: a. realizată de sunetul posterior. De exemplu: ş ASP e modificat nerecomandabil în 5 sub influenţa lui s în cuvîntul şosete () sosete), iar n e modificat în m sub influenţa lui b în cuvîntul hibuna () îmbuna). 0~ parţială (acomodare): a. al cărei i‘ezultat e echivalent cu un sunet numai parţial asemănător cu cel modificat/deoarece una din ca-. racteristicile acestuia este deosebită. De exemplu: consoana surdă (dentală şi fricativă) 5 din prefixul des- se transformă în consoana sonoră (dentală şi fricativă) z, sub influenţa' consoanelor sonore ■ şi o ci u sive b şi g, cu care se află în contact direct, în cuvintele desbina () dezbina) şi dezgoli () dezgoli), o ~ totală: a. al cărei-rezultat e ecliivalent cu două sunete identi-ce (care se pot-reduce cu timpul la unul singur). De exemplu: consoană dentală (oclu-sivă, nazală şi sonoră) n' se transformă în 'consoana labială-(oclusivă, nazală şi sonoră) m sub influenţa unui m următor în cu-'. vîntul înmulţi (> îmnutlţi > hmd- . fi); vocala medială (semideschisă 'şi nelabială) a se transformă în •vocala anterioară (închisă şi nelabială) i sub influpnţa unui i următor în cuvîntul n&sip (} nisip). O ~ reciprocă: a. care constă în modificarea ambelor sunete,' avîhd drept rezultat un singur, sunet cu particularităţi proprii amîndu-rora. De exemplu: diftongul latin au, format din vocala medială, deschisă şi nerotunjită a şi din vocaia închisă şi rotunjită u, s-a ' redus în italiană la- o (vocală semideschisă, apropiată de a, pos- terioară şi rotunjită ca u) în unele cuvinte ca au rum )0ro („aur"). ASIMILĂŢIE, s.f. (cf. fr. assimi-laiion, lat. assimUaHo): v. 'asimilare. ASPECT, s.n. (cf. fr. aspect, lat. aspectus < aspicere „a privi"): categorie gramaticală caracteristică limbilor slave (şi limbii engleze), cu ajutorul căreia se arată ciurata sau gradul de realizare a acţiunii unui verb (începutul, continuarea •şi sfîrşitul acţiunii). Termen folosit în sintagma auxiliar de aspect (v. auxiliar).. 0~ durativ (im-perîectiv): a. care presupune o acţiune în curs de desfăşurare. De exemplu: a. exprimat de' verbul rusesc citat’ („a citi", în general) e lin a. imperfectiv (durativ), luat în raport cu a. exprimat de verbul rusesc procitaf („a citi" de la început şi pînă la sfîrşit) .care e un a. perfectiv (momentan). 0~ momentan (perfectiv): a. care presupune o acţiune încheiată. De exemplu: a. exprimat ele verbul rusesc rasskazaf ■ („a povesti" de la început şi pînă la sfîrşit) e un a. perfectiv (momen-: tanj, luat în raport cu a. exprimat de verbul rusesc rasshazîvat’ („a povesti", în general), care e. un a. imperfectiv (durativ). Limba română nu cunoaşte o categorie gramaticală propriu-zisă a a. Ea dispune/ în schimb, de mijloace lexicale de exprimare a gradului de realizare; a: acţiunii verbului ASP (începutul, continuarea sau sfîr-şitul acesteia);' a începe, a continua, a sfîrşi, a termina etc. Fără a apela la afixe specializate, limba română poate sugera prin conţinutul lexical' al unor verbe sau al unor forme temporale, fie o acţiune durativă (ca în cazul lui a dormi sau al imperfectului), fie o acţiune momentană (ca în cazul lui a se deştepta sau al perfectului). ASTERISC, s.n. (cf. fr. asteris-que, lat. asteriscus, gr. asteriskos „steluţă"): _ semn tipografic convenţional, în formă de steluţă (*). E folosit în două feluri : 1. înaintea unui cuvînt sau a unei forme gramaticale, arată că acestea sînt neatestate şi deci reconstituite. De exemplu: *molliare e un cuvînt latin neatestat, care stă la baza rom. muia, fr. mouiller, sp. mojar, poi't. molhar. 2. după un cuvînt arată că la subsolul paginii există o notă explicativă (de exemplu: transformare*)', de ase-/ menea, că noţiunea (sau autorul) marcată cu a. (în unele dicţionare de specialitate) este tratată intr-un articol independent în cuprinsul acestora. ASURZ ÎRE, s.f. (< asurzi, cf. lat. *assurdire): v, afonizdre. ATLAS LINGVISTIC, s.n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus de hărţi lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din. chestionarul folosit la culege- / rea materialului, fie pe sfere semantice etc.. A. 1. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărţi introductive, hărţi propriu-zise, material necartogrâ-fiat (sub formă de liste), hărţi interpretative (analitice şi sintetice). După natura materialului înfăţişat a. 1. sînt de mai multe feluri: fonetice, fon olo- gi ce, lexicale şi morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sînt: re g i o-n a 1 e (cum este Noul atlas lingvistic român — NALR), n a-ţionale (cum este Atlasul lingvistic român — ALR),’ zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean — ÂLM) şi c o n-tin^ntale (cum este Atlasul lingvistic al Europei — ALE). De’ ' obicei, a^ 1. regionale elaborate în prezent sînt şi atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. în general, a. î„ au un caracter onomasiologic, în sensul că hărţile prezintă termenii folosiţi pentru denumirea anumitor noţiuni; cîteva hărţi din aceste a.l. sînt hărţi semasiolo-gice (prezintă sensurile unor cuvinte şi expresii, mai ales arhaice). în mod obişnuit, anchetatorii .sînt şi autori ai a.l. Sînt recunoscute ca modele ale genultii următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franţei") de Jules Gilliâron şi Edmond Edmont (1902 — 1£L10) pe 47 baza anchetei dialectale efectuată între 1S97 —19G1 de Edmont în 639 de localităţi, cu un chestionar de 1 400 de cuvinte şi fraze; Sprachatlas- von Nord- und Mittel-deutschland („Atlas lingvistic al . Germaniei de Nord şi de Centru", primele 6 hărţi) de G. Wenker (1881)-pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 40 000 de localităţi anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Linguisti-scher Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne"), Leip-zig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 şi 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte care a permis atunci înregistrarea celor mai importante • particularităţi de pronunţare ale graiurilor •româneşti. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, voi. I, ,Cluj, 1938 şi voi. II, Sibiu-Leipzig, 1942, iar Partea a Il-a (ALR II) de Emil Petrovici, voi. I, Sibiu-Leipzig, 1940; Micul . atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM, I), voi. I de Sever Pop, Cluj-Braşov, 1938, iar Partea a Il-a (ALRM II)i voi. I de Emil Petrovici, Sibiu-Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, serie nouă (ALR, s.n.), întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei R.S.R. sub direcţia acad. Emil Petrovici, voi. I si ÎI, 1956 şi voi. III, 1962; Micul ATFv atlas lingvistic român, serie nouă, (ALRM, s.n.), întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei R.S.R., 1956 «tc. ; ATRACŢIE, s.f. (cf. fr. attraction, it. attrazione, lat. attractio): tendinţă de apropiere a două elemente lingvistice. 0~ paronî-mică: a. între două cuvinte care ce aseamănă fonetic (aşa cum se aseamănă între ele paronimele), cu'modificarea foririei unuia dintre -ele. De exemplu: v. rom, (a)lăcui'(„a locui") a fost „atras" de cuvîntul loc şi modificat îii locui; mai vechiul mănuşă a fost atras de cuvîntul mînă şi modificat în mînitşă, iar digitaţie a fosţ modificat sub influenţa lui deget în degetaţie etc. (v. etimologie: populară). 0~ gramaticală: modificarea unei forme gramaticale în raport cu categoriile caracteristice .(caz. număr, - persoană, mod, timp), sub influenţa unui. cuvînt din apropiere.' Un exemplu de a, gramaticală îl constituie, prin excelenţă, acordul (dintre atribut şi substantivul determi nat. dintre predicat şi subiect, dintre elementul predicativ suplimentar adjectiv şi subiectul sau obiectul direct al • propoziţiei). Există chiar un tip de" acord, acordul prin a. în cadrul acordului, predicatului cu subiectul (v.. acord). ATRIBUT, s.n. (cf. lat. aftribu-.tum, fr. altribin): parte secundară ATR de propoziţie care determina un .substantiv, un pronume sau un •numeral („Spună lumii large steaguri tricolore, / Spună ce-i poporul mare, românesc“ — M. Emi-.nescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi şi-n fiecare noapte se întîmplâ ceva nou" — M. Sado-veanu; „Dă-mi-1 pe acesta mai .albaştrii1', „...erau trei monitori generali: doi de învăţătură şi unul de ordine" — B. Şt. Delavrancea; „A primit trei roşii şi două albe"). 0~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile nominativ (apoziţional), genitiv (genitival), dativ’ sau acuzativ sau printr-o locuţiune substantivală. De exemplu:’ „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat" (M. Sadoveanu); „în văzduh mocnea răsuflarea pămîntului reavăn" (Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochiiă...-nepot' de soră lui Pîndilâ“ (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanţa acordării de credite avantajoase ţărilor în curs de dezvoltare"; „Familia ne dă primele lecţii de întrajutorare, de solidaritate"; „La ce statornicia părerilor de rău, / Cînd prin această lume să trecem ne e scris...?" (M. Eminescu).' <>~ ad-jectivâl: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia), prin numeral acordat sau printr-o locuţiune adjectivală. De exemplu: „TJn găligan de şcolar...^ tăbărîse pe un băiat slab şi pirpiriu (Ton Ghica); „Glucoza sc găseşte în fructele dulci"; „Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei" (Gr. Alexandrescu); „... aceşti viteji n-au făcut decît datoria lor" (C. Negruzzi); „în Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coşurile fumegînde ale rafinăriilor" (Geo Bogza); „Ei! de aşa paseri... mi-i drag şi mie" (I. Al. Brătescu-Voineşti); „...cele dintîi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi" (Em. Gîrleanu); „Locuia în două odăiţe joase" (D. Zamfirescu); „...a. dat ochii peste cap şi al treilea cal" (V. Em. Galan); „Amîndoi prietenii şi-au strîmbat nasurile unul către altul" (M. Sadoveanu); „Cu o putere îndoită... o smuci pe babă de mijloc" (M. Eminescu); „Doi au cîte două ferestre"’ (I.L. Caragiale); „Mări a-ta, e un străin afară, / Cam treriţăros — dar pare-un om de seamă" (A. Vlaliuţă). <>~ numeral: a. exprimat prin numeral (neacordat): „Se auziră deodată rîsetele zgomotoase ale^celor doi" (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arăta, jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece" (B. Şt. Delavrancea) ; „El puse la o parte trei hîrtii de cîte o mie, numără la altă parte şaizeci şi opt de hîrtii de cîte o sută" (I. Slavici); „... şi legîndu-i frumuşel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintîi, pe cel de-al treilea de coada cehii de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-ăl treilea... a zis" (Ion Creangă); „Părerile amîndurora coincid"; „Cititul de două -ori prinde bine". o~ pronominal, ATR. a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demon-strativ, interogativ, relativ, neho-ţărît sau negativ) în cazurile nor minativ'(ăpoziţional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ: sus, între crengi, o mierlă, alta, îşi fluieră, neastîrapărul" (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică îşi 'are generaţiile ei“; „... apele-si ridicau valurile mai sus, izvoarele îşi turburau aci în-cui" (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se opreşte unde are .gust" (M. Sadoveanu); „Măi, oameni buni, eu... sînt om de-ai voştri" (Z. Stancu); „Se aşeză încet, ... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalţi“ (L. Rebrcanu); „Al cui copil dintre aceştia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe... iscusitul moş Vlad,'în căruţa, căruia ai adormit tu adesea" (Al. Odo-bescu); datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj" (E. Cami-lar)şi tot aţi venit trei inşi fără de veste şi fără ştirea nimănui“ (I. Slavici). o~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile •infinitiv, gerunziu, participiu şi supin sau prin locuţiune verbală la unul din aceste moduri. De exemplu: „... mintea e însetată de priceperea lucrurilor... şi osînda de a înfrînge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osînda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost * mulţumită" (I. Al. Bră-tescu-Voineşti); ,,... departe, linia orizontului aducea cu un şarpe înaintând în. ondulări largi, lene-, şe" (T. Popovici); canale neînchipuit de subţiri îngăduie - bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafaţa acoperită de nuferi" (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gîndit j La moarte şi la tînguit" '(G. Coş-bu.c); „Ideea de . a le da ajutor n-a fost rea". adverbial: a. ex- primat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuţiune adverbială. De exemplu: „Din mesteacănul de-afară) Flori îngălbenite curg" (O. Goga); „Numai aşa vom preţui victoria zilei de mîine asupra zilei de ien“ (Cezar - Petrescu); „Prin frunze aiureazăşoptirile-i alene ‘ (M. Eminescu); ,* Creangă rămase trist... cu ,singura mîngîiere a întoarcerilor din cînd în cînd ale lui . Enli-nescu" (G. Călinescu). <>~ inter-jecţionâl: a. exprimat printr-o interjecţie. De. exemplu: „Uraa! Bravo patriot" (I.L. Caragiale); „Se. auziră strigătele de .asia dată răzleţite, hap! hap /" (M. Preda). o~ circumstanţial: a. cu nuanţă circumstanţială (cauzală, temporală, condiţională şi concesivă), cu dublă referire (la subiect şi la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un -substantiv), aşezat înaintea subiectului ; şi a predicatul ui (rar între ele) şi izolat de acestea priii virgulă. De exemplu: „... prudent; Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului înti-acolo (L. Re bre a-nu); „... copil chiar, era sa fiu sfîşiat de un , buldog (Camil pe- 4 * ATE 50 trcscu); dacă-i pierii cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce şi singur" (M. Sadoveanu); „... ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă" (M. Eminescu). O ~ ne-, circumstanţial (descriptiv): a. fără nuanţă circumstanţială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). în aceasta categorie intră toate tipurile de a, discutate înaintea cehii circum-tsanţial (v. exemplele). O ~ izolat: a. caracterizat prin intonaţie deosebită, aşezat după elementul regent sau la începutul propoziţiei şi despărţit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sînt izolate, de obicei, a, apoziţional dezvoltat şi a. circumstanţial (v. opoziţie şi exemplele de la a, circumstanţial). O ~ neizolât: a, necaracterizat prin intonaţie deosebită, nedespărţit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sînt neizolate aproape toate tipurile de a, discutate (cu excepţia apo-ziţiei dezvoltate şi a a. circumstanţial); v. exemplele de mai sus. O ~ de identificare: a. neizolat, care - defineşte sau individualizează obiectul prin însuşi-rile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărit enclitic, este. exprimat obişnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal şi răspunde la întrebarea care ? (v. exemplele de la atributele' sub-’ slantivai, pronominal., adjectivau şi numeral). <> ~ (ic calificare: a. neizolât, care arată felul obiectului, pq. baza unor însuşiri nespecifice, obişnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol neho-tărît, este exprimat obişnuit prin adjectiv calificativ şi prin numeral cardinal şi răspunde la întrebările ce fel' de ?, cîţi ?, cîte ? (v. exemplele de la atributele adjectival şi numeral). O ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvînt, reprezentant al unei • părţi de vorbire cu autonomie semantică. De exemplu: „De tropotele jucătorilor se hurduca pămîntul" (L. Rebreanu); „O pace desăvîrşită se coboară din înălţimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). O ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părţi de vorbire cu autonomie semantică. De exemplu: „Cele trei bărci, lungi, negre şi înguste, au început a pluti pe faţa tulbure a apei" (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existenţa omului şi a dramei lui..." (Geo Bogza). 0~ prepoziţional: a. exprimat prinţ r-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziţie. De exemplu: „Lupta împotrivapoluării e un obieGtiv major al contemporaneităţii"; „Iar pe brîiele de piatră se aştern dungi de flori..." (I. Si-mionescu). o~ subînţeles: a. a cărui prezenţă este dedusă, în cadrul unei propoziţii date, prin ATR raportarea acesteia la' propoziţia anterioară. De exemplu: „ — Erau acolo şi hainele de tergal? — Erau" [acolo şi hainele de tergal}. Pentru clasificarea a. v. critâriu. ATRIBUT ÎVĂ, si. «adj. atri-butiv, -ă, cf. fr. attributif): propoziţie subordonată cu funcţie de = atribut pe lingă substantivul sau pronumele determinat din propoziţia regentă. O ~ propriu-zisă: a.’ reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv şi în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial sau interjecţional. Este introdusă prin pronume relative (precedate sau nu de prepoziţii), adverbe relative (precedate sau nu de prepoziţii) şi conjuncţii ' subordonatoare (ca, să, ca să, de, dacă). De exemplu.: „Se trezeşte dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrîneţe, care umbla după milostenie‘ (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vii renumite" (I. Slavici)] „Întîiul colectiv omenesc cu care facem cunoştinţă este familia”; „Soarele ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui ştiu euu (Ion Creangă); „Şi-i spun eu despre toate valurile cîte m-au bîntuit" (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcaşul unde ea s-ascunde tainic“ (M. Eminescu); „în momentul c î n d voi fi proclamat cu .majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (l.L. Caragiale); „Hotărârea lor este şi un protest împotrivă felului c u m simbriaşii portului se interesează de muncitori” (Al. Sahia); „Şi-n vremea c î t s-au cununat j S-a strîns poporul, adunat” (G. Coşbuc); „Părinţii îşi pun în copii speranţa c ă 'le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele măi dragi"; „Tocmai pe mine căzuse păcatul s ă fiu mai jnare între fraţi" (Ion • Creangă); „ Acestea' fură... pricinile care... făcură acea. monstruozitate socială, c a o ţară întreagă ■ s ă robească la cîţiva particulari“ (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl d e « pricepea la 'tractor" (M. Preda); „Problema d a c ă va accepta ne preocupa pe toţi". <>~ apo-zitivă (apoziţionâlă): a. reprezentantă a unui atribut în nominativ (a unei apoziţii). Dispune de un conţinut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte' de propoziţia regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie sau virgulă. Este juxtapusă faţă de regentă sau introdusă prin conjuncţiile subordonatoare că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică sau anume), ca să sau prin pronumele relative ce şi ceea ce:, .„Un lucru era sigur: omul ei nu,rămăsese acolo" (M. Sadoveanu) ; „El ştia un lucru:. ca fluierul lui are şase borte" (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, s ă mă lase .singur". (T. Arghezi); „Dacă din întîmplare sîntem o mediocritate, ' ceea c e iiu-i ATR eh fel cxclus, lucrul nu ne doare" (idem). <>~ izolată: a. propriu-zisă, despărţită de substantivul (dc obicei articulat liotărît enclitic) sau dc pronumele determinat (respectiv de propoziţia regentă) prin pauza marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonaţie mai coborîtă decît aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a .izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea ştia să scrie, îi răspundea mai scurt" (G. Galaction); „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, c e din munca voastră abia puteţi trăi?'1 (M. Eminescu). <>~ neizo-lâtă: a. propriu-zisă, nedespărţită de substantivul (de obicei nearticulat sau precedat de articol nehotărît) sau pronumele determinat (respectiv de propoziţia regentă) prin pânză mai'cată cu virgulă. Se caracterizează prin intonaţie continuă, ne modificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizo-lald este o a. determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea cîteva fetişcane ce nu s-au prins in horă" (B. Şt. Dela- vrancea); „Toţi cei cc voiau să dobindcască vreo funcţiune publică se îndreptau spre casa aceea" (N. Filimon). O ~ determinativă (impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă neizolată (v. mai sus), strîns legată de regentă şi reprezentantă a unei determinări obligatorii, absolut necesare pentru o comunicare com- pletă. De exemplu: „Nicicînd nu mi-au plăcut bărbaţii care sc plîng" (E. Camila’r); „Şi apa unde -a fost căzutjln cercuri se roteşte" (M. Eminescu); ..îşi vîrîşe în cap ideea c ă e bolnav (A. Vlahuţă). <>~ explicativă (tot. impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă şi reprezentantă a unei determinări non-obligatorii, facultative pentru o comunicare. De exemplu: „Poate cu tine, care ai trecut de la părintele Duhu, să mă pot desluşi" (fon Creangă); „Satul era acoperit de întuneric ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau" (Geo Bogza). <0~ de, identificare: a. propriu-zisă neizo-lată, aşezată după un substantiv articulat liotărît enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvîntul determinat. De exemplu: „... în clipa cînd acesta deschise uşa• îşi ridică spre el faţa" (T. Popovici); „... pe băn-cilc unui liceii craiovean purtînd numele «Fraţii Buzeşti», m-a fulgerat gîudul c ă între destinul celor doi mari căpitani de oşti din Ţara Banilor,., a existat o ciudată şi tragică legătura' (Mihnea Glicor-gliiu). <>~ de calificare: a. propriu-zisă neizolată, aşezată după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărît, care califică obiecţul desemnat de cuvîntul determinat. De exemplu: „... după o viaţă în care n-am făcut nimic, văd că aş fi putut face ceva" (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme • cînd 53 AUX ficcare va mi nea, după cît munceşte" (E. Camilar). O ~ circum-stanţiâlă: a. propriu-zisă, izolată sau neizolată, care exprimă atît o-earacteristică suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat cît. şi ini raport circumstanţial (cauzal, consecutiv, concesiv,’ condiţional sau final) • faţă de un verb sari 1111 adjectiv din regentă. De exemplu: „lon-vo-dă îşi punea nădejdea în norod, c a re se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale” (M. Sadoveanu) — „deoarece se sculase..."; „Pe Murăş şi pe Tîrnavă / Nu-i mîndră s a-mi fie . draga ‘ (Jarnik-Bîrseanu) — „îneît să-mi l'ie dragă"; „... şi mă goneşti pe mine care te iubesc" (I.X. Ca-ragiale) — „deşi te iubesc"; „Ce lioleră ar fi aceea; care i-ar lăsa ncaiinşi pe oamenii mei?“ (L. Slavici) — „dacă i-ar lăsă ne-atiuşi..."; „Dorobanţii să ia călăuze din sat care să le. arate ascunzişurile” (Camil Petrescu). — „ca să le arate ascunzişurile". O ~ necircumstanţiâlă (descriptivă): a. propriu-zisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atribntivelor explicative, izolate): „Constailtin aduna tot ce găsea într-o traistă> veche, pe car e o ţinea ascunsă pe. bordei Ungă coş" (G. Galac-tion); „...aceştilalţi veniţi la sfat sînt oşteni cunoscuţi, care au fost în leafă la şleahiici“ (M. Sado-veann). Pentru clasificarea a. v. cri Ieri u. AUGMENTAT fV, s.n. «adj. augmentativ, -ă, cf. fr. -augmentali f)\ substantiv care exprim,;!, ideea de creştere a proporţiilor obiectului denumit, datorită sufixului din structura sa. De exemplu: băieţoi «băiat suf. -oi) în raport cu băiat, copi- 1 a 11 d r u « copil + suf. -andrii) în raport cu copil, căsoi (< casă -}- suf. -oi) în raport cu casă, măturoi (( mătură + suf. -oi) în raport cu mătură etc. AUTONOMIE, s.f. (cf. fr. autonomie, it. autonomia, gr. autos „însuşi" nomos „lege"): calitate a unui cuvînt de a dispune de un sens lexical suficient, deplin şi, pe baza existenţei acestuia, de o funcţie sintactică determinată; calitate a unui cuvînt de a fi independent (semantic şi sintactic-funcţional). De aici şi sintagmele în care este folosit: â. se m a n-t i c ă (independenţă din punctul de vedere al înţelesului) şi a. sintactică funcţională (independenţă din punctul de vedere al contractării unei funcţii sintactice). AUXILIAR, s.n. « adj. auxiliar, -ă, cf. fr. auxiliaire, lat. aiixiliaris ( auxilium „ajutor"): verb care ajută la formarea unor unităţi morfologice şi sintactice şi la exprimarea modalităţii şi gradului de realizare a unei acţiuni. O ~ mor?ol6gic: verb care ajută la formarea timpurilor şi a modurilor compuse din conjugările AUX 51 activă şi reflexivă si la realizarea conjugării pasive. El formează împreună cu forma verbală de bază o unitate semantică, morfologică şi sintactică. Sînt a. morfologice verbele a fi, a avea şi a vrea (a voi) prin formele lor specializate în acest sens (a, am, aţi clin perfectul compus; aş, ai, ar, am, aţi, ar, din co'ndiţionalul-optativ-potenţial; voi, vei, va, vom, veţi, vor din .viitorul literar; oi, ăi (ei, i, îi), o (a), om, ăii (fiţi, îţi, oţi,), or (a, o) din formele viitorului popular) şi prin formele lor nespecializate (e vorba numai de a fi). 0~ sintactic: verb care ajută la formarea predicatului nominal, atunci cînd se află la un mod predicativ (personal) şi a construcţiei nominale (infinitivală, gerunzială, partici-pială şi dc supin) cu funcţie sintactică de subiect, de atribut sau de complement, atunci cînd se află la un mod nepredicativ (nepcrsonal). El formează împreună cu n vi mele predicativ o unitate semantică, morfologică şi sintactică. Sînt a. sintactice verbele copulative a fi, a deveni, a parca, a ajunge, a rât mine, a ieşi, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se facc, cr sc preface (în) etc. o~ de mod (modal): verb care ajută, prin conţinutul său lcxical, la exprimarea ideilor dc modalitate (posibilitate. necesitate, iminenţă, voinţă şi dorinţă etc.). El nu formează, împreună cu forma verbală care-1 poate urma, o unitate semantică, morfologica şi sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, con-tractind singur funcţiile de predicat verbal (atunci cînd se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut şi de complement (atunci cînd. se află la un mod nepersonal). Sînt a. modale verbele: a putea, a trebui, a fi, a avea şi a vrea (a voi). 0~ de aspect (aspectuâl): verb care ajută, prin conţinutul lui lexical, la exprimarea gradului de realizare a acţiunii (început, continuare sau terminare). Ca şi cel modal, el nu formează, împreună c.u forma verbală ce-1 poate urma, o unitate semantică, morfologică şi sintactică, ci se bucură dc autonomie lexico-gramaticală, con-tractînd singur funcţiile de predicat, verbal (atunci cînd se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut şi de complement (atunci cînd sc află la un mod nepersonal). Sînt a. de aspect verbele: a începe, a continua, a sfîrşi, a termina etc. Spre deosebire de a. morfologic şi a. sintactic, care sînt nişte „auxiliare gramaticale" (şi ,.gramaticalizate"), auxiliarul modal şi cel as-pectual sînt nişte ..auxiliare lexicale" (şi .„negramaticalizate") DICŢIONARELE ALBATROS B BALCAN ISM, s.n. (< Balcani + suf. -ism) : fenomen (lingvistic, etnografic, istonc etc.) specific regiunii balcanice. BALCANISTICĂ (BALCANOLOGIE), s.f. « Balcani -f . suf. -isiică): ştiinţă complexă care studiază limbile, literaturile şi istoria popoarelor din Peninsula Balcanică. BALCANOLtiG, s.m. (cf. it. bal-canologo): specialist în balcanistică (balcanologie). BALCANOLOGIE, s.f. (cf. fr. balkanologie) : v. balcanistică. BALTICĂ, s.f. (< adj. baltic, -ă, cf. fr. baltique).: limbă indo-euro-peană vorbită de populaţiile de pe coasta orientală a Mării Baltice. Din ea s-au desprins cele trei limbi baltice: letona, lituaniana' ş\ vechea pnisiană (dispărută în secolele al XVII-lea — european, declinarea cu şase cazuri, accentul mobil şi un vocabular cu elemente germanice, slave şi ugro-finice. BARBARISM, s.n. (cf. fr. barbarisme-, lat. barbar isnms, gr. bar-barismos „expresie greşită"): 1. cuvînt introdus dintr-o limbă străină fără a fj, nevoie-de el (de obicei, cuvînt de jargon). De exemplu: demoazelă ' („domnişoară"), animă ' („suflet") etc. 2. cuvînt rezultat din stîlcirea altui cuvînt din aceeaşi limbă. BASIC-ENGLI5H, s.. (cf. engl. basic-english „engleza de.bază"): limbă artificială obţinută între 1926 — 1930, prin simplificarea limbii engleze, de către filozoful englez R. Ogden, în colaborare cu I.A; Richards. Dispunea de 850 de cuvinte şi de o gramatică foarte redusă (cu un minimum de reguli). S-a limitat la un cerc al XYIII-lea), care au preluat • foarte restrîns de vorbitori, azi din b. comună vocalismul indo- nemaifiind folosită. JBAŞ IBASIC-FRENCH, s. (cf. engl. basic-french „franceza de bază" şan „franceza elementară"): limbă artificială obţinută în 1952 „ prin'simplificarea limbii franceze. Dispune de un vocabular şi de o gramatică reduse, fiind concepută ca o primă etapă în învăţarea limbii franceze de către englezi. BÂZĂ, s.f. (cf. fr. base, it. base ( gr. basis „sprijin"):' element iundamental, esenţial în structura unui cuvînt (după împrejurări, concretizat în rădăcina sau în ierna acestuia: alb — în alburiu, înfrwnuseţ—Xnînfrumuseţăm etc.). 0~ de articulaţie: mod specific etnic de pronunţare (de articulare) a sunetelor într-o limbă sau într-un dialect. O ~ dialectală (a limbii literare):‘ - fundament al limbii literare, alcătuit din particularităţile cele mai importante ale unui grai sau dialect, selectate de aceasta şi impuse ca norme su-pradialectale unice datorită prestigiului (economic, cultural, politic) pe care graiul sau dialectul le au în viaţa socială şi culturală a unei anumite comunităţi lingvistice. Deşi în sistemul’ limbii literare sînt incluse şi particula-, rităţi ale celorlalte graiuri sau dialecte, nota dominantă aparţine 1). dialectale'. Există o. permanentă „rivalitate" — în profunzime sau la suprafaţă — între diversele varietăţi geografice ale unei limbi pentru dominaţie (socială şi literară). B. dialectală a limbii italiene este dialectul toscan, a limbii spaniole dialectul castilian, a limbii franceze dialectul din Ile de France, iar a-limbii române (sub)dialectul muntean (graiul dintre Tîrgovişte şi Braşov, impus prin tipăriturile . lui Coresi). BIELORUSĂ, s.f. (cf. rus. belo-rus): limbă slavă din grupul de răsărit, vorbită de bieloruşii din R.S.S. Bielorusă si de cei răspîn-diţrîn R.S.S. Kazaliă, R.S.S. Le-' tonă, R.S.S. Estonă etc. Este limba oficială a R.S.S, Bieloruse. Foloseşte alfabetul chirilic (ca rusa, ucraineana, sîrba, macedoneana şi bulgara). Se caracterizează prin prezenţa multor consoane muiate şi prin fenomenele fonetice ţekanie şi dzekcinie (pronunţarea lui t şi d muiate ca ţ şi respectiv dz). Primele atestări în b. datează din secolul al XlII-lea. Istoria acestei limbi cuprinde două etape: vechea b. (între secolele al XIV-le-a - al XVIU-lea) şi b. modernă (din secolul al XlX-lea pină azi). Limba literară bielorusă s-a format în secolul al XVI-lea şi s-a îmbogăţit cu elemente din limba vorbită; Limba naţională bielorusă s-a format înce-pînd cu secolul al XVIII-lea. Limba bielorusă a suferit o puternică influenţă din partea limbii poloneze, influenţîn.d însă la rîn-du-i pe aceasta’ din urmă. BILINGVISM, s.n. (cf. fr. bilin-guisme) : situaţie în care se află un vorbitor sau un grup social care foloseşte în mod curent două BIL limbi f capacitatea unui individ sau a unei colectivităţi de a folosi, cu aceeaşi abilitate, în raport cu situaţia istorico-geografică şi lingvistică în care se găseşte, două limbi diferite ca mijloace de comunicare. Principiul care guvernează relaţiile lingvistice în cazul b. este, în general, prestigiul de care se bucură limbile venite în contact (acest lucru este valabil şi în-cazul contactului a'două dialecte sau a două graiuri, prin intermediul vorbitorilor care le reprezintă). B. poate dura sute de ani. El poate deveni preludiul unificării limbilor în contact, ducînd la încrucişarea acestora (ca-în cazul b. bulgaro-slav din secolele al YH-lea — al IX-lea, soldat cu asimilarea limbii altaice a bulgarilor de către slava meridională; ca în cazul b. româno-slav din nordul şi estul Dunării, încheiat cu asimilarea limbii slave fie către limba română; ca în capiii b. latino-autohton din toate zonele romanizate, după care limba latină s-a impus, asimilînd limbile autohtone etc.). Dar b. poate duce şi la o influenţare reciprocă a limbilor în contact, la un transfer reciproc de elemente. fără a se ajunge la încrucişare (ca în cazul b. latino-grec din Sicilia sau al celui româno-maghiar din ţara noastră). Procesul de b. se poate explica prin mai multe împrejurări: 1) prin micul trafic de frontieră — statuat sau nu — şi prin amestecul istoric de populaţii diferite din zonele de graniţă între state. Acesta este un b. natural, paşnic, nci.mpus, rezultat inconştient din contactele directe, normale dintre vorbitorii celor două limbi care se află astfel în condiţii de egalitate. PI poate dura foarte mult, la infinit, favorizînd şi cnl-tivînd prietenia între popoarele vecine. 2) prin statutul de imigrant şi de cetăţean al unui nou stat. Acesta este un b. autoimpus, voit, în care cele două limbi se află în condiţii de inegalitate, acceptate de ’bună-voie de imigrant din nevoi de convieţuire — materiale şi culturale. Durata acestui b. depinde de mărimea grupului de imigranţi, de continuitatea contactelor ’ dintre aceştia, de interesul manifestat de fiecare imigrant faţă de păstrarea tradiţiilor proprii, de prestigiul limbii cu care acesta vine în contact, de' politica statului primitor faţă de imigranţi (mai ales) etc. 3) prin statutul de naţionalitate conlocuitoare în mijlocul unei naţiuni majoritare de o altă limbă, statut rezultat fie din condiţiile istorice de formare a naţiunii care înglobează naţionalitatea, fie din cuceririle teritoriale şi dominaţia politică pe care o naţiune o impune acestei naţionalităţi. în primul caz e vorba de un b, istoric, natural, dezvoltat în condiţii .istorice inegale, a cărui durată depinde de mărimea grupului de vorbitori ce formează naţionalitatea, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor din- tre vorbitorii lui, de interesul manifestat de fiecare faţă de păstrarea tradiţiilor proprii, de prestigiul limbii pe care aceştia o vorbesc, de politica statului respectiv faţă_ de naţionalităţi (mai ales) etc. în al doilea caz este vorba' de .un b. impus prin forţă, în care cele două limbi venite în contact sînt în condiţii de totală inegalitate şi al cărui rezultat este anihilarea limbii vorbite de naţionalitatea respectivă. Durata acestui fel de bilingvism depinde de mărimea grupului etnic, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor dintre vorbitorii lui, de interesul manifestat de aceştia faţă de păstrarea tradiţiilor proprii, de prestigiul limbii pe care naţionalitatea o vorbeşte, de politica statului cuceritor faţă de grupurile etnice înglobate (în primul.rînd) etc. .BRÂHILOGfE, s.f. (cf; fr. bra-chylogie, gr. brachys „scurt" -f-logos „vorbire"): tip de’ elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior. B. e un exemplu de manifestare a tendinţei de economie în exprimare; ea se bazează pe subînţelegere şi’pe suspensie. De exemplu, în suita de propoziţii ce urmează, care' comportă constituenţi identici, se suprimă aceşti constituenţi după prima propoziţie, obţinîndu-se tipul de elipsă amintit: „Gura a încetat să mai vorbească, miinile să mai gesticuleze, picioarele să mai mear- gă, ochii să../'; „Cînd-ai zor, nu pune mîna pe topor, nici pe cuţit cînd eşti amărît" (Folclor); „Altul este al tău suflet. 'Alţii ochii tăi acum" (M. Eminescu); „—Mă, aici sînteţi a şaptea ? — Nu,' don* sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci odată" (Camil .Pe-trescu);_ „Iarna, pe gheaţă şl la săniuş"' (Ion Creangă). BRE VIL-O CV^NŢĂ, si. (cf. fr( breviloquence, germ. Breviloquenz, lat. brevis eloquentia): vorbire scurtă, concisă, concenfrată. BULGARĂ, s:f. (cf. v. si. bluga-rinu): limbă slavă din grupul meridional, vorbită de bulgarii din Bulgaria (aproximativ 8 milioane) şi de cei răspândiţi în Ucraina, în Iugoslav;ia, în România etc., urmaşi ai slavilor din Peninsula Balcanică, denumiţi astfel după numele unei populaţii de origine turcică. (altaică) venită de pe Volga şi Kama în această zonă şi asimilată de slavii din sud. Foloseşte alfabetul chirilic (ca şi sîrba, macedoneana, rusa, ucraineana şi bielorusa). Se aseamănă cu macedoneana, dar se diferenţiază ca structură de celelalte limbi slave. Primele atestări, de limbă bulgară veche (denumită şi „slavonă" sau „slavă bisericească") datează din secolele al IX-lea — al Xll-Iea şi ele reprezintă, _în acelaşi timp, şi primele atestări de limbă slavă: e vorba de scrierile religioase ale călugărilor Chirii şi Metodiu din zona Salonicu- BUL lui, traduse după originale greceşti şi scrise cu alfabetul creat de ei' după cel grecesc (cu minuscule — glagolitic, iar cu majuscule — chirilic), alfabet împrumutat a'poi de majoritatea popoarelor slave (cu excepţia polonezilor, a cehilor, a slovacilor, a croaţilor, a slovenilor şi a sîr-bilor lusacieni care au" adoptat alfabetul latin). Limba bulgară cunoaşte trei etape în istoria sa-a) vechea bulgară sau slavona■ (sau slava bisericească) — între secolele al IX-lea — al Xl-lea. b) bulgara media — între secolele al Xl-lea — al XV-lea. c) bulgara nouă (modernă) — între secolul al XVI-lea şi secolul al XX-lea. Limba literară bulgară s-a format în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Limba . bulgară a exercitat o puternică influenţă asupra idiomului meglenoromân din Meglenia. Existenţa unor clemente lexicale de provenienţă bulgară în limba română şi a unor elemente lexicale de provenienţă română în limba bulgară i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă bulgară asupra limbii române şi, invers, despre o influenţă română, asupra limbii bulgare, explicabile prin' bilingvismul româno-bulgar, prin convieţuirea şi vecinătatea . istorică statală a celor două popoare. DICŢIONARELE ALBATROS CACOFON IE, s.f. (cf. fr. caco- procedeele de formare a cuvinte- p.honie, gr. kakos „rău" -J- phone lor, structurilor şi formei interne „sunet"): asociaţie de sunete, ne- a termenilor dintr-o limbă străină, plăcute auzului, care trebuie evi- pentru îmbogăţirea altei limbi tate. De exemplu: „Stancw cu cu noi unităţi lexicale; se copiază Nicw au copilăi'it împreună"; „Zi- sau. ^se împrumută dintr-o altă cea că cor tul nu e bine întins") limbă procedee morfologice sau „Stanca cu copilul au rămas sintactice; se copiază sau se tra- acolo'^etc. duc literal unităţi frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul CACO GRAF IE, s.f. (cf. fr. caco- a fost studiat de mulţi lingvişti graphie, gr. , kakos „~rău" -{- gr a- români şi străini. El este tratat phein ,,a scrie"): ortografiere gre- detaliat în lucrarea lingvistului şi tăi De exemplu: nia trimis (în român Theodor. H r i stea loc de m-a trimis); întro zi (în — „Probleme de etimologie”, Bucu- . loc de: intr-o zi) etc. . . re şti, 1968, p. 145—202. După părerea autorului acestei lucrări CÂCOLOGfE, s.f. (cf. fr. cacolo- există patru tipuri fundamentale o{e’\p1'- kakos .,>rău" -}- logos „cu- de calc lingvistic: calc lexical •vînt ): construcţie, locuţiune sau (semantic şi de structură); calc expresie gieşită, • gramatical (morfologic şi ■ sin tac- CALC, s.n. (cf. fr. calgm, it. calco)■. ^cilc ’f^zeologic .<«»' doi ter-' J. copiere, imitare, traducere, meIU> ou tr.ei termeni şi cu patru preluare, împrumut indirect. 2. termeni) şi calc lexico-gramaiical procedeu lingvistic prin care: se (după un derivat, un compus sau atribuie sensuri noi, după model un derivat de la un compus sau ,străin, unor cuvinte existente în de la o sintagmă). O ~ lexical: limbă; se împrumută şi se imită c. al cărui rezultat este s^iu îmbo- CAI, gâţir&a cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogăţirea limbii cu noi unităţi lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor, a structurilor sau a formei interne a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuireav unui sens nou unui cuvînt existent intr-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cnvînt polisemantic. „Copierea" sensului e posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conştiinţa vorbitorului bilingv coincid parţial din punct de vedere semantic (dacă au cel puţin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model 'la cuvîntul care „imită"). De exemplu: rom. luni e însemna iniţial „lumină", ca şi etimonul său latin himen, -inis (şi ' azi, regional, .în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor", a ieşi la hune „a ieşi la lumină"), dar sub influenţa v. sl. svet care însemna „lumină" şi „lume" a căpătat şi sensul de „univers", „cosmos"; rom. limbă (< lat. lingua) a primit şi sensul de „neam", ^ „popor" sub influenţa y. sl. iazîk, care însemna „limbă" şi^ „popor" (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. I o a i e mai însenina în secolul al XTX-lea şi „ziar", „revistă" după model german,şi franccz Blatt şi feuillc avînd cele două sensuri, de „frunză" şi „ziar" (e cruoscut titlul publicaţiei „Foaie pentru minte, inimă şi literatură" apărută în 1S33 la Braşov, tradus după model german* „Blâttcr fur Geist, Gemut und Litera-tur"). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau ruseşti , se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogăţite cu sensuri neologice: rom. cerc (< latr circus) a primit, alături de sensurile lui vechi şi populare, sensuri moderne şi cărturăreşti sub influenţa fr. corole (< lat. circuhts), în matematică şi în îmbinările sintactice şi frazeologice calchiate după franceză — cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’atnis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicienx), ccrcmi înalte (cf.'cercles liauts) şi cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influenţa rus. hm joii sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învătăunînt politic, cerc studenţesc etc.; rom. mişcare, pe lingă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acţiune organizată" sub influenţa fr. mouvement şi a rus. dvijenie în foarte multe combinaţii, întîliiile mai ales în stilul publicistic — mişcare revoluţionară (cf. fr. mouvement revolutionnaire), mişcare populară (cf. fr. mouvement popu-laire), mişcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mişcare antirăzboinică .(cf. rus. antivocnnoe dvijenie) • etc. b) cuvinte noi hn- CAL prumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogăţite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice ruseşti sau franceze (e vorba mai ales de termeni politici şi ideologici): brigadă, după"rus. brigada, în îmbinări ca brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, .brigadă de lucru, brigadă de agitaţie etc.; birou, cu sensul__de „organ executiv şi conducător", sub influenţă rusă, franceză şi germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Partei-biiro), birou politic (cf. rus. polit-biuro, fr. „bureau politique, germ. Politbiiro) etc. C. lexical de structură coristă în copierea sau împrumutarea aşa-zisei forme interne a unui cuvînt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvîntului) care, de obicei, este un cuvînt compus sau un cuvînt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de> structură sînt mai numeroase decît cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleaşi sensuri ca. şi modelele lor străine. Ele sînt fie / — totale (cînd se împrumută .exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus" prin cuvinte ale limbii . care împrumută) — mai frecvente, fie parţiale (cînd se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă — tema sau un afix — este tradusă) — mai rare. De exemplu: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rec- tangle), suprafaţă (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inne), întrevedea (cf. frrentrevoir), bunăstare (.:oţionnr de tonninologie lingvistica CAL vedere (după fr. point de vue), prezenţă de spirit (după fr. pre- , sence d’esprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de cir-constances), compoziţie socială (după rus. soţialnîî sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestven-noe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. . otvetstven-naia rabota), colectiv de ’batedră ' (după rus. kolektiv kafedrî), cultul personalităţii (după rus. kult licinosti) etc. i C. frazeologia cu trei termenii a reveni la oile noastre (după fr. revenir â nos moutons), a da cîştig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezenţă (după fr. faire acte de pr6sence), a da semn de viaţă (după fr. donner signe de vie), parc de cultură şi odihnă (după rus. park kul'turî ’i otdiha), activitate nervoasă superioară (după rus. vîsşaia nervnaia deiatel’nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkon--tinentalnaia balisticeskaia ra-keta) etc. j C. frazeologio cu patru termenii organ local al puterii de stat (după rus. mestnîi organ gosudarstvennoi vlasti), lege economică fundamentală a socialismului (după rus. osnovnoî ekonomiceskiî zakon so-ţializma) etc.- O ~ lexico-îrazeolo-gk: c. combinat — lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unităţii frazeologice este împrumutată) şi-frazeologio (pentru că structura întregii unităţi frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C> acesta duce la- apariţia unei noi îmbinări frazeologice şi a ’ unui nou cuvînt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiţii fundamentale: a) unul din componentele unităţii frazeologice calchiate să fie cuvînt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire anticham-bre), dreptul naţiunilor la autodeterminare (după rus. pravo naţii na samoopredelenie), stihie mic-burgheză (după rus. melkoburju-aznaia stihia) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un .cuvînt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-' materială (după rus. material'no-tehniceskaia, baza), revoluţie burghezo-democratică (după rus. bur-j uazno-demokraticeskaia revoliu-ţia), învăţănnnt primar (după- Ir. enseignement prirriaire), învăţ ă-mînt secundar (după fr. enseignement secondaire) etc. CALCHIERE, s.f. (< calchia, cf, fr. calquer, it. calcare): formare a unui cuvînt sau a unei expresii, îmbogăţire a sensului unui cuvînt sau al unei expresii, folosire gramaticală nouă a unui cuvînt sau a unei expresii prin calc lingvistic (v. calc). CARTOGRAFIERE, s.f. « cartografici < cartografie 4- suf. -a) î transpunere pe o hartă a faptelor 67 CAZ lingvistice înregistrate într-o an-. chetă dialectală sau în anumite texte (dialectale sau literare). C. e una din metodele de prezentare a unui anumit peisaj dialectal şi ea presupune transcrierea fonetică a formelor sau reprezentarea prin semne-simboluri, culori şi haşuri a formelor dialectale (va' şi ’hartă, dialectală). CATALĂNĂ, s.f. (cf. ît. catalane) i limbă romanică' din grupul occidental, .vorbită de aproximativ cinci ’ milioane de locuitori (catalani) în nord-estul şi estul Spaniei - (provinciile Catalonia, €u capitala Barcelona, şi Valencia), în insulele Bale are, în sudul Franţei (departamentul Pirineii Orientali) şi în nord-vestul Sardiniei, în districtul Alghero (în secolul al KlV-lea limba oficială a Sardiniei era c.). Ca structură era apropiată de provensală, dar ulterior a fost puternic influenţată de dialectul spaniol aragonez (în secolul ai / IXII-lea C. a fost limba oficială a monarhiei . aTagoneze). ^ Deşi în prezent este influenţată- de dialectul spaniol castilian ea se men- . ţine totuşi ca limbă distinctă. Primele atestări de limbă catalană datează din secolul al 'IKII-lea. CATEGORIE, s.f. (cf. fr. catigorie, gr. kategoria); noţiune logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general. C. corespunde în lingvistică noţiunii de „unitate". Se poate vorbi astfel despre, c. (unităţile) lingvistice de sunet, cuvînt, substantiv, subiect, ■ propoziţie, frază etc. o ~ gramatic . călă: noţiune lingvistică cu care . operează gramatica. în studiul părţilor de vorbire se iau în dis-. Cutie c. gramaticale de' gen (la substantiv, adjectiv, articol, numeral, pronume si participiul verbului), număr: (la substantiv, adjectiv, articol, pronume şi verb), persoană (la pronume, adjectivul pronominal şi verb), caz (la substantiv, adjectiv, articol, numeral, pronume şi participiu), comparaţie (la adjectiv şi adverb), diateză, mod şi timp 1(la verb).; O~ gramaticală flexionară: c. gramaticală care se manifestă în flexiunea anumitor cuvinte (fle-Kibile). De exemplul genul, numărul, persoana, modul, timpul şl diateza. O ~. gramaticală de reia-: ţie: c. gramaticală care se manifestă în relaţiile sintactice dintre cuvinte, în -’ cadrul comunicării.;. De exemplu j • cazul, determinarea şi comparaţia Jaccidental, comparaţia e îritîlnită şi la adverb, parte de’vorbire neflexibilă). CAZ, s.n. (cf. lat. casus, fr. cas, it. caso) i categorie gramaticală de relaţie prin care se exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte în urma modificărilor formale ale- acestora. Este caracteristic substantivului] îl întîlnim însă, ca o consecinţă a- acordului, şi la articol, adjectiv, numeral şi participiul verbelor, iar ca o consecinţă a substituirii şi la pronume. în limba - română 'există CAZ cuci cazuri, toate moştenite din latină: nominativ (c. subiectului), genitiv (c. atributului), dativ (c. complementului indirect), acuzativ (c. complementului direct) şi vocativ (c. adresării directe). V. fiecare c. în parte. 0~ prepoziţional: c. construit cu o prepoziţie ce-i este specifică: genitivul, dativul si acuzativul . (in limba româna). 0~ instrumentâl: c. complementului circumstanţial instrumental (în limba rusă). <>~ ablativ: c. complementului circumstanţial (în latină). CEHĂ, s.f. (< ceji, cech, cf. sl. cchfi): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de populaţia Cehiei în cadrul R.S. Cehoslovace, de cehii din Austria şi din America de Nord şi de cei 6 000 de cehi din România. Este una din cele şase limbi slave care folosesc alfabetul latin (alături de polonă, sîrba lusaciană, slovacă, croată şi slovenă). Accentul în această limbă stă pe prima silabă (ca în slovacă şi sîrba lusaciană); ea face distincţie între vocale scurte şi vocale lungi. Elemente dc limbă cehă veche sînt cunoscute din documentele de slavă veche din Moravia, dar primele atestări datează din sccolul al Xllf-lca şi sînt scrise în alfabet latin. La baza limbii literare cehe, formată încă din secolul al XY-lca, stă dialectul din regiunea Praga, folosit în scrierile sale de marele reformator ceh Jan Hus. Ocupaţia germană ele acolo a întirziat cultivarea limbii cehe şi a favorizat scindarea cehei vorbite în trei mari grupuri de dia-: lecte, puternic diferenţiate între ele; dialectele morave, dialectele boeme şi dialectele sileziene. în secolul al XlX-lea limba cehă a fost promovată de burghezia naţională în învăţămîntul de toate gradele, eliminîndu-se în mod conştient cuvintele germane din aspectul ei literar şi înlocuindu-se cu cuvinte cehe arhaice. S-a ajuns astfel la o diferenţiere de ordin lexical între celia vorbită dc popor şi ceha literară. Existenţa unor elemente lexicale cehe în limba română şi a unor elemente lexicale române în limba cehă — pe baza vecinătăţii istorice statale dintre cele două popoate — i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă cehă asupra limbii române şi invers, iiespre o influenţă română asupra limbii cehe (v. influenţă). CELTĂ (CELTICĂ), s.f. (după. fr. celle, celtique): limbă indo-eu-ropeană vorbită în mileniul I ' î.e.n. de triburi indo-europene .aşezate pe teritoriile de azi ale Franţei, Belgiei, Elveţiei, Brita-niei şi Irlandei, 111 nordul Spaniei şi Italiei, în regiunea cursului superior şi mijlociu al Dunării (unele chiar pe teritoriul ţării noastre). A fost prima limbă indo-cu-ropeană vorbită în Britania, fiind adusă de celţi prin anul 700 î.e.n. •Limba irlandeză, moştenitoarea acesteia in insula Eire, păstrează foarte bine structura gramaticală şi vocabularul limbii celtice. CHI CENTUM, num. (cf. lat. centurn „o sută", pronunţat „keutum"): numeral cardinal latin folosit în sintagma limbă ceiitum (v. limbă). ' CEZURĂ, s.f. (cf. fr. cesure, lat. caesura „tăiere"); pauză de respiraţie între două propoziţii din'tr-o frază sau între două^ fraze. De exemplu: „Cizmele le erau pline de apă şi nu se mai vedeau din noroi ; // picioarele în -.ele erau sloi de gheaţă; //... mîinile erau roşii şi reci;//... dar nimeni .nu se*clintea de la locul lui; // toţi stăteau pe picioarele ţepene la locul lor" — M. Sadoveanu; „Cum a sosit, răsuflînd greu de oboseală, a dat bună vremea la toată lumea şi s-a aşezat ^cuviincios pe o laviţă...; // a cerut hangiului să-i dea şi lui un sfert de pîine,. brînză şi-o bărdacă de vin mâi-ieftior" — I.B. Caragiale. CHESTIONĂR, s.n. (cf. fr. quesr iiomiaire) i listă de întrebări întoc-" mită de lingvişti cu scopul de a obţine răspunsuri privitoare la fenomenele de limba; corpus de întrebări şi fraze, prezentate de un anchetator (v.) informatorului (v.) într-o anumită ordine (alfabetică, pe sfere semantice, pe capitole etc.) în vederea obţinerii datelor preconizate de pe teren. Mărimea unui c. este variabilă în funcţie de scopul cercetării, de interesul faţă de domeniul studiat, de timpul şi mijloacele tehnice de care disp’une anchetatorul etc. C. folosite la elaborarea atlaselor lingvistice cuprind cîteva mii de întrebări şi sînt organizate în mai multe părţi • c. introductiv (cu date- despre localitatea -studiată, despre informator, despre condiţiile în care are loc ancheta etc.); c. general (cu termenii • generali,. cunoscuţi în toate graiurile, în legătură cu care trebuie să se obţină anumite răspunsuri); c» speciale (cu termeni specifici anumitor ocupaţii, din anumite zone şi localităţi, pentru care, de asemenea, trebuie obţinute răspiunsuri). După problemele urmărite pe teren se întocmesc c. fonetice, c. lexicale, C. gramaticale .(morfologice şi sintactice)- etc. Structura uiiei întrebări-tip din aceste c. este următoarea 2 numărul • întrebării în chestionar); cuvîntul-titlu sau forma-titlu), al cărui fonetism e urmărit de cercetător; modul de obţinere a răspunsului (întrebare indirectă, întrebare directă, gest, indicaţie, mimică, foto, desen, schiţă etc.). CHIMOGRÂF, s.n. (cf. îv; kimo-grapJie) i aparat folosit în fonetica experimentală pentru înregistrarea traseelor corespunzătoare unor caracteristici articulatorii sau acustice ale sunetelor vorbirii. CHIMOGRĂMĂ, s.f. (cf. fr. ki- mogramme)-. rezultatul înregistrării cu chimograful ' a traseelor corespunzătoare unor caracteristici articulatorii sau acustice ale sunetelor vorbirii. 70 CIRCUMLOCUTIE (CIRCUMLO-CUŢIXJNE), s.f., livr. (cf. lat. cir-cumlocuiio < cir cum „împrejur" loqui „a vorbi", fr, circonlocution)\' v. perijrdză. CHRCUMSTANŢIÂL(Ă)#t s.n. ^ şi f. (< adj. circumstanţial, -ă, cf. ir. circonstanciel): . 1. comple- ment care arată împrejurarea in care se desfăşoară, acţiunea exprimată de un verb sau de o locuţiune verbală sau sugerată de o interjecţie predicativă precum şi circumstanţa în care există o Însuşire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. O ~ de loc: c. care arată locul dş desfăşurare a unei acţiuni (cu diversele lui nuanţei 'punctul de plecare în spaţiu, limita în spaţiu, direcţia în spaţiu, spaţiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuţiune verbală sau sugerate de o interjecţie predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale) în cazurile genitiv, dativ şi mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziţii şi prin locuţiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, pînă v.p.dc?, încotro? şi pe unde?\ „Grigorescu umbla vara. prin viuuti" (A. Vlahuţă)- o veste învechită... ne-a întors gîndurile î-idărcd(Cezar Petrescu); ^„les din' scorburi jderii şi mitele sălbatice" (M. Sadoveanu)'. „Mircea S-'. grăbit spre Argeş'1 (E. C-ami- lar); „Nu-i mai mult decît de-o fugă / Pînă-n deal" (G. Coşbuc); „... şi l-am privit pînă s-au aprins deasupra lui stelele" (Z._ Stancu); „Ţăranii s-au strîns-m jurul maşinilor" (Tr. Coşovei);-„La noi sînt codri verzi de brad" (O. Goga)j „Călătorul străin se aşază jos lîngă cei doi" (Ion Creangă)j „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate" (Z. Stancu); înspre apus, că-trd munţii cei mari, dincolo de păduri de fag şi brad, înalbăstreau pîcle" (M. Sadoveanu); „ Aşterne-te drumului/ Ca şi floarea cîmpu-lui" (Folclor), o ~ de timp (tern-porâl): c..care arată timpul de desfăşurare a unei acţiuni (cu ‘diversele lui nuanţei momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvenţa etc.) exprimate de un verb sau de o locuţiune verbală sau sugerate de o interjecţie predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale) în cazurile’ genitiv şi acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără ‘ prepoziţii, prin locuţiuni adverbiale de timp şi prin verbe la infinitiv (precedat de prepoziţia pînă sau de locuţiunea prepoziţională înainte de) şi la gerunziu.’ Răspunde la întrebările cînd?, dc cînd? pînă cînd?, pe cînd?, pentru, când? şi cit finipPi „Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă" (M. Eminescu’); „Cînd mă deşteptai, soarele păsise de mult peste meridiană..." (C. Ho- gaş); „Pe uliţa pustie sună cină ţi tind... culcîile vreunui trecător grăbit"'(Em. Gîrleanu); „A zi-dimineaţă, neavînd treabă, mă sco-bor la gîrlă" (I. Al. Brătescu-Voi-îieşti); „...dacă deci nici de astă dală Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua" (M. Preda); „Unsprezece luni a -stat Bozan în spital" (Al. Sajiia) ; „Tu ai venit înaintea noastră, iar ^el a venit după noi"- „Ca s-arăt la bătri-neţej Ce-am putut la tinereţe”, (Folclor) ; „Ichim şovăi îndelung înainte de a spune“ (Camil Petres-cu); „Că doar nu sainăn eu grîu dc ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă) j pînă a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vînătoare" (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lîngă stîlpul de brad" (Ib. Re-breanu). o~ de niod (modal): c. care arată modul de desfăşurare a unei acţiuni (cu diversele lui nuanţe: modalitatea propriu-zisă, comparaţia şi măsura) exprimate de un verb' sau de o locuţiune verbală sau sugerate de o interjecţie predicativă, modul de prezentare al unei .însuşiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale) în cazurile dativ şi acuzativ (mai ales), prin adverbe şi locuţiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepoziţia fă£ă) şi gerunziu şi prin interjecţii. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel ?, în ce chip? şi cît?: „Nori, atîrnaţi ca nişte perdele de cer, îşi tîrau capetele pe pămînt, împrăştiin-du-se... într-o bură de ploaie măruntă" (Em. Gîrleanu); „Cîntau un cîntec simplu ca, pămmtul” (N. Labiş); „Ei nu vor mai ieşi cu drag!Să-i iau cu mine-n şa pe rină” (G. Coşbuc); „Şi punînd mîna pe condei scrie băţos şi apăsat” (I. Al. Brătescu-Voi'neşti) j „... omul, mirosind a ploaie’ ş-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui" (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vnl-tureşte” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca ca să nu strice velinţele" (P. Ispi-rescu) ; „în dosul şurii era o livadă mărişoară... tăiată în două de o cărare" (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clingsJ" (I. Al. Brătescu-Voineşti); „...şi începu să sune dintr-însa ca prepeliţele" (D. Zamfirescu); „Se aşezară fără a mai întreba cevaff (E. Barbu); „Şi începe să-nsemne cu ghiotura greşelile pe o draniţă" (Ion Creangă) •'„Singure vrăbiile, care zboară puţin, s-au vîrît printre grinzi şi ţigle" (T. Arglie-zi); „Te iubesc aiît de mult" (M. Eminescu); „...de urgenţă să satisfaceri, conform legii, justele reclamaţiuni ale doamnei directoare" (I.L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi“ (D. Zamfirescu). o~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfăşurării unei acţiuni (exprimată dc un verb sau dc o locuţiune verbală sau sugerată de o interjecţie predicativă) sau cauza existenţei unei însuşiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume .sau numerale (cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale) in cazurile genitiv, dativ'şi acuzativ, prin locuţiuni adverbiale de cauză şi prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările clin ce cauză?, clin ce pricină?: „ Freamă-1â codrii ele v ui ciul apelor" (A. V lăbuţă); „Din pricina dugoarei mlaştinile sînt uscate peste tot" (Iun, Gîrleanu); „Sîngcră boturile vite-Ior căutînd rădăcini" (Z. Stancu); ■..la Vadu-Vcchi oamenii... clin prostie... s-au unit în jurul lui losub Prisăcarul" (V. Em. Ga-lan); „Datorită ploii n-am putut ieşi din casă"; „Lupului îi scăpărau ochii dc flă nunei“ (Ion Creangă) ; ,,Alţii spuneau-că clin pricina ci se fac atîtca jertfe" (idem); ,,N'-a putut vorbi clin cauza celor lui"; „Dc-accca, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plîngi" (G. Coş-but). o ~ de scop (final): c. care arată scopul desfăşurării unei acţiuni exprimate dc 1111 verb sau de o locuţiune verbală sau sugerate dc o interjecţie predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale) în cazurile genitiv şi acuzativ, prin locuţiuni adverbiale de scop şi prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepoziţiile pentru şi spre) sau supiii. Răspunde la întrebările cu a scop? si iu ('! scop?'. „Se pre- gătea în vederea obţinerii examenului"; „...şi porni în călătorie spre a-şi găsi bărbatul" (P. Ispi-rescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospăţul acesta" (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu" (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?" (M. Eminescu); „Cînd punea mama oalele la prins, eu... şi începeam a linebi grosciorul de pe deasupra oalelor" (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo". 0~ consecutiv: c. care arată cons-ecinţa unei-acţiuni exprimate de un verb sau de o locuţiune verbală sau a intensificării unei însuşiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepoziţiile dc sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecinţa faptului că?: „Tinărul ciuta de minune"; „Omul ăsta mînca dc speriat"; „Studentul o iubea la nebunie" / „Era frumoasă de invidiat". 0~ condiţional: c. care arată condiţia dc care depinde realizarea unei acţiuni exprimate printr-un verb sau print'r-o locuţiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv şi acuzativ, precedat de locuţiuni prepoziţionale, printr-un veri) la gerunziu sau printr-un adverb. Răspunde la întrebările cu cc condiţie? şi in cc situaţie?: „Domnule, in caz dc mobili zare vă rugăm a vă prezenta in termen de 48 orc" (Cezar Petrescu); „Î11 locul spătarului Gliica, eu nu-ţi trăgeam palme" (Camil Petrescu); „Dar trăind si nemurind, te-oi sluji eu, măi badeol" (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit" (Folclor); „Imediat să părăseşti -primăria, altfel te arestez" (L. Re-breanu). 0~ concesiv: c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acţiuni exprimate de un verb sau dc o locuţiune verbală sau existenţa unei însuşiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv şi acuzativ, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar şi nici) şi infinitiv (precedat de prepoziţia fără). Răspunde la întrebarea în ciuda• cărui fapt?'. „împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul... era îmbrăcat cu toată'pompa domnească" (C. Ne-gruzzi); „... cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua" (M. Preda); „... în ciuda 7 ni ni ei,, ochii ei rămîneau mari şi curaţi" (idem); „... îi sărută şi le dă ghes, în pofida m'amei" (G. Că-lincscu); „... cu toate astea, el era Budulea Taichii" (I. Slavici); „... acest chip, fără a fi frumos, arc un farmec deosebit" (I. Al. Brătescu-Voineşti); . „... ţăranii noştri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-şi cîştige nici măcar mîncarea omenească" (L. Re-breami). o~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acţiunea exprimată de un verb sau de o locuţiune verbală sau * sugerată de o interjecţie predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume- sau numerale în cazurile genitiv, dativ şi acuzativ (precedate de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce? prin cine? şi prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns pînă la el"; „Datorită unor foi de învă-lit marfa... am descoperit versiunea cea bună" (M. Sadoveanu); „Iar el zvrrl cu o scurtătură îu urma noastră" (Ion Creangă); „Graţie ei i-a revenit inspiraţia poetică" (L. Rebreanu);' Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie şi mister, ca [luna] îi schimbă fundamental înfăţişarea" (Geo Bogza). O ~ 60-ciativ: c. care arată cine sau ce însoţeşte subiectul în realizarea . acţiunii exprimate de un verb sau de o locuţiune verbală sau.-sugerate de o interjecţie predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împre- I ună cu ce?: „Ba şi pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac" (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi" (idem); „A intrat în războiul dc front... dimpreună cu CIR ceilalţi" (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi" (G. Coş-buc). o~ opoziţional: c. care arată obiectul sau acţiunea ce se opune conţinutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în • cazurile genitiv şi acuzativ, precedate de locuţiunile prepoziţionale în locul şi’ în loc de, sau printr-un verb Ia infinitiv precedat de locuţiunea prepoziţională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?; „Pe pieptul tînăr el şi-a pus/ Altiţă-w loc de-aramâ“ (G. Coşbuc); „în locul lui se trimise un alt sergent" (T. Arghezi) J „... mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aş avea o piedică" (L. Rebreanu). o~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă ■ cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv şi acuzativ, precedate de prepoziţiile decît şi pe lîngâr de locuţiunile prepoziţionale în afara şi (în) afară de sau prin locuţiuniley adverbiale de cumul pe lîngă asta, (în) afară de asta şi plus de asta. Răspunde la întrebările pe lîngă cine ?, pe lîngă ce ?, în afara cui? şi în afară de ce?: „... pe lîngă celelalte, mai dăruiai arşice şi condeie de fier noi" (B. Şt. Delavrancea); „Citeam şi alte cărţi decît acestea" / „în afara priceperii, mai trebuie şi putere de muncă"j în afară de'Pascalo-ftol şi Otilia, pe bancheta din faţa lor şedea ghemuit şi moş Cos-tache" (G. Călinescu); „E bună şi harnică; afară de asta îi place să citească". O ~ de relaţie: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acţiunea exprimată de un verb sau de o locuţiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv şi acuzativ (precedate de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările i în legătură cu ce ?, în ce privinţă?, în privinţa cui ? şi relativ la ce?\ a... întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii“ ’ (Ion Creangă); „Cînte-celul dascălului... este în privinţa regulelor prozodice, cu mult mai prejos" (Al. Odobescu); „Despre mine cu atît mai bine, măi Chirică" (Ion Creangă); „Şi după dumneavoastră, ce e libertatea?" (Titus Popovici)} „Nu fi zgîrcit...' dar nici scump la tărîţe şi ieftin la făină“ (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuinţarea banilor, oamenii se împărţeau în tabere" (M. Sadoveanu) j’ „De citit a citit, dar n-a reţinut mare lucru". 0~ de excepţie: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepţie faţă de subiect, de complement, de ' atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv şi acuzativ, precedate de prepoziţia decît sau de locuţiunile prepoziţionale în afara, (în) afară de şi cu excepţia, sau prin adverbe precedate de locuţiunea prepoziţională în afara de. Răspunde la întrebările cu excepţia cui?, în afara cui? şi în afară de ce?I „Ţinea mînele tinerei dame strîn-sev4ntru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat“ (C. Negruzzi) j „Altcineva decît mine ar fi găsit tovărăşia veselă** (G. Galaction)» „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepţia tablourilor" l „în afară de aceştia eu n-am mai văzut pe nimeni") „Te aştept oricînd în afară de mîine". 2. propoziţie subordonată cu funcţie de complement circumstanţial pe lîngă verbul, locuţiunea verbală sau interjecţia predicativă determinată din propoziţia regentă. o~ de loc: c. care arată locul de desfăşurare a acţiunii exprimate de verbul sau de locuţiunea verbală din propoziţia regentă şi care îndeplineşte, pe * lîngă acestea, funcţia unui complement circumstanţial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepoziţiile de, pe, de pe sau pînă) încotro, dincotro, oriunde şl oriîncotro: „... unde nu e lege, nu e nici^ slobozenie" (Al. Russojj,,... şi să apuci încotro-i vedea cn ochii" (Ion Creangă) j „Du-mă-n-cet cu mîinile la piept,/ Adormit, oriunde vei socoaten (Şt. O. losif); „O riîncotro ie-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu" (N. Bălcescu). o~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfăşurare a acţiunii exprimate de verbul sau de locu- ţiunea verbală din propoziţia regentă şi care îndeplineşte, pe lîngă acestea, funcţia unui complement circumstanţial de timp.: Poate exprima un raport tempo-i ral de anterioritate (mar-: cat cu ajutorul conjuncţiei subor-i donatoare pînă şi al locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare pînă ce şi pînă să), un raport temporal de simultaneita-t e (marcat cu ajutorul conjuncţiei subordonatoare cum „în timp ce", şi al locuţiunilor conjuncţionale ■ subordonatoare pe cînd, în timP ce şi în vreme ce) şi un raport temporal de poster i-oritate (marcat cu ajutorul conjuncţiei subordonatoare cum „ime-' diat ce" şi al locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare de cum, după ce, imediat Ge şi îndată ce). Pe lîngă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă şi prin adverbele relative cînd (precedat sau nu de prepoziţiile de sau pînă) şi oricînd şi de locuţiunea adverbială relativă de cîte ori (transformată uneori în locuţiunea conjuncţională subordonatoare ori de cîte ori)! „C î n d a înnoptat, l-a dus la unul din palate" (B. Camilar)j „... şl de cîte ori. pronunţa cuvîntul entuziast, îl dansa cu surîsuri" (Camil Petrescu) j şl n-a lăsat sapa din mînă pînă n-a căzut ruptă de obosealăn (B. Şt. Dela-vrancea)] să nu cumva să deschideţi pînă c o nu-ţi auzi glasul menn (Ion Creangă) j „Tot neamul Basarabilor, pînă să CUÎ nu prinză de vesle, trecM.se Dunărea" (Al. Odobescu); „Şi pe cînd spahiii lui tremurau tupi-lali prin bălării, din tabăra românilor se înalţă... cîntece de biruinţă" (A. Vlahuţă); „Dar în vreme ce mă adînceam atît în baltă, cîl şi în gînduri, rămăsei încremenit" (V. Alecsandri); „După o e paturile arseră..., împărăteasa adună cenuşa" (I. Slavici); „I m e d i a t ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren şi vino aci" (I.L. Caragiale); „C u m -m-sera,^ înhăma căluţul la polobocul pe- două roate" (E. Camilar). 0~ de mod (modală): c. care arată modul de desfăşurare a acţiunii exprimate de verbul sau de locuţiunea verbală, felul însuşirii unui adjectiv sau al. caracteristicii unui adverb din propoziţia regentă şi care îndeplineşte, pe lîngă acestea, pe lîngă un adjectiv sau pe lîngă un adverb, funcţia unui complement circumstanţial de mod. Poate exprima o circumstanţă modală propriu-zisă (marcată cu ajutoi'ul adverbelor relative cum şi cît, al conjuncţiei subordonatoare precum şi al locuţiunilor conjuncţio-nale subordonatoare aşa cum, aşa precum, astfel cum, fără să şi după cum), o circumstanţă modală comparativă — reală sau ireală (marcată cu ajutorul 'adverbului relativ , cum, al conjuncţiei subordonatoare precum şi al locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare (faţă) de cum, decît să, după cum, ca şi cum, ca şi cînd şi dc parcă) şi o circumstanţă modală d e m ă s u r â p r o-g r e s i v ă (marcată cu ajutorul locuţiunilor conjuncţionale. . .subordonatoare cu cît, de 'ce, pe cît şl pe măsură ce): „... cum va zice judecata, uşa, să rămîie" (Ion Creangă); „Caii aleargă c î t le apucă picioarele“ (V. -Alexandri); „Şi cu paharul plin în' mîini,/ Precum e felul din bătrîni... / El a-nchinat" (G. Coşbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra" (I. Agâr-biceanu); „F ă r ă să vrea, Felix raportă totul la moş Costache însuşi" (G. Călinescu); „Că'niţâ oftă aci în c, ca şi cum ar fi răsuflat intîia oară" (I.L. Caragiale) ; „Toţi aveau de spus cîţe ceva, ca şi cînd ceilalţi n-ar, fi . ■ştiut nimic" (L. Rebreanu); „... şi cu cît mai mult joacă, cu atît mai vîrtos se simte a da înainte" (I. Slavici); „... dar de c e umblau, de aceea se înfundau mai tare" (I. Pop-Reteganul). '0~.de cauză (cauzală): c. care ai'ată cauza desfăşurării acţiunii exprimate de verbul sau de locuţiunea verbală din propoziţia regentă şi care îndeplineşte, pe ’ lîngă acestea, funcţia unui complement circumstanţial de cauză. Este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare că, deoarece, căci, înlrucîl, fiindcă, cum („pentru că"), unde („pentru că") şi dacă („pentru că") şi prin locuţiunile conjuncţionale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru, că, o dată ce, de vreme ce CIR şi din moment cc-: „Aş vrea să plîng dc fericit,/C ă pot să văd ce-ai plăsmuit!" (G. Coşbuc); „Nu puteau toţi să ia acelaşi drum... -fiindcă drumurile erau multe" (G. . Galaction); „Şi' cum luna, se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea" (Em. Gîrleanu); „Vezi, Patrocle, dac ă nu le dai pace, ele te muşcă" (M. Sadoveanu); „Pesemne... ţi s-a făcut urit unoe am tot spus anume toate soiurile de paseri şi dc jivine" (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic nc-a pătruns pe toţi... căci priveliştea era vrednică de a incinta sufletele" (V. Alecsan-dri); „...dete o pungă dc bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină" (P. Ispirescn); „Şi amîndoi bătrînii aceştia erau... posomoriţi... din pricină că nu aveau copii" (Ion Creangă); „...d e vreme ce nu puteam să nu mă gîndesb la ea în restul zilei, cel puţin în anumite orc din zi să încerc să mi-o fac absentă" (Cărnii Petrescu). O ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfăşurării acţiunii exprimate de verbul sau.de locuţiunea verbală din propoziţia regentă şi care îndeplineşte, pe lingă acestea, funcţia unui complement circumstanţial de scop. Este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare să, ca să şi dc („să") şi prin locuţiunea conjunct ională subordonatoare pentru ca... să: „Şi mam’mare se hotărăşte să stea în coridor... s ă păzească pc Coc" (I.L. Caragiăle); „C a s ă te vindeci pentru totdeauna, l Ridică-te şi vino după mine" (G. Topîrccanu): „Duce-ţi-vă d e muriţi mai bine slobozi, decît să trăiţi în robie" (Al. Rus-ro); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război" (Z. Stancu). 0~ consecutivă: c. care arată consecinţa sau rezultatul desfăşurării acţiunii exprimate de verbul sau de locuţiunea verbală din propoziţia regentă sau al intensificării însuşirii unui obiect şi al caracteristicii unei acţiuni, îndeplinind pe lîngă verb (locuţiune verbală), adjectiv sau adverb funcţia de complement circumstanţial consecutiv. Este introdusă prin conjuncţiile îneît, că, de, să, ca să şi incit să şi prin locuţiunile conjuncţionale subordonatoare aşa că şi aşa hicîl: „...şi asemenea v.uiet s-a stîrnit... î n cî t g’ulea a fost cuprins de sfială" (.M. Sadoveanu); „...era aşa de frunlos şi de cald afară, că-// venea sâ te scalzi pe uscat ca găinile" (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele, d e ţi se făcea părul măciucă pc cap" (P. Ispirescn); ....vă spui eu c-o să tragă o sfîntă de ploaie de un ceas, să rupă păniîntul" (I. Al. Brătescu-Voineşti); ...... şi soco- teau că se împrietenise dc ajuns, ca s ă poală găsi la dînsul un sprijin" (L. Rcbreanu); Şi bogătanii... nu-i plăteau tot. a ş a c ă Fcfclcaga avea rămăşiţe mari pc la loli" (f. Agarbiccanu); „Drumurile erau nespus de grele, a ş a îneît caii începură a înge- CIR uunchea" (M. Sadoveanu). 0~ condiţionâlă: c. care arată condiţia reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acţiunea exprimată de. verbul sau de locuţiunea verbală din propoziţia regentă (de aici şi felurile condiţionalei: reală şi * ipotetică sau ireal ă). Ea îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial condiţional pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din regentă şi este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare dacă, de, să şi cînd („dacă") şi prin locuţiunea"conjuncţională subordonatoare în caz că i „Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărînâ, /Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română" (Gr. Alexandrescu) î „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o ştie" (M. Eminescu)] „Să-/ văd venind, / Aş mai trăi o viaţă" (G. Coşbuc); „Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor..., mai-mai că aş face aşa precum zici tu" (P. Ispi-rescu); „în caz că vremea se' strică, nu mai plecăm în excursie" (v. jşi condiţional, -â). 0~ concesiva: c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică, ireală) ce ar fi putut împiedica acţiunea exprimată de verbul sau de locuţiunea verbală din- propoziţia regentă, dar care n-o împiedică (de aici şi felurile concesivei • reală şi ipotetică sau ireală). Ea îndeplineşte funcţia de complement^ circumstanţial concesiv pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din regentă şi este introdusă prin conjuncţiile subordona- 78 toare deşi, dacă, de şi să, prin locuţiunile conjuncţionale subordonatoare cu toate că, măcar că,, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să şi fără (ca) să, prin pronumele şi'adjectivele nehotărîte relative orice, oricare, ori-cît, oricîtă, oricîţi şi oricîte şi prin adverbele nehotărîte relative ori-cît şi oricum; „Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mâi zic" (Gr. Alexandrescu) ] „D a c ă („deşi") în multe privinţe erau deosebiţi unul de altul, în altele se asemănau" _ (I. Slavici) • „De piatră d e -ai fi fost, nu se putea să nu-ţi salte inima de bucurie" (Ion Creangă); „Să ştiu de bine că, mă duc la mănăstire, pîine şi sare nu mai mănînc cu el f" (I.L. Caragiale) j „Cu toate, c ă duceam de cîteva zile o viaţă idU lică..., totuşi ne mulţumirăm deocamdată cu umbra rară,., a unul tînărbrad" (C. Hogaş);„.,.chiar d e -aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa" (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înţeleaptă, îşi pierdea şi dînsa răbdarea uneori" (I.L. Caragiale)} „Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, I Cît sîntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!" (M. Eminescu) i „Dar o r i c î t s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură" (Geo Bogza). O ~ instru*; mentală: c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acţiunii exprimate de verbul sau de locuţiunea verbală din propoziţia regentă. Ea îndeplineşte funcţia de complement cir-- 79 cm cnmstanţial instrumental pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din regentă şi este introdusă prin pronumele relative ce şi ceea ce sau prin adjectivele nehotărîte relative cil şi cită, precedate de prepoziţia cu'. „Dar cu ce arc ea, cu ce ai dumneata... puteţi să trăiţi o viaţă..." (I. Al. Brătescu-Voineşti); „Cu ceea ce îi :nai vine din arenda pâmîntulni, de-abîa dacă îşi plăteşte datoriile" (G. Galaction)j „Şi" ou oîtă carie ştiu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc" (Ion Creangă). sociativă: c. care arată cine'înso-ţeşte subiectul sau obiectul direct din propoziţia regentă în săvîr-şirea acţiunii exprimate de un verb sau de o locuţiune verbală din aceeaşi regenţă. Ea îndeplineşte funcţia de complement cir-i cumstanţial sociativ pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din regentă şi este introdusă prin pronumele relative cine şi ce şi prin adjectivele nehotărîte reia-! tive cit, cită, elfi, cîte, precedate de prepoziţia cu san de locuţiu--nea prepoziţională împreună cui „S-o pornim ou o e-om apuca" (B. Şt. Delavrancea) i „Zamoisky de te poruncă hatmanului Zat-kiewsky de se duce în grabă cu o î t e oşti va putea să adune mal curind" (N. Bălcescu) J „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis" (E>. Rebreanu). o~ opoziţională: c. care arată o opon ziţie faţă de conţinutul propoziţiei regente şl care îndeplineşte funcţia dc complement circumstanţial opoziţional pe lîngă aceas- tă propoziţie. Datorită mai ales elementelor introductive ea poato avea nuanţe diferite (condiţională, temporală, locală sau finală).-Este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare daGă şi unda („dacă") şi prin locuţiunile conjunc-ţionale subordonatoare în loc să, (Pe) cîtă vreme, în timp ce, în vreme ce,pe cînd şi pentru ca să i „Paras-ckiv în 1 o o să se bucure că grîul ieşise..., arăta mereu posomorit" (M. Preda) j „...d a o ă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un rîs sinistru" (M. Sadoveanu) 1 jj• • .toate celelalte sufăr numai de căldură şl de sete, pe oîtă vreme dumneaei \ufere... şi de foamen (I.E.- Caragiale)} ' „Atunci, acela vede lumea cuochiul liber, în vreme oe •eu o văd cn o lunetă puternică0 (G. Căli-nescu) i „Unde pînă aci era bilşugul în Gasa lor, acum ajunseră negustori grei ea fulgul pe apă" (P. Ispirescu)! nNe depărtam în grabă de acest spectacol înfiorător.. * pentru ca să dăm peste■ altul şi mai crunt 1“ (V. Alecsandri). o~ cumulativă: C. căreia i se adaugă conţinutul propoziţiei regente şi care’ îndei plineşte funcţia de complement circumstanţial cumulativ pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din regentă. Este introdusă prin lo-? ouţiunile conjuncţionale subo^do^ natoare pe lîngă că, după ce„• după ce că, plus că, lasă că, necum să, nn numai că şl în afară căi „Pe lîngă oă sîntem meşteri lemnari, apoi am şl'ajuna CIR Ia o vreme de cărunteţă" (M. Sa-doveami); „După ce că eşti chior, nici n-auzi bine" (M. Preda); „Şi î n afară că era micuţă mai era şi supraîncărcată de mobilă" (Z. Stancu); „Nici oleacă de mîncare nu mi-a dat, n e c u m s ă -mi dea ceva simbrie ‘ (L. Rebreanu) ; „L a s â că era tânără..., dar apoi toate mişcările ei... aveau un ce mai deosebit" (V. Alecsandri). 0~ de relaţie: c. care arată la ce se referă acţiunea verbului sau locuţiunii verbale din propoziţia regentă sau calitatea unui obiect din aceeaşi propoziţie. Ea îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de relaţie pe lîngă verbul, locuţiunea verbală sau adjectivul din regentă şi este introdusă prin conjuncţia subordonatoare de sau prin pronumele relative cine şi ce precedate de locuţiunea prepoziţională în legătură cu : „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul d e -î buri' (Jarnik-Bîrsea-nu); „în legătur.ă cu cine an venit ieri nu există obiecţii"; „In legătură cu ce’ s-a spus acolo avem şi noi observaţii". O ~ de excepţie: c. care arată un raport de excepţie faţă de propoziţia regentă şi care ’ îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de excepţie pe lîngă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decît şi prin locuţiunile conjuncţionale subordonatoare în afară ’ că şi dccît^să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva d e -cît mă mn că, bea... se. culcă" (M. Sadoveanu); „...alt cln'p nu e, decît să ie duci să-mi aduci pe fata lui \Tc rdeş-împărax" (P. Ispirescu); „î n afară că s-a.dus acolo n-a mai făcut nimic altceva". (Pentru clasificarea complementelor şi a subordonatelor circumstanţiale v. criteriu). CITÂRE, s.f. (< cită, cf. lat., it. citare, fr. citer) : reproducere exactă a spu-selor sau a celor scrise de cineva. Termen folosit în sintagma semnele. citării (v. semn şi ghilimele). CIUNISM (PUMN ISM), s.n. (< suf. -ciunesui. -ism): preferinţă manifestată de profesorul. Aron Pumnul (ISIS —1866) pentru cuvintele româneşti derivate cu sufixul -ci une. Acesta credea că' perfecţionarea limbii - române trebuia să se facă şi în sensul îmbogăţirii vocabularului ei prin mijloace interne şi că unul din mijloacele eficiente ar fi derivarea cu acest' sufix, alături de aceea cu sufixul -mînt. De aici şi formele aberante create de el, ca formăciune („formare"), con-trăizicăciune („contrazicere"), cu-minecăciune („cuminecare"), cu-noscăciune („cunoaştere"), intro-ducăciune .(„introducere"), năciune („naţiune"), năciunălilale („naţionalitate"),. ocupăciune („ocupaţie") etc.', cugetă mînt (= logică), des-criemînt pămînial (= geografie), limbă mînt (= gramatică), mimă-rămînt (— matematică), sciemînt CLA {"' filosofic), sufletânun! (= psi-]jo) o'Jiic), iimphi»nnt (—istorie) etc. precum si denumirea manierei adoptate de el şi de elevii săi (cărora li sra spus, după mania sa, „.tiunişti" sau „pumirîşti"). Această tendinţă se îiicadra in curentul purist din epocă şi ea a fost combătută dc V. Alecşandri şi T. Ma-iorescu (v. şi curent, latinism şi purism). CLÂSĂ, s.f. (cf. fr., it. classe, germ. Klassc, lat. classis): categorie de unităţi lingvistice rezultată dintr-o primă clasificare a acestora, pe baza unui criteriu determinat. Termen folosit în sintagmele c. de cuvinte, c. lexico-gramaticalâ, c. de adjcctive etc. De exemplu: cuvintele flexibile şi cuvintele neflcxibilc sînt" c. de cuvinte rezultate dintr-o clasificare făcută din punct de vedere flexionar; substantivul este. o c. lexico-gramaticală, deoarece în caracterizarea lui -ţinem scama . atît dc caracteristicile lexicale, cît şi dc caracteristicile gramaticale ale acestuia; adjectivele variabile şi adjectivele invariabile sînt clase dc adjective rezultate din prima clasificare a adjectivelor etc. ^ CLASIFICARE, s.f. « clasifică, cf. fr. elassifier, it. classificare): repartizare sau grupare sistematică a categoriilor sau a unităţilor lingvistice într-o anumită "ordine sau pc clase distincte, în virtutea unor criterii. Putem vorbi despre c. sunetelor. (în vocale, semî- 6 ~ • vocale şi consoane), a cuvintelor (în monosilabice şi polisilabice, simple şi compuse, monoseman-tice şi polisemantice etc.), a păr-' ţilor de vorbire (în flexibile: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul — şi heflexibile: adverbul, interjecţia, prepoziţia şi conjuncţia), a adjectivelor (în ^simple- şi compuse, variabile şi invariabile, cu o terminaţie şi cu două terminaţii etc.), a modurilor (în simple, compuse şi mixte, personale şi neper-' sonale, predicative şi nepredicative etc.), a atributelor (în substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale), a propoziţiilor subordonate (în necircumstânţi-ale: subiective, predicative şi completive de agent —, circumstanţiale : de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc. — şi predicative suplimentare), a semnelor grafice (ortografice şi de punctuaţie), a stilurilor limbii li-'terare (administrativ, beletristic, publicistic, ştiinţific) etc. Distingem, în consecinţă, o c. a s u n e-. t-e l'o r (fon 6 t i c ă): reparti- zare sistematică a sunetelor unei limbi (vocale şi consoane) pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a cuvintelor (1 e x i c â 1 ă): - repartizare sistematică a cuvintelor unei limbi pe clase distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a părţilor de vorbire (morfologică): repartizare sistematică a părţilor de vorbire CLA dintr-o limbă pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a părţilor de propoziţie (sint & c-t i c ă) 2 repartizare sistematică a părţilor de propoziţie dintr-un text pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o C. a propoziţiilor, (si n-t â c t i c ă) • repartizare sistematică a propoziţiilor dintr-un text pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o C. a limbilor» repartizare sistematică a limbilor de pe glob pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate etc. (Pentru toate acestea v. criteriu)., CLIŞEU LEXICAL, s.n. 4- adj, (cf. fr. clichâ lexical)\ v. şablon, COD, s.n. (cf. fr. code, lat. codex) i şjstem de semne (simboluri), folosit în reprezentarea şi transmiterea informaţiilor sau a mesajelor. El este organizarea care permite redactarea mesajului şi baza de confruntare a fiecărui element al acestuia pentru desprinderea înţelesului ce-1. posedă. C. este un sistem binar, bazat pe concepţia lui Ferdinand- de Saus-surei semnificantul (complexul sonor) e notat prin litere' latine (majuscule), iar semnificatul (con-* ceptul sau sensul) prin litere greceşti (minuscule). <>~ semântic: reprezentare pe o hartă lingvistică, printr-un sistem de simbo-luri (dc obicei litere minuscula greceşti) a valorilor semantice ale cuvintelor anchetate. CODÂJ (CODIFICARE, CODÂ-~RE), s.n. (cf. fr. codage)-. operaţie de transformare a unui mesaj într-un şir de semnale susceptibile de a fi transmise printr-un mijloc de comunicare. , Schema transmiterii informaţiei este 2 individ iransmiţător • — codaj — transmiţător — receptor — decodaj — individ receptor. Un semn lingvistic nu poate dobîndi sem- - nificaţie decît dacă este inclus într-un lanţ de semne: semnificaţia se dezvăluie numai atunci cînd dispunem de cel puţin două lanţuri-structuri diferite şi de posibilitatea de a transforma unul din aceste sisteme de C. în alt sistem (un sistem reprezintă planul expresiei, iar celălalt planul conţinutului). CODARE, s.f. «codă, cf. fr, coder) i v. codâj. CQDIFICĂRE, s.f. (< codifică, cf.-fr. codi fier) i v. codăj. COLIZIUNE OMONIMICĂ, s.f, m pe ,.Pe Ion !-am văzut ieri”. O - indirect: c. care ex- primă obiectul căruia i sc atribuie o acţiune sau o însuşire. Răspunde la întrebările citi?, contra cui?, despre cinc?, despre c<- ?, pentru cinc? etc., stă în cazurile G.t D. sau Ac. şi poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziţie, numeral. pronume, verb (la infinitiv, ueiun/in, sau supiu) sau inter-jc< ţie*. De exemplu; „Aruncase di ne tui o bucăţică de carne" (B. Şt. Delavrancea); „Luptăm contra duşmanilor noştri"; „Din alb s-a făcut roşu"; „Am vrut să i>/-I ciut dumneavoastră'* (G. Topîr- < canti); „Călătorul străin şi.a luat ziua bună dc la cei doi" (Iun Creangă); „Sîntcm datori a ne ajuta" (idem); „Şi nu ne mai săturam fiiviudu-1" (1. Slavici); 'oştea ajuta la {csălat" (I. Agâr-Im t-nnu). C. indirect poate fi antici p-at sau iduat prin formele neac.cnînalt* ale pronumelui personal: ,,!-am dat lui Ion o carte"; „l ai h>n i-am dat o carte". O ~ dc agent: c. care exprimă autorul real al unei acţiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al uimi participiu ou sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebarea de cinc? (dc v cine?), stă numai iu cazul Ac. precedat de prepoziţiile dc sau de căite şi poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral; „...fură îndată imiinpinali ie către locuitorii ţărani adunaţi" (N. Bălcesvu); „Fusese ajutat de cei doi": ..... le-am pus iu ghe- tele aşezate de ca pe fereastră" (1. Al. Brătescu-Yoiucştij; ..Problemele se rezolvă de cătie oameni". O "• simplu: c. exprimat printr-un singur cu/in*., reprezentant al, unei părţi de vorbire cu autonomie semantică. De exemplu; „'Ţttţuienii... sint vestiţi pentru teascurile de făcui oloi" (Ion Creangă); „După ce... slirşi de ara! cîteva brazde..., flăcăul, respiră adine" (L. Rebreanu). O ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părţi de vorbire cu autonomie semantică. De exemplu; „îmi umplu buzunarele- cu niaci..., cu singclc-voinicului şi albăstrele" (Al. Saiiia); „...se bucura de frumuseţea florilor şi dc dulceaţa şi cută/cnia aerului" (P. lspircseuj. 0~ prepoziţional: c. exprimat prinţr-o parte dc vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziţie (care cere (»., D. sau Ac.). De exemplu; „Fulgerele adu nat-au contra fulgerului..." (M. Hmineseu); „A procedat conform Icnii"; „...dară baba pîra la un-chiaş pe fiica lui şi o tot ocăra" COM (P. Ispirescu). O ~ subînţeles: c. a cărui prezenţă este dedusă în cadrul unei propoziţii date prin raportarea acesteia la propoziţia anterioară. De exemplul „Să-mi scoaţă calul! — Cine? [să-l scoaţă, să scoată calul]. Argaţii s-au culcat." (i.L. Caragiale) j Cine' a trecut astăzi pe aici?' — [Pcl"; „Asemenea masuri sînt luate de către oricine lucxa:ă in mediu toxic"; „Furtul a fost adus la cunoştinţă d e c * '> c l-a comis"; „Zgomotele astea se aud d e c ă t re ori- cine locuieşte în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu). COMPLINIRE, s.f. « complini ( con „împreună cu", cf. fr. co(n)-\-(\m)plini, cf. lat.* implcnirc:); 1. întregire, completare. 2. determinare a unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte prin alt cuvînt sau grup de cuvinte. în-gramatica limbii-române părţile secundare de propoziţie reprezintă nişte c. ale elementelor regentei atributul e o c. a Substantivului, a locuţiunii substantivale sau. a substitute lor acestora; complementul e o C. a verbului, a locuţiunii verbale, a adjectivului, a locuţiunii adjectivale, a adverbului, a locuţiunii adverbiale şi a interjecţiei; elementul predicativ suplimentar e o c. atît a verbului sau a locuţiunii verbale (cu sau fără funcţie_de predicat), cît şi a substantivului sau a substitutului acestuia (cu funcţie de subiect sau de complement direct). COMPUNERE, s.f. « compune, cf. lat. componere, fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor, care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenţia formativelor (formanţilor), în vederea obţinerii unui cuvînt nou. o~ prin subordonare (atributivă, completivă si circumstanţială; parat ac-tică şi joncţională): botgros,.iarhă-marc, Valea Călugărească, Alwa-Şul-Marr, hnnă-curiinfă, bunăroin- COM fă, rea-crediniăcalea-robilor, floa-rea-soarelui, Gura-Ocniiei, Vatră-Dorn ei, Tîrgu-J iu,; Drob ei a- Turmi Severin, ' apă-de-plumb, fl'oare-de-coH,'ridiche-de-lună, Baia-de-Ăra-mă, Sîmbăta-de-Jos, jluieră-vmt, încurcâ-hime, gurâ-cască, diică-se-pe-pustii, vino-ncoace, ■ scump-la-tărîţe, lasă-mă -să-te-las, .du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roşu-în-clris, ’gri-bleu, bunăvoie, binefăcător,' clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. .<> ~ prin coordonare (paratactică şi jonc-ţi6nală): puşcă-mitralieră, zi-mun-că, mobilă-tip, loCotenent-colonel, general-maior,. artist-cetăţean, so-. cial-economic, economico-social, de-mocrat-revoluţionar, sud-american, româno-jrancez, jranco-român, Bucur eşti-Nord, Ploieşti-Sud, Sîn-georz-Băi, Techirghiol-Sat, - de pe la, treizeci şi- cinci, optzeci şi ■doi etc. <>~ prih abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), Aprozar (Aprovizionare cu zarzavaturi: şi legume), Agerpres (Agenţia romana de presă), O.N.T. (Oficiul ' Naţional de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc. COMUNICÂRE, s.f.' « comunică, cf.-fr. communiquer, it., lat. cOm-municare): 1. transmitere sau schimb , reciproc de cunoştinţe; transmitere a informaţiei, a unui. mesaj prin intermediul unui limbaj articulat. C. interesează din punctul de vedere al informaţiei transmise;, al 'structurii mesajului; al mijloacelor şi căilor de transmitere a ei; al psihologiei comportamentului şi reacţiilor, transmiţătorului şi ale receptorului; al relaţiilor sociale . în cadrul ‘ cărora se realizează. în orice -act de c.v e nevoie de un ■'transmitător..sau expeditor, de 6 persoaîiă care se adresează, .care .codifică, care. trimite un mesaj (o informaţie); de un receptor sau destinatar, de 'o persoană care decodează mesajul primit, care răspunde., la acest mesaj; de un anumit - context verbal la care trimite mesajul şi pe care destinatarul să-l poată pricepe; de un cod, total sau parţial comun atît 'transmiţătorului cît şi receptorului; de un contact, de o legătură psihologică între expeditor şi destinatar, care le permite să stabilească şi să menţină c. Orice act de c. presupune, două modalităţi principale de aranjament a materialului lexical: selecţia cuvintelor, realizată pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, şi combinarea cuvintelor în lanţul vorbirii, pe baza vecinătăţii. ’ O ~ orală (verbală): transmitere de informaţie prin viu grai. 0~ scrisă: transmitere de informaţie prin intermediul scrisului, 2. vorbire. COMUNITATE tlNGVISTICĂ, s i -f adj (dupăfr. co mmun a ut e lingu is~ tique, cf. lat. communitas, -atis, it.' comunită): grup uman, de mărime diferită, ai cărei membri au în comun o singură varietate lingvistică şi normele întrebuinţării sale corespunzătoare. Se tom caracterizează prin: contact verbal (intercomunicare) şi integrare simbolică (în. localităţi, regiune, naţiune). C. 1. moderne diferă la nivel local, regional şi naţional; ele sînt mai puţin omogene decît cele tradiţionale. COMUTÂRE, s.f. (< comută, cf. lat. commuţare); procedeu folosit mai ales în lingvistica structuralistă, care constă în înlocuirea unui element lingvistic eu alte elemente lingvistice din acelaşi plan, pentru a se determina valoarea lui în limbă. Prin acest procedeu se stabilesc, de exemplu, fonemele unei limbi în raport cu sunetele, morfemele acesteia în raport cu termenii care nu au o . asemenea funcţie, echivalenţele sintactice într-un text analizat etc. CONCORDANŢĂ, s.f. (cf. it. con-cordanza, fr. concordance): potrivire, acord, corespondenţă între timpul din propoziţia subordonată şi timpul din propoziţia regentă. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de concordanţa timpurilor şi e specific limbii franceze, în limba română el nu este jdentic cu cel din franceză, dar presupune anumite reguli, mai puţin categorice, , după care se formulează frazele. CONDIŢI ONÂL(Ă), s.n. şi f. (< „adj. condiţional, -â, cf. fr. conditionnel, it. condizionale); 1. aspect al modului condiţional-op-tativ-potenţial care presupune re- alizarea unei acţiuni numai cu îndeplinirea unei condiţii (realizare datorată în mare măsură prezenţei conjuncţiilor de şi dacă la începutul subordonatelor) i „... de-aş fi poet, aş culege mitologia română" (Al. Russo); „Dac-ar sta cineva. să-şi facă samă de toate cele... apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni "• morţi pe toate cărările" (Ion Creangă) • „Al de-ar fi ştiut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor" (N. Bălcescu). 2. propoziţie subordonată cu funcţie de complement circumstanţial de condiţie, pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală dib.. propoziţia regentă (v. circumstanţială). O fâlsă ~ : propoziţie care dă impresia că este o subordonată circumstanţială . de condiţie (datorită nuanţei condiţionale a adverbului relativ cînd, într-o subordonată cu indicativul, sau datorită conjuncţiei subordonatoare dacă), dar care în realitate este o propoziţie subordonată temporală sau cauzală : „C î n d a mai pune mîna pe tine, să ştii că are de-a face', cu mine" (M. Sadoveanu); „Nu vă temeţi şi nu vă fie frică, coniţă, dacă (= din moment ce) sin-teţi cu minei“ (L. Rebireanu). C ONDIŢÎONAL-OPTATIV^ POTENŢIAL, s.n.: mod al verbului . (personal, predicativ, compus) care exprimă o posibilitate reală condiţionată (prin aspectul de condiţional), o posibilitate reală dorită (prin aspectul de optativ) CON şi o posibilitate realizabilă (prin ' aspectul de potenţial).'Are două timpuri-: prezent şi perfect, alcătuite din forme de. infinitiv (prezent şi perfect) pre-' ceâate' de morfemele segmentale aş, ai, ar, am, aţi, ar (forme -r specializate ale auxiliarelor morfologice a avea şi a vre.a): aş zice, 'ai zice, ar zice etc..— aş fi zis, ai fi zis, ar fi zis &tc. (v. condiţionâl, , -i'optativ şi potenţiâl). ■ CONECTÎV, s.n. (cf. lat. connec-tivus, fr. connectif, it. connettivo)i cuvînt care .realizează o relaţie, o legătură îri cadrul propoziţiei sau în cadrul frazei. Sînt - considerate C. prepoziţiile şi conjuncţiile. CONGRUENŢĂ, ^ s.f. (cf. fr. con--gruence, it. congruenzo, lat. con- -■gruentia „potrivire"); acord între, predicat şi subiect, (v. acord): CONJUGARE, s.f. {( conjugă, cf. fr. conjuguer, lat;, conjugare) '. 1. modificare a formei verbelor în raport cu- categoriile, gramaticale de persoană, număr, timp, mod şi diateză. -2. categorie sau grupă de verbe rezultată dintr-o clasificare' ăl cărei critieriu este terminaţia ..infinitivului scurt. - De ' exemplu: conjugarea I = grupă de verbe terminate la infinitivul • scurt în -a (a cînta) ;■ conjugarea a Il-a — grupă de-verbe terminate la infinitivul scurt în -ea (a tăcea) 5 conjugarea a IlI-a — grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -e (a face); conjugarea a IV-a = grupă de verbe terminate la infinitivul scurt în -i şi -î (a veni, a coborî). CONJUNCTIV, s^n. (cf. lat. con- junctivus, fr. conjonctif): mod al verbului . (personal, predicativ, mixt) care exprimă o posibilitate reală (prin timpul prezent) şi o", posibilitate realizabilă (prin timpul p ,e r f e c t). Este alcătuit .la prezent din formele de prezent indicativ ale verbului de conjugat (modificate numai la persoana a IlI-a), precedate de morfemul segmentai să, de- origiiie conjunc-ţională (marcă -modală şi element introductiv în relaţia de subordonare), iar la. perfect din structura invariabilă să fi a auxiliarului morfologic urmată de participiul invariabil al verbului de conjugat: să ziG, să zici, sa zică, să zicem, să ziceţi, să zică— să fi zis: <>~ hor-tatîvi c. care exprimă un îndemn, . care are valoare de imperativ. De exemplu 2 „Să cîntăm şi noi. ca frunza" (B.P. Hasdeu); „Să ţineţi minte, copii..." (Z. Stancu). CON JIJNCŢIE, s.f. (cf. lat. conjunctiv <( con „împreună"- -f- iunc-tio „legătură"; fr. conjonction) 1 parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziţiei sau al frazei, unităţi sintactice omogene sau eterogene, realizînd două tipuri de raporturi: dec o o r d o n a-r e (între două părţi de propoziţie, între două propoziţii, între o parte de propoziţie şi o propoziţie) şi de su b o rdon a.r e ■ (între două propoziţii). Este ca-) CON racterizată prin lipsa unui conţinut noţional (datorită abstractizării şi’gramaticalizării ei) j prin conţinut semantic foarte abstract şi insuficient, realizat în mai multe semnificaţii determinate de context; prin lipsa flexiunii şi a :Euncţiilor sintactice şi prin distribuţie bidirecţională. Lipsa conţinutului noţional şi insuficienţa conţinutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci instrument gramatical (v. şi parte de vorbire). 0~ moştenită: c. transmisă în limba română din limba latină • că, însă, nici, orii să,ji. O ~ împrumutată: c. pătnmsa în limba română din franceză. De exemplu! or. creâtă pe terenul limbii române prin compunere şi prin conversiunei aşadar « aşa •$- dar), căci « că ce), dacă « de & ca), deci (< de <$■ aci), deoarece K de $ oare -$• ce), deşi « de <{> 4- Şi)» fiindcă « fiind că), ţncit (< în cît), întrucît (< întru 4- cît), precum « pre cum), eau (< să au), ea să, ci şi, dar §i, de să, fie că, îneît să, ori că, şi cu] ci (< ce), fie « să fie), de K prep. de), decît (< adv. decît), pînă « prep. pînă), cînd „daca" (< adv. cînd), cît „imediat ce" (< adv. cît), cum „imediat ce", „pentru că adv. cum), unde „dacă", „pentru că" (< adv. ande). 0~ simplăi c. cu aspectul unui singur cuvînt. De exemplul f-ă, însă, nici, ori, să, şi, or, dar, iar, sau, ci, de, fie, pînă, cînd, cît, mm, unde. o~ corripiîsa: c. alcă- tuită din două sau mai multe cuvinte prin compunere. De exemplu: aşadar, decît, deoarece, deşi, fiindcă, îneît, întrucît, precum,. ca să, ci şi, dar şi, fie că, îneît■ să, ori că, şi cu. o~ coordonatoare: c. care stabileşte un raport de coordonare între cuvinte sau între propoziţii cu -funcţii omogene sau eterogene. <>~ coordonatoare copulativă: c. care ajută la afirmarea sau la negarea ideii de asociere. De exemplu: şi, ci şi, dar şi, nici, şi. cu. <>~ coordonatoare adversativă: c. care ajută la exprimarea ideii de opoziţie. De exemplu '. ci, dar, iar, însă, or. O ~ coordonatoare disjunctivă: c. care ajută la exprimarea ideii de excludere (de disjuncţie). De exemplu:/^, ori, sau, fie că, ori că. o ~ coordonatoare conclusivă: C. care ajută la exprimarea ideii de concluzie.. De exemplu: deci, aşadar. 0~ subordonatoare: c. care stabileşte un raport de subordonare între cuvintele din propoziţiile regente şi propoziţiile subordonate pe care le introduc. C. subordonatoare poate fi de două tipurii necircumstanţi-& 1 ă (introduce subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte sau predicative suplimentare) — că, să, ca să, dacă şi dej circumstanţ i â 1 ă (introduce subordonate circumstanţiale de mod, de timp, de scop, de cauză, de consecinţă, de concesie, de condiţie, de relaţie şi opoziţionale) — decît, precum/ că, cum,. CON pînă, clacă; de, ca să, săi că, căci, cam, clacă, deoarece, fiindcă; în-trucit; că, de, încît, să, ca să! că, de, dacă, deşi, să! cînd, dacă, de, să; de; dacă<>~ specializată -(specifică): c. cu folosire specifică, bazată pe o semnificaţie gramaticală unică, pe: un singur tip de raport sintactic (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării). De exemplu: ci şi, dar 'şi, nici (coordonare copulativă); ci, însă, or (coordonare adversativă); fie, ori', sau (coordonare disjunctivă); deci, aşadar (coordonare conclu-sivă); decît, precum (subordonare • modală); căci, deoarece, fiindcă, întrucît (subordonare cauzală); încît (subordonare consecutivă); deşi (suboi'donare. concesivă). 0~ cu valori multiple (nespe-ciîică): c. cu mai multe folosiri, bazate pe două sau mai multe semnificaţii gramaticale, pe două sau mai multe tipuri de raporturi sintactice (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării). De exemplu: şi (coordonare co.pula- ^ tivă, adversativă şi conclusivă); dar (coordonare adversativă şi conclusivă); iar (coordonare adversativă şi copulativă); că (sub-, ordonare pentru subiective, predicative, completive directe, completive indirecte, finale, consecutive, concesive şi condiţionale); ca să (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte şi finale); dacă (subordonare pentru subiectivi, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, temporale, . cauzale, concesive, condiţionale, opoziţionale); de (subordonare pentru subiective, predicative, a-tributive, completive directe, completive indirecte, finale, consecutive, concesive, condiţionale şi de relaţie). Pentru clasificarea c„ v. ' critâhu. CONJUNCŢI ONALIZĂRE, s.f. (( con]vinctionalizd < conjunctio-nal -}- suf. -izâ): trecere — prin conversiune — a unui adverb relativ sau a unei prepoziţii la, conj uncţie. De exemplu, adverbele relative cînd, unde, cum şi cît devin conjuncţii subordonatoare în exemplele: „Cînd (= da-că)laş şti că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aş face precum zici tu" (P. Ispirescu); „M-am gîndit că unde (= deoarece) e aproape cu casa..., vrea să se scalde şi ea" (M. Preda); tiCum { = imediat ce) însera, înhăma căluţul..." (E. Ca-milar); am şparlit-o-la baltă, cu-gînd' rău asupra mamei, cît (= deşi) îmi era de mamă şi de. năcăjită" (Ion Creangă). De asemenea, prepoziţiile cu, de şi pînă, devin conjuncţii (prima coordonatoare, iar celelalte subordonatoare) prin acelaşi procedeu al conversiunii: -„Ea’cw (= şi) Ion au rămas acasă", „Şi prin lan. înainta/ De (= încît) părea că înota" (Folclor); „... şi a rămas în loc, urmărindu-i pînă (=• pînă ce) au pierit în zarea despre miazăzi" (I. Al. Brătescu-Voineşti). CONOTÂŢIE, s.f. (cf. fr. conota-tion): restrîngere sau extindere a CON sensului unui cuvînt în funcţie de context. CONSECUŢIE, s.f. (cf. fr. con*. sdeution, it. consecuzione, lat. con-secuiio) s concordanţă. Termen folosit în sintagma consecuţia timpurilor (v. concorddnţâ), corespunzătoare lat. eonsecutio temporum. CONSOĂNĂ, s.f. (cf. lat. consona, fr. consonne) i sunet format în special din zgomote produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strîmtarea lui. 0~ Simplă: c.^ pronunţată şi notată o • singură dată. De exemplul £îine, bună, \ine etc. O ~ dribla (geminâtă): c. repetată în pronunţare şi în scriere. De exemplu». înnoptare, înnegrit, înnoda, interregional, superrapid etc. O~ moâle (muiată): c. articulată suplimentar prin apropierea părţii de jos a limbii de palatul gu rii ca pentru rostirea unui i, deoarece se află înaintea unui i. De exemplu! pisc-crapi (notat! crap’), binoclu-crabi (crab’), mi-oară-pomi (pom’*), Uor-cartoU (cartoV), vioară-morcovi (morcov’} etc. o~ târe (dilră, nemuiătă): c. care nu se articulează suplimentar, deoarece nu se află înaintea unui i. De exemplu; pa s-crap, bec-iarbă, tnorun-stetne, him-pantoî, Magon-zugraV etc. O ~ oclusîvă (implozivă, explozivă): c. care' se. pronunţă prin închiderea (ocluzia, implozia)' şi deschiderea (explozia) cu zgomot (explozivă) a canalului vorbitor. De exemplu î &, g (notat k), d, g, p. şi t. o~ semioclusivă (aîricâtă): c. care se pronunţă prin închiderea şi deschiderea treptată, nu bruscă, a canalului vorbitor, urmate de o constricţie a acestuia. De exemplu: â, g şi ţ. o~ con-strictivă (fricativăj: c. pronunţată prin strîmtarea canalului vorbitor şi prin frecarea aerului de pereţii acestuia. De exemplul /, h, j, ’s, ş, v, z. Deoarece în pronunţarea consoanelor j, s, ş şi z frecarea aerului seamănă cu un şuierat, 'aceste consoane au fost numite şuierătoâre, sibilânte sau sijiânte. O ~ lichidă: c. pronunţată cu prelungire, ca o vocală. De exemplu! Işir. <> ~ labiâlă (rutunjită): c. articulată cu participarea buzelor. De exemplu! b, m, p, f şi o. 0~ bilabiâlă: c. pronunţată prin apropierea sau prin închiderea buzelor. De exemplu! b, m şi pj o~ labiodentâlă: c. pronunţată cu ajutorul buzei de jos prin atingerea dinţilor incisivi superiori. De exemplu ■ j siv. O ~ dentală (alveolară): c. pronunţată prin atingerea dinţilor incisivi cu vîrful limbii. De exemplu- d, t, ţ, s, z, l, n şi r. o~ prepalatâlă: C. pronunţată prin atingerea părţii anterioare a palatului gurii cu partea anterioară -a limbii. De exemplu: c, g, j şi ş. o ~ palatâlăî C. pronunţată pfin apropierea sau prin atingerea părţii de jos. a limbii de palat. De exemplu: %' CON şi g’., O-v velâră (guturâlă): c. pronunţată prin atingerea vălului palatului gurii cu rădăcina limbii. De exemplu: c şi g. ^ O y la-(bio-ve!âră: C. pronunţată simultan prin închiderea velară şi prin rotunjirea buzelor. De exemplu: sunetul qu („cv") în lat. aqua „apă". <>~ laringâlă: c. pronunţată cu un zgomot de fricţiune în laringe. De exemplu-siîrdă (aî6nă): c; pronunţată fără vibrarea' coardelor vocale, fără „voce". De exemplu- /, h,-'Cj k’, p, s; Ş> t şi ţ• 0~ sonoră: c. pronunţată cu.vibrarea coardelor vocale, cu „voce". De exemplu: b, d, g, g’, g, j, v, z, l, m, n şi r. O ~ sonântă: c. pronunţată fără zgomot, deoarece canalul vorbitor e strîmtat sau închis la produ- • cerea ei. De,exemplu: l, în, n şir. O ~ nazală: c. sonantă care' se pronunţă prin coborîrea vălului ' palatului gurii şi prin trecerea curentului de aer în lungul foselor nazale. De exemplu: m şi n. , 0~ laterală: c. sonantă care se pronunţă prin atingerea alveolelor incisivilor superiori cu vîrful limbii şi printr-un uşor zgomot de fricţiune realizat de. aerul' care iese ,din cele două deschizături laterale de pe marginile limbii. De exemplu: 1. o~ vibrantă: c. sonantă care se. pronunţă prin vibrarea repetată a vîrfului limbii în momentul atingerii uşoare a alveolelor' incisivilor superiori. . De exemplu: r. o~ linguâlă: c. care se pronunţă cu ajutorul limbii. De exemplu: c. dentale, prepalatale, palatale şi velare (v. mai sus), palaţălizătă: e* care îşi schimbă locul de articulaţie în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din consoană nepalatala în consoană palatală. De exemplu: consoana p în cu-, vintel'e Picior,^ k'ept, k'atrâ eto. 0~ lâbializâtă: c. care se pronunţă -însoţită de o rotunjire a buzelor; ca în cazul vocalei u. De exemplu: consoana c în pronunţarea regională a cuvîntului fac (} iacii). Pentru clasificarea c, v. critâriu. •: CONSONANT ÎSM, s.n. (cf. fr. consonanţisme): sistem al consoanelor unei limbi; totalitatea con- . soanelor unei limbi, . CONSTITUENT, s.m. (cf. fr. constituant) ■ element care intră în structura, unui întreg] component". , CONSTRUCŢIE, s.f. (cf. fr. dmy struciion, lat. constructio): structură; grup. de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale.' Se poate vorbi astfel > despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interj ecţionale, prepoziţionale şi conjuncţionale. 0~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. De exemplu! un numeral adverbial (de două ori, de irei ori) / o locuţiune! băgare de seamă, numai ochi şi urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme CON etc.; o forma de viitor aşa-zis popular: am să merg, o să jac; o îmbinare între pronumele relativ ce şi un infinitiv, după verbele a ji şi a avea: nu-i ce vinde, 11-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ şi un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. O ~ -numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. De exemplu: cîte doi, cîte zece; de două ori, de zece ori etc. <>~ locuţionâlă: orice tip de locuţiune (substantivală, adjectivală, ‘ pronominală, verbală, adverbială, -interjecţio-nală, prepoziţională şi conjunc-ţională). De exemplu: punct de vedeŢe, bălaie de cap; în floarea vîrstei, numai piele şi os; cine ştie cine, cine ştie ce; a-şi lua inima-n dinţi, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ţi-o bună\, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. <0~ perifrastică: perifrază cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. De exemplu: erau trecînd („treceau"), e plecat („a plecat"), eram ajuns („ajunsesem"), am să vorbesc („voi vorbi") etc. C. perifrastice sînt însă -şi cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). o~ infinitivală relativă:^. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem şi un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. în raport cu sensurile aces- tor două verbe (de ,,a exista" şi .„a poseda") ea poate avea fie furfeţie de subiect, fie funcţie de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă şi a celui, de-al doilea de c. infini-tivală relativă obiectiv ă): „Cînd e minte nu-i ce vinde“ (fiolelor); „... a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte" (Folclor). o~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv şi un adjectiv sau substantiv^ cu funcţie de nume predicativ. în cadrul propoziţiei îndeplineşte diferite funcţii sin-tactice (subiect, complement direcţ, complement indirect etc.)-: „A fi om e lucru mare!", „Oamenii ar putea fi florile pămîntului" (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimînt" (T. Arghezi). P~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu şi un adjectiv sau substantiv cu funcţie de nume predicativ. în cadrul propoziţiei îndeplineşte diferite funcţii sintactice (complement circumstanţial de cauză, complement circumstanţial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeagj De-atunci înainte, / Aduceri-aminte / M-or troieni cu drag" (M. Eminescu); „Fiind un cerşetor nemernic, precurn eşti, îţi place friptura de pui în ţiglă?" (M. Sadoveanu). o~ nominală de su-pin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin şi un substantiv cu fu.ncţie de nume predicativ. în cadrul propoziţiei îndepli- 97 ------—----:----------'----------: ~ neşte funcţia dc complement' circumstanţial dc relaţie:'„Dc rămas repetent ■ nici nu poate fi vorba". O ~ asindelică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sin tac-”' ti ce în jocul conjuncţiilor care lipsesc. în c. a sin detică- topica este fixa; poziţia, propoziţiilor nu se poate schimba, deoarece se modifica raportul existent şi sensul comunicării. Astfel,numai cu topica de mai jos şi cu o intonaţie corespunzătoare, propoziţia a doua din lraz’a „Ai avut două puni ■întregi, doi lei ti sc cuvin'4 (Ion Creangă) . este o propoziţie coordonată conclusivă sau o propoziţie coordonată disjunctivă, ca în' iraza „Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea". (V. Alec-sandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos şi cu o intonaţie specifică propoziţia de la începutul frazei „Ai carte, ai parte" este o propoziţie subordonată condiţională juxtapusă. 0~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparaţii. De exemplu: „ii • un calendar mic, cii foile cît nişte frunze" (Em. Gjrleanu); „Şi ca nouri de aramă si ca ropotul de griîideni, / Orizo-nu-ntunecîmlurl vin săgeţi de pretutindeni" (M. Eminescu); „... pe albia gîrlei a început să se prelingă, asemeni unui şarpe cenuşiu... un şuvoi de apă tulbure" (Z. Stancu). V. si comparaţie. 0~ cliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredi- Gfvtf cativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negaţia nici, de prepoziţia fără, de conjuncţia coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncţia subordonatoare concesivă deşi ’şi este izolată de restul comunicării, prin virgulă: „Chiar director, nu' poate rezolva problema"; „Chiar hună, n-o poate bea"; „Chiar alârgîiid, nu-1 mai poate ajunge"'; „Chiar obligat, nu poate spune asta"; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru"; „Nici frumoasă, riu-.l poate convinge"; „Nici fugind, nu te poţi ţine de el" ; „Nici rugat, nu mai- acceptă"; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuşi";.„Să nu spui nimănui — fie . frate, fie prieten, fie rudă“ / „Felix. deşi la începutul studiilor, ■înţelese" (G. Călinescu); „Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră român ui" (V. AJecsandri); „Deşi bolnav, a avut puterea, de a o citi". C. eliptice sînt considerate şi propoziţiile cărora le lipseşte o parte de propoziţie (v. elipsă). 0~ incidenţă: c. izolată î^itre virgule sau între liniile cIe pauză, într-un loc neaşteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Jîste intonată special cu pauză înainte şi după rostire şi poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziţie sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului faţă de gîndirea expusă, 1 precizări sau motivări ale acestuia/în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, 7 — Mic dicţionar dc terminologic lingvistică VON 98 din mfcricirc, din păcate, cu părere dc răux pc drept cuvînt, într-adevăr, în definitiv, la urma-'iînnri; după mine, după părerea mea: mă rog, mă înţelegi. în fine-} doamne fereşte, nu-i aşa; ştiu- eu, vioi ştii. cine ştie, pe cit se parc, pe cil (precum) se vede, dacă nu mă înşel, să. nu-mi uit vorba, se parc, se... vede etc. — „E,rau, precum se vede, acestc cuvinte. 3iiştc vorbe din cale-afară. dc grave, de infamante" (L. Blaga); „Erai, mi se parc, în slujbă1' (Em'. Gîrleanu). V. şi parte de propoziţie, propoziţie .şi frază. CONTAMINARE, s.f. (< contamina, cf. fr. conta miner, it.. lat. con,'a minare ,,a se amesteca"): v. conlaniinătie. ■ C O NT A M1N TI E (CON 'J AM T- NARE), s.L (cf. lat. conta-minatio, fr. contaminalion): 1. încrucişare ‘între dona limbi. 2. influenţă reciprocă între două clemente lingvistice asemănătoare (cu modificarea formei). O ~ lexicală: influenţă reciprocă între două cuvinte sau construcţii; încrucişare a sensurilor a două cuvinte sau construcţii, De exemplu: din c. formaţiilor verbale, a se avînla şi a-şi lua vînt a luat naştere locuţiunea verbală impro-. pric a-şi lua avînt; din contanţi-. riaţia cuvintelor cocor şi stîrc a rezultat substantivul cocos.iîrc etc. CONTEXT, s.n. (of. fr. contcxlc, Jat. contcxtus): 1. situaţie, ambianţă. 2. text mai cuprinzător dintr-o scriere. în care se încadrează fie un cuvînt, o propoziţie sau o frază., fie un pasaj (fragment) întreg, alcătuit din mai multe fraze — interesante dintr-u-nul sau din mai multe puncte de vedere (fonetic, lexical, semantic, gramatical, ortografic, istoric, stilistic etc.). O ~ verbal: totalitatea elementelor care preced sau urmează o unitate lingvistică. în-lanţul vorbit sau scris (în planul sintagmatic). 0~ social (al actului de comunicare): ansamblul, condiţiilor sociale care influenţează comportamentul social şi lingvistic al vorbitorilor. O ~ si-tuaţionâl (al actului dc comunicare) ; totalitatea datelor psih o" logice, culturale şi fizice comune emiţă torului şi receptorului. O ~ explicit: ansamblul secvenţial (sintagmatic) în care e integrată fiecare componentă a unui enunţ verbal împreună cu toate corelatele non-verbale. O ~ implicit: sistemul lingvistic individual al emiţătorului. 0~- diagnostic: c. care face dovada existenţei unei distribuţii specifice. De.exem-plu: „Cristinel învaţă să patineze" este un c. diagnostic pentru verbul învaţă, luat în raport cu verbul studiază, care nu poate avea un asemenea context („Cristinel studiază să patineze" nu există în limbă). C. diagnostic precizează, evidenţiază sau subliniază mai bine o anumită clasă lexico-gramaţicală; pe baza lui se determină precis prezenţa clasei lexico-gramaticale cu funcţic de 99 CON regeilt. Sc spune astfel despre adjectiv şi despre numeral că reprezintă c. diagnostice ale substantivului, deoarece prezenţa lor ca elemente dependente implică neapărat prezenţa substantivelor ca elemente regente. CONTOPIRE, s.f. « contopi < con -f- topi, cf. fr. co(n) < lat. cum v.sl. îopiti): unire strînsă, lipire (v. şi aglutinare). O compunere prin v. compunere. .CONTRĂGERE, s.f. J< contrage < lat. contrahere, după trage)- 1. reducere a două vocale învecinate, identice sau diferite, la una singură sau la un diftong. De exemplu- lat. pre(h )endere > preendere )> prendere ) prQnde } rom. prinde; rom. căuta e pronunţat regional jcăta, prin reducerea celor două vocale ă şi u mai întîi la-diftongul ăn (căută) şi apoi prin reducerea acestui diftong la a (cătâ). 2. reducere a unei fraze -la o propoziţie prin reducerea unei propoziţii la o parte de propoziţie: „Am ajuns cînd se lumina de ziua" > „Am ajuns dimineaţa“. CONŢINUT, s.n. (< conţine, după fr. contenu): totalitatea elementelor de ordin noţional şi semantic care ţin de înţelesul sâii semnificaţia unui cuvînt. o~ noţional: c. bazat pe existenţa unei noţiuni de care dispune un cuvînt. O ~ semantic: c. bazat pe existenţa unui sens care ia naştere ca urmare a existenţei unei' noţiuni, într-un cuvînt. C. (noţional şi semantic) reprezintă semnificatul sau componenta care realizează o unitate dialectică cu • forma (expresia) cuvîntului (v. formă, exprâsie, semnificdnt şi semnificat).. ' ~ CONVERSAŢIE, s.f. (cf. fr. con^ versation, lat. conversaiio): discuţie, convorbire. Termen folosit în sintagma limbaj de conversaţie (v. limbaj). CONVERSIUNE (CONVERTIRE), s.f. (cf. fr., engl. conver-sion, lat. conversio): schimbare a clasei lexico-gramaticale a ' unui cuvînt, a valorii sale lexicale şi gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice şi sintactice); trecere a unui cuvînt de la o clasă de cuvinte, la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) ' sensului, prin schimbarea clasei morfologice şi a funcţiilor sintactice. Se mâi numeşte si derivare improprie, (v.. derivare), mai ales în cazul substantivării adjectivului şi adverbului, deoarece presupune trecerea unui cu-vînt-bază, stabil în clasa din care face parte, la altă clasă, cu ajun torul unui formativ (formant) — articol sau alt determinativ — şi a reorganizării sintagmatice a enunţului. C. este unul din cele trei mijloace (modalităţi) interne de formare a cuvintelor în limba română (alături de-' derivare şi compunere). Ea îmbracă mai mul-3 CON 100 ic- aspecte: adjcclivăre (adjectivizare). adverbiali zare, conjunct tonali zdrc: interjccţionalizărc. prepoziţionali zare şi substanlivdrc (snb-slantiviidrc ). Y. toate aceste noţiuni. CONVERTIRE, s.f. (< converti, ci. ir. convertir, lat. converfere ,,a întoarce"): v. conversiune. COORDONARE, s.f. « coordqnâ, c!. fr. coordonner, it. coordinare): raport sau relaţie ce se stabileşte intre două sau mai multe părţi de propoziţie, propoziţii sau fraze (de acelaşi Tel sau eterogene) aflate pe acelaşi plan gramatical, adică nedependente una de cealaltă.' Termen folosit în sintagmele raport dc coordonarc şi relaţie dc coordonare (v. raport şi relaţie). <>~ prin juxtapunere (prin parataxă, asindetică, para-tâctică): c. bazată pe impla alăturare a unităţilor sintactice, marcată prin virgulă, prin puncf~ şi virgulă sau,- în cazul frazelor, prin punct. C. prin juxtapunere. se realizează între două sau mai multe subiecte: „Toporul, barda, ciocanul, deştele, vătraiul... putn-tu-s-an face pînă n-au trecut prin nicovală şi baros?" (Ion Creangă); între două sau mai multe nume predicative: ..Noaptea-i alba, luminoasa' (V. Alecsandri); între două sau mai multe atribute: „O iarbă subţire, culcată de vînturi, .s-aşterne ca un covor" (A. Yla-lmţă); între două sau mai multe complemente: „Şi din ierburi, dintre codri, tremurînd s-arată luna"'(M. Rmincsr:’); intre două sau mai multe elemente predicative suplimentare: .... îi ţîrîie şi gindurile în creieri, subţiri, nesigure. pipăitoare“ (I.. Rebreatm); între două sau mai multe propoziţii (principale sau subordonate): „Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vîltorile..." (B. Şt. Dclavrancea), ci vroiau 111 felul acesta să scape de ea, s-o alunge de acolo“ (M. Preda). 0~ prin joncţiune (joncţionâlă): c. realizată cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare copulative, adversative, disjunctive şi con-clusive (de aici şi denumirea tipurilor de c., după felul conjuncţiilor coordonatoare: copulativă, adversativă, disjunctivă şi conclu-sivă). Şi c. prin joncţiune se realizează între două sau mai multe . subiecte: ,,Arcul fi săgeţile, ghioaga si praştia stau aruncate la pămînt" (A. Odobescu); între două sau mai multe nume predicative: „Eu îs Jicrar şi potcovar" (M. Sadoveanu); între două sau mai multe atribute: „Clopotul bisericii batea... cu glas jalnic şi treptat" (A. Odobescu); între două sau mai multe complemente: „Codrul clocoti dc zgomot şi dc arme si de bucium‘ (M. Eminescu);' între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „S-a întors a doua zi bolnavă şi plin-gînd" (Cezar Petrescu); între două sau mai multe propoziţii (principale saii subordonate): „Dumbrăvi şi sihăstrii au cercetat..., dar zadarnic toate au fost" COJ? (D. Angliei), „De-o Ji senin ori de va Ji jur tună, / Noi steagul vieţii n.u-1 tîrîm pe jos“ (M. Be-niuc); între două. contexte (i se ,-mai spune şi c. contextuală): „Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şerpui-tă ce aluneca pe pămînt, înconjurate de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dar la toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte" (P. Is-pircscu). V. şi conjuncţie. COORDONĂTĂ, s.f. « adj. coordonat, -ă, cf. fr. coordonne, it. coordinato): propoziţie care se află în raport de coordonare cu o altă propoziţie- (principală sau subordonată). <0~ juxtapusă (a-sindetică, paratâctică): propoziţie coordonată prin alăturare, fără elemente de legătură. De exemplu: „Ne îmbolnăvim de friguri, în fiecare vară ne îmbolnăvim de friguri toţi copiii din casă" (Z. Stancu); „Eu voiesc să ştiu cine umblă - pe drum, cine' trece pe aici, cine ^ ce zice" (I. .Slavici). O ~ joncţionâiă: propoziţie coordonată cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare copulative, adversative, disjunctive şi conclusive (de aici şi denumirile de c.: copulativă, adversativă, disjunctivă şi conclusivă, după felul conjuncţiei coordonatoare). De exemplu: „Mirosuri vechi se ridicară şi, deodată, în larma aceea un sunet cristalin căzu" (D. Angliei); „Aşa-s gîrlcle pe aici... seacă de tot, dar... cîteodată... se umple din mal în mal" (I>. Rebreanu); „Caii fluturau din cap... ori îşi încetineau mersul"-(D, Angliei); „Ignat se apropia de patruzeci de ani, era deci cu vreo şaptesprezece ani mai mare ca Ion" (Camil Petrescu); „Aţi auzit, oameni buni,... că domnia Tonişei s-a petrecut de pe lumea asta si a venit în scaunul ţării Alexandru vodă" (M. Sadoveanu); „Nu se caută ce-ai fost, ci ceea ce eşti" (Folclor); „Se gîndeşte dacă'să vină sau să nu vină"; „Ţăranii între ei vorbesc... că ei asudă... muncindu-1..., deci al lor... să fie" (L. Rebreanu). V. conjuncţie şi coordonare. O ~ regentă: propoziţie căre se află în raport de coordonare cu o altă propoziţie şi de care depinde o propoziţie subordonată. De exemplu: „Bu-dulea cel bătrîn venea acum... la oraş şi le-spunea'drumeţilor că are un fecior, care e dascăl..." (I. Slavici). COPULĂ, s.f. (cf. fr. copule, lat. cop-ula „legătură"): cuvînt de legătură între subiect şi numele predicativ. <>~ verbală: c. de natură verbală, reprezentată printr-un verb. Sînt considerate c. verbale în -limba română: a ji, a deveni, a părea, a ajunge, a ră-mîne, a ieşi, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se Jace, a se prejace (în) etc. O ~ inter jecţionâlăî c. de natură in-terjecţională, reprezentată printr-o interjecţie. Sînt considerate .'POP •c, interjecţionale în limba română ; iacă, iată şi iacăla. O lexico-gramaticală’: c. golită parţial de conţinutul. ei lexical, în curs de gramaticalizare; c.^care participă funcţionar şi lexical la . formarea' predicatului nominal.; Sînt considerate c. le xico-gramatic ale în limba română majoritatea verbelor copulative amintite mai sus (cu excepţia lui a . ji). O ~ gramaticală: c. golită total de conţi--untul ei lexical, gramaticalizată; c. care participă numai funcţional la formarea predicatului nominal. Este considerat c. gramaticala în limba română verbul a' fi. CORECTITUDINE, s.f. (cf. lat. covrectilitdo) : 1. calitate a vorbirii de a fi corectă, fără greşeli (abateri) fonetice, lexicale şi gramaticale. 2. calitate generală, a -stilului individual care constă în respectarea regulilor gramaticale, -ortografice şi de punctuaţie în redactarea oricărei compoziţii litera re 'CORELATIV, s.n. « adj. corelativ, -ă, cf. fr. corrâldiij):. termen din propoziţia regentă, care exprimă reciprocitatea faţă de alt termen, introductiv al unei subordonate (v.- cuvînt corelativ şi "dement corelativ). CORELAŢIE, s.f. (cf. fr. corrâla-Mon)\ 1. relaţie de reciprocitate intre cuvinte sau unităţi, sintactice, în cadrul propoziţiei sau în cadrul frazei (v. cuvînt corelativ).' 2. raport de excludere mutuală, • în spaţiu şi în timp, între termenii a şi b oare contractează aceeaşi relaţie în mod alternativ. El este asemănător cu raportul de - dis-juncţie- logică „sau... sau". De exemplu;, raportul dintre s şi t care precedă, în aceeaşi silabă, aceleaşi vocale — a, e, i, o, u sau î (sa, ta; se, te; sic, tic; soc, toc; sun;^tim; sîrg, tîrg). C. caracterizează atît planul conţinutului cît şi planul expresiei. “De exemplu: c. dintre unităţile de conţinut [singular] şi [plural], care’ pot intra alternativ în relaţie cu unitatea de- conţinut [acuzativ], se evidenţiază în ansamblurile [pe om -f masculin -|- singular .--f-acuzativ] şi [pe oameni -j-masculin -j- plural, -f- acuzativ], corespunzătoare lanţurilor fonetice [o-m; o-a-m-e-n-i]. CORESPONDENT, s.n. (cf. fr. corrcsponclant, it. corrisponclente): echivalent, în planul frazei, al unei părţi, de propoziţie. Astfel, c. subiectului în planul frazei este subordonata subiectivă, al numelui predicativ — subordonata predicativă, al atributului — subordonata atributivă, al complementului necircumstanţial — subordonata completivă (directă, indirectă şi de agent), al complementului circumstanţial — subordonata circumstanţială (de toa- ■ te categoriile) şi al elementului predicativ suplimentar predicativa suplimentară. m cm; CORESPONDENŢĂ, s.f. (cf. fr. con cspoiidancc, it. corrisponden-za) : raport, legă tu râ între fenomenele de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiaşi idiom (pe baza c. se verifică înrudirea idiomurilor şi se explică diferitele stadii de dezvoltare ale unui' idiom). fonetică: concordantă între anumite sunete ale unej limbi. o~ lexicală: concordanţă intre anumite cuvinte ale unei limbi. <>~ gramaticală: concor- danţă între anumite fapte de ordin gramatical. Se vorbeşte astfel despre c. timpurilor (concordanţă constantă între timpurile verbelor-predicate din propoziţiile principale coordonate sau din propoziţiile subordonate şi timpurile verbelor-predicate din propoziţiile tegente) şi despre C. dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate (considerată aproape perfectă: subiect-subiec-iivă, nume predicativ-predicati-vă, atribut-atributivă, complement necircumstanţial-comple-tivă, complement circumstanţial-circumstanţială, element predicativ supli’mentar-predicativă suplimentară). CRATIMĂ (LINIUŢĂ DE UNIRE ŞI DE DESPĂRŢIRE, s.f. (cf. ngr. Jiraîima): senrn ortografic (-) folosit în scrierea limbii române pentru a marca rostirea împreună a două cuvinte diferite (l-a văzut, mi-a dat, şi-d amintit etc.), scrierea unui cuvînt compus, ale cărui elemente alcătuitoare îşi mai păstrează ceva din independenţa lor (Făt-Fru-mos, rcdactor-şcf, bună-crcăiniâ, floarca-soarelui, drum-dc-jier, Gu-ra-Humoruhd, gură-cască, roşu-Portocaliu, sud-american, asiă-vară, după-amiază etc.), despărţirea unui cuvînt în silabe (pu-bli-ci-ia-ie, re-.vaş-ie-re etc.), repetarea unor cuvinte (gaîa-gata, încet-încet, rmduri-rmduri etc.), cantitatea aproximativă la numeralele alăturate (doi-trei oameni, paint-cinci, zile etc.) sau prezenţa cuvintelor rimate (tahveş-balmeş, ni-tam-nisam etc.). Trebuie spus că liniuţa de unire se foloseşte chiar şi atunci cînd există o cădere accidentală de sunete (asemănătoare cu aceea specifică folosirii apostrofului), cu condiţia ca prin. această cădere să se formeze o silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: m-a auzit, s-a dus, s-o prindă, c-un volum/ c-o vază, dup-amiază etc. CREOLĂ, s.f. (cf. fr. creole, sp. crioU lo) ■ limbă amestecată, rezultată din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latină şi vorbită de urmaşii coloniştilor din acest continent. De exemplu i ncgro-spaniola din insulele Antile şi mal aio-spâni ola din insulele Filipine. CRESŢOMAŢfE (ANALECTE),-s.f. (cf. fr. chrestomcUhie): cule-: gere de texte din diferiţi autori, reprezentative pentru valoarea €îî?-: 10.4 •cm- filologică, istorică, documentară etc. Sînt cunoscute următoarele c. ale limbii române: Pumnul Arunc. .7.cplurariu ruiuunesc. Yol. J. ! V. Yiena. 1862-1865; Eam-brior Alexandru, Carie dc ci lire cv o inlroduccrc asupra liiubci romaneşti, laşi, 1883; Gaster Mo-scs. Cir,estonia ţie româna. Yol. J. Introducere, gramatică, texte (1550-1710). Yol. II. Texte (1710-1830). Dialectologie, literatură populară , glosar. Leipzig, Bucureşti, 1891 : Adamcscu Ghcorghe, Crestomaţie pentru istoria limbii şi literaturii româneşti, Bucureşti, 1897; Bianu I., Cartojan N., Pagini dc veche scriere românească, Bucureşti, 1921; Byck j ., Texte româneşti vechi (Introduccrc în studiul limbii române), J, Bucureşti, 1930; C'azacu 13., Pagini cU limbă şi literatură română veche, '.l exic alese, Bucureşti, 1964; Academia Republicii Socialiste Romănia, Crestomaţie romanică. întocmită sul) conducerea acad. lorzii Iordan, Yol. 1—111, Bucureşti. 1962 (1). 1965 (11). 1968 (iii. partea I). 1969 (111, partea o Il-a). CRITERIU, s.n. (cf. fr. eriteriuin, gr. kriterion „ceea ce serveşte la măsura re. la judecare"): punct de vedere; principiu dc apreciere, de definire, de caracterizare, dc clasificare. Termen folosit în sintagma criteriu dc clasificare (a sunetelor, a consoanelor, a vocalelor, a cuvintelor, a părţilor dc vorbire, a categoriilor gramaticale. a părţilor de propoziţie, a propoziţiilor, a limbilor, a seninelor grafice, a stilurilor limbii literare etc.). Y. clasificare. Există următoarele c. de clasificare a categoriilor lingvisticc amintite: A. C R 1 T E ]\ I f D E C I. A-S 1 E 1 C A RE A S U NET E-LO R EI M B l 1:1. dupîî modalHalca emiterii', nearticulate şi articulate; 2. după felul propagării si după funcţiile lor (din punct de vedere acustic şi fiziologic): consoane şi vocale; 3. după poziţia lor în raport cu accentul: pro-tonice si post-tonice (v. clasificare si şunci). B. C R 1 T E R 1 1 D E CLASIFICARE A Y O-C-A L E LOR: 1. după felul pronunţării şi al notării: simple şi duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea dc a primi accentul: accentuate (to- nice) şi neacce.iUuale (atone); 3. după gradul de. închidere: închise, mijlocii (medii) şi deschise; .4. după locul dc articulare a limbii: anterioare (palatale), mediale (centrale) şi posterioare (velare); 5. după pârtiei parca sau ncpcuii-ciparca buzelor: rotunjite (labia-lizatc) şi nerptunjite (nclabiali-zatc). Y. clasificare, si vocală. C. C R I T E R 1 I D E C E A-S I I- 1 C A R ]•: A C O N S O A-N E LOR: 1. după Jelui pronunţării si votării: simple şi duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea dc a ji influenţate de vocala sau dc senii vocala i: moi (muiate) sitari (dure, nemuiate); 3. după modul dc articulare: oclusive (implozivc-ex- CTÎT plu'/ivc). scmioclusivc (atricate). constrictivc (fricative), lichide si nazale; -4. după locul dc atticulare: bilabiale. labio-dentale (alveolare), prepalatale. palatale, velarc şi laringale; r». după poziţia eoar-ritloi vocalc in pronunţare: surde si sonore (v. clasificare, si consoana ). D. CRI T IC R I I DE CLASI F 1 C A R E A C U-V 1 N T E LOR: 1. c. etimolo- gie: moştenite (din latină şi din substrat), împrumutate (din diverse limbi, in etape diferite) şi create pe terenul limbii române (prin derivare, compunere şi conversiune); 2. c. structurii morje-niaiiee: simple şi compuse; 3. C. semantic: cu sens lexical şi fără sens lexical; 4. c. noţional: cu noţiuni şi fără noţiuni; 5. c. psi-hologic-e mpiric: concrete şi abstract e: 6. c . fiexionar (morjo’logic) : flexibile şi neflcxibile; 7. c. sintactic (aspectul funcţional): cu funcţie sintactică şi fără funcţie sintactică; S. c. sintactic (aspectul rfistrihuţional) : cu distribuţie (unidirecţională sau bidirecţională) si fără distribui ie (v. clasificare si e urî ni). E. ' C R 1 T E R I I i) i- clasificau]-: a v: A R T 1 I- o R D E V O R- !î I RE: 1. c. etimologic: moşte- nite. împrumutate şi create (aplicabil la substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecţie, prepoziţie şi conjuncţie); ‘1. c. structurii nwrjcmaiicc: simple si. compuse (aplicabil Ja toate părţile de vorbire amintite); •*. c. psi'i'.ologic-cmpiric: concrete şi abstracte (aplicabil Ia toate părţile de vorbire amintite): 4. c. noţional: comune si proprii (aplicabil Ia substantive); 5. c. genului: masculine, feminine şi neutre (aplicabil la substantive): (v c. flexionar: de declinarea I. de declinarea a .11-a, de declinarea, a IlI-a san de tipul flexionar l, dc tipul flexionar II şi de tipul flexionar III (aplicabil la substantive); variabile (cu o terminaţie şi cu două terminaţii; cu patru forme flexionare, cu trei forme flexionare şi cu două forme flexionare) şi invariabile (aplicabil la adjective si pronume); unipersonale şi pluripersonalc (tri-pc.rsonalc), integrale si defective, regulate şi neregulate, dc conjugarea I, dc conjugarea a II-a. dc conjugarea a Ilî-a şi de conjugarea a lY-a (aplicabil la verbe); 7. c. conţinutului: calificative şi determinativ-pronominale (aplicabil la adjective); cardinale, ordinale, coleciive, fracţionare (partitive), multiplicative, distributive şi adverbiale .(aplicabil la numerale); personale, de întărire, posesive, reflexive şi demonstrative (aplicabil la pronume);.1 de mod, de timp, de loc, .de concesie (aplicabil la adverbe); care exprimă stări fizice şi emoţionale, care exprimă stări voliţio-nale, care evocă prin imitare aproximativă sunetele şi zgomotele (la interjecţii); S. c. sintactic (aspcciul funcţional): interoga- tive şi relative (aplicabil Ja pronume) ; tranzitive şi intranzitive, personale şi impersonale, predi* cative (autonome) şi nepredicative (auxiliare) — aplicabil la verbe; dependente (nepredicative), regente (predicative) şi independente, corelative şi non-core-lative (aplicabil la adverbe); cu funcţii sintactice şi fără funcţii sintactice (aplicabil la adverbe şi interjecţii); specializate (specifice) şi cu valori multiple (nespecifice) — aplicabil la adverbe, interjecţii, prepoziţii şi conjuncţii; cu genitivul, cu dativul şi cu acuzativul (aplicabil la prepoziţii); coordonatoare şi subordonatoare (aplicabil la conjuncţii); 9. c. sintactic (aspectul distribuţional): cu distribuţie unidirecţională şi cu distribuţie -bidirecţională "(aplicabil la adjective, pronume, verbe, adverbe şi interjecţii). V. clasificare si parte de vorbire. F. CRITERII DE CLASIFICA RE A PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE: 1. c. expresieii exprimate şi neexprimate (aplicabil la subiecte şi la predicate), inclus şi subînţeles (aplicabil la subiecte); 2. c. structurii: simple şi multiple (aplicabil la subiecte şi la numele predicative); 3. c; conţinutului: determinate şi nedeterminate (aplicabil la subiecte), de calificare şi de identificare, explicative şi determinative (aplicabil la atribute), circumstanţiale şi necircumstanţiale (aplicabil la atribute şi complemente), cu nuanţă circumstanţială şi fără nuanţă circumstanţială (aplicabil la elementul predicativ suplimentar), directe, indirecte şi de agent, de loc, de timp, de mod, d(3 cauză, de scop, de condiţie, de concesie, de consecuţie, de asociere, de instrument, de cumul, de opoziţie, de relaţie, de excepţie (aplicabil la complemente); 4. c. morfologic: verbale, nominale, adverbiale şi -interjecţionale' (aplicabil la predicate); substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale (aplicabil la atribute); cu aspect nominal şi cu aspect verbal (aplicabil la elementul predicativ suplimentar); în N, în G, în D şi în A (aplicabil la subiecte, la numele predicative, la atribute şi parţial la complemente şi la elementele predicative suplimentare);’ 5. e. sintactic: izolate şi neizolate (aplicabil la atribute). V. clasificdre si parte de propoziţie. G. CRITERII DE CLASIFICARE A PROPOZIŢIILOR: 1. c. logico-semantici principale şi secundare, suficiente şi insuficiente; 2. C. conţinutuluis enunţiative şi interogative; pro-priu-zise, optative, dubitative/ potenţiale şi imperative (atît cele enunţiative, cît şi cele interogative),’ directe şi' indirecte (cele interogative), totale şi parţiale (cele interogative directe); 3. C» calităţii: afirmative şi negative; 4. c. structurii: analizabile şi neanalizabile, simple şi' dezvoltate; 5. c. morfologic: verbale şi nominale; 6. c. sintactic: monomembre' şi bimembre, regente şi subordonate, independente şi dependente (V. Clasificdre, si propoziţie). H. CRITERII DE CLAS-X- CUL 1? I C ARE a; LIM BIX O Rî î = ,®. geografic: limbile din Europa, limbile din- Africa, limbile din Asia, limbile din Oceania, limbile din America ^de Nord şi de Sud); 2. Q,genealogic (al înrudirii), combinat cu cel geografic (are în vedere unitatea .. de origine, gruparea limbilor, pe familii de limbi, ramuri, grupuri şi subgru-puri) : limbile indo-europene (romanice, germanice, celtice, slave, baltice, limba greacă, limba albaneză, limba armeană, indiene şi iraniene), limbile ibero-caucazie-ne; limbile buruşaski, limbile dravidiene, limbile" munda, limbile semito-hamitice, limbile ura-lo-altaice (turcice, mongole, tun-guse, ugro-finice, samoede), lim-" bile paleosiberiene, limbile aimi, limbile chino-tibetane, limbile monkhmer, limba coreeană, limba japoneză; limbile negro-africane, limba malgaşă; limbile amerindiene; limbile indoneziene, limbile polineziene, limbile melaneziene, limbile australiene şi limbile pa-puaşe; 3. c, tipologic (morfologic) are în vedere unitatea de structură a limbilor (mai ales morfologică), gruparea lor în patru mari tipuri: limbi izoîanţe, limbi aglu-tînante, limbi flexionare şi limbi incorporânte (polisintetice). Pentru toate aceste e» de clasificare a limbilor v, clasificare şi limbă. CULT ISM? s.n. (cf. fr, cidtisme) i 5» (în sens restrîns) greşeală "de limbă a cărei origine o constituie dorinţa vorbitorilor de a'se exprima rnai îngrijit, mai literar:, rnâl f/.alesft,. mai puţin banal. Căutînd termeni literari, vorbitorii neglijează de multe ori deosebirile de sens şi ajung la lărgiri sau res-trîngeri de sensuri, la deplasări semantice Sciu stilistice. Dintre toate C. posibile cel mai frecvent e lexical, bazat pe existenţa în cadrul limbii a unor perechi sau a unor serii sinonimice diferenţiate stilistic. Astfel, se înlocuiesc. termeni cu semantică mai bogată sau, cu sens mai general sau mai abstract prin sinonimele lor parţiale, în contexte necomune: a sta prin a staţiona şi ■a, începe prin a debuta („Ceasijl staţionează".. „Un cîntec debutează aşa"); se restrîng sensurile altora - ’ a aviza în locul lui a aproba („Pianul a fost avizat"); se ajunge Ia diferenţiere stilistică între un termen vechi, simţit ca. „mat ales" şi un neologism (a întruchipa e preferat lui a întrupa) sau între două cuvinte la fel de vechi (a cutreiera e preferat lui a străbate: „suflet cutreierat dc agitaţie*') sau la fel de noi (simptom e preferat lui indiciu: „simptom al spiritului ales"), Acelaşi lucru se poate .spune şi despre preferinţă unor vorbitori pentru s circulă în locul lui merge (de la „Trenul circulă greu" Ia „Fermoarul circulă greu"), efectuează în locul lui face, balon în locul lui minge, a solicita în locul lui a cere, traversează în locul lui trece, a creiona, M locul Iui a schiţa, amplitudine în locul lui amploare etc; — cuvinte care ajung să. fio CUL folosite exact' în contextele necomune cu celelalte şi deci ne-corespunzător.- 2. (în sens mai larg) manieră stilistică formalistă şi ermetică, specifică minorităţilor intelectuale, care presupune folosirea abuzivă a neologismelor, a cuvintelor pompoase, o sintaxă compl icată, cu inversiuni şi expresii eliptice, metafore hiperbolice, aluzii mitologice, istorice şi geografice, preţiozitate, afectare şi pedantism. 3. cuvînt introdus în limbă pe cale cultă; împrumut cult, opus celui popular. CULTIVARE, s.f. (< cullivă, cf. fr. ciiHiver): îngrijire specială a urnii anumit lucru; urmărire îndeaproape a unui anumit lucru sau fenomen. O ~ & limbii: „prelucrare îngrijită şi pe baze şti iu-. ţifice. a mijlocului celui mai im-rtant de înţelegere între mem- i unei societăţii (lorgu Jordan, în LR, 1956, 5, p. 5). Sensul acestei formulări s-a îmbogăţit şi s-a precizat ulterior prin con'tribur ţia adusă de oamenii de cultură din ţara noastră, în diferite împrejurări (dezbateri publice, cronici speciale etc,), ajungîndu-se astfel la următoarea reformulare: acţiune vastă, complexă şi concertată, întreprinsă în comun de instituţiile specializate (şcoală, institute de cercetări lingvistice, radio, televiziune) şi de oamenii de cultură din ţara noastră, pentru cunoaşterea, generalizarea şi respectarea normelor scrierii şi pronunţării corecte, a îmbogăţirii şi desăyîrşirii mijloacelor de ex- presie, pentru păstrarea,. îngrijirea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi. perfecţionarea limbii române (prin acestea înţelegîndu-se: păs-. trarea materialului lexical încetăţenit, a formelor gramaticale şi a topicii moştenite; atenuarea deosebirilor dintre aspectul cult - şi aspectul popular al limbii române, în ' vederea unificării ei, prin respectarea normelor limbii române literare: gramaticale, ortoepice, ortografice, de punctuaţie şi de topică; îmbogăţirea vocabularului limbii române prin valorificarea artistică a unor termeni populari şi prin împrumuturi din limbile romanice, riguros selecţionate; îmbogăţirea .posibilităţilor de exprimare a limbii române prin sporirea nuanţelor semantice ale cuvintelor şi a construcţiilor sintactice inedite; eliminarea din vorbire a cuvintelor învechite şi uzate, a cuvintelor dc jargon şi de argou, a cuvintelor ermetice, inaccesibile masei de vorbitori, a neologismelor inoportune; combaterea greşelilor de exprimare din textele ’ tipărite etc.). CURENT, s.n. (< adj .curent, -ă, cf. fr. courcint): mişcare ,de idei ştiinţifice, de opinii privitoare la anumite fenomene, care sînt a-doptate de un număr mai mare de oameni. o~ lingvistic: miş- care de idei care ‘reuneşte un număr de lingvişti, în baza unor concepţii comune sau asemănătoare privind fenomenele de lim- CURENT bă. (Date privind istoria lingvifc-. ti'cii româneşti, găsim în lucrările prof. univ.. dr. doc. D i mit r i e M ac re a-; ,,Lingvişti şi j il oh gira vum j", Bucureşti, 1-959 şi „Contribuţii la istoria-■, lingvisticii şi filologiei româneştiBucureşti, • 1978 precum şi în lucrarea „Dicţionar, de lingvişti şi filologi- români" de J ana Bala c c i u şi R o d i c a C h i r i a c e s c u, apărută în Bucureşti în 1978. Un studiu amănunţit al tuturor curentelor, şi şcolilor lingvistice din lume şi din ţara noastră găsim însă în lucrarea „Scurtă istorie .a lingvisticii", Bucureşti, 1961 (1965,. 1977) de acad. A l». 6 r a u r şi prof. .univ. L ir c i a W a 1 d. De asemenea, date importante despre istoria structuralismului se găsesc şi în lucrarea conf. univ. M a r ia M a n o 1 i u M an ea . — „Structuralismul lingvist ic (Lec-’ litri critice), Bucureşti ,1973. O ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea -unor fapte corespunzătoare de mai tirziu .din diferite ;limbi înrudite;1 c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei- comparativ-istorice î-n reconstituirea unei limbi de bază- (comune) sau în studiul evoluţiei unei limbi derivate,- cu scopul de â lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei şi a c. au contribuit mult: lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, „Pcm-ini, şi ale continuatorilor săi," care au devenit cunos-. cute în Europa abia la sfîrşitul secolului al XVtlI-lea. Cunoaşterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparaţie .a cercetătorilor, permiţînd lingvistului german Prânz Bopp (1791 — 1867) să elaboreze şi să tipărească în 1816, la Fraukfurt, prima lucrare dc gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana şi germana), iar intre 1838—1S52,_ la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică şi germană), în trei volume. Bopp a pus uii accent deosebit pe morfologic, deoarece aici sc găsesc cele mai convingătoare ‘exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile, indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-âu transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondenţelor morfologice ale limbilor indo-euro-pene-şi. care a analizat ştiinţific cuvîntul „-indo-curopean". Bogatul material adunat de el pentru comparaţii i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatişti lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787 — 1832), lingviştii germani JacobGrimm (1785— .1863), Fricdrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787—1S35), Priedrich Schlegel (1772—1829). şi August Schlei-cher (1821 — 1868) şi filologul rus CURENT iio Aleksandr Hristojorovici Vosto-kov (1781 — 1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze şî a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave şi baltice, folosind material comparativ fonetic, lexical şi gramatical. El punea preţ deosebit pe corespondenţele fonetice şi pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă faţă de elementele străine, fiind convins că limba ou structura morfologică cea mai complicată este şi cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenţia asupra diferenţelor dintre cuvintele moştenite şi’cele împrumutate., considerînd ca elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul, gramaticii istorice, a realizat •prima descriere â unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme pînă la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de acelaşi fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulînd legea mutaţiei consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor! de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire â, flexiunii şi de dezmembrare a flexiunii (acestea două putînd fi -cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor -flexionare în anumite limbi este compensată de dobîndirea altor mijloace noi, poate chiar maî bune decît cele vechi. Diez a pus bazele grămăticii comparate a limbilor romanice, iai Schlegel a fundamentat clar sificarea morfologică a limbilor, distingînd două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) şi tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba şi cultura indiană veche şi a explicat asemănările dintre limba sanscrită şi limbile latină, greacă, germană şi persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germ a-.... nia, în strînsă colaborare .cu Bopp şi Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidenţiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă şi gîndirei a preconizat studierea limbii în strînsă legătură cu civilizaţia poporului care o vorbeşte; a intuit raportul dintre particular şi general în limbă, susţinînd existenţa a două tendinţe', una de diversificare, determinată de indivizi, şi alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură; a adus o contri-: CURENT fou ţie însemnată în clasificarea morfologică a limbilor> arătînd că tipurile de limbi nu sînt strict delimitate, că majoritatea limbi-■ lor au • structuri mixte etc. S ch le ich’e r a făcut o descriere a limbilor vechi şi noi din -Europa, cu toate ramificaţiile lor, incercînd să determine' legile generale de evoluţie a limbii pe "baza grupurilor fonetice j a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărţirea celor flexibile în limbi sintetice şi limbi analitice şi a celor ne--flexibile în limbi cu afixe şi limbi amorfe; a studiat amănunţit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) şi a făcut pentru prima oară o descriere ştiiiiţifică a unei limbi' indo-europene vii (lituana), - pătrunzînd astfel în mecanismul schimbărilor fonetice şi al formelor gramaticale. în lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene — compendiul de gramatică- comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea „greacă, vechea italică, vechea-celtică, vechea slavă, lituana şi vechea germană), a reuşit să determine trăsăturile limbii-bază şi să • urmărească evoluţia formelor , ei pînă în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, apli-:cînd metoda reconstrucţiei, căreia i-a stabilit principiile fundament ’ tale. El a acordat o mare atenţi© foneticii comparativ-istorice, a" precizat corespondenţele fonetice şl a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercînd . să. explice prin ele evoluţia limbilor,, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotă-rîtor al asemănărilor fonetice şt lexicale din acest punct de vedere. VostokoV a încercafo o periodizare a istoriei limbilor? slave, pe baza transformărilor? fonetice şi morfologice, sugerînd chiar posibilitatea reconstruirii, sistemului limbii slave originare prin comparaţia elementelor comune *din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviştii europeni, care au / încercat sa* îmbunătăţească metoda comparat iv-isto-rică se numără - lingvistul francez Antoine Meillet (1866—1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, şî. discipolii săi — lingvistul italian. Emil Benveniste (n. 1902) şi ‘ lingvistul polonez Jerzy Kurylo-wiez (n. 1895). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configuraţia isogloselor şi repartiţia dialectală din perioada indo-europenei comune, a-jungînd la urmăroarele concluzii: singurul grup de a cărui existenţa sîntem siguri e grupul indo-ira~ nianj limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovaţii comune* limbile italo-celtice’ au păstrafo din indo-europeana comună ace? CURENT 1X2 eaşi inovaţie (desinenţele medio-pasive în -r) ; germana arc trăsături comune cu celtica, celtica ou italica, italica eu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care nne.se laolaltă limbi cenlum şi limbi sa/an, îneît distincţia între cele două grnpuri de limbi indo-europene nu se mai poate menţine ca o rupere totală, după care ar fi urmai: diferenţierile dialect ale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferenţiali aceste limbi indo-europene priiliitive. li e n v e n i s t e şi K u r y 1 o-w i c z an reuşit să diferenţieze din punct de vedere cr6nologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparaţiei. Primul dintre ci a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuţie şi a ajuns la concluzii' foarte importante, reuşind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) şi altele' mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviştii români, mai vechi, care au adoptat şi au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Pelri-ccicu IJcisdr.it (1836—1907) — în studierea substratului limbii române; Moscs Casier (1856—1939) — în interpretarea faptelor de limbă şi a. folclorului românesc; .llexaudnt PJtilippide (1859 — 1933) — in analiza particularităţilor fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale ale limbii române şi Ovid Dcnsiisianu (1873 — 1938) — în discutarea problemelor de istorie a limbii române şi de fol- clor. o ~ naturalist: c. născut diri greşita înţelegere, a naturii limbii dc către lingviştii germani August Schleicher (1821-1868) şi Max Milllcr (1823—1900). Aceştia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naşte pc baza diferenţierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă — de la structuri mai simple la forme mai complicate —, îmbătrîneşte şi moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării" ei. Stăpînit de această concepţie "naturalistă, într-o epocă în care succesele ştiinţelor naturii, prin teoria dar-viu istă, erau în atenţia învăţaţilor, Schleicher a schiţat chiar o clasificare a limbilor indo-euro-pene sub forma, unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, con-siderînd sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana. comună. El a^căutat paralele între viaţa limbilor şi a organismelor, încadrînd lingvistica printre ştiinţele naturii. Totuşi, activitatea lui a stat în bună măsură şi sub semnul comparatiştilor, ceea ce justifică încadrarea lui şi printre aceştia (v. mai sus). M iii Ier, deşi influenţat în mare măsură de' concepţia naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i. aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activităţii oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor şi supus unei uz ,r 1 CURENT perfecţionări continue; ea evoluează în virtutea 'unor legi. şi a cooperării indivizilor încadraţi în . colectivităţi. Miiller a legat istoria limbii’ de . istoria societăţii. A fost-printre primii cercetători care au scos în evidenţă importanţa' studierii limbilor nescrise, în-. demnîiid lâ cunoaşterea ,ştimţi'r li că a limbilor indigene din Asia, Africa, America şi Polineziâ. A acordat o mare atenţie dialectelor, pe care Ie socotea reprezentante... ale limbii vii, arătînd că la bâza unei limbi literare'stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecţia naturală a cuvintelor, de lupta- pentru, exis-;' tenţă a sinonimelor. în problema legăturilor dintre limbi’ a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele, esenţiale ale vocabularului şi ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală te-, meii a. limbii"şi criteri ul principal de clasificare a limbilor. în lingvistica - românească a' lucrat la început sub influenţa ideilor naturaliste ; Alexandru • Lambrior (1845 — 1883). O ^psihologist: c. născut ca o reacţie împotriya tendinţelor din epocă ele identificare ’a categoriilor gramaticale cu categoriile logice şi împotriva naturalismului lingvistic ...al lui Schleiclier şi Miiller.: Bazele sale au fost puse de lingviştii Hey-inann Steinthal (1823—^1899) î.ii Germania şi [Aleksandr Afana-sievici Polebnca (1835 — 1891) în Rusia. Steiuth a l a susţinut greşit că limba nu e legată de gîndirea logică şi că aceasta din u.rmă nu are nici un rol în "formarea limbii. Influenţat de psihologia idealistă a lui ’ Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieţii spirituale, că ea nu are. legi/proprii şi nu poate fi cunoscută în afara vieţii psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea şa singurul obiect de .studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viaţa, socială. Defiiiea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a. exprima activitatea psihică a fiecărui, individ prin intermediul formei sale externe — al sunetelor articulate.. Influenţat de Humboldt, el considera că indivizii sînt membrii unor colectivităţi „care exercită o anumită influenţă asupra lor, că în consecinţă, forma? internă a. limbii, reprezentată prin structura ei etimologică şi gramaticală şi accesibilă observaţiei numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că .toate fenomenele din evoluţia limbii, nu,sînt altceva decît expresia psihologiei acestor colectivităţi;. că sensurile lexicale şi gramaticale reprezintă, produsul prelucrării subiective a categoriilor vieţii psihice 'ele către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenţie primordială formei externe a limbii..El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, ap re- (DUHEMT 1141 ciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rîndul său, Potebnea, influenţat de Stein-fhai şi Humboldt, s-a interesat -în primul rînd'de bazele psihologice ale vorbirii — în care “'vedea un act individual de creaţie spirituală, un mijloc de exprimare a. propriilor sentimente şi de înţelegere a propriei persoane, ’ o -activitate de înnoire a limbii, singura reală — şi a studiat unităţile limbii, în’ primul rînd din punctul de vedere al conţinutului lor. Pentru el cuvîntul dispunea de un singur sens şi nu avea existenţă autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului: fiecare sens lexical corespundea unui cuvînt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvînt. De aici şi convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai ■ omonime., că omonimia ar fi trăsătura esenţială, "specifică a limbii, că' nu’ putem cunoaşte' niciodată pe deplin ^ conţinutul unei comunicări. După el,’forma internă a cuvintelor, constă în •reprezentarea specifică de către colectivitate a conţinutului gîn-dirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării ' formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomardat cercetarea conţinutului limbii, a formelor de manifestare a gîndirii în limba, considerînd că nevoile . gîndirii sînt acelea care condiţionează dezvoltarea limbii, că fiecare pe- rioadă din această dezvoltare e capabilă de creaţie şi progres, că limba se schimbă "neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mişcare ascendentă. El vedea în crearea construcţiilor analitice şi a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecinţă a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile moderne sînt superioare celon vechi din toate punctele de vedere.. A subliniat unitatea dintre limbă şi gîndire; unitatea şi contradicţiile dintre cuvînt şi noţiune, dintre propoziţie şi judecată; : legătura dintre categoriile grama- • ticale şi cele logice şi caracterul ; schimbător al acestor categorii; deosebirea existenţă între limbi din punctul de vedere al formei ; sonore şi al conţinutului (al struc- 1 turii ’ gîndirii pe care o exprimă) ■ ; legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă, caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluţia istorică a categoriilor limbii şi legătura acestora cu categoriile gîndirii- tendinţele de evoluţie^ în sintaxa limbii ruse şi în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice şi germanice). El a fost creatorul şcolii lingvistice din Harkovv <>y neogramâtic: c, din a două jumătate a secolului ăl iXIX-lcă, dezvoltat la Leipzig, în Germania, care susţine principiul regularităţii absolute a schimbărilor fonetice, analogia Câ factor prmcipai în crearea formelor CURENT, noi şi necesitatea studiului^ limbilor" moderne. Principalii săi reprezentanţi sînţ lingviştii germani Karl Brugmann (1849 —1919), îlermann Ostlioff (1847 — 1909) şi Jrlermann Paul (1846—1921). Sînt -consideraţi precursori. ai acestui lingvistul ' italian 'Graziadio Isaia Ascoli (1829—1907), lingvistul elveţian Ferdinand. deSaus-‘ sure (1857—1913) — creatorul Structuralismului analitic (inductiv) european, lingviştii germani Georg Curtius (1820 — 1865), August Schleicher (1821 — 1868) şi Gusiav Meyer (1850 — 1900) — pentru evidenţierea importanţei pe care o prezintă' celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscri-, ;ta) precum şi limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, şi pentru îmbunătăţirea, medotelor de lucru; lingvistul ras-Ivan Alek-sandrovici Baudouin de Courtenay (1845 —1929), conducătorul şcolii din Kazan, si lingvistul german Wilhehn Scherer (1841 -1886) — . pentru sublinierea rolului analogiei şi" pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă, în articolul-program. (considerat „manifest" al. curentului),. publicat la Leipzig în 1878, B r u g-mann şi O s t h o f f au criti-cat^aspru lipsa de rigoare - metodică şi ignorarea elementului psi-' hologic de către foarte mulţi lingvişti de pînă atunci, în acord cu teoriile psihologiste ei' au arătat ' că limba nu există decît în indivizii vorbitori/luaţi separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă şi clară a activităţii omeneşti în materie de limbă; că trebuie'să facem apel Ia psihologie pentru orice^ fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decît prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza uhei schimbări poate fi surprins mult mai uşor la indivizii vii decît ar fi fost presupus la indivizi care au murit de mult (de aici- recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii şi dialectele — literare şi lieliterare, care pot lumina mecanismul evoluţiei ; limbilor vechi). Două principii fundamentale' au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-pro-gram:: a) limba e guvernată, fără excepţie, de legi fonetice care constituie „stîlpul ştiinţei'' lor. b) în schimbările^de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai cînd legile fonetice nu ne' ajuta). La rîndul său, H e r m a n n P a u 1 , a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărţit ştiinţele în naturale şi psihologice, incluzînd lingvistica printre cele^din urmă. Era şi el de părere că ceea ce interesează în lingvistică e psihologia individului, că forţele care determină schimbările în . limbă sînt legile fonetice şi analogia. Pentru el • „fonetica * strică, iar analogia repară" (orice scurtare a unui cuvînt ar însemna o distrugere şi orice dezvoltare a corpului . fonetic al' acestuia ar reprezenta o reparaţie); faptele de limbă- au CURENT 116 caracter istoric, de "aceea limbile trebuie privite întotdeauna' în evoluţia lor, chiar dacă sînt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existenţa altor legi, că modificările de’ sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decît o abstracţie care presupune suma (mecanică), a limbilor individuale. Sub influenţa filosofici pozitiviste ei credeau că omul de ştiinţă este dator, în primul rind,. să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune şi exigenţă în adunarea unei cantităţi impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul şi gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult consta-tativ al modificărilor suferite de sunete şi de formele gramaticale în decursul istoriei limbii consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor ' semnalate la indivizi diferiţi). Sub influenţa directă a neogramaticilor o pleiadă întreagă de lingvişti- din diferite 'ţări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel: pentru limbile slave s-au remarcat lingvistul austriac Franz Mili-losich (1813-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat şi de limba română şi lingvistul german August Lcsltieu (1840—1916); pentru limbile romanice lingvistul francez Gaston Paris (1S39—1903) şi lingvistul german Williehn Meyer-Lubke (1861 — 1936); pentru limbile germanice un număr mare de ling- vişti germani. Printre lingviştii ruşi cai‘e au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunalov (1848—1914), creatorul .Şcolii lingvistice din Moscova şi elevii săi A.A. Şahmatov (1864—1920), V.K. Porjczinsln, M.N. Pokrovski (1868-1932) si D.N. UsaJtov; M.S. Kruşcvs/n (1851-1887) si V.A: Bogorodilhi, (1857 - 1941 j, elevi ai lui I.A. Baudouin de Courtenay la Şcoala lingvistică din Kazan (Bogorodiţki e creato-rul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L.V. Şcerba (1880—1944) de la Şcoala lingvistică din Petersburg. Au fost influenţaţi de neogramatici si lingviştii germani F. Solmsen şi E. BcrnecJter (1874-1937), lingvistul danez H, Pedersen "'(1867—1953) si lingvistul iugoslav A. Belic (1876-1960) - toţi formaţi _la şcoala lui F.F. Fortu-natov. în lingvistica românească-şi-au însuşit linele din concepţiile neogramaticilor: Bogdan.. Pelti- cei cu. Hasdcii (1836—1907), Alexandru La mbrior (1845 — 1883), -I-Iariion Ti kt in (1850 —}936), La-zăr Şăineanu (1859 — 1934), Alexandru Philippide (1859 — 1933), Ion Bogdan (1864 — 1919), Ovid Densitsianu (1873 — 1938) şi Sex-iil Puşcariu (1877—1948). Curentul neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a • impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigaţie în direcţia foneticii şi gramaticii istorice, ale căror re- 117 CUlIEEffT zultate .s-au concretizat iu publicarea unui imens humăr de volume, cu o mare bogăţie de fapte lingvistice. O ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, 'care explică faptele de limbă prin preferinţele ‘raţiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo • Schu-chardi (1842 - 1928) şi de romanistul german 'Karl Vossler (1872— 1947), teoreticianul curentului. Scliucbard t a susţinut caracterul individual al faptelor de limbă, negîud obiectivitatea acestora. El a evidenţiat. caracterul mixt al idiomurilor, negînd existenţa legilor fonetice şi a graniţelor dintre limbi şi dialecte. Începînd cu anul . 1909 el a iniţiat studiul cuvintelor în .strînsă legătură "cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wor-ter und Sachen" — „Cuvinte şi /lucruri")-, neglijînd însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influenţat de esteticianul italian Be-ne 'detto Croce {1866 — 1952), V o s-s 1 e r a amestecat limba cu literatura, lingvistica -cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonaţia şi cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, avînd în vedere în studiile sale în primul rînd excepţiile'şi nu faptele, de limbă cu caracter de je ^ilaritate. Criticînd pe neogra-matici că s-au mulţumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezenţa ^acestor fapte si să le -explice prin ele însele, Vossler a, susţinut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau raţiunea umană, de a pătrunde la’ cauzele care au. determinat apariţia şi impunerea lor (la nevoile spirituale-ale vorbitorilor). El a. văzut în raţiune modificantul, dar şi creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii", consideri nd că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai ace^t lucru. După părerea sa, nu sunetele sînt esenţiale în cu/inLe, ci accentul („sufletul cuvîntulur') şi înţelesul acestora, cuvintelercxis-tînd şi fără să fie pronunţate. A negat .existenţa sinonimelor in limbă, luînd în discuţie cuvinte din epoci cu totul diferite (de mplu: lat. Icctus „pat" şi fr. ,pat") şi a susţinut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înţelesurile acestora; a negat existenţa distincţiei genurilor in realitatea. obiectivă, susţinnnl că această distinctie aparti.no limbii, -că este o. creaţie a omului care , „proiectează în obiecte'propria sa manieră spirituală".-; Vossler era de părere că o schimbare, a unui fapt de . limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări, pornesc întotdeauna de Ia indivizi dotaţi cu talent lingvislic, ele depinzînd deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual". Pentru el'utilizarea inovaţiilor, deşi se generalizează, ră-mî-ue tot individuala (de ai ei necesitatea ca lingviştii să acorde atenţie esteticii şi stilisticii, .nu CURENT 118 foneticii, morfologiei şi sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înţelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atît talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (şi nu comunităţii materialului limbii sau comunităţii convenţiilor), cît şi înrudirii l’or fizice sau unităţii lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu şi mai uniform decît limbile literare (care sînt influenţate de „creatori"), că schimbările din fonetica şi din flexiunea limbii franceze produse în secolele al *XIV-lea şi al iXV-lea (cînd s-a realizat unitatea politică şi s-a dezvoltat sentimentul naţional) se datorează „scăderii conştiinţei individuale a cetăţenilor", „incapacităţii şi pasivităţii vorbitorilor". <>~ neoîingvistic: c. iniţiat de lingviştii italieni Maileo Bav-ioli (1873—1946) şi Giulio Bertoni (1878 — 1942) la începutul secolului al ÎXX-lea şi continuat în zilele noastre de' Giuliano Bon-jante. Acest c. pune accentul pe concepţiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v.; mai sus) şi pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cn ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni problema originii limbii n-ar aparţine lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organîe, ci mai degrabă „o activitate divină şi umană". El considera că „fiecare cuvînt îşi are istoria lui" (de aici şi necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noţiunea de „lege fonetică", văzînd numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaşte comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini, termenii si relaţiile de înrudire dintre ele. A negat existenţa cuvintelor autohtone în limba, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriaşă de lucrări „conştiincioase şi "meritorii" realizate de neogramatici, faptul că aceştia au reuşit „să facă etimologii bune fără a ţine seama de legile fonetice". B a r t o 1 i a susţinut că inovaţiile în limbă pornesc „de^la aristocraţie", ca. ele se explică numai prin’împrumuturile realizate de aceasta şi că, în acest caz, nu există limbi „pure". Şi el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante ede părere — Împotriva convingerii neogramaticilor — că „nici o acumulare de material, oricît de îngrijită şi de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scîn-teia vie a ideii omeneşti"] că „limba este o creaţie spirituală , estetică" (inovaţiile lingvistice sînt bazate pe „alegerea estetică"),. El consideră că semantica e „partea cea mai spirituală a. CURENT limbii" (schimbările semantice sînt adevărate „metafore poetice"), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci ştiinţă experimentală şi fiziologică - („oamenii vor-•besc cu cuvinte sau mai bitie-zis cu fraze — nu cu foneme, morfe-me sau sintagme, care sînt abstracţii ale minţii noastre şi nu au existenţă independentă"). Bon-_ fante neagă chiar posibilitatea de ‘ cunoaştere a normelor (legilor) lingvistice, existenţa acestora, susţinînd că conceptul de „lege fonetică" ar fi dăunător pentru cercetarea ştiinţifică. El afirmă că excepţiile 'sînt mai', numeroase decît iegile şi' că-ele-ar reprezenta „însăşi regula vieţii" („fiecare sunet este o excepţie"). De aici recomandarea. pe care o face car orice problemă să fie studiată „cu grijă şi respect, nu cu generalizări largi sau cu cămaşa de forţă a legilor fonetice". După el schimbările lingvistice „nu sînt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică"; ele sînt „procese spirituale umane, nu fiziologice", produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condiţiile, schimbărilor, nu şi cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele şi limbile sînt o abstracţie; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaş de dialecte, isoglose, fluctuaţii şi oscilaţii de tot felul, ... de forţe în conflict şi de tendinţe contradictorii"; nu există frontiere nici măcar între limbi înrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele.. De aici necesitatea stabi- lirii istoriei fiecărui' cuvînt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voinţa şi imaginaţia lui; limba nu e impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare ling--'vistică e de origine individuală, e creaţie liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea şi răspîndirea ei depinzînd de puterea creatoare ci individului, de reputaţia lui literară, de influenţa lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede, că fiecare fenomen lingvistic e unic, are un caracter individual ; că în limbă nu există elemente esenţiale şi durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). în consecinţă limba este „un morman de împrumuturi", cuvinte moştenite na există, toate limbile sînt, de fapt, nîixte. După părerea sa o' limbă moare atunci cînd nu mai există cel puţin doi vorbitori ai acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască, îri o sută de chipuri, laterale, ascunse şi subtile, în altă limbă vie prin unele din clementele ei vitale care, în raport de. împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă". 0~ sociold-gic (funcţional): c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al iXX-lea, prin lucrările lingvistului elveţian Ferdinand de Saussure (1857 — 1913)' care i:>recoiiiza, în CUHENT 120 spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durlchciin (185S —1915), studiul.felului cum funcţionează o limbă intr-o etapă a istoriei sale, văzînd 111 ea un sistem autonom, in caro componentele se intercondiţionează, de-finindu-.se pe baza relaţiilor dintre ele. Reprezentanţii cei mai importanţi ai acestui c. au fost lingviştii Charles Bally (1SG5 — — 1947) şi Alberl Secii eh ays (.1 tS70 — 1946), elevi ai lui Saus-sure, şi Henri Erei (n. 189S’]f, discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, \n articolele publicate, ca student la f.eipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuţioasă, precisă şi păirunzătoare a faptelor dc limbă, ceea ee-i conferea vădit o formaţie de neogramatic. în lucrarea „JMemoire sur le sysleme primi Uf des voyellcs dans Ies langues indo-europeennes" („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene"), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet, el a cercetat cu aceeaşi rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanţă ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej el a presupus că într-o fază mai veclie indo-europeana cunoştea numai vocala c şi că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior şi vocalele a şi 6 — idee reluată şi dezvoltata apoi dc numeroşi lingvişti. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Rec-ucil des publicaiions scicntifiques dc Eordinând de Saussure („Culegere de lucrări ştiinţifice ale lui Ecrdi-nand de Saussure"), la Geneva, în 1922, şi ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rîndurile lingviştilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguisti-que gânerale” („Curs de lingvistică generală"), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate dc către elevii săi Charles Bally şi Albcrt Sechch&ye (deveniţi ei înşişi mari lingvişti şi şefi de scoală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original şi mai consecvent sistem lingvistic şi a exercitat cea mai profundă influenţă asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanţă atît schimbărilor fonetice şi cauzelor care le-au determinat, cit şi analogiei ca factor fundamental în creaţiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa cuvîntul sau semnul lingvistic (le signe linguistique), are două laturi: conceptul sau sensul (le -signifie) şi imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele dc natură psihică. Conceptul este însăşi reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate dc diferenţe care o separă de toate celelalte imagini acustice şi care 121 CURENT presupune existenţa unui material sonor,, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul şi-■elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conţinut, ci- după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziţie cu acestea („conceptul este ceea ce nu sînt celelalte concepte"; „fonemele sînt entităţi incorporabile — care se pot integra într-o unitate, opozi-tive — a căror valoare”e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative — care intră în relaţie unele cu altele şi negative — care nu se confundă unele cu altele"). Pentru Saussure esenţial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existenţă independentă, nu se află sub formaUnui conglomerat, ci sînt constituite într-un sistem închegat, sînt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai clin prezenţa simultană a celorlalte, fiecare depinde de .celelalte.-şi se defineşte în opo-'ziţie cu ele). Aceste semne sînt în’ întregime subordonate reia-. ţiilor din cadrul sistemului şi ele . nu au nici o valoare în afara aceleia dată de poziţia lor în sistem. Pccunoscînd valoarea diferenţială a semnului zero", el trage totuşi concluzia că nici un semn,.formă sau categorie gramaticală, luată în "parte, nu are un conţinut obiectivi pi'Opriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziţiei dintre aceste senine, forme sau categorii, - ci numai trăsăturile negative; Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea, obiectivă, cpnsiderînd limba lin sistem- de semne cu. valori pure, determinate numai de diferenţe, de opoziţii, fără termeni pozitivi, lipsit de. relaţii cu obiectele ' desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondenţă perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din 'mai multe limbi, deoarece poziţia semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca şi conţinutul categoriilor gramaticale sînt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite ■ de .cuvinte- în sistem. în felul acesta se realizează trăsătura comună a. semne- ' lor, respectiv' a conceptelor, în toate limbile — aceea de a reflecta realitatea obiectivă — şi sc iau în consideraţie exclusiv nuanţele determinate de situaţia cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel' faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a; unui .cuvînt sau termen) este ..determinată în primul rind ele relaţia lui cu obiectul din realitatea obiectivă şi în al doilea rind de poziţia sa în interiorul sistemului câruia-i aparţine, de opoziţia lui faţă de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a 'considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: e arbitrar ‘ (în sensul că legătura CURENT 122 ce uneşte cele două laturi ale sale — conccptul şi imaginea a-custică — nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, acelaşi con-ccpt purtînd nume diferite în mai multe limbi) şi are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune — aceea a timpului—, este imutabil, neschimbător — caracteristică explicabilă prin însuşirile sale, ale sistemelor şi ale limbii însăşi: caracterul siste- matic al faptelor de limbă, opoziţia manifestată de masa vorbitorilor faţă de schimbările din limbă etc.). Se ştie însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă şi nu poate fi jriodificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiaşi limbi cuvintele cu formele şi sensurile lor secundare sînt întotdeauna motivate din punct, de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens şi formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendinţa de diferenţiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia dc a corespunde nevoilor dc comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sînt cele care privesc deplasarea raportului dintre inia-' ginea acustică şi concept, dar rauzele acestora nu-i apar destul de clare şi le caută în însuşirile semnului lingvistic, în limbă. în felul acesta el înţelege sistemul ca fiind o sumă de relaţii cu existenţă autonomă, nefăcînd nici o deosebire calitativă între siste-. mul lingvistic şi oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muţilor, semnalele militare etc.) şi incluzînd lingvistica într-o ştiinţă generală a semnelor, numită de el semiologie. Influenţat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea e un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoştinţelor individuale; fenomenele sociale sînt ’ reprezentări colective, existente în conştiinţa colectivă, care. au forţă coercitivă, impun îndu-se vorbitorilor; între individual si social există o opoziţie etc.), Saussure a acordat o mare atenţie antinomiei dintre limbă şi vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparaţie cu antinomia „individual" şi „social" din teoriile lui Durkheim. După părerea sa limbajul (le langage) are două aspecte; a) limba ^la lan-gue) — aspectul general, psihic şi social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrîngere şi care nu poate fi cunoscut decît psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor «*.i formate dintr-un sistem lexicologie (cuvintele) şi unul gramatical (relaţiile şi modelele după care se 125 CURENT realizează comunicarea), existente virtual în conştiinţa acestora, b) vorbirea (la parole) — aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se serveşte de limb'ă pentru a-şi exprima propriile idei şi sentimente (subordonat voinţei individului, şi caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) şi care nu poate li studiat decît psihofizic. în ciuda separării şi opunerii celor două aspecte Saussure a afirmat totuşi că modificările limbii îşi au izvorul în vorbire. Ajungînd la negarea esenţei sociale a"limbii el a împărţit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic şi adevărat obicct fenomenul lingvistic în şine, limba studiată în sine şi pentru sine (fără a lua în consideraţie,, obligatoriu, împrejurările în care 's-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă şi populaţia care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situaţie faptele de limbă constatate sau descrise etc.). b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii civ celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizaţiei, cu extensiunea geografică etc.) şi modificările pe care le . suferă ca urmare a acestor legături! El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care — ca ansamblu de relaţii — ră-mîne imuabil şi în afara’ transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decît cel diacronic, deoarece: studiul diacronic ia în discuţie numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem ; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice şi psihologice coexistente care leagă termenii într-un sistem, permiţând analiza sistemului. în lingvistică, ştiinţă care operează cu valori, cele două modalităţi de studiu (sincronic şi diacronic) trebuie separate — spunea Saus-sure —, mai ales cînd sistemul este mai complex şi mai organizat, deoarece modificările sînt izolate, nu aii caracter sistematic., nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sînt atinse, dar,. acestea nu-1 modifică direct, nu-i tulbură .echilibrul. Pentru el legile limbii se deosebesc prin două însuşiri: prin caracter general şi prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi- sincronice, generale, neimpe- -rative, la un fel de reguli de funcţionare a limbii într-o anu7 mită etapă din istoria sa — şi a unor legi diacronice, particulare, accidentale şi imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influenţa c„ iniţiat de Saussure s-au aflat şi se mai află cei mai rnati lingvişti care an pus bazele principalelor curente din secolul nostru. B a 1- 1 y a preconizat stabilirea unor metode de învăţare a limbile r străine şi a creat 'stilistica lingvis- CURENT 124 iică, concepută ca un studiu a] mijloacelor de exprimare ale unei comunităţi lingvistice din punctul «le vedere -al conţinutului lor afectiv, al procedeelor expresive oare ţin de obişnuinţa colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziţie cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale şi ţine de^ critica literară şi de Estetică). în ciuda faptului că stilul conţine procedee folosite de mai mulţi vorbitori, el este — ■ lupă Bally — totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conştientă a acestor procedee. De aici şi împărţirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ci cu viaţa individuală, raporturile din- i re limbă şi gîndirea vorbitorilor şi a ascultătorilor, b) stilistică •'■xternă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiaşi limbi, în funcţie de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit dc aceştia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considcrîud că aceasta nu ajută la înţelegerea raportului dintre limbă şi gîndire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent şi nu sînt conştienţi de schimbările care se produc. Pentru Bally lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu pootc :cşi în evidenţă decît printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viaţa, cu modul de trai, cu reacţiile sufleteşti ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele şi locuţiunile expresive stări sufleteşti, comune oamenilor, indiferent de timp şi de spaţiu, ţinînd însă seama’ dc rolul mediului social, al gradului de cultură şi -al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gîndirea afectivă, pc participarea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii sale faţă de obicctul^omuni-cării, ajungînd Ia concluzia că toate inovaţiile lingvistice sc dato-resc factorului afectiv (cel logic, intelectual, simplifică şi schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor, ci şi un instrument de acţiune. Bally a evidenţiat tendinţele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendinţa ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) şi tendinţa concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică care presupune trccerea de la autonomia cuvîntului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existenţa vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considcrînd că analiza lingvistică nu no arată decît pierderi şi achiziţii, o oscilare continuă fără o direcţic precisă, o evoluţie, dar nu un progres. Bnlly a fărut o 125 CURENT analiza subtilă a procedeelor gramaticale folosite in limbile analitice. în special a fenomenului denumit de c.1 - actualizare şi a mijloacelor gramaticale folosite ;n acest sens. a aciuaiizatorilor. El înţelegea prin „actualizare" individualizarea termenilor propoziţiei cu ajutorul articolului, al afixelor (de gen, de număr, de caz, de mod. dc timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelaţie cu aciuaiizarea implicită, oferită de context. Articolele şi afixele sînt. specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele -şi adverbele mai au şi alte funcţii*. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situaţii concrete, actuali zaiorii însoţesc'permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propoziţiilor. De aici el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existenţa lor depinde de context, de propoziţie. Inşistînd prea mult pc asemănările dintre feno-' menele gramaticale şi evidenţiind prea puţin diferenţele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe acelaşi plan funcţia sufixului cu aceea a prepoziţiei, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte etc., tinzînd spre izomorfism. Secliehaye a revizuit definiţiile unor noţiuni gramaticale şi a discutat problema raportului dintre limbă şi gîndire. El considera, în opoziţie cu Bally, că limba este creaţia inteligenţei şi că rolul ci predominant este de •va comunica idei şi nu sentimente, în contact cu vorbirea, cu viaţa ea s-a pătruns de unele elemente afective,- dar acestea nu i-au. putut modifica dezvoltarea. Ana-lizînd limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramati-cale (şi extragramaticale), care ţin de psihologia individuală, si altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa întreaga „organizare, a limbii se adaptează nevoilor gîndirii, iar factorul de evoluţie şi progres în. limbă e —reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachcliaye crede că .în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conţinut şi că ar trebui să se înceapă cu. analiza în ansamblu a unităţilor sintac: tice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conţinut). Deşi teoretic s-a declarat pentru menţinerea opoziţiei sincronie-diacrome, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, ară-tînd că lingvisţica sincronică nu. poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor şi în consecinţă e nevoie de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reuşit sâ evidenţieze raporturile dintre limbajul, pregramatical şi cel gramatical, dintre limbă şi vorbire, dintre lingvistica sincronică şi cea diacronică, dintre semantică şi sin- CURENT 126 taxă, dintre studiul sunetelor şi acela al formelor precum şi rolul factorului conştient in limbă. Era de părere că orice limbă se învaţă conştient şi cu efort, că de la apariţia limbii a existat o alegere conştientă a unor mijloace care aparţineau limbajului natural, că * evoluţia limbii se produce prin acţiunile conştiente şi eterogene ale indivizilor izolaţi. Limba este astfel o o.peră colectivă, un rezultat al mai multor creaţii, interpretări şi tendinţe cu direcţii opuse, fapt care explică amestecul şi incoerenţa din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde-atît elemente comune tuturor vorbitorilor, cît şi trăsături specifice, după apartenenţa socială, profesiunea şi gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conştiinţa individuală, două forţe eterogene: tendinţa individuală şi exigenţele vieţii sociale cărora li se supun indivizii. în acţiunea indi-vid-societate individul restituie cu dobîndă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rindul său, analizînd greşelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci cînd vorbitorul nu găseşte în limba normată resurse suficiente • pentru a exprima destul de repede şi de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, conside-rînd-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă; el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcţiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijînd nevoile vieţii sociale, specificul limbilor şi. a’r compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor 'trebuie să răspundă la cinci cerinţe esenţiale, indiferent de timp sau de ’loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificaţia lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferenţiere, de clarificare - a faptelor; nevoia ' de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor şi nevoia de expresivitate. o ~ structuralist: C. în' lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al ÎXX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor şi de istoria societăţii, văzînd în ea un sistem de relaţii — fonetice şi gramaticale — ce se condiţionează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) şi structuralismul non-analitic (deductiv) american— generativ sau transformaţional. A. Structuralismul analitic (inductiv) e u r o- 121 CURENT p e a n are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferăinand de Saus-surc: „Mâmoire sur le sysieme primiţij ăesvoyeUcs dans Ies lan? gucs indo-europeennes“ („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-euro-pene"), Leipzig, 1879 şi „Cours dc linguistique generale" („Curs de lingvistică -generală"), 1916. Ferdinand de Saussure,. considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul jună a meni al al acestui curent cu două corclaiii: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcţionează în opoziţie cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unităţile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în aşa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem — ca joc al opoziţiilor şi al diferenţelor — devenise caracteristica principală a lingvisticii europene; nu a exprimat atît de clar principiul sistemului în termenii a'cestor diferenţe .şi opoziţii. Ideile lui Ferdinand de Saussure (semnul lingvistic e o solidaritate între concept şi expresie, între idee şi imaginea sa acustică- semnul lingvistic are un caracter arbitrar-semnul lingvistic are nn caracter psiliic; între cele două forme fundamentale ale limbajului — limbă «lavguc )> şi vorbire «parole » există diferenţe; între cele două mo» dalităţi de a privi fenomenul lingvistic — sincronie şi diacro- nie — există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcţie distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiada de lingvişti europeni, grupaţi în adevărate şcoli de renume mondial. Astfel; 1) Şcoala lingvistică din Geneva (El-. 'vetia), reprezentată mai ales dc Antoine Meille't (1866-1937), Charles Bally (1865-1947), Alberi Sechehaye, J. Vendryes (1875 — 1960), Henri Frei (n. 1899) şi R. Goăel, a continuat cu precădere studiul raportului dintre limbă şi 'vorbire, în tejrmenii social-individual. Antoine Meillet a dezvoltat cu rigoare teoria gramaticii comparate şi a insistat asupra socialului, ca. element. determinant în istoria limbii şi asupra factorilor care permit impunerea sau generalizarea inovaţiilor în cadrul vorbirii. La nudul lui, Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se. ocupă de afectivul şi expresivul exprimate în vorbirea considerată 'ca fapt colectiv. A I- . bert Secliehay e a acordat aceeaşi atenţie psihicului şi logicului în funcţionarea limbajului precum şi mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepînd sistemul ca un angrenaj de micro-sisteme aflate în relaţii de subordonare. şi de snpraordonare. 2) Şcoala lingvistică' din. Praga (Cehoslovacia), reprezentată mai ales de fondatorii el Roman JaJwbson, Serghei Kar-cevski (1884 — 1955) şi Niholai Serglwcvici Trubcihoi (1890—Î938)e CURENT 128 a luat fiinţă în 1-926 şi a editat revista „l'ravaux du Cercle linguis-tique de Prague“ („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga"), 1929. Ea a pus bazele unei noi discipline — fonologia, dind o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opoziţiilor fonologice şi -ie-rarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii • şi a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă şi societate,, dintre sincronie şi diacronie, dintre limbă şi vorbire, dintre funcţie şi substanţă,' dintre compartimentele limbii; a iniţiat studiile de tipologie structurală etc. Printre lingviştii români care au aplicat în lucrările lor principiile Şcolii lingvistice de la Praga se numără: Sexlil Pnşcariu, Alexandru Roselti, Emil Pelrovici, Al, Graur, Emanuel Vasiliu şi Andrei Avram. 3) Şcoala lingvistică f u neţ i o n a-lă reprezentată mai ales de Ândre Mar linei' (n. 1908) şi Roman Jakobson (n. 1896): primul a dezvoltat o formă specială de analiză lingvistică — lingvistica funcţională şi fonologia funcţională, iar al doilea a făcut o nouă descriere a funcţiilor limbajului. 4) Şcolile lingvistice din Rusia şi d i n U R S S: a) Şcoala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de T.A. Baudouin de Courtenay (1845 — 1929) şi Miholai S. Kruşevski (1851 — 1887), de orientare pre- ponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem" şi a făcut net distincţia între limbă — ca fapt social şi vorbire — ca fapt individual, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) .şi cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Şcoala'■ lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de L.V. Scerba (1880-1944), L.P. J akubinski, E.D. Polianov, A .A. Reformatski, V: V.' Vinogradov (1895 — 1969) şi S.B. Bernşiein, a fost influenţată direct de cea din Kazan. Abor-dînd funcţional fenomenul lingvistic, ea a influenţat, la rîndul ei, analiza fenomenului literar şi a constituit una dintre premisele importante ale mişcării formaliştilor ruşi, la organizarea căreia a contribuit foarte mult şi Roman Jakobson. In 1917 a înfiinţat „Societatea pentru studiul limbajului poetic", c) Şcoala formaliştilor (formală), reprezentată prin membrii „Societăţii pentru studiul limbajului poetic" din Petersburg — V. Şhloski, A. Brih şi L. 1 akubinski / prin aceia ai „Cercului lingvistic" din Moscova — R. Jakobson şi G. Vinoknr; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tiu ia nov, „(1894 — 1943), B. V.- Tomaşevski (1S90 — 1957), V-. Propp, V.M.Jirmunski (1891 — 1971) şi V.V. Vinogradov. Ea a fost profund influenţată de lucrările lingvistului rus I.A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanţii acestei şcoli porneau-:'de la. ideea că limbajul poeziei (al 12.9 CURENT literaturii artistice, în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvînt din acest limbaj dă • impresia că se naşte din^ nou. în consecinţă, ei socoteau că singura sarcină adecvată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conţinutul social şi ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline, d) Şcoala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Fcodorovici Forlunatov (1848 — 1914), Roman Jakobson şi A.A. Şahmatov, a adus-îh discuţie' problema distincţiei dintre sincronie şi diacronie, a raportului dintre . psihologic şi lingvistic, a selecţiei criteriilor de analiză a limbajului, în 1915/1916 a înfiinţat „Cercul lingvistic din Moscova", al cărui cofondator şi' prim preşedinte a fost Roman Jakobson (între 1915 — 1920). Printre lingviştii sovietici care s-au ridicat în. ultimii 30 de ani, sub influenţa acestei şcoli, şe remarcă: O.S.- Knlaghina, A.N. Kolmogorov (n.,1903), V.A. Uspcnslii, V.V. I-vanov, K.L. Do-bruşin şi 1.1. Revzin. Aceştia au dezvoltat teoria modelării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. în mod deosebit sc remarcă S.K. Şau-mian, prin tratarea rap'ortului dintre model şi obiectul modelat şi prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret şi' sunetul concret; dintre fonemul abstract şi sunetul abstract. 5) Şcoala lingvistică din C o p e n- h a g a (Danemarca) e reprezentată mai ales de Vigo Brdnddl (1SS7—1942) si Louis Hjelmslev (1899-1965).' Brondal s-a orientat spre categoriile logicii şi a dezvoltat teoria opoziţiilor, extinzînd-o de la domeniul ’fono-_ logiei la domeniul morfologiei şi al semanticii; a dezbătut problema relaţiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă şi vorbire, dintre conţinut (substanţă) şi formă (structură). El a înfiinţat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din “Copenhaga". Hjelmslev a pus bazele glosematicii (ştiinţa ,.glossemelor“, a unităţilor invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă â tipurilor de relaţii lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive, a luat în discuţie raportul dintre . limbă şi societate, dintre conţinut şi expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele şi categoriile tradiţionale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrînd-o în rîn-cful ştiinţelor exacte etc. Printre lingviştii români care an discutat, au adoptat şi au dezvoltat meto-^ d'ele glosematicii (în special în' definirea tipurilor de relaţii, în nuanţarea procedeelor de segmentare şi în descrierea opoziţii- g — alic dicţionar de terminologie lingvistică ■CURENT lor prin relaţia de neutralizare dintre termeni) figurează: • Ion Coteanu, Emcmuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Gnţu-Romalo, Sorin Stati, Paula î)iaconescu, Solo-mon Marcus, Mari a Manoliu-Manea şi Liliana Ionescu. 6) .■Şcoala., lingvistică din Londra (Anglia), reprezentată d£ John Ruperi Firth (1890 — 1960) şi M.A.K. Holliday, a acordat o mare atenţie ierarhiei nivelurilor, limbii şi lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze). B. Structu-r a 1 i s m n 1 a n a 1 i t i c (i n-duc 't i v) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului şi lingvistului american 'Franz Boas asupra culturii şi limbilor populaţiilor indiene din America, iar ca reprezentanţi străluciti pe Edivard Sapir (1884-1939) şi Leo-nard Bloomficld (1887.—1949), întemeietori ai Şcolii lingvistice .din Y a 1 e ' (ai descriptivismului american). Aceştia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gîndirii lor, ' prin ' necesitatea de a studia, compara şi clasifica limbile idigene -necunoscute ale Americii (in majoritate fără atestări istorice şi fără serfere). Edward Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identităţi de structură, a schiţat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a~ele-mentelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat-legăturile complexe ale limbii cu gîndirea şi realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic şi caracterul expresiv al limbajului etc. Leonard Bloomfield a explicat mecanismul comunicării,, considerînd-o un lanţ de stimuli şi reacţii (în . relaţia om-natură stimulii sînt nelingvistici, iar reacţiile — lingvistice sau nelingvistice; în relaţia om-om, stimulii — ’ ca şi reacţiile — sînt fie de natură lingvistică, fie de natură nelingvistică) ,• a scos în evidenţă importanţa poziţiei (în lanţul lingvistic) în definirea unităţilor lingvistice etc. Pe lîngă aceşti’ doi mari lingvişti, printre figurile ■ marcante ale descriptivismului american, care aparţin Şcolii lingvistice din Yale, se numără: B. . Bloch, G.L. Trager, Ch. Ho-chett, E.A. Nida, Ch. C. Fries, R.A. I-Iall, A. A. IliU, Rulon S. Wells şi K.L. Pilie (care au pus bazele gramaticii constituenţilor imediaţi), R.S. Pittman, S. Schaiman şi Zellig S. Harris (care a reuşit să ~ omogrâî: c. scris la fel cu un alt cuvînt, dar pronunţat diferit de acesta. De exemplu : casă — casa, masă — masă, veselă — veselă etc. O ~ accentuat: c. scos în evidenţă, în cadrul propoziţiei, cu ajutorul accentului. De exemplu: „A mea a fost izbînda şi aci îmi voi aşeza eu locuinţa" (Al. Odobescu);. „Are ■neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile şi toate desişurile" (Z. Stancu). 0~ oxi-tân: c. accentuat pe ultima silabă. De exemplu: baclava, canavâ, chimono, rămured, reveni, trecu, cobori etc. o~ paroxit6n: c. accentuat pe penultima silabă. De exemplu: alb Astru, arteră, depdrie, fiecare, împrejurul, petrâce etc. proparoxitân: c. accentuat pe antepenultima silabă. De exemplu j acistora, ar mâţele, laptdseră, roşiâtică etc. o~ neaccentuât: c. nereliefat prin accent în cadrul propoziţiei. De exemplu: „Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc“ (I. Neniţescu). o~ cu continut noţional: c. care are la baza o noţiune în jurul căreia s-a format un sens. Sînt considerate cuvinte cu noţiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele şi adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a. cînta, bine etc. <>~ fără conţinut noţional: c. lipsit de noţiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea şi gramaticalizarea cuvîntului. El poate avea, în schimb, fie o semnificaţie gramaticală (cum este articolul), fie o semnificaţie lexicală foarte abstractă şi foarte slabă (cum sînt prepoziţia şi conjuncţia), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoţionale şi voliţionale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor şi a zgomotelor (cum este interjecţia): -l, -a, cu, dc, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! ctc. O ~ concret: c. care posedă un conţinut reprczentabil în planul senzorial. ‘De exemplu: hăiat, pom, dulcc, 13? CÎJV negru, -■ fluiera, i fulgera' eter, O ~ abstract: c; 'care posedă un conţinut nereprezentabil în planul senzorial. De exesmplu: cinste, curaj, iscusit, înţelegător, doi, zece, 1voi, ei, gîndi, părea, atît, parcă, fără, prin, şij dar etc. O ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil; c. care sugerează o atitudine de dispreţ, de lipsă de consideraţie, de batjocura. De exemplu: contopişi. („funcţionar mărunt"), troglodit („om’ grosolan", ,Ţom necivilizat"), nătăfleţ („om tbnt", „om nătîng"), zurbagiu („om scandalagiu") etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenţei, asiipr a însuşirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază. şi derivat, contextului social, împrejurării particulare eto. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbă-ţoi, fătoi, articolaş, gazetăraş, avocatei, mămăligar, panglicar, op.in-' car, băgăreţ, - plîngăreţ etc. O ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat. De exemplu: rîs, umbrele, haina etc. (v. echivoc.).o~ ambiguu: v.'cu-■ vînt echivoc,, o ~ monosemântic (univ6c): c. care 'dispune de un singur sens lexical. De exemplul avion, catarg, rîndunică, zăpadă,, curajos,' violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. O ~ polisemân-tic (plurivâc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale. De exemplu : acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, ■cald; ah! eter C» polisemantic dispune de mai multe corpuri fonetice identice reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). De exemplu: caracteristica seman- tică" .,;scălda", „spăla" leagă formele băi („scalde"), băi („scăldă-tori"), băi („camere de spălat") şi băi („localităţi cu instalaţii speciale destinate curei balneare"). O ~ atestât: c. care • figurează într-un text specific unei limbi de bazăj c. a cărui existenţă poate fi dovedită. Pentru. limba latină cele mai multe cuvinte sînt atestate 3 acus () rom. ac), aduncus (^rom. adine), ego ()rom. eu), quăttuor Q rom. patru), cantore () rom. anta), quando (>rom. cînd), de (>roin. de), si (>rom. etc. rom. amesteca), *appen-sare (■> rom. apăsa), *arrec-tare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate şi reconstruite de lingvişti, consemnate în dicţionarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abat-tere (>rom. abate j, battitura (> rom. bătătură.), capi ti na () rom. cuv căpăţină), dispar lire () rom. despărţi ), frictura () rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. O ~ Iiterăr: c. cu circulaţie în 'limba literară; C. care aparţine limbii literare. De exemplu: albie, alhastru-închis, carioj, jloarea-sod-■rclui, grămadă, serpentină, sfîşia, se urcă, zăpadă, etc. O ~ regionâl (dialectal): c. cu circulaţie într-un ■dialect, sau într-un grai; c. care rţine unui dialect sau grai. exemplu: după („albie"), civil („albastru-închis"), crumpcnă sau picioică („cartof'), răsărită („floarea-soarelui"), cladă („grămadă"), cîrjoaie („serpentină"), cîmosi („sfîşia"), se aburcă ' („se urcă"), nea sau omăt („zăpadă1) etc. ~ popular: c. cu circulaţie în mai multe dialecte sau graiuri. De exemplu': civilie („viată de om civil"), covăseală („plămadă"), crîşca („scrîşni"), cuţit aş („briceag"), cuhniş („culme"),' Gumă Im. („naş"), cuşmă („căciulă") etc. o~ arg6tic: c. de argou. De exemplu: mardeală („bătaie"), mangleală („furt"), ciripi '(„deja un ţa,") etc. (v. şi argou). 0~ ,dle jargon: c. pretenţios de origine străină cu circulaţie îngustă, Jne.âsimilat de limba uzuală, folo-cit cu scopul de a impresiona pe .Interlocutor. De exemplu: mersi („mulţumesc"), şarmant („îneîn-iător") etc. (v. şi jargon). O~ ţizuăl: c. folosit în mod curent, obişnuit; c. care este în uz: casă, masă, pîine, apă etc. <>~ fami-llîâr: c. care ekprimă un anumit grad de intimitate, care este ^bisnuit într-un mediu intim* De exemplu: aduşica („acum"), cumiiaşileă („cumva"), cuscrenie („înrudire"), cutărică sau cufă-riţă („un oarecare", „cineva") etc. O ~ rar: c. folosit cu totul întîmpJător, in anumite împrejurări. Dc exemplu: adagiu („maximă"), admirare („admiraiie"), admisibilitate, cutezanţă („curaj"), cusurgiu. • („cîrcotaş"), cusătoreasă . („croitoreasă"), cuscută („torţei") etc. 0~ învechit (arhaic): c. care .nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieşit din uz: ada-mascâ („stofă dc mătase cu flori"), cîrcscrdar („comandant de poteră"), crcdincer („om de încredere"), crczămînl („crezare"), crînec nic („cruzime"), curteni („a face curte"), cursoare („curent"), citm-pliiate („zgîrcenie"), cit cura („tolbă de săgeţi") etc. <> ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent. De exemplu: vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, tîrzie etc. din poezia „Mama" de George Coşbuc. <>~ pfietic: c. folosit: de obicei în poezie, datorită expresivităţii sale. De exemplu: păunul, vini, ape, vatră, •dor etc. O ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri ştiinţifice sau tehnice, care denumeşte o noţiune dintr-un domeniu ştiinţific sau tehnic. De exemplu : accelerator, accclerometru, balansoar, branşament, carto gr amă, cicloiron, deversor, ecluză, .filament, filtru, gr anulator, etc. O ~ flexibil: c. care-şi schimbă forma pentru a jputea exprima diferite raporturi 139 cinr gramaticale. De exemplu: o casă, unei case:- Sînt C. flexibile: -substantival', articolul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul. 0 ~ decHnâbH: c. care se poate declina. De exemplu:. substantivul, 'adjectivul, numeralul, pro-/'■ humele si articolul. O ^ neîlexî-bll: c. care nu-şi schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale. De exemplu: totdeauna, bravo!, peste, că. Sînt neflexibile: adverbul, inter-jecţia, prepoziţia 'şi. conjuncţia. ~ O ~ nedeclînâbil: c. care nu se poate declina. De exemplu; adjectivele invariabile (aşa, asemenea, ;âtare; ditamai, coşcogea-y mite; gri, bej, maro etc.), pronii-' mele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărîte compuse care • a,u în_ structură pronumele inte-rogativ-relativ ce- (fiece, oarece, orice, ~ ceva), • pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive; cîte unu, cîte doi, cîte trei etc.; colective^ tus-.trei, tuspatru etc.; adverbiale-o dată, ■ de : două ori, de trei ori etc.). <> ~ imitativ (onomatopeic): C. cai'e imită un sunet sau- un zgomot natural; un’ sunet emis de onij de. animale/ de păsări sau de inşficte.. De exemplu: hîldîbîc!, zdup!, vîjj!, sforr!, Jjdml, cotcodac! , fîr.r! etc. 0~ exclamativ: c. care sugerează prin conţinutul său o anumită stare sufletească, bene-, - /ficiind şi de o punct uaţip corespunzătoare acesteia sau care ajută, prin topica şi intonaţia sa,, la realizarea unor ’ propoziţii exclamative. Sînt considerate c. excla- ■r mcitivc, prin excelenţă, interjec-1. ţiile care sugerează stări fizice şl emoţionale: ah!, au!, ehei, ofij, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc. j adjectivul interogativ ce şi adverbele interogative ce şi 'cît: „Ce om era 1 Ce - caracter* desăvîrşii aveai" „Ce repede trece vremeaf“i „Cît de frumoşi sînt anii tinereţii 1". Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziţia de cu sens' adjectival cantitativ? „Ce de osc-*. meni s-au adunat în centrul"; O ~ pozitîv: c. care sugerează prin conţinut şi formă ideea do afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanţei sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare,, la afirmarea acţiunii 'verbului predicat din propoziţia interogativă. Sînt 'considerate c, pozitive adverbele cu conţinut. afirmativ: da, desigur, fireşte, întocmai, negreşit etc. O ~ negaţi v: c. care sugerează prin conţi-nutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a . circumstanţei sau care ajută la negarea acţiunii verbului predi-.cat dintr-o propoziţie. Sînt considerate c. negative ’ pronumele şî adjectivele negative şi adverbele cu conţinut negativi nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici of nu, ba, .nicidecumniciodată, nicicum, niciunde, nicia cînd, nicăieri etc. <>~ interogai tiv.: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziţii interogative. Sînt considerate» '■ c. interogative pronumele şi adjectivele interogative şi adverbele interogative! care?, cine?, ce? £ cît?, cîtă?, cîţi?, cîte?, cînd?, tinde?, încotro?, cum?, cît?. 0~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin aşezarea sa lîngă cuvîn-tul care exprimă această idee. Sînt considerate c. întăritoare pronumele şi adjectivele de întărire şi adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuţi, însăţi, însuşi, însăşi etc.] chiar, şl, tocmai („'însuşi profesorul a lucrat cu noi" • „Chiar pe el l-am văzut ieri"; „Şi aici se munceşte"; „Pleacă tocmai mîine" etc.). 0~ repetat: c. reluat \ c. care mai. apare încă o dată. în propoziţie (în aceeaşi formă sau schimbat), realizînd ■fie o construcţie cu valoare adverbială (cuvînt repetat prin juxtapunere: încet-încet, şontîc-şon-tîc, abia-abia etc. sau locuţiune în care, între cele două forme, apar prepoziţii: din cînd în cînd, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiţie, cu diferite valori în context: mare/ mare} frumos, frumos; bine, bine; . minunea minunilor; floarea 'florilor; codrule, codruţule! ■ singur, singurel etc. O ~ corelaţi v: c. din propoziţia regentă,. care. exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonaţie specifică şi ajută la întărirea raportului de subordonare existent. Subliniază mai pregnant atît mijlocul de realizare a raportului din frază, cît şi conţinutul acestui raportj atît partea de propoziţie, pe care o reprezintă (dispune de o funcţie sintactică),^ cît şi subordonata introdusă prin conjuncţii sau pronume şi adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele . pronume şi adjective demonstrative, unele pronume şi adjective nehotărîte, unele pronume şi adjective negative, unele adverbe şi locuţiuni adverbiale, unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţio-nale, unele interjecţii. De exemplu: „Ajunsese într-o a'seme--nea situaţie,: .că nu te mai puteai înţelege cu el"; „Cine ştie carte, acela are patru ochi"; „A c e a pîine e mai bună, care e muncită de tine"; „Nu-mi mai . rămîne. al t a. de făcut decît. să ies în cerdac" — V. Alec-sandri; „Altă soluţie nu există decît să te străduieşti"; „Ăştia nu .au nimic mai bun de .făcut, 'decît să discute"; „N-a spus nici un cuvînt, decît că a oftat") ■'„XJnde prindea omul, acolo £î , ocăra" — I. Slavici; „Cum îţi vei aşterne, a ş a vei dormi; „A t î t a’muncit, cit a putut"; „Cînd m-a. chemat, atunci 'm-am dus"|-„T o t mai citesc măiastra-ţi .carte, deşi ţi-o ştiu pe dinafară" —A. Vla-huţaj aPe cînd oastea se aşază, iată soarele apune" — M. Eminescu). incident: c. interca* lat între părţile unei propoziţii •. sau ale unei fraze fără a fi legat sintactic de acestea. E rostit cu o intonaţie deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze şi aduce o informaţie suplimentară • în interiorul unei comunicări de bâză: „Am găsit, din nenorocire,^ un vagon de clasa a doua 'la coada trenului" (I.L. Caragiale);' y,Nu . ştiu, zău, cum ‘ a şta şi asta" (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, ceteşte şi te bucură" (M. Sadoveanu) etc. Sînt considerate c. incidente în cadrul propoziţiilor, vocativele, cuvintele şi. formulele de adresare (de tipul mâi, bre, fa; dragă, dragul meu, draga_ mea etc.) precum şi unele adverbe de mod ca. desigurfireşte, poate, probabil, bineînţeles, neîndoielnic, : dimpotrivă, cică,, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, fireşte, ceea ce era mai important"; „Vă veţi fi aducînd aminte, probabil, de seara aceea din 'toamna' trecută"; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare" etc. 0,~ de umplutura: c. incident d.e prisos, cu valoare afectivă, care. întrerupe şirul comunicării fără să -■ aducă vreun supliment de informaţie în legătură cu ea. E caracteristic limbii, vorbite -şi nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule" (I.L. Caragiale) j „(Leonida începe Să sfo-:răie.) Dormi, soro?... (Leonida sforăie-nainte) — idem; „Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da f nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?" (idem); „Mai stăm noi oleacă şi pe urmă, numai ce ş-arată,. măi ta ă, o groază, de mistreţi" (M. Sadoveanu). o~ de legătură: c. care leagă o.parte de propoziţie de elementul regent din cadrul aceleiaşi propoziţii, două părţi de propoziţie sau două propoziţii de acelaşi fel sau propoziţia subordonată -de propoziţia’ regentă, în prima situaţie e vorba de o prepoziţie, în a doua de o conjuncţie coordonatoare şi în a treia de o. conjuncţie subordonatoare, de un pronume, de uij adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulţime fără seamă de oameni şi de_v’ite se înghesuiseră pe pod m cea mai mare neorînduială" (N. Bălcescu)ţ „La universitate a întîmpinat greutăţi aşteptate şi neaşteptate" (L. Rebreanu) ; „Ba-trînul- Dan desprinde . un paloş vechi din cui / Şi paloşul luceşte voios în mîna lui" (V. AÎecsandri); •„Elevului începură să-i clanţăne dinţii" (M. Preda); „Ştirbul, 'care se apropia de el îri fugă, se opri mai speriat ca prima dată" (D.R. Popescu); „A doua zi, cină m-am dus la şcoală, l-am găsit în uşa ■clasei â IV-a de uinanioare" „(I. Ghica). 0 ~ cu funcţie sintactică: c. care poate avea rolul unei părţi de propoziţie (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar). De exemplu: .substantivul, adjectivul, numeralul,* pronumele, verbul, adverbul şi. interjecţia). 0~ fără funcţie sintactică: c. care. nu poate avea rolul unei părţi de propoziţie. De exemplu: articolul; prepoziţia şi conjuncţia. O ~ cu distribuţie unidirecţională: c. care intră în combinaţie, în -cadrul unui context dat, obligatoriu pe rîrid, cu CIJV 142 cîte un singur termen. Sînt considerate. ca avînd distribuţie unidirecţională substantivele,’ majoritatea adjectivelor, numeralele, majoritatea pro numelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor şi unele interjecţii. 0~ CU distribuţie bidirecţională: c. care intră, în combinaţie, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sînt considerate ca avînd o distribuţie bidirecţională adjectivele relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepo- ziţiile, conjuncţiile şî unele interjecţii ca iată, iacă şi iacătă. O ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiţie sau din pudoare. De exemplu: drac, diavol etG. 0~ tnăică: e. care se află în fruntea unui articol de dicţionaî, sub care se grupează şi se glo-: , sează toate variantele şl expres siile (uneori şi derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. o parte de v.: parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. critâriu.) DICŢIONARELE ALBATROS D DĂCĂ, s.f. (cf. lat. Dacus) • limbă vorbită de vechii locuitori ai Daciei — daci şi geţi — după formarea statului centralizat dao şi înainte de romanizarea aces-'teia. Ea reprezintă, de fapt, un dialect al limbii trace, limbă indo-europeană care se vorbea in . nord-estul Peninsulei Balcanice de o .populaţie foarte numeroasă. ■Limba, daca e foarte puţin cunos- . cută (din cîteva nume şi gloşe păstrate în transcriere latinească şi grecească, a căror interpretare a stîrnit controverse, şi din inscripţia de pe vasul de ritual descoperit înjI954 la Sarmizegetu-sa — azi Grădiştea, Muncelului — datat din secolul I e.n.i Dece-balus per Scorilo „Decebal pentru ; Scorilo"). Situaţia ei-este asemănătoare cu aceea a scitei-şi a sarmalei care, venind în contact cu limba, dacă/ încă !.din secolul al Vl-lea î.e.n., prin populaţiile de limbă iraniană ce pătrunseseră . în Europa Centrală, au fost-asimilate de limba dacă, lăsînd; numai cîteva urme în toponimie." D AC OR 0MÂN, -Ă, . adj. şi s.mv . (< dac -fr- român)'. 1. termen folo-. sit în sintagma dialect dacoromân (v. dialect).. 2. (substantivat, m.) t persoană care face parte din populaţia de limbă română din' toate provinciile istorice româneşti şi din zonele limitrofe cu acestea. Dacoromânii sînt urmaşii direcţi ai străromânilor din aceste zone ale vetrei nordice de formare a poporului român. DALMATĂ, s.f. (cf. fr. dalmate)i . limbă romanică din grupul oriental, dispărută la şfîrşitul secolului trecut (1898), odată cu .ultimul; ei cunoscător, Antonio Udina Burbur, sub presiunea graiurilor ' sîrbo-croate şi a dialectului vene-ţian al-limbii italiene. Era.vorbită de-a lungul litoralului Mării Adria-tice, în fosta provincie romană — : Dalmaţia. Avea două dialecte.î cel ragusan (vorbit în sudul Dalmaţiei, în jurul oraşului Ragusa, atestat prin . texte- vechi din* secolele XIII-XVI) şi cel vegliot DAL 144 (vorbit în insula Veglia şi atestat prin texte din secolul al XlX-lea). DATfV, s.n. (cf.’ lat. dativus, fr. datif): caz al substantivului (al treilea, în ordinea studierii). îi sînt proprii următoarele funcţii sintacticei funcţia de c o mp le-' ment indirec t. - (fundamentală), aflată cu întrebarea cui} („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvîrsirii cale / ... Dă sufletului aripi şi trupului vigoare, / Femeii frumuseţe, iar geniului şcîntei" — P. Cerna); funcţia de complement circumstanţial! de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea' J Lianelor din apă" — M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală" — Cam.il Petrescu) , de instrument („Graţie ei i-a revenit inspiraţia poetică" — L. Rebreanu) şi de loc (,..Agri-pina se opri locului" — G, Gaîac-tion); funcţia de atributi „Tu frate plînsetelor noastre / 'Şi răzvrătirii noastre frate" (O. Go-ga), „S-a luat o hotărîre cu privire Ia acordarea de ajutor ţârilor în curs de dezvoltare". O™ adno-minâl: d. care determină un nume, avînd funcţiunea de atribut (v. mai sus). <>~ 6tic: d. al unui pronume personal, formă neâc-centuată, care indică persoana interesată afectiv în desfăşurarea procesului exprimat de verb şi care nu îndeplineşte funcţie sintactică, ci numai stilistică. De exemplu i . „Luînd pe cîte un drăcuşor de corniţe, mi ţi-1 ardea cu palcele, de-i crăpa pielea" (Ion Creangă); „Că de-i vremea rea sau bună / Vîntu-mi bate, frun-. za.-mi sună"'(M. Eminescu). O ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie şi cu funcţie sintactică de atribut. De exemplu: „în zadar copacii crengile-£z plecau. / Şi zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau" (V. Alecsandri); „Lasă-/t lumea ta uitată" (M. Eminescu). în limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logici mihi liber est „mie îmi este o carte" = „eu am o carte". Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e' sete, mi-e foame, mi-e milă eto. {„eu am sete, . am foame, am milă" etc.). <> ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei şi care e inclus în locuţiuni şi expresii ca element neutru, fără funcţie sintactică. De exemplu; „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere..." (I.L. Caragiale). ' DECLINARE, s.f. « declină, cf, 'lat. 'declinare, fr. decliner): 1. tre« cere a unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume prin toate cazurile gramaticale j totalitatea modificărilor suferite de forma unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular şi la plural. articulată: d, a sub- .145 DED ... stantivelor cu ajutorul articolului hotărît (enclitic şi proclitic). Poate. fi întâlnită şi la adjectivele ce precedă substantivele sau la nu-.meralul cardinal tm — o, dar ' numai cu articol hotărît enclitic. 0~ rieâfticulâtă: d. a^ substantiv eloi: fără articole hotărîte, pre-. cedate sau nu de articole neho-= tărîte sau de alţi determinanţi (cum ar fi adjectivele pronominale). O întîlnim şi la adjectivele calificative, care urmează substantivele (în cazul în care adjec-tivele sînt precedate de articol demonstrativ e‘ vorba de o d. . articulată, specifică adjectivelor)..: De asemenea, e prezentă şi la ' formele numeralului cardinal un . — o sau Ia pronume, unde flexiunea se bazează pe desinenţe - specifice de genitiv-dativ {-ui, -ei)/ care.' ţin de structura lor internă. Există şi situaţii în d. . t nearticulată^ -în care cazurile substantivelor, ale adjectivelor,. ale A numeralelor sau ale pronumelor sînt marcate cu ajutorul prepoziţiilor (chiar genitivul, şi dativul) . 2. clasă sau grupă de substantive ssau de adjective care~au aceleaşi ? forme de flexiune, sau care' folo- -sesc aceleaşi mij loace în- realizarea flexiunii: Substantivelie' din limba română sînt împărţite, tradiţional, în trei d., după terminaţia lor la nominativ singular . nearticulat: de cl in a.rea I (cu substantive comune feminine terminate în -ă, neaccentuat -ea, şi -a accentuatei mamă, sîmbată, • duminică, perdea, mahala etc. j tot aici intră şi substantivele comune masculine aberante de tipul papă, paşă, popă, tată etc.); d ec lina-r e a a I I-a (cu substantive comune, masculine şi neutre, terminate în consoană, "dură sau muiata, -u (semi)vocalic, -i vocalic accentuat şi -i semivocalic i bărbat, un~ chi, zimbru, leu, vulpoii toc, unghi, filtru, atu, magnetou, taxi, sloi etc.j tot aici intra şi substantivele comune neutre terminate în -o accentuat sau neaccentuat: chi-mono, tăngâ, rddio, zdro etc.)j declinarea a-I I.I-a (cu substantive comune masculine, feminine şi neutre terminate în -e neaccentuat: pepene, peşte, femeie, vulpe, codice, nume etc.; tot aic! intră substantivele Juni, marţi, miercuri, joi şi vineri). DECODARE (DECODIFICARE), s.f. (< decoda, cf. fr. d&coder)\ descifrare a unui mesaj, alcătui^ pe baza unui cod. DECODIFICARE, s.f. {(.-decodifică < de -Jp codifică): v. decodare. DEDUBLÂRE, s.f. « dedubla, cf. v fr. didoubler) \ transformare a unei forme pronominale în două forme diferite, pentru . a putea explica cele două nuanţe simultane ale conţinutului ei semantic şi, de aici, pentru a putea justifica funcţia sintactică neobişnuită a formei respective. Astfel, în fjraza „Să mergem fiecare pe la casa cui ne are" forma pronumelui relativ cine este în genitiv, 'dar cu funcţie de subiect. Sensul DE» 146 acestei forme e dublu, are două nuanţe: o nuanţă care corespunde unei ’ forme de genitiv şi care justifică atît relaţia subordonatei "cu substantivul regent casa cît şi calificarea acestei subordonate ca atributivă determinativă, corespunzătoare unui substantiv în genitiv; o altă nuanţă care corespunde unei forme de nominativ şi care justifică acordul predicatului şi funcţia de subiect a formei de genitiv. Dedublînd forma cui ajungem la următoarea formulare: „Să mergem fiecare pe la casa aceluia care .ne are". Putem proceda asemănător şi cu formulările: „Dau c u i merită" (>„Dau acchria care-merită"), unde forma de dativ cui este subiect în subordonată completivă indirectă şi „Ajut pe cine se străduieşte" (> „ A-jut pc acela care se străduieşte"), unde forma de acuzativ pe cine este subiect în subordonata completivă directă — ambele în virtutea unor sensuri duble ale formelor pronominale. DEF1N ÎŢIE, s.f. (cf. fr. ăefini-iion, it. dejinizione, lat dejinitio).\ formulare prin care se exprimă conţinutul unei noţiuni, notele esenţiale ale acesteiV- Ea arată ce este un anumit fenomen lingvistic (de exemplu, ce este o unitate fonetică: sunetul] lexicalăi cuvîntul: gramaticală: propozi- ţia.; stilistică: stilul etc.). DEÎCTIC, s.n. (( adj. deictic, -S, cf. fr. deiciiqxte, lat. dcicticus, gr. drihtihos „demonstrativ"): cu- vint a cărui funcţie principală este de a indica, un obiect în 'spaţiu. în limba romană sînt considerate d.: pronumele şi adjectivele demonstrative accsta-ace-îa, cestălaît-celălalt, aceasia-accca, ceastălaltă-cealaltă etc.; adverbele de loc demonstrative aici-acolo, încoace-încolo, dincoace-dincolo, a-proapc-ăeparie etc. şi interjecţiile iată, iacă şi iacătă (apropierea sau depărtarea, în raport de context). DELEXICALIZÂRE, s.f. « ăcle-xicalizâ < de lexical -{- suf. -izd): slăbire sau pierdere a unui conţinut noţional şi semantic de către o parte de vorbire, care-1 posedă, în anumite condiţii sintac- . tice. D. în limba română se -constată la instrumentele gramaticale, ca o consecinţă a abstractizării şi gramaticalizarîi acestora r la articol,.lâ prepoziţii, la conjuncţii, la verbele auxiliare sintactice sau copulative (mai ales la verbul; a ji), la verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor şi a modurilor compuse sau a diatezei pasive, la unele categorii de. adverbe de mod (de precizare, de întărire, de restricţie, de exclusivitate, de proximitate şi de explicare). Ea este un fenomen corelativ cu încorporarea (v. încorporare). DENAZALIZÂRE, s.f. (< denaza-lizd, cf. fr. denasaliscr)■: pierdere a timbrului sau a caracterului nazal al unui sunet. 147 DEP DENOMINATIV, s.n. {< adj. .denominativ, -â, ci. ît. dânominatif,-laţ. ăenomînaţivus) i cuvînt derivat de la.un nume (de la un substantiv sau de lâ un adjectiv). în. această categorie intră substantive, adjective, verbe şi adverbe. Astfel, substantivele copilandru, copilaş, copilită, copilărie, copileţ şi copilă i adj ectivele .copilăros şi copilărescj verbul a copiii şi adverbul copilăreşte sint d. de la substantivul • copil. De asemenea, substantivul bunătate şi bunic, adjectivele bunicel şi bimişor şi verbul a îmbuna sînt d. de la adjectivul bun etc. DENOMINAŢIE, s.f. (cf. fr. dino-•mination) v. denumire. DENOTĂREj s.f. {{ denotă, cf: fr. denoter):. v.. denotaţie. DENOTĂŢIE (DENOTÂRE), s.f. (cf. fr. dinotation) I desemnare, denumire a sensului propriu (de dicţionar) al unui cuvînt f actul repetabil prin care unui obiect (lutru, eveniment, fiinţă, fenomen, idee, acţiune 'etc.) ’i ’se atri-buie un- nume. D. nu are întotdeauna ca . rezultat un singur nume (cuvînt)7 pentru un .singur obiect- ’ ea se poate încheia şi printr-o "perifrază. D. angajează atît zona lingvistică cît şi psiko- . logiâ, sociologia, logica,’ 'istoria culturii materiale si a celei spirituale a comunităţii de limba in care se dau numele (cuvintele). Ea nu are loc în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele Obligă pe oameni să le numească; ea nu este însă gratuită, ci determinată de complexitatea relaţiilor dintre oameni, dintre ei şi acţiunile lor asupra naturii. DENUMfRE (DENOMINAŢIE), ■ s.f. (< denumi < de -f- numi, după fr. dinommer): 1. acţiunea de a numi o fiinţă, un lucru' sau un fenomen’prin intermediul substantivului. 2. nume dat unei fiinţe, ţinui lucru sau unui. fenomen cu V ajutorul substantivului. DEPALATALIZÂRE, s.f. « depa-iatalizâ < de palatalizâ): 1. pier- dere. — parţială sau totală — a caracterului palaţal al "unei consoane care se află înaintea unui e sau i (Emil Petrovici)trecerea de la pronunţările „bunie" (^„bune") , „dies"’ (= des"), „amâne'' (= „amare"), „să adume" ( = „să adune") etc.; la primunţările „bune", „des", „amare” şi ,isă adune" în Muntenia şi în limba literară [n[ şi r' sînt depalatalizate); trecerea de la rostirea regională „braţă", „săo", „şăd", „zăr" etc. la rostirea literară „braţe", „sec", „şed", „zer" etc. prin depalatali-zarea completă a consoanelor ţ, s, ş şi z (îh locul lui ă palatal apare e)} trecerea de . la pronunţarea muntenească, bănăţeană şi cri-seană „dă", „pă", la pronunţarea literară „de", „pe" prin depalata-lizarea completă a consoanelor d şi p (vocala palatală ă este înlocuită prin e) etc. 2. revenire — sub influenţa limbii literare — Ia formele fonetice cu labialele sau DEP 148 dentalele nealterate (Dimitrie Ma-crea): părăsirea pronunţărilor regionale „gine", „tfatră", ,,U;ept" etc. de către ţăranii din regiunile palatalizante, stabiliţi în oraşe, în favoarea pronunţărilor literare „bine", „piatră", „piept" etc. DEPENDENŢĂ, s.f. (cf. fr. depen-dance): stare de subordonare, raport de subordonare, lipsă de autonomie a unei unităţi sintactice. <>~ iSnică: d. dc un singur element regent. Astfel, în exemplul „Uşa se deschise... şi intră un om vrie, pricăjit, Joarie chei" (T. ]Po-povici), fiecare din cele trei adjective atribute este subordonat • substantivului om: de asemenea, în exemplul „Băt rinul oftă greu şi privi neguros spre oştean" (M. Sadoveanu), adverbele greu şi neguros, complemente circumstanţiale dc mod, sînt subordonate verbelor-predicate ojtă şi, respectiv, privi. în exemplul. „Moşneagul începu să se mişte pe laviţa lui" (1. Agârbiceanu) a doua propoziţie (completivă directă) depinde de prima, care e regentă. 0~ multiplă: d. de două sau mai multe elemente regente. Astfel, în exemplul „Un cuvînt sau un sfat bun este o dovadă de prietenie", adjectivul atribut bun este subordonat atît substantivului un cuvînt, cît şi substantivului un sjat; de asemenea, în exemplul „Vorbea si gîndea încet omul acesta" adverbul complement încet este subordonat atît verbului predicat vorbea, cît şi verbului predicat. gîndea. Tu exemplul ..A dorit şi a ajuns să ştie astăzi multe lucruri“ a treia propoziţie depinde atît de prima propoziţie, cît şi de a doua propoziţie (de aici şi interpretarea ei dublă: completivă directă, în virtutea relaţiei ' cu prima, unde verbul predicat a dorit e un verb tranzitiv, şi predicativă în virtutea relaţiei cu a doua, unde verbul a ajuns e un verb copulativ nepredicativ). DERAIERE LEXICALĂ, s.f. -| - adj. (< cleraiâ, cf. fr. deraillcr — cf. fr. lexical, germ. lexikali-sch): deviere a sensului uiiui cuvînt sub influenţa altui cuvînt. Fenomenul a fost studiat de acad. Al. Graur. După'părerea şa d.l. e concretizată într-o construcţie , tipic populară, familiară sau dc argou, care presupune înlocuirea sfîrşitului sau a începutului unui .cuvînt cu sfîrşitul sau începutul altui cuvînt (de obicei identic cu al celuilalt) pentru a păcăli pe interlocutor şi a crea un efect, comic. Ea se produce dintr-un anumit punct al cuvîntului, care e comun cu al celor doi termeni. De exemplu: telegrabnică (< telegramă — grabnică), ' ani inabil (< amabil — animal), banchior (< bancher — chior), caşcavaler (< cavaler — caşcaval), luiuînaş-tere (( luminare — naştere), ctuto-pas (< autobuz — pas)r jelicA-tocuri (< felicitări — tocuri), scrumbieră (< scrumieră — scrumbie), poimarti (< poimîine — marţi) etc. D.l. priveşte modificarea unuia sau mai multor sunete din interiorul cuvîntului, s£rşitul rămînînd acelaşi: izbit (< iubit — izbi), lătrătură (.< literatură — lătra), scrojulos• « scrupulos —’ scrofuri) etc. Există d.l. create prin adaos de cuvinte: cald nemţesc (< germ. _ halt ■ „frig"), franceză de baltă,, căii de ’ la bicicletă, cu ghetele de la botez, ‘ să-ţi strîng .mîna cu uşa, o cără-. midă poştală, umblă pe jos/ (pentru : uriibîă 'sănătos!) etc. Exisţă şi d.l. create prin substituirea unor elemente care au comun unul sau mai multe sunete, la început: unele aduc o notă peiorativă; altele aduc o atenuare a intenţiei; altele exprimă menajarea convenienţelor, îndulcirea raporturilor,v evitarea obscenităţilor; altele sînt simple glume. Să se compare: cît e ceapa? (pentru: cît e ceasul ?), eşti copoi! (pentru: eşti copil!), mămăligă cu brînci (pentru: mămăligă cu. brînză), nepur cel .(nepoţel), inel de aoleo * (inel de aur), 'îmi Pare băţ (îmi pare bine); o Jad pe nervosu (o faci pe nebunul), jir-ai al neichii (fir-ai al naibii), jir-ai al, cucului sau jir-ai al ciorilor (fir-ai al dracului), hai sijonl (hai sictir !)'; ’ .mă doare-n cot (după ureche, în călcîie etc.), vai de cozonacul tău, mănînci ciuperci, dumicatu măşti-; Dumnezeu să-l iepure (... să-l ierte), ce spui Frânţi (... frate), dali-vă la o paişpe (... la o' parte); fii solemn (... serios) etc. Proce- • deul acesta are o valoare socială,. deoarece se bazează pe asociaţii premeditate. — " ■ DERIVARE, s.f. (< derivă, cf.fr. ddriver, it., lat. derivare): procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul formativelor (for măriţilor), al afixelor (prefixe şi su- . fixe) care se ascjciază cu cuvin-, tele-bază sau care sînt suprimate de la acestea, în vederea obţinerii unor noi unităţi lexicale. O ~ proprie: d. în care prezenţa formativelor (formanţilor, afixelor) este obligatorie (v. d; progresivă)'. imprâprie: d. în care formativele (formanţii, afixele) lipsesc, dar în care intervine reorganizarea sintagmatică a enunţului (v. d. regresivă şi conversiune). O ~ progresivă: d. proprie, bazată pe adăugarea formativelor, a afixelor (prefixe şi sufixe) la anumite cuvinte, pentru formarea unor cuvinte noi. De exemplu: ne--\-drept ) nedrept, pre- + ■vedea'}' i) prevedea, , re- -f- jace _ ) rejace, bi- lunar. ), bilunar, ultra- -fc sensibil ) ultrasensibil, levmo--<}- centrală ) termocentrală; băiat 4~ aş ) băieţaş, cop>il ^- -andru ) copilandru, muncitor 4- ,-ime )► muncitorime, jum 4 -egaK ) fu* mega, cîine 4- ) cîineşte etc. 0~ regresîvă: d. improprie, ba-'zată pe suprimarea formativelor, a desinenţelor sau a sufixelor lexicale, la anumite cuvinte. De exemplu: substantivele agud, a-lun, călin, căpşun, cintez, coacăz, frag, maşter („tată vitreg"), nuc, mur şi smochin au1, luat naştere în urma unei false-analize pe care o fac vorbitorii desinenţei -ă de nominativ singular nearticulat a substantivelor feminine, agudă, DEE alună, călină, căpşună, cinteză, coacăză, fragă, maşteră („mamă vitrega"), nucă, mură şi smochină, socotind-o morfem lexical şi separi ti d-o de rădăcinile acestora; substantivele alint, auz, astâmpăr, blestem, cînl, cîştig, greş, licăr, învăţ şi schimb s-au format prin îndepărtarea sufixelor lexicale -a şi respectiv -i de ia infinitivele verbelor alinta, auzi, astîmpăra, blestema, chita, cîştiga, greşi, licări, învăţa şi schimba. 0~ parasinte-tică: (1, proprie prin care se formează un cuvînt nou ataşînd simultan-sau succesiv'un sufix şi un prefix la acelaşi cuvînt-bază. De exemplu- îmbărbăta (<( în -}> bărbat -j- -a), închipui {{ în-jr 4- chip + -ui), îndurera (< în -4 durere 4- ~a)> încuietoare {( încuia 4- -toare), descuietoare (( descuia ^ -itoare), îmbucurător ((îmbucura 4-, -ător) etc. 0 ~ sitioiiC-mîcă: procedeu prin care un cuvînt capătă sensul figurat. al altui cuvînt cu care este aproximativ sinonim .sau asemănător în înţelesul propriu. Astfel- unşi om viteaz," în Ioc de vultur i se mai spune şi şoimi copiilor mici, în loo de gîndăcei li se- mai spune şi mormoloci sau broscuţe! capului în loc de- bostan i se mai spune şi dovleac sau tărtăcuţâi pentru noţiune ade „m-am nenorocit" s-au Jolosit verbele m-am ars, m-am fript şi m-am prăjit. Prin d. sinonimică un cuvînt poate lua tocul altui cuvînt într-o expresie sau într-o locuţiune: pentru noţiunea de „a necăji" s-au folosit expresiile a face zile amare. afdGe zile fripte, a face zile negre, a face zile grele. * DERIVAT, s.n. {{ derivă, efr fr. ddriver, it. lat. derivare): cuvînt format prin derivare de la un alt cuvînt. o~ moţional: d. obţinut prin procedeul moţiunii, adică prin .folosirea7 unui sufix moţional. De exemplu: gîscan (< gîsca-}-. suf. -an), tigroaică' {( tigru -j-suf.-oaică) etc. 0~ regresiv: d. realizat prin derivare regresivă. De exemplu: licăr (< a licări), schimb (< a schimba) etc. DESCHfDERE, s.f. (< deschide, cf. lat. discludere): trecere a vocalelor din seria celor închise în .seria celor deschise (v. vocală). DESCRIPTIVISM, s.n.. « descriptiv, cf. fr. descriptif, lat. descr-ipti-vus 4- suf. -ism) 1 varietate a structuralismului, american, care foloseşte metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal şi fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice. .La baza Iui stau lucrările lui Franz Boas despre limbile indiene 'ale Americii. ' Reprezentantul .cel mai de seamă ai acestei varietăţi de structuralism este'lingvistul Leonard Bloomfield (v. şi cur ini). • * DESINENŢĂ, s.f.• (cf. fr. ddshien-ee, lat. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet ,sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, Ia tema unui cuvînt pentru a; DET exprima numărul şi cazul (la substantiv), genul, numărul şi cazul (la adjectiv),' numărul - şi persoana (Ia verb). în latină se putea marca'şi- diateza verbelor ' {-tur din laudatiir desemna persoana a IJI-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma feic reprezintă atît desinenţa de n'omiuativ-acuzativ, cît şi desi-v. nenţa de genitiv-dativ singular a .substantivului-fată; -i din forma codri reprezintă desinenţa de plural a substantivului codru; -â dini forma neagră, reprezintă desinenţa de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre. atît desinenţa de feminin singular la genitiv-dativ, cît şi desinenţa de feminin plural a adjectivului nea-^ gră; -i din forma etnii reprezintă desinenţa de persoana a Il-a singular a indicativului prezent a verbului a cînta, în timp ce -ă din forma ciută atît desinenţa de persoana a IlI-a-singular a indicativului prezent, cît şi desinenţa de persoana a IlI-a ..singular a perfectului simplu de la acelaşi verb etc. DESPART I'RE, s.f. « despărţi, cf. lat. *dispariire): 1. separare. Termen folosit în sintagma liniufâ de unire şi de despărţire (v. îiniuţă). 2. separare a unui întreg în componentele sale. o~ în silabe: d. a unui cuvînt în părţi alcătuite din unul sau mai multe sunete care se rostesc ' într-o singură emisiune a vocii. De exemplu: se~ni-nă-ia-îc, in-ter-fe-ren-lă, do- ines-ti-ci-re, u-ri-aş, a-biin-den-tă etc. (v. regulă), DETERMINANT (DETEmiI-NATÎV), s.m. (cf. fr. determinant,- it. determinante): ' termen subordonat celui regent (de- • terminat) din cadrul unui- raport sintactic, care precizează, lămureşte sau. restrânge sensul regentului. în limba română adjectivul şi'numeralul sîiit în mod obişnuit d. ai substantivului, iar adverbul d. al verbului: zi luminoasă, trei cărţi, pagina a doua, merge greu etc. Dar şi alte părţi de vorbire pot deveni d. într-o relaţie binară (cu san fără elemente relaţiona-le): trotuarele străzilor, nuia de salcie, fruntea lui, stăpînire de sine, dorinţa de a citi, maşină de cusut, mersul înainte, omul de-aca-lo, halal prieten etc. Tot ti. este şi articolul: vinu7, apa, pui/', pîiuile; un copil, nişte copii, o fetiţă etc. O ~ concret: d. care intră în raportul sintactic dispunînd de un conţinut lexical precis. De exemplu: d. substantive, adjective, numerale, pronume, verbe, adverbe şi interjecţii (v. mai sus). 0~ abstract: d. ’ care intră în raportul sintactic fără conţinut lexical, numai cu o semnificaţie gramaticală. De exemplu: d. articole hotărîte şi nehotărîte (v. mai sus). o~ proclitic (predeterminau!) : d. aşezat în faţa regentului: articolele nehotărîte; articolul .ho-tărît lui.; articolele demonstrative; adjectivele pronominale interogative, relative, nehotărîte şi negative; numeralele cardinale. - OET 152 O ~ enclitic (postdeterminânt): d. aşezat după regent. De exemplu : marea majoritate a articolelor hotărîte. O ~ mixt: d. aşezat fie înainte, fie după'regent. De exemplu.:- adjectivele calificative, adjectivele pronominale demonstrative, posesive şi de întărire, adverbele, substantivele, pronumele, numeralele ordinale şi interjecţiile. DETERMINARE, s.f. « determină, cf. fr. determiner, it., lat. determinare): precizare, . lămurire sau restrîngere a sensului unui termen regent (determinat) de către termenul subordonat (determinant). 0.~- concretă: d. realizată cu ajutorul unor cuvinte care dispun de sens lexical, ca de exemplu substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele, adverbele şi interjecţiile. 0~ abstractă: d. realizata cu ajutorul unor cuvinte care nu dispun de sens lexical, ci numai de o semnificaţie gramaticală, ca de exemplu articolele hotărîte enclitice şi articolele nehotărîte. în gramatica limbii române, d. abstractă cu ajutorul articolelor hotărîte enclitice reprezintă o-categorie gramaticală de relaţie, alături de caz şi de comparaţie. 0~ îînică: d. realizată numai’cu un singur determinant. De exemplu': colegii/, un coleg, acest coleg, ce coleg, orice coleg, nici un coleg, cer senin, patru fraţi, al doilea tren. aleargă uşor, mobilă de nuc, laudă, dc sine, voinţă de a învinge, hîrtie de scris, mers înapoi; prie- ten de aici, bravo patriot! O ~ multiplă: d. realizată cu doi sau mai mulţi determinanţi. De exemplu: colegul acesta al meu, acest coleg corect al meu etc./ DETERMINAT, s.m. (< determină, cf. fr. determiner); termen regent din cadrul unui raport sintactic, al cărui.sens este,precizat, lămurit sau restrîns de către termenul subordonat- în limba română substantivul şi verbul sînt în mod obişnuit elemente determinate (regente), primul al adjectivului şi al numeralului/ al doilea al adverbului: gîndire profundă, zece zile, rîndul al doilea, aleargă nebuneşte etc. Şi alte parţi de vorbire pot deveni termeni determinaţi (regenţi) într-o relaţie binară (cu sau fără elemente relaţionale): bun de glume, acesta roşu, acela de jos, Patru galben, doi de sus, jos .din cuil, hai la druml • DETERMINAT IV, s.n. « adj, determinativ, -ă, cf. fr. dâterminaţi j, it. determinativo): , v. determinant. • DEVERBÂL, s.n. (cf. fr. dever-bal) i cuvînt derivat de. la un verb (substantive! observaţie < < observa, croitor < croi, învăţător < învăţa, treierătoare < treiera etc.» adjective: discutabil < discuta, apăsător < apăsa, mîngîietor < mîngîia etc.). V. şi postverbdh DEZACORD, s.n. (cf. fr. clesac- ■cord): nepotrivire între predicat 153 şi subiect din punctul de vedere al persoanei şi al numărului; lipsă de acord între predicat şi subiect. De exemplu: „Ei zice şi face":-„Perele esle zemoase". D. e caracteristic vorbirii populare şi regionale şi trebuie evitat. DEZIOTACIZÂRE, s.f. « dezio-taciză < ăez + iotaciză): revenire, sub influenţa limbii literare, la formele fonetice cu dentalele sau cu vocala e nealterate • de iot (Sextil Puşcariu şi Ion Coteanu). De exemplu: de la formele iota-cizate .originare (moştenite din latină) şi neliterare poci (< *po-teo), şez (< sedeo), văz (< video), auz (< audio), rămîi (<'remaneo), scol (< *excotio),. ţiu (< teneo), sai (< salio), simţ (< sentio), viu (< venio) etc'. s-a trecut, prin analogie cu formele neiotacizâtei originare şi literare cînt (< canto), cred (< credo), spun (< expono) şi zbor (< *exvolo), la formele pot, şed, văd, aud, rămîn, scot, ţin, sar, simt şi vin, impuse apoi în limba literară; de la pronunţările nclit orare cu e iotacizat, „iei", „iei", „iele" şi „ieste", la pronunţările „el", „ei", „ele" şi „este", impuse, de asemenea, în limba literară etc. DEZVOLTARE, s.î. « dezvoltă, cf. lat. disvolvere): amplificare, transformare a unei .părţi de propoziţie într-o propoziţie corespunzătoare funcţiei acesteia (fenomen opus contragerii-v.) De exemplu: „Merghid pe stradă s-a întîlnit cu un prieten" ) „în timp m/\ ce mergea pe stradă s-a ini îl nit cu un prieten"; ,,S-a dus la bibliotecă pentru a cili" ) „S-a dus la bibliotecă ca să citească" etc. DIACRONIE, s.f.- (ci. fr. diachro-nie, gr. dia „cle-a lungul" + cJiro-nos „timp"): evoluţie în timp a unui ansamblu de fenomene; desfăşurarea istorică, succesivă a unui proces; aspect evolutiv al faptelor de limbă; considerarea ■ unui ansamblu de fenomene lingvistice în devenirea., lor istorică. D. alcătuieşte o pereche antinomică cu sincronia (v.). Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure, care- a introdus primul această antinomie (diacronie / sincronie), a definit d. ca o axă verticală ele succesiune (CD) a diferitelor momente din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerînd-o sinonimă cu dinamismul: C A--------------B b DIALECT, s.n. (cf. fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dicilektos „grai" < ăia „cu", „prin" -f- legein „a vorbi"): ramificaţie teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului şi graiului, dar' subordonată limbii naţionale, caracterizată prin anumite particularităţi (mai ales fonetice şi lexicale, mai puţin morfologice şi sintactice), care o deosebesc de alte ramificaţii teritoriale ale aceleiaşi limbi şi chiar de limba comuna căreia îi. aparţine, în ansamblu. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingvişti 'echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent 'cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunităţii sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcţie: de a asigura comunicarea între comunităţi vecine şi de a permite, în acelaşi timp, demarcarea colectivităţilor. Uniformizarea şi diferenţierea sînt două tendinţe care îl însoţesc, în general, în’ evoluţia lui, asigurînd în acest fel echilibrul necesar funcţionării sistemului. Vorbitorii au, în general, conştiinţa apartenenţei lor la un'anumit tip dialectal, între varietăţile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziţie care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectală a unei limbi literare o constituie un anumit (sub) dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent . unele particularităţi -ale acestui (sub) dialect de bază, Ia care adaugă particularităţi selectate de la alte (sub) dialecte. Ridicarea unui (sub) dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic şi social îndelungat. între aspectul literar al unei limbi şi varietăţile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdia-lect (v.). Definirea şi delimitarea d. esţe adeseori o problemă dificilă, datorită intervenţiei criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noţiunea de d. ' este relativă şi ea -poate îi înţe-' leasă diferit de la o limbă la alta, în funcţie de condiţiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. O ~ convergent (tipic): d. în contact geografic şi lingvistic cu celelalte varietăţi" teritoriale ale unei limbi căreia ’i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d. De exemplu: d. lombard în cadrul limbii italiene; d. gascon în. cadrul limbii provensale; d. valon în cadrul limbii-franceze; d. -aragonez în cadrul limbii spaniole; d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcţia sa minimală este dublă: de a lega şi de a separa, în acelaşi timp, unitatea respectivă de unităţile lingvistice învecinate. 0-~ divergent (atipic): d. fără contact geografic şi lingvistic cu celelalte unităţi teritoriale ale. unei limbi, fără perspectiva.. unirii sale cu limba naţională căreia îi aparţine din punct de vedere genetico-strucţural şi fără perspectiva de a deveni limbă independentă. De exemplu: d. corsican în raport cu italiana,' d. româneşti sud-dună-rene (aromân, meglenoromân şi-istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din 155 DIA Moldova în raport cu limba maghiară ctc. în mod tradiţional, cci mai mulţi lingvişti români consideră că limba română a dispus şi dispune de patru dialeete distincte : a) dialectul daco* roma n, rezultat din scindarea limbii române comune (intre secolele! al I X-lea — al XlIIrlea); vorbită în nordul şi în sudul Dunării; cel. mai răspîndit şi mai. . dezvoltat d., singurul devenit limbă naţională şi literară a tuturor românilor din provinciile istorice româneşti, a statului naţional român unitar. Ca limbă română el este vorbit astăzi în Republica Socialistă România : şi în R.S.S. Moldovenească/ într-o parte a R.S.S. Ucrainene şi în zonele limitrofe cu frontierele româneşti din Bulgaria, Iugoslavia şi Ungaria, b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune, al doilea ca răspîndire teritorială şi ca dezvoltare, vorbit dc o populaţie de. aproape 300 dc mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecîâ, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria — mai ales în Epir şi Macedonia). A suferit — cu deosebire în vocabular — influenţe greceşti, albaneze, turceşti, sîrbo-croate şi bulgare. Nu are aspect literar conturat, desî în secolele al XVIII-lea — alXIX-lea îi existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit şi trăiesc, bilingvismul şi condi-' ţiilc istorice nu" făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune şi vorbit de o populaţie mai puţin numeroasă în provincia Meg-îen din Macedonia (în sudul Bulgariei şi nord-estul Greciei), despre care se crede' că ar fi migrat acolo prin secolul al Xl-lea — al Xll-lea, din vecinătatea Daciei, de lingă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dâr şi de cel dacoromân; e folosit numai în conversaţiile familiale. A suferit o puternică influenţă bulgară, mai puţin turcească. Condiţiile istorice, bilingvismul, inexistenţa unei literaturi scrise, a’unor şcoli meglenoromâne şi numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară, d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune şi vorbit de populaţia de limbă română din Peninsula Istria, pe coasta dalmată (astăzi abia. în opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Mag-giore şi lacul Cepih), despre care se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-Iea — al Xl-lea, din vestul Transilvaniei şi din Bănat, este puternic influenţat de croată, mai.puţin de italiană. Condiţiile^ istorice, bilingvismul, inexistenţa unei literaturi scrise, a unor şcoli istroromâne şi numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru DIA prof. univ. Boris Cazacii cele trei dialecte româneşti sud-dunăreue „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent", la care evoluţia a fost determinată mai ales „de factori extralingvistici". Limbii române actuale, care are la bază dialectul daco:român, îi sînt proprii, după părerea, majorităţii lingviştilor români, cinci subdialecte: subdialectul muntean, vorbit cu aproximaţie în zonele Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, care, datorită condiţiilor istorice specifice/ a contribuit în mai mare măsură decît celelalte la conturarea . trăsăturilor limbii române literare; subdialectul■ moldovean, vorbit cu’ aproximaţie în toată Moldova şi în R.S.S. Moldovenească. (Aşa-zisa „limbă moldovenească", prezentată de către unii lingvişti străini ca fiind a unspre-. zecea limbă romanică — sau a douăsprezecea, dacă avem în vedere şi franco-provensala — , independentă de română, mi este altceva decît limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc", vorbită de populaţia dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de. Nistru: „...pretinsa limbă moldovenească — spune savantul romanist de -renume' mondial Carlo Ta-, gliavini — nu este de fapt decît româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor mocrilicat..., cu unele concesii in favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute dealtfel şi în interiorul graniţelor României" — în „Originile limbilor neolatine", Bucureşti, 1977, p. 2§§); subdialectul maramureşean, vorbit în Maramureş; subdialectul crisean, vorbit în . Crişana şi subdialectul bănăţean, vorbit în’Banat.-în celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influenţe ale subdialectelor crisean, maramureşean, moldovean şi muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii roniâne au G. Giuglea, acad. Al. Graur-.şi acad. Ion Co-teanu, care consideră că — dată fiind evoluţia lor separată şi dife-'-rită, încă din secolul al Xll-lea — fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta cîte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna,-aromâna, meglenoromâna şi istroromâna). în concepţia loV, subdialectele. limbii române actuale n-ar fi altceva decît nişte dialecte, faţă de care se subordonează anumite graiuri (v. şi grai). DIALECTOLOG, s.m. (cf. fr. ăia-lectologue, gr. dialec-ktos „grăi" 4-logos „ştiinţă"): specialist în dialectologie (v. dialectologie). DIALECTOLOGIE, s.f. (cf. fr. dialectologie, gr. di al ek tos „grai" 4. logos „ştiinţă"): ramură a. ling- visticii care studiază şi descrie dialectele şi graiurile unei limbi sau ale unui grup de limbi, for-, mele particulare în care un idiom se diversifică geografic (în spaţiu). Aceasta se realizează prin observarea şi înregistrarea faptelor pe teren şi apoi prin interpretarea lor. D. evidenţiază aspectul originar şi fundamental de DIA existenţă a 'limbajului, aspectul vorbit. Pentru aceasta sînt folosite diverse metode: cercetarea monografică a graiurilor, metoda geografiei lingvistice (în special atlasele lingvistice), arhivele fo-nogramice etc. D. se diversifică în: a) d. istorică: studiul dialectelor, pe baza atestării formelor în documente şi în texte vechi, în glosare etc., adică în perspectivă diacronică, b) d. s o-c i a 1 ă: studiul dialectelor so- ciale, utilizate de sau referitoare la anumite grupuri sociale, c) d. structurală: studiul dia- lectelor cu ajutorul unor metode moderne, structurale, care permit o prezentare la diverse nivele de abstractizare, şi o evidenţiere a elementelor constante şi variabile ale unităţilor luate în discuţie. D. a fost‘.uneori echivalată — intenţionat sau neintenţionat — cu geografia lingvistică, ceea ce nu corespunde adevărului (v. geografie lingvistică), DIATEZĂ,' s.f. (cf. fr. diathese, lat., gr. diathesis „dispoziţie", orientare", „aşezare", „situare") i categorie gramaticală felxionară., specifică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia. în limba română există trei diateze: activă, pa- sivă şi reflexivă. <>~ activă: d. caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subicctul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit dr obiect, dc pacient (altul decît subiectul gramatical), iar din punctul de vedere al expresiei prin morfemul zero, element distinctiv faţă de celelalte diateze. De exemplu: „El merge pe stradă", „El stă pe bancă", „El scrie un bilet". 0~ pasivă: d. caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de obiect, de agent (altul decît subiectul gramatical), iar ' din punctul de vedere al expresiei prin auxiliarul morfologic "a fi, morfem analitic neaglutinat şi element distinct faţă de celelalte diateze, însoţit de participiul variabil al verbului de conjugat. De exemplu: „Elevii sînt ajutaţi de profesori", „Ea este însoţiiă de mama sa". <>~ reflexivă: d. caracterizată din punctul de vedere al conţinutului printr-îm număr de opt sensuri, diferite între ele (v. reflexiv), iar din punctul de vedere al expresiei prin prezenţa obligatorie, în structurile verbale, a formelor neaccentuate de dativ şi de acuzativ ale pronumelui reflexiv (cu sau fără funcţie sintactică), reprezentante ale celor opt sensuri amintite'" (sensuri rezultate din îmbinarea pronumelui cu verbele). De exemplu: „El îşi reproşează”, „El se ■ spală" (reflexiv obiectiv).; „Ei îşi spun vorbe bune", „Ei se înţeleg de minune" (reflexiv reciproc) ; „El • îşi procură o maşină de ras" (reflexiv participativ); „El îşi ajută mama" (reflexiv posesiv) ; „Coşurile se văd de departe" (reflexiv pasiv); „El îşi 1)1 A 15S qininteşie', „El sc gmdeşte“ (reflexiv dinamic); „El se înroşeşte", „El se îngraşă" (reflexiv eventiv); „Se înnoptează mai devreme", „Se călătoreşte convenabil", „Se cade să facem eforturi", „Se cuvine să-l ajutăm", „Se întâmplă să plouă" etc. (reflexiv impersonal). 0~ mădie: d. specifică limbii greceşti vechi, • caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subiectul participă intens la ac-une. Sensul (valoarea) de re-exiv dinamic din limba româna se aseamănă cu d. medie din limba greacă veche. DICTÂRE (DICTEU), s.f. (< dic-§£, cf. lat. dictare, ir. ăicierfr i ţ. acţiunea de a pronunţa rar, desluşit şi cu o anumită intonaţie Cuvintele unui text, pentru ca cultătorii (de obicei elevi) să poată scrie întocmai, în conformitate cu normele ortoepice, ortografice şi de punctuaţie în vigoare: 2. lucrare şcolara care constă în reproducerea fcorectă în ifcris a unui fragment sau a unui text dictat de către învăţător eau profesor. BICTEU, s.n. (cf. fr. dictie) • v. dictare: DfCŢIE (DICŢIIJNE), s.f. (cf. ier. diciion, lat. dictio): 1. fel de a pronunţa sunetele,. silabele şi cuvintele. 2. artă de a pronunţa clar, corect şi frumos un text (mai ales în teatru), pentru a pune în valoare conţinutul de idei şi-emoţional al acestuia. DICŢIONAR, s.n. (cf. fr. diciion-naire, lat: t. dicţionari-us): lucrare lexicografică în care . sînt cuprinse cuvintele unei limbi, ale nnui dialect, ale unui domeniu de activitate sau ale operei unui scriitor, aranjate în ordine alfabetică . şi explicate fie în aceeaşi limbă, fie . într-o altă limbă. Primele d. româneşti au fost glosarele bilingve slavo-române — manuscrise din secolul al 'XVI-lea. Din 1700 ne-au rămas în manuscris un d. bilingv român-la-tin cu limba de bază românească, atribuit unui anonim bănăţean-Anonymns Caranscbcsiensis. în 1789 a apărut la Iaşi un d. bilingv rus-român, alcătuit de Mi h aii Strelbiţki. în 1818 I. Budai-De-leanu a terminat Lexiconul rornâ-nesc-nemţesc, d. cu un bogat material extras din texte, cu indicaţii gramaticale, stilistice şi etimologice, dar rămas în manuscris. între 1822 — 1823 a apărut la Cluj, din îndemnul episcopului Ioan Bob, Dicţionarul românesc, latinesc şi unguresc, în două volume, elaborat de un autor rămas necunoscut, iar în 1825 Lexiconul ‘de la Buda, d. român-latin-ma-gliiar-german, considerat prima lucrare lexicografică română modernă (alcătuit de Samuil Mi cu, Petru Maior, Vasile Coloşi, Ioan Corneli, Ioan Teodorovici' şi Alexandru Teodori). o~ monolingv: d. care explică termenii într-o singură limbă, o ^ bilingv: d. P ----------------—--------------- carc explică termenii in două limbi. Dintre nenumăratele d. bilingve apărute în ţara noastră, amintim următoarele lucrării No tiveau dictionnaire roumain-franţais, Voi. I-IV, Bucarcst, 1893 —1895, de Frederic Dame-Dicţionar ■ român-maghiar, Voi. I-Il, Bucureşti, 1964, sub redacţia acad. Emil Petro/ici; Dicţionar cch-român, Bucureşti, 1966, sub redacţia prof. univ. Sorin Stati; Dicţionar gcnnan-român, Bucureşti, 1966, sub redacţia lui Miltail * Isbăşescu şi a Măriei Iliescu etc. <> ~ plurilîngv. (poliglot) : d. care explică termenii in mai mult de două limbi. De exemplu: Dicţionar tehnic poliglot — româna, rusa, engleză, germană, franceză, maghiară,■ Bucureşti, 1963 (ediţia a Jl-a, 1967). 0~ explicativ: d. general care explică termenii dînd definiţiile acestora şi clasificările corespunzătoare, eventualele combinaţii şi unele exemple absolut necesare. Sînt considerate d. explicative pentru limba română următoarele lucrări: Dicţionar .universal al limbii ^române, Craiova, 1S96, de Lazăr Şă ine a nu; Rttmănisch-dnilschc Wdrtcrbnch, Voi. I-III, Bufcarfcst, 1903 (I), 1911 (II) şi 1925 (III)' de Ilariton Tiktinj Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea românească11, Bucureşti, . 1926—1931 de I.-A. Candrea şi Gh. Adamcscu} Dicţionarul limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri, exemple, cit aţiuni, arhaisme, neologisme, provincialismc), Iaşi, 1939, dc August Scribnn; Dicţio- DIC narul limbii române literare contemporane, Voi. I-IV, Bucureşti, 1955 (I), 1956 (II), 1957 (III şi IV) sub redacţia prof. univ. Emil Pcţrovici şi Dimitrie Macre a; Dicţionarul limbii române moderne> Bucureşti, 195S, sub redacţia prof. univ. Dimitrie Ma-crea; Mic dicţionar al limbii române, Bucureşti, 1974, de Ca-narache Ana şi Breban Vasilc? Dicţionarul ’ explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, sub redacţia acad. Ion Coteanu. O ~ c-tîmologic: d. care ia în discuţie originea fiecărui termen în parte, dînd indicaţii cu privire la etn-moane şi sensuri. Sînt cunoscute ca dicţionare etimologice ale limbii române următoarele lucrării Dictionnaire d’âtymologie daco-ro-mane, Voi. Ii EUments latins compares ăveG Ies autres Jangues romanes. Voi. al Il-leai Elements slaves, magyars, tures, grâco-mo-dernes et albanais, Francfort, A/M-Berlin —Bucarest, 1870 (I.) şi 1879 (II) de A. de Cikac; Etymologi-sches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element, mit. Berucksichiigung, aller roma-nischen Sprachen, Heidelberg, 1905, de Sextil Puşcariuj Dicţionarul etimologiG al limbii române. Elementele latine (A-PUTEA), Bucureşti, 1907 — 1914 de I.-A. Candrea şi Ov. Densusianu} Dic-cionario etimologico rumano, Tene-rife, 1950^—1958,. de Al. Gioră-nescu. Pe lîngă aceste lucrări mal includ indicaţii etimologice şl următoarele d.: cel al lui H. Tifctin DîC (1903—1925), cel de sub redacţia prof. univ. Dimitrie Macrea (1958) şi cel de sub redacţia acad. Ion Coteanu (1975). <> ~ enciclopedic (lexicân): d. care ia în discuţie fie termenii unui singur domeniu de specialitate (istoria, geografia, literatura, medicina, chimia, fizica, .astronomia, logica, filosofia, lingvistica etc.), fie termenii tuturor domeniilor ştiinţei şi culturii. Pentru limba română au fost elaborate următoarele d. enciclopedice: Enciclopedia română, Voi. J-III, Sibiu, 1898 (1), 1900 (II) şi 1904' (HI) de C-tin Diaconovici-Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească", Bucureşti, 1926—1931 de I.-A. Candrea\şi Gh. Adamescu; Marea enciclopedie agricolă, Voi. 1-V, Bucureşti, 1937 (I), 1938 (11),. 1940 (III), 1942 (IV) şi 1943 (V) de C. Fili-pescu; Enciclopedia invenţiunilor tehnice, Voi. I-JL1, Bucureşti, 1939 . (I), 1942 (II), de Nicolae P. Constantin eseu ; Lexiconul tehnic român, Voi. I-VJI, Bucureşti, 1949—1955; Lexiconul tehnic, român, Voi. I-X1X, Bucureşti, 1957—1968 sub redacţia acad. Renrys Răduleţ; Dicţionar enciclopedic român, Voi. I-1V, Bucureşti, 1962. (I), 1964 (II), 1965 (III), 1966 (IV); Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1972, ed. a . Il-a 1978; Mică, enciclopedie onomastică, Bucureşti, 1975, de-Cliristian Ionescu <> ~ academic: d. editat de academia unei ţări, Ja care colaborează cei mai_ mari specialişti din -diferite domenii de activitate. Pentru' limba română există mai multe d.. academice. Astfel, între 1871 — 1877 a apărut Dicţionarul limbii române, în 3 volume, al lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, redactat la cererea Academiei Române, dar din cauza latinismului exagerat sarcina e încredinţată lui B.P. Hasdeu care, între 1885 — 1893, scoate Etymo-logicum Magnum 'Romaniae, numai 3 volume (literele A-B, pînă la bărbat) conceput ca o lucrare vastă, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal şi onomastic. între 1913 —1949 ’ Sextil Puşcariu publică, tot din însărcinarea Academiei Române, literele A-C, D-De şi F-L (pînă la cuvîntul lojniţă) din Dicţionarul limbii române (DA), lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ şi normativ. între 1965 — 1969, au apărut sub redacţia acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur şi Ion Coteanu tomurile al Vl-lea (litera M) şi al Vll-lea (litera O) din Dicţionarul limbii române (DLR), Serie nouă. Pe lîngă aceste tipuri de d. amintite, pentru limba română au ..Jost elaborate şi d i c ţ i o n ,a r e speciale, de mare importanţă practică în cultura românească: ■ Dicţionqr invers, Bucurcştî, 1957; Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1961, (ed. a Il-a 1966 şi ed. a îll-a. 1978), de Florin Marcu şi Constant Maneca; Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, de N.A. Constantinescu; Frec-vency Dicţionary -.. of llumanian Words („Dicţionar de frecvenţa a 'cuvintelor româneşti"), London- 161 DIC Haguc-Paris, 1965, dc Alphonse Jnilland şi Ileana P.M.H. Juil-îand; Dicţionarul limbir poetico a-lui liminr.scu, Bucureşti, 196S, sub redacţia acad. Tndor Vianu; Dicţionar dc sinonime, Bucureşti, 1972, sub redacţia prof. univ. Glicorglie Bulgăr; Dicţionar al limbii' române vechi, Bucureşti, 1974, de G. Mihăilă; Dicţionar de antonime, Bucureşti, 1974, de ■Marin Bucă şi O. Vinţeler; Dicţionar analogic şi dc sinonime al limbii tomânc, Bucureşti. 1978 dc M. Bucă. 1. Evseev, Fr. Kirâly, 1). Craşoveanu şi Li via Yasiluţă etc. o ~ lingvistic: d. care include Icrminologia lingvistică folosită in ştiinţa limbii dintr-o anumită larii. Există mai multe feluri de d. lingvistice. Astfel: a) d. li n g-v işti c i e inatic: cu gruparea materialului din punct de vedere noţional, pe- cîmpuri semantice. De exemplu: Dicţionarul terminologiei lingvistice . slave — in curs de redactare în fiecare ţară fie limbă slavă şi Diction-nairc cncyclopedique des sciences du langagc („Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului"), Paris, 1972, de Oswald Ducrot şi T/vetan J'odorov; b) d. ling v i ,s t i c alfabetic : cu valorile scmantice ale cuvin-tolor-titlu. De exemplu: Lcxiquc dc la terminologic linguistique jrajiţais. alternând, anglais, italicii („Lexic, al terminologici lingvistico franoeze, germane, engleze, italiene'-). Paris, 1951, de j. Marou-zeau; Slovar lingvisticeskih ter-minov („Dicţionar dc terminologie lingvistică"), Riga, 1963 de R. Grabis, D. Barbare şi A. Berg-mane dicţionar leton-rus şi rus-Jeton; c) d. lingvistic explicativ: redă sensul şi întrebuinţarea termenilor prin intermediul definiţiilor (al explicai iilor) şi al exemplelor. De exempiu : A Dicţionary oj Linguistics („Dicţionar de lingvistică"), New York, 1954 de ,M. Pei şi F. Gaynor; Dictionnairc dc linguistique („Dicţionar de lingvistică"), Paris, 1973 de Jean Dubois, Mathee Giaco-mo, Louis Guespin. Christiane Marcellesi, Jeane-Baptiste Mar-cellesi şi Jean-Pierre Mc vel; d) d. lingvistic bilingv: d. explicativ care recurge la echivalenţele dintr-o altă limbă. De exemplu : Rushoccsk y slovnih lingvist ick 6 terniinologie, Praga, 1960 dc O. Man şi L. Koval; Dicţionar rus-româu de termeni lingvistici şi filologici (redactor responsabil Victor Vascenko), Bucureşti, 1970; e) d. lingvistic al u miimeta d i a lec t: d. care cuprinde cuvintele şi expresiile specifice, limbajul specializat al unui marc lingvist sau al lingviştilor dintr-o şcoală, dintr-un curent lingvistic (v. mciadialect). De exemplu: La terminologia lingvistica di G.T. A scoli c dclla sua scuola, Utreclit/Anvcrs, 1954, de Ermidio de Fclice; A. Glossary oj Amcrican Technical Linguistic Usagc, 1925 — 1950, Utrecht/Ant-werpen, 1957 de Eric P. Hamp — cu terminologia studiilor de lingvistică americană publicate în revista „Language" ; Dictionnairc de JJ “ Mic dicţionar de terminologic lingvistică mc 102 Ihigitislique dc l’Ecole dc Praguc, Utrecht-Anvers, 1960, de Josef Vachek şi Jose! Dubosk5r — cu terminologia folosită de acest cerc lingvistic între 1928—1.958; f) d. lingvistic al unei ni c-talimbi; d. cârc cuprindc cu-vintclc şi expresiile specifice, limbajele specializate ale tuturor lingviştilor dintr-o ţară sau' din mai multe ţări, dintr-o epocă isiorică sau din mai multe epoci (v. mclalhnbă). De exemplu: Sîo-var lingvisticeshili ienniuov, Mosk-va, 1966 de O.S. Ahmanova — cu terminologia folosită de lingvistica sovietică contemporană-g) d. lingvistic a 1 u n u i s i ti g u v nivel al li m b i i i d. care tratează detaliat termenii specifici unui singur compartiment al limbii (fonetica, fonologia. lexicologia, morfologia, sintaxa. semantica etc.). De exemplu: Dizionario di Fonologia, Roma.. 1962, dc Walter Belardi şi Nuîlo Minissi; Angliiskaia foncti-ccshaia terminologhia, Moskva, 1962 de A.L. Trahtcrov; h) d. 1 i u g v i s t i c al t-e r m i n-olog i e i tu t u r or ni v e 1 u-r i i o v limbii: d. care tratează sumar ‘ termenii specifici tuturor compartimentelor unei limbi. De exemplu: Sloivnik terminologii jc~ zvhoznaivczcj. Varşovia, 1968 dc Z. C.olab, A'. Heinz*şi K. Polânski; Dicţionar v of Languazc and JJn-gmstics, Londra, 1972“; de R.R.Iv. Ilartmann şi F.C. Stork; i) d. lingvistic diferenţial: d. în care se descriu cu mijloace jo\irograficc numai acele cuvinte care circulă exclusiv în limbajul lingviştilor sau care, deşi comuni ca înveliş sonor cu limba, au un înţeles deosebit în acest limbaj specializat. De exemplu: Diziona-rio cli Fonologia, Roma, 1962 de Walter Belardi şi Nullo Minissi) j) d. lingvistic integrali d. în care sc descriu cu mijloace lexicografice atît termenii care circula în ' limbajul lingviştilor cît şi termenii- comuni ca înveliş sonor, dar cu un înţeles deosebit în acest limbaj. ’ De exemplu: Ixxiquc dc la terminologie linguistiquc francais, alle-mand, auglais, italicn, Paris, 1951 de J. Marouzeau; k) d. 1 i n g v i s-t i c enciclopedic: d. cu un nivel dc informare foarte adînc şi cu un material extrem dc vast, ca volum şi structură,--care depăşeşte limitele lingvisticii. Sînt incluse într-un asemenea d. articole de tip explicativ (cu termeni din domeniile lingvisticii, didacticii, metodicii predării limbilor; cu denumirile societăţilor lingvistice etc.), secţiuni tematice, anexe (hărţi, tabele sinoptice, indici), liste de corespondenţe bilingve sau poliglote, bibliografii tematice, articole bibliografice cu portretele lingviştilor etc. .T)e exemplu: Dicţionarul lingvisticii engleze — Ejogaliu dziicn (redactor responsabil Itikava Sanki), Tokio. 1956; Dicţionarul lingvisticii japoneze — Kokugogaku d zi ten (redactor responsabil Tokieda Mc*-toki), Tokio, 1956; 1) d. lingvistic s i r i c t ni e- 1.63 tăi i ngvist i‘c: d. cu o struc-/ tură simplă, axată pe definirea şi exemplificarea cuvintelor-tiţlu, care se ocupă numai de terminologia lingvistică ca atare, lăsînd r la o parte didactica, ^metodica predării limbilor, societăţile lingvistice -etc. De exemplu ^-majoritatea d. lingvistice apărute în ultirriele decenii în Europa sau în America. DICŢIUNE, s.f. : v. dicţie. DIEREZĂ, s.f.. (cf. fr. dierese,-lat. diaeresis, gr. diair.esis „separaţie", „despărţire", „deosebire")-transformare â unui diftong în hiat, a unei semivocale dintr-un diftong într-o vocală plenisonă care se pronunţă separat de celelalte. De exemplu: diftongul latinesc au din etimonul aurum (pronunţat au-rum „aur") s-a transformat prin d. într-un grup de două vocale, pronunţate separat,, în cuvîntul românesc aur (a-ur). D. este opusul sinerezei (v. sine-râzâ). ~ DIFERENŢIERE, 's.f. « diferen-ţid, cf. fr. differencier): 1. delimir tare a caracterelor specifice ale categoriilor lingvistic6 cu ajutorui exerciţiilor, în . vederea evitării confuziilor dintre ele. Termen folosit în sintagma exerciţiu . de diferenţiere (v. exerciţiu). 2. modificare sau dispariţie a unei consoane într-un cuvînt sub influen-. ţa unui alt .sunet (identic sau asemănător) din acelaşi cuvînt _ (v. disimilare în contact)-. . ' DIFTONG, s.m. (cf. fr. diphton-gue, lat. diphiongus, gr. diphtongos (di „din două" -j- phthongos „vocală"): 'emisiune vocalică constituită din două sunete,; diferite (semivocală -jr vocală sau vocală-}- semivocală) pronunţate in aceeaşi silaba: -oa-.. din poar-tă, -ei- din su-vei-câ etc. O ~ ascendent (crescind, suit<5r, urcătdr); dL în care primul loc e ocupat de semivocală, iar al doilea loc de vocală. De exemplu: ea în teacă, ia în piatră, ie în fierbe, io în iolă, iu în iute, oa în moară, uă în ouă etc. O ~ descendent (desr crescînd, coborîtâr): d. în care primul loc e ocupat de vocală, jar al doilea de semivocală. De exemplu: ai în taină, au în dau, ei în cercei, eu în releu, oi în eroi, ou în macrou, ui în gutui, ăi în diilăi, ău în rău, îu în pîrîu etc.; Uneori, d. rezultă şi din rostirea, într-o silabă a două cuvinte diferite, legate între ele prin linioară de unire: te-a lăudat, |i-a dat, ţi-Q teamă, ţi-o primesc, ntt-i da etc. o~ nionofonemâticî d. care are valoarea unui singur fonem. De exemplu; au din limba franceză (pronunţat o în sautey „a sări"), ou (pronunţat u în pouvoir „a putea") etc. nro- noîtongât: d. care se poate reduce la un singur sunet prin monofton-gare. De exemplu: ea din ceartă (> pl. certuri) şi oa din coardă .(> pl. corzi). DIFTONGÂRE, s.f; «diftongă.t cf. fr. diphtonguer) \ transformare â unor- vocale accentuate în dif- u* aav, DIF 1GÎ tongi. De exemplu: vocala accentuată e s-a diftongat în ea sau în ie, sub influenţa consoanelor precedente, în trecerea unor cuvinte din latină în română, ca în cer am > ceară, seram > seară, fer-rum}fier, melem > miere etc.; vocala accentuată i s-a diftongat în ea în ni gravi > neagră, iar vocala accentuată o în oa îri florem ) floare, rotam ) roată, so-> Icni } soare etc. La unele cuvinte romaneşti de origine latină d. reprezintă o fază mai 'veche, intermediară, de evoluţie către o formă literară monoftongată, ca în legeni > leage > lege, septem__ > £> seapte ) şapte etc. DIMINUTIV, s.n! (cf. fr. climinu-tif, lat. dimmutivus < diminuhts( diminuere „a micşora")r cuvînt derivat cu ajutorul unui sufix diminutival, care exprimă ideea de micime a obiectului sau a însuşirii (în raport cu termenul de bază) şi o nuanţă afectivă. De exemplu: copilaş în raport cu copil, fetiţă în raport cu fată, mărgică în raport cu. mărgea, gînd'ăcel în raport cu gindac, berbecuţ în raport cu berbec, b r ă d u i în raport cu brad, pomişor în raport cu pom, frumuşel în raport cu frumos, bunicică în i-aport cu bună. Ionel sau I o nu ţ în raport cu Ion. I r i-n e 1 în raport cu Irina etc. DIMINUTIVĂRE, s.f. « diminutivă ( diminutiv suf. -a): deri- vare cu ajutorul sufixelor dinii- -nutivale (v. diminutiv şi sufix). DISIMILĂRE, s.f. (< disimilâ, cf. fr. dissimiler): v. disimildfie. DISIMILÂŢIE (DISIMILÂ-RE) s.f. (cf. "fr. dissimilation): modificare fonetică condiţionată care constă în schimbarea’ statutului unui sunet (consoană) dintr-un cuvînt sub influenţa altui sunet, identic sau asemănător, din acelaşi cuvînt. O ~ în contact (diferenţiere): modificare a unui sunet sub influenţa altui sunet cu care e în contact. De exemplu-lat. monumentum> v. rom. mon-minty rom. mor mint (n a fost disimilat în r de către m următor, deoarece era greu de articulat două nazale una după alta: n şi m); regional, n e pronunţat m în cuvîntul sînt () simt), sub influenţa sunetului t următor. O ~ ia distanţă (armdnică): d. care priveşte două sunete depărtate unul de altul. De exemplu: dialectal se spune în loc de Grigore — Gligore, cu disimilarea lui r în l, sub influenţa lui r următor. O ~ Progresivă: d. realizată de sunetul, anterior. De exemplu: l'ăt.jralrem. > rom. frate, iar rom. recrut ) pop. reciti (primul r l-a disimilat pînă la dispariţie pe al doilea ;-). <0>~ regresivă: d. realizată de sunetul posterior. De-exemplu: coridor ) coUdor (primul r e modificat în / de al doilea r, în vorbirea regională). O ~ parţială: d. al cărei rezultat e echivalent cn unul sau cu două sunete modificate. De DIS exemplu: magii. hit\en ) rom. vide an (i a fost disimilat în c sub influenţa lui-- l), lat'.,, minutus ) rom. mănunt ) mărunt- (n a fost’ disimilat în- r sub, influenta lui n următor). <>~ totală: "â. al cărei rezultat e dispariţia sunetului asupra căruia se exercită influenţa: De exemplu: abundent > abudent, fereastră > fcreastă, propriu, ) propiu etc. din vorbirea neîngrijită-, incorectă. O ~ silâ-bică (haplologîe): ^suprimare a unei/ silabe identice sau asemănătoare cu o silabă vecină, din acelaşi cuvînt sau din cuvinte învecinate.^pe. exemplu: dfeptă-tate y^drepicăe; mămăligă > mă-ligă, mamă-sa > mă-sa, minera\o-logie ) mineralogie ', - tragico-comic ) iragi-comic etc-.; fr. spadassassin („asasin care se foloseşte' de spadă") ) spadassin („luptător cu spada",, „duelgiu"; „sportiv specializat în; probele : de spadă"); lat. augustus . („august")} fr. aoul (pronunţat „u"); lat. digitale („degetar") ■-> fr. de etc.’ D. sila-bică reduce corpul fonetic al .‘cuvintelor. DISJ UN.CŢIE, s:f. (cf. lat. disjuncţii) „separare", „diversitate", fr. disjonction): excludere reciprocă. DI S,L 0CÂRE,5 s.f. ({'dislocă, cf. fr/ disloquer, lat. dislocare) : procedeu sintactic prin .care un- grup de cuvinte ■ dintr-o propoziţie este frînt-şi despărţit prin anumite uni--. lăţi lexicale - incidente, indepen-. dente sau dependente (părţi de propoziţie, propoziţii sau fraze) de restul propoziţiei sau al frazei. D: e o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasti- i ci zare a ansamblurilor sintactice, ‘întîlnit atît în poezia populară cît şi în poezia cultă, satisfăcînd necesităţile de ordin prozodic (sînt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, '• componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanţial de'mod de adjectivul regent, complementul de agent de-participiul pasiv, complementul circumstanţial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuţiuni substantivale), De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile) Da-s mai rele dragostile" (Folclor); „îl străju-iau din muclie, doinindu-i pururi, ulmii" (V. Voiculescu); „Respi-' rarea cea de ape îl îmbată ca şi sara" (M. Eminescu); „Pă cea creastăr mamă, arsă / Mîndră ploaie să revarsă" (Folclor); „ Pietrişul roşu, boabe, al grădinii / îi sînt bătuţi şi risipiţi ciorchinii" (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr" ‘(idem); „ Şi să privim zigzagul, pe stînci, de tibişir, / în care-şi puse pasul fragila mărturie..." (idem); „Şi uger ii, alături, ai vitelor, cu la,pte“ (idem) j . „Pe cîţu-i de mare hiara şi buia-că... / Coarnele-n păşune la pă-mînt îşi pleacă" (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină/, Şi are, ca porumbul şi volbura,, IM tulpină" (T. Arghezi); „Numai marginea subţire-a lunii / ar mai ii aşa de rece j — de-aş putea să s-o sărut — ca buză ta“ (L. Bla-ga); „Ca să-l întorc apoi pe carii [gîndul] / Nins, cum şi tu vrei, de lumini". (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoşa-i pătată / Pe •care odihniseşi, cu rachiu' (idem) 5 „Tu cu mîinile-ncleştate, mai cu degetele depeni“ (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă şi mă-mbie / Aduceri vechi aminte" {V. Voiculescu). Poate fi dislocată şi o subordonată atributivă de 'substantivul regent: „Eşti ca vioara, singură, ce cîntăij Iubire a toată un jir de păr" (T. Arghezi). întilnim acest procedeu şi in proza artistică (sînt dislocate: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstan- • tial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrînd, intr-o sală vastă, mărginită de-a 3ungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcţionarii" (T. Arghezi); „Un cap măsliniu, cri- cioc şi două urechi în ■creştet, ca de lup, încovoiate" (idem); „...şi prin ochiul fără pleoape, de seîndură, al turlei, se săreau clopotele rămase spânzurate..." (idem); „Născocim cu buna credinţă*a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, şi livada, şi racolid' (idem); „Mi-ar trebui alte-cuvinte şi nu am, sărac dar fermecat în 'gospodăria mea fulgeratăr -din patru părţi, pe toate ferestrele, de soare“ (idem); „Omul gesticula, altermnd cu mina, ca după o muzică, în aer" (idem), „.. .el [pisicul]... examinează viaţa apartamentului chiorîş (idem) etc. D. dăunează uneori clarităţii enunţului prin lungimea elementelor intercalate (e. greu de urmărit conţinutul comunicării — vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintac--tice existente între regent şi subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: ....are ne- voie de puncte - de referinţă, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare"; „...ne-ar îmbia destule staţii de, .„mai mult sau. mai puţin obligată, oprire") '„Aţi pintea — ziceţi in continuare — fi, deci, acuzat că vă. ascundeţi după deget“ (din „România literară", după N. Mihăescn, Dinamica limbii române■ literare, Bucureşti, 1976, p. 46). DISTRIBUŢIE, s.f. (cf. fr. dis-tribution, lat. distributio): repartizare; orientare, in mai multe direcţii, a părţilor -de vorbire; . calitate a unei părţi de vorbire de a avea vecinătăţi, de a se combina cu alte părţi de vorbire, în cadrul propoziţiei, în* raport cu anumite posibilităţi ce-i sînt proprii. Se vorbeşte astfel despre o d. substantivală, despre ' o d. verbală etc. o~ unidirecţională: d. bazată pe posibilitatea unor părţi de vorbire de a se combina, pe rlnd, eu cîte nu termen, în cadrul aceleiaşi propoziţii. Presupune totdeauna o structură sau o relaţie binară (cu sau între doi termeni)^ A Bj B -+ A . în limba română, dispun' de o d. unidirecţională \ substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majo- * ritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor şi o parte din interjecţii. De exemplu: „Farmecul pădurii ne copleşeşte"; „Holdele bogate acoperă cîmpul"; „Căl-"dnroasa vară e pe sfîrşite"; „Oamenii aceştia strămută şi munţii" j -„Aveau: legume zilnic' proaspete"j '„Treifeciori avea bătrînul"; „Vorbele lui nu au noimă"; „Magazinele au primit• marfă"j „Aici s-au oprit fugarii"] „Şi pleoscl o palmă". o~ bidirecţională^ d. .bazată pe posibilitatea unor părţi de vorbire de a se combina, simultan, cu doi" termeni, în cadrul aceleiaşi propoziţii. D. bidirecţională presupune totdeauna o structură sau o relaţie ternară (cu trei termeni)] A <- B -> C. în limba română, dispun de o. d. bidirecţională• adjectivele pronominale relative (inclusiv cele nehotărîte relative), pronumele relative (inclusiv cele nehotărîte relative), verbele copulative, adverbele relative, prepoziţiile, conjuncţiile-şi interj ecţiile-copule. De exemplu: „A. văzut ce om este"; „Nu ştia cine strigă"f „Ei sînt atenţi" ; ’„Merge unde l-ai trimis"; „Avea o căciulă de iepure" ; „Ion şi Marioara merg către , casă"; „Victoria — iată obiectivul nostru 1" "în sens modeirn prin d. se înţelege capacitatea unei unităţi lexicale analizate de a ‘ se asocia (de a se- combina) cu alte unităţi lexicale din limbă, concretizată în contextele în care apare sau este posibil să apară. Ea reprezintă proba substituţiei ter-. menilor într-un enunţ-ptopoziţie. Astfel, se poate observa că verbul a spus se poate asocia cu un nume de fiinţă, dar nu cu un nume de lucru („Ion a spus ceva'", dar nu „Becul a spus ceva")? cu unele adjective, pronume, adverbe şi locuţiuni adverbiale, dat nu cu altele („Ion a spus liniştit’* „Ion a spus, asta", „Ion a spus încet", „Ion a spus pe jiegîndite‘\ dar nu „Ion a spus înalt", „los. a spus fiecare" > „Ion a spus dreptunghiular" , ' „Ion a spus de-a berbeleacul") etc. O situaţie asemănătoare are şi verbul’ sinonim a : recita. Pentru a dovedi că verbul a spune e altceva decît verbul a recita, e nevoie de cel puţin mi context, în care verbul a spune sa se combine în mod diferit cu alţi termeni, adică de cel puţin un context-diagnostic ^ (v.). • Da exemplu • enunţul-frază „Ion a spus că vine" este obişnuit ’ îee • limbă, în timp ce enunţul-frază t,Ion a• recitat că vine" este total neobişnuiţi, Deci existenţa umxâ context imposibil pentru verbul a recita demonstrează că verbul a spune diferă de acesta, reprezea-tînd altă unitate. DIVERSIFICARE, s.f. (< diversifică, cf. lat., it, diversificare, fr, diversifier) \ ramificare a limbii m. forme multiple şi variate, . în dialecte şi graiuri;'proces lingvis- DIV tic care duce lă apariţia dialectelor,, la creşterea deosebirilor dintre acestea iar în unele cazuri la transformarea dialectelor în limbi înrudite. D. se manifestă-în fonetica, în vocabular şi în gramatică. Ea apare atunci cînd slăbesc legăturile între membrii unei comunităţi lingvistice, cînd se creează o izolare teritorială. Dacă izolarea persistă, există posibilitatea transformării dialectelor în limbi de-sine-stătătoare. Un exemplu în acest sens ni-1 oferă apariţia diferenţelor dialectale în imperiul roman, odată cu secolul al IlI-lea în răsărit şi cu secolul al Y-lea în apus, cînd începe dezmembrarea imperiului. Limba latină a căpătat trăsăturidistincte în fiecare regiune a fostului imperiu, s-a transformat în dialecte şi mai tîrziu • în limbile romanice cunoscute. Procesul de d. atinge apogeul în perioada feudală. El este opus procesului unificării (v. unificare). DOUĂ PUNCTE, s.n .: semn de punctuaţie (:) folosit în scriere pentru a anunţa vorbirea directă, reproducerea' unor sunete sau zgomote, sau a unui citat, o enumerare, o explicaţie sau ti concluzie şi pentru a marca, în acelaşi timp, o pauză mai mică decît-aceea indicată ele punct. De exemplu: „Dl. Goc... zice încruntat: - Marn’mare, de. ce nu mai vine?" (IX. Caragiale); „Tîrziu cucoşul trîmbiţă prelung: cucu- rigu!" (M. Sadoveanu); „Pitac'ie scoate o rublă..., cînd se aude alături în livada de pruni: lip-lip! lip-lip!" (I. AL Brătescu-Voi-neşti); „... cînd îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi .^răspunde semeţ: «sînt vîlcean-» ca şi cînd. tot judeţul ar fi al lui" (A. Vlahuţă); „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere" (M. ' Eminescu); ./Sultănica e leită-, poleită răposatul:, cînd se aprinde e.vai de om, nu te poţi apropia cale d-o' poştie" (B. , Şt. Dela-vrancea)/ „Poarta ţarinii era deschisă: intră pe ea" (M, Sadoveanu)... DUAL, s.n. (cf. lat. ăualis < duo „doi", it. dnale): număr gramatical caracteristic limbilor vechi (sanscrita, greaca veche, slava veche), sîrbei lusacien'j şi slovenei actuale, deosebit des: singular şi plural, prin care se arată două exemplare din aceeaşi speţă sau 0 pereche de obiecte. x . DUBLET, s.n. (cf. fr. dbublei): fiecare dintre cuvintele cu acelaşi etimon, dar cu aspect fonetic şi uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. De! exemplu: verbele « săruta, moştenit, şi a saluta, neologism, sint d. aceluiaşi etimon latin, salutare. 1 se mai spune şi d. etimologic. DICŢIONARELE ALBATROS E ECHIVALENT, s.n. (cf. fr. equi- vale de valoare; pronumele ceva văleni, lat. aequivalens) : cuvînt' este e. unic al locuţiunii pronomi- sau locuţiune cu valoare morfolo- nale cine ştie ce; adverbul apoi gică, cu semnificaţie lexicală şi cu . este e. unic al locuţiunii adverbi-funcţie sintactica asemănătoare ale pe< urmă; prepoziţia cu este e. cu aceea a unui alt cuvînt sau unic' al locuţiunii prepoziţionale cu aceea a unei alte locuţiuni. Se împreună cu; conjuncţia pînă este poate vorbi astfel' despre un e. z.tmic al locuţiunii conjuncţionale morfologic, lexical, si- pînă ce etc. n o n i m i c şi sintactic al unui cuvînt sau al unei locuţiunii ECHIVALENŢĂ, s.f. (cf. fr. iquiva- substantivul regret poate fi e. lence, it. equivalenza): egalitate d6 morfologic, lexical, sinonimic şi valoare morfologică, de semnifica- sintactic al substantivului căinţă ţie lexicală şi de funcţie sintactică sau al locuţiunii substantivale între un cuvînt şi alt cuvînt, între părere de râu; de asemenea, un cuvînt şi o locuţiune şi inVers. verbul a observă poate fi e. morfologic, lexical, sinonimic şi sin- ECHIVOC, s.n. (< adj. echivoc, -â, tactic al verbelor a remarca şi a cf. fr. âquivoque, it. equivoco, lat. constata sau al locuţiunii verbale aequivocus < equus „egal" '+ vox a băga de seamă etc. O ~ linie: e. ,,voce“): exprimare neclară, ambi- al unei locuţiuni, reprezentat guă, confuză, datorată omonimelor printr-un singur cuvînt. De exem- . sau folosirii necorespunzătoare a piu: verbul .a fugi'este e. unic al unor cuvinte omofone şi omografe,-locuţiunii verbale a o lua la sănă- a accentului, a topicii şi a punctua- loasa; substantivul necaz este e. ţiei. O ~ lexîcâl: e. determinat de unic al locuţiunii substantivale omonimie sau de folosirea neco- bătaie de cap; adjectivul, valoros respunzătoare a cuvintelor omo- este e, unic al locuţiunii adjectiv grafe, care necesită precizarea ECH accentului. De exemplu: „Rîsul. acesta m-a speriat" (cine ? sau ce ? — animalul' din pădure sau rîsul 'vunei persoane?); „Vesela a căzut jos" (cine ? sau ce ? vesela fată sau vesela „farfuriile"?); „Umbrele se .zăreau pretutindeni" (ce? — timbrele copacilor sau umbrele de ploaie ?); „E o haină fără pereche" (cine? sau ce? — femeia e o haină sau îmbrăcămintea reprezintă o haină fără pereche?); „Am luat cu mine nişte copii“ (ce ? — copii sau copii) 'etc. Evitarea echivocului lexical se face, în cazul primului exemplu, prin apelarea . 3a context, iar în cazul celorlalte exemple prin marcarea cu accent a cuvintelor vizate, atunci cînd fragmentul în care sînt incluse e prea mic şi nu poate oferi şansele unui context mai larg. O ~ gramatical: e. determinat de identitatea formelor de genitiv şi de dativ, la singular, sau de identitatea formelor de genitiv, de dativ şi de vocativ, la plural, combinată cu lipsa unei intonaţii, a unei topici şi a unei punctuaţii corespunzătoare. .De exemplu: „Am expediat scrisoarea prietenului'" (a cui scrisoare ? sau cui i-am expediat-o ? — genitivul atribut sau dativul complement indirect ?); „Le-am trimis fetelor pe toate" (cui le-am trimis ? sau o adresare cu vocativul? — dativul complement indirect sau un substantiv în vocativ, fără funcţie sintactică?); „Am primit răspunsul fraţilor şi acum mă pregătesc" (ăl cui răspuns? sau o adresare cu vocativul? — genitivul atribut sau un substantiv în vocativ, fără funcţie sintactică?). Evitarea e. în cazul în care avem în primul exemplu un dativ, iar în celelalte două un vocativ, se face în aceste situaţii printr-o intonaţ'e şi o punctuaţie corespunzătoare a vocativului, ca şi prin schimbarea topicii în cadrul propoziţiei: „Am expediat prietenului scrisoarea"; „Le-am trimis fetelor!" sau „Fetelor, le-am trimis!", „Am primit răspunsul fraţilor şi acum mă pregătesc" sau „Fraţilor, am primit răspunsul...". i EGALITATE, s.f. (cf. fr. SgalitS, lat. aequalitas): valoare relaţională a comparaţiei la adjective şi la adverbe, care presupune o intensitate relativă a însuşirilor sau a caracteristicilor comparate, doi termeni de comparaţie şi o realizare cu mijloace gramaticale (cu formanţi sau morfeme) neschimbătoare. Ea are în vedere însuşirea a două obiecte (sau a aceluiaşi obiect privit în împrejurări diferite) sau caracteristica acţiunii efectuate de doi autori (sau de acelaşi autor în împrejurări diferite) în măsură egală. Termen folosit în sintagma tradiţională cojnparativ de e. (v. şi comparativ). ELEMENT, s.n. (cf. lat. elemen-tum, fr. element, it. elemento) a parte compoiientă a unui întreg. Ee aici şi sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fone- tic, sistemul'lexical-sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvînt compus, al unei locuţiuni sau expresii, al unei construcţii ’ perifrastice, al unei propoziţii etc. <>~ autohtdn: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale şi.grama-, ticalc, proprii unei limbi, moştenite. din substrat. E. autohton al limbii române Cuprinde: cîteva nume de plante; cîteva nume de locuri, de nuri şi de persoanej inscripţia cu litere greceşti (ne-dcscifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo Jui bulgaria j inscripţiile cu litere greceşti şi latine găsite pe pietrele de la Grădiştea Muncelului; sufixul -esc, Vocalele mediale, â şi- î, pos tpu ne rea articolului, du alita-tea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune •_ cu albaneza (70), ca: aburc,- argea, balaur, barză, :brad, brtu, brusture, butur (a), buză, cătun , copac, ' cruţa, curma, dărî- - ma, jărimă, gard, grapă, gresie, . groapă, grumaz, grunz, mal, mă-' gură, mazăre, mătură, nirnz, moş-, mugure, murg, năpîrcă, pîrîu, rin-ză, scăpară, scrum, sîmbure, sterp, strungă, şopîrlă, vatră, . viezure, zgardă, zgîria etc.- cuvinte care lipsesc atît în albaneză cît şi în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: 'amurg, aprig, arunca, .băiat, beregată, bordei, brînduşă, brînză, burtă., caier, carimbrCÎrlan, cîrlig, copil, creţ, custură, droaie, gheară, gonin, grui{ii), g'idura, rngurzi, muşat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, şoric, ţarc, ţarină, ţăruş, undrea, urc-a, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgîrmti , etc. Printre lingviştii care au ' studiat e. autohton în limba româna se numără: J. Thunmann,- B. Kopitar, Franz Mildosicli, Hu-go Schucliardt, B.P. Hasdeu, O.- Densusianu, Al. Pliilippide, Th. Capidan,. S. Puşcariu, • Al.; Rosetti, LI. Russu şi Gr. Brîncuş.' 0~ îormânt (formativ): cuvînt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvînt compus sau într=o , locuţiune. De exemplul unt- din substantivul untdelemn, stai- din substantivul stat-major, cap din locuţiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuţiunea verbală a-şi lua rămas bun etc. O ~ corelativ: cuvînt care intră în relaţie reciprocă (în corelaţie) cu un alt cuvînt; cuvînt care indică un raport de reciprocitate (v.; cuvînt corelativ), o~ de relaţie (de joncţiune, relaţionâl, joncţio-: nâl): cuvînt care realizează un anumit tip de relaţie, în propoziţie sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sînt considerate e. de relaţie (joncţionale) ' în limba română s conjuncţiile coordonatoare (pentru coordo-: nare); prepoziţiile, locuţiunile prepoziţionale, conjuncţiile şi Iocvh ţiumle conjuncţionâle subordonat o are, pronumele şi adjectivele relative, pronumele şi adjectivele nehotărîte relative, adverbele re- . ■ lative (v. şi conjuncţie, Pronumet-adjectiv şi ‘ adverb). 0~ predicai tiv suplimentar: parte secundară, de propoziţie cu dublă subordo* nare (faţă de verb sau faţă ELE interjecţia predicativă pe de o parte, şi faţă de numele sau pronumele subiect- sau obiect, pe de altă parte). El însoţeşte deci aceste unităţi, exprimînd o acţiune, p calitate, o însuşire sau o caracteristică, simultană cu acţiunea exprimata de verb sau sugerată de interjecţia predicativă şi atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziţie cu însuşiri mixte: de atribut, dar şi de complement; de parte de propoziţie secundară necircumstanţială, dar şi de parte de propoziţie secundară circumstanţială. Este exprimat prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) şi de aici - clasificarea sa în e. predicativ’ suplimentar cu aspect nominal şi e. predicativ suplimentar. cu aspect ver-b a 1. Cel exprimat prin nume stă în cazurile; nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioşilor ismailiteni" (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag naţional" (Camil Petrescu); „Razele străluceau slabe şi călduţe printre crengi goale" (Cezar Petrescu); „Mahalaua în-ţelenise îngropată în troieni" (B. Şt. Delavrancea) j „Plecat-am nouă din Vaslui" (V. Alecsandri) { „Apoi mai rămîneţi sănătoşi, zisei încălecînd şi cîrmind calul pe drum" (C. Hogaş), o ~ predicativ suplimentar simplu: e. predicativ suplimentar exprimat printr-un singur termen. De exemplul „Atunci tu _ prin întuneric te apropii surîzîndâ" (M. Eminescu). O ~ predicativ suplimentar multiplu: e. predicativ suplimentar exprimat prin doi sau mai mulţi termeni. De exemplu.» „O moara stă bătrîhâ, uitată pe pîrîu, / De oamenii din sate cu holdele de grîu" (I. Pillat). 0~ predicativ suplimentar prepoziţional: e. predicativ suplimentar exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziţie. De exemplu: „Ca func-> ţionar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea" (G. Ga-laction) • „Prietenii lui cei vechi îl ştiau drept un uşurel diletantn (M! Sadoveanu). predicativ suplimentar subînţeles: e. predicativ suplimentar a cărui prezenţă este dedusă în cadrul unei -propoziţii date prin raportarea' acesteia la propoziţia anterioară. De exemplu- „Vine ca medic sau nu vine?/— Vine [ca medic]. . ELIDÂRE, s.f. «elidâ, cf. fr. âlider, it., lat. elidere „a elimina") i ■' v. elizUme. : : ELIPSĂ, s.f. (cf. fr. ellipse, gr, elleipsis „lipsă a unui cuvînt") i omitere din vorbire sau- din scriere a unor cuvinte sau chiar a unor propoziţii, care se subînţeleg sau care nu sînt absolut necesare pentru înţelesul comunicării. E. se datoreşte nevoii de concizi-une, de scurtare' a exprimării, grabei în exprimare şi mai ales nevoii de expresivitate, motiv FJ-Î pentru care e foarte frecventă în vorbi rea afectivă şi în limba vorbită. Un rol important în înţele-gei'ea e. îl au intonaţia, pauza, punctuaţia, gesturile şi mimica. , 0~ lexicală: e. care vizează elemente de ordin lexical (cuvinte) din'cadrul unor sintagme, locuţiuni, expresii sau formule de diferite tipuri care preiau sensul cuvintelor omise: roşie (< pătlăgea roşie), vînătct (( pătlăgea vî-nătă). o turcească (( o cafea turcească), tînăr dc condiţie (( tînăr de bună condiţie), marfă de calitate (< marfă de bună calitate), dc tind lumea (( de. cînd există lumea), cum să nu ({ cum să nu fac), sărac- lipit (('sărac lipit pă-mîntului). pe cuvînt (( pe cuvînt de onoare), nici vorbă (( nici vorbă nu poate fi), n-ai decîi (( n-ai decît să mergi), ce mai (( ce mai la deal, la vale), n-are unde (( n-are unde merge), n-are •de unde (( n-are de Unde lua)", n-are cînd (( n-âre cînd să facă), n-are cum ((n-are cum să facă), n-are •încotro (( n-are încotro merge), .bată-te să le bală (( bată-te să te bată norocul, nevoia), are tensiune (( are tensiune mare), are temperatură (( are temperatură ridicata). urcă la doi (( urcă la etajul doi), coboară la Panduri (( coboară ~ Ia staţia Panduri), joacă pe 23 August (( joacă; pe stadionul 23 ■August) etc. o ~ gramaticală: e. care vizează elementele de ordin’ gramatical, unităţile sintactice care nu sînt strict indispensabile pentru a fi exprimate în comuni- / care (inclusiv o propoziţie în- treagă). De exemplu: „A bătut-o rău; ea a răbdat — nici o vorbă, nici o lacrimă“ (I.L. Caragiale) — „nu a scos"; „A fost un bal cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate mai splendid“ (idem) — „nu se poate să fie mai splendid"; „l-am făcut eu o mulţime de meşteşuguri- şi degeaba1 ’ (M. Sadoveanu) — „şi degeaba i le-am făcut"; „Pe la 20. septembrie am dat, o săritură la Sibiu, aşa-ntr-o doară, ca- să văd ce şi cum“ (L. Blaga) — „ce s-a întîmpiat şi cum s-a întîmpiat"; „Cînd ordoni d-ta, cl-le Niţă, chiar să nu. eu tot dau (B. Şt. Delavrancea) — „chiar să nu vreau" sau „chiar să nu pot, eu tot spun-da"; „Iarna pe gheaţă şi la săniuş" (Ion Creangă) ’— ,/...ne dăm pe gheaţa şi mergem la săniuş"; „De-aş ajunge , mai degrabă la ţîrg, zise Prepeleac" (idem) — „Ce bine-ar fi de-aş ajunge..."; „Da-ncotro/ -ncotro/. flăcăule?" (I.L. Caragiale) — „Da-ncotro mergi, flăcăule?" etc. ELIZIUNE (ELIDÂRE), s.f. (cf. ir. âlision. lat. elisio {-elidere- ,,a elimina"): suprimare a vocalei finale a unui cuvînt atunci cînd cuvîntul următor începe tot cu o vocală. De exemplu: în loc de mă am străduit se spune m-am străduit, cu el'darea vocalei ă din mă; In loc de se au înţeles se spune s-au înţeles, cu eh darea, vocalei e din se etc. în exemplele de mai sus e. eşte obligatorie. Sînt şi cazuri în care ea rămîne la latitudinea vorbitorului, ca în exem- 174 plul „A zis că a terminat lucrarea" (sau • „A zis c-a terminat lucrarea", eu e. lui ă din cuvîntul că). EMISIÎfNE, s.f. (cf. fr. âmission, it. emissione, lat. emissio): producere, emitere. o~ de sunete: emitere de către organul vorbirii a sunetelor articulate cu care se formează cuvintele. O ~ consonantică : emitere de consoane de către organul vorbirii. O ~ vocalică: emitere de vocale de către organul vorbirii. EMIŢĂTOR, s.m. ( „Ei se îndoiesc de sinceritatea lui", o ~ imperativă: propoziţie care exprima o poruncă., un ordin, o dispoziţie, o interdicţie, un îndemn, un sfat, o invitaţie, o rugăminte adresate de obicei persoanei ~ neaîectîvă (ne-exclamativă): propoziţie e. fără indici afectivi (dispune de o intonaţie enunţiativă, neutră); e. care exprimă relatarea, dorinţa, posibilitatea, îndoiala, ordinul sau îndemnul în mod obiectiv, fără coloratură afectivă (v. toate exemplele de la cele cinci categorii de e.) Este marcată grafic prin punct. <> ~ afectivă (exclamativă): propoziţie enunţiativă cu indici - afectivi (intonaţie exclamativă,, specifică): e, care exprimă relatarea, dorinţa, posibilitatea, îndoiala, ordinul sau îndemnul în mod subiectiv, cu coloratură afectivă, însoţite de participarea afectivă a vorbitorului (mirare, admiraţie, plăcere, surprindere, indignare, dezaprobare, regret, desperare, durere etc.). Este marcată grafic de obicei prin semnul exclamării; uneori prin puncte de sus-" pensie: „Era straşnic om Cozma Răcbare!" (M. Sadoveanu); „Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!" (I.L. Caragiale); „Dac-aş şti să cînt... ce fericit aş fi../‘ (A. Vlahuţă); „Cum m-ar cinsti azi satul..." (O.- Goga); „Ce-aş mai rtdc să te văd întoreîndu-te cu nasul în jos!" (P. Tspirescn); „Or fi fugit!" (V. Alecsandri); „Dă-i zece tătarului, dă-i zece!" (B. Şt. Delavrancca): „N-aveţi frică,’ fraţilor!. Staţi pe loc!... Nu fugiţi!... Să le luăm puştile şi gloanţele!" (L. Rebreanu). EPENTfiZĂ, s.f. (cf. fr. âpenlUsc, gr. epenthesis „adaos înăuntru", „intercalare" < epi „pe" -j~ en „în" -f- ihesis „aşezare"): modificare fonetică condiţionată care constă în apariţia unui sunet nou (epen- ■ tâtic sau eufonic), de obicei consoană, între două consoane greu de pronunţat, în interiorul unui cuvînt. De exemplu: de la etimonul v. sl. mlatiti s-a ajuns, prin f. lui b, la românescul regional îm--blăti „treiera"; de. la etimonul te. damld, prin e. lui b, la românescul dambla; de la etimonul francez casserole, prin e, lui t, la roma nes-' 181 ETI cui castron/ de asemenea, regid- limbile romanice şi germanice, iar nai, adjectivul slab este pronunţat structura gramaticală este foarte cu e. lui g — sclab. E. presupune simplă (nu are diftongi, accentul şi apariţia vocalei i între două e numai pe silaba antepenultimă, consoane. O întîlnim astfel mai genul e indicat prin sufix, iar ' ales în Oltenia, unde se creează timpul şi modul prin schimbarea diftongii oi,'ui, ai şi ei prin anti- vocalei "din silaba finală etc.) şi ciparea ; caracterului paîatal al nelegată de aceea a limbilor natu- ; unor consoane: oichi, strai chină, rale. ,S-a răspîndit mai întîi în veichi, ureiche, roichie, păduiche Rusia, în Germania şi în Anglia, etc. Este prezentă însă şi în sudul Are numeroşi adepţi în toate Transilvaniei. Prin această mo di- - ţările lumii şi este propagata de ficare fonetică corpul cuvîntului două mari asociaţii, cu filiale în . jjuuiiv^atu oj. uauuuuii yi - EPIGRAF IE, s.f. (cf/fn ipigra- anual organizează congrese inter- phie < gr. epi „pe", „deasupra" naţionale la care participă 2 000— graphein „a scrie"): ştiinţă (dis- 3 000 de delegaţi..Se învaţă foarte., ciplină auxiliară a istoriei) care uşor. Conducerea esperantiştilor se ocupă cu descifrarea şi inter- a atras încă din 1950 atenţia pretarea inscripţiilor vechi,' făcute O.N.U. în legătură cu importanţa de obicei pe piatră, metal, lemn pe care o are folosirea acestei . etc. . limbi în relaţiile internaţionale, ţ ■ : iar UNESCO â dat în 1954 o rezo- ESPERANTfSM, s.n. (cf. fr. espi- luţie favorabilă în acest sens.. raniisme)-: -doctrină a partizanilor limbii internaţionale esperantoj ETIMOLOGfE, s.f. (cf. ir. Sty- mişcare a tuturor adepţilor lim- mologie, lat., gr. etymologia <> • bii" esperanto. . etymos „adevărat", „real" -f- logos 'v - „cuvînt",, „ştiinţă)! 1. origine a ESPERANT ÎST, s.m. (cf. fr. espS- V unui cuvînt (v. şi origine). 2. ra-rantiste): adept al limbii interna- mură complexă a lingvisticii care ESPERANTO, s.n. (cf. fr. espâ- telor. Preocupări de a stabili ori-ranto_ < Esperanto, pseudonimul ginea cuvintelor au existat încă creatorului ei): limbă artificială, . din antichitate, dar ea s-a consti-creată în .1887 de medicul polonez _ tuit ca ştiinţă abia în prima jumă-dr. L. Zamenhoj cu scopul de a ‘ tate a secolului al XlX-lea, odată servi ca limbă internaţională. Vo- cu descoperirea legilor fonetice^ şi cabulârul ei este constituit, .în cu întemeierea gramaticii istorice cea mai mare parte, din cuvinte şi comparate. Metoda principala formate pe baza rădăcinilor din de cercetare folosită în e. este se măreşte. 90 de ţări. Acestea dispun de publicaţii şi traduceri proprii şi ţionale esperant' se ocupă cu originea şi cu evoluţia formală şi semantică a cuvin- 182 metoda istorică; alături de aceasta este folosită şi metoda structuralistă care are în vedere- structura limbii, caracterul sistematic al derivării şi al morfologiei, presiunea sistemului; forţa analogiei, apartenenţa unităţilor lexicale la anumite cîmpuri morfosemantice,. cu alte cuvinte întregul ansamblu de relaţii fonetice, morfologice,' semantice şi de altă natură în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a ştiinţei limbii, face apel direct sau"indirect la ea. E. comportă multe greutăţi, şi reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit •de complicat. Problemele ei au stat în atenţia multor lingvişti din ţara noastră, o contribuţie înseninată în acest sens aducînd B.P. H as den, V. Bogrea-, I.-A. Candrea, N. Drăgcinn, Sexiil Pnş-eariu, acad. Iorgn Iordan, acad. Ah Graur şi conf. univ, dr. Theo-âor Hristca. O ~ internă: ©. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creaţiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a Cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). 0~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl. constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi {neologismele). O~ specială: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie calcurile lingvistice, populară (atracţie paronir mică): modificare a formei unui cuvînt (de obicei recent intrat în limbă) sub influenţa altui cuvînt mal cunoscut, cu care se aseamănă ca formă şi deja care s-ar putea crede că derivă. De exemplu i fum cui ar a fost.-modificat sub influenţa lui furnică şi a devenit furmcularl lingoare a fost modificat sub influenţa, lui- lung şi a devenit htngoare (fiind vorba de o „boală lungă") etc. (v. şi atracţie ). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Forstemann prin termenul de Volksetimoîogie. A fost discutată de mai mulţi lingvişti români şi străini. în lingvistica românească, cel 'care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa .„Probleme de etimologie", Bucureşti, 196S, p. 205 —275, este Theodor I-lri stea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viaţa oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social şi explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcţionează în Limbă în momentul 'interpretării lor). Prin e. populară . vorbitorii încearcă să-şi lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare-sau: cu forme neobişnuite, în'general puţin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociaţie etimologică. Uri rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală. (uneori şi cea semantică) dintre cuvîutul care e supus e. populare (elemen- 183 ETE tul^ indus) şi cuvîntul care o provoacă (elementul inductor) şi asociaţia de idei pe care o face vorbitorul în legătură’ cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atît în limba română cît şi în alte limbi.' Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. -d upă originea termenilor care vin în contact (cel indus şi cel inductor): a) e. populare în care termenii sînt de origini complet diferite (mult mai numeroase decît* cele în care termenii se înrudesc) : rom. razie (< fr.,'it.-razzia) a devenit în vorbirea ţăranilorrază « lat. pop. radia) ; fr. hebdomadaire „săptămînal" (< lat. hebdomâdarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lip--siţi de'•cultură- din Franţa în hdb-dromadaire, sub influenţa lui dro-madaire „cămilă, cu o cocoaşă" (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. feminin, lat- femininus) se pronunţă aproape general feme-nin, prin atracţia cuvîntului femeie (< lat. familia) etc. b) e. populare în care termenii sînt înrudiţi genealogic (mai rare decît primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor» simpli de la noi Bunăparte, sub influenţa adjectivului bună « latr bonus, -va, ■um); rom. contravenient -(< fr. contrevenant, germ,. Kontrave-nient) devine cântravenit, formă latinizată sub. influenţa lui - veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. cox-algie) s-a transformat în copsalgie, sub influenţa substantivului coapsă- « lat. coxa); rom. incubaţie «fr. incubation) devine incui- baţie sau încuibaţie prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) şi verbele încuiba (< în 4- cuib -}- -suf. -a) şi cuibări (< cuibar -f suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influenţa substantivului nerv (< lat. nervus, it. neivo); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influenţa substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia, după substantivul portocală; prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrîurirea lui prins (< a prinde < lat. prehen-dere); responsabil (< fr. respon-sable) e modificat la raspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influenţa substantivului stradă (< ngr. strâta, it. strada) etc. 2. după r e I a-ţiile de ordin formal şi semantic care;există între elementul indus şi cel inductor: a) e. populare în care termenii sînt asemănători din punct de vedere formal şi semantic (aparţin aceleiaşi sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sînt cele mai numeroase: policlinică e pronunţat boliclinicâ prin asociere cu boli; poţiune (calmantă) e pronunţat porţiune, sub influenţă'lui porţie; dactilografă e pronunţat fie' actilografA, sub influenţa’ substantivului acte, 'fie dictaîografă, sub influenţa substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influenţa verbului osteni; arogant 184 a fost pronunţat aerogant, după locuţiunea a-şi da acre; basculantă c rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania. Crişana şi Banat) treaptă c înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor şi faptului că treptele siut „drepte" etc. b) e. populare în carc cci doi termeni sini numai in raporturi de natură formala (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bor-maşină c pronunţat, boier maşină, sub influenta lui boier: apă chiară (..apă clara"), cu chiarâ din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori (..pommes des Maures") ..pătlăgele roşii", s-a transformat 111 franceză în pom-n:cs d'amour, sub influenţa lui amour: germ. Packicagen (< Pack ..pachet" Wagen „vagon") a devenit iu limba română patvagon, sub influenţa lui pat. 3. după felul iu care se e.\er-c i t ă acţiunea f e n o m e-n ului a supra cuvin t e- 1 o r există patru tipuri fundamentale dc e, populară: care atinge numai forma cuvîntului, carc atinge numai sensul cuvîntului. carc atinge şi forma şi sensul cuvîntului, care nu atinge nici forma nici sensul i^uvîntului (latentă), a) E. populară carc atinge forma cux'întului este cea mai frecventă. Este modificată parţial structura fonetică a cuvîntului supus etimologiei (a elementului indus), în partea iniţială sau finală: acolada e pronunţat arcoladă sub influenţa lui arc/ cooperativă devine comparativă sub influenţa lui a cumpăra; ferăstrău ş fierăstrău sub influenţa lui fier; jricţie > freefie sub influenţa lui a freca; lăcaş şi tăcui > locaş şi locui sub influenţa lui loc; pîrlog > pirlog sub influenţa lui pirî spaghetc ) sparghclc sub influenţa lui sparge; somieră ) somn icră sub influenţa lui somn; busculadă > brttsculaăă sub influenţa lui a brusca; remuneraţie > remuneraţie sub influenţa Iui a număra; pîrău (părău) ) pîriu sub influenţa lui rîu; sunătoare ) *:tnâ(oare sub influenţa verbului suna: primar y primare sub influenţa iui marc; filigran ) filigram sub influenţa ••lui gram; funebru ) f integru sub influenţa lui negru; escortd ) /V curtă sub influenţa lui scurt; lăstun ) lăstuni sub influenţa lui turn; tramcar ) tramcal sub influenţa iui cal; tranddfil ) trandafir sub influenţa lui fir etc. Este substituit uneori cuvîntul supus e. populare (element indus) prin cuvîntul carc provoacă c. populară (elementul inductor), ajnuri u-se la omonimie; Turgior iruncul al pleoapelor") a devenit urcior, *sotn (peşte) ) somn, sfară („fum") ) sfoara (in ,.a da sfoară-u ţară1'). caritate ) calitate (în „soră dc calitate"), campanicy companie (in „pat dc companie") corectă („navă de război") ) covertă („punte superioară"), deportat ) depărtat; corobora ) colabora; facţiune ) fracţiune (în „fracţiune politică"), uefroză (boală de ri- 185 ETI xiiclii) > nevroză (boală’.'de nervi), 'prenume ) pronume, laţuri lanţuri ; tigaie > ţigară (în „lînă ţigară")’ Kdniggrătz') Cîne-creţ, Bar-barossa ) Barbâ-roasă etc. b) E. populară care .atinge. sensul cu-' vîniiiliii (schimba sensul originar, restrînge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este' mai puţin frecventă decît cea care atinge forma' cuvîntului: . babalîc („moşneag venerabil"), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea xm cuvînt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prînz") e asociat de unii vorbitori cu verbul a sta şi de aici noul sens re-strîns de „repaus la pat, după masa principală"; a căpia .(cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie" s-a folosit ulterior şi cu referire la oameni, sub influenţa lui cap (cu sensul de „a se sminti", „a înnebuni"-);. primitiv e folosit de oamenii neinstruiţi cu sensul de „ospitalier", punîndu-1. în legătură cu primitor; . mutual cu sensul de „pe ascuns", legîndu-1 de muţeşte; vindicativ („răzbunător"), cu sensul de\,vindecător", fiind asociat cu a vindeca. (în „medicamente vindicative"); temerari,, îndrăzneţ"), cu sensul de „fricos",:. „temător", fiind simţit ca un derivat al lui a .se teme etc. c). E. populară carfi'atinge forma şi sensul cuvîntuhn. ,(mai mult forma şi mai puţin sensul, mai mult .sensul şi mai puţin forma, ambele deopotrivă), este mai rar întîlnită: epilepsie e pronunţat pedepsie, sub influenţa lui pedeapsă şi a lui a pedepsi; a făreca („a potcovi") y a fereca sau a fie-reca („a încătuşa") sub. influenţa lui fier; stomatologie > stomatologie sub influenţa lui stomac; expoziţie y dispoziţie; cârdăşie („tovă-’ răşie") ) cîrdăşie („clică"), sub influenţa lui cîrd şi a locuţiunii a-şi băga în- cîrd (cu cineva); intreprid („curajos"). ) întreprid („întreprinzător") sub influenţa lui a întreprinde; hidos > hîdos sub influenţa lui hîd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociaţie etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvîntului, dar stabileşte false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic eonvun din punct de vedere etimologic: dar (< v.sl.) e încadrat de unii în familia verbu-"lui a da. (< lat.), datorită asemă-. nării formale şi faptului că „darul se dă"; a- depila „a îndepărta părul de pe piele" (< fr.) e asociat adesea cu piele (< lat.) şi încadrat în familia acestuia; şezlong „scaun -lung" (< fr.) e legat de verbul- a ■şedea. (< lat.); perie (< v.sl.) şi perucă' (< fr., it.) sînt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sînt făcute din păr" ; patrulă (< germ.) e pus în legătură cu patru ( ~ gramaticală: modificare a structurii gramaticale, a elementelor de ordin gramatical sau adăugare de noi elemente gramaticale la cele moştenite din latină: din cele. cinci declinări ale substantivului latinesc, în limba română au rămas numai trei; în loc de trei grupe de adjective (cu o terminaţie, cu două terminaţii şi cu trei terminaţii), cum avea latina, limba română are doar două ' grupe (cu o terminaţie şi cu două terminaţii); cele şase cazuri -latineşti s-au redus în limba română la„cinci, prin pierderea ablativului, funcţiile acestuia preluîndu-le acuzativul etc. EXCLĂMÂRE, s.f. (< exclama, cf. fr. exclamer, lat. exclamare): rostire a unui cuvînt, a unei propoziţii sau a unei fraze cu o anumită modulaţie a vocii, cu exteriorizarea unei emoţii, a unui sentiment; strigăt. Termen folosit în sintagma semnul exclamării (v. semn). EXCLAMAŢIE, s.f. (cf. fr. excla-niation, lat. exclamatio) y cuvînt, propoziţie sau frază rostită cu o anumită modulaţie a vocii, prin care se exteriorizează o emoţie, un sentiment. . ’ ■ EXERCIŢIU, s.n. (cf. lat. exerciti mn, fr. exercice): 1* acţiune intelectuală repetata, forma de antrenament sistematic, organizat, întreprins pentru a forma, dezvolta sau consolida anuriiite deprinderi. 2. temă dată elevilor pentru a se verifica în ce măsură aceştia şi-au însuşit cunoştinţele predate. O ~ de familiarizare, de obişnuire a elevilor cu anumite categorii (fonetice, lexicale, gramaticale, stilistice, ortografice etc.) ce urmează să fie predate, fără a se ajunge la definirea acestora. O ~ de recunoaştere a categoriilor lingvistice învăţate anterior (fonetice, lexicale, gramaticale, ortografice etc.). O ~ de repetiţie a unor cuvinte, sintagme .şi enunţuri cu aceleaşi dificultăţi de pronunţare şi de -scriere sau a cunoştinţelor predate anterior (reluare şi precizare a categoriilor lingvistice învăţate prin evidenţierea caracteristicilor acestora), în ; vederea învăţării lor. <>~ de alcătuire a unor propoziţii, fraze, enunţuri, texte sau compuneri, care să cuprindă anumite cuvinte privite din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical, stilistic, ortografic etc. O ~ de evidenţiere a anumitor sunete în cuvinte, a părţilor de propoziţie în propoziţii şi a. propoziţiilor în fraze; rolul sunetelor în schimbarea sensului cuvintelor; rolul accentului în omonimie; rolul semnelor de ortografie şi de punctuaţie; rolul prefixelor şi al sufixelor; rolul articolelor; Voiul particulelor; rolul prepoziţiilor şi al locuţiunilor 189 EXE prepbziţionale în propoziţie; rolul conjuncţiilor şi al locuţiunilor conjuncţionale în propoziţie şi în frază; rolul pronumelor şi adjectivelor relative în frază; rolul adverbelor relative în frază; acordul adjectivului cu substantivul •determinat; acordul numeralului cu substantivul; acordul predicatului cu subiectul; acordul atributului adjectival cu substantivul determinat; acordul elementului predicativ suplimentar cu subiectul sau cu complementul direct; valoarea stilistică a anumitor cuvinte etc. o ~ de diferenţiere, de deosebire a două categorii lingvistice care frecvent se confundă între ele din cauza uneia sau a mai multor trăsături comune: vocalele de semivocale; cuvintele derivate de cuvintele compuse; adjectivele calificative de adjectivele pronominale-; adjec-. ti vele pronominale de pronume; adjectivele numerale de numerale; adjectivele de origine participială de participii; pro.num.ele personale de persoana a IlI-a de pronumele posesive de persoana? a IlI-a; verbele impersonale de verbele unipersonale; adverbele şi interjecţiile predicative de verbele predicative; prepoziţiile cu genitivul de prepoziţiile cu dativul; conjuncţiie coordonatoare de conjuncţiile subordonatoare; subiectul inclus de subiectul subînţeles; predicatul verbal prin verb la diateza pasivă de predicatul nominal cu nume predicativ adjectiv de origine participială; atributul substantival în genitiv de atributul substantival în dativ] atributul adjectival, exprimat prin adjectiv pronominal, de atributul pronominal; atributul adjectival, exprimat prin adjectiv de origine participială, de atributul verbal exprimat prin participiu cu sens pasiv; complementul direct de subiect; complementul de agent de .complementul indirect; complementul circumstanţial de cauză de complementul circumstanţial de scop; complementul circumstanţial sociativ de subiectul multiplu etc. O ~ de substituire, de înlocuire a unei categorii, lingvistice printr-o altă categorie lingvistică asemănătoare sau diferită (o formă de singular printr-o formă de plural şi invers; o formă de persoana I printr-o formă de persoana a Il-a şi invers; un cuvînt prin sinonimul, omonimul, antonimul sau paronimul său; substantivul prin pronumele personal de persoana a IlI-a, singular şi plural şi invers; locuţiunea verbala prin verb; locuţiunea adverbială prin adverb; locuţiunea, prepoziţională prin prepoziţie; locuţiunea con-juncţională prin conjuncţie; interjecţia prin verb etc.). O ~ de întrebuinţare, de folosire in propoziţii a unor categorii de cuvinte (simple sau compuse etc.), de predicate (verbale, nominale, adverbiale sau interj ecţionale), de semne (ortografice sau de punctuaţie) sau, în frază, a unor categorii de propoziţii (enunţiative sau interogative, afirmative sau negative etc.), O ~ de trans- î90 flormâre a verbului predicativ ţi fi în verb nepredicativ şi invers, a diatezei active în diateză pasivă şi invers, a unei părţi de propoziţie într-o propoziţie şi invers, a-unei propoziţii afirmative într-o propoziţie negativă şi invers, a unei propoziţii simple în propoziţie dezvoltată şi invers, a unei propoziţii dezvoltate într-o frază şi invers, 5la vorbirii directe în vorbire indirectă şi invers etc. O ~ de trecere a "unei părţi de vorbire de la o categorie gramaticală la alta (de la un număr la altul, de la. un caz la altul, de la o persoană la alta, de la un mod la altul, de la un timp la altul, de la o diateză la alta, de la un grad de comparaţie lâ altul) sau "■ a unui cuvînt dintr-o clasă de cuvinte în altă^claşă de cuvinte (substantivul la adverb, la prepoziţie sau la interjecţie; adjectivul la substantiv, la adverb sau la prepoziţie; verbul la substantiv sau la adjectiv; adverbul la .substantiv, la adjectiv, la prepoziţie sau la conjuncţie; interjecţie la substantiv etc.). O ~ de formare a unor- cuvinte noi pornind de la anumite părţi de vorbire: substantive de la adjective, de la verbe, de la adverbe şi de la interjecţii.; adjective de la verbe şi de la adverbe; adverbe de la substantive şi de la adjective; interjecţii de la substantive; prepoziţii de la substantive, de 3a adjective şi de la adverbe; conjuncţii de" la adverbe etc. O ~ de ordonare, de grupare a sunetelor din cuvinte pe categorii (vocale, semivocale, consoane), a cuvintelor dintr-un text pe 'familii şi categorii (simple şi compuse, monosilabice şi polisilabice, accentuate şi neaccentuate etc.), apărţi-lor de propoziţie pe categorii (subiecte simple şi. subiecte multiple, predicate verbale şi predicate nominale, atribute substantivale şi atribute adjectivale, complemente directe şi complemente indirecte etc.), a propoziţiilor pe categorii (principale şi secundare, simple şi dezvoltate etc.), a semnelor grafice pe categorii (de ortografie şi de punctuaţie) etc. o ~ de extragere din operele studiate a unor fragmente sau texte şi din acestea a unor cuvinte, părţi de vorbire, părţi de propoziţie,’propoziţii sau fraze. O ~ de marcare prin’subliniere cu o linie sau cu două linii > continui, cu o linie întrerupta'sau ’cu o linie ondulată etc. a unor cuvinte, a unor părţi de''vorbire, a unor părţi de propoziţie sau a unor propoziţii. O ~ de copiere a unui' fragment sau a. unui text (din operele studiate sau de pe tablă), în vederea formării, dezvoltării şi consolidării deprinderilor de scriere corectă. O r de corectare a cuvintelor scrise greşit în mod intenţionat, a cuvintelor despărţite greşit în silabe, a acordului greşit dintre atributul adjectival şi substantivul deter-' minat sSău dintre predicat şi subiect etc, O ~ de pronunţare a unor sunete, silabe sau cuvinte, în vederea însuşirii lor corecte de către elevi, o ~ fonetic: e, care IM 3EXJR vizează sunetele, grupurile de sunete şi silabele din care sînt alcătuite cuvintele unei limbi, precum şi.felul în-care acestea se pronunţă sau se scriu, o ~ lexi-câl: 'e. 'care vizează cuvintele unei limbi, structura^ acestora (rădăcina, tema, terminaţia), modalităţile lor de formare’(derivarea, compunerea şi schimbarea valorii gramaticale, ) sensurile de care dispun (lexicale şi gramaticale), gruparea lor pe familii şi pe categorii (simple, compuse, sinonime, omonime, antonime, paronime) etc. o ~ gramatical: e. care vizează părţile' de vorbire-ale unei limbi (morfologic), părţile de propoziţiei- propoziţiile şi frazele din această limbă (sintactic). o ~ ortogrâfic şi de punctuaţie: e. care vizează folosirea corectă ă semnelor de ortografie şi de punctuaţie în scriere, prin Copiere şi dictare. O ~ stilistic: e. care vizează stilurile individuale ale scriitorilor şi stilurile funcţionale ale limbii literare actuale (administrativ, beletristic, publicistic şi ştiinţific) precum şi valorile afective ale părţilor de" vorbire. O ~ tradiţional: e. transmis prin tradiţie In gramatici şi manuale şi intrat în obişnuinţă- e. cu caracter limitat, la operaţii cu noţiuni de limbă folosite de manualele şi gramaticile şcolare 4 penixu-interpretarea unui "material dat. Sînt tradiţionale; exerciţiile de familiarizare, de recunoaştere, de alcătuire, de evidenţiere, de diferenţiere, de folosire’, de trecere, de’ formare, de grupare, de extragere, de subliniere, da copiere, de corectare, de pronunţare, fonetice, lexicale, gramaticale, ortografice şi de punctuaţie, stilistice, o ~ structurâl: e, sau . operaţie cu structuri alcătuite din unităţi lingvistice între care există relaţii de intercondiţionare! cu silabe, cu cuvinte, cu propoziţii, cu fraze, cu enunţuri — toate privite ca tipuri de organizare internă a unei comunicări. Sînfc structurale e. de repetiţie, do înlocuire şi de transformare. EXPANSIUNE, s.f. (cf. fr. expan-sion, lat. expansio, -onis): orice element adăugat unui enunţ, care nu modifică raporturile reciproce şi funcţia elementelor preexis-, tente. De exemplu: la monemul (v.) predicativ izolat Vorbeşte!, . care reprezintă un enunţ, se pot adăuga monemele: neîntîrziaU (obţinîndu-se enunţul-propoziţe „Vorbeşte neîntârziat 1"), cu 'ei (obţinîndu-se enunţul-propoziţie „Vorbeşte neîntîrziat cu eil“) şi să te ajute (obţinîndu-se enunţul-frază „Vorbeşte neîntîrziat cu el să te ajute I"), toate e. ale monomului predicativ amintit (nu este considerat e. subiectul, element indispensabil actualizării acestui monem). E. priveşte nu numai monemul predicativ, ci şi monemul subiect sau oricare alt element adăugat. De exemplu i la monemul. subiect Oamenii din enunţul „Oamenii lucrează" ss . adaugă monemul harnici („Oamenii harnici lucrează") ] la monemul atribut asortai din enunţul EXP „Iată un magazin asortat" se adaugă monemul bine („Iată un magazin bine asortat"); la monemul complement cuvintele din enunţul „Ascult cuvintele" ,se adaugă monemul lui („Ascult cuvintele lui") etc. E. permite deci completarea elementelor nepredicative ale enunţului în ace- . laşi fel în care permite completarea elementelor predicative ale acestuia. De 7 aceea rolul .ei în constituirea mesajelor este foarte mare. Se disting două tipuri de e.: a) e. prin coordonare (cînd funcţia elementului adăugat este identică cu aceea a unui element preexistent . în acelaşi cadru): de 'la „Astăzi lucrez" la „Astăzi şi mîine lucrez", cu monemul mîine element de e. prin, coordonare, cu funcţie identică cu a monemului preexistent astăzi / de la „Au venit la noi" la „Au venit la noi şi la voi" şi „Au venit şi s-au odihnit la noi şi la voi", .cu mo ne mele la voi şi s-au odihnit elemente de e. prin coordonare, cu funcţii identice cu ale monemelor preexistente la noi şi au venit etc/. b) e. prin subordonare (cînd funcţia elementului adăugat nu se găseşte la un element preexistent 'în acelaşi cadru, ea fiind modificată fie de poziţia acestuia faţă de. alt monem, ’după care şi-o'exercită, fie cu ajutorul unui monem funcţional): de la „Ei cîntă" la „Ei cîntă-marşuri", cu monemul ■marşuri element de e. prin subordonare, cu funcţia indicată de poziţia sa după monemul predi- cativ; de la „Ei cîntă" la „Ei cîntă cu entuziasm"i cu monemul: entuziasm . element de e. prin subordonare, cu funcţia indicată prin mijlocirea monemului func-~ ţional cu etc. EXPLOZIE, s.f. (cf. fr. explosion, lat. explosio): a doua fază a articulării unei consoane oclusive, care. constă în deschiderea bruscă a organului fonator şi în realizarea unei tensiuni descrescînde, marcate prin ieşirea aerului oprit de organe în actul imploziei (v. şi implozie). EXPRESIE, s.f. (cfv fr. expression, lat. expressio)-. 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care ţin de forma cuvîntului; înfăţişare a unui cuvînt, ^ formă - a . acestuia (v. şi formă). între e. şi conţinutul unui cuvînt (v.) există un raport'de interdependenţă. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care . exprimă figurat o idee şi formează în mod. obişnuit o unitate lexicală (uneori şi gramaticală, apropiin-du-se foarte mult sau chiar iden-tificîndu-se cu o locuţiune): negru pe alb, de bine de rău, ' apă de ploaie, cal de bătaie, de joi pînă mai apoi, de amorul artei, după chip şi asemănare, cu atît mai bine, atîta şi nimic mai mult, nu de alta etc. <>~ idiomatică (fra-zeol6gică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care aminteşte prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei EXP 'propoziţii sau al unei fraze foarte sudate şi care, datorită înţelesului figurat' al întregii -structuri, nu , poate fi tradusă cuvînt cu cuvînt , :n alte limbi decît prin perifraze aproximative. I se mai spune şi idiotism (v.). De exemplu: lat. tenor e lupus de auribus („a ţine lupul de urechi" = „a ieşi din încurcătură") ; rom. e cu ochvşi cu sprîncene, nu-i sînt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuţitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, ,s-a ales praful şi pulberea, e la mare ananghie, scoate apă'şi din piatră seaca,' nu e în apele lui, a feştelit. iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sîmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoşului, e c-un picior în groapă şi cu umil afară; a ales pîn-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate şaua să priceapă iapa, bate apa să " s-aleagă untul, n-are nici după ce t bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembi-a asemenea expresii şi a: le reda „ad litteram" într-o •limbă străină, ca de exemplu fr. comme Veau (care’ ar corespunde rom. „ca pe apă") şi tambour de livre (care ar corespunde rom/ „tobă de carte"). o~ verbală: e. ‘ în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) şi care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală şi gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale).: mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, ■ mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. o ~ verbală impersonală: e. verbală Cu sens impersonal alcătuită din -verbul copulativ a fi şi un adverb, o locuţiune adverbială, un alt verb la' supin sau chiar un substantiv. în cadrul propoziţiei reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziţie regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă: e adevărat, e bine, e rău, e frumos, e urît, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e uşor (să, că etc.); e fără importanţă, e de mirare, e ■ cu putinţă, e peste ' putinţă, e tot aceea (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînţeles, e- de văzut (să, cine etc.); e un făcut, e o întîmplare, nu-i chip (că, să) etc. O ~ arhaică: e. învechită, specifică; unei perioade vechi din dezvoltarea limbii. De exemplu: a face năvală, a face ~ cercare, a lua ştire, a da' ştire, a da goană etc. <> ~ dialectală: e. care . aparţine unui dialect-: âx. de comun acord, arom. tu- turnată „la întoarcere", megl. pită di gliieps'„cuib de viespi.", istr. ca şi uzanţa nostra „după obiceiul nostru") etc. o~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic şi exigenţelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). De exemplu: lanţuri de aramă-, floarea Apusului, regina nopţii, vis de lumină etc. (M, Eminescu),- 13 — -Mic dicţionar ^feî^^linplogie lingvistică EXP 194 O ~ curentă: e. care circulă în •mod obişnuit, uzuală. De exemplu: de florile mărului, din adxn-cul-inimii etc. O ~ echiv6că: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă e scoasă din context. De exemplu: i-a ajuns cuţitul la os („nu mai poate răbda" sau „s-a tăiat atît de rău"?), apă. de ploaie („fără importanţă" sau e vorba de „apă strînsă din căderea ploilor"?) etc. O ~ eliptică: - e. la baza căreia stă o elipsă. De exemplu: de cînd cu lupii albi („erau", „s-a-ntîm-plat"), de cînd lumea („există") etc. 0~ demnă: e. cu un conţinut cuviincios, ales, fin, admis de simţul cultivat al limbii; expresie care nu jigneşte sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor. De exemplu: face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu ştie în ce ape se scaldă etc. O ~ vulgară: e. cu un conţinut necuviincios, neadmis de simţul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o foloseşte. EXPRESIVITATE, s.f. (cf. fr. . expressivite): calitate a unui cuvînt, a unei^ 'locuţiuni, a . unei 'dpere artistice sau a Tîfiui'limbaj' de a'fi expresive, vii7 clare, plastice; rezultat al îndepărtării cuvintelor de la utilizarea lor curentă, al trecerii acestora de la .relaţiile în care ne-am deprins să le întîlnim la alte relaţii. în principiu, cu excepţia uneltelor gramaticale, toate cuvintele se pretează la "o îndepărtare mai mult sau mai puţin evidentă de la normă. Cînd noua relaţie, rezultată din îndepărtare, devine constantă, în conţinutul semantic al cuvîntului apare o valoare suplimentară şi paralelă cu cea curentă, care împarte cu aceasta din urmă numărul de contexte de care dispune cuvîntul şi face din el un cuvînt expresiv. E. ia naştere prin deplasarea cuvintelor de la obiectele la care se referă la alte obiecte, prin trecerea lor dintr-un context în altul (sau dintr-un limbaj in altul), prin schimbarea poziţiei sintactice a cuvintelor (datorate inversiunilor, despărţirilor intenţionate de epitete, schimbării regimului verbal etc.), prin insistenţa asupra cuvintelor, prin polisemantismul termenilor care permite alegerea, folosirea lor în diferite contexte, prin simetria de aranjare a fonemelor, prin simbolismul fonetic etc. E. e un criteriu foarte labil şi neconvenabil de stabilire a distribuţiei lexicale. Ea are grade diferite care nu apar exact în aceleaşi situaţii. De exemplu: din seria adjectivelor cu sensul generic de „prost" — nătărău, nătăflef, tontâlău, netot, credul, prost şi naiv primele patru sînt’ mai puternic marcate de ideea de „non-deştept", decît celelalte trei; din seria adjectivelor cu sensul generic de „deştept" — inteligent, deştept, pătrunzător, iscusit, priceput, ager şi vioi primele trei sînt mai puternic marcate de ideea de „non-prost" decît celelalte patru etc. 193 EXP EXPRIMARE, s.f. « exprima, cf. Ir. expriincr, lat. exp>rimcre): formulare a unor idei sau sentimente cu ajutorul cuvintelor. 0~ orâlă: e. prin viu grai, liberă \v. orali-tdic). o~ scrisă: exprimare prin semne grafice (v. scriâre). 0~ cor6ctă: e. fără greşeli, conformă cu normele ortoepice, ortografice, de punctuaţie şi gramaticale (v. corecîitiidine). o ~ greşită: e. cu greşeli de pronunţare, ortografice, de punctuaţie si ’ gramaticale (v. abătcrc). <>~ legică: e. conformă cu regulile logicii, raţională. O ~ coerentă: e. închegată, care presupune o suc-ccsiune logică a ideilor. o~ nuanţată: e. cu variaţii de expresivitate (v. nuanţare). o ~ concisă: e. scurtă, concentrată, laconică. O ~ lac6-nică: v. e. concisă. 0~ Iapidâră: v. e. concisă. <>~ clară: e. limpede, desluşită, uşor de înţeles, lămurită. 0~ echivâcă: e. neclară, nedesluşită, nelămurită, confuză, ambiguă (v. echivoc). <>~ prolixă: e. confuză şi complicată, lipsită de concizie. O ~ pleonastică: e. cu pleonasme, cu erori determinate de folosirea alăturată a unor cuvinte sau construcţii care au acelaşi înţeles (v. plco-năsm). 0~ literară: e. care corespunde normelor limbii literare actuale. 0~ neliterâră: e. care nu corespunde normelor limbii literare actuale. 0~ aleasă: e. corectă şi nuanţată, distinsă, deosebită din punctul de vedere al cuvintelor folosite şi în raport cu un alt fel de exprimare (neîngrijită). o~ îngrijită: e. curată, corectă, realizată cu grijă, în conformitate cu normele limbii literare actuale. 0~ neîngrijită: e. care nu respectă normele limbii literare • actuale; exprimare cu dezacorduri şi.greşeli de pronunţare, ortografice, de punctuaţie şi gramaticale. 0~ familiară: e„ obişnuită într-un mediu intim, exprimare simplă, fără pretenţii. O formă de ~: v! formă O greşeală de v. abatere). EXPUNERE, s.f. [expune, cf. lat. exponere, după pune): exprimare sau redare prin cuvinte a unei situaţii; relatare, naraţiune, povestire 0~ sumară: e. scurtă, succintă. o~ detaliată: e. amănunţită, în multe cuvinte etc. (Pentru restul clasificării v. exprimare). ; DICŢIONARELE ALBATROS F FACTOR, s.m. (ci. Ir. facteur, lat. factor): condiţie, element, împrejurare- care poate influenţa, determina sau explica, la un moment dat, un fenomen de ordin lingvistic sau gramatical. <>~ extralingvistic: f. de altă natură decît de ordin lingvistic, din afara lingvisticii. O ~ extra-gramaticâl: î. de altă natură decît de ordin gramatical, din afara gramaticii. FALISCĂ, s.f. (cf. it. falisco): limbă indo-europeană vorbită de triburile faliscilor din Italia centrală, care populau — împreună cu latinii, oscii şi umbrienii — anumite zone ale acesteia. FAMILIE, (cf. lat. familia, fr. familie, it. famiglia): grup de cuvinte sau de limbi cu trăsături comune ce reflectă înrudirea lor. 0~ de cuvinte: grup de cuvinte înrudite, cu sensuri şi forme asemănătoare, derivate şik compuse, formate de la un 'cuvînt de baza. F. de cuvinte include atît derivatele şi compusele;- cît şi cuvîntul de bază: român, România, românaş, românime, românesc, româneşte românism, a româniza; bun, bunătate, bunăvoinţă, bună-cuviinţă,, bunişor, bunicel, a îmbuna; a trece, trecut, trecătoare, trecător, a îniyece etc. de limbi: grup de limbi care provin din aceeaşi limbă comună iniţială şi care’se aseamănă din punct de vedere fonetic, lexical şi gramatical. De exemplu: f. limbilor indo-europene, care au la bază limba indo-europeană comună (italo-celtice, germanice, balto-slave, indo-iraniene, greaca, hitita, toliarica, armeana şi albaneza); f. limbilor romanice, care au la bază limba latină (româna, dalmata, retoromana, italiana, sarda, provensala, franco-provensala, franceza, catalana, spaniola şi portugheza) etc. FIGURĂ ETIMOLOGICĂ, s.f. -\-adj. (cf. it., lat. figura, fr. figure -f- fr. âtimologique): con- strucţie sintactică în care se alătu- F-LE ră două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb şi un' substantiv' eu, funcţie - de subiect s'”au de complement direct intern) t sau apropiate’ semantic. De exemplu şi-ci, trăit, traiul, a dntat un bîntec, sapa sapă, scrie o seri-' soare etc. • -FILOLOG, s.m. (cf, fr. philolo-guc)i specialist . îrf filologie (v. filologii). , FILOLOG fE, s.f. ( cf. fr. philo-logie, gr.'philos „prieten", „iubitor , de" şi logos „cuvînt", „vorbire"); disciplină'-dâre studiază cultura scrisă a popoarelor, mai ales textele . veclii şi operele literare din punctul de Vedere al limbii în care acestea au fost scrise, al influenţelor, pe care le-au suferit, al modului în care ni s-au transmis, al editării lor, al autenticităţii acestora. Termen apărut “ pentru prima dată în opera lui Plafon cu, sensul de „pasiune pentru cliltura literară"' în general. O ~ clasică: disciplină care . studiază antichitatea din- punct de vedere istoric, literar şi arheologic. S-a - constituit în secolul al XlX-lea. 0~ comparată: disci-. plină care studiază comparativ, mai multe limbi. S-a constituit tot în secolul al XlX-lea. <0~ românică: disciplină care. stu- diază comparativ şi multilateral limbile şi literaturile popoarelor romanice, o ~ germânica: disciplină care studiază’ comparativ şi •mp ltilaţeral limbile şi literaturile popoarelor germameer~0 ~ slavă:' disciplină care studiază comparativ şi multilateral limbile, şi literaturile popoarelor slave. O ~ româ#nă: disciplină care studiază, sub toate aspectele/ limba şi literatura poporului român. Creatorul filologiei române este considerat Timotei Cipariu cu lucrarea sa „Crestomaţie sau Analecte literare" (1858). Reprezentanţi ai filologiei româiîe de Ja sfîrşitul . secolului al XlX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea-B.P. Hasdeu, M. Gaster, I. Biami, O. Densusianu, J.-A. C andrea, N. Cart oj an, N. Dragă hu. ■ FINĂLĂ, s.f. (< adj. final, -ă, ch lat. finalis, fr. final, it. finale): propoziţie subordonată cu funcţie . de complement circumstanţial de . scop pe lîngă verbul sau locuţiunea verbală din propoziţia regentă (v.- circumstanţială). O falsă ~ : propoziţie care dă impresia că este o âubordonată circumstanţială de scop (datorită elementelor introductive), dar care în realitate este o propoziţie subordonată opoziţională. De exemplu: „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunt“ (V. Alecsandri). FLECTIV, s.n. (cf. fr. flectif)\ unitate morfemică — indivizibilă sau divizibilă — rezultată din prima analiză în constituenţi imediaţi a unui cuvînt, asemănătoare cu un morfem dependent • (poate fi reprezentată printr-unuî' FLE 198 sau mai multe morfeme dependente) şi aşezată de obicei după radical * (echivalent cu o terminaţie) . De exemplu: '-înd din trecînd (sufix modal gerunzial), -uscm din trecusem (-u- — sufixul perfectului, -se- = sufixul mai mult ca perfectului şi -771 = desinenţa de persoana I singular), des- şi -asem din desrădâcinasem (des- = prefix. -a- = sufixul perfectului, -se- =- sufixul mai mult ca perfectului şi -m — desinenţa de persoana I singular). FLEXIBILITATE (VARIABILI-TÂTE), s.f. (cf. fr. jlexibiliti, lat. jlcxibiliias): calitate a unor părţi de vorbire (substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul şi verbul) de a-şi schimba forma, în raport cu categoriile gramaticale specifice sau comune, în vederea exprimării unor relaţii gramaticale. FLEXI UNE; s.f. (cf. fr. flexion, lat. flcxio „îndoire"): totalitate a schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale. 0~ nominală: f. caracteristică numelui (substantivului, adjectivului şi numeralului). Ea apelează )?/ categoriile gramaticale de număr şi de caz (la substantiv), de gen, de număr şi de caz (la adjectivul calificativ) şi de gen şi de caz (la numeral)! Se realizează cu ajutorul articolelor» al desinenţelor şi al adjectivelor (calificative proclitice şi. pronomi-‘ nale). pronominala: î« carac- teristică pronumelor şi adjectivelor pronominale. Ea apelează la categoriile- gramaticale de gen, de număr, de caz şi parţial de persoană (la pronumele personale, de. întărire, reflexive şi posesive) şi se realizează cu ajutorul desinenţelor caracteristice de genitiv-da-tiv -ui, -ei şi -or. 0~ verbală: î. caracteristică verbelor. Ea apelează la categoriile gramaticale de diateză, d'e mod, de timp, de persoană, de număr şi accidental (la participiul diatezei pasive) de gen. Se realizează cu ajutorul sufixelor, al desinenţelor şi al verbelor auxiliare morfologice. 0~ sintetică: f. realizată cu ajutorul desinenţelor, al articolelor hotărîte enclitice şi al sufixelor, care fac corp comun cu părţile de vorbire la care se ataşează. E întîlnită la substantiv, la adjectiv, la pronume, la numeralul unu-una şi la verb. O ~ analitică: î. realizată cu ajutorul prepoziţiilor, ăl articolului hotărît proclitic,' al articolului demonstrativ, al articolului nehotărît şi al adjectivelor proclitice care nu fac corp comun cu părţile de vorbire pe care le însoţesc. E întîlnită la substantiv, la numeral şi la-verb. O ^ internă: f. care constă în modificarea rădăcinii sau a temei cuvintelor cu ajutorul alternanţelor fonetice (fonologice). Limba română are o flexiune internă foarte bogată. <>~ extSrnă: f. care constă în modificarea terminaţiei cuvintelor cu ajutorul arti- 1.99 FON colului hotărît enclitic, al sufixelor-şi al desinenţelor. FOND, s.n. (cf. fr. Jond)i ceea ce este esenţial într-un cuvînt i ■ conţinut, sens, semnificaţie (componenta care /realizează o unitate dialectică cu forma - cuvîntului). Termen folosit în sintagmă abatere (greşeală) de jond, cu sensul de „abatere esenţială", „principală" (v. abătere). O ~ principal de cuvinte (~ lexical principal): partea esenţială a 'vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate,, cu-prinzînd toate cuvintele cu mare frecvenţă care denumesc, - de obicei,-noţiuni fundamentale şi care sînt, în general, cuvinte vechi cu numeroase derivate şi cu multe expresii şi locuţiuni. F. 'principal de cuvinte al limbii române este format în cea mai mare parte din cuvinte de origine latină, după care urmează ca număr cele de provenienţă slavă, franceză, maghiară etc. (v. şi teoria cir-cui aţi ei cuvintelor). PON£M, s.n. (ci. fr. phonlme, gr. .pjionema < pltone „sunet") • cea mai mică unitate sonoră a limbii, care nu poate fi divizată în unităţi succesive mai mici decît. ea si care are rolul de a diferenţia intre ele cuvintele şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvînt. F. este reprezentat totdeauna prin-tr-un sunet (o consoană — fonem . consonantic — sau o vocală — Jonem vocalic) care poate fi însă realizat prin două sau mai multe variante şi varietăţi. Variantele sînt sunete asemănătoare ca pronunţare şi ca percepere cu fonemul, dar. diferite ca grad de deschidere. F. se deosebeşte de variantele sale prin faptul ca se defineşte printr-un raport determinat între variante (prin raportul de distribuţie complementară şi de transformare poziţională). De exemplu: i. e din limba română literară poate fi realizat în variante regionale, în cadrul aceluiaşi cuvînt: lit. vede, mold. vedţ cu e final mai închis, trans. vede cu e medial mai deschis. * V arie t ă ţ i 1 e sînt' entităţi diferite de sunete prin faptul că reprezintă o raportare^ a sunetului concret la f., adică la capacitatea acestuia de a intra într-un raport de comutare (v.) cu un alt sunet. F. este deci o unitate sonoră invariantă .în raport cu diversele sale poziţii. El este însă şi o entitate care nu poate fi definită cu ajutorul observaţiei, directe, ci cu ^ajutorul unor concepte moderne ca cele de „comutare", de „distribuţie", de transform are" şi de „echivalenţă" . Variantele / şi v arietăţile sale nu fac altceva decît „să-l reprezinte", fiind legat de acestea printr-un Taport de încorporare (adică printr-un ansamblu de Teguli de corespondenţă între calitatea sa de entitate 'ce nu poate ii definită prin observaţie directă şi realitatea fonetică obiectivă). F. diferenţiază un cuvînt de alte cuvinte sau o formă gramaticală de alte forme gramaticale: î. e distinge cuvîntul em („spor de salariu pentru o anumită funcţie") de cuvintele am, om'şi im sau cuvîntul envit de cuvintele imii şi omit; î. e diferenţiază forma gramaticală trece, ele prezent indicativ (în care reprezintă desinenţa persoanei a IlI-a singular) de forma gramaticală treci, tot de prezent indicativ, dar de persoana a Il-a singular, sau de forma gramaticală să treacă, de. prezent conjunctiv, persoana a III-a singular; î. e distinge forma gramaticală de singular tare (în care reprezintă desinenţa) de forma gramaticală de plural tari etc. F. se află în număr determinat în fiecare limbă (lista lor este o listă închisă), existînd diferenţe în inventarele de unităţi distinctive şi succesive ale limbilor. Astfel, spaniola castiliană dispune de 24 de foneme, în timp ce spaniola din America de 22; franceza poseda înainte 34 de foneme, iar după 1940 foarte mulţi vorbitori au redus numărul de foneme la 31 etc. FONETICĂ, s.f. (cf. fr. phoneti-que): ramură a lingvisticii care .studiază producerea, transmiterea., audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat. ’ O ~ generală: ramură a î. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, ncoprindu-sc la o limbă anumită. o~ descriptivă (sin-cr6nică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea şi clasificarca sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă deter- minată. în lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandrii Ro-setti: „Introducere în fonetica1, Bucureşti, 1957 şi 1963 (ediţia a Il-a, a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introducao ă fonetica”). 0~ isterică (dia-cr6nică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite, în evoluţia lor, încercînd să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanţii cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821 — 1868), creatorul concepţiei naturaliste în lingvistică, şi lingvistul rus, Filip Fioclorovici Fortunatov (1848 — 1914). o~ comparată: ramură a f. care studiază sunetele în evoluţia lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică şi în strînsă legătură cu ea, presupunîndu-se şi comple-tîndu-se reciproc. O ~ experimentală (instrumentâlă): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice avansate (cJiimografitl: aparat pentru obţinerea traseelor care corespund unor caracteristici articulatorii sau acustice ale sunetelor vorbirii; spectrograful: aparat pentru înregistrarea spec-trelor sonore pe o placă fotografică; chimogramă: rezultatul ccr-cetării cu chimograful; spectro-gramă'. rezultatul cercetării cu spectrograful; palatogramă: ima- -FON ginea suprafeţei palatului gurii atinse de limbă la pronunţarea unui sunet etc.); metodă de cercetare .a. sunetelor cu ajutorul mijloacelor mecanice. F. experi- 1 mentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846—1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Princdpes de phoneiique experimentale — „Principii de fonetică experimentală",' 1897— 1909). Ea a permis cunoaşterea mult mai amănunţită şi mai exactă a - modului de pronunţare a sunetelor (nici un cuvînt nu e pronunţat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunţa de dopă ori la_fel acelaşi cuvînt etc.). _ Printre lingviştii români care au acceptat şi âu folosit metoda î, experimentale se numără Sextil Puşcâriu (1877—1948), Alexandru Rosettv; Emil Pelro-■vici, Andrei- Avram şi Emanuel Vasiliu. o~ funcţională (fonologie): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemele de foneme' ale unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul din creatorii f. funcţionale a fost lingvistul . rus Nikolai■ Sergheevici Tnibelhoi (1890—1938), a cărui lucrare principală este Grundzuge der Phonologie („Principii de fonologie"), 1939. 0~. structurâlă (structuralistă): ramură a f. care se ocupa cu studiul ^structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferenţelor şi a opoziţii- lor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiţionează reciproc. 0~ sintactică (sandlii): modificare fonetică (asimilare, disimilâ re etc.) intervenită între două (sau trei). cuvinte datorită vecinătăţii lor în lanţul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvînt sub influenţa iniţialei celui de-al doilea. De exemplu: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influenţa bilabialei p cu care începe cuvîntul următor în combinarea în pădure > îm pădure/ de asemenea, consoana surdă s, care în enunţul „Copiii ăştia-s buni" reprezintă forma neaccentuată de persoana a IlI-a plural a verbului a f i la prezentul indicativului, se pronunţă z (se sonorizează) datorită vecinătăţii. sale cu consoana sonora b, cu care începe cuvîntul următor. Forma unui cuvînt pronunţat izolat, precedat şi urmat de pauză, este forma lui absolută; .în timpce forma unui cuvînt pronunţat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă şi următoare, este o formă în sandlii (conjunctă, legată), aşa cum există în limbă franceză: i/s soni six („il s5 sis"), six oiseaux („sizwazo"). F. sintactică relevă influenţa exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în frază; ea este „o replică" dată de sintaxă evoluţiei fonetice şi morfologice a formelor. FON FONETICIÂN, s.m. (cf. Ir. phond-iicien): specialist în fonetică (v. fonetică ). FONETfSM, s.n. (cf. fr. phonâ-tisme): 1. totalitatea sunetelor unui sistem fonetic. 2. mod specific de a pronunţa un anumit .sunet sau un anumit cuvînt. F. etimologie preconizat în .limba română de Aron Pumnul (1818—1866) cerea ca toate cuvintele noi să fie pronunţate nu aşa cum au fost împrumutate, ci aşa cum ar fi fost transformate dacă le-am fi moştenit din latină. 3De exemplu: dicţionar (cf. fr. dictionnaire, lat. dicţionar ium) -trebuia pronunţat zipciunar. Iată un text specific acestui î.: „Acea Jainpae mâgicae este mintea, ca-rca e daetorîu omul sae-şi-o aprindae cu oloiul tuturor sciin-ţelor". FONETfST, .s.m. (cf. fr. phond-tiste): !. fonetician. 2. adept al ortografiei fonetice. FGNÎE, s.f. (cf. fr. phonie): sonoritate a sunetelor limbii, rezultată din vibrarea coardelor vocale 5n timpul pronunţării. F0N0L(5G, s.m. (cf. fr. plionolo-gue): specialist în fonologie (v. fonologie). FONOLOGfE (FONETICĂ FUNCŢIONALĂ), s.f. (cf. fr. piionologic < gr. phone „voce" -f-îogos „cuvînt", „ştiinţă"): ramură a foneticii care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante ale acestora. Scopul acestei ştiinţe este inventarierea claselor de foneme, a sunetelor non-echivalente, cu definirea acestora, după relaţiile specifice pe care aceste -clase le contractează în sistemul dat, cu descrierea modului în care elementele inventariate definite se comportă în raport cu clasele de sunete echivalente în lanţul vorbirii. Unitatea de bază a î. este fonemul (v. fonetică funcţională şi fondm). Bazele ei au fost puse de Cer cui lingvistic din Praga, reprezentat prin Niho-lai Sergliecvici Trubeţkoi (1890 — 1938), Serghei Karccvsld (1SS4 — 1955) şi Roman Jahobson. Printre lingviştii români care au realizat studii de fonologie se numără Alexandru Rosetti, Emil Pctrovici, Andrei Avram şi Emanuel Vasiliu (sînt cunoscute lucrările fundamentale în acest domeniu ale lui Emanuel Vasiliu: „Fonologia limbii române", Bucureşti, 1965 şi „Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne", Bucureşti, 196S). FORMALIZARE, s.f. « fonnaliză, cf. fr. fonnaliscr): descriere formală (structurală) a relaţiilor dintre unităţile diverselor niveluri ale unei limbi date (foneme, morfeme, lexeme, propoziţii,-fraze etc.), fără a face apel la conţinu-” tul semantic al .^categoriilor gramaticale (gen, număr, caz, mod, timp etc.), al funcţiilor sintactice 203 FOR (subiect, predicat, atribut, complement) etc.; reducere a unui . sistem de cunoştinţe Ia un sistem „ pur sintactic de simboluri, 'potrivit procedurii logicii moderne. FORMÂNT (FORMATIV), s.m. (cf. fr. formant)- element care intră ca parte într-un întreg, care reprezintă o parte dintr-un 0 cuvînt compus, dintr-o locuţiune, dintr-o expresie, dintr-o construcţie perifrastică eta (v. elemdnt) / morfem care ajută la formarea -cuvintelor1 noi, în calitate de sufix, de sufixoid, de prefix sau de pre-fixoid lexical. , FORMARE, s.f. «formă, cf. fr. jormer, it., lat. formare) ; 1. acţiunea . de alcătuire a cuvintelor într-o limbă, prin diferite procedee interne. Termen folosit în sintagma exerciţiu de formare a cuvintelor (v. exerclţiti)'. 2, naştere, constituire a unui mijloo de comunicare între oameni, a unei limbi.'Termen folosit în sintagmele formarea limbii române, ;perioada de formare ~a limbii române şi locul de formare a limbii române. FORMATIV, s.n. (cf. fr. forma-Uf): -v. formant. FORMAŢIE, s.f> (cf. fr. formation, it. formazione, lat.; formatio) : K mod de dispunere, de combinare â elementelor de formare a unui cuvînt. 2. cuvînt format pe terenul limbii române prin derivare sau prin compunere. De exemplu; tinerime (( tînăr -$• suf. -ime$ d u 1 c i ş o r^« dulce -$• suf. -işor), vultur e"ş t e^ (< vultur "suf. -eşte)i bunăstare (~ pronominală neaccentuată: î. de da-liv şi dc acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare. Dc exemplu: îmi, mi-mă; î(i, (i-ie; îi, i-il, o; ne, ni-nc; vă, vi-vă; le, li-îi, le. O ~ pronominală independentă: f. ne-accentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunţată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte). V. exemplele de mai sus. O ~ pronominală conjunctă: î. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunţată împreună cu un alt cuvînt şi legată de acesta prin cratimă. l)e exemplu: mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă.. , vi- , -m- -; ti-, -ti-, -fi; te-, -lc-, -tc; î-, -i- -i; l-, -/-, -l; -0-, -o; -/ic, -ne-, ne-, ni-, -ni-, : ne- , -ne- -, -ne; -vă-, -vă, v-, -V-, vi-, -vi-; -vă-, -vă, V-, -V-; lc-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; lc-, -le-, -le. O ~ verbală accen- tuată: f. de persoana 1 singular sau a JU-a (singular şi plural) a verbului a fi,'ia prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare. De exemplu: sînt, este, sînt. O ~ verbală neaccentuată: f. de persoana 1 sau a ITI-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin acccnt, în comunicare. De exemplu: -s, i.< (pers. I singular); -/. ii (pers. a. 111-a singular); -.v. îs (pers. a II l-a plural). 0~ verbală independentă: î. neaccentuată a verbului a fi pronunţată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte). De exemplu : îs, ii, îs. O ^ verbală conjunctă: î. neaccentuată a verbului o fi pronunţată împreună cu un alt cuvînt şi legată ~ multiple de plural (la trei serii de substantive, vechi şi noi, împrumutate, fără diferenţieri semantice şi cu diferenţieri semantice, unele cu f« de masculin singular, altele cu f. de feminin singular şi altele cu î. de neutru singular). De exemplu: bobi-boabe, cocoşi-cocoaşe, ochi-ochiuri, curenţi-curente, derivaţi-derivate; boli-boale, şcoli-şcoale, hai-ne-hădni, uliţe-uliţi, secerători-sece-rătoare, balamale-balamăli,. cărni-cărnuri, mîncări-mîncăruri, leji-lejuri, trebi-treburi; cărnin-căr,linuri, chibrite-chib rituri, ghivece-~ ghiveciuri, rapoartţ-r aporturi, re-soarte-resorturi etc. 2. aspect exterior, ţinută a unui cuvînt sau a unei comunicări, o ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare, actuale; î. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită. De , exemplu: înjăţi- şează,' al meu, l-a trimis, ei jac etc. O ~ neliterâră: î. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; î. incorectă (dezacord, greşeală de pronunţare, ortografică, de punctuaţie, ’ gramati- 207 FOR cală etc.). De exemplu: înfăţi-şază, al mieii, la trimes, ei face etc. o ~ dialectâlă: î. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică care caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. De exemplu: conservarea lui u final în Crişana si estul Munteniei — capn, mortul palatalizarea labialelor în Moldova:. g'ine (= bine), Vatră (= piatră) etc.; conservarea lui .arină („nisip") şi pacurar („cioban") în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză") în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a IlI-a singular şi plural — (el, ei)' vede, şi f. verbale'iotaci-zate — (eu) văz, să văz, în Muntenia; conservarea construcţiei cu infinitivul — mere a vîna („merge să vîneze") în Maramureş etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, î. populare (specifice vorbirii populare şi nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu, împreună cu cele populare ele se opun, i în plan socio-cultural, î. literare. Există o interferenţă permanentă între f. dialectale şi varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în • procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietăţii literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural şi economic deosebit si cu tradiţii bogate, datorită infiltrării, particularităţilor (subjdialectului res- pectiv. Unele î. dialectale şi populare sînt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influenţa limbii literare asupra graiului şi’ a (subdialectelor contribuie la nivela- ■ rea diferenţelor dialectale. O ~ aleasă: î. corectă şi nuanţată, distinsă, expresivă, deosebită din punctul de vedere al cuvintelor folosite în'comunicare de f. neîngrijită. . o~ populară: î. care aparţine vorbirii populare. De exemplunea, omăt, catrinţă; zurgălăi etc. o~ hipercoreetă: X greşită, izvorîtă din teama de a nu greşi» din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivită pentru alte situaţii. De exemplu: piftea în. loc.de chiftea, poplen în loc de poplin, ştart pentru start, ficsonomie pentru fizionomie etc. FORMIJLĂ, s.f. (c£ lat., it. formula, fr. formule) : expresie generală şi invariabilă a unei idei sau relaţii, care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. O ~ de adresare (de politeţe, de reverenţă): f. convenţional^ consacrată, veche sau nouă, care era sau este folosită în raporturile dintre oameni şi autorităţi, evidenţiind natura" acestor raporturi şi rangurile celor cărora era sau este adresată. De exemplu: împă-răfia-ta, măria-ta, domnia-ta, înăl-ţimea-ta, luminarea-taluminătia-ta, sfinţia-ta, cucernicia-ta, excelent a-voastră etc. o~ eliptică: î. care are la bază o elipsă. De FOR 208 exemplu • cum să nu, cum nu, ba bine că nu, de ce nu, n-are unde, n-are cînd, n-are cum, n-are încotro etc. o ~ fixă: construcţie (sintagmă, expresie, locuţiune) proprie stilurilor beletristic, ştiinţific şi publicistic care comunică concis şi elocvent o idee, dînd stilului vioiciune şi sugestivitate. ' Limba română cunoaşte foarte multe f. fixe. De exemplu • în ultimă instanţă, în ultimă analiză (înlocuite uneori nerecomandabil, prin analogie, cu în ultimă jude-, cată şi în ultimă perspecUvă), prin prisma (înlocuită uneori nere-comandabil cu din această prismă, sub influenţa lui din această perspectivă), pune la dispoziţie sau pune la bătaie (înlocuite nere-comandabil, prin analogie, cu pune la. contribuţie),. la un nivel (înlocuită nerecomandabil, prin analogie,, cu la un mod), pe teme (înlocuită nerecomandabil, prin analogie, cu pe probleme) etc. FRANCEZĂ, s.f. (cf. it. francese, fr. franţaise): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franţa de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franţei, de peste 30 de milioane de oameni — în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveţiei, într-o parte a Canadei, în Republica Haiti şi în fostele colonii (mai ales cele’din Africa; Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar şi cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspîndit pe plan mondial ca limbă internaţională în ştiinţă, cultură şi relaţii diplomatice. Limba franceză s-a format prin-tr-o evoluţie aparte, în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Mai întîi s-a contopit latina — limba învingătorilor romani, cu galica — limba galilor, locuitorii Galiei învinse şi romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane — secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convenţional de specialişti le roman. După căderea imperiului roman de apus această limbă a evoluat separat, cu tendinţa vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte, cunoscute în evul mediu sub numele de langue d’o'il (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important — cel din „Ile de France" a devenit embrionul limbii franceze) şi de langue d’oG (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmaţie din acea vreme (oil-oc). între secolele al V-lea — al K-lea, „le roman" a fost puternic influenţată în structură şi în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriu] galo-roman- şi asimilate' total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia şi de la care a rămas numele ţării dfe „Franţa"). Există trei perioade în istoria limbii franceze i a) franceza veche (între secolele al X-lea — al *kxV-lea), în carc a fost scris primul ,-docu- FRA inent de limbă francezăi — „Leş Serments de Strasbourg“ („ Jurămintele de la Strasbourg") din ' 842 (un tratat de alianţă între nepoţii lui Carol cel Mare) şi celebra epopee în dialect d.'oîl — •„Chanson de Roland‘[ („Cîntecul Ini Roland"), de la sfîrşitul secolului al Xl-lea). b) franceza medie (între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă naţională şi limbă literară a poporului francez, pe bâza dialectului din Ile de Francei, în această limbă au creat toţi scriitorii Pleiadei (şcoală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul' intitulat „Apărare şi valorificare a limbii franceze“ cultivarea unei litera--turi noi, umaniste în limba naţională, limbă situată pe acelaşi plan cu latina şi greaca) şi marii scriitori ai Renaşterii: Ronsard, Ra-belais şi Montaigne. c) fra n-cezasmodernă (între secolele al XVII-lea — al XX-lea), în care au cfeat scriitorii clasicismului — Corneille, Racine, Moli-ere, La Fontaine (secolul al XVII-, le a), scriitorii iluminismului — Voltaire, Diderot şi Rousseăit (secolul al XVIII-lea) şi marii poeţi şi prozatori — FLugo, Baudelaire, - Balzac, Flaubert şi Zola etc. (secolul al KlX-lea). Există astăzi o mare deosebire între limba franceză literară şi limba franceză vorbită, între pronunţarea şi scri- 14 ' - erea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogăţit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) şi în secolul nostru cu foarte mulţi termeni englezeşti. F. voi-bită, în schimb, a adoptat mulţi termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii franceze sînt ■ francien (în Ile de France), normand (în Normand ia), picară (în Picardia), valon în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingvişti a unsprezecea limbă romanică), cel din Cliam-pagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, limba franceză a avut cea mai mare influenţă asupra limbii italiene. Existenţa unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă franceză asupra limbii române (v. influenţă). Influenţa franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XlX-lea, cînd termenii de origine franceză iau locul,celor de origine turco-otomană şi greacă. Fran-'-ceza americană, vorbită în Ahtile, în Canada (mai ales în Quebec şi Montrâal) şi în S.U.A. pierde teren în faţa englezei. Ea a păstrat. unele elemente, arhaice şi dialectale, specifice regiunilor -de emigrare (Normandie şi Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale şi a împrumutat multe cuvinte din engleză.. FRANCOFtiN, s.m. (cf. fr. franco-phâne): vorbitor de limbă fran- FIÎA 210 ccză, fără ca aceasta să fie limba Ini maternă (de obicei, este vorba dc vorbitorii din fostele colonii franceze, devenite ulterior „ţări Srancofone"). FRANCO-PROVENSALĂ, s.f. (cf. ir. franco-provenţalc): entitate lingvistică originală, intermediară între franceză şi provensală, vorbită de două milioane de oameni, în majoritate bilingvi, pe teritoriul fostului regat al burgunzilor (zonele Forez, Dau-pliine. Savoia şi Franche Comt6 din F'ir.ţa; Geneva, Vaud, Neu-châtei, parţial Fribourg, Valois şi lie'/.: din Elveţia şi Val d'Ao-sta din Italia). Centrele cclc mai importante de limbă franco-pro-vcnsală sînt: Lyon, Saint-Etienne, Grcnoble, Geneva, Lausahne şl Keuchâtel. F.-p. s-a fragmentat ]■. ngv.'svic datorită influenţelor c:.cn:itate asupra ei de franceză, s^ipu-v, provensală şi italiană r^c" v şi condiţiilor geografice, • şi politice din ccle trei s* ‘o ' i care aparţine. Specialiştii n .’ipM'ţit grai urile franco-pro--> ' in vite două grupe: dc ; - ir sud (P. P»cc) sau occi- iit ' m orientale (P. Gardctte). r; -e l;i comun cu franceza ami- n. tc particularităţi vocalice; sc (1; orbeşte însă de aceasta prin .‘•niwiratul burgund care se mani-i( în fonetică , le:e ţconservarea lat. a în poziţie iţi.era şi palatalizarea lui după consoanc palatale; menţinerea lui < !i i; nracrentuat: păstrarea vo-T a şi r în poziţie finală neaccentuată; palatalizarea consoanelor; păstrarea formelor pronominale posesive noştri, voştri etc.). FRANŢUZ fSM, s.n. ({franţuz < rus. franţuz -f suf.. -ism) • element de jargon luat fără a fi nevoie de el din limba franceză şi introdus în limba română. De exemplu: aprehensiune („frică"), ba dinaj sau badincric („glumă"), bistrou („local"), cozeur („mare întreţinător de discuţii"), cozcric („conversaţie"), crocant („sfărîmi-cios"), cu'pură („tăietură"), demoazelă („domnişoară"), edulcora („a îndulci", „a" atenua"), edul-corant („îndulcitor", „atenuant"), foncâ („închis") etc. FRÂZĂ, s.f. (cf. fr. phrasc, it. frase, gr. phrasis „vorbire"): unitate sintactică superioară, constituită din două sau mai multe propoziţii (dintre care măcar una, obligatoriu, principală) aflate în raport de coordonare, în raport de subordonare sau în raport de coordonare si de subordonare. De exemplu: „Fiul craiului, pu-nîndu-i zăbala în gură, încalecă şi atunci calul odată zboară cu dînsul pînă la nouri şi apoi sc lasă în jos ca o săgeată „(Ion Creangă); „Trecu grabnic în vagonul soldaţilor, se înghesui printre ţăranii de pe coridor" (L. Rebreanu); „Ar fi de dorit însă ca ostenelile acelor puţini cc se străduiesc pentru folosul obştesc să fie cunoscuta" (C-. Ncgruzzi); „Tot ar fi voit să ştie dacă el trcce ori nu, şi o adîncă întristare o cuprindea cînd se ivea în mintea ei gîn-dul că el ar putea să plece^ mai departe făTă ca - să treacă pe aici" (I. Slavici)^. o ~ incidenţă: î.'intercalata între propozi-’ţiile altei L, fără legătură ' sintactică cu a,cestea şi despărţite de ele prin linie de pauză. De exemplu: „Spun — nu ştiu de e aşa —- că lupii... au ales o depu-“ tătie dintre ei" (C. Negruzzi). O ~ intercalată: î. aşezată între componentele unei propoziţii din interiorul unei alte- f., legată sin-' ~ tactic de acestea şi despărţită de ele prin virgulă/ De exemplu j „Fireşte că, oricît s-ar fi străduit să-l convingă, totul ar.fi fost zadarnic". <>~ echivdcă: î. neclară, ambiguă, confuză, datorată^ folosirii necorespunzătoare ă unor cuvinte, legăturilor accidentale dintre acestea, gîndirii neorganizate a vorbitorilor. De exemplu! „Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin... Statul n-are idee dexe face omul acasă..." -(I.L. Caragiale). _ - FRAZEOLOG ÎE, s.f. (cf. fr. plira-sâologie, gr. phrasis „frază" + logos „vorbire"): 1. fel, manieră de a construi frazele, proprie unei anumite' limbi sau unui anumit scriitor. 2. vorbire goală, fără conţinut, pălăvrăgeală. 3. disciplină — care se ocupă cu studiul grupurilor (unităţilor) frazeologice opuse îmbinărilor libere de cuvinte. Ea ţine atît- de vocabular cît şi de sintaxă. F. limbii române contemporane s-a_.îmbogăţit mai ales - 14* prin calchierea unot modele franţuzeşti şi ruseşti. FRAZEOLOG fSM, s.n. «frazeologie -}- suf. -ism) : unitate frazeologică sau îmbinare de cuvinte cu caracter constant, creată în interiorul unei limbi, împrumutată, tradusă sau calchiată după modele străine. De exemplu: carte poştală, economie politică, petrol lam• pant — din limba franceză; fata morgana, politică externă, salt mortal — din italiană; coexistenţă paşnică — calc după rusă; preşedinte ales, numărătoare, inversă — traduceri din engleza americană; a lua cuvîntul, a pune în lumină, a trece în revistă — calcuri după franceză etc. După părerea conf. univ. dr. Theodor Hristea nu întotdeauna etimologia f. (a grupu-' rilor frazeologice) este soluţionată corect sau complet în dicţionarele limbii noastre (v. şi frazeologie, expresie frazeologică ). FRIGIÂNĂ, s.f. «adj. frigian, -ă, cf. fr. phrygien): limbă indo-europeană vorbită de irigieni, ' locuitori ai Frigiei (ţinut în Asia Mică), urmaşi ai pelasgilor (cei mai vechi locuitori ai Greciei, cu centrul în Thesalia, ai arhipelagului grecesc, ai litoralului Asiei Mici şi Italiei). Tradiţia antică îi socoteşte pe armeni colonişti -frigieni, dar nu există probe lingvistice sau istorice care-să ' sprijine această ipoteză. FRIULANĂ' (FURLÂNĂ), s.f. (cfv it. friulano, fr. frioulan) : ramură Fîîl estică a limbii reto-romanc, vorbită în nord-estul Italiei, în ţinutul Friuli (v. retoromană). FUNCTOR, s.m. (cf. fr. Joncteur, lat. fnnetus < fmigi „a îndeplini un rol"): orice cuvînt cu funcţie sintactică. De exemplu: cuvintele operaţie, alb, cinci, fiecare, se coc, pretutindeni şi haide sînt f., deoarece integraţi în propoziţii pot îndeplini funcţii sintactice. FUNCŢIE (FUNCŢITJNE), s.f. (cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction): rol sintactic pe care-1 poate îndeplini un cuvînt sau o parte de propoziţie în propoziţie (substantivul, de exemplu, poate avea î.- de subiect, nume predicativ, atribut, complement şi element predicativ suplimentar). o ~ gramaticală: f. care ţine de natura gramaticală a cuvîntuluii î. specifică gramaticii. 0~ sintactică: f. specifică sintaxei; î. care ţine de posibilită- ţile sintactice ale unui cuvînt. O ~ predicativă: f. de predicat pe care o pot avea verbele şi locuţiunile verbale, anumite adverbe, locuţiuni adverbiale şi interjecţii, denumite special „predicative". O ~ fundamentală: f. de bază, principală, esenţială şi specifică naturii morfologice a unei părţi de vorbire sau a unui caz. De exemplu- î. de atribut a adjectivului sau a numeralului, de predicat a verbului, de complement circumstanţial a adverbului, de subiect a nominativului, de atribut a genitivului, de complement indirect a dativului, de complement direct a acuzativului etc. secundară: f. nespecifică naturii morfologice a unei părţi de vorbire sau a unui caz. De exemplu: î. de complement circumstanţial a adjectivului, de subiect a verbului, de predicat a adverbului; de complement (indirect sau circumstanţial) a genitivului, de atribut a dativului etc. DICŢIONARELE ALBATROS G GALICI SM, s.n. (cf. fr. gallicisme, ' slave (ucraineană şi bulgară), a lat. gallicus): expresie sau con- limbii române şi a limbii greceşti, strucţie proprie limbii franceze, T contrară regulilor generale ale GEMINĂŢIE, s.f. (cf. fr." gâmina- gramaticii, greu ori imposibil de tion, lat. - geminaiio „dublare") : tradus în altă limbă. Provine lungire a unei consoane, prohun- foarte adesea dintr-o elipsă, din- tată cu o durată mai mare decît tr-un pleonasm, dintr-o inver- cea obişnuită. *• siune sau. din cuvinte care au o .semnificaţie deviată, ocolită, lă- GEN, s.n. (cf. lat. genus): catego- turalnică. De exemplu: ,,C’est ici rie gramaticală flexionară bazată que je demeure“ (pentru: „Le lieu pe distincţia naturală dintre fiin- dans lequel je demeure _est ici") i ţele de sex masculin şi fiinţele de „C’est â voiis que je parle" (pentru sex feminin din cadrul însufleţi- „Celui auquel je parle est vous") ■ telor (animatelor), dintre,însufle- „Si j’etais-Jiue de votis...” (pentru; ţite (animate) şi neînsufleţite _jjSi j’etais â votre place...") etc. (inanimate). Impus iniţial de rea- litatea, obiectivă, de genul natu-GĂGĂUZĂ, s.f. (cf. tc. gagaviiz) i ral al animatelor (care face dis- limbă din. ramura vest-hunică, tincţie între cele două sexe) la grupa oguz, subgrupul oguzo-bul- substantivele ce denumeau aceas- gar, foarte puţin studiată, vorbită tă categorie, el şi-a pierdut par- de găgăuzi, populaţie care locu- ţial, cu timpul, legătura.cu noţiu- ieşte în R.S.S. Ucraineană, în nile de sex, de animat şi de inani- R’S.S. Moldovenească (în Bu- mat, extinzîndu-se prin analogie gea.c), în Dobrogea (România) şi şi prin tradiţie la^. num ele inani- în răsăritul Bulgariei.1 Cunoaşte ‘ matelor şi prin acord la cuvintele unele diferenţieri dialectale (în care se acomodau după substan- lexic). A suferit influenţa limbilor tiv (la articole, la adjective, la GEN 214 unele numerale şi 3a participiile verbelor) sau carc înlocuiau substantivul (la pronume). O ~ natu-irăî: g. existent in realitatea obiectivă, bazat pe distincţia dintre cele două sexe in lumea însufleţi-ielor (fiinţe masculi şi fiinţe .-femele, fiinţe bărbaţi şi fiinţe femei), o ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenţei sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin şi neutru. O ~ masculin:'g. carc caracterizează .substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum şi substantivele nume dc arbori, de plante, cîc Hori, dc fructe. de oraşe, dc munţi, de luni, dc vuituri, de litere, de note muzicale, dc monede, unele nume de cifre şi numele de lucruri carc, prin analogie sau prin tradiţie, au fost socotite •tot masculine. Aceste substantive sc numără îtn-cloi: fiu, roman, Ni colac, Eoilit, Piteşti, Pietrosul, corcoduş, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, ini, seri jh te, s:iG etc. O ~ feminin: g. carc c:-rpeteri■/.:■ ază su bstaniivele nume de canioni sau de animale dc sex iemeiesc precum si substantivele nume dc arbori, de plante, dc rîructe, de Hori. dc oraşe, de munţi, dc ţări, do-continente, dc insule, dc abstracte nominale sau verbale (nume de Von ti mente, dc cuitudini, de stări psihice, dc acţiuni), dc zile, de părţi ale 7i!ei, dc anotimpuri, de vuituri, ii-.’ monede, de cilrc sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiţie, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o-dov.ă: fiică, româncă, Nicolcta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mindra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, pctrcccrc, joi, scară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc. 0~ neutru: g. care carac-terizează substantivele nume dc obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (carc denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume dc ţări, de fructe, de părţi ale zilei, de simţuri, de acţiuni (abstracte verbale), de însuşiri, de sporturi şi de jocuri, de vînturi şi de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie şi asociaţii. Aceste substantive se" numără un-două: crcion, motor, batalion, popor, ma-crou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prînz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, şah, ■uragan, milion etc. Existenţa g. neutru în limba română constituie o caracteristică a accsteia în comparaţic cu celclalte limbi ro-mnnicc, care nu-1 au, dar şi un aspect controversat al gramaticii acestei limbi, deoarece există lingvişti care sau 11 neagă, sau văd în el un a m b i g e n, datorită asemănărilor formale cu celelaltc două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. ale limbii române cercetătorii au dc» 215 GEN dus două arliigenuTi: uh arlrigcn dc tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului şi a neutrului) şi reprezentat prin nume de inanimate de categoria singulare fantum: aur, lapte, mărar, mei, piper, sînge, unt etc. şi un arhigcn de iipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului ''şi a neutrului) şi reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale iantum'.icre, moaşte, ţările etc. 0~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine şi substantivele feminine ce denumesc numai însufleţite (adică două sub genuri: masculinul şi femininul). De exemplu: prieten, şcolar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot Ia g. animat sînt sau ar trebui incluse şi substantivele neutre" ce denumesc însufleţite: batalion, popor, ma-crou, mamifer etc. O ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsufleţite (adică subgenul neutru). De exemplu: bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sînt sau ar trebui incluse şi substantivele masculine şi feminine care denumesc neînsufleţite: ban, pe-'rete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. 0~ comtin: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atît pentru desemnarea masculinului cît şi pentru desemnarea femininului.' De exemplu: complica, nătăfleaţă, gură-tască, în-Giircă-lumc, A di, Didi, Găbi, Vali etc. 0~ personâl: g. caracteris- tic limbii poloneze, care evidenţiază persoana, în opoziţie cu celelalte însufleţite şi cu neînsufleţitele. în limba română există elemente ale unui g. personal ■neconstituit, situate în interiorul g. masculin şi feminin, cu mărci manifestate măi ales la singular/ în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sînt precedate de articolul liotărît proclitic lui, de prepoziţia pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V sau de G-D; păstrează diftongii -ea- şi -oa- la G-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate se-mantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziţie chiar fără determinări etc.)! lui Nicu^lui Jeni, lui Cristinvl, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, 'alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floa-reo' •(faţă de: floare), Lupule (faţă de: lupe), Podăruie ■ (faţă de: podare), Puicăi sau Puichii (faţă de: puicii), Olgăi sau Olghii (faţă de: vergii), mămucăi sau mânmchfi (faţă de: stîncii); Lea-nei (faţă de: serii), Floarei (faţă de: florii), VMdoiu (< Vlad) — în raport cu baboi (< babă), Irinel (< Irina) — în raport cu rînăunel (< rîndunea) ■ jmte-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea — în raport cu: cîinele meu, colegul meu, seroieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata— .GEN in raport cu: vorbesc despre stînc-ă, am luat pentru colegă. GENITIV, s.n. (cf. lat. genilivusi fr. giniţif) • caz al substantivului (al doilea, în ordinea studierii). îi sînt proprii următoarele .funcţii sintactice; funcţia de atribut (fundamentală)/ aflată cu întrebările al cui?, a cui?, ai cui?, ale cui? şi care? („Albastrul şters al _văzduhului topit apăsa greu peste pămînt" — C. Hogaş; „Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului“ — IX. Caragiale; „Ochii oamenilor sticlesc, chipurile sînt p amintii" — Z. Stancu; el aduce corăbiilor catar-guri şi umple schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi" — A. Vlahuţă; „Şi nu erau verzi decît cei doi molizi din dreptul ferestrelor” — Al. Sahia); funcţia de nume predicativ („Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău" — M. Eminescu); funcţia de c om plement indirect aflată cu întrebările asupra cui ?. contra cui ?, împotriva cui ? („Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare" — M. Eminescu); funcţia de complement c i’r c u m-st anţial : de loc („Deasupra unui zid / A pîlpîit un flutur cu aripi de fum" — O. Cazimir), de .timp („Asupra iernii coboară la locuri largi" — M. Sadoveanu), de cauză („Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca cîmpului" — L. Re-breanu), de instrument („Tu vei' deveni... cu ajutorul cărţii atotputernic" — M. Eminescu), de concesie („împotriva, aşteptărilor, nenea lorgu nu sări de pe canapea" — Cezar Petrescu), de relaţie („Nu ne putem pronunţa asupra acestei maxime“ — N. Fi-limon), de condiţie („în locul lui vodă, eu nici nu vă mai judecam" — Camil Petrescu), de opoziţie („... se aude că în locul Anei^ am dus la lege pe sora ei“ — Pavel Dan) şi de excepţie („... şi asta dimineaţa înainte de ora şapte sau de la şapte seara pînă la miezul nopţii, cu excepţia zilei dc duminică" — G. Călinescu). Ca atribut, g. are diferite valori, în raport cu conţinutul, săii, dintre care cele mai cunoscute sînt următoarele: valoarea de genitiv posesiv (valoare fundamentală, cu diverse nuanţe: „Diacul Radu îşi isprăvea istorisirea despre întîlnirea de la hanul lui Goraşcu Har amin" — M. Sadoveanu; „Luna trecuse de pe crestele Parîngului peste pădurile întunecate" — Geo Bogza); valoarea de genitiv subiectiv („După plecarea măriei-sale, aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o destindere leneşă" — M. Sadoveanu); valoarea de genitiv obiectiv („Irimia vîn-, zătorul s-ar afla în Iaşi la curtea domnească, venit cu strîngătorii haraciului“ — M. Sadoveanu); valoarea de genitiv al termenului calificat („Nemărginirea firii... pătrundea adînc în sufletul învăţătorului" — L. Rebreanu); ' valoarea de an GER genitiv partitiv („Majoritatea colegilor terminaseră lucrarea") ; -valoarea de genitival denumirii („Abia cătră "amiază ajunseră la apa Bistriţei" t— M. Sadoveanu) \valoarea de gen i tival super la t i v u-. I u i („Ieşi la lumină frumoasa frumoaselor" — M. - Sadoveanu). GEOGRAFIE LINGVISTICĂ, s.f.. 4j-' adj. (ci. fr. geographie linguis-tiqne): metodă care înregistrează.^ pe hărţi varietăţile dialectale^ ale ' ... tţnei limbi şi le’interpretează în perspectivă geografică. Pe bazatei se realizează un corpus de lucrări (atlase, studii şi monografii lingvistice)," care constituie o componentă a dialectologiei. Există o deosebire netă între g.l. şi monografia lingvistică i prima studiază răspîndirea şi evoluţia formelor (fonetice, morfologice, lexicale, sintactice etc.) într-o perspectivă largă, cu o capacitate explicativă mai mare, în cîteva Sau în toate " graiurile unei limbi, reconstituind istoria acestora pe baza repartiţiei geografice, în timp ce a doua studiată graiul într-o perspectivă închisă, _de „celulă lingvistică", cu o capacitate explicativă mai mică. ■ Ea & fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. W e n k e r _ în lucrarea sa „Sprachailas von Nord- und Mit-tejdeiitscJiland" („Atlas . lingvistic al Germaniei de Nord şi de Centru"), apărută în 1881, dar_s-a impus prin lucrarea lui Jules G i 11 i 6 r o n si Edmond Edmont „A ti as linguistique „ de la France" („Atlas lingvistic al Franţei"), Paris, 1902 — 1910 şi prin studiul fundamental al lui -J. Gillieron „Ginealogie des mo/s qui dâsignent Vabeille" („Genealo-. gia cuvintelor care desemnează albina"), Paris, 1918, consacrat examinării primei hărţi din atlas. Una din constatările fundamentale pe care Gillieron le face pe baza materialului interpretat este călătoria formelor,, a cuvintelor care explică evoluţia graiurilor (v. şi metodă). GERMANĂ, s.f. (cf. lat. Germa-nus) i limbă germanică din grupul de apus. I se mai spune şi germana de sus (Hochăeuisch)Este limba de stat a R.D.G.> a R.F.G. şi a Austriei şi una din cele patra limbi oficiale ale Elveţiei (alături de franceză, italiană şi retoromană). Este-vorbită şi de grupurile compacte de germani care trăieso în Franţa, Italia, Luxemburg, U.R.S.S.’ şi S.U.A. precum şi de germanii din ţara noastră: de saşi, veniţi din‘Germania în regiunile Bistriţa-N ăsăud, Sibiu şi Braşov, şi de şvabi, veniţi din Austria în Banat. în istoria limbii germane există trei perioade distincte! a) vechea germană de sus (A liho-cJideutsch), intre secolul al VIII-lea şi secolul al IX-lea, în care au fost scrise cele mai vechi documente de limbă germană (glosele) şi cel mai vechi cîntec eroic german . „Cîntecul lui Hildebrand’* ’(Hildebrandslied). b) .germana medie desus (M ittel- GMt hocliăeutsch), între secolele al Xll-lea şi al X V-lea, în care a iost^ scrisă — probabil în secolul al* XlII-lea — epopeea eroică germană „Cîniecul Nibelungitor" (Nihelimgenlied) si care se diversifică dialectal. în această perioadă limba germană' a fost puternic influenţată de cultura cavalerească franceză, împrumu-tînd din limba franceză multe cuvinte, c) germana nouă de sus (Neuehoch.deulsch) între secolul al JKVI-lea şi al XlX-lea. în această perioada începe procesul de unificare a limbii literare germane, prin traducerea in limba germană a Bibliei de către Lut-he.r, proces uşurat în mare măsură de inventarea tiparului, de Reformă, de apariţia dicţionarelor şi a gramaticilor, de lupta puriştilor din secolul âl XVII-lea, organizaţi în „academii lingvistice" (Sprachgesselschaften), împotriva influenţelor străine etc. Procesul de unificare a limbii germane literare s-a desăvârşit în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea prin influenţa marilor poeţi, scriitori şi filosofi clasici germani: Lessing, Goethe, Schiller. Kant etc. în secolul al XlX-lea, paralel cu procesul de unificare a limbii germane scrise; începe şi procesul de unificare a limbii germane vorbite — proces lent care n-a dus încă la ştergerea diferenţelor esenţiale dintre cele două mari grupuri de dialecte: cele germane de jos şi cele germane de mijloc şi de sus. Uneori deose- birile dintre acestea sînt aşa de mari, încît vorbitorii nu se pot înţelege decît pe baza limbii germane literare. Alături de germana de sus, în zona de nord-vest a Germaniei (Saxoriia) s-a vorbit şi germ ana de jos (Nie-derăeuisth), sub forma vechii saxone (vechii germane), atestată încă din secolul al IX-lea prin poemul „Heliand“. Aceasta este continuată azi prin ceea ce lingviştii denumesc Plattdeutsch. Limba germană este folosită şi ca limbă internaţională, în diplomaţie. Existenţa unor elemente lexicale germane în limba română şi a unor elemente lexicale române în limba germană vorbită în 'România i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o injhtenţă germană asupra limbii române şi invers, despre o injluenţă română asupra limbii germane vorbite de saşii şi şvabii de pe teritoriul patriei noastre, din Transilvania' şi din Banat (v. injhieniă). ; GERMĂ'KÎCA, s.f. (< adj. germanic, -ă, cf. fr. germanique, lat. germanicus)': limbă indo-europea-nă neatestată în scris, vorbită de populaţiile germanice cu cîteva mii de ani în urmă. I se mai spune şi germanica comună, deoarece din ea s-au desprins toate limbile germanice cunoscute. Dintre acestea islandeza a păstrat cel mai bine structura gramaticală şi vocabularul limbii germanice comune. 219 GHI ; GERMANISM, sin. (cf. fr. gpr-manisme, lat. Gcrmanus): cuvînt sau expresie specifica, limbii germane, împrumutată de o ^altă limbă fără să fie asimilata de aceasta. în limba română sînt considerate g.: alles gute („toate bune"), 'aufwiederseJien („la' revedere"), hitte („te rog"), Frau („doamnă"), gross („mare"), gut („bun"), gute Nacht („noapte bună"), guten Tag („bună ziua"), . : guten Abend („bună seara"), Ilerr („domn"), ja, jawohl („da"), klein. („mie"), Hebe („dragă"), Lied („cîntec"), nicht, nix („nu"), Was-ser '(„apă"), zuruck („înapoi") etc. GERMANISTICĂ, s.f. (cf. germ. ' Germani'stik): totalitatea disciplinelor care studiază comparativ limbile şi literaturile, cultura, istoria şi felul de viaţă al popoarelor germanice. GERUNBfV, s.n. (cf. lat. gerun-divus, fr. gerondif): 1. formă verbală latină cu sens pasiv dublat de cer de necesitate, derivată de . la tema gerunziului: landcindus, . -a, -uni („care trebuie sâ fie lăudat") . 2. una dintre formele participiului prezent (ale gerun- - ziultii) din limba franceză, prece- -dată de prepoziţia en: en chantaht . („cîntînd").' GERUNZIU, s.n. (cf. lat. gerun-diurn, it. gerundio):i mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu)care exprimă acţiurieâ, în desfăşurare sau încheiată sub forma unei caracteristici', circum- stanţiale. Este alcătuit din rădăcina verbului 'la care se adaugă sufixele gramaticale modale -ind sau -înd: citind, fugind, tăcînd, irecînd, cîntînd, zburdînd etc. Poate avea următoarele funcţii sin- • tactice: subiect („Se aude stri-gînd"), nume predicativ („Rămase... uitîndu-se la ea" — I. Slavici), atribut verbal („...aii sărit în picioare, cu părul vîlvoi şi cu inima bătînd" — M.' Sadoyeanu), complement direct („Am auzit vorbind"), complement indirect („Nu s-au plictisit citind”), complement circumstanţial de mod, de timp, de cauză etc. („... feţele [pietricelelor] seînteiau de-ţi luau ochii, jucînd ca apele încreţite în talazuri mărunte" — Z. Stancu; „... şi, trîntind la pămînt satirul,, fuge printre mulţimea adunată împrejur" — . N. .Bălcescu; „Bătrânul, văzînd bine că nu mai este chip... trecu uşor colţul pînzei în celălalt bord âl bărcii" — Jean Bart) şi. element predicativ suplimentar („... iar căţelandrul a prins a sări în jurul meu lătrînd cu bucurie" — M. Sadoveanu). GHILIMELE (SEMNELE CITĂRII), s.!f. (cf. fr. guillemets): semne de punctuaţie sub forma a două. virguliţe sau unghiuri dispuse paralei („ " sau « ») întrebuinţate în scrieri' pentru reproducerea citatelor, titlurilor, vorbirii directe, fragmentelor, grupurilor de cuvinte, sau cuvintelor Ia- care scriitorul face referire, care îl interesează . dintr-un anumit punct de vedere, pe GHI care vrea să pună accentul sau să le evidenţieze. De 'exemplu: „Ţugui ea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita" (P. Ispirescu); „O, cum ai răscula norodul, / «Sărmana plebe care-asudă » — / Ai da nebun cu calapodul / în rînduiala asta Crudă!" (G. Topîrceanu) ; „... şi într-un tîrziu îi aduse un maior... care le striga întretăiat, ca şi cum se îneca: «După mine, băieţi,' după mine, băieţi ». Aşa i-a adus prin rovinele semănate de motţi, înapoi" (Em. Gîrleanu); „Mă uitam la el cum clătina din cap şi mormăia: «hml... de!» la orice’ socotea el că e un act de risipă" (I. Al. Brătescu-Voineşti) J „Pandurii primiseră învoire de la el să dobîndească însă doar averile «rău agonisite», dar acum era greu de lămurit" (Camil Petrescu); „Foarte mulţi, foarte uşor şi acest «foarte » creştea-n închipuirea ei" (I. Slavici); „Cînd a înnoptat l-a dus la unul din «palate»: o colibă de stuf..." (V. Em. Galan) ; „Dar împăratul a zis la rîndul săuî «Acest lapte nu se mai bea»" (Ion Creangă)) ,„ «Să trăiască Domnul Ştefani» mii de glasuri îi urează" (V. Alec-sandri). GLOSÂR, s.n. (cf. fr. glossaire, lat. glossarhwi): 1. listă de cuvinte însoţite de explicaţia lor, concepută ca anexă sau câ lucrare -independentă. 2. (înv.) dicţionar, vocabular. 0~ dialectal: repertoriu de cuvinte, forme şi sensuri lexicale înregistrate prin anchete speciale, monografii şi atlase lingvistice ca particularităţi ale unui .grai, subdialect sau dialect. El reprezintă o selecţie a elementelor amintite,' bazată pe' o verificare cu atestări în dicţionare şi în alte g. dialectale. în redactarea " unui g. dialectal se' folosesc normele lexicografice utilizate şi în dicţionarele obişnuite. G. dialectal se publică fie independent, în volume separate şi în reviste, fie ca anexe la monografii şi studii monografice (dialectale, * folclorice, etnografice) sau la opere literare cu o coloratură dialectală pronunţată. GLOSÂRE, s.f. ((glosa, cf. fr. gloser, după glosă): explicare a unui, cuvînt sau a unei 'îmbinări de cuvinte dintr-un text.- GLOSĂ, s.f. (cf. fr. glose, germ. Glosse, lat., gr. glossa „limbă"): explicare a sensului unui cuvînt sau al unui pasaj dintr-o scriere J comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea unui text. GLOSEMÂTICĂ, s.f. (cf. fr. glos-sâmatique, engl. glossematics, germ. Glossematik): ramură a lingvisticii structuraliste care aplică teoria pozitivismului logic, consi-.. derînd limba ca un sistem de relaţii interne, ca obiect în sine. A fost elaborată de lingvistul danez L. Hjelmslev. GLOTOLOGÎE, s.f. (cf. it. glot-tplogia): (rar) dialectologie (v.). GRAD, s.n. (cf. lat. gr adus, fr. grade, it. graăo, germ. Grad)'. 1. GRA imitate de măsură, a însuşirilor, exprimate de adjective şi a caracteristicilor exprimate de adverbe. 0~ de comparaţie: formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însuşire,(în raport cu un alt obiect sau cu el însuşi, într-o alta împrejurare) sau măsura în care o acţiune prezintă o caracteristică (în raport cu o altă acţiune sau cu ea însăşi, într-o alta împrejurare), în limba română există trei g. de comparaţie ale adjectivelor; pozitivul, comparativul şi superlativul (v. fiecare din aceste noţiuni). 2. unitate de apreciere a poziţiei pe cţire o are relaţia de subordonare în cadrul frazei, raportată atît la locul propoziţiei subordonate, cît şi la calitatea propoziţiei regente. jj>in acest punct de vedere există subordonate de gradul I (cele care depind direct de o regentă principală) şi subordonate de gradul îl (cele’care depind direct de o regentă subordonată). GRAFEM^ s.n. (cf. fr. grapheme)i semn vizual al unui sunet sau al unui fonem. în scrierea alfabetică corespunde literei. GRAFÎE, s.f. (cf. fr. graphic, it. grajia, gr. graphe „artă de a scrie"): scriere sau scris; felul în care e scris un 'cuvînt sau un text. 0~ diîblă: notare diferită a aceluiaşi fonem în aceeaşi epocă (în acelaşi text sau în texte diferite), datorită unor cauze diverse. Astfel, în textele vechi româneşti existau multe g. duble fie din cauza contradicţiei dintre tradiţia grafică şi evoluţia limbii (g. \ den şi din), fie datorită caracterului complex al unui sunet greu de notat (g/ bunrâ şi bură din textele rotacizantej. fie coexistenţei a două sunete în graiul aceleiaşi persoane, fie influenţei exercitate de g. unor cuvinte slave asemănătoare, fie copiştilor în vorbirea cărora existau "fonetisme deosebite de cele din priginal etc. GRAFOLOG, s.m. (cf. fr. grapho-logue): specialist în grafologie, (v. gr ajologi c). GRAFOLOGIE, s.f. (cf. fr. gra-phohgie, gr. grapliein „a scrie" H-logos „ştiinţă"): ştiinţă care se ocupă cu studiul raporturilor dintre scrisul unei persoane şi caracterul sau comportarea ei. Acest studiu are aplicaţii în criminalistică; în autentificarea actelor şi a semnăturilor, în psihologie şi în psihiatrie. G. are; în vedere: aranjamentul general al scrisului în pagină/ direcţia rindurilor, dimensiunile', forma şi înclinarea literelor, apăsarea, iuţeala şi stabilitatea în scriere, factura semnăturii etc. GRAI, s.n. (< grăi, prin derivare regresivă) i -1. glas, voce. 2. limbaj. 3. unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puţin întinsă, cu particularităţi proprii (mai -ales fonetice şi lexicale): g. din GRA 222 Ţara Oaşului, g. din Oltenia etc.’ varietate" geografică (teritorială) a unei limbi, inferioară subdialectului şi dialectului (căruia-i este subordonată) şi opusă altor'graiuri printr-o serie de particularităţi: g. unei localităţi, g. unui grup de localităţi, g. unei anumite părţi dintr-o regiune (g. din nordul Moldovei, g. din Ţara Oaşului, g. din nord-vestul Olteniei etc.). G. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunităţii sociale (rurale, de obicei). Termenul g. are accepţiuni variate: desemnează vorbirea unui singur individ (idiolect) sau mijlocul de comunicare lingvistică folosit într-o familie, într-o localitate sau într-o regiune. Definirea şi delimitarea g. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenţiei criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. G. este obiectul unui travaliu necontenit, al uq,ei acţiuni'de ameliorare şi^ de retuş, de rafinare, consecinţă a tendinţei de perfecţionare prin raportare la un model superior (în general, limba literară). Trebuie spus că pentru româna actuală părerile în privinţa g. sînt împărţite: unii lingvişti consideră g. unităţile care, pentru aLţii sînt dialecte (muntean, moldovean, crişean, bănăţean),^ în timp ce alţi lingvişti consideră g. unităţile care pentru ceilalţi sînt subdialecte (oltean, ialomiţean, vrîncean, putnean, oşan etc. (Y. şi diaUct. O ~ rotacizânt: g. care prezintă fenomenul rotacismului, adică transformarea lui n inter-vocalic în r în elementele de origine latină, ca în exemplul pîre (—pîne). V. roiacîsm., (Pentru terminologia folosită în stu- ' diul limbii române, al (sub)dialectelor şi al graiurilor sale amintim lucrarea „Introducere în studiu l graiurilor româneşti", Bucureşti, 1977, de Valeriu R u-s u). GRĂMĂTIC, s.m. (cf. lat., gram--maticus, ngr. ghrammatiJios): v. gramaticiân. GRAMATICALÎZÂKE, s.f. « gramaticaliza, cf. fr. grammaticali-ser): .fenomen complex, strîns legat de abstractizarea cuvintelor şi de slăbirea sau pierderea conţinutului noţional, lexical şi afectiv-al acestora, a-cărui consecinţă este transformarea cuvintelor în instrumente gramaticale (cu semnificaţie gramaticală abstractă). Cel mai concludent exemplu e dat de articol, (v. abstractizare şi 1 instrument gramatical). .GRAMÂTICĂ, s.f. (cf. lat. gram-matica,gr. grammatika < gr anima „literă", „scriere", it. -grammatica, germ. Grammatili)'. 1. ramură a lingvisticii care studiază regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor şi la îmbinarea acestora în propoziţii şi în fraze] ştiinţă care se ocupă cu studiul părţilor de vorbire, al părţilor de propoziţie, al propoziţiilor şi al 223 GRA frazelor. 2. manual (tratat, carte) care cuprinde stadiul structurii gramaticale, a unei limbi, al regulilorgramaticale. Prima g. românească, rămasă în manuscris, a -fost „Gramatica românească" a Iui D i m-i trie Eustatie-vici din 1757/ scrisă după modele v slave şi - greceşti. Prima sg. tipărită a limbii române este „Element-a' linguae dacoromanae sive valahicae" a lui S amu ii Mi cu şi Gheorghe Ş i n-c ai, publicată la Viena în 1780. Prima g. tipărită în Ţara Românească este cea a lui len ă-chiţă Yăcăr e.s c u, apărută Ia Rîmnicu Vîlcea- şi la Viena în 1787.* Prima g. importantă a limbii române este aceea a. lui I. : H e 1 i a d e-R ă d u 1 e s c u, tipărită la Sibiu în 1828 (prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic). Prima g., istorică a limbii române este cea a lui Timotei Ci-pariu, tipărită în 1854. Prima g. ştiinţifică, a limbii române a fost „Gramatica română", în două volume, a. lui H. T i k t i n, publicată'* în 1891. Alte g. ale limbii române: a lui Ioan M o 1 n a r-P i uarin ' (L7S8), a lui Radu Tempea (179.7), a lui -Pa u 1 - I orgovici (1799), a Iui' I. Bud a i-D eleaa u, a lui G. D i a c o n o v i c i-LrO g a (1822), a lui AI. Lambri o r (1892), a lui A L P h M i p p i d e (1897), a lui ■ I o r g u Iordan-(1937), a im Al. Ros’etti şi J. Byclk (1943), a Ac.a- d e m i e I eR.S.R. (1954, ' 1963, 1966) etc. 0~ descriptivă (sincronică): g. al cărei ţel este descrierea structurii unei limbi într-un moment dat al. “dezvoltării sale. Este tipul cel mai vechi de g. şi ea abordează static, neevolutiv, * neistoric, sincronic obiectul de studiu. Are două variante: g. descriptivă logicistă (logicizantă), care se bazează pe corespondenţa dintre formele lim-.. bii şi formele, universale ale gîndirii, dintre categoriile gramaticale şi cele logice, dintre planul gramatical xşi cel logic (reprezen-. tant de searhă — lingvistul elveţian Charles B a l 1 y) şi g. descriptivă normativă, care se bazează pe ideile de corectitudine şi de normă, condamnînd abaterile de la normele limbii literare şi recomandînd reguli obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi. <5. româneşti amintite mai. sus au fost în totalitate g/descriptive normative, o ~ istârică (diacro-Eîcă): g, al cărei obiectiv este ' studiul evoluţiei structurii unei limbi şi al perspectivelor de dezvoltare a. acesteia. Este un tip relativ nou de g. (din secolul al XlX-lea) şi ea abordează dinamic, evolutiv, istoric, diacronic obiectul de studiu. Este considerat creator al gramaticii istorice lingvistul german J a co b ■G -r i m m (1785 —1863). Un reprezentant strălucit al cercetărilor de gramatică istorică a fost lingvistul francez A n t o i-E-e M e 111 e t (lucrări princi-. pale.,- Xnfroăttction ' dans Vitude GRA comparatij des langues indo-euro-peennes „Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-euro-pene", 1903; La mâthode comparative dans la linguistique historique ,, Metoda comparativă în-lingvistica istorică", 1925). El a dezvoltat teoria g. comparate, insistând asupra socialului ca element determinant în istoria limbii şi asupra factorilor care permit impunerea şi generalizarea inova- ţiilor .din’ cadrul vorbirii. <>~ comparată (comparativă): g. care are ca obiectiv studiul, paralel al evoluţiei structurii măi multor limbi -(mai ales înrudite). A apărut odată cu cea istorică şi în strînsă legătură cu ea, presupu-nîndu-se şi completând u-se reciproc. întemeietorii g. comparative' sînt lingviştii germani F r a n z Bopp, J a c o b Grimm şi F r i e d r i c h D i e z, lingvistul danez Rasmus Cristian R a s k şi lingvistul rus A 1 e-x a n d r Hristoforovici V o s t o 1; o v . Prima încercare ~ structuralistă: g. care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi din perspectiva diferenţelor şi a opoziţiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, limbă concepută ca un sistem autonom, de-sine-stătător, rupt de celelalte feno-. mene, în care aceste elemente se condiţionează reciproc, definii! du-se prin relaţiile dintre ele. Ba zele sale au fost puse prin celebru „Curs de lingvistică generală" dii 1916 al lingvistului elveţian Fer dinand de Saussure, dai impunerea ei ca un nou tip de g, a avut loc abia în ultimele decenii, Ea uzează de noi metode şi procedee de cercetare şi de o terminologie influenţată în' mare măsură de ştiinţele matematice. Lucrări de g. structuralistă au apărut la noi abia în ultimii zece ani: lorgu Iordan, V a 1 e r i a G u ţ u - R o m a 1 o şi Ale-1 xandru ISJiculescu, Structura morfologică ■ a limbii române contemporane, Bucureşti, ‘1967; Sorin S t a t i, Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967 j Elemente de lingvistică structurală (redactor responsabil acad. 1. Cote an u), Bucureşti, 1967; Valeria Guţ u-R omalo, Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, 1968} M aria M a n o 1 i u-M a n e a, Sistematica substituitelor din româna con-, temporană standard, Bucureşti, 1968; Matilda Caragiu-Marioţeanu, Fono-morfolo-gie aromână. Studiu de dialectologie structurală, Bucureşti, 1968 î Pau 1 a Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1.970; Ciompec Georgeta, D o m i n t e Constantin, Guţ u-R omalo Valeria, M î r z a Clement şi V a s i- 1 i u E m anuel, Limba română GRA contemporană, voi. J. (sub coordonarea acad. Ion C o t e a n u), Bucureşti, 1974 etc. o ~ generativa : g. rezultată din realizarea schemei de funcţionare a unei maşini cibernetice, luată ca model "de descriere a structurii gramaticale a unei limbi reale date. Schema (modelul) dispune de un ansamblu finit de simboluri ale cuvintelor limbii descrise şi de regulile gramaticale de funcţionare a acesteia, pentru a putea produce toate propoziţiile corecte ce-i sînt: specifice. Punctul de plecare în elaborarea g. generative îl constituie mai ales lucrările lingvistului american Noam Cho m s ky (Syntactic structu-: reş, The Hague, 1957 „Structuri sintactice" şi Topics in th'e theory oj generative grammar, The Hague, Paris, 1966 „Teme în teoria gramaticii generative",), o~ trans-, formaţionâlă: variantă a g. generative, care operează cu cele mai amănunţite, mai riguroase şi mai adecvate clasificări şi subclasi-ficări ale unităţilor lingvistice ..dintr-o limbă data (mergînd uneori pînă la depăşirea limitelor g.). Ea explică majoritatea schemelor prepoziţionale posibile în siste-. .mul acestei limbi prin;_ transformarea cîtorva scheme prepoziţionale de bază. (numite „propoziţii nucleare"), concepute ca tipuri structurale simple. Lucrări de g. transformaţională au apărut şi la noi în ultimii ani- E. V as i 1 i u şi Sanda Golopenţi a -E r eţesc u, Sintaxa transjor-maţională a limbii române, Bucu- reşti, 1969; G a b ri.e la P ană Dindelegan, Sintaxa trans-Jormaţîbnalâ a grupului verbal în 'limba română, Bucureşti, 1974. GRAM ATI CIÂN (GRĂMĂTIC), s.m. « gramatică -f suf. -ian) i specialist' în gramatici'; '(v. gramatică): . GRANDILOCVENŢĂ, s.L (cf. fr. grandiloquence, it. gr andild que tiza): folosire afectată, emfatică, pompoasă, umflată, bombastica a 'cuvintelor, . . > GRANIŢE DIALECTALE, s.f. + adj. (după fr. fronlieres dialecia-les) : frontiere constituite dintr-un fascicul de isoglose (v.), în care se . concentrează limitele unor particularităţi (fonetice, lexicale, morfologice, sintactice, intonaţionâie etc.) şi care diferenţiază unităţile dialectale (graiurile,'subdialectele, dialectele). între unităţile dialectale în contact există zone de tranziţie, în care se produce interferenţa sistemelor acestora. în felul- acesta se asigură continuitatea comunicării în plan geografic (între vorbitorii a două graiuri, subdialecte sau dialecte) şi în plan diacronic (între generaţii, în succesiunea lor naturală). Există un anumit raport între g,d. şi cele administrative, economice şi geografice în sensul că ele nu se suprapun mecanic. Numai în cazul g.d. dintre limbi (familii de limbi) se poate vorbi de o suprapunere (aproximativă) cu graniţele din-, tre state, ■ ’ : 15 -=- Mic dicţionar de terminologie lingvistică ISRA GRASEIERE, s.f. (<.graseid, cf. ir, grasseyerj : pronunţare vel ară sau uvulară a sunetului r, ca •francezii din nord (adică articulat in partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea onraşoruîui). G, este caracteristică şi aromânilor din Albania (fărşeroţilor). GREACĂ, s.f. (cf. lat. Graecus) s limbă indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice şi ale Mării Egee şi de cei răspîndiţi în sudul Italiei", în Sicilia, în Albania, în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, în Cipru, în sudul U.R.S.S., în Africa, în America, în Australia etc. Limba greacă a'fost prima limbă indo-europeană care a servit ca mijloc de exprimare a unei civilizaţii de mare prestigiu (în filozofie, în literatură, în retorică). A fost singura limbă străină respectată şi cultivată de romani, deoarece îi era recunoscută superioritatea, iar influenţa ei -asupra limbii şi literaturii latine a fost foarte "mare. Folosea alfabetul împrumutat de la fenicieni, alfabet care a stat apoi la baza celui latin (din care s-au format ulterior toate alfabetele occidentale europene) şi a celui chirilic. G. a fost limba oficială a imperiului bizantin, :pînă la căderea Constau-tinopolului sub turci (1453) şi, artial, limbă de cult. Istoria mbii greceşti.cuprinde trei-etape a) greaca v e c h e (e 1 î n"a), ■atestată prin inscripţiile de la Micene ce datează din secolul al SQV-lea î.e.n. în această limbă a scris J-Iomer celebrele sale poem — Iliaăa şi Odiseea. Se presupun ca -era scindată în cinci dialecte dialectul ionic— în care a seri marele istoric J-I erodat; dialectu atic în care au scris mari tragici Eschil, Sofocle şi Ewipid, şi marii filozofi Plaion şi Arislo tei; dialectul e o 1 i c — în carc au scris Hesiod, AIccu şi Saplio, dialectul doric — în" c'are ar scris poetul Pindar şi învăţatul Arhimede; dialectul " a h e e a n. Contopindu-se treptat între ele, pe baza dialectului atic, aceste dialecte au dat naştere, în secolele al IV-lea — al III-lea î.e.n., limbii greceşti comune denumită k o i n e, care a devenit, datorită prestigiului civilizaţiei greceşti în vremea împăratului Alexandru cel Mare, limbă internaţională de înţelegere între populaţiile din Balcani, Asia Mică şi Egipt, b) greaca medie (bizanţ i-n ă), vorbită între secolele al Vl-Iea — al XV-lea e.n. şi devenită limba oficială a imperiului bizantin. Aceasta a contribuit mult la crearea unei civilizaţii balcanice unitare şi explică multe •din trăsăturile lingvistice comune pe care le au popoarele din această zonă. c) g r e a ca modernă (n eo gr e a caj, constituită prin secolul al XYI-Iea, cînd limba greacă începuse ' să-şi restrîngă influenţa şi folosirea. Este limba vorbită astăzi în Grecia (v. şi ii 6-o greacă). GREC ÎSM, s.n. (cf. fr. grecisme) : cuvînt sau expresie împrumutată GRU lin limba greacă şi neasimilată de imba care a .împrumutat-o.- De -îxemplu: jos-mu, parighoria tu kosmu („lumina mea, mîngîierea lumii") — I.L. Caragiale. - . . GREŞEALĂ DE LIMBĂ, s.f. «gre- ii, cf. v. şl. greşiţi -f- suf. -eala^p-ie < lat. de -j- limbă arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu y arjiereu, arhiva ) arjivă, nihi- - list y nijilist, Arliip > Arjip,- V a-lahia 'y Valajia, patrahil > patra-fii y pairajir (formă rezultată din. combinarea falsei, depalatalizări cu: etimologia populară provocată de atracţia substantivului ^ jir, generalizată şi acceptată de limba ^ literară) ' hirav („bolnăvicios") ) jirav (cu sensul de „subţire", datorat etimologiei populare , create prin atracţia lui jir), impus în - limba literară i stahie (dublet eti- ■ mologic al. lui stihie) > stajie (simţit în Muntenia că o rostire regional-moldovenească) ; nirui■ (regionalism transilvan-cu sensul de „a cîştiga") s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacţie av • vorbitorilor faţă de formele regionale cu labială m alterată (nere — .miere, nilâ — milă, . niros — miros etc.), confundîndu-se cu celălalt mirui■ din terminologia- religioasă şi constituind un caz rar de omonimie .realizată prin h. fonetică; mulţăni „mulţumi" (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulţămî () mulţumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mnel „miel" şi mnia „mia" y miel şi mia în regiunile cu labialele- nealterate prin falsă analogie şi etimologie populară (influenţate de mie şi mieii)! forma înniţă (regionalism) a devenit miţă, urmînd. aceeaşi cale. b) pseudodef ricatiză-rile (falsele defricatizări): modificări conştiente prin,falsă analogie si din dorinţa de corectitudine a formelor din graiurile moldoveneşti, . ardelerîeşti şi bănăţene, în care africata surdă c e pronunţată apropiat de constric-tiva prepalatală ş. De exemplu: trecerea de la varianta etimolo- - gică şimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminaţia cu cimpanz (cimpans), la forma cimpanzeu (de teama pronunţărilor regionale de tipul sinsi, râdăsină etc.); trecerea neologismului şerbet la cerbet; a moldovenismului şepeleag' („peltic") la cepeleag, a neologismului şaslâ, folosit iniţial în Moldova,- la ceasld prin „demoldovenizare" (formă ce tinde- să se impună îii limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a- ajuns aici de teama pronun- rar 232 ţărilor regionale de tipul tjrcom-vic, în loc de tjrcovnic. pi vinii ă, în ioc de pivniţă ele.), c) pse u-dedea ( r i c a t i z ă r i 1 e (falsele dcairicatizări): modificări conştiente prin falsă analogie şi din dorinţa de corectitudine, in gra-iurile moldoveneşti, a africatei ţ' îa /. De exemplu: mac;ion (mu-ginii) > viajon; giuvaier > jitva-ier etc. d) pseudoderota-citările (falsele derotacizări): modificări conştiente, prin falsă analogic şi din dorinţa de corectitudine, a formelor în care r e pronunţat n. De exemplu: jună in ioc de jură, aminoasc în loc de amiroase, viezune în loc de viezure etc. "(n cadrul h. jonetiee voculice pot fi luate in discuţie următoarele patru fenomene: a) apar i-t i a diftongului eu în 1 o c ii I unui a accentuat: variantele etimologice şi regionale gu loază şi călbază au devenit gulie uză şi călbeuză în urma reacţiei vorbitorilor faţă de pronunţările ne li te rare (mai ales moldoveneşti şi transilvane): albuţă ii ti ii albeaţă), bată (pentru tă ), pribag (pentru pribeag), sîrbuseă (pentru slrbeuscu) etc.; formele surbud (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid" 2. ..acrişor") şi samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd şi respectiv scamă în urma reacţiei vorbitorilor faţă de forme-tip regionale ca sară, sa că, obo-salu, însamnă etc., impunîndu-se astfel în limba literară; vecinul şti aug > slreang tot prin falsă ana- . logie, în urma reacţiei vorbitorilor faţă de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm { — reazem), să tracă (= să treacă) etc. b) apariţia unui c accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede) repede, deoarece era simţită ca neliterară, c) a p a r i ţ i a ’u n u i e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaş, grătar, grădină, brăţară, învăli şi se Urăşte au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, tră-buie pentru trebuie, Murăş pentru Mureş, răcnii pentru* ^rccriit, ră-ţetă pentru reţetă etc.) şi transformate în forme periferice ca tre-sură, rebda, revnş, gretar, gre dinar, breţară, înveli ' (singura cu tendinţă de generalizare) şi se tîreştc (cu ă după ;• înlocuit prin e). d) apariţia unui e ( n e-accentuat sau acce n-t n a t) în locul unui ; (n e a c c e n t u a t sau acce n-t u a t) ca o consecinţă a unei false analogii şi a tendinţei de evitare a formelor ncliterare de tipul ficior, jimeie, lrin etc.: forma veche şi originară niisadă > niesudă (cu tendinţă de generalizare); varianta etimologică oriz (,,orez“)> orez (generalizată), binoclu ) bc-uoclu, antilopă ) antelopă, pirami-don ) peramidon etc. — - acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu c suficient studiată. Se pot aduce însă 233 HIS ca exemple următoarele două situaţii: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacţionează faţă de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale .feminine (tipul partea dona, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creînd formele hipercorecte şi analogice' partea a rniîi'a, seria a întiia eţc. b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită^ identităţii formale a acestora, şi din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale vorbitorii „acordă" adverbul cu substantivul pe lîngă care stăi „copii voi născuţi" (în loc de „nou născuţi"), „musafiri proaspeţi sosiţi" (în loc de „proaspăt sosiţi"), „formă grea- de explicat" (în loc de „greu de explicat"), „oameni puţini politicoşi" (în loo de „puţin politicoşi") etc. HIPERLITERARIZÂRE, s.f. (cLeste un etalon al varietăţii dialectalc respective. Şi i. (unul vorbitor) poate constitui obiectul unui studiu monografic. Noţiunea de t. implică existenţa ’unei^ varietăţi nu numai de la o ţară Ia alta, de ia o regiune la alta, de la o clasă socială la alta, ci şi de la o persoană la alta. IDIOM, s.n, (cf. fr. idiome, lat.; gr. idioma) 1 termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, -dialect, subdialect sau grai). Se spune, de exemplu: idiomul român cse, idiomul aromân (-macedoromân), idiomul 'munte* nesc şi idiomul oltean. IDIOTISM, s.n. (cf. fr. .idioii$me+ lat. -idiotismus, gr. idiolismos ( idios' „propriu", „specific"): construcţie sau expresie proprie unific idiom, care nu se poate traduce într-un .alt idiom cuvînt cu cuvînt, decît printr-o perifrază aproximativă. ’ De exemplu, pentru limba română: a-şi lua htmea-n cap, a da bir cu fugiţii, a o pune de mămăligă etc. (v. şi expresie frazeologică ). fDO, s.n. (cf. fr. ido): limbă artificială internaţională formată prin simplificarea limbii esperanto în 1907 de către L. Conturat în colaborare cu L. de Beaufort. IîLIRĂ, s.f. (< Iliria, prin derivare regresivă): limbă indo-eu-ro-peană, în contact sau înrudită (?) cvi traca, vorbită de iliri — locuitori ai Ilirici, provincie antică în nordul. Peninsulei Balcanice. Este foarte puţin cunoscută (numai prin cîteva nume de persoane şi de locuri). ÎMPERATfV(Ă), s.n. şi f. (< adj. imperativ, ~ă, cf. lat. imperativus < imperare „a porunci", fr. impâ-ratif ): 1. mod al verbului (personal, predicativ, simplu) care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicţie a subiectului şi care este caracterizat printr-o intonaţie suplimentară în raport cu forma prezentului indicativ cu care e.,omonim. Este folosit numai în adresare directă, care implică existenţa a două persoane, a unui dialog între o persoană care ordonă, îndeamnă, sfătuieşte, roagă, interzice etc. şi alta (sau altele) care execută. De aceea are o formă temporală unică (prezentul) realizata numai prin persoana a Il-a (singular si plural). <>~ afirmativ: i. a cărui formă afirmă ceva. De _ exemplu: mergi — mergeţi, fugi — fugiţi, ia — luaţi, vorbeşte — vorbiţi, spune — spuneţi ele. 0~ negativ: (prohibitiv): I. a cărui formă neagă ceva. De exemplu : nu şopti — nu şoptiţi, nu alerga — nu alergaţi, nu ţipa — nu ţipaţi, nu trece — nu treceţi etc. o~ narativ (dramatic): î. care alternează cu indicativul în naraţiuni şi care înlocuieşte acest mod, imprimînd povestirii vioiciune, dramatism. Este caracteristic limbii populare şi limbii familiare: „Baba, să crape de necaz şi„ mai mult nu. După ce adormiră copiii, ia-1 pe moş la ocări şi batjocoreşte-] cum era mai rău" (Folclor); „Pe noi ne bufni un rîs... şi r'izi, şi rîzi...“ (B. Şt. Delavrancea). 2. propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicţie prin intermediul modului imperativ cu care se construieşte (sau al conjunctivului cu valoare modală de imperativ). Ea este de obicei o propoziţie afectivă, afirmativă sau negativă (prohibitivă): „Ionică, dragul mamei, tu măi lasă drumurile şi stăi Jîngă mămuca de-i fă ţevi şi leagănă copilul'1 (Ion Creangă); '„Nic. ieşiţi la marginea cuibului! Nu strigaţi cînd nu sînt eu cu voi!" (fim. Gîrleanu); „...să-i spui lui domnii prefect că-1 aştept" (M. Sadoveanu) o falsă’ ~ : î. construită cu indicativul unui verb care prin sensul Iui originar exprimă -ideea de^rdin, de îndemn, de sfat, de rugăminte, de interdicţie. De exemplu: „A poruncii să vină armata"; „A ordonat să tragă" ; „îi îndeamnă la fapte bune"; „îl IND sfătuise să' renunţe"; „Te rugăm să mai aştepţi"; „I-a interzis să mai vorbească neîntrebat" etc. , IMPERFECT, s.n. (cf. lai im-per-fectus < in- „fără" -f- perfectus „făcut", „realizat", it. imperfetto, fr. impărfait); timp verbal simplu -al modului indicativ, care exprimă un proces trecut şi neterminat în momentul la care se referă. De exemplu: cîntam, lucram, tăceam, făceam, veneam, fiotăram etc. Este alcătuit''din radicalul invariabil al verbelor (cînt-, lucr-, iac-, jăc-, l)en-, hotar-) la care se adaugă sufixele trecutului -a- şi -ed- şi desinenţele de persoană (-m, ’-i/ zero, rm, -ţi, ,-«■)• Este folosit frecvent în corelaţie cu perfectul compus şi poate avea . alte semnificaţii- temporale sau modale decît aceea a-indicaţi vuj. lui. O ~ iterativ: i. care exprimă un proces repetat în timp („Vara -mergea totdeauna la ' munte"). 0~ istâric (narativ, dramatic): i. cu semnificaţie temporală de perfect compus,’' cu rol de dinamizare a acţiunii şi de realizare a monorimei („Ghemiş ixxte-ncăle-ca- l Şi. spre Dunăre pîecaj Apa-n două 'despica" — Folclor). O ~ al modestiei: i. cu semnificaţie temporală de prezent, în limbaj vil copiilor („Acuma eu eram lupul şi- -tu erai iedul") sau al adulţilor („Ştiţi, mă gmcleam să vă. cer, un sfat"). <>~ al regretului: i. cu semnificaţie modală de optativ perfect, '■ care exprimă ideea de reproş • („De ce nu te-niorceai acasă, dacă ai văzut că trenul plecase?"). IMPLOZIE, s.f. (cf. fr. implosion) î prima fază a articulării unei consoane oclusive, care constă în închiderea totală a organului fo-nator şi în realizarea unei tensiuni crescînde prin oprirea aerului. INCOERENŢĂ* s.f (cf. fr.. inco-hârence): lipsă de legătură logică între cuvinte şi între propoziţii. I. eo caracteristică accidentala a scrierii, vorbirii, stilului si textului. INCONGRUENŢĂ, s.f. (cf. it. in- congruenza, lat. incongruenţi a, fr. incongruiU): v. dezacord. INCORECTITUDINE, s.f. (< in ^ corectitudine): 1. caracteristică a unui scris de a fi incorect, cu greşeli (abateri) fonetice, lexicale, gramaticale, ortografice şi de punctuaţie. 2. trăsătură negativă a stilului individual izvorîtă din nerespectarea regulilor gramaticale în redactarea unei compoziţii literare. INDEPENDENTĂ, s;f. «-adj. independent, -ă, cf. fr. imUpendani) i propoziţie care nu depinde de o altă propoziţie; propoziţie autonomă, o ~ suficientă: propoziţie i. cu autonomie semantică şi gramaticală. De exemplu: „Trenul se tîra scîrţîindu-şi osiile în noapte" (Cezar’ Petrescu); „La început, Constanţa nu, auzi" XND 238 (M. Preda):; „Fata babei era slută, leneşă, ţifnoasă. şi rea la inimă" (Ion Creanga). <>~ insuficientă: propoziţie i. cu autonomie gramaticală, dar fără autonomie semantică. De exemplu: „Venea stri-gînd"; „Se dusese pentru a discuta"; „Unde? întrebase Barbu llie. Uncle-oi vedea cu ochii, răspunsese Turlea, uitîndu-se pierdut în urma iranului“ (M. Preda); „Dară. ea, uitîndu-se cu milă la, dînsul, îi zise: — Bine-ai venit, Fât-Frumos!" (P. Ispirescu); „Dă pace băietului, moşule, zise un humulestean de-ai noştri" (Ion Creangă). INDEPENDENŢĂ, s.f. (cf. îx.in-dependance): calitate a unei părţi de propoziţie sau a unei propoziţii de a nu depinde de un regent, de a fi autonome. Beneficiază de această calitate subiectul, predicatul şi propoziţia principală independentă. INDICATIV, s.n. (cf. lat. indica-tiuus, fr. indicaiif)\ mod al verbului (personal, predicativ, mixt) cvi modem caracteristic zero, care exprimă un proces real sub forma p> czentulni, trecutului (cu patru aspecte: imperjectul, perjectul simplu, perfectul compus, mai mult ca pt.ifechit) şi a viitorului (cu două aspecte: viitorul I si viitorul al 11-lea sau anterior), feste alcătuit diu radicalul verbului, la care se adaugă sufixele temporale şi desinenţele de persoană (la timpurile simple: prezent, imperfect, perfectul simplu şi mai mult ca perfect) sau din participiul invariabil al verbului, precedat de formele specializate ale auxilia-„ relor morfologice a avea (la perfectul compus) şi a vrea■ (la viitorul I, timp compus) sau de viitorul I al auxiliarului" morfologic a ji (la viitorul al II-lea, timp compus): cîntăm, cintam, cînta-răm, cîntaserăm/ am cîntai, vom cînta; vom ji cîntat. Este folosit frecvent în propoziţii independente, în propoziţii principale regente, în propoziţii enunţiative, în toate stilurile limbii române literare. ÎNDÎCE, s.m. (cf..lat. index, it., fr. indice): fapt, indiciu; morfem cu o anumită semnificaţie în .limbă, o ~ gramafîcâi: ’ i. cu ^ semnificaţie gramaticală după care se recunoaşte o anumită structură, categorie sau unitate gramaticală. Astfel, formele-neaccentuate de dativ şi de acuzativ ale pronumelui reflexiv, însoţitoare obligatorii ale formelor verbale, constituie i. gramatical al diatezei reflexive; formele verbului a ji, însoţitoare ale unui participiu, sînt i. gramatical al diatezei pasive; lipsa formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive Bau lipsa formelor verbului a ji din structurile- verbale constituie i. gramatical (zero) al diatezei active; numeralele cardinale un — doi, o — două şi un — două sau ■ adjectivele demonstrative acest — aceşti, această — aceste şi acest — aceste constituie un i. gramatical al genului substantivelor] desinenţele zero,, ~i, -e, -ni, -ţi şi zero în formele merg, mergi, merge^ mergem, mergeţi, merg reprezintă ~'j. gramatical al persoanei la •prezentul indicativ al verbului a merge; desinenţele -i, -e şi -uri în formele băieţi, mese şi tablouri constituie i, gramatical al numă-'•■ruluiplural la cele trei genuri; apa-riţia prepoziţiei pe ca însoţitoare a formelor substantivale sau pronominale pe tata, -pe Cri st in el, pe mama, pe el, pe ea, pe acesta, pe aceasta etc. reprezintă un i. gramatical al cazului acuzativ; sufixul -se in formele verbale cînta-sem, lucrasem, tăcusem, Jăcuseni, venisem şi coborîsem constituie i. gramatical al timpului mai mult ca perfect; sufixele -ind şi -înd din formele verbale venind, sîfind, primind, clnlxud, .litc-nml, jăcînd şi coborîhd reprezintă i. gramaticali ai modului gerunziu; prezenţa unui verb la un mod personal într-o comunicare constituie un i. gramatical al existenţei predicatului, ca în exemplele: „Oamenii lucrează cîntînd", „Ei se grăbesc pentru a depăşi planul"; prezenţa modului imperativ într-o propoziţie constituie un 1. gramatical al propoziţiei imperative; existenţa unui singur verb'predicat într-o comunicare constituie un i. gramatical al existenţei unei singure propoziţii, iar existenţa mai multor, verbe predicate -într-o comunicare reprezintă un i. gramatical dl existenţei unei 'fraze :etc. Prin xirmare sepoate vorbi -despre i. rgj a m a t i c a l i d e d i at eză, de gen, de nnmăr, de caz (cazna 1), de t i ni p (temporal), de mod (modal), de predicaţie, de prepoziţie, de f r’a z 3 etc. <0~ extragramaticâl: i. care osie situat în afara gramaticii; i. c/re nu este de natură gramaiicală. De exemplui intonaţia (enunţiativă, interogativă, exclamativă, predicativă), după care recunoaştem unele tipuri de propoziţii (enunţiative, interogative, exclamative) sau predicatul; accentul, care diferenţiază, formele omoni-~ me (eîntu-eînta, v6selă-ve.sclă etc.). 0~ extralingvistic: i. situat în afara limbii, de altă natură decît lingvistică. De exemplu: mimica şi gestul. INDO-EUROPEÂNĂ, s.f. (< adj. indo-european, -ă, cf. fr. indo-eu-ropâenne): limbă vorbită acum cîteva mii de ani, neatestaţă în texte, dar reconstituită, în esenţă, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. Este considerată bază a limbilor indiană veche ' (sanscrită şi vedică), greacă veche, iraniană, hiiită, toharică, latină, oscă, mn-briană, Jaliscă, venetă, mesapică,. slavă comună, germanică comună, celtă (celtică), baltică, armeană, albaneză, macedoneană antică, fri-giană, tracă şi iliră, care.au apărut ca rezultat al diferenţelor dialectale existente încă din acea vreme şi adîncite ulterioT prin despărţirea lor din trunchiul comun (cele mai apropiate dintre aceste limbi de i.-e. sînt socotite limbile slave, deoarece au un carac- IND ■ier mai arhaic, mai conservator decît celelalte). J se mai spune şi indo-europeana comună. Lingvistul german August Schleicher (1821 — 1868) este primul cercetător care a reuşit sa determine trăsăturile acestei limbi-bază. INEGALITĂTE, s.f. (cf. fr. inâga-lite): valoare relaţională a comparaţiei Ia adjective şi adverbe, care presupune o intensitate relativă a însuşirilor l'sau a caracteristicilor comparate, doi termeni de comparaţie şi o realizare cu mijloace gramaticale (cu formanţi sau mor-feme) neschimbătoare. Ea are în vedere însuşirea a două obiecte (sau a aceluiaşi obiect privit în împrejurări diferite) sau caracteristica acţiunii efectuate de doi autori (sau de acelaşi autor în împrejurări diferite) într-o măsură mai mare sau mai mică. I. are două aspecte: a) i. n o n- i n c 1 u s ă, care priveşte termenii comparaţi neincluşi într-o totalitate de obiecte sau de acţiuni şi care se referă fie la superioritatea termenului comparat, ne-incJus în această totalitate, însuşirea sau caracteristica fiind într-o măsură mai mare (aspect denumit tradiţional comparativ de superioritate), fie la inferioritatea termenului comparat, neinclus în această totalitate, însuşirea sau caracteristica fiind într-o măsură mai mică (aspect denumit tradiţional comparativ de inferioritate). V. şi comparativ; b) i. inclusă, carc priveşte termenii comparaţi incluşi într-o totalitate de obiecte sau de acţiuni şi care se referă fie la superioritatea termenului comparat;- inclus în această totalitate, însuşirea sau caracteristica fiind la cel mai înalt nivel (aspect denumit tradiţional superlativ relativ de superioritate), fie la inferioritatea termenului comparat, inclus în această totalitate, însuşirea sau caracteristica fiind la cel mai scăzut nivel (aspect denumit tradiţional superlativ relativ de inferioritate). V. şi superlativ. / INERENŢĂ, s.f. (cf. fr. inheren-ce): calitate sau caracteristică a unui raport, a unei relaţii de reciprocitate (a unei corelaţii) între două categorii sintactice ce se presupun în cadrul aceleiaşi uni-_ tăţi, ce fac parte integrantă din această unitate, ce aparţin în mod firesc acestei unităţi şi se definesc una prin cealaltă. ’Ter-, men folosit în sintagmele raport de inerentă, şi relaţie de inerenţă (cu referire la relaţia existentă între predicat şi subiect). V. raport şi rel-âţie. INFERIORITATE, s.f. (cf. fr. inferiorii 6): particularitate a termenului comparat de a dispune de o însuşire sau dc o caracteristică într-o măsură mai mică decît termenul cu carc se compară sau în mod absolut. Termen folosit în sintagmele comparativ de inferioritate, superlativ relativ de inferioritate şi superlativ absolut de inferioritate (v. comparativ şi superlativ). 241 INF INFINITIV, s.n! (cf. lat. infiniti-vus „ ne terminat", „nehotărît", fr. injinilif)\ moâ al verbului (nepersonal, hepredicativ, mixt) care bxprimă acţiunea în chip general, abstract, nedeterminat. Este considerat forma-tip a verbului, la care se raportează celelalte forme din paradigma fiecărui verb. Are două timpuri: prezentul, alcătuit din radicalul verbului urmat de sufixele modale, caracteristice fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i şi 4), şi precedat de mor-femu! segmentai de origine prepoziţională a (a cînta,, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî) şi perfectul, alcătuit din î. prezent al auxiliarului morfologic a fi urmat de participiul verbului (a 'fi cîn-tat, a fi lucrat, a fi tăcut, a fi făcut, a fi venit,1 a fi sosit, a fi coborît, a fi hotărît). O ~ lung: formă a î. folosită în limba română veche sau în limba populară cu valoare verbală şi devenită substantiv în limba română modernă. .De exemplu» „...cu cît veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atîta... veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsurile ia sfaturi" (I. Neculce); „...căci îmi era acum a scăpare de dînsul" (l'on Creangă) | „Închinare-aş şi 'n-am cui" (Folclor). O ~ scurt: formă a î. cu. .gens verbal, folosită dependent de conjugare/în structura viitorului I,. a condiţional-optativ-potenţiaiului prezent şi a imperativului negativ (voi învăţa, aş :petrece, tu vorbi) sau independent d.e 16 . conjugare, cu diferite funcţii sintactice în cadrul propoziţiei. De exemplu: „A munci este o datorie" — subiect} „Dorinţa noastră era de a reuşi“ — nume predicativ; „...vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău" (Ion Creangă) — atribut verbal; „Şi a vorbi de la dînsa am învăţat" (idem) — complement direct; „Eu nu mă încumet a prinde pe hoţi" (P. Ispirescu) — complement indirect; „Mihai cugetă... că împrejurarea ^ cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuraja pe turci si a îmbărbăta pe ai săi" (N. Balcescu) — complement circumstanţial de scop; „...miile d'e păsărele... cîntau... fără a se sfii de nimeni" (P. Ispirescu) — complement circumstanţial de mod; „Şi chiar înainte de a-i fi deschis, âu constatat două lucruri" (Fr. Munteanu) — complement circumstanţial de timp; „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aş avea o piedică" (L. Re-breanu) — complement circumstanţial opoziţional etc. INFÎX,. s:n. (cf. fr. infixe, lat. infixus „inserat"): consoană cu valoare morfologică, inserată în rădăcina unui cuvînt. De exemplu : consoana n, inserată în rădăcina indo-europeană jug- (păstrată în lat. jugum „jug" şi în rom. jug) a dat naştere temei jung-, care apare în lat. jungere „a uni"; consoana n, inserată în lat. punc-tiim, s-a păstrat şi în rom. punct î ilfiOF' PA2 consoa.*-ir; m inserată in lat. ■"j-mpo a păstrat numai in v.rom. +i‘.mp (folosit şi dc M. Eminoren: >2 mrr.h’i) dar a dispărut mai orziu. ■■•ti — să rupă. «)f. •fjtiVŢÂ, .s.f. (cf. fr. iu flniiirCj U\ ir,!1" n' a< ţiu.nc deliberată vo,u i iiasâ organizată sau >ieor j' ii / \'.h e\ercitată dc vorbi-;'6rr e: Jjrnoi asupra vorbitorilor a.:lei înnoi, dc o limbă asupra •iitei limbi, a cărei consecinţă este bu :barca — parţială sau totală — a caracterului sau a evoluţiei porlamcnlcJor acesteia. In câini! Itm 'oii romane sc poate vorbi mai multe i. care s-au cxcr-. asupra ei (mai ales sau •iproape numai asupra vocabularului-). care n-au alterat însă caraccorul latin al accsfcia: o in-pMcrJă albaneză, o influentă slovă ■V-c slavă, bulgară, sîrbo- voată. cehă, slovacă, polonă, ficraincană, rusă), o influenţă slavonă (a slavonei bisericeşti), o h fluenţă bizantină '(directă sau ipria mijlocirea palcoslavci), o ■v-ifhunţă maghiară, c- influenţă (■ influenţă neogreacă, o in~ ţhirpAă germană, o influenţă ita-s'. c influenţă franceză. De -mr-fic-a, se poate vorbi şi dc o ivf'ncjifă a limbii române excrci-itată asupra limbilor vorbite de •: ~ noţionâlă: slăbire accentuată sau lipsă a conţinutului noţional al unui c\ivînt. 0~ semantică: slăbire accentuată sau lipsă a conţinutului semantic al unui cuvînt sau chiar al unei propoziţii. ■ INTERCALĂRE, s.f, (< inter cald, cf. fr. intercaler, it., lat. intercalare)'. aşezare neobişnuită a unei părţi de propoziţie. între componentele unei structuri verbale sau prbpoziţionale sau a unei propoziţii întregi între componentele unei alte propoziţii. De exemplu; ne-o arată, mi-Z aduce; datu-/-am, i l-ara dat, datu-w/-s-a, am mai -spus, s-a prea întins, am iot vorbit, am. şi trimis, am cam întîrziat; ruga-jmt-vei, vcdea-Z-aş,-dîndu-mi-se; am altceva de făcut, este iremediabil pierdută; „... ne-glijînd pe aceasta din urmă [edu-caţiunea inimii], nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali" (I.L..Caragiale) — un complement circumstanţial concesiv intercalat între predicatul nu poţi şi complementul direct produce, deşi locul lui firesc era după infinitivul complement direct; „Avu, o clipă, curiozitatea-să se ridice" (M. Sadoveanu) — un complement circumstanţial de timp intercalat între predicat şi complementul direct, deşi locul lui ar fi fost după complementul direct; „Nimic nu-l putea opri şi nimeni" (Cezar Petrescu) — predica,tul cu complementele directe 16* INT au, fost intercalate între componentele subiectului multiplu, cu to.ate că locul lor era după subiectul multiplu; „Fireşte că, oricU i-ar fi' crescut mîhnirca, Niţă n-avea de ce să despere'J (Î.L. Caragiale) — o subordonată circumstanţială .concesivă inter-, calată între conjuncţia subordo-. natoare ca, introductivă a subiectivei, şi subiectul acestei subiective, Niţă,. deşi ar fi trebuit să stea la sfîrşitul frazei; „... conti-nuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcîndu-se . spre Titu" ‘(L. . Rebreanu) — o subordonată cii'cumstanţială modală intercalată între siibiectul regentei principale, căpitanul şi elementul predicativ suplimentar ' întorcîndu-se, din aceeaşi principală, deşi locul ei ar fi trebuit să lie la sfîrşitul principalei regente. 3NTERC0NDIŢI0NĂRE, s.f. .(< iniercon'diţiond < inter.-f- condi-ţionă, cf. fr. condilionner, it. conăizionare): raport de condiţionare reciprocă între subiect şi - predicaţi raport de dependenţă .reciprocă,, de presupunere reciprocă, de definire a subiectului prin predicat şi, invers, ă predicatului prin subiect. Tot un fel de 5. este şi raportul dintre propoziţiile coordonate sau cel existent între propoziţiile subordonate şi regentele lor. .INTERDEPENDENŢĂ, s.f. (cf. fr. inter depene! ance): v. inter condiiio-ndfe. : . 244 INTERDIALECT, s.n. (cf. fr.. inter dialecte): variantă lingvistică intermediară de comunicare apărută, sub presiunea limbii standard, în condiţiile nivelării divergenţelor dialectale, între limba standard şi aspectul regional al limbii, sub nivelul limbii standard şi deasupra graiului local. I. elimină unele particularităţi dialectale, iar pe altele le păstrează; el este rezultatul raporturilor dintre cele două aspecte ale limbii (standard şi dialectal), în continuu proces de interacţiune, în noile condiţii de dezvoltare a societăţii; o fază intermediară a procesului istoric al integrării dialectelor în’ limba? naţională. în procesul de apariţie "a i. se pot distinge două etape: una incipientă, în care dialectul dobîndeşte, sub.influenţa; limbii standard, o coloratură literară (predominînd totuşi elementele dialectale) ; alta, " superioară, în care dialectul cedează locul limbii standard cu coloratură 'dialectală (predominînd de data aceasta elementele literare ale limbii standard). INTERDÎCŢIE, s.f. (cf. fr, inter-, diction,. - lat. inter di ctio): oprire, prohibire a anumitor acte sau fapte. o~ de limbaj sau dc vp-cabular (tabii): fenomen de evitare a folosirii unui cuvînt şi de înlocuire a lui cu altul, din superstiţie sau din pudoare. Astfel, în limba română cuvîntul drac este înlocuit dîn superstiţie prin nume ca Aghiuţă, Nechipercea sau prin peri Iraze ca ăl din baltă, 245 INT. ucigă-l toaca, ducă-se pe pustii etc., iar cuvîntul dos, din pudoare, prin cuvîntul spate sau prin peri-fraza partea poster io ară. în mod asemănător, în engleză cuvîntul .devii („drac") a -fost înlocuit cu dash („Iihiuţă"), deoarece în scris apărea liniuţa în locul numelui; în ' germană cuvîntul Teu fel („drac") a fost înlocuit cu Kuc-kuck („cucu") şi Henker („călău"); în franceză cuvîntul Dieu („Dumnezeu") a fost evitat şi înlocuit cu bleit („albastru") în .expresii ca' corbîeu (pentru corps'Dieu „corpul Jni Dumnezeu"), morbleu (pentru mort Dieu „moartea lui Dumnezeu") etc. INTERJECŢIE, s.f., (cf. fr. inter-jeciion, lat. . interjectio < inter „între" -H iacere „a arunca")’ parte de vorbire care sugerează stări fizice şi psihice sau care evocă prin imitare aproximativă sunetele şi zgomotele din natură. Este caracterizată prin lipsa conţinutului noţional, prin ■ conţinut semantic suficient sau insuficient, prin lipsa flexiunii, prin posibilitatea (parţială) de a contracta anumite funcţii sintactice în cadrul propoziţiei (predicat inter-lecţional, subiect, nume predicativ,’ atribut interj ecţional, complement direct şi - complement circumstanţial de" mod) şi prin distribuţie unidirecţională (parţial şi bidirecţională: numai i. dată, iacă şi iacătâ) sau prin. lipsă de distribuţie. O~ moştenită: i. transmisa probabil din. latină In limba română. De exemplu; vai, zău (zeu). O~ înipru mutâtă: î. pătrunsa în limba română din alte -limbi, după formarea acesteia, în etape diferite. De exemplu: dleluia !, amin !, of (oh) — din v. slavă: aferim, aman, bre, haide, halal, haram — din turcă; bogdaproste, huideo-, ia, iată, na — din bulgară; paşol, uliu — din rusă; ţibă — din ucraineană; alo, aport, marş — din franceză; basta!, bravo! . — din italiană şi din franceză; stop / — • din engleză, prin filieră franceză. 0~ creată pe terenul limbii române din cele mai vechi timpuri, potrivit cu reacţiile specifice ale vorbitorilor şi cu sistemul fonetic al li.mbii ’ noastre: ah !, aho!,'au!, boc!, balang!,bîr!, cea! dang !, ehei,! fîş /, gîl!, hei!, jap!, leop!, oleoleo!, măi!, nea!, pleosc!, scîrţ/, tronc!, iac!, uf/, vîj!, zbrr! etc. 0~ provenită din substantiv: fa (fă) < fată, drace! (drace, doamne! ( doamne etc. sau din verb: poftim! < poftim. O~ simplă: i. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie. De exemplu : vai, of, na, bravo!, aho!, hăi!, Pac!, trosc!, zdup! etc. o~'Com-piîsă: i. alcătuită din două sau mai multe unităţi de expresie (interjecţii, diferite). De exemplu: balanga-langa!, cioc-bod, haida-de!,' hăp-şa!, hei-rup!, hodoronc~ -tronc!, şart-part!, tronca-tranca! iropa-leopa!, trosc-pleosc! eţc.^ 0~ care sugerează o stare fizică sau o stare emoţională: a!, adio!, ah!, aha!, 'au, bw!-, br,avo!, de!, ehe!, ei!, ha!, halal!, huo!, măre, olt of!, ptii!, sîd, uf!,-Ura!, vai! ctc.' o ~‘ care sugerează ;o stare W’olifîoîiaîă: aho!, alo!, aport’-, ’hîri, bre!, cea!, dii!, fa, hai!, kăisîp iată!,, marş!, mâi!, na!, mani i, pardon ./, poftim!, sst!, stop !, mie!, zît! etc. o~ care ;evocă prin limitare aproximativă .sunete zgomote (onomatopee): boc!, bang!t behehe !, bîldîbîc !, buf !, cîr l, clanf î, cotcodac !, cucurigu !, cran !, cnciî!, gogîlt!, groh !, ham !, haţ !, hîrşii l, mîrr!, o ac!, pac!, pleosc!, sîtrr!, teleap !, trop !, ţîşti!, zdronc.! ctc. o.™ dependentă (regim, subordonată, determinantă): i. care intră în relaţie cu un element ■ regent, îndeplinind -pe -lingă acesta o anumită funcţie sintactică '•(nume predicativ, atribut inter-Jecţional, complement • direct, complement circumstanţial de mod). De exemplu: „E vai de., tine", „Era -o iarnă... hehe!", „Şi am auzit odată oh!1', „'Mergea lipa-lipa pe drum", o ~ regentă (determinată): i. de care depinde o anumită unitate sintactică (un. mume predicativ, un complement direct, un complement circumstanţial de loc/ de mod, de timp, sociativ, instrumental .etc., ..un • element'predicativ suplimentar; o subordonată subiectivă, o subordonată predicativă, o subordonată. completivă -directă, o sub-ordonată circumstanţială de timp, ae«.cauză,-de scop,-de condiţie etc. sau o subordonată predicativă suplimentară): „'U11 minte an. negru... cioareci la lei... -o manta scurtă... cizme 'înalte: iată Âm-brăcăminica sa" >(A1. 'Odobcscu); o» Şi -într-o xarnă i a t.ă o canava ms iubită (D. Angliei)-; „Eu atunci h a ţi de sumanul mosn^agu Lui" (Ion Creangă); „Haide, înainte 1“ (Th. NeculuLă), „Asemenea cel mijlociu, \ţ.uşti ude sub chersin" (Ion C ’eangă), ,Dar mai An .desarâ, i a c a şi moş Vasile, • cu vornicul şi paznicul" ;(idem); „Şi zvrr ! cu. pravila cea ' mare după călugări" (idem); „I a-, cătă-ne teferi1‘ (P. Ispirescu); }iCeea cec nu se ştie, i-a t ă ce ne interesează acum!" „Nouă ani din viaţa mea... iată ce reprezintă acest Dicţionar" (I.-A. Candrea); „I a t ă cit vi-i de frumos pămîntul!" (E. Camilar); „Şi.cînd- . să pun- mina pe dinsa, zbrrT' (Ion Creangă); „Hol.-Hol că acu vezi pe dracii" (L. Rebreanu); „Hi, .căluţii tatei, să ne întoarcem cit. mai degrabă acasă'‘ (Ion Crean- ‘ gă); „...vai, de gat, dacă n-or găsi .ce caută" (M. Sadoveanu); „Eu aşa am bătut-găina şi i a- ^ că t a-o cum se ouă"' (Ion .Creangă). O ~ independentă: i. cu valoarea unei propoziţii independente :neanalizabile, ’-folosită ca răspuns la o propoziţie interogativă (,,E adevărat ce spui ;J -Zău!"; „Şi a primit? — Aş!"-) sau ca reprezentantă a stilului direct; „Aa! -S^a mirat prelung... domniţi Dionisie“ (M. Sadoveanu); ,;lJnde te-a -izbit, omule?... Aha! *Gurge sîngcle clintr-insul • ca -dintr-o vită!" (L. Rebreanu).; „Ei, -ce? a zis Codan?“ (Camil Pe.trcscu).; •>- , „Oameni de la Dunăre şi -nu de pot îndruma! ELalall“ ,(R. Tudo- , ran); Ura!: măreţ se-nalţă-mAdnt/ 241 " liMT Stindardul României -c (G. Coşbuc); „Valeu! şi. unde-i balaurul, moş Nicliifor?“- (lori'' Creangă); „Ssi!-ascultă, mămico... îl auzi?“ (Cezar Petrescu). <>/vCU distribuţie unidirecţională: i. care se combină, pe' rînd, cu cîte un singur termen, îix cadrul aceleiaşi propoziţii. De exemplu; adio/, vai!, hai!, na!, uite,!, poc!, trosc!, zvî'c! etc. O-"' ctî distribuţie bidivecţionaiă: i. care se combină simultan cu doi termeni, întocmai ca o copiila în cadrul aceleiaşi propoziţii. De exemplu: iată, iacă (iaca) şi iacătă. 0~ specsalizâfă (specfîîcă) : i. cu folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental. De exemplu-adio! (regretul), aferim! (aprobarea),' halal!, huo ! (dispreţul), hm! (îndoiala), sîc! (satisfacţia), ura!, vii)ai! (entuziasmul, bucuria); alo!, hat!, .haide!, mersi!, nani!, pardon!, stop!, bîr!, 'cea,!, hăis!, marş!, odîr!, zît!'; buf!, -cotcodac!,' pitpalac!, hani!, plici!, puf!,, sforr!, iuţii!, zvrr! etc. 0 ~ cu valori maîtSpie. (nespeci-fică):: i; cu mai multe folosiri, în funcţie de contextele variate în care’ apare. De -exemplu: ah! (durere, milă, deznădejde, teamă, nostalgie,, regret, ciuda, satisfacţie, admiraţie etc.), o! (regret, surpriză, satisfacţie, îngîmfare, dispreţ, admiraţie, dorinţă fierbinte etc.), hei- (regret, nemulţumire — adresare)', mă (ameninţare sau "nemulţumire — adresare) etc. O ~ copulă (copulativa);: i. cu rol de- copulă îm structura unui predicat nominal sau în regenta unei subordonate -predicative. De exemplu: iată, iacă- (iaca) şi iacăiă („Un creion, două caiete şi şase nia-.-anale, i a t ă eoni inului servietei";! „Zile şi nopţi de trudă — i a t a, ce înseamnă această lucrare"). O ™ predicativă: i. cu funcţie de predicat. interjecţional într-o propo~ ziţie. De exemplu: haide!, hol, iată!; -na!, poftim!, . uite etc, („Atunci na! strigă- Şerbu" — Em. Gîrleanu; „ Uite, aşa am umblat şi noi" — B; Şt/ Del a- • vrancea; „Mai bine ia-ţi traista si hai la drum" R.’Tudoranj. 0,~ momentană: i. care suge- • rează o acţiune terminată, care durează foarte puţin. De exemplu: bîldibîd, buf), hîrşti!, haţJ, jap!, jart!, leop!, marş!, na!, Pac!, pod, tranc!, i-rosd, ţacJ, ţişti!, inşii!, itiie!, zdranc !, zdup 1 zvîd etc. o~ darativa: 5. care sugerează o acţiune neterminată, care durează sau se prelungeşte în timp. De exemplu: balangl, mîrr!, -morr!, fhr!, sforr!, vîjj!, zbrr!. fîl-fîl, gogîli-gogUţ, lipa-lipa, iele ap-iele ap, • ii-pa-tipa etc. (Pentru clasificarea. î. v.- criteriu), - INTER.JECŢÎ'.ONALEZ'&RE, # s.-f. ' (< interjeclionaiizd < interjecţional -f- suf. -iza): transformare a unei părţi de vorbire într-o interjecţie ' prin' schimbarea valorii gramaticale (v. conversiune). INTERLIWGVfSTICĂv s.f. {cf.- îiu interlinguistique).\ parte a lingvisticii generale care studiază- structura şi noţiunile de bază ale tuturor limbilor. INTERLOCUTOR, s.m. (ci fr. inlerloculetir, it. inierlocniore): cel cu care se vorbeşte, cel care participă la o. discuţie, la o conversaţie. I. este reprezentantul persoanei a - II-a gramaticale (v. şi locuior). INTEROGATIVĂ, s.f. (< adj. m- laoguliv, -ă, cf. lat. inierrogaiivus, fr. inierrogaiif): propoziţie întrebătoare; propoziţie prin care se formulează o întrebare. Este marcată gramatical prin intonaţie interogativă, prin cuvinte interogative, (cu care poate începe) — . cum ar fi pronumele, adjectivele şi adverbele interogative — şi prin topica termenilor din structura ei - (deosebită de aceea a enunţiativei), iar grafic prin semnul întrebării, care se- aşază la sfîrşit. Are aspectul unei propoziţii independente sau regente. 0'~ propriu-zisă (reală): 3. care cere un răspuns (o informaţie cu privire la o acţiune, la un autor, la un obiect .sau la o circumstanţă necunoscută, considerată ca’ reală). Se construieşte cu indicativul şi poa- / te avea aspectul unei propoziţii independente sau al unei propoziţii regente ţprincipale în cadrul frazei: „Să mă încred în voi?" (G. Negruzzi); „Ce spui tu, străine ?" (D. Bolintineânu); „Darie, ce armă vei făuri tu pentru această- bătălie?" (Z. Stancu) j „ Unde sînt părinţii voştri ?" (B. Şt. -Delavrancea); „De ce'trebuie... să, intrăm în Cetate la Suceava noaptea?" (M. Sadoveanu). <>~ totală: i. care cuprinde o între-" 1 bare referitoare la predicat. Ea cere în răspuns un adverb de afirmaţie sau de negaţie: „N-o să aluneci’ cu el, mă?" (I.L. Caragiale)! „Adeveritu-s-au vorbele mele?" (Ion Creangă) j „Au ieşit cu oile la păscut?" (M. Sadoveanu). O ~ parţială: i. care cuprinde o întrebare* referitoare la altă parte de propoziţie decît predicatul (subiect, atribut, complement). Ea cere în răspuns partea de propoziţie la care se referă întrebarea» „De dreapta cui- ascultă el, / Din leu turbat făcîndu-l miel ?“ (G. Coşbuc); „Dar mai întîi care va fi chipul de răscumpărare adoptat de această lege ?" (M. Kogălniceanu) • „Dar de ce întrebi de el?" (M. Preda); „Unde ai să ajungi cu inima asta a ta?" (M. Sadoveanu). 0~ directă: i. care cuprinde o întrebare adresată direct interlocutorului şi care cere. obligatoriu un răspuns. De exemplu: ;!„Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?" (M. Eminescu); „Poţi opri vîntul, apa şi gurile oamenilor?" (Ion Creangă). 0~ indirectă: î. prin care vorbi-, torul reproduce o întrebare sub forma unei subordonate ce depinde de un termen regent cu sens de informare (i. e introdusă . în acest caz printr-o conjuncţie sau printr-un pronume, adjectiv sau adverb interogativ-relativ). De exemplu î „Mam’mare.... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I.L. Caragiale)} „Nu se,poate şti cine ■ a tras manivela" (idem) ; „Să-mi răspunzi cînd a /plecat, măriă-sa Alexandrei” (M. Sadoveanu). o ~ ret6rică (falsă): i. 249 -- ÎNT eare. nu cere un răspuns (între barea pusă prin acest fel de i. este echivalentă, de fapt, cu o. constatare şi subliniază un adevăr ihcontestabil). De exemplu- „Au doară nu mi-aţi, jurat şi mie credinţă'■ ?... Nu' m-aţi ales voi'?” (C. Negruzzi); „Şi iar lua mama năuaşa din, coardă, şi iar ne jnăpăia, dar' noi parcă bindişeam de asta?” (Ion Creangă); „De ce m-aţi dus de lîngă voi? / De ce m-aţi dus .de-acasă ?“ (O. Goga). O ~ optativă: i. care cere un răspuns, o informaţie cu privire • la dorinţă. Se construieşte cu modul optativ sau (mai rar) cu modul conjunctiv (perfect). De exemplu: „Tu aşa ai face ?"(M. Sadoveanu); „Cum? Să fi rămas acasă?” 0~ dubitativă: i. prin care se exprimă îndoiala vorbitorului cu privire la ceva. Se construieşte cu modul prezumtiv sau cu modul conjunctiv: „Mihai, oare - să fi existînd strigoi?" (D. Zamfir eseu); „Acesta să fie Potcoavă ?" (M. Sadoveanu). O ~ potenţială: i. prin care se exjmmă ideea de posibilitate. în legătură' cu un anumit fapt. Se construieşte cu . modul conjunctiv sau cu modul optativ: „Ce să facem, dom’ perceptor?" (L. Rebreanu) ■ „Ce ,ai zice cînd ţi-ar strica cineva somnul ?" (Ion Creangă). 0~ imperativă: i. prin care se exprimă, în mod indirect, o poruncă, o rugăminte, un îndemn etc. Se construieşte cu modul indicativ şi are aspect negativ ■ „De ce nu-mi dai odată cartea ?" (= Dă-mi odată cartea!). 0~ neaîectivă (neexclamativă): i. care nu include şi atitudinea afectivă a vorbitorului (v. în acest sens marea majoritate a exemplelor date la categoriile de L de mai sus). o~ afectivă (exclamativă): i. care include şi atitudinea afectivă a vorbitorului. De exemplu: „Adică să fiu eu în adevăr stăpînitorul credincioşilor?!" (I.L; Caragiale); „Să-i dea’mămi-ţica lăptic- băiatului?" (idem) j „Cum?... S-o omoare şi pe asia, după ce-a asuprit... două femei (M. Sadoveanu); „ Aveam o pie-le-n pod, de miel, / Doar nu veţi fi vîndut-o ?” (G. Coşbuc). INTONAŢIE, s.f. (cf. it. intona-zione, ix.,intonaiion): 1. modulaţie a vocii în timpul vorbirii; variaţie de înălţime în modul de emitere a unei tranşe sonore. O ~ ascendentă; emitere a ^tranşei sonore pe un ton mai înalt, o ~ descendentă: emitere, a tranşei sonore pe un ton mai scăzut. O ~ enunţiativă: i. normală, obişnuită,, continuă, care caracterizează o propoziţie enunţiativă. O ~ interogativă: i. ascendentă, întrebătoare, care ajută la realizarea unei întrebări, care caracterizează o propoziţie interogativă. o~ exclamativă: i. descendentă, a mirării, care sugerează o stare sufletească, care ajută la realizarea unei exclamări, care caracterizează o propoziţie exclamativă. <>~ predicativă: '!, specifică pre-, dicatului, care sugerează acţiunea verbului predicat. O ~ suplimentară: i. care se adaugă celeâ IN-T i 250 V obişnuite, enunţiative; pentru, a evidenţia-, anumite categorii " (vocativul, imperativul, anumite adverbe predicative etc.). 2. fel specific de a pronunţa, un sunet vocalic. îNTRÂNZITIVîTÂTE, s.f. (cf. fr;, intransitivitâ) • proprietate intrinsecă a verbelor de a nu putea primi, într-un. context dat, un complement direct sau o subordonată completivă directă. ? IN VAR! A8IOTÂTE,- sS. (cf., fr. invariabilitS) • însuşire a unei părţi de vorbire (adverb, interjecţie, prepoziţie, conjuncţie, adjectiv, sau pronume) de a nu-şi schimba forma, de a nu flexiona". INVARIANTĂ, s.f. (ci fr?,- engl. invariant, germ. Invariant)\ formă lexicala care, luată, în raport cu o altă - formă din paradigma aceluiaşi cuvînt, dovedeşte atît diferenţă de expresie cît "şi diferenţă de continut. De exemplul şcoală-şcoli, flutur-fluturi etc. l'OD, s.n. (cf. fr. şod)\ v. iot. IODIZARE (IOTACIZÂRE), s.f. (< iodizâ < iod + suf. -iza)\ î. pa-latalizare sau înmuiere a unei consoane sub influenţa unui. iod (iot) 2. apariţie a unui iod (iot) înaintea vocalei anterioare e, la început de cuvînt sau de silabă (v. şi palatalizâre ). De exemplur L consoanei d, urmată de un iot, în ’ auz „aud" (< lat. audio); î. consoanei t, urmată de un iot, în scoţ „scot" (< lat. *excoteo); K consoanei o, urmată de un iot, £ir ţiu „ţin" (( lat. teneo); li consoanei r, urmată dfe un iot,: îii sav „sar" (< laţ. salio) ; i. vocalei: e, prin apariţia unui. iot înaintea: eiy în pronunţarea cuvintelor el. (>iel), eram (> ieram) etc. ' IOT (IOD), s.n. (cf. fr. yoă', germ. joi, gr., . lat. iota): semivocala: i;< numită şi. „i consonantic", notată de obicei, în. diverse alfabete fonetice, y, i sau j\ Funcţia unui k este de a palataliza’ (de a muia) o consoană sau vocala e de la începutul unui cuvînt sau al unei silabe. Uneori, şi semivocala, e poate. îndeplini Voiul unui I, (v, iodizdre ). îOTACfSMj s.n. (cf. fr. iotacisme) i I. fenomen, fonetic de folosire frecventă a, sunetului i (iod, iot) într-o limbă, fie ca. element de palatalizare a. unei consoane, fie ca element de procliză pentru vocala anterioară e, la început de cuvînt şi de silabă. 2.. evoluţie: a unei vocale sau a unui diftong spre i (iot), ca de exemplu, evoluţia lui e, y, ei şi oi, în limba grecească postclasică şi modernă, Ta i. EOTACÎZÂRE, s.f. (< iotacizâ { iotac (ism) -£■ suf. -iza): v. iodizare. IRANIANĂ', s;f. (cf. fr. iranien)T limbă indo-europeană vorbită de populaţii iraniene acum cîteva inii. de. ani. Hse mai. spune- şi iraniană comună. A început să- se-diferenţieze puternic probabil înv; mileniul adL-Il-lea î.e.n. A- influenţat prin secolul al IV^lea - î.e.n. limbile attaice -apusene şi din .-ea. etc.) sau morfologio (în acest caz -.s-iau -desprins toate celelalte limbi. e .denumită isomorfăi văd-văz, d iraniene,* .scriu-ei scrie etc''» ÎÎREÂ'ÎL, s;n; ;(( adj. ireal, -ă,s cf. . it.. HrrJeli)-:. •,construcţie perifrastică, -ca statut de mod după unii care -prezintă secţiunea i nerealizată sau nereati-' .Este -un rezultat al îmb.i-■ dintre imperfectul invariabil al verbului a -fi, sub forma persoanei ,a IlI-a singular, folosit ca auxiliar de modalitate pentru exprimarea" iminenţei acţiunii, şl conjunctivul' prezent al unui alt verb: era să cad, era să cazi, era să cadă, era să cădem, era să cădeţi, era să cadă.. Folosirea variabilă a formei de imperfect într-un asemenea tip de -construcţie este nerecomandabilă (eram. să cad, erai să cazi etc.). js©gl<5să (ZZOGL6SĂ), s.f. (cf. - ir.-isoglose. ŞL. isos „egaP: -f glossci „limbă"): linie care arată pe o hartă lingvistică limitele teritoriale aproximative :âle -unei particularităţi de : limbă. H, au 'fosă folosite prima dată .de Jtiles Gil-U'eron, ■ creatorul ^geografiei lingvistice. .O L poate separagpe -o liartă lingvistică -_două;puncte'(localităţi) anchetate care.prezintă termeni-Şi' feriţi din mai multe puncte de vedere : noţional -(în;acesft -caz-e denumită isolexăi varză-curecM, ipi-sică-mîţă. j^padă^nea-'omăt --etc.),r fonetic :(m -acest caz ® denumita. isojonă: cîne-cîinSj, -pernă-permă. jTISTJROROM'M, -A, adj.. -şi. s.m,: ■{( Istria -f- român): 1. termen folosit în sintagmele dialect istroromân şi idiom istroromân (v„ diaUct şi idiom). 2» locuitor din peninsula- Istria, de :pe coasta datmată a Mării Adriatice, între muntele Ucka (Maggiore) şi lacul Cepih (Iugoslavia), vorbitor al unui dialect românesc. Se consideră că istroromânii reprezintă o populaţie de origine română care a migrat acolo prin secolele al. K-Iea sau al Xl-lea, probabil din vestul Transilvaniei şi din Banat,, din cauza infiltrării populaţiilor maghiare în aceste zonei în'prezent istroromâni?, sînt toţi bilingvi, IT-ALÎÂKĂ, s.f. (cf. it, italiano): limbă romanică din grupul central, -vorbita în Italia-- (Peninsula Italică, Sicilia şi Sardinia) de peste 50 de milioane de oameni, Sil nordul Corsicei, în cantonul, elveţian Ticino, pe litoralul francez al Mării Mediteranean S.U.A.,' în . Argentina, în Tunisia etc. Este limba oficială a Italiei şi una dintre cele. patru limbi -oficiale ale Elveţiei. Este cea mai.armonioasă limba, romanică (,si canta, non si paria”). Spre deosebire de -cele-Îaîte limbi romanice,. L posedă consoane ■ geminate, .a căror opoziţie cu eele simple creează diferenţe 'de sens '{Joia „soartă" — faito „făcut",P 'calo „coborir©" — ITA callo „bătătură" etc.). De asemenea, i. se remarcă prin posibilităţile ei inepuizabile în derivarea cu sufixe şi prin libertatea de construire a frazelor. Vocabularul ei este mai apropiat de cel latin (e singura limbă romanică formată „în patria romanilor", limbă cu foarte multe împrumuturi savante din latina). Istoria limbii italiene cuprinde trei perioade • a) perioada italienei vechi (între secolele al IX-lea şi al iXIII-lea), caracterizată printr-o puternică fărîmiţare dialectală (transmisă celorlalte -faze), prin dialecte literare de mare prestigiu (menţinute pînă azi), prin folosirea ei în poezia siciliană a secolului al XlII-lea: Carta Ca-p-uana (960). b) perioada italienei medii (între sfîrşitul secolului al XlII-lea şi începutul secolului al XlX-lea), ca-, racterizată prin înlocuirea treptată a limbii latine cu i., într-un proces' de unificare lingvistică în-jurul dialectului literar cu cel mai mare prestigiu -- cel toscan (florentin), oferit ca model al unei limbi literare unice pe întreaga Italie de către marii poeţi pre-renascentişti — Dante Alighieri (în Divina Comedia), Petrarca şi Boccaccio; prin perfecţionarea limbii literare italiene de către marii scriitori ai Renaşterii — Torquato l'asso, Machiavelli, Ari- o.sto etc. şi prin apogeul atins de toscana literară în operele lui Manzoni. c) perioada rt a 1 i e-' n e i moderne (între secolul al XlX-lea şi al XX-lea), carac- 252 terizată prin deplasarea bazei dialectale a limbii literare de la dialectul toscan (florentin) la exprimarea caracteristică Romei şi împrejurimilor sale. . Limba italiană dispune de trei mari grupuri dialectalei în nord, la graniţa Italiei cu Franţa — dialectele' galo-italiene, printre care se remarcă" cel^ ligurian, piemontez, lombard şi 'genovez; în centru, cel toscan, marchizan, limbric, roman şi corsicani în sud, cel abruzzez, napolitan, apulian, calăbrez şi sicilian. Diferenţele dialectale sînt uneori atît de mari, îneît un vorbitor din sud nu - se înţelege cu unul din nord. Asupra limbii italiene s-au exercitat mai multe influenţe (în special în vocabular) : în evul mediu influenţa arabă (prin intermediul Siciliei), influenţa spaniolă, influenţa provensală şi influentaTfranceză (acestea două din urma fiind cele mai puternice). Vocabularul i. s-a îmbogăţit şi cu termeni germanici şi germani, rămaşi în nordul Italiei (de la triburile • de cuceritori din secolul al Vl-lea şi de la stăpîni- . torii austrieci din epoca modernă). Existenţa în limba română a unor cuvinte de origine italiană i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă italiană asupra, limbii române (v. influenţă). ITALIENISM, s.n, (cf. it. italia-nismo, fr. italianisme): 1. concepţie greşita, proprie lui I. He-liade Râdulescu (1802— 1872), • după care limba română şi limba IZ© italiană, ar fi „dialecte" ale unei limbi unice. Heliade urmarea apropierea, prin mijloace artificiale, ' a limbii române de limbă italiană, creîridu-şi „un jargon italo-român. de.înfăţişare grotescă" şi compunînd poezii în acest jargon. Principalele modificări făcute de Heliade au fost: notarea prin qu a lui c; dublarea consoanelor şi vocalizarea finalelor din cuvinte: quel = cel, quand = cînd; syllaba, corrupt, sujjlet, Ulustru, abbatere, adducere, suppun,. oppo-siţiune, commitere, collecţie; elin — el,, quellu — cel, alin = al etc. Chiar unele cuvinte existenţe în limbă au fost modificate ca scriere după limba italiană. De exemplu: angeli („îngeri"), batelle („corăbii"), baciu (j,,sărut“), bellă („frumoasă"), belleţe („frumuseţe"), bellissime („foarte frumoase"), damă amcită („doamnă iubită"), donzelle („jupi nege"), passă („trece"), popol („popor"), solemnei („solemn"), siravagant („extravagant"), tempeste („furtuni"), caile („cale", „drum"), trasse („găzdui") -etc. 2. element de jargon de origine italiană, împrumutat fără a li nevoie de el (vezi exemple de 1. -mai sus, la punctul 1). 1TALIENIZÂRE, s.f. « iialienizâ, cf.' fr. italianiser) ■ 1. modificare a . .formei cuvintelor unei limbi ' romanice (cazul limbii române) ’ după modelul oferit de limba italiană (v. în acest sens italienism). 2. imitare servilă â. italienilor sub diverse aspecte (inclusiv din punctul de vedere al stilului şi al limbii). IZ 0 GLOSĂ, s.f.: v. isoglâsă; IZOLARE, s.f. «isolâ, cf. '-fr. isoler, it. isolare) : separare a părţilor de propoziţie de propoziţia din care fac-parte sau a unei propoziţii de fraza din care face parte, cu ajutorul virgulei sau al punctului. De exemplu: „Oamenii au rămas pînă în fundul fiinţei de cremene. Aspri, colţuroşi, năprasnici" (Geo Bogza) — nume predicative izolate; „Satul n-are han. Numai cîrciumi" (Z. Stancu) — complement direct izolat; „Pe aici a trecut. Şi pe aici. Pretutindeni" (Cezar Petrescu) — complemente circumstanţiale .de loc izolate; „Se va răspunde că metrica... nu zace în firea limbii noastre. Sau că această metrică ar ji prea savantă pentru poezia populară" (L. Blaga) — o subiectivă izolată; „O dorinţă însă tot aveam... Să las copiilor mei un nume" (Camil" Petrescu) — o atributivă-izolată; „Mie îmi spuse tat-său că Polina şi cu ăla sînt în vorbă de mult... Că e dar avei ă veche" (M. Preda) — o completivă directă izolată; „Atunci o să-i strîngem pe toţi, cu căţel cu purcel din toate colţurile... Ca să se împlinească voia dumitale" (L. Re-breanu) — o circumstanţială de scop izolată etc. DICŢIONARELE ALBATROS ■ —■ ' ' .............■■■«■£ ♦ A I ÎMBINARE, s.f. (< îmbind, cf. lat., * îmbinare ) : unire într-un tot, împreunare sau asociere de elemente. Termen folosit în sintagmele îmbinare de cuvinte şi îmbi-. nave de propoziţii. 0~ îfazeolfS” grcă: combinare stabilă de cuvinte, evistentă deja în limbă, consacrată de uz, simţită ca unitate dşstinctă prin sudura componentelor sale, în_ cadrul căreia elementele constitutive îşi păstrează independenţa semantică, sensul propriu, fapt, care permite disocierea şi transpunerea ei într-o ai.tă limbă. De,exemplu: întrecere socialista. Ea evocă, în general, o singură idee, exprimă o noţiune unică ca şi cuvîntul (cu care se aseamănă din acest punct de-vedere şi căruia îi este echivalent potenţial). O ~ liberă de cuvinte: combinaţie accidentală' de cuvinte în. procesul comunicării, ne-consacrâtă de uz. De epcemplu-întrecerea sportivilor, trecerea tini-pitim etc. ÎMPRUMUT, s.n. (cf. lat. in promniiium) : element lingvistic luat de o limbă dintr-o altă limbă, înrudită sau diferită .(de aici şi denumirea" de u lingvistic): o~ jlirGct (popnîâr): î. luat nemijlocit de către vorbitorii obişnuiţi ai unei limbi dintr-o altă limbă cu care ei vin în contact — pe baza convieţuirii cu vorbitorii acesteia, a bilingvismului sau pe-baza relaţiilor de vecinătate dintre cele două popoare pe care. aceştia le reprezintă (într-o: perioadă mai veche sau într-o perioadă mai nouă, mai apropiată de momentul actual). Pentru limba română, de exemplu, im î. din vechea slavă este un L direct vechi, deoarece îl raportăm'la o perioadă veche, din dezvoltarea limbii noastre . (la sec. VII —XIII), în timp ce un împrumut diii limba turcă este uri i. direct mai nou (sau-relativ nou), deoarece îl raportăm la o perioadă mai apropiată de momentul ac-' tu al al dezvoltării limbii române (la sec.; XVII -XIX) : bici (cf* v. sl. bici), brazdă (cf; v. sl. brazda), fiHC cinste (cf. v. sl. cîştî), .citi (cf. r. sl. cltati), iubi {cf. v. si. ljubiti), ■drag (cî. v. sl. dragii), gol (cf. v, sl. golu) etc.; basma {cf. tc. bas-, ma), cioban (cf. tc. 9 o ban), zambila {&. tc. siimbiil), ghiurghiuliu {cf. tc. giilgulii), mahmur (cf. tc. mahmur), murdar (cf. tc. murdar), taman (cf. tc. taman), tiptil (cf. tc. tebdil), aman (cf. tc. aman), bre (cf. tc. bre), haide (cf. tc. haydi), halal (cL tc. halal) etc. Sînt considerate î.. directe pentru limba româna 3, din limbile albaneză, slavă veche, bulgară^, sîrbo-croată, maghiară, poloneză, rusă, ucraineană,.-cehă, slovacă, bizantină, turcă, neogreacă şi germană. 0~ indirect (savânt): î. luat mijlocit de către anumiţi vorbitori ai unei- limbi dintr-o limbai î. realizat pe cale culturală, prin voinţa unor oameni cunoscători ai unei limbi străine, în urma contactului acestora cu ^lucrări, documente şi texte străine pe care adeseori le traduc în limba maternă. Sînt considerate î. indirecte pentru limba română împrumuturile din limbile franceză, italiană şi latină; algebra (cf. fr; algebre, lat. algebra), balon (cf. fr, ballon), actual (cf. fr. actuel, lat. actualis), dinamic- (cf. fr. dyna-mique, it. dinamico), energic (cî, ir. ânergique, it. energico), milion (cf. fr. million). miliard (cf. fr. milliard), accepta {cf. fr. accepte f, lat. acceptare), explica (cf. fr. expliquer, lat. explicare), imita (cf. fr. imiter, it. imitare, lat. imitări), contra (cf. fr. contre,, lat. contra), or (ci, fr, or) etc, (v. şi calc), ÎNĂLŢIME, sl ((înatt 4- suf. -ime): număr de vibraţii cu care se rosteşte un sunet articulat în-tr-o secundă. Incorporare, s.f. (< încorporâ, cf. fr.- incorporer, lat. incorporare) : absorbire, înglobare a unui con- * ţinut noţional şi semantic de că- tre .0 jparfce de" vorbire care nu-1 poseda, în anumite condiţii sintactice (în cazul fenomenului lingvistic de schimbare a valoril^gra-maticale). V. conversiune. ÎL în limba română se constată rar şi numai la părţile de vorbire neflexibile care nu au un asemenea conţinut: transformarea prepo- ziţiei la în adjectiv de cantitate cu sensul_ de „mult'2, „multă" („Era acoio la grîu!"; „Era acolo la lumeT) sau în adverb de mod de aproximaţie, cu sensul de ,.cama, aproape" (HSa £L fost la . şaizeci de oameni1'') • trecerea, prepoziţiei după la adverb de timp • cu-sensul de „apoifV„după aceea", „mai tîrziu'1 („Urcaţi mai repede şi luaţi bilete .după \”) etc. L este un fenomen corelativ cu delexi.-calizarea (v. âele'xicali'z&re). ÎNCRUCIŞARE*, s.f. ((încrucişa (în -i- cruciş -f suf. -a): amestec a doua limbii proces îndelungat de contact activ între două limbi, care se. termină de obicei prin victoria uneia dintre ele şi dispari» »ţia treptată a celeilalte, cu asi- •milarea unor elemente de vocabular din limba învinsă de lexicul limbii învingătoare. Limba română e un rezultat al î. dintre limba latină (care.a ieşit învingătoare) cu limba geto-d’acă (traco-dacă) care, deşi învinsă, a lăsat în vocabularul latinei orientale din Dacia un anumit număr de termeni. *- fNDREPTÂR, s.n. ((în -1- drep-iar ( drept -{-suf. -ar) : lucrare care dă îndrumări înti'-un anumit domeniu j călăuză, o ~ ortoepic, ortografic şi de punctuaţie: î. de pronunţare şi de scriere corecta a cuvintelor, a propoziţiilor şi a frazelor dintr-o limbă, ’ în spiritul normelor limbii literare actuale. ÎNMUlgRE, s.f. i( îmnuid ( în-muia, cf. lat. * molii are) ; articulare a unei consoane prin mărirea zonei de contact dintre limbă şi palat, astfel îneît să se, obţină o consoană, cu un timbru palatal caracteristic, care aminteşte de i. L e un aspect al asimilării consoanelor de către elementul vocalic prepalatal i. De exemplu: b' în crab’ (scris: crabi), m în pom' (scris; pomi), p' 111 crap' (scrisî crapi) etc. • ÎNŢELES, s.n. ((înţelege, cf. ,lât. intelligere): sens, tîlc, noimă (a unui cuvînt, a unei părţi de vorbire, a unei propoziţii, a unei comunicări, a unui text etc.). Înveliş sonor, s.n. + adj. « înveli -^ suf. iş — cf. fr. sonore, lat. sonorus): totalitatea sunetelor dintr-un cuvînt care alcătuiesc forma sau aspectul exterior al acestuia. De exemplu.5 cetate este î.s. al cuvîntului cu sensul de „cetate", de „fortăreaţă''., de „loc. întărit". DICŢIONARELE ALBATROS J JARGON, s.f. (cf. fr. jargon): b ă „porumbiţă" cf. fr. colombei limbaj specific categoriilor sociale demoazela „domnişoară",- înstărite şi unor profesiuni (de cf. fr. demoiselle, mersi „mul- medic, de avocat etc.); are o ţumesc" cf. fr. mergi, monsfu sferă de circulaţie îngustă, nu . (monsio, musiu) „domn" dispune de un fond principal de cf. fr. nionsieur, orvuâr „la cuvinte şi de o structură gramati- revedere" cf. fr. au revoir, r escală proprie, ci de un număr redus zon „dreptate" cf. fr. raison, de cuvinte şi expresii pretenţioase suareâ „serată" după fr. soi- de origine "străină (foarte apro- râe, şarmant „fermecător" cf,) piate de etimo anele din limbile fr. charmant, tu j ur „totdea-j ,de la care au fost împrumutate una" cf. ît. toujours, u i „da" cfs- şi ne asimilate de limba uzuală). fr. oui etc. . Elemente de j. sînt folosite şi de alte categorii sociale din clorinţa JONCŢIUNE, s.f. (cf. fr. jonction;- acestora de a se diferenţia de lat. junctio) : legătură, unire, con- masa mare a vorbitorilor. Ele tact realizat între o parte de pro- sînt însă nerecomandabile, din poziţie şi elementul regent, între moment ce în limbă există des- două părţi de propoziţie, între o tule sinonime — moştenite sau parte de propoziţie şi o propozi- împrumutate — folosite' de toţi ţie, între două propoziţii sau în- vorbitorii. în limba română au tre două fraze, cu ajutorul unor existat mai ales elemente de j. instrumente -gramaticale (prepo- grecizant şi franţuzit._ Azi mai per- ziţii, conjuncţii, locuţiuni pre- sistă încă în vorbirea unora ele- poziţionale, locuţiuni conjuncţio- mente de j. franţuzit. Iată cîteva nale) sau al unor părţi de vorbire exemple din cele care s-au folosit cu funcţie de relaţie (pronume şi eau se mai folosesc: animă adjective relative, adverbe rela- :*,suflet", cf. lat. anima, colum-' tive). Termen folosit în sini;ag- 17 -' Mic dicţionar de terminologie lingvistică JOM mele element de joncţiune, coordonare prin joncţiune şi subordonare prin joncţiune (v. element, coordonare şi subordonare)., JUXTAPUNERE (PA RATĂ XĂ), s.f. ((juxtapune, după fr. juxta-poser) : alăturare a două cuvinte într-o structură compusă, a unei părţi de propoziţie, de elementul regent, a două părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei;, a unei părţi de propoziţie şi a unei propoziţii, a două propoziţii sau a două-fraze. Termen folosit în sintagmele compunere prin juxtapunere, coordonare prin juxtapunere şi subordonare prin juxtapunere (v. compunere, coordonare şi subordonare), J. e nemarcată sau marcată cu virgulă, punct şi virgulă sau două. puncte. DICŢIONARELE ALBATROS K K-OiNE, s. (< gr.) : limbă comună grecească formată în secolele IV—III î.e.n. pe baza dialectului atic (vorbit la .Atena şi în •împrejurimi şi în care au fost scrise cele maî multe şi mai importante opere literare şi filozofice greceşti: tragediile lui Eschil, Sofocle şi E u r ip i de , comediile lui tfristofan, istoriile lui Tucidide şt Xenofon, operele filozofice ale lui Platou şi Aristotel etc.) şi răspândită ca limbă de înţelegere in-lemaţională la populaţiile din Balcani, Asia .Mică şi Egipt. Ter- menul s-a impus în terminologia dialectologică actuală cu sensul de „limbă comună sau limbă Su-pralocală, 'realizată pe baza elementelor comune dialectelor unei limbi, prin evitarea particularităţilor stridente, şi folosită ca mijloc de comunicare între vorbitorii aparţinînd unor dialecte sau graiuri diferite". Punctul de plecare al unei k. este fie un dialect relativ omogen sau amestecat al unui centru, fie un compromis supraregional sau un intermediar intre ace.ste tipuri. DICŢIONARELE ALBATROS L LABIALÎZÂRE, s.f. (< labializd, cf. fr. labialiser, fr. lăbialisation) i pronunţare a-'nnui sunet însoţit de o mişcare de rotunjire a buzelor. De exemplu, în vorbirea regională cuvîntul Iug e pronun--ţat cu 1. uşoară a consoanei finale c. LADINA. DOLOMITICĂ, s.i. ^ adj. (cf. it. ladino) i ramură centrală a limbii retoromane, vorbită în munţii Tirolului (Alpii Dolomitici), pe văile afluenţilor Adigclui (v. retoromdnă), LATINĂ, s.f, (< adj. latin, -â, cf. lat. latinus, fr. latin): limbă indo-europeană din ramura italică vorbită iniţial pe un teritoriu restrîns în jurul Romei, apoi pe întreg teritoriul Peninsulei Italice şi în cele din urmă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Odată cu slăbirea legă tu iilor dintre centru şi provincii, cu izolarea .teritorială şi cu invazia popoarelor migratoare (secolul al .V-lea e.n.) a avut loc şi procesul de diversificare a limbii latine în dialecte, transformate ulterior, prin accentuarea deosebirilor dintre ele şi prin contactul nemijlocit cu limbile populaţiilor autohtone, în adevărate limbi (romanicej) vorbite de popoarele , din fostele provincii romane şi legate structural prin originea lor comună: româna, dahnata, italiana, sarda, retoromana, provensala franceza, catalana, spaniola şi portugheza (pentru mulţi lingvişti şl franco-provensala, diferită de provensală). Limba latină s-a folosit ca limbă de cult, în justiţie şi în administraţie în Germania/ în secolele al XVI-lea şi al XVII-leaj în Polonia ea a fost folosită ca •limbă literară a vechilor polonezi pînă în secolul al XlV-lea; în Ungaria a fost întrebuinţată ca limbă oficială pînă în secolul al KlV-lea (cînd a început lupta de emancipare’â limbii maghiarele sub influenţa I.), iar în nordul Africii ea a devenit limba oficială şi literară a populaţiilor berbere încă din secolul al IV-lea, e.n., LAT înlocuind feniciana, pînă cînd a fost înlocuită de arabă (secolul al Vll-lea e.n.). în Italia ea a fost înlocuită progresiv de italiană abia în secolul al XIV-lea, rămî-nînd totuşi ca linibă de cult în Cetatea Vaticanului pînă în zilele noastre. Alături de greaca veche ea a fost şi este astăzi cel mai important izvor de creare a terminologiei ştiinţifice internaţionale, influenţând vocabularul a numeroase limbi. o~ popiilâră (vulgară): 1. vorbită cînd va de populaţia romană neinstruită, caracterizată prin evoluţie mai liberă a sunetelor şi a formelor şi prin elemente afective de vo'cabular. Este cunoscută din inscripţii, din scrierile unor autori populari, din mărturii ale autorilor antici (mai‘ ales gramatici) şi din compararea actualelor limbi romanice. O ~ clasică (literâră): 1. folosită în scris de populaţia romană instruită! Constituită în urma unei îndelungate tradiţii ea şi-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din sec. I î.e.n. (Cezar, Cicero, Ovidiu, 'Horaţiu şi Virgi-iiu) şi s-a impus ca model tuturor scriitorilor romani din secolele următoare. 0~ tîrzie: 1. vorbită de populaţia romană . în perioada imediat anterioară formării limbilor romanice. 0~. dunăreană": 1. vorbită de popxilaţiile romanizate din ţinutul * Dunării pîriă în secolele V—VI. Este cunoscută, ca şi 1. populară, din inscripţii (rămase-în această zonă) şi din compararea limbii române cu cele- lalte limbi romanice, a stadiilor mai vechi ale limbii noastre cu 1. clasică şi populară. Ea constituie baza cea mai largă şi mai solidă pentru înţelegerea evoluţiei limbii române; O ~ medievala: 1. folosită în ţările Europei occidentale şi centrale ca limbă a actelor publice şi particulare şi de cult. O ~ Vie: limbă internaţională auxiliară, ca're se bazează pe transformarea universală a limbii latine. A fost- creată în 1956 prin adaptarea 1. la cerinţele unei limbi moderne (libertate stilistică pentru vorbitorii ei, îmbogăţirea vocabularului prin latinizarea termenilor moderni intraţi în uzul general etc.). o ~ latina sirje îlexi-one („latina fără flexiune")-: limbă artificială creată prin simplificarea la maximum â gramaticii limbii latine. LATINISM, s.n. (cf. fr. latinisme) : 1. cuvînt, formă sau construcţie sintactică împrumutate fără necesitate din limba latină şi neasimilate încă în limba care a făcut împrumutul. De exemplu: content „mulţumit" (cf. lat. con-tentus, fr. 'content), contentaţie „mulţumire" (cf. lat. contentatio). 2. curent raţionalist apărut în lingvistica şi filologia românească spre mijlocul secolului al XlX-lea., care,, .pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din . ea cuvintele de alte origini; să mpdifice structura unor cuvinte străine şi formele celor de origine latină, încît să le apropie cît mai mult LAT — pe primele de etimoane latineşti, iar pe celelalte de formele originare; să elaboreze'dicţionare, gramatici şi sisteme ortografice, respecţind principiul etimologic; sa îmbogăţească limba romană cu termeni latini introduşi în mod forţat in structura ei sau cu termeni ,noi, formaţi-, special din clemente latine. De exemplu: au explicat cuvîntul de origine slavă Slatina prin Stclla■ Latina, modificîndu-i io rin a în Stelatina; cuvîntul de origine slavă 'război' prin ' latinul beli tun („război"), modificîndu-i structura în răzbel; cuvîntul de origine slavă nărav prin latinul mos, moris („obicei"), modifidn-du-i forma în morav; ai\ înlocuit cuvintele împrumutate chibrit şi w arată prin formaţiile aberante de părete Jreoătorm şi de gît legau; scriau tierra în loc de tară, iar sunetul „î" era redat în mai multe feluri: mână,, veni („vint")' rin, rond („rînd"), gut („gît") etc. Sus-ţinînd puritatea integrală a limbii române, curentul latinist ajungea astfel la o exagerare cu consecinţe dăunătoare. El a fost combătut de învăţaţii şi scriitorii timpului ca B.P. Hasdcu, Al. Odobescu, T. Ma-iorescu, V. Alccsandri, C. Ncgnczzi şi A. Jîusso. Reprezentanţii cei ’ mai de seamă ai curentului latinist au fost: G. Săulescu, T. Ci pariu, A.T. Laurian şi I.C. Massim. Te lîngă aceştia mai figurează: G. Baritiu, Aron Pumnul, G. Mun-Icanu, J. 11 o dos, A.IVI. Maric-r,escu, I.G. Sbicra etc. Meritele lui au fost însă importante: a oonvriimit la generalizarea scrierii cu caractere latine., a stimulat interesul pentru vechile texte dc limbă românească, a adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române, a contribuit la dezvoltarea lingvisticii, şi filologiei româneşti. Şi-a încetat influenţa, iu jurul anului 1880 (v. .şi curent). LATÎNfST, s.m. (< adj. latinist, -ă, cf. ir, latinisie): î. adept al curentului latinist; 2. specialist în filologia latină si în antichitatea romană. LATINITATE, s.f. (cf. lat. Urli-nitas, fr. latinile): 1,. faptul dea avea origine latină, caracter latin. Termen folosit în sintagmele latinitatea limbii. române şi latinitatea limbilor romanice. 2. cultura şi civilizaţia latină; lumea latină. LATINIZARE, s.f. « 'latiniza] cf. fr. "latin iser, lat. t. latinizare)■ 1. introducere, pe cale savantă, masiv şi fantezist, de cuvinte latine într-o limbă şi .apropierea, cuvintelor de origine latină dintr-o „limbă de etimoanele lor prin modificarea arbitrară a formelor acelor cuvinte; 2. acţiune de modificare arbitrară a formei cuvintelor străine dintr-o limbă pentru ca acestea să capete aspect latin. LEGE, s.f. (cf. lat. lex, legis): categorie filozofică ce exprimă raporturi •esenţiale, necesare, generale, relativ'stabile şi repetabile intre laturile interne sau stadiile '263 LEG succesive ale aceluiaşi fenomen, între fenomene diferite. O ~ ling- ■ visiică: 1. care exprimă un raport necesar, esenţial şi repetabil. între laturile aceluiaşi fenomen lingvistic sau între fenomene lingvistice diferite; modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, lingvistic şi care - exprimă esenţa acestuia. L. lingvistice sînt 1. interne, obiective de dezvoltare a limbii, care '"decurg cu necesitate din natura' internă, a structurii acesteia şi care -privesc atît fonetica, cît şi vocabularul sau structura ei gramaticală. Ele sînt indisolubil legate de 1. gîndirii, sînt constituite într-un sistem, acţionează — prin intermediul vocabularului — în legătură cu evoluţia societăţii şi în concordanţă cu specificul fiecărei limbi naţionale în parte. Pînă în prezent lingviştii au studiat mai mult 1. fonetice, acestea fiind m-ai accesibile investigaţiei lor. Există 1. lingvistice generale, care privesc un număr foarte mare de limbi diferite,. ..ca, de exemplu, 1. dezvoltării inegale a -com.partimentelor limbii" (vocabularul evoluează mai repede decît celelalte componente; morfologia evoluează mai încet, •fiind cea mai rezistentă la influenţele externe etc.) şi 1. lingvistice particulare, s p e c i £ i ce nnei familii de limbi -sau unei singure limbi, ca de exemplu : I. trecerii treptate de Ia structura sintetică la cea ana-' Îitică ^şi 1. sistematizării flexiunii verbale în clase regulate sau îti clase aberante (proprii limbilor romanice), î. suprimării treptate a flexiunii nominale (proprie limbii engleze), 1. transformării treptate, a articolului liotărît din proclitic în enclitic şi !. transformăm lui /. interyocalic latin în-r (acestea sînt 1. proprii limbii române) etc. o~ fonetică: modificare cu caracter regulata unui sunet de-a liingul evoluţiei unei limbi. Noţiune folosită pentru prima dată de neogramatici (v. nedgramatic şi neogramatică'), dar asimilată- I. naturii. Pentru lingvistica modernă 1. fonetică e o simplă corespondenţă între două faze. din istoria unei limbi sau între mai multe- limbi aparţinînd aceleiaşi familii; ea acţionează într-o. anumită epocă şi în anumite condiţii. Astfel, în limba română, transformarea lui. I inteivocalic în r, care reprezintă o 1. fonetică a acesteia, a avut loc în epoca ei de formare (în perioada românei comune, înainte de separarea dialectelor) şi numai în elementele moştenite din latină, ca în exemplele : dolem ) dor, do\orcm ) durere, molani ) moară, so\em ) soare etc. L. fonetice ale limbii române conferă acesteia o fizionomie specifică faţă de limbile romanice apusene.’ o~ fonetică generaFă: 1. care se referă la modificarea regulată a unui sunet de-a lungul istoriei unei limbi. Pentru limba română sînt considerate I. fonetice generale: închiderea vocalelor deschise nea'ccentuate, în tre-r cerea de la latină la română (a LEG 264 ) ăi cascv > casă, galiina > găind etc.); deschiderea vocalelor accentuate închise (eyg)eai sera-> sgră ) seară, cera > cgră ) ceara etc.); trecerea lui l intervocalic la r (mo/am > moară, solem > soare etc.); trecerea grupului consonantic ct la fit (lac/em > lapte, noc-fem ) noapte etc.) etc. O ~ fonetică regionâlă: 1. care acţionează parţial, numai într-o zonă din cadrai teritoriului în care se vorbeşte o limbă. Pentru limba'română sînt cunoscute ca I. fonetice regionalei trecerea lui e ncaccentuat la ă în .pronunţarea regională muntenească (dă, pă, doscui etc.)j anticiparea (anap-tixa) lui i în pronunţarea regională oltenească (otchi, straîchină, ureî’che etc.) etc. LEXEM (SEMĂNTEM), s.n.: (cf. fr. lextrne ) i parte dintr-un cuvînt sau cuvînt care serveşte ca suport minimal al semnificaţiei, care constituie purtătorul de sens lexical j unitate minimă de expresie cu sens lexical. Se identifică de obicei cu rădăcina, cu radicalul cuvîntului sau cu orice cuvînt autonom. De exemplu i roş- în roş cală, roşcată, roşietic, înroşi/ lemn în lemnărie, lemnar, lemnos, înlemni/ o ă d - (c ă z -) în cădea, recădea şi căzătură / v î n t-din vîntişor şi vîntideţi copil-din copilaş, copilărie, copilăresc, copilăros şi copilandru; om, casă, nor, bun, acei, cinci etc. în terminologia lingvistului francez Andrâ Marti net I. este un monem .(v.) cu înţeles, al cărui Ioc este îu dicţionar. De exemplu} easă, frumos, acesta, zece, trece, aici etc,- LfiXIC, s.n.- (cf. fr. 7exique, gri lexikon „vocabular")! v. vocabular. LEXICOGRAF, s.m. (cf. fr. lexi-cographe )1 specialist în lexicografe (v. lexicografic). LEXICOGRAF fE, s.f. (cf. fr. lexi-Gographie, gr. lexikon „lexic" < lexis „cuvînt" graphein „ia scrie") i ramură a lingvisticii care stabileşte principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. LEXI CO LOG, s.m. (cf. ir. lexico-logue) i specialist în lexicologie (v. lexicologie). LEXICOLOGIE, s.f. (cf. Ir. lexicologie, gr. lexikon „lexic" < lexis „cuvînt" logos „ştiinţă"): ra- mură a lingvisticii care'studiază lexicul unei limbi. LEXICON, s.n. (cf. lat. lexicon, gr. lexikon „lexic")’ I, dicţionar în mai multe limbi. De exemplu; iLexiconul de la Buda, ~\825, care cuprindea cuvinte româneşti, latineşti, ungureşti şi nemţeşti. 2. (rar) enciclopedie în mai multe volume, care cuprinde cunoştinţe de orientare din anumite domenii. De exemplu: Lexiconul tehnic român, voi. I —VII, Bucureşti, 1949— 1955, care cuprinde termeni din chimie, fizică, matematica, biologie, agronomie, botanică şi 265 LÎM zootehniei Lexiconul tehnic român, voi. I —XIX, Bucureşti, 1957 — 1965. etc. _ ./ LICENŢĂ^POETICĂ, s.f., + adj. "($f. fr. iicenceL it.'liceriza,. lat. .li-. âtnliaj: abatere uşoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută-de .necesitatea rimei sau a ritmului sau , din dorinţa de a realiza o notă stilistică particulară (suprimarea unei litere, dezacord, inversarea termenilor). De exemplu; „Fulgii zbor,' plutesc în aer" (V. Alecsandri); „De clin vale de Rovine / Grăim, doamnă, către'tine” (M. Eminescu)] „Meşterii grăbea, / Sforiie-ntindea, } Locul măsura" (Folclor). LIMBAJ, s.n. (cf. it. lingudggio, fr. langage) : 1. sistem de sunete articulate apărut-odată cu . gîndirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă şi devenit învelişul material al acesteia. 2. sistem de semne de orice fel, care îndeplineşte' o funcţie de cunoaştere şi de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. L. are. următoarele cinci funcţii i a) funcţia refer enţială (denota-tivă sau cognitivă) \ orientează 1. spre context, spre semnificat (v. conmnicâre şi semn); b) funcţia ■emotivă (expresivă) : exprimă atitudinea faţă de conţinutul mesajului transmis; c) funcţia conativă i orientează mesajul spre. destina-' tar, în vederea descifrării lui de către acesta; d). funcţia faii că i verifică stabilirea comunicării-,- prelungirea sau întreruperea el; t funcţia metalinguală: orientează h asupra lui înstişi. 3. mod de folo sire a unei limbi (mai ales lexicului ei), specific profesiunile şi grupurilor sociale. O ~ lîiim 6tf-gesticular: .1. apărut şi dezvoltat de-a lungul evoluţiei specie umane şi bazat pe semnificaţi ; mimicii şi a gesturilor care înso ţeso 1. verbal că auxiliare aî ~ artiîiciâl: a) 1. preţios, nev zuaîj b) 1. creat de om, alcătui dintr-un sistem de semne nelin;, yistice, care pot fi înţelese ,] feaza Unei convenţii anumite. 1> exemplu; 1. matematic (al simb< • ltirilor matematice) şi 1. sistemei-. 1. de semnalizare. O ~ dialectal: în Care termenii de circulai • locală sînt preponderenţi. O ■-tehnic (profesional): 1. de gn social, care uzează de termei teHnicr ai diferitelor meserii (m.- LIM :nerit, siderurgie, croitorie, cizmărie etc.). o~ arg61ic: î. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). o~ de jargon: L de grup social care uzează de jargon (7. jargon). o~ artistic: L propriu creatorilor de £>pere literare şi creaţiilor beletristice; 1. specific artei scrisului şi corespunzător gustului estetic. 0~ po£tic:^ stil poetic (v. stil). comercial: I. de grup social, care foloseşte cuvinte referitoare la comerţ. 0~ marinăresc: 1. de grup soda], care foloseşte termeni referitori la viaţa şi activitatea marinarilor. o~ medicăl: I. de grup social, care foloseşte termeni referitori'la activitatea medicilor de toate categoriile (internişti, chirurgi, stomatologi,- pediatri, ho-meopaţi, neurologi, psihiatri, bal-neologi’ etc.). o~ sportiv: I. de grup social care foloseşte termeni referitori la exerciţiile fizice şi jocurile sportive de toate tipurile. 0~ gazetăresc: I. de grup social care foloseşte termeni specifici activităţii gazetarilor, redacţiilor de ziare, şi reviste. O ~ de conversaţie (dialog) : I. caracterizat prin întrebări şi răspunsuri. Abundă hi enunţuri care nu pot fi înţelese decît în funcţie de replica ? precedentă, deoarece le lipseşte adesea predicatul sau subiectul sau ambele părţi principale de propoziţie, ele fiind rostite în jeplica anterioară. O ~ familiar: I. carc exprimă 1111 anumit grad de intimitate, care es*tc. obişnuit iutr-un mediu intim, oare- este apropiat de o exprimare obişnuită, simplă, fără pretenţii. O ~ figurat: 1. folosit cu un’ înţeles diferit de cel- propriu, obişnuit; I. folosit în scopuri afectiv'e, expresive, artistice. 0~ ideologic: I. care cuprinde termeni referitori la un.sistem de idei, de noţiuni, de concepţii politice, morale, juridice etc: <>~ politic: I. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepţii politice şi la activitatea unui ’ partid politic. 0~ standard: I. uzual, general, comun, cu fapte şi reguli lingvistice folosite în împrejurări obişnuite, neoficiale (normale, neafective) de toţi vorbitorii instruiţi ai unui idiom’ (v. şi limbă standard). LIMBĂ, s.f. (cf. lat. lingita): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivităţi umane, istoriceşte constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical şi gramatical; instrument de comunicare conform căruia experienţa omenească este analizată diferit în ficcare comunitate, în unităţi înzestrate cu un conţinut semantic şi cu o expresie fonică. De exemplu: 1. unui trib, 1. unui popor, I. unei naţiuni. 0~ vorbită: \. rostită .şi\auzită, întrebuinţată in viu grai. fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. şi, 1. uzuală) <>~ scrisă: I. notată cu semne grafice; f. întrebuinţată rn scris, cu respectarea normelor de care dispune, o ~ de bază (-mamă): l. din care provin I. aceleiaşi familii sau ale arejuiaşi grup genealogic ele 1, De exemplu: latina, 3. de bază a I. -romanice. <>~ comâîîă: a) aspect vechi al 1. Vorbite de un popor, ' anterior diversificării acesteia . în dialecte. De exemplu '. româna comună (străromâna; protoromâ-na sau traco-romanica) din secolele VI-XIII. b) aspect actual al î. vorbite de o naţiune, bazat pe o cît mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însuşit de întreaga colectivitate, indiferent de, .apartenenţa dialectală a vorbitorilor. De exemplu: româna comună actuală. c) 1. folosită ca mijloc de înţelegere între popoarele unui stat multinaţional (rusa în II.R.S.S.) sau între un popor şi naţionalităţile conlocuitoare din ţara respectivă (româna). 0~ vehicuîâră: 1. folosită în scopuri practice de comunităţi lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu. De exemplu? ■franceza' — pentru vorbitorii cor-sicani,, bretoni, alsacieni şi fia-, manzi. Contactul dintre o 1. vehiculară şi un grai sau un' dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. O ~ naţională: \. comună a unei naţiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiţii istorice şi tinzînd să înlociuască dialectele şi graiurile teritoriale. De exemplu: 1. română vorbită în cadrul statului naţional , român. <> ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei L .naţionale (de .aici unicitatea ei), folosit în. scris şi în "vorbirea- oamenilor instruiţi, la care se raportează stadiile din dezvoltarea, ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja lixate (de aici unici-'tate-a şi stabilitatea ei) şi prin. existenţa mai multor stiluri f und- -fionale: artistic (beletristic, poetic, .literar), ştiinţific, publici st io (gazetăresc) şi administrativ (oficial). De exemplu: 1. română literară. L. literară este o formă cultivată a 1.. întregului popor, un simbol de distincţie ,şi de educaţie aleasă. Ea constituie^ aspectul fundamental al 1. comune, prin mijlocirea ei menţinîn-du-se unitatea şi corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli şi convenţii necesare coiuu-, nicării. Ea este o sinteză a graiurilor şi a stilurilor particulare şt eixpresia cea mai generală a î. .într-un anume moment al evoluţiei sale. Este supusă mereu transformărilor, ,adaptîndu-se în-; tr-una. nevoilor generale de transmitere a experienţei umane. în . provinciile cu tradiţie culturală şl istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectalăr în condiţiile vieţi!, moderne 1 ..literară influenţează — prin, şcoală, armată, presa, radio, televiziune etc. — graiurile populare. Se constată o „presiune" tot mai crescîndă asupra acestora şi de aici febrila - activi-! tate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existenţa a graiurilor şi a dialectelor. Evoluţia istorică a unei 1. literara presupune un 'proces continuu da selectare şi de rafinare, fapt cară ,o opune 1, populare, graiurilo%^ subdialectelor, ' dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria 1. române li-erare. Astfel:, acad. Al. Graur, icad. 1. Coleânit şi conf. univ. dr. Liviu Onu consideră că la baza ■d stau producţiunile literaturii populare, a căror 1. e mai îngrijită lecît cea comună şi oarecum generalizată pe tot întinsul ţării j că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente şi la fixarea aspectului ei literar. B.P. Hasdeu, 0. Densuşianu, :N. Iorga, acad. Al. Rosetti, prof. univ. Boris Cazacu şi prof. univ. dr. doc. Dimitrie ' Macrea sîrit de părere că !. română literară a apărut odată cu primele texte româneşti : scrise din secolele al ÎXV-lea—al'. XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat şi normarea necesară; că apariţia primelor noastre texte -scrise- a precizat şi a consolidat perimetrul acesteia. După prof. univ. George Ivânescu ca şi după lingvistul sovietic R.A. Biictagov se poate vorbi de începuturile 1. române literare în secolul al XV l i T-lea, cînd funcţiile ei încep •;ă se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide şi acad. Iorgu iordan socotesc ’ că' numai în secolul al XlX-lea, odată cu consolidarea naţiunii şi a literaturii române, se poate' vorbi de o 1. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariţia presei şi a literaturii ştiinţifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident şi necesar pentru toată lumea, înles- nind desăvîrşirea lui pînă în contemporaneitate. După părerea lor; !. română de pînă atunci era scrisă în „dialecte literare" (muntean, transilvănean şi moldovean), care s-au contopit într-o 1. literară unitară abia după'Unire (1859.). . L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al îXVI-lea. prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecţionat în fiecare secol următor confoţrh. noilor realităţi politice, sociale şi culturale. 0~ populară: I. care este creată de un popor, aparţine acestuia şi este Vorbită de ’el, caracterizîndu-se prin fonetisme, cuvinte, locuţiuni, expresii, formule, structuri, combinaţii şi topică specifice acestuia. O ~ oficială: Ii folosită în administraţia unui stat multinaţional sau a unui stat cu naţionalităţi conlocuitoare. De exemplu: rusa în U.R.S.S. Există însă şi state care au două său mai multe 1. oficiale: sîrbo-croata, slovena .şi macedoneana în R.S.P. Iugoslavia; engleza şi franceza în Canada; flamancla şi fran-{cezaîn Belgia; franceza, retoromana, germana şi italiana în. Elveţia etc. 0 ~ internaţională: I. folosită în relaţiile internaţionale dintre state. De exemplu: pentru antichitate greac.a şi latina; pentru evul mediu: araba; pentru secolul al KVI-lea'. spaniola; pentru epooa noastră \ engleza, franceza, germa-na, rusa, spaniola şi chineza. ' 0~ mixtă: I. rezultată din amestecul a două sau mai multe 1. datorită contactului permanent al acestora. De exemplu: lingua franca\ din porturile mediteraneene care e un amestec între italiană şi 1. popoarelor mediteraneene, şan piclgin english din porturile Extremului Oneni O ~ vie: 1. fblosită în momentijl de faţă de .către toţi vorbitorii imul trib, nîiui popor sau unei naţiuni. iDe-exemplu: j. beja (bedân) vorbită de triburile de păstoţi din Sudan (Africa), X. bască din Spania şi -Franţa, româna, germana, engleza etc. o ~ mo artă :1. care â încetat să mai-fie vorbita $in--motive de ordin istoric - (Vorbitorii ei au dispărut în timp sau aii suferit--transformări radicale odată cu limba). De exemplu’ etrusca, cella-, greaca veche, slava veche, latina, ăalmata etc. O ~ aglttfmân-tă: î. care; .pentru exprimarea raporturilor' gramaticale, foloseşte afixe specializate înlănţuite Ja'glu-•tinate) ataşate la rădăcina. De exemplu: maghiara, tiirca eto. O ~ flexionara: 1. în care raporturile gramaticale se exprimă, prin afixe perfect sudate cu tenia şi avînd, in general, funcţii complexe (printre acestea şi realizarea flexiunii^ interne sau ’ sintetice, a cuvintelor, care, în acest caz, îşi schimbă forma şi au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic). De exemplu: româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. 0 ~ izolân-tă: 1. lipsită de structură. morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică). în propoziţie, prin intonaţie şi j>rin numeroase cuvinte aitxiliare, ini cu ajutorul afixelor (în acest 6az cuvintele nu-şi schiriibă for-ina şi nu mâi au o structură analizabilă). De exemplu: ana-miia din Vietnam, unele limbi africane, ■ chineza etc. O ~ incor- ?~orăntă (polisint6tică): I. în care oate părţile de propoziţie ' — 7 principale şi secundare — ale unei propoziţii sînt încorporate într-un singur cuvînt, al cărui punct de plecare e predicatul şi care reprezintă astfel o propoziţie întreagă. De exemplu i eschimosa, ciukota din Siberia şi unele limbi indigene americane. analitică: 1. fle- xionară în care raporturile gramaticale sînt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor' analitice, âl ctivinielor auxiliare (al prepoziţiilor, al conjuncţiilor, al pro numelor şi al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici şi' denumirea acestui tip de fliexiune i flexiune analitică. Alături de aceste mijloace o 1. ana-. lilică mai foloseşte şi mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinenţe, sufixe etc.). De exemplu! franceza şi engleza. O ~ sintetică: 1. flexidnară în care raporturile gramaticale sînt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinenţe şi su-fixe), adăugate la tema cuvinte-, lor. De aici şi denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetica. Alături de aceste mijloace o î. ' OM sintetica mai foloseşte şi mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale': prepoziţii; .conjuncţii, pronume şi adjective pronominale, verbe auxiliare. De exemplu: latina. <> ~ centmn: 1. indo-europeană care a. păstrat în evoluţia ei sunetele g’ şi k’ înaintea vocalelor e şi i. De exemplu: greaca, latina, celtica, germanica etc. o ~ satem: f. indo-europeană care a păstrat în evoluţia ei sunetul 5 înaintea vocalelor e şi i. De exemplu: iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. împărţirea limbilor indo-europene in două mari grupuri (centum şi săteni) după tratamentul consoanelor velare c şi g s-au făcut de către unii din primii comparatişti (I-'riedi'ich Schlegel, VVilhelm von Ihtmboldl şi August Schleicher ) şi a fost rediscutată de către lingvistul francez A nloine Meillet. 0~ naturală: L a unui trib, a -.unui popor, a unei naţiuni prin care oamenii comunică între ei,.în mod obişnuit, în fiecare zi. De exemplu: româna, italiana, 'portugheza., suedeza, norvegiana, daneza, japoneza etc. o~ artificială: I. creată convenţional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză' si franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomaţi). De exemplu: voia p iik (1880), ’ espera ? ito (1887), /do (1907), occidental (1933), interlin-gua (1951), dehnondo (1960) etc. Tot artificiale sînt şi I. .obţinute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english 270 (1932), basic-jrench sau franceza elementară (1952), latina■ sine Jle-xioue sau le latin vivante (1956). 0~ maternă: I., vorbită de părinţi si de copii, 1. moştenită de la părinţi, î. familiei în care t.e-ai născut. Pentru fiecare cetăţean al ţării noastre de naţionalitate română - limba sa maternă^ este • 1. română. O ~ specială: 1. creată convenţional şi alcătuită dintr-un sistem ’de semne nelingvistice care pot fi întrebuinţate prin gesticulaţie şi mimică în vederea comunicării ideilor şi a sentimentelor. De exemplu: limba sur do-muţilor, O ~ abstractă: l. care a ajuns Ia un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei.. De exemplu: engleza (v. abslrac-lizăre). O ~ concretă: I. care păstrează semnificaţia lexicală concretă a cuvintelor şi conţinutului noţional al acestora. De exemplu : limbile triburilor de indigeni din Africa şi America. ' O ~ standard: 1. însuşită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenenţa dialectală a vorbitorilor unei naţiuni; 1. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obişnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naţionale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităţilor dialectale). Ea este o aproximaţie a uzului general, al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind' 271 LÎM obiectul de stadiu preferat al lingviştilor transfonnaţionalişti şi geneTativişti. O ~ uzuală: 1. sau aspect , al unei limbi care se foloseşte în- mod. obişnuit, în mod curent, frecvent; 1. sari aspect al unei limbi care este in ir/.. O ~ indigenă.: 1. pămînteană-, băştinaşă., autohtonă; 1. vorbită de ,vjecl)ii locuitori ai unei ţări. De exemplu:,. limba dacă. limba - vechilor ii cri, limba etruscă,' limbile australiene etc. o~ indo-europeană: 1. care reprezintă continuarea indo-euro-penei comune; 1. care descinde din iudo-europeana comună. De exemplu: indiana veche (sanscrita vedica), iraniana veche, hitita, harica, greaca veche, germanica, comună, slava comună, baltica . comună, latina, celtica,, osca, um- -briana, Jalisca, venei a, mesapica, armeanaalbaneza, macedoneana antică, traca, frigiana şi ilira. L. indo-europene se grupează astăzi în zece familii sau unităţi distincte; indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice-, romanice şi celtice. O ~ italică: 1. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din .popoarele Peninsulei Italice. De exemplu: Jalisca, osca, umbri-ana, veneta, mesapica, latina etc. <>~ ~ romanică (neolatină): 1. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină. De exemplu! româna, dai mal a (dispărută), retoromana, italiana, sarda, provensala, franceza, catalana-, spaniola şi . .portugheza (după unii ling--/işti se poate lua în discuţie să a unsprezecea limbă romanică< franco-provensala). ■ O ~ germanică: 1, . care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta. De exemplu: gotica, oslrogota, vizigota (grupul de răsărit. — dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, fri--zona şi engleza (grupul de apus). 0~ slavă: I. care are la bază slava comună, care destinde din aceasta. De exemplu: ucraineana, bielorusa şi rusa (grupul de răsărit);- soraba sau venda, pol aba (dispărută), ca sub a, sîrba Iu saci ană, polona, slovaca şi ceha (grupul de apus), ..bulgara, sîrbo-crocit-a, slovena şi macedoneana [grupul de sud). o~ baltică: î. indo-europeană vorbită de un popor baltic (din zona. Mării Baltice). De exemplu:. letona, lituaniana. şi vechea prusiana (dispărută). <> ~ celtică: 1. indo-eiiro-peană vorbită de un popor urmaş al celţilor. De exemplu: galica (dispărută), irlandeza, scot/iana, mank (grupul gaelic), galez.a, comica (dispărută) şi bretonă- (grupul britonic). <>~ indiană: !, mdo-europeană vorbită de unul din .numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ede dezvoltării limbilor indiene : a) in diaria v e c h e (cu limbile -vedica şi sanscrita)! b) indi ana medie (cu variantele prokrit, sanscrita literară şi păli): c) indiana ra o-d e r n ă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriya, assam, bihari, ma-rathi,. rajasthari, gujaraţi, pahari9 HM nepali, kumani, garhvali; hohis-tani, khowar, kashmira, şina; punjabi, lalinda, sindi, singhaleza, limba ţigănească). O ~ iraniană: L indo-europeană provenită din iraniana comună şi vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene' vechi : vechea -persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile i r a n i e n*e m e d i i: . âogdiana, salca, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) 1 i m-b i 1-e i r a n i e 11 e modern e: persana nouă, tadjica, afghana • (pusthu), beluciana, tâti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, vâzgula-mi, işkaşimi, wakhi, ormuri şi parăci). O ~ hamito-şemitice: 1. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia şi din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care. fac parte şi limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană şi ebraică), Tiiişilă (din care fac parte şi limbile kuşită, bej a, afar şi somali), egipteană, .berberă şi dadă. 0~ buruşâski: î. folosită în zona munţilor Ka-koram din Asia, în statele Hunzu şi Nagu. <>~ dravidiână: 1. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud şi de sud-vest. 0~ mundtî: t. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răs-pîndiţă din această familie de limbi este frhewari). 0 ~ uraJo-al- taică: 1. vorbită de unul din V numeroasele popoare ugro-finice, altaice şi samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-jinicc (din care fac parte şi maghiara, finlandeza, estona şi lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte şi limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, trsrcă, tătară, kazahă, uzbeliă şi kirghiză), mongole (în Mongolia, U.R.S.'S. şi China), timgiiso-mănciuriene (în Asia nord-estică), coreeana. O ~ paleosiberiană: 1. vorbită, de unul ■ din numeroasele popoare din nord-estul şi nord-vestul Siberiei. 0~ aimî: 1. vorbită în insulele Hokkaido, S ah alin "şi Kurile de numeroase popoare. ’ O ~ chino-tibetană: 1. vorbită de unul' din numeroasele popoare din. China şi din ţările. sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau . chino-siameză (din care fac parte-şi chineza, şi vietnameza) şi tibeto-birmană (din care fac parte şi tibetana, şi birmana). 0~ mon-kmer: I. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indocliina (din care fac parte şi khmera, şi cambodgeana). 0~ japoneză: 1. vorbita de japonezi. <>~ negro-aîricană: 1. vorbită de uriul din numeroasele ' . popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro - africane: limbile din Sudan şi Guineea (dintre care cele mai .răspîndite sînt mandingo, fulbe, boki şi nubia- _ na), limbile banta (dintre care cea mai răspîndită este suahili), Hm-, bile khoisdn (dintre care cea mai răspîndită -este hotentota).' O ~ malgâşă: 1. vorbită în insula Madagascar. O ~ amerindiană: 1. 'vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de .Sud si ■ insulele Antile). o ~ indoneziana: 1. vorbită în arhipelagul indone- • zian, în -sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în ■ Madagascar şi în Waiwan de popoare de origine indoneziana. 0~ polineziână: 1. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoe-nix şi Hawaii de diferite popoare.. 0~ nielaneziână: 1. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline; Noiie Hebride, • Gilbert, Bis mar Ic, Louisiade, So-lomon, Marshall, Amiralităţii şi Noua Caledonie. papuâşă: 1. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee şi din arhipelagurile Solomon şi Noile Hebride. (în clasificarea limbilor pe familii, ramuri şi grupuri au fost reţinute numai acelea care ni s-au . —părut a-i interesa mai._mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanţă' mai mare din anumite puncte de vedere: Pentru amănunte' se poate constilta . cu . mult folos lucrarea Ce limbi.se, vorbesc pe glob, Bucureşti, 1968 de Lucia W â 1 d şi Elena ■Slave). Pentru clasificarea I. v. -saşi criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare. LINGVIST, s.m. (cf. fr. linguiste): specialist în lingvistică (v. lingvistică).'- LINGVISTICĂ, s.f. « adj. lingvistic, -ă, cf. fn linguislique): ştiinţă care studiază limba şi legile ei de dezvoltare, o ~ generală: disciplină care studiază faptele de limbă din perspectiva trăsăturilor comune mai multor limbi (înrudite sau neînrudite). L. generală studiază: originea limbii, legătura dintre limbă şi gîndire, legătura dintre limbă şi societate, caracterul sistematic ’ al limbii, legile de dezvoltare a limbii, rolul analogiei în limbă, clasificarea limbilor, ramificaţiile teritoriale . şi sociale ale limbii, limba literară şi stilurile ei funcţionale,, metodele de cercetare în lingvistică, cele mai generale' trăsături ale foneticii, lexicului şi gramaticii etc. în 1. românească s-au remarcat în acest domeniu: acad. Al. Graur, conf. univ. . Lucia Wald şi Elena Slave. O ~ diacronică •(istorică): disciplină care studiază istoric faptele de limbă, adică în evoluţia lor. O ~ sincrânică (descriptivă): disciplină care studiază faptele de limbă - aşa cum, se prezintă ele- la un moment dat, fără a mai ţine seama de fazele anterioare. ’<> ~ comparata.(comparativă): disciplină care studiază-comparativ mai multe limbi (concordanţele fonetice, semantice şi gramaticale) pentru a putea explica legăturile istorice dintre ele (mai ales cele de înrudire), cauzele dezvoltării lor paralele, LIN diferenţierea şi influenţele reciproce în cursul istoriei lor. <> ~ matematică (aplicată): disciplină care studiază ■ limba-cu mijloace matematice pentru a putea fi folosită în traducerea automată (cu maşini). Ea-’se ocupă de aspectele algebrice, cantitative şi 'formale ale fenomenelor de limbă. O ~ structuralistă (structurală): disciplină carc studiază relaţiile dintre elementele limbii şi caracterul^ sistematic al acesteia, independent de sensurile cuvintelor şi de istoria societăţii. 0~ ne-ştiinţiîîcă: totalitatea preocupărilor lingvistice neorganizate manifestate în antichitate de vechii indieni, de vechii greci şi de romani, în evul mediu de arabi şi în perioada Renaşterii de europeni (interes pentru studiuL, limbilor europene şi al limbilor indigene din colonii), fără concepţii şi metode riguroase ele cercetare. 0~ ştiinţifică: disciplină care se bazează pe un ansamblu organizat de cunoştinţe veridice despre limbă .şi dc principii şi metode ştiinţifice de cercetare. Ea a luat naştere în primul sfert al secolului al XlX-lea’, odată cu cercetările istorice şi comparative (v. şi car Sul, gramatică). L3NÎE DE DIALOG, s.f. + prep. -f s.n. (cf. lat., it. linca. germ. Linie, fr. ligue -f lat. de -|- fr. dialognc,it. dialoga', lat. dialogul): semn de punctuaţie de forma nuci linii orizontale (--), care marchează începutul vorbirii fiecărei persoahe ce participă 271 la o convorbire. De exemplu: „ — Atunci va fi lost Jilozof ? a rîs mezinul Lixandru. — Cu voia* domniei-tale, da." (AL Sadoveanu). LINIE DE PAUZĂ, s.f. -f prep. b s.f. (cf. lat., it.’ linca, germ. Linie, fr. ligne + lat. de -j- lat., it. pansa, cf. fr. paiise): semn de ■punctuaţie, de forma unei linii orizontale' (—-) frecvent repetate (— --), mai lungă decît cratima, care marchează pauza dintre cuvintele sau construcţiile incidente şi restul propoziţiei („Am zăcut o lună de zile — zice — alaltăieri m-a grijii, m-a spovedit" — I.L. Caragiale; „Madam Georgescn — fatalitate! — Nicăieri" — idem): dintre o propoziţie incidenţă şi restul frazei („Era si drăgălaş — bată-1 fericea — puiul de împărat!" — AL Odobescu; „Romanii — noi, strănepoţii lui Traiau, începem totdeauna de la romani — cunoşteau, printre alte multe. . şi aceste două specii de păsărele" — idem); dintre o apoziiie explicativă şi restul propoziţiei („Moşneagul nostru — IIie Aldea a lui Ion — era om vechi" — M. Sado-.,., veanu) sau dintre o apoziţivă şi restul frazei („ Uite, vezi! Ăsta e cusurul tău — exagerezi" — I.L. Caragiale); pauza dinaintea unei comparaţii iară ca■ (,,...spvincenc de muşchi uscat, nasul — cioc dc cucuvaie" — G. Galaction); intervenţia autorului în cursul vorbirii directe sau la sfîrşiiul ei („Aurica — strigă ea vino--repede, că i-a venit râu lui Cos-tache" — G. Călinescu; Două pînă la Salva — zise Nicolae pleoştit" — L. Rebreanu); elipsa predicatului sau a Verbului copulativ („ Hâbaragia....e mai bună, ‘că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale — pe jos" — Ion Creangă; „Trenul soseşte la; Sinaia, regulat. . Lume — destulă" — I.L. Cara-' giale; „Religia — o frază de .dînşii inventată" — M. Emi^ ’iiescu) etc. LINIUŢĂ DE UNIRE ŞI DE DESPĂRŢIRE: v. cratimă. LITERĂ, s_f. (cf. lat. littera)•: senin grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii şi care face parte din alfabetul unei limbi. O ~ aldină: I. de tipar cu'?; conturul mai plin, folosită la culegerea titlurilor, a subtitlurilor, a unor cuvinte etc. O.'v . cursivă: I. de - tipar cu conturul subţire, aplecat spre dreapta, care. imită scrisul de mînă şi este folosită la sublinieri în texte. 0~ dreaptă: 1. de tipar cu con-turul subţire şi drept (vertical). O ~ minuscula: I. mică, de di- • mensiuni reduse. O ~ majiîsculă" -(verzală): I. mare, de dimensiuni ridicate, folosită la scrierea nume--x lor proprii, a cuvintelor la încer put de propoziţie etc. ! LOCATÎV, s.n. (cf. fr. locatîj): caz al flexiunii nominale în indo-europeană, ..sanscrită, greacă veche şi latină, care arăta locul unde se săvîrşeşte acţiunea verbului. LOCUTOR, s.m. (cf. fr. locuteur, it> Ipcutore): cel care vorbeşte cu. cineva (vorbitorul); cel care pune • întrebări interlocutorului, parii-., cipînd la o discuţie; cel. care emite o comunicare destinată cuiva de faţă (emiţătorul). L. este reprezentantul persoanei I gramaticale (v. şi interlocutor). LOCUŢIUNE, s.f. (cf. fr. loculion, . lat. locutio): grup de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. în limba română există 1. pentru aproape fiecare parte de vorbire (excepţie făcînd numeralul şi articolul, care este instrument gramatical). O ~ substantivală: 1. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu : arfu-cere-aniinte (amintire), băgare de seamă (atenţie), bătaie dc joc ■(batjocură), părere de rău (regret), ţinere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. O ~ adjectivală: I. ; care se comportă ^gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoai-e (valoros-valoroasă), de isphivă (capabil-capabilă), în toată jir ea (matur-matură), în jloarea vîrstei (tînăr-tînără), de neuitat '(minunat-minunată), de invidiat (deosebit-deosebită), scos clin fire (înfuriat), ca vai de lume (necores-pu n zător-necorespun zătoare) etc, 0~ pronominală: I. care se toc 27 6 comportă gramatical ca un pronume nehotărît. De exemplul • tine ştie cine (cineva), cine ştie'ce (ceva), nu ştiu cine (cineva), nu ştiu ce (ceva), cîte şi mai cîte (multe), dc toate (multe şi felurite), vrute şi nevrute (multe şi felurite) etc. O ~ verbâlă: 1. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de I. verbalei ■personală - şi impersonala). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-şi bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-şi veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunţa), a lua la trei păzeşte (a certa), ’a sc da jos (a coborî), a se da de-a-dura (a se rostogoli), a. da cu sîc (a necăji), a face franc (a trînti); a se crăpa de ziuă (a se lumina) t a se face dimineaţă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), -ă se lua: în consideraţie (a se considei'a) etc. O ~ adverbială: 1. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop şi de concesie (de aici şi denumirea '!, adverbiale: de loc,, de timp, de mod, de cauză, de .scop şi concesivă). De exemplul în faţă, în spate, în urmă, la' dreapta, de jur\ împrejur, ici şi-colo; de dimineaţă, cu .noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rind, în permanenţă, după aceea, din cînd în cînd etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a'■ berbeleacul, pc îndelete, pe din două, cu grămada, de multe, ori, din ce în ce, cu sigu- ranţă, fără îndoială, în nici un caz, aşa şi-aşa, cel puţin, cît pe ce, de exemplu etc.j de aceea, dc asia, de aia;■ pentru aceea, pentru ■' asta, pentru aia! cu toate acestea, cu toate astea e.tc. O ~ interjec-ţîonălă: 1. care se comportă gramatical ca o interjecţie. De exemplu: apoi de!, 'auzi colo!, ca să vezi!, doamne fereşte!, la naiba!, ■ na-ţi-o bună!, păcatele mele!, ţi-ai ' găsit! etc. O ~ prepoziţională: 1. care se comportă gramatical ca o prepoziţie cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: în fata. în spatele, în largul, în siînga, în susul, în urmai conform cu, de faţă cu, alături de, din sus /le, începînd cu, împreună cu, c-ît despre, cît pentru, cu privire la, ■în ce priveşte etc. o ~ conjuncţio-nâlă: 1. care se comportă gramatical ca o conjuncţie coordonatoare (copulativă, adversativă şi conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanţială şi circumstanţială). De exemplul cît şi, precum şi — copulative): în schimb, decît că, numai că — adversative; Ga atare, în concluzie, în consecinţă, cu alte cuvinte, prin urmare — conclusive,» cum că — necircumstanţială j în timp ce, ori de cîte ori, pînă să, după ce, pînă cînd etc.; fără să, pe măsură ce, ca şi ctţm, după cum etc.; de ciudă că, ' din cauză că, dat fiind că, pentru că, de vreme ce etc.; pentru ca să: . chiar dacă, cu toate că, măcar că etc.; în caz că, în caz cînd etc.; aşa încît; în loc să, pe cită vreme etc.; după ce că, în afară că etc.; dccit să etc. — circumstanţiale. DICŢIONARELE ALBATROS M MACEDONEÂNĂ, s.f. (< Macedonia suf. -ean _rj- a): 1. limbă indo-europeană folosită în antichitate în imperiul lui Alexandru MacedOn, în nordul Greciei. Era apropiată ca structură de limba greacă. 2. limbă slavă din grupul meridional vorbită de macedonenii ce locuiesc un teritoriu situat la graniţele dintre Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi Grecia. Ca structură se apropie mai mult de bulgară şi de sîrbă. Este limba slavă cu cea mai nouă limba literară şi una din -cele trei limbi oficiale ale R.S.F. Iugoslavia (alături de sîrbo-croată ~ şi slovenă). Ea nu trebuie confundată cu limba indo-europeană macedoneană (1) din antichitate şi nici cu macedo-româna (aromâna), care reprezintă un idiom de factură românească, considerat unul din cele patru dialecte ale (stră) românei. MACEDOROMÂN, -Ă, adj. şi s.m. (< Macedonia -f- român)'i \. termen folosit în sintagmele dialect macedoromân şi idiom macedoromân (v. dialect şi idiom). 2. (substantivat, m.) locuitor de origine română din Macedonia,' provincie în Peninsula Balcanică aparţinmd mai multor state (Grecia, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria). Se' consideră că m. (aromânii) sînt o ramură directă a străromânilor (protoromânilor). V. aromân şi dialect. ■ MAGHIĂRĂ, s.f. .(( magh. ’ ma-gyar) î limbă din familia ugr.o-fi-nică (împreună cu estona, finlandeza, karela,.lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de locuitorii Ungariei şi de ungurii care trăiesc în alte ţări din -Europa (Iugoslavia, Austria, Cehoslovacia, România şi U.R.S.S.) • şi din - America. Este caracterir zată din punct de vedere fonetic printr-un număr mic de sunete şi prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-uu sistem morfologic bazat pe aglu-. ti nare (pentru evidenţierea valorilor gramaticale rădăcina se combină cu diferite afixe: hcf£'„oasă" — Jtâzbân „în casă",hâzah „case" — hâzahbăn „în case"; hâzam ■,.c.asa mea", hâzad „casa ta"j herem „eu cer", Itered „tu ceri" etc.) şi prin. ordinea relativ liberă a cuvintelor. , în istoria limbii maghiare există trei perioade: a) p e r i oad ave che, între secolele , al VlII-lea şi al XlV-lea, perioadă în care m. a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între • secolele al YHI-lea şi al X-lea, cînd erau stabiliţi în regiunea Caucazului şi a Donului) şi'din limba slavă (între secolele al X-lea şi al Xll-lea, după stabilirea lor în Pano-nia). Tot din perioada aceasta există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte' izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creştinism . a Ungurilor). Primul text de -limbă maghiară datează din secolul al XlII-lea (e vorba de. un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada m ed .i e, între secolul al XIV-lea şi al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influenţa latinei, care era folosită ca limbă oficială, lupta uşurată de Reformă, de introducerea tiparului şi de traducerea Bibliei; c) perioada nona, care începe în' secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. In secolul al XVIII-lea tu. împrumuta multe cuvinte din ger- mană şi din franceză; ca. o reacţie, începe lupta, pentru „reînnoirea limbii",, prin crearea unui • mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici şi dicţionare şi prin introducerea în limba literară, în locul Cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali şi—arhaici, . în secolul al XlX-lea s-a dezvoltat limba poeziei şi a prozei,, răspîndirea limbii literare maghiare fiind legată acum în pri-mul rînd de creaţia marelui poet Petofi Sândor. Existenţa unor elemente lexicale magliiare în ■ . limba română şi a unor elemente lexicale române ,în limba maghiară — pe baza vecinătăţii statale şi a convieţuirii istorice dintre cele două popoare — i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă maghiară asupra limbii române şi invers, despre o influenţă româna asupra limbii magliiare (v. influ-. ânţă). - ' MAHALAG fSM, s.n. (< mahala* gîu + suf. -ism)\ cuvînt sau expresie vulgară, caracteristică oamenilor de la periferie, de la mahala, neinstruiţi. . x MAI MULT CA PERFECT, s.n. (după fr. plus que parfail) : timp al modului indicativ (simplu, de " relaţie), care exprimă o acţiune trecută', terminată înaintea altei acţiuni trecute şi încheiate (de obicei redată prin perfectul simplu sau prin' perfectul compus)- 'MES Este alcătuit din radicalul invariabil al verbului la care s& adaugă sufixul temporal al perfectului simplu (-a-, -u-, -i- sau -î-J, sufixul temporal -se- al mai mult ca perfectului şi desinenţele de persoană (-m, -şi, ier o, -ram, -răii, -vă): cîniasem, lucrasem, tăcusem, făcusem, venisem, sosisem, coborîsem, hotărîsem etc. Este frecvent folosit în naraţiuni. MAJUSCULĂ (VERZALĂ), adj. şi s.f. {cf. fr. majuscule, lat. majuscula ): termen folosit în sintagma literă majusculă (v. literă) sau singur, cu sensul de „literă mare". • MÂRCĂ, s.f. (cf. ngr. mărita, fr.. marqtce, it. marca, rus. marka, germ. Marke) : semn. distinctiv, trăsătură specifică, însuşire caracteristică, particularitate a unei categorii saii a unei unităţi gramaticale. Se vorbeşte astfel despre ni. diatezei reflexive (care este pronumele reflexiv, formă neaccentuată de dativ şi de acuzativ), despre m. unui anumit mod (de exemplu, m. modului gerunziu este «su fixul modal -ind sau -înd) sau a unui anumit timp"(3e exemplu, m. timpului mai mult ca perfect este sufixul temporal -se-), despre m. unei propoziţii (reprezen- . tată prin existenţa unui singur predicat sau prin .predicaţia unică), despre m. unei fraze (reprezentată prin existenţa mai multor propoziţii 'saii prin predicaţia multiplă) etc. /" MASĂ, s.f. (cf. fr. masse, it., lat. massa): cantitate mare de Cu-vinte care fac parte din vocabularul unei limbi, luată în raport cu nucleul acestuia, cu fondul- lexical principal; partea cea mai mare şi mai mobilă a vocabularului. Termen folosit în sintagma masa vocabularului (v. vocabular). MATCĂ, s.f. (cf. bg., ser. matka): cuvînt care se află în fruntea unui articol de dicţionar şi sub care se grupează şi se glosează toate variantele şi expresiile cu sensurile corespunzătoare. Termen folosit singur sau în sintagma cnuîid-matcă (v. cuvînt). MEGLENOROMÂN, -Ă, adj. şi s.m. (< Meglen -f- român) : î. termen folosit în sintagmele dialect meglenoromân şi idiom megletio-român (v. dialect şi idiom). 2. locuitoi de origine română de pe malul drept al Vardarului, din ţinutul Meglen, Macedonia (sudul Bulgariei şi nord-estul Greciei). Se consideră că meglenoromânii au migrat în ţinutul amintit din Peninsula Balcanică, ’ tocmai de lîngă Dunăre, din vecinătatea Daciei, în secolele al XI--lea — al Xll-lea, datorită presiunii slavilor şi altor popoare migratoare. în prezent^ sînt toţi bilingvi. MESÂj, s.n. (cf. fr. niessage): informaţie ; comunicare concretă — orală.sau scrisă. O ~ codat (codi-.ficat): m. realizat cu ajutorul unui cod, al unui sistem de semne MES 280 (simboluri), comun emiţătorului şi receptorului (v. cod, emiţător şi receptor). O ~ decodat (decodificat): m. descifrat, clarificat, lămurit, înţeles. MESĂPîCĂ, s.f., ,(< adj. mesapic, -â, cf. fr. mesapique) î limbă indo-europeană vorbită de mesapi, locuitori ai peninsulei Salento şi ai ' ţinutului Apulia din- Italia. Lingviştii consideră că m. este o limbă înrudită cu ilira sau chiar 'un dialect al acesteia,",., transplantat din ■ Illyricum în ţinuturile amintite, la începutul primului mileniu î.e.n. De la mesapi ne-au rămas mai multe inscripţii (aproape exclusiv toponimice), care au fost adunate de lingvistul italian Fr. Ribezăo (1875 — 1925) în lucrarea Gorpus Inscrip-tionum Messapicarum,' Roma, 1944. ' ; , METAMALECT, s.n. (cf. fr. tadialecte) 3 una din formele- concrete de manifestare ale metalim-bii (ale ’ limbajului specializat al lingviştilor). Se caracterizează numai prin cuvinte'şi expresii specifice (v. şi metaUmbă), METAFON IE, s.'f. (cf. fr. meta-phonie, gr. mda „după“, „lîngă" -f phone- „sunet"): modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvînt sub influenţa altei vocale dintr-o silabă învecinată, de care este despărţită printr-o consoană sau printr-un . grup de consoane. De exemplul vocala o accentuată-- din lat. mnla, porta s-a diftongat, în trecerea acestor cuvinte la română, şi a luat aspectul de oa în moară, poartă. METAL IM BĂ, s.f. (cf. fr,.'meta* langue): limbaj specific lingvist tilor (limbaj de rangul al doilea), folosit curent de aceştia ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale (limbajele de rangul întîi). Termenul a fost pus în circulaţie de savantul american Einar Haugen. ~ ; MET ALIN GV ISTICĂ, s.f. (cf. fr.-m&talingnisliqiie): disciplină lingvistică care se ocupă cu studiul limbajului specific folosit de lin-. gvişti (al metalimbii). Termenul a fost folosit prima dată de lingvistul american G.L. Tra-ger, .dar cu accepţiunea de „semasiologie'*-sau de „’disciplină care studiază raporturile dintre limbă şi factorii extralingvistici (gîndirea, sc* ^ cietatea, cultura etc.)“. „ METAPLĂSMĂ; s.f. (cf. fr. mita», plasme, lat\ mefaplasma, gr. jns'a-plasmos) 2 trecere a unui substantiv de la o declinare la alta (însoţită şi de ,modificări de gen) sau â unui verb de la o-conjugare la’ alta, pe baza schimbărilor survenite în forma lor, prin adăugarea sau prin înlăturarea unor sunete (ca rezultat al anialogiei sa-u al unor cauze' fonetice, etimologice, semantice şi' morfologice). De exemplu» auricula (deci. I lat.-clasică) y oricla (deci. I lat. -populară) y ureche (deci. a III-a ro-. . mână)folivim (deci.' a IT-a lat.; 281 MET clasică) ) folia (deci. I lat. populară) y foaie (deci. a IlI-a ro--irnână); soror, -oris (decim a IlI-a imparisilabică lat. clasică) ) soru (deci. a II-a lat. populară) > soră (clecl. I română) j glans, -dis (deci. â' IlI-a imparisilabică lat. clasică) ) glanda (deci. I lat. populară) > ghindă (deci. I română) j frons, -dis(ăecl. a IlI-a imparisi-lâbică lat. clasică) > frondia (deci. I lat. populară) % frunză {deci. I română)- leo, -onis (deci. a IlI-a imparisilabică lat. clasică) ) leu (deci. a 11-a lat. populară) > leu (‘deci. a II-a română) j nurus, -us (deci. a IV-a lat. clasică) y nora (deci. a II-a lat. populată şi română veclie) ;> noră (decL I ro« ifiână modernă' şi actuală)'; ?na-Hîis, -us (deci. â IV-a, lat. cla-sibă) > mânu (deci. a II-a ' lat. pQpulară şi română veche) > mină . (|TeeI. I română modernă şl actuala)- facies, -ei (deci. a V-a lat. clasică) y fada (aed. I lat. populară) y fată (deci. I română) ’ res-pD'ndere (conj. â II-a lat. clasică) : y^respondere (conj. a IlI-a lat. Stipulară) ) răspunde (conjug, a flT-a română); lucere (conj. a II-a lat. clasică) > lucire (conj. a îy-ă"~-lat. populară) ) luci (conj. a IV-a română); cădere (conj. a III-a lat. clasică) ) cădere (conj. a II-a lat. populară) ) cădea (conj. a II-a română); fugere ^ (conj; a IlI-a lat. clasică) yfugire (conj. a IV-a lat. populară) ) fugi (conj. . a IV-a română). în limba română se constată şi azi treceri de la o conjugare la alta (nerecomanda- bile) : a adăuga (I) ) a adăogi (IV). a plăcea (II) > a place (III), a rămîne (III) y a rămînea (II), a scrie (III) ya scria (I)i>şi a seri (IV), a despărţi (IV) ) a desparte (III) etc. METATEZA, s.f. (cf. fr. mitaihese, gr. metathesis „deplasare"): modificare fonetică condiţionată care constă'în schimbarea locului sunetelor (în special al consoanelor l şi r) sau al silabelor dintr-un cuvînt. ,M. se constată mai ales în fazele de trecere de la latină la română, în momentul împru-Siutării unui cuvînt dintr-o limbă străină, în momentul pătrunderii unui cuvînt cult din limba literară în dialecte sau în graiuri şi la copiii care învaţă să vorbească.; De exemplul lat.; fimbria ) lat. popular *frimbia j) rom. fvînghi&j lat. integnim y rom.. înlreg; lat.: p'aXudem > lat.- populai: paduXem-y rom. pădure J lat. petcipere ) . rom. pricepe; v.- sl. p'roHvîniku y româna veche proiivnic y română, modernă şi. actuală potrivnic; bg, hrastaviţa'y româna veche crasla* vete y româna modernă şi actuală castravete/ bg. pritoca, seti pritocîti y rom. pritoci ) rom. reg< piitoci; rom. pitula > rom. regi iupila} captă y crapă, portocală ypoitocală, potcoavă > poctoavă, sciilphiră y sclupturâ etc. (acestea patru diri urmă, fiind, desigur, nerecomandabile)... ' METODĂ, s.f. (cf. fr. melhode, lat.,-gr. methodos < meta „după" -4- ho~ dos „cale"): mod organizat de a MET studia fenomenele de limbă; totalitatea - procedeelor folosite fri cercetarea unei limbi. <>~ COîîl-parativ-isîoncăr m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeaşi limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci cînd pentru aceasta nu' există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune şi a străromânei (a limbii române comune) sau pentru studierea evoluţiei formelor din limbile derivate, atunci cînd pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluţiei limbilor înrudite este condiţionată de existenţa a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. cOmparativ-istorică a fost folosită intîia oară în primul sfert, al secolului al tXEX-Iea, în mod independent, de către lingviştii germani Franz Bopp şi Iacob Gri mm şi de lingvistul danez Rasmits Cristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă şi latină. După ei, lingvistul şi filologul, german PWe-drich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul şi filologul rus Alexandru Hristo--'orovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această rit. a rămas pînă astăzi prinqipala m. de cercei are lingvistica şi numai datori fă aplicării ei lingvistica a devenit o ştiinţă. <>~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de . răspîndire în care se încadrează. A fost folosită pentru, prima oară de către lingvistul german G. Wenher, la sfîr-şitul secolului al XlX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii- germane (Sprachatlas ' bon Nord- imd Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existenţa graniţelor dialectale aşa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondenţă şi de chestionare mai ales fonetice. în ciuda lipsurilor, a reuşit să demonstreze tocmai contrariul : că nu există graniţe dialectale, limite precise între graiuri. în primul deceniu al secolului al XX-lea, nu a fost mult îmbunătăţită de către lingvistul Jules Gilîieron (1854 — 1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franţei — Allas_ linguistique de la France (între 1902 — 1910), în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas Gilîieron a tras următoarele concltizii, valabile şi pentru studiul altor limbi: a)’o inovaţie lingvistică porneşte dintr-un punct oarecare al teritoriului unei ţări şi se răspîndeşte treptat, aproximativ circular" pe suprafeţe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care porneşte inovaţia lingvistică au şansa de a evita această "inovaţie; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunţarea,f cuvin- MET telcsau formele gramaticale vechi), prin aceasta avînd .un caracter ■conservator, -arhaic; d) una din ckv. zcle principale ale dispariţiei cuvintelor este omonimia; e) iso-glosele — liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspîndirii unui fenomen de Jimbă — nu.se suprapun, ci se întretaie, deci nu există graniţe absolute înţre . dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) e^necesar, ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare îşi are istoriaT lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice", lucrarea lui atră-gînd atenţia tuturor marilor ^lingvişti din Europa.- Astfel, m, geografiei lingvistice a fost apoi adop-: tată şi folosită de lingvistul francez Ânloine Meillet (1866—1936) ~ş\ de lingvistul italian Matteo Barioli (1873 —1946). Sul? influenţa atlasului' întocmit' de Gillieron în multe ţări s-a iniţiat munca de. elaborare a atlaselor lingvistice: Au 'apărut ( astfel \ AII asul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniştilor elveţieni Kărî Ja~ bcrg (1877 —1958) si Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928} Atlasul lingvistic şi etnografie italian al Corsicei (în 10. volume), sub conducerea-lingvistului Gino Botiiglioni, între 1933 —1942 j Atlasul lingvistic al limbii nise (uri •singur*, volum), sub conducerea lingviştilor F.P.Fiîin şl M.D, Mal-iev, între 1936-^19401 Atlasul lingvistic ■ al limbii tuse (proiectat ia 13 volume, primul apărîud -sub conducerea 3ui.i?.I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit ni. "'geografiei lingvistice: lingvistul . german' G. . Weigand (1860 -1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române „Lingvistischer-Atlas desăaco-rumânisclienSprach-gebiets“,Leipzig, 1898—1909; I.-A, ; Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas: lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoţit de cîteVa hărţi (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 — 1922 şl Institutul de lin- ■ gvistjică din Cluj, care a continuau ; publicarea acestui atlas (ALR L, voi. I şi ALR1VÎ I, voi. 1, apărute ‘ în 1938, iar ALR I, voi. 2 şi ALRM I, voi. 2, apărute în 1942 toate sub conducerea lui Sever Pop! ALR II, voi. 1 şi ALRM II, ■voi. 1, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, voi. 2 şi 3 şl ALRM II, voi. 1, Serie nouă, apărute în 1956, sub conducerea lui Emil Petrovici şl I. Pair ui! ALR II, voi. 4, apărut în 1961 j-Texte dialectale, .Suple-ment la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu şi Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.); lingviştii clujeni S. Puşcariu, E. Petrovici, D. Maerea, I. Patru! şl Ii. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular şi do repartiţie a graiurilor daco-vo-mâne} lingviştii bucureşteni fi. Cazacii, Teofil Teaha, Ion Ionică ME* 284 şi Valeri'M Rusu în elaborareâ şi publicarea Noului atlas lingvistic pe regiuni (NALR) — Oltenia I (1967), II (1970), III (1974) şi Texte dialectale. Oltenia (1967) { lingviştii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu şi Ionel Stan în elaborarea si publicarea NALR-Mara-mureş’l (1969), II (1971), III (1973). Pe lîngă atlasele şi textele dialectale amintite trebuie să mai menţionăm şi numeroasele ■monografii lingvistice asupra unor dialecte şi graiuri româneşti,. în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită; Graiul din Ţara Oaşului (în Buletinul Societăţii de filologie, II, Bucureşti, 1907) de I.-A. Candrea/ Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915,, de Ovid Densusiami/ Graiul din Tara Oltului (în „Grai şi suflet", 1924, I, p. 107-139); de G. Şerban Cornilă; Graiul şi folklorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, de Tache Papahagiţ Ţinutul Vrancei, Bucureşti, 1930, de I. Diaconu," Graiul’ putnean (în „Ethnos", 1941, 1, p. 91 şi urm.) de Iorgu Iordan/ Graiul de pe valea Crişului Negru, Bucureşti, 1961, de Teofil Teaha etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoaşterea mai amănunţită şi mai exactă a faptelor de limba, căci cercetarea atentă a modului în‘care pronunţările, cuvintele şi formele gramaticale se propaga de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adînc în mecanismul^ evoluţiei limbii! <0~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obţine, "culege şi înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului apH-.jcării acesteia sînti fixarea scopului cercetării şi a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei j alegerea localităţii şi a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. 'M. de anchetă are în vedere dou%,-etape ale cercetării pe teren ■ stimularea dirijată prin chestionar a informatorului şi înregistrarea'informaţiei. Ea*poate fi: directă (cînd dialectologul înregistrează datele obţinute la faţa locului) sau prin corespondenţă (cînd dialectologul înregistrează datele obţinute ulterior anchetei)j mono'grafică (cînd se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai sus). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca — în spiritul m. de anchetă — să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic şi să le interpreteze corect. O ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice. prefecţionate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (184-6^1924). Ea a permis cunoaşterea mult mai amănunţită şi. mai exactă a modului de pronunţare a sunetelor (nidi‘ un cuvînt nu e pronunţat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu 285 MIJ poate prqjiunţa de două ori la fel acelaşi" cuyînt ~ etc.)/ Printre lingviştii români care au acceptat şl au folosit metoda foneticii instrumentale se numără Sextil Pitşcariu (1877 — 1948), A le xan-dru Rosetti, Emil Petrovicii Andrei Avram şi Emanuel Vasiliu. O ~ reconstrucţiei: m. care vizează/reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August SchleicJier (1821 — 1868) care i-a stabilit şi principiile fundamentale. M. reconstrucţiei presupune obligatoriu comparaţia istorică. o ~ lingvisticii matematice sau aplicate ( ~ statistică): m. în lingvistica contemporană, care presupune cercetarea limbii cu mijloace ma-, tematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative şi formale ale fenomenelor de limba, în vederea folosirii lor în -traducerea auto-, mată. Prin folosirea m. statistice se urmăreşte stabilirea frecvenţei, a modului de distribuţie şi ai importanţei pe care o au în limba cuvintele şi alte elemente de ordin lingvistic (v. şi gramatică, lingvistică) .. : * MIGRAŢIA CUVINTELOR, s.f. s.n. (cf. fr. migration, lat. migra-tio, -onis lat. conventus „adunare", „întrunire", conventum „înţelegere") : fenomen de răspîndire a formelor, a cuvintelor pe zone geografice întinse, potrivit unor condiţii favorabile. Este unul din factorii principali ai transformărilor lingvistice: întovărăşind, de obicei, lucrurile, obiectele, obiceiurile, cuvintele iradiază (se propagă), din • anumite centre (vetre folclorice .şi etnografice) şi -„călătoresc" spre’graiurile învecinate şi mai departe, suferind din partea acestora o anumită influenţă. Condiţiile geografice pot facilita „călătoria" cuvintelor, a formelor literare (văile, cursurile de apă mijlocie navigabile şi munţii uşor de trecut pot asigura o ambianţă propice contactelor lingvistice]) ^ sau pot îngreuna această „călătorie" (munţii şi apele mari, greu de trecut, pot constitui adevărate bariere naturale în calea, propagării formelor lingvistice). MIJLOC, s.n. (cf. lat. 'mcdius locusji ceea ce serveşte la realizarea unui scop precis. O ~ de comunicare: m. de legătură între vorbitori, m. de transmitere reciprocă de cunoştinţe. De.exempluM .limba („Limba este un mijloc de comunicare între oameni"). O ~ de îmbogăţire a vocabularului unei limbi» procedeu, modalitate de formare a unor cuvinte noi într-o limbă. Pentru limba română se disting doua feluri de m. de îmbogăţire a vocabularului ei: ia- terne, între care se numără derivarea, comfiitnerea şi conversiunea (schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor, trcceiea cuvintelor dintr-o clasă în alta) şi externe -(împr mnu. uri le JVHJ de toate felurile). 0~ de realizare a flexiunii: element lingvistic, care ajută anumite părţi de vorbire să flexioneze, să-şi schimbe forma. în limba română există două feluri de ni. de reali/.are a flexiunii: sintetice, inlre care se numără articolul, hotărît enclitic, sufixele şi desinenţele (de aici şi tipul de flexiune sintetică ) şi analitice, între care se numără articolul hotărît-proclitic, articolul nehotărit, articolul posesiv (genitival), articolul-demonstrativ (adjectival), adjectivele calificative şi adjectivele pronominale in poziţie proclitică faţă de substantiv şi unele prepoziţii (de aici şi tipul de flexiune analitică). o~ de realizare a gradelor de comparaţie: element lingvistic reprezentat printr-un cuvînt, care ajută la exprimarea gradului de intensitate a însuşirii de care dispun două obiecte comparate. Pentru limba română s-au fixat ca m. de realizare a acestor grade adverbele cu rol de instrumente gramaticale mai, Pul in, foarte, tare şi prea şi locuţiunile adverbiale ele mod, cu acelaşi rol de instrumente gramaticale, tot aşa (de), tot atît (de), la fel (de); articolele demonstrative cel, cea, cei, cele; prepoziţiile decît, ca, din şi dintre. O ~ de exprimare ..3, raporturilor sintactice: element lingvistic reprezentat prinţi'* un cuvînt, care ajută la realizarea unuia* din cele două tipuri de relaţii si 11 tac ti ce fundamentale, existenţe în cadrul propoziţiei şi al frazei' (de coordonare şi de sub- ordonare). Pentru limba română sînt considerate ca m. de exprimare. a raportului de coordonare, conjuncţiile şi locuţiunile con-juncţionale coordonatoare, iar ca m. de exprimare a raportului de subordonare, flexiunea cazuală, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoa-re, pronumele şi adjectivele'relative şi adverbele relative. MOD, s.n. (of. fr. mode, it. modo, lat. rmf)dîis): categorie''gramaticală flexionară, specifică verbului, carc exprimă aprecierea vorbitorului faţă de acţiune, felul în care acesta exprimă acţiunea. <0~ personâl: m. la care un verb are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană şi de număr, precum şi ■ morfemele necesare marcării acestora. Sînt considerate m. personale in limba română: indicativul, conjunctivul, coyidifional-op.'ativ-potejiîialitl, imperativul şi prezum'ivul O ~ ne-personăl: 111. la care un verb nu are în flexiunea sa categoriile gramaticale de, persoană şi de număr şi nici morfemele necesare marcării acestora. Sînt considerate 111. nepersonale în flexiunea verbului românesc: infinitivul, gerunziul-, participiul şv supinul. 0~ predicativ: m. la care verbul poate apărea independent în comunicare, cu funcţie .de predicat. Sînt predicative în limba română toate m. personale (v. mai sus.) 0~ nepredicativ: m. la care verbul nu poate apărea independent, MOD ci dependent, cu altă funcţie decît aceea de predicat. Sînt nepredica-tivc în limba română toate m. nepersonale (v. mai sus). 0~ simplu: m. realizat cu ajutorul sufixelor flexionare, fără verb. auxiliar morfologic. Sînt m. simple în limba . română: imperativul, gerunziul şi participiul. O ~ compus: m. realizat cu ajutorul formelor specializate ale auxiliâ: relor morfologice a avea, a vrea-(a voi) sau a fi sau cu ajutorul conjuncţiei să şi al prepoziţiei dc. Sînt ni. compuse în limba română: conjunctivul, condiiional--optativ-potenţialul, prezum'ivnl şi svpinul O ~ mixt: m. realizat atît cu ajutorul sufixelor flexionare, cit şi cu ajutorul auxiliarelor morfologice. Sînt m. mixte în limba română: inâica'-ivul şi infinitivul. 0~ sintetic: m. reali-, zat cu -mijloace sintetice (sufixe flexionare). Sînt sintetice în limba română m. simple (v. mai sus). <>~ analitic: m. realizat cu mijloace analitice (auxiliarele morfologice, prepoziţia de şi conjuncţia să). Sînt analitice în limba româna ni. compuse (v. mai sus). MODÂLĂ, srf. (< adj; modal, -ă, cf. fr. modal): propoziţie regentă şi cu trei nuanţe ale raportului modal exprimat (propriu-zisă, comparativă — reală sau ireală7-, de măsură progresivă). Y. circumstanţială. MODIFICARE, s.f. {(modifică, cf. lat., it. modificare, fr. modifier): schimbare, transformare a unui’ sunet, a sensului, gr formei (structurii, aspectului exterior), a-funcţiei sintactice a unui cuvînt. datorită unor.cauze determinate. O ~ fonetică: transformare suferită fie un sunet în. evoluţia unei limbi. Ea poate fi de două feluri: a) necondiţionată (necombinatorie): transformare spontană care depinde numai de natura sunetului respectiv, indiferent de sunetele înconjurătoare. De exemplu: dif-toftgarea lui e deschis în ic sau dispariţia sunetului.// în cuvintele moştenite de limba romană din latină: ferrum )/ier, pidits > piept, li o mo ) om. prehen eleve y prinde; b) condiţionată (combinatorie, poziţională): transformare provocată'de coarticulaţie, de influenţa sunetelor învecinate. De exemplu: diftongarea lui e accentuat în ea înaintea unei silabe care conţine un ă, in unele cuvinte româneşti ca negru —- neagra, stQrp — stc&rpă- etc. Sîrit condiţionate următoarele ni. jone-ticc: asimilarea, disimilarea (disi-milaţia), hăplologia, metateza, epenteza, anaptixa, proteza şi sincopa (v. fiecare din aceste noţiuni). 0~ lexicală: m. a sensului sau a formei cuvintelor. O ~ gramaticală: ni. a părţilor dc vor-î^ire, a propoziţiilor şi a frazelor. 0~ morîoI6gică: 111. a formei, a structurii părţilor de vorbire. O ~ sintactică: m. a structurii propoziţiilor şi frazelor. 0~ semantică: m. a sensului cuvintelor etc. O ~ analâgică: m. care se produce sub influenţa urmi alt element asemănă t or (v. analogi1'). ÎVÎON 2SS MONEM, s.n. [cf. fr. moneme): unitate semnificativă elementară; unitate minimală de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez Anăre Martinel). M. este un semn sau o unitate lingvistică minimală înzestrată cu conţinut semantic şi cu expresie fonică, care nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne şi este dezvăluită de prima articulare (v„). El are două componente: înţeles sau valoare (semnificat) şi aspect fonic ( semnificant) alcătuit din unităţi ale celei de-a doua articulări (din foneme). M. sînt concretizate în lexeme sau semanteme (v.) — semne care figurează în dicţionar (cuvinte) — şi morfeme (v.)’ — semne care figurează în gramatică (radical, prefix, sufix, desinenţă). Există şi fll. care figurează atît în dicţionar cît şi în gramatică, dar ele fac parte mai mult din categoria mor-femelor (prepoziţiile, conjuncţiile, articolele). Lista tn* unei limbi este o lisţă deschisă, în sensul că este imposibil să determinăm exact cîte m. distincte prezintă aceasta, datorită apariţiei permanente a noi şi noi denumiri precum şi trecerii curente a m. dintr-o categorie în alta. 0~ autonom: m. care comportă sau implică în conţinutul său semantic, în el 'însuşi, alături de referirea la un fapt de experienţă, şi indicarea funcţiei, figurînd în orice poziţie. De exemplu: floare, merge, niîine eţc. („Floarea s-a ofilit în glastră1', ,,S-a ofilit floarea în glastră", „în glastră s-a ofilit floarea-' / „Merge-pe stradă un om", „Un om merge pe stradă", „Pe stradă un om merge"/ ,,Mîine ne întîlnim cu prietenii", „Ne întîlnim mîine cu prietenii", „Cu prietenii ne întâlnim mîine" etc.). O ~ funcţional: m. care introduce în enunţ un alt ni. vecin care nu comportă (nu implică) în conţinutul său semantic (în el însuşi) şi indicarea funcţiei, raportul său cu restul enunţului. De exemplu-cu, după, în, la etc. („Mergi cu noi", „S-au ascuns după tufe", „Au rămas în şanţuri", „L-am găsit la .ei" etc.). 0~ dependent: m. care nu comportă în el însuşi indicarea funcţiei sale şi nu are rolul de a arăta funcţia unui alt monem vecin (marea majoritate a tu.). De exemplui noi, tufe, şanţuri şi ei în secvenţele de mai sus! cu noi, după tufe, în şanţuri şi la ei. O ~ determihât: ni. dependent care se leagă direct de enunţ ca un tot, cil funcţia indicată de un alt m. (funcţional). De exemplu! tine din enunţul „Merg cu tine"'. <>~ determinant: m, dependent care se leagă indirect de emniţ prin intermediul unui m. precedent. De exemplu: -le şi -i în verzile din secvenţa verzile cîm-pii. o ~ actualizaiâr: m. care completează un m. dependent. De exemplu; articolul o în secvenţa o călătorie, adjectivul posesiv sa în secvenţa părerea- sa etc. predicativ: ’m. care nu poate fi scos din enunţ fără distrugerea acestuia din urmă. în jurul lui se organizează întregul enunţ şi eJ 289 MOR singur poate reprezenta enunţul. De exemplu: vorbim, aici!, re-pedc!, poftim!, extraordinar! etc. MONOFTONG, s.m. (cf. fr. mono-phiougite, gr. monos „singur" + phthongos „sunet")sunet care provine din reducerea unui diftong. De exemplu: sunetele e şi o din pluralele genţi şi corzi sînt" monoftongi obţinuţi prin reducerea diftongilor ea şi oa din singularele geantă şi coardă (adică prin monoftongare). r- ^ MONOFTONGĂRE, s.f. (< mono-' ftohgd, cf. fr. monophtonguer): re-duccre a unui diftong la un singur .sunet. De exemplu, diftongul ea din v. rom. /ea/ă s-a redus cu timpul la monoftongul a din modernul şi actualul fată (el s-a păstrat însă. în dilectul aromân); diftongii ca şi oa din singularele ceartă ş\ poartă se monoftonghează la sunetele e şi o‘ în pluralele certuri şi porţi. ——•- ? \ MONOGRAFIE DIALECTALĂ, \s.f. -rh adj. (cf. fr. monographie dialectale): descriere, cît mai detaliată, a particularităţilor fonetice, fonologice, lexicale, morfologice. şi sintactice ale unui grai (prin „grai" înţelegîndu-se graiul unui individ,. al unei familii, al unei localităţi sau al-unei regiuni)’ sau, mai rar, ale unui dialect. Culegerea materialului e făcută, ‘ în general, chiar de autorul monografiei, care foloseşte în acest caz metoda cercetării monografice pe teren. în vederea elaborării unei m.d. pot fi utilizate şi date înregistrate în alte lucrări. Trebuie făcută deosebirea între m.d. (care îşi propune să studieze toate aspectele graiului sau dialectului respectiv) şi „studiul dialectal monografic” (care este limitat lâ un anumit cuvînt, la o anumită noţiune, la anumite aspecte et'c. ale graiului sau dialectului respectiv). MONOLINGVISM, s.n. (cf. fr. monolinguisine): întrebuinţare a unei singure limbi (cea maternă) de către acelaşi vorbitor sau de către acelaşi grup social. JV10N0SEMANTISM, s.n. (cf. fr, ' monosemantisme) : caracteristică a unui cuvînt de ,a dispune de un singur sens lexical. MORFEM, s.n. (cf. fr, "morphenie, gr., morphe „formă"): 1. (în concepţia tradiţională) element lingvistic .cit ajutorul căruia, se formează un nou . OTvînt, o nouă formă flexionară^sau o nouă uni-, tate morfologică (prefixele, sufixele lexicale, verbele auxiliare morfologice, prepoziţiile 'a şi de, conjuncţia să), care ajută lâ exprimarea .unei anumite categorii gramaticale sau unităţi sintactice (desinenţele, sufixele gramaticale, alternanţele fonetice, prepoziţia pe; adverbele şi locuţiunile adverbiale din structura ’ comparaţiei, verbele auxiliare sintactice sau copulative),'care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele), sau care poate avea, în anumite condiţii, rol gramatical 19 — Mic dicţionar de terminologic lingvistica / MOE de diferenţiere (accentul). 2, (în concepţia modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, şi alcătuită dintr-u-nul sau mai multe foneme perfcc.t delimitate şi asociate cu o semnificaţie de ordin gramatical carc-i dă caracter dc semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie m. se opune cuvîntului (care e, in general/ analizabil în m.). iar ca imitate minimală cu sens (gramatical) se opune âtît fonemului cît: şi grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens si componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. în concepţia lingvistului francez /hidre Martinel, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical), al cărui loc este: în gramatică şi nu în dicţionar. o~ segmentai: tn. format dintr-un segment fonic. De exemplu: prefixele, 'sufixele, desinenţele. articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare.sintactice (copulative), adverbele şi locuţiunile adverbiale din structura comparaţiei la adjective si adverbe, fosta prepoziţie a din structura infinitivului, fosta prepoziţie dc din structura supinului, -•fosta conjuncţie să din structura conjunctivului, prepoziţia fie. de la acuzativul nume de persoană etc. O ~ suprasegmentâl: m. nereprezentat prin segment fonic-, dar însoţitor obligatoriu al unui asemenea segment. De exemplu: in-tovaţ-ia (caTO imprimă secvenţei cu care se asociază ideea dc enun- ţare sau dc întrebare, idei marcate în scris prin punct şi,..respectiv, prin semnul întrebării) şi accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeaşi persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonaţia şi accentul diferenţiază, ca ni. vocativul de nominativ şi de dativ şi imperativul de prezentul indicativului. 0~ independent: m. care poate apărea şi singur, sub aspectul unui cuvînt de-sine-stătător, nu numai în combinaţie cu im in.-dependent. De exemplu: şal. copil, ci ni şi fa cc din cuvintele şaluri, copilaş, cinici şi rcjacc etc. O ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvînt de-sine-stătător, ci numai în combinaţie cu un'm. independent. De exemplu: -uri, desinenţă de plural neutru din şaluri.; -aş, sufix lexical diminutival din copilaş: -ă, desinenţă de persoana a I I I -a din cvniă şi re-, prefix din reface etc. o~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme. De exemplu: toate iu. independente şi dependente (v. mai sus). <> ~ discontinuu: ni. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme. De exemplu: a....a în a admire/ (m. dc structură, element formant al infinitivului prezent -j-m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); â....â în „lumi plina" (ni. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul . atribut şi substantiv) etc. <>~ lexical: ni. care ajută la realizarea .JVÎOR- wnot cuvinte noi, în calitate de euviut de-bază,'de ni. independent san în calitate de element auxiliar, de nu dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) in accste cuvinte. De exemplu: copil şi -aş, -andru, -iţă şi -arie diu copilaş, copilandru, copilită ‘ şi copilărie; pod şi -ef, -işcă, -uf, -ar şi -i din /podeţ, -pod iscă,, poduj, podar şi podi; face, rc-şi pre- din reface şi preface etc. O ~ gramatical: m. care ajută la evidenţierea unei catpgorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana,- modul sau timpul). E un m. dependent şi se prezintă sub forma unei desinenţe sau a unui sufix. o~ \-nominal: m. gramatical care ajută la evidenţierea categoriilor gramaticale de gen, de număr şi de caz la. substantive şi pronume. De exemplu: desinenţa^ din (unei) case, plase, cascade; desinenţa -ei din acestei (a), ficcărei(a), cărei(a) ■; desinenţa -ui din acestui (a), fiecărui (a), Cărui (a), nimănui (a) etc. 0~ verbal: m. gramatical care ajută la evidenţierea categoriilor gramaticale de persoană şi. de număr sau de timp şi de mod la verbe. De exemplu*: desinenţa -m din cîn-tarn şi cîntasem precizează persoana I, numărul singular la imperfect şi mai mult ca perfect; sufixul -a- din cîntam şi coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ind din cîutînd şi cobormd precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc şi -usc din lucrez, zugrăvesc' şi hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. 0~ zero: m. gramati-, cal care ajută, la evidenţierea categoriilor gramaticale de număr (la nume şi verbe), de persoană şi de timp (la verbe). De exemplu: -desinenţa zero (0) evidenţiază singularul in formele balon (Q, teren fQ şi alergj0, luate în . comparaţie cu ’baloanje, fer cu juri ^ şi alergă[m şi persoana 1 în.forma mergj0, luată în comparaţie cu merg fi şi mcrgjc; sufixul zero (0) evidenţiază timpul prezent in forma cmtjQ,.luată în comparaţie . cu forma .cîjitfafm care ineîude sufixul temporal, -a. O ~ omonim; ni. gramatical care dispune de.o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conţinut sau de o semnificaţie cu totul diferite. De exemplu:’desinenţa -ă din (el) cearta esie omonim ă cu desinenţa -ă din-'substantivul ceartă, dar în primul caz. ea se opune desinenţelor, zero (0) şi -i din certj'Q, cert fi, marcînd persoana a III-a, iar în al-doilea caz desinenţei -uri din cert/uri, - mareînd numărul singular; primul sufix -se-, clin forma verbală de mai mult ca perfect; spiisese, reprezintă/ sufixul temporal', al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai. mult ca perfectului etc. o ~ sintetic: 'ni. care . face corp comun cu unitatea lexico-grama-tieaJă la care se ataşează, pentru a putea exprima o anumită sermiificaţie gramaticală (desinenţele şi sufixele gramaticale) sau lexicali ,9‘ 15 MOR Hstă: m. carc studiază structura morfologică a unei limbi clin perspectiva diferenţelor şi a opoziţiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, structură concepută ca sistem, în care componentele se condiţionează reciproc (v. şi gramatică). MORFONfiM, s.n. (cf. fr. morplio-neme): fonem folosit cu un anumit rol în structura unui morfem, într-o alternanţă morfologică ce caracterizează unităţi morfologice. De exemplu- în. formele de singular şi de plural rac-raci şi • ărag-dragi-, constatăm în alternanţa morfologică creată existenţa m. cjâ şi g/(j. (prefixele şi sufixele lexicale). <>~ analitic: in., care pj), t (>fc), ft.Orff), A (>i). x , () h) etc. DICŢIONARELE ALBATROS N ÎJAZALITÂTE, .s.f. (cf. fr. vasalii 6): particularitate a mirii sunet de a se pronunţa pc nas. NAZALIZARE, s.f. « nazali zel, cf. fr. iiasaliscr): pronunţare pe nas a unui sunet; transformare a unui sunet în sunet nazal; proces fonetic prin care o vocală situată înaintea unei consoane nazale capătă, prin anticiparea mişcării de toborire a vălului palatului, un timbru nazal. N. este foarte răspîndită in limba franceză. Ea este marcată printr-o tildă (~) aşezată deasupra vocalei pronunţa tc astfel: fr. cotlon este pronunţat colo, cu ultimul o nazalizat.;' cnfanl âja, -.bon — bo, en — ă etc. NEGAŢIE, s.f. (cf. lat. negai io, fr. liâgalion): cuvînt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziţie sau de o propoziţie prin predicatul ei. De exemplu: „Nu Ion a luat cartea, ci 'Vi cu" (se neagă ideea de subiect)J „Nu cartea a luat-o Vicvi, ci caietul" (se neagă ideea de obiect direct); ,,Jon nv a luat cartea" (se neagă ideea exprimată de întreaga propoziţie prin predicatul ei). NEOGRAMĂTIC, s.m. (~ ortoepică-: n. care priveşt pronunţarea corectă a cuvintelc unei limbi. 0~ ortogrâfică: i -care priveşte scrierea corectă cuvintelor unei limbi: <>~ grattK ticâlă: n. care priveşte modii carea corectă a cuvintelor' (i> morfologic#) şi îmbinarea corect- KiOIÎ 29S a acestora în propoziţii şi în i~ aze (n. sintactică). Y. şi regulă. KGŢMJNE, s.f. (cf. ix..v.otion, lat. notio < noscere „a cunoaşte’1): formă logică de reflectare a lumii în gîndirea omenească, apărută pe baza practicii social-istorice prin comparare, analiză, sinteză, abstractizare şi generalizare, cu ajutorul căreia este fixat şi cunoscut caracterul general, esenţial al unei clase de obiecte sau de fenomene, din natură sau din societate. N. se exprimă prin cuvinte (care constituie învelişul lor material) .şi suferă schimbări oiiată cu practica social-istorică. Ştiinţele operează cu n. specifice şi de aici denumirile diferite ale acestora, in raport cu domeniile cărora le aparţin: îl. filozofice, n. istorice, n. geografice, n. lingvistice, n. stilistice, n. semantice etc. '.în cadrul n. lingvistice se disting: n. fonetice, n. fonologicc. n. lexicale, n. gramaticale (morfologice şt sintactice ), n. ele istorie a limbii, n. de ortografic şi de 'punctuaţie. Ele sînt înscrise în dicţionare şi tratate de specializa î e, în programele şi în manualele şcolare de limba română. NUANŢĂ, s.f. (cf. fr. v.nance): valoare, varietate, aspect pe care-! poate îmbrăca, în anumite condiţii, o parte secundară de propoziţie sau o propoziţie subordonată, datorită elementelor introductive, datorită conţinutului lexical şi felului de formare a termenilor prin care sînt exprimate sau pe care U determină, sau datorită topicii acestor unităţi etc. Se poate vorbi astfel despre o n. lexicală sau despre o li. grama'icală ce poate caracteriza, la un moment dat, o anumită unitate sintactică: la atribuiţii adjectival se discută, de exemplu, despre mai multe n. lexicale (calitatea, cantitatea, arţinnea, relaţia, originea, -locul, timpul, materia, destinaţia) şi gramaticale (posesia — dependenţa, apartenenţa — subiectul, obiectul); la atributul substantival în genitiv despre mai multe n. lexicale (materia, conţinutul, originea, calitatea, locul, timpul) şi gramaticale (posesia — dependenţa, apartenenţa —' subiectul, obiectul, denumirea, scopul, termenul calificat, termenul comparat, super? lativul); "Ia atributul pronominal în genitiv despre mai multe n. gramaticale (posesia — posesorul, obiectul posedat, dependenţa, apartenenţa — subiectul, obiectul); la atributul substantival 111 dativ despre mai multe n. lexicale (filiaţia, vecinătatea, prietenia, duşmănia) şi gramaticale {obiectul, scopul); la atributul pronominal în dativ despre mai multe n. gramaticale (posesia -- posesorul, apartenenţa, dependenţa — subiectul, obiectul); la atributul substantival în acuzativ despre mai' multe n. lexicale (materia, calitatea, conţinutul, originea, măsura, timpul, locul) şi gramaticale (posesia — posesorul, obiectul posedat, dependenţa, aparte- 299 ueuţ-a — subiectul, obiectul, partitivul, reiaţi a/denumirea, scopul, comparaţia, termenul calificat, termenul numărat, superlativul) ; fa atributul pronominal în acuzativ despre mai multe n. gramaticale {obiectul, posesia, dependenţa, partitivul, comparaţia, termenul calificat); Ja atributul substantival apoziţional -despre mai multe n, lexicale {numele, prpfesia, naţionalitatea, provin-~ cîa de origine, însuşirea)"şi gramaticale (obiectul, termennl determinat); la atributul circumstanţial despre n. lexicale (timpul, cauza, condiţia şi concesia) j la complemente’despre n. lexicale (la complementul direct: măsura? la complementul indirect : locul şî condiţia] la complementul de a gent’: cauza şi instrumentul; la circumstanţialul de loc-: modul, atribuirea şi excepţia; la circum-' stanţialul de timp;’ locul, modul, . instrumentul, cauza; asocierea-la circumstanţialul de cauză: atribuirea, modul şi timpul; la circumstanţialul de- scop: atribuirea; Ia circumstanţialul de mod : locul; la: circumstanţi aiul instru-mental: modul; la circumstanţaa-lul coiidiţionaî: instrumentul, asociere^,- modul şi timpul; la circum-stantiaîul sociativ: instrumentul şi modul; la circumstanţialul de relaţie: atribuirea şi timpul; la ’ circumstanţialul de excepţie: modul; la circu mstanţialul ©poziţio-nal: locul; 3a circumstanţialul cnmulativ: asocierea); la elementul predicativ suplimentar despre n. lexicale (modul, determinarea atributivă)la subordonate des-*'! pre mai multe n. lexicale (ia completiva indirectă: obiectul di-’ rect şi condiţia; la circumstanţiala de loc: modul; la circumstanţiala de mod: obiectul direct; la ^circumstanţiala 'de timp-: condiţia; la circumstanţiala de cauzăr obiectul indirect, timpul şi condiţia ; 'la - circumstanţiala / condi-ţională: obiectul indirect şi tim*;| pul; la circumstanţiala /finalai \ obiectul indirect; la circumsfaiWî- ■ ţi ala consecutivă: timpul; la ciri' cumstanţiala concesivă:. tiriipulj la circumstanţiala opoziţională f' comparaţia; la circumstanţiala da excepţie:- cumulul şi modul). NUCLEU, s.n. (cf. fr. mtclntSi lat. niicUus)v centru al unei propoziţii-sau al unei fraze; element central ~cu funcţie importantă în -propoziţie sau în frază; element esenţial ce conferă stabilitate şi contur px:opoziţiei şi frazei. Xer-i; men folosit în sintagmele n. pro*' . poziţiei, (cu- referire' la predicat) şi n* frazei (cu referire lă propozw ţia principală). NUMĂR, s.n. (cf. lat. u-umenis) i categorie .gramaticală flexionară bazată pe distincţia naturală dintre un singur exemplar şi două sau mai multe exemplare al©: aceluiaşi obiect. Este specific substantivelor. S-a extins prin acord la părţile de vorbire care se aco--modea-ză după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale şi la parti tipiile verbelor), care iî înlocuiesc (la pronume) sau NUM 300 cu care intră în relaţie de ine ren-ţă, de intercondiţionare (la verbele predicat). o~ naturăl: n. existent- în realitatea obiectivă, bazat pe distincţia amintită mai sus. o ~ singulârî n. care indica un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe,, de obiecte, de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele tip: un băiat (un\scaun, un dar, un secol, un fulger etc.), o fată (o casă, o coală, o ceaţă etc-!), băiat (scaui\, dar, ‘ec'ol, fulger etc.), jată (casă, coală, ceaţă etc.). O ^ plural. 11. care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte, de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele tip: mulţi băieţi (mulţi ochelari, mulţi secoli), multe fete (multe case, multe scaune, multe daruri, multe secole, multe fulgere, multe coale-coli etc..), băieţi (ochelari, secoli),- fete (case, scaune, daruri, secole, fulgere, coale-coli etc.). O ~ comtin: li. reprezentat printr-o formă invariabilă, ;ără opoziţii de desinenţă vizibile. El include toate variantele substantivelor admise de contextele tip: un ochi (un arici, un tei), mulţi ochi (mulţi arici, mulţi tei); o învăţătoare (o muncitoare, o ţesătoare), multe învăţătoare (multe muncitoare, multe ţesătoare) 5 un nume (un codice), multe nume ucauite codice). O ~ ăudU v. kml: O ~ triâl: v. tridl. ■ NtiME, s.n. (< lat. nomen): I, cuvînt sau grup de cuvinte prin care numim şi individualizăm persoane, fiinţe, lucruri, fenomene .etc. 0~ onomastic: n. de persoană. De exemplu: Gheorghe, .Dan, Septimiu, Petrescu, Bitolea-nu, Vlăduţ etc. o~ de botez (mic): n. care individualizează persoana, ca individ izolat; prenume. De exemplu: Alexandru, Ion, Cristian, Nicolae, Dumitru, Maria, Elena, Eugenia, Alina, Ioana etc. o ~ de familie (mare): n. purtat- de toţi membrii tinei familii şi transmis de părinţi urmaşilor de .sex masculin. De exemplu: Marinced, Săvu- lescu, Bărbuleanu, Mitrache; Stur-zoiu etc. 2. termen folosit pentru substantiv, în general: • parte de vorbire care numeşte persoane, fiinţe, lucruri, fenomene etc. Î11 antichitate şi în evul mediu n. era' un termen generic folosit pentru toate cuvintele ce se declină (substantiv, adjectiv, pronume şi numeral). Termenul a rămas pînă astăzi cu această accepţie. <> ~ comdn: v . substantiv ..comun. <>~ prdpriu: v. siib-stdntiv propriu. <>~ de agent: substantiv sau adjectiv care derivă • dintr-un verb şi care denumeşte pe autorul acţiunii. De exemplul muncitor, ' tăietor, spoitor, supraveghetor, iniţiator, scriitor 'etc. o~- de acţiune r substantiv provenit dintr-un infinitiv lung, ca de exemplu: cîntare, trecere, sosire etc. ; dintr-un supin: citii, cusut, ': arat, semănat etc.j dintr-o temă verbală cu un sufixî v socoteală, îmbulzeală, bătealâ etc. O~ hipocoristic: v. hipocoristic. O ~ predicativ: n. (substantiv, .adjectiv sau numeral în nominativ, în genitiv, în dativ sau în . acuzativ) care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul nominal al unei propoziţii. D6 exemplu! „... în masa omenirii eu sînt. un număr trecut la statistica populaţiei" (I.L. Caragiale)] „... ziua următoare, deşteptînd'u-se din somn, Ghiţă era neliniştit" (I. Slavici); „Răducane, una şi cu una jac -două" (B. Şt. Delavran-cea); „Gălăciac e al şaselea c&ve se prăbuşeşte cu puntea" (Al. Sahia). N/- predicativ se mai poate însă exprima-şi prin pronume, verb la un mod* neperisonal,. adverb şi interjecţie: „Războiu-i pentru trîntori, iar lupta-£ pentru noi" (T. Arghezi) ■ „Pamîntul este al nostru, că noi îl . muncim" (L. Rebreânu);-^„Natura va fi ' . totdeauna ' aceeaşi(< (C. Bolliac); „Altul este al tău suflet" (M. . Eminescu); „Mama... ajunsese a crede oa, am să ies al doilea. Gucuzel" (Ion; Creangă); „Rămase... rniîndu-se la ea ca la o arătare" (I. Slavici); „Acolo învăl-' maşala brazilor era de . neînchi-' puit" (Geo Bogza); „Aşa~i turcu-n ţ vitejie"' (G. Coşbuc); dacă:o ' află şi a doua oara, e vai de steaua ei" (Folclor).■ o~ predicativ sim- — piu: ti. predicativ exprimat prin-' tr-un singur cuvînt reprezentant al unei părţi de vorbire (v. exemplele de mai sus),. 0~ pre-h dicatîv multiplu: n; predicativ exprimat prin două sau mai- multe cuvinte, a/flate într-un raport de coordonare. De exemplu: „Margareta era sprinţarăşăgalnică■ şi neastîmpărată" (A. Yla-huţă)} „Am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate" ^ (M. Sadoveanu);' „A fost crudă-nvinuirea,/ A fost crudă şi nedreaptă, fără răzem, fără fond" (M. Eminescu). 0~ predicativ prepoziţîoîials n. predicativ exprimat printr-un cuvînt cu* autonomie semantică, precedat de o prepoziţie. De exemplu.: „Toţi oamenii/cinstiţi sînt. împotriva războiului"} Codrii erau asemenea aramei"/ „Ah, aminti-rile-s ca fulgii uitaţi în cuiburi goalei" (D. Anghel); . NUMERAL, s.n. (cf. fr. manei al, lat. numeralis)! parte de vorbire care exprimă, sub diverse aspecte, un număr abstract, un. număr; concret sau ordinea numerică a obiectelor sau a acţiunilor, în spaţiu şi în timp. Este caracterizat prin conţinut noţional şi semantic suficient, prin’ flexiune după gen şi caz (parţial sintetică, în majoritatea cazurilor analitică) şl prin posibilitatea de a contracta anumite funcţii' sintactice (atribut — funcţie de bază; subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanţial şi element • predicativ .suplimentar). Ca însoţitor al substantivului se acomodează uneori după acesta în privinţa genuini şi a cazului. IOTM 30^ O ~ moştenit: n. transmis în-■limba rămână diu latină. De exemplu: umi f l) — una (un — o), doi două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece-, mie, în/îi. 0~ împrumutat: n. pătruns în limba română din' ai te limbi, «•Jupă formarea acesteia, in epoci diferite. De exemplu: sută (< v.sl.?), milion, miliară, bilion, trilion, seamă (< fr.), prim, ultim {< lat.). O ~ creat pe terenul limbii române; prin compunere', • - din rt, moştenite ăi cele împrumutate -j- prepoziţii, conjuncţii, articole posesive, articole hotărîte enclitice şi particula -a (aceasta mimai la forma de masculin). De exemplu: unsprezece, doisprczerc, î?r ispi czece... douăzeci, treizeci, patruzeci... cincizeci şi 'unu, cincizeci ■ şi doi etc.; al cloileă — -a doua, al halca — a Ireia, al patrulea — a patra■ etc. O ~ Simplu: îî. alcătui! dintr-o singură unitate de expresie. De exemplu: umt(l) . - una, doi — două, zece, mie,, suia, milion etc. 0~ compus: n. alcătuit din două sau mai multe unităţi de expresie. De exemplu: ‘unsprezece, patruzeci, şaizeci . şi opt, al zecelea —'a zecea etc. •O ~ cardinal: n. care exprimă uiii număr abstract sau un număr concret şi care corespunde con-texlclor diagnostice de tipul cili? — cîte?. De exemplu: unu(l) — - una, doi — două, tr/i, patru... - unsprezece, doisprezece, treispre- • zece... douăzeci şi unu, douăzeci şi doi ctc.; trei prieteni.,, şase bărci, nouă ore-, treizeci şi cinci de luptători etc. O ~ . ordinal: n. care exprimă ordinea numerică a--obiectelor sau a acţiunilor în spaţiu şi tn ti mp. şi care corespunde ’ contextelor diagnostice de tipul al oleica ? — a cnia ?. De exemplu: al doilea (rind) — a doua (încercare), al treilea (cerc.) — • u treia (maşină), al o sulă douăzeci şi unuleo (sttlp)— a o sută douăzeci şi una. (cerere) etc. ,0 ~ colectiv: n. care exprimă ideea-de însoţire, de grupare a obiectelor în spaţiu şi in timp. Este creat pe terenul limbii române diu n. cardinal precedat de morfemul tus-, ({ ad- -jectivul nehotărît toţi). De exem- . piu: tustrei tuspatru, tuscinci, fus-, şase etc. Există şi forme de îl. colectiv moştenite., din latină: ammdoi-ani'indoiiă.- 0~ îrafcfîo-nâr (partitiv): n. care exprima o parte sau o fracţiune- dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte. Este creat pe terenul limbii, române clin n. ^cardinal urmat de sufixul colectiv -inie: De exemplu: doime, • treime, pătrime, cincime, şe'sinie etc. <>~ multiplicativ:' n. care exprimă o creştere cantitativă, proporţională şi precisă (prin înmulţire) a unei forţe, a unei puteri, a- unui efort, a unui cîştig etc. sau a unei acţiuni. Este creat pe, terenul limbii române din participiile reale sau aparente, cu sufixul -ii, ale unor verbe de conjugarea a IV-a (formate, la rîndul lor, din n. cardinale precedate de prefixul în- şi urmate de sufixul -i)i x îndoit, -ă l întreit, -ăi încincit, -âî înşesit, -ăi- inşepţit, -ăi înzecit, -ăi- -însutit, -ăi înmiit, -ă etc. O ~ NUM- distributiv: n. care exprimă repartizarea precisă -a obiectelor în spaţiu şi în timp, pe grupe egale. Este creat pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de adverbul cîtex cîte unit(l) — cîte--una, cîte doi,. cîte două, cîte trei, cîte patru, cîte cinci etc. 0~ adverbial: n. care arată^de cîte ori se îndeplineşte precis o acţiune sau-de cîte ori însuşirea (sau -caracteristica)' exprimată de un adjectiv (sau de un adverb) este superioară sau inferioară, altei însuşiri (sau caracteristici). Este creat pe terenul limbii române din n. cardinal precedaţi de prepoziţia de şi urinat de substantivul ori (de la doi înainte) : o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de şass ori etc. (Pentru clasificarea do v. crilcrvu). DICŢIONARELE ALBATROS O OBIECT, s.n. (cf. lat. obiectum, fr. objet, germ. Objekt) : conţinut situat în afara eului, asupra căruia se îndreaptă gîndirea sau cunoaşterea umană, o ~ direct: complement direct. o ~ indirect: complement indirect, (v; compiemânt). gramaticâl: o. denumit de un substantiv,' indiferent de conţinutul lui (fiinţă, lucru, fenomen etc.). în acest sens spunem despre substantiv că este „parte de vorbire care denumeşte _0. gramaticale” (adică ■-fiinţe/ lucruri, fenomene etc. privite din punct de vedere gramatical). ,0~ posedat: o. care este în posesia cuiva, care este stăpî-uit de cineva (sintagmă care reprezintă una din referinţele de conţinut ale pronumelui* posesiv). OCCIDENTÂL, s.n. (cf. fr. occidental, lat. occiclentalis): limbă artificială creată în 1922 de către estonianul E. de Wăhl. Dispune de o gramatică mai complicată decît a celorlalte limbi artificiale, dar bazată pe procedee cunoscute în limbile naturale. Admite consoanele duble şi schimbarea accentului după bunul plac al vorbitorului. • OCLUZIIJNE (OCLIJZ1E), s.f. (cf. fr. occlusion, lat. occludere „a închide"): „închidere a canalului vorbitor îiitr-un anumit punct al lui în timpul pronunţării unei consoane. OMOFONIE, s.f. (cf. ^fr. homo-plionie, gr. homos ,,la Je 1 ‘' -{- phone „voce"): calitate a unor silabe sau a unoî cuvinte de a .se pronunţa asemănător, dar de a se scrie diferit _(v. silabă omojonă şi cuvînt omojon). / ■ OMONfM, s.n. ;(< adj. omonim, _ -ă, cf. fr. homonyme, lat. homony- • mus, gr. homonymos < homos „asemănător" -f- onoind „nume"): cuvînt care are aceeaşi formă şi aceeaşi pronunţare cu un alt cuvînt, dar care diferă de acesta prin sens şi prin origine. De exemplu: cataractă (=. cascadă), cat a- 303 OMO râdă (= boală de ochi); buhdi (== taur), buhdi (— in strument) î limbă {— organ), limbă ■(== neam),.; limbă (=-mijloc de comunicare)} . liră (== instrument muzical), Ură ( =-monedă); mdsă (= mulţime), masă (— mărime), mdsă (= mo- “^“bilă), masă (— corp solid); odii .{= organ), ochi ( — mugur), ochi ’-( = geam) etc. Altfel spus; o. este • un'cuvînt care dispune de un corp fonetic identic cu al altui -cuvînt (sau al aUor cuvinte) fără ca acest corp fonetic să fie legat de celelalte printr-o caracteristică se-mantică comună' (printr-un seni)^. De exemplu - mai („a cincea lună - a anului") nu are" nici uh sem comun cu mai (adverb), cu mai . („ciocan") şi.cu mai (reg. „ficat"). OMONIMIE, s.f. (cf. fr. honiony-mie): faptul sau însuşirea de a fi omonim; situaţia în care, se află două sau mai multe cuvinte omonime . (v. omonim). O. este manifestarea unui proces contrariu sinonimiei (v.) în sensul că aceiaşi corp fonetic trimite la două obiecte diferite. De exemplu: bancă („instituţie financiară") — bancă (,,scaun lung");; ban („a . suta parte din ' moneda naţio-, nală") — ban („titlu boieresc în evul mediu); calcan („soi de peşte marin") — calcan („zid fără uşi şi fără ferestre") etc. O. e un mod normal de 'existenţă a cuvintelor; una din sursele sale cele mai ..importante este etimologia populară. Ea poate da naştere la confuzii, motiv pentru care. a fost - considerată un accident supără- tor, o piedică în actul de comunicare a ideilor, una din cauzele dispariţiei cuvintelor. în- practica vorbirii unele o. duc în final la eliminarea unui omonim sau la modificarea lui. De „exemplul pisoi („puide pisică") a scos din circulaţie pe pisoi („unealtă de pisat în piuliţă"); porumb (plantă) -a eliminat în Muntenia pe porumb' (pasăre) şi a determinat apariţia lui porumbel etc." în limba franceză'jnai multe cuvinte se pronunţă la fel, datorită reducerii corpului fonetic al cuvintelor şi situaţiei omonimice create prin: această reducere: veri („verde"), verre („pahar"), vers („vers"), vers („către"), ver („vierme"), vair („blana unui anumit animal"). O. este — alături de sinonimie, polisemie şi antonimie — una din cele patru modalităţi de manifestare a organizării vocabularului, un efect , al acţiunii celor cinci factori de organizare ai sistemului lexical (frecvenţa, factorul stilistico-funcţional, factorul psihologic, factorul semantic şi factorul etimologic), o ~ tolerabila: o. parţială care presupune forme diferite printr-un detaliu fonetic, gramatical sau • sţilistico-f uncţional. De exemplu: -a (articol posesiv --genitival) a (formă de persoana a III-a singular, indicativ prezent, a verbului auxiliar morfologic a avea) — a (interjecţie) — a (prepoziţie); arcan („laţ") — arcan (înv. „loc tăinuit"); arie („loc .amenajat pentru treieriş") — arie („compoziţie vocală dintr-o ©MO ' operă sau' operetă"); J?aie („scaldă") — baie (reg. „mină"); barem , („măcar"), adverb, — barein-(„tarii"), substantiv; berc („fără.coadă"), adjectiv — berc („dumbravă"), substantiv; bob („grăunte"), cu pluralul.boabe — bob („sanie cu. armă"), cu .pluralul boburi; boi („făptură"), substantiv — boi („a colora"), verb; boltă. arcadă"), cu pluralul bolţi —boltă (reg. „prăvălie"), cu pluralul boite; bun („bunic"), cu pluralul bii-rii — 'bun („produs de consum"), ‘ cu pluralul bunuri; dragă (adjectiv cu pluralul dragi) — dragă (su 1 >.s 1 a n t iv cu plural ul . drăgi) i noi (adjectiv, formă de plural) — noi (pronume personal, persoana I plural); spătar .(„rezemâtoare de scaun"; „curea de ham"), substantiv cu pluralul spătare-—' spătar („boier care ţinea spada domnului în evul riiediu"), substantiv cu pluralul spătari etc. O ~ intolerabilă: o. totală bazată ,pe identitatea tuturor formelor lexicale ale omonimelor, pe .apartenenţa acestora la aceeaşi variantă funcţională a limbii/pe apariţia lor In cadrul aceloraşi tipuri de contexte. De exemplu: căprar („păstor de capre") — căprar („caporal") ; pupilă („parte a ochiului") — pupilă („minrjră tutelată"' „elevă preferată"); jierărie (,/meseria de fierar") — jierărie („locul unde se’exercită meseria de fierar") etc. 0N0MAS10L0G4E, s.f. (cf. fr., germ. Onomasiologie, gr. onoma ,/rnnne", ovomasia „nume speci- fic" -J- logos „ştiinţă"): ramură a lingvisticii care studiază numele din punctul de vedere al formei şi. conţinutului lor.’ ONOMĂSTICĂ, s.f. (< adj. onomastic, -ă, cf. fr. onomasiique, gr. onoma „nume"): 1. disciplină.care' studiază originea, formarea şi evo- . luţia numelor proprii. 2. 'totalitatea numelor proprii. dintr-o limbă, dintr-o regiune,; dintr-o epocă. • ONOMATOPEE, s.f.. (cf. fr. duo- ' matopee, gr. onomatopoia < o no- , ma „nume" -fr poiein ";;a face"): cuvînt care prin elementele sale sonore imită \ cu aproximaţie un sunet sau un zgomot clin natură; cuvînt imitativ. De exemplu- cucul, cucurigu!, cotcodac!, pitpalac! , muu!, beee!, ham!, poc!, ': zdup!, pleosc!, zdranc! etc. . 0. formează o grupă distinctă in-cadrul interjecţiilor "din hruba română (v. interj dcţie ). OPOZ ÎŢIE, s.f. (cf. fr. opposilion,'-. lat. oppositio, germ. Opposition,-. : rus. opoziţia)-, diferenţă, de obicei fonetică, cu ,sau fără valoare funcţională, între" două unităţi lingvistice. în concepţia structuralistă prin o. se înţelege unitatea fundamentală a unui sistem lin- / gvistic, formată din doi termeni;, unul pozitiv şi altul negativ. OPTAT IV(Ă), s.n. şi f. (cf. fr. optatij, lat. optativus) : 1. aspect al modului coiidiţional-optati'/-potenţial, care exprimă o posi- bilitate reală, dorită- în- prezent sau în trecut. De exemplu: „închi-nare-aş şi n-'anî cni\ j-închina-.-re-aş murgului""' (Folclor) ; „Cc-aş mai' fi colindat atunci!" (v. si condiţional-optativ-potenţial). 2. propoziţie care exprimă dorinţa sau care cere în răspuns o informaţie cu privire lâ dorinţa1'. <> ~ reală: o.-'construită cu aspectul optativ (prezent) al modului condiţional-optativ-potenţial. De "exemplu: „Ar striga... şi nu se-ndu-ră" (M. Eminescu). O~ ireală: o. construită cu aspectul optativ (perfect) al • modului condiţional-optativ-potenţial. ~ De exemplu: „Ce-ar mai fi ‘ citit - în liniştea aceea!". O fâlsă^: propoziţie construită cu unul din verbele a vrea, a dori sau a pofti (care exprimă lexical.ideea de dorinţă) la modul _ indicativ.' De exemplu: ,,Vreau V o îngheţată", „Doream înţelegere^ din partea ta"; „Anv poftit şi eu . , nişte gogoşi" (v. şi propoziţie). 0RAL1TÂTE, s.f. (< oral -f- suf. -ithte, cf. it. oralită): 1. calitate a stilului unei opere beletristice ; 'ele a părea vorbit, de a folosi elemente de limbă vorbită, dînd expunerii un caracter spontan şi viu atît în dialogurile care „no-, ' tează particularităţile vorbirii per-' sonajelor, cît şi în naraţiunea propriu-zisă. 2. ansamblu de particularităţi ale limbii vorbite,, ale graiului viu. , : • tiRDINE (TIPICĂ), s.f. (cf. lat. . or do, - -inis, it. ordine): înşiruire . după anumite reguli; organizare în raport cu anumite cerinţe. Se vorbeşte astfel despre o. (topica) părţilor de propoziţie în propoziţie (subiect + predicat sau subiect . 4- atribut -j- predicat -f- complement — într-o Oi obişnuită; predicat subiect sau predicat’.-f-complement siibiect -1- atribut — într-o o, neobişnuită), despre o. (topica) propoziţiilor în frază (propoziţie principală + propoziţie secundară — într-o o. ohi.ş- . nuită; propoziţie secundară 4-propoziţie principală sau propoziţie secundară ~|- propoziţie principală + propoziţie secundară — într-o o, neobişnuită)■ O ~ alfabetică: înşiruire în conformitate cu literele alfabetului: <7, b-, c e1c. (alb} bun, cald etc.). O ~ I iberă: .aşezare a părţilor dc propoziţie sau a propoziţiilor î n fni ză în o. dorită de vorbitor sau de scriitor, la libera lor alegere, in .raport, cu preferinţele şi intenţiile lor. O ~ Fixă: aşezare a părţilor dc propoziţie în propoziţie sau a propoziţiilor în frază, într-o o. strictă, obligatorie, impusă de o normă gramaticală, de o exigenţă a limbii literare. . t- . , /. ■ - ORIENTALIST, s.m. (cf. fr. orien-taliste): specialist în. orientalistică (v.). ORIENTALISTICĂ, s.f/(cf. germ. Orientalisţik ): grup de discipline - care studiază istoria, limbile şi culturile popoarelor orientale.; •. ORONIM, s n. (cf. fr. oron.yme-) J nume toponimic- dat unei forme ORO de relief. De exemplu- deal, vale, cîmpie,. munte, depresiune,, Bărăganul etc. - O ROMI MIE, s.f, (cf. fr'. oronymie, gr. or os „munte" -£• - onoma „nume") ; 1. totalitatea numelor geo-. grafice (proprii şi apelative) care desemnează formele de relief. 2. ramură a toponimiei care se ocupă cu studiul formării şi evoluţiei -numirilor referitoare la formele' de relief. > ■ ORTOEPÎE, s.f. (cf. fr. orthoâpie, gr. orthoepeia „limbaj corect" ( orthos „drept" + epeia „pronunţare"): î. pronunţare corectă, literară a cuvintelor. 2. parte a lingvisticii care studiază pronunţarea corectă a cuvintelor dintr-o iimbă, după anumite reguli. Majoritatea problemelor de ortoepie ale .limbii^române sînt în acelaşi timp şi probleme de ortografie (Pentru regulile ortoepice, v. regulă). . ORTOFON IE, s.f./ (cf. fr. ortho-plionie, gr. orthos „drept" fihone „sunet")pronunţare ( nor- .. mală sau corectă a unui fonem sau a unui grup de foneme. ORTOGRAFfE, s.f. (cf. lat. ortho-graphia, gr. orlhographia < orthos „drept" + graphein „a scrie"): 1. sistem de semne grafice convenţionale care se folosesc în scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor şi a locuţiunilor’ dintr-o limbă. Sînt considerate semne or^ tografice în limba română: lini- uţa de unire (cyâiima) şi apostro5 ful (v. şi semn). 2. parte a gramaticii care studiază scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor şi a" locuţiunilor dintr-o limbă, după anumite reguli. etimoI6gică: 0. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor. O. etimologică au limbile franceză, irlandeză, engleză şi ti-betană. în aceste limbi scrierea cuvintelor se deosebeşte profund de pronunţarea lor.- De exemplu î fr. temps („timp") pronunţat „tei"] fr. doigt („deget") pronunţat „dna" oiseau („pasăre") pronunţat „na-zo“, eau („apă") pronunţat- „o" j ' engl. all right („foarte bine") pronunţat „olrait", enough („destul") pronunţat „inaf", chalk („cretă") pronunţat „cok" etc. în general, se reproduc nu formele actuale ale cuvintelor, ci formele lor din limba de origine, mai vechi, faze intermediare din dezvoltarea acestora sau chiar forme false.. O ~ fonetică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe felul cum acestea se pronunţă. Limba italiană şi limba română au, în general/ o o. fonetică. Din 1860, data la care alfabetul latin a luat locul celui chirilic, sistemul ortografic al limbii române s-a schimbat de mai multe ori (1881, 1904, 1932, 1953, 1965), modificările survenite reflectînd lupta dintre reprezentanţii celor 'două curente (etimologic şi fonetic) în stabilirea acestuia, cu cîştig de, cauză pentru cel - fonetic. O ~ talienizântă: o. veche românească în care principiile scrierii cuvin-' ielor se bazau pe intenţia de apropiere nefirească, forţată, artificială a acestora de formele limbii italiene. Ea a fost iniţiată şi folosită în limba română de I. Heliade Râdulescv; dar fără sorţi de iz-bîndă, deoarece contravenea' fla--grant legilor limbii noastre (Pentru regulile - ortografice, v. regulă). . ORTOGRAFIERE,'.s.f. (< orlogra-fia, cf. fr. orthographier): scriere corectă a cuvintelor, a expresiilor şi a locuţiunilor dintr-o limbă. ’ ORTOLOGÎE, s.f. (cf. fr. ortho-logie, gr. orthos „drept" -f logos „cuvînt"): arta de a vorbi corect. dSCĂ, s.f. (cf. fr. osque) t limbă indo-europeană vorbită de tribu--rile oscilor din Italia centrală, care populau — împreună cu fa-liscii, latinii şi umbrienii — anumite zone ale acesteia. DICŢIONARELE ALBAl’ROS P PACIENT, s.m. (cf. lat. patiens, sci'isă cu caracter liturgic a limbii ii. pazienlc, fî\ ftatieni, germ. slave comune, folosită în aria de putieni): cel care suferă acţiunea cultură din estul şi- sud-estul exprimată de verb. P. constituie Europei medievale (secolele al unul di ti cei doi poli ai . acţiunii, IX-lea-—al Xl-lea), în două etape alături de agent, şi anume obiec- - (cea moravo-panonică sau clasică tul care suferă această acţiune,' sfîrşitul Secolului**al IX-lea şi punctul de sosire al acţiunii. începutul secolului al X-lea, cînd , fraţii misionari Chirii şi Mctodiu PALAT AU ZARE, s.f. ((paiaţa-, şi discipolii lor apropiaţi au tradus liză, cf. fr. palataliser) : transfor- din greacă primele; cărţi de cult mare a unui sunet nepalatal în- în dialectul bulgaro-macedonean tr-unul palatal, prin mutarea din sudul Salonicului — şi cea . locului de articulaţie în regiunea bulgară — sfîrşitul secolului al palatalului dur al gurii., sub influ-. X-lea — secolul al X-I-lea, cînd enia unui i următor. De exemplu, în sud-vestul şi estul Bulgariei au {în-limba română e cunoscută p. fost scrise .15 codice printre care '-labialelor b, p, m, j şi v.tn cuvinte Codex Zographensis şi Codex M.a- cu pronunţare regională ca ginc rianusţ. Modelată după greaca (bine); Ulcior "(picior), nere (miere), literara, -mai ales sub raport siu- ’Tierbe (fierbe) şi -yine (vine) şi p. tactic, p. n-a- fost niciodată 'vorele ntalelor d şi t în. cuvinte tot cu bită de popoarele slave, cu excep- pronunţare regională: bage (bade), ţia unor sfere diplomatice-; ea a jrace (frate) etc. exercitat însă o puternică influ- enţă asupra limbilor literare cori-PALEOSLÂVĂ, s.f. (cf. fr. pal60- . temporane slave şi asupra limbii slave) - limba veche slavă, vechea române (influenţă cunoscută pen- slavă bisericească, vechea bul- tru limba noastră sub numele de gară- cea mai veche ipostază injîuenfă-'Slavonâ). Denumirea de p. este dată din perspectiva istoriei limbilor slave. PARADIGMĂ,, s.f. (cf. fr.' paradigme, lat. paradigma, gr. /para-deigma .^nodel"): 1. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvin t. Se vorbeşte astfel despre p. • substantivului, a adjectivului şi adverbului, (mai ales). 2. orice clasă de elemente lingvistice, indiferent/ de principiul ce^guvernează reunirea acestora. în concepţia lui Ferdinand de Saussure p. reprezintă nişte „grupuri asociative", în care. componentele (cuvintele evocate în memorie de un alt ■CTivînt) sînt reunite doar prin asociaţii de idei. .Relaţiile dintre • p. grupate în sistemul limbii reprezintă axa paradigmatică. Sînt considerate ca. aparţinînd ace-. lei aşi p..două'sau mai multe unităţi lingvistice care se pot înlocui în cadrul aceleiaşi sintagme. După Român Jakobson, interpretarea oricărei unităţi lingvistice presupune în fiecare moment comparaţia cu elementele asemănătoare, existente în cadrul aceleiaşi p., care-ar putea s-o substituie, precum şi raportarea la unităţile coexistente, care aparţin aceleiaşi sintagme. în felul acesta sensul oricărui cuvînt ar fi determinat simultan atît de amintirea cuvintelor care i-ar fi putut lua locul., xti enunţ cît şi de influenţa cuvintelor înconjurătoare din cadrul ' enunţului. , PARAGRÂMĂ, s.f. (cf. fr. para-' gr anime,. gr. paragramma, „pro- nunţare denaturată a cuv intuim"): greşeală de ortografie care 'constă în folosirea unei literis in locul alteia sau în substituirea nr.ei forme gramaticale corecte cu alta incorectă (greşeală de copist). PARALELISM, s.n. (cf. fr. paral- 1 elisyne, it. parallclismo, gr. pa~ rallelismos < para „Ungă" + alL> las „unul cu altul"); corespondenţă între două unităţi sintactice luate’ în comparaţie. Se vorbeşte astfel de p. sintactic (aproape perfect) dintre . părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate (subiect — subiectivă, nume predicativ — 'predicativă, atribut — atributivă, complement ndcircumstanţial — completivă, complement circumstanţial — subordonată circumstanţială,' element predicativ suplimentar — predicativă suplimentară).. V. şi corespondenţă. PARALGG fE,^s.f/(cf. fr. paralogic, gr., -para „lîngă"’ -\- lotţos- „cn-’vint"): transformare analogică a formei ttnui cuvînt prin asemănarea lui formală cu alt cuvînt (v. atracţie paronimică). PARANTEZĂ, s.f. (cf. fi*, paven-tJicse, '■ germ. Parenthcse, lat. pa-rcntheşis, gr. ,para „alături" -\-. en „în" -j- Jhesis „punere"): V. semn. de punctuaţie care constă din două arcuri de cerc, din două dreptunghiuri cărora le lipseşte o latură lungă sau din două linii orizontale, între care se izolează un amănunt, un adaos, o explica- PAR 313 ţie legată de restul unui text dat. o ~ rotrinde (mici): p. care închid o explicaţie, o precizare, un amănunt şi care sînt alcătuite din două arcuri de cerc. De exemplu ( ). 0~ drepte (mari): p.'care închid un adaos făcut de vorbitor într-un text citat şi care sînt alcătuite, din -două dreptunghiuri cărora le lipseşte o latură lungă în interior. De exemplu [ j. o ~ orizontale: p. alcătuite din două linii orizontale (— —). V. linie dc pauză. 2. frază cu un sens deosebit, cu caracter de adaos, de explicaţie suplimentara, de digresiune, Care se intercalează între . termenii unei alte fraze (în scris, ‘ închisă adesea între paranteze sau A între linii de pauză). PARATĂXĂ,s.,f. (cf. fr. parataxe, gr. parataxis < para „alături" -{-iaxis „aşezare"): v. juxtapunere. PARONIM, s.n. (cf. fr. paronyme, gr. .^arar-,,alături" onoma ,',nume"): cuvînt asemănător (nu identic) cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (şi ca origine). De exemţDlu: .complement şi compliment, aluzie şi' iluzie, glacial şi glaciar, -emersiune şi inicrsiune, comunicare şi comunicaţie, manifestare'şi manifestaţie, original şi originar, familial şi familiar, temporal şi temporar, eminent şi iminent, literal şi literar, ordinal ,şi ordinar, se înserează şi se inserează etc. Unele se pot confunda adesea între ele în' vorbire. PÂRONIMÎE, s.f. (cf. fr. parony mie): calitate pe care o au două cuvinte^de a fi paronime; relaţia care se stabileşte între două cuvinte paronime. ■ PARTE DE PROPOZIŢIE, s.f. prep. -^-s.f. (cf. lat. partem-\-lat. de -fr fr. proposition, lat. propositio) i cuvînt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii, car6 poate fi identificat ^ca \ unitate ' ’ sintactică aparte după funcţia specifică îndeplinită- în cadrul ’ propoziţiei. Sînt considerate p. de p. în limba română: subiectul, predicatul, atributul,- complemen- ■ tul şi elementul- predicativ suplimentar. 0~ principâlă: p. de p. care constituie, în mod obişnuit, minimul necesar pentru realizarea nnei propoziţii, centrul de organizare al acesteia. Sînt considerate p. de p.. principale: subiectul şi predicatul. O ~ 'Secun-dâră: p. de p. care se grupează în jurul p. de p. principale, coin-pletîndu-le înţelesul. Sînt considerate p. de p, secundare: 'atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar. <$■ ~ independentă: p. de p. care nu depinde sintactic de nici o altă unitate de această natură, care nu e subordonată niciodată unui element regent; p. de p. care poate exista în cadrul propoziţiei fără ajutorul alteia, putîndu-se afla cu aceasta cel mult într-un raport . de inerenţă (de interdependenţă). Sînt considerate p. de p. independente: subiectul' şi predicatul. * 0~ dependentă (subordonată): p. 313 PAR de p. care depinde sintactic de o altă unitate de "acest fel, care este subordonata unui element regenţi p. de p. care nu poate exista în cadrul propoziţiei independent de. acest regent. Sînt considerate p. de p. dependente: atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar. <0~ coordonată: p. de p. care se află cu o altă unitate de acelaşi fel (indiferent de nuanţă, de aspect, de varietate) într-iin raport de coordonare. Pot fi coordonate: subiectul cu subiectul, predicatul cu predicatul, atributul cu atributul, complementul cu complementul, elementul predicativ suplimentar cu elementul predicativ suplimentar (în mod excepţional pot exista in raport de coordonare şi- două părţi de propoziţie diferite: un atribut-circumstanţial cu' un' com-ple me nt circumstanţi al, uri ele-ment predicativ suplimentar cu un complement circumstanţial). V. şi coordonare. O ~ intercalată (incidenţă): ,p. de p. aşezată intr-un loc neobişnuit între, alte .unităţi' sintactice/ în cadrul' aceleiaşi propoziţii sau într-o altă propoziţie (în* acest caz poate fi legată sau nu în pronunţare prin cratimă, poate fi sau nu despărţită- prin- virgule). Pot fi -intercalate: atributul, complementul şi elementul predicativ, suplimentar (în mod excepţional poate fi intercalat şi predicatul însoţit de complemente între componentele subiectului multiplu). V. şi intercalare. o ~ simplă: p. de p. ex- primată printr-o singură parte de vorbire cu funcţie sintactică determinată. Pot fi p. de p, simple: subiectul/ predicatul, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar, o ~ dezvoltată (multiplă, compiîsă): p. de p. exprimată prin două, sau mai multe părţi de vorbire cu aceeaşi fiincţie sintactică, aflate în raport de coordonare. Pot fi p. de p. dezvoltate: subiectul, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar (unii lingvişti sînt de părere că există şi predicate de acest fel, problema punîndu-se însă altfel decît la celelalte p. de p.). V. fiecare din aceste unităţi sintactice. ‘ O ~ anticipată: p. de p. exprimată prin intermediul formelor pronomi-, nale personale, înaintea părţilor -de vorbire care îndeplinesc această funcţie. Pot fi p. de p. antici-.pate: subiectul, complementul direct şi complementul indirect (v. fiecare din aceste, unităţi.) O ~ reluată: p. de p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale după părţile de vorbire care îndeplinesc această funcţie. Pot fi p. de p. reluatei .-subiectul, complementul direct şi complementul. indirect (v. fiecai'e din aceste unităţi). 0~ cu aspect pozitiv (pozitivă): p. de p. neînsoţită de negaţia nu sau de prepoziţia cu rol de negare, fără. Pot ’fi p. de p. cu aspect pozitiv i subiectul, predicatul, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar. O ~ cu,aspect negativ (negativă): p. de p. ioso* FAK, ţită da negaţia.- nu sau cie prepo-'-ziţia cu rol de negare, fără. Pot fi p.’de p« cu aspect negativ: subiectul, predicatul, atributul, cornpîe-, montul şi elementul predicativ suplimentar (Pentru clasificarea p. de p.. v. criteriu). PARTE DE ' VORBIRE, s.f. + prep. + s.f. (cf. lat. par tem lat/ de ~f- vorbi < vorbă -f- suf. -i) : .clasa de cuvinte grupate după sensul lor lexical general şi după caracteristicile lor morfologice şi sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradiţională în zece p. de v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, [adverb, interjecţie, prepoziţie şi conjuncţie. Cercetările moderne şi actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical . al- articolului (element lipsit de sens lexical şi "'de funcţie sintactică de parte de propoziţie), scoţîndu-1 din rîndul p. de v.’ în felui acesta au rămas numai nonă p. de v. Dacă mai adăugăm şi faptul că tot aceste cercetări au stabilit lipsa’de sens lexical şi .de funcţie sintactică de părţi'de propoziţie la conjuncţii şi lâ prepoziţiile de bază (moştenite), datorită abstractizării şi' ■gramaticalizăm lor maxime, şi trecerea lor tot în rîndul instrumentelor gramaticale, ar însemna că în limba română adevărate p. de v. (cu sens lexical şi cu funcţie sintactică de părţi de propoziţie) nu sînt decît şapte: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul şi. inter- jecţia. o~ moştenită: p. de i rămasă într-o limbă din limba d bază sau din limbile care s-au îr crucişat pentru a da naştere unt limbi noi. De exemplu: -a un, o, al, a, ai, ale, casă, f rate, bun dulce, trei, zece, eu, (al) meu, se acesta, cine, altul, nimeni, ciuta avea, vrea, fi, afară, - atunci, vai, zău, către, cu, de, că, însă, să, şi etc, (< latină); barză, mîrtz, aprig, sterp, (a) cruţa, (a) răbda, pururi etc. (< substrat). 0~ împrurau-tâtă: p. de v. luată dintr-o limbă străină. De exemplu: . muncă, mîndru, razna; of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvîrli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, paşol, ţibă (< slavii de nord-est)j oraş, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basm, murdar, tiptil; halal (.< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, ctbsolvi (< germană); bravo\, bastal, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marş; ura\, contra, or (<.franceză); prim, ultim (< latină) etc. O ~ creată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere şi conversiune, din elemente moştenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele ((pronumele demonstrative), frumuseţe (< frumos + suf. -eţe), bună-cuviinţă, rănitul; cenuşiu, (< cenuşă -{- suf. -iu), binevoitor (< bine'-}- voitor), vestit î treisprezece ((trei spre -f zece), douăzeci şi unu, al zecelea (< al -£ -f- zece -f- Ie -j- a); dînsul (< de -£• însu -j- 1), dumneata (( domnia ~jr ta), însumi (< însu -f- mi), acelaşi (< acela -j- şi), cel ce, oricare (< ori -f care) , nici imul; desface (< des 4-/ace), binevoi (< bine voi) j orbeşte (< orb -y suf. -eşte), morţiş (( mort + iş), pesemne (( pe -j- semne), nicidecum « nici de -j- cum), 'deschis, poate} aha!, pleosc,!, trosc!,, zdup!, doamne!!* înspre (< în + spre), de pe lîngă} căci (< că -f ce), fiindcă (< fiind -f că), ca să etc. o ~ cu -conţinut noţional determinat {concret .sau abstract: substantivul, adjecti- vul, numeralul, pronumele, verbul şi adverbul) i patrie, devotat, ei, dinselc, opt, al doilea, lucra, aici etc. o ~ fără conţinut noţio-nal determinat (articolul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia) • de, la, să, că,"eh!, paf!, zvîc! etc. O ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstractsubstantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul ,şi adverbul) '. soldat-, viteaz, noi, dhjşii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. O ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia)- de, cu, să, că, aha!, bruh!, dch! etc. 0~ concretă: p. de v. cu conţinut reprezentabil în . planul senzorial. Pe exemplu: masă, nuc, soră, roşu, violet, acru, sărat, trăsni, fluiera, pocni, repede, zvrrl eto. 0~ abstractă: p. de v. cu conţi-mi 1 ne reprezentabil în planul senzorial. De exemplu: -l, -a, un, o; ccl, cea, al, a,: demnitate, pricepere, dreptate, isteţ, înţelegător, inteligent, trei, cinci, şapte, noi, tu, acesta, fiecare, avea, vrea, ' fi, gîndi, mai, atît, fără, prin, şi, clar etc. o~ simplă: p. de v. alcătuită dintr-un singur element for- mant. De exemplul -a, un. o, -cel, cea, al, a, munte, verde, voi,■ care, şase, merge, cum, ah!, cu, să etc. O ~ coniptîsă: p. de y. alcătuită din două sau mai multe elemente formante distincte. De exemplu! - bunăvoinţă (< bună -f-voinţă), gura-leului, floare-de-colţ, galben-închis, nord-american, ' macedoromân (< macedo -$• roniău). treizeci (< trei -f- zeci), însuşi (< în-su -r|r şi), acestălalt (< acest -f al alt), cel ce, oricine (< ori cine), nici unul, binevoi (< bine -f- voi), astăzi' (< astă -j- zi), înspre (( în -{> spre), ci şi etc. o~ flexibilă: p, de V. care-şi schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul„ pronumele şi verbul). De exemplul o masă, unei mese; o fată harnică» unei fete harnice ; un{u\) — umii(aroşii stau de pază la capetele celor întru vecinică pace adormiţi, unde măslinii cu frunzele lor argintii îmbracă munţii ce se oglindesc îu marea nemărginită, unde bolta/ cerului se înalţă pînă la infinit, iar lumina soarelui pătrunde toate, dîndu-le lumină din lumină — acolo omul are sufletul mai simplu şi mai clar, seninul cerului şi al mării îl înseninează şi pe el şi gînclul iubitor de lumină se avîntă în visare spre înălţimile albastre cu Platon, ori pe mările de- smarald şi safir cu Borne r" (Vasile .Pârv-an). PERMUTARE, s.f. (< permută, cf. fr. permrtler, lat. permutare): reaşezare a unei unităţi lexicale (a, unui cuvînt) dintr-u’n loc în alt loc în cadrul unui enunţ,-fără ca acesta diri urmă să-şi’ schimbe înţelesul. De exemplu; enunţul-propoziţie „Ion a spus ceva" se reduce prin p. la cinci formule posibile ^cu nuanţe de înţeles proprii, ''dar cu acelaşi înţeles global, ele reprezentînd nişte va- PER riante — „A spus Ion ceva", „Ceva a spus Ion", „Ceva Ion a spus", „A spus ceva Ion" şi „Ion ceva a spus". Pentru a’face proba p., pentru a verifica nuanţele de înţeles proprii variantelor unui enunţ-propoziţie recurgem la substituirea unui termen din acest enunţ prin alt termen: „Ion a spus. o poezie " (v. substităfie). PERSOANĂ, s.f. (cf. lat. persona, it. persona, fr. personne, germ. person): categorie gramaticala flexionară nespecifică, purtătoare a raportului ce se stabileşte între locutor (vorbitor)', interlocutor,, cel care nu este prezent şi acţiunea exprimată de verb. Este proprie pronumelor (personale, posesive, de întărire şi "'reflexive) şi verbelor. Se manifestă solidar, simultan cu categoria"numărului, în limba română există trei p.î p. /, reprezentată de locutor (de cel care vorbeşte cu cineva, de vorbitor; de cel care pune întrebări cuiva, de cel care emite o' comunicare destinată cuiva de faţă,, de emiţător); p. a lî-a, reprezentată dc interlocutor (de cel cu care se vorbeşte, de cel care răspunde la întrebările puse de locutor) şi p. a lîl-a, reprezentată de cel despre care se vorbeşte în discuţia dintre locutor şi interlocutor) de cel care nu ia parte la această discuţie şi poate fi reprezentat printr-o persoană sau printr-un obiect. PICTO^RÂMĂ, s.f. (cf. fr. picto-gr amine): desen sugestiv prin care este reprezentat un obiect, un fenomen sau o întîmplare. Este caracteristică scrierii picto grafi ce, care constituie prima fază în dezvoltarea scrierii la toate popoarele primitive (v. şi scriere). PLASTICITATE, s.f. (cf. fr. plas-ticitâ) ■ calitate a unui cuvînt, a unei expresii, a exprimării, a stilului unei opere literare, a imaginilor poetice de a evoca’ ceva In mod viu, sugestiv, expresiv. PLASTICI ZARE, s.f. « plaslicizd < plastic -f- suf. -izd): exprimare a unui anumit lucru, a. unui anumit aspect din realitate, prin imar gini plastice, sugestive, expresive, evocatoare. PLEONĂSM, s.il. (cf. fr. piionas* me, lat. pleonasmus, gr. pleonas-mos < pleon „ mai mult"): folosire alăturată a mai multor cuvinte sau construcţii cu acelaşi înţeles, din dorinţa de subliniere convingătoare â ideii sau a imaginii' exprimate de acestea. în limba vorbită şi în limba familiară el constituie o greşeală de limbă, vizînd ignoranţa, neglijenţa, graba în exprimare: moş ’ bătrîn, babă bătrînâ, geniu mare, avansaţi înainte!, mai superior, ■ mai inferior, cel mai perfect, mai principal", foarte vast etc. Datorită generalizării în comunicare, unele p. s-a u gramaticalizat, ne-maiconsituind greşeli de limbă: ani de zile, ieşi afară!, coboară jos! etc.; tot p. gramaticalizate sînt şi anticipările sau reluările subiec- 321 PLTÎ telor, complementelor indirecte si (becuri) etc. o~ al modestiei: complementelor directe (v. arctici pâre şi reluare). Alte p. au funcţie stilistică, dis-tingînd’u-se faţă de celelalte prin spontaneitate şi inedit: l-am vă-. zut cu ochii. mei, l-am auzit cu urechile mele, nu-i frmnos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie„Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute. / Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorite" (M. Eminescu). I-.L. Caragiale a folosit p. ca m i j 1 o c de caracterizate a personajelor semidocte: „Este chiar el'insuşr in persoană“. în limba română întîlnim şi p. acceptate, denumite tautologii (v.): repetări ale. cuvintelor, cu intonaţie şi funcţie diferită sau asemănătoare (în aceeaşi propoziţie sau în propoziţii diierite). în mod obişnuit, aceste cuvinte au funcţie • sintactică de subiect sau de predicat. De exemplu: „Podvada era podvâdă, nieremetul era mcrcviet” (Camil Petrescu); „Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris“ (I. Slavici). PLURAL, s.n. (cf. lat. phtralis, it. plurale, Ir. pluriel, germ. Plural): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică două • sau mai multe exemplare dintr-o categorie de liinţe, de . obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de rinul din contex-tele-tip: midii oameni, multe case (multe becuri), oameni, case p. folosit spontan, mai ales în limba populară, în locul singularului, atunci cînd vorbitorul evită, din modestie, vorbească despre sine- la pr-îU;.i.ta I singular, cu un, interlocutor căruia ii acordă consideraţie sau socotit de el superior. De exemplu: ,;.Ce vrei tu ? — Noi ? Bună pace!..." (M. Eminescu); „Moş Ioane, vezi*, colo, în ogradă la mine, bolovânul cel mare ? — îl vedem, cucoane" (Ion Creangă). 0~ al autorului; p. folosit deliberat în locul singularului, în operele ştiinţifice, publicistice şi oratorice: „Noi crcdcpi că această singură doină plăteşte, cît Rcssi întreg al £)-lui N. Blaremberg" (B.P. Hasdeu). o ~ al autorităţii (al maiestăţii): p. folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, cînd autorităţile vorbeau’ despre ele însele, sau în noile acte oficiale, cînd .autorităţile ■sînt reprezentante ale un 31 puteri' colective. De exemplu: „Noi, comisarul secţiei 55... constatînd următoarele..." (I.L. Caragiale); ;,Noi, primarul municipii, lui Bucureşti, decidem-.. O ~ al solidarităţii: p. folosit în locul singularului, în adresarea părinţilor către copii: De exemplu: „Noi sîntem - copii cuminţi şi nu ne ducem la fereastră!". politeţii (al reverenţei): p. folosit în locul singularului, 'într-o adresare respectuoasă către cineva. De exemplu: „Sînteţi un. om cumsecade"; „Dumneavoastră — Mic dicţionar de terminologie lingvistică aveţi dreptate". O ~ poetici p. folosit de poeţi în operele lor pentru a sugera un anumit lucru, pentru ă sublinia o anumită idee. Este frecvent în poezia latină, dar nu lipseşte nici din cea românească. De exemplu„Priami... regna“. („regatele lui' Priam"j, . „cinercs... animae... umbrae paternele' („cenuşile...sufletele... timbrele părinteşti'*) în „Eneida" lui Virgiliu; îneîntări, în/ poezia lui Al. Macedonski, amurguri-, în poezia lui O. Goga etc. îl întîlnim magistral ilustrat şi în proza 'lui M. Sadoveanu: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, linişti ca din alte lumf*. • PLURALE TANTUM:locuţiune latină care se referă la un nume ce are „numai formă de plural". Denumirea s-a extins asupra tuturor substantivelor care au numai forma de plural, adică asupra acelor substantive ce denumesc obiecte existente ca o multiplicitate de exemplare din aceeaşi catcgorie, ajungînd astfel să simbolizeze o întreagă catcgoric (gru~ pă): Ploieşti, Topoloveni, Cîmpit-rile, Ulmi; Florii, ■Rusalii; bretele, foarfeci, ochelari, pantaloni; cilii, icre, iţe, ptmări, măruntaie, moaşte, zori etc. POLARIZARE, s.f. ((polariza, cf. fr... polariser): dezvoltare în direcţii opuse a sensurilor unui cuvînt, nediferenţiate ia origine. De exemplu: lat. tempestas însemna iniţial „starea timpului" (bună sau rea), iar mai tîrziu şi „timp frumos", şi „furtună"; lat. altus însemna şi „înalt", şi „adînc“ etc. Rămase în limbile romanice, aceste cuvinte şi-au păstrat numai unul din cele două sensuri opuse: cel de „furtună" — fr. teinpete, it. tempesta, şi cel de „înalt" — fr. haut, it. alto, rom.. (în)alt. în limba română verbul a învăţa înseamnă şi „a da lecţii", şi „a primi lecţii"; a lua,, şi „a cumpăra", dar şi „a fura"' etc. POLILINGVISM, s.n. (cf. fr: po- lylinguisme): întrebuinţare curentă şi în egală măsură a mai multor limbi diferite de către acelaşi individ sau acelaşi grup social. POLIMORFISM, s.n. (cf. fr. po- lymorphismc): coexistenţa mai multor forme (fonetice sau gramaticale) cu aceeaşi funcţie în sistem, într-un anumit grai sau într-un idiolect. El este un stadiu de tranziţie, care vizează dinamica graiului (dispoziţia anumitor dublete sau sinonime, schim-barea'sensurilor anumitor cuvinte etc.); un aspect de limbă real, în contradicţie cu legea minimului efort în comunicare; un semnal al unei schimbări care va interveni. P. variază după indivizi, după localităţi, după unităţi dialectale etc. POLISEMANTISM, s.n. (cf. fr. polysemcvniisme): v. polisemie. POLISEMIE (POLI SEMANTISM), s.f. (cf. fr. polysemie, gr. poîys „mult" sematno '„arăt"): însuşire a unui cuvînt de a evoca, mai multe sensuri; stăre a unui cuvînt care arc capacitatea de a indica fie mai multe caracteristici semantice (seme) ale aceluiaşi obiect, fie caracteristica semantică comuna (sensul) a mai multor obiecte (v. cuvînt polisemantic). Se poate vorbi astfel'despre p.Ni cuvintelor aripă, a bate, bază, cap, coadă etc. P. este — alături de sinonimie, omonimie -şi antonimie _ — una din cele patru modalităţi de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acţiunii celor cinci factori de organizare ai sistemului lexical'(frecvenţa, factorul stilistico-funcţional, factorul psihologic şi factorul etimologic). P. se transformă periodic în omonimie, fiind justificată de regula generală de a se da cuvin? s telor în enunţuri un singur sens, . fără echivoc; aşa. se explică tendinţa limbajelor tehnico-ştimţi-fice spre monosemantism. Ea e favorabilă expresivităţii: cu cît un cuvînt are mai multe sensuri (deci posibilităţi nenumărate de apariţie în diferite contexte), cu atît capacitatea lui de a fi expresiv e mâi - mare (conţinutul lui semantic oferă posibilitatea de a alege). Una din sursele importante ale p/ este etimologia populară POLONĂ (POLONEZA), . s.f. (< Polonia — fr. polon ai sc): limbă slavă din grupul occidental vorbită de poloni (polonezi), actualii locuitori âi Poloniei, şi de polonezii din Uiiiunea Sovietică, din' Canada, din America de Sud (mai ales din Brazilia şi Argentina), din Australia şi din zona de nord a Moldovei (Bucovina). Ceea ce _ caracterizează polona sînt: locul accentului ..pc penultima silabă a cuvintelor, prezenţa vocalelor nazale c şi o (în împrumuturi şi ă, î şi îi) şi-a copulei verbale în structuri, poziţia postpusă a determinantului faţă de determinat, folosirea alfabetului latin etc.. Limba polonă s-a dezvoltat în trei faze: a) p o 1 o ii a ■ v e-c li e, care a înlocuit treptat latina între secolele al XIY-lea şi al XYT-lea, în care a fost scris primul document polonez (în secolul al XIY-lea), în care s-au făcut nenumărate traduceri din cehă şi latină, care a împrumutat multe cuvinte cehe, latine si germane şi pe baza căreia începe să se dezvolte limba polonă literară ; b) polona medie, între secolele al XV11-lea şi al 'XVIII-lea, care împrumută foarte multe cuvinte "din franceză şi influenţează foarte puternic limbile ucraineană si bielorusă (fiind, la rîndu-i, influenţată dc acestea). Tot; acum s-a dezvoltat şi limba polonă literară pe baza literaturii tradiţionale; c) p o 1 o-n a m o d e f n ă, carc se leagă mai ales de opera marelui scriitor Aclam Mickicicioz; cel ^ care a contribuit în mare măsură la apropierea, limbii poloneze literare de izvoarele polonezei populare. P. dispune de trei mari POL 324 grupuri dialectale: cel v c 1 i c o-p o 1 o n, cel m a 1 o p o 1 o n şi cel s i 1 e z i a n. Existenţa unor elemente lexicale poloneze in limba română' şi a unor elemente lexicale române în polonă — pe baza vecinătăţii istorice statale — i-a determinat pe ling-; işti să vorbească despre o influentă polonă asupra limbii române şi, invers, despre o influenţă română asupra, limbii polone. PORECLĂ, s.f. (cf. sl. porcklo) • v. supranume. PORTUGHEZĂ, s.f. (cf. it. porto-ghesc. germ. Portagiesc, fr. porin-gaisr): limbă romanică din grupul occidental vorbită de- portughezi (de actualii locuitori ai Portugaliei), dc locuitorii insulelor Azore şi INladeira, ai Guineii, Angolei şi Mozambicului (Africa) şi ai Braziliei (America de Sud). Este atestată pentru prima oară' în secolul al Xll-lea. în dezvoltarea ei se constată două mari perioade: a) p o r t u g h e z a a r li a i c ă; între secolele al XH-lea şi al ÎXYl-lca şi b) portugheza m o d c r n ă, care se constituie intre secolele al XVJ-lea şi al XI X-lea şi în care a fost scrisă celebra epopee Lusiadele (Oa Lu-siadas) a lui Camocs (pe la sfîrşi-tul secolului al XYI-lea). P. s-a extins în această perioadă în Africa şi America de Sud (Brazilia). Principalele grupuri ăialcc-lalc ale acestei limbi sînt: cele de pe continentul european, cele din insulele Atlanticului şi cele creole din Africa. în momentul de faţă se contureaza tot mai mult porţii g h e z a braziliană (prin caracterul ei arhaic şi dialectal şi prin numeroasele sale împrumuturi din limbile indiene — mai ales din limba guarani). Caracteristicile limbii portugheze sînt: structura ci arhaică (determinată de izobare a sa Ja extremii alea continentului); modificarea vocalelor latineşti sub influenţa nazalelor; un vocabular împestriţat cu elemente arabe (în 7—8 secole de stăpînire arabă, intre secolele al Y111-lea şi al XY-lcâ, vocabularul p. s-a îmbogăţit cu numeroase cuvinte din domeniile astronomiei, matematicii, medianei şi filozofici), franceze, italiene, spaniole şi exotice (din limbile airi-. cane, asiatice şi amerindiene împrumutate în perioadele de colonizări) ; sunete şi ortografie complicate etc. POSESOR, s.m. (cf. fr. possesseur, lat. possessor): persoană care posedă ceva şi la care face referire pronumele posesiv. POST DETERMINA NT, s.m. (< post-, cf. fr., it. post-, lat. post + determinant, cf. fr. determinant, it. determinante): determinant aşezat după regent; determinant enclitic. De exemplu: articolul liotărît (v. şi dckrm-i-vănt). POSTNOMINÂL, s.n. (< adj. post-nominal, -ă, cf. fr. postuomimi!): cuvînt derivat dintr-un nume POZ (dintr-un substantiv sau dijitr-un adjectiv). De exemplu: înfrumuseţa < în -f frumuseţe suf. -a; îndulci'(în +-dulce -f- suf. -i etc. POSTPOZIŢIE, s.f. (cf. fr. post-position): v. enclîza. POSTPUNERE, s.f. «postpune, după fr. postposer): v. encHză. POSTVERBĂL, s.n. (cf. fr. posW verbal): substantiv provenit din-tr-un verb prin derivare regresivă (prin suprimarea sufixului verbal, modal). De exemplu: auz (< auzi), înconjur (< înconjura)?, miros (< < mirosij, seamăn (< semăna), suspin (< suspina), tun (< tuna), zbor (< zbura) etc. POŢENŢIÂL(Ă), s.n. şi s.f. (< adj. potenţial, -ă, cf. fr." poten-'ticl, lat. potenlialis): 1. aspect al modului condiţional-optativ-po-tenţial care prezintă acţiunea ca posibilă,: ca realizabilă, în prezent sau î’ii trecut, fără însă a preciza dacă se realizează sau nu. De exemplu: „Cînd îi vezi aşa ai zice („ai putea zice") că n-au griji"; „Cine ar ji crezut („ar fi putut crede") că ea e capabilă de aşa ceva?" (v. şi condiţional-optativ-potcntial). 2. propoziţie care ex-__ primă posibilitatea-realizării unei acţiuni sau care cere în răspuns o informaţie cu privire la această posibilitate. <>~ reâlă: p. construită cu prezentul modului con-diţional-optatr>-potenţial sau al modului conjunctiv. De exemplu: „Şi guraliv şi de,, nimic / Te-ai potrivi („ai putea să te potriveşti") cu mine" (M. Eminescu); „Ce să facem („putem face"), dom'per-ceptor...?" (L. Rebreanu). 0~ ireală: p. construită cu perfectul modului condiţional-optativ-po-tenţial. De exemplu: „Nu mi-aş fi închipuit („n-aş fi putut să-mi închipui") niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel" (Carail Petrescu); „Cino,-ar fi zis („ar ii putut zice") că toată căsnicia voastră stă să se prăbuşească?!" (G. Galaction). o falsă propoziţie _ construită cu ' verbul, a putea (care exprimă lexical ideea de posibilitate) la modul indicativ (în realitate este o enunţiativă propriu7zisă. sau o interogativă directă, propriu-zisă): „Pot şi singur să ajung pînă acolo"; „Pu-tea-vor ele trezi o licărire de bun simţ în stifletul acelor oameni deşerţi...?" (A. Ylahuţă). POZITIV, s.n. (< adj. pozitiv, -ă, cf. fr. positif, lat. posilivus): grad care prezintă însuşirea obişnuită a -unui obiect sau caracteristica obişnuită a unei acţiuni, neraportate Ia nimic (fără termen de comparaţie); formă normală a adjectivului şi a adverbului, prin care se constată existenţa' unei însuşiri sau a unei caracteristici, de o intensitate âbsolută Ia un obiect sau la o acţiune izolată. P. este unitatea de referire sau gradul zero al comparaţiei: harnic, inteligent, pricepută, muncitoare; repede, Virziu, departe etc. POZfŢIE, s.f. (cf. fr. . position, lat. posilio, germ. Position)'. loc ocupat dc o unitate lingvistică in raport cu alte unităţi lingvistice. Astfel, se vorbeşte despre p. anumitor consoane sau vocale în cuvinte, despre p. articolelor în raport cu substantivele şi cu adjectivele din propoziţii, despre p. vocativelor în cadrul propoziţiei, despre p. adjectivelor în raport cu substantivele din propoziţii, despre p. pronumelo.r şi a adjectivelor interogative în cadrul propoziţiei şi a pronumelor şi adjectivelor relative în cadrul frazei, despre - p. adverbelor 111 raport cu verbele din propoziţii, despre p. adverbelor relative în cadrul frazei, despre p. prepoziţiilor în raport cu regentul şi subordonatul în cadrul propoziţiei, despre p. conjuncţiilor în raport cu părţile dc propoziţie din propoziţii şi cu propoziţiile din frază, despre p. interjecţiilor în cadrul propoziţiei, despre’p. unor propoziţii 111 raport cu alte propoziţii din frază etc. O.~ iniţială: locul dc la începutul cuvîntului, al propoziţiei sau al frazei. O ~ medială: locul de la mijlocul cuvintului, al propoziţiei sau al frazei. <>~ finală: locul de la sfirşitul cuvintuirii, al propoziţiei .sau al frazei. PREDETERMINĂNT, s.m. (cf. fr. prediUcnirino.nl): v. determinant proclitic. PREDICAT, s.n. (cf. fr. predicat, lat. predicatnm): parte principală de propoziţie care arată, cc se spune despre subiect. Răspunde la întrebările cc face?, cc este?, cine este? sau cum este? subiectul: „Şi mdnîncă frumuşel / Şi bea vin din burduşel / Şi grăieşte în ăst fel" (Folclor); „Ruşinea-/ o rugină pe-o armă de viteaz" (V. Alecsandri); „Eu sînt Enclitica, cimpoieşul de la Cocorăşti" ,(I. Slavici); „Opinca-i era spartă..." (V. Alecsandri). o ~ verbal: p. exprimat printr-un verb predicativ sau printr-o locuţiune verbală (ambele I3, un mod peiv sonal şi la orice diateză) sau printr-o construcţie perifrastică, de viitor popular. Răspunde la întrebările ce face? subiectul sau ce se spune? despre .subiect: „Codrul clocoti dc zgomot şi dc arme şi de bucium" (M. Emi-,nescu); „Vrînd, nevrind, domnul J11 silit a se îmblînzi şi a-i dărui" viaţa" (N. Bălcescu); „...se strîu-sese lumea ca la o comedie împrejurul nostru" (I011 Creangă); „Moşule, ia seama de ţine’bine telegarii ceia, să nu ieic vînt..." (idem); „A m să te apăr eu, Bolo-ga!“ (L. Rebreanu); „Eu mă temeam că acuma Budulea Tai-chii âre să fie pedepsit“ (I. Slavici). <>~ nominal: p. exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal'şi'im nume predicativ (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb la infinitiv, verb la snpin sau adverb). Răspunde la întrebările ce este ?, cine este ? sau cum este ? subiectul sau cc se spune? despre subicct: „...pupăza era- ceasornicul satu- PRE lui" (Ion Creangă); „Eu sînt nevasta lui Nechifor Lipan" (M. Sadoveanu); „Radu deveni iarăşi trist" (A. Vlahuţă); „Au crezut-ai că sînt mort?“ '(G. Topîrceanu); ..Tată, acesta este- viteazul care ne-a scăpat din mîna zmeilor" (P. Ispirescu); „Iată, Gălăciuc e al ..şaselea carc sc prăbuşeşte cu puntea^' (Al. Salîia); „...mama, în slăbăciunea ei pentru- mine, ajunsese a crede că âm să ies un al doilea Cucuzel" (Ion Creangă); „Frica ce le cuprinsese pe amîn-două era de nepovestit'' (P. Ispirescu); „Astfel este ţara Ardealului" (N. Bălcescu). Tot p. nominale sînt considerate şi cele exprimate prin construcţiile perifrastice de . viitor, în structura cărora se~află un verb copulativ la conjunctiv sau cele exprimate prin expresii verbale impersonale: „...s-ar, bucura Safta, dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl“ (I. Slavici); „Nu-i. rău, mai Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte" (I. Creangă); „Oameni ca dînsuL sînt atît de rari,.., îneît de mirare cum de se se mai găsesc" (C. Negruzzi). 0~ adverbial: p. exprimat printr-un adverb sau printr-o locuţiune adverbială predicativă. De exemplu: „...negreşit- că şi tu ai să ţe întorci ruşinat ca şi fraţii tăi-mai mari" (P. Ispirescu) ; ’„Bine, frate, fireşte că sînt curios să aflu" (I.L. Caragiale) ; „Probabil că un sentiment de răzbunare... l-a făcut pe om vînător" (T. Arghezi); „Fără îndoială că nu aştepta de la mine nici vorbă buna, nici dezmierda- re" (M. Sadoveanu). O ~ inttfr-jecţionâl: p. exprimat printr-o interjecţie predicativă, De exem-: „Iată şi pe Fefeleaga!" Agârbiceanu); „Atunci, nu! strigă Sorbu" (Em. Gîrleanu); „Aho! car nebun, aho!" (lou Creangă); „Mai bine ia-li traista şi hai la drum" (R. Tucloran). 0~ subînţeles: p. a cărui prezenţă este dedusă, în cadrul unei propoziţii date, prin raportarea acesteia la propoziţia anterioară sau prin intonaţie şi pauză. De exemplu: „Să aducă volumele? — Cine ?" [să le aducă, să aducă volumele?]; „Şi iepurele alerga nebuneşte la vale. Mingea — după el!" [alerga]. Pentru clasificarea p. v. criteriu. PREDICATIVA, s.f.«adj. predicativ, -ă, cf. lat. praedicatirus, fr. predicatif): propoziţie subordonată necircumstanţială, care îndeplineşte funcţia de nume predicativ- pe lîngă un verb copulativ nepredicativ din propoziţia regentă. Este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare că, să, ca...’să, dacă, de („să", „că") şi. precum, prin locuţiunile conjunc-ţionale subordonatoare ca şi cum., ca. şi -cînd, după c-uin şi de parcă, prin pronumele relative cine, ce şi ceea ce sau interogativ-relative care, cine şi ce (precedate sau nu de prepoziţii), prin pronumele nehotărîte relative oricare şi oricine, prin adverbele relative cum. şi cît, prin adverbele nehotărîte relative oricum şi ori cît şi priti ad verbele interogativ -rel a ti vo PRE 328 cum, cît, unde, cînd şi încotro. Răspunde la întrebările carc este?, cine este?, al citi este?, pentru cine este?, ce este?, ce devine?, ce. ajunge?, cc se jcicc?. ce înseamnă ? ; cum este?, cît este?,' cum devine?, cum ajunge?, cum se face?, cum pare?, cum răurine?: „Cel dinţii gînd al lui a fost s ă mă duca la Copoii“ (I. Slavici); ,,Aspiraţia ine a secretă era s a-mi scap părinţii" (L. Blaga); „Furtuna zilelor trecute»., părea c ă un a jost niciodată" (A. IVIaniu); „Porunca era ca fiecare span... să stea la locul lui" (Pavel Dan); „...ş-am ajuns precum mă vezi" (M. Sadoveanu); „...iar Anglielir.a a rămas d e ţi-c mai marc urile" (L. Rebreanu); „întrebarea era dacă vom ajunge la timp"', „A. fost odată... pe vremea cînd chiar şi dobitoacele ajungeau s ă se facă domni si boieri aci pe pămînt" (Al. Odobescu); „Pace înseamnă /Să nu-mi fie teamă“ (N. Cassian); „Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase s ă fie trecută în viitorul buget al Rcpublicii" (I.L. Caragiale); „Ea era ca şi cînd' soarele ar fi ieşit din nori" (B. Şt. Delavrancea); „...ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar ji văzui niciodată nimic" (M. Sadoveanu); „Eu, bunicule, aş vrea să mă fac c e eşti iu" (idem); „...dar în zadar: ea nu mai era pentru dînsul ceea ce fusese" (I. Slavici); „...dar mîine albii cavaleri / ... Vor deveni c e-rm fost de-a pururi...” (D. Anghel); „Asta este pentru cine m-a ajutat întotdeauna"; „Banul din negoţ osie al oricărui ar voi să ie înşele" (B. Şt. Delavrancea); „Problema este c i u e va merge acolo"; „S-a schimbat boierul, nu e cu m îl ştii" (Gr. Alexan-drcscu); „Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai c î t sc vede cu ochii" (fon Creangă); „...de aceea mă fac iar c. u m m-ai văzut în herghelie" (P. Ispircscu); „Înălţimea ta eşti / O r i c î t. dc slab pojteşii" (Gr. Ahcxandrcscu); „Problema este u n d c îl aşezăm" etc. O ~ supJiroen'iârcI; propoziţie subordoiiată carc îndeplineşte funcţia de element predicativ suplimentar pe lîngă verbul predicat (tranzitiv sau intranzitiv) şi substantivul sau pronumele subiect din propoziţia regentă; pe lîngă un verb la infinitiv sau la gerunziu şi subiectul acestuia din propoziţia regentă; pe lîngă un verb (cu sau fără funcţie de predicat) şi obiectul direct sau indirect’al acestuia din propoziţia regentă. P. suplimentară este o propoziţie subordonată cu însuşiri mixte: de atributivă, de completivă . directă sau de completivă indirectă, dar şi dc modală; de subordonată necircumstanţială, dar şi de subordonată circumstanţiala. Este introdusă prin conjuncţiile subordona-,., toare că, să şi precum, prin locuţiunea conjuncţională subordonatoare aşa cum, prin pronumele şi adjectivul relativ cîte şi prin adverbele relative cum, cît şi ce („cit"): „... ceilalţi ii trimiteau 329 PEE rotocoalele de fum care-I făceau s ă înghită în sec" (I. AL Bră-te.scu-Ycineşii); „...lasă-mă să adaug şi s ă pui unul după altul portretul cinehti" (Al. Odobescu); „...şi nu ştiu ce sentiment de... copilărească şemeţie te face s ii-ţi ridici Jruntca" (C. Hogaş); „Aş simţi-o c ă -i aproape" (M. Emi-ncscu) ; „Se pomeneşte c ă-i chemat la oaste' (E. Camilar); „Acea -cuhne Înverzită / O revăd precum o ştir" (AI. Macedonskij; „...şl', am pornit-o* aşa cum mă găseam' (Camil Petrescu); „Ba o ştiu eu de cîte e hi stare“ (M. Sadoveanu); „Te cunosc eu cîte parale jaci“ (idem); „Se văd parcă pilcurile, de oameni c u m trcc de pe un munte pe alt munte' (Geo Bogza); „Mă uitam la ei cît erau dc obosiţi" (G. Galaction); „Nu l-ai văzut ce („cît de") iritat era?" (I.L. Caragiale). PREDICÂŢIE, si. (cf. lat. prae-dicatio, fr. prcdication): însiişire a . unei comunicări/după care aceasta poate fi considerată enunţ organizat sub forma unei propoziţii sau a unei fraze. <> ~ unică: . p. ce caracterizează propoziţia, la baza căreia slă un singur predicat. <>~ multiplă: p. ce caracterizează fraza, la baza căreia stau mai multe predicate. O indice dc ~ : semn distinctiv după care ne orientăm în stabilirea propoziţiilor şi a frazelor. Prezenţa unui verb autonom la un mod personal intr-o comunicare constituie un indice de p., dovedeşte existenţa unui predicat în acea comunicare precum şi faptul că aceasta are statut dc propoziţie; în aceeaşi situaţie se află şi locuţiunea verbală la un mod personal, un adverb predicativ şi o interjecţie predicativă, Indice de p. este considerată şi intonaţia predicativă ce poate caracteriza la mi .moment dat o comunicare lipsită .de predicat. PREFIX, s.n. (cf. fr. prefixe,-lat.' praejixus < prae „înainte" ji-xum „aşezat"): a fix lexical sau particulă, cu sens abstract care se ataşează înaintea rădăcinii-sau a temei unui cuvînt, pentru a forma un derivat, un- cuvînt nou. în limba română actuală numai cinci p. servesc efectiv la forma-, rea de cuvinte noi: des- (dez-, de-), în- (im-), ne-, răs~ (răz-) şi re-. Astfel, descătuşa (< des- -j-cătuşă -r suf. -a), descreţi ('< des- -}- creţ -f- suf. -i), dezgropa (< dez- -f- groapă -(- suf. -a)/ dezvinovăţi '(< des- -[-.vinovat suf. -i), dejuga (< de- jug suf. -a), desăra (< de- săra), clesăvirşi (de- _-f săvirşi), încolăci. (< în- -j- colac + suf.. -i), îngălbeni (< în- -j- galben suf. -i), împerechea (< în- -j- pereche -ţ-suf. -a), îmbătrîni (< în- ' ~[- bă-trîn + suf. -i), necinstit (< ne- -J- ■ cinstit), neadevăr (< ne- %■ adevăr), nemaiîntâlnit (< ne- + mai -j- întîlnit), nccontenit (< ne- H- contenit), nemulţumi (< ne- -|- mulţumi), răsputeri (( răs- ~j~ puteri), răzbucuros (< răz- -f bucuros), răzgîndi PRE (< răz- -f- gîndi), răscumpăra (< răs- ~j- cumpăra), răz judec-a (< răz- -j- judeca), re acoperi (< re-4- acoperi), rcdobîndi (< re- -ţ dobîndi), retipări (< re- -j- tipări) etc. La unele cuvinte se constată chiar un cumul de prefixe: nedezlipit, nerecunoscător, neîncrezător, reîrnpăduri, reîntineri etc. 0~ internaţional: p. savant, de origine greacă sau latină folosit în terminologia tehnico-' ştiinţifică a limbajelor de specialitate din cadrul limbilor evoluate. De exemplu: a-, an-, in-, im-,' ante- („înainte"), anii- („contra"), arhi- („foarte"), hi- („de două ori"), cir cum- („împrejur"), con- (co-) („împreună"), contra-(„împotrivă"), ex- („în afara"), extra- („exterior", „foarte"), hiper-(„peste măsură de"), hipo- („foarte mic"), inter- („între, „în corelaţie cu"), inlva- („înăuntru"), int-ro-(„înăuntru"), post- („după"), pre-(„înainte de"), sub- (dedesubt"), supra- („deasupra, „foarte"), tri-(„trei") şi 'ullra- („dincolo de limită", „foarte"): afon, alogic; anorganic, analfabet; inadaptabil ■indispune, inegalitate; impropriu, impoliteţe; imoral, ilizibil; ante-pcmiltim, antevorbitor; antidot, antiepidemic; arhicunoscut, arhidia-c-on; bianual, bioxid; circumscrie, ciroumscvipţic; concetăţean, conlucra, coautor; contrasemna, contraindicat, contrap>ropunere; excentric, exmatricula; extra şcolar, cx-îrajin; hipersensibil, hiperurba-nism; hipoacidiiate, hipoiensiune; interacţiune, interplanetar, inter- zice ; . i ntr amu scul ar, intravenos ; introducere, introvertit; postbelic, postpune; prccnvîntare, prefabricat, prevedea; subcarpatic, subgrupă,' subînţelege; supraco peria, suprapune, suprasensibil; trisilabic, tricolor; ultrascurt, ultrasunet- etc. 0~ privativ: p. cu sensul general de „fără", „l.ipsit de"; p. care exprimă lipsa, excluderea. De exemplu: a-, an-, de-, des- (dez-) ■— amoral, afon, analfabet, anorganic, dejuga^leşuriiba, despere-ch,ea, descălţat, dezbrăcat etc. O ~ negativ: p. care neagă valoarea semantică a bazei cuvîntului sau una din valorile posibile ale acesteia. De exemplu: i-. im-, inşi ne- — imoral, impropriu, inegalitate, neîncredere, nesupunere, ne acoperit etc. 0~ delocutîv: p. de origine prepoziţională care formează cuvinte de la locuţiuni. De exemplu: de- si în- (îm-)'— desăvîrşit (< lucru de săvîrşit)t; împerechea (< a pune-în pereche), înfăţişa (< a pune în faţă) etc. 0~ iterativ: p. care- exprimă repetarea. De exemplu: răs- (răz-) vŞi re- — ‘răsciti, răscumpăra, răzda, realege, realipi, retipări etc. PREFIXARE, (PREFIXÂŢ1E), s.f. (< prefixa, cf. fr. prefixer): ataşare a.unui prefix la începutul unei rădăcini sau teme pentru a forma un derivat, un nou cuvînt. PRE FIXAŢIE, s.f. (cf. fr. prefixa-1ion)\ v. prefixare. : ■ 331 PIUE PREFIX01D (PSEUDOPRE-FIX), s.n. (cf. fr. prefi.xo-îdc): fals prefix, deosebit de prefix prin aceea că. în limba de origine din care provine (obişnuit din greaca veche, dar şi din latină) constituie un cuvînt. Pentru limba română deosebirea aceasta nu .are consecinţe funcţionale (nu creează diferenţe de ordin funcţional), deoarece marea majori-, tatc a p. nu sînt împrumutate direct din greacă, iar pe vorbitori nu-i interesează originea'lor, ci numai sensul. P. ţin de limbajul cult şi specializat. Sînt considerate p.f aero- („privitor la aer şi la aviaţie"), auto- („propriu", „prin sine"; „privitor la automobil"), bio- („privitor la viaţă"), geo-privitor la pămînt"), hcmo- („referitor la sînge"), hipo- („referitor la cal"), ho mo- („identic"), hidro („referitor la apă"), iso-(izo-) („egal", „la fel"), mucro-(„mare"), micro- („mic"), mono-(„unul singur"), orio- „corect"), poli- („multe"), pscudo- („fals"), tclc- („departe"), şi zoo- („referitor Ja animale") în cuvinte ca aerogara, aeropurtat, autobiografic, autocritică, autocamion, autostradă, biochimic, biografii, geografie, geologic, hemoglobina, hemogramă,, hipodrom, hipotracliuiw, (h)omo-nim, (h)omograf, hidroavion, hidroelectric, izomorfism, izo glosă, macrocosm, macromoleculă, microcosm,- microbiologic, monocelular, monocîiHură, ortoepie, ortografic, polisemie, polisportiv, pseudonim, pseudoştiinţă, televizor, telescop, zoologie, zootehnic etc. PRENUME, s.n. (cf. fr. prenom, lat. pracnomcn după nume): nume care se dă unui om la naştere şi carc distinge pc fiecare dintre membrii aceleiaşi familii; nume de botez, nume' mic. De exemplu: Ilic. Dumitru, Vnisiua, Carmen etc, PREPOZIŢIE, s.f. (cf. lat. prac-posiiio < prae „înainte" posilia ..poziţie" ; fr. -preposition ): parte de vorbire carc leagă, in cadrul, propoziţiei, diferite unităţi sintactice de elementele regente corespunzătoare acestora .(numele -predicativ de verbul copulativ; atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar dc părţile de vorbire pe care le determină), rcalizînd astfel un raport de subordonare între doi termeni, inegali. Este caracterizată prin. lipsa unui conţinut noţional (datorită abstractizării şi gramaticali zării ci), prin conţinut semantic foarte abstract şi insuficient (semnificaţiile lexicale ale p. create pe terenul limbii romane sînt şi ele insuficiente pentru a defini întreaga clasă şi pentru a-i da posibilitate să contracteze, funcţii sintactice), prin lipsă de flexiune (neflcxibilitate) şi de funcţii sintactice, prin distribuţie bidirecţională. Lipsa conţinutului noţional şi insuficienţa conţinutului semantic au făcut: pc unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte dc vorbire, ci instrument gramatical (v. şj parte dc vorbire). O ~ moştenită: p. transmisă în limba romana din 332 limba latină. De exemplu: a (( ad), asupra: către, cu, de, după, jără, în, între, întru, la, lîngă, pe, pentru, peste, pînă-, prin, printre, spre, sub. o~ împrumutată: p. pătrunsă în limba română din .franceză. De exemplu: a_. (< â),, " folosită exclusiv în construcţiile ca numerale, şi contra (( contre). O ~ creată pe terenul limbii române prin compunere (din pre- f poziţii simple) şi'prin conversiune (de la adverbe, substantive, adjective, participii şi gerunzii): despre (( de 4* spre), din (( de + în), dinspre ((de -j- înspre), dintre ((.de -{- între), dintru (( de -f întru), înde ((în -f- de); înspre ((în -f~ spre);1 de din, de după, de la, de lîngă, de pe, de peste, de prin, de sub; pe din, pe după, pe 'la, pe lîngă, pe sub; ele pe la, de pe lîngă, de pe sub; deasupra, dedesubtul,'înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, dindărătul', împrejurul, împotriva; ca, cît, decît;. asemenea, aidoma; graţie, mulţumită; conform, contrar, ■.drept; datorita, potrivit; exceptând, privind. o ~ cu semnificaţie abstractă: p. al cărei conţinut lexical (insuficient şi cu grad de abstractizare foarte ridicat) nu permite reprezentarea sa senzorială. De exemplu: a, cu, de, jără, în, la, pe, pentru,,, prin, contra, despre, din etc. o ~ cu semnificaţie concretă: p. âl cărei conţinut lexical (insuficient şi cu un grad de abstractizare mai mic) permite, în anumite limite, reprezentarea sa senzorială. De exemplu : dinspre, între, înspre, spret sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinapoia,, îndărăt tul, dindărătul, împrejurul etc. 0~ simplă:'p. alcătuită dintr-o singurâ unitate de expresie (cele moştenite, cele împrumutate şi cele’ obţinute prin conversiune). •De exemplu: a, asupra, către, cu, de, după, jără, în, între, întru., la, lîngă, pe, pentru, peste, pînă, prin, printre, spre, sub; a, contra; înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cît, asemenea, aidoma, graţie, mul-iumita, conjorm, contrar, datorită, potrivit, exceptînd, privind. <>~ compdsă: p. alcătuită din două sau mai multe unităţi de expresie prin compunere. De exemplu: despre, dinspre, dintre, ăintru, înspre, de din, de după, de la, . ăe- lîngă, de pe, de peste, de prin, de: sub, pe ' din, pe dvipă, pe la, Pe lîngă, pe sub, de pe la, de pe . lîngă, de pe sub, pînă pe la, pînă Pe lîngă, dedesubtul, dinaintea, dinapoia, . dindărătul, împotriva, decît. o ~ cu genitivul: pv care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul genitiv. De exemplu: asupra, deasupra, ■ contra-,~ împotriva, împrejurul, înaintea, dinaÂnţea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindărătul etc. O ~ cu dativul: p. care cere. după ea un substantiv, un pronume sau un numeral, în cazul dativ. De exemplu: graţie, mulţuniită; asemenea, aidoma; conjorm, contrar; potrivit, datorită. O ~ cu acuzativul: p. care cere după ear un substantiv, un pronume sau un numeral în 'cazul 333 ' PRE acuzativ. De exemplu : către, •cu, dc, din, după,, fără, în, la^fingă, pe, pentru, peste, pînă, prin, spre, sub; despre, înspre, de către, de după, de Ja, de pe, de peste, efe; .prin, de sub;fără de, pe după, pe la, pe Ungă, pe sub, de pe după, de pe la, de pe lîngă, de pe sub. etc. (Pentru clasificarea p. v. criteriu). . FREFOZÎŢ iCNALIZÂRE, s.f. (( prepoziţionalizâ < prepoziţional -|- sui. -izn): trecere — conversiune (convertire) — a unui ad- . verb, substantiv, adjectiv, participiu sau gei'unziu la prepoziţie. De exemplu: deasupra, dedesub-tul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, ' dindăyjXtul,' împrejurul, împotriva, ca, cît,. decît asemenea şi aidoma sînt prepoziţii provenite din adverbe cu sau . fără articol liorărît enclitic („...ri-dică deasupra oilor toiegelul alb" — ÎL Sadoveanu; în acelaşi timp îl sugruma şi o furie mare ■împotriva cornandaritului" — L. Re- - breaiiu; abătea grindina în alte părţi, înfigînd toporul în• pă-mînt,. dinaintea uşii" '— "Ion Creangă; „Asemeni atîtor călători carc străbat Ţara de Sus, le-am văzut şLen" — Geo Bogza; ,,Datorită acestei activităţi cîni-pia... poartă pe întinsul ei o aşezare omenească" — idem; JŞi ‘Irintica avea o cocioabă veclie de bîrne cu fereştile cît palma" — Ion Creangă; „Am decretat tricolorul ca steag naţional" — Camil Petrescu etc.); graţie şi mulţumită sînt provenite de la substantive („Gratie ei i-a revenit inspiraţia poetică" — L. Rebreanu); conform', contrar şi drept sînt provenite de la adjective (,,Şi alese drept profesor pe- verişorul ei"' — V. Alecsandri; „A procedat con-form directivelor"); datorită şi potrivit sînt provenite de la participii („Potrivit legilor în vigoare, nu are dreptul la alocaţie"; „Datoritălor n-a putut ajunge, la timp"); exceptînd şi privind sînt provenite de la gerunzii („Am adus totul exceptînd; binoclul"; „Am citit liotărîrea privind economiile d!e carburanţi"). PRE.FiUNERE, s.f. (< prepune, cf. lat. 'praeponere, după pune) : v. procliză. PREZENT, s.n. (cf. Ir. present, it. prescnle,. 1 at. praesens,-tis ) :' timp verbal (simplu sau compus) de bază al modurilor indicativ, conjunctiv, con d; ţ i o n. a 1 - o p t ati v -p o - tenţialr imperativ, prezumtiv şi infinitiv, care exprimă o acţiune ce se desfăşoară în momentul vorbirii. Este alcătuit la. indicativ, conjunctiv şi imperativ din radicalul invariabil sau variabil (total sau parţial) al verbului, la care se adaugă sufixul temporal zero sau sufixele temporale variabile -cz- şi- -caz (conj. I), -esc-, -eşt-şi -casc-, -ăsc-, -ăşt şi -ase- (conj. a IV-a), asociate cu desinenţele zero, i, e, ă, zero, lâ persoanele I şi a II-a singular şi a IlI-a (singular şi. plural) -j- sufixele temporale variabile ă şi a (conj. I), e (conj. a II-a şi . a IlI-a), i şi î PRE (conj. a IV-a), asociate .cu desinenţele -ni şi -ţi, la persoanele I şi a Il-a plural: (să) dnt, (să) cînţ'i, cîntă, să cinic, (să) cîntăm, (să) cîhlaţi, cîntă, să cînte; (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, să-lucreze, (să) lucrăm, (să) lucraţi, lucrează, să lucreze; (să) tac, (să) taci, tace, să tacă, (să)" tăcem, (să) tăceţi, tac,'să tacă; (să) jac, (să) jad, jace, să jacă, (să) facem, (să) faceţi, fac, să, facă', (să) vin, (să) vii, vine, să vină,_ (să) venim, (să) veniţi, vin,csă - vină; (să), sosesc, (şă) soseşti, soseşte, să sosească, (să) sosim, (să) sosiţi, sosesc, să-sosească; (să) cobor, (să) cobori, coboară, să coboare,-' (să) cobonm-, (să) coborXţi, coboară, să coboare; (să) hotărăsc, să hotărăşti, hotărăşte, să, hotărască, (să) hotărhni-(să) hotănţi, hotărăsc, să ' hotărască. La condiţional-optativ-fjo-tenţial este alcătuit din formele specializate de prezent ale' auxiliarelor morfologice a 'avea- şi a vrea: aş, ai, ar, am, aţi, ar -f infinitivul verbului de conjugat (lipsit de morfemul a): aş cînia, aş lucra, aş Jăcea, aş face, aş veni, ăş sosi, aş coborî, aş hotărî etc. La prezumtiv e alcătuit din paradigmele de viitor I, de conjunctiv -invariabil şi de condiţional-opta-tiv-potenţial ale auxiliarului morfologic a fi -f gerunziul verbului de conjugat: voi fi cîntînd, să fi cîntînd, aş fi cîntînd etc. La; infinitiv este alcătuit din radicalul verbului precedat de morfemul a şi urinat de sufixul modal- al fiecărei conjugări (-a, -ea,, -e, -i, -î): a cînia, a lucra., a tăcea, a jace, a v&in, a'sosi, a coborî, a hotărî. O ~ gn6mic (etern): p. al indicativului care exprimă o acţiune ce se îndeplineşte . indiferent de"~ timp. Este caracteristic legilor, definiţiilor, maximelor, aforismelor şi proverbelor care exprimă adevăruri cu caracter permanent: „Apa îngheaţă la zero grade", „Oamenii se nasc, trăiesc şi mor", „Apa .trece, pietrele ramîn“-'. O ~ istoric: (narativ, dramatic): p. al indicativului folosit în naraţiuni ca mijloc de dinamizare (de dramatizare) a procesului, cu semnificaţie temporală de perfect compus. l)e exemplu: ...... mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mm-"’ tuitoai’e... smulge o secure^ostăşească de la un soldat, se aruncă .în coloana vrăjmaşă... doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă,., ajunge pe Cară im an- ■ Paşa, îi zboară capul, izb'eşte şi ■ pe alte capete... şi... se întoarce... la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit" ,(N. Bălcescu). O ~ iterativ : p. al -indicativului,- însoţit de determinări temporale care ajută-la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale. De exemplu: „Iarna viscolu-l - ascult“ (MV Eminescu). or~ descriptiv: p. al indicativului folosit în descrierile poetice de natură, cu semnificaţie temporală de imperfect. De exemplu: „U-mbrei ... mari răsar pe cale,/Ziua moare după culmi..." (G. Coşbuc). PREZUMTIV, s.n: (cf. lat. prae-sumptivus, it. presimţivo. fr. pre- somptij): mod al verbului (personal, predicativ, compus), care prezintă, acţiunea ca presupusă, bănuită sau’ probabilă. Are două forme temporale: p r ezent ,u 1, ' timp specific alcătuit din viitorul I, conjunctivul prezent (cu auxiliari'.] fi invariabil) şi condi-. ţional-optaliv-potenţialul prezent" al verbului a fi -j- gerunziul ver-. bulTu de conjugat :(voi fi cîhiînd, să .fi cîntjnd, aş ji cîiitînd etc.) şi p erf e c t u 1, timp nespecific, omonim- cu viitorul anterior, cu ..conjunctivul perfect şi cu condi-ţîonal-optativ-potenţiâlul perfect, alcătuit deci din aceleaşi structuri -ale verbului, a ji -f participiul verbului de conjugat (voi ji cîntat, să ji cîntat, aş ji cîntat etc,). PRINCIPALĂ-, s.f. (< adj. principal, -ă, cf. fr. principal, it. prin- ■ cipale,, lat. principalis) : propoziţie care constituie, în mod obişnuit, condiţia obligatoi'ie pentru realizarea unei fraze: propoziţie • care constituie fie nucleul unei ■. fraze, cu înţeles suficient sau insuficient, fie o' comunicare de-sine-‘ stătătoare, în afara frazei. <> ~ independentă: p. care nu intră în nici un fel de raport gramatical cu- vreo altă propoziţie; p. care realizează o comunicare de-sine--stătătoare în afara unei fraze. De : exemplu: „Nu-i faptă mai ■ frumoasă' ca munca pentru ţară" (Adrian Păunescu); „Patria e continuitate şi întemeiere" (Ion V- Lăncrănjan); •„•Un om înalt, : .sub- . ;■? ţire şi drept, s-a ridicat din timbra - - unei sălcii" (M.. Sadoveanu); „Se .îndreptau spre noi discutînd"; „Cu cine mai eşti ? îl întrebă capi- _ tanul“ (E. Camilaf)T Nu mi-i foame nici mie, mămucă, răspunde M inodor a" (M. Sadoveanu). 0~ independentă suficientă: p. independentă cu autonomie semantică şi gramaticală. De exemplu : „Bătrînul ofta de bucurie^ şi de fericire" (I. Agârbiceanu); „Glasul şi înfăţişarea învăţătorului dovedeau sinceritate fără umbră" (L. Rebreanu); „Două mile-nii-n clipa noastră sînt" (Adrian Păunescu). o~ independentă insuficientă: p. independentă, cu autonomie gramaticală, clar fără autonomie semantică. De exemplu :„Se duceau vociferînd", ,,Ve-' nise aici pentru a afla"; „De ce? a. întrebai bunica încruntată“ (I.L. Caragiale); „înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră'■ cîţiva ţărani mai ruşinoşi“■ (Ion Creangă) ;> „în sfîrşit începură a striga: — Să ' micşoreze dăjdiile!" (C. Negruzzi); , „ — Aurica — zise-ea — vino repede, că i-a venit rău lui Costa-clie" (G. Căiinescu). o~ regentă: :p. cu înţeles suficient sau insuficient, de care depinde o altă propoziţie din cadrul frazei. O ~ regentă suficientă: p. regentă cu autonomie semantică, capabila să realizeze un enunţ de-sine-stă-"tător. De exemplu: „Aici e ţara 'singurului loc,j Ţara de totdeu-.. una şi de mîine, j în care şi eroii se întorc / Din moarte, pe-un afet măreţ de pîine" (Adrian Păunescu) ; „Dar nici în teatru,, dacă > ar fi rămas, Constantin nu ar fi ajuns departe“ (G. Galaction); PRI „Acuma, după ce mi i-au luat, au lăsat bon de reohiziţie pentru doi' cai" (M. Sadoveanu). <>~ regentă insuficienta: p. regentă fără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunţ de-sine-stătă-tor. De. exemplu: „Ai ji puhit să-ţi mai schimbi apucăturile" (H.’ Papadat-Bengescu);' „Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri la tată-tău paloşul" (P, Ispi-rescu);, „Dar n-ai vrea să te bagi la noi ?" (G. Galaction); „Pesemne că dumneata ai luat biletul ăsta de mult" (I.L. Caragiale); „...mu e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic" (G. Călinescu); „Uneori drumul pare că se netezeşte" (Geo Bogza); „Cea dinţii grijă a lui boier Gheorghe,... era să-şi ia pistoalele de sub căpătîi" (I. Ghica); „Cei de la comună au zis că-s ai tatei" (M. Sadoveanu). 0~ coordonată: p. care se află în raport de coordonare cu o altă p., în cadrul frazei. 0~ coordonată joncţională: p. care se află în raport de coordonare, printr-o conjuncţie coordonatoare copulativă, adversativă, disjunctivă sau conclusivă, cu o altă p. De exemplu: „L-a tot ţinut pe Ungă ea şi i-a dat cărţi“ (Z. Stancu); „Noi n-am furat nimica, dar ne-au jurai destule'‘ (Adrian Pău-nescu); „Ori casa asta nu-i cu-' rată, ori s-a cutremurat pămînhd“ (Ion ^ Creangă); „Prin moartea eroică a unui strămoş, urmaşul în viaţă se bucură de prestigiu’ aşadar şi..el e gata oricând a se jertji pe sine spre a consolida jamilia" (G. • Călinescu). o~ juxtaprisă (paratâctică, asindetică): p. care se află în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă p, De exemplu : „Sîntem aici de două mii de ani, / Sîntem axei de o vecie-ntreagă\“ (Adrian Pău-nescu); „—Dar tu. Moţoace? învechit în .zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vînăut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". (C. -Negru zzj) .. . .PRINCIPIU., s.n. (cf. lat. princi-pium, it. principio, fr. principe): idee de bază, lege fundamentală a unui sistem. Sistemul o r-tografic al limbii române are la bază'mai multe p., analizate pe larg în lucrarea „Ortografia în şcoală", Bucureşti, 1973 de G. Beldescu. Astfel:’ o ~ fonetic: p. care prevedere redarea (în general) a fiecărui sunet (tip sonor) prin cîte o literă, în’virţutea ^ rostirii literare actuale. Trebuie să scriem, aşa cum trebuie să rostim: poet, nu poiei; epocă, nu iepocă; corupt, nu. conrupt; traversăm, nu tranversăm; seară, nu sară; greşeală, nu greşală; ş a s e, nu şease; u ş ă, nu uşe; plajă, .nu plaje; clieie, nu chec; izlaz, mi islaz; idee, nu icleie; ' r o u ă, nu roo; b u 1 e-t i n, nu bulentin; identitate, nu indentitatei cuvi i n-c i o s, nu cuvincios; obiect, nu obect, subit c-t, nu .subact; intermediară, nu interme-" . ■Mala etc. O ~ silâbîc: p. care .337 PRI evidenţiază valorile diferite ale sunetelor- c şi-g în .raport cu sunetele care le urmează în cadrul aceleiaşi silabe. -Astfel, literele c şl ^ urmate de a, â>'4> °> u sau de 0 consoană în aceeaşi silabă redau sunetele k şi g.: -xar„ cămară, cîrd, cor, cuc, clasă — gard, găină, gînd, gol, gumă, glas, Urmate în aceeaşi silabă de e şi i, ele reprezintă su- . netele c şi g: cec, circ, gem, gir. Grupurile ch-şigh, urmate de e-şi 1 redau sunetele îi’ şi g’.\ chenar, chimir,: ghete, ghinion etc. <> ~ etimologic: p. pe baza căruia ortografia se "fixează în raport cu traditia literară sau cu forma originara a unor cuvinte rioi."Ast-fel, .sunetul c e reprezentat prin c sau priri ch în cuvintele vechi, ' ' crud, cald, chin şi ochi şi prin -k în ■vcuvintele noi hnpton ('<- gemiaiiă), kaliu, kilometru şi kaki '(< franceză) ; sunetul i e reprezentat prin >î in cuvinte ca rămîn şi prin â în cuvinte ca România, român, ■ româneşte etc.; grupul de sunete c's e reprezentat fie priir.# — pro-nunţat^ cs în box, taxi, excursie. şi explozie « franceză) sau gz • •/ în -.examen, ■ exemplu, > exerciţiu (( franceză)., -fie prin cs în .ticsi (vechi) şi în cocs (< -germană) etc. 0~ -morfologic: p. pe baza căruia se fixează ortografia "unor ' cuvinte. E vorba de ortografia .numelor-proprii în-comparaţie cu cele comune (Ion — frate’:), de ortografia cuvintelor cu doi şi trei i în structură (desinenţa de plural -\- articolul sau un i în rădăcină-f desinenţa de plural + articolul : elevii, 'codrii, •copiiii, 22 . fiii etc.), de ortografia unor cuvinte compuse ;(şe ţine seama de alcătuirea acestora şi de comportamentul morfologie' ăl termenilor constitutivi: în rea-voinfă termenii nu şi-au pierdut individualitatea, fiecare flexionează— relei-voinţe, în timp ce în bunăvoinţă primul termen şi-a'pierdut 'individuali- ; tatea^nemodificmdu-se — bunăvoinţei)., de ortografia unor cuvinte care au în structură sunetele ş şi j sau grupurile de sunete ch si gh (se scrie cu a, e şi i după ş şij în rădăcina cuvintelor şale,. aşază, jale, aşez, jertfă, şină', jilţ etc. şi cu â, ea şi î în desinenţele, sufixele gramaticale şi sufixele lexicale ale cuvintelor uşă; grijă, îngraşă, tovarăşă, îngroşăm, dirijăm, înfricoşător, să sfîrşească, să - îngrijească, greşeală, clujean, înfă-ţişînd, dirijînd etc. ; se scrie cu ea după ch şi gh şi, în general, după alte consoane, în cuvintele care au forme alternante, cu lemeht direct, indirect, de agent şi circumstanţial de toate categoriile, element: predicativ suplimentar) şi prin distribuţie unidirecţională (par-’ţial şi bidirecţională: numai pronumele relativ), o ~ moştenit: p. transmis în limba română din latină. De exemplu: cu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (si), mea, (al) tău,-. (a) ta, (al) său, (a) sa-, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră' etc. (posesiv); sie, şi, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceştia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ’ ăsta, asta, ă,ştia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care., ce, cili, cîte '(interogativ şi relativ); linul, 3â9 PRO .- una, altul, alta, alţii,. altele, toţi, toate, cutare, atîţia, atît ea, mulţi, 'multe, puţini^ j)uţine (nehotărît); nimeni, nimic (negativ). <> ~ creat pe- terenul limbii, române prin - compunere din elemente, de ori-/ gîne latină : dînsnl:(( de -|- insu -J- .1), dînsa~{( de -|- însă, a)j dînşii (( de-f inşi -{- i);-dînsele (( de + înse -f- le) — pronume personal de persoana a III-a; sinonim şi ^ paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata, ; . (( domnia ta), dumneavoastră (( domnia -\- voastră), dumnealui (( domnia -j^-l ui); dumneaei (( dom- • ni a -j- ei), dumnealor (( domnia lor) ■ — pronume personal de politeţe; însumi (< însu-j- mi), însămi (( însă-{- mi),Jnsi:i;ti,({în-su -{-ţi), însăţi « însăH- ţi), î-n- . suşi. (-( însu -|- >şi),- însăşi ’(< însă -f şi), l-fişine' XC'î-nşi. + ne), însene. (( înse -f- -ne), înşivă (( înşi + vă),' însevă .(( înse vă), înşişi (( înşi-' • şi),- înseşi ((înse -|- şi), însele .(< înse + le), — .pronume de întărire; acestălalt (( acosta -f ălalt), aceasiălaliă (( această -j- al altă) , aceştilalţi (< aceştia + ăilalţi), ^ accstelalte (( acestea alelalte), celălalt (( acela -j- ălalt), cealaltă (( aceea -}- alaltă)', ceilalţi (( aceia -f- ăilalţi), celelalte (( acelea --j-. alelalte), acelaşi ((acela -f- şi), aceeaşi (( aceea şi),'aceiaşi (( aceia - -r şi)aceleaşi acelea -f- şi) etc. - , — pronume demonstrative ;• ccl ce, : .ceea'ce, cei ce, cele ce — pronume relative;, oricine, ((ori -{-cine)/ oricare (( ori -{- care), - orice (( ori-: -x. -{- -ce), oricîti (( ori cîţi), ori-cîte (( ori -j- cîte), oauccine (( oare cine), 'oarecare (( oare -|- care), ' oarece (( oare -f ce), fiecine (4 fie. -f cine),' fiecare (( fie-j- -care)/' fiece (( fie -j- ce), altcineva (( alt cine + va), altcarcva (( alt -f- care -j- va),, altceva (( alt -f ce -{- va). . cineva (( cine -f- va), careva ((care ~j- va), ceva ((ce -)- va), cîţiva ; (( cîţi + va), cît ev a (( cîte -f- va),. vreunul ((• vre unul), vreuna ((vre una) etc. — pronume nehotărîte; mei unul, ni cir im a ■ —• proriume. negative. <>.~ simplu : p. alcătuit dintr-o .singura unitate de expresie. De exemplu: . toate p. moştenite. (v. m ai s us). 0~ compiîs: p. alcătuit din două sau mai. multe unităţi de expresie sau dinţr-un cuvînt şi o particulă. Des exemplu: toate p; create pe. terenul limbii române prin compunere '(v. mai sus), o~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor faţă de vorbire. în limba . română există trei. tipuri de forme ale p. personal: p r o p r i u -• zise (eu, tu, el, ea, noi, voi, ci, clic), sinonime şi paralele cu cele. de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dînsiil, dînsa, dînşii, dîiisele) şi de politeţe' sau d e revere nţă (dumneata," dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor). O reflexiv: p. care. exprimă raportul gramati- . cal- dintre subiect şi obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii, moştenite din latină (cele de persoana a III-a): -• sic, sieşi, îşi şi-, -şi,' -şi-; (pe) şine, se, -se. se-, .5-, -s- şi de forme împrumutate, de la pronumele personal (celeK r-Ro 340 de persoanele I şi a II-a): îmi, îţi, ne, ^vă ; mă, te, ne, vă. 0~ întărire:- p; care întăreşte ideea de persoană, identificînd aceasta persoană cu autorul acţiunii (autor reprezentat, de obicei, prin-tr-uil p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a Il-I'-a): însumi, însămi, însuţi, însăţi-. însuşi, înseşi, înşine, însene, înşivă, însevă, înşişi, înseşi sau însele. O ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie şi care implică simultan o dublă referinţă pronominală (1a. obiectul .posedat şi la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba ' de un posesor şi un obiect posedat, de un posesor şi mai multe obiecte posedate, de mai mulţi posesori şi im obiect posedat sau de mai mulţi posesori şi mai multe obiecte posedate: al men, a mea, al tău, a ta, al său, a sa / ai mei, ale mele, ai tăi, cile tale, ai săi, ale sale; al nostru-, a noastră, al vo.slru, a voastră; ai noştri, ale noastre, ai. voştri, ale voastre. Întrucît p. posesiv nu are forme moştenite din latină pentru persoana a HI-a plural, deseori se folosesc cu sens posesiv şi cu valoare de nominativ sau de acuzativ, (marcat cu pe) formele de persoana a IlI-a — singular şi plural — ale p. personal în genitiv: .(al, a, ai, ale) lui, ei şi lor. o ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziţii interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziţia interogativă cuvîn--.tul (cuvintele) aşteptat(e) ca răspuns. De exemj>lu: care?, cine?, ce?, cît?, cîtă ?, citi?, cîtc?. <>~ relativ: p. care. ajută la stabilirea unei relaţii de subordonare între o propoziţie subordonată şi regenta ei din cadrul frazei. Dispune de fo'rnie simple: care, cine, ce, cît, cîtă, cîţi, cîte şi de forme compuse: cel ce, cei ce, ceea ce, cele cc. O ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spaţial sau temporal dintre vorbitor şi obiecte (diferenţiind obiectele, situmdu-le în -spaţiu şi în timp în raport cu apropierea sau cii depărtarea acestora faţă de vorbitor) sau . care identifică un obiect 'cu el însuşi (în faze diferite) sau cu un alt obiect.-Dispune deci de forme de apropiere, de for m e d e d e-părtare şi de forme de identitate* (simple şi compuse, literare şi neliterare): acesta, aceasta, •aceştia, acestea, cest ăl alt, ceastălaltă, ceştiialţi, cestelalte, ăsta, asta, ăştia, astea, ăs tăi alt, astă-iallă. ăştilalţi, .astei al te etc/ acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, ăla, aia, ăia, alea■ (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalţi, alelalte; etc.; acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi. Q ~ nehotărât: p. care ţine locul, unui substantiv fără să dea vreo indicaţie precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de • forme simple şi .de f o r-m e c o m puse (alcătuite din 341/ PRO p. interogativ-relative şi .parti- • cule proclitice, de Origine con-juncţională: ori- sau verbală — î. vrc-, 'oare-, fie-, fite- şi fişte-,. particulamedială întăritoare '-şi- sau particula enclitică de origine ver- . bală -va): imul, una, unii, unele; _.: altul, alta, alţii, altele; toţi, toate; atîţia, atîtea; nutlţi, 'midie; puţini, - puţine; oricare;■ oricine, orice; orişicare, orişicine, orişice; vreunul, vreuna, vreunii, vreuneleJ « oarecare, oarecine, oarece; oareşicare, oareşicine, oareşice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiştecare, fiştecine, fişlece; careva, cineva7 ceva ; allcareva, altcineva■, altceva etc. O ~ negativ: p. care neagă substantivul şi a -cărui apariţie într-un context presupune obligatoriu şi prezenţa unui termen negativ". Dis-jpune de f o r m e s i m p l e şi de forme compuse (alcătuite .din adverbul nici urmat de pronumele 'nehotărîte unul, una) : nimeni, nimic, nici unul, niciuna. (Pentru clasificarea p. v. crii&riu). PRONUNŢARE (PRONllNŢIE), s.f. (< pronunţă, cf. fr. prononcer) : 1. rostire a f-unui sunet, a unei silabe, a unui cuvînt. 2. mod de a. rosti un sunet, o silabă sau un . cuvînt. O ~ corectă: p. în conformitate cu regulile ortoepice. O ~ greşită: p. care nu e în conformitate cu regulile ortoepice. <>~ hipercorSctă: p. eronată, produsă din teama de a nu greşi ^ (se aplică în acest caz, prin anâ-' logie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situaţii). De exemplu: p. piftea în loc de chiftea (literara) şi arfivă în loc de arhivă (literară). O exerciţiu de ~ : exerciţiu care' vizează formarea deprinderilor de rostire corectă a sunetelor, a silabelor şi a cuvintelor (v. exerciţiu). O greşeală de ~ : greşeală care se* referă la p7 sunetelor, a silabelor ■ şi a cuvintelor (v. abatere). PRONUNŢIE, s.f. (ci. it. pro-: minzia, după fr. prononciation) \ v. pronunţăre. PROPAGARE, s.f. (< propagă, cS. fr. ■ pr op ager, lat. propagare) : transmitere parţială a vibraţiilor unui sunet (de obicei n) şi repetarea sunetului în cuvînt. De exemplu : forma românească moş- -tenită din lat. genuculuin: . este " genuchi; dar prin p. lui n s-a ajuns la genunchi, care a rămas în limba literară. Fenomenul este cunoscut sub numele de p. n a-z a 1 i t ă ţ i i. Datorită lui întîl-nim şi astăzi forme ca bulentin -în loc de buletin, indentitale în loc de identitate şi intinerar în Joc de itinerar, neadmise însă de limba literară şi deci* socotite incorecte. - PROPOZIŢIE, s.f. (cf. fr. propo-sition, lat. .projiosiiio, -onis) :, unitate sintactica de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conţinui ■ de cunoaştere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conţinut afectiv-voliţional (atitudinea vorbitorului faţă de realitate) şi prin ideea ele predicaţie 1 PRO 342 unică (referirea sau raportarea conţinutului propoziţiei sau reprezentărilor vorbitorului la realitate prin intermediul unui singur indice dc predicaţie: verb sau locuţiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a ji la.un mod personal, adverb predicativ, interjecţie predicativă, intonaţie predicativă însoţită uneori de pauză, de topică şi de punctuaţie corespunzătoare). <>~ enunţiativă: p. care conţine relatarea unui fa.pt real, realizabil sau ireal. De exemplu: „Munca e ritmul vieţii" (V..- Pâr/an); „Cînd te-aud, nu m-aş mai âiioc" (Folclor); „Să fi rămas Ja coasă" (O, Goga). V. şi enunţiativă. 0~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare. De exemplu: „Acuma, ce-ai rămas cu capul între urechi ?" (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie liăi?!" (Ion Creangă). V. şi interogativă. o ~ neafectivă (neexcla-mativă): p. care nu conţine sentimente, care nu sugerează stări . sufleteşti. Dc. exemplu: „Fraţii săi prinseseră pizmă pe el“ '(P. Ispirescu) ; „Cîţi ani br fi de atunci ?" (Z. Stancu). o-^ afectivă (exclamativă): p. care conţine sentimente, care sugerează stări sufleteşti. De exemplu: „Ce mîndri sînt oţelarii de cutezătoarea lor muncă!" (Geo^Bogza); „De ce nu moare omul... 'fericit! ?" (I.L. Caragiale). <>~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmaţie, de fapt pozitiv; p. carc afirmă ceva, care reprezintă o,afirmaţie. De exemplu: „Prin ceaţă — obosite, roşii, fără zare — / Ard afumate, triste felinare" (G. Baco-via); „în vremea asta el şi pusese ochii pe o tînără din vecini" (I.L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle ?" £M. Sadoveanu).. 0~ negativă: p'. cu caracter de negaţie, de fapt negativ:. p. care neagă ceva (acţiunea verbului predicat), care reprezintă o negaţie. De exemplu: „ — Ba eu..., n-am înţeles!" (Ion Creangă); „Din fericire pentru dînsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri" (N. lorga); „...şi să nu uitaţi a citi cartea" (Z. Stancu); „Nu-ţi dă demîncare?" (I.L. Ca-ragiaie); „Moş Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părţile Tarcăului ?" (M. Sado- veanu). <0~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părţile ei componente, De exemplu: ’„Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum / Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fuin" (V,.- Alecsandri). 0~ neanalizâbilă: p. caxe nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părţi componentc. De exemplu: „— Aşa a spus? — Da" (M. Sadoveanu); „A intrat în pămînt! — Nu... E la Jian" (I.L. Caragial6); „—Te întorci Ia Paşcani ? — „Desigur" (M. Sadoveanu) ; („llinca): Fa, Oană, ţie ţi-e lene. (Oana): Ba" (B. Şt. Delavrancea). 0~ simplă: p. alcătuită numai din subiect şi predicat sau numai dintr-o parte principală dc propoziţie. De exem- PRO piu: „Drumeţul intră" (V. Alecsandri) ; „Petre Rădoi' nu. mun--ceste" (Z. Stancu); „Era o. frumuseţe !" (I.L. Caragiale); „Apa *e lină/ adîncă/ tăcută" (A. VIa-huţă); „Primăvară!"; „Plouă". 0~ dezvoltată: p. alcătuită din părţi principale (subiect şi -predica'!) şi. părţi secundare (atribut şi complement). De exemplu: Deasupra mulţimii plutea vocea, răsunătoare alţii.Gheorglie Jurca"-(T. Popoyici); „Acolo, lîngă iz-voară, iarbav pare de omăt" (M. Eminescu); „Patria e... tărîm . de vis" (Ion Lăncrănjan); pădurea înseamnă pentru noi..,., o parte a- fiinţei noastre sufleteşti, o liotă constitutivă a noţiunii de român" (C. C. Giurescu). 0~ nio-nomembra: p. care dispune numai de una din părţile sale principale (sau numai de predicat, sau numai -de^ subiect), la , care se pot adăuga, bineînţeles, ' determinantele - - fiecăreia - (poate fi deci simpla"sau dezvoltată).De .exemplu: . „... dimineaţa ninge -iară" (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase" (I. Slavici) '^„Toamnă. Pădurea fumegă" (Em. Gîrlea-nu); „Frumoasă vreme" (L. Rebreanu). <>~ bîmembră: p. care., dispune de ambele părţi - principale (exprimate sau rieexprima-te). De exemplu: „Dormi!". (G. To-pîrceariu) —cu’ subiect inclus; „Tăceau acum toţi" (L. Rebreanu) — cu subiect exprimat; „A. intrat în baltă",. (Em. Gîrleanu) cu subiect’ subînţeles;''/.Să-mi . aduci mai . pe urmă p-acei patru jeluitori" (N. . Filimon) — cu- subiect-inclus. <>~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ. De exemplu: „Afară, tuna... Afară fulgera" (I. Slavici); „Flăcăii tăcură" (Em. Gîrleanu); „Lîna-i vinovată!" (G. Coşbuc);" „Sună clopotele" (I.L. Caragiale); „Scutură ştergarul!" (B. Şt. De- ’ , lavrâncea). O ~ nominâla: p. în care nu există un .verb la un mod predicativ.'De exemplu: „Duminecă. Satul e la horă" (L. Rebreanu); „Noapte lucie" (Em. Gîrleanu); „Curtea boierului—vrai-_ şte" \Z. Stancu);' o ~ principală: p. leu înţeles suficient sau insuficient, care nu «depinde de o altă propoziţie, ea existînd fie singură ca unitate ;de-sine-stătătoare sau ca unitate reprezentantă a vorbirii indirecte, alăturată unei' alte propoziţii principale, reprezentantă" a vorbirii-directe, fie ca nucleu al unei. fraze. De exemplu: „Eminescu şi-a deschis singur . calea spre poporul român într-o exi- , -sfenţă foarte de timpuriu împinsă . înspre slujirea unor ţeluri mai .. îhaite decît acelea ale unei vieţi individuale'^ (Zoe Dumitrescu.-Bu-şulenga); „’— Bagă de seamă, bărbate, — îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă“ (L. Rebreanu); „Maică, mulţi te-au duş-. mănit, / Că eşti neam blagoslovit" (T. Arghezi)/ <>~ secundară: p. cu înţeles insuficient; care depinde lexical şi gramatical de o altă propoziţie din cadrul frazei, ea neputînd exista ca unitate de-sir ne-stătătoare. De exemplu: „După ce s-au dus leşii, m-am dus cît colea pe urma lor pînă la Cotnar" PRO (C. Negruxzi); „Pînă la o sută ide metri am impresia că (zbor ca un tren fulger" (Aurel Vlaicu). <0~ regSntă (supraordonată): p. cu înţeles suficient sau insuficient, principală sau secundara, de care depinde gramatical o propoziţie din cadrul unei fraze. De exemplu: ,,/l iei e (ara, unde-i brazda ei, / Şi unde neamul a ştiut să Jupte" (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini mi'se satură niciodată“ (Folclor); „E jiresc să preferaţi un loc aşa 6e frumos" (Al. Sadoveanu); ,,Desigur că în ştiinţă lipsa de documentare supără" (G. Călinescu); ,.Timpul însă părea că co titra-riază înadins mania de lux şi opulenţă a fanariotului" (N. Fili-mon); „Iară Li că era... precum nu fusese mai înainte" (1. Slavici); e fermecătoare''naivitatea să crezi că tu poţi îndrepta o ţară" (Camil Petrescu). o ~ subordonată (dependentă): p. cu înţeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziţie, denumită regentă, şi care îndeplineşte pe lingă aceasta funcţia unei părţi de propoziţie (de subiect, de nume predicativ, ele atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). De exemplu: „Nu e basm născocit ceea ce spune niătuşă-mea Uţupăr" (Z. Stancu); „Doar să te porţi de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am jost Pentru tine" (Ion Creangă); „Bînă una alta, îşi căutară culcuş unde să mîic peste noapte" (P. Lspires-cu); „în ccle din urmă premiantul tuşi şi începu să spună o poezie" (]\I. Preda); „Faptul... 51 împiedica să spuie ce căuta" (1. Al. Bră-tescu-Voinesti). 0~ independentă: p. cu înţeles suficient sau insuficient, care există ca unitate de-sine-stălătoare sau ca reprezentantă a vorbirii indirecte, alăturată unei alte propoziţii', reprezentantă a vorbirii directe. De exemplu: ..Oamenii din tîrg trec repede" (B. Şt. Delavrancea); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă cl supărat..." (INI. Preda). 0~ dependentă: v. ~ suberdo-nătă. O ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratac-tică sau joncţională) cu o altă propoziţie de acelaşi fel, în cadrul frazei. De exemplu: „Patria e co'nştiinţă si muncă, e luptă şi-cinste, e adevăr şi dreptate, e durere şi bucurie“ (Ion Lăncrăn-jan); „Nu-i simplă misiunea şi viaţa- nu-i uşoară" (Adrian Păunescu); mie îmi părea .bine fiindcă Huţu ştia lecţia şi o spunea frumos" (I. Slavici); „Mi se părea că pămintul se scurge în haos... sau mi se părea că... nişte negre şi vaste cercuri concentrice se dcsfac" (C. Hogaş). V. şi coordonată. 0~ .fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînţeles măcar). Ea are aspectul' unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de straşnic" (C. Negruzzi); „Se-nserase binc,f PEO (G. Coşbuc); „Ziua ..plouă" (G. Topîrceanu) ;'„Ziiia ninge" (V.;A-lecsandri). <> ~ fără' predicat: p. care nu disptine de predicat. (care nu e . nici presupus, nici subînţeles). Are aspectul unei monomem-bre nominale: „Iarnă. Noapte lucie" (Em. Gîrleanu); „Curte dreptunghiulară, de. 'cîteşipatru părţile întărită, ca o închisoare" . (I. Al. Brătescu-Voineşti). . O «v impersonală:_p.. realizată, du aju-' torul unui verb sau a unei expresii verbale impersonale. O asemenea p. poate fi de multe ori, regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun" (M. Sadoveanu) ; „Şi ninge ca-ntr-un cimitir" (G. Bacovia); „... acuşi se face ziuă!" (Ion Creangă); „Se -luminează încet,. încet" (Em. Gir-, îeanu); „Cred că. în noaptea asta brumează“ (Pavel Dan); „Mi se înlimpla din cînd în cînd să mă' aflu cu Caragiale într-o cafenea" (I. Slavici); „... trebuie să ceri de la tată,-tău... arcul" (P. Ispirescu); Nene Niţă... nu e bine să porţi ţidula asta în buzunar" (I.L. Caragiale). 0~ hortatfvă: p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construieşte sau prin forma de conjunctiv cu valoare; de hortativ pe care o include. De exemplu: „Să nu vă . supăraţi, cucoane!" (Ion Creangă); „Ascultaţii... marea fantomă face semn" (Gr.... Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci" (M. Preda); „... să-i spui lui. clomn prefect că-1 aştept" (M. Sadoveanu); şi-ţi adă aminte în zilele tale fericite de prietenul -tău Dianeu!" (1. Bu-dai-Deleănu). 0~ intercalată: p. aşezată într-un loc neobişnuit, între componentele unei conjunc-ţii^subordonatoare compuse, între conjuncţia subordonatoare şi predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul şi predicatul altei propoziţii, între predicatul şi complementul :;ăl tei -propoziţii, între complerhen-. tul şi predicatul altei propoziţii. De. exemplu: „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primii, să anunţi imediat editura"; „Ştiu că, dacă întîrzie, se va supăra"; „Jupînul, ca să-l 'îmbărbăteze, i-a dat uri pumn în ceafă" (I.L. Caragiale); _____trebuie să mă urmezi — şi aceasld'îti va fi pedeapsa — într-o lungă controversă" (Al. Odobescu); „... totdeauna cînd o pedepseam se uita urît" (M. Sadoveanu). : 0~ incidenţă: p. intercalată între părţile unei propoziţii sau între propoziţiile unei'fraze, care aduce o comunicare suplimentară, dar: care nu e legată sintactic de-fraza în care apare. De exemplu: „În sfîrşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frămîn-tat" (Ion Creangă) ; „... numai; barba- şi punga, bat-o pustia, te făcea să - calci, a popă!" (idem);-„Mie, adăugă mătuşa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa'poftă • de mîncare a domnului Ghenciu" ... (M. Sadoveanu)'; „Poftim, nepoate Gri gri, zice, citeşte şi te bucură" (idem); „Nevastă-sa — că uitasem... — aprinsese o sumă de Iii-' mînări" (I.L. Caragiale); „Cînd a plecat de-acasă,., mama lui — PRO de treabă femeie! — l-a sărutat" (idem); „Ce bine ar fi fost — nu c aşa amice? — să-mi Ji adus eu mai demult aminte" (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi că acela eram en însumi)... s-a grăbit a schimba vorba" (idem). <>~ relativă: 1. p. atributivă introdusă prin pronume, adjcctivc sau adverbe relative (v. atributivă); 2. orice prepoziţie subordonată introdusă prin’pronume,-adjective şi adverbe relative (v. circumstanţială şi completivă). 0~ echivocă: p. care conţine o construcţie ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvînt echivoc • din propoziţia anterioară. Dc exemplu: vreau' ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, uncie sînt cel clintii... •intre fruntaşii politici” (I.L. Caragiale). <> parte de ~ : v. parte dc. propoziţie. (Pentru clasificarea p. v. criteriu.) PROTÂZĂ, s.f. (cf. fr. protase, lat. protasis): primul termen al unei perioade, care cuprinde grupa juropoziţiilor secundare şi care îndreaptă atenţia cititorului asupra consecinţelor ce se enunţă în al doilea termen al perioadei — apodoza (v. perioadă şi apocloză). PROTEZĂ, s.f. (cf. fr. prolMsc, gr. prothesis < pro „înainte" -f -f thesis „aşezare"): modificare fonetică condiţionată carc constă în adăugarea unui- sunet la începutul unui cuvînt care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-şi schimbe înţelesul. Dc exemplu:'verbul românesc amesteca provine, din verbul mcsteca, prin p. lui a! alămii c\ lămîic, amiroase <.miroase etc. P. lui a e frecventă îii dialectul aromân (chiar în denumirea dialectului): aromân < a români)', ac-umpru, „a cumpă ra". alăvclare „lă ud arc", arau „rău", aroşu „roşu", arid „a. rîde", arăcoarc „răcoare" ele. PROTOROMANA, s.f: (< prolo „primul", cf. ngr. protos, fr. prolo- română.)', limba română vorbită de poporul român între secolele al Yl-lea şi al XLII-lca in nordul (mai ales) şi în sudul Dunării, pe locurile de formare a acestuia, pînă in momentul scindării sale în cele patru dialecte cunoscute: - dacoromân, aromân (macedo-român), meglenoromân şi istroromân (v. romhiă). PROVENSALĂ, s.f. (cf. fr. pro-veurale. după lat. provincialei „locuitori ai regiunii Provincia"): limbă romanică din grupul occidental, vorbită de provensali în provinciile Gascogne, Languedoc, Limousin, Auvergne şi Provencc din sudul Franţei. I se mai spune şi occilană sau langue d'oQ. S-a constituit ca limbă dc-sine-stătă-toare pe baza- dialectelor cunoscute sub denumirea dc „langue d’oc".. în această limbă a fost creată, în secolele al Xll-lca şi al XUI-lca, poezia lirică a trubadurilor, care a influenţat în mare măsură poezia medievală din alte t»UN ari. Ea â.. fost însă înlocuită de rauceză. în diverse sfere de acti-itate, în urma cuceririi „Pro-inciei" de către francezi . (în ecolele al XÎV-leâ şi al XY-Iea). .■ n secolul ăl XlX-lea a cunoscut-' ) anumită înviorare prin promo-rarea ei în literatură, mai ales de >oetul Mistral. în momentul de aţă în tot sudul Franţei se vorbeşte franceza, provensala rămî-îînd. numai ca limbă a conversaţiei familiale.. PROVINCIALISM, s.n. (cf. fr. pfovincialisme): v. regionalism. PSEUDOETIMOLOG LSM, s.n. (< pseiiăo „fals", cf. fr., it. pseudo, gr. pshuclos „fals" + eiimologism, cf. fr. etymdlogisme): sistem ortografic intermediar între cel etirno-. logic şi cel fonetic. PSEUDOFONETISM, s.n. (cf. fr. psciidophonelisme): sistem orto- grafic propus de Aron Pumnul, care se"caracterizează prin între-, buinţarea ţinui anumit semn pen-, tru un anumit sunet, în mod independent de sunetul originar din . care provine cel românesc. - "■ 1PSEUDON fM, s.n. (cf. îr.'pseudor.. nyiiie,' gr. pscudos „mincinos'', „fals" + onoma- „nume"): ' nume creat, sau adoptat, sub care cine'/a îşi ascunde adevărata identitate. -. Este folosit -mai -ales de scriitori şi de artişti. De.exemplu: Trade.m (Traian Demetrescu), Al. Sahia (Alexandru Gir.-Stănescu), T. Ar-. ghczi (Ion Teodorescu), Gala Ga- laction (Grigore Pişculescu), Radu '■ Tiidoran (Nicolae Bo.gza) etc. PSEUDOPREFIX, s.n. (cf. fr. - pseudoprejixe): element de com-punex*e sau cuvînt cu ajutorul Căruia' se formează — în compu-< - nerea savantă — termeni ştiin-’ ţifici şi tehnici (v, prcjixotd). PSEUDOSUFIX, s.n; (cf. fr. pseu-dosujjixe): element de derivare sau cuvînt-cu-ajutorul căruia şe . formează — pe cale savanta — termeni . ştiinţifici şi tehnici (v. 'sî/fixoiji)< PSIHOLINGVISTICĂ, s.f. (cf. fr. ' psychoiinguisUque, engl. psycho-' lingîiisiics): disciplină care se Ocupă cu studiul psihologic al limbajului, cu studiul mecanismului psihic al acestuia; disciplină care cercetează limbajul ca pe o formă de manifestare a psihicului uman. în ţara noastră si peste hotare s-a impus prin lu-crările sale de p. prof. univ. dr.' • ■T a t i a n a S 1 a m a-C a zăcu.1 PUMNISM, s.n. «Aron Pumnul -j- suf. -ism): v. ciunîsm. // ' -PUNCT, s.n:"’(cf. lat. punct mn, fr. point, it.. punto): semn de punctuaţie mic şi rotund (.) care se pune la sfîrşitul unei propoziţii sau al unei fraze, pentru a marca pauza dintre propoziţii sau fraze independente ca înţeles. Astfel, îl întîhiim la sfÎKşitul propoziţiilor . independente enunţiative neafec- . tive (propriu-zise, potenţiale, op- PUM 348 tative, dubitative şi chiar imperative), al propoziţiilor interogative indirecte din cadrul frazei: „Căprarul vechi îi iese-n prag." (G. Coşbuc); „în situaţia asta ai spune orice/'; „Aş citi-o şi eu".; •„Va fi fiind un drac la mijloc." (3\T. Sadoveanu); „Nu mai sta seara aşa tîrziu. „M-a -ntrebat ce s-a discutat acolo.” P. apare şi la sfîrşitul frazelor formate prin coordonare, prin subordonare sau prin coordonare şi subordonare: „Se duse mai întîi la han şi-l găsi în proastă stare." (N. Pilimon);. „Patria e zidul de care s-au sfărî-mat secole întregi de vrăjmăşie." (Ion Lăncrănjan); „Aici e ţara, unde nasc şi mor / Cu ţara-n gînd, copiii României." (Adrian Păunescu). Atunci cînd la sfîrşitul propoziţiei există o paranteză în care e trecut un cuvînt sau un grup de cuvinte, p. se pune după paranteză: „E vorba aici de un adjectiv pronominal (posesiv)."; „Se pronunţă buletin dc identitate (nu buletin de ivdenti-. taie)." Cînd insă la sfîrşitul frazei există o paranteză în carc e trecută o propoziţie sau o frază, p. se pune atît înaintea parantezei, cît şi în interiorul parantezei, la sfîrşit: „Cu siguranţă că nu are dreptate. (Dealtfel, i s-a explicat şi altădată acest lucru.)" Ca semn grafic ce înlocuieşte literele care nu se scriu, p. se pune şi după unele tipuri de abrevieri: M.A.N., O.N.Uari., cap., ibid., id., op., cit.; acad., arh., dr., ing., prof.; locot., cpt., slt., serg.; dv., Iov.; a.c-., d.a., î.a., a.m., p.ni., e.n., î.e.n., nr., obs., ctc., dc cx. P. nu se pune după titlurile cărţilor, ale operelor literare şi. muzicale, după formulele dc adresare din scrisori sau din cuvîntări; de asemenea, el nu trebuie pus nici după abrevieri de tipurile: d-ta; Tarom, Aprozar, Coinali-ment; hm, kg, m, 1; O, H, Fc, Cu; N, S, E, V etc. PUNCT DE ANCHETĂ, s.n. + prep. -f s.f.: localitate care urmează a fi. anchetată din punct de vedere lingvistic, aleasă de anchetator după anumite criterii ştiinţifice (scopul cercetării; situaţia istorică, demografică, lingvistică, economică şi geogra- PUNCT ŞI VIRGULĂ, s.n. + conj. -|- s.f.: semn de punctu- aţie constînd dintr-un punct aşezat deasupra unei virgule (;) folosit pentru a despărţi fie propoziţii sau grupuri dc propoziţii, concepute ca unităţi relativ independente, în cadrul unei fraze, fie componentele unei perioade. El marchează o pauză mai mare decît cea redată prin virgulă şi mai mică decît cea redată prin punct. Punctul şi virgula se foloseşte mai mult ca nu mijloc stilistic decît ca un mijloc gramatical, el rămînînd la libera alegere a scriitorului, care-1 poate uşor înlocui plin punct sau prin virgulă, pauza marcatăc' de cl ne fiind absolut indispensabilă, iar sensul frazei ■ nesuferind schimbări. în PUN general, eî uşurează înţelegerea ;extului la lectură: „Am multă jperare în acest neam a cărui idîncă ■cuminţenie e tipărită într-o mulţime de' proverbe, unele mai înţelepte decît altele; a cănii închipuire minunată e zugrăvită în poveştile sale poctice şi strălucite ca înseşi acele orientale; al cărui spirit satiric se vădeşte în nenumăratele anecdote asupra tuturor naţiilor .cu care s-a aliat el în relaţie; a cărui inimă bună şi darnică se arată în obiceiul ospe-ţiei pe care l-a păstrat cu sfinţenie dc la strămoşii săi; al cărui geniu, în sfîrşit, luceşte atît de viu în poeziile, sale, alcătuite în onorul faptelor^măreţe." (V.Alec-sandri); „Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti om galant;' insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc Ia bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă" (I.L. Caragiale).- „ PUNCTE DE SUSPENSIE (PUNC-TE-PUNCTE), s.n. + -prep. + s.f.: semn de punctuaţie constînd din' trei sau mai multe puncte aşezate în linie orizontală (...) pentru a marca o întrerupere în şirul gîndirii sad al acţiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. Ele sugerează, o pauză mare în exprimare, anunţată de o intonaţie caracteristică (ascendentă 'sau descendentă) a coiîiunicării dinaintea acestui semn precum şi ritmul lent al gîndirii şi vorbirii., cuiva. P, de "s. apar între părţile de propoziţie, între propoziţii sau chiar între fraze, întrerupînd pentru moment sau . definitiv comunicarea (în primul căz cu mărirea surprinderii, a efectului urmărit;, în al doilea caz sugerînd cititorului anumite lucruri, invitîndu-1 să gîndească mai departe în direcţia gîndirii scriitorului)-: „Curg din toate părţile pîraie... parcă-s de spumă... şi miroase nu ştiu cura.., dulce..." (M. Sadoveanu); „ — As-'cunde-te... că de nu..." (E. Cami-lar); „Se miş-ă fata... clipeşte din ochi.,. îşi r' clică roi na la frunte... îşi dă frumos părul. într-o parte... zîmbeşte... se scoală..." (I.L. Caragiale). P. de s. pot marca uneori şi o vorbire incoerentă: „Arta este, cum am putea zice mai biae ? încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care si acela... în fine... da, în fi.ne..." (I.L, Caragiale). PUNCTUAŢIE, s.f. (cf. fr. ponc- ' tuation, după punct): 1. sistem de semne grafice convenţionale care au rolul de a marca părţile de propoziţii, propoziţiile, frazele, pauzele, intonaţia (anumite unităţi morfologicTe caracterizate prinv intonaţie specială cum sînt vocativul şi imperativul), întreruperea şirului vorbirii etc. Următoarele semne de punctuaţie reprezintă p. limbii române: punctul, semnul întrebării, seninul exclamării, virgula, punctul şi virgula, dona. PUN 350 puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia de pauză, parantezele şi punelelc dc suspensie (v. şi semn). 2. ramură a gramaticii carc indică folosirea corectă a acestor semne. PURISM, s.n. (cf. fr. purisme, germ. Purismus): tendinţă eronată dc a elimina dintr-o limbă elementele considerate străine de st r net ura ei. In limba română s-a manifestat această tendinţă în secolul al X I X-lea la reprezentanţii latinismului (v. latinism, curent şi ciunism). P. a fost un produs al realităţilor autohtone româneşti, în virtutea cărora era considerat ca un mijloc apt să contribuie la dovedirea romanităţii poporului şi a limbii române si In unificarea, dezvoltarea şi perfecţionarea limbii române. Rădăcinile sale istoricc rezidă in crezul istoric profesat dc Şcoala Ardeleană; premisele sale .ist orice se găsesc în conştiinţa romanităţii şi a continuităţii noastre ea popor în Dacia. P. a fost generat şi de situaţia in care se găsea limba română în acel timp, considerată „decăzută.-', „coruptă", l.’e lingă teme i u rile i storico-1 i 11 g / i s t ice ea re l-au creat, p. a fost reclamat şi alimentat şi dc polemicile virulente cu detractorii originii ' şi drepturilor limbii şi naţiunii române. PURIST, s.m. (cf. Ir. puriste. germ. Purist): adept al purismului (v. purism). DICŢIONARELE ALBATROS R RADICAL (R Ă D Ă_C f N Ă), s. n. (cf. fr. radical, it. 'radicale, lat. ■radicalis radix „rădăcină"): 1. element primitiv invariabil sau variabil (total sau parţial), ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie- o familie sau mai multor forme ale aceluiaşi cuvînt şi care conţine sensul lexical al cuvîntului. El nu priveşte flexiunea şi nu include prefixe sau sufixe. De exemplu: copil- în copilaş, copilandrii, copilărie, copi-liţă, copilăresc, copilăreşte; alb- îiv alburiii, aibişor,’ albeaţă, albuş, ' albi, albicios, albiliţa,' albitură, alb cal ă ; cred- (crez-)" In credem, credeam, crezui, crezusem, cţe-zînd, crezul; j- în fi, eşt- în eşti, est- în este, .sînt- în sîntem, er- în crapi, fu- în fitsei şi fuscsjsm, ji-în f iind, fo- în fost; lu- în lua, ia-în iau,-ie- în iei; usc- în usca, usuc- în 11 suci etc. 2. element de bază al formei verbale, purtător al sensului lexical al cuvîntului derivat, alcătuit din rădăcină, prefix şi sufix lexical: încredinţ- (< în -[- cred -}- ini-) din încredinţăm; împămînlcn- ((în -f- pămînt -j- eon) din împămînteiiim etc; R. e o secvenţă fonică obligatorie pentru orice formă flexionară, o unitate morfemică rezultată din prima analiză. în constituenţi imediaţi a unui cuvînt. El se poate confunda cu un mor-feni independent, atunci cînd e reprezentat printr-o unitate morfemică indivizibilă (aşa cum eşt& îiiorfemul), ca. în cazul lui ar- „din' arăm (-ă- sufixul prezentului'4 indicativului, -m desinenţa de persoana I plural)se poate însă deosebi de un morfem independent, atunci-cînd e reprezentat printr-o unitate morfemică divizibilă (aşa cum nu este morfemul), ca în caziil lui îmbulz- (< prefixul î.m- +■ substantivul biilz) din îmbulzeam (-ea- sufixul imperfectului şi -m desinenţa j>ersoanei I). RAMIFICAŢIE, s.f;"(cf. fr. râmi-fication, .it. ramificazione): s’ubăi-viziune, subîmpărţire a limbii. 0~ teritorială: diferenţiere a. RAM 352 limbii din punct de vedere teritorial (geografic), ca rezultat al întinderii- acesteia în spaţiu. Sînt considerate r. teritoriale ale limbii: dialectele, subdialectele şi graiurile (v. dialect, subdialect şi grai). <> ~ socială: diferenţiere a limbii din punct de vedere social şi cultura:!, ca urmare a folosirii limbii de diverse categorii de oameni, cu grade de cultură diferite. Sînt considerate r. sociale ale limbii: limbajele tehnice, argou-rile şi jar goanele (v. limbaj, argou şi jargon). . RAPORT, s.n. (cf. fr. rapport): î. relaţie, legătură între unităţile lingvistice denumite moneme’ şi foneme (v.). o~ sintagmatic: r. în cadrul enunţului, în contrast şi nemijlocit observabil. De exemplu: r. dintre iun şi vecinii săi, un şi bun (în secvenţa un tun bun) şi r. dintre u'şi vecinii săi, t . şi n (în secvenţa tun). O ~ paradigmatic: r. în'cadrul' .unuia ş'i aceluiaşi context, în opoziţie, între unităţi care se exclud. De exemplu: r. dintre bun ' şi rău, • care pot figura în aceleaşi contexte, dar în opoziţie; r. dintre b şi / care pot figura ’după tu- (tub, tuf),, tot'în opoziţie etc. 2. legătură, relaţie de natură, sintactică, între părţile de propoziţie sau între propoziţii. O ~ de, coordonare; r. între două sau mar multe unităţi sintactice (părţi de pro- - poziţie sau propoziţii) care stau pe acelaşi plan sintactic, nedepin-zînd una, de alta (sînt fie principale, fie secundare). Este realizat- saar, paratactic (pri-. alăturare), sau joncţional (prin intermediul unor elemente de legătură) şi are aspect copulativ, adversativ,-- disjunctiv şi conclusiv: „Lipa şi Caţa începură a înfuleca hulpav" (M, Sadoveanu); „Funcţionari,-gardieni, deţinuţi, toţi fac ovaţii celui liberat’' (T. Argh,ezi); „Ea sta ' tot posacă şi încruntată" (I.L. Caragiale); . „Aici la han, In drum, la răspîntie trebuie un băiat iute, spirt" (I. Al. Brătes-cu-Voineşti); ' „Vremurile s-au schimbat, scopul marilor construcţii de asemenea s-a schimbat" (Geo Bogza); „Am oprit eăruţa în mijlocul ariei şi m-am uitat întrebător la Iosub" (Y. Em. Ga-lan); „0 sărmane! Ţii tu -minte cîţe-n lume-ai auzit, /' Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?" (M. Eminescu); „Şi-ascult cum plînge doina cea bătrîriă / Şi cum se txnguieşte şi se-ngînă" (Şt. O. Iosif). Y. şi coordonare. O. ~ de subordonare (de dependenţă, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziţie sau propoziţie) .şi un element’ regent (parte de vorbire sau propoziţie), care nu stau .pe acelaşi plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca şi cel de coordonare, fie paratactic, fie joncţional: „La chemarea cornurilor, ' pilcuri noi veneau într-un pas hotărît" (E. Camilăr); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete şi barbă de negură" (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte" (Folclor); „Nti. este sigur că toţi vom ajunge 353 RAP acolo" (Camil Petrescu); „Iar cine-i vînzător vîndut / Să iasă dintre noi!" (G.‘Coşbuc); „Băiatul ajunsese să fie mîna dreaptă a împăratului" (P. Ispirescu); „Şoseaua se încolăceşte între Olt şi dealurile carc se ridică unele peste 'altele" (B. Şt. Delavran-cea); „Am jurat ca peste dînşii să trcc falnic, fără păs" (M. Eminescu); „... noaptea cînd vor dormi toţi, să punem poşte la talpe cui vom socoti noi" (I. Creangă); „Aş simţi-o că-i aproape" (M. Eminescu). V. şi subordonare. 0~ de subordonare necircumstanţial: r. de dependenţă cu aspect atributiv sau com-plctiv în -cadrul propoziţiei şi cu aspect subiectiv, predicativ, atri-butiv sau completiv în cadrul frazei. De exemplu: „Era. un chin mut" (H. Papadat-Benges-cu); „lin glas de bucium se auzi" (Al. Odobescu); „... acolo găsiră oraşe" (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareş..." (A: Vlahuţă); „... a mulţumit Aii lui Mahomet" (Em. Gîrleanu); „Doar holdele cu spice g?ele / Răsar din lacrimi şi din sînge" (O. Goga); „... au fost întîmpinaţi de Altm-împărat" (I.L. Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mîie la Dăeşti" (G. Galac-tion); „întrebarea este ce caută el acolo" (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul cînd bruma cade" (I. Slavici); „în gînd îşi zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă" (I,. Rebreanu); „Şi mă gîndeam că poate ai dumneata Vreo carte" I. Al. Brătescu-Yoineşti); „Fu-(ese ajutat de cine avea asemenea lucrări". o ~ de subordonare circumstanţial: r. de dependenţă cu. aspect lemp ral (de anterioritate, de simultaneitate şi de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumen al, 'concesiv, condiţional, coiisccu.iv, de relaţie, opoziţional, cumuladv şi de excepţie, atît în cadrul propoziţiei, cît şi în cadrul frazei. De exemplu: „Ca să arăt la bătrî-neţe / Ce-am putut la tinereţe" (Folclor); „în mijlocul Dunării, pe apă, i-au ţinut luni şi luni" (Z. Stancu); „... ciocîrlia venea domol spre pămînt, ca într-o beţie" (M. Sadoveanu); „Vuieşte valea de zgomotul morilor" (A. Vlahuţă); oamenii... erau împinşi înainte... spre a li vînduţi în tîrg" (N. Bălcescu); „Şi el venea c acolo cu tovarăşii" (M. Sadoveanu); „Iar el zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră" ‘(Ion Creangă); cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua" (M. Preda); „La un caz iar... pac! la Războiul" (I.L. Caragiale); „Căzu la' pat bolnavă de moarte" (Ion Creangă); „Pentru Ştefan... nebuniile copiilor sînt o petrecere" (G. Călinescu); „... în loc de a reacţiona tăcut ţi cu fapta, mă mărginesc la simp.a protestare verbală" (G. Călinescu); pe lîngă rezultatele cercetării... publică şi descoperirea făcută la mănăstiiea Brîncove-neşti" (T. Viânu); de tot te poţi lecui afară de dezgust şi de îndoială" (B. Şt. Delavrancea); „Şi după ce ne-a aşezat bunicul în gazdă... s-a întors" (Ion Crean- s 23 — Mic dicţionar de terminologie lingvistică RAP 354 gă); -„Şi-n timp ce ei dormeau... afară ploile vuiau" (E. Camilar)j „Toţi se uită cu mirare... / Pînă văd’păienjenişul între tufe ca un pod" (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci" (A. , Ylahuţă); „Pune-ţi obrăzarul cum se pune" (Ion Creangă); „Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrînd, , fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit" .(I., Slavici) ; „M-a.trimis tătuca' să le mai port" (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut". (Pavel. Dan); „... parcă . s-ar fi fălit cu ce-a păţit" (L. Rebreanu); „Deşi vorbise aproape în şoaptă, glasul lui răsună aspru şi poruncitor" (idem); „Chiar şi eu. m-aş tocmi la dumneata, dacă ţi-a fi cu plăcere" (Ioii Creangă); „Avea Pisicuţa un aşa talent de ronţăit iar-ba, îneît îţi lăsa gura apă" (C. Hogaş); cu atît mai bine pentru cine n-a văzut stele căză-, toare în plin miez al zilelor de iulie" (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă pînă la ochi..., a tras peste mine ţolul ist greoi" (G. Galaction) după . ce că nu sînt buni de nimic, apoi sînt şi brutali" (I.L; Caragiale); „... alt chip nu e, decît... să-mi aduci pe ■ fata lui Yerdeş-împărat" (P. Ispi-rqscu). o~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependenţă specific elementului predicativ suplimentar şi subordonatei predicative suplimentare. De exemplu: „Piatra din mijloc îi slujea drept vatra1 -(C. Hogaş); „... şi mi ştiu ce sentiment-de... copilărească semeţie te face să-ţi ridici fruntea" (idem). <>.~ de inerenţă: r. logic existent între şubiect şi predicat, oglindit în . modul de definire a unuia prin celălalt. <> ~ de interdependenţăî r. gramatical existent între su-) biect şi predicat, .oglindit în legătura strînsă dintre ele înv cadrul • propoziţiei, în influenţarea reciprocă a unuia de celălalt, în dependenţa reciprocă manifestată lingvistic prin acord. De exemplu : „... tunete prelungi .se aud în depărtare" (A, Vlahuţă); „Budu-lea privi lung la ele" (I. Sla- . viei); „Fala babei era slută" (Ion Creangă). o~ apozitiv (referenţial) : r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o j explicaţie şi un alt termen care ~ î este explicat. De exemplu: „Ion • Bughea, ciobanul, venea nepăsător" (Em. Gîrleanu). Prin conţinut r se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut şi substantivul determinat, în sensul că aduce, ca şi acesta, precizări, lămuriri. Se deosebeşte . însă de acesta prin faptul că .termenii r. apozitiv se • referă la una şi aceeaşi.persoană, la imul şi acelaşi obiect (în r. de subordonare se referă la persoane -şi obiecte diferite); prin faptul că termenii, r. apozitiv sînt omisibili pe rînd în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul sub- ; ordonat): „Ion Bughea venea nepăsător" sau „Ciobanul venea nepăsător"; prin faptul că topica, termenilor r. apozitiv e aceeaşi: • întîi termenul explicat şi apoi explicaţia, apoziţia (în r. de subor- REC donare topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă şi cu r._ dc coordonare, în senSul că termenii aparţin adesea accleiaşi părţi de vorbire (sub-stantiv — substantiv), se acordă şi dispun de aceeaşi simetrie: '.Nic-u, prietenul, m-a aşteptat ieri" faţă de „Nicu, prietenul m-au aşteptat ieri, tu însă n-ai vrut." RĂDĂCINĂ, s.f. (cf. lat. rădici-na): v. radical. REACŢIA SUBIECŢULUI, s.f. -f s.n. (după fr. ' râaction du sujet): totalitatea „comentariilor" (lingvistice sau extralingvistice: cuvinte, gesturi, mimică, intonaţie etc.) cu care informatorul însoţeşte ' comunicarea anumitor forme.lingvistice, produse în timpul anchetei, forme carc aparţin idiolectului, graiului localităţii sau unor graiuri învecinate. Cantita- - tea de „comentarii" oferite de informator anchetatorului depin--de de sentimentul sau intuiţia sa lingvistică, de profunzimea cunoştinţelor sale lingvistice asupra graiului, de disponibilitatea sa. ^ Adeseori comentariile subiectului anchetat constituie o indicaţie preţioasă în explicarea faptelor lingvistico înregistrate de anclic- * tator (in cazul nuanţelor semantice ale- sinonimelor, al repartizării pc sexe şi generaţii a formelor polimorfice, al concurenţei dintre formele lexicale, morfoio-gice etc., al frontierelor subiective dintre graiuri ctc.). RECEPTOR, s.m. (cf. fr. riccp-teur): cel care primeşte mesaj ul (cuvinte, propoziţii şi fraze), cei care ascultă, interlocutorul. RECONSTRUCŢIE,, s.f. (cf. fr. reconstmction): ' recompunere a formei aproximative a cuvintelor neatestate dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondenţă fonetică. Dc exemplu, prin r. s-a obţinut forma latină ncatestală jdovia (lat. clasic piu vi a), pe baza cărei a-se pot explica rom. ploaie şi it. pioggia. Metoda r. a fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-curopenei comune, limbă-bază, ele către lingvistul- german August Schlei-chev (1S21 — 1S68) care i-a stabilit şi principiile fundamentale. Ea s-a dovedit a fi o metodă dc lucru ştiinţifică şi, în anumite împrejurării indispensabilă, cu condiţia ca să sc întemeieze pe forme’ atestate în cel puţin două idiomuri înrudite genealogic, să întrebuinţeze comparaţia. RECŢIUNE, s.f. (cf. fr. rcclion, germ. Rcktion, lat. reetio-, -onis „conducere"): 1. formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul numărul 1 (regent sau element relaţional) impune termenului numărul 2 (subordonat) categorii gramaticale morfologice pe care termenul numărul 2 nu lc are (timp, persoană, număr, caz ctc.). Astfel, verbele impun forme flexionare la un anumit timp, la' un anumit caz, la o anumită persoană, iar prepozi- 23* REC 356 ţiile forme flexionare la un anumit caz (genitiv, dativ sau acuzativ), 2. legătură între determinate şi determinantele lor; regim. REDUNDANŢĂ (R E D O N- DÂNŢĂ), s.f. (cf., fr. râdondan- ce, engl.,.vedundancy>, lat. redundanţii „revărsare", „abundenţă" < redundare „a curge pe deasupra"): 1. surplus de informaţie care asigură exactitatea transmiterii, ei; prisos de semne lingvistice faţă de cele strict necesare transmiterii unui mesaj. De exemplu, desinenţa ~e şi sunetele e şi i din rădăcină constituie elemente de r. în marcarea pluralului substantivului sămânţă: seminţe. Pe baza r., ca formă de realizare a informaţiei, este posibilă identificarea noutăţii dintr-un mesaj, într-o limbă nu se poate menţine decît ceea ce aduce o contribuţie precisă la comunicare. Necesităţile practice ale comunicării cer deci ca forma lingvistică, să fie constant şi pe toate planurile cît se poate de redundantă. R. este indispensabilă funcţionării limbajului, cînd copilul învaţă folosirea limbii de la cei din jur sau cînd; adultul întîlneşte cuvinte noi. 2. abundenţă , inutilă de cuvinte, de expresii sau de imagini în formularea ideilor. REDUPLICÂRE, s.f. « rediiplică, cf. it., lat. reduplicare): dublare, repetare a unei silabe din rădăcina unui verb, pentru a-i da altă valoare temporală. De exemplu: formele dădui, stăiui, dădeam, ■stăteam, dădusem., stătusem sînt forme reduplicate, deoarece au în plus o silabă în raport cu formele de infinitiv: da, sta sau cu cele de prezent indicativ: dau, stau. Cele de la imperfect şi mai mult ca perfect sînt formate prin analogie, cu cele de la perfect. în cazul imperfectului, r. ,evită confuzia cu prezentul (să se compare : dădeai-dai, stăteai-stăi, dădcaţi-daţi şi stăteaţi-staţi). REFLEX ÎV, s.n. adj. reflexiv, -ă, cf. î\\ reflexif, lat. ref/exi-' vus, germ. reflexiv): structură morfologică alcătuită dintr-un verb . însoţit de . un pronume • reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, care-şi păstrează sau nu sensul lexical originar şi funcţia sintactică. O ~ obiectiv: r. care identifică subiectul cu obiectul şi în. structura căruia pronumele are funcţie sintactică de complement indirect sau de complement direct. De-exemplu: îşi spune (sieşi, lui, ei) — se spală (pe sine, pe el, pe ea). O ~ recîprdc: r. care presupune reciprocitatea în acţiune între, subiect şi obiect şi în structura căruia pronumele are funcţia sintactică de complement indirect. De exemplu: îşi vorbesc (unul. altuia) — se înţeleg (unul cu altul). O ~ participativ: r. care presupune participarea interesată a subiectului la acţiune şi în structura căruia pronumele are funcţie sintactică de complement ^indirect. De exemplu: îşi cumpără? un REG palton (pentru sine, pentru el, pentru ea; în interesul său, al lui, al ei). 0~ posesiv: r. care exprimă ideea de subiect posesor al obiectului şi în structura căruia pronumele îndeplineşte funcţia.de atribut pronominal în dativ. De exemplu: îşi ajută'mama (mama sa, mama lui, mama ei). O ~ pasiv: r. care exprimă ideea .de pasiv, arătînd că subiectul gramatical suferă acţiunca făcută de altcineva şi în structura căruia pronumele e morfem al acestei valori. De exemplu: „Turnurile se zărcsc (= sînt zărite) de departe". 0~ dinamic: r. care exprimă ideea de participare intensă a subiectului la acţiune şi în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori. D.e exemplu: îşi aminteşte, sc gîndeşte, se urcă. 0~ eventiv: r. care exprimă ideea de transformare calitativă în starea subiectului şi în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori. De exemplu: . sc înroşeşte, se îngraşă., 0~ impersonal: r. cu sens impersonal, care exprimă o acţiune neatribuită unui subiect gramatical şi în structura căruia pronumele este morfem al acestui sens. De exemplu: se citvinc, sc întîmplă, se cade, se spune etc. REG£NT(Ă), SUPRAORDONATĂ), s.n. şi s.f. (cf. fr. rigent, it. reggcntc, lat. regens, -tis): 1. cnvînt sau parte dc vorbire de care depinde o parte secundară de propoziţie (un atribut, un complement sau un element predica- tiv suplimentar). După natura părţii de vorbire se poate vorbi de un regent substantival (de cari depinde un atribut sau un cl<-ment predicativ suplimentar), n, un regent adjcctival (de care cit pinde un complement), de i.u regent -pronominal (de care depinde un atribut sau un element predicativ suplimentar), de ' 11 regent adverbial (de care depinde un complement) şi de un regent interjecţional (de care depinde un complement). 2. propoziţie de care depinde o altă propoziţie. 0~ suficientă: r. cu autonomie semantică, capabilă să realizeze un enunţ dc-sine-stătător. De exemplu: „Cînd veni acea zi, toţi zeii se aşezară pc scaunele lor dc aur" (Al. Odobescu). O ~ insuficientă: r. lără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunţ de-sine-stătător. De exemplu: „hici nu te-mbăta dc vorba cui ar sta să te admire" (A. Vlahuţă); „N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată" (M. Eminescu); „Ce binc-ar ji să se întoarcă el acasă" (M. Preda); „Desigur că-i treceau prin minte cîn-tecele" (B. Şt. Delavrancea)S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii" (Gr. Alexandrescu). 0~ juxtapusă (paratâctică, asindeticâ): r. în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă propoziţie. De exemplu: „Şefa secţiei de învăţămînt era într-o şedinţă, trebui s-o aştepte" (M. Preda); „Se ştie că, dacă nu-ţi rînduieşti lucrurile cum trebuie, dacă nu-ţi organizezi bine munca, REG reuşita întîrzie". 0~ joiicţio-nâlă: r. în raport de coordonare prin joncţiune cu o altă propoziţie. De exemplu: „Visuri sînt ”şi .ţinui ş-altul, / Şi totuna mi-este mie j De-oi trăi" în veci pe lume, / De-oi muri în vecinicie“. (M. Eminescu); „El plecat-au dintr-un loc j Unde iarba, cînd răsare, / Sub o arşiţă de foc j Se usucă şi dispare" (V. Alecsandri). V. principală şi propoziţie. REGIM, s.n. (cf. fr. rdgi-me): 1. calitate a unui cuvînt'de a primi un determinant (direct, prin flexiunea acestuia sau indirect, prin intermediul unei propoziţii). Se vorbeşte astfel de r. câzual al prepoziţiilor, în sensul că acestea, cer după ,ele forme flexionare (substantivale, adjectivale, numerale sau pronominale) de genitiv, de dativ sau de acuzativ; de r. verbelor, în. sensul că acestea se combină (direct sau indirect), în funcţie de conţinutul lor lexical, cu anumite cuvinte etc. (v, şi recţiune). 2. termen dependent de alt termen (direct, prin alăturare sau indirect, prin intermediul unei prepoziţii), corespunzînd cerinţelor rec-ţiunii acestuia:' substantivul şi pronumele pot fi r. unui substantiv, 'al unui verb sau al unei interjecţii predicative; adjectivul şi numeralul, al unui substantiv, al unui pronume, al unui verb sau al unei interjecţii predicative; adverbul, al unui substantiv, al unui verb, sau al unei interjecţii. predicative;, verbul, a!l unui substantiv, al unui alt verb sau al unei interjecţii predicative; interjecţia, al unui substantiv sau al unui verb. ......... REGIONALISM, (PROVINCIALISM), s.n. (cf. fr. regionalisme): pronunţare, cuvînt, expresie, locuţiune, formă flexionară sau construcţie sintactică specifică unei provincii şi neaderentă la limba literară (de aici şi existenţa a trei tipuri de regionalism: ’ fonetic, lexical şi gramatical). De exemplu pronunţarea , „jrace în loc -de „frale“ în Banat, folosirea cu-vîntului curechi în loc de varză şi a^expresiei a umbla lela („a umbla fără rost") în Moldova, folosirea formei flexionare verbale lucru în loc de lucrez în Crişana etc. sînt r. R. sînt folosite de scriitori pentru realizarea culorii locale. Abuzul de r. într-o operă literară constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual , pi^ritatea. REGRESIUNE, s.f. (cf. fr. regres-sion) : reducere a-extensiunii geo-, grafice a unui/ fenomen lingvistic (fonetic, morfologic, sintactic etc.) O falsă v. hipercorectitudine,. REGULĂ, s.f. (cf. lat. regula, it. regola, după fr. regie) : (v). normă, în mod obişnuit, în limba română se vorbeşte despre mai multe tipuri de r; r. de despărţire a cuvintelor în silabe, r. ortoepice, r. ortografice şi r. de punctuaţie. R. d e desp ă r ţ i r e a c u- 359 REC vintclor 111 silabe slut r. obligatorii, fixate prin uz, de care ţin scama (saiu.de carc trebuie să ţină seama) vorbitorii limbii noastre în folosirea cuvintelor. Cele mai importante dintre aceste r. sînt: a) o consoană aşezată intre două vocale formează întotdeauna silabă cu vocala următoare: ca-la-mi-fa-tc, bii-cu-ri-e etc.; b) două, trei sau patru consoane aşezate între douăc' vocale-formează silabe diferite: prima consoană trece de obicei la prima silabă, iar celelalte consoane trec la silaba următoare, ca în cuvintele ac-liv, as-iăzi, rnul-ic, poar-lă — as-pm, (lin-lre, In-dus-tri-c, iwas-trc — mon-slru etc.; c) două vocale succesive (111 hiat, carc nu formează diftong), trec 111 silabe diferite: prima vocală trece la prima silabă, iar cealaltă vocală la silaba următoare, ca în cuvintele ce-ve-a-îc, chi-ct, fc-c-ri-e, ji-in-fă, po-c-zi-c, zo-o-lo-gi-c etc.; d) o semivocală şi o vocală sau două semivocale şi o vocală din cadrul unui diftong sau triftong intră toate în aceeaşi silabă: ţeava, pia-iră, ief-tin, cior-chi-nc, îcor-pă-i, pli-nc, uioa-ră, ro-na, zi-v.u, îcoar-că, vc-vcan, su-imt, tă-iai etc.; e) grupurile consonantice UI, br, ci, cr, dl, dr, ji, jr, gl, gr, pl, pr, ii, ir, vi, vr rămîn in aceeaşi silabă: ia-blă, a-bra-ziv dc-clam, la-cri-mă, Co-cllca, codru. a-fîa-sc, rc-fvcn, i-zo-glo-să, a-grav, po-plin, cca-pra-zuri, bl* tlau, rc-lras, c-vla-vi-e, li-vrea ctc.; f) grupurile consonantice ct, c( şi pt, procedate dc consoane, se despart, trecînd prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare: punc-Xu-a-ii-c, fimc-ti-c, somp-tu-os etc.; gj cuvintele compuse cu componentele sudate se despart în Silabe ţinîndu-se seama de aceste componente: a-tot-şti-u-tor (< a -{- tot -f- ştiutor), bi-nc-vc-nit (< bine -{- venit), drcpt-ungîii (< drept -f- unghi). mci-o-da-iă (< nici -]- o -f dată). ori-eînd (< ori -i- cînd), port-dl-ioi (< port -f altoi), scurt-cir-cu-il (< scxirt -f circuit) etc.; h) cuvintele derivate cu prefixe sau cuvintele împrumutate compuse, cu structură analizabilă 111'limba-română, se despart în silabe ţinîndu-se seama de existenţa elementelor componente: des-tăi-nu-i (< des -f tăinui),. ne-sla-bil (< ne 4- stabil), nc-şîi-u-tor (< ne -f şti--utor); dcz-ar-îi-cii-la (< dez articula), in-c-gal (< in-j~ egal), in-a-dcc-val (< in -j- -adecvat); in--o-pe-rant (< in -{- operant); in-u-~man (< in -j- uman), prc.-scri-c ((pre -j- scrie) etc. R. orto-ep'ice sînt r. dc pronunţare' corectă a sunetelor şi a cuvintelor din limba română. Cele mai importante diiitre acestea sînt, în acelaşi timp, şi r. ort o g r a-f x c c. Astfel: 1) după j şi ş se pronunţă, şi sc scrie a, nu ca, în cuvintele coaja, jaîc, iîiijaJă, coşar, şapte, uşa etc.; 2) după j si ^ sc pronunţă şi se scrie ca, nu a în sufixele ~can, -cală şi -ca(ă ale substantivelor doljeah, prăjeala, ieşean, greşeală, roşcată etc.; 3) după j şi ş se pronunţă şi se scrie « nu c în cuvintele plajă, uriaşă, EEG tovarăşă, fruntaşă etc., în substantivele derivate înfricoşător şi îngră-şămînt, în formele verbale protejăm, înfăţişăm etc., în pluralele substan- ... tivelor de origine infinitivală angajări, înfăţişări etc.; tot ă, nu e, se pronunţă şi se scrie şi în formele verbale acopăr, acoperă, sufăr, suferă, dădeam, să aibă; 4) după consoanele j şi ş se pronunţă şi se scrie e, nu â, în rădăcina cuvintelor jecmăni, jelanie, jelui, înşela, şedea, şes etc.) 5) se pronunţă şi se scrie e, nu i, în finalul elementului de compunere ante-: antepenultim, antevorbitor etc. ; 6) d upăconsoanele j şiş se pronunţă şi se scrie î, nu i, în gerunziile verbelor de conjugarea I anga-jînd, degajînd, înfăţişînd, îngro-şînd etc.; tot ca î şi nu cu i în gerunziu se pronunţă şi se scrie şi verbul creînd şi cu î iniţial şi nu cu i substantivul întreprindere; 7) în neologisme e iniţial sau e în hiat, la început de silabă, se pronunţă şi se scrie e, nu ie: ecran, ecuator, epocă, eră, eroism, evident, examen, explozie etc. — aeroport, alee, poem, agreez, creez etc.; ■ 8). e final din sufixul lexical -eţe se pronunţă şi se scrie e, nu ă, în substantivele bătrîneţe, frumuseţe, tinereţe etc.; 9) e accentuat, înaintea unei silabe cu vocala e, se pronunţă, şi se scrie e, nu ea: crede, verde etc.; 10)\după j, r, s, ş, ţ. şi z, vocala e se pronunţă şi se scrie e, nu ă, în cuvintele jertfă, reuşită, mătase, şed, ţepi, zece etc.j 11) după consoanele j, s, ş, £ şi z şi după grupul consonantic st se pronunţă şi se scrie i, nu î, în-rădăcina cuvintelor jir, singur, maşină,, subţire, zile, stinge-" etc.; tot ’i, nu i, se pronunţă şi se scrie în cuvintele imbold, incarna şi intitula; 12) se pronunţă şi se scrie e, xm ă; în prepoziţiile către, de şi pe; i, nu î, în prepo-, ziţiile din, dintre, prin şi printre! î, nu ă, . în prepoziţia, pînă şi ă, nu e, în prepoziţia dup>ă; 13) se pronunţă' şi se scrie i final în pronumele demonstrative acelaşit aceeaşi, aceiaşi şi aceleaşi; în pronumele de întărir& însuşi, însăşi, înşişi şi înseşi şi în adverbele iarăşi şi totuşi; 14) se pronunţă şi se scrie i, nu e, în sufixul -atic din adjectivele îndemînatic, primăvăratic, tomnatic, văratic etc. şi în adjectivul distructiv; 15) se pronunţă ’ şi se scrie î, nu ă, în sufixele verbelor derivate din onomatopee, care au pe î în rădăcină: bîjbîi, cîrîi, dîrdîi, gîgîi, hîrîi, mîrîi, pîrîi, scîrţîi, ţîrîi, vîjîi etc.; 16) se pronunţă şi se scrie o, nu oa, în singularele neologismelor barocă, echivocă şi pedagogă; 17) se pronunţă şi se scrie a-e, nu a-ie, în Cuvîntul aer şi îri derivatele sale: - aerian, aerisi, aerodrom, aeroport etc.; 18) se pronunţă şi se scrie e-a, nu e-ia, în cuvintele crea, creare, creaţie, recrea, recreaţie, agrea, agreabil, impermeabil etc. 19) se pronunţă şi se scrie e-e, nu e-ie, în cuvintele alee, idee, licee, agreez, creez etc. 20 ) se pronunţă şi se scrie i-e, nu i, în formele verbale scriem, scrieţi, să „scriem, să scrieţi, a scrie. 21) se REG 3€1' pronunţă-şi se scrie i-i, nu i, în h în cuvintele coerent, umor etc. cuvintele conştiinţă, fiică, fiindcă, 34) se pronunţă şi se scrie j, nu fiinţă şi ştiinţă. 22) se pronunţă, giu, în cuvintele formate cu si se scrie o-e, nu o-ie, în cuvintele sufixul -aj: peisaj, personaj etc.; poem, poet şi poezie. 23) se pro- se pronunţă şi se scrie giu, nu j, nunţă şi se scrie o-oj nu o; în cu- în cuvintele cortegiu, naufragiu, vintele" alcool, cooperativă, zoolo- ravăgiu etc. 35) se pronunţă şi gie, zootehnie etc. 24) se pronunţă se scrie n, nu i (ie) în formele verşi se scrie u-e, nu u-ie, în cuvin- bale rămîn, să rămînă, spun, să tele duel, duet, menuet, perpetuez \şpună, ţin, să ţină etc. 36) se pro-etc. 25) se pronunţă şi se scrie nunţă şi se scrie r, nu i (ie) în ia, nu ea, după b, p, ‘m, f şi v, formele verbale cer, ceri, să ceară,- în cuvintele biată, piatră, piaţă, pier, pieri, să piară, sar, sari, să amiază, fiare, viaţă etc.; se pro- sară etc. 37) se pronunţă şi se nunţă şi se scrie la fel şi în cuvin- scrie s, nu z, în neologismele ter- teld aceştia, atiţia, aceia', aceiaşi. minate în -asm şi -ism şi în deri- 26) se pronunţă şi se scrie ea, vatele lor: marasm-, plasmă, pleo- nu a, după 5, / şi z, în cuvintele na-sm, sarcasm, prismă; de ase- seamă, seară, ţeapă, ţeapăn, zeamă menea, în cuvintele formate cu etc. şi ca, nu ia, în femininele pro- sufixul -ism: socialism, structu- nominale aceea şi acecaşi. 27) se ralism etc. şi în cuvintele chcr- pronunţă şi se scrie ie, .nu e, în • mesă, premisă, sesiune etc. 38) se cuvintelc miel, miercuri, fier, pie- pronunţă şi se scrie s, nu ş în re, piept, pierde, vieţi etc. 28) se cuvintele ■ deschis, fisă, scenă, pronunţă şi se scrie îi, nu î, schimba, stand, stofă etc. 39) se 5ir cuvintelc dine, mîine, pîine şi îi, pronunţă şi se scrie £ nu j îna- nu ăi, în numeralul întîi. 29) se inte de n, în cuvintele obişnuit, pronunţă şi se scrie uă, nu o, în paşnic, straşnic, veşnic etc. 40) 'cuvintele două, nouă, piuă, plouă, se pronunţă cs, nu s, şi se scrie x rouă, ziuă. 30) se pronunţă, şi' se în cuvintele expeditiv, expediţie, scrie b, nu v, în numele lunilor experienţă, exploatare, explozie etc. decembrie, februarie, noiembrie, oc- iar cş, nu ' cs, în pluralele ficşi şi tombrie şi septembrie. 31) se pro- ortodocşi. Al) se pronunţă gz, nu nunţă si se scrie c-, nu ţ, în cuvin- s sau z, şi se scrie x în cuvintele tele cifră, cilindru, ciment, civil, " exact, exactitate, examen, exemplu lucerna, viciu etc. 32) se pronunţă etc. 42) se pronunţă şi se serie cv, şi se scrie d, nu xr, în formele ver- nu cu, în cuvintele adecvat, cvar- bale aprind, să aprind, ard, să ardă, tet etc. 43) se pronunţă şi se scrie aud, să audă, cad, să cadă etc. nn, nu n,-\n derivatele cu pre- 33) se pronunţă şi se scrie h, nu fixul în-, cînd cuvintele de bază se omite, în cuvintele . hegemon, încep cu n-: înnegrj, înnoda, înnoi, hibrid, hidrogen, hipodrom, hotel înnopta etc. 44) se pronunţă şi etc.; nu se pronunţă şi nu se scrie' se scrie n, nu nn, în cuvintele EEG 362 înăbuşi, îneca şi înota. 45) se pronunţă şi se scrie r în prepoziţiile prin şi printre. 46) se pronunţă şi se scrie z, nu j, în pluralele brazi, chinezi, cruzi, francezi etc. şi în singularul dezgheţat. 47) şe pronunţă şi se scrie z, nu s, în prefixele dez- şi răz- din cuvintele dezamăgi, dezaproba, dezechilibra, dezbrăca, dezdoi, dezgoli, dezlega, dezminţi, demoda, dezrădăcina răzbate, răzbuna, răzgîndi ' etc. 48) se pronunţă şi se scrie v, nu vr, în formele verbale voi, voiesc, voieşti,- voieşte, voim, voiţi, voiesc, voiam, voisem, am voit etc. 49) se pronunţă şi se scrie corupt, nu conrupt; se, nu să (în: se duce); străin, nu strein etc. RELAŢIE, s.f. (cf. fr. relaiion, it. relazione, lat. relatio, -onis, germ. Relaiion)'. 1. legătură, conexiune, raport. Se vorbeşte astfel de o r. între interjecţie, vocativ şi imperativ, pe baza elementului afectiv comun, al intonaţiei ce le caracterizează; de o r. între interjecţie şi propoziţiile exclamative, interogative şi imperative, pe baza aceloraşi" elemente; de o r. între părţile "de propoziţie şi elementele determinate sau " între, propoziţii; de o r. între şubiect şi predicat etc. Termenul este folosit în mai multe sintagme: element de r. (v. element), categorie gramaticală de r. (v. categorii)', r. sintactică, r. de coordonare, r. de subordonare, r. deinerenţă (de interdependenţă sau predicativă), t. apozitivă (apozijională sau rc-Jerenţială) . în acest sens v. raport, coordonâresubordonare - şi inerentă. o~ binară: r. care "se stabileşte între doi termeni. De exemplu: r. de coordonare (între doi termeni egali), r. de subordonare (între un termen regent şi unul subordonat), r. de inerentă sau predicativă luntre .un termen care reprezintă punctul de plecare în comunicare —. subiectul şi un alt termen care reprezintă punctul de sosire — predicatul) şi r. apozitivă (între termenul apo-ziţie şi termenul explicat). în concepţia--modernă, r. este. uri raport de coexistenţă, în spaţiu sau. în timp, între doi’ termeni a şi b; un raport dinamic de succesiune, de continuitate între termenii a şi b. Ea este asemănătoare cu raportul de conjuncţie logică „şi... şi". R. se poate stabili fie între două, constante: a■ şi b (termenul a presupunînd existenţa termenului b şi viceversa) şi 'atunci avem or. de iute r d c p e n-d c n ţ ă . (a-«—>-b), ca în cazul r. dintre categoriile gramaticale de număr şi gen la substantiv, adjec->, tiv şi pronume, al r. dintre subiect şi predicat, al r. dintre semnificaţie (conţinut) şi tranşa sonoră (expresie) în cadrul limbii etc.; fie între o variabilă (a) şi o constantă (b), termenul a presupu-nînd existenţa termenului b, dar nu şi invers, şi atunci avem o f, de dependenţă (a-»b), ca în cazul r. dintre consoane şi vocale în cadrul silabei (consoanele depind de vocale), al r. dintre atribut şi regentul şău etc.fie RET între două variabile (a şi b), termenul a nepresupunînd cu necesitate prezenţa termenului b şi ! nici termenul b prezenţa terme-nului a şi atunci avem"o r. de constelaţie (a X b), ca în cazul iv dintre consoanele b şi r care aparţin aceleiaşi silabe în brac, bac şi’ rac sau 'dintre consoanele 5 şi p în spun, sun şi pun. R. -caracterizează atît planul conţi--nutului cît şi planul expresiei. De exemplu: r. dintre unităţile de conţinut [plural , şi acuzativ] stabilită în ansamblul [pe oameni -f-masculin -j- plural + acuzativ] corespunde lanţului fonetic [p-e o-a-m-e-n-i] din planul expresiei (v. şi -corelaţie). 2. indicaţie, refe-rinţă, privind limitarea unei acţiuni sau a’ unei calităţiv>la un - obiect sau la o acţiune. Termen . folosit în sintagmele complement circumstanţial de • r. şi subordonată 'circumstanţială de r. (v, cir cum-st a n ţi dl). 3. indicaţie privind raportarea procesului la'momentul vorbirii prin intermediari. Ter-meii folosit în sintagma timp de , relaţie (V. timp). ' ■ RELUARE, s.f. « reluă <. re + lua, după fr. reprendre-): expri-mare din nou a subiectului sau a subiectivei (prin formele de nomi-, nativ ale pronumelui personal de.' persoana a IlI-a), a complemen-' telor directe şi indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a IlI-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv). .şi ' a 'subordonatelor completive directe şi indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a IlI-a ale pronumelui personal). De exemplu: „ Virtutea pentru dînşiî ea nu există" (M. Eminescu)', ,;Cine ştie secretul spune el mai tîrziu!“; „Pe colegi i-a primit bine”, „Pe sine nu se înţelege”, „Lui, Matei i-a trimis o ’ carte", „Sieşi' îşi reproşa"; „Pe cine vezi acolo să-l oţ>reşti", „ Cui întîrzie aţrage-i ateiiţia". R ETI CĂ, s.f. (cf. fr. rhâtique) : v. retoromană. ... . RETORICĂ, s.f. (ci. lat rlietorica, it. retorica, fr. rlietorique, gr. rhe-torike) : 1. arta de a vorbi frumos; oratorie, elocvenţă. 2. declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. RETORISM, s.n. {( retor, cf. lat., gr. rhetor, it. retore, fr. rheteur,' ngr. ritor -f-. suf. -ism) : - elocvenţă seacă,- vorbărie goală şi emfatică, lipsită de idei. RETOROMANĂ (LADINĂ DO-LOMITICĂ, RETIGĂ), s.f. (cf. fr, rheto-ronian): limbă romanică din grupul central, vorbită de retoromani, populaţie care trăieşte în sud-estul Elveţiei, : în nord-estul Italiei (în Friul) şi în unele zone ale Alpilor Dolomitici (în Tirol). Prezintă mari deosebiri dialectale (cuprinde trei grupuri: romanşa sau grupul occidental, în -sud-estul Elveţiei, la-dina ăolomitică sau grupul cen-• trai, în munţii Tirol şi friulana sau grupul oriental. în’Friul din nord-estul Italiei). în evul mediu RET era vorbită pe un vast teritoriu, dar invaziile au obligat pe vorbitorii ei să-şi restrîngă spaţiul. Primele documente de limbă retoromană datează din# secolul al XU-lea. 'Cu - caracter* religios la început, literatura retică s-a laicizat prin secolul al XI X-lea, odată cu mişcarea de renaştere a r. reprezentata prin- organizaţia Societă Retorumanscha. îri anul 1938 ea a fost declarată a patra limbă oficial.! a Elveţiei (alâtnri de germană, franceză şi italiană). Există şi în ţara noastră vorbitori de friuiană; ei au venit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi s-ati aşezat în Greci,. Craiova şi Ţara Haţegului (cam 100 de familii). Toţi sînt bilingvi sau trilingvi. .. RE1EÂ, s.f. (cfr lat. *retella): totalitatea punctelor de anchetă, a localităţilor ce urmează a fi anchetate lingvistic de către anchetator. Ea trebuie să fie suficient de deasă pentru ca să poată surprinde trăsăturile cele mai importante ale graiului cercetat. ROL, s.n. (cf. fr. râie, germ. Rolle): atribuţie, sarcină, semnificaţie de ordin semantic sau lingvistic (fonetic, lexicologie, ortografic, morfologic- sau sintactic relaţional) pe care o poate avea un element lingvistic.' Astfel,- se poate vorbi despre r. unor sunete în schimbarea sensului cuvintelor; al accentului în difere nţferea unor omonime; al intonaţiei suplimentare iu diferenţierea imperativului de indicativ; al semnelor de ortografie şi de princtuaţie; al prefixelor, al sufixelor şi al desinenţelor; al articolelor; al particulelor din structura numeralelor ordinale, a prenumelor demonstrative şi a adverbelor; al prepoziţiilor şi al. locuţiunilor prepoziţionale; al conjuncţiilor şi al locuţiunilor conjuncţionale; al ‘pronumelor şi adjectivelor relative în frază.; al. adverbelor relative în fraza etc. -Adeseori termenul rol este echivalat (nerecomandabil) cu 1 termenul funcţie atunci cînd se are în vedere semnificaţia sintactic-funaţională, a unor părţi de vorbire, adică- posibilitatea acestora de a. deveni părţi de propoziţie (principale sau secundare). în acest caz formularea (nerecoman-dabilă) rol sintactic este sinonimă . ■ cu- formularea funcţie sintactică. ROMÂNIA, s.f.: 1. denumire dată în antichitate teritoriului stăpînit de romani (in opoziţie cu Barhdr- : Ha, teritoriul locuit de „barbari"), iar mai tîrziu teritoriului, locuit de populaţiile romanizate. 2. denumire convenţională dată. de lingvişti şi istorici teritoriului pe care sînf răspîndite limbile şi popoarele romanice. ROMANIST, s.m. (cf. fr. romaniste, germ. Romanist): specialist în romanistică (v. romanistică}. ROMANfSTICĂ, s,f. (cf. it. romanistica, germ. Romanistik): totalitatea disciplinelor care studiază ROM comparativ limbile şi literaturile, cultura, istoria şi felul de viaţă al popoarelor romanice'. ROIVlANfTÂTE, s.f. (cf. lat. inamtas, -aiis', fr. românite,, it. românită) : 1. totalitatea popoarelor romanice; lumea romanică. 2. caracter romanic al- unui: popor sau al unei culturi; origine, descendenţă romană a unui popor sau .„a - unei culturi. ROMANIZARE, sS (()on^>uz na u n ă (sirar o m ana, protoronuua): limba ro- mână vorbită de poporul român între- ,seeo!.ele al Vl-Iea şi1 -al XlII-lea îm nordul şi în sudul Dir-năru, pe Jocurile de iormare a acestuia, pînă în momentul terminării bilingvism ulm slavo-ro-mân şi scindăm ci în ccle fch :i mwi dialecte — daco, amân (vorbit cu: aproximaţie pe- teritoriul tuturor' provinciilor ittoricc român sti ramtite mai sus, şi în zonele Iimitiofe acestoia ’i deve-nit uUoricr I nbă naţională), aw imm sau macedoromân, megleiia-roman si istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei, Balcani* e din .sudul Dunării — v. în aecsi ns dialect) ; b) r o m â n a v e c 1. e. vorbită de poporul roman intre secolele al XlLI-lea si al X\:1:11-lea inclusiv (limba româna ain secolele al XllI-lea — al XV-lea este cunoscută foarte puţin din lipsă de documente — doar prin cîteva nume proprii şi comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare şi slave din evul mediu — şi; din cau ză că limba oficială în ţinuturile roma- ROM 366 neşti era slavona); c) româna m o d e r n,ă, vorbită de poporul român în secolul al XlX-lea şi la începutul sccolului al XX-lca; d) româna contemp o-r a n ă. vorbită de poporul român în secolul nostru, începînd cu sfîrşitul primului război mondial. Primele documente româneşti datează din secolul al XVI-lca. Ele sînt reprezentate prin 'texte originale si prin texte traduse după modele slave şi maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Ncacşn din Cîmpulung (1521) către. IJans Bcnlmcr, judele Braşovului, iar cele -mai importante traduceri acelea ale diaconului Corcsi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei şi în sudul Transilvaniei, Coresi’a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră, stihii religios. Se remarcă în această perioadă şi limba Îngrijită a. producti-unilor populara orale. Numărul scrierilor originale în limba română a cresc.ut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături dc stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicar esc. în secolul al XVIII-lea limba română înlocuieşte definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii şi a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogăţeşte prin apariţia a încă trei noi categorii: stilul filosofic, stilul ştiinţific- şi stilul beletristic. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecţionată îii a doua jumătate a secolului al XlX-lea dc marii noştri scriitori clasici — Alccsan-dri, Eminescu, Creangă, Caragiale etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită in zona Bucureştilor, datorită prestigiului cultural dc capitală a ţării, pe carc acesta l-a avut \n decursul istoriei. Limbii române actuale îi sînt proprii cinci tipuri (sub)-dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în /Moldova şi Bucovina), bănăţean (vorbit în Banat), crişcan (vorbit în Crişana) şi maramureşean (vorbit în Maramureş). Celelalte arii din Transilvania sînt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialec-tale. Astăzi diferenţele dialectale (care sînt mai ales de natură fonetică) se şterg tot mai mult, ca urmare a acţiunilor şcolii, presei, literaturii, radioului şi televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor dc aspectul literar al limbii noastre naţionale. Vocabularul limbii române actuale sc intelectualizează ca rezultat al acţiunilor politico-socinlc de perfecţionare a vieţii naţiunii şi de creştere a nivelului ci cultural. Existenţa unor elemente lexicale din limbile albaneză, veche slavă, bulgară, sîrbp-croată, ceha, slo- •367 rtjn vacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară (inclusiv din limba'secuilor şi din limba ceangăilor), Murea, neogreacă, slavonă, germană (inclusiv din- limba saşilor şi din limba şvabilor), italiană şi franceză şi a unor elemente lexicale din limba română în aceste limbi (cu excepţia vechii slave, -a. slavonei, a itâlienei şi a francezei) i-a determinat, pe lingvişti să vorbească ' despre o influenţă a tuturor limbilor amintite asupra limbii române şi, invers, despre o influenţă a limbii române asupra fiecăreia din aceste limbi (exceptînd vechea slavă, slavona, italiana şi. franceza) V. influânţă, şi ''fiecare limbă în . parte. ROMÂNIZARE, s.f. ( s.f. (< rosti < rost -ţ? suf. -i): pronunţare, zicere, vor-* bire. ROTAC fSM (ROŢ ACIZÂRE), s.n. (cf. fr. rhotacisme, gr. rhota-h'ismos): 1. fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r" (a lui „s" în „r" în latina arhaică şi a lui „1" în „r" în cuvintele româneşti moştenite din latină). De exemplu: lat. molani > vioară, lat. so-lem ) soare etc. 2. transformare, în limba română, a lui „n" inter-vocalic în „x“, în cuvintele .moştenite din latină: bine } bire, pine ) pîre etc. Fenomenul rotacizării • era răspîndit la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea în jumătatea de nord a Transilvaniei şi în nordul Moldovei. Primele scrieri în limba română (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea Hurmuzaki) din acea perioadă conţin fenomenul rotacizării, fapt care demonstrează originea lor maramureşeană. Acest fenomen mai este întîlnit azi numai în unele sate diii zona Munţilor Apuseni (Scărişoara) şi în dialectul istroromân din Istria. ROTACIZÂRE, s.f. (< rotacizâ, cf. fr. rhotaciser): v. rotacîsm. RUNĂ, s.f. (cf. germ. Rune; fr. rune, got. rima „taină"): semn grafic ce aparţine celui mai vechi alfabet germanic . (v. şi swiere ninică ). E® 368 R.UNQL06, s.m. (ci. germ. ’Rmio-log, fr. -runologme ■): -specialist în runologie (v. runologîe). R»OL€€îfE, ;s.î. (cf. .germ. £«-noîogie) : studiul, cercetarea ;rune-lor din inscripţiile rămase de la popoarele germanice. RUSĂ, s.f. (< adj. rus, -ă): limbă slavă din grtipul oriental, vorbită de r.işi — locuitorii R.S.F.S. Ruse, cu capitala la Moscova, şi dc .ruşii din cclelalte republici ale Uniunii Sovietice. ŞR-. -este limba' comună, oficială, de înţelegere intic ţoale popoarele U R.S S. în acelaşi timp ea este una dintre limbile internaţionale. Sc caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic, prezenţa consoanelor dure şi muiate (care determină schimbări semantice)-; pronunţarea identică ;a vocalelor a, şi o în silabele neaccentuate •.(fenomenul akcmiie) piczeirla lui l vel ar,; o lângă Holostre ;a cuviinţelor compuse; lrp^a articolului,, existenţa :a şase cazun, deohnare proprie îa adj^ctii /e, aspect peifectiv şi -aspect '.imperfecţiv fla verbe etc. îm dstoraa tim'bh nise :se distrag trei mari. -epoci.: -a.) v e ~ riiiiică: s. a vechilor popoare germanice, cu semne — muc — de-' rivate dintr-un alfabet italic de nord, folosită iniţial ca ş. secretă religioasă. Inscripţii runice s-au găsit ' în ţările scandinave şi pe una din piesele Tezaurului âe la Pietroasa, din ţara noastră’ 2. ortografie, o ~ fonetică: ortografie fonetică (v.) s. bazată pe folosirea unui sistem de semne, care . reprezintă aspectul sonor al cuvintelor dintr-o limba. A fost folosită pentru prima dată de fcnicie ni, —" inventatorii alf abetu -lui — în jurul aiiului 800 î.e.n. Din ea au apărut ulterior toate, celelalte sisteme de ş. alfabetică literală -(care notează fonemele) i ebraică, arabă, indiană,! greacă, sanscrită, latină; runică, gotică, chirilică etc. şi sistemul de s, silabică (care notează silabele), folosit de japonezi. S. fonetică — • literală (alfabetică) şi. silabică — reprezintă a treia fază şi ultima în dezvoltarea S. popoarelor. S. chirilică introdusă în limba română din secolul al XVI-lea (şi înlocuită cu s. latină la 1860) avea 43 de litere şi foarte multe semne diacritice. Ea a fost ulterior’ simplificată de lenăchifă Vă-cărcscu în gramatica sa (la 33 de litere) şi de I. Heliadc Rădulescu, tot în gramatică (la 28 şi apoi la 27 ^ de litere). 0>’’ etimolo- gică : ortografie etimologică (v. ortografie), o caligrafica: ’ s. concepută ' ca preocupare artistică, bazată pe decoraţinhi cu ffontispicii, cu iniţiale ornamen-. tale. şi cu miniaturi.. Este specifică manuscriselor medievale greceşti, siriene, georgiene, armeneşti, franceze, italiene, cehe etc. Pentru limba română se poate da ca exemplu s. caligrafică cu litere chirilice (slavone), realizată în principalele mănăstiri din Moldova şi din Ţara Românească în evul mediu (Putna, Neamţ, Tis-mana, Căldăruşani etc.). o’~ dic-tâfVdo: s.. obişnuită, pe caiete liniate cu linii paralele orizontale, realizată după dictare. O ~ curentă: s...uşoară, curgătoare,*fluentă, rapidă, o~ cursivă: s. care imită scrisul de mînă; s. aplecată. spre dreapta. 3. exprimare în scris; compunere, redactare a unui text. O~ corectă: s-fără greşeli, fără defecte, confor- S.CR 1372 mă cu normele lingvistice (ortografice, de punctuaţie şi de redactare) . O ~- greşită: s/ care nu e conformă cu normele lingvistice (ortografice,, de punctuaţie şi de redactare). <0~ lizibila (descifrabilă) :• s,. care se poate citi uşor; s. limpede, desluşită. <>~ iiizi-bilăi^indesciîiîâbirâ;):: s. care nu se poate citi; s; neclară, nedesluşită. 0~ ifrc«efl elita: sv fără, şir, lîpsi-ta de 'legătură logică între- cuvinte şi între propoziţii. O emfatică: s. nenaturală, preţioasă,, umfetă, bombastică. , SECŢIUNE, s.f. (cf.. fr. seciion, lat. scciio, -onis■ „tăietură").;- locul dc întilnire1 al pno-tazei cu apodoza într-o perioadă: (.v. 'perioadă). SECUNDARA, s.f. (< adj, secundar, -ă, cf. fr., secomUvire, lat. sccundanus): propoziţie cu înţeles Hisulicieul, carc depinde- lexical de o altă propoziţie din cadrul frazei, ca neputniid exista ca unitate de-.*-ine-stătătoare. <>~ regentă: s. dc care depinde o propoziţie miI ordonată. De-exemplu: „E drept că mei afară- nu se siie nimic de ceea ce 6e petrece în mina" (Geo Bogza). <> ~ COO/CO-nâtă: s. care se ailăînti un rapoit de # coordonare pura juxta-p-'jreie (coordonată juxtapusă, asindeti-că) sau prin. jonchuuc (coordonată, joncţienală) cu o altă propoziţie secundară. De exemplu: „JVlii-ron nu se mai întreabă dacă cineva îl priveşte, dacă lumea mi cumva bănuieşte" (L. Slavici): „Ar fi de dorit să ştie' unde-i şi* ce jaceu (idem). SEDT.LĂ, s.f, (cf.. fr:, cidille, sp. zedilla): semn diacritic în formă de virgulă (,) , care se pune sub’ consoană pentru; a-i da valoarea altui sunet. E caracteristic: limbii franceze: frcmcaiş (.,francez"),, (ţa („asta"; „aici") etc., dar- şi limbii turcev SEGMENT, s.n. (cf. fr.. segment, lat. segmentam)". poirtimune1., fonic: parte dc natură fonetică, reprezentată printr-unuli sau: pirin mai multe sunete. De; exemplu: re-, p ve-, -abrl,. -ap,, -ă,, -v. etc,. SEMj'-n (cf fi shue) (în terminologia analizei sermce) unitate minimală de scmuilieaţie, totdeauna realizată în interiorul unei configuraţu semantic e, a unui ansamblu denumit semeni ( / ) S. e o tjăsătuia scmantică drtiuc-tr/j (pertinentă)' a uiim obiect denumit. SEMAMTEM,. s.n, (cf. fr: siman- themej: v, lexem. ■ SE-£1A NT: CĂ (S C \I A S l OLOOfE), ,s.i. (< adj. -se mantie, -«., cf. fr. semanliqne, gr. senrasniiăos - grafic: s. care reprezintă o literă, o cifră, o regulă ortografică sau de punctuaţie. De exemplu: m (literă), 8 (cifră), (-) cratimă, (;) punct şi virgulă etc. 0~ ortografic: s. grafic convenţional, , care serveşte la realizarea scrierii >-■’ corecte a cuvîntului, a expresiei sau a locuţiunii. Sînt considerate _S. ortografice în limba română: liniuţa de unire (cratima) şi apostroful (v. şi ortografie). <> ~ de punctuaţie: s. grafic convenţional, care are rolul de a delimita o parte de propoziţie, o propoziţie, o frază, de a marca o unitate rnorfologică (un -vocativ, un imperativ), o pauză, o* întrerupere a şirului vorbirii etc. Sînt considerate s. de punctuaţie în limba.română: punctul, semnul în trebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia 'de pauză, parantezele şi punctele:de. suspensie (v. şi punctuaţie). exclamării: s. de punctuaţie (!) care marchează grafic intonaţia exclamativă a. unui vocativ sau a unei interjecţii (considerate unităţi morfologice independente care exprimă stări afective); a unei propoziţii (fraze) exclamative sau-.a unei propoziţii imperative (considerate, unităţi sintactice cu conţinut afectiv) care înlocuieşte replica dintr-o conversaţie (cînd aceasta este echivalentă cu o exclamaţie şi exprimă surpriza, nedumerirea, admiraţia etc.) .sau care sugerează îndoiala sau ironia autorului faţă de cele afirmate anterior. De exemplu: „Ionică!... Măi Ionică!... scoală... să te duci să dobori iarba ceea" (L. Rebreanu); „Ioane! Ioane! Ioane! — Si Ion, >pace!" ; (Ion Creangă); „Moşule! ştii drumul4a Hîrlău ?" (M. Sadoveanu); „Ura! măreţ se-nalţă-n vînt / Stindardul "României!" (V. Alecsandri); „...eu zvrrj chibriturile din mînă şi ţuşti! la spatele lui Zaharia" (Ion Creangă) ; „Pe urmă altă pasăre, a îngînat încet adormind: Ţie! ţie! ţic!“ (I. Al. Bx*ă€escu-Yoinesti); „E sabie în ţară! au năvălit tata-rii!" (V.Alecsandri); „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!" (M. Eminescu); „Cît de frumoasă . te-ai gătit / Naturo .tu!" (G. Coşbuc); „Stai paşă! Să piară azi unul din noi" (idem); „Ia ascultă, băiete!" (Al. Odobescu); „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă!" (Ion Creangă); „Nu vrea şi pace!..." (I.L. Caragiale); „Am scris lui Barbu în franţuzeşte (!) ca să-l felicit pentru dis- ~ SEM, 376 cursul său" (idem). 0~ întrebării: s. de punctuaţie (?) "care marchează grafic intonaţia interogativă a unui cuvînt, a xniui grup de-cuvinte, a unei propoziţii sau fraze cu caracter interogativ (directă sau retorică), care înlocuieşte replica dintr-o conversa.-ţie (cînd aceasta este echivalentă cu o întrebare şi exprimă o nedumerire) sau care sugerează rezervele sau îndoielile autorului faţă de cele afirmate anterior. De exemplu: „Bine ar "fi dacă ai face dumneata altceva... — Ce?" (Z. Stancu); mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti?" (I.L. . Caragiale) ; „Ei, flăcăule, de pe unde ?,.. Ce vînturi?..." (B. Şt. Delavrancea); „De vînzare ţi-i găinuşa ceea, măi băiete?" (Ion Creangă);% „Tu aşa ai face?" (M. Sadoveanu); „Cui nu i-ar fi plăcut acea seară dc vară...,? Cine n-ar fi admirat cerul fără -de nori...?" (B. Şt. Delavrancea); „Ai vrut să ucizi legea?" (B.P. Hasdeu); „Care s-a întors de lâ uşa mea fără să cîştige dreptate şi’mîngî-iere?" (C. Negruzzi); „ — Ei, da! şi Costică... — .?._ ... — Cosţică Arion..." (I.L. Caragiale); „G.D. Ladima un strălucit talent" sau „a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi" (Camil Petrescu). SEMNELE CITĂRII, s.n.: v. ghili-' mile. SEMNIFICĂNT, s.m. (cf. fr. sig-nijiant); aspectul fonic al semnului lingvistic prin care acesta se manifestă; tranşă sau secvenţă sonoră proprie semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependenţă cu semnificaţia (cu semnificatul) acestuia. El este alcătuit din foneme {unităţi rezultate din cea de-a doua articulare) . şi este notat în bare oblice. De exemplu: în cuvîntul pace., s. / p-a-c-e / se află într-un raport de interdependenţă cu semnificaţii (semnificaţia) -„pace". Totalitătfea s. dintr-o limbă constituie planul-' expresiei. între expresie şi conţi-' nut există un raport de interdependenţă-(v. expresie, continui şi semnijiedt). SEMNIFICAT, s.m. (cf. fr„signi-fie)'. înţeles sau semnificaţie a semnului lingvistic, care intră într-un import de interdependenţă cu semnificantul sau expresia (cu secvenţa sau tranşa sonoră) a.* acestuia. El este notat în ghili- ^ mele., De exemplu: în cuvîntul casă, s. „casă" se află într-un raport de interdependenţă cu... semnificantul sau expresia /. c-a-s-ă/. Totalitatea s. dintr-o limbă constituie’ planul. conţinutului. între conţinut şi semnificant sau expî'esie există un raport de : interdependenţă (v. expresie, senini ji cânt şi ..conţinut), .' _ SEMNIFICAŢIE, s.f. (cf. fr. signi-jication): 1. conţinut semantic al unui cuvînt, înţeles, sens lexical strîns legat de conţinutul noţional (logic) al acestuia. Astfel, se vorbeşte despre o s. lexicală la clasele de cuvinte; ■ despre" o s. 377 SEN conoyetci sau despre o s. abstractă la unele părţi „de vorbire. 2. înţeles al unui semn lingvistic, accepţie; calitate a unui cuvînt sau a unui element lingvistic de a reprezenta ceva, de a simboliza ceva, de a avea o anumită însemnătate sau valoare din punct de vedere gramatical sau stilistic. Se vorbeşte astfel despre o anumită s. gramaticală a unei părţi de vorbire (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb etc.), a miei părti de propoziţie (subiect, predicat, atribut, complement, element .predicativ suplimentar), a unui atribut (substantival, adjectival, pronominal, verbal etc.), a unui complement (direct, indirect, de agent, circumstanţial), a unei propoziţii (regentă, subordonată, subiectivă, predicativă,; completivă, circumstanţială etc.) etc. '.sau despre o s.. expresivă a unor termeni. S. unui cuvînt este ceea ce desemnează acesta (esenţa obiectului, o latură a obiectului, o clasă de obiecte" etc.), ceea ce trezeşte în mintea vorbitorului şi a ascultătorului legătura constantă de ‘ substituire a obiectului denumit prin cuvînt, imaginea generală (generalizatoare) a obiectului denumit de cuvînt, raportul concretizat dintre obiect şi cu-vîntf De exemplu: cuvîntul -rîndunică are o s. generală, deoarece desemnează orice fel de rîndunică. S. sa poate fi însă particularizată în şi prin contexte — ’ situaţionale sau verbale^ Procedeul particularizării presupune re-orientarea cuvîntului către anu- mite obiecte denumite, privite sub una dintre înfăţişările lor sau printr-una dintre. 'însuşirile lor posibile, cuprinse în mod virtual şi global în s. Astfel, S. cuvîntului rîndunică poate fi particularizată în contextele rîndunică-de-ţară şi rîndunică-de-or aş. Pentru ca o s. să poată fi considerată ca aparţi-nînd unei limbi anumite, ea trebuie să fie asociată cu o anumită secvenţă de sunete cu rol semnificativ (tranşă sonoră) şi invers. S. şi tranşa sonoră sînt elemente interdependente în cadrul unei limbi, SENS, s.n. (cf. fr. sens, lat. sen-sus): 1. înţeles al unui cuvînt, al unei expresii; al unei forme sau al unei construcţii gramaticale, ' al. unei părţi de vorbire, al unei propoziţii, sl unei comunicări, al unui text etc. (Problema S. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea „Limba română contemporană. Voi. II: Vocabularul", Bucureşti, 1975, de acad. I. Coteami şi lector univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu). 0~ lexical: s. care .ţine de natura lexicală a cuvîntului, de apartenenţa acestuia la lexicul unei limbi şi la una din clasele lexico-gramaticale e-xistente şi care este sugerat de cuvînt în timpul întrebuinţării sale (în cazul în care este flexibil el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strîns legat de conţinutul noţional (logic) al cuvîntului. o ~ fundamental: s. lexical de bază, primor- SEN 378 dial, originar, primitiv, principal, esenţial al unui cuvînt. De. exemplu:’ „fragment dintr-un întreg" pentru cuvîntul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni" pentru cuvîntul cabinet. Acest s. este necesar atît în semantica diacronică (în studierea evoluţiei semantice a cuvîntului) cît şi în semantica sincronică (în studierea s. cuvîntului într-un context dat).. O ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental. De exemplu; „fragment', operă literară sau muzicală" pentru cuvîntul bucată; „secţie sau serviciu într-o instituţie", „guvern" pentru cuvîntul cabinet: Acest s. este necesar în semantica diacronică. O ^ general: s.-lexical care corespunde semnificaţiei cuvîntului. El este necesar în studierea evoluţiei semantice a acestuia. <>~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situaţii contextuale. El este necesar în studierea evoluţiei semantice a cuvîntului: O ~ propriu: s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens fundamental şi caracteristic pentru un cuvînt. De exemplu: „temperatură", „căldură" pentru cuvîntul febră; „deschizătură în zid" pentru cuvîntul fereastră; „urmă lăsată de im corp gras" pentru cuvîntul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică; El corespunde s. denominativ (derio-tativ) al cuvîntului. O ~ figurat: S. lexical diferit de cel propriu/ obişnuit, folosit în scopuri afec- tive, expresive, artistice. De exemplu : „emoţie", „nelinişte",'„încordare" pentru cuvîntul febră; „oră liberă în programul unui profesor" pentru cuvîntul fereastră; „faptă sau atitudine reprobabilă" pentru cuvîntul pată. Acest s. este nece-. sar în semantica sincronică. <> ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparţine de fapt cuvîntului dat sau care nu j. se potriveşte. De exemplu: , se consideră că sensul de „predicativ suplimentar" în denumirea dată unităţii sintactice „element predicativ suplimentar" este' impropriu ; de asemenea;- seusul de „verbal" acordat unităţii sintac-. tice de „predicat verbal", exprimată prin adverb sau prin interjecţie. o ~ ^ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simţuri, ce -poate fi reprezentabil în’planul senzorial. De exemplu: „coridor subteran" pentru cuvîntul galerie / ,,vas de sticlă din care se bea apă" pentru cuvîntul pahar. O ~ abstract: s. lexical care se referă la. ceva ce nu poate fi perceput prin simţuri, ce nu poate fi reprezen-tâbil. în planul senzorial. De exemplu: -„deşteptăciune", „i.ste-. ţime." pentru cuvîntul inteligenţă- / „trebuinţă", „necesitate"' pentru cuvîntul nevoie; „amiciţie", „frăţie" pentru cuvîntul prietenie.. O~ actual: s. lexical de care dispune un cuvînt în momentul de faţă; sens real. De exemplu: „care cîntă" pentru cuvîntul cîn-t-ător; „persoană care manevrează SEN cîrma unei ambarcaţii sau nave" pentru cuvîntul cir maci. o ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depăşit, degradat, uzat prin întrebuinţare, ieşit din actualitate. De exemplu: '„poet" pentru cuvîntul cîniâtor; „guvernator" pentru cuvîntul cîrmaci. 0~ rar: s. lexical care nu este folosit decît cu totul întâmplător, în anumite împrejurări. De exemplu: „încîntare", „admiraţie" pentru cuvîntul ademenire; „a se codi", „a şovăi" pentru cuvîntul cîrml. 0~ neutral: s. lexical indiferent faţă de genul (mascu-.lin sau feminin) indicat de forma neaccentuată de persoana a III-a (masculin şi feminin) a pronumelui personal. De exemplu: „dă-î cu bere, dă-?' cu vin", „a o pune de mămăligă", f,a o lua la sănătoasa", o ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de consideraţie, dispreţ, '■ batjocură. De exemplu: „nesuferit", „respingător" pentru cuvîntul antipatic; „funcţionar mărunt" pentru cuvîntul conjopist. O ~ gramatical: 1. s. care ţine de natura gramaticală a cuvîntului, de valoarea morfologică, de - funcţia sintactică şi de distribuţia acestuia, fiind 'sesizabil într-o "formă flexionară, într-o construcţie sintactică, într-o - categorie gramati-.caîăsau într-un raport gramatical. *2. semnificaţie actualizată a unui cuvînt prin intermediul unui context situaţional; semnificaţie restrictivă, precizată prin .aducerea unei înfăţişări sau a unei însuşiri a obiectului în centrul atenţiei noastre. în s. intră deci imaginea, reprezentarea generală' a obiectului denumit. De exemplu: cuvîntul jluture exprimă semnificaţia generală a obiectului, în vreme ce fiecare dintre cuvintele fhiture-de-mătase, flutur e-cap-dc-mort, fluture-coada-rindunicii, jhititre-arniral etc. exprimă cîte unul din s. posibile cuprinse în semnificaţia de „fluture". în orice moment al existenţei lui cuvîntul are un conţinut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de S. în relaţie, care dau echilibrul semantic al acestuia, uşurează înţelegerea, modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică a cuvîntului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari tipuri: a),s. denominative (denota-t i v e, apelaţi v.e sau c o g-nitive): s. care iau' naştere ca . rezultat al actului denotaţiei, al denumirii obiectelor. Ele sînt însoţite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupînd cu acestea conţinutul semantic Al cuvintelor şi dînd naştere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa şi singure conţinutul semantic al cuvintelor, creînd în -acest caz fenomenul de mono semantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate, cum sînt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălţime greutăţi SEN prin împingere în sus" şi rotor ',parte a unei maşini — motor sau generator — care se roteşte în' jurul axei arborelui pe care e montată". Nici un- .cuvînt nu conţine mai mult de un s. denominativ (chiar şi atunci cînd denumeşte mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui căţel „pui de cîine, de lup, de vulpe", „parte a unui dispozitiv tehnic", „grăunte de usturoi" etc. — sau .cînd are doi poli semantici, ca în cazul lui a împrumuta „a da cu împrumut" — „a lua cu împrumut", « asculta „de cineva" — „pe cineva" etc. S. denominative sînt necesare în. semantica sincronică; b) s. c o n o-t a t i v e (afective , sau e x-p r esive): S. care însoţesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denotative; s. care constituie devieri de la s. denotative, permi-ţînd apariţia tropilor de un singur cuvînt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, uşor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sînt în contexte), ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conştiinţa publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse — ca în îmbinările poetice de tipul aşternutul de pături de mistere, specifice creaţiei argheziene şi neimpu-se conştiinţei publice. Există însă şi s. conotative care nu însoţesc obligatoriu, s. denotative: e cazul s. comunicate de interjecţii, părţi de vorbire care -nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufle- teşti şi de voinţă. S. conotative sînt necesare în semantică sincronică; c) s. r e Ka;ţ i o nale: s. redate de obicei prin uneltele, gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii) în contexte determinate. De exemplu: cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, câ instrument, ca modalitate etc.; de la, la-exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spaţiu; pînă la, la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spaţiu; şi, la exprimarea ideii de continuitate pe acelaşi plan; dar, a ideii de opoziţie; -sau, a ideii de excludere; deci, .a. ideii de concluzie; jiindcă, a idee de cauză; îneît, a ideii de consecinţă; deşi, a ideii de concesie etc. Există însă şi S. relaţionale însoţite de unele s. denotative, ca în prepoziţiile provenite din adverbe — • înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuţiunile prepoziţionale cu adverbe — împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuţiunile conjuncţionale cu substantive — în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe — acolo unde, atunci cînd, aşa cum etc. Pe lîngă aceste -trei tipuri, de S. se poate vorbi şi despre s. gramaticale pro-pr iu-zise: s.' a căror pre- zenţă e asigurată de existenţa' categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, - indiferent de S. denominative sau conotative ale acestora. De exemplu: s. de nominativ, s. de genitiv, s/ de dativ, S. de acuzativ, s. fiecărui 381 SIL timp etc. Toate cuvintele au S. gramatical. Acesta apare ^însă combinat cu cel denotativ şi cu cel conotativ. Formulele generale ăe distribuire a S. în cuvinte sînt: 1. s.. denominativ .(denotativ) .+ s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) s. conotativ -|- s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ -f s. gramatical; 5) s. relaţional. SIGLĂ, s.f. (cf. fr. sigle, lat. sigla) : prescurtare convenţională formată din litera iniţială sau din grupul de litere iniţiale folosite în inscripţii, în manuscrise etc. pentru a jşvita cuvintele sau titlurile pr'eâ lungi. De exemplu ArhO (Arhivele Olteniei), RRL (Revue Roumaine de Linguisti-que), SG (Studii de gramatică) ■ etc. SILABÂŢIE, s.f. (cf. fr. sylla-balion): descompunere a cuvintelor în silabe. De exemplu: auio-riiaic ) a-u-to-ri-ia-te. SILABĂ, s.f. (cf. fr/ syllabc, lat. syllaba, gr. . syllabc) : parte dintr-un cuvînt, care se ros'teşte cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranşă-fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent. între s., pe de o parte, şi accent şi intonaţie, pe de altă parte, există un raport de dependenţă: s. poate,fi accentuată sau intonată (sau şi accentuată şi intonată); s. reprezintă elementul constant iar accentul şi ' intonaţia — elementul va- riabil; s. constituie elementul independent, accentul şi intonaţia — elementele dependente.. 0~ proeminentă: s. cai'e se deosebeşte de celelalte s. ale unui cuvînt prin intonaţia ei specifică, diferită.- Ea poate fi alcătuită dintr-o vocală sau dintr-uu grup de su-. nete între care se află obligatoriu o vocală. De exemplu: u- din a- din arc, -ta- din chitare. <> ~ deschisă: s. care se termină ■ în vocală. De exemplu; pre-gă-ti-re. <0~ închisă: s. care se termină în consoană. De exemplu: pig-men-tat. O ~ primă: s. care se găseşte la începutul cuvîntu-. lui. De-exemplu: stră- din siră-du-in-fâ. O ~ antepentîLtimăî s. care se găseşte pe locul al treilea de la sfîrşitul cuvîntului (înainte de penultinia). De exemplu: -dtt-din străduinţă. O ~ penultimă: S. care se află înaintea ultimei silabe dintr-un cuvînt. De exemplu: -in- din străduinţă. <>~ Ultimă: S. c.ire se află la sfîrşitul cuvîntului. De exemplu: -fă din străduinţa O ~ tonică (accentuată): s. pe care cade accdntul în cuvînt. De exemplu: -la- din cuvîntul can-dc-lă-bru. O ~ atonă (neaccentuâtă): s. pe care nu cade accentul. De exemplu: can-, -deşi -bru- din cuvîntul candelâbni. . "<> ~ omoîfoiă: s. care se pronunţă la fel cu alta, dar dc care e diferită ca scriere. De exemplu: nea-din nea-mu-ri-le luată în raport cu ne-a din „iic-a trimis'.'; sa-din „cărţile sa -le" în raport cu s-a din „s-a dus acolo" etc. 0'~-post-tonică: s. care urmează după o SIL silabă accentuată. De exemplu: silaba -re din cîn-td-re, -pe- din re-pc-de, -de- din în-tm-dv-rc etc. 0~ prot6«ică: s. care se află înaintea unei silabe accentuate. De exemplu: silaba a- din cuvîntul i-ni-ţi-SL-U-vă; -ci- din cuvîntul fter-spi-ca-ti-tâ-ie etc. O ~ scurtă: s. cu o durată mică de pronunţare, motiv pentru care e reprezentată numai printr-o vocală. De exemplu: a din a-re, e din a-ra, i din.i-ni-mă, o din o-rcl etc. o ~ ltîngă:s. cu o durată mai mare dc pronunţare, motiv pentru care e reprezentată prin mai multe sunete. De exemplu: car- din car -te, pris- din prh-mă, struc- din . struc-zlw-ra etc. O ~ oxitonă: s. pe care cade accentul, indiferent de poziţia ei în cuvînt. De exemplu: sal- din sâl-m, -re-din pe-te-ie, -mea din du-şu-mw etc. 0 ~ paroxitona: _ accen- tuată şi penultimă în. cadrul unui cuvînt. De exemplu: -re-în ti-nc-re-ţc. O ~ proparoxif6nă: s. care se află înaintea 'silabei paroxitone. De exemplu: -ne- în ti-ne-re-te. O ~ de reduplicare: s. care apare în plus în rădăcina unei forme verbale, pentru a-i da o altă valoare temporală decît aceea a infinitivului prezent sau a prezentului indicativ, evitînd astfel confuzia cu acestea din urmă. De exemplu: -dcam - şi -te am, din dădeam şi stăteam, -du- şi -iu- din dădusem şi stătusem, luate în raport cu 'da, sta. dau, staţi, dam, stăm. (Pentru regulile de despărţire a cuvintelor în S. v. regulă.) SILABIS ÎRE, s.f. (■< silabisi, cf. ngr. sillavizo, după silabă): pronunţare, sau citire rară, pe silabe. SILABÎSM, s.n. (cf. fr. syllabis-me J.'0sistem de scriere în care fie-’ care silabă este reprezentată prin-tr-uir semn. SIMULTANEITATE, s.f. (cf. fr. \simuUan6ite): însuşire a unor acţiuni de a fi simultane, de a se petrece în acelaşi timpi Termen folosit în sintagmele- raport temporal de s. şi temporală de s. (v. raport şi temporălă). SINALfiFĂ, s.f. (cf. îv. synalephe, lat. synalaepha, gr. synaloiphe „redare coerentă", „fuziune" < syna leiphein „a face coerent"): fuziune, în timpul pronunţării, a, două silabe într-una singură, prin eliziune sau prin sinereză. v De exemplu: „Lună tu, stăpm-a. mării, pe . a lumii boltă luneci" ‘ (M. Eminescu); de acolo ) r/e-acolo, pe «colo ) pe-aQolo etc. . SINALEPSĂ, s.f. (cf. fr. syna-lepse, gr. synaleipso „eu amcstec"): reducere a unui diftong (rezultat prin s. din -întâlnirea a două vocale în pronunţare) la o vocală, prin pierderea semivocalei (c frecventă'’în vorbirea regională). De exemplu: dc-atunci ) atunci, pe-aici > p-aici, de-a\& ) d-aia;, dc-abiLi > d-ahin etc. SIN AR MONISM, s.n. (cf. fr. syn- harmonisme) : asimilare progre- siv ă a vocalelor dintr-un cuvînt, 383 SIN specifică limbilor turco-tătare (v. asimilare progresivă). SINCOPĂ, s.f. (cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synîiope „suspensie" < syn „cu" -}- koptein „a tăia"): modificare fonetică, condiţionată care constă în dispariţia unei ■ vocale neaccentuate dintre două consoane sau a unei silabe neaccentuate din interiorul unui cuvînt. De-exemplu: în trecerea la română, lat. calidus a dat cald prin sincoparea lui i neaccentuat, căderea consoanei finale s şi amuţirea lui u, iar lat. vindem a dat verde, prin sincoparea lui i neaccentuat din a doua silabă., trans-fo ;• m a re a' p r i m u 1 u i i (accentuat) în e şi căderea consoanei finale m; lat. collocare a dat culcă, prin sin-coparea lui o neadeentuat, reducerea consoanei duble 11, închiderea lui o neaccentuat la u şi căderea grupului final -re; varianta Pernă, impusă îii limba română literară, provine ' priii_.sincoparea lui i neaccentuat, din forma originară perină; regional, i ne accentuat e sincopat în pronunţarea cuvintelor chipnrle ((chipurile), lin guri e ((lingurile), ireburle (( treburile) ctc. iar în vorbirea familiară, silaba -nn- e sincopată în pronunţai ea cuvîntului dam'le. S. reduce corpul fonetic al ,cuvintelor. SINCRONIE, s.f. (cf. fr. synchro-nie, gr. syn „împreună", „simultan" -j- ctironos „timp'7: stare'de moment a unei limbi, aspect static, n ce v ol u tiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a istoriei lui. S. alcătuieşte o pereche antinomică cu diacronia (v.). Lingvistul elveţian Tcrclinand de Saussure, care a introdus primul această antinomie (sincronie/diacronie) a definit S. ca o axă orizontală de simultaneitate (AB) a unui singur moment din dezvoltarea istorică a unui fenomen, corisiderînd-o sinonimă cu sţaticiil: C A-------------B D SINEREZĂ, s.f. (cf. fr. synerese, lat: synaeresi's, gr. synairesis ( synarein „a contracta"): fuziune a două vocale într-un diftong ascendent, "prima dintre ele devenind semivocală; transformare a unui hiat într-un diftong. De exemplu : de la pronunţarea veche, în trei silabe, a cuvîntului teatru (} ie-a-tru), s-a ajuns la pronunţarea actuală — tea-iru, în două silabe, prin S. vocalelor e şi a, cu transformarea lui e în semivocală. S. e frecventă în limba română : de atunci, > de-ztunci, pa aici yp&-aici, îmi pare o poveste ) îmi pare-o poveste etc. S. este opusul dierezei (v. dierâză). SINGULAR, s.n. (cf. lat. singu-laris, fr. singulier): unul din cele două aspecte (valori) ale catego- SIN 384 riei gramaticale flexionare de număr, care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din con-textele-tip: -un om (un bec); o-casă, om (bec), casă etc. 0~ colectiv: s. cu semnificaţie colectivă, folosit la numele de popoare în limbajul poetic. El corespunde figurii de stil denumită sinecdocă şi se referă la folosirea s. în locul pluralului. De exemplu: „Că steagul turcului se-ncnină" (G. Coşbuc). îl găsim şi în proză: „Pre Lenski iar nu-i bine să-l puie crai, că franţuzul este departe..." (I. Neculce). t SINGULARE TAMTUM: locuţiune latină, care se referă la un nume ce are „numai’ formă de singular". Denumirea s-a’ extins asupra tuturor substantivelor care au numai (ormă de singular, adică asupra acelor substantive ce denumesc abstracte sau obiecte concepute ca o singularitate: joaine, sete, cinste etc .flinte, bob, mazăre, mei, rapiţă; unt, untură, zer. etc. SINONIM, s.n. (< adj. sinonim, -ă, ci. ir. Synonyme, gr. synony-mos (syn,, cu" + onoma „ nume"): cuvînt care are acelaşi sari aproape acelaşi . înţeles cu un alt cuvînt, într-un context dat, dar care se deosebeşte de acesta din urmă prin formă. De exemplu: ascensor pentru lift: cameră pentru odaie; omăt pentru zăpadă; deficit pentru lipsă; fohcnm pentru multicolor; necesar pentru trebuincios; învinge pentru birui; necăji pentru supăra etc. SINONIMfE, s.f., (cf. fr. synony-mic, lat. synonymia) : asemănare, identitate, corespondenţă, similitudine din punctul de vedere al înţelesului, care există între două sau mai multe cuvinte cu formă diferită şi pe baza căreia acestca se pot înlocui unul prin celălalt în cadrul aceluiaşi context. Elementul dec-isiv pentru determinarea s. este contextul, deoarece prin înlocuirea unui cuvînt din context cu presupusul lui sinonim se evidenţiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică. Privită sub acest aspect s. reprezintă şi posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele într-un număr •limitat de contexte, avînd capacitatea de a identifica obiectul la . care se referă cuvintele înlocuibile. S._. constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor în jurul unui obiect, ale cărui aspecte particulare sînt redate ' prin termeni sinonimi. S. trebuie interpretată în raport cu bogăţia unei limbi (cu numărul de cuvinte atestate şi inventariate în operele lexicografice şi cu frecvenţa acestor cuvinte în texte). Ea este — alături de omonimie — un mod de existenţă a cuvintelor, rar alături de omonimie, polisemie şi antonimie — una din cele patru modalităţi de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acţiunii 385 SIS celor cinci factori de organizare ai sistemului lexical (frecvenţa, factorul stilistico-funcţional, factorul psihologic, factorul semantic şi factorul etimologic). SINTÂGMĂ, s.f. (cf. fr. sy n-tagme, gr. syntagma < syn „împreună" -j-iagina „rînd", „şir"): unitate se-mantico-siirtactică stabilă, formală dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între cave există raporturi de subordonare (sintagmatice). Două unităţi lingvistice sînt considerate ca aparţi-nînd aceleiaşi s. dacă s'mt de acelaşi tip. Sintagmaticul defineşte axa combinărilor de sunete, de morfeme, dc cuvinte în propoziţie. El se ailă, în text, în raport de solidaritate indisolubilă cu paradigmaticul (v. ■paradigmă). 5. se identifică, in mod obişnuit, în planul gramatical, cu un cuvînt compus (care are componentele uesudate), cu o locuţiune sau cu o parte de propoziţie: nalbâ-mare, jloarc-~ fonetic: totalitatea sunetelor articulate ale unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relaţiilor dintre ele etc. 0~ fonologie (îoncmâtic): totalitatea fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relaţiilor dintre ele etc. o ~ consonantic: s. alcătuit din consoane încadrate în clasificări .riguroase şi depen- 25 — Mic dicţionar dc terminologie lingvistică SIS 386 dente între ele. 0~ vocâlic: s. alcătuit din vocale încadrate în clasificări precise şi dependente între ele. <>~ lexical: totalitatea cuvintelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a modalităţilor de formare etc. O ~ gramatică!: totalitatea părţilor de vorbire, a criteriilor de clasificare a acestora, a relaţiilor dintre ele, a părţilor de^propoziţie, a tuturor tipurilor de propoziţii şi de fraze etc. <>~ cazuâl: totalitatea cazurilor, a relaţiilor dintre ele, a caracteristicilor şi funcţiilor acestora etc. o ~ morfoI6-gic: totalitatea părţilor de vorbire, a criteriilor de clasificare a _ acestora, a caracteristicilor şi relaţiilor dintre ele etc. O ~ nominal: s. care cuprinde părţile de vorbire declinabile, din grupa numelui (substantivul, adjectivul, numeralul şi pronumele). <>~ verbal: s. care cuprinde verbele, organizate în conjugări şi în clasificări numeroase. <>~ sîntâctîc: totalitatea părţilor de propoziţie, a tipurilor de propoziţii şi de fraze, a criteriilor de clasificare a acestora, a caracteristicilor şi relaţiilor dintre ele, a tuturor tipurilor dc relaţii sintactice şi a mijloacelor de realizare a lor etc. 0~ ortografic şi de punctuaţie: totalitatea semnelor de ortografie şi de punctuaţie, a regulilor de folosire a acestora etc. O ~ binâr: S. de clasificare a sunetelor, a părţilor de vorbire, a părţilor de propoziţie şi a propoziţiilor, care este compus din două părţi, care are două clemente de clasificare. Dc exemplu: după criteriul morfologic părţile de vorbire se clasifică în flexibile şi ncflexibile, alcătuind un s. binar de clasificare; la fel, după criteriul structurii morfematice părţile de vorbire pot fi simple şi compuse, formind tot' un s. binar de clasificare ; după ~ scopul comunicării propoziţiile sînt împărţite în enunţiative şi interogative, reprezentând alt s. binar de clasificare etc. SÎRBA LUSACIANĂ, s.f. + adj. (< sîrb-\-ă, cf. ser. srb) : limbă slavă din grupul occidental, vorbită de sîrbii dintre Oder şi Elba, încadraţi în două vechi regiuni germane: Saxonia şi Brandenburgul. Se caracterizează prin: folosirea accentului pe prima silabă (ca în cehă şi slovacă), folosirea alfabetului latin (ca poloneza, ceha, slovaca, croata şi slovena), păstrarea dualului la nume şi verbe, folosirea cazului instrumental cu prepoziţie (sub influenţa limbii germane) şi prin multe împrumuturi •lexicale din limba germană. S.I. scrisă a apărut în secolul al XVI-lea; ea,şi-a păstrat caracterul religios pînă în secolul al XIX-lea cînd, prin cultivarea ci în literatură şi în şcoli, a evoluat spre două forme literare distincte: lusaciana de sus, apropiată de cehă, şi. lusaciana de jos, apropiată de polonă. SÎRBO-CROATĂ, s.f. (< sîrb + ă, cf. ser. srb — fr. Croate-, germ. Kroate): limbă slavă din grupul 387 SLA meridional vorbită de popoarele sîrb şi croat din Serbia şi Croaţia (R.SiF. Iugoslavia) şi de sîrbo-croaţii din Ungaria, România, S.U.A. şi din alte state europene (la noi în ţară sînt concentraţi în zonele de graniţă, mai ales în „satele caraşovene"). Este una din cele trei limbi oficiale ale R.S.F. Iugoslavia (alături de slovenă şi macedoneană). Ea a păstrat’ foarte bine, ca pronunţare, structura slavei comune. Ca şi slovena este cea mai armonioasă dintre limbile slave, datorită urmelor de accent muzical păstrate din slava comună. Cel mai vechi document de limbă sîrbo-croată datează din secolul al Xllrlea. în această perioadă sîrbii au trecut la ortodoxism, datorită influenţei Bizanţului, şi au început să folosească alfabetul chirilic; croaţii, supuşi de unguri, au trecut la catolicism, intrând în sfera de influenţă a c\ilturii occidentale şi adoptând alfabetul latin (ca polonezii, cehii, slovacii, slovenii şi sîrbii lusacieni). Deşi - Serbia a fost ocupată patru secole de turci iar dezvoltarea limbii literare sîrbe a fost frînată, cultura autohtonă n-a pierit. Literatura sîrbo-croată s-a dezvoltat pînă la începutul secolului al . XlX-lea în limba bazată pe slava bisericească. în prima jumătate a acestui secol lingvistul Vuk Ka-' r adj ic a pus bazele limbii literare sîrbo-croate scrise prin reforma ortografici şi prin alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici, contribuind astfel la crearea unei limbi unice sîrbo-croate. Astăzi, deosebirile dintre cele două variante ale limbii literare sîrbo-croate — cea de la Belgrad şi cea de la Zagreb — se reduc în ultimă instanţă mai ales la vocabular. Limba sîrbo-croată dispune de trei grupuri dialcctale stabilite dupi felul în care se exprimă pronumele interogativ (sto „ce"?, cakaj „care" ?): stokavian (pe baza căruia s-a format limba literară), cakaviân şi k a j-kavian. Existenţa unor elemente lexicale sîrbo-croate în limba română şi a unor elemente lexicale româneşti în sîrbo-croată (pe baza vecinătăţii statale şi a colaborării istorice dintre cele două ţări şi popoare) i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă a sîrbo-croatei asupra limbii române şi, invers, despre o influenţă a limbii române asupra limbii sîrbo-croate (v. influânţă). SLÂVĂ, s.f. (< adj. slav, -ă, cî: fr. slave): limbă vorbită de oricare din populaţiile sau popoarele slave dispărute - (polabi) sau existente (ruşi, bieloruşi, ucraineni, polonezi, sorabi—venzi, — cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sîrbi, sîrbi lusacieni, croaţi şi sloveni) O ~ comună: limbă' '/orbită de populaţiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder şi Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluţie îndelungată de la separarea ci de indo-europeana comună. După secolele al IY-lea — al II.J-lea 25* ST-A î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula şi Nipru (teritoriu de bază al slavei, -co-munc) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus şi altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întîi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sîrba lusaciană, soraba şi polaba) şi cel de răsărit, din care au apărut limbile slave dc răsărit (rusa, ucraineana şi bielorusa) şi cele de sud (sîrbo-croata, slovena, bulgara şi. macedoneana). Structura ş. comune (mai ales ca pronun-ţai-e) se păstrează cel mai bine în limba sîrbo-croată. O ~ veche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deşi atît ruşii, cît şi bulgarii vorbesc despre s.v. ca despre limba de baza a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită dc triburile slave meridionale din momentul contactuhri acestora cu românii (secolul alVI-lea) şi pînă cînd se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani şi bilingvismul slavo-român (secolul al XlII-lea). Ea a influenţai limba română mai ales în dome-'niul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa '20 %); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influenţă slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariţia fonemului h, vocativul in -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19. scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- şi răz-şi sufixele -cală, -nic şi -işlc. Existenţa ' acestor elemente, a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba rom£nă şi a unor elemente lexicale române în aceste limbi —• pe baza vecinătăţii istorice dintre ţările şi popoarele respective — i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o injlneniă a limbilor slave asupra limbii române şi, invers, despre o injlucnţă ci limbii române asupra limbilor slave (v. influenţă). SLAVISM, s.n. (ef. fr. slavisme', germ. Slaivisnrus) : cuvînt. expresie sau construcţie împrumutată dintr-o limbă slavă şi neasimilată, De exemplu: haraşo („bun", ,,bine“), dengln („bani").. met („nu") etc. SLAVIST, s.ra. (cf. fr. slavisie): specialist în slavistică (v. slavistică). SLAVISTICĂ, s.f. ’(cf. germ. Sla-wistik): totalitatea disciplinelor care studiază comparativ limbile şi literaturile, cultura, istoria şi felul de viaţă al popoarelor slave. SLAVONĂ, s.f. J< slavon.. -ăt cf. fr. slavon): limbă slavă folosită' oficial în ţările. române' (în biserică, justiţie, administraţie, literatura religioasă şi relaţii externe) din momentul delimitării lingvistice în Balcani şi al încheierii bilingvismului slavo-român (secolul SLA al XlII-lea) şi pînă în momentul în locuirii definitive a acesteia cu limba română (secolul al XVIII-Iea). S. este limba textelor slavone scrise în evul mediu pe teritoriul patriei noastre — o limbă savant»! (în sensul cel mai larg al cuvîntului), o limbă de vehiculare a ciilturii medievale de către păturile instruite ale poporului nostru, diferită de limba vie a acestuia, o limbă bazată pe tradiţie culturală şi nu pe comunitate etnică. Ea a facilitat şi pătrunderea iniţială (indirectă) ’ a influenţei greceşti 111 ţara noastră, primele documente slave în această limbă fiind traduceri după originale greceşti. Trebuie spus că denumirea de „slavonă" este privită din punctul de vedere al istoriei limbii române. In istoria limbilor slave (bulgară, sîrba şi rusă) ea este cunoscută sub numele de paleoslavă, vechea slavă, slava bisericească, vechea bulgară, folosită tot ca limbă oficială în ţările respective. Ea reprezintă pentru aceste limbi cea mai veche formă atestată a limbii slave, limba celor mai vechi documentc slave (a cărţilor bisericeşti traduse de călugării Chirii şi Mctodiu şi de ucenicii acestora' în graiul slav din regiunea Salonicului, după originale greceşti, în a doua jumătate a secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea)/prima ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul şi sud-estul Europei medievale între secolele al IX-lea - al XVIIl-lea. in istoria limbii bulgare, ca şi în istoria limbilor sîrbă şi rusa, perioada dc început este „perioada slavei bisericeşti" (pentru bulgară între secolele al 1 X-lea — al Xl-lea, pentru sîrbă între secolele al Xll-lea —al XlX-lea, iar pentru limba rusă între secolele al Xî-lea — al XVIII-lea). Datorită particularităţilor distincte pe care le prezintă, în raport cu ţările în care s-a folosit, se vorbeşte despre redallia moravă, redacţia medio-bulgară, redacţia sîrbo-croată,' redacţia ruso-ucraineană şi redacţia slavo-română a s. (respectiv a limbii slavoneşti, a vechii slave, a slavei cărturăreşti, a slavei bisericeşti, a vechii bulgare). Unii cercetători fac distincţie între „slavona bisericească‘ (folosită de slujitorii bisericii ca limbă de cult) şi „slavona■ laică‘ (folosită de mireni în cancelariile domneşti, 111 justiţie şi în administraţie). Existenţa unor elemente lexicale slavone în limba română (ca o consecinţă a folosirii slavonei în ţările române timp de atîtea secole) i-a determinat pe,lingvişti să vorbească despre o influenţă slavonă asupra limbii române. SLAVON ISM, s.n. « slavon ‘ + suf. -ism): 1. element dc origine slavonă pătruns în altă limbă şi ncasimilat de către aceasta. De exemplu: dijmarslvo („dijmărit"), hotarisali („a hotărnici"), kaşarsivo („căşărie"), liulha („leagăn"), povclcnie („poruncă"), vameşistvo („vămeşie") etc. — toate existente în textele slavo-române. SLO SLOVACĂ, s.f, (< adj. slovac, -ă, cf. fr. slovaque): limba slavă din grupul occidental, vorbită de slovaci . — locuitori ai Slovaciei, componentă distinctă a R.S. Cehoslovace —, de slovacii din unele zone care aparţin U.R.S.S. jsi de slovacii stabiliţi în. România, în zona Banatului (centrul Nă-dlac). Este a doua limbă oficială a Cehoslovaciei (alături de cehă), înrudită îndeaproape cu ceha, ea are acelaşi accent (pe prirna silabă) şi foloseşte acelaşi alfabet (latin); ’ se deosebeşte de cehă mai ales prin elementele lexicale împrumutate din rusă şi. din limbile slave meridionale. A fost atestată prima dată în secolul al XV-lea, prin documente din timpul mişcării husite. Limba slovacă literară s-a format abia la sfîrşitul secolului al XlX-lea, pe baza dialectului slovac de apus, dezvoltarea ei fiind mult îngrădită de ocupaţia maghiară care nu permitea folosirea ei ca limbă oficială. După 1918 — anul independenţei de stat a poporului cehoslovac — ea s-a dezvoltat ca limbă oficială (alături de cehă), cu trei grupuri dialectala distincte: cel de răsărit, cel de mijloc şi cel de apus. Existenţa unor elemente lexicale slovace în limba română şi a unor elemente lexicale române în limba slovacă (pe baza vecinătăţii istorice dintre cele două ţări) i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influenţă a limbii slovaco asupra limbii române şi, invers, despre o influ- enţă română asupra limbii slovace (v. influenţă). SLOVENĂ, s.f. (cf. ser. sloven): limbă slavă din' grupul meridional vorbită in Slovenia (în nord-vestul R.S.F. Iugoslavia), cu centrul la Ljubljana, şi în unele regiuni din sudul Austriei şi diH nord-estul Italiei. Este a treia limbă oficială a R.S.F. Iugoslavia (alături de sîrbo-croată şi macedoneană) şi cea mai armonioasă (alături de sîrbo-croată) din .limbile slave, deoarece a păstrat urme ale vechiului accerit muzical din slava comună. Foloseşte alfabetul latin (ca polona, ceha, croata, slovaca şi sivba Insa oi ană), cu adaptările făcute dc limba croată. Prima atestare de Jimbă slovena, datează din secolul al X-lea. între secolele al Xî-Iea — al XY-leâ ea n-a mai fost folosită în scris, - datorită influenţei germane şi latine. în secolul al XVI-lea, după Reformă, s-a format limba literară slovenă, care s-a desăvîrşit, în aspectul ci modern, în secolul al XlX-lea. SOCIOLECT, s,n. (cf. fr. socio-lectc): varietate socială a unei limbi (dialect social), utilizată de un individ in procesul comunicării (scrise sau orale), într-un anumit context sociolingvistic. SOCIOLINGVISTICĂ, s.f. (cf fr. sociolinguistiquc, it. soci clin eristica-, engl. socialinguisties): ramură a lingvisticii care studiază relaţiile dintre limbă, cultură şi 391 SPA societate, variaţia, în acelaşi timp, a fenomenelor lingvistice' şi sociale şi, în primul xînd, conflictele între limbile culturale sau între graiurile populare. în ancheta sociolingvistică se acordă o atenţie specială contextului in care are loc comunicarea (colectarea şi interpretarea faptelor se face în ansamblurile contextuale ale acestora şi in cursul activităţii umane). y SPANIOLĂ, s.f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo — după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, în toate ţările Americii de Sud şi ale America Centrale (cu excepţia Braziliei, Guyanclor şi statului Haiti), în Mexic, în sudul S.U.A.. şi în insulele Filipine (parţial). Este una din limbile internaţionale- actuale. Se caracterizează prin: sunete şi ortografie mai simple decît în portugheză; semne de întrebare şi de exclamare puse la inceputul şi la sfîrşitul propoziţiilor (cele.de la început In poziţie răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale şi franceze (cele arabe între secolele al VJlI-lea — al X V-lea); folosirea unui auxiliar dublu — estar « lat. stare) şi ser (< lat. esse) ; folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilitaţia arabă a devenit cunoscută Europei şi a avut o mare influenţă asupra culturii acesteia in evul mediu (termeni nenumăraţi din matematică, astronomie, medicină şi filosofie s-au răspîndit în toate ţările europene, mulţi dintre ei’ devenind termeni internaţionali). Este atestată prin documente din secolul al XlX-lea; printre acestea a rămas celebru Ciditl (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3 730 de versuri în care sînt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul naţional spaniol Rodrigo Ruy Diâz de Biv ar, supranumit de arabi El Cid („domnul"). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea şi colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. în acest secol şi în secolul următor (al XVI-lea)' s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici şi folosirea — alături de termenul' Icngua espagnola — a termenului Icngua castcllana „limba castiliană"), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XYlI-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope dc Vcga, Ccrvanics şi Cal-derân de la Barca. S. dis-. pune de trei grupuri de dialecte, dintre care. cele mai importante sînt: în grupul de nord, dialectele aslurian, leoncz şi aragonez: în grupul de centru,' dialectul casii-Han şi în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud (cu excepţia Braziliei), în SPA 392 America Centrală şi în Mexic, este m esenţă aceeaşi cu structura s. vorbite în "Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice şi dialectale, dar a introdus şi inovaţii proprii, cum sînt: transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vesiido ) vistido „îmbrăcăminte") ; generalizarea pronunţării spirali tei interdentale 0 (notată c sau z) ca s; trecerea lui / palatal (notat îl) la y; modificai'ea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei dc persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politeţe Usted şi a formei de persoana ’a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a il-a plural vos, a aceluiaşi pronume; folosirea formei neaccen-tuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atît pentru lucruri cît şi pentru per-, soane etc. ■ S. americană este mai unitară în forma scrisă decît în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influenţa, pe etape, a' diverselor limbi indiene existente în ţările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a aşezării spaniolilor pe coastele Americii) s. a împrumutat cuvin-tc din limbile indiene araucană şi caraibi; în a doua etapă (în timpul expediţiei lui Cortez în Mexic) ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nalmatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului şi a Boliviei) împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incaşi qucchua. Trebuie spus că * cea mai apro- piată de forma s. europene este s. vorbită în -Peru, deoarece poziţia de centru cultural al imperiului colonial spaniol pe care o avea această ţară — (cu şcoli şi universităţi) a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuşi, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limba indienilor incaşi — quechua. Aceeaşi influenţa o constatăm şi în limba spaniolă vorbită în 'Bolivia. în lexicul s. vorbite'în Chile şi într-o parte a Argentinei s-a exercitat influenţa limbii indiene araucana. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay şi Argentina (în Paraguay, uudejndiemi guarani reprezintă jumatate din populaţia ţării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianţi şi intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu e lipsită de influenţa limbii indienilor: în lexicul şi fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nalmatl (aztccă). Pentru S. vorbită în Cuba este. vizibilă influenţa limbii negrilor africani, aduşi ca robi pe plantaţiile din insulă, iar pentru S, vorbită în Argentina şi în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranţilor europeni: în prima, din italiană, în a doua din franceză şi din engleză. 393 STI STIL, s.n. (cf. fr. slylc, it. siilc lat. stylus „condei", „compoziţie", gr. sîylos „stilet", „băţul cu care se scria pe tăbliţele de ceară"): 1. totalitatea particularităţilor lexicale. morfologice, sintactice, topice şi fonetice precum şi a procedeelor caracteristice modului de-exprimare — orală şi scrisă — al unui individ, al unei categorii sau al unei colectivităţi de vorbitori. De aici şi denumirile dc s. i n d i v i d ii a 1 (mod propriu unui individ, unei singure persoane - de obicei scriitor — de a folosi limba, de a-şi exprima cît mai personal, mai îngrijit şi mai sugestiv ideile şi sentimentele) şi de s. funcţional (mod do a folosi limba, propriu unor grupuri dc oameni care au o formaţie culturală comună şi active.': za în acelaşi mediu; s. folosit într-un anumit domeniu dc activitate). S. i n d i v i d u a 1 se îndepărtează de normă şi se prezint fi, ce cele mai multe ori,'ca o varietate a s. artistic, avînd drept caracteristică esenţială diferenţierea. S. funcţional se apropie dc normă, sc conformează ei şi o reprezintă, prezentîndu-sc ca o varietate a limbii literare şi avînd drept caracteristică esenţială viii io ie a (trăsături comune cu -celelalte varietăţi). <>~ orâ’l: S. cu elemente dc. limbă vorbită, de grai viu. 0~ direct: s. care redă dircct cuvintelc cuiva, aşa cum au fost spuse (v. vorbire). 0~ direct legaf: s. care redă direct cuvintele cuiva, lcgîndu-le prin conjuncţia că de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire)... <>~ indirect: s. care redă spusele sau gîndurile cuiva prin subordonarea comunicării faţă do un verb sau de un alt cuvînt de declaraţie din propoziţia regentă, legînd această reproducere do regentă cu ajutorul unor conjuncţii subordonatoare, al unor pro-numie, adjective şi adverbe relative (v. vorbire). o~ indirect U«* ber: s. carc redă spusele sau gîndnrile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncţii sau pronume, adjective şi adverbe relative, folosind numai pronume, adjective şi adverbe interogative, caracteristice vorbir rii directe (v. vorbire). O ~ concis (laconic, lapidâr): s. concentrat, scurt, succint, realizat cu puţine cuvinte. o~ prolix: s. confuz şi complicat, lipsit dc concizie. O ^ incoerent: s. lipsit dc legătură logică între cuvinte şi între propoziţii; s. fără şir. O ~ pr6priu: s. prin carc se urmăreşte numai realizarea funcţiei de comnnicaro a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în ştiinţă. în viaţa politică şi administrativă. O ~ îi-gurât: si prin carc sc urmăreşte realizarea funcţiei expresive * a limbajului, dc transmitere a reacţiei personale a vorbitorului faţă de realitatea respectivă. Întrucît recurge la figuri de s. este folosit în arta literară. <>~ aleg6ric: s. care conţine multe alegorii, căruia îi sînt spccificc alegoriile. 0~ liiperb6Hc: s. caro conţino STÎ 391 multe hiperbole, căruia îi sînt specifice hiperbolele. <>~ meta-Î6ric: s. care conţine multe metafore. <>~ oratâric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune şi rosteşte discursuri; s. ales, elocvent/ 0~ ret6ric: s. afectat, emfatic, pompos. O ~ epistolâr: s. specific scrisorilor literare. 0~ redundânt: s. încărcat cu termeni, expresii şi imagini inutile, pline de emfază. 0~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile şi topica folosită. o~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini, colorat, viu, variat, expresiv. O ~ căutat: s. ales cu grijă, cu meticulozitate; . stil pretenţios, pedant. O ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. o~ emfatic: s. plin de emfază, nenatural, preţios, umflat, bombastic. <>~ gong6-ric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, dc inversiuni şi expresii eliptice, de preţiozitate. <0~ soldmn: S. impus clc situaţia socială a vorbitorilor şi de împrejurările în care aceştia se găsesc, caracterizat prin politeţe pronunţată. O familiar: s. care exprimă un anumit grad dc intimitate; stil bazat pe exprimare obişnuită, simplă, fără pretenţii, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanţă cu felul obişnuit dc a vorbi al cuiva. <>~ artistic (bolctristic, literar, poetic): s. funcţional, propriu creaţiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului şi corespunzător' gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate; prin folosirea constantă a figurilor de stil; prin selecţia vocabularului; prin diferenţierea şi expresivitatea cuvintelor, a formelor şi a sintagmelor; prin îmbinări îndrăzneţe şi neobişnuite de cuvinte; prin emoţionalitate, prin subordonarea comunicării emoţiei spontane a scriitorului; printr-o exprimare cît mai sugestivă a ideilor şi a sentimentelor etc. 0~ ştiinţific: S. funcţional, propriu creaţiilor ştiinţifice. Elemente de s. ştiinţific găsim în limba roraînă înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. între 1830—1860 terminologia ştiinţifică românească s-a îmbogăţit şi s-a modernizat datorită influenţelor franceză (mai ales), italiană, latină şi germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor de adaptare fonetică ^şi morfologică a neologismelor. în această perioadă se remarcă: proprietatea termenilor, frecvenţa ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-grama-ticală a frazei, inversiunile, structurile comparative şi asocicrile de cuvinte diferite etc. între 1860 — 1880 s-au împrumutat noi termeni ştiinţifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un mo- 395 STI dd latnib-roinanic; au rămas însă unele forme regionale munteneşti şi iotacizate, unele forme arhaice şi populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. ştiinţific în această perioadă este: sobrietatea, restricţiile de expresie, delimitarea faţă de vorbirea familiară, faţă de stilul retoric şi cel publicistic. în limba română aptuală s. ştiinţific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neaşteptate; prin conţinut de gândire" special; prin substituirea părţilor de exprimare verbală cu semne grafice; prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoţiei spontane; prin derivate neobişnuite în alte stiluri; prin compuse speciale; prin respectarea strictă a normelor limbii lite-' rare-ctc. o~ publicistic (gazetăresc): s. funcţional, propriu publicisticii (tuturor, publicaţiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social şi cultural): Nu cuprinde trăsături proprii suficiente, care să justifice existenţa sa independentă (un articol din presă poate ţine dc S. ştiinţific-într-o formă popularizată; ordonanţele, comunicatele, dispoziţiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele şi reportajele folosesc mijloacele s/ artistic etc.). S. publicistic nu are o ~ terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugind unele elemente ale s. iamiliar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă) prin diversitate lexicală, prin cuvinte şi expresii mai puţin specifice decît în celelalte stiluri funcţionale; prin construcţii eliptice si discontinuitate; prin repetiţii căutate, enumerări şi con-stmeţii antitetice; prin forme retorice; prin abundenţă de neologisme, prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, ştiinţifice, administrative. o~ administrativ (oficial): s. funcţional, propriu administraţiei de stat, dispoziţiilor, ordonanţelor şi decretelor unui organ administrativ de stat. Pînă in 1830, în limba română, a purtat pecetea influenţei turceşti şi greceşti (în Muntenia şi Moldova) şi a influenţei latino-ger-mane-maghiare (în Transilvania); după aceea a influenţei ruseşti (în perioada Regulamentelor organice). El a devenit tot mâi neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după unirea din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate şi precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte şi sintagme specifice; prin coexistenţa termenilor vechi cu cei noi; prin abundenţă de gerunzii; prin uniformitate etc. o~ particulâr: s. în speţă, precis determinat în timp şi’în spaţiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualităţi (întocmai ca şi limba sau limbajul, BTI 396 In concepţia lui F. de Saussure''şi-K. Vossler).; 3. • abatere de la întrebuinţarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală în concepţia lui Leo Spitzer, F. Auer-bach, D. Alonso şi T. Viami). STILfST,' s.m. (cf. fr. styliste): scriitor care se distinge prin calitatea stilului său; maestru al stilului. STILfSTICĂ, s.f. (< adj. stilistic■, -ă, ci. fr. stylistique): disciplină ’ care studiază stilurile (individuale şi funcţionale), caracteristicile şi normele acestora. S. clasică s-a ocupat cu studiul figurilor de stil (Aristoiel: „Poetica"; Pseudo-Longini „Tratat despre sublim"; Demetrios: „Tratat despre stil"). S. m od e mă şi-a extins aria de cercetare la stilurile limbii, la caracteristicile şi normele acestora (Ch. Bally, Leo Spitzer, K.Vossler şi R. Jakobson). în felul acesta s-a ajuns la subordonarea s. fie teoriei literare, fie lingvisticii. O ~ lingvistică: studiu al mijloacelor (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale şi semantice) de exprimare ale unei colectivităţi lingvistice, ale unui domeniu de activitate, privite din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, al expresivităţii lor; studiu al .stilurilor funcţionale ale unei limbi literare, întemeietorul s. lingvistice, a fost lingvistul elveţian Charles Bally (1865 — 1947), prin lu- crarea sa „Trăit6 de stylistique frangdise" ^ „Tratat de stilistică franceză" în două volume, apărută la Heidelberg şi Paris în 1909, prima încercare '„Prâcis de stylistique" („Manual de stilistică"), Geneve, datînd din 1905 în care se ocupă de afectivul şi expresivul exprimat în vorbire ca fapt colectiv. Modelul oferit de Bally a fost urmat în ţara noastră de acad. I o r g u Iordan prin lucrarea sa „Stilistica limbii române", Bucureşti, 1944 şi 1975. Pe aceleaşi coordonate ale s. lingvistice se înscrie şi lucrarea acad. I o n Coteanu „Stilistica funcţională a limbii române"^Bucureşti, 1973. 0~ literară: studiu al mijloacelor lingvistice de exprimare ale unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivităţii lor; studiti al stilului individual ar unui'scriitor. întemeietorul s. literare a fost lingvistul austriac Leo Spitzer (1887 — 1960), prin lucrarea sa „Aufsălze zur romanischen Syntax und Stilistik" („Eseu asupra sintaxei şi stilisticii romanice"), Halle, 1918. în ţara noastră este binecunoscută lucrarea de s. literară, în. spiritul modelului oferit de Spitzer, „Arta prozatorilor români", Bucureşti, 1951, a lui T udor Vi a-nu (1897 — 1964). în concepţia acestiiia mijloacele lingvistice ’ şi teoretico-literare ale disciplinei se combinau înţr-o metodă proprie. Prin studierea elementelor de stil el urmărea descoperirea structurii unitare a operei ca întreg şi explicarea valorilor şi a semnifi- - 397 STR caţiilor pe care componentele (sunetele, cuvintele, propoziţiile, frazele) îe au în raport cu întregul. ; STILIZARE, s.f. (< stiliza, cf. fr. slyliscr) : modificare a unui text în direcţia -unei forme literare; prelucrare a unui text şi definiţi1 vare a lui din punct de vedere stilistic. STRAT, s.n. (cf. lat. strapum): limba în care intră elementele de substrat. De exemplu: limba latină în care au rămas elemente de substrat traco-dacice. STRATIGRAFIE LINGVISTICĂ, s.f.+adj. (cf.fr. stratigraphic lingn-isliquc): dispunere pe o axă verticală în perspectivă cronologică (în evoluţie) sau socială a unor fapte de limbă, subsisteme sau sisteme lingvistice. în studierea unui idiom perspectiva stratigrafică este complementară. cu perspectivă geografică sau spaţială. Ea poate fi aplicată pe o hartă, lingvistică, ’• ce înfăţişează sincronic faptele înregistrate într-un anumit teritoriu se trasează arii arhaice şi arii inovatoare care reprezintă faze diferite de evoluţie a unui anumit fenomen .lingvistic. STRĂROMÂNĂ, s.f. (< stră-, cf. lat. e.xira -\- româna): v. proîoro-mână şi română. STRUCTURAL fSM, s.n. (cf. fr. strucluralismc): curent în lingvistij ca contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor şi de istoria societăţii, văzînd în ea o structură, un sistem unitar de relaţii — fonetice şi gramaticale — ce ’ se condiţionează reciproc. S. foloseşte atît metoda inductivă cît şi "metoda deductivă. El s-a dezvoltat, pe baza concepţiei despre limbă a lingvistului elveţian Ferdinand dc Saussure în mai multe- direcţii, care s-au manifestat în Cercul lingvistic dc la Praga, în Şcoala-lingvistică juneţi anală din Franţa, în şcolile lingvistice 'din Rusia şi U.R.S.S., în Cercul lingvistic de la Copenhaga, In Şcoala descriptivi stă şi în Şcoala■ tr ansfor maţi ona-listă din S. U.A. Cei mai de seamă reprezentanţi ai-'s. lingvistic sînt: Serghci Kqrcevshi,' Nikolcd Ser-ghccvici Trubc-ţhoi, Roman lakob-son-(Şcoala, lingvistică din Praga), Andre Martinet (Şcoala lingvistică funcţională din Franţa), I.A. Baudouin de Courtcnay, L.V. Şcerbâ, V.V. Vinogrădov, F.F. Fortunatov, S.K. Şaumian (Şcolile lingvistice din Rusia şi U.R.S.S.), Vigo Brondal, Louis Hjelmslev (Şcoala lingvistică din Copenhaga), Edivard- Sapir, Leo-nard Bloomjield (Şcoala lingvistică descriptivistă din S.U.A.), Noam Chomsky (Şcoala, lingvistică transformaţională din S.U.A.). -V. şi c-urânt. STRUCTURALIST, s.m. « adj.- structuralist, -ă, cf. fr. structuraliste) : adept al curentului structuralist în lingvistică (v. structuralism). STRUCTURĂ, s.f. (cf. fr. struc-ture, lat. structura „construcţie" < struere „a clădi"): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvînt, enunţ, limbă) in elemente constitutive determinate. Ea presupune exis-, tenţa unor relaţii între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morjematică a cuvîntului, despre o s. jonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii' (morfologică şi sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziţiei, despre o s. a frazei etc. 0~ îonâtică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii şi a unor relaţii existente între ele. O ~ fonologică: organizare a limbii în unităţi minimale de expresie cu funcţie diferenţiatoare a cuvintelor şi formelor gramaticale (foneme), combinaţiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criteiii, influenţele unora asupra altora, caracteristicile lor supra-segmentale etc. O ~ lexicală: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însuşiri specifice (din fondul principal/ din masa vocabularului etc.). o ~ gramaticâlă: organizare a limbii în unităţi funcţionale (morfeme, părţi de vorbire, părţi de propoziţie,* propoziţii şi fraze), între care există anumite relaţii. «0~ morfolâgîcă: organizare a limbii în clase dis- tincte, cu însuşiri spccifice (părţi de vorbire); organizare a limbii în unităţi minimale fiincţionale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. 0~ sintactică: organizare a limbii în lanţuri de cuvinte în relaţie (părţi de propoziţie, grupuri coor-donative, sintagme, propoziţii şi fraze), pe baza posibilităţilor de combinare ale cuvintelor. O ~ semantică: organizare a limbii după unităţile minimale de înţeles, (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea şi consecinţele ce decurg din cercetarea lor. O~ dialectală: organizare a limbii în unităţi dialectale (grai, subdialect şi dialect) între care există anumite relaţii ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei şi descrierii domeniului lingvistic respectiv. în abordarea s. dialectale precizarea raportului între „limbă" şi „dialect" este fundamentală. Cei mai mulţi lingvişti (români şi străini) consideră că., limba română are patru dialecte \ dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân şi istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă naţională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte (sud-dunărene), datorită condiţiilor istorice, au evoluat mult mai încet şi divergent, păstrînd un caracter arhaic. Pentru unii lingvişti considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potriveşte' numai pentru româna comună^ deoarece în momentul de faţă fostele dialecte ŞTII Fud-rî;,rnă.rene ar avea statut de limbi. în acest caz limbii române kcirsaîe i-ar li proprii, după pri-mii, chici subdialecte: muntean, moldovean; bănăţean,—crişean şi maramureşean; iar după' ultimii, cinci dialecte (aceleaşi, amintite mai sus). V. şi diaUcL^ <>~ analî-zâbilă: s. care .poate^fi: analizată in părţi componente. De exemplu: în s. cuvîntului mergînd se disting două componente — rădăcina merg -f sufixul modal gerunzial And; în s. cuvîntului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina -lung-, sufixul, perfectului -i-, sufixul mai mult ca perfectului -se- şi desinenţa de persoana I singular -m; în _ş. propoziţiei '„Limba: noastră-i o comoară" se disfing: subiectul Limba, atributul adjectival noastră şi predicatul nominal i o comoară etc. în general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile. O ~ neana-lizâbilă: s.-care nu poate fi analizată în părţi componente. De exemplu: cuvintele bun, se, trei, cînd, pe, că şi ahXau o s. neanalizabilă; de asemenea, răspunsurile la interogativele directe da şi nu reprezintă nişte propoziţii neanalizabile. Sînt recunoscute ca avînd s. ne analizabile mai ales cuvintele limbilor izolante, cum este chine-, za. o ~ concretă: s. care e reprezentată printr-un enunţ real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) şi care poate fi pătrunsă, explicată şi caracterizată cu mij- ! Joace de investigaţie obişnuite, tradiţionale. De exemplu: „Prie- tenul meu citeşte jurnalul". în gramaticile generative i se spune structură ■ de suprafaţă (superficială). Ea se poate transforma in s. abstractă (de adîncime, profundă), aplicînd anumite reguli de reducere a ei la nişte simboluri categoriale-. O ~ abstractă: s. care stă la baza tmui enunţ concret, care conţine în germene relaţiile gramaticale fundamentale pentru înţelegerea acestuia şi -e redusă la nişte simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată şi caracterizată cu mijloace de investigaţie moderne, în gramaticile generative i se spune structură de adîncime (profundă). De exemplu: S (subiect--substantiv), D (determinant — adjectiv pronominal x>osesiv), p (predicat-verb), C (complement direct — substantiv) reprezintă s. de adîncime a unui enunţ concret. Aplicînd anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, eâ se poate transforma în s. concretă amin-vtită mâi sus: „Prietenul meu citeşte jurnalul". 2. schemă, mecanism, reţea internă a punctelor esenţiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziţie cu funcţia-, dînd naştere relaţiei static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand ele Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic şi considerarea limbii ca sistem. în concepţia structuralistă s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relaţiilor dintre părţi. SUB SUBCLASĂ, s.f. (< sub-, cf. lat. subtus -|- clasă, cf. fr. classe, germ. Kfosse, după fr. sous-classe): grupă de unităţi lingvistice rezultată din a doua divizare a acestora (subclasificare) pe baza unui criteriu determinat. Termen folosit în sintagmele subclasă de adjective, subclasă de atribute substantivale etc. De exemplu: adjectivele calificative şi adjectivele determinative (pronominale) sînt s. ale clasei de adjective variabile, rezultate dintr-o clasificare - făcută pe baza unui criteriu semantic; atributele substantivale în nominativ, cele în genitiv, cele în dativ şi cele în acuzativ sînt s. ale clasei atributelor substantivale, rezultate din-tr-o clasificare făcută în virtutea unui criteriu morfologic etc. SUB CC A SI FI CĂ R E, s.f. « s«&- + -\- clasificare < clasifică): clasificare secundară* făcută după prima, în virtutea unui criteriu identic, asemănător sau diferit şi raportată la o categorie sau la o unitate lexicală sau gramaticală determinată. Rezultatul s. în lingvistică vizează una din componentele clasificărilor şi e reprezentat prin sîibclase, în opoziţie cu rezultatul primelor clasificări care e reprezentat prin clase. De exemplu: prima clasificare a adjectivelor se face după criteriul flexionar în variabile şi invariabile; la rîndul lor, cele variabile se subdivid, după criteriul semantic, în calificative şi determinative (pronominale). Deci adjectivele variabile şi adjectivele inva- riabile reprezintă clase de adjective, în timp .ce adjectivele calificative şi adjectivele pronominale reprezintă subclase de adjective. De asemenea, atributele se clasifică, după criteriul morfologic, în atribute substantivale, atribute adjectivale, atribute numerale, atribute pronominale, a-tributc verbale, atribute adverbiale şi atribute interjecţionale. Cele substantivale se subdivid apoi, după cazuri — tot criteriu morfologic — în atribute substantivale: în cazul nominativ, în cazul genitiv, în cazul dativ şi. în cazul acuzativ. Rezultatele primei clasificări reprezintă deci clase de atribute, iar 'rezultatele s.-subclise de atribute. SUBDIALECT, s.f. (< sub- -f dialect) : ramificaţie teritorială a unei limbi, . subordonată dialectului, superioară graiului şi opusă altor S. printr-o serie de particularităţi. Pentru cei mai mulţi lungvişti români şi străini dialectul dacoromân are cinci s.: muntean, moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean (pentru unii lingvişti români şi străini acestea reprezintă de fapt „dialectele limbii române moderne şi actuale"). S. dispune de un sis'tem lingvistic coerent, cu norme j>roprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunităţii sociale (rurale, de obicei). Definirea şi delimitarea s. este/ în general, o problemă dificilă, datorită intervenţiilor criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noţiunea de S. SUB este relativă şi poate fi înţeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcţie de condiţiile în care se prezintă un teritoriu lingvistic. SUBIECT,-s.n.(cf. lat. subjectum) : 1. parte principală de propoziţie despre' care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările' cine? sau ce? şi poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral sau prin verb la modurile infinitiv şi supin: „Copiii plîngeau pe vatra?' (Folclor); „Dar Mano le sta / Nici că mai lucra" (Folclor); „Luca Moşneagu, însă, mîna cum ştia el" (Ion Creangă); „în văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi" (V. Alecsandri); „Se auzea fîşîiinl unui cîine" (I. Al. Brătescu-Voi-neşti); „£/--phiguri va face din -ţeava de tun" (G. Lesnea); „Mă TOg. ce doriţi dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, fireşte, şopti din sti l cu o voce ca un suspin prelungit" (L. Rebreanu); „Acolo sînt ai noştri! izbucni Jiga" (A. Miliale); „Acela avea două părţi din oi" (M. Şadovea-.nu); „Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?" (V. Alecsandri); „Iubeşte toţi eroii ce-au căzut" (M. Beniuc); „N-apucă să isprăvească vorba. şi se auzi ceva(< (Folclor); „Totuşi nici unul nu m-a mişcat aşa’ de mult, frate dragă..." (M. Sadoveanu); „Un-de-s doi, puterea creşte" (V. Alec-sandri); „Sosind la locul unde trebuia a prii mi moartea, gîdea cu satirul în mînă se apropie de osîndit" (N. Bălcescu); „Ce s-a întîmplat pe urmă nu e greu iie-nchipuit" (G. Topîrceanu) . simplu: s. exprimat printr-un singur^ cuvînt, reprezentant al unei părţi de vorbire. De exemplul „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari" (M. Eminescu) î „Şi au dzis Purice aprodul..." (I. Neculce). 0~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părţi de vorbire:- „... încet-încet, pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins" (I. Al. Brătescu-Voineşti) j „Jder şi Nicoară au, prins a bate şi a mîna înapoi coada" (M. Sadoveanu). o~ exprimat: s. concretizat în contexte sub forma unei părţi de vorbire. El poate fi,, la rîndul lui, determinat (cînd se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este expriinat) sau n e d e t e r m i n a t (cînd nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin' care este exprimat, ci la toate persoanele). De -exemplu: „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul" (I.L. Caragiale); „Ce e rău şi ce e bine j Tu te-ntreaba şi socoate" (M. Eminescu). 0~ neexprimât: s. neconcretizat în context sub forma unei părţi de vorbire. El poate fi, la rîndul său, inclus în.forma verbală (dedus din desinenţele persoanelor I şi a II-a ale acesteia) sau subî n-ţ e 1 e s din context (dedus din propoziţiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a IlI-a). De exemplu: SUB <102 ,^Dacă văzui şi văzui, / Şoim de codru mă făcui" (Folclor) — eu; „Ce să stai aşa? îmbătrâneşti" (I. Agârbiceanu) — tu; „N-avem nevoie dc nici o hârtie" (M. Sado-veanu) — noi; „Zdrobiţi orîndu-iala cea crudă şi nedreapta" (M. Eminescu) — voi; „Se apropie încet de el şi începe să-i care la pumni in cap" (I.L. Caragiale) — el, arendaşul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziţii. S. inclus, corespunzător persoanei a Il-a singular, poate fi şi el determinat .(cînd se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedetermi-n a t (cînd nu se referă exclusiv la persoana a Il-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele). De exemplu: „L-ai adus la ţanc, Sîngeorzane!" (Dragoş Yicol) — tu; „Ori încotro te-i iuta, vezi colori felurite ca un întins curcubeu" (N. Balcescu) — iu (— eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). <>~ anticipat: s. exprimat prin formele dc nominativ ale pronumelui personal aşezate înaintea părţilor de vorbire care îndeplinesc această funcţie (substantive, pronume etc.). De exemplu : „Vine el fala şi-ai să vezi tu!" O ~ reluat: s. exprimat prin formele dc nominativ ale pronumelui personal aşezate după cuvintele care îndeplinesc această funcţie (substantive, pronume etc.). De exemplu: „Tiriuiea pentru dînşii ea nu există" (M. Eminescu). în limba română nu există o cores- pondenţă perfectă între S. g r a-m a t i c a 1 (definit mai sus) şi s. logic (autorul real al acţiunii exprimate de un verb), in sensul ca termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a îinui anumit verb unipersonal sau a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul Indirect; „Elevii sînt ajutaţi de profesor", „Blocu-r iile se construiesc (= sînt construite) de muncitori", „Desenul făcut de tine este reuşit"; „îmi plac florile", „îmi vine ameţeală"; „Mi-e teamă de apă", „Mi-e foame mereu" etc. o propoziţie fără ~ : v. propoziţie. Pentru clasificarea S. v. critâriii: 2. persoană anchetată de către anchetator, pe baza chestionarului lingvistic, în~-vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator). SUBIECTfVĂ, s.f. (< adj. subiectiv, -a, cf. fr. subjcctif, lat. subjec-iivus): propoziţie subordonată ne-circumstanţială care îndeplineşte funcţia de subiect pe lînga verbul predicativ (personal sau impersonal; activ, reflexiv sau pasiv), pe lîngă expresia verbală impersonală, adverbul predicativ sau interjecţia predicativă din nropo-ziţia regentă. Este introdusă prin conjuncţiile subordonatoare ca, m să, ca... să. dacă şi de, prin locuţiunea conjuncţională subordonatoare cum că, prin pronumele relative cine, carc, ce, cili, cîie, ccl ce şi ceea ce (în diferite cazuri, cu sau fără prepoziţie), prin adjectivele relative cîţi, cile şi ce, prin pronumele nehotărîte relative oricine şi orice, prin adverbele relative cum, unde, cînd, cît şi încotro. Răspunde la întrebările cine? şi ce?\ „... e drept că avea un spirit de observaţie nemaipomenit(I. Al. Brătescu-Voineşti); „Pesemne c-aista-i Flămînzila1 (Ion Creangă); „... nu se cade să jacă aşa lucru" (CI Negruzzi); „Numai i.rareori se îhtîmplă ca el să stea mai mult" (1.' Slavici); „Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor...1' (I.L. Caragiale); „Pentru mine c totuna de-ai mîncat sau n-ai mîncat" (B.P. Hasdcu); „Se pare cum că-i altă toamnă" (M. Eminescu); „Cinc nu învaţă la tinereţe va plînge la bătrâneţe" (Folclor); „Care începe bine sfîr-şeşte frumos" (idem); „Şi-a fost minune ce spunea“ (G. Coşbuc); „Cîţi au auzit s-au mirat"; „Cel ce se uită la vînt nu va semăna '(Folclor); „Ceea ce ai spus prima oară a intrat perfect în urechea lui" (M. Sadoveanu); „Oricine trcce... vede" (E. Camilar); în-timplc-se orice s-o intîmplal'4 (I.L. Caragiale); „E rău cînd aştepţi la mina altuia'‘ (Folclor); „E de neînchipuit cît de nedestoinici sînlon..." (Em. Gîrleanu) etc. 0~ anticipată: s. anunţată înainte, în propoziţia regentă, prin intermediul formelor dc nominativ ale pronumelui personal cu rol de subiect. De exemplu: „Nu prinde el nici unul cinc aleargă după doi iepuri". <>~ reliiâtă: s. întărită, subliniată prin formele de nomina-tiv ale pronumelui personal cu rol de subiect în propoziţia regentă ■ de după ea. De exemplu: „Cine aleargă după doi iepuri nu prinde el nici unul!". SUB ÎNŢELEGERE, s.f. « subînţelege < sub -j- înţelege, după fr. sous-entendre): deducere a prezenţei unei părţi de propoziţie neexprimate (subiect, predicat, verb copulativ, nume predicativ, atribut, ccmplemcnt, element predicativ suplimentar), în cadrul unei propoziţii date, prin rapor> tarea acesteia la propoziţiile anterioare din comunicare. Este frecventă mai ales în dialog, iar părţile de propoziţie la care se referă pot fi completate cu precizie: „Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. [Cocostârcul] A intrat în baltă" (Em. Gîrleanu); „Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acum văd că [dumbrava]-i o pădure ca-n poveşti" (M. Sadoveanu); „Atunci iepurele sare şi dracul [sare] după el" (Ion Creangă); Să-mi scoată calul! — Cine?-... [să-l scoaţă] Argaţii s-au culcat" (I.L. Caragiale); „— Cine cîştigă? — Aglaie [cîştigă] — şopti" Costaclie" (G. Călinescu); „Eu să fiu a ta stă-pînâ, tu [să fii] stăpîn vieţii mele" (M. Eminescu); „Cîţi domni a avut Ţara Românească? — [Ţara SUB 404 Românească a avut domni] Mulţi, domnule" (I.L. Caragiale); „ — Cine a trecut astăzi pe aici? — [Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel" (I. Slavici) etc. SUBORDONARE, s.f. (< subordona, cf. fr. subordonncr, it. sub- ■ ordinare): raport sau relaţie sin-, tactică de dependenţă gramaticală între un element subordonat şi nn clement regent (în cadrul propoziţiei sau în cadrul frazei). 0~ pâratactică (asindStică): s. prin para taxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părţile secundare de propoziţie şi elementele regente ale acestora sau între propoziţiile subordonate şi regentele lor. De exemplu : „Şi"bietului paşă dreptate i-au dat" (G. C-oşbuc); „Colo Dunărea bătrînă, liberă-ndrăz-neaţă, mare / C-un murmur rostogoleşte a ei valuri gînditoare" (AI. Eminescu); „Bine faci, biue găseşti" (Folclor). O ~ joncţionâ-îă: s". prin joncţiune, prin contact între părţile secundare de propoziţie şi elementele regente ale acestora sau între propoziţiile subordonate şi regentele lor. Este realizată cu ajutorul prepoziţiilor şi al locuţiunilor prepoziţionale (în cadrul propoziţiei), al conjuncţiilor subordonatoare, al locuţiunilor conjuncţionale subordona-toarc, al prouumelor si adjectivelor relative, al prenumelor şi adjectivelor nehotărîte cu funcţie de relaţie, al adverbelor relative şi al adverbelor nehotărîte cu func- ţie de relaţie (în cadrul frazei): „în golul înalt de sub £>icioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de liotar al munţilor pitici" (G. Hogaş); „Prietenii!.. îl ştiau drept un uşureJ diletant" (M. Sadoveanu); „O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie" (M. Eminescu); „Fecioru-men... m-a trimes... să aduc la cunoştinţă că el cică poate să facă podul" (Ion Creangă); „... şi atunci mă duceam şi cu să-] ajut pentru că-mi plăcea să port coşul cu peşte" (L Slavici); „Părul tău joacă în vîntul pe carc l-am întîlnit ieri în alt oraş" (L. Blaga); „Aici vine oricine doreşte"; „... cînd... îşi revărsa... răsuflarea vijelioasă, a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura" (C. Hogaş); „Vii oricîiid pofteşti". O ~ de gradul I: s. caracteristică unei părţi de propoziţie secundară ce depinde dc o parte de propoziţie principală sau unei propoziţii secundare ce depinde de o principală. De exemplu: „... vîntul adormise obosit, frunza codrilor mi se clătina" (C. Hogaş); „Vito-ria simţea cum o umplu gîndiiri şi hotărîri nebiruite" (M. Sadoveanu) ; „Alţii nu-i puteau înţelege, pentru cil Eminescu spunea altceva' (G. Ibrăileanu); „Să nu faceţi gură cînd trecem pc Ungă moară" (T. Arghezi). 0~ de gradul II: s. caracteristică unei părţi de propoziţie secundare ce depinde de o altă parte dc propoziţie secundară sau unei propoziţii secundare ce depinde de o altă secundarii, De exemplu: „Din 405 SUB adîncimea nopţii sc desprinsesem becuri strălucitoare şi parcă ireale, aşa că puneau capăt... coinpac-tci întunecimi dc pînă atunci“ (Geo; Bogza); „... pe cînd el asudă trăgînd la năvod, crainicii trimişi prin ţară îl caută de zor" (A. Vlahuţă); „Acu parcă înţelegea că este cu putinţa ca unul să -citească ceea ce au scris alţii" (I. Slavici); „Pe cînd în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredinţare, ' ca şi chid lucrul ar ji jost întocmai după cum îi spunea, deodată se simţi tras de dindărăt, de, mîneca surtucului" (Al. Odobescu). <>~ unică: s. caracteristică atributelor şi complementelor, în general,. subiectivelor, predicativelor, atri-bu ti vel or, completivelor şi circumstanţialelor care depind dc un singur element regent. Dc exemplu: „Deasupra cîmpiei întinse, părea un lung ogor de fier dezlănţuit" (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareş cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchind pc marginea Brateşului" (A. Vlahuţă); „Este cu putinţă să. faci critică curată fără proiecţie istorică" (G. Călinescu); „întrebarea era dar cine... să ducă vorba" (I. Slavici); „Tres-,tia care se pleacă vîntului, niciodată nu se frînge" (Folclor); „Numai soarele poate să încălzească toată lumea" (idem); „Unde n-a fost semănată sămînţă de grîu..., a răsărit iarba" (Z. Stâncii). <>~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanţiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanţiale şi predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect şi un verb predicativ; un substantiv sau pronume obieGt direct şi un verb predicat). De exemplu: „Ba copil chiar, era să fiu sfîşiat ele un buldog" (Camil Petrescu); „N-o mai cred, s-o văd murind" (G. Coşbuc); „Nici o mîndră n-ai afla / Carc să grăi ase-aş a“ (Jar-nik-Bîrseanu); „îşi lasă şi bo\>l să • le moară" (M. Sadoveanu/. Tot s. dublă trebuie să considerăm şi s. întîlnită la atribut sau la complement, atunci cînd acestea depind de două elemente regente în acelaşi timp (rar) sau s. întîlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanţiale, atunci cînd acestea depind simultan de două propoziţii regente (mai des la circumstanţiale): „...şi numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici" (L. Rebreanu); să vezi cum o început să ningă" (Cezar Petrescu); „...începui a mă gîndi... la ce ni se putea în-tîmpîa la noapte" (C. Hogaş); „...dacă se hotărăşte ci nev a- să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă" (I.L. Caragiale); „Cînd vuia în sobă tăciunele aprins..., mama îl mustra acolo, în vatra focului şi-l buchisea cu cleştele" (Ion Creangă); .....oame- nii’ sînt bucuroşi de oaspeţi şi cu plin tc primesc, oriunde ajungi“ (T. Slavici); „Altfel eram în stare SUB 406 să tai lemne, sa sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să predau lecţii ori să învăţ fără să mă sinchisesc firea mult de ele“ £Z. Stancu). <>~ ne-clrcumstanţială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), şi complementelor necircumstanţiale (completivă) precum şi propoziţiilor necircumstanţrale (su-iectivă, predicativă, atributivă şi completivă). De exemplu r „...cele dintîi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi" (Em. Gîrleanu); „Ţugulea... lovi pc zmeu..., apoi îi tăie capul-1 (P. Ispirescu); „Aruncase cîinehti o bucăţică de carne" (B. Şt. Dela-vrancea); „Această sirîmtoare fu aleasă de Mihai-vodă" (N. Băl-cescu); „Cui ii e frică de orice nor nici o călătorie nu face'1 (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula“ (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o- simt n-o simt în mine" (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanuT‘ (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i eşti drag" (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a. alcătuit şi cursul". O ~ cir-cumstanţîâlă: s. specifică complementelor circumstanţialc şi propoziţiilor circumstanţiale de Ioc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiţionale, concesive, consecutive, sociative, instrumentale, opoziţionale, cumulative, de relaţie şi de excepţie. De exemplu: „Tresărind seînteie lacul / Şi sc leagănă sub soare“ (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproapc de Moşi, mă furişez din casă" (Ion Creangă) ; „Grăind aşa, păşea mărunt... prin bătătura uscată" (M. Sado-veanu); „...zmeul se făcu foc şi pară dc mînie. sc turbură dc necaz" (P. Ispirescu); „...se făcuse marc pregătire pentru ospăţul acesta" (C. Negruzzi) etc.; „pc unde trece ta, faţa pămîntuiui se usucă" (M. Eminescu); „După ce-l coborî ru in locaşul dc vecinicic, îi înfipseră la căpătîi două iatagane legate cu sîrmă" (B. Şt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cît, o putea cu valurile vieţii" (Ion Creangă); „...tunicile foşnesc la fiecare mişcare aspru,* fiindcă dc patru zile...' s-au întărit scoarţă" (Cezar Pctrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca" (Al: Odobescu) etc. SUBORDONĂT(A), s.m. şi f. (< subordona-, cf. fr. subordonner, it. snhordinare): 1* element dependent, diri pnnet de vedere grariîatical. de un alt element regent. După natura morfologică' a subordonatului din cadrul propoziţiei se vorbeşte despre un s. substantival, despre 1111 s. adjectivat, despre un s, ■numeral, despre un s. pronominal, despre un s. verbal, despre un s. adverbial şi despre un s. interjcctional: „Copii! aduceţi un ulcior / De apă dc sub stîncă" (V. Alecsandri); „Cîteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singuratice" (D. Zamfirescu); „Amhxdoi prietenii şi-au ştrîmbat nasurile" (M. Sadoveanu); „...la paisprezece ani nimeni n-a avut 407 douăzeci de ochi" (B. Şt. Delavrancea); „Unde a Mişu hiil“ (I. Al. Brătescu-Voineşti); „Mai 'suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?" (M. Eminescu); „..„cîn-tau pe rămurele si fără a se sfii de nimeni" (P. Ispirescu); „Ajuta la ţesălai, la curăţat..." (I. Agârbi-ceanu); „...pretutindeni ţâşneau şuvoaie puternice spălînăn-A de nămoluri şi de ' tristeţe, -prime-nindu-i şi înviorîndu-i" {Geo . Bogza); „!..ca/ de m-ai junghiat hoţeşte, / mi-ai iugit şl mişeleşte" (V. Alecsandri); cred. că acum aţi priceput!" (Ion Creangă); „Conducătorul sări jos cel dintâi" (L. Rebreanu); „De cîte ori auzeam jart!, auzeam şi aoleo l (B.Şt. Delavrancea); „La a patra măsură şeful strigă chemarea: hăp-~şa" (M. Preda). 2. propoziţie cu înţeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziţie, denumită regentă, şi -care îndeplineşte pe lîngă aceasta funcţia unei părţi de propoziţie O ~ para-tâctică (âsindetică): s. care se află q. în raport de subordonare prin parat axă (prin juxtapunere) faţă de regenta ei. De exemplu „...zic zece, tu taie una" (C. Negruzzi); „ Rău faci, rău găseşti" (Folclor).. 0~ joiicţionala: s/care se află în raport de subordonare prin joncţiune faţă de regentaxi. De exemplu: „Ţe-am ruga, mari ruga, / &k-mi trimiţi prin cineva / Ce-i mai mindru-n valea ta" (M. Emi-. nescu); i,îi zicea lumea moş..., pentru că vorbea în tîlcuri" (A. Vlahuţă); „N-am să . am hodină cum n-arc pîrănl Tarcăuhd" (M. SUB Sadoveanu). <>~ de gradul I: s. care depinde de o propoziţie principală. De exemplu: „Trecfurnici ducând în gură de făină marii saci j Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci" (M. Emi-nescu). <>~ de gradul II: s. care depinde de o propoziţie secundară. De exemplu: „El nu cînta, pentru că nu ştia să etnie" (I. Slavici). o ~ regentă: 5. de care depinde o .alta subordonată. De exemplu: „Cîndje-am poftit aseară să cinezi cu mine, ţi-am spus obiceiul meu..." (I.L. Caragiale). O ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită. De exemplu: „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cît negru sub unghie” (Folclor). o~ necircumstanţiâlă: S. care nu exprimă o circumstanţă, care îndeplineşte funcţia unui subiect, a unui" nume predicativ, a unui atribut sau a unui complement de agent (v. subordonatele: subiectivă, predicativă;-atri-butivă şi completivă de agent). De exemplu: „Nu era chip să ie apropii de-'dînsnl“ (Ion Creangă); „Părerea mea e că e mai bine să Iaşi caii în pace" {M. Preda); „Erau clăcaşi: oştenii fără nume / Ce duc războiul mare-dl tuturora” (O. Goga); „N-aş putea spune hotărît dacă în timpul - somnului mi-a fost frig' (C. Hogaş); „Imensul rezervor de legende i-a slujit să-şi scrie pro juriile hd balade" (V. Eftimiu); „Locurile au fost reţinute de cine 'nu ne aşteptam <>~ circumstanţială: s. care ex- SUB •primă o circumstanţă, care îndeplineşte funcţia unui complement circumstanţial de loc, dc timp, de mod, de cauză, de scop etc.-Dc exemplu: „Şi pc unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia" (Ion Creangă); „îndată cc soarele scăpătă după culme, luna... ieşi în răsărit la marginea dumbrăvii" (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorită cum nu fusese de mult“ (33. Şt. Dela- vrancea); „Maică/ mulţi tc-au duşmănit, / Că eşti neam blagoslovit" (T. Arghezi)'; „Ca dintr-un bob să odrăslească mia, / Cu sîn-gele tău cald stropeşte glia!" (A. YJalmţă) etc. O ~ anticipată: S. anunţată înainte, în regentă, prin formele denominativ (în cazul subiectivei) sau ncaccentuate (în cazul completivei directe şi a completivei indirccte) ale pronu-mchii personal. Dc exemplu: „Ajunge cl departe cine sc scoală dc dimineaţă";. „ ll ^ajută pc cinc se străduieşte"; „îi spune cui merită". <>~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele dc nominativ (în cazul subiectivei) sau neaccentuatc (în cazul completivei directe şi a completivei indirecte) ale pronumelui personal. De exemplu: „Cine sc scoală de dimineaţă ajunge el departe"; ,.Pc cinc sc străduieşte îl ajută"; „Cui merită îi spune". SUBSTANTIV, s.n. (cf. fr. sub-siantif, lat. substantivul < substans „substanţă" < sub „dedesubt" -f stor,s ..aşezai"): parte de vorbire care denumeşte obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conţinut noţional şi semantic suficient, prin flexiune după număr şi caz (parţial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcţii sintactice în cadrul propoziţiei (subiect — funcţie dc bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement-indirect, complement de agent, complement circumstanţial şi element predicativ suplimentar) şi prin distribuţie unidirecţională. 0~ moştenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor. De exemplu: cap, casă, cîine, floare, frate, pline etc. (din latină); barză, buză, ■mînz, sîmburc, viezure etc. (din substrat). <>~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite. De exemplu: luncă, nrtmcă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. slavă); gînd, hotar, marfă, oraş, sobă etc. (din maghiara); basma, cataif, cearşaf, cioban, zambilă ctc. (din turcă); r dascăl, hîrtic, patimă, piper, tipar etc. (clin neogreacă); ban. clacă, crap', grădină etc. (dc la slavii de sud); boroana, borş, horn, nadă, posmag etc. (dc la slavii dc nord şi dc est); cartof, cufăr, fla-nelă+’halbă, stofă- etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză]. o~ cr6at pe terenul limbii romane prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din substantiv, din 'adjectiv, din verb, din adverb şi din 409 SUB'* interjecţie) : iepuraş, lupoaică, nucet, străbun, tristeţe, ţărănime etc.; bunăvoinţă, Cîmpulung, miazăzi, -Bblintinul din Vale, floarea-soa-relui, Cluj-Napoca etc.; aproapele, binele, leneşul, o ful, grăpatul, rănitul etc. o ~ denominativ: s. derivat de la tin nume —- de la . un substantiv sau de la un adjectiv. De exemplu: căţeluş (.< căţel : -J- suf. -uş), puiandru (< pui -|-suf. -andru), strămoş (( pref. stră-4--moş), răutate (< rău . -|- suf. -ătate), frumuseţe [< frumos -j-suf. -eţe), înălţime (< înalt + suf.-ime) etc. O ~ concret: s. care are un conţinut reprezentabil în planul senzorial. De exemplu: arbore, bondar., cioară, lăstun, masă, pă-mînt, trăsnet etc. o ~ abstract: s. care are un conţinut nerepre-zentabil în planul senzoriala De exemplu : corectitudine, curaj, dezvoltate, dreptate, înţelepciune-, necesitate, posibilitate, vigocvre. etc. 0~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moştenit, împrumutat sau creat, prin derivare şi conversiune) . De exemplu: adevăr, albină, cer, inimă ', bec, halva,- hîrleţ/ blîndeţe, copilaş, strămoşi viteazul, aratul etc. o ~ coniptis: s. alcătuit din două sau mai multe unităţi de expresie (orice substantiv creat prin compunere). De exemplu: bunâ-cuviinţă, scurtcircuit,' pianisferă, radioreceptor, cineclub, microfotografie, mini auto mobil, te-lecincmatecă. aeronavă, electromotor, Albă ca [Zăpada, Cheile BLcazului, Curtea de Argeş, floare-de-colţ, rochi ta-rîndimicii, untde- lemn, Cîmpulung etc. o ~ articulat: s. însoţit de articol hotărît enclitic. De exemplu: omul, oamenii," coasa, coasele, cercul, cercurile etc. o ~ determinat: s. însoţit de articolul hotărît sau de articol nehotărît (de aici: determinai hotărît sau definit şi determinat nehotărît sau nedefinit). De exem- -piu: fratele — un frate, mama — o mamă; tabloul. — un tablou etc. 0~ nedeterminât: s. neînsoţit de articol hotărît sau de articol rie-hotărît: frate, mamă, tablou etc. <>~ nearticulat: s. neînsoţit, de articol hotărît enclitic. De exemplu: om, oameni, casă, case, cerc, cercuri etc. o~ comun (apelativ): s. care denumeşte obiecte gramaticale de acelaşi fel. De exemplu : animal,, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viesf>e, zebră etc. O ~ propriu: s. care denumeşte obiecte gramaticale individualizate. De exemplu: A ndrei, Anişoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustaţiu, Eufro-şina; Fior eseu, Filipescu, Pie-. treanu, Stamate, Tudorachc; Gri-vei, foiand, Roiba; Caransebeş, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureşul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Car-' păţi, Himalaia etc. O ~ epicGii: s. carie are o singură formă pentru ambele genuri. De exemplu: cocostârc, cuc, dihor, elefant, piţigoi, . rinocer etc.; cămilă, cîrtiţâ, lebădă, pupăză, veveriţă, zebră etc. O ~ • mobil: s. format îh limba română, prin moţiune ' (cu ajutorul unui sufix moţional) fie de Ia masculin, SUB fie de la fenîijmi. De exemplu: răi oi (( raţă -f suf. -oi); vulpoi ((vulpe siif. -oi); curcan {<( curcă 4- suf. -an), giscaii {< gîscă -f suf. -an); lupoaică (< lup -J-suf., -oaică), tigroaicâ {( tigru. 4-suL -oaică) «te. <> ~ individual: S. care denumeşte la forma de singular un singur obiect gramatical. .De exemplu: bujor, dimineaţă, ferigă, fiu, gutui, mar, salcie, şah, uragan etc. <> ~ colectiv; s. format cu ajutorul, unui sufix colectiv"; s. care demi-meşte la forma de singular o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg. De exemplu: brădcl, micei., pietriş, stejariş, studentime, ţărănime etc. 0~ defectiv* (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural). De exemplu: aur, lapte, mărar, miei, pătrunjel, piper, sînge, mit etc.; icre, moaşte, tărîţ$ etc. 0~ cu forme multiple de singular sau de plural: călăuz — călăuză, cojoc — cojoacă, ţol — 'i-oală: berbec — berbece, flutur — fluture; basc — bască, poem — poemă; cifru — cifră, deviz — deviză, orâin — ordine; bobi — boabe, ochi — ochiuri; capi — capele — capiiri; curenţi — citrcnie, derivaţi — derivate; coli — coaie, roţi — roate; curm- — cărnuri, blam — blănuri; mărfi — mărfuri, trebi — treburi; cămine — cămin uri, refrene — refrenuri; rapoarte — raporturi, resoarte — resorturi etc. O ~ ile declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă, -ea accentuat si -a- accentuat. De exemplu: fată, sîmbătă, duminică, perdea, mahala, ziuă etc.; papă, paşă, popă, tata, vlădică, vodă etc. O ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocali-c, i vocalic accentuat, -i semi vocal ic şi -o accentuat sau neaccentuat. De exemplu: bărbat, unchi, zimbrii, leu, vulpoi; bloc, unghi, filtru, atu, magneiou, i-axi. sloi, tango, radio etc. <>~ de declinarea a III-a: S. terminat la nominativ singular nearticulat în -c neaccentuat. De exemplu: pepene, peşte, femeie, vulpe, codice, nume etc. <> ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de ISTA şi ato. de G-D) şi cu -o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de GD singular). De exemplu: o casă — unei casc, nişte case — unor case etc. ~ O de tipul flexionar II:s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular şi cu o altă formă cazuală la pluraL De exemplu: alai — alaiuri, butoi — butoaie, cîine — cîini, codru — codri etc. O ~ de tipul flexionar III: s. comun masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere. De exemplu: ochi, pui: directoare, învăţătoare; codice, nume etc. O ~ depreciativ' (peiorativ): s. care sugerează prin con- 411 SUB ţinutul său lexical atitudine de dispreţ, de lipsă de conside-, raţie, de batjocură. De exemplu ; ageamiu, cîrcotaş, far far a, găgăitţ, lichea, nulitate, secătură etc. SUBSTANTIVĂRE (SUBSTANTIVIZARE), s.f. (< substantivă, cf. fr. substantive)'}: transformare a unei părţi de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor şi al topicii. Se vorbeşte astfel despre s. adjectivului, a numeralului, a pronumelui, a verbului, a adverbului şi a interjecţiei: frumosul, xrn leneşr cel sărac; treial, un trei, cei trei; sinea, nimicul, un nimic; trecerea, o trecere, aratul, tm arat, rănitul, im rănit, cel rănit; binele, un bine; o ful, un of etc, SUBSTANTIVIZARE, s.f. t(sub-siantivizd < substantiv -j- 'suf. -iza) : v, substantivăre. SUBSTITUIM, sm. (cf. it. sas-tiiuenie): v. substitii SUBSTITUIRE, (SUBSTITUŢIE), s.f. « substituir cf. fr. sub-siiiner, it. sostituire, lat. substi-iuere): înlocuire a unei unităţi lingvistice lexicale printr-o alta. unitate lingvistică lexicală asemănătoare din cadrul unui enunţ-propoziţie, pentru a: verifica in ce măsură nuanţele de înţeles, proprii variantelor acesteia, se datorează sau nu permutării unuia din termenii enunţului. De exemplu: substituind cuvîntul spune din enunţul-propdziţie „Ion spune o poezie" şi din variantele aces- tuia- „Spune Ion ceva‘% „Ceva Ion spune", „Spune ceva Ion" şi „Ion ceva spune" — prin cuvîntul scrie vom constata că atît enunţul cît şi variantele în care s-a făcut Sv au alt înţeles global decât noul enunţ-propoziţie şi noile variante ale acestuia (rrIon s£rie o poezie", „Ion scrie ceva", „Scrie Ion ceva" etc.); că nuanţele variantelor date nn provin din înlocuirea lui spune prin. scrie, ci din permutarea (reaşezarea) terme-nilor în cadrul enunţului; că termenii spune şi scrie sînt unităţi diferite. S. reprezintă proba permutării. Ea nu e însă concludentă atunci cînd. termenul analizat se substituie printr-un sinonim .(„Ion zice a poezie"),, deoarece numai pe baza înţelesului global al enunţurilor nu se poate şti dacă spune şi zice sînt două* unităţi sau una singură. Nici argumentul formei diferite a celor două verbe . nu este hotărîtor, deoarece între sînt-,. erau şi fiind sau între iau si luăm există numai diferenţe formale nu şi de înţeles global, care este comun. La, fel se poate spune şi despre argumentul formei identice, pentru că. între broască (de baltă) şi broască (de uşă) există totuşi mari deosebiri de înţeles. Efectele s. sînt anulate deci (parţial sau integral) prin sinonimie şi prin omonimie. De aceea este necesara o nouă probă, care urmăreşte comportarea, presupusei'unităţi în toate situaţiile în care ea apare sau în care este posibil să apară, adică distribuţia ei în limbă . (v, distribuţie). 412 SUBSTITUT (SUB STI TU ENT), s.n. (cf. fr. substitut, lat. substihi-tiis) : element lingvistic care poate înlocui, în aceleaşi condiţii gramaticale, un alt element lingvistic cu care-.are: proprietăţi asemănătoare. - Se spune astfel curent despre pronume că este s. substantivului. SUBSTITUŢIE, s.f. (cf.. fr. substi-iption, lat. substituîio, -onis): v. substituire şi exerciţiu. SUBSTRAT, s.n. (cf. fr. substrat, lat. substratum): totalitatea elementelor lingvistice'pătrunse într-o limbă nouă din limba populaţiei autohtone-care a adoptat-o prin părăsirea limbii proprii, în urma unei cuceriri, a unei migra-ţiuni sau a unei colonizări. în cazul -limbii române se vorbeşte despre un s. dacic (geto-dacic sau iraco-dacic), iar îh cazul limbii franceze despre uns. celtic (galic). De obicei, elementele de s. nu sînt numeroase, dar ele se integrează perfect în structura limbii noi şi contribuie lâ evoluţia acesteia. , Influenţa s. se manifestă în toate sectoarele limbii noi (mai ales în vocabular şi în sintaxă) şi mimai în perioadele de bilingvism şi imediat următoare. Prin s. — atunci cînd acesta este cunoscut — se pot explica unele particularităţi ale limbii noi; însă nu orice-fenomen lingvistic neexplicat (şi Tieexplicabil]t trebuie neapărat raportat la s. în studierea s. limbii române se remarcă lucrările lui B.P. Hasdeu (1836 — 1907), O. Densusianu, Al. Philip -pide, Th. Cdpidan, S. -Puşcariu şi ale lui Al. Rosetti, I.I: Rusu şi (xr. Brîncuş; la acestea se adaugă cele ale lingviştilor -străini.*. J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich şi Hugo Schuchardt. SUFICIENŢĂ, s.f. (cf. it. suffi-cienza, fr. siiffisance): îndestulare cantitativă de ordin noţional şi de ordin semantic care poate caracteriza un cuvînt. Termen folosit în sintagmele S. no ţi o-, .n a 1 ă (cînd e vorba de o noţiune întreagă, nealterată, care ă’dezvoltat în jurul , ei un sens corespunzător) - şi s. • s e m a n t i c ă (cînd e vorba de un sens "deplin, care permite cuvîntului contractarea unor funcţii sintactice adec-. vate clasei căreia-i aparţine). SUFiX, s.n. (cl fr. suffixe,. lat> sttffixHs): sunet sau grup de sunete care se adaugă la rădăcina sau lanterna unui cuvînt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. o~ lexical: s. care ajută la formarea cuvintelor noi/ schimbînd sensul sau clasa lexico-gramaticală a cuvîntului de bază. După rezultatul morfologic sau natura morfologică a~ cuvîntului nou distingem mai multe feluri de s. lexicale: subst a n t i- v a le, adjectivale, nuni era le, pronom in ale, verbale, a d v-e r b i a 1 e şi i n t e r j e c ţ i o n a 1 e. De exemplu '.^-ar î*1 acar, -aş hi copilaş, -easdinjupîneasâ, -inie în studen- ţimc, -iţă în copil i-ţă,'-uş î\\ viţeluş; -esc în românesc,, -iu în argintiu, -os în dur etos; -inie în doime; -uţă-în mătăluţă şi '-iui în mâlălică; -a-în brăzda, -i în înflori,'-iza în muşamaliza, -ni în chinui; -eşte în mînzeşte, -iş în pitiş, îş în tîrîş; -ică în aolică. După rezultatul semantic sau înţelesul derivatului există două grupe de s. lexicale. O primă grupă vizează asemăna- ■ rea dintre-caracteristicile semanticc ale cuvintelor şi ale s. lexicale şi din acest punct dc vedere sc disting patru subgrupe de s.: p o 1 i-semâ n 11 c e (la adjective, nume de instrument, - nume dc agent, nume de plante, nume de animale şi nume abstracte: -lor în delăsător, stingător," desenator, sunătoare-, ' lipitoare, ciocănitoare şi numărătoare), omonime (la diminutive şi nume de agent: -aş în ciocănaş "„ciocan mic" şi în ciocănaş „muncitor ,1a saline"), si no n im e „(la nume de agent: -ior din supraveghetor, în raport cu -ar din rotar, cu -aş din plutaş, cu ‘ -giu diu iaurgiu, cil -nş din cărăuş, cil -ist din fochist etc.) şi antonime (Ia unele diminutive şi augmentative: -oi din "băieţoi îii raport cu -el din băieţel şi cu -aş din băieţaş;, -oaie din lădoaie în ..raport-cu -iţă din lădiţă etc.). O altă grupă ele s. lexicale vizează semnificaţia particulară a acestora- în cadrul relaţiilor dintre derivate şi obiectele denumite' sau dintre elementele contextului. Din acest punct de vedere se disting mai multe subgrupe de s.: d i - - m i n n t i v d 1 c (cu care se for- mează substantive, adjective, pronume, adverbe şi interjecţii diminutive: -aş în băieţaş şi 'golănaş; -el .în băieţel, bunicel şi încetineli -ic în tătic; -ică- în băieţi că, bucăţică, cutărică'şi aolică: -ior in cioră-pior şi bălăior': -ioară- în aripioară şi bălrîioară; -cior în cîrnăcior, pcstricior şi depărcior; -cioară în căscioară- şi pestricioară; -şor în puişor şi binişor; -şoară în- frnnzi-şoară şi mărişoară: -iţă în fetiţă; -uc ut sătuc; ucu în mănuică; -uş în viţeluş; -uşă în găinuşă; -ut; în fiătuţ- şi călduţ; -uţă în franzeluţă şi mătăluţă; -uleţ- în cornuleţ şi drăgulcţ etc.); a u g m e n t a 11-v e (cu care se formează substantive sau adjective augmentative: -an în băi etan şi grăsan; -işcană în fetişcană; -and-rn în copilandru şi puiandru; -oi în băieţoi şi iepu-roi; -oaie în căsoaie şi ncvăstoaic/ -oaică în cerboaică etc.); m o ţ i o-n â 1 e (cu care sc formează substantive masculine dc la substan-' tive feminine şi invers, substantive feminine ele la substantive masculine: -an în gîsca-n ~ palatalizat: s. care îşi schimbă locul de articulaţie în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, 111 vorbirea regională, din s. nepalatal în S. palatal. De exemplu: b în cuvintele g’ine (bine), alg’inâ (albină) etc.; / în cuvintele h’erbe (fierbe), A’-ir (fir) etc. <>~ înalt (ascuţit, subţire); s. .care are un număr mare de oscilaţii pe secundă. O ~ jos (gros, proftind): s. care are un număr mic de oscilaţii pe se-' cundă. o.~ uvulâr: s. care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea uvulei (omuşorului); s. care se pronunţă graseiat. De exemplu: r pronunţat de francezii din nord şi de aromânii din Albania. O ~ iniţial: s.. care se află la începutul cuvîntului. De exemplu: d- în arc, br în bunic etc. 0~ .medial: S. care se află în mijlocul cuvîntului. De exemplu: -e- în dilemă, -l- în căldură etc. ' O ~ îinâl: s. care se află Ia sfîrşitul cuvîntului. De exemplu: -i în fugi,- -c în hamac etc. O-v intervbcâlic: s. care se află între două vocale în interiorul unui cuvînt. De exemplu: -b- în treburi, -c~ în trecuse, -d- în iederă, -f- în, trifazic - etc. O ~ clar: s. limpede;, distinct, precis-,desluşit, curat,- lămurit, uşor de înţeles. O ~ dezarticulat: S. modificat sub 'influenţa altui sunet, în cadrul unui cuvînt. De exemplu: p- e modificat regional sub influenţa Iui i în 'piept () l liir) etc. <> ~ iodizât (iotacizât): s. pronunţat înmuiat sau s. palatalizat datorită influenţei unui iod (iot) următor. De exemplu : ,e- pronunţat ie-în el, eram etc.; -d palatalizat la -z în auz « lat. audio), -t palatalizat la ţ în scoţ (< lat. excoteo), -n palatalizat la -u în ţiu (< lat. teneo), -r palatalizat la -i în sai . (< lat. salio) etc. o ~ nazalizat: s. pronunţat pe nas* transformat în sunet nazal. De exemplu: ultimul -o în fr. cotton e pronunţat o ) colo. (Pentru clasificarea s. V. criUriu.) SUPERIORITATE, s.f. (cf. fr. superiorite): calitate a terme- nului comparat de a dispune de o însuşire sau de o caracteristică întivo măsură mai mare decît termenul cu care acesta se compară. Termen, folosit în sintag- ■ mele comparativ de s., superlativ relativ de s. şi superlativFabsolut de s. (v. comparativ şi superlativ) • 417 SUPERLATIV, s.n. (cf. fr. super-latif, Itxţ.superlativiis ( supcr „deasupra" -f- latus_ „dus", „ridicat"):, grad,de comparaţie ăl adjectivului' şi al adverbului,, prin care.se arată că o însuşire sau o caracteristică există fie în cea .mai înaltă măsură, fie în foarte mare măsură, fie în foarte scăzută măsură,' fără a mai fi nevoie de raportare explicită la alte obiecte sau acţiuni. Or relativ: aspect al gradului superlativ prin care însuşirea sau caracteristica obiec-teloz* sau^a acţiunilor ce se compară se află fie în cea mai înaltă măsură s. r e 1 a t i v dc superioritate — fie în ; cea; mar scăzută . măsură -r s. r e l a t i v d e inferior i-t a t e. Se 'formează di 11..adjectiv sau adverb, la care se adăugă proclitic articolele demonstrative şi adverbele de mod mai şi -puţin": omul cel mai priceput, valea cea mai adîncâ, a lucrat cel mai bine; omul cel-mm puţin priceput, valea 'cea mai puţin adîncâ, a lucrat cel mai puţin bine. 0~ absohît: aspect al gradului superlativ prin ' care ' însuşirea sau caracteristica obiectelor sau a acţiunilor ce se compară se află fie în foarte mare măsură — s. absolut de s up eriori tate,. — fie în foarte scăzută măsură — . s. absolut de inferio rit a-t e — fără a mai fi nevoie de raportare explicită la alte obiecte saut acţiuni. De exemplu:, om ■ foarte priceput, vale foarte adîncâ -a lucrat foarte bine; om foarte puţin priceput, vale foarte puţin adîncâ, a lucrat foarte puţin bine. SUPERSTRÂT, s.n. (cf. fr. superstrat): v. suprastrăt. SUPIN, s.n. (cf. lat. supinum, îr. supin):- mod al verbului (nepersonal,-nepredicativ, simplu) care exprimă acţiunea într-un chip general, abstract , (ca infinitivulj, însă-ca un deziderat. Este alca-tuit din participiul verbului precedat de morfemele prepoziţionale de sau la: de cîntat, de lucrat, de avut, de spus, de venit, de sosit, de coborît, de hotărît etc.; la păscut, la cules, la pescuit etc. Poate avea următoarele funcţii sintactice: subiect -(„Dar singur duc ce-mi este dat de dus” — M. Be~ niuc), nume predicativ („Dar era de temut ca vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strîmtoare“ — N. Bălcescu), atribut („...putem găsi şi la noi sujeturi de scris11 — M. Kogălniceami), complement direct („...pe bună dreptate, ar mai avea de luat, nu de dat” — A. Vlahuţă), complement indirect („Sînt grei pătrimi de pornit” — G. Coşbuc), complement ' circumstanţial de mod, de scop, de relaţie etc. („Să aibă tot cei laşi ar vrea, / Pe neluptat” — G.' Coşbuc; „...l-am văzut umblînd cu cotul subsuoară, pentru cumpărat.. sumani..." — Ion Creangă; „De scris a scris, dar greu“). - SUPLETIVfSM, s.n. (cf. fr. sup-pletivisme): calitate specifică anu- 27 — Mic dicţionar de terminologie lingvistică SV P 418 mitor forme gramaticale de & completa paradigmele incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile; variaţie totală a radicalului acestora (v. şi formă suple-tivă). SUPRANUME (PORECLĂ), s.n. (lat. isfminus „ter- ::raen“- -j- gr. logos „vorbire"): totalitatea termenilor de specialitate - folosiţi într-o ştiinţă, într-o disciplină, îritr-o activitate practică etc. Exista deci o t. lingvistică. (fonetică, lexicală, gramaticală — morfologică şi sintactică, ortografică etc.), o t. stilistică, o t. semantică, o i. literară, o t. istorică, o t. geografică, o t. filozofică, o t. .. tehnică etc. . TEXT, s.n. (cf. fr. texte, lat. textus): 1. scriere ..originală, âuten-tică. Se caracterizează prin auto-: nomie şi limitare. 2. fragment, dintr-o scriere. descriptiv: t. care are la bază o descriere! O ~ narativ: t. care are la. bază o naraţiune, o istorisire, o povestire. O ~ dialogâtî t. care are la bază o conversaţie intre două sau mai multe persoane; t. -' alcătuit in forma de dialog. dialectâl: t. în care termenii de ' circulaţie locală sînt preponderenţi. Ţ, dia- lectal este. o relatare, într-un anumit grai,'a unui subiect narativ (întîmplări, obiceiuri,, ocupaţii etc.) 'cu ocazia, unei anchete lingvistice pe teren. El reprezintă o mostră de vorbire dialectală. T. dialectale se culeg pe baza unui chestionar tematic pentru a; se oferi elemente comparabile din diferite localităţi. Textele-convor-biri, pe teme sociale sau economice actuale,. redau mai’bine spiritualitatea populară. Ele sînt notate de anchetator cu creionul sau sînt înregistrate pe bandă de magnetofon şi apoi. transcrise selectiv. Cele transcrise se publică în volume sau ca anexă ,a unui studiu monografic, la şfîrşitul cărora se ataşează, de' obicei, un glosar dc cuvinte. T. înregistrate cu mijloace mecanice sînt conservate pe benzi şi pe discuri în cadrul unor arhive fonogramice (v.). T. dialectale sînt folosite '■% mai ales în- studierea intonaţiei, a lexicului, a sintaxei dialectale şi a stilisticii. în elaborarea atlaselor regionale româneşti aceste t. reprezintă o sursă de* bază pentru informarea dialectologalui asupra registrului de variante ale graiului studiat. Pentru limba română sînt cunoscute culegerile: Texte dialectale, Suplement ai ALR II, > apărute în 1943 la Sibiu şi Leipzig sub conducerea lui JB.mil. Petrovici; Texte . 'dialectele. Oltenia, apărute în 1967 sub redacţia prof. univ. Boris Cazacii. fotacîzânt: t. vechi românesc (din secolul al XVI-lea), localizat în Maramureş şi carac- TffX 421 terizat .prin prezenţa rotacismu-iui. Sînt considerate t. rotacizan-te: Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Scheianâ, Psaltirea Voroneieană, Codicele. Voroneţean şi Codex Sturdzanus. 0~ accesîbîl (Inteligibil): 4. clar, limpede,, uşor dc înţeles, la îndemîna oricui. O ~ inaccesibil: t. neclar, greu de înţeles, care nu poate fi la. îndemîna oricui. <>~ poetic (beletristic, literar): t. extras dintr-o operă literară, specific stiluiui poetic (beletristic). O ~ ştiinţific: I. extras dintr-o operă ştiinţifică, specific stilului ştiinţific'. 0~ administrativ: t. extras din dispoziţiile, ordonanţele şi decretele unui organ administrativ, specific' stilului administrativ. <>~ Juridic: t. extras dintr-o operă juridică care priveşte dreptul şi legislaţia • unei ţări, specific stilului administrativ. <>~ publicistic: t. extras din articolele de ziar, specific stilului publicistic. 0~ unilingv: t. scris' într-o singură limbă. O ~ bilingv: t. scris în două limbi ■diferite. 0~ trilingv: t. scris în trei limbi diferite. 0~ agramat: t. care conţine multe greşeli de ortografie şi de gramatică/ dovedind incultura saii ignoranţa autorului. o~ epistolar: t. specific scrisorilor literare. <>~ stilizat: t. supus unei revizii pentru a căpăta un aspect mai corect, mai îngrijit. <0~ hieroglific: t. scris cu ideograme hieroglife. 0~ incoerent: t. lipsit de o legătură logică a frazelor, descifrabil (lizibil): t. care sc poate descifra; t. citeţ. 0~ indescifrabil (ilizibil): t. carc nu se poate descifra, de nedesci-frat; t. neciteţ. 3. (în terminologia lui Louis Hjehnslsv) sistem conotativ, în care cuvintele îşi restrîng sau îşi extind sensurile în funcţie de context. 4. (în accepţiunea structuralistă) mod de funcţionare a limbajului, înţeles ca mijloc de creare, de producere şi transformare a sensului. TEXTOLOG, s.m. (cf. ras tehsto-log): specialist în textologie (v-. textologie). TEXTOLOGIE, s.f. (cf. rus. tcli-stologhiia < lat. icxtiis ..text" -}- gr. logos „studiu"): disciplină filo- logică aplicată la studiul comparat al textelor unor opere literare sau de altă natură, pentru stabilirea versiunii definitive corecte, autentice, îh vederea republicării operei în ediţii postume. TIC VERBAL, s.n. -|- adj. (cf. fr, Uc —• cf. lat. vcrbalis, fr. verbal) : cuvînt sau expresie dc umplutură, ce revine inconştient, abuziv, inutil şi supărător în vorbirea cuiva, pe baza unei deprinderi. T.v. în vorbirea unei persoane creează situaţii ridicole. De exemplu: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!" Zicc „Mi-e teamă, zicc, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta“... Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul" (I.L. Caragiale). 425 TIM TfMBRU, s.n. (cf. fr. timbre, it. timbra): calitate a unui sunet articulat , prin care acesta se deosebeşte de un alt sunet articulat, rostit în condiţii de durată, de intensitate şi de înălţime. .Termen folosit mai mult . cu referire la -/ocale. De aici sintagmele t. pal atal, atribuit vo- . : calelor, anterioare e şi i, articulate în regiunea palatului gurii şi. t. velar, atribuit ■ vocalelor posterioare o şi u, articulate în 'partea de dinapoi a cavităţii bucale. TIMP, s.n. (cf. lat. tempus. -oris): categorie gra m ăti cal ă. flexi oii ară.4 specifică verbului, care arată momentul în care se desfăşoară acţiunea. O ~ simplu: t. alcătuit dintr-o si ngură formă ver bală", dintr-o singură unitate de expre-v sie: fii ezcnlid indica tivului, imperfectul,-- perfectul simplu, mai nmlt ca perfectul indicativului • etc; ..(citesc, citeam, citii, citisem etc.). 0~ prezent: t. care arată că acţiunea verbului se desfăşoară în momentul vorbirii: prezentul indicaiivuhti, conjunctivuluicon-. di-ţio naiului, imperativului etc. (lucrez, sâ 1 a crez, aş lucra, lucrează . etc.) o~ treci5t:"t. care arată că acţiunea verbului se desfăşoară înainte de momentulc vorbirii : impcrfect-, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul, perfectul conjunctivului etc. (lucram, lucrai, am lucrat, lucrasem, să fi lucrat, aş fi lucrat, a fi lucrat etc.) O ~ viit6r: t.' care 'arată că acţiunea verbului se desfăşoară 'după momentul vorbirii. De ■ exemplu: viitorul l şi viitorul anterior (voi lucra, voi fi lucrat). O ~ compiSs: t. alcătuit prin juxtapunere din două sau mai multe forme verbale sau unităţi cLe expresie, diferite între ele, dar identice ca valoare morfologică;. t. format cu un verb auxiliar morfologic. De exemplu: perfectul compus al indicativului, prezentul şi perfectul. condiţional---oplaliv-po’tcnţialului, perfectul conjiinctiviihii. prezentul prezumtivului, perfectul infinitivului etc. (aş citi. aş fi citit, să fi citit, voi fi.citind, a fi citit etc.). 0~ sintetic: t. cu structură simplă; t. simplu (v. t. simplu), o ~ analitic (perifrastic) t. cu structură compusă; t. compus, cu clementele necoutopite (v.~ t. compus). O ~ de bază (fundamental): i. care serveşte cva punct de plecare în ; alcătuirea celorlalte timpuri şi în exprimarea tuturor nuanţelor temporale; t. definit în raport cu momentul vorbirii şi susceptibil de a avea diferite nuanţe temporale. De exemplu: prezentul, trecutul si viitorul. O ~ abso-lttt: t. care 'arată că raportarea procesului la momentul vorbirii se face direct, nemijlocit, fără intermediari, fără a apela la un alt timp. De exemplu: prezentul şi perfectul compus. 0~. de reîa-ţie (relativ): t. care arată că raportarea procesului la momentul vorbirii se face indirect, mijlocit, prin intermediari, apelînd Ia un alt timp. De exemplu. .imperfectul, mai mult ca perfectul TiM şi viitorul anterior. 0~ duratîv: t. care arată că un proces durează, este în curs de desfăşurare, nu e momentan, nu e terminat. De exemplu: imperfectul (cîntam). 0~ momentan: t. care arată că un proces este terminat, nu mai este în curs de desfăş\irare. De exemplu: perfectul simplu, perfectul compus şi mai mult ca perfcctul (cîntai, am cîntat. cîn-tasem). TIP, s.n. (cf. fr. type, it. tipo, lat. typus „caracter", gr. typos „model-') :.'soi, fel, gen, categorie, model rezultat dintr-o clasificare. El întruneşte însuşirile sau particularităţile unui anumit grup sau ale unei anumite clase de fenomene. Se poate vorbi astfel despre t. de unităţi fonetice sau fonologice, despre t. de unităţi lexicale, despre t. de unităţi gramaticale (morfologice şi sintactice), despre t. de flexiune sau despre t. -flexionare, despre t. de propoziţii, despre t. de fraze, despre t. de unităţi stilistice, despre t. de relaţii sintactice (în propoziţii şi 111 fraze), despre t. de mijloace de realizare a acestor relaţii etc. TOHÂRICĂ, s.f. (cf. fr. tokharien): ' ..limbă indo-europeană vorbită în antichitate în Asia Centrală (Tur-kestanul chinez) de către toharieni. Textele găsite în secolul nostru datează din secolele al V-lea — al VJI-lea î.e.n. şi sînt scrise cu alfabet kindus; ele prezintă o mare importanţă pentru gramatica comparată a limbilor indo-europene. TON, s.n. (cl fr.' ton, it. to no, lat. tonus): grad de înălţime, de pronunţare a unui sunet (v. înălţime). TONALITÂTE, s.f. (cf. fr. tonali-tâ): 1. intonaţie deosebită, în unele limbi, a unor cuvinte care se scriu la fel, dar care au sensuri diferite (v. şi intonaţie). 2. înălţime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor. TIPICĂ, s.f. (cf. fr. topique, it., lat. topica, gr. topiha): 1. parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor (al părţilor de propoziţie) în propoziţii şi a propoziţiilor 111 fraze. 2. ordine a cuvintelor (a părţilor de propoziţie) în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. Se vorbeşte astfel despre t. subiectului, despre t. predicatului, despre t. atributului, despre t. complementului şi despre t. elementului predicativ suplimentar; despre t. regentei, a subiectivei, a . predicativei, a atributivei. a completivei, a circumstanţialei, a predicativei suplimentare etc. O~ liberă: t. nesupusă vreunor reguli, vreunei restricţii; t. la latitudinea vorbitorului sau a scriitorului (schimbarea ei nu arc ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte-). în general, în limba română există o t. liberă. o~ îfxă: t. neschim- #27 s TRA bătcare, conforma cu tradiţia, care presupune anumite reguli şi restricţii, de care trebuie să ţină seama vorbitorii şi scriitorii (orice schimbare a/ ei are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte). T. fixă au limbile engleză şi chineză. O ~ obiectivă (legică/directă) : t. normală, regulată, lipsita de factură afectivă; aşezare a cuvintelor în ordinea obişnuită într-o limbă dată', in corespondenţă cu logica gîndirii (de .la elemente cunoscute . "'la cele necunoscute), cu normele gramaticale ale acelei limbi. O ~ afectivă (subiectivă,, inversă); t. diferită de cea obişnuită, datorită ■ intervenţiei elementului afectiv, care scoate în relief anumite cuvinte (de obicei dintre, cele cu accent în frază sau pronunţate cu intonaţie specială). De exemplu: „Bine ţi-a făcut!" (în raport cu „Ţi-a făcut bine!"), „Jelui-ni-aş şi n-am cui" (Folclor). TOPONIM (TOPONIMIC), s.n. (cf. fr. top.onyme-): nume de loc (de oraş, de sat, de deal, de munte, de apă etc.). De exemplu: . Craiova, Dobridor, Felcac, Parîng, Olt etc. • ^ TOPONfMIC, s.n. (cf. fr. iopo- ■ vymiqne): v. toponim. , TOPONIMIE (TOPONOMÂS-TICĂ), s.f. (cf. fr. toponymie, gr. f topos „loc" onovia „nume") : 1. totalitate a numelor de locuri-, a denumirilor geogra- : lice ale unui ţinut, ale unei ţări etc. 2. ramură a lingvisticii caxe studiază . numele de. locuri. TOPONOMÂSTICĂ, s.f. (cf. fr. toponomastique, germ. Topono-unastik): v. toponimie. : TRÂCĂ, s.f. (cf. lat. Tkracus): limbă indo-europeană vorbită în antichitate, în nord-estul Peninsulei Balcanice, de o populaţie foarte numeroasă (traci), răspîn-dită pe un teritoriu întins (inclusiv în zona vechii Dacii), alături de populaţia iliră. Este foarte puţin- cunoscută, ca şi. ilira: numai cîtevă nume de locuri şi de persoane. Limba daco-geţilor era continuatoarea Unui dialect al limbii trace, vorbitorii ei reprezentând unul din numeroasele triburi ale acestora din urmă (v. şi dacă). TRAD UCERE, s.f. (< tr aduce < cf. lat. . traducere, fr. traduire):- .1. transpunere a unui text, a unei fraze, a unui cuvînt dintr-o limbă în altă limbă; tălmăcire. 2. transpunere a unui cuvînt compus dintr-o limbă într-o altă limbă printr-o perifrază sau printr-o unitate frazeologică. De exemplu: rom.' plan cincinal şy. sp. .plan quinque-nal sînt traduceri după rus. Peatiletka ; rom. purtător de cuvîni, /după fr. porte-parob; rom. gazetă de perete, după rus. stengazetaj rom. practică pedagogică, după rus. pedpi'aJîtika; rom. fată în casă, după germ. - Hausinăăchen; rom. grădiniţă dc copii, după germ. Kindergarten; rom. cuvînt TRA 428 înainte, după fr. avant-propos; fr. fin de semaine, după engl. week-end; rom. gardist alb, după rus. belogvardeef/ v. rom. asemenea lăturat („echilateral") şi asemenea piciorat („isoscel") folosite de Gh. Lazăr; scuti de vedere („miop"), după germ. hurzsichtig; rom. a-pnndere de plămîni („pneumonie"), după germ. Lungenentziin-dung/ rom. drum de ţară („şosea"), după germ. Landsirasse; rom. muncă în asalt, după rus. stur-movşcina, etc. TRANSCRIERE, s.f. « transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere O~ fonetică: notare a pronunţării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cît mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. în general, sistemele de t. fonetice au Ja bază .alfabete tradiţionale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internaţional (API), elaborat în 1888 de către Asociaţia fonetică internaţională. Pentru graiurile şi dialectele româneşti au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigând, Ovid Densti-sianu şi Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. într-o t. fonctică notarea accentului şi a fenomenului de fonetică sintacti- că este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai uşor de realizat (cînd dialec-tologul notează direct, pe teren, în momentul desfăşurării anchetei, formele sau textele obţinute de la informator) şi indi’rec-t ă, mai costisitoare (cînd se face mai întîi înregistrarea cu magnetofonul, permiţînd apoi audiţia formelor şi a textelor, oricînd e nevoie, în vederea t. acestora în laborator). în cazul t. indirecte este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sînt: notarea intonaţiei, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiţii: informatorul să aibă pronunţare bună; anchetatorul să aibă dicţie bună si să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic şi material) să fie pregătit cu atenţie etc. TRANSFORMARE, s.f. (< transformă, cf. fr. transformer, lat. transformare): schimbare (prefacere) a formei, a înfăţişării, a aspectului, a conţinutului, a valorii vorbirii, unei părţi de vorbire sau de propoziţie, unei propoziţii. Se poate vorbi astfel despre t. unei părţi de vorbire într-o altă parte de vorbire, despre t. vorbirii directe dialogate în vorbire indirectă şi invers, despre t. unei părfci dc propoziţie în propoziţie 429 corespunzătoare şi invers., despre 4. unei propoziţii simple în propoziţie dezvoltată . şi invers etc. Uneori t. presupune atît schimbarea unor trăsături cît şi păstrarea altora. în unele cazuri ea are în vedere dezvoltarea sau restringerea unităţilor. Termen folosit şi în sintagma exerciţiu de 4. (v. exerciţiu). TRANSLITERÂŢIE, s.f. (cf. fr. transiilliraiion, lat. translitteralio, -onis): transcriere • dintr-un alfabet în altul a 'uimi, text scris, redîndu-se literele prin echivalentele lor din alfabetul în 'care se transcrie, fără a se ţine seama de eventualele deosebiri de ordin fonetic dintre semnele color două alfabete. TRANZITIVITATE, s.f. (cf. fr. traiisiliuile): - proprietate intrinsecă a verbelor de a putea primi, într-un context dat. un complement direct, două complemente directe,. o subordonată compleţi-„vă directă sau un complement direct şi o subordonată completivă directă (v. verb tranzitiv.' şi verb dublu tranzitiv). ^ TRIÂL, s.n.^ (cf. lat., trial, it. triale): număr gramatical caracteristic limbilor veclii (sanscrita, . greaca veche, slava veche) şi slovenei actuale, deosebit de singular, de plural şi de dual, prin care sc arată trei exemplare de aceeaşi speţă sau o triadă de obiecte. TRIPTIC, s.m. (cf. fr.tripMon-gue, gr. tri „cu trei" -J- phtongos „sunet"): emisiune vocalică constituită din trei sunete diferite (semivocală -f- vocală ,-j- semivo-cală sau semivocală semivoca-lă -j- vocală) pronunţate . în aceeaşi silabă. De exemplu: -io din . trd-\%U ' -ioa- din lă-crămioa-râ etc. ascendento-descendent: t. în care primul loc îl ocupă semiyocala, al doilea loc vocala şi al treilea loc1 semivocala.- De exemplu: -cai în dădeai, -eau în Pocneau, -iau in trăiau, -iai în suiai, -iei în miei şi -oai- în lupoaică; O ~ as c e n d e nt: 4. în care primul şi al doilea loc sînt ocupate de semivocale, iar al treilea loc de vocală. De exemplu: -eoa- în leoarcă şi -ioa-' în tănii-ioară.. T. rezulta uneori şi din ■rostirea într-o silabă a doua cuvinte diferite, - legate. între ele prin lluioară de liuire: _ «e-ai trimis, /e-âu spus, mi-ai dat, i-au adus etc. i TURCĂ, s.f. (cf. tc.‘ tiirk): limbă, turc ică din familia limbilor al-tai ce, ramura turco-mohgolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjrică, vorbită de turci — actualii . locuitori ai Turciei, urmaşi ai osmanlîilor (osmanilor, otomanilor, anato-lilor) — şi de turcii care locuiesc în unele sate din ţările Peninsulei Balcanice sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană -f- TUR vocală -j- consoană; lipsa geniu- ' lui gramatical; aglutinarea sufixelor lexicale din derivare şi a celor gramaticale; folosirea largă, st. numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncţiilor; existenţa propoziţiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă turcă datează din secolul al Xl-lea. Influenţată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă şi■'ştiinţifică — şi persana^, care i-a' pus la dispoziţie bogăţia ei literară), limba turcă a folosit pînă în 1929 alfabetul arab,, după care, prin reformă .lui' Kemal Atatiirk, scrierea veche .a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul, este editat cu litere latine, adaptate pentru, limba turcă). Din amestecul elementelor ăltaice (turceşti), semitice (arabe) şi indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului . al, XlX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator. în sensul că "a păstrat multe . din trăsăturile limbii turce' vorbite de vechii osmanlîi (osmani). Limba literară turcă ş-a desăvîrşit . după. revoluţia din 1919 —1923, pe baza dialectului din Istanbul şi Ankara. Limba turcă a exercitat o puternică influenţă asxipra limbilor din su- dul, centrul şi răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea şi asupra, unor limbi din unele zone ale Asiei (krîm-tătara din R.S.S. Uzbekă; gruzina şi zana din R.S.S. Gruzină). încă din secolul al XlII-lea se poate vorbi de o influentă' a, limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor şi cumanilor în ţările române (Moldova şi Ţara Românească); b) prin desele incursiuni ale ^turcilor osmani în ţările române, timp de cîtevâ secole. Influenţa turcă s-a, exercitat asupra limbii române atît în vocabular, cît şi în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lîk şi -gin împrumutate), mai ales în Moldova şi în .Muntenia. în acelaşi timp însă se. poate vorbi şi despre o influenţă a limbii române asupra, limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). TURCISM, s.n. {(turc -f suf. -ism): cuvînt sau expresie împrumutată . din limba turcă, fără necesitate şi fără a se fi asimilat în limba română. De exemplu: alagea „stofă vărgată de mătase", 'calemgiu „copist", ceacşiri „pantaloni largi", icioglan „paj“, mum-başir „funcţionar fiscal" etc. — toate rămase ca arhaisme. DICŢIONARELE ALBATROS U UCRAINEANĂ, s.f. (< Ucraina -\-sni.y-ean): limba slavă din grupul de răsărit, vorbită de locuitorii R.S.S. Ucrainene, de grupuri compacte de ucraineni din Siberia, R.S.S. Moldovenească, din Kuban, din nordul Caucazu-lui, din Al tai, din Orientul îndepărtat şi de ucrainenii aşezaţi în Ungaria, Iugoslavia, Canada, S.U.A. şi România. Trăsăturile sale proprii au apărut încă din secolul al Xll-lea. S-a desprins din velicorusă (din vechea rusă) după dezmembrarea statului lrie-vean, în secolul al Xiy-lea. Se caracterizează fonetic prin folosirea unui mare număr de consoane muiate şi prin rolul deosebit al alternanţelor fonetice., în dezvoltarea limbii literare . ucrainene există două mari perioade: a) perioada veche (între secolul al XlV-lea şi al XVIII-lea inclusiv), în care baza ei a fost velicorusa (paralel, în scris, se folosea şi slava bisericească, mai ales în literatura, religioasă). Dezvoltarea ei a avut loc pe fondul luptei naţionale de eliberare de sub stăpînirea' polonezilor şi a turco-tătarilor. în secolul" al XVIII-lea s-a îmbogăţit cu elemente din creaţiile orale, din limba ucraineană vorbită şi din limba poloneză; b) perioadă modernă (din secolul al XIX--lea pînă azi), în care operele celui mai mare'* poet ucrainean, Tar as Şevcenko, au influenţat profund limba naţională. ~U. dispune azi de trei grupuri dialectale: de nord, de sud-vest şi de sud-est. Existenţa xfnor elemente lexicale ucrainene în limba română şi a unor) elemente lexicale române" în ucraineană, ca^ urmare a convieţuirii şi vecinătăţii istorice dintre’ cele două popoare, i-a determinat pe lingvişti să vorbească despre o influentă ucraineană asupra limbii române şi, invers, despre o influenţă română asupra limbii ucrainene (v. şi infhiânţă). UMBRIÂNĂ, s.f. (cf. it. umbria-no): limbă indo-europeană vorbită de triburile umbrienilor dia UMB 432 Italia centrală, care populau — împreună cu latinii, faliscii şi . oscii — anumite zone ale acesteia. UNEALTĂ GRAMATICALĂ, s.f. ~\- adj. (< unele -f- altele — ci. ir. grammăUcale, lat. grammalicalis): v. instrument gramatical. , UNIFICĂRE,-s.f.-’« unifică, cf, it.. lat. unificare, fr. uni fier, lat. unns Jr facere „unul" -j- „a face"): 1. proces lingvistic care duce la apropierea dialectelor unei limbi pînă la dispariţia lor într-o limbă comună, unică, formată pe .baza unuia dintre aceste dialecte. U. dialectelor e întîlnită în perioada sclavagistă şi a formării statelor naţionale centralizate (a naţiunilor’ şi a limbilor naţionale), ea accentuîndu-se - la maximum în perioada formării statelor socialiste. Un exemplu de unificare dialectală oferă istoria. limbii greceşti: jocurile panelenice, comerţul comunitatea de origine, împrumuturile reciproce, pierderea autonomiei şi a- supremaţiei cetăţilor greceşti prin cucerirea macedoneană sînt factori care; au favorizat contopirea dialectelor •greceşti (atît de numeroase şi de ■distincte) într-o limbă comună, pe baza fondului principal lexical şi a structurii gramaticale a dialectului atic, limbă denumită koi-ne (v.), adoptată de toţi grecii şi în circulaţie pînă în epoca bizantină. 2. proces lingvistic care duce la apropierea a două limbi diferite san înrudite pînă la încrucişarea lor. El 'presupune o perioadă de bilingvism (v.) care poate dura sute de ani. Un exemplu în acest sens îl oferă bilingvismul româno-slav, soldat cu asimilarea vorbitorilor de limbă slavă din nordul şi estul Dunării, cu o influenţă slavă în limba română, cu asimilarea unei părţi a populaţiei româneşti din sudul Dunării şi cu o influenţă română în limbile slave vecine. în cazul bilingvismului bulgaro-slav s-a-ajuns la încrucişarea celor două limbi bulgarii părăsindu-şi limba altaică şi adoptînd limba slavă. Din încrucişarea limbii latine cu limbile popoarelor, autohtone cucerite a ieşit învingătoare latina, diversificată ulterior Jn limbi romanice (neo-latine).; Apropierea limbii latine de limba greacă în sudul Italiei s-a soldat însă cu o influenţă reciprocă, cu un transfer reciproc de elemente lingvistice; nu cu o asimilare unilaterală; la fel s-a întîmpiat şi în cazul bilingvismului româno-maghiar din Transilvania. Procesul de u. este opus procesului de diversificare (v. diversificare). UNITATE, s.f. (cf. fr. unite, lat. unitas, -aiis)\ ~1. coeziune, omogenitate, rmire. ' Se foloseşte cu referire la- locuţiuni, considerîn-du-se o calitate a acestora: u. elementelor componente în cadrul locuţiunii e direct proporţională cu vechimea acesteia. 2. formaţie lingvistică caracteristică diverselor compartimente ale limbii sau discipline lingvistice. Se poate" 433 UZ vorbi astfel de u. fonetice (formaţii lingvistice caracteristice foneticii şi echivalente cu sunetele articulate), de u. fono logice (formaţii lingvistice carac-teristice-fonologiei şi echivalente cu fonemele), de u. s e g m e n-tale (alcătuite din segmente fonice: vocale, semi vocale şi consoane), de 11. suprasegmen-tale (nereprezentate prin segmente fonice, dar însoţitoare obligatorii ale silabelor, cuvintelor şi 'enunţurilor: accentul şi intonaţia), de u. le xical e (formaţii lingvistice caracteristice lexicului şi echivalente cu cuvintele, expresiile şi locuţiunile), de u. gramatica fe • — morfologice şi' sintaciice — (formaţii lingvistice caracteristice. gramaticii — morfologiei şi sintaxei — şi echivalente cu" morfemele şi, respectiv, cu părţile de propoziţie, cu propoziţiile şi cu frazele),’ de u. f r aj zeologice (îmbinări de două sau mai multe cuvinte a căror coeziune poate fi mai strînsă sau mai laxă), de u. 1 e x i c o-g r a-mati cale (formaţii lingvistice lexicale şi gramaticale, de natură semantică şi morfologică, echivalente cu părţile de vorbire), de u. s iu tactice omogene (de aceeaşi natură sintactică, de acelaşi fel) şi de u. sintactice eterogene (de natură sintactică diferită, în raport cu alte u.), de u. stilistice (formaţii lingvistice caracteristice stilisticii şi. echivalente cu figurile de stil şi cu stilurile) etc. UZ, s.n. (cf. lat. usus, fr. us, it. uso): folosire, întrebuinţare. Termen folosit în sintagma ieşit (â) .din uz (cu referire la un cuvînt sau la o expresie). 0~ limbii: mişcare permanentă de adaptare a structurii unei limbi la necesităţile social-culturale ale vorbitorilor ei. • ' - DICŢIONARELE ALBATROS V VALENŢĂ, s.f. (ci. fr. valence, it. valenza): capacitate de combinare a unui cuvînt cu alte cuvinte în funcţie de conţinutul noţional şi-semantic^al acestuia.. <>~ expresivă: însuşire, forţă sau resursă internă a cuvintelor de a-fi sugestive,. plastice, vii, elocvente, YALOÂRE, s.f. (cf. fr. valeur, it. valore < lat. valor, ~is): 1. sumă a diverselor însuşiri care caracterizează, dintr-un anumit punct de vedere, cuvintele, expresiile ‘ sau structurile dintr-un text; semnificaţie, de un anumit ordin, a cuvintelor, a expresiilor sau a structurilor dintr-o comunicare. Se poate vorbi astfel despre V. lexicală, despre v. gramaticală, despre v. morfologică (substantivală, adjectivală> numerală, pronominală, nominală, verbală, adverbială, interj ecţională, prepoziţional ă şi conjuncţională), despre v. onomatopeică sau despre V. stilistică. a cuvintelor, a expresiilor sau a construcţiilor dintr-un. text; despre V. neutrală a forme- lor i şi o neaccentuate ale pronumelui personal în anumite expresii şi structuri (dă-i cu bere, dă-? cu vin..., a luat-o razna); • despre hortativă a conjunctivului şi a infinitivului prezent în anumite situaţii (să pleci!, a nu se apleca în afară!); despre v. fundamentală şi despre v. secundară a unor timpuri; despre v. condiţională, optativă sau potenţială a unei comunicări etc. 2. .termen folosit în sintagmele' adverbe cu multiple, interjecţii cu V. multiple şi conjuncţii cu v. multiple (în opoziţie cu „adverbe specializate", „interjecţii specializate" şi „conjuncţii specializate"); în sintagmele V. de -întrebuinţare ale părţilor de vorbire, v. relaţionale ale comparaţiei (egalitatea şi inegalitatea), v. temporale şi V. modale la timpurile verbelor şi V. ale reflexivului (de reflexiv obiectiv, reciproc, posesiv, participativ, pasiv, dinamic, eventiv şi impersonal) în cadrul diatezei reflexive la verb. 435 VER VARIABILITĂTE, s.f. (cf. ir. /variabiliti): v. flexibilitate. VARIÂNTĂ, s.f. (cf. fr. varian te): formă a unui element lingvistic (fonem, cuvînt, formă flexionară sau c9nstrucţie sintactică) care diferă de aspectul tipic obişnuit al acestui element. V. pot fi de natură istorică, dialectală .(regională) sau stilistică; pot avea caracter general (colectiv) sau individual, popular sau familiair etc. <>~ îonolâgică: formă a unui sunet care nu are valoare fonologică independentă. De exemplu: h sonor în înham este o v. a fonemului k surd. 0~ lexicâlă: formă- a unui -cuvînt, diferită din punct de vedere fonetic şi ortografic de forma lui obişnuită sau etimologică. De exemplu: loion faţă de loto, livede faţă de livadă holbară faţă de volbură, gemen faţă de geamăn, fonda faţă de ... fiuidi, râ'sipă şi răsipi faţă de risipă şi risipi, numa faţa de numai şi loma (tomna) faţă de tocmai etc. O ~ flexionară: formă gramaticală a unui cuvînt care, luată în raport cu o altă formă din paradigma aceluiaşi cuvînt, dovedeşte diferenţă de expresie, dar acelaşi conţinut. De exemplu: înseşi — însele, scoale —. şcoli, coaie — coli etc. O~ funcţionala: formă specifică de " exprimare într-un anumit domeniu de-activitate, stil propriu unei opere literare, unei opere ştiinţifice, unui decret, unei ordonanţe sau dispoziţii administrative, unui act sau unei opere juridice, unei publicaţii sau unui ziar etc. (v. şi stil). VENETĂ, s.f. «adj. venei, -ă, cf. fr. venete): limbă indo-europeană vorbită de veneţi — locuitori ai unor ţinuturi din vechea Galie Transalpină (în actualul departament Morbilian, prefectura Yannes, în Bretani.a meridională).' Peste ea s-a suprapus latina, odată cu expansiunea romană. VERB, s.n. (cf. fr verbe, lat. verbum „cuvînt"): parte de vorbire care exprimă un proces (o .acţiune sau o stare). Este caracterizat prin conţinut noţional şi semantic suficient, prin 'flexiune după număr, persoană, , diateză, mod şi timp (parţial şi după gen— la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcţii sintactice (predi-. cat verbal — funcţie de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanţial şi element predicativ suplimentar) şi prin distribuţie -unidirecţională (parţial bidirecţională — prin v. copulativ). 0~ moştenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor. De exemplu: cînta, lăuda, . avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruţa, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat). o~ împrumutat: v. pătruns în limba română din , alte limbi, după formarea aces- 28* VEU 436 teia., într-o anumită etapă. De exemplu:- -citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din . vechea' slavă); bănui, .cheltui,- făgădui, socoti, tăgădui etc. . (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, tir si, vopsi etc. (din neogreacă) ; zvîrli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani)\ accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. O ~ creat pe terenul limbii române prin derivare şi compunere: dcsface, îmbunătăţi, întrepă-iriinde, ofta, pocni] firefacc, răstălmăci, reface etc.; bine-cuvînla, binevoi; preamări etc. O ~ denominativ: v. care provine de la un nume (substantiv, sau adjectiv) prin derivare. De exemplu: biciui (< bici -f suf. -ui), brăzda (< brazdă -f- suf. -a), desclcşta .(< des -f-cleşte -|- i suf. , -a), desfrunzi « des frunză -f- suf. -i), dezvinovăţi (< des -f- vinovat -\~ suf. -i), înflora '(< în -|- floare suf. -a), îngălbeni (< în -\- galben -|- Suf. -i). întineri (.< în -\J tînăr . -f suf. -i), viuşamaliza (< muşamale -j-sul. -iza) etc. <> ~ concret: v. care arc un conţinut reprezenta-bil în planul senzorial. De exemplu: aluneca, brăzda, cînta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. O~ abstract:' v. care are un conţinut nerepre-zentabil în planul senzorial. De exempl n: încuraja, medita, gîndi. aminti; avea, fi, vrea; deveni, constitui, părea, reprezenta/ putea, trebui; continua, începe, sfîrşi etc. O- momentan (perfectiv): v, care exprimă: un proces de scurtă durată, un proces de. moment. De exemplu: adormi, anunţa, ieşi; încheia, pleca, sosi, veni etc. O ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfăşurare, neterminat. De exemplu:. ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plînge, trăi, unelti, vorbi etc. <>~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acţiuni. De exemplu: începe, prinde (să) etc. în latină ideea de „început al acţiunii" era . exprimată cu ajutorul unui. sufix: senesco „încep să îmbătrîuesc". ,0~, cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acţiunea verbului de după el. De exemplu: a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva .să lucreze ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. <> ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrînge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obişnuit un complement direct sau o .completivă directă. De exemplu: mînca, lucra, avea, face, zicc, auzi,'citi, urî etc. O ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nn are’ exprimat în context complementul direct sau completiva directă. De exemplu: „Cîntă -admirabil", „Scrie frumos" etc. Oc~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă. De exemplu: „Cîntă admirabil romanţe", „Cîntă admirabil ce a învăţat", „Scrie frumos 437 vm tema", „Scrie frumos ce-i dictez". <> ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în acelaşi context, fie două -complemente directe (unul al fiinţei şi altul al lucrului), fie un complement direct al fiinţei şi o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului). De exemplu: „Profesorul învaţă carte pe elev", „L-am rugat să-mi spună adevărul". o~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrînge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă. De exemplu: călători, deveni, exista, fi, fugi, ieşi, Părea, pleca-, . sosi, sta, străluci, şedea,jveni etc. O~ personal: v. care "poate realiza relaţia cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă'un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret. De exemplu: cînia, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. O'v impersonal: v. care nu poate realiza relaţia cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, ixnui subiect gramatical concret. De exemplu: amurgeşte, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsneşte, tună, se-învpriniăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se luminează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), sc poate (să), se spune (că), -st’ zice (că).;-(îmi) pasă (că), se cuvine (să); se întîmplă (să) etc. 0~ cu distribuţie unidirecţională : v. care se combină, pe rînd, cu cîte un singur termen, 1x1 cadrul aceleiaşi .propoziţii, for-mîud împreuna cu acesta’o structură binară (marea majoritate a vex-belor). De exexnplu: mînca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. ,(v. şi distribuţie) . o~ cu distribuţie bidirecţională: v. care se combină, simultan, Cu doi termeni, în cadrul aceleiaşi propoziţii, formînd împreună cu aceştia o structură ternară (verbele copulative). De exemplu^: fi, deveni, părea, însemna, rămîne, ajunge, ieşi, constitui, reprezenta, întruchipa etc .(v. şi distribuţie). o~ predicativ: v/care, ■la modurile personale, poate forma Singur predicatul verbal al propoziţiei. De exemplu: lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. O ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, nu poate forma singur pi'ejiicatul propoziţiei, ci împreună cu alte forme verbale (fi, avea, vrea, voi) sau împreună cu forme nominale, pronominale, verbale, advei'biale şi interjccţio-nate (fi, deveni, părea, însemna, rămîne, ajunge, ieşi, constitui, reprezenta, întruchipa etc.). o ~ copulativ: v. care'leagă subiectul de numele predicativ, formînd cu acesta din urmă, atunci cînd se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci cînd se află la un mod nepersonal, o construcţie nominală (infinitiva- VER 438 lă, geru'nziaîă, participială sau de supin). De exemplu: fi, deveni, părea, însemna, rămîne, ajunge, ieşi, constitui, reprezenta, întruchipa -etc. o~ autonfim: v. de-sine-stătător, care-şi păstrează întreaga capacitate semantică şi gramaticală; V. „plin", cu independentă lexico-gramaticala. De exemplu: toate v. limbii române (v, mai sus, V, pxedicative amintite). 0~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, care-şi pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică şi gramaticală, intrînd obligatoriu în relaţie, de structură, fie numai cu forme verbale, fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale; -iV. „gol" sau ,/pe jumătate golit" de conţinut lexical, abstractizat şi lipsit de independenţă lexico-gramaticală. Există două tipuri de v. auxiliare: auxiliar morfologic, care ajută la realizarea modurilor şi a timpurilor compuse din diatezele activă şi reflexivă' şi la realizarea diatezei pasive (fi, are a vrea, voi) şi a u x i liar sin-t a c t i c, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziţiei, atunci cînd se află la un mod personal (toate V, copulative — v. mai sus). O ~ (semi)auxiliar de mod; V. abstract care exprimă-prin conţinutul său lexical (originar sau dobîndit în context) una din ideile de modalitate, (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminenţă, de voinţă sau de dorinţă). Deşi . poate ’.iir urmat de conjunctive", infinitive/ participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziţiei, atunci cînd se află la im mod personal: trebui, put-ca, avea-, fi, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. o ~ (semi)auxîliar de aspect: v. abstract care exprimă prrn conţinutul său lexical (originar sau dobîndit în context) una din ideile de.aspect (începutul, continuarea san sfîrşitul acţiunii). Deşi poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează' singur predicatul verbal al propoziţiei, atunci cînd se află la un m*>d .personal: inccpe, porni, prinde („începe”), continua, „guta, isprăvi, înccla, sfîrşi, termina etc. 0~ unipersonal: v. care se •conjugă şi face referire numai la persoana a III-a {singular şi plural), reprezentantă a unui sa-' biect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect^ material, de categorie abstractă (accidental de persoană). De exemplu: apun-e, răsări, behăi, cotcoăă-ci, guiţa, a se gudura, lătra, mdcâi, mieuna, mugi, nccheza, oua, răgi, urla etc.; genuina, îmboboti, încolţi, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a sc altera, Gurge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; .clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonf ăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. o~ pluripersonâ! (triperso-nâl): v. care se conjugă şi face referire la toate cele trei persoane (singular şi plural). De exemplu:, - suna, picta, tăcea, zice, 'fugi, . plivi, -coborî, zăvorî etc. /7(marca 43? VER majoritate a verbelor). <0 ~ integral: v. care are paradigma întreagă. completă; v. căruia nii-i lipseşte nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr. De exemplu: cînta, litera, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. <>~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cii toate formele gramaticale. De exemplu: plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. <>~ regulat: v. care nu-prezintă în flexiune variaţii ale i'ădăcinii sau care prezintă numai variaţii nesemnificative pentru paradigma lui (cum sînt alternanţele fonetice). De exemplu: ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. O ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obişnuită, avînd forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă îii flexiune variaţii totale sau parţiale semnificative, neregularităţi specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (siipletivism, redu-plicare . etc.). De exemplu: fi, avea, vrea, bea, da, a se la, lua, mînca, mînca, sta şi usca. O ~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana carc-1 precedă. De exemplu: alerga, astupa, apăsa, căuta, cînta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de .sufix şi de desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent); apela; axa, colora» desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent). O ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea. De exemplu: avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. o~ de conjugarea a IlI-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e. De exemplu: arde, bate, face, merge, pune, trece etc. o~ de conjugarea a IV-â: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i şi -î. De exemplu: auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufi-x şi de desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc şi -ăsc, dar fără desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent). O ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală. De exemplu: da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. 0~ compiîs: v. alcătuit din două sau mai multe unităţi de expresie, din două sau mai multe unităţi lexicale. De exemplu: binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, eleclromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supravieţui etc. 0~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acţiunea şi altcineva o suferă. De exemplu: ajuta, vedea, face, lovi, urî etc- O ~ pasiv: v. care arată VEIl 410 că subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de altciueva. De «xemplu: a fi ajutat, a fi văzut, & fi făcut, a fi lovit, a fi urît etc. O ~ reflexiv: v. care este însoţit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă. De exemplu: îşi spune, sc spală, îşi împărtăşesc, se ceartă, îşi ajută (fratele), îşi cumpără, se construiesc, se înroşeşte, îşi a-nmUeşte, se gîndeşie. se întîmplă, se cuvine etc. Pentru clasificarea v. criteriu. VERBALISM, s.n. (cf. fr! verba-îisme): tendinţă de a acorda mai multă atenţie cuvintelor decît ideilor; abuz de cuvinte în exprimarea unor idei. VERBUM DECLARANDI (VERBUM DICENDI): termeni latini pentru un verb care exprimă acţiunea de „a spune", „a întreba", „a răspunde" etc. De exemplu: a zice, a spune, a povesti, a relata, a întreba, a chestiona, a răspunde etc. VERBUM SENTIENDI: termeni latini pentru un verb care exprimă o activitate a simţurilor. De exemplu: a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi, a gusta, a simţi etc. VIITOR, s.n. (< veni, cf. lat. venire -J- suf. -tojj: timp verbal (compus), de bază al , modului indicativ, care exprimă un proces ce se desfăşoară după momentul vorbirii. Are două aspecte sau valori: v i i t o r u 1 I, care nu raportează procesul la un alt proces şi care este alcătuit din infinitivul verbului de conjugat precedat de formele specializate ale auxiliarului morfologic a vrea (a voi): 'voi cînta, vc-i cînia. va cînia, vom cînia, veţi sînt a, vor cînia — şi. viitorul al I I- 1 e a, care raportează procesul la un alt proces viitor şi care este alcătuit din participiul verbului de conjugat, precedat de viitorul I al verbului auxiliar morfologic a fi: voi fi evitat, vei fi cîntat, va fi cîntat, vom fi■ cîntat, veţi fi cîn-tat, vor fi cîntat. VIRGULĂ, si. (cf. fr. virgule, lat. virgula „vărguţă"): semn dc punctuaţie cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propoziţiilor) sau dintre propoziţi' (în cadrul frazelor). Ea marchează.- raportul de coordonare prin juxtapunere în propoziţie şi în frază. ,î n pro p o z iţi e , desparte: 1. — părţile dc propoziţie de acelaşi fel • (subiecte, nume predicative, atribute, complemente si elemente predicative suplimentare) nelegate între ele prin conjuncţiile coordonatoare şi sau ori: „E pretutindeni pace, seninătate, lumina‘ (V. Pâr/an); „Toaca, Panaghia sînt vîrfuri şi stînci vestite ale Ceahlăului" (Geo / Bogza); „Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători" (I. AI. Brătescu-Voineşti); „Zăpada începuse-ncet să cearnă... / fulgi uriaşi, legănă- vru iori, ca puful1' (E. Jebeleanu); „Dă-i fier, cărbune, haine şi bucate" (M. Beniuc); „Pentru fiecare fîntina, pîrîu, vălcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe cc lăsam în urmă-ne. • scoteam cîte un suspin adînc din piepturile noastre!" (Ion Creangă); „Statura lui s-a proicctat în zare / încovoiată, lungă, a mărită / Ca un fantastic semn dc întrebare" (G. Topîr-ceanu); 2. — unele complemente circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat sau între predicat şi complementele directe şi indirecte: „Se auzeau în zăvoi, dinco- lo, peste iaz o mulţime..." (I. Al. Brătescu-Voineşti);’ „Ea [munca] dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe de caracter" (V. Pârvan); 3. — apoziţiile care aduc o explicaţie suplimentară (mai ales cele dezvoltate): „Noaptea-l coace şi ea, luna, / Caldă lui întotdeauna" (T. Arghezi); „Tată craiul, socrul marc, rezemat 111 jilţ cu spată" (IVI. Eminescu); „Noi, cei patru comandanţi de companii, îl urmăream cu privirile stăruitor" (Dra-gos Vicol); „vŞi Nic’a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader al Catincăi, alt- hojmalău, au trecut pc lîngă mine vorbind' cu mare ciudă" (Ion Creangă); 4. — uiieîe atribute si complemente circumstanţiale aşezate la începutul propoziţiei (înaintea subiectului şi a predicatului): şi, peste codri destrămaţi, domoalc, / suiau păduri de fumuri, din furnale" (E. Jebeleanu); „Acolo, lîngă iz-voarâ, iarba pare de omăt" (M. E-mincscu); .. Ţapăn, drept, cit schip- tru-n mîna, şede-n perine de puf" (idem); „Grăbit, dă roate, singuratic,/ Tăcutul liliac"(G. Coşbuc); „Tăcut, urmăream cum se schimbă garda de onoare a cerului" (Geo Bogza); „... fără veste, pe la patru ceasuri după--amiazi (25 octomvrie), oastea lui Miliai se arătă şi intră în şesul dinaintea Giurgiului" (N. Bălccscu); „Trc-cînd pe lîngă sat, ... / Pe mulţi din dregători-să plîngă i-a-ndem-nat" (Gir. Alcxandrescu); „Tîrziu, îiitovcîitdu-mă, îl găsii înseninat" (M. Sadoveanu); „Şi aşa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pc uliţele satului..., a început să-l uite pe Dinu" (I. Agârbiceanu); „Lncrînd săptămîna întreagă,'întclegîndu-sc cu Bator, ... Fefeleaga • nu ştia cum trece vremea" (idem); ,‘,CÎ-teodaiă, dimineaţa, ... i se părea că şi Bator s-ar gîndi la lucrul acesta" (idem); 5. — vocativele, adverbele de afirmaţie sau dc negaţie (reprezentante ale unor propoziţii) şi interjecţiile: „Ioane, cată’ să nu dăm cinstea pe ruşine..." (I011 Creangă); „Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna" (M. Sadoveanu); „L-ai adus la ţanc, Sîngeorzancl" (Dragoş Vicol) ; „ — Da, adevărat, se grăbi Ivlapka cu teamă" (L. Rebreanu); „Da, cucoane, însă eu zic ca fiecare să-şi crească copiii" (I.L. Caragiale); „Nu, cucoane, dar cu praşila, drept şi drept" (idem); „Nu, nu te înţeleg" (Al. Sahiajj „Ba, răspunse leneşul" (Ion Creangă); „Uite, uite ce interesant!" (I/. Rebreanu); „Ei, ce-i, ce VIR s-a-ntîmpîat?" (idem); „Auleo, ai şi la oraş!" (I.L. Caragiale); '„Măi, ce vremuri şi ce oamenii" (Cezar Petrescu); „Haide, Irino, pune mîna pe seceră şi dă-i drumul!" (M. Preda); „Ei, dă-i înainte! sfîrşi Vatică mulţumit" (idem); „Mă, ia cucoşui ista obraznic" (Ion Creangă). î n f r a / ă desparte: 1. — propoziţiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate): „El tuşeşte, îşi încheie haina plină fie şireturi" (M.' Eminescu); „Sub dealuri amurgeşte zarea, / Se-ntu-necă prin văi cărarea / Şi-i umbră peste sat" (G. Coşbuc); „Se apropie dc el, îi luă mîna, i-o strînse puternic şi-l îmbrăţişa bărbăteş-^ te" (Dragoş Vicol); „Chiar atunci cînd era vinovat, cînd ştia ea Că e vinovat, îl apăra..." (C. Chiriţă); 2. — propoziţiile coordonate- între ele cu ajutorul conjuncţiilor adversative şi concluzive: „Nu-i palat, dar nici nu intră viscolul prin acoperiş" (Cezar Petrescu); „O hiptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor" (G. Coşbuc); 3. — propoziţiile a-tributive izolate sau explicative: „... căci^sprinţar şi înşelător este gîndul omului, -pe ale cărui aripi te poartă dorul necontcnit...!" (Ion Creangă); „Dragostea mamei sale, pe carc abia acum o înţelegeam, se revărsase parcă în ochii lui" (C. Chiriţă); 4. — propoziţiile subordonate completive directe şi indirecte, aşezate înaintea regentei: „Cum s-a chinuit, numai ea ştia!" (I. Agârbiceanu); „Cui tc loveşte, nu-i răspunde" (A. Vlahuţă); „Despre cine sîntem, ... să nu se afle nimic" (M. Sadoveanu); „... că ieşiseră din încercuire, nu se 1 mai îndoia..." (A. Mihaîe); 5. — propoziţiile subordonate circumstanţiale concesive: „Deşi flăcăul cu care vorbeavn era numai de-o şchioapă, năcazul lui era adine şi serios" (M. Sadoveanu); „Deşi nit au nimic cit trecutul... le-am numi totuşi cetăţi" (Geo Bogza); 6. — unele propoziţii subordonate circumstanţiale condiţionale, cauzale, consecutive şi finale; „Dacă e nevoie, udă florile" (Tr. Coş ovei); -„Mai pasă de ţine minte toate şi acum aşa, dacă te slujeşte ' capul, bade Toane” (Ion Creangă); „Eu cred c-a obosit pădurea, / Căci ziua-nlreag-a tot cîntat" (G. Coşbuc) ; „Ochii îi străluciră atît de puternic, încît noi,.ceilalţi, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate" (Dragoş Vicol); „Ca să- nu mai rămînă repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l dueă-n Bucureşti de 10 mai" (I.L. Caragiale); „... eu stăteam lîngă dînsa, ca să-i dau apă cînd vorbeşte" (M. Sadoveanu) ; 7. — propoziţii subordonate circumstanţiale de timp şi de mod, aşezate înaintea regentei (uneori după regentă); „Şi cînd ridică ochii zîmbind spre mine mă izbi deodată o amintire" (M. Sadoveanu); „Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă" (I.L. Caragiale); „Ca şi cînd ar fi înţeles ce gîndeam, Sîngeorzan reluă ceea ce de fapt voise să ne povestească" (Dragoş 443 voc Vicol); „Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi cînd nimic nu s-ar fi înltmplai“ (I. Agârbiceanu); „Fără să-şi dea scama pe unde merg, ajunseseră în dreptul liceului" (T. Popovici); 8. — propoziţii incidente, intercalate între subiect şi predicat; „Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul. de alarmă" (I.L. Caragiale). ; VOCABULÂR (LEXIC), s.n. ( (cf. fr. vocabulaire, lat. vocabula-rium < vocabulum „cuvînt"): 1. -totalitatea cuvintelor unei limbi 0~ fundamental; v. de. bază, principal, esenţial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical. 0's/ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cu-. vintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele tehnice, neologismele. V. are mai mulţi factori de organizare, determinaţi de structura semantică a cuvintelor şi de raporturile dintre aceasta şi realitate (inclusiv de acţiunea so-cial-culturală exercitată asupra limbii): frecvenţa, factorul stilisti-co-funcţional, factorul psihologic, factorul semantic şi factorul etimologic. Ei sînt analizaţi exhaustiv în lucrarea „Limba română contemporană. Voi. II: Vocabularul" (Bucureşti, 1975) de acad. Ion Coteanu şi lector univ. dr. A. Biău-Vrăiiceanu. Frecvenţa indică poziţia statistică a cuvin-.telor în vocabular, le însoţeşte totdeauna şi se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observaţie se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decît altele). Statistica matematică a-plicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor şi folosirea lor frecventă (un cuvînt este cu atît mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cît este .mai frecvent în limbă): că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4 000); că între lungimea unui text şi numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează şi dispersia termenilor în text, bogăţia textului (număr mare de unităţi. lexicale, dar cu frecvenţă relativ mică) şi concentraţia ’ acestuia (număr" relativ mic de unităţi lexicale, dar cu frecvenţă mare). Frecvenţa în v. depinde de economia limbajului şi de situaţie. Factorul stilistico-funcţional. Enunţătorii comunicărilor tind să facă’ economie de limbă, să întrebuinţeze cît mai puţine cuvinte (corpuri fonetice) cu cît mai multe înţelesuri, evidenţiate în funcţie de împrejurări şi de determinările folosite. Interlocutorii, dimpotrivă, tind să primească, pentru aceeaşi semnificaţie, cît mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceştia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor şi variatelor situaţii în care ei se află voc 444 (ponversaţii curcnte, discuţii profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), iii raport cu natura comunicărilor, cu temele abordatei în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un V. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligator ii, care au cea mai mare frecvenţă şi reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: avea, apă, cinci, da, cu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roşu, iară, vedea etc.; dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepţia limbajului poetic), ca de exemplu: arţar, chilipir, cotrobăi, furişa, guraliv, hoţeşte, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, ţanc, ului, viuişor etc. şi dintr-un număr de elemente particulare, specifice ştiinţelor şi tehnicii, ca de exemplu : carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecţie, tal. tegument, . unguent, zoomorf etc. Mulţi dintre termenii ştiinţifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psiholo.gic organizează lexicul fiecărui vorbitor şi îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă. — formată din cuvinte întrebuinţate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construieşte şi exprimă mesaje — şi într-o parte pasivă — formată din cuvinte cunoscute sau recu- noscute de el, dar neutralizate din diverse motive, incepînd de la incertitudine şi terminind cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitaţie (prin adoptarea cuvintelor auzite ele vorbitori în diverse împrejurări, în care au înţeles că .sînt necesare sau au fost impresionaţi de ele) şi prin creaţie lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (cînd un sufix sau un prefix e adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relaţie sau cînd se compune un cuvînt nou din cele existente) sau pc un transfer fără expresie materială (cînd sc produce numai în conţinutul semantic al cuvîntului). Factorul . psihologic organizează şi dezvoltă nu numai v.individual, ci şi v. general. Datorită lui se extind rezultatele obţinute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate şi se fructifică v. în ansamblu. Factorul s e-'m a n ti c organizează şi el v., înţelesul comunicării verbale spri-jinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. în v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta şi care trebuie descoperit (acţiune ce depinde de: cunoaşterea sensurilor şi a distribuţiei pe care le pot avea cuvintele, cunoaşterea influenţei exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluţia generală a culturii şi ştiinţei, circulaţia ideilor şi a voc cuvintelor, mutaţiile semantice datorate evoluţiei v., amănuntele fixate în cuvinte, relaţiile dintre cuvinte etc,). Factorul semantic ne arată .că relaţiile dintre cuvinte, semnificaţiile şi distribuţia lor se modifică în funcţie de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalităţi de analiză şi clasificare, semantică & cuvintelor: a) o analiză fi o clasificare-semantică veche-, tradiţională, care-împarte V. în-cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activităţile, însuşirile etc., au valoare demonstrativ ă, au sens şi în' care intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele şi adverbele) şi cuvinte non-deno-minative sa-u non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens, şi carc asigură combinarea celor, denominative în - propoziţii şi în fraze articolele; unele pronume, prepoziţiile şi conjuncţiile — sau care sugerează stări sufleteşti şi de voinţă, sau imită aproximativ sunete ’ şi zgomote — interjec-. ţiile); b) ă-nalize şi ' clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din V. la concep-.. ' tele generale, - globale, presupuse a fi in orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele -lexicale (cîmpurile sau zonele semantice) pe care : cuvintele le formează; prin descrierea componenţilor (constituenţilor) semantici,’ a celor mâi mici unităţi în care se poate diviza conţinutul semantic al uuui cu- vînt (analiză şi clasificare cora-.-poncnţială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor' trăsături .(mărci) semantice universale, porniri dn-se de la. pre-. supunerea că în orice limbă1 există un număr de concepte semanticeuniversale (analiza şi clasificarea conceptualistă, deductivă). în căutarea unei semantici generale cele mai multe cercetări sînt orientate, către obiectele şi conceptele denumite ca realităţi ale lumii înconjurătoare, negli-jîndu-se situaţia specifică a fiecărei limbi concrete. F a c. t o-rul e 11 m o lo g i c trebuie invocat şi el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie" înţelegm-. du-se atît originea şi evoluţia cu-. vintelor în cursul istoriei hmbu cît şi geneza derivatelor şi compuselor, fără referire obligatorie la evoluţia lor istorică. El reprezintă rm factor dc organizare a v. bazat ' pe analogie şi egal în linii mari , cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează şi gru-pează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2., totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit ştii'al limbii, unui scriitor sau vorbitor, o ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou, folosite de anumite categorii sociale (delincvenţi, hoţi etc.). O ~ ştiinţific: ,v. folosit de diverse clomefiii de cercetare, de diverse ştiinţe, specific stilului ştiinţific/ O ~ tehnic: V. folosit; în domeniul tehnicii, al voc meseriilor, al artelor. O ~ activ: v. înţeles şi folosit efectiv de cineva in exprimare (el variază de la o categorie de v-orbitori la alta). O ~ pasiv: v. specific unei limbi, înţeles dar nefolosit de către vorbitori.- 0~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. O ~ sărac: v. care dispune de puţine cuvinte, folosite de. o persoană în vorbirea curentă. O abatere de ~: greşeală de lexic, care vizează necunoaşteîea sensului propriu al unui cuvînt folosit de către un vorbitor. <> interdicţie de ~ : v. 'interdicţie. 3. dicţionar de proporţii mici; glosar.’ VOCABULĂ, s.f. (cf. fr. vocable, lat. vocabulum): v. cuvînt. VOCĂLĂ, s.f. (cf. it. vocale, lat. vocalis, germ. Voi:al): sunet care se produce prin scurgerea nestîn-jenită şi continuă a curentului de aer sonor prin canalul vorbitor. O ~ simplă: v. pronunţată şi notată o singură dată. De exemplu: a şi e din parte, o şi ă din zonă, u şi i din puţin, î din pînă. 0~ dribla: v. pronunţată şi notată dc două ori. De exemplu: ce în alee şi epopee, ii în fiinţă şi viilor, oo în coopera şi zoologie. 0~ plenţs6«ă: v. care are caracter silabic (adică poate forma singură o silabă). De exemplu: a 111 aţă, e în eră, i în ilar, o în oră şi n în uşă. O ~ în hiat: v. carc se întâlneşte cu o altă v. în cadrul aceluiaşi cuvînt sau cu o v. din alt cuvînt. De exemplu: i şi a sînt v. în hiat în cuvîntu] crea, iar o şi o în cuvinte diferite — o operă. 0~ palatâlă: v« articulată în regiunea palatului gurii prin apropierea limbii de această zonă. De exemplu: c în estuar, i în istm. O ~ anterioară (prepalatâlă): v. care se articulează într-un punct situat în partea dinainte a cavităţii bucale. De exemplu: e în cuvîntul era şi i în cuvîntul imun. <>~ mediala (neutrală, centrală) :v. care are ca punct de articulaţie partea de mijloc a cavităţii bucale. De exemplu: a în aur, ă în ăştia şi î în înalt. 0~ posterioâră (postpa-latâîă, velâră): v. care se articulează în partea de dinapoi a cavităţii bucale. De exemplu: o în obor şi u în unic <>~ deschisă: v. care se articulează cu maxilarele mai depărtate şi cu canalul dintre limbă şi palatul gurii mai larg decît la' o v. închisă. De exemplu: a din baclava. <>~ semideschîsă (mijlocie): v. carc se articulează cu maxilarele pe jumătate deschise şi cu canalul dintre limbă şi palatul gurii strimtat pe jumătate. De exemplu: ă din ţări, e din fler şi o din corp. <> ~ închisă: v. care se articulează cu maxilarele apropiate unul de celălalt şi cu canalul dintre limbă şi. palatul gurii mult mai strimtat decît in pronunţarea unei v. deschise. De exemplu: i din in, î din încă şi u din una. O ~ labiâlă (rotunjită) v. care se articulează cu pârtiei- parea buzelor. De exemplu: o în onoare''si. 'u în uneşte, O ~ nela-fciâlă (nerotunjîtă) : v. care se articulează fără participarea buzelor. De exemplu: a în arc, ă în soră, c în era, i în inimos şi î In mîine. O ~ triobflă: v. din rădăcina unui cuvînt flexibil, care apare numai. în unele forme ale lui. De exemplu: o este o y. mobilă în cuvîntul Tusesc son „vis", deoarece la nominativ singular apare — son, iar la genitiv singular — sna. O ~ mută: v. care nu sie pronunţă deloc sau care se, pronunţă foarte slab. De exemplu :• e' (finala şi medială) din cuvintele, franţuzeşti femnit „femeie" şi petit, „mic" este o v. mută (în primul- caz- nu. se pronunţă, în al doilea se pronunţă foarte slab). accentuâtă (t6- nio^ry. care e scoasă în evidenţă prin accent. De exemplu: a în tăre, e în fârmă, i în jîne, o în voie, u în sună, ă în zările şi î în sâpiămUn. 0~ neaccentuată (a-t&nă): v. care nu este scoasă în evidenţă ,prin accent. De exemplu: a, în canistră, e în trecător, i în direcţie, o în colonel, u în bucuros, - â în ciupercă şi ? în cîmj)ie. o ~ ptotfrnlcă: y. care se afla. înainte de silaba accentuată. De exemplu: a în calibru, e în ferigă., i în vioară, o în colţat, «' în sulfină, -â în măsea şi z.în mîrîia. posttdnică: v. care se afla după silaba accentuată. De exemplu: a în vremea, e în mare, i în fabrică:, o în radio, u în abur şi â !n salbă. 0~ lodizâtăî v. care primeşte înainte un iod (iot), la început de cuvînt sau de silabă. De exemplu.:.vocala e în pronunţarea lui cl (> „iei"), a lui este (> „ieste") etc. V. pentru clasificarea v. —- criteriu. VOCAL ISM, s.n. (cf. fr. voc:alis-me): 1. sistem al vocalelor unei limbi într-un anumit moment al evoluţiei sale. 2. parte a foneticii istorice care se ocupă cu studiul vocalelor unei limbi. VOCATfV, s.n. (cf. fr. vocatif, lat. vocativus < vocare „a chema"): caz al substantivului (ultimul. în ordinea studierii); caz al adresării directe'. .Este caracterizat prin intonaţie suplimentară specifică, prin afixele caracteristice -o şi -iile (la singularul masculinelor şi al neutrelor), -o (la singularul femininelor) şi -lor (la pluralul-tuturor genurilor) şi printr-o topică mobilă, însoţită de virgulă sau de semnul exclamării: „Moş-nege, copila plînge..." (M. Sado-' veanu); „Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane! răspunse mama" {Ion Creangă); /,Haide, Irino, pune mîna, pe seceră şi dă-i drumul!" (M. Preda); „Să facem, fraţilor, de ce să. nu facem!“ ■ {Z. Stancu); „Ce ne facem, fetelor?" (G. Topîrceanu). V» nu îndeplineşte funcţii sintactice. V(5CE, s.f. {ci. lat, voce ni): glas. dâră: v. limpede, curată, desluşită. 0~ guturâlă: v* emisă din fundul gîtului.. VOLAPOk, S.u. (cf. germ. Voia-piik, fr. vplapuh, engl. world „lume", ,, univers" \~ speafc „a vorbi"): limbă artificială cu caracter internaţional, creată în 1880 de pastorul german Johann Martin Schleyer, .pe baza elementelor de vocabular germanice (mai ales engleze), mult simplificate şi devenite de nerecunoscut, şi a unei flexiuni cu totul arbitrare. A avut o oarecare circulaţie pin a la începutul secolului al XX'-lea (s-au publicat periodice tn V., s-au ţinut trei congrese internaţionale de limbă v., iar în 1887 a apărut la Iaşi 1111 manual xţe limba v. pentru români). VORBĂ, s.f. (et. nec., cf. sl. dvorlba): v. cuvînt. . VORBIRE, s.f. (< vorbi ( vorbă): folosire a limbii 111 procesul de comunicare între membrii unei "anumite colectivităţi. V. concretizează organizarea limbii. Numai prin cercetarea ei şi a comportamentului pe care ea îl determină Ia ascultători putem ajunge la o cunoaştere a limbii. O ~ artîcu-lâtă: v* care se bazează pe articularea cuvintelor. o~ afectivă: V. care conţine sentimente, care sugerează anumite stări sufleteşti. neiitră: v. care nu conţine sentimente, care nu sugerează stări sufleteşti. 0~ curantă (cursivă): v. uşoară, curgătoare, fluentă, rapidă. o~ directă (dialogată, stil direct): v. care prezintă cuvintele cuiva aşa cum au fost spuse, care se desfăşoară între două persoane sub formă de. dialog. De exemplu:. „M-a întrebat: — Ce faci acolo ?“ o directă legată ( stH direct legat): v. prin care se redau direct spusele Cuiva (păstrînd intonaţia şi persoana verbului), legîndu-le priti conjuncţia că de spusele autorului povestirii. Este caracteristică vorbirii populare. De exemplu: „M-a întrebat că ce faci acolo." O indirectă (stil indirect): v. care prezintă cuvintele cuiva nu, aşa cum au fost spuse, ci prin mijlocirea conjuncţiilor că, să, de, daca, a pronumelor, adjectivelor şi adverbelor relative, subordonînd comunicarea unui verb de declaraţie. De exemplu: „M-a întrebat ce fac acolo". o ~ indirectă liberă (stil indirect liber) : v. care prezintă indirect’ spusele cuiva, păstrînd însă intonaţia, pronumele, adjectivele şi adverbele intergoative, caracteristice vorbirii directe. E folosită în literatura artistică mai ales pentru a reda gîndurile unui personaj în mono-loguri interioare: „Văzîndu-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groaza. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste şi-n ocară?* (I.L. Caragiale). O ~ indirectă legată (stil indirect legat): v. prin care se redau indirect spusele cuiva (prezintă doar intonaţia vorbirii directe), legîndu-le prin conjuncţia că de spusele autorului povestirii. De exemplu: „M-a întrebat că ce fac acolo". <>~ incoerentă: v, lipsită de legătură logică între cuvinte şi între pro- 449 VOR poziţii : v. fără şir. 0~ discursivă: v. care are o extindere exagerată, care se dispersează. O ~ prolixă: v. confuză şi, complicată, lipsită de concizie. 0 ~ lacânică (lapidâră): v. scurtă, concisă, succintă. o~ emfatică: v. plină de emfază, nenaturală, preţioasă, umflată, bombastică. - o ~ familiară: v. obişnuită într-uh mediu intim, simpla, fără pretenţii. O ~ literâră: v. îngrijită, care respectă normele limbii literare. O ~ populară: v. specifică poporului; v. caracterizată prin fonetisme, cuvinte, locuţiuni,'expresii, formule, structuri, combinaţii şi topică ~de factură populară. o~ dialec-tâlă: v. caracteristică vorbitorilor unui dialect sau grai; vorbire cu pronunţări regionale, cu termeni regionali etc. o parte de ~:' clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general şi după caracteristicile lor morfologice şi sintactice (v. parte de vorbire). \ VORBITOR, s.m. (< vorbi + suf. (i)tor): cel care foloseşte limbajul articulat; cel care vorbeşte cu alţii; locutor, emiţător. 0~ bilingv: v. care poate folosi, după nevoi, două limbi: limba maternă şi o limbă străină, o ~ trilingv: v. care poate folosi, după nevoi, trei limbi: limba maternă şi două limbi străine. 29- Mic dicţionar de terminologie lingvistică" LISTĂ DE IZVOARE Exemplele folosite în cuprinsul '■ dicjioaarului au fost extrase din scrierile unor scriitori, critici literari, folclorişti, lingvişti, istorici, geografi şi inventatori români, după cum urmează: A. Scnil.:> t: Ion Neeulce, I. Budai-Deicariu, Gr.' Alexandrescu, ezar Bjlliac, C. N-jgruzzi, V. Alecsandri, Alecu Russo, D. Bolintineanu, N.vFilimon, B;P. Hasdeu, Al. Odobescu, M. Eminescu, 1. Creangă, J.L: Caragiale, I. Slavici, I. Ghica, Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, B. Şt. Delavrancea, A. Vlahuţă; G. Coşbuc, Tr. Demetrescu, Şt. O. Iosif, N. Iorga, D. Angliei, M. Sadoveanu, Panait Cerna, I. A. Basa-rabescu, I. Agârbiceanu, E. Gîrleanu, G. Topîrceanu, I. Minulescu, O. Goga, V. Eftimiu, I. Al. Brătescu-Voinesti, C. Kogaş, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, D. Th. -Neculuţă, Pavel Dan, Ioan Neniţescu, H. Pa-padat-BengesCu, Camil Petrescu, G, Călinescu, Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, I. Pillat, T. Arghezi, G. Bacovia, Z. Stancu, Jean Bart, Gala Galaction, Geo Bogza, George Lesnea, Al. Sahia, Eugen Jebeleanu, Al. Philippide, Tudor Muşatescu, M. Be-niuc, V. Em. Galan, E. Camilar, N. Cassian, Dragoş Vicol, C. Chiriţă, R. Tudoran, A. Mihale, M. Preda, Fr. Munteanu, T. Popovici, Âl. Mitru, N. Jianu, I. Lăncrănjan, D.R. Popescu, Tr. Coşovei, N. Labiş, Mihnea Gheorghiu, Adrian Păunescu. B. Critici literari’. G. Ibrâileanu, T. Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşu-lenga. C. Folclorişti şi culegeri de folclor'. Ion Pop-Reteganul, P. Ispirescu, V. Alecsandri, Jarnik-Bîrseanu. D. Lingvişti: B.P. Hasdeu, I.-A. Candrea, D. Maci'ea E. Istorici: M. Kogălniceanu, N. Bâlcescu, V. Pârvan, C.C- Giu-rescu. • F. Geografi: I. Simionescu. ' G. Inventatori: Atirel Vlo.icu. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ - Academia Republicii Socialiste România. Institutul dc lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română. Redactori 'responsabili : Acad. Al. G r au r şi Mioara Ayra m. Voi. I: Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa.Hassan, Bucureşti, 1970; Voi. II: Prefixele, de Mioara Avram, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Floricg Ficşinescu, Cristina Giiernian, Finiiţa Iiassan, Magdalena Popescu- * Marin, Marina Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiîiu, Bucureşti, 1978. , Academia Republicii Populare România, Gramatica limbii române. Voi. I şi II, Bucureşti 1954, Redactor responsabil: prof. univ. D. M a-crea (ecl. a II-a:. 1966, Redactor responsabil acad. Al. G r a u r). Academia Republicii Populare Române, Istoria limbii române. Voi. I şi tl. Redactor responsabil: Acad. Al.. Rose t ti, Bucureşti, 1965 (I) şi 1969 (II). Academia Republicii Populare Române. Institutul de lingvistică din Bucureşti. Limba română. .Fonetică — Vocabular — Gramatică, Bucureşti, 1956. Academie dc la R6publique Populaire Roiimainc, Mâlanges.: linguisti-ques. Publi6s k Toccasion du VlII-e Congres International des linguis-tes a Oslo, du 5 au 9 aout 1957, Bucarest, 1957. Academie dc la Repiiblique Populaire Roumaine, Recueil d't-Utăes romancs. Publies â l’occasion du IX-e Congres International de linguis-tiqp.c romane â Lisbonne du 31 mars au 3 avril 1959, Bucarest, 1959. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 45^ Academia Republicii Populare Române. Institutul de lingvistică din Bucureşti, Studii de gramaticci, Voi. T—III. Rcdactori responsabili: Acad. Al.. Graur şi Jacques B y c k, Bucureşti, 1956 (1), 1957 (TI) şi 1961 (TJI). Academia Republicii Socialiste România. Institutul de lingvistică din Bucureşti, Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor in limba română. Voi. I-Il, Redactori responsabili: Acad. Al. Graur şi Jacques B v c k, Bucureşti, 1959 (I) şi 1960 (IJ); Voi. III, Redactor responsabil: Acad. Ai. Graur, Bucureşti, 1962; Voi. IV-V, Redactori responsabili: Acad. Al. Graur şi Mioara A v r a m, Bucureşti, 1967 (IV) şi 1969 (V); Voi. VJ, Kedactor responsabil : M i o a r a A vram, Bucureşti, 1972. A\ ram Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu clemente conjuncţionale în limba română, Bucureşti, 1960. Beidoseu G., Orîograjia în şcoală, Bucureşti, 1973. Berccanu B.B., Sistemul gramatical al limbii române (itionziderarej, Bucureşti, 1971. Berejau S., Dîrul A., lliaşenko T., Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti, Chişinău, 1964. Borşd A.l'., Corlăteanu N.G. şi Soloviev V.P., Curs de limbă moldo-.-ţucaccă literară, contemporană. Voi. IV, Morfologia, Chişinău. 1956. Brîncuş Grigorc, Li-mba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1976. Bucă Marin şi Evseev lvan, Piobleme de semasiologie, Timişoara, 1.976. Bulgăr Gh., Eminescu despre problemele limbii române literare, Bucureşti, 1963; Limba română. Sintaxă şi stilistică. Bucureşti, J969. Byck Jacques, Studii şi articole, Bucureşti, 1967. Capidan Th., Limbă şi cultură, Bucureşti. 1943. 455 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Caragiu-Maribţeami Matilda, Fonomorfologie aromână. Studiu de. dialectologie structurală, Bucureşti, 1968; Compendiu de dialectologie .română (nord- şi sud-dunăreană ), Bucureşti, 1975, Cazacu B., Studii de dialectologie română., Bucureşti, 1966. Celac Tatiana, Dicţionar de termeni lingvistici vus-moldovenesc şi mol-dovenesc-rus, Kişineu, 1963. Chivesc-u-, R., Danţiş Vasilica, Şerbânescu Paraschiva, Tache Inesa, Vaşcenco V. şi Wolî S,., Dicţionar rus-ramân de termeni lingvistici şi filologici (redactor responsabil Victor Vascenco), Bucureşti, 1970. Clopoţel Ion; Originile, dezvoltarea şi desăvîrşirea limbii române literare, Bucureşti, 1970. Comitetul român de istorie şi filozofia ştiinţei. Istoria ştiinţelor în România. Lingvistica^ Volum elaborat sub conducerea acad. 1 o r g u Iordan de Ion G lve ţie, V a'let ia G u ţ u R o ni a l o, L u i z a S e c he, Mi r c ea S e c h e şi FI ora Şut eu, Bucureşti, 1975. Constantinescu-Dobridor Gheorghe, Morfologia limbii române, Bucureşti, 1974. Corlâteanu JST., Berejan S., Mocreac J., Curs de limbă moldovenească literară contemporană. Voi, I şi .11, Chişinău, 1959. Colcauu Io/i, Cum dispare o limbă (istroromâna), Bucureşti, 1957; Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, 1961; Elemente de dialectologie a, limbii române, Bucureşti, 1961; Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Bucureşti, 1969; Stilistica funcţională a limbii române. Stil; stilistică, linibaj, Bucureşti, 1973. Goteanu I. şi Bidu-Vrănceanu A., Limba română contemporană. Voi. II, Vocabularul, Bucureşti, 1975. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Coteanu J. şi Dănuilă I., Introducere in lingvistica şi filologia româneasca. Probleme — bibliografie, Bucureşti, 1970. Covng-Nonca Jon, Noţiuni de compoziţi?, şi stil, Bucuroşii. 1970. ’ Cultivarea limbii. Culegere de articole (Responsabil: conf. univ. G h.-Bulgăr), Bucureşti, 1964. Dcnsusianu Ovid, Istoria limbii vomam. Voi. I, Originile, VoJ. II, Secolul al X Vl-lea, Bucureşti, 1961. Diaconescu Paula, Structură şi evoluţie în morfologia subst a utilului rom du usc, Bucureşti, 1970; Elemente da istorie a limbii române literare modernr.. Partea I. Probleme de normare a limbii române literare moderne (J830-- 1S80), Bucureşti, 1974 (Curs). Diiniv.rescu Flori ca, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, 1958: /nii nducere in ■ fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1967; Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1973; Introducere în nuufosintaxa istorică a limbii române, Bucureşti, 1975 (Curs). Dni^un Nieolae, Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti, 1945; Istoria Sintaxei, Bucureşti, 19-15. Dubois Jeau, Giacomo Mathee, Guespin Louis, Mareei Ieşi (’hristiane, Marcellesi jean-Baptiste, Mevel Jeau-Pierrc, Diciionnaire dc linguis-tUjue, Paris* 1973. Di ic rut Oswald, Todorov T zvetau, Dictionnairc eneyelobediquc des scievccs du langage, Paris, 1972. Elemente de lingvistică structurală (Redactor responsabil Ion Coteanu), Bucureşti, 1967. Evdoşenko Arcadie, Curs de gramatică istorică a limbii moldoveneşti, Chişinău, 1964. Evseev Ivnn, Semantica verbului, Timişoara. 1974 157 _ _________BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Gheţie Ion şiMareş Al.. Introducere în filologia româncască, .Bucureşti 1974. Goian G,, Baza logică a predării şi a însuşirii terminologiei ştiinţifice, ■ Bucureşti, 1961. Graur Al., Fondul principal al limbii române, Bucureşti, 1957; Limba, corectă, Bucureşti, 1962; Nume de persoane, Bucureşti, 1965; Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968; Scrieri de ieri şi de ard, . Bucureşti, 1970; Lingvistica pe înţelesul tuturor> Bucureşti., 1972; Gramatica azi, Bucureşti, 1973 )■ „Capcanele" limbii române, Bucureşti, 1976. Graur Al. şi Wald L., Soartă istorie a lingvisticii, Bucureşti, 1961, 1965 şi 1977. Grecu V. Victor, Şcoala ArdeleUnă şi unitatea limbii române literare, Timişoara, 1973. Guillcrmou Alain, Manuel de langue roumaine. Graunnaire, Sextes d’etiules cbpimenîes avea index grammatical et glossaire, Paris. 1953. Guţia loan, Grammatica romena moderna, Roma, 1967. Guţu Romalo Valeria, Morfologie structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), Bucureşti, 1968; Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, . 1972; Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973. Hristea Theodor, Probleme de etimologie, Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968; Bogăţia, limbii şi sărăcia dicţionarelor, în „România literară'*. .1977, 36, p. S. larovici Edith, Engleza americană, Bucureşti, 1971. Introducere în lingvistică (de un colectiv sub conducerea acad. prof. Al. Graur), Bucureşti, 1965. loncscu-Ruxăndoiu Liliana. Probleme de dialectologie română, Bucureşti, 1973 (Curs). BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Iordan iorgu, Limba română actimlă. O gramatică a greşelilor. Iaşi, 1943; Limba română contemporană, Bucureşti, 1956; Lingvistica, romanică. Evoluţie. Curente, Metode, Bucureşti, 1962; Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975; Iordan Iorgu, Guţu Rom,-do Valeria şi Niculescu Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, 1967. Iordan Iorgu şi Manoîiu Maria, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965. Irirnia Dumitru, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, 1976. Ivanescu Gheorghe, Problemele capitale ale vechii române literare, laşi, 1947; Terminologia dc lingvistică românească după 1964, în Conv. Lit., 1972, 9, p. 11. îndrept ar ortografic, ortoepie şi dc punctuaţie, Bucureşti, 1971. Joia Zâlio dos Santos, Dicciondrio de iingiiislîca, Rio dc Janeiro, 1976 Kowiccc August, Descrierea istroromânei actualc, Bucureşti, 1971. Limba moldovenească literară contemporană. Voi. I, Lexicologia, Voi. II, Fondica şi morfologia, Chişinău, 1971. Limba română corectă. Probleme dc ortografic, gramatică şi lexic, (autori: V asii c Drcban — coordonator; Bojan Maria, Comuşlea Kfcna, Negornircanu Doiua, Şerban Valentina şi Teiuş Sabina), Bucureşti, 1973. Limba 'română contemporană. Voi. I (Fonctica. Fonologia. Morfologia) — sub coordonarea acad. Ion Coteanu) (autori: Ciompcc Georgeta, Domintc Constantin, Guţu Romalo Valeria, Mirza Clement, şi Vasiliu Emanuel), Bucuroşii, 1974. Lingvistică generală. Culegere dc articole, Bucureşti, 1963. 439 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Lombard Alf, Le verbe, romnain. Etuăe morphologi-que, I-II, Limd, 1954 (I), 1955 (II). Lovera Romeo, Grammatica della lingua romena, Milano, JS92 şi 1916. , Lupi Gino, Grammatica della lingua romena-, Roma, 1940. Macrea D., Lingvişti şi filologi români, Bucureşti, 1959; Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961; Studii do istorie a■ limbii şi lingvisticii române, Bucureşti, 1965; Studii de lingvisticii română, Bucureşti, 1970; Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, 1973; Introducere în gramatica istorică a limbii române, Bucureşti, 1975 (Curs): Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Bucur eşti, 1978. Mancaş Miliaela., Istoria limbii române literare. Perioada modernă (Secolul al XlX-lea), Bucureşti, 1974 (Curs). Maneca Constant, Problemas de terminologia linguistica r umana, în R.R.L., 1971,' 1, p. 39-45. Manoliu Maria, Sistematica substitutelov din româna contemporană standard, Bucureşti, 1968; Termeni de lingvistică structurală, în LL, 1972, 28, p. 126 — 128; Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti, 1971; Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), Bucureşti, 1.973. Marouzeau J., Lexiquc dc la terminologie linguistique franqais, allemand, ănglais, italian, Paris, 1951. Martinct Andre, Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, 1970. Meyer-Liiblce Wilhelm, Grammaire des langues romanes, Tomes I-II* Paris, 1894. Mihaescu II., Influenţa grecească asupra limbii române pînă în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1967. BiBJ,IOGEAFI}■: SEUCTÎVÂ_ ,____________________________________________4fii Mihiiescu îs., Carie, despre limba românească. Bucureşti, 1972; Norme gramaticale şi valori stilistice, Bucurcsti, 1973; îndrumări pentru studiu! limbii române. Vocabular şi gramatică, Bucureşti, 1976. Mihi'ilu G., împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Studiu iexico-scmantic, Bucureşti, 1980. Ministerul Educaţiei şi învăţanuiilului. Centrul de informare şi documentare al iuvăţămintului, Sinteze de limba română. Radioteieşcoală, Bucureşti, 1972. Ministerul Educaţiei şi învaţămintului, Programele de literatură română, literatură universală, limba română pentru învăţămînUil liceal (ti şi seralJ. valabile în anul şcolar 7977 — 1978, Bucureşti, 1977. Ministerul Edncaţici şi învăţămintului. Institutul ceniral tic perfecţionare a personalului didactic, Programa dc limba şi literatura română pentru clasele Y—VI1I, Bucureşti, 1977; Programele pentru clasele I./ i ' — învălămîutul primar (limbă română, aritmetică, istorie, caligrafic. desen), Bucureşti, 1977. iMiiiicin Alexandrina, Grammaiica romena, Roma. 1947. Meniri vi Lotus. Contributions o. la <1 scripticii compare- dr- la moyphvlogie etrbaii■ des langitcs romancs, Tomcs T-I.tf, Bruxelles, 1966 (I), 1968 IIImIKi. Munteann ŞL‘fan. Introducere in istoria limbii român: literare. J:,j>oca modernă, Timişoara, 1974 (Curs). [\icolcscu Aurel, Probleme de analiză- a frai ci, Bucureşti, 1969; Analize gramaticale, Bucureşti, 1969; Probleme de sintaxă a propoziţiei, Bucuroşii. 1970; Şcoala Ardeleană şi limba româna, Bum roşii, 1971. N'ieulescu Alexandru, Individualitate:/ limbii rumâni intre limbile romanice (I). Contribuţii gramaticale, Bucureşti, 19(55 şi (ÎL, Contribuţii sociocu'turalc, Bncuroş'i, 1978. 4*1 BIBLIOGRAFIE SELJ3QTIVÂ Niculcscu Al.. Prof. dr., Goga Ecaterina, Conf. dr., Cristodorescu■ Anca, As. şi Lupu Coman, As.,'Manual de lingvistică romanică. Laiini-iaic vs: Romantiate, Voi. I, Ediţia a II-a nemodificată., Bucureşti, 1976. Pnnaitcscn P.p., începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965. Parsa Dindelegan Gabriela, Sintaxa transform aii on ala a grupului verbal în limba română, Bucureşti, 1974. Pop Sever. Grammaire ronmaine, Borne. 1948. Popesc n Ştefani a, Gramatică practică a Umbri române cu o culegere de exercifii. Bucuroşii, 1971. ' . Probleme de gramatică şi stilistică în, şcoalq generală şi liceu (Coordonator: G. Bcldescu), Bucurcşti, 1967. Probleme dc lingvistică generală, Voi. I-VII, Bucureşti, 1959 (I), 1960 (IT1. 1961 (111), 3962 (IV), 1967 (V), 1974 (VI) şi 1977 (VII). Probleme de stilistică. Culegere de articole, Bucureşti, 1964. Puşcariu Sextil, Limba română. Voi. I. Privire generală, Bucurcşti, 1940. Voi. U, Bucurcşti, 1959. Koseiti Al.. Siwhi dc lingvistică, Bucureşti, 1955; Istoria limbii române, Voi. I- V!, Bucureşti, 1964 (MII), şi 1966 (IV-VI). Ko'-eui AL şi Cazacii B., Istoria limbii române literare, I. De la origini piuă la începutul secolului al XIX~lea, Bucureşti, 1961. Rusn I.L, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967; Elemente autohtom în limba romană. Substratul comun româno-albanez, Bucureşti, 1970. ’J'vnsn Valeriu, Introducei'e în studiul ..graiurilor româneşti, Bucurcşti, 1977. Sala Marius. Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Sandfeld Kristian, Olsen Hedwig, Syntaxe roumaine. I. Emploie des mots â flexions, Paris, 1936; II (1960) şi III (1962), Copenhague, Seche Mircea. Schiţă de istorie a lexicografiei române, Voi. I (1966) şi II (1969), Bucureşti. vSistemele limbii (Redactori responsabili: Prof. dr. Ion Coteanu şi Conf. dr. Lucia Wald), Bucureşti, 1970. Slava veche şi slava românească (Coordonator: Prof. dr. doc. Pândele Olteana), Bucureşti, 1975. Ştati Sorin, Cuvinte româneşti. O poveste a vorbelor, Bucureşti, 1964; Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti, 1967; Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, 1972. Stati Sorin şi Bulgar Gh., Analize sintactice şi stilistice, Bucureşti, 1970. Şerban Vasiîe, Sintaxa limbii române. Curs practic, Bucureşti, 1970. Şuteu Flora, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, 1976. /Tagliavini Carlo, Originile limbilor neolatine — Introducere în filologia romanica (Versiune românească îngrijită şi coordonată de Alexandru Niculescu), Bucureşti, 1977. / Toşa Alexandru, Terminologia gramaticala, în „Vatra", 1972, p. 11. Ţepelea Gabriel şi Bulgăr Gh., Momente din evoluţia limbii româna literare, Bucureşti, 1973. Vascenco Victor, Probleme de terminologie lingvistică, Bucureşti, 1975. Vasiliu Emanuel, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965; Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti, 1968. 4fi3 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Vasiiiu E, şi Golopenţia-Eretescu Sanda, Sintaxa transformaţională a limbii române, Bucureşti, 1969. Walrî Lucia, Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, Bucureşti, 1969; Sisteme de comunicare umană., Bucureşti, 1973. Wald Lucia şi Slave Elena, Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti, 1968. Zdrenghea Mircea, Limba română contemporană. Morfologia, Cluj, 1970. .