Mic dicționar diplomatic român
CRISTIAN ALEXANDRESCU, OCTAVIAN BĂRBULESCU,
nicolae FOTINO, ADRIAN IOSIPESCU
CONTROLUL ȘTIINȚIFIC AL LUCRĂRII A FOST
ASIGURAT DE : prof. univ. dr. docent E. GLASER,
șef de secție la Institutul de cercetări juridice ;
REFERENȚII DE SPECIALITATE : dr. docent
ALEX. BOLINTINEANU, șef de sector la Insti-
tutul de cercetări juridice ; I. BURSTEIN, cerce-
tător principal la Institutul de științe economice ;
prof. univ. dr. I. IONAȘCU ; conf. univ. dr.
GH. MOCA ; conf. univ. dr. AL. ZAMFIR, director
în Ministerul Comerțului Exterior.
mic dicționar
diplomatic român
EDITURA POLITICĂ, BUCUREȘTI - 1967

Cuvînt introductiv
Fenomenele complexe ale lumii contemporane,
permanenta sporire cantitativă și calitativă a cu-
noștințelor în variate domenii ale științei și culturii
fac necesară lărgirea și diversificarea neîntreruptă a
orizontului intelectual al oamenilor epocii noastre.
Satisfacerea acestei cerințe impuse de practica
socială nu este desigur ușoară. Circulația cărților, re-
vistelor, ziarelor a atins azi proporții ce întrece cu
mult timpul disponibil pentru o lectură sistematică și
aprofundată.
în scopul de a înlesni însușirea noțiunilor și obți-
nerea informațiilor care să permită orientarea în di-
verse domenii de activitate, apar pretutindeni nu-
meroase lucrări de sinteză și referință. Consultarea lor,
cu un consum redus de timp, oferă tuturor posibilitatea
' de a acumula bagajul minim de cunoștințe, corespun-
zător exigențelor civilizației și culturii contemporane.
Printre asemenea lucrări, un loc însemnat revine
dicționarelor. Creșterea numărului și varietatea profilu-
lui acestora nu constituie, cîtuși de puțin, un fenomen
întîmplător. într-adevăr, dicționarele sînt, prin exce-
lență, instrumentul cel mai potrivit nevoilor unei in-
vestigații rapide și cu garanția exactității asupra no-
țiunilor esențiale din diferitele ramuri ale științei, ale
tehnicii și artei și, în general, ale vieții sociale. Dic-
țioruare enciclopedice, într-unul sau mai multe volume,
dicționare în diverse ramuri ale științelor naturii și
științelor tehnice sau ale științelor sociale și uma-
nistice, în domeniul literaturii și al artelor, pînă la
dicționare privind gospodăria casnică sau alcătuite
special pentru copii se înscriu în gama ce pare fără
sfîrșit a acestui gen de publicații.
în țara noastră, formarea și pregătirea multilaterală
a omului nou, constructorul societății socialiste, consti-
tuie una dintre sarcinile fundamentale ale activității
de stat și obștești.
în această vastă operă era firesc să se recurgă,
tot mai stăruitor, și la alcătuirea de dicționare, avînd
în vedere utilitatea pe care o prezintă ele sub aspec-
tele înfățișate
5
A fost astfel întocmit și publicat de un colectiv al Academiei
R. S. România și al Editurii politice „Dicționarul Enciclopedic Român",
în 4 volum?, cea clintii lucrare de acest gen din țara noastră con-
cepută în spirit științific, marxis-leninist. Aceeași editură a luat acum
inițiativa binevenită de a ne oferi un „Mic dicționar diplomatic român".
Publicarea unei asemenea lucrări apare ca deosebit de actuală,
în prezent, relațiile internaționale și problemele legate de ele au
dobîndit dimensiuni noi, corespunzătoare condițiilor și factorilor ce
determină dezvoltarea societății. Descoperirile științifice epocale, pro-
gresul tehnic, apariția și dezvoltarea unor uriașe forțe sociale înaintate,
care militează pentru orientarea relațiilor dintre state și națiuni pe
făgașul aspirațiilor și intereselor fundamentale ale omenirii, afirmarea
ființei naționale a	popoarelor pînă ieri	subjugate	imprimă	relațiilor
internaționale amploare și caracteristici necunoscute în trecut.
în acest cadru, activitatea externă	a statelor	devine	tot mai
complexă. Formele	de cooperare dintre	state sînt	tot mai variate.
Domeniile în care	această cooperare se	desfășoară	sporesc	continuu.
Problemele ce trebuie astfel rezolvate interesează unele direct, altele
pe cale de consecință, pacea, bunăstarea și progresul întregii lumi.
Sfera noțiunii de diplomație capătă astfel contururi noi, își îm-
bogățește conținutul. în alte epoci, diplomații aveau mai mult funcții
de reprezentare. Maxima lor favorită era „surtout, pas de zele" a lui
Talleyrand. Ei erau mai activi cînd, la capătul unor războaie, se con-
vocau congrese sau conferințe de pace. Politica externă se concentra
în încheierea sau desfacerea alianțelor militare, în amenințări și pre-
siuni asupra statelor mici. Era politica „bîtei celei mari" sau a cano-
nierelor.
în epoca noastră, activitatea diplomatică și-a lărgit considerabil
cadrul. La domeniul politic, și el tot mai dezvoltat, se adaugă coope-
rarea economică, tehnică-științifică, culturală etc. Pe lîngă negocierile
bilaterale, și ele tot mai intense, capătă o amploare crescîndă nego-
cierile multilaterale în cadrul conferințelor și mai ales al organizațiilor
internaționale permanente. Avînd de soluționat probleme care reclamă
cunoștințe din variate specialități, activitatea diplomatică implică astăzi
participarea, alături de omul politic, a expertului cu pregătire eco-
nomică, juridică, militară, sau în diferite ramuri ale științei și tehnicii.
Această activitate depășește cercul restrîns al celor care o des-
fășoară.
De aici rezultă necesitatea familiarizării cu noțiunile privind rela-
țiile internaționale, de largă circulație în presă, în cuvîntările oameni-
lor de stat etc.
Se explică astfel ponderea pe care asemenea noțiuni o ocupă în
dicționarele enciclopedice, precum și alcătuirea unor dicționare di-
plomatice.
Printre acestea menționăm „Dicționarul diplomatic" apărut între
cele două războaie sub egida Academici diplomatice de la Paris și la
care a colaborat și Nicolaie Titulcscu.
6
„Micul dicționar diplomatic român.0 constituie prima încercare de
acest fel în țara noastră. Este numai un început, o primă experiență,
ceea ce explică și proporțiile sale reduse. Aceste proporții corespund
și obiectivului urmărit, de a permite celor ce urmăresc evenimentele
și politica internațională să-și verifice cunoștințele, să-și lămurească
înțelesul exact al unor termeni sau expresii de curentă întrebuințare
în documentele de partid și de stat, în periodice ori ziare.
Cu tot cadrul său restrîns, „Micul dicționar diplomatic român"
reușește să îmbrățișeze aspecte variate ale relațiilor internaționale,
conținînd termeni din domeniul relațiilor și dreptului internațional,
al practicii diplomatice, al comerțului internațional, precum și din
trecutul țării noastre.
Pentru a nu depăși limitele fixate, nu au putut fi incluse și
tratate internaționale, în afara celor care constituie statutele unor
organizații internaționale.
O deosebită atenție a fost acordată, cum era firesc, termenilor
și expresiilor caracteristice pentru politica externă a României socia-
liste de apărare a păcii și de dezvoltare a cooperării internaționale.
In această privință, în dicționar au fost tratate mai dezvoltat no-
țiunile care intră în conținutul principiilor ce stau la baza relațiilor
externe ale Republicii Socialiste România, principii prevăzute și în
articolul 14 din Constituție, și anume : respectarea suveranității și inde-
pendenței naționale, egalității în drepturi și avantajului reciproc, ne-
amestecul în treburile interne.
Definindu-se noțiunea de independență, se subliniază că dreptul
popoarelor de a se constitui în state independente reprezintă un prin-
cipiu fundamental al dreptului internațional contemporan, derivînd din
dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.
Dezvoltarea armonioasă a relațiilor dintre state nu este posibilă
decît pornindu-se de la existența statelor și națiunilor independente,
constituind realitatea fundamentală a societății contemporane.
Suveranitatea este caracterizată ca supremația puterii de stat în
interiorul țării și independența deplină în relațiile internaționale, fără
a se încălca drepturile altor state sau principiile dreptului internațional.
Această definiție, curentă în literatura politică și juridică socialistă,
infirmă opiniile unor doctrinari occidentali care pretind că suveranitatea
ar fi concepută, în știința dreptului internațional din țările socialiste,
ca o putere absolută.
Este înfățișată poziția Republicii Socialiste România, care consideră
că întărirea suveranității statului socialist corespunde cerințelor obiective
ale vieții sociale și solidarității internaționale a oamenilor muncii. „Dez-
voltarea fiecărui stat socialist, egal în drepturi, suveran și indepen-
dent — se arată în continuare —, constituie o cerință esențială de care
depind întărirea unității și coeziunii țărilor socialiste, creșterea în-
rîuririi lor asupra mersului înainte al omenirii spre socialism și co-
munism*.
7
O altă subliniere cuprinsă în articol se referă la faptul că unul din
atributele fundamentale ale suveranității statului nostru socialist constă
în conducerea planificată a economiei naționale.
Articolul despre suveranitate prezintă astfel, într-o formă concen-
trată, datele esențiale cu privire la această instituție centrală a dreptu-
lui și relațiilor internaționale.
Un alt articol din dicționar care ne reține atenția din punctul de
vedere al principiilor fundamentale ale politicii și dreptului internațional
promovate consecvent de țara noastră este cel privitor la cooperarea
internațională, principiu unanim admis al relațiilor internaționale și al
coexistenței pașnice.
O adevărată cooperare internațională nu este posibilă decît pe baza
respectării celorlalte principii ale relațiilor dintre state și ale dreptului
internațional.
Este un aspect deosebit de important, care definește poziția țării
noastre în cooperarea sa cu celelalte țări.
Insistînd, asupra necesității de a dezvolta tot mai mult cooperarea
economică internațională, recurgîndu-se la forme tot mai variate, tovară-
șul Nicolae Ceaușescu a subliniat recent că această cooperare trebuie
să se bazeze pe ,,respectarea suveranității și independenței naționale,
să asigure deplina egalitate în drepturi, neamestecul în treburile interne
și avantajul reciproc" x. „Sîntem convinși că vom realiza în acest do-
meniu lucruri deosebit de utile pentru economia noastră națională, pe
o bază care să constituie exemplu de relații între țări egale în drepturi
—• țări socialiste sau aparținînd unor orînduiri sociale diferite —, care
să excludă orice fel de amestec în afacerile interne ale altora" 2.
Cooperarea internațională este o componentă a coexistenței pașnice,
„cerință de bază a vieții internaționale contemporane ce decurge, cu
necesitate, din legile obiective care acționează în întreaga perioadă
istorică a trecerii omenirii de la capitalism la socialism". Se precizează,
printre altele, că la asigurarea coexistenței pașnice contribuie dezvol-
tarea colaborării economice și culturale, prin folosirea avantajelor oferite
de diviziunea internațională a muncii.
Un articol important din dicționar este consacrat autodeterminării,
definită ca dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta, ca un prin-
cipiu de drept internațional potrivit căruia popoarele și națiunile își
aleg în mod liber statutul lor politic, economic, social și cultural și
exercită dreptul de suveranitate permanentă asupra bogățiilor lor
naturale.
După cum se știe, Republica Socialistă România acordă o impor-
tanță deosebită dreptului sacru al fiecărui popor de a-și hotărî singur
soarta, de a-și alege drumul dezvoltării și forma de organizare socială,
fără amestec din afară, corespunzător voinței și aspirațiilor sale. Res-
pectarea strictă a acestui drept constituie temelia trainică pe care se
pot clădi relații noi de colaborare între state, factorul principal ce
1	Nicol&e Ceaușescu. „Cuvîntare la Consfătuirea privind activitatea
în domeniul comerțului exterior-, București, Editura politică, 1967, p. 18.
1	Op. cit., p. 20.
8
poate asigura însănătoșirea atmosferei internaționale, lichidarea incdf-
dării și a neîncrederii între state.
în afara acestor noțiuni, asupra cărora ne-am oprit cu titlu de
exemplu, dicționarul mai tratează și alte principii fundamentale ale
dreptului internațional contemporan, ca principiul neagresiunii, neinter-
venției, egalității suverane, reglementării pe cale pașnică a diferende-
lor internaționale.
Cititorul găsește aici un material util pentru precizarea înțelesului
principiilor care alcătuiesc partea cea mai importantă a dreptului inter-
național contemporan și a căror respectare în relațiile dintre state este
chezășia asigurării păcii și dezvoltării cooperării dintre popoare. Pre-
zentarea principiilor este un bun prilej pentru sublinierea coordonatei
fundamentale a politicii externe a României socialiste, care militează cu
fermitate în vederea înfăptuirii lor în relațiile internaționale, pornind
de la realitățile lumii contemporane oglindite în aceste principii.
în același context al politicii noastre externe se înscrie și articolul
privitor la securitatea europeană. Crearea unui,sistem de securitate reală
în Europa este calea pentru realizarea dezideratului major al statorni-
cirii unui climat de destindere, înțelegere și cooperare între toate statele
continentului european, permițînd valorificarea deplină a resurselor
fiecărui popor.
Se subliniază, pe drept cuvînt, că o însemnătate primordială în
această privință o are normalizarea relațiilor intereuropene, intensifi-
carea pe toate planurile a legăturilor între toate țările continentului.
Este pusă în lumină contribuția deosebită pe care România o
aduce la cauza securității europene, citîndu-se printre inițiativele țării
noastre în acest domeniu propunerea privind „acțiuni pe plan regional
în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între statele
europene aparținînd unor sisteme social-politice diferite", propunere
care s-a concretizat în rezoluția adoptată de cea de-a XX-a sesiune
a Adunării Generale a O.N.U.
în afara noțiunilor asupra cărora am insistat, dată fiind impor-
tanța lor, „Micul dicționar diplomatic român" conține numeroase arti-
cole consacrate explicării înțelesului termenilor de drept internațional
cum sînt : tratatele, recunoașterea, succesiunea statelor, cetățenia,
teritoriul, codificarea în dreptul internațional, constrîngerea în dreptul
internațional, răspunderea internațională, precum și termeni din dreptul
diplomatic și consular.
Pe lîngă articolele consacrate organizațiilor internaționale deose-
bit de importante ca Organizația Națiunilor Unite și diferite instituții
specializate, prezintă interes și informațiile referitoare la diferite co-
misii ale O.N.U., ori organisme economice, tehnice și științifice folo-
site în cadrul colaborării internaționale.
Este utilă și includerea în dicționar a unor rezoluții importante
ale Adunării Generale a O.N.U. sau ale unor conferințe internaționale
privitoare la probleme majore ale relațiilor și dreptului internațional.
0
Comerțul internațional este de aseriieneâ reprezentat ^rih ier^fti
de largă circulație cum sînt : clauza națiunii celei mai favorizate,
clauza aur, c. i. f., f. o. b., f. a. s., porto franco, zonă internațională
și altele.
Termenii incluși în dicționar cu privire la trecutul țării noastre,
cum sînt cei referitori la organizarea diplomației țărilor române, diverse
funcții legate de aceasta ori folosiți în raporturile cu Poarta ne oferă
posibilitatea de a confrunta trecutul de luptă pentru libertate al poporu-
lui român, împotriva jugului otoman, cu prezentul, în care aspirațiile
sale milenare și-au găsit înfăptuirea. O dată cu eliberarea de exploa-
tare în interior și făurirea unei existențe corespunzătoare înaltelor
calități ale poporului nostru, orînduirea socialistă i-a asigurat, pentru
prima oară în zbuciumata sa istorie, independența deplină, locul ce i
se cuvenea printre popoarele lumii.
Prin modul de alcătuire, prin conținutul și felul în care este
redactată, lucrarea de față apare, așadar, ca un instrument util de
inițiere și informare asupra cunoștințelor necesare familiarizării cu
politica și dreptul internațional.
Este un început promițător, care, sperăm, va deschide calea pen-
tru un dicționar diplomatic român de mai mari proporții, operă a
cărei realizare reclamă mobilizarea pe o perioadă mai îndelungată
a eforturilor specialiștilor noștri.
Prof. univ. doctor docent GRIGORE GEAMĂNU
a
abrogare, în domeniul dreptului internațional, încetarea vala-
bilității unui tratat sau a altui act internațional, precum
și a uneia sau a mai multor prevederi cuprinse în aceste
documente internaționale, prin încheierea unui alt tratat
cu aceeași valoare juridică. Abrogarea poate fi : expresă,
atunci cînd este prevăzută direct în noul act internațional,
și tacită, atunci cînd prevederile actului vechi sînt incom-
„ patibile cu noul act încheiat. Trebuie să se aibă în vedere
că o regulă generală nouă nu abrogă o regulă specială
veche, aceasta din urmă menținîndu-se ca o excepție de la
regula nouă.
abținere, în sens general, atitudine pasivă care constă în faptul
de a nu acționa, a nu interveni sau a nu exprima o părere,
în procedura de vot a conferințelor internaționale, abținerea
este situația în care un membru al adunării, solicitat să
voteze pentru o anumită problemă care a făcut obiectul
dezbaterilor conferinței, nu se pronunță nici pentru, nici
contra, ci declară că se abține. Conform art. 87 din Regu-
lamentul Adunării Generale a O.N.U., la votul prin apel
nominal este chemat fiecare membru, iar un reprezentant
răspunde „da“, „nu" sau „abținere". Abținerea echivalează
cu un vot negativ atunci cînd, potrivit regulilor de proce-
dură, hotărîrile se adoptă prin sistemul majorității abso-
n	a
Iute (v.). în sistemul majorității relative (v.), abținerile nu
sînt luate în considerare la calculul majorității. în practica
Consiliului de Securitate al O.N.U., abținerea unui membru
permanent al consiliului, la adoptarea unei hotărîri care
necesită unanimitatea membrilor permanenți, nu este con-
siderată vot negativ. în Adunarea Generală a O.N.U., ma-
joritatea se stabilește, conform procedurii de vot prevăzute
în regulamentul respectiv, în raport cu numărul membrilor
prezenți și votanți, cei care se abțin nefiind considerați
votanți.
Academia de drept internațional (Academie de droit inter-
național), instituție internațională neguvernamentală, fon-
dată în 1914, cu scopul de a răspîndi cunoștințele de drept
internațional. Are sediul la Haga. Academia organizează în
fiecare an cursuri de cîte 5—10 lecții, care pot fi audiate de
cei care se specializează în studiul dreptului internațional.
Lecțiile ținute în cursul unui an se publică în unul sau mai
multe volume, alcătuind culegerea „Recueil des cours de
l’Academie de droit internațional". Pînă în prezent, din
această culegere au apărut peste o sută de volume.
Academia diplomatică internațională (Academie diplomatique
internaționale), instituție diplomatică internațională neguver-
namentală, înființată în 1926 la Paris, sub auspiciile Ligii
Națiunilor, de către personalități internaționale • de frunte,
specialiști în dreptul internațional. Din rîndul acestora a
făcut parte și diplomatul român Nicolae Titulescu, ales și
președinte al Academiei (1934). Conform statutului său,
Academia diplomatică internațională are drept scop studierea
problemelor internaționale, folosind pentru aceasta sprijinul
celor mai competenți diplomați și specialiști în domeniul rela-
țiilor internaționale. Membri ai Academiei pot fi: miniștri
ai afacerilor externe, ambasadori, oameni de stat, juriști din
diferite țări.. Activitatea acestei instituții diplomatice se des-
fășoară în sesiuni de comunicări. De asemenea, Academia
publică un „Dicționar diplomatic", în care apar articole, scrise
de diplomați și de oameni de stat, în legătură cu princi-
palele evenimente internaționale, precum și textele unor tra-
tate’ internaționale mai importante.
acceptare, în terminologia dreptului internațional, faptul de a
fi de acord cu o propunere (de ex., de a încheia o înțele'
gere, un tratat, acord, convenție, protocol etc.) în condi-
țiile menționate în proiect. Orice propunere de modificare
adusă proiectului este considerată refuz și reprezintă o nouă
propunere. Acceptarea poate fi : expresă sau tacită; in sensul
a
12
că eâ rezultă din împrejurări care nu admit o altă incer^
pretare de bună-credință decît însușirea propunerii în
cauză. Constituind o sursă de obligații, acceptarea are o
sferă de interpretare restrînsă și ea nu trebuie lărgită, pe
cale de argumente, deducții, silogisme, dincolo de cadrul
strict al propunerii la care se referă.
acord, înțelegere internațională semnată în numele sau din
împuternicirea guvernului și care, de obicei, nu trebuie să
fie ratificată. Acordul reglementează probleme concrete ale
colaborării dintre state. — Acord comercial, acord care
reglementează schimburile comerciale dintre state, prin troc
sau pe credit. — Acord de credit, înțelegere care reglemen-
tează raporturile de credit dintre state, condițiile în care
este acordat și în care va fi achitat creditul, fie în mărfuri,
fie în bani. — Acord de plăți, înțelegere prin care se re-
glementează conturile dintre state, prin plăți directe sau
prin cliring (v.). — Acord de transporturi, înțelegere între
state prin care sînt reglementate transporturile internațio-
nale de persoane și de mărfuri. — Acord economic sau
acord de colaborare economică și tehnică, înțelegere între
state cu privire la acordarea de ajutor tehnic pentru con-
struirea unor obiective industriale sau de altă natură, ori
pentru efectuarea unui schimb de experiență în domeniul
industriei, agriculturii, tehnicii, științei etc. — Acord cultu-
ral, înțelegere prin care se reglementează relațiile culturale
și științifice, schimburile culturale și modalitățile de înles-
nire a acestora de către state. — Acord de frontieră, înțele-
gere între state vecine cu privire la stabilirea regimului de
frontieră (v.), la demarcarea (v.) și redemarcarea (v.) fron-
tierei, precum și la procedura de reglementare a inciden-
telor de frontieră (v.). — Acord regional, înțelegere înche-
iată între state situate în aceeași regiune geografică. Poate
constitui un important instrument pentru menținerea păcii
și securității internaționale (v.). Carta O.N.U. prevede po-
sibilitatea încheierii de acorduri regionale pentru rezolvarea
problemelor privitoare la menținerea păcii și securității, cu
condiția ca ele să corespundă scopurilor și principiilor
Cartei Națiunilor Unite (art. 52).
Acordul general pentru tarife și comerț (GATT ; General Agree-
ment on Tariffs and Trade), organizație internațională
creată printr-un acord tarifar multilateral încheiat la 30 oc-
tombrie 1947 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. GATT
nu este o instituție specializată a O.N.U., dar întreține le-
gături cu aceasta și cu organismele sale. Conform statutului
a
13
său, GATT are ca scop : desfășurarea comerțului între păr|i
pe bază de nediscriminare și acordarea reciprocă a clauzei
națiunii celei mai favorizate ; interzicerea folosirii restric-
țiilor cantitative la import; protejarea industriei naționale
numai cu ajutorul tarifelor vamale ; folosirea consultărilor
între părți ca metodă de evitare a prejudiciilor de ordin
economic. La aceste reguli există și excepții, ca, de ex., ad-
miterea, în anumite condiții, a sistemelor preferențiale și a
uniunilor vamale; aplicarea unor restricții cantitative la
import impuse de necesitatea echilibrării balanței de plăți ;
admiterea de măsuri protecționiste pentru industria națio-
nală în țările în curs de dezvoltare ; folosirea clauzei secu-
rității conform căreia nici o parte contractantă nu poate fi
obligată să întreprindă acțiuni care ar prejudicia interesele
sale. Din GATT fac parte 84 de țări, dintre care 70 de
membre cu drepturi depline (părți contractante), 4 membre
pe bază de accesiune provizorie, 2 membre cu aranjament
special, 8 membre de facto (țări foste colonii care, după
cîștigarea independenței, continuă să aplice prevederile
acordului). Structura organizatorică : sesiunea părților con-
tractante ; consiliul GATT, care coordonează activitatea între
sesiuni ; comitete specializate și grupe de lucru ; secretaria-
tul, cu sediul la Geneva, condus de un director general.
Pînă în 1964 s-au desfășurat cinci conferințe tarifare, al
căror rezultat a fost negocierea de concesii comerciale sub
formă de reduceri sau de consolidări de taxe vamale. în 1964
a început conferința comercială (Runda Kennedy), care
se află în curs de desfășurare. Principalele obiective ale
acestei conferințe sînt : reducerea tarifelor vamale pînă
la 5O°/o și diminuarea altor obstacole decît cele tarifare din
calea comerțului. în 1964 a fost adăugat un nou capitol la
acord, intitulat „Comerț și dezvoltare", care prevede acor-
darea unor avantaje țărilor în curs de dezvoltare. în scopul
transpunerii în practică a prevederilor acestui capitol a
luat ființă, la începutul anului 1965, Comitetul pentru co-
merț și dezvoltare din cadrul GATT.
Acordul internațional al cafelei (ICA ; International Coffee
Agreement), înțelegere multilaterală încheiată la Washington
în 1959 și care a intrat în funcțiune în ianuarie 1964. Nu-
mărul țărilor semnatare ale acestui acord se ridică la 28.
Acordul internațional al cafelei prevede : fixarea de cote
anuale de export pentru fiecare țară producătoare ; obliga-
tivitatea pentru consumatorii semnatari ai acordului să
cumpere cafea, pe cît posibil, numai de la producătorii
membri ai acordului ; eliminarea obstacolelor din calea co-
a
14
merțului cu cafea ; reglementarea stocurilor și a prețuri-
lor etc. Organele sale de conducere sînt : consiliul directo-
rial și comitetul consultativ, cu sediul la Londra. Republica
Socialistă România nu este parte la acest acord.
Acordul internațional al zahărului (ISC ; International Sugar
Council), înțelegere multilaterală încheiată pentru prima
dată în 1937. Ultimul acord a intrat în funcțiune la 1 ia-
nuarie 1959. Semnatare ale acestui acord sînt 45 de state,
dintre care 25 sînt exportatoare. Acordul internațional al
zahărului prevede : stabilirea unor cote de bază pentru ex-
portul țărilor producătoare, fixarea unor limite pentru pre-
țurile zahărului, reglementarea producției de zahăr etc. Or-
ganele sale de conducere sînt: consiliul internațional al
zahărului (format din reprezentanți ai tuturor țărilor sem-
natare) care controlează modul cum sînt îndeplinite pre-
vederile acordului, culeg, prelucrează și difuzează infor-
mații și date statistice cu privire la producția și comerțul
cu zahăr ; comitetul executiv, cu sediul la Londra (format
din 14 membri aleși de consiliu, în mod egal, dintre repre-
zentanții țărilor exportatoare și importatoare) ; trei comisii
de specialitate care lucrează pe lîngă comitetul executiv.
Republica Socialistă România nu este parte la Acordul inter-
național al zahărului.
acreditânt, stat stat care numește un reprezentant diplo-
matic într-un stat străin sau pe lîngă o organizație inter-
națională.
acreditâr, stat stat în care este numit (acreditat) un repre-
zentant diplomatic al altui stat.
acreditare, procedură de numire și de intrare în funcțiune a
șefului unei misiuni diplomatice în străinătate. Acreditarea
se desfășoară în felul următor : se cere asentimentul sta-
tului străin (agrement) (v.) ; după primirea agrementului,
diplomatul poate fi numit în funcție de către organul constitu-
țional competent și poate pleca să-și ia postul în primire ;
urmează înmînarea scrisorilor de acreditare către șeful
statului străin, operație care are loc în cadrul unei solem-
nități deosebite. Numai după remiterea scrisorilor de acre-
ditare, diplomatul intră în funcție și are dreptul să lu-
creze în calitate de reprezentant al statului său. Ambasa-
dorul și ministrul plenipotențiar se acreditează pe lîngă
șeful statului acreditar; însărcinatul cu afaceri, pe lîngă
ministrul de externe al acestui stat.
act adițional, înțelegere încheiată între două sau mai multe
state prin care se completează, se modifică sau se inter-
15
a
pretează, în tot sau în parte, prevederile unui acord prin-
cipal, încheiat anterior sau la aceeași dată. Actul adițional
poate purta diferite denumiri : protocol adițional, convenție
adițională etc.
act final, document cu caracter general care se adoptă la sfîr-
șitul unei conferințe internaționale. Actul final consem-
nează statele participante, felul în care a fost organizată
conferința, persoanele care au ocupat posturile de condu-
cere, modul în care s-au desfășurat lucrările, documentele
adoptate. De obicei, actul final este semnat de șefii dele-
gațiilor participante la conferință. Uneori în acest docu-
ment sînt reproduse toate acordurile adoptate de conferință
(de ex., actul final din 15 iunie 1964, adoptat de Conferința
Națiunilor Unite pentru comerț și dezvoltare, Geneva,
23 martie—16 iunie 1964). Alteori el înregistrează numai do-
cumentele adoptate de conferință (de ex., actul final al
Conferinței Națiunilor Unite asupra relațiilor și imunități-
lor diplomatice, Viena, 18 aprilie 1961).
act general, denumire dată unui tratat internațional multi-
lateral, care reunește și coordonează diferite dispoziții con-
venționale adoptate la o conferință internațională sau sta-
bilește un anumit regim juridic (de ex., actul general al
Conferinței de la Berlin din 1885 privitor la problemele
coloniale, actul general al Conferinței de la Bruxelles
din 1890 referitor la interzicerea comerțului de sclavi). în
practica internațională contemporană, denumirea de act
general este puțin folosită.
acționar, persoană fizică sau juridică care deține acțiuni. Ac-
ționarul încasează, sub formă de dividend, o parte din
beneficiul întreprinderii (societății) pe acțiuni, proporțio-
nală cu numărul și cu valoarea acțiunilor pe care le de-
ține. O întreprindere internațională poate să-și împartă
capitalul în acțiuni (de ex., Banca internațională de recon-
strucție și dezvoltare) (v.).
Acțiuni pe plan, regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de
bună vecinătate între state europene aparținînd unor sisteme
social-politice diferite, titlul unei rezoluții propuse de Repu-
blica Socialistă România la Organizația Națiunilor Unite,
la sesiunea a XV-a, 1960. Inițiativa României a pornit de
la necesitatea întemeierii relațiilor internaționale contempo-
rane nu pe scindarea lumii în blocuri militare, opuse unul
celuilalt, ci pe legături bilaterale între state, fără deosebire
a
16
de orînduire social-economică, legături care să fie con-
forme cu respectul suveranității de stat, independenței
naționale, egalității în drepturi a statelor, avantajului reci-
proc, neamestecului în- treburile interne ale altor state. La
sesiunea a XVHI-a a Adunării Generale a O.N.U., în con-
dițiile unei răspîndiri mai largi a ideilor soluțiilor regionale,
a creării de zone denuclearizate în diferite regiuni ale lumii
(Africa, America Latină, Balcani, Marea Mediterană, Europa
centrală, Europa de nord, bazinul Pacificului etc.), delegația
română a repus pe ordinea de zi problema întreprinderii
de acțiuni pe plan regional. Rezoluția, la care au fost co-
autori alte opt state europeni (Austria, Belgia, Bulgaria,
Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia și Ungaria), a fost
adoptată în unanimitate (fără „voturi contra") și .fără nici
o abținere, la sesiunea a XX-a (1965) a Adunării Generale
a O.N.U.
aderare la tratat, participare la un tratat multilateral a unui
stat care nu a luat parte la negocierea și semnarea lui.
Aderarea la tratat se efectuează prin remiterea unui instru-
ment de aderare către statele semnatare sau către statul
depozitar al tratatului. Ea are loc numai în cazul tratatelor
deschise ; la tratatele închise nu este posibilă decît cu con-
simțămîntul unanim al statelor participante. Cu prilejul ade-
rănii pot fi formulate rezerve la tratat (v.).
ADIRI v. Asociația de drept internațional și relații inter-
naționale.
ad-interim (prescurtat a.i), termen latin însemnînd „între
timp", folosit la denumirea rangului unui diplomat care în-
deplinește o funcție temporară. Se utilizează numai în le-
gătură cu rangul și funcția de însărcinat cu afaceri ad-
interim (v.), care îl înlocuiește temporar pe șeful misiunii
diplomatice (ambasador, ministru plenipotențiar sau însăr-
cinat cu afaceri) în perioadele de absență a acestuia din țara
de reședință a misiunii diplomatice.
administrație, în dreptul internațional, denumire folosită :
a) în sens larg pentru a desemna totalitatea puterilor de
guvernămînt asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune
de teritoriul respectiv și nefiind echivalent cu suveranita-
tea. Carta O.N.U., în art. 75, face referire la „adminis-
trarea" teritoriilor plasate sub regimul de tutelă, iar în
art. 81, menționează „autoritatea care va asigura adminis-
trația" acestor teritorii ; b) în sens restrîns pentru a sub-
linia gestiunea serviciilor publice sub conducerea unei auto-
rități superioare care exercită, funcțiile guvernamentale.
1?	a
2
Rezoluția 142 (II) a Adunării Generale a O.N.U., în schema
care servește drept ghid pentru întocmirea informațiilor
privitoare la teritoriile sub tutelă, se referă la „administrația
locală și organizarea principalelor servicii administrative" ;
c) pentru denumirea unor organizații internaționale care au
anumite atribuții executive, stabilite printr-un acord inter-
național (de ex., Administrația fluvială specială a Porților
de Fier, alcătuită din reprezentanții guvernului Republicii
Socialiste România și Republicii Socialiste Federative Iugo-
slavia și creată pe baza Convenției privind regimul naviga-
ției pe Dunăre din 1948).
ad referendum, termen latin însemnînd „pentru a referi", folo-
sit de către un reprezentant diplomatic la semnarea unui
acord, prin care se atestă faptul că textul, astfel identificat,
va fi supus guvernului în cauză spre a hotărî dacă să-1
semneze sau nu.
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, unul din-
tre principalele organe ale O.N.U., în care sînt reprezentate
toate statele membre. Are puteri și funcțiuni legate de
celelalte organe ale O.N.U., este investită cu dreptul de a
discuta orice problemă de competența organizației, alege
singură sau în cooperare cu Consiliul de Securitate pe unii
sau pe toți membrii altor organe ale organizației. Consiliul
de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de
Tutelă și secretarul general supun Adunării Generale ra-
poarte anuale sau speciale. Adunarea Generală aprobă bu-
getul și fixează cotizațiile membrilor ; hotărîrile sale con-
stituie recomandări adresate statelor membre, celorlalte or-
gane ale O.N.U. sau organizațiilor interguvernamentale. Ea
poate examina principiile generale ale colaborării în do-
meniul menținerii păcii și securității internaționale, inclu-
siv principiile referitoare la dezarmare; are responsabili-
tatea pentru promovarea cooperării internaționale eco-
nomice, sociale, umanitare; exercită funcțiile Organizației
Națiunilor Unite în legătură cu teritoriile sub tutelă etc.
Adunarea Generală a O.N.U. este constituită din șapte co-
misii principale : comisia pentru probleme politice și de
securitate (comisia I), comisia politică specială, comisia eco-
nomică și financiară (comisia a Il-a) ; comisia pentru
problemele sociale, umanitare și culturale (comisia a IlI-a),
comisia de tutelă și pentru teritoriile neautonome (comisia
a iV-a), comisia pentru problemele administrative și bu-
getare (comisia a V-a), comisia juridică (comisia a Vl-a).
Statele membre au în fiecare comisie cîte un reprezentant
a
18
Și lin număr de consilieri și experti. Comisiile îșî aleg cile
un birou format dintr-un președinte, un vicepreședinte și
un raportor. Adunarea Generală poate crea oricîte organe
■auxiliare consideră că sînt necesare. în prezent exista zeci
de asemenea organe. Adunarea Generală adoptă reguli pro-
prii de procedură. Ea se întrunește în sesiune ordinară, în
fiecare an, în cea de-a treia marți a lunii septembrie, la
sediul principal al O.N.U. (în prezent, la New York) ; tot-
odată poate convoca și sesiuni extraordinare, fie din proprie
inițiativă, fie la cererea Consiliului de Securitate sau a
membrilor O.N.U. La deschiderea sesiunii este examinată
și aprobată ordinea de zi. Fiecare stat membru al O.N.U.
este reprezentat la aceste sesiuni printr-o delegație com-
pusă din cel mult cinci membri, cinci supleanți, un număr
de consilieri și experți. Adunarea Generală alege o comisie
de verificare a deplinelor puteri, alcătuită din 9 membri, și
un birou de conducere a sesiunii, format dintr-un președinte,
17 vicepreședinți și 7 președinți ai comitetelor principale.
Membrii biroului sînt aleși din diferite delegații, astfel în-
cît să asigure o cît mai largă reprezentare geografică a sta-
telor membre. Ședințele Adunării Generale a O.N.U. și ale
principalelor sale comitete sînt publice. Ele sînt conduse de
președinte sau de unul dintre vicepreședinți. Reprezentan-
tul fiecărui stat are dreptul să ia cuvîntul. Adunarea Ge-
nerală adoptă hotărîri asupra problemelor aflate pe ordinea
de zi numai după ce ele au fost examinate, în prealabil, în
comisii pe baza unui raport asupra problemelor respective,
prezentat Adunării. Unele probleme pot fi dezbătute chiar
în ședințele plenare. Sesiunile Adunării Generale încep prin
dezbateri generale, în cadrul cărora șeful delegației, de obi-
cei ministrul afacerilor externe, face o expunere politică
asupra situației și problemelor internaționale. în Adunarea
Generală a O.N.U., fiecare stat dispune de un singur vot.
în problemele importante, hotărîrile sînt luate cu majori-
tatea de două treimi a membrilor prezenți și votanți. Sînt
considerate probleme importante : recomandările referitoare
la menținerea păcii și securității internaționale, alegerea
membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate, ale-
gerea membrilor Consiliului Economic și Social, alegerea
membrilor Consiliului de Tutelă, admiterea de noi membri
în organizație, suspendarea drepturilor și privilegiilor mem-
brilor, excluderea membrilor, probleme referitoare la func-
ționarea regimului de tutelă și problemele bugetare. Hotă-
rîrile Adunării Generale a O.N.U. asupra altor probleme sînt
19	a
2*
luate cu majoritatea simpiâ a membrilor prezenti și votanți
(cei ce votează pro sau contra ; cei ce se abțin de la vot sînt
considerați nevotanți). De la intrarea sa în O.N.U., în 1955,
România participă activ la sesiunile Adunării Generale, adu-
cînd o importantă contribuție la cauza păcii și colaborării
internaționale. Astfel, țara noastră este autoarea unor pro-
puneri ca : „Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii
relațiilor de bună vecinătate între state europene aparținînd
unor sisteme social-politice diferite" (v.) 1960 ; „Măsuri privind
promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor de pace, res-
pectului reciproc și înțelegerii între popoare" (1960) ; adopta-
rea unei declarații privind principiile de cooperare economică
internațională (1957) și altele. Reprezentanții României au ocu-
pat înalte posturi în cadrul sesiunilor Adunării Generale
a O.N.U. : vicepreședinte al Adunării Generale, președinți
ai comisiilor sau membri în birourile acestora (vicepre-
ședinți, raportori).
adunările ad-hoc v. divanurile ad-hoc.
agent consular, denumirea celui mai mic grad în ierarhia con-
sulilor (v.).
agent diplomatic, nume dat reprezentanților diplomatici, indi-
ferent de rang. Conform Regulamentului adoptat de Con-
gresul de la Viena din 1815, această denumire era purtată
numai de șefii misiunilor diplomatice ; ulterior, ea a fost ex-
tinsă și la ceilalți diplomați, aceștia încetînd să mai formeze
suita șefului misiunii, fiind considerați funcționari ai mi-
siunii ca instituție de stat. Congresul de la Viena a stabilit,
pentru prima oară, clasele șefilor misiunilor diplomatice (v.)
și a fixat regulile protocolare după care agentul diplomatic
trebuie să se conducă în activitatea sa. Astfel, în stabilirea
ordinii de precădere nu se ține seama nici de importanța
puterilor, nici de alianțele politice sau de alt ordin dintre
state, ci numai de gradul reprezentantului diplomatic și, la
grad egal, de vechimea lui în post. Primii agenți diplomatici
ai României au fost Costache Negri, numit de Al. I. Cuza,
la 9 februarie 1859, la Constantinopol, și confirmat de
Poartă la 31 octombrie 1859, și loan Alecsandri, care la
7 septembrie 1860 a fost numit agent diplomatic la Paris.
Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA—IAEA ;
International Atomic Energy Agency), organizație interguver-
namentală întemeiată în 1957, una dintre instituțiile speciali-
zate ale O.N.U. (v.). Este singura instituție specializată care
prezintă direct rapoarte anuale Adunării Generale a O.N.U.
• și, după caz, altor organe ale O.N.U. Statutul AIEA prevede :
a
20
stabilirea unui control asupra folosirii produselor fisionabile
Speciale primite de agenție, urmărindu-se ca ele să servească
numai scopurilor pașnice ; repartizarea resurselor sale în așa
>fel încît să asigure întrebuințarea lor eficace și în folosul
bunăstării generale în toate regiunile lumii. Totodată AIEA
acordă asistență tehnică statelor pentru folosirea energiei
atomice în scopuri constructive. Organele de conducere ale
AIEA sînt : conferința generală (care se întrunește o dată
pe an), consiliul guvernatorilor și un director general. Sediul
său este la Viena, unde AIEA are un laborator de cercetări.
Republica Socialistă România este membră a AIEA ; repre-
zentanții României au ocupat diferite posturi în organele de
conducere ale acestei organizații.
agenție, organ care reprezintă interesele unei persoane fizice
sau juridice, în aceeași țară sau pe teritoriile altor țări
(de ex., agenție diplomatică, comercială, de voiaj, de navi-
gație etc.).
— Agenție diplomatică, misiune condusă de un agent diplo-
matic. Dân documente reiese că agențiile diplomatice româ-
nești au apărut după desființarea capuchehaielor de la
Constantinopol (ultimul deținător al acestui post fiind vor-
nicul Nicolae Aristarhi, capuchehaia Țării Românești). Pri-
mele noastre agenții diplomatice au fost înființate la Con-
stantinopol, 1859 ; Paris, 1860 ; Belgrad, 1863. V. și misiune
diplomatică.
agrement, încuviințare dată de guvernul unui stat pentru ca o
anumită persoană să fie numită în calitate de șef al misiunii
' diplomatice al unui stat străin. Agrementul este cerut, pe
cale diplomatică, la Ministerul de Externe al statului acre-
ditar. Cererea de agrement este însoțită de datele personale
referitoare la persoana propusă, prezentate pe hîrtie simplă,
fără semnătură, fără dată și fără sigiliu. Atît cererea de
agrement, cît și eventualul răspuns negativ sînt păstrate
secret de ambele state. După primirea agrementului, diplo-
matul devine persona grata (v.), poate fi numit în post de
statul său, iar numirea sa se publică în presă. Fără agre-
ment, numirea nu poate avea loc. în unele țări se cere agre-
ment și pentru atașații (v.) militari.
agresiune, act prin care un stat atacă cel dinții un alt stat.
Unul dintre principiile de bază ale relațiilor dintre state
este neagresiunea (v.). Dreptul internațional interzice agre-
siunea. Statele care comit această gravă crimă împotriva
umanității poartă răspunderea și sînt pasibile de sancțiuni
internaționale. Statele victime ale agresiunii au dreptul la
21
a
autoapărare (v.). Prima propunere de definire a agresiunii
a fost prezentată la Conferința pentru dezarmare din fe-
bruarie 1933, de către U.R.S.S. în proiectul de declarație
propus de delegația sovietică se prevedea că estd conside-
rat agresor, intr-un conflict internațional, statul care co-
mite primul una dintre următoarele acțiuni : declară război
unui alt stat; invadează cu forțele armate, fără declarație
de război, teritoriul unui alt stat; bombardează sau atacă
în mod premeditat vasele sau aeronavele altui stat; debarcă
sau aduce forțe armate terestre, maritime sau aeriene pe
teritoriul unui stat străin fără asentimentul acestuia; in-
stituie blocada maritimă a coastelor și porturilor altui stat.
Nici un fel de considerent politic, strategic sau economic nu
poate justifica comiterea vreuneia dintre aceste acțiuni. Pe
baza acestei definiții au fost încheiate convențiile de la
Londra, din 3—5 iulie 1933, cu privire la definirea agre-
siunii. în adoptarea acestor convenții, un rol însemnat l-a
avut Nicolaie Titulescu, care, în calitatea sa de ministru de
externe, a semnat convenția în numele guvernului român.
Problema definirii agresiunii se află pe ordinea de zi a
Adunării Generale a O.N.U. din anul 1950. Pînă în prezent
însă nu s-au realizat progrese în acest domeniu. O comi-
sie specială a Adunării Generale are sarcina să studieze dacă
există condiții internaționale prielnice unei dezbateri eficiente
a acestei probleme.
AID v. Asociația Internațională pentru Dezvoltare.
aide-memoire [ed-memoâr], formă de corespondență diploma-
tică (v.), transmisă personal de un diplomat în cursul unei
convorbiri, pentru a confirma declarațiile verbale pe care le
face, pentru a preîntîmpina interpretarea lor greșită de către
interlocutor sau pentru a-i aminti problemele discutate. Este
scris pe o hîrtie obișnuită, pe care sînt menționate locul
(orașul) și data înmînării. Nu conține nici o formulă de
politețe.
AIEA v. Agenția Internațională pentru Energia Atomică.
AUD v. Asociația internațională a juriștilor democrați.
Alianța cooperatistă internațională (ICA ; International Coope-
rative Alliance), organizație neguvernamentală cu sediul la
Londra, înființată la 19 august 1895. Are ca membri 540 000
de cooperative din 53 de țări. România este membră prin
Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum. Conform: sta-
tutului său, Alianța cooperatistă internațională și-a propus
să răspîndească principiile și metodele cooperatiste în toată
a	22
lufrleă, sâ âpgffc ihtefeSele mișcării cooperatiste sub toate
formele ei, să mențină bune relații între organizațiile sale
afiliate, să promoveze contacte economice și de prietenie
între organizațiile cooperatiste, naționale sau internaționale,
și să contribuie la întărirea păcii și securității în lume. Orga-
nele sale de conducere sînt : congresul (care are loc la trei
ani o dată și la care participă delegații organizațiilor afi-
liate), comitetul central (format din 113 membri din 31
de țări, care se întrunește anual) ; comitetul executiv (for-
mat din 1 președinte, 2 vicepreședinți și 11 membri aleși
dintre membrii comitetului central); comitete auxiliare (pe
probleme) și secretariatul general. Alianța cooperatistă in-
ternațională întreține legături cu Consiliul Economic și So-
cial al O.N.U., FAO, UNESCO, AIEA, UNICEF, OIM. Pînă
în prezent au avut loc 22 de congrese.
alianță, înțelegere cu caracter politic, pe baza căreia statele
părți se obligă să acționeze în comun pentru realizarea unor
țeluri și pentru menținerea unei anumite situații politice etc.
Alianța poate fi generală sau specială, permanentă sau tem-
porară, defensivă sau agresivă. O alianță cu caracter agre-
siv este contrară dreptului internațional contemporan.
Alianța prevede și clauza denumită „casus foederis“ (v.),
potrivit căreia o parte este obligată să acorde sprijin politic
sau militar celeilalte părți dacă se realizează o anumită si-
tuație. Este cunoscută în istorie din timpuri străvechi; cel
mai vechi tratat de alianță ajuns pînă la noi este cel în-
cheiat între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, cu Hattusil
al III-lea, regele hitiților, în anul 1278 î.e.n.
alternat, drept al fiecărui stat de a fi numit primul în exempla-
rul care îi revine din textul tratatului la care el este parte.
Plenipotențiarul său are astfel dreptul de a ocupa primul loc
în enumerarea negociatorilor care figurează în preambulul
unui tratat, precum și locul de onoare pentru a semna exem-
plarul în care statul său ocupă locul de onoare. Regula alter-
natului exprimă principiul egalității în drepturi a statelor,
în cazul tratatelor multilaterale, alternatul se realizează prin
înșirarea statelor în ordinea alfabetică a denumirii lor.
ambasadă v. misiune diplomatică.
ambasador, diplomat cu rangul cel mai înalt, șeful unei amba-
sade (v.). Conform Regulamentului de la Viena, din 1815,
referitor la rangurile diplomatice, precum și Convenției de
la Viena, din 1961, cu privire la relațiile diplomatice, amba-
sadorul extraordinar și plenipotențiar constituie cel mai înalt
rang diplomatic. Spre deosebire de agenții diplomatici de
29
a
alt rang, ambasadorul reprezintă pe șeful statului, intervine
în numele lui și poate cere audiență particulară la șeful
statului de reședință ; el are caracter reprezentativ. Inițial,
numai statele foarte puternice aveau dreptul să numească
ambasador ; acest fapt reflecta inegalitatea în drepturi dintre
statele mari și cele mici. în secolul al XX-lea, o dată cu
triumful principiului egalității suverane (v.) dintre statele
mari și cele mici, această prerogativă exclusivă a marilor pu-
teri a căzut în desuetudine. Totodată, în dreptul internațional
contemporan, nu se mai face nici un fel de diferențiere între
atribuțiile ambasadorilor și cele ale șefilor de misiune de alt
rang. Convenția de la Viena din 1961 menționează că, în afară
de vechime și de etichetă, nu trebuie făcută nici o deosebire
între șefii misiunilor diplomatice, indiferent de apartenența
lor la un rang sau altul. Republica Socialistă România folo-
sește larg ambasadori în relațiile sale cu alte state. Amba-
sadorii sînt numiți de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste
România.
amendau/nt, prevedere prin care se modifică unul sau mai
mulk articole ale unei convenții internaționale, ca rezul-
tat al acordului dintre părțile contractante și cu procedura
prevăzută în convenție. în practica conferințelor interna-
ționale, orice propunere care urmărește să adauge, să su-
prime sau să modifice un text dintr-un proiect de convenție
sau de rezoluție este considerată amendament. Dacă un pro-
iect face obiectul unei propuneri de amendament, acesta
este pus la vot înaintea proiectului inițial. Dacă sînt două
sau mai multe amendamente la un proiect, se votează mai
întîi amendamentul care, în fond, se îndepărtează cel mai
mult de propunerea inițială și, în continuare, toate cele-
lalte amendamente. Dacă s-a adoptat un amendament care
implică în mod necesar respingerea altui amendament,
acesta din urmă nu mai este pus la vot. Amendamentul la
un amendament, adică propunerea de a se modifica întru-
cîtva propunerea de amendament, se numește subamenda-
ment; aceasta se pune la vot înainte de a fi votat amenda-
mentul în întregime. Dacă s-au formulat mai multe
subamendamente la același amendament, prioritatea la vot
se determină după regulile arătate mai sus.
amortizăre, restituire treptată de către debitor, la termenele și
cu cotele dinainte stabilite, a creditelor primite pe termen
lung, precum și a dobînzilor aferente.
a	24
anaforâ, raport scris adresat de către dregători domnului sâii,
în absența acestuia, divanului.
anchetă internațională, mijloc pașnic folosit în relațiile dintre
state pentru stabilirea faptelor care au generat un litigiu.
Ancheta internațională este efectuată de o comisie pari-
tară, creată prin înțelegerea dintre statele în litigiu, care
stabilesc totodată competența și modul de lucru al comi-
siei. în Convenția de la Haga, din 1907, cu privire la regle-
mentarea pașnică a litigiilor (v.) internaționale, se prevede că
sarcina comisiei de anchetă este de a elucida problemele de
fapt prin cercetarea lor imparțială și cu bună-credință. Co-
misia de anchetă internațională elaborează un raport care
se limitează la stabilirea faptelor. Concluziile sale nu sînt
obligatorii pentru statele litigante. Ancheta internațională
este unul dintre mijloacele pașnice de reglementare a liti-
giilor dintre state prevăzut de Carta Națiunilor Unite. în
conformitate cu Carta O.N.U., Consiliul de Securitate are
dreptul să întreprindă anchete în orice conflict internațio-
nal care poate amenința pacea. Deoarece stabilirea faptelor
arată care dintre părțile în litigiu are dreptate, hotărîrea de
a se recurge la ancheta internațională nu este de natură
procedurală, ci de esență politică. De aceea, Consiliul de
Securitate aplică, pentru a hotărî instituirea unei anchete
internaționale, principiul unanimității membrilor săi per-
manenți, care cîrmuiește procedura sa în problemele nepro-
cedurale, politice.
anclâvă 1. teritoriu care aparține unui stat înconjurat complet
de teritoriul altui stat (de ex., statul San Marino este o
anclavă pe teritoriul Italiei). în cazul untii astfel de stat,
pentru a da posibilitate teritoriului anclavat să comunice
direct cu statul căruia îi aparține sau cu alte state, se încheie
un acord între statele interesate ; 2. stat care nu are ieșire la
mare. în Europa, principalele anclave sînt : Austria, Ceho-
slovacia, Elveția, Luxemburg, Ungaria. Ele beneficiază de
libertatea de navigație pe mare, avînd dreptul de a avea
nave proprii, la fel ca și țările cu litoral maritim.
anexe secrete v. tratat secret
anexe la tratat, texte care completează sau dezvoltă prevederile
unui tratat și care sînt redactate separat. Ele pot cuprinde :
protocoale care interpretează sau completează unele artL
cole ; scrisori și note ale statelor părți conținînd precizări,
lămuriri, confirmări etc. ; declarații unilaterale cuprinzînd
rezerve (v.) la unele articole ale tratatului ; liste de mărfuri,
liste de vase, hărți etc. Anexele au aceeași forță obligatorie
25
a
Ca și tratatul la care sînt alăturate și din care fac parte
integrantă din punct de vedere juridic.
anexiune, alipire, prin forță, a unui teritoriu străin de către un
stat. Anexiunea a fost mult folosită în practica internațio-
nală a statelor feudale și burgheze și, adeseori, ea a con-
stituit un mijloc al expansiunii coloniale. Statele socialiste
luptă hotărît împotriva tuturor formelor de anexiune, aces-
tea constituind violarea cea mai gravă a suveranității (v.)
statelor, precum și a dreptului popoarelor de a-și hotărî
singure soarta. Primul document socialist de condamnare a
anexiunii ca mijloc de dobîndire a unor teritorii străine este
„Decretul asupra păcii“, din 8 noiembrie 1917 (v.).
angajat consular, persoană angajată în serviciile administrative
sau tehnice ale unui post consular (v.). Angajații consulari
se bucură, parțial, de imunitate consulară (v.), regimul lor
fiind stabilit de statul pe teritoriul căruia aceștia funcțio-
nează în temeiul principiilor curtoaziei internaționale și al
reciprocității.
angârie, rechiziționare a navelor de comerț aparținînd unor state
neutre, aflate în porturile unui stat beligerant sau pe un
teritoriu ocupat, în schimbul unei indemnizații. Dreptul de
angarie este recunoscut unui stat în stare de război dacă
necesități imperioase impun folosirea navelor străine pen-
tru efectuarea unor transporturi urgente.
Anschluss [ânșlus], termen german însemnînd „alipire", apărut
în 1918 în legătură cu dezmembrarea statului austro-ungar
și care desemna pretenția cercurilor imperialiste germane
de a include Austria în componența Germaniei. în martie
1938, cînd armatele Germaniei hitleriste au cotropit Austria,
a fost adoptată legea cu privire la contopirea Austriei cu
Imperiul german. Prin Anschluss, această țară a fost trans-
formată într-o provincie a Germaniei hitleriste. în Decla-
rația cu privire la Austria, din noiembrie 1943, semnată de
miniștrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Angliei, An-
schluss-ul a fost declarat ilegal, recunoscîndu-se necesita-
tea restabilirii independenței și libertății Austriei, fapt rea-
lizat după zdrobirea Germaniei hitleriste. Tratatul de stat
pentru restabilirea Austriei independente și democrate
(1955) anulează Anschluss-ul și interzice unirea Austriei cu
Germania.
antrepozit vamal, clădire special amenajată pentru depozitarea
mărfurilor provenite din schimburile comerciale internațio-
nale care urmează să fie vămuite.
a
26
anuitate, sumă de bani pe care statul debitor este dator să 0
plătească în fiecare an fie pentru a stinge parțial datoria
sa, fie pentru a plăti dobînzile la capitalul datorat.
anularea tratatelor, acțiunea prin care un stat declară că un
tratat la care era parte nu mai este în vigoare și că deci
statul respectiv nu se mai consideră legat de obligațiile pre-
văzute în acesta. Anularea tratatului se produce fie .din
cauză că cealaltă parte la tratat a încălcat prevederile tra-
tatului, fie că acesta a devenit incompatibil cu o normă im-
perativă a dreptului internațional.
apartheid [apartheid], denumire dată politicii de discriminare
rasială practicată de guvernul Republicii Sud-Africane îm-
potriva populației băștinașe și a celei originare din India
care locuiește pe acest teritoriu și care constă în a segrega,
a ține separat (,,apart“) de populația albă pe locuitorii băș-
tinași și de culoare ai Africii de sud, lipsindu-i de drepturi
politice, de posibilitatea de a învăța și de a se califica etc.
Locurile în care băștinașii sînt siliți să trăiască („bantus-
tane") sînt cele mai puțin fertile și insuficiente pentru a
asigura condiții de trai. în urma acțiunilor statelor socia-
liste și a statelor afroasiatice. Adunarea Generală a O.N.U.
a adoptat mai multe rezoluții prin care politica de apartheid
este condamnată ca o gravă încălcare a drepturilor omului
și a invitat statele membre ale O.N.U. să aplice sancțiuni
Republicii Sud-Africane.
apatridie, denumire dată situației juridice a persoanei care nu
are nici o cetățenie (v.). Ea apare, de obicei, datorită diver-
sității legislațiilor dintre state în ceea ce privește dobîn-
direa cetățeniei. De ex., dacă un copil se naște pe teritoriul
unui stat care acordă cetățenia numai după jus sanguinis
(v.) și părinții săi nu posedă cetățenia statului respectiv,
deoarece ei sînt cetățeni ai unui alt stat care acordă cetă-
țenia numai după jus soli (v.), el va fi apatrid : nu va fi
cetățean al statului național al părinților săi, deoarece nu
s-a născut pe teritoriul acestuia ; nu va fi cetățean al sta-
tului pe teritoriul căruia s-a născut, pentru că părinții săi
nu sînt cetățeni ai acestuia din urmă. Apatridia poate fi
și consecința unei anumite legiuiri discriminatorii (de ex.,
o legislație rasistă care tăgăduiește unei persoane pe con-
siderații rasiale sau religioase, calitatea de cetățean al sta-
tului respectiv). Pe teritoriul statului unde se află, apatrizii
se bucură de drepturi restrînse în comparație atît cu ce-
a
27
tâțenii care aparțin statului respectiv, cît și cu străinii;
pot avea însă o serie de obligații față de acest stat (de ex.,
de a face serviciul militar, de a plăti impozite ș.a.m.d.). în
Republica Socialistă România, apatrizii sînt supuși regimu-
lui juridic stabilit pentru cetățenii străini. Atît Liga Na-
țiunilor, în perioada respectivă, cît și Organizația Națiunilor
Unite au pus pe ordinea de zi problema lichidării apatridiei,
susținînd ca statul în care apatridul este stabilit să-i acorde
cetățenia.
ape interioare, totalitatea fluviilor, rîurilor, lacurilor, canale-
lor etc. situate pe teritoriul unui stat, precum și golfurile
și apele porturilor (v.). Asupra acestora se exercită pe de-
plin suveranitatea statului din a cărui componență terito-
rială fac parte. Regimul juridic al acestor ape este regle-
mentat prin legile statului respectiv. Vasele străine nu au
voie să navigheze sau să pescuiască în aceste ape fără per-
misiunea statului din teritoriul căruia aceste ape fac parte.
Regimul apelor interioare diferă de cel al apelor terito-
riale (v.) pentru care este caracteristic dreptul de trecere
inofensivă a vaselor comerciale străine.
apele porturilor (sau portuare), zonă care cuprinde apele din
porturi pînă la o linie care unește instalațiile și construcțiile
portuare cele mai înaintate spre largul mării. Apele por-
turilor fac parte din apele interioare (v.) și se află sub su-
. veranitatea deplină a statului riveran. în virtutea dreptu-
rilor sale suverane, statul riveran poate permite sau in-
terzice accesul navelor străine în apele porturilor de pe
teritoriul său. Statul riveran stabilește porturile deschise
navigației comerciale internaționale ; porturile militare sau
cele rezervate navigației în cabotaj (v.) între porturile sta-,
tului propriu sînt declarate porturi închise. Navele de război
nu pot intra în apele porturilor străine fără autorizația
prealabilă a statului riveran, cu excepția cazurilor de forță
majoră (avarii, furtună etc.). Navele de război cărora li s-a
permis intrarea în apele portuare ale unui stat străin se
bucură de imunitate de jurisdicție atît civilă, cît și penală.
Aceste nave nu pot fi sechestrate, confiscate, rechiziționate.
Infracțiunile comise de membrii echipajului se pedepsesc
conform legilor statului căruia îi aparține nava militară.
Navele aflate în apele portuare ale unui stat străin sînt
obligate să respecte regulamentele statului riveran. Na-
vele comerciale străine proprietate privată sînt supuse ju-
risdicției civile și penale a statului riveran. Cu toate aces-
tea, ordinea pe bordul navelor este reglementată potrivit
a
28
legilor statului al carul pavilion îl poartă nava, iar statui
riveran nu-și exercită jurisdicția penală asupra echipajului
unui vas străin aflat în porturile sale decît în cazul în care
infracțiunea comisă aduce atingere ordinii publice a statu-
lui riveran sau dacă comandantul vasului a făcut apel la
sprijinul autorităților locale. Potrivit principiilor dreptului
internațional, navele comerciale proprietate de stat se
bucură în apele portuare străine de imunitate de jurisdic-
ție civilă, în sensul că nu pot fi sechestrate, rechiziționate,
urmărite pentru executarea unor obligații civile. Navele de
stat afectate unor scopuri necomerciale (nave sanitare, de
control vamal, vase destinate cercetărilor științifice etc.)
sînt, în general, asimilate navelor militare în ceea ce privește
regimul lor în apele portuare străine.
ape teritoriale, porțiune de mare care se întinde de-a lungul
țărmurilor unui stat și asupra căreia statul riveran își exer-
cită suveranitatea sa. Suveranitatea statului riveran se în-
tinde atît asupra apelor teritoriale, cît și asupra solului și
subsolului acoperit de ele, precum și asupra spațiului ae-
rian de deasupra lor. Lărgimea apelor teritoriale este sta-
bilită prin legislația statului riveran, ținînd seama de inte-
resele sale economice și de cele privitoare la ocrotirea
securității sale. în general, lărgimea mării teritoriale, sta-
bilită de diferite state, variază între 3 și 12 mile marine.
Apele teritoriale ale Republicii Socialiste România se în-
tind pe o lățime de 12 mile marine (22 224 m) de la țărmul
mării spre larg. Dreptul de suveranitate a statului riveran
asupra apelor teritoriale a fost consacrat de regulile dreptu-
lui internațional și prin legislația internă a unui mare nu-
măr de state. Acest principiu a fost confirmat printr-o con-
venție internațională încheiată în 1958 la Geneva, în cadrul
conferinței pentru codificarea dreptului mării, întrunită sub
egida Organizației Națiunilor Unite: în virtutea suveranității
sale, statul riveran are, în exclusivitate, dreptul de a pescui
în apele teritoriale, de a exploata bogățiile naturale ale so-
lului și subsolului, de a exercita controlul vamal și con-
trolul sanitar, dreptul de poliție etc. în apele teritoriale
se aplică legile și regulamentele statului riveran și juris-
dicția sa. Navele de comerț străine au dreptul de a trece
prin apele teritoriale, cu condiția respectării legislației sta-
tului riveran privind exercitarea acestui drept de pasaj
inofensiv. Navele de război nu pot trece prin apele teri-
toriale ale unui stat străin decît cu autorizația prealabilă
a statului riveran. Sînt exceptate numai cazurile de forță
29
a
înăjdrâ, atunci cînd intrarea unei nave de război străine în
apele teritoriale se impune din cauza unor avarii sau pen-
tru adăpostirea de furtună. Navele de război străine cărora
li s-a permis intrarea în apele teritoriale sînt obligate să
respecte legile statului riveran, ele putînd fi silite să pără-
sească apele teritoriale în caz de încălcare a acestora. Na-
vele de război străine beneficiază însă de imunitate de
jurisdicție civilă și penală față de statul riveran. Navele
submarine străine nu pot naviga în apele teritoriale decît
la suprafață.
arbitraj internațional, mijloc de soluționare pașnică a litigiilor
dintre state prin acceptarea sentinței unor arbitri desemnați
de către părțile în litigiu. Recurgerea la arbitraj este fa-
cultativă, litigiul rezolvîndu-se pe baza dreptului interna-
țional, iar hotărîrea fiind obligatorie pentru părțile liti-
gante. Arbitrajul internațional poate fi instituit ad-hoc, o
dată cu apariția litigiului, printr-un acord special încheiat
între părți, sau poate fi prestabilit în acorduri sau în con-
venții generale prin care statele se obligă să recurgă la
acest mijloc pentru rezolvarea litigiilor dintre ele. Acor-
dul prin care statele se înțeleg să supună litigiile internațio-
nale, pendinte între ele, unui arbitraj se numește compro-
mis (v.). El este general sau special, după cum se referă la
toate litigiile sau numai la un anumit diferend sau la anu-
mite categorii de diferende. Arbitrajul internațional a avut
o recunoaștere mai largă la Conferința de la Haga din 1997,
la care s-a încheiat o convenție cu privire la reglementarea
pașnică a litigiilor internaționale, prevăzîndu-se înființarea
Curții permanente de arbitraj (v.) de la Haga. Carta Na-
țiunilor Unite prevede posibilitatea soluționării diferende-
lor dintre state pe calea arbitrajului internațional (art. 33}.
arenda de teritoriu, mod de dobîndire de către un stat a unui
teritoriu aparținînd altui stat, pe cale convențională și pe
termen limitat, în schimbul unei indemnizații. Arendarea
teritoriului se face, de obicei, pe termen de 25, 50 sau 99 de
ani. Ceea ce deosebește arendarea teritoriului de cedarea lui
este caracterul vremelnic al renunțării din partea statului
cedant de a exercita drepturile sale de suveran teritorial.
Pînă la expirarea termenului, statul cesionar este pe deplin
suveran pe toată întinderea teritoriului în cauză. Proble-
mele referitoare la cetățenia locuitorilor, jurisdicția penală
și civilă asupra lor etc. se rezolvă în cazul cînd nu se pre-
vede altfel, în acordul de arendă, în sensul că cetățenia este
a cedentului, dar jurisdicția a cesionarului. Arendarea te-
a
30
ritoriilor, folosită în trecut pentru realizarea dominației co-
loniale, este, în prezent, practicată mai ales în scopul con-
stituirii de baze militare pe teritorii străine.
arhivă consulară, totalitatea documentelor de serviciu ale postu-
lui consular (v.), precum și mobilierul menit să servească
pentru păstrarea lor. Din arhiva consulară fac parte actele
de corespondență consulară, materialul de cifru diploma-
tic (v.), fișierele, precum și lucrările, registrele etc. ale
oficiului. Arhiva consulară este inviolabilă. încăperea me-
nită să adăpostească în exclusivitate arhiva consulară este,
de asemenea, inviolabilă (Convenția cu .privire la relațiile
consulare de la Viena din 1963).
arhivă diplomatică, totalitatea actelor unei misiuni diplomatice
(v.). Arhiva diplomatică este inviolabilă și ea nu poate fi,
sub nici un pretext, vizitată sau confiscată de către auto-
ritățile locale atît în timp de pace, cît și în timp de război,
arierate financiare, datorii ale unui stat față de alt stat, rămase
neachitate după ce au ajuns la scadență. Arieratele finan-
ciare .provin din trecerea unor bunuri din patrimoniul unui
stat sau al cetățenilor săi în patrimoniul celuilalt stat, din
datorii bănești restante, din pagubele provocate de neîn-
deplinirea obligațiilor asumate etc. Republica Socialistă
România, pe baza principiilor independenței, suveranității
naționale, egalității în drepturi și a respectării intereselor
reciproce, a încheiat cu o serie de state acorduri privind
lichidarea arieratelor financiare, acorduri în care sînt sta-
bilite atît sumele, cît și modalitățile de plată (de ex., Acor-
dul privind reglementarea problemelor financiare în sus-
pensie intervenit între Republica Socialistă România și
Grecia la 3 septembrie 1966).
arme interzise, arme a căror folosire depășește scopurile militare
ale războiului. Aceste arme sînt inumane, provocînd chi-
nuri și suferințe barbare inamicului, sau sînt arme oarbe,
care lovesc nu numai forțele armate inamice, ci și populația
pașnică. Legile și obiceiurile războiului (v.) interzic folosi-
rea acestor arme, printre care se numără : arma atomică,
arma bacteriologică, arma chimică, arma termonucleară,
gloanțele otrăvite etc. Printre documentele internaționale
care interzic folosirea unor astfel de arme se numără : De-
clarația de la Petersburg (1868), care interzice, ca fiind „con-
trară legilor omeniei", folosirea gloanțelor explozive și in-
cendiare ; Convențiile de la Haga (1899 și 1907), printre care
Convenția a patra cu privire la legile și obiceiurile războ-
iului terestru, care declară (art. 22) că „părțile beligerante
31
a
nu se bucură de un drept nelimitat de a alege mijloacele |
prin care să producă un rău inamicului", proclamînd. în|
Preambulul său, așa-numita „clauza Martens", după carej
„în cazurile neprevăzute, populația și combatanții rămîn |
sub ocrotirea și acțiunea principiilor de drept internațional,'
așa cum acestea decurg din obiceiurile stabilite între na-
țiunile civilizate, din legile omeniei și din cerințele opiniei
publice" ; tratatele de pace de la Versailles, St. Germain-en-
Laye, Trianon (1919) ; Tratatul de la Washington (1922) cu
privire la ocrotirea pe mare a vieții neutrilor și a nebeli-
geranților, precum și Protocolul de la Geneva cu privire la
interzicerea armelor chimice, toxice și bacteriologice (1925) ;
Convențiile de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea soartei
victimelor războiului ; Convenția de la Haga din 1954 pentru
ocrotirea valorilor culturale în caz de conflict armat, care.
converg în a interzice folosirea armelor toxice, chimice și
bacteriologice și, implicit, a fortiori, folosirea armelor nu-
cleare.
armistițiu, înțelegere intervenită între două state beligerante cu
privire la suspendarea temporară a operațiilor militare.
Armistițiul general este încheiat, de obicei, de comandanții
supremi ai forțelor armate, din împuternicirea guvernelor,
și are ca rezultat încetarea tuturor operațiilor militare din-
tre cele două state ; armistițiul parțial se încheie de către
comandanții locali, din împuternicirea comandanților su-
premi, și are drept urmare încetarea operațiilor militare
numai pe o anumită porțiune a frontului. Armistițiul se
stabilește printr-o convenție sau printr-un acord de drept
internațional. încheierea armistițiului s-a practicat încă din
antichitate, reglementarea aplicării lui în timpul suspen-
dării operațiilor militare cristalizîndu-se treptat pe cale
cutumiară. în vreme ce violarea prevederilor armistițiului
de către unul dintre beligeranți a fost socotită mult timp ca
un drept al celuilalt beligerant de a relua ostilitățile, as-
tăzi, în condițiile în care dreptul internațional este menit să
asigure menținerea păcii, tendința este de a nu admite o
asemenea consecință. O regulă specială în acest sens nu este
însă unanim recunoscută.
arz 1. expunere, petiție, reclamație, raport, cerere adresată Porții
de către domnii, boierii sau membrii clerului din țările ro-
mânești ; 2. poruncă emanată de la sultan.
Asistența tehnică a Națiunilor Unite, ajutorul acordat de Orga-
nizația Națiunilor Unite statelor membre ale O.N.U., direct
sau prin instituțiile specializate, cu scopul de a le sprijini în
a
32
acțiunea de dezvoltare economică și socială. Activitatea de
asistență tehnică a Națiunilor Unite se realizează prin ur-
mătoarele programe principale : a) Fondul special ; b) Pro-
gramul lărgit de asistență tehnică (PEAT) ; c) Programul
ordinar de asistență tehnică (UNTA) ; d) Programele ordi-
nare de asistență tehnică ale instituțiilor specializate.
a) Fondul special a fost creat în 1958 și este cel mai impor-
tant program al O.N.U.. în domeniul asistenței tehnice. Acest
fond este destinat sprijinirii țărilor în curs de dezvoltare
în vederea executării unor proiecte de preinvestiții (studii
asupra resurselor naturale, institute pentru formare de ca-
dre, proiecte pentru instalații și stațiuni-pilot în agricultură
și în industrie etc. Resursele financiare aflate la dispoziția
Fondului special și din care se finanțează programele de
asistentă tehnică se formează prin contribuțiile voluntare
ale statelor, depuse în dolari sau în valută națională. în
1965, totalul contribuțiilor s-a ridicat la 85 de milioane de
dolari. Fondul special acordă asistență tehnică numai la ce-
rerea guvernelor interesate. Proiectele pentru înfăptuirea
cărora se acordă asistență tehnică sînt finanțate de către
Fondul special cu 20—50% din valoarea lor, iar diferența
se acoperă de către guvernul beneficiar. Pînă la 50% din
cota-parte suportată de Fondul special reprezintă livrarea
de echipament, iar diferența este utilizată pentru trimiterea
de experți cu o înaltă calificare și pentru acordarea de burse
" în scopul specializării inginerilor și tehnicienilor din țara
beneficiară. în prezent, Fondul special participă la finanța-
rea unui număr de 530 de proiecte, în peste 120 de țări și
teritorii, dintre care, cele mai multe sînt prevăzute pentru
țările din Asia și din Africa. Durata de execuție a acestor
proiecte este de 2—5 ani, iar la realizarea lor participă
O.N.U. și instituțiile sale specializate (OIM, FAO, OMS,
OMM, UNESCO și altele). Ca structură organizatorică, Fon-
dul special are : un consiliu de administrație, un consiliu
consultativ și un director general ; b) Programul lărgit de
asistență tehnică (PEAT) a fost creat în 1950 cu scopul de
a contribui la calificarea și la specializarea cadrelor din
țările beneficiare ale acestui program. Această acțiune se
efectuează prin : acordarea de burse pentru specializare în
străinătate pe o perioadă de trei luni — un an ; trimiterea
de experți în țările cu o economie în curs de dezvoltare ;
procurarea de echipament care să fie folosit de experți în
activitatea lor de formare a cadrelor naționale. Repartiza-
rea fondurilor PEAT se face în proporție de 60—70% pentru
33	a
3 — Mic dicționar diplomatic român
experți, 25—35% pentru burse și 5% pentru echipament.
Resursele financiare ale PEAT se constituie din contribuții
voluntare, în 1965 volumul acestora atingînd 54 de milioane
de dolari. Țările care solicită asistență tehnică din partea
PEAT trebuie să-și formuleze cererile sub forma unor pro-
iecte de programe naționale și să le înainteze conducerii
PEAT. Unele dintre aceste cereri (proiecte categoria I) se
aprobă în limita fondurilor de care dispune PEAT, iar ce-
lelalte (proiecte categoria a II-a) se înscriu pe o listă su-
plimentară pentru a fi finanțate ulterior din eventuale eco-
nomii sau din alte fonduri. Ca structură organizatorică,
PEAT are : Biroul de asistență tehnică (BAT), alcătuit din
șefii executivi ai instituțiilor specializate participante la
PEAT ; Comitetul de asistență tehnică, format din 30 de
state membre ale O.N.U. sau ale instituțiilor specializate ;
președintele director; reprezentanții rezidenți; c) Progra-
mul ordinar de asistență tehnică (UNTA) este finanțat din
bugetul ordinar al O.N.U. (capitolul V, „Asistența tehnică").
Acest program, în valoare de 6,4 milioane de dolari anual,
are un caracter de urgență, prevăzînd acordarea de asistență
tehnică sub formă de experți și de burse de specializare, cu
precădere în domeniul dezvoltării industriale. Jumătate din
fondurile UNTA sînt destinate organizării și finanțării unor
acțiuni colective (seminarii, colocvii etc.) în beneficiul spe-
cialiștilor din diferite țări. Conducerea activităților de asis-
tență tehnică ale O.N.U., ca agenție executantă a programului
propriu, precum și a proiectelor finanțate din fondurile
PEAT și ale Fondului special, este încredințată comisarului
O.N.U. pentru asistență tehnică. în subordinea sa se află
Biroul operațiilor de asistență tehnică (BTAO) din cadrul
Departamentului pentru probleme economice și sociale al
Secretariatului O.N.U. ; d) Programele ordinare de asistență
tehnică ale instituțiilor specializate prevăd, în general, spe-
cializarea de cadre în domeniile specifice de activitate ale
acestor instituții (UNESCO, OIM, FAO, OMS etc.). Aceste
programe se aprobă de către conferințele și adunările ge-
nerale ale instituțiilor specializate ca părți ale bugetelor lor
anuale. De administrarea fondurilor alocate asistenței teh-
nice din bugetele instituțiilor specializate se ocupă diviziile
sau secțiile de asistență tehnică din cadrul secretariatelor
permanente.
asistență în dreptul internațional, ajutor tehnic, științific, finan-
ciar, sanitar etc. acordat de către un stat, de un grup de
state sau de o organizație internațională unui alt stat.
a
34
asistență juridică, în dreptul internațional, formă de colaborare
între state care constă în acordarea reciprocă de sprijin în
rezolvarea unor probleme juridice. Republica Socialistă
România a încheiat, cu alte țări socialiste tratate privind
acordarea asistenței juridice în cauze civiile, familiale și pe-
nale. Aceste tratate cuprind dispoziții referitoare la trans-
miterea actelor de procedură judiciară, procurarea de acte
de stare civilă, recunoașterea hotărîrilor judecătorești, ex-
trădarea infractorilor etc.
asistență mutuală, formă de colaborare între state constînd în
acordarea reciprocă de sprijin și ajutor, în temeiul unor tra-
tate, în scopul apărării comune împotriva unei agresiuni,
înțelegerile privind asistența mutuală trebuie să aibă un ca-
racter defensiv. Ele obligă statele participante să-și acorde
ajutor reciproc, inclusiv sprijin militar, atunci cînd una
dintre părțile semnatare este atacată de un stat terț.
Asociația de drept internațional (ILA ; International Law Asso-
ciation), organizație internațională neguvernamentală, în-
ființată în 1873 la Bruxelles sub numele de „Asociația pen-
tru reforma și codificarea dreptului națiunilor". în prezent
are sediul la Londra. Scopurile statutare ale asociației sînt :
studierea, explicarea și progresul dreptului internațional pu-
blic și privat, elaborarea de propuneri pentru unificarea
dreptului, progresul înțelegerii și bunăvoinței internaționale.
Din asociație pot face parte juriști și alte persoane care se
preocupă de îmbunătățirea relațiilor internaționale, fie ca
membri individuali, fie ca membri colectivi, grupați în ra-
muri naționale (de ex., ADIRI). Asociația are membri in-
dividuali și colectivi în 65 de țări, ține congrese la fiecare
doi ani și publică lucrările congreselor. Ultimele congrese
au avut loc la Dubrovnik (1956), New York (1958), Hamburg
(1960), Bruxelles (1962), Tokio (1964). Dintre problemele dez-
bătute la aceste congrese sînt de menționat: aspectele juri-
dice ale utilizării pașnice a energiei atomice, folosirea apelor
fluviilor internaționale, succesiunea statelor noi la tratate etc.
Asociația de drept internațional are legături cu Consiliul
Economic și Social al O.N.U. și cu UNESCO.
Asociația de drept internațional și relații internaționale
(ADIRI), organizație constituită la București în luna mar-
tie 1966. Are ca scop să contribuie la dezvoltarea activității
științifice de studii și cercetări în domeniul dreptului inter-
național, al relațiilor internaționale și al diplomației româ-
35
a
nești. Programul de activitate al asociației cuprinde ședințe
de comunicări, conferințe, reuniuni științifice, publicarea
unei reviste de studii și documente. Asociația are trei secții :
drept internațional, relații internaționale, istoria relațiilor
internaționale și a diplomației românești. Este condusă de
un consiliu executiv compus din 21 de membri. ADIRI este
afiliată la Asociația de drept internațional (v.).
Asociația internațională a juriștilor democrați (AUD ; Associa-
tion internaționale des juristes democrates), organizație
democratică a juriștilor progresiști, cu sediul în Belgia.
A fost creată în 1946, ca urmare a conferinței interna-
ționale a juriștilor participanți la lupta împotriva ocupan-
ților fasciști. AUD contribuie la lărgirea contactelor și a
schimbului de vederi între juriștii din toate țările, participă
activ la lupta pentru pace, pentru apărarea drepturilor și
libertăților democratice, apără dreptul la independență al
tuturor popoarelor, luptă împotriva colonialismului, susține
recunoașterea și înfăptuirea principiilor democratice în re-
lațiile internaționale. Organele sale de conducere sînt :
congresul, organul suprem ; consiliul asociației, care conduce
activitatea între congrese ; biroul și secretariatul, care rea-
lizează activitatea curentă. Din AUD fac parte juriști din
cea mai mare parte a țărilor lumii. Asociația juriștilor din
Republica Socialistă România este membră în AUD și con-
tribuie activ la lucrările și la inițiativele acestei organizații.
Asociația internațională de securitate socială (ISSA ; Interna-
tional Social Security Association), organizație neguverna-
mentală care are legături directe cu Organizația interna-
țională a muncii (v.). A luat ființă în 1927 la Bruxelles.
Actuala denumire precum și noul statut au fost adoptate
la Geneva în 1947. Are sediul la Geneva. Scopul statutar
al acestei organizații este de a organiza colaborarea pe plan
internațional pentru promovarea, protejarea și dezvoltarea
securității sociale. Printre membrii ei figurează instituții
de stat, uniuni naționale, societăți de binefacere din 87 de
țări. Organele de conducere ale asociației sînt : adunarea
generală, consiliul, un birou, comitete permanente de experți
și comitete regionale pentru Asia, Africa și America. Re-
publica Socialistă România este membră a Asociației inter-
naționale de securitate socială.
Asociația Internațională de Științe Economice (IEA ; Internatio-
nal Economic Association), organizație neguvernamentală
a
36
înființată în 1949, cu sediul la Paris. Scopul statutar al or-
ganizației este inițierea unor măsuri menite să contribuie
la progresul științelor economice, să asigure contacte per-
sonale între economiștii diferitelor țări prin organizarea de
discuții și de conferințe și să încurajeze răspîndirea cunoș-
tințelor și doctrinelor economice. La IEA sînt afiliate aso-
ciații naționale din 39 de țări. Asociația este condusă de un
consiliu și de un comitet executiv. Are relații cu UNESCO.
Pînă în prezent au fost organizate 18 întîlniri ale economiș-
tilor și au avut loc două congrese. Republica Socialistă
România participă la Asociația internațională de științe eco-
nomice.
Asociația internațională de științe juridice (IALS ; International
Association oj Legal Science), organizație neguvernamen-
tală, înființată în 1950, sub auspiciile UNESCO, cu sediul
în Anglia. Are ca scop să contribuie la dezvoltarea știin-
țelor juridice prin studiul comparativ al dreptului din di-
ferite țări, să favorizeze organizarea de reuniuni între juriști,
să promoveze difuzarea publicațiilor juridice etc. Este con-
dusă de un președinte și de un birou executiv. Membrii
organizației sînt comitetele naționale din 39 de țări. La
Asociația internațională de științe juridice este afiliată și
Republica Socialistă România prin Asociația juriștilor din
Republica Socialistă România.
Asociația internațională pentru dezvoltare (AID-IDA ; Inter-
national Development Association), instituție afiliată Băncii
internaționale de reconstrucție și dezvoltare. A luat ființă
la 24 septembrie 1960 și are sediul la Washington. Scopul
acestei instituții, conform statutului său, este de a pro-
mova dezvoltarea economică a țărilor membre cu o eco-
nomie în curs de dezvoltare, prin acordarea de credite pe
termen lung (pînă la 50 de ani) și în condiții mai avan-
tajoase decît cele acordate de alte organisme financiare.
La creditele acordate, Asociația internațională pentru dez-
voltare nu percepe dobînzi, ci numai un comision de l°/0
pentru acoperirea cheltuielilor de administrație. 95 de țări
sînt membre ale asociației. Capitalul subscris este de 1 675
de milioane de dolari. Republica Socialistă România nu este
membră a Asociației internaționale pentru dezvoltare.
atașat, diplomat cu cel mai mic grad. Pe lîngă atașații care
sînt membri obișnuiți ai misiunilor diplomatice, mai există
și atașați speciali, trimiși în cadrul misiunii diplomatice de
unele ministere cu scopul de a studia anumite probleme
speciale sau de a întreține relații cu organele corespunză-
37
a
loare ale statului străin. Acești atașați dețin un loc deosebit,
în ierarhia personalului diplomatic al ambasadei. Astfel,
atașații militari, navali și ai aerului urmează în rang ime-
diat după consilierul misiunii. Atașatul militar reprezintă
Ministerul de Război (Ministerul Forțelor Armate) al sta-
tului său pe lîngă ministerul similar al statului de reșe-
dință. în această funcție sînt numiți, de obicei, ofițeri su-
periori. Atașații militari realizează legătura permanentă
dintre ministerele forțelor armate ale celor două state, duc
tratative în probleme militare și supraveghează îndeplinirea
hotărî rilar luate. în același timp, ci sînt consilieri ai misiunii
diplomatice pentru probleme militare. Ei reprezintă forțele
armate și Ministerul Forțelor Armate ale statului lor la parăzi
și manevre militare care au loc în statul străin. în timp de
război, statele aliate pot să numească atașați militari spe-
ciali pe lîngă comandamentele militare, pentru informare
reciprocă și pentru coordonarea acțiunilor. Atașații aerului
reprezintă forțele militare aeriene, iar atașații militari na-
vali marina militară și ministerul respectiv al statului lor.
Dreptul internațional și practica relațiilor dintre state cu-
noaște, de asemenea, atașați comerciali, atașați financiari,
de presă, culturali etc.
athname, act prin care sultanul confirma o hotărîre luată. Cu
prilejul întăririi athnamelor de către sultan se ofereau da-
ruri.
audiență, întrevedere acordată unui diplomat de către un re-
prezentant oficial al statului de reședință. Diplomații acre-
ditați într-o țară au dreptul de a cere audiență pentru a
expune personal o problemă care interesează relațiile dintre
țara reprezentată și țara de reședință, după rangul lor,
la șeful statului, la șeful guvernului, unui membru al guver-
nului, ministrului afacerilor externe sau la un funcționar cu
rang diplomatic din Ministerul Afacerilor Externe. Cererea
de audiență se adresează, în toate cazurile, Direcției Proto-
colului din Ministerul Afacerilor Externe, care trebuie să
răspundă în termen scurt. în viața diplomatică, audiențele
constituie o metodă foarte uzitată pentru stabilirea de con-
tacte directe între o misiune diplomatică și guvernul sta-
tului în care este acreditată. Audiența poate avea drept
obiect : comunicarea unor informații sau obținerea de in-
formații, formularea unor propuneri (de ex., pentru înche-
ierea unui tratat între cele două state), transmiterea unei
declarații cu privire la poziția statului reprezentat, efec-
tuarea unui demers (v.) într-o problemă concretă etc. Un loc
a
38
aparte îl ocupa audiențele protocolare, situație în caro
diplomatul face unui înalt demnitar din țara dc reședință
o vizită de curtoazie, fie la sosirea în post, fie la plecarea
definitivă din țara în care este acreditat. Audiența de pre-
zentare a scrisorilor de acreditare (v.) este, de obicei, so-
lemnă, în timp ce prezentarea scrisorii de rechemare (v.)
se face în cadrul unei audiențe particulare. Audiența pre-
zentării scrisorilor de acreditare arc' loc la sosirea în țară
a ambasadorului. Cu acest prilej, ambasadorul cere o au-
diență de prezentare ministrului afacerilor externe, aceasta
acordîndu-se în timpul cel mai scurt. Șeful statului stabi-
lește ziua și ora cînd va avea loc solemnitatea predării
scrisorilor de acreditare, cu care ocazie ambasadorul rostește
un scurt discurs asupra misiunii pe care o are de îndepli-
nit, rugînd să fie sprijinit în acțiunea sa ; predă apoi șefu-
lui statului scrisorile de acreditare ; acesta, la rîndul său,
le predă ministrului afacerilor externe și rostește cuvîntul
de bun venit, asigurînd pe ambasador de sprijinul său și
al guvernului.
autoajutor, totalitatea măsurilor de răspuns, altele decît folosi-
rea forței armate, luate de un stat, în limitele stabilite de
dreptul internațional, în caz de încălcare a drepturilor sale
de către un alt stat. în aceste măsuri sînt incluse retorsiu-
nea (v.), represaliile (v.) nemilitare și alte categorii de ac-
țiuni care sînt permise de dreptul internațional. V. și
autoapărare.
autoapărare, în terminologia1 dreptului internațional, folosirea
forței armate de către un stat împotriva căruia alt stat a
început o agresiune armată. Autoapărarea poate fi exerci-
tată de statul victimă a agresiunii fie în mod individual, fie
împreună cu alte state aliate. Acțiunile acestora de ajuto-
rare a luptei împotriva agresiunii constituie autoapărarea
colectivă. Dreptul la autoapărare este propriu tuturor state-
lor, deoarece decurge din suveranitatea lor. Carta Națiuni-
lor Unite, recunoscînd acest drept, prevede că statele mem-
bre care iau măsuri de autoapărare trebuie să informeze
Consiliul de Securitate. Ele vor fi aplicate pînă cînd Con-
siliul de Securitate întreprinde măsurile necesare pentru
menținerea păcii și securității internaționale. Pentru a-și
asigura autoapărarea, statele pot încheia tratate bilaterale
sau colective de asistență mutuală (v.). Republica Socialistă
România participă la asemenea tratate bilaterale cu unele
state socialiste și la Tratatul de prietenie, colaborare și asis-
39
a
tentă mutuală de la Varșovia (1955), care constituie și un
instrument dc autoapărare colectivă.
autodeterminare, drept al popoarelor de a-și hotărî singure
soarta, principiu dc drept internațional, în baza căruia po-
poarele și națiunile au dreptul de a dispune singure de
soarta lor, de a exercita dreptul de suveranitate perma-
nentă asupra bogățiilor și resurselor lor naturale, puțind
determina în mod liber statutul lor politic, economic, social
și cultural. Respectarea dreptului popoarelor de a-și hotărî
singure soarta prezintă o mare însemnătate în prezent, cînd
popoarele din țările coloniale și dependente luptă împotriva
jugului colonial. Acest, drept este consfințit în Carta Națiu-
nilor Unite, care proclamă ca unul dintre scopurile O.N.U.
„să dezvolte relații prietenești între națiuni pe baza respec-
tării principiului egalității și a dreptului popoarelor de a-și
hotărî singure soarta", și a fost, de asemenea, confirmat de
numeroase rezoluții ale Adunării Generale a Națiunilor
Unite. Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la
abolirea colonialismului (v.) din 1960 este bazată pe acest
principiu. în Declarația de la București cu privire la întă-
rirea păcii și securității în Europa, adoptată la Consfătuirea
Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la
Tratatul de la Varșovia (4—7 iulie 1966), se subliniază că
respectarea dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur
soarta, fără imixtiuni din afară, de a urma calea de dez-
voltare care corespunde cel mai bine voinței și intereselor
sale fundamentale este condiția hotărîtoare a progresului
relațiilor internaționale europene, ca de altfel între toate
statele lumii. Politica externă a Republicii Socialiste Româ-
nia, întemeiată pe principiile suveranității de stat, inde-
pendenței naționale, egalității în drepturi și avantajului
reciproc, al neamestecului în treburile interne (art. 14 § 2
din Constituția Republicii Socialiste România), respectă și
promovează dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta,
autonomie, statutul unei părți din teritoriul unui stat ai cărui
locuitori au primit anumite drepturi de a se guverna sau
de a se administra prin organe proprii. Entitatea autono-
mă nu constituie un stat suveran independent. Autonomia
poate fi : a) politică, implicînd anumite drepturi limitate
de autoguvernare, legislație, parlament, guvern propriu ;
b) administrativă, avînd dreptul de autoadministrare prin
organe proprii în cadrul legislației statului din care sub-
diviziunea teritorială autonomă face parte.
a
40
autorizație, în terminologia relațiilor internaționale, document
oficia] prin care se împuternicește o persoană sau o firmă
să efectueze anumite operații. în operațiile de schimburi
comerciale internaționale, aceste autorizații sînt cunoscute
și sub denumirea de licențe. — Autorizație de import sau
de export (licență), document prin care se permite firmelor
naționale sau străine să treacă peste granița statului ce a
eliberat autorizația mărfurilor care fac obiectul schimburi-
lor comerciale internaționale. Fără autorizația de import
sau de export, organele vamale ale țării respective nu per-
mit trecerea peste graniță a mărfurilor.
azil, instituție de drept internațional în temeiul căreia un stat
poate să primească pe teritoriul său străini (v.), cetățeni ai
altor state sau apatrizi urmăriți pentru activitatea lor poli-
tică, științifică etc. și să refuze extrădarea (v.) lor. Statul
acordă azil pe teritoriul său, în virtutea suveranității de
care se bucură. Dreptul de azil este prevăzut în Declarația
universală a drepturilor omului (v.). Acordarea de azil în
localul misiunilor diplomatice, azilul diplomatic, este recu-
noscută numai de un mic număr de state, aceasta ducînd,
de obicei, la intervenția misiunii diplomatice in treburile
interne ale statului de reședință și fiind astfel contrară prin-
cipiilor dreptului internațional. Republica Socialistă Româ-
nia acordă azil pe teritoriul său cetățenilor străini urmăriți
pentru activitatea lor în apărarea intereselor celor ce mun-
.cesc pentru participarea la lupta de eliberare națională sau
de apărare a păcii (art. 38 din Constituția Republicii Socia-
liste România).
41
a
b
bairamlîc, impozit suplimentar, în bani și în natură, impus ță-
rilor române în secolul al XVIII-lea și la începutul seco-
lului al XlX-lea, în scopul cumpărării de daruri pentru
sultan și pentru marii dregători ai Porții cu prilejul săr-
bătorii religioase musulmane numite bairam.
balanță comercială, raportul dintre valoarea importului și a
exportului unei țări cu o altă țară, un grup de țări sau cu
toate țările, pe o anumită perioadă de timp, de obicei pe
un an calendaristic. Atît la import, cît și la export, balanța
comercială cuprinde valoarea tuturor mărfurilor țării res-
pective care fac obiectul schimburilor comerciale inter-
naționale înregistrate în momentul trecerii graniței vamale
a țării. Majoritatea statelor folosesc pentru import prețu-
rile c.i.f. (v.), iar pentru export prețurile f.o.b. (v.). Unele
țări folosesc pentru ambele operații prețurile f.o.b. Balanța
comercială a unei țări se poate prezenta sub trei forme :
a) balanță activă, cînd valoarea exportului este mai mare
decît cea a importului ; b) balanță pasivă, cînd valoarea
importului este mai mare decît cea a exportului ; c) ba-
lanță echilibrată, cînd valoarea exportului este egală cu
cea a importului. Prezentînd situația sintetică a comerțului
exterior, balanța comercială reflectă situația economică a
țării respective și este un important, instrument de analiză
b
42
a relațiilor comerciale externe, precum și a potențialului
său economic.
balanța datoriei internaționale, situație care cuprinde totali-
tatea creanțelor și obligațiilor unei țări, pe plan extern, la
data întocmirii acesteia. La activ, balanța datoriei inter-
naționale cuprinde toate drepturile pe care le are țara res-
pectivă față do alte state (acțiuni, bunuri, imobile, cambii,
conturile curente de la băncile din străinătate, creditele
acordate și nerestituite etc.), iar la pasiv cuprinde toate
obligațiile pe care le are față de străinătate (credite ne-
restituite, capitalurile străinilor în țară etc.).
balanța de conturi, raportul dintre totalitatea obligațiilor și
creanțelor apărute într-o anumită perioadă de timp în re-
lațiile unei țări cu alte state, indiferent de termenul la
care s-a stabilit scadența lor. Posturile balanței de conturi
cuprind : exportul și importul de mărfuri, exportul și im-
portul de aur, navlul, primele de asigurare, tranzitul, comi-
sioanele, cheltuielile efectuate de turiști, de reprezentanțele
diplomatice, comerciale și consulare, reparații și altele. Sol-
dul balanței de conturi este determinat de soldurile posturi-
lor înscrise în balanță. Soldul activ arată că totalitatea
creanțelor este mai mare decît cea a obligațiilor, iar soldul
pasiv reflectă sporirea obligațiilor sau reducerea creanțelor
anterioare. Din analiza balanței de conturi se pot constata
fenomenele care au provocat atît creșterea, cît și scăderea
obligațiilor și creanțelor internaționale ale unui stat, pre-
cum și conținutul concret al obligațiilor și creanțelor pe
o anumită perioadă de timp.
balanța de plăți, raportul dintre totalitatea încasărilor din
străinătate și a plăților efectuate în străinătate de către o
țară într-o anumită perioadă de timp. în balanța de plăți
sînt incluse atît cheltuielile, cît și veniturile provenite din :
operațiile de comerț exterior, navlu, comision, asigurări,
tranzit, dividende, dobînzi, turism, întreținerea reprezentan-
țelor diplomatice și comerciale, credite, împrumuturi, coti’
zații, donații, contribuții, transferuri de bani rezultate din
drepturile de moștenire și altele. Este de menționat că ba-
lanța de plăți cuprinde numai plățile și încasările făcute
efectiv. Balanța de plăți se poate prezenta sub trei forme :
a) balanță activă, cînd volumul veniturilor este mai mare
decît cel al cheltuielilor ; b) balanță pasivă, cînd volumul
cheltuielilor este mai mare decît cel al veniturilor ; c) ba-
lanță echilibrată, cînd volumul cheltuielilor este egal cu cel
al veniturilor. Analiza balanței de plăți constituie un ele-
43
b
meni important în stabilirea situației financiare a unei țări
și, în special, a celei valutare.
Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD—
IBRD ; International Bank for Reconstruction and Deve-
lopment), instituție specializată a O.N.U. cu sediul la
Washington. înființarea băncii s-a hotărî! la Conferința
de la Bretton Woods din iulie 1944. Operațiile bancare ale
acestei instituții au început la 25 iunie 1946, scopul oi sta-
tutar fiind acordarea de credite pe termen lung țărilor
membre pentru reconstrucția și dezvoltarea lor economică
și pentru încurajarea investițiilor internaționale în vederea
dezvoltării producției și valorificării resurselor naturale.
Din BIRD fac parte 103 țări membre. România nu face
parte din BIRD. Numărul voturilor de care dispune un
membru este de 250 (pentru fiecare stat), plus un vot pen-
tru fiecare 100 000 de dolari subscriși la capitalul băncii.
Luate împreună, S.U.A. și Anglia au subscris apioape 4O°/o
din capitalul BIRD. Organele de conducere ale BIRD sînt :
consiliul guvernatorilor (fiecare țară numește un guvernator
și un supleant) ; consiliul directorilor executivi (format din 19
directori) ; un președinte și doi vicepreședinți. BIRD are
relații cu FAO, cu UNESCO și cu alte instituții specializate
ale O.N.U. Capitalul subscris este de 22 623 de milioane de
dolari S.U.A. Pînă la 31 decembrie 1966 au fost acordate
împrumuturi în valoare de 10 420 de milioane de dolari,
împrumuturile se acordă fie direct din fondurile BIRD, fie
din împrumuturile lansate de bancă pe diferite piețe finan-
ciare. Creditele acordate de bancă sînt restituite, de obicei,
în valuta împrumutată, în special valută convertibilă. Do-
bînda sare se percepe la împrumuturile BIRD, inclusiv ta-
xele de comision, a fost, în primii ani de după război, de
3,5o/o, crescînd ulterior pînă la 6,5o/o. Termenele pentru
care se acordă împrumuturile variază de regulă între 12 și
25 de ani.
Banca pentru reglementări internaționale (BIS ; Bank for
International Settlements), instituție interguvernamentală
înființată în 1930, cu sediul la Basel (Elveția). Conform
statutului, BIS 'are ca scop promovarea cooperării dintre băn-
cile centrale ale statelor, facilitarea operațiilor financiare
internaționale și participarea la asemenea operații. Are ca
membri băncile centrale din 26 de țări. Republica Socialistă
România este membră în BIS. Organele sale de conducere
sînt : consiliul directorilor ; un președinte. BIS organizează
b
44
adunări generale anuale. Are reiatii cu BIRD (v.) și cu
IMF (v.)>
baș, căpetenie. în secolul al XVIII-lea s-a introdus în țările
române titlul onorific de „baș-boier“ pentru cei cu deo-
sebită vază.
baș-capuchehâie, șeful capuchehaielor (v.).
bază militară, regiune special amenajată și dotată pentru efec-
tuarea de operații militare. Baza militară poate fi : teres-
tră, maritimă, aeriană sau mixtă, ocupată sau neocupată de
trupe. Republica Socialistă România se pronunță împotriva
bazelor militare străine amplasate pe teritoriul unui stat,
pentru desființarea lor, ca o măsură de slăbire a tensiunii
internaționale. Cerința de desființare a bazelor militare
străine este formulată, între altele, și în Declarația cu pri-
vire la întărirea păcii și securității în Europa, adoptată în
iulie 1966 la București.
bei, titlu nobiliar în țările Orientului Apropiat și ale Orientului
Mijlociu. în Imperiul otoman se acorda unor demnitari.
Titlul de bei se dădea ambasadorilor europeni la Poartă,
în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, domnii români erau
numiți de către turci „bei“.
beilerbei, guvernator general al unei provincii turcești avînd
rangul de pașă cu trei tuiuri (v.).
beilic 1. unul dintre cele trei birouri principale ale cancelariei
otomane condus de un beilikci, care elabora și expedia fir-
manele și diplomele imperiale, păstra arhiva regulamente-
lor civile și militare, precum și tratatele sau capitulațiile
cu străinii ; 2. numele casei în care erau găzduiți, în seco-
lele al XVII-lea și al XVIII-lea, la București, trimișii și
înalții oaspeți turci ; la Iași purta numele de conac ; 3. pres-
tații sau corvoadă pentru domni în țările române ; 4. rechi-
ziție anuală de oi făcută în țările române. în folosul Con-
stantinopolului.
beligerant v. parte beligerantă.
berăt (barat), decret, diplomă, privilegiu, împuternicire consu-
lară.
berat-humaium, decret imperial.
BIE v. Biroul internațional al expozițiilor.
bilet dc tezaur, bani de hîrtie puși în circulație de stat, în
afara celor emiși de Banca de Stat sau de banca autorizată
cu emisiunea. în țările capitaliste cu monedă convertibilă,
biletele de tezaur nu au acoperire în aur. Biletele de tezaur
45
b
sc emit cu scopul de a permite divizarea biletelor de banca
și ele a echilibra bugetele de stat.
bimetalîsm, sistem monetar care are la baza, ca etalon de va-
lori, două metale prețioase, in general aurul și argintul.
bipatrîd v. dubla cetățenie.
BIPM v. Biroul internațional de măsuri și greutăți.
BIRD v. Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare,
bir împărătesc v. haraci.
Biroul internațional al expozițiilor (BIE—IEB ; International
Exhibitions Bureau), organizație inter guvernamentală în-
ființată în 1931 printr-o convenție internațională semnată
de statele membre la 22 noiembrie 1928, la Paris, și modi-
ficată în mai 1948. Sediul BIE se află la Paris. Biroul inter-
național al expozițiilor supraveghează aplicarea prevederilor
convenției, care planifică frecvența expozițiilor internațio-
nale și stabilește garanțiile și facilitățile pe care țara orga-
nizatoare trebuie să le ofere exponatorilor. în principiu, nici
o țară membră nu poate să organizeze expoziții internațio-
nale recunoscute oficial pînă ce acea expoziție nu este în-
registrată la BIE. De asemenea, conform convenției, nici o
țară membră nu poate participa la o expoziție internațională
recunoscută oficial, organizată într-o altă țară membră, fără
acordul BIE. Convenția prevede și categorii de expoziții
exceptate de la necesitatea acordului BIE. Pînă în prezent
fac parte din BIE 32 de țări. BIE are un consiliu de admi-
nistrație compus din doi-trei delegați din fiecare țară mem-
bră. De regulă, biroul ține cîte două sesiuni anual. Bugetul
BIE este de aproximativ 155 000 de franci francezi, fondurile
necesare provenind din cotizațiile plătite de țările membre.
Republica Socialistă România face parte dintre statele sem-
natare ale convenției și participă la BIE prin Camera de
comerț a Republicii Socialiste România. BIE întreține re-
lații cu Camera de comerț internațională, iar Camerele de
comerț ale țărilor membre au statut de membri consultanți.
Biroul internațional de măsuri și greutăți (IBWM ; Internatio-
nal Bureau of Weights and Measures), organizație intergu-
vernamentală, cu sediul la Sevres, înființată prin Convenția
metrului din 20 mai 1875 și modificată la 6 octombrie 1921.
Are ca membri 40 de țări, printre care și Republica Socia-
listă România. Scopul organizației este de a conserva proto-
tipurile de lungime și de greutate, de a verifica etaloanele
prototip la cererea statelor sau instituțiilor specializate etc.
Organele sale de conducere sînt : conferința generală de
b
46
măsuri și greutăți (care se întrunește o dată la 6 ani și la
care participă reprezentanții tuturor țărilor membre) ; co-
mitetul internațional de măsuri și greutăți (care se întru-
nește o dată la doi ani și este format din 18 membri aleși
cu .titlu personal). întreține relații cu UNESCO pe baza unui
acord cultural încheiat în 1949.
Biroul internațional pentru publicarea tarifelor vamale (Bureau
internațional pour la publication des tarifs douaniers), or-
ganizație internațională neguvernamentală, înființată prin
Convenția de la Bruxelles din 5 iulie 1890 și intrată în
funcțiune la 1 aprilie 1891. Are ca scop traducerea și publi-
carea tuturor tarifelor vamale și a modificărilor aduse
acestora. Sediul se află la Bruxelles. Membrii organizației
sînt 73 de state, printre care și Republica Socialistă România.
BIS v. Banca pentru reglementări internaționale.
blocadă în timp de pace, acțiune prin care un stat împiedică
desfășurarea comerțului pe mare al altui stat, interzicînd
acestuia intrarea și ieșirea vaselor în porturile sau la țăr-
murile sale. Blocada în timp de pace constituie o formă a
agresiunii (Convențiile de la Londra din 3—5 iulie 1933,
la care și România este parte, cu privire la definirea agre-
siunii (v.)). Carta O.N.U. (art. 42) prevede posibilitatea ca,
în vederea menținerii păcii și securității internaționale,
Consiliul de Securitate să dispună instituirea unei blocade
efectuate de forțele armate ale statelor membre ale O.N.U.
blocadă de război, acțiune întreprinsă în timpul unui conflict
armat de către părțile beligerante cu scopul de a împiedica
accesul vaselor inamice și al celor aparținînd statelor
neutre în porturile inamicului sau ieșirea în mare din
aceste porturi a vaselor inamice sau neutre, de a nu per-
mite comunicațiile maritime cu străinătatea și de a slăbi
forța militară și economică a statului inamic. Blocada de
război trebuie să fie declarată de statul care o instituie sau
de autoritățile navale care acționează în numele său și
adusă la cunoștința statelor neutre. Ea trebuie să fie efec-
tivă, în sensul că respectarea ei trebuie să fie asigurată în
mod continuu de către forțele armate ale statului care o
instituie.
blocadă economică, ansamblu de măsuri economice și finan-
ciare luate împotriva unui stat urmărind izolarea econo-
mică a acestuia, limitarea sau lichidarea legăturilor sale
economice cu alte țări. Blocada economică constă în inter-
zicerea și împiedicarea încheierii și executării de acorduri
47
b
economice și financiare internaționale la care ar participa
statul supus blocadei, resortisanții acestuia, persoane fizice
sau juridice străine cu sediul întreprinderii pe teritoriul
acestui stat.
Bogdan-serai, denumire dată palatului din Constantinopol, unde
își avea sediul oapuchehaia (v.) Moldovei. V. și Vlah-serai.
boicot, formă de luptă politică și economică între state constînd
în refuzul de a stabili sau de a menține relații comerciale,
financiare ș.a. cu un anumh stat. Boicotul poate constitui
un mijloc de retorsiune (v.) exercitat de un stat împotriva
altuia. Sub această formă a fost folosit adeseori de marile
nuteri pentru a obține avantaje ilegale din partea unor țări
mai mici. în acest caz, boicotul constituie o violare a
dreptului, un delict internațional (v.). Boicotul poate fi
folosit și de o organizație internațională în scopul menți-
nerii păcii, ca o măsură care nu implică folosirea forței
armate. Potrivit art. 41 din Carta Națiunilor Unite, Consi-
liul de Securitate poate hotărî luarea unor măsuri împo-
triva statului care tulbură pacea internațională cum ar fi :
întreruperea deplină sau parțială a relațiilor economice, a
comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegra-
fice, radio etc. și chiar ruperea relațiilor diplomatice. Ast-
fel de măsuri sînt justificate de faptul că ele au fost luate
în scopul asigurării păcii și securității internaționale.
bombardament, mijloc de purtare a războiului constînd în lan-
sarea de bombe sau de proiectile asupra unor obiective
inamice. Bombardamentul este reglementat de Convenția
de la Haga din 1907 cu privire la legile și obiceiurile războ-
iului terestru și la bombardamentul naval în timp de război,
precum și de regulile generale de drept internațional în
legătură cu purtarea războiului. Convenția de la Haga pre-
vede că este interzisă bombardarea porturilor, orașelor,
satelor sau construcțiilor deschise, adică declarate lipsite
de apărare. Dacă în aceste locuri se găsesc obiective mili-
tare. comandantul armatelor atacatoare trebuie să ceară
distrugerea lor și numai în cazul cînd această cerere nu
este îndeplinită, bombardarea poate avea loc, luîndu-se
măsuri de ocrotire a populației pașnice, a spitalelor, a mo-
numentelor istorice, a clădirilor care slujesc scopuri știin-
țifice, artistice etc. Convenția de la Haga prevede, de ase-
menea, că este interzisă bombardarea efectuată cu scopul
de a pedepsi populația care a refuzat să plătească contri-
buții (v.) inamicului.
bona fides, expresie latinească însemnînd „bună-credință“.
bonificație, majorare sau micșorare a prețului unei mărfi în
funcție de felul în care sînt respectate prevederile con-
tractuale referitoare la calitatea mărfii, la termenul de li-
vrare etc.
buletin de curier, document special, nominal, eliberat de Minis-
terul de Externe sau de misiunea diplomatică, care con-
feră posesorului său dreptul de a transporta corespondență
diplomatică (v.). Buletinul dc curier este vizat, uneori, la
misiunea diplomatică a statului unde se transportă poșta
diplomatică.
bunele oficii, mijloc de reglementare pașnică a litigiilor interna-
ționale constînd în măsurile și acțiunile întreprinse de
către un stat care nu este parte în conflict pe baza ofer-
tei sale sau de către state terțe, la cererea părților în liti-
giu, cu scopul de a menține sau de a restabili negocieri
directe între statele litigante, de a rezolva diferendul sau
de a găsi un alt mijloc pașnic de reglementare a acestuia.
Statul care oferă bunele sale oficii nu participă la discu-
țiile dintre părți. Bunele oficii sînt prevăzute în Carta Na-
țiunilor Unite ca unul dintre mijloacele de reglementare
pașnică la care statele trebuie să recurgă (art. 33) ; ele sînt
menționate în numeroase tratate și în alte acte internațio-
nale multilaterale. Reglementarea cea mai detaliată a bu-
nelor oficii se găsește în Convenția de la Haga din 1907
cu privire la rezolvarea pe cale pașnică a litigiilor inter-
naționale. Potrivit acestei convenții, acțiunile întreprinse
prin bunele oficii au caracter de recomandări și nu tre-
buie să fie considerate ca obligatorii. Conform dreptului
internațional, nici un stat nu este obligat să întreprindă
bunele oficii sau să accepte bunele oficii sugerate de un
alt stat, iar propunerea de a le folosi nu poate fi apre-
ciată de statele litigante ca o acțiune neprietenoasă. Bunele
oficii pot fi oferite atît în timp de pace, cît și în situația
în care neînțelegerea a luat amploarea unui conflict armat.
49
b
c
cablu submarin, conductă care servește pentru comunicații tele-
grafice sau telefonice, instalată pe fundul mării, pentru a
face legătura între diferite state sau chiar între continente.
Dreptul statelor de a instala cabluri submarine decurge
din principiul libertății mărilor. în virtutea acestui prin-
cipiu, nici un stat nu are dreptul de a împiedica instalarea
cablurilor submarine și nici de a le distruge sau a le avaria,
în timp de război este interzisă distrugerea cablurilor sub-
marine care leagă teritoriile a două state neutre ; poate fi
însă distrus, în cadrul operațiilor militare, cablul submarin
care leagă două state beligerante inamice sau două părți
ale teritoriului unui stat inamic. Aceste reguli sînt înscrise
în Convenția multilaterală pentru protecția cablurilor sub-
marine, încheiată la Paris în 1884, și în Regulamentul pri-
vitor la legile și obiceiurile războiului terestru, anexă la
Convenția a IV-a de la Haga din 1907. România este parte
la ambele aceste convenții.
cabotaj, navigație maritimă sau fluvială între porturile aceluiași
stat. Prin cabotaj mic se înțelege transportul efectuat între
două porturi amplasate pe malurile aceleiași mări, iar prin
cabotaj mare se înțelege transportul efectuat între două
porturi care se află în mări diferite, deși aparțin aceluiași
stat. Conform convențiilor internaționale (de ex.. Convenția
O
50
despre regimul navigației pe Dunăre din 1948), transportu-
rile de pasageri și de mărfuri în cabotaj sînt rezervate
cetățenilor statului respectiv.
caducitate, încetare a efectelor unui tratat pe care nici una din-
tre părțile semnatare nu-1 mai aplică sau nu-1 mai recu-
noaște. Caducitatea rezultă fie din faptul că tratatul nu
mai corespunde cerințelor dezvoltării relațiilor dintre sta-
tele semnatare sau stadiului de dezvoltare a dreptului inter-
național, fie din cauză că obiectul pentru care a fost în-
cheiat a dispărut, fie din pricină că a apărut o situație
care face tratatul inaplicabil.
c. a. f. v. c. i. f.
caftan, 1. haină lungă orientală purtată în secolele XVII—XIX
de către domnii și boierii români, după moda turcească ;
2.	haină de cinste trimisă domnului de către sultan.
caimacam, denumire folosită în țările române, în secolul
al XVII-lea, pentru a desemna funcția de locțiitor al dom-
nului sau al banului Craiovei.
Camera de comerț a Republicii Socialiste România, instituție
obștească care a luat ființă în 1949 și ai cărei membri
activi sînt principalele întreprinderi industriale și comer-
ciale, precum și departamentele și organizațiile economice
importante. Avînd mai mult de 700 de membri, ea con-
tinuă tradiția Camerei de comerț și industrie din București,
care a luat ființă în 1868. Camera de comerț a Republicii
Socialiste România are ca principal obiectiv sprijinirea dez-
voltării relațiilor economice ale României. în scopul înde-
plinirii atribuțiilor sale, ea dispune de un personal repar-
tizat pe sectoare : propagandă și reclamă, tîrguri și expoziții,
pavilionul de mostre de calitate etc. Camera de comerț este
condusă de : adunarea generală, compusă din membri ac-
tivi, onorifici și corespondenți ; consiliul camerei, format
din 22 de membri aleși de adunarea generală ; prezidiul
camerei, format dintr-un președinte și trei vicepreședinți,
aleși dintre membrii consiliului. Prezidiul camerei este or-
ganul executiv permanent al instituției. Camera de comerț
a Republicii Socialiste România întreține relații active cu
organizații similare străine în vederea stimulării schimburi-
lor comerciale ; furnizează informații privind reglementările
comerciale, bancare și portuare, precum și asupra posibi-
lităților de schimburi comerciale ale Republicii Socialiste
România ; organizează participarea întreprinderilor româ-
nești de comerț exterior la târgurile și expozițiile economice
51	O
4*
internaționale ; editează publicații periodice și ocazionale
cu caracter de reclamă și propagandă economică : prestează
diverse servicii comerciale ca : eliberarea certificatelor de
origine, vizarea facturilor, atestarea cazurilor de forță ma-
joră, drepturi de semnătură etc. Publicațiile periodice edi-
tate de Camera de comerț sînt : revista „Comerțul exterior
român", care apare trimestrial în limbile engleză, franceză,
germană, spaniolă și rusă ; revista „Mașini și utilaje româ-
nești“, tot trimestrială, în limbile engleză, franceză și ger-
mană ; „Buletinul de informații“, cu apariție lunară, în
limbile engleză, franceză, germană, spaniolă și rusă ; „In-
formații economice externe'4, care apare de două ori pe
săptămînă și în care sînt publicate informații cu privire
la piețele internaționale de mărfuri, acorduri și tranzacții
încheiate, conjunctura burselor de mărfuri, reglementări
comerciale internaționale, evoluția prețurilor mondiale la
principalele produse de export etc. Pe lîngă Camera de
comerț a Republicii Socialiste România funcționează :
1. Oficiul de brevete și invenții pentru străinătate, înființat
în 1953, care, aplicînd legislația internațională de speciali-
tate, este organul în drept pentru înregistrarea în străinătate
a cererilor de brevete de invenții și a certificatelor de
autor române, precum și pentru înregistrarea în Republica
Socialistă România a cererilor de brevete de invenții și a
certificatelor de autor străine ; menținerea în vigoare a
acestor brevete de invenții și certificate de autor și urmă-
rirea drepturilor ce decurg din ele ; intabularea și reintabu-
larea în străinătate a mărcilor de fabrică și de comerț ro-
mâne, precum și a celor străine în Republica Socialistă
România ; 2. Agenția română de publicitate „Publicom^,
înființată în 1954, care realizează publicitatea comercială
românească în străinătate și comenzile de publicitate co-
mercială ale firmelor străine în România ; 3. Comisia de
arbitraj, instanță permanentă de arbitraj comercial inter-
național, înființată în 1953, care este competentă să rezolve
litigiile patrimoniale izvorîte din operațiile de comerț exte-
rior între o organizație română și o persoană fizică sau ju-
ridică străină ori între două persoane străine dacă părțile
au ales calea arbitrajului sau dacă această cale este pre-
văzută în acorduri internaționale. Comisia este formată din
15 membri numiți de prezidiul Camerei de comerț a Repu-
blicii Socialiste România >pe timp de un an ; Comisia de
arbitraj este condusă de un președinte și de un locțiitor de
președinte aleși dintre membrii comisiei. Hotărîrile pronun-
C
52
talc dc comisia de arbitraj, în litigiile care îi sînt supuse
spre rezolvare, sînt definitive și executorii.
Camera de comerț internațională (ICC ; International Cham-
ber of Commer.ee), organizație neguvernamentală înființată
în 1920 la Paris, ca urmare a Conferinței internaționale dc
comerț din 1919. Arc un sediu central la Paris și oficii de
legătură la New York, Geneva și Bangkok. Scopurile sale
statutare sînt : să reprezinte toți factorii economici ai acti-
vității de relații internaționale (comerț, industrie, trans-
porturi, finanțe etc.) ; să furnizeze celor interesați în aface-
rile internaționale informații competente ; să încurajeze
relațiile de bună înțelegere între oamenii de afaceri și or-
ganizațiile comerciale ale diferitelor țări ; să promoveze
relații de pace între state etc. ICC este format din 40 de
comitete naționale și din 22 de membri asociați, care nu au
comitete naționale. Structura sa organizatorică este urmă-
toarea : congresul membrilor (care se întrunește la doi
ani) ; un consiliu în care sînt reprezentate toate comitetele
naționale ; un comitet executiv ; patru comisii regionale cu
caracter tehnic. Bugetul se constituie din cotizațiile plătite
de membrii organizației. Cotizațiile se stabilesc în con-
formitate cu importanța economică a țărilor pe care le re-
prezintă. ICC întreține relații cu Consiliul Economic și So-
cial (ECOSOC) și cu unele instituții specializate ale O.N.U.
Republica Socialistă România nu este membru al Camerei
de comerț internaționale.
cameră de comerț, instituție publică a cărei activitate este pusă
în slujba dezvoltării relațiilor externe și a promovării
schimburilor comerciale internaționale. Camerele de comerț
apar ca urmare a intensificării relațiilor capitaliste. Dacă
în secolul trecut ele au avut un rol important în mijlocirea
și înlesnirea tranzacțiilor comerciale, către sfîrșitul seco-
lului al XlX-lea și în secolul al XX-lea, ele îndeplinesc
mai curînd funcția unor centre de informație comercială
internațională. Camerele de comerț din țările socialiste în-
treprind o serie de măsuri menite să contribuie la dezvol-
tarea schimburilor comerciale și la întărirea colaborării
economice cu alte state. în țările capitaliste, camerele de
comerț sau de comerț și industrie sînt organizații care
reunesc diferite firme pe care le sprijină în concurența exis-
tentă atît în interiorul țărilor respective, cît și pe piața
mondială. Camerele de comerț din țările capitaliste sînt
organizate pe orașe sau pe regiuni. Așa, de ex., Camera de
comerț a S.U.A. cuprinde peste 2 700 de camere de comerț
53
O
locale. — Cameră de comerț mixtă, camera de comerț care 1
reunește firme și întreprinderi comerciale din două țări, |
Este o formă de cooperare comercială internațională care |
se folosește de unele țări pentru a asigura informarea reci- 1
procă activă a comercianților, persoane fizice sau juridice, j
canal maritim internațional, cale navigabilă artificială care
leagă o mare internațională cu o altă apă internațională 1
sau națională. Regimul juridic al canalelor maritime inter- j
naționale este reglementat prin tratate încheiate între sta- 1
tele pe al căror teritoriu este situat canalul și statele inte- 1
resate în folosirea lui (de ex., Canalul Suez, Canalul Pa-
nama, Canalul Kiel). Canalul Suez, aflat în întregime pe
teritoriul Republicii Arabe Unite, asigură calea maritimă
cea mai scurtă din Europa spre bazinul Oceanului Indian
și regiunea apuseană a Oceanului Pacific. Regimul său ju-
ridic a fost stabilit printr-o convenție specială încheiată în
1888, la Constantinopol, care prevede că el este deschis atît -
în timp de pace, cît și în timp de război tuturor vaselor
comerciale sau militare și nu trebuie să fie închis în nici
un fel de condiții. Pe canal, pe malurile sale și pe o zonă
de trei mile la intrare sînt interzise orice acțiuni care ar
putea împiedica folosirea liberă a canalului. El nu poate fi
supus blocadei. Dreptul de a apăra canalul împotriva agre-
siunii revine guvernului egiptean. în 1936, Anglia a impus
Egiptului un tratat inegal de alianță, prin care își asuma
dreptul de a apăra canalul împreună cu Egiptul și de a
menține trupe în zona canalului. Astfel, prin nesocotirea
Convenției din 1888, Anglia a stabilit baze militare la Suez
șî la Port-Said și a plasat trupe pe malurile canalului. Gu-
vernul egiptean a anulat acest tratat în 1953, iar, ulterior,
Anglia și-a evacuat trupele din zona Canalului Suez. în iulie
1956, guvernul egiptean, lichidînd rămășițele colonialismu-
lui de pe teritoriul țării, a naționalizat compania Canalului
Suez, care exploata navigația prin canal, asumîndu-și ad-
ministrarea navigației prin canal. Regimul internațional de
navigație prin Canalul Suez a rămas cel statornicit prin
Convenția din 1888. Canalul Panama unește Oceanul Pacific
cu Oceanul Atlantic. Folosirea lui a început în 1914, dar
regimul său juridic a fost fixat anterior prin două tratate
încheiate în 1850 și 1901 între S.U.A. și Anglia. Prin tratatul
din 1901, canalul se declara deschis pentru navigația liberă
a vaselor comerciale și militare ale tuturor țărilor, blocada
canalului era interzisă, iar S.U.A. garantau libertatea de na-
vigație și neutralitatea, puțind, în acest scop, să mențină
C
54
forte armate în zona canalului. Printr-un tratat încheiat în
1903 cu noul stat Panama, S.U.A. le era arendată o zonă
de t5 mile pe malurile canalului, pe care puteau menține
trupe și construi fortificatii militare. Tratate ulterioare în-
cheiate cu Panama confirmă această poziție privilegiată a
S.U.A., încâlcind astfel suveranitatea Republicii Panama și
dînd naștere unor diferende internaționale între cele două
state. Canalul Kiel unește Marea Baltică cu Marea Nordu-
lui. Prin Tratatul de pace de la Versailles (1919), acesta a
fost declarat canal de interes internațional, deschis vaselor
icomerciale și militare ale tuturor statelor. Ulterior, în 1936,
tratatul a fost denunțat de către Germania hitlenistă. Ac-
tualmente, Republica Federală a Germaniei, pe teritoriul
căreia se află canalul Kiel, îl administrează ca pe o apă
interioară.
cancelaria privată a domnului, instituție pe lîngă curtea dom-
nească în țările române, unde, pînă la Regulamentul orga-
nic, se redacta corespondența cu străinătatea. Printre sluj-
bașii cancelariei private a domnului se numărau : marele
grămătic (v.) sau vel-grămăticul, șeful cancelariei private,
grămăticul al II-lea, grămăticul al III-lea, muhurdarul (v.),
care punea pecețile domnești pe acte, devdicarul (v.), care
îngrijea de călimări, și grămăticii de limbi occidentale, de
obicei, străini. Sarcina redactării actelor diplomatice era
încredințată loghiotaților țarigrădeni (v.). Limbile de lucru
folosite în cancelaria privată a domnului erau : turca, pen-
tru relațiile cu Poarta ; latina, pentru relațiile cu Austria,
Prusia, Polonia ; italiana, pentru legăturile cu Rusia și
Franța ; slava, pentru actele domnești ; greaca, oare avea o
mare circulație în vremea domniilor fanariote.
cancelling (consling), clauză înscrisă în contractul de trans-
port potrivit căreia navlositorul poate anula contractul
dacă vasul nu a sosit în portul de încărcare pînă la terme-
nul convenit.
capitulare, încetare a acțiunilor militare și a rezistenței din
partea tuturor sau numai a unei părți din forțele terestre,
maritime sau aeriene aparținînd uneia dintre părțile belige-
rante care se predau celeilalte părți beligerante. Capitula-
rea se poate produce pe cîmpul de luptă sau în zonele de
război, în fortărețe și în punctele întărite, pe mare și în
bazele maritime etc., în condițiile impuse de învingător
(capitulare jără condiții din partea celui învins) sau puse
de acord ca urmare a negocierilor dintre comandanți (ca-
pitulare condiționată). Unele legiuiri interzic forțelor lor ar-
55
o
roate capitularea în cîmp deschis (nefortificat). Această nil
împiedică validitatea actului de capitulare, condiționată
sau necondiționată, din punctul de vedere al dreptului in-
tcrnațional.
capitulâții, acte internaționale prin care un stat instituia, în
favoarea cetățenilor altor state, un regim de drepturi și de
• privilegii speciale (de ex., scutiri de impozite, dreptul de a
fi judecați numai de consulii statelor lor etc.). Capitulațiile
au apărut în secolele X—XII, fiind acordate de Bizanț ora-
șelor italiene Veneția, Genova, Pisc, Amalfi etc. ; în acea
perioadă, ele puteau fi retrase sau modificate conform in-
tereselor statului care le acorda. După cucerirea Bizanțului,
Imperiul otoman a confirmat aceste privilegii Veneției și
Genovei, iar în 1535, pe cînd se afla în culmea puterii, So-
liman al II-lea Magnificul acordă, în tratatul cu Francisc I,
regele Franței, privilegii asemănătoare negustorilor fran-
cezi. Ulterior, capitulațiile au fost extinse și asupra altor
țări europene. K. Marx a caracterizat capitulațiile din acea
epocă ca diplome împărătești și privilegii acordate de
Poartă diferitelor națiuni europene prin care se dădea
dreptul supușilor care făceau parte din aceste națiuni să
intre nestingheriți pe teritoriul Imperiului otoman, să facă
comerț și să practice meserii, să-și exercite cultul religios.
Ele nu erau bazate pe reciprocitate, ci se înfățișau ca pri-
vilegii acordate unilateral cu scopul de a atrage negustorii
creștini, putînd fi apoi retrase. Pe la mijlocul secolului al
XVIII-lea, capitulațiile au început să fie prevăzute în tra-
tatele impuse de puterile europene Turciei și altor țări
din Orient, căpătînd astfel un caracter nou : ele nu mai
puteau fi revocate în mod unilateral. La sfîrșitul secolului
al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea, regimul ca-
pitulațiilor a fost stabilit în Persia, la mijlocul secolului al
XlX-lea în China, Japonia, Coreea etc. Pînă la sfîrșitul se-
colului al XlX-lea astfel de tratate au apărut într-o serie
de țări din Asia și din Africa, înlesnind pătrunderea capi-
talului european și nord-american și, totodată, cucerirea
piețelor interne. Prin aceste tratate, țările din Orient acor-
dau consulilor țărilor europene și ai S.U.A. împuterniciri
administrative, polițienești și judiciare (așa-numita juris-
dicție consulară (v.) față de concetățenii lor) ; garantarea
exteritorialității (v.) supușilor străini ; dreptul lor de sta-
bilire în aceste țări, inviolabilitatea persoanei și a bunuri-
lor, nesupunerea lor față de instanțele judecătorești locale ;
stabilirea diferitelor privilegii în domeniul comerțului, al
c
56
impozitelor și taxelor. Deosebit de variate au fost formele
pe care ]e-a luat regimul capitulațiilor în China ; conce-
siunea (vj. sfera de influența (vj etc. Capitulați]Ie au dăi-
nuit pînă in preajma celui de al doilea război mondial m
Egipt sub forma tribunalelor mixte. Regimul capitulațiilor
a constituit o nesocotire a suveranității statului care îl
acorda. Pe la sfîrșitul secolului al XlX-lea, popoarele din
Orient încep să lupte pentru înlăturarea lui și pentru sta-
bilirea relațiilor cu statele europene pe bază de egalitate.
Ca un rezultat al acestei lupte a început destrămarea regi-
mului capitulațiilor : în 1923 Turcia, în 1925 Siamul, în
1928 Persia, în 1937 Egiptul s-au eliberat de cătușele lui.
S.U.A. și Anglia au continuat să beneficieze de capitulații
în China pînă în 1943. în prezent regimul capitulațiilor este
ilegal, fiind în contradicție ou principiile independenței și
suveranității popoarelor. Regimul capitulațiilor a jucat un
rol de seamă în istoria țării noastre. Condițiile economice
defavorabile cuprinse în capitulațiile încheiate de Poartă cu
alte puteri s-au repercutat adeseori asupra țărilor române.
Tot sub denumirea de sînt cunoscute în istoriografia ro-
mână presupusele acte de închinare ale lui Mircea cel Bătrîn
și Laiotă Vodă din 1386, respectiv 1460. La tratativele de pace
de la Focșani dintre Rusia și Turcia (1772), delegații români
și-au fondat revendicările pe capitulațiile lui Mircea cel
Bătrîn și ale lui Laiotă Vodă din 1386 și respectiv 1460. Ele
au fost recunoscute și confirmate prin Tratatul de la
Kuciuk-Kainargi. Revoluționarii de la 1848, mai ales
Nicolae Bălcescu, în articolul „Drepturile românilor către
înalta Poartă", le-au acordat un rol important în lupta de
emancipare a poporului român. Teza a fost reluată de susți-
nătorii unirii principatelor, iar pe plan internațional, K.
Marx, în scrierile sale, sintetiza astfel sensul acestor acte :
„Principatele dunărene sînt două state suverane, sub suze-
ranitatea Porții, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiția
ca Poarta să le apere de toți dușmanii din afară, oricare
ar fi ei, și totodată să nu se amestece sub nici o formă în
treburile lor interne" (K. Marx și F. Engels. Opere, voi.
10, București, Editura politică, 1961, p. 329). Din acest prin-
cipiu, partizanii Unirii au tras concluzia că, de vreme ce
Poarta n-a apărat integritatea teritorială a principatelor,
care era condiția esențială a închinării, ea pierdea orice
drept asupra lor. Această idee a constituit un argument
permanent invocat de participanții la lupta pentru unirea
și independența țărilor române.
captiv v. prizonier de război.
O
captură, pradă de război constînd în bunuri de orice fel ale
unui stat intrate în proprietatea altui stal în urma opera-
țiilor militare sau de pe un teritoriu ocupat. Conform drep-
tului cutumiar de război, în războiul terestru pot fi luate
ca pradă de război bunuri mobile : arme, mijloace de trans-
port, mijloace de subzistență etc. aflate pe cîmpul de luptă.
Beligerantul nu-și poate însuși bunurile imobile aparținînd
statului inamic de pe teritoriul ocupat. Proprietatea cetă-
țenilor particulari trebuie, de asemenea, respectată. în
războiul maritim, navele comerciale inamice pot fi captu-
rate. Transferul definitiv al proprietății asupra unei nave
de comerț capturate se efectuează numai în urma ob-
ținerii unei sentințe din partea unui tribunal de prize ma-
ritime (v.). Dreptul internațional în această problemă este
încă de natură cutumiară. Singurul document internațional
guvernamental elaborat în această privință, Declarația de
la Londra (1909), nu a intrat în vigoare. Totuși principiile
mai sus rezumate constituie astăzi reguli unanim recunos-
cute, în egală măsură obligatorii pentru toate statele.
capuchehăie, reprezentant sau agent diplomatic al țărilor ro-
mâne pe lîngă Poartă, începînd din a doua jumătate a se-
colului al XVI-lea. Capuchehaiele nu se bucurau de imu-
nitate diplomatică, deoarece se considera că ele nu repre-
zentau interesele unor puteri străine, ci ale unor înalți dre-
gători ai imperiului ; din această cauză, viața le era
nesigură, nefiind prin nimic apărată de capriciile sultanu-
lui. Domnii puteau avea în același timp mai multe capu-
cheliaie la Poartă. Reședințele capuchehaielor țărilor ro-
mâne la Constantinopol se aflau în Fanai' : a Țării Româ-
nești, Vlah-serai, în cartierul Tahtaminare ; a Moldovei,
Bogdan-serai, în cartierul Duraman ; a Transilvaniei (pe
timpul cînd era principat autonom), în cartierul Balata.
Domnii români aveau capuchehaie și în cetățile turcești de
pe Dunăre : Giurgiu, Brăila, Vidin etc.
capugi-bașâ, căpetenia portarilor seraiului, mare șambelan al
Porții, care era trimis cu firman pentru a executa pe dom-
nul căzut în dizgrație.
carantină, măsură cu caracter sanitar care constă în izolarea
unei persoane sau a unui grup de persoane pentru a pre-
veni propagarea unei boli infecțioase grave. Carantina se
aplică persoanelor care au fost în contact cu un bolnav
contagios sau care provin dintr-o regiune unde există o
epidemie și durează atîta timp cît durează și perioada de
incubație a bolii. Regulamentul sanitar internațional, adop-
C
58
tal în 1951 dc Organizația Mondială a Sănătății, stabilește
următoarele boli epidemice care pot face obiectul unor
măsuri de carantină : ciuma, holera, variola, frigurile gal-
bene, tifosul și febra recurentă. Călătorii care trec fron-
tiera de stat și provin dintr-o țară unde s-a ivit o boală
epidemică sînt ținuți în carantină dacă nu prezintă certi-
ficatul dc vaccinare împotriva molipsirii cu boala respec-
tivă. Carantina se aplică, în anumite cazuri, și animalelor
(turbare, febră aftoasă), precum și plantelor (carantina fito-
sanitară) pentru a preveni răspîndirea bolilor la animale și
pentru a împiedica pătrunderea dăunătorilor dc pe un te-
ritoriu pe altul.
Carta Organizației Națiunilor Unite, tratat internațional, sem-
nat la 26 iunie 1945 la San-Francisco și intrat în vigoare la
24 octombrie 1945, prin care s-au reglementat scopurile, prin-
cipiile de bază, structura și modul de funcționare a Orga-
nizației Națiunilor Unite (v.). Carta O.N.U. cuprinde un
preambul și mai multe capitole, cu privire la scopurile și
principiile O.N.U., membri, organe, rezolvarea pe cale paș-
nică a diferendelor, acțiuni în caz de amenințări contra
păcii, violări ale păcii și actele de agresiune, acorduri re-
gionale, cooperarea internațională economică și socială etc.
Carta O.N.U. prevede următoarele scopuri ale organizației :
să mențină pacea și securitatea internațională prin luarea
de măsuri colective eficace pentru promovarea și înlăturarea
amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea actelor
de agresiune sau a altor violări ale păcii și să realizeze prin
mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și
ale dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea dife-
rendelor internaționale sau a unor situații internaționale
care ar putea duce la o violare a păcii ; să dezvolte relații
prietenești între națiuni, întemeiate pe respectul principiu-
lui egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor
și să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea
păcii mondiale ; să realizeze cooperarea internațională, re-
zolvînd problemele internaționale cu caracter economic, so-
cial, cultural sau umanitar, dezvoltînd și încurajînd res-
pectul drepturilor omului și libertăților fundamentale pen-
tru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie ; să
fie un centru pentru coordonarea eforturilor națiunilor în
vederea atingerii scopurilor comune. Pentru realizarea
acestor obiective, organizația și membrii săi vor trebui să
respecte următoarele principii : egalitatea suverană a tu-
turor membrilor, îndeplinirea cu bună-credință a obliga-
țiilor asumate conform Cartei ; rezolvarea diferendelor prin
59
c
mijloace pașnice, abținerea de la amenințarea cu forța sau
de la folosirea forței atît împotriva integrității teritoriale
și independenței politice a unui stat, cît și în orice alt mod
incompatibil cu scopurile O.N.U. ; acordarea de sprijin or-
ganizației în acțiunile ce va întreprinde, în conformitate
cu Carta ; neintervenția în treburile interne ale statelor.
Organizația va asigura ca aceste principii să fie respectate
și de statele care nu sînt membre ale O.N.U., în măsura
necesară menținerii păcii și securității internaționale. Parte
integrantă din Cartă este statutul Curții Internaționale de
Justiție (v.), care a fost adoptat o dată cu Carta. Exprimînd
scopuri de pace și de cooperare internațională, precum și
principii unanim recunoscute ale relațiilor dintre state,
Carta Națiunilor Unite este cel mai important act interna-
țional multilateral din epoca noastră.
cartă, 1. instrument diplomatic important prin care statele sem-
natare stabilesc anumite principii în vederea respectării lor
(de ex., Carta Atlanticului, stabilită printr-o declarație a
conducătorilor S.U.A. și Angliei la 14 august 1941, prin care
aceștia defineau principiile generale ale obiectivelor urmă-
rite de respectivele state în războiul antihitlerist) ; 2. tratat
care stabilește crearea unei organizații internaționale im-
portante, determinîndu-i competența și modul de funcțio-
nare (de ex., Carta Organizației Națiunilor Unite ; Carta de
la Bogota).
cartel militar, înțelegere între beligeranți, încheiată, de obicei,
de comandanții militari, cu privire la schimbul de prizo-
nieri, de răniți, precum și la circulația persoanelor. în tre-
cut, cartelul militar reprezenta și o înțelegere referitoare
la extrădarea dezertorilor. Cartelul militar se aplică numai
pe un sector al frontului și are un caracter limitat în timp,
deosebindu-se, prin aceasta, de armistițiu, de încheierea
păcii etc.
casus foederis, clauză prevăzută într-un tratat de alianță prin
care un stat se obligă să intre în război alături de aliatul
său sau să înceapă un război pentru apărarea acestuia. De-
oarece introducerea acestei clauze este de mare însemnă-
tate, definirea ci în textul tratatului se face cu multă pre-
cizie.
căimăcămie, în trecut formă de guvernămint provizoriu, pe
perioada cît tronul era vacant sau lipsea domnul. Cd,imă~
cămia de trei a fost instituită sub regimul Regulamentului
organic și era compusă din : marele vornic, marele logofăt
și prezidentul înaltului Divan.
cămăraș de izvoade v. logofăt.
c
60
căpitan de margine, comandant al județelor de .graniță, în Țara
Românească.
căpitan de port, comandant însărcinat cu conducerea activi-
tății unui port sau a unui oficiu portuar.
căpitănia portului (sau căpitănie de port), organ maritim sau
fluvial care, împreună cu celelalte autorități din port, aveci
rolul de a supraveghea și controla navigația. Țările române
au înființat în 1857 căpitănii de port (în Țara Românească,
la Brăila, Călărași, Oltenița, Giurgiu, Bechet, Calafat și Se-
verin, iar în Moldova, la Galați, Reni, Chilia și Ismail).
CEA v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pen-
tru Africa.
CEE v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pen-
tru Europa.
Centrul internațional de calcul (ICC ; International Computa-
tion Centre), organizație interguvernamentală cu sediul la
Roma. A fost înființată la 1 ianuarie 1958, cu scopul statu-
tar de a coordona cercetările asupra metodelor de calcul
mecanic, de a forma cadre de specialitate și de a sprijini
centrele naționale de calcul. ICC are ca membri 13 state.
Organele sale de conducere sînt : adunarea generală, care
se convoacă o dată la doi ani, și consiliul executiv ales de
adunarea generală. ICC întreține relații cu UNESCO. Re-
publica Socialistă România nu participă la ICC.
CEPAL v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite
pentru America Latină.
ceremonial diplomatic, totalitatea regulilor protocolare și
de curtoazie cu privire la onorurile și la distincțiile acor-
date diplomaților în funcțiune, după rangul lor. Ceremo-
nialul diplomatic cuprinde indicații referitoare la ordinea
diplomaților la locurile de onoare, la întîmpinarea lor la
sosirea în țară sau la plecarea lor, cu ocazia recepțiilor și
a audiențelor solemne sau a audiențelor particulare, la vi-
zite de etichetă, la distincțiile și cadourile cu care este
onorat un diplomat străin în anumite ocazii etc.
certificat, document elaborat de o oficialitate competentă, ser-
vind pentru a dovedi un drept, o calitate etc. — Certificat
de asigurare, document iprin care se atestă faptul că au fost
asigurate anumite bunuri. — Certificat de calitate, docu-
ment prin care se certifică buna calitate a mărfurilor. La
încheierea contractului de vînzare-cumpărare, părțile sta-
bilesc organizațiile care vor elibera certificatele de cali-
tate, precum și metoda după care se vor face analizele și
61
c
măsurat orile respective. — Certificat de măsurătoare, docu-
ment care trebuie să se găsească în permanență la bordul
vasului și care cuprinde dimensiunile și capacitatea va-
sului respectiv. Se eliberează dc către organe competente
și recunoscute. Pe baza lui, autoritățile portuare stabilesc
taxele ce urmează să fie percepute asupra unui vas în mo-
mentul intrării lui în port, fără a mai recurge la noi măsu-
rători și calcule. — Certificat de origine, document prin
care se dovedește originea unei mărfi și țara în care a fost
produsă. Astfel de certificate sînt necesare pentru stabili-
rea condițiilor de aplicare a prevederilor legilor de comerț
exterior (taxe vamale, tarife convenționale etc.). — Certi-
ficat veterinar și fitosanitar, document prin care se dove-
dește că animalele, păsările, precum și produsele anima-
liere și vegetale exportate nu sînt contaminate de boli sau
de paraziți.
cesiune de creanță, operație prin care creditorul (cedent) trans-
mite unei alte persoane (cesionar) o creanță asupra debito-
rului său. în dreptul internațional, cesiunea de creanță,
reprezentînd o datorie interguvernamentală, nu poate fi
efectuată decît cu consimțămîntul tuturor statelor intere-
sate. în cazul unei cesiuni de creanță ce urmează a fi efec-
tuată între cetățeni domiciliați în state diferite, în care
există un regim legal de reglementare a operațiilor de de-
vize, este necesară aprobarea organelor competente, con-
form legii în vigoare în statele respective.
cesiune de teritoriu, renunțarea unui stat la dreptul de suvera-
nitate asupra unui teritoriu și transferarea acelui teritoriu
către un alt stat. Cesiunea de teritoriu poate interveni în
aplicarea unui tratat de pace sau a unui alt acord interna-
țional.
cetățenie, legătură politică și juridică între o persoană fizică
și un stat care îi conferă toate drepturile și obligațiile pre-
văzute de constituție, de legi și de alte acte juridice ale
statului respectiv. Această legătură se menține și atunci
cînd persoana nu se află pe teritoriul statului și se exprimă
prin dreptul statului de a acorda protecție diplomatică ce-
tățenilor săi, precum și prin toate drepturile și obligațiile
pe care le are cetățeanul față de statul său. Cetățenia se
dobîndește, de obicei, prin naștere după dreptul sîngelui,
jus sanguinis (v.) sau după dreptul solului, jus soli (v.) ; ea
se mai poate dobîndi prin naturalizare (v.) și prin opțiune
(v.). Se pierde prin renunțarea la cetățenie sau prin retra-
gerea ei de către stat. în documentele de drept internațio-
C
62
nai, cetățenii se mai numesc și naționali sau resortisanți
(v.). Cînd o persoană posedă cetățenia a două state, este
bipatrid (v.), iar cînd nu are cetățenia nici unui stat, ne gă-
sim în fața unui caz de apatridie (v.).
chiatfp, traducător. Din 1837, cancelaria turcească și cea ru-
sească din serviciul de translație al cancelariei secretaria-
tului statului s-au contopit, formînd serviciul de chiatipi ai
secretariatului.
CIEPS v. Consiliul internațional pentru educație fizică și spor-
tivă.
CIESMM v. Comisia internațională pentru explorarea științi-
fică a Mării Mediterane.
c. i. f. (cost, Insurance, freight = cost, asigurare, navlu), clauză
prevăzută în contractele de vînzare-cumpărare conform
căreia predarea mărfii de către furnizor cumpărătorului se
face la locul de destinație. în aceste condiții, marfa călă-
torește pe riscul vînzătorului, iar prețul datorat de cumpă-
rător acoperă atît costul mărfii cît și cel al asigurării în
timpul călătoriei.
cifru diplomatic, ansamblu de caractere convenționale folosite
pentru transmiterea corespondenței diplomatice (v.). Drep-
tul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este unanim
recunoscut pe plan internațional.
CIJ v. Curtea Internațională de Justiție.
circumscripție consulară, partea din teritoiiul statului de re-
ședință atribuită unui post consular (v.) în scopul exerci-
tării funcțiilor consulare. Aceasta se stabilește, o dată cu
numirea consulului, prin patentă consulară (v.) și prin exe-
quatur (v.). Consulul are dreptul să-și exercite funcțiile
consulare (v.) numai în cadrul circumscripției consulare.
De obicei, în urma încheierii unei convenții consulare (v.),
prin acordul dintre state, se stabilește numărul consulatelor
și întinderea circumscripțiilor lor consulare. în zona cir-
cumscripției consulare se găsește și sediul consulatului (v.).
CIS v. Comisia internațională de sericicultură.
clasele consulilor, categoriile în care sînt împărțiți șefii postu-
rilor consulare. Conform Convenției de la Viena din 1963
cu privire la relațiile consulare, aceste clase sini : consulul
general (v.), consulul (v.), viceconsulul (v.) și agentul consu-
lar (v.). Statele au dreptul să-și fixeze și alte denumiri
pentru șefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de
clasa căreia aparțin, se bucură din partea statului pe teri-
63
c
toriul căruia funcționează de aceleași drepturi și au față
de acesta aceleași îndatoriri.
clasele șefilor misiunilor diplomatice, categoriile în care sînt
împărțiți șefii misiunilor diplomatice. Au fost stabilite,
pentru prima dată, la Congresul de la Viena din 1815 și
completate la Congresul de la Aachen din 1818. Pînă la
sfîrșitul secolului al XVIII-lea, rangurile1 diplomatice aveau
numeroase și variate denumiri, din care pricină, adeseori,
se iveau neînțelegeri în legătură cu ierarhia diploma-
ților (v.). Regulamentul de la Viena și protocolul de la
Aachen au stabilit următoarele patru clase ale șefilor [misiu-
nilor diplomatice : ambasadorul extraordinar și plenipoten-
țiar, trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar, mi-
nistrul rezident și însărcinatul cu afaceri. Această clasificare
a șefilor misiunilor diplomatice marca, în esență, o ierarhi-
zare a statelor după mărimea și forța lor, deoarece numai
marile puteri erau considerate în drept de a fi reprezentate
prin ambasadori. Convenția de la Viena cu privire la rela-
țiile diplomatice din 18 aprilie 1961 prevede, în articolul 14,
că : „Șefii de misiune se împart în trei clase, și anume :
aceea a ambasadorilor sau nunților acreditați pe lîngă
șefii de state și a celorlalți șefi de misiune cu rang echiva-
lent ; aceea a trimișilor, miniștrilor sau interna nților acre-
ditați pe lîngă șefii de state ; aceea a însărcinaților cu afa-
ceri acreditați pe lîngă ministerele afacerilor externe0.
Șefii misiunilor diplomatice de toate clasele se bucură de
aceleași drepturi în îndeplinirea funcțiilor lor. Deosebirea
dintre diferitele clase apare numai în ceea ce privește cere-
monialul și protocolul diplomatic ; ambasadorii sînt consi-
derați ca reprezentînd nu numai statul, ci și, personal, pe
șeful statului ; ei pot duce tratative cu șeful statului străin
și se bucură de un ceremonial deosebit. De obicei, ambasa-
dorii și miniștrii plenipotențiari sînt numiți de către șeful
statului, iar însărcinații cu afaceri (v.) de către ministrul de
externe. Ambasadorii și miniștrii plenipotențiari sînt acre-
ditați pe lîngă șeful statului de reședință, iar însărcinații
cu afaceri, pe lîngă Ministerul de Externe al statului de
reședință. Șefii de misiuni diplomatice ai Republicii Socia-
liste România în străinătate, cu rangul de ambasador extra-
ordinar și plenipotențiar sau trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar, sînt acreditați printr-un decret al Consiliului
de Stat al Republicii Socialiste România. Ministrul afacerilor
externe poate încredința conducerea unei misiuni diploma-
tice unui însărcinat cu afaceri titular („en pied“). în timpul
c
64
absenței șefului misiunii diplomatice, aceasta este condusă
de un însărcinat cu afaceri ad interim, funcția respectivă
revenind diplomatului cu cel mai înalt grad din cadrul ofi-
ciului. Misiunea permanentă a Republicii Socialiste Româ-
nia pe lîngă Organizația Națiunilor Unite de la New York
este condusă de reprezentantul permanent al Republicii So-
cialiste România cu grad de ambasador sau de ministru
plenipotențiar, numit printr-un decret al Consiliului de Stat,
clauza majorării sau reducerii prețului, prevedere conform că-
reia este permisă modificarea prețului mărfurilor stabilite
la încheierea acordurilor pe termen lung. Această modifi-
care se efectuează în funcție de majorarea sau de reduce-
rea prețului mărfurilor respective pe piața mondială.
clauza națiunii celei mai favorizate, dispoziție specială înscrisă
într-un acord internațional prin care un stat recunoaște
altui stat aceleași avantaje și privilegii pe care cel dintîi
le-a acordat sau le va acorda oricărui alt stat. Această
clauză se practică în relațiile dintre state și se aplică în
domeniile care sînt indicate în acordurile încheiate : co-
merț, navigație, situația juridică a persoanelor etc. Reci-
procitatea nu este obligatorie. Se disting două forme ale
clauzei națiunii celei mai favorizate : a) forma necondițio-
nată și fără compensare, care constă în obligația asumată
de fiecare dintre părțile contractante de a extinde toate
drepturile, avantajele, privilegiile și înlesnirile acordate,
sau care vor fi acordate, unei terțe țări ; b) forma condi-
ționată sau cu compensare, care constă în extinderea con-
diționată sau în compensație a oricăror înlesniri, avantaje
și privilegii acordate, sau care vor fi acordate, unei terțe
țări. Forma condiționată a fost mult aplicată în acordurile
comerciale încheiate între state pînă la jumătatea secolului
trecut. în prezent, este larg răspîndită forma necondițio-
nată și fără compensații, care facilitează colaborarea din-
tre state pe baza respectării egalității în drepturi și a avan-
tajului reciproc, eliminînd astfel posibilitatea aplicării unui
tratament discriminatoriu.
clauza-aur, prevedere înscrisă într-un acord, contract etc. prin
care se precizează că plata unei mărfi sau rambursarea
unui credit se va efectua în aur (clauza-aur în lingouri) sau
în valută (clauza-aur în valută). Clauza-aur în valută este
principala formă a clauzei-aur care se practică în prezent
în relațiile internaționale, cu scopul dc a preveni pierde-
rile rezultate din schimbarea cursurilor valutare. Suma cu
care se efectuează plata mărfurilor sau se rambursează
65	O
5 — Mic dicționar diplomatic român
împrumutul va fi echivalentă ca valoare cu cantitatea de
aur rezultată din conținutul în aur al valutei respective la
data încheierii contractului.
clauza valutară, dispoziție prevăzută într-un acord de vînzare-
cumpărarc prin care vînzătorul sau creditorul se asigură
că nu va avea pierderi provocate de scăderea cursului va-
lutei în perioada dintre acordarea creditului sau livrarea
mărfurilor și restituirea creditului sau plata mărfurilor li-
vrate pe credit. Indiferent dacă restituirea creditului sau
plata mărfii se face în moneda creditorului sau a debito-
rului, prin clauza valutară se stabilește valoarea acestora
într-o monedă considerată mai stabilă. în funcție de aceasta,
clauza valutară este adesea denumită clauza dolar, liră
sterlină, franc elvețian, rublă etc.
clearing v. cliring
cliring, sistem de plată prin decontare, în care nu se folosește
numerarul, ci compensarea între creanțele și obligațiile
reciproce. Cliringul se practică astăzi în foarte multe acor-
duri bilaterale și chiar în unele acorduri multilaterale, în
special în relațiile de comerț exterior. Sistemul de plată
prin cliring a început să fie practicat în perioada crizei
mondiale din 1929—1933, cînd, mai multe țări au trebuit
să aplice restricții valutare.
coaliție, alianță militară și politică temporară a unui grup de
state. Coaliția defensivă are drept scop să facă față unei
agresiuni și este conformă cu principiile dreptului interna-
țional și, în special, cu dreptul statelor la autoapărare,
drept confirmat și în art. 51 al Cartei Națiunilor Unite.
Coaliția agresivă este contrară principiului neagresiunii
(art. 2 § 4 din Carta Națiunilor Unite) și, ca atare, anga-
jează răspunderea statelor participante atît pentru actele
de pregătire, cît și pentru dezlănțuirea și ducerea unui
război de agresiune (art. 6, litera a din statutul Tribunalului
Militar Internațional de la Nurnberg, Londra, 8 august 1945,
și rezoluția 95 din 11 decembrie 1946 a Adunării Generale
O.N.U.).
cod, 1. listă de cuvinte și de semne convenționale care exprimă
conținutul unor fraze. Aceste cuvinte și semne convențio-
nale se utilizează în corespondența diplomatică și în cea
comercială cu scopul de a se păstra secretul corespondenței
și de a se reduce cheltuielile transmiterii telegrafice ; 2. to-
talitatea regulilor juridice privitoare la o anumită ramură •
a dreptului, de ex., Codul civil, Codul muncii, Codul pe-
nai etc.	?
C	661
codificarea dreptului internațional, sistematizarea normelor în
vigoare ale dreptului internațional, realizată prin studierea
diferitelor izvoare de drept internațional (v.), punerea lor
de acord și înlăturarea contradicțiilor dintre ele. Ea poate
fi oficială (înfăptuită de state) și neoficială sau științifică
(realizată fie de instituții științifice naționale sau interna-
ționale, fie de unii savanți). După conținut, această siste-
matizare poate fi generală (un cod al tuturor normelor
de drept internațional, care însă nu a putut fi realizat
pînă în prezent) și parțială, cînd se codifică doar unele ra-
muri sau domenii ale dreptului internațional. Ideea codi-
ficării generale a dreptului internațional apare în secolul
al XVIII-lea, la început în lucrările unor publiciști, și ca-
pătă o largă transpunere într-un proiect elaborat de filo-
zoful și juristul englez Jeremias Bentham în 1789. Un larg
răsunet găsește această problemă în adunarea corpului le-
giuitor Convenția franceză, care, în 1795, hotărăște să. ela-
boreze o „declarație a drepturilor națiunilor", corelativă la
„declarația drepturilor omului și cetățeanului". Ca urmare
a acestui fapt, abatele Gregoire prezintă un proiect de „de-
clarație a dreptului ginților", care însă a fost respins de
Convenție. De atunci apar numeroase proiecte de coduri
ale dreptului internațional : Koceanovski (1858), A. Domin-
Petrușevicz (1861), Bluntschli, Dudley Field și Mancini Pas-
quale (1868), P. Fiore (1889), Duplessis (1900), Pessoa (Epi-
tacio da Silva) (1912), Cossentini (1937), iar pentru dreptul
internațional privat Bustamante (1928). Codificarea oficială
parțială a înregistrat, pînă în prezent, cele mai importante
rezultate prin codificarea la început a legilor și obiceiurilor
războiului (v.), ca urmare a adoptării convențiilor de la
Haga din 1899 și 1907 și a Declarației de la Londra din 1909
cu privire la războiul maritim, iar după primul război mon-
dial prin Protocolul de la Geneva din 1925 privind interzi-
cerea folosirii în război a armelor toxice, chimice și bac-
teriologice, precum și prin convenția din 1929 referitoare la
tratamentul prizonierilor de război, al răniților și bolnavi-
lor. Progrese se realizează, în această perioadă, în codifi-
carea dreptului internațional al păcii prin pactul Ligii Na-
țiunilor (v.), statutul Curții Internaționale de Justiție (v.),
convențiile din 1933 cu privire la definirea agresiunii (v.)
și o serie de convenții internaționale în domeniile tehnice,
ale cooperării dintre state și altele. Către sfîrșitul celui de-al
doilea război mondial au fost adoptate importante acte care
marchează pași înainte în domeniul codificării dreptului in-
ternațional : Carta Națiunilor Unite (v.), adoptată la 26 iu-
67	C
5*
nie 1945 la Conferința de la San Francisco,, deși nu.este, un
cod propriu-zis al dreptului internațional, conține totuși
principiile sale de bază, menite să asigure relații normale
între state ; statutul Curții Internaționale de Justiție de la
Haga, din 1945 ; Convenția de la Londra din 1946, care a
stabilit principiile dreptului internațional penal ; organizarea
și principiile de funcționare a tribunalelor militare interna-
ționale ; convențiile de la Geneva din 1949 cu privire la
ameliorarea situației victimelor războiului, a prizonierilor,
a răniților, bolnavilor și a populației civile și Convenția
de la Haga din 1954 cu privire la ocrotirea valorilor cul-
turale în caz de conflict armat. Carta O.N.U. prevede că
Adunarea Generală va iniția studii și va face recoman-
dări pentru a „...încuraja dezvoltarea progresivă a drep-
tului internațional și codificarea lui*. Dînd curs acestei
dispoziții, Adunarea Generală a hotărît în 1947 înfiin-
țarea Comisiei de drept internațional (v.). în urma ac-
tivității acesteia, la Conferința plenipotențiarilor state-
lor, ținută sub egida O.N.U., la Geneva, în 1958, au fost
elaborate patru convenții privind codificarea dreptului
mării. în 1961, la Viena s-a încheiat o convenție de codifi-
care în domeniul relațiilor și imunităților diplomatice, iar în
1963, tot la Viena, o altă convenție a fost stabilită
pentru codificarea în domeniul relațiilor consulare. Pe
plan regional, o activitate de codificare are loc pe conti-
nentul american, în cadrul conferințelor și congreselor in-
teramericane și al Organizației Statelor Americane. în
1928, la cel de-al Vl-lea congres panamerican de la Ha-
vana, a fost adoptat codul dreptului internațional privat
(Codul Bustamante, după numele autorului său) ; în pre-
zent, lucrările de codificare se desfășoară în comisii națio-
nale, precum și în cadrul unui comitet juridic interameri-
can de la Rio de Janeiro, sub conducerea generală a Con-
siliului interamerican al juriștilor, organ al Organizației
Statelor Americane. Lucrări de codificare a dreptului inter-
național sînt actualmente în curs de elaborare în diferite
domenii. Comisia de drept internațional a întocmit un
proiect de codificare a dreptului tratatelor care va fi supus
examinării unei conferințe a plenipotențiarilor în 1968 ; au
fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. o rezoluție
privind interzicerea punerii pe orbită a unor obiecte avînd
Ja bord arme de distrugere în masă (1963) și un proiect de
tratat referitor la principiile care cîrmuiesc activitățile sta-
telor în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte
corpuri cerești (1966) ; la Moscova, la 5 august 1963, a fost
O
68
încheiat tratatul pentru interzicerea experiențelor cu arma
nucleară în atmosferă^ în' cosmos și sub apă, tratat la care
Republica Socialistă România este parte. Republica So-
cialistă România se pronunță în favoarea codificării drep-
tului internațional, participîna activ la înfăptuirea ei și
luînd inițiative în această direcție. Astfel, delegația ro-
mână a propus la sesiunea a XH-a a Adunării Generale a
O.N.U. (1957), codificarea principiilor care trebuie să stea
la baza cooperării internaționale economice ; a fost coau-
toarea proiectului de tratat privind principiile diriguitoare
ale activității statelor în spațiul extraatmosferic ; a luat
parte activă la elaborarea proiectului de pacte ale dreptu-
rilor omului adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. la
16 decembrie 1966. Este continuată astfel străduința mai
veche de codificare a dreptului internațional dc care se
leagă numele lui Nicolaie Titulescu, participant activ la
elaborarea și la încheierea convențiilor de la Londra din
3—5 iulie 1933 cu privire la definirea agresiunii, și a lui
Vespasian Felia, care a stăruit pentru codificarea dreptului
internațional penal.
codul crimelor împotriva păcii și securității umanității, proiect
de cod internațional elaborat de Comisia de drept interna-
țional (v.) în 1957, la cererea Adunării Generale a Orga-
nizației Națiunilor Unite. El are la bază clasificarea cri-
melor internaționale (v.), conform statutelor tribunalelor
militare internaționale de la Nurnberg și Tokio (1946). Exa-
minarea acestui proiect de cod la Organizația Națiunilor
Unite a fost amînată fără termen.
coexistența pașnică, cerință de bază a vieții internaționale con-
temporane ce decurge, cu necesitate din legile obiective care
acționează în întreaga perioadă istorică a trecerii omenirii
de la capitalism la socialism. Coexistența pașnică a statelor
cu orînduiri social-politice diferite implică renunțarea la
război ca mijloc de rezolvare a problemelor internaționale
litigioase, soluționarea acestor probleme pe calea tratative-
lor, folosirea tuturor resurselor, a tuturor posibilităților, pe
care le au statele de a se înțelege și dc a colabora, o circu-
lație neîncetată a valorilor materiale și spirituale, de pe
urma căreia toate popoarele au de cîștigat. La asigurarea
ei contribuie dezvoltarea colaborării economice și culturale
prin folosirea avantajelor pe care le oferă diviziunea inter-
națională a muncii. Ea creează condiții favorabile pentru în-
tâi «rea și'dezvoltarea continuă a forței sistemului mondial
socialist, pentru creșterea prestigiului și influenței interna-
69
O
ționale a țărilor socialiste. Politica promovării coexistenței
pașnice exprimă interesele popoarelor din lumea întreagă.
Principiile coexistenței pașnice și-au găsit oglindire într-o
serie de importante documente politice și juridice interna-
ționale, inclusiv Carta Națiunilor Unite, hotărîrile Confe-
rinței de la Bandung a țărilor afro-asiatice (1955), ale con-
ferințelor statelor neangajate de la Belgrad (1960) și Cairo
(1964), în Carta Organizației Unității Africane etc. Toate
aceste manifestări constituie o dovadă a sprijinului pe care
numeroase state, socialiste și nesocialiste, îl dau politicii dc
coexistență pașnică. Republica Socialistă România promo-
vează cu consecvență o politică de apărare a păcii și secu-
rității internaționale, o politică de coexistență pașnică între
țările cu sisteme social-politice diferite, întemeiată pe prin-
cipiile suveranității, independenței naționale, egalității în
drepturi și avantajului reciproc, neamestecului în treburile
interne.
colaborare economică internațională, cooperare pe baza dezvol-
tării relațiilor pașnice dintre state în diferite domenii ale
vieții economice prin schimbul reciproc de mărfuri, trans-
porturi feroviare, aeriene, maritime și fluviale, telecomuni-
cații, turism, pescuit, schimburi în materie financiară, în ac-
tivitatea privitoare la progresul tehnicii și a cercetărilor știin-
țifice, în lupta împotriva dăunătorilor în agricultură, în pro-
blemele sanitar-veterinare etc. Această colaborare se reali-
zează pe baza unor convenții și acorduri bilaterale sau multi-
laterale încheiate între state, ca, de ex., acorduri comerciale
anuale sau de lungă durată, convenții, planuri de colabo-
rare etc. Un rol important în promovarea colaborării interna-
ționale în domeniul economic revine Organizației Națiunilor
Unite, care dispune în acest scop de organe diferite : Consi- /
liul Economic și Social, comisiile economice regionale (pentru
Europa, pentru Asia și Extremul Orient, pentru Africa, pen-
tru America Latină) ; Comisia pentru comerțul internațio-
nal cu produse de bază ; Comitetul pentru asistență tehnică
a țărilor în curs de dezvoltare etc. O contribuție însemnată
în promovarea legăturilor economice între state o pot aduce
instituțiile specializate ale O.N.U. (v.), care, în domeniile lor
de activitate, urmăresc dezvoltarea continuă a colaborării
internaționale. Pentru cti relațiile economice internaționale
să cunoască o dezvoltare continuă, ele trebuie să se des-
fășoare pe baza principiilor fundamentale ale dreptului in-
ternațional contemporan. Republica Socialistă România a
propus, încă din 1957, Adunării Generale a Organizației Na-
o	70 j
țiunilor Unite adoptarea unei declarații prin care să fie
consemnate principiile de colaborare economică internațio-
nală. în actul final cil Conferinței pentru comerț și dezvol-
tare (Geneva 1964) au fost, de asemenea, cuprinse, sub formă
de recomandări, o serie de principii generale destinate să
călăuzească statele în relațiile lor comerciale și economice.
Organizațiile economice ale statelor capitaliste vest-eu-
ropene, create ca organisme ,,suprastatale" în cadrul poli-
ticii așa-numite de „integrare", cum sînt, de ex., Piața co-
mună, Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului etc.,
sînt folosite de marile monopoluri imperialiste ca, sub stea-
gul cooperării, statele capitaliste mai puternice să intervină
în economia partenerilor mai slabi. între statele socialiste
au fost constituite organizații de colaborare economică, la
temelia cărora au fost puse următoarele principii : principiile
independenței și suveranității naționale, egalității în drep-
turi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărășești, neames-
tecului în treburile interne, respectării integrității teritoriale,
principiile internaționalismului socialist. Acestea sînt: Con-
siliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), Banca inter-
națională de colaborare economică, Organizația pentru
colaborarea căilor ferate ș.a.m.d. Republica Socialistă
România se pronunță în mod statornic pentru întărirea
și lărgirea continuă a colaborării economice, bazată pe
principiile fundamentale ale legalității internaționale, cu
toate țările socialiste, pentru promovarea unor relații eco-
nomice normale, reciproc avantajoase, fără condiții poli-
tice, fără restricții și discriminări cu toate statele lumii,
indiferent de orînduirea lor socială. în acest sens,
România a încheiat cu un mare număr de țări capita-
liste acorduri comerciale, acorduri de colaborare tehnică-
științifică, convenții aeriene, convenții sanitar-veterinare și
alte acorduri menite să contribuie la dezvoltarea colaborării
economice cu aceste țări și participă la activitatea celor mai
importante organizații internaționale care se ocupă de dez-
voltarea relațiilor economice.
colaborare tehnico-științifică internațională, cooperare care are
ca obiect dezvoltarea relațiilor dintre state în domeniul pro-
gresului tehnic al producției, precum și în domeniul cer-
cetărilor științifice legate de introducerea tehnicii noi. Co-
laborarea internațională în domeniul tehnic-științific se
realizează în baza unor acorduri bilaterale sau multilaterale,
care, de obicei, prevăd; schimb reciproc de documentații
tehnice și de procedee de fabricație, trimiterea de tehnicieni
71
C
și de muncitori eu înaltă calificare pentru specializare și
schimb de experiență, vizite reciproce ale oamenilor de
știință, profesori și conferențiari, primire de bursieri pen-
tru studii în institute de învățămînt superior, schimburi de
publicatii de specialitate, de filme științifice, de aparate și
materiale necesare cercetărilor științifice etc. Pe lîngă acor-
duri interguvernamentale, relații tehnice-științifice interna-
ționale se stabilesc și prin înțelegeri și planuri de colabo-
rare încheiate la nivelul academiilor de științe și al institu-
țiilor tehnice din diferite țări. în relațiile dintre țările so-
cialiste, colaborarea în domeniul tehnic-științific se desfă-
șoară în baza unor acorduri bilaterale și a planurilor anuale
de schimburi tehnice-științifice încheiate cu diferite țări.
De asemenea, mai multe țări socialiste, inclusiv România,
cooperează pe plan tehnic-științific în cadrul Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc (CAER). Republica Socialistă
România a încheiat acorduri de colaborare tehnică-științifică
și cu o serie de state nesocialiste. Colaborarea internațio-
nală în domeniul tehnic-științific constituie o contribuție în-
semnată pe calea dezvoltării relațiilor pașnice dintre state,
un mijloc de accelerare a progresului tehnic și al ridicării
nivelului de industrializare a țărilor mai slab dezvoltate,
colecția Hurmuzaki, colecție de documente externe privitoare la
istoria românilor (perioada feudală — sfîrșitul secolului al
XH-lea—mijlocul secolului al XlX-lea) publicată de Aca-
demia Română, începînd din 1876, în 44 de volume. Seria
nouă a colecției, apărută în 1962 sub îngrijirea Institutului
de istorie „N. Iorga“ al Academiei Republicii Socialiste Româ-
nia, a fost deschisă cu un volum cuprinzînd materiale din
arhivele rusești (rapoarte consulare ruse 1770—1796). Colecția
poartă numele lui Eudoxiu de Hurmuzaki, istoric și om politic
(1812—1874), militant pentru drepturile românilor din Im-
periul austro-ungar, care a donat primul fond de documente
pentru întocmirea acestei colecții.
coloana a cincea, expresie apărută în timpul războiului civil din
Spania (1936—1939). în timp ce trupele franchiste atacau
Madridul în patru coloane, fasciștii din Madrid organizau
sabotaje și acțiuni de spionaj din interior, fiind denumiți
„coloana a cincea“. Folosirea de către fasciști a coloanei a
cincea într-o țară împotriva căreia era plănuită o agresiune
fascistă a constituit un mijloc tactic utilizat de ei apoi în
Cehoslovacia, în Austria și în alte țări.	,
colonialism, sistem de raporturi internaționale caracterizat prin
subordonarea unei țări (colonia) dominației altei țări (me-
F2
O
tropola). în acest sistem numai metropola poate asuma an-
gajamente internaționale aplicabile coloniei, ea determină
administrația și dreptul intern din colonie, ia hotărîri cu
privire la soarta locuitorilor și a bogățiilor naturale din
teritoriul respectiv. Colonialismul a luat avînt și a căpătat
înfățișarea sa juridică-socială modernă după marile desco-
periri geografice de la sfîrșitul secolului .al XV-lea și în-
ceputul .celui de-al XVI-lea. Spania, Portugalia, Franța, An-
glia, Olanda, Danemarca, Italia, Germania, Japonia, S.U.A.
au devenit, și parte din ele mai sînt, puteri colonialiste.
Modalitățile practicate în constituirea și în stăpînirea
coloniilor nu au fost aceleași peste tot. De la colonia,
lipsită cu totul de orice autonomie locală, pînă la protec-
toratul colonial, lipsit uoar de dreptul de reprezentare
diplomatică activă (nu poate trimite ambasadori proprii, dar
poate primi ambasadori străini), o gamă bogată în nuanțe
a ilustrat ingeniozitatea metropolelor în menținerea, sub
dominația lor, a popoarelor asuprite colonial. Legalitatea in-
ternațională contemporană, proclamînd dreptul popoarelor
de a-și hotărî singure soarta, condamnă colonialismul și re-
cunoaște popoarelor din colonii dreptul de a-și cuceri, la
nevoie cu arma în mînă, libertatea și independența națio-
nală. Dreptul la independență, la afirmarea entității națio-
nale este inalienabil și imprescriptibil. în asigurarea acestuia,
poporul asuprit se găsește în situația de legitimă apărare.
Menținerea unor teritorii sub dominația colonială este con-
trară dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta, drept
consacrat prin Carta Națiunilor Unite și confirmat din nou
prin Declarația cu privire la acordarea independenței ță-
rilor și popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Gene-
rală a Națiunilor Unite la sesiunea a XV-a (14 decembrie
1960). La 27 noiembrie 1961, Adunarea Generală a O.N.U. a
instituit un comitet special, compus la început din 17 și
apoi lărgit la 24 de membri, care să examineze modul cum
este aplicată Declarația din 1960 și să facă recomandări în
vederea accelerării înfăptuirii ei. Comitetul a stabilit teri-
toriile care încă nu au devenit independente și constituie
prin activitatea lor un element de luptă pentru desăvîrșirea
operei de abolire a rînduielilor colonialiste în lume. Re-
publica Socialistă România se pronunță ferm pentru lichi-
darea completă a colonialismului și acordă sprijin multi-
lateral popoarelor care luptă pentru scuturarea jugului do-
minației străine, împotriva colonialismului și neocolonialis-
mului, pentru apărarea și consolidarea independenței națio-
nale, urmărește cu satisfacție prefacerile progresiste care au
73
C
loc în viața economică, politică, socială a popoarelor ce
și-au cucerit independența. România dezvoltă legăturile de
prietenie și colaborare cu țările din Asia, Africa și Ame-
rica Latină, lărgește cooperarea cu tinerele state indepen-
dente, care luptă pentru înlăturarea urmărilor dominației
coloniale, pentru dezvoltarea forțeloi* de producție, pentru
întărirea economiei și progresul social, a independenței lor
naționale.
colonie, 1. teritoriu lipsit de independență politică și economică
exploatat și asuprit de un stat imperialist. Ceea ce caracteri-
zează din punctul de vedere al dreptului internațional co-
lonia este faptul că angajamentele internaționale aplicabile
pe teritoriul acesteia nu pot fi asumate de ea, ci numai dc
metropolă, că este tratată nu ca subiect, ci ca obiect al re-
lațiilor internaționale. în ceea ce privește administrația in-
ternă, metropola poate să-și impună voința fie edictînd le-
gislația locală, numind și destituind administratorii lo-
cali, fie administrând direct (guvernatori etc.) prin func-
ționari ai metropolei. Colonia este folosită ca sursă de ma-
terii prime și ca anexă agrară, teritoriu pentru export de
capital, piață de desfacere pentru mărfuri de consum indi-
vidual, furnizoare de forță de muncă ieftină. în colonii, ex-
ploatarea capitalistă se împletește cu puternice rămășițe
feudale și chiar sclavagiste. Țările imperialiste folosesc co-
loniile și în scopuri militare agresive, pentru crearea de
baze militare pe teritoriul acestora. Ca urmare a intensi-
ficării mișcării de eliberare națională, un mare număr de
colonii și-au dobîndit independența alcătuind state de sine
stătătoare. 2. Termenul de colonie este folosit și pentru a
desemna un grup compact de persoane cu aceeași naționali-
tate care locuiesc într-un oraș sau o regiune dintr-o țară
străină. în antichitate, colonia desemna o cetate sau un oraș
întemeiat pe teritorii străine, de fenicieni, greci, romani, în
scopuri comerciale sau militare. Aceste colonii, pierzînd cu
timpul legăturile cu metropola, puteau deveni cetăți sau
orașe de sine stătătoare. Pe teritoriul țării noastre sînt cu-
noscute coloniile grecești înființate pe țărmul Mării Negre
în secolele VII—VI î.e.n. (Histria, Callatis, Tomis, Diony-
sopolis).
combatant, persoană care face parte din forțele armate desti-
nate să participe direct la luptă. Potrivit dreptului cutumiar
al războiului, populația care organizează lupta armată îm-
potriva trupelor inamicului este asimilată cu combatanții și,
74
C
în consecință, supusă proiecției legilor și obiceiurilor războ-
iului dacă respectă regulile de purtare a războiului și poartă
armele deschis. Legile și obiceiurile războiului (v.) se aplică
și membrilor milițiilor, corpurilor de voluntari, mișcărilor
de rezistență, partizanilor, potrivit convențiilor de la Haga
din 1899 și 1907 și a convențiilor de la Geneva din 1949
pentru ameliorarea soartei victimelor războiului.
comerț exterior, schimb de mărfuri efectuat de o țară cu alte
țări. Constă din operații de import (v.) și de export (v.).
Comisia de dezarmare a Organizației Națiunilor Unite, comisie
creată în 1952 în locul Comisiei de control asupra energiei
atomice și a Comisiei pentru armamentul clasic, care func-
ționau sub conducerea Consiliului de Securitate. La început,
Comisia de dezarmare era compusă din toți membrii Con-
siliului de Securitate, plus Canada. Sarcina ei era de a ela-
bora propuneri privitoare la toate aspectele problemei de-
zarmării și ale controlului spre a asigura dezarmarea și
interzicerea folosirii armei nucleare. în 1954 a fost creat un
subcomitet al acestei comisii, cu o componență mai re-
strînsă : Anglia, Canada, Franța, S.U.A. și U.R.S.S. Activi-
tatea acestor organe s-a dovedit însă fără rezultat. Exami-
narea, timp de mai mulți ani, a problemei dezarmării în
Comisia de dezarmare a O.N.U. și în subcomitetul acesteia
a demonstrat că una dintre cauzele insuccesului lucrărilor
acestor organe a constituit-o faptul că ele cuprindeau un
cerc restrîns de state (5 state în subcomitet, și 12 state în
comisie). U.R.S.S. a propus în 1957, la cea de-a XH-a se-
siune a Adunării Generale O.N.U., crearea unui organ larg
reprezentativ, o comisie permanentă de dezarmare formată
din toți membrii O.N.U. Puterile occidentale au respins însă
propunerea. Totuși Adunarea Generală a recunoscut nece-
sitatea lărgirii întrucîtva a componenței comisiei pînă la
numărul de 25 de membri și, la cea de-a XlII-a sesiune a
Adunării Generale, a fost adoptată propunerea U.R.S.S. pri-
vind crearea unei Comisii de dezarmare compusă din toți
membrii O.N.U. Comisia de dezarmare a dat mandat, în
1959, Comitetului celor 10 state pentru dezarmare (v.) și,
în 1962, Comitetului celor 18 state pentru dezarmare (v.) să
examineze problema dezarmării generale și să poarte nego-
cieri în vederea rezolvării ei. La sesiunile din 1965 și din
1966, Comisia de dezarmare a discutat o serie de probleme
de fond privind dezarmarea, precum și oportunitatea con-
vocării unei conferințe mondiale de alarmare.
C
Comisia de drept internațional a Organizației Națiunilor Unite,
organ al Adunării Generale a O.N.U., înființat în 1947 cu
.scopul de a sprijini idezvoltarea progresivă și codificarea
dreptului internațional. La cererea Adunării Generale, Co-
misia de drept internațional poate examina și alte pro-
bleme de drept internațional. Este compusă din 25 de mem-
bri, care, potrivit statutului comisiei, trebuie să se bucure
de o autoritate recunoscută în domeniul dreptului interna-
țional. Membrii comisiei nu reprezintă statele ai căror ce-
tățeni sînt, ci lucrează în calitate de experți. Componența
comisiei trebuie să asigure reprezentarea principalelor forme
de civilizație și sisteme de drept din lume. Membrii comi-
siei sînt aleși de Adunarea Generală a O.N.U. pe timp de
cinci ani. Pentru înfăptuirea sarcinilor sale, Comisia de
drept internațional ține sesiuni anuale și prezintă Adunării
Generale rapoarte asupra lucrărilor. Un membru al comi-
siei îndeplinește funcția de raportor special asupra pro-
blemei care a fost aleasă pentru a fi codificată. Proiectul
■adoptat de comisie este transmis, prin secretariatul O.N.U.,
statelor membre pentru observații. După primirea obser-
vațiilor, comisia elaborează proiectul final, care este supus
Adunării Generale. Pînă în prezent, Comisia de drept in-
ternațional a pregătit proiecte de articole în problemele
dreptului maritim internațional, asupra relațiilor și imuni-
tăților diplomatice și consulare în legătură cu care s-au adop-
tat convenții corespunzătoare, proiectul de cod al crimelor
împotriva păcii și securității umanității, proiectul de codi-
ficare a dreptului tratatelor etc. Ea examinează codificarea
regulilor de drept internațional privind răspunderea in-
ternațională a statelor, diplomația ad-hoc, relațiile dintre
state, organizațiile internaționale etc.
Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Africa
(CEA—ECA ; Economic Commission for Africa), comisie care
a luat ființă pe baza hotărîrii adoptate de Consiliul Eco-
nomic și Social în sesiunea sa din aprilie 1958. Sediul per-
manent este la Addis-Abeba. CEA are 35 de state membre
și 10 state membri asociați. Potrivit hotărîrii care îi stă
la bază, Comisia economică a O.N.U. pentru Africa urmă-
rește să contribuie la dezvoltarea economică a țărilor Africii,
la întărirea legăturilor economice dintre ele, precum și la
dezvoltarea colaborării economice a acestor țări cu celelalte
state ale lumii. Organul suprem al CEA este sesiunea ple-
nară, care se întrunește anual, iar începînd din anul 1965 se
întrunește o dată la doi ani. De asemenea, funcționează și
unele organe subsidiare de lucru ale CEA. Organul exe-
cutiv este secretariatul, în fruntea căruia sta un secretar
executiv. Ca și celelalte comisii economice regionale ale
O.N.U., CEA este finanțată din bugetul O.N.U., întreține re-
lații cu -instituțiile specializate ale O.N.U. (v.) și cu cele-
lalte comisii economice regionale ale O.N.U. Prezintă ra-
poarte Consiliului Economic și Social. în 1967 s-a ținut la
Lagos, cea de-a VUI-a sesiune -plenară a CEA.
Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Ame-
rica Latină (CEPAL—ECLA ; Economic Commission for La-
tin America), comisie care a luat ființă pe baza hotărîrii
adoptate de Consiliul Economic și Social (v.) în sesiunea sa
din februarie-martie 1948, ca o comisie cu caracter tem-
porar. în 1951, Consiliul Economic și Social a hotărît pre-
lungirea funcționării acestei comisii pe termen nelimitat.
Sediul permanent al secretariatului este la Santiago de
Chile. Membrii CEPAL sînt reprezentanți din 27 de state
și din 2 țări asociate. Conform statutului, CEPAL are drept
scop dezvoltarea economică a țărilor latino-americane, ri-
dicarea nivelului de trai al populației, întărirea colaborării
economice și tehnice dintre țările acestei zone și lărgirea
relațiilor lor economice cu țări din alte regiuni ale lumii. Ac-
tivitatea CEPAL se desfășoară în sesiuni plenare, care
se țin o dată la doi ani. în perioada dintre sesiuni se întru-
nește comitetul CEPAL, la ale cărui ședințe de lucru par-
ticipă reprezentanții tuturor țărilor membre. Atribuțiile co-
mitetului sînt, de fapt, aceleași cu ale sesiunilor plenare. Ca
organe subsidiare, CEPAL are două comitete : comitetul
pentru comerț și comitetul pentru colaborarea economică
a țărilor din America Centrală, precum și unele grupe de
lucru pe probleme. Organul executiv al CEPAL este se-
cretariatul, condus de un secretar executiv. Comisia eco-
nomică a O.N.U. pentru America Latină este finanțată din
bugetul O.N.U., întreține relații cu instituțiile specializate
(v.) ale O.N.U. și cu celelalte -comisii economice regionale
ale O.N.U. Prezintă rapoarte Consiliului Economic și So-
cial. în 1967 se va ține la Caracas cea de-a XH-a sesiune
plenară CEPAL.
Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Asia
și Extremul Orient (ECAFE, Economic Commission for
Asia and the Far East), comisie înființată la 28 martie 1947
pe baza hotărîrii Consiliului Economic și Social (v.) și are
sediul la Bangkok. ECAFE are 26 de țări membre cu drept
de vot deliberativ și 2 membri asociați (Brunei și Hong-
Kong). Scopul statutar al ECAFE este de a lua măsuri
77
c
. coordonate pentru asigurarea dezvoltării economice a țâ-
rilor Asiei și Extremului Orient și pentru ridicarea nivelu-
lui de trai .al populației. Desfășoară o activitate de cerce-
tare a problemelor economice, sociale și tehnice, prelucrează
și difuzează informările și materialele statistice referitoare
la aceste probleme. La cerere, ECAFE acordă ajutor teh-
nic consultativ în cazul în care țara solicitantă nu pri-
mește un astfel de sprijin de la instituțiile specializate ale
O.N.LL Organul suprem al ECzAFE este sesiunea plenară,
care se convoacă în fiecare an. Ca organe subsidiare ale
comisiei funcționează : comitetul pentru industrie și resurse
naturale ; comitetul pentru comerț ; comitetul pentru trans-
porturile interioare și telecomunicații ; conferința statisti-
cienilor din Asia. Organul executiv este secretariatul. Co-
misia economică a O.N.U. pentru Asia și Extremul Orient
este finanțată din bugetul O.N.U., întreține relații cu insti-
tuțiile specializate O.N.U. (v.) și cu celelalte comisii eco-
nomice regionale. Prezintă rapoarte Consiliului Economic și
Social. în 1967 s-a ținut, la Tokio, cea de-a XXIII-a se-
siune plenară a ECAFE.
Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Eu-
ropa (CEE—ECE ; Economic Commission for Europe), co-
misie înființată la 28 martie 1947 în baza rezoluției 36 (IV)
a Consiliului Economic și Social (v.), sub forma unei comisii
temporare cu o durată de cinci ani. La 18 septembrie 1951,
Consiliul Economic și Social a hotărît prelungirea funcțio-
nării acestei comisii pe termen nelimitat. Sediul CEE este
la Geneva. în prezent, CEE numără 30 de membri (între
care S.U.A., deși nu este un stat european, și R. F. a Ger-
maniei, care nu este membră a O.N.U.). Statele neeuropene
membre în O.N.U. au dreptul de a participa la lucrările
CEE în calitate de observatori, cu vot consultativ ; Elveția,
care nu face parte din O.N.U., participă la lucrările CEE
ca membru cu drept de vot consultativ. Scopul statutar al
CEE este de a contribui la luarea unor măsuri, de către
toate statele, pentru întărirea colaborării economice între
țările europene ; de a crea condițiile necesare dezvoltării
lor economice, ridicării nivelului de trai etc. ; de a face
recomandări guvernelor țărilor membre, cele mai impor-
tante fiind supuse, în prealabil, discuției Consiliului Eco-
nomic și Social ; de a efectua cercetări în domeniul eco-
nomiei și tehnicii ; de a strînge de la organele de speciali-
tate din țările membre (prin intermediul guvernelor aces-
tora sau cu asentimentul lor) informații economice și
c
78
tehnice de interes comun, de a le prelucra și difuza. Ac-
tivitatea CEE se desfășoară prin sesiuni plenare, care se
țin anual, și prin organele subsidiare : comitetele probleme-
lor agricole, al cărbunelui, al energiei electrice, al gazului,
al industriei și produselor de bază, al transporturilor inte-
rioare, al oțelului, al lemnului, al mîinii de lucru, comitetul
pentru locuințe și pentru dezvoltarea comerțului. în afara
acestor comitete, mai funcționează și unele grupe de lucru
pe probleme. CEE are un secretariat, care se compune din
șapte divizii organizate pe probleme de specialitate, și un
serviciu de asistență tehnică. Comisia Economică a Organiza-
ției Națiunilor Unite pentru Europa este finanțată din bugetul
O.N.U. Ea întreține relații cu instituțiile specializate ale
O.N.U., cu celelalte comisii economice regionale ale O.N.U.,
prezintă rapoarte Consiliului Economic și Social și parti-
cipă la toate reuniunile în care se discută probleme ce in-
teresează comisia. în 1967 s-a ținut la Geneva cea de-a
XXII-a sesiune plenară a CEE. în anii 1961 și 1962 Repu-
blica Socialistă România a deținut postul de vicepreședinte
și președinte al CEE ; în 1966, a deținut posturi de vice-
președinte la comitetul lemnului și la comitetul pentru
energia electrică.
Comisia electrotehnică internațională (IEC ; International Elec-
trotehnical Commission), organizație neguvernamentală, în-
ființată în 1906. își desfășoară activitatea pe baza statutului
revizuit în 1949. Are sediul la Geneva. IEC este constituită
din 38 de membri (comitete naționale din 38 de țări), prin-
tre care și România. Scopul ei statutar este de a sprijini
coordonarea și unificarea standardelor naționale din do-
meniul electrotehnicii, precum și activitatea altor organisme
din acest domeniu. Organele sale conducătoare sînt : consi-
liul (care se întrunește cel puțin o dată la trei ani) ; comi-
tetul de acțiune ; biroul central ; comitetele de studii ; un
președinte și un trezorier. întreține relații cu aproximativ
30 de organizații, printre care Biroul internațional de mă-
suri și greutăți, AIEA, Organizația internațională a muncii,
UNESCO etc. în 1962, IEC s-a întrunit la București ; întie
anii 1964 și 1966, Republica Socialistă România a ocupat
postul de președinte al' sesiunilor IEC.
Comisia internațională de sericicultură (CIS—ISC ; Internațio-
nal Sericicultural Commission), instituție interguvernamen-
tală cu sediul în Franța. A fost înființată în 1948, prin re-
zoluția a VU-a a Congresului internațional de sericicultură.
Scopul ei este de a încuraja dezvoltarea și îmbunătățirea
79
c
activității economice, științifice, tehnice etc. în domeniul se-
riciculturii. CIS este alcătuită din 11 țări membre, printre
care și Republica Socialistă România. Organele sale de con-
ducere sînt : conferința, care se convoacă o dată la trei
ani, un comitet executiv format din șefii delegațiilor țări-
lor membre și un secretar general. România deține unul
dintre posturile de vicepreședinte.
Comisia internațională pentru explorarea științifică a Mării Me-
diterane (CIESMM), organizație interguvernamentală cu se-
diul la Paris. A fost înființată în 1919 la Roma, cu scopul
de a coordona activitatea de studiere a Mării Mediterane
din punct de vedere oceanografie și biologic. Comisia are
ca membri 12 țări, printre care și Republica Socialistă
România. Este condusă de adunarea generală, care se con-
voacă o dată la doi ani, și de un birou central. Sesiunea
CIESMM din luna octombrie 1966 s-a ținut la București.
Comisia neutră de supraveghere, comisie creată prin Convenția
de la Panmunjon referitoare la încheierea armistițiului în
Coreea (iulie 1953), compusă din India, Canada și Polonia,
cu scopul de a supraveghea, a inspecta și a cerceta modul
în care se îndeplinesc prevederile acordului cu privire la în-
cetarea aducerii în Coreea de armament, trupe și muniții.
O comisie asemănătoare de observare și control ipentru
Vietnam, compusă tot din India, Canada și Polonia, a fost
creată în iunie 1954, pe baza acordurilor de la Geneva din
același an. Comisia a controlat regruparea armatelor între
sudul și nordul țării, apoi a trecut la activitatea de observare
a liniei de demarcare a porturilor și aeroporturilor cu scopul
de a realiza prevederile ce reglementează intrarea de forțe
armate, personal militar, armamente și materiale de război,
precum și la urmărirea măsurilor ce urmau să fie luate
în vederea îndeplinirii prevederilor acordului care garan-
tează libertățile democratice. S.U.A., încâlcind acordurile de
la Geneva, au intervenit în Vietnamul de sud. Folosind în
acest scop și autoritățile marionetă din această țară, au sa-
botat și au împiedicat activitatea comisiei de observare și
control. Intensificarea acțiunilor agresive ale S.U.A. în
Vietnam (1965) a pus în lumină ineficienta acestei comisii
pentru asigurarea păcii în această parte a lumii.
Comisia pentru drepturile femeilor, organ al Consiliului Eco-
nomic și Social al O.N.U. (v.), înființat în 1947 și compus
din reprezentanții a 27 de state numiți de consiliu. Scopul
comisiei este de a contribui la obținerea, în toate țările, de
drepturi egale ale femeilor cu bărbații, în domeniile politic,
c
80
economic, social, cultural; să prezinte recomandări și pro-
puneri în vederea rezolvării cît mai rapide a acestor obiec-
tive. Cele mai importante probleme examinate de această
comisie sînt cele referitoare la drepturile politice ale femeii,
cetățenia femeii măritate, dreptul la educație al femeilor,
dreptul la salariu egal cu bărbații pentru muncă egală, si-
tuația femeii în familie. Comisia a elaborat un proiect de
convenție cu privire la drepturile politice ale femeii și un
proiect de convenție cu privire la cetățenia femeii căsăto-
rite. România nu face parte din Comisia pentru drepturile
femeilor.
Comisia pentru drepturile omului, organ al Consiliului Economic
și Social al O.N.U. (v.) compus din reprezentanții a 21 de
state, aleși pe termen de trei ani. Ea prezintă Consiliului
Economic și Social propuneri, recomandări și rapoarte în
orice probleme referitoare la drepturile omului și pregătește
proiecte de convenții internaționale pentru ocrotirea drep-
turilor omului ; se ocupă, de asemenea, cu problemele ocro-
tirii drepturilor minorităților, ale drepturilor cetățenești, eco-
nomice și sociale, în domeniul culturii, lupta împotriva dis-
criminărilor etc. Comisia a pregătit proiectul Declarației
universale a drepturilor omului (1948) (v.) și o serie de pro-
iecte de convenții în domeniul ocrotirii drepturilor omului.
România nu face parte din Comisia pentru drepturile
omului.
Comisia pentru relații externe, comisie parlamentară care are în
sarcină examinarea problemelor de politică externă pentru
a pregăti rezolvarea lor în ședințele plenare ale parlamen-
tului și care contribuie la exercitarea controlului asupra
politicii externe a guvernului. în Republica Socialistă
România, Comisia pentru politica externă a Marii Adunări
Naționale exercită, din însărcinarea Marii Adunări Națio-
nale, aceste funcții. Se compune dintr-un președinte și mai
mulți membri. Ministrul afacerilor externe, personal sau
printr-un adjunct al său, face, la cererea comisiei sau din
proprie inițiativă, expuneri cu privire la unele probleme
concrete ale politicii externe a Republicii Socialiste Româ-
nia (de ex., cu privire la problema ratificării unor tratate
internaționale).
comisie, formă de organizare a lucrărilor în cadrul unei con-
ferințe internaționale (v.) sau a unor organizații internațio-
nale. Această denumire se folosește și pentru desemnarea
unor organe internaționale însărcinate cu anumite misiuni,
atribuții temporare sau permanente, cum sînt ; comisiile
81	C
6
mixte, comisiile de conciliere, comisiile de anchetă etc.
'Comisie de anchetă,- comisie creată pe bază paritară de
statele interesate pentru examinarea împrejurărilor de fapt
și a cauzelor unui incident sau ale unui conflict. Comisia
de anchetă prezintă un raport statelor care au înființat-o.
Organizațiile internaționale, organele lor (de ex., Consiliul
de Securitate O.N.U.) pot înființa comisii de anchetă. V. și
ancheta internațională. — Comisie de conciliere, comisie
creată pe baza acordului statelor interesate și avînd însăr-
cinarea de a examina împrejurările de fapt, cauzele unui
incident sau conflict dintre ele și de a prezenta propuneri
pentru soluționarea lui. De obicei, o comisie de conciliere
se compune dintr-un număr egal de reprezentanți ai sta-
telor litigante și un număr de neutri. Afară de înțelegere
în sens contrar, soluțiile la care se oprește comisia de con-
ciliere nu sînt obligatorii pentru părțile aflate în diferend.
— Comisie mixtă, organism de reglementare a litigiilor din-
tre state. Comisiile mixte servesc pentru rezolvarea litigii-
lor și diferendelor (v.) internaționale, prin negocieri (v.).
Sînt formate pc baze paritare, fiecare dintre statele în li-
tigiu desemnînd un număr egal de membri. Sub aceeași
denumire sînt cunoscute și anumite organe mixte create
prin înțelegerea statelor, în scopul asigurării colaborării
într-un anumit domeniu (de ex., Comisia mixtă româno-
iugoslavă pentru Porțile de Fier creată pe baza acordurilor
încheiate între cele două țări pentru realizarea sistemului
hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier.
comitet, formă de organizare a lucrărilor în cadrul unei confe-
rințe internaționale (v.) sau a organizațiilor internaționale
(v.). De obicei, această denumire se folosește pentru a de-
semna un organ format dintr-un număr mai mic de membri,
însărcinat cu o atribuție limitată (de ex., comitet de experți,
comitet de redactare etc.).
Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, organism de nego-
ciere în problema dezarmării (v.) compus pe bază paritară
din zece state : Anglia, Canada, Franța, Italia, R. P. Bulga-
ria, R. S. Cehoslovacă, R. P. Polonă, R. S. România, S.U.A'.
și U.R.S.S. Comitetul și-a desfășurat activitatea în primă-
vara anului 1960 (martie-iunie) la Geneva. Sarcina lui era
de a elabora măsurile care să ducă la îndeplinirea rezolu-
ției Adunării Generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1959 cu
privire la dezarmarea generală. La sesiunea acestui comitet,
U.R.S.S. a prezentat un proiect de tratat cu privire la în-
făptuirea dezarmării generale sub un strict control inter-
82
c
național. Proiectul constituia o dezvoltare, a propunerilor
sovietice prezentate în fața sesiunii a XlV-a a Adunării Ge-
nerale? a O.N.U. (1959). Datorită faptului că puterile occi-
dentale au încercat să împiedice orice progres în direcția
realizării măsurilor de dezarmare, comitetul nu a putut să
se achite de sarcinile care-i fuseseră încredințate, în aceste
condiții, țările socialisto au holărît să-și întrerupă partici-
parea la lucrările Comitetului celor 10 și au adus problema
dezarmării în fața Adunării Generale a O.N.U. Ulterior Co-
mitetul celor 10 a fost înlocuit prin comitetul celor 18 state
(v.), cu o componență calitativ deosebită, întrucît cuprinde
state socialiste, capitaliste și neangajate.
Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, organism de nego-
cieri în problema dezarmării, înființat la sesiunea a XVI-a
a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din
1961. El este compus din 18 state, reprezentînd cele trei
grupuri principale de state existente astăzi în lume (state
socialiste, state neangajate și state capitaliste). Următoarele
state sînt membre ale comitetului : Anglia, Birmania, Bra-
zilia, Canada, Etiopia, Franța, India, Italia, Mexic, Nige-
ria, Republica Arabă Unită, R. P. Bulgaria, R. S. Ceho-
slovacă, R. P. Polonă, R. S. România, Suedia, S.U.A. și
U.R.S.S. Franța a declarat că nu înțelege să participe la
lucrările Comitetului celor 18 state pentru dezarmare. Co-
mitetul și-a început activitatea în martie 1962. U.R.S.S. a
prezentat, în cadrul acestui comitet, un proiect de tratat
pentru dezarmarea generală sub un strict control interna-
țional, iar S.U.A. o schiță a principalelor prevederi ale
unui „tratat de dezarmare generală și totală într-o lume
pașnică". Comitetul celor 18 state a discutat și alte pro-
bleme colaterale ale dezarmării, de pildă, luarea unor mă-
suri care, fără să constituie acte de dezarmare propriu-zisă,
ar fi de natură să creeze încredere în relațiile dintre po-
poare, să promoveze destinderea încordării internaționale
și astfel să înlesnească negocierea, statornicirea și realiza-
rea dezarmării, crearea de zone denuclearizate, interzicerea
folosirii armelor atomice, lichidarea bazelor militare străine,
reducerea bugetelor militare etc. Republica Socialistă Româ-
nia participă activ, constructiv, la dezbaterile Comitetului
celor 18 state pentru dezarmare, militînd cu consecvență
pentru ajungerea la un acord acceptabil pentru toate păr-
țile în problema dezarmării, precum și pentru înfăptuirea
unor măsuri parțiale, colaterale de dezarmare, care să fa-
ciliteze un acord în această problemă-cheie a vieții inter-
83	C
6*
naționale. Delegația română la acest comitet a susținut că
trebuie să se acor de cea mai mare' atenție măsurilor majore
și urgente de dezarmare, cum sînt : interzicerea folosirii
armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă,
lichidarea tuturor stocurilor existente de aceste arme, nedise-
minarea armelor nucleare pe baza unui echilibru echitabil de
responsabilități și obligații între state, desființarea bazelor
militare străine și retragerea în limitele granițelor națio-
nale a forțelor armate aflate pe teritoriu străin, de ase-
menea, promovează ideea că fiecare popor are un drept
egal la securitatea internațională.
Comitetul central permanent al opiumului (PCOB ; Permanent
Central Opium Board), organizație interguvernamentală în-
ființată în 1928 în baza art. 19 al Convenției opiumului, în-
cheiată la Geneva în 1925 și modificată în 1948. Sediul Co-
mitetului central este la Geneva. Are ca scop statutar :
controlul și supravegherea tehnică de specialitate a trafi-
cului internațional de stupefiante și îndeplinirea de către
statele membre a obligațiilor ce decurg din prevederile con-
vențiilor internaționale în această materie. Membrii Co-
mitetului central, în număr de opt, sînt numiți de către
Consiliul Economic și Social al O.N.U. dintre specialiștii
țărilor producătoare și consumatoare. Ei își desfășoară acti-
vitatea pe baza unor convenții internaționale cum sînt:
Convenția internațională a opiumului de la Haga din 23 ia-
nuarie 1912, Convenția internațională a opiumului de la
Geneva din 19 decembrie 1925 ; Convenția pentru limitarea
fabricării și reglementării distribuției stupefiantelor din
13 iulie 1931 ; Convenția pentru reprimarea traficului ili-
cit cu droguri vătămătoare de la Geneva din iunie 1936 etc.
România participă la convenția opiumului începînd din
anul 1929.
Comitetul consultativ internațional al bumbacului (ICAC ; In-
ternational Cotton Advisory Committee), organizație inter-
guvernamentală care a luat ființă în baza unei rezoluții a
reuniunii internaționale a bumbacului din 5—9 septembrie
1939, la care au participat 12 țări principale exportatoare
de bumbac. Organizarea administrativă a acestui comitet
s-a făcut în 1947, iar statutul său a fost adoptat în 1952.
Are sediul la Washington. Conform statutului, ICAC are
următoarele sarcini : să studieze în permanență situația
bumbacului pe plan mondial; să culeagă date statistice pri-
vind producția, comerțul, consumul, stocurile și prețurile
bumbacului și să pună la dispoziția statelor membre aceste
C
84
date ; să dea sugestii și să facă propuneri guvernelor cu
privire la realizarea unei colaborări internaționale în do-
meniul bumbacului. Membrii săi sînt guvernele a 40 de țări.
Organele de conducere sînt : adunarea generală, care ține
sesiuni anuale ; comitetul permanent, compus din reprezen-
tanți ai guvernelor membre, care ține sesiuni lunare ; agenții
de coordonare. Are relații cu FAO. România nu este mem-
bră a ICAC.
Comitetul special al Organizației Națiunilor Unite pentru codi-
dificarea principiilor dreptului internațional, comitet spe-
cial al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
creat în 1963, compus din 27 de țări, printre care și Repu-
blica Socialistă România, și alcătuit din juriști, specialiști
în domeniul dreptului internațional. Are sarcina de a exa-
mina și de a formula principiile de drept internațional, ale
relațiilor prietenești și ale cooperării dintre state, conform
Cartei, de a prezenta Adunării Generale concluzii și reco-
mandări în vederea codificării acestor principii. Prima se-
siune a comitetului a avut loc în 1964, a doua în 1966. Co-
mitetul a examinat : principiul conform căruia statele tre-
buie să renunțe, în relațiile lor internaționale, la amenin-
țarea eu forța sau la folosirea forței împotriva integrității
teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau
în orice alt fel, incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite
(v. neagresiune) ; principiul că statele își vor rezolva dife-
rendele internaționale prin mijloace pașnice, astfel ca pacea,
securitatea și justiția internațională să nu fie puse în pri-
mejdie (v. reglementarea pașnică a litigiilor internațio-
nale) ; obligația de a nu interveni în afacerile interne ale
altor state (v. neintervenție) ; principiul egalității suverane
(v.) a statelor. Comitetul nu a putut să ajungă la un acord
* asupra principiilor puse în discuție, cu excepția principiilor
privind egalitatea suverană a statelor și obligația de a re-
zolva pașnic diferendele dintre state. Republica Socialistă
România a avut o participare activă, adueîndu-și contri-
buția la dezbaterea și formularea elementelor constitutive
ale principiilor dreptului internațional, pronunțîndu-se pen-
tru dezvoltarea lor progresistă, conform cerințelor vieții in-
ternaționale contemporane.
Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru folosirea spa-
țiului cosmic în scopuri pașnice, organism înființat de Adu-
narea Generală a O.N.U. 'la sesiunea a XlV-a (1959), por-
nind dc la considerentul că Organizația Națiunilor Unite
trebuie să favorizeze cooperarea internațională în scopul
85
c
folosirii pașnice a spațiului extraatmosferic. Este compus
din 28: de state. Are ca sarcină să examineze posibilitățile
de cooperare internațională și mijloacele practice pentru
realizarea programelor de folosire pașnică a spațiului extra-
atmosferic, să organizeze schimbul mutual și difuzarea de
informații în domeniul cercetărilor asupra spațiului extra-
atmosferic ; să recomande măsurile care permit încurajarea
programelor naționale de cercetări referitoare la studierea
spațiului extraatmosferic. Comitetul studiază problemele
juridice pe care le pune explorarea spațiului extraatmosfe-
ric și elaborează proiecte de tratate internaționale menite
să reglementeze activitățile spațiale ale statelor. Republica
Socialistă România este membră a acestui comitet, repre-
zentantul său ocupînd, începînd din 1961, postul de vice-
președinte. Ea desfășoară eforturi susținute pentru înfăp-
tuirea cooperării pașnice internaționale în explorarea si
utilizarea spațiului extraatmosferic în temeiul principiilor ge-
nerale ale dreptului internațional contemporan : suverani-
tatea și independența națională, egalitatea în drepturi,
avantajul reciproc și neamestecul în treburile interne ale
altor state. Comitetul arc două subcomitete plenare — unul
tehnic-științific, celălalt juridic. Aceste subcomitete țin
anual una sau două sesiuni la New York sau la Geneva,
după cum se înțeleg statele membre.
compensare, stingere reciprocă a obligațiilor dintre două sau
mai multe părți care au îndatoriri și creanțe echivalente
și exigibile. V. și cliring.
competență, termen care, în dreptul internațional, indică pu-
terea juridică, conferită sau recunoscută, unui stat, unei
instituții internaționale sau unui organ internațional pentru
a se ocupa de o problemă, a lua o decizie, a îndeplini un act
sau o acțiune (de ex., competența Organizației Națiunilor
Unite, competența Curții Internaționale de Justiție). în ceea
ce privește Curtea Internațională de Justiție, termenul de
competență este folosit uneori sinonim cu jurisdicție (v.) —
Competența națională, expresie care subliniază faptul că
dreptul de a se ocupa de o anumită problemă, de a legi-
fera, de a lua o hotărîre, de a îndeplini un act sau o ac-
țiune aparține unui anumit stat, și nu altui stat sau unei
organizații internaționale. Carta O.N.U. (art. 2, § 7) dispune
că O.N.U. nu poate interveni „în afacerile care țin în mod
esențial de competența națională a statelor". — Competența
teritorială, dreptul unui stat de a exercita funcțiile sale în
spațiul care constituie teritoriul său național. Ceea ce ține
C
86
de „competența teritorială” este atributul exclusiv al sta-
tului căruia îi aparține teritoriul în* cauză ; cînd această
competență este exercitată de un alt. stat sau o organiza-
ție internațională, faptul constituie un amestec în treburile
interne ale statului respectiv.
compromis, înțelegere încheiată între două sau între mai multe
state în scopul de a supune un litigiu examinării și hotărîrii
unor arbitri, unui tribunal arbitrai sau unei instanțe1 ju-
diciare internaționale.
comunicat, informare oficială despre mersul sau rezultatul tra-
tativelor internaționale, despre acordurile internaționale în-
cheiate, despre operațiile militare curente etc. Poate fi scurt,
o informare laconică asupra faptelor, sau dezvoltat, cuprin-
zînd o expunere amănunțită a desfășurării evenimentelor,
negocierilor, descrierea acordurilor încheiate, inclusiv tex-
tele lor etc. Un comunicat comun adoptat de două sau mai
multe state poate să exprime nu numai un acord de voință
asupra unor poziții de adoptat, a unor măsuri de luat în
probleme internaționale, ci să și echivaleze cu un tratai
internațional.
comunitate internațională, în sens larg, expresie folosită de unii
specialiști în domeniul relațiilor internaționale pentru a
desemna totalitatea statelor lumii care întrețin legături între
ele, constituind astfel o colectivitate guvernată de regulile
dreptului internațional. în sens restrîns, mai multe state
asociate între ele, fie prin relații politice, fie prin legături
economice (de ex., Comunitatea britanică de națiuni, Co-
munitatea economică europeană, Comunitatea europeană a
cărbunelui și oțelului).
concesiune, renunțare de către un stat pe o anumită perioadă
de timp la dreptul de folosință asupra unor terenuri, bo-
gății naturale, întreprinderi etc. în favoarea unui alt stat
sau unei întreprinderi străine. Drepturile și obligațiile păr-
ților interesate se stipulează în contractul de concesiune.
— Concesiune de teritoriu, termen folosit, de obicei, cu
scopul de a desemna anumite zone sau cartiere înființate
în unele orașe din Orient pentru a fi locuite de populaț;a
străină, cu dreptul de autonomie administrativă. Acest sis-
tem a fost aplicat îndeosebi în China, prin constituirea, .în
marile orașe, a unor întregi cartiere străine, cu administra-
ție, poliție și jurisdicție exercitată de străini. Astfel de
concesiuni au fost, de ex., la Șanhai, Canton, Tientsin,
Amoy etc. Concesiunile de teritoriu se referă și la drepturile
acordate de unele state monopolurilor străine pentru exploa-
c
87
tarea unor terenuri întinse de pe teritoriul lor (de ex., con-
cesiunile obținute de monopolurile americane și engleze
pentru exploatarea resurselor petrolifere de pe teritoriul
unor state din Orientul Apropiat și Mijlociu (Arabia Sau-
dită, Iran, Irak, Kuweit etc.)).
conciliere internațională, mijloc de reglementare pașnică a li-
tigiilor dintre state prin folosirea unei comisii de conciliere
(v.) a cărei organizare, componență, procedură de lucru,
precum și adoptarea concluziilor sînt hotărîte de comun
acord de către părți. Comisia de conciliere examinează si-
tuația care a dus la izbucnirea litigiului și prezintă propu-
neri asupra căilor, mijloacelor și soluțiilor de reglementare,
în principiu, concilierea internațională nu urmărește să
stabilească care dintre părțile litigante are dreptate, ci să
rezolve pașnic litigiul, găsind o soluție politică acceptabilă
pentru toate părțile în cauză.
concordat, înțelegere încheiată între guvernul unui stat și Va-
tican cu scopul de a reglementa situația și privilegiile bi-
sericii catolice în acel stat.
condiții de pace, ansamblu de propuneri pe care îl prezintă una
dintre părțile beligerante celeilalte pentru încheierea tra-
tatului de pace.
condominium, 1. exercitare în comun de către două sau mai
multe state a autorității lor asupra aceluiași teritoriu. în
practica relațiilor internaționale se întîlnește rar. Condomi-
niumul este instituit în scopul îndepărtării contradicțiilor ce
nu pot fi rezolvate și a concurenței dintre statele care emit
pretenții asupra aceluiași teritoriu. De obicei, statul cel mai
puternic dintre titularii condominiumului își impune auto-
ritatea față de ceilalți titulari. Astfel, condominiumul asu-
pra teritoriului Moresnet, la frontiera dintre Prusia și Bel-
gia, a apărut ca urmare a imposibilității de înțelegere între
aceste două state asupra graniței dintre ele, în conformitate
cu actul Congresului de la Viena din 1815 și a Tratatului
din 1816. Acest condominium s-a menținut pînă la Trata-
tul de pace de la Versailles din 1919. Alte condominiumuri
au fost cel al Franței și al Spaniei asupra unor insule de
frontieră pe rîul Bidassoa, cel al Austriei și Prusiei asupra
Schleswig-Holsteinului sau cel instituit prin acordul dintre
Anglia și Egipt, în 1899, în legătură cu Sudanul. Insulele
Noile Hebride constituie un condominium al Angliei și
Franței ; 2. teritoriu supus stăpînirii în comun, descrisă mai
sus. Instituția condominiumului este în contradicție cu drep-
tul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.
C
88
confederație, formă de unire a mai multor state în cadrul că-
reia fiecare își păstrează suveranitatea. Deși fiecare stat
component rămîne subiect de drept internațional distinct,
confederația participă în anumite probleme ale relațiilor
internaționale (declară război, încheie pace, acreditează di-
plomați). Astfel de confederații au fost : pînă în 1848, Con-
federația elvețiană ; între 1778 și 1787 S.U.A. ; între 1815
și 1866 Confederația germană. Confederațiile sînt create pe
baza unui tratat încheiat între statele membre. Organele
confederației sînt compuse, de obicei, din reprezentanții
statelor membre și adoptă hotărîri fie în unanimitate, fie
cu majoritate calificată de voturi, care, după ce sînt ratifi-
cate de statele membre, devin obligatorii pentru acestea.
Confederația este un pas către o unire mai strînsă în cadrul
unei federații (v.).
conferința ambasadorilor, întîlnirea dintre ambasadorii unor
state acreditați în aceeași capitală pentru discutarea și so-
luționarea unei probleme internaționale. Astfel au fost
conferințele ambasadorilor care au avut loc după războaiele
napoleoniene la Paris (1814) și la Viena (1815) ; conferința
de la Viena (1854) din timpul războiului Crimeii; confe-
rința de la Berlin din 1880, referitoare la medierea în con-
flictul greco-turc. Conferința ambasadorilor a fost, de ase-
menea, un organ creat de Consiliul suprem al Antantei
în 1919 pentru examinarea problemelor concrete legate, de
înfăptuirea Tratatului de pace de la Versailles.
Conferința Națiunilor Unite pentru comerț și dezvoltare, re-
uniune internațională care a avut loc la Geneva între
23 martie și 15 iunie 1964, cu participarea a peste 120 de
state, cu scopul de a examina problemele comerțului inter-
național și necesitățile economice ale țărilor în curs de dez-
voltare. Ea a constituit un important eveniment în dome-
niul cooperării internaționale. Dezbaterile acestei conferințe,
precum și actul final (v.) adoptat au subliniat necesitatea
înlăturării discriminărilor și îngrădirilor din comerțul inter-
național, crearea de condiții care să favorizeze năzuințele
fiecărui popor de a accelera dezvoltarea multilaterală a eco-
nomiei sale, de a-și ridica nivelul de viață și de a beneficia
din plin de posibilitățile oferite de știința și tehnica con-
temporană, ca un factor de care depinde însănătoșirea
relațiilor economice internaționale. în actul final au fost
înscrise și propunerile române cu privire la livrările de
echipament industrial pe credit rambursabil în mărfuri din
producția curentă, importanța acordurilor pe termen lung
89
c
pentru dezvoltarea schimburilor internaționale, principiile
dezvoltării cooperării internaționale ; egalitatea suverană și
neamestecul în treburile interne ale altor state, suverani-
tatea deplină asupra resurselor naturale, nediscriminare în
relațiile comerciale internaționale. La conferință România s-a
pronunțat pentru întărirea independenței economice a ță-
rilor în curs de dezvoltare, pentru promovarea cooperării
internaționale în temeiul respectării stricte a planurilor sau
politicii economice naționale a fiecărei țări. Conferința Na-
țiunilor Unite pentru comerț și dezvoltare a hotărît înfiin-
țarea următoarelor instituții : a) conferința mondială pentru
comerț și dezvoltare, care urmează a se reuni la cel puțin
trei ani o dată, cu participarea tuturor țărilor ; b) con-
siliul pentru comerț și dezvoltare, ca organ executiv perma-
nent ; c) comisii specializate pe probleme majore ale co-
merțului internațional ; d) un secretariat permanent.
conferința de pace, întîlnire internațională la care participă
statele aflate în stare de război, avînd ca scop examinarea
pretențiilor reciproce, elaborarea condițiilor păcii și înche-
ierea tratatului de pace. Conferințele de pace de la Paris
din 1919—1920 au dus la încheierea tratatelor de pace de
după primul război mondial ; Conferința de pace de la Paris
din 1946 a avut ca rezultat încheierea tratatelor de pace
cu România, Italia, Bulgaria, Finlanda și Ungaria.
conferință economică internațională, reuniune internațională cu
caracter oficial* convocată în scopul examinării unor pro-
bleme de interes comun privind organizarea colaborării în-
tre state în diferite domenii ale activității economice : co-
merț, finanțe, transporturi terestre, maritime și aeriene,
exploatarea surselor de energie, probleme tehnice-științi-
fice etc. După forma lor organizatorică, conferințele econo-
mice internaționale pot fi grupate în următoarele categorii :
a) conferințe care constituie o reuniune organizată de un
organ deliberant al unei organizații internaționale (de ex.,
Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pentru
Europa, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc etc. Com-
ponența, atribuțiile și modul de lucru al acestor conferințe
sînt determinate de statutele organizației respective) ; b) con-
ferințe cu caracter temporar formate din plenipotențiari
sau din experți din diferite țări, convocate din inițiativa
unui grup de state sau a unei organizații internaționale
(de ex., Conferința Națiunilor Unite pentru comerț și dez-
voltare care a avut loc la Geneva î-n 1964) ; c) conferințe
ale reprezentanților unor cercuri de afaceri și economiști
C
90
, din diferite țări, întrunite pentru a examina posibilitățile
de dezvoltare a relațiilor economice și. pentru a face propu-
neri corespunzătoare guvernelor din țările lor. O astfel de
conferință a avut loc la Moscova în aprilie 1952, întrunind
reprezentanți din 49 de state. în epoca noastră, care cu-
noaște o dezvoltare puternică a relațiilor economice între
țări, conferințele economice internaționale pot constitui un
instrument important al extinderii relațiilor internaționale,
conferință internațională, reuniune a reprezentanților (delegați-
lor) statelor avînd ca scop dezbaterea și soluționarea unor
probleme internaționale. Regulile de organizare și de des-
fășurare a conferințelor internaționale s-au dezvoltat trep-
tat începînd din secolul al XVII-lea, primele baze fiind
puse de congresele de la Munster și Osnabruck (pacea de
la Westphalia, 1648) și cel de la Viena (1815). Inițiativa
convocării unei conferințe internaționale poate aparține unui
grup de state sau unei organizații internaționale. De obicei,
statul inițiator lansează invitațiile și găzduiește pe terito-
riul său conferința. La o conferință internațională menită
să dezbată probleme generale, în baza principiului egali-
tății suverane (v.), trebuie să aibă dreptul să participe
toate statele, mari sau mici, interesate în examinarea pro-
blemelor aflate pe agenda conferinței. Statul care nu ia
parte la o conferință are dreptul să nu recunoască hotă-
rîrile adoptate. Prin consultări prealabile, pe cale diplo-
matică, între statele invitate se elaborează programul con-
ferinței, care prevede problemele ce vor fi discutate și felul
în care se vor desfășura lucrările. Unele state pot cere să
fio aduse în fața conferinței probleme pe care programul
inițial nu le includea și care le interesează în mod deosebit
sau ca anumite puncte să fie eliminate. Conferința se des-
chide printr-o ședință solemnă, în care se face schimbul de-
plinelor puteri și se procedează la adoptarea regulamentului
după care se vor desfășura lucrările. Regulamentul confe-
rinței stabilește pe scurt, cît mai complet și precis, regu-
lile de procedură, definește compoziția delegațiilor, rolul
lor, atribuțiile și drepturile președintelui, ale vicepreședin-
ților și raportorilor, ale comisiilor și subcomisiilor, publici-
tatea sau nepublicitatea lucrărilor, ordinea participării la
discuție, limba oficială și de lucru a conferinței, modul de
scrutin pentru alegeri și votări, ordinea -de desfășurare a
discuțiilor și deliberărilor, închiderea discuțiilor, precum și
disciplina interioară a ședințelor. Statele participante la
conferință sînt egale, din punct de \edere juridic și au drep-
ții
c
tul să ia parte în mod egal la desfășurarea și la rezultatul
lucrărilor conferinței. în principiu votul tuturor statelor este
egal; unanimitatea, care este o consecință a egalității su-
verane, face ca unui stat să nu i se poată impune nici un
fel de hotărîri ale conferinței luate fără asentimentul său,
indiferent de numărul statelor care se pronunță pentru
acele hotărîri. Lucrările se desfășoară în ședințe plenare, iar
cînd agenda este încărcată, și în comisii, subcomisii, comi-
tete etc., care examinează în prima instanță anumite pro-
bleme ce le sînt repartizate și elaborează un raport adresat
conferinței cuprinzînd rezultatele la care s-a ajuns. Comi-
siile au, de asemenea, birouri care conduc lucrările lor.
Concluziile conferinței referitoare la soluționarea probleme-
lor dezbătute se consemnează în actele ce se adoptă : tra-
tate, convenții, protocoale, pacte, acorduri, declarații, re-
zoluții etc. Dacă aceste acte sînt multiple, pot fi integrate
într-un act final (v.). în cazul cînd negocierile nu duc la
un acord, lucrările conferinței pot lua sfîrșit fără să se
ajungă la rezultate concrete.
conferință la nivel înalt, întîlnire la care participă șefii de gu-
verne sau de state. Astfel de conferințe au fost reuniunile
de la Teheran (28 noiembrie—1 decembrie 1943), Yalta
(4—12 februarie 1945), Potsdam (17 iulie—2 august 1945)
între șefii de guverne ai U.R.S.S., S.U.A. și Angliei, care au
avut un rol însemnat în înfrîngerea statelor agresoare în
cel de-al doilea război mondial. în epoca postbelică, întîl-
nirile și conferințele la nivel înalt tind să devină o parte
integrantă a activității diplomatice.
conferință politică internațională, reuniune a reprezentanților
din diferite state convocată în scopul examinării unor pro-
bleme politice. Practica convocării unor conferințe politico
datează încă din antichitate, ea fiind determinată de nevoia
statelor de a rezolva pe calea tratativelor directe diferite
probleme de interes comun. în evul mediu, și mai ales în
secolul al XlX-lea, conferințele politice, denumite în această
perioadă congrese, au cunoscut, de asemenea, o oarecare
dezvoltare. De ex., congresele de la Munster și Osnabruck
(1648), Congresul de la Viena (1815) etc. în zilele noastre,
apariția unui mare număr de noi state suverane, precum și
dezvoltarea relațiilor internaționale, au dus la creșterea nu-
mărului și importanței conferințelor politice internaționale.
Astfel au fost conferințele țărilor din Asia și Africa și con-
ferințele statelor neangajate pentru afirmarea politicii de
apărare a păcii, de luptă contra imperialismului și colonia-
C
92
lismului, * pentru dezvoltarea colaborării internaționale, Con-
■ferința de la Bandung (1955), Conferința țărilor neangajate
de la Belgrad (1961) și de la Cairo (1964) și altele.
confiscare, în practica relațiilor internaționale, deposedare a unei
persoane străine, fără compensare, de bunurile sale ca ur-
mare a unei hotărîri judecătorești sau a unei dispoziții date
de autoritățile statului. în general, sînt confiscate bunurile
care fac obiectul unor încălcări ale prevederilor legale, ca :
stupefiante, armament, obiecte de contrabandă etc. Cînd
confiscarea se face în mod abuziv, de ex., în mod discrimi-
natoriu, împotriva cetățenilor tuturor statelor străine sau a
cetățenilor unui anumit stat străin, ea angajează răspunde-
rea internațională a statului. Măsurile de naționalizare
efectuate în cadrul unor reforme social-economice nu sînt
considerate ca o confiscare.
conflict internațional, neînțelegere între state, ciocnire între
interesele lor în legătură cu anumite probleme internaționale
care pot duce la folosirea forței. Reglementarea pașnică a
conflictelor și litigiilor internaționale este un principiu de
drept internațional obligatoriu pentru toate statele, inserat
în Carta Organizației Națiunilor Unite (art. 2 § 3).
congres internațional, reuniune a reprezentanților unor state. în
secolele XVII—XIX, congrese se numeau reuniunile ce
aveau loc cu participarea diplomaților și a oamenilor de
stat, convocate pentru rezolvarea celor mai importante pro-
bleme internaționale, în special pentru încheierea păcii și
pentru rezolvarea problemelor teritoriale. Astfel, au fost
congresele de la Viena din 1815, de la Paris din 1856, de la
Berlin din 1878. Chiar și atunci, unele reuniuni de acest
fel purtau denumirea de conferințe ; astfel, Congresul de la
Paris a fost denumit la început conferință. în secolul
al XX-lea, denumirea de congres internațional este folosită
pentru desemnarea reuniunilor care nu au un caracter diplo-
matic, ci tehnic, științific (de ex., congresul poștal, congresul
medical, geologic etc.) ; reuniunile reprezentanților unor or-
ganizații sociale (congresele păcii, congresele antifas-
ciste etc.).
conjunctură, în terminologia relațiilor economice, totalitatea fe-
nomenelor și trăsăturilor caracteristice ale economiei unei
țări, unui grup de țări, unei regiuni, unor mărfuri sau unui
grup de mărfuri. Pe baza unei analize științifice a acestor
fenomene și trăsături caracteristice, se trag concluzii și se
fac aprecieri asupra desfășurării ulterioare și în perspectivă
a fenomenelor respective. Necesitatea desfășurării unei
93
o
munci de previziune în viața economică internațională â
determinat înființarea, în foarte multe țări, a unor organe,
instituții care să studieze situația conjuncturală, să deter-
mine tendințele fenomenelor studiate, să furnizeze infor-
mații etc.
consilierul misiunii diplomatice, rang diplomatic, primul colabo-
rator al șefului oficiului diplomatic (v.). El coordonează,
de obicei, activitatea cîtorva secretari de misiune. Consi-
lierul de ambasadă are. precădere diplomatică (v.) față de
consilierul de legație.
- consiliu 1. organ internațional compus dintr-un mic număr de
membri și însărcinat cu anumite atribuții determinate prin
convenția ce stă la baza organizației al cărui organ este
consiliul, de ex., Consiliul de Securitate al O.N.U. (v.) ;
2. organizație internațională cu un număr redus de state
membre.
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, organ
principal permanent al O.N.U., care poartă răspunderea pen-
tru acțiunile O.N.U. menite să asigure menținerea păcii și
securității internaționale. Consiliul de Securitate trebuie să
acționeze în conformitate cu scopurile și principiile Cartei
O.N.U. (art. 23—51) ; conform Cartei, acestui organ al
O.N.U. îi revin funcții specifice în domeniul reglementării
pașnice a diferendelor dintre state (art. 39—50) ; exami-
nează orice litigiu sau orice situație care poate pune în pri-
mejdie pacea și securitatea internațională (art. 34) ; în ca-
zul unui conflict, recomandă proceduri și metode de regle-
mentare, precum și termene în care diferendul să fie
soluționat (art. 33—36) ; Consiliul de Securitate poate stabili
existența oricărei amenințări pentru pace, a unui act de
violare a păcii sau a unui act de agresiune și poate face
recomandări sau decide asupra măsurilor ce trebuie între-
prinse pentru menținerea sau restaurarea păcii și securității
internaționale (art. 33). în scopul prevenirii unei agravări
a conflictului, Consiliul de Securitate poate cere părților
în dispută să întreprindă anumite acțiuni provizorii
(art. 40) ; poate lua măsuri de constrîngere fără folosirea
forțelor armate, cerînd membrilor O.N.U. fie întreruperea
completă sau parțială a relațiilor economice, a comunicații-
lor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio
etc., fie ruperea relațiilor diplomatice (art. 41) ; de aseme-
nea, Consiliul de Securitate poate întreprinde acțiuni cu
ajutorul forțelor aeriene, maritime și terestre, incluzînd
demonstrații, blocade și alte operații ale acestor forțe ar-
C
94
mate, care îi sînt puse la dispoziție de statele membre ale
O.N.U. în baza unor acorduri speciale încheiate între con-
siliu și aceste state (art. 42). Consiliul de Securitate al
O.N.U. este compus din 15 membri, dintre care 5 perma-
nenți (Anglia, China, Franța, S.U.A. și U.R.S.S.) și 10 ne-
permanenți (art. 23). Ca urmare a politicii obstrucționiste
a S.U.A. și a altor puteri occidentale, în Consiliul de Secu-
ritate, ca și în alte organe O.N.U., pe locul reprezentanți-
lor autentici și de drept ai poporului chinez este menținut
reprezentantul ciankaișist. Membrii «nepermanenți ai Con-
siliului de Securitate sînt aleși de Adunarea Generală pe
o perioadă de doi ani <-art. 23, § 2). în alegerea lor se ține
cont, în primul rînd, de contribuția adusă la menținerea
păcii și securității internaționale, la realizarea celorlalte
scopuri ale Organizației Națiunilor Unite și, de asemenea,
dc o echitabilă repartiție geografică. Pentru realizarea aces-
tei ultime prevederi a Cartei, s-a încheiat în ianuarie 1946,
la Londra, un gentlemen’s agreement (v.) cu privire la
împărțirea locurilor de membri nepermanenți în Consiliul
de Securitate. Acest acord a fost însă deseori încălcat în
legătură cu locul ce revine țărilor socialiste din Europa de
răsărit. Republica Socialistă România a fost aleasă ca
membru nepermanent al Consiliului de Securitate al O.N.U.
în 1962. Consiliul de Securitate este astfel organizat, îneît
să fie capabil să funcționeze continuu, fie la sediul O.N.U.,
fie în alt loc, după necesitățile îndeplinirii sarcinilor care
îi revin (art. 28, § 1). Ședințele sale sînt conduse pe rînd
timp de o lună, de către fiecare membru. Membrii Consiliu-
lui de Securitate au drept la un singur vot. în toate proble-
mele, în afară de cele de procedură, hotărîrile se adoptă
cu votul afirmativ a nouă membri, în care se cuprind votu-
rile celor cinci membri permanenți (principiul unanimității
membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate). în pro-
blemele de procedură, hotărîrile se adoptă cu votul a nouă
membri permanenți sau nepermanenți. în cazul cînd Con-
siliul examinează un conflict în care unul dintre membrii
săi permanenți este parte, acesta trebuie să se abțină dc la
vot (art. 27).
Consiliul de Stat, organul suprem al puterii de stat cu activi-
tate permanentă al Republicii Socialiste România subordo-
nat Marii Adunări Naționale (v.). în domeniul relațiilor
externe, conform Constituției, Consiliul de Stat arc urmă-
1 oarele atribuții : ratifică și denunță tratatele internațio-
nale, cu excepția acelora a căror ratificare sau denunțare
95
O
este de competența Marii Adunări Naționale ; stabilește
rangurile misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă
. reprezentanții diplomatici ai Republicii Socialiste România ;
primește scrisorile de acreditare și rechemare ale reprezen-
tanților diplomatici ai altor state ; prin președintele său,
reprezintă Republica Socialistă România în relațiile inter-
naționale. — Consiliul de Stat, organ consultativ al dom-
nului înființat de Al. I. Cuza la 11 februarie 1864, avînd
în competența sa pregătirea proiectelor de legi pe care gu-
vernul urma să le prezinte Adunărilor. Avea un președinte
— pe domn — și 24 de membri. După detronarea lui .Cuza
în anul 1866, a fost desființat.
Consiliul de Tutelă al Organizației Națiunilor Unite, organ prin-
cipal al Organizației Națiunilor Unite care, sub autoritatea
Adunării Generale, îndeplinește funcțiile Națiunilor Unite
cu privire la teritoriile sub tutelă internațională (v.)
(art. 86—91 din Cartă). El este format din statele care ad-
ministrează teritorii sub tutelă, membri permanenți ai Con-
siliului de Securitate care nu au asemenea teritorii, pre-
cum și alte state membre ale O.N.U. Numărul membrilor
se stabilește în așa fel, încît statele membre în Consiliul
de Tutelă care nu administrează teritorii sub tutelă să ega-
leze numărul statelor care administrează asemenea teritorii
(art. 86). Consiliul de Tutelă al O.N.U. ține sesiuni de două
ori pe an, de obicei în ianuarie și în iunie. în atribuțiile
sale intră examinarea rapoartelor prezentate de statele care
exercită tutela, discutarea petițiilor primite din partea
populațiilor aflate pe teritoriile tutelate, trimiterea de
inspecții periodice (art. 87). Hotărîrile sale se adoptă cu ma-
joritate simplă (art. 89).
Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite
(ECOSOC), organ principal al Organizației Națiunilor Unite,
compus din 27 de membri aleși de Adunarea Generală pe
termen de trei ani (art. 61). în fiecare an se aleg nouă mem-
bri. Orice stat membru al O.N.U. poate fi invitat să participe,
fără drept de vot, la discutarea unor probleme care prezintă
un interes deosebit pentru acel stat. Reprezentanții institu-
țiilor specializate ale O.N.U. (v.) pot, de asemenea, să parti-
cipe, fără drept de vot la discuțiile din cadrul Consiliului
Economic și Social și din comisiile sale (art. 70). Conform
Cartei, ECOSOC este răspunzător, sub autoritatea Adunării
Generale, de promovarea condițiilor care duc la un nivel mai
înalt de viață, de folosirea completă a brațelor de muncă,
pentru obținerea de rezultate favorabile în dezvoltarea eco-
C
96
nomică și socială, de soluționarea problemelor internațio-
nale economice, sociale, de sănătate, de colaborare interna-
țională în domeniul cultural și al educației, al respectului
universal al drepturilor omului și al libertăților fundamen-
tale pentru toți, fără discriminare de rasă, sex, limbă sau
religie (art. 55). El poate organiza sau iniția studii și rapoarte
asupra problemelor internaționale cu caracter economic,
social, cultural, de educație, sănătate și face recomandări
asupra acestor probleme Adunării Generale, membrilor or-
ganizației și agențiilor specializate interesate ; poate pregăti
proiecte de convenții care urmează să fie supuse Adunării
Generale în probleme care se află în competența sa și poate
convoca conferințe internaționale asupra problemelor de
care se ocupă (art. 62). Consiliul Economic și Social al
O.N.U. adoptă hotărîri cu majoritatea de voturi a membri-
lor prezenți și votanți (art. 67). în activitatea sa, Consiliul
Economic și Social este ajutat de comisiile economice regio-
nale (Comisia economică a O.N.U. pentru Europa (v.), Co-
misia economică a O.N.U. pentru Asia și Extremul Orient
(v.), Comisia economică a O.N.U. pentru America Latină
(v.), Comisia economică a O.N.U. pentru Africa (v.)) și de
organe compuse din experți, denumite comisii și sub-
comisii funcționale (Comisia pentru transport și comuni-
cații, Comisia pentru statistică, Comisia pentru populație,
Comisia socială, Comisia pentru drepturile omului, Subco-
misia pentru prevenirea discriminărilor și protecția mino-
rităților, Comisia pentru drepturile femeilor, Comisia pen-
tru drogurile narcotice, Comisia pentru comerțul cu produse
de bază), care studiază în permanență problemele inter-
naționale aflate în sfera lor de activitate, mențin contact
permanent cu Secretariatul Organizației Națiunilor Unite în
domeniile lor de activitate, studiază problemele și propu-
nerile care le sînt transmise de Consiliul Economic și So-
cial și îi supun rapoarte și recomandări detaliate. Consiliul
Economic și Social are, de asemenea, o serie de comitete
permanente (Comitetul pentru asistență tehnică, Comitetul
pentru negocieri cu agențiile inter guvernamentale, Comite-
tul pentru organizații neguvernamentale, Comitetul pentru
programarea lucrărilor consiliului). El poate înființa comi-
tete ad-hoc și dispune, de asemenea, de o serie de alte or-
gane speciale. Consiliul Economic și Social al O.N.U. ține
legătura cu instituțiile specializate (v.) și poate consulta
organizațiile internaționale neguvernamentale (v.) asupra
problemelor de care se ocupă ele (art. 63). Aceste organi-
zații sînt împărțite în două categorii, cele cu statut A, care
W	C
7 — Mic dicționar diplomatic român
au un interes de bază în majoritatea activităților Consiliu- II
lui Economic și Social, legate direct de viața economică si I
socială a regiunii în care activează, și cele cu statut B, I
avînd o competență specială și care au legătură numai cu |
unele aspecte ale activității Consiliului Economic si Sociali
al O.N.U. Statutul A conferă dreptul de a sesiza Consiliul |
Economic și Social într-un mod mai larg decît statutul B. |
Consiliul internațional al cositorului (ITC ; International Tini
Council), organizație interguvernamentailă înființată la 1 iu-|
lie 1961, în conformitate cu Acordul internațional al cosi-J
torului încheiat la Conferința Națiunilor Unite pentru co-ț
sitor de la New York din 1960. Acordul este încheiat pe l
cinci ani, cu posibilitatea de prelungire. Actualul ITC este-1
succesorul primului Consiliu internațional al cositorului, în-i
ființat pe -baza acordului încheiat în 1956. Are sediul la $
Londra. Scopul statutar al consiliului este de a suprave-^
ghea respectarea de către țările semnatare a dispozițiilor!
Acordului internațional al cositorului, de a preîntîmpina^
fluctuațiile prețurilor la cositor în cazul cînd apar dispro-^
porții între cerere și ofertă. Pentru realizarea acestui scop,?
Consiliul are un stoc regulator de cositor, utilizează sis- ?
temui contingentelor, fixează limitele maxime și minime;
ale prețului cositorului etc. Membrii Consiliului i nter națio-î
nai al cositorului sînt guvernele a 22 de țări, dintre care?
6 țări producătoare și 16 țări consumatoare. Organele sale^
de conducere sînt : sesiunile consiliului, la care participă!
reprezentanții tuturor țărilor membre, și patru comitete spe-J
cializate. Republica Socialistă România nu este membră a|
acestei organizații.	I
Consiliul internațional al griului (IWC ; International Wheat^
Council), organizație interguvernamentală cu sediul lai
Londra. A luat ființă la 1 iulie 1949 pe baza Acordului in-;
ternațional al griului. IWC are 48 de membri, dintre care <
10 țări exportatoare și 38 de țări importatoare. Prin în-J
cheierea acestui acord s-a urmărit ca țările importatoare |
să achiziționeze anual anumite cantități de grîu de la țările {
exportatoare membre ale acordului, iar țările exportatoare;
să fie obligate ca, la cererea țărilor importatoare membre -
ale acordului, să furnizeze întreaga cantitate de grîu și de';
făină necesară consumului intern în limitele prețurilor stabi-i
lite și echitabile. Organele sale de conducere sînt : consiliul*
internațional al griului, care se convoacă de două ori pe an
comitetul executiv, care efectuează controlul asupra înde- ,
plinirii prevederilor acordului, strînge și prelucrează infor-
C	W
mâții cu privire la comerțul cu grîu etc. ; comitetul consul-
tativ pentru stabilirea prețurilor, care are cîte patru
reprezentanți ai țărilor importatoare și patru reprezentanți
ai țărilor exportatoare. Republica Socialistă România nu
este parte la Consiliul internațional al griului.
Consiliul internațional pentru educație fizică și sportivă
(CIEPS ; Conseil International de VEducation Phisique et
Sportive), organizație internațională neguvernamentală cu
sediul la Munchen (R. F. a Germaniei), creată în 1956 la
Melbourne (Australia) din inițiativa UNESCO, în cadrul lu-
crărilor Congresului internațional de educație fizică care a
avut loc cu ocazia jocurilor olimpice. Conform prevederilor
statutare, organizația este concepută ca un instrument de
cooperare între toate instituțiile naționale sau internaționale
care ise ocupă cu problemele educației fizice și sportive și
procedează la schimburi de literatură de specialitate și de
informații, contacte între experți, organizarea de seminarii
și conferințe, acordarea de asistență la cererea statelor,
sprijinirea cercetărilor științifice legate de problemele edu-
cației fizice și sportive. Sînt membri ai organizației : insti-
tute naționale și organizații internaționale, persoane indi-
viduale, școli etc. din 42 de țări, inclusiv România. Adunarea
generală se întrunește o dată la doi ani. CIEPS întreține
relații de colaborare cu UNESCO și beneficiază de statut
consultativ în raporturile cu aceasta.
constrîngerea în dreptul internațional, factor legitim pentru
asigurarea respectării de către state a regulilor dreptului
internațional prin exercitarea de presiuni, sancțiuni ș.a.m.d.
în viața internațională nu există un aparat centralizat de
constrîngere față de statele care comit acțiuni neprietenești
sau se abat de la normele de drept internațional. Din această
cauză s-a admis ca, în astfel de cazuri, statele înseși să ia
anumite măsuri, fie în mod individual, fie colectiv, prin tra-
tate și organizații internaționale. Pînă la primul război
mondial, constrîngerea necesară pentru a garanta respectarea
obligațiilor internaționale și a normelor de drept interna-
țional se exercita individual de către statele ale căror drep-
turi fuseseră încălcate și se numea autoajutor (v.). După
primul război mondial, s-au făcut încercări de a stabili
primele forme ale constrîngerii colective organizate. Astfel,
Pactul Ligii Națiunilor prevedea sancțiuni economice și mi-
litare împotriva agresorilor, dar prevederile sale erau im-
precise și nu indicau mijloacele concrete de realizare a lor.
Carta Organizației Națiunilor Unite creează un sistem de
so	c
mijloace de constrîngere militară și nemilitară (capitol
lele V—VII), înființează un organ politic principal al orga-
nizației, în a cărui competență se află folosirea acestor.
mijloace, Consiliul de Securitate (v.) (art. 23—51). Pe lîngă.
aceste mijloace, Carta recunoaște dreptul statelor la auto-
apărare (art. 51), precum și posibilitatea folosirii acordurilor
și organizațiilor internaționale regionale în scopul menți-.'
nerii păcii și securității internaționale (art. 52—54). Con-
strîngerea exercitată în scopul respectării normelor de drept;
internațional, este asigurată și prin intermediul dreptului
internațional penal, care stabilește responsabilitatea persoa-
nelor fizice’ ce comit acțiuni de încălcare a acestor norme.;
consul, persoană numită de un stat în calitate de șef al unui;
consulat al său pentru îndeplinirea funcțiilor consulare (v.)/
într-o anumită circumscripție consulară (v.), eliberîndu-i-se,
în acest scop o patentă consulară (v.). Consulul urmează în;
grad după consulul general. Autoritățile competente ale;
țării de reședință îi permit să exercite aceste funcții în"
baza unui exequatur (v.). în Convenția de la Viena eu pri-j
vire la relațiile consulare (1963), noțiunea de consul este "
exprimată prin termenul de „funcționar consular“, prin care^
se înțelege orice persoană, inclusiv șeful de post consu- *
Iar (v.), însărcinată, în această calitate, cu exercitarea func-â
țiilor consulare. Procedura de numire și de rechemare a.;
consulului, sediul și circumscripția consulară sînt reglemen--
tate de statul care îl numește în înțelegere cu statul de \
reședință. Spre deosebire de diplomați, consulii nu sînt re-j
prezentanți politici ai statului lor. Ei nu reprezintă țara lor|
în totalitatea relațiilor cu statul străin, ci numai în dome-*
niul relațiilor consulare. Consulul îndeplinește funcțiile^
■consulare într-un anumit oraș sau regiune (ciroumscripțiaj
consulară). în cazul cînd țara sa întreține în țara de reșe-f
dință și un consulat general, este subordonat consulului^
general. în practica statelor burgheze, este răspîndită;
împărțirea consulilor în două categorii : bugetari și nebuni
get ari, sau onorifici. Consulii bugetari sînt cetățeni și func-|
ționari ai statului în numele căruia funcționează. Consuliif
nebugetari, sau onorifici, îndeplinesc funcția consulară pen-j
tru un anumit stat pe lîngă profesiunea lor obișnuită și?
principală ; ei. sînt, de obicei, comercianți, cetățeni ai sta-1
tului pe teritoriul căruia funcționează consulatul. Nepri-|
mind salariu pentru activitatea consulară, consulii onorificiJ
sînt recompensați prin taxele pentru serviciile îndeplinite/
percepute la actele pe care le întocmesc. Dat fiind că ei'
c	1004
sînt, în general, cetățeni ai statului de reședință a consu-
latului, nu se bucură de privilegii și de imunități consulare.
Republica Socialistă România nu folosește instituția consu-
lilor onorifici și nici nu permite ca pe teritoriul său să
funcționeze asemenea consuli, pe considerentul că dreptu-
rile și interesele unui stat și cele ale cetățenilor lui pot fi
bine reprezentate și apărate numai de un consul cetățean
al statului trimițător. Consulii fac parte din corpul consu-
lar (v.). Ei se bucură de drepturi și au obligații față de
statul de reședință în conformitate cu dreptul internațional
ale cărui reguli, în această privință, sînt în mare măsură
codificate în Convenția cu privire la relațiile și imunitățile
consulare de la Viena (1963). Cei dintîi consuli apar în țările
române în secolul al XVIII-lea, după tratatul de la Ku-
ciuk-Kainargi (al Rusiei în 1782, apoi al Austriei în 1783,
al Prusiei în 1785, al Franței în 1798 și al Angliei
în 1801). Prin venirea lor, jurisdicția consulară s-a extins
și asupra principatelor, sustrăgînd pe supușii străini tribu-
nalelor și organelor administrative locale ; situația privi-
legiată a supușilor străini a determinat pe negustorii pă-
mîntem să caute o protecție străină, devenind „sudiți“ (v.).
Primele consulate românești au luat ființă după anul 1880
în Turcia, Bulgaria și Grecia. — Consul general, funcționar
consular cu gradul cel mai înalt. Conduce un consulat ge-
neral situat, de obicei, într-o localitate de o deosebită im-
portanță a statului de reședință.
consulat, reprezentanță oficială a unui stat stabilită într-un
oraș sau într-o regiune din altă țară pentru a asigura pe
lîngă autoritățile locale protecția și apărarea, în acel loc,
a intereselor juridice, culturale și de altă natură ale sta-
tului pe care îl reprezintă și ale cetățenilor acestuia, per-
soane fizice sau juridice. Instituția consulatelor a apărut
cu secole în urmă, dar conținutul ei a suferit modificări
sensibile în decursul istoriei. în timpul cruciadelor, consu-
lul era conducătorul comunității formate din negustorii care
însoțeau armatele creștine în Levant și se stabileau apoi
în acele locuri. Era ales de membrii comunității și avea
îndatorirea de a apăra interesele acesteia în relațiile cu au-
toritățile locale, precum și rezolvarea conflictelor dintre
membrii comunității respective prin aplicarea legii statului
de care aparțineau. începînd din secolul al XVI-lea, consulii
nu mai sînt desemnați prin vot de către cetățenii străini
stabiliți pe teritoriul unui stat, ci sînt numiți de metropolă
pentru a asigura protecția naționalilor. în acea perioadă, în
101
c
atribuțiile consulilor intra în special asigurarea intereselor I
comerciale, administrative și juridice ale statului trimițătorj
și ale cetățenilor acestuia pe teritoriul statului de reședință. !
Actualmente, responsabilitățile consulilor în domeniul co- '
mercial s-au restrîns, interesele comerciale între state fiind
asigurate, în mare măsură, de către atașații și consilierii
economici din cadrul misiunilor 'diplomatice. Republica So-
cialistă România încredințează aceste atribuții, în general,
reprezentanțelor și agențiilor comerciale din străinătate,
înființarea consulatelor se face pe baza unui acord înrre
statul trimițător și statul de reședință a consulatului. Sediul
consulatului, rangul acestuia și circumscripția în care își va ,
exercita atribuțiile se stabilesc în fiecare caz în parte,
printr-o înțelegere între părțile contractante. în raport cu
rangul șefului oficiului consular, consulatele se clasifică după
cum urmează : consulat general, consulat, viceconsulat, agen-
ție consulară. în conformitate cu normele unanim admise
ale dreptului internațional, consulii se disting, în raport cu
atribuțiile ce le revin, după ranguri sau grade : consul gene-
ral, consul, viceconsul și agent consular. Regimul juridic al
consulatelor (v.) este stabilit prin convenții internaționale
bilaterale sau multilaterale, prin reguli cutumiare și prin
legislația internă a statelor. în cadrul lucrărilor de codifi-
care a dreptului internațional inițiate de O.N.U., s-a încheiat
în 1963 la Viena o convenție internațională referitoare la
relațiile și imunitățile consulare, conținînd în această pri-
vință o reglementare care tinde să confere consulilor imu-
nități și privilegii cît mai apropiate de cele ale reprezen-
tanților diplomatici : dreptul de a arbora drapelul și stema
statului reprezentat, inviolabilitatea localului, a arhivelor
și a corespondenței consulare, scutire de impozite, liber-
tatea de comunicare cu statul reprezentat etc. Republica '
Socialistă România a încheiat cu o serie de țări convenții
consulare bilaterale, reglementînd modalitatea înființării
consulatelor, atribuțiile consulilor, privilegiile și imunitățile
acestora etc.
consultare, 1. examinare în comun a unei probleme, a unei
situații, a unei atitudini de adoptat, a măsurilor ce urmează
să fie luate într-o anumită împrejurare internațională ;
2.	aviz al unui jurisconsult sau al unei organizații interna-
ționale asupra unei chestiuni în litigiu (de ex., avizele con-
sultative solicitate de Adunarea Generală a O.N.U. Curții
Internaționale de Justiție) ; 3. consultare populară, formulă
folosită uneori pentru a desemna operația prin care locui-
C
102
torii unui teritoriu sînt chemați sâ-și exprime, pe baza
votului, voința lor cu privire la statutul acelui teritoriu,
■adică plebiscitul (v.). De ex., Tratatul de la Versailles
(art. 34) prevedea o „consultare populară" a locuitorilor din
ținuturile Eupen și Malmedy (Belgia) referitoare la aparte-
nența acestor teritorii.
cont blocat, cont curent bancar de care posesorul nu poate să
dispună fără autorizația organelor guvernamentale ale țării
în care se află depozitat. Blocarea conturilor se aplică în
cazuri de restricții valutare, ca embargo, sancțiuni etc.
contingent, ansamblu de restricții cantitative sau valorice apli-
cate de către unele state în relațiile lor comerciale cu alte
state, fie la export, fie la import. Astfel de restricții au
început să fie utilizate în perioada crizei mondiale din
anii 1929—1933 ca instrument al monopolurilor împotriva
concurenței. Ele au fost folosite pe scară largă în timpul
celui de al doilea război mondial cu scopul de a frîna im-
portul de mărfuri fără importanță pentru susținerea războ-
iului. Republica Socialistă România nu folosește contin-
gentele.
cont on caii (kant an ko:l), cont curent deschis de o instituție de
credit și format din creditul acordat unei persoane de insti-
tuția respectivă. Plățile se efectuează pe baza documentelor
(ordine de plată) emise de debitor în limita creditului
acordat.
contopirea statelor, formarea unui stat nou prin unirea a două
sau mai multor state. Statul nou creat poate lua forma
unei federații (v.) sau a unui stat unitar.
contrabanda 1. trecere clandestină peste graniță a unor bunuri
a căror intrare sau ieșire din țară este oprită ; sustragerea
unor bunuri de la operațiile de vămuire ; 2. contrabandă
de război, ansamblu de bunuri interzise transportate pe vase
de comerț neutre pentru a fi livrate beligeranților. Reguli
cu privire la contrabanda de război au fost stabilite prin
Declarația de la Londra din 1909, care, deși nu a fost rati-
ficată, codifică norme corespunzătoare practicii statelor.
Potrivit acestei declarații, mărfurile aflate pe o navă neutră
se împart în trei categorii : a) obiecte care constituie
contrabanda absolută, destinate exclusiv purtării războiului,
cum sînt armele, munițiile și alte obiecte și materiale afec-
tate unor scopuri militare. Ele pot fi confiscate de belige-
ranți dacă sînt destinate forțelor armate sau teritoriului unui
stat inamic ; b) obiecte considerate ca făcînd parte din
contrabanda condițională, putînd fi destinate atît unor sco-
103
c
puri pașnice cît și pentru purtarea războiului, de ex., ali-
mente, furaje, combustibil, îmbrăcăminte, vehicule etc. Ele
pot fi confiscate de beligeranti dacă aceștia le-au trecut
pe listele de contrabandă și dacă sînt destinate forțelor
armate sau teritoriului unui stat inamic ; c) mărfuri care
nu sînt susceptibile să servească războiul, de ex. mobile,
bunuri culturale etc., precum și materialele servind exclusiv
pentru îngrijirea bolnavilor și răniților. Aceste mărfuri sînt
considerate libere, nu trebuie trecute pe listele de contra-
bandă și nici nu trebuie confiscate.
contract, act juridic care se încheie ca urmare a înțelegerii in-
tervenite între părțile contractante pentru a crea, a modifica
sau a stinge drepturi și obligații în relațiile dintre ele. în
relațiile comerciale internaționale se disting mai multe
feluri de contracte, dintre care menționăm : contract de
agenție (stabilește relațiile dintre mandant și agent), con-
tract de asigurare (încheiat între asigurător și asigurat),
contract de comision comercial (încheiat între comitent și
comisionar), contract de navlosire (încheiat între .armator
și navlositor), contract de vînzare-cumpăr are etc.
contractant, termen utilizat în mod obișnuit în expresiile : stat
contractant, parte contractantă, guvern contractant, pentru
a desemna statele care fac parte dintr-o convenție inter-
națională. „Prin expresia stat contractant se înțelege un
stat care a consimțit să fie legat de un tratat, fie că tra-
tatul este intrat în vigoare sau nu“ (Art. 1 din Proiectul
privind dreptul tratatelor elaborat de Comisia de drept inter-
național a O.N.U., 1966).
contribuție 1. mijloc folosit în trecut de statul învingător, prin
care statul învins era impus la plata unor sume de bani
care să compenseze în tot sau în parte cheltuielile de război
ale învingătorului. Statul învins era obligat să plătească
o sumă de bani mai mare decît daunele pricinuite. Contri-
buția era o formă de exploatare a statelor învinse, cu aju-
torul căreia unele state (de ex., Germania în urma victo-
riei repurtate în războiul dus împotriva Franței în 1870—
1871) au realizat acumularea de capitaluri. „Decretul asu-
pra păcii“, adoptat în noiembrie 1917, de statul sovietic, a
proclamat principiul păcii democratice, drepte, fără ane-
xiuni și contribuții de război. După primul război mondial,
puterile capitaliste au fost nevoite să renunțe la înscrierea
contribuțiilor de război în tratatele de pace încheiate cu
puterile învinse, dar pretinzînd reparații (v.) exagerate, ele
au impus de fapt acestor țări contribuții deghizate ; 2. an-
C
104
samblu de mijloace materiale și bănești cu care o persoană
fizică sau juridică contribuie la realizarea unei acțiuni co-
mune. în general, contribuția are un caracter benevol.
Republica Socialistă România contribuie la Fondul special
al Națiunilor Unite (v.), la programul lărgit de asistență
tehnică a Organizației Națiunilor Unite (v.) etc.
convenție, înțelegere încheiată între state prin care sînt regle-
mentate relațiile internaționale într-un anumit domeniu.
Convențiile au ca obiect diverse probleme (general-politice,
economice, tehnice-științifice, sanitare, culturale etc.). V. și
contract.
convențiile de la Haga v. legile și obiceiurile războiului.
conversiune, modificare a condițiilor în care a fost contractat un
împrumut de stat. Acestea constau, de obicei, din micșorarea
dobînzilor, comasarea tuturor împrumuturilor într-unul de
conversiune, prelungirea perioadei de rambursare etc.
convertibilitate valutară, 1. (în sens general) posibilitatea pre-
schimbării valutei considerate într-o altă valută, la un curs
asigurat (cît mai apropiat de paritatea monedei conside-
rate) ; 2. în sens mai restrîns, obligația pe care o are in-
stituția de emisiune față de prezentatorul bancnotelor emise
de ea de a-i schimba bancnotele respective, fie în aur (eta-
lon aur, formă a convertibilității ieșită din uz), fie într-o
valută străină {etalon aur și devize, formă a convertibilității
aplicată în prezent) ; în practica statelor distingem : a) con-
vertibilitatea deplină, adică posibilitatea pe care o are de-
ținătorul unei monede, fie străin, fie național, de a o schimba
în țara de origine a monedei, fără nici o restricție, în orice
altă valută străină ; b) convertibilitatea parțială, cînd numai
deținătorul străin se bucură de posibilitatea de sub punc-
tul a) de mai sus, pentru deținătorul național fiind nevoie
de o autorizație specială.
convoi, grup de vase pentru transport care navighează împreună,
în timp de război, convoiul este însoțit de nave militare
pentru a le apăra de atacurile sau de inspecția unor vase
militare care au arborat alte pavilioane. Declarația de la
Londra (1909), cu privire la dreptul războiului maritim pre-
vede că vasele sub pavilion neutru care merg în convoi cu
vasele militare ale statului de care aparțin sînt scutite de
inspecție dacă șeful convoiului dă o declarație scrisă că pe
vase nu se găsesc obiecte sau încărcături ce ar putea con-
stitui contrabandă de război (v.).
cooperare internațională, unul dintre principiile unanim admise
ale relațiilor internaționale și al coexistenței pașnice între
105
c
stare cu sisteme politice, economice și sociale diferite. Acest
principiu se află consacrat în Carta Națiunilor Unite, care
stabilește ca unul dintre scopurile O.N.U. realizarea coope-
rării internaționale în vederea rezolvării problemelor inter-
naționale de ordin economic, social, cultural sau umanitar.
Cooperarea internațională dintre state nu este posibilă decît
pe baza respectării celorlalte principii ale relațiilor dintre
state și ale dreptului internațional : egalitatea în drepturi,
suveranitatea națională, neintervenția în afacerile interne
ale altor state, avantajul reciproc etc. Un factor deosebit
de important pentru dezvoltarea cooperării economice între
state este comerțul internațional, care, pe lîngă avantaje
materiale, promovează încrederea reciprocă între state și
creează condiții pentru îmbunătățirea climatului internațio-
nal. Lărgirea schimburilor comerciale, determinată de ten-
dința de adîncire a diviziunii internaționale a muncii, de
marile transformări istorice din lume și de noile descoperiri
științifice, a devenit o tendință obiectivă. Instrumente im-
portante ale cooperării economice și comerciale între state
sînt tratatele și acordurile economice, acordurile de credit
etc. Cooperarea internațională în domeniile social, cultural și
umanitar se realizează pe baza unor înțelegeri multilaterale,
cum sînt: declarațiile de principii, dintre care cele mai im-
portante sînt Declarația universală a drepturilor omu-
lui (v.) și Declarația Națiunilor Unite cu privire la lichidarea
tuturor formelor de discriminare rasială (v.), precum și prin
pacte, de ex., pactele drepturilor omului (v.), și convenții.
Un domeniu în care dezvoltarea cooperării internaționale
are o deosebită importanță este acela al utilizării în scopuri
pașnice a spațiului cosmic (v.). în realizarea cooperării
internaționale cu caracter economic, social, cultural și uma-
nitar, un rol important revine Consiliului Economic și Social
al Organizației Națiunilor Unite. Republica Socialistă Româ-
nia promovează activ cooperarea internațională, participînd
la lucrările Organizației Națiunilor Unite și ale altor or-
ganizații internaționale guvernamentale, încheind acorduri
economice, culturale etc. cu numeroase state, stimulînd con-
tactele personale, precum și relațiile dintre instituții apar-
ținînd unor țări diferite, promovînd turismul ș.a. La baza
relațiilor de cooperare ale României cu celelalte state stau
principii ca : respectul suveranității, independenței naționale,
egalității în drepturi a statelor, avantajului reciproc, ne-
amestecului în treburile interne.
copreședinte, instituție folosită la organizarea unor conferințe
internaționale (v.) constînd în alegerea a doi președinți în
C
106
locul unui singur președinte. Astfel, în mai 1954, la Con-
ferința miniștrilor de externe pentru Indochina, de la
Geneva, au fost aleși în funcția de copreședinți miniștrii
de afaceri externe ai U.R.S.S. și Angliei, pentru a conduce,
pe rînd, ședințele conferinței ; același sistem se folosește
și în cadrul Comitetului celor 18 state pentru dezarmare (v.).
corespondență diplomatică, corespondență purtată de Ministe-
rul Afacerilor Externe și de misiunile diplomatice ale țării
respective și cele acreditate pe lîngă el, precum și între
aceste misiuni. Formele corespondenței diplomatice sînt
împărțite după conținut și după aspectul lor tehnic în : note
personale (v.), note diplomatice (v.), aide-memoire (v.), memo-
randum (v.), scrisori particulare cu caracter semioficial (v.).
Corespondența diplomatică se redactează în limba statului
de la care provine, și este însoțită în semn de curtoazie,
de o traducere neoficială în limba statului destinatar. Cores-
pondența diplomatică are un caracter oficial. în documen-
tele corespondenței diplomatice nu se admit corecturi,
prescurtări și sublinieri. Corespondența diplomatică se
transmite, de obicei, prin curier special. Ea poate fi însă
înmînată și personal.
coridor, 1. porțiune din teritoriul unui stat, avînd forma unei
fîșii înguste, care face legătura cu marea sau cu un alt
teritoriu al aceluiași stat. Astfel, în perioada dintre cele
două războaie mondiale, a fost denumit „coridor" un teri-
toriu îngust care făcea legătura Poloniei cu Marea Baltică ;
2. spațiul aerian situat deasupra frontierei de stat, în li-
mitele căruia este permis survolul frontierei de către avioane
civile străine.
corp consular, totalitatea reprezentanților consulari (consul ge-
neral, consul, viceconsul sau agent consular) care funcțio-
nează îrrtr-o anumită localitate (oraș, port, regiune etc.). în
cadrul corpului consular, precăderea consulilor se stabilește
în funcție de rang și de clasă, iar în cadrul aceluiași rang,
după data intrării în funcțiune în mod oficial, a consulului
cu gradul respectiv, în circumscripția consulară (v.) res-
pectivă.
corp diplomatic, totalitatea șefilor misiunilor diplomatice acre-
ditați într-o anumită țară (ambasadori, miniștri plenipo-
tențiari, însărcinați cu afaceri permanenți sau temporari,
nunți, internunți). în înțeles larg, din corpul diplomatic fac
parte, pe lîngă șefii misiunilor diplomatice, și ceilalți mem-
bri ai misiunilor care au grade diplomatice, recunoscuți de
guvernul statului de reședință, și anume : consilierii, secre-
107
c
tarii I, II, III, atașații ambasadelor și ai legațiilor, reprezen-
tanții comerciali și locțiitorii lor, atașații militari, navali
și ai aerului și ajutorii lor, consilierii speciali și atașații spe-
ciali (industriali, economici, comerciali, financiari, de presă,
culturali, științifici, pentru problemele de muncă etc.). Fac
parte din corpul diplomatic și membrii familiei diplomatu-
lui (soția, fiicele nemăritate, fiii minori). Pentru dovedirea
recunoașterii calității diplomatice a membrilor misiunilor,
Ministerul de Externe al țării de reședință eliberează fie-
căruia un buletin diplomatic. Calitatea diplomatică trebuie
să fie recunoscută mai întîi de statul pe care îl reprezintă
diplomatul și care îi acordă acestuia pașaport diplomatic.
Ministerul de Externe al țării de reședință poate să nu re-
cunoască calitatea diplomatică a unui membru al misiunii
dacă funcția lui nu corespunde nomenclaturii general re-
cunoscute a funcțiilor diplomatice. Corpul diplomatic nu
este o uniune sau o organizație politică, nu se bucură de
personalitate juridică și nu îndeplinește funcții juridice ca
atare. Practica internațională și dreptul internațional per-
mit manifestări colective ale corpului diplomatic în pro-
blemele de ceremonial ca : prezentarea de felicitări, expri-
marea de condoleanțe către guvernul țării de reședință etc.
în aceste ocazii, de obicei, în numele corpului diplomatic ia
cuvmtul decanul corpului diplomatic (v.).
cotă, parte care revine unei țări din exportul sau din importul
unei mărfi asupra căreia s-a convenit.
cotății, cursurile valutare dintr-o anumită zi pe o anumită
piață financiară. Cotațiile sînt de două feluri : directă, cînd
indică prețul unei unități dintr-o valută străină exprimat
în moneda națională, și indirectă, cînd prețul unei unități
de monedă națională este exprimat în unități ale unei va-
lute străine.
cotizație, sumă de bani pe care un membru al unei asociații,
organizații internaționale etc. o achită în mod periodic pen-
tru a asigura activitatea organizației respective.
CPA v. Curtea permanentă de arbitraj.
creditarea taxelor vamale, amînarea efectuării plății taxelor
vamale. Această amînare se acordă, uneori, de către orga-
nele vamale sau de stat, autorizate, cu condiția prezentării
de garanții și a plătirii dobînzilor aferente.
credit comercial, vînzare de mărfuri, cu plata ulterioară efec-
tuării acțiunii de vînzare-cumpărare. Pentru perioada de
timp cît vînzătorul nu a primit contravaloarea mărfurilor
livrate, cumpărătorul este debitat cu sumele respective.
C
108
Acest credit este acordat, în general, pe termen scurt și are
ca scop ușurarea și intensificarea schimburilor comerciale.
Paralel cu intensificarea schimburilor comerciale interna-
ționale, volumul creditelor a crescut, iar dobînzile percepute
au început să scadă.
credit în cont curent, acordarea unui împrumut (credit) de că-
tre o bancă titularului contului on caii (v.). La ordinul titu-
larului contului, banca efectuează plățile, în limita credi-
tului alocat, iar restituirea lui are loc prin înregistrarea în
contul curent a tuturor înscrierilor efectuate de debitor.
Creditul în cont curent se poate practica și în relațiile eco-
nomice internaționale. în operațiile internaționale se utili-
zează termenul overdraft (v.) pentru a desemna depășirea
creditului prin ordinele titularului contului curent.
crime internaționale, acțiuni care prezintă un pericol social
prin faptul că ating bazele coexistenței națiunilor și statelor,
dezvoltarea lor pașnică și comunitatea internațională. Sta-
tele care comit astfel de crime poartă răspunderea politică,
materială și morală, iar persoanele fizice, răspunderea pe-
nală, instituită prin acte internaționale ca : Convenția de la
Londra din 8 august 1945 semnată de U.R.S.S., S.U.A., An-
glia și Franța, care a stat la baza statutelor tribunalelor
militare internaționale de la Nurnberg și Tokio pentru ju-
decarea principalilor criminali internaționali ; Convenția
din 1948 cu privire la prevenirea și reprimarea genocidului
consacră și ea noțiunea de crimă internațională. Conform
acestor documente, crimele internaționale pot fi : a) crime
împotriva păcii, cum sînt : plănuirea, pregătirea, dezlănțui-
rea sau ducerea unui război de agresiune prin violarea
tratatelor, acordurilor .sau garanțiilor internaționale, pre-
cum și participarea la un plan deliberat sau la un complot,
cu scopul de a comite oricare dintre acțiunile enumerate ;
b) crime de război, adică violarea legilor și obiceiurilor
războiului. Ele au fost definite, în statutele tribunalelor
militare internaționale de la Nurnberg și Tokio, ca încălcări
ale legilor și obiceiurilor războiului. Sînt considerate crime
de război : asasinarea, chinuirea, deportarea pentru muncă
forțată sau pentru alte .scopuri a populației civile din teri-
toriile ocupate, omorîrea sau torturarea prizonierilor de
război, uciderea ostaticilor, jefuirea proprietății sociale sau
particulare, distrugerea fără motiv a orașelor sau a satelor,
devastările nejustificate de necesități militare ; c) crimele
împotriva umanității, adică omorurile, exterminările, înrobi-
rea, exilarea și alte cruzimi săvîrșite față de populația paș-
109
c
nică, înainte sau în timpul războiului, persecuțiile pentru
considerente politice, rasiale sau religioase în scopul înfăp-
tuirii sau în legătură cu orice fel de crime, care sînt supuse
tribunalului internațional, indiferent dacă acea acțiune con-
stituie sau nu o violare a dreptului intern al țării unde a
■fost săvîrșită ; d) genocidul (v.). Acțiunile unei persoane, în
calitate de șef al statului sau cu altă funcție de răspundere,
ca și acțiunile săvîrșite pentru îndeplinirea ordinului guver-
nului sau superiorului nu absolvă persoana respectivă de
răspundere pentru săvîrșirea oricăreia dintre aceste crime.
Principiile și normele dreptului internațional formulate în
statutele și în verdictele celor două tribunale militare inter-
naționale au fost confirmate prin rezoluția Adunării Gene-
rale a Națiunilor Unite din 11 decembrie 1946.
Crucea Roșie Internațională, organizație internațională mixtă
formată din : a) Comitetul internațional al Crucii Roșii
(CICR), înființat în 1863, la Geneva, sub denumirea de „Co-
mitet internațional de ajutorare a militarilor răniți“. Actu-
ala denumire a fost fixată în 1880. Membrii comitetului
sînt toți cetățeni elvețieni. După statut, CICR și-a propus
drept scop să contribuie la ajutorarea victimelor războiu-
lui, a răniților, a prizonierilor și a populației civile; se
ocupă, în special, cu aplicarea convențiilor de la Geneva
din 1949 cu privire la ocrotirea victimelor războiului ; b)
Liga societăților de cruce roșie, înființată în 1919 pentru a
continua, în timp de pace, activitatea umanitară desfășu-
rată de Comitetul internațional al Crucii Roșii în perioada
războiului. Liga este o federație a societăților naționale de
cruce roșie. Scopul statutar al ligii este de a promova dife-
rite acțiuni menite să contribuie la ameliorarea stării sani-
tare a populației, la ajutorarea bătrînilor, a copiilor arie-
rați, a victimelor catastrofelor naturale etc. ; c) societățile
naționale de Cruce Roșie, care există în majoritatea țărilor
lumii. Ele au drept scop să promoveze, în țara respectivă,
realizarea scopurilor Crucii Roșii Internaționale. Potrivit
convențiilor de la Geneva din 1949, în timp de război, per-
sonalul sanitar pregătit pentru căutarea, transportul și în-
grijirea răniților și bolnavilor, ca și materialul sanitar, ve-
hiculele și aeronavele afectate acestui scop, care poartă ca
semn distinctiv emblema Crucii Roșii (o cruce roșie pe fond
alb) se bucură de o protecție specială și nu poate fi atacat
de beligeranti. în timp de pace, emblema Crucii Roșii poate
fi folosită pentru a semnala vehiculele utilizate ca ambu-
lanțe sanitare și posturile de ajutor destinate pentru îngri-
C
110
jirea gratuită a bolnavilor și răniților. Emblema Crucii
Roșii servește și ca semn distinctiv al serviciilor sanitare
ale armatei. în unele state mahomedane (Turcia, Siria, Irak
și Iordania), emblema Crucii Roșii a fost înlocuită cu Semi-
luna Roșie, în Iran cu Leul și Soarele Roșu, în Israel cu
Scutul lui David. Convențiile de la Geneva stabilesc obli-
gația statelor membre de a pedepsi folosirea ilegală a em-
blemei Crucii Roșii. Crucea Roșie a Republicii Socialiste
România este afiliată la Crucea Roșie Internațională.
cucă, căciulă de o formă specială, împodobită cu pene de struț,
pe care domnul o primea de la sultan cu prilejul înscău-
nării. Cuca era purtată și de căpeteniile turcești.
curier diplomatic, persoană care transportă corespondență di-
plomatică (v.). Curierul nu poate fi reținut, sechestrat sau
percheziționat. Statele străine pe al căror teritoriu trece
sînt obligate, conform dreptului internațional, să-1 sprijine
și să-1 ocrotească. Curierul are pașaport (v.) diplomatic și
buletin de curier (v.) diplomatic.
curs de schimb, prețul unității bănești, dintr-o anumită țară,
exprimat în unitățile bănești ale altor țări. La stabilirea
cursului de schimb se iau în considerație mai multe ele-
mente, printre care cele mai importante sînt : conținutul
real în aur al unităților bănești, situația balanței de plăți,
consecințele fenomenului de fugă a aurului.
curs valutar v. curs de schimb.
Curtea Internațională de Justiție (CIJ), organ principal judi-
ciar al Organizației Națiunilor Unite. Organizarea și acti-
vitatea sa sînt reglementate de capitolul al XlV-lea din
Cartă și de statutul Curții Internaționale de Justiție adop-
tat la Conferința de la San Francisco din 1945. Statutul
Curții face parte integrantă din Cartă (art. 92). Toți mem-
brii O.N.U. sînt în același timp părți la statutul CU (art.
93 § 1), iar statele nemembre pot deveni părți la el în con-
dițiile stabilite de Adunarea Generală a O.N.U., la recoman-
darea Consiliului de Securitate (art. 93 § 2). CU este des-
chisă și altor state pentru judecarea pricinilor lor, în con-
dițiile stabilite de Consiliul de Securitate. CU este formată
din 15 judecători, aleși concomitent de Adunarea Generală
și de Consiliul de Securitate, pe termen de nouă ani, la
fiecare trei ani alegîndu-se cîte cinci judecători. Președin-
tele și vicepreședintele sînt 'aleși de curte pe trei ani. CU
poate ține ședințe în plenul său sau pe complete de jude-
cată. în competența sa intră numai litigiile juridice dintre
111
c
state (art. 34 din statutul CU) ; ea nu poate examina litigiile
dintre persoane particulare și state, și cu atît mai puțin
litigiile dintre persoanele particulare. Chiar litigiile dintre
state nu pot fi judecate de CU decît dacă părțile sînt de
acord cu aceasta (art. 36). Jurisdicția CU nu este obliga-
torie, ci facultativă. Statele pot recunoaște jurisdicția obli-
gatorie a CU pentru cauze referitoare la interpretarea tra-
tatelor, la orice problemă de drept internațional, la existența
unui fapt care, dacă ar fi stabilit, reprezintă o violare a
obligațiilor internaționale. Un număr restrîns de state au
recunoscut pînă în prezent jurisdicția obligatorie a CU
și cele mai multe dintre ele au însoțit această recunoaștere
cu rezerve care îi reduc substanțial eficiența. Hotărîrile CU
în procesele pe care le judecă sînt obligatorii pentru părțile
implicate și numai pentru cauza care a fost rezolvată
(art. 35). Pe lîngă soluționarea litigiilor dintre state, CU are
și competența de a da avize consultative la cererea Adunării
Generale sau a altor organe ale O.N.U. (art. 96 din Cartă).
Consultațiile nu au caracter obligatoriu. în soluționarea liti-
giilor CU aplică convențiile internaționale recunoscute de
părțile litigante, cutuma internațională și principiile gene-
rale de drept, iar ca mijloace ajutătoare, hotărîrile judecă-
torești și doctrina de drept internațional. Dacă părțile sînt
de acord, CU poate judeca „ex aequo et bono“, adică por-
nind de la principiile justiției și ale echității (art. 38 din
statut). Pînă în prezent, niciodată CU nu a fost în situația
de a judeca „ex aequo et bono". Procesul se desfășoară în
limbile franceză și engleză. Mai întîi părțile cad de acord
asupra judecării litigiului în fața CU, încheind un com-
promis (v.). în prima fază, procedura este scrisă, părțile
prezentând memorandumuri și contramemorandumuri, în
care își expun pretențiile reciproce, după care urmează faza
orală, deliberarea secretă și pronunțarea hotărîrii în ședință
publică. CU are sediul la Haga.
Curtea permanentă de arbitraj (CPA), instituție de arbitraj
internațională cu sediul la Haga, care are ca scop rezol-
varea pașnică a litigiilor juridice dintre state. Creată prin
Convenția de la Haga din 1907, ea nu este de fapt o instituție
permanentă. La Haga funcționează Biroul internațional al
Curții, care îndeplinește rolul de grefă, păstrînd arhivele și
gestiunea tuturor afacerilor administrative și lista arbitrilor.
Pe această listă figurează cîte patru persoane, numite de sta-
tele parte la Curte, pe termen de șase ani, persoane care
Q
U2
au o competentă recunoscută în problemele de drept inter-
național. Dintre persoanele trecute pe această listă, statele
în litigiu aleg tribunalul arbitrai. Tot la Haga funcționează
Consiliul administrativ permanent, compus din reprezen-
tanții diplomatici ai statelor părți la convenția din 1907 sau
care au recunoscut ulterior competența Curții. Consiliul
este prezidat de ministrul afacerilor externe al Olandei.
Pentru judecarea litigiilor se formează un tribunal arbi-
trai (curte de arbitraj propriu-zisă), compus din cinci ar-
bitri, fiecare dintre părțile în litigiu desemnînd cîte doi,
dintre care numai unul poate să fie cetățean al statului
respectiv ; cei patru arbitri astfel desemnați aleg un supra-
arbitru. Apoi părțile notifică biroului internațional hotărî-
rea lor de a se adresa Curții, compromisul (v.) pe care l-au
încheiat, precum și numele arbitrilor. Tribunalul arbitrai
astfel format judecă litigiul și dă sentința, care este citită
în ședință publică. Sentința este comunicată statelor în li-
tigiu, care sînt obligate să o aducă la îndeplinire. Curtea
permanentă de arbitraj a judecat un număr mic de litigii,
cele mai multe dintre ele neimportante. Republica Socia-
listă România este parte la Convenția de la Haga din 1907
și la Curtea permanentă de arbitraj.
curtoazie internațională, ansamblu de reguli de comportare în
raporturile internaționale, care nu sînt obligatorii din punct
de vedere juridic, dar a căror respectare contribuie la buna
desfășurare a relațiilor dintre state (politețe, prietenie, res-
pect). Pe baza curtoaziei internaționale sînt acordate diplo-
maților reduceri și scutiri vamale, prioritate la folosirea
mijloacelor de comunicații ; este, de asemenea, recunoscută
imunitatea diplomatică pentru diplomații străini în trecere
pe teritoriul statului etc. Deoarece nu constituie obligații
juridice internaționale, cu excepția imunității diplomatice,
aceste privilegii pot fi anulate oricînd, fără a provoca răs-
punderea juridică a statului care le retrage. Gestul ca atare
poate fi însă considerat ca neamical, provocînd încordare
și contramăsuri din partea statelor față de care el are loc.
Unele reguli de curtoazie din trecut, în special din dome-
niul imunității diplomatice, au devenit astăzi norme de
drept internațional, fiind încorporate în tratate internațio-
nale ; alte reguli de drept internațional, din domeniul ce-
remonialului diplomatic, au devenit reguli de curtoazie. în
ceea ce privește curtoazia internațională, statele se conduc
cu deosebită rigurozitate după principiul reciprocității.
H3
c
cutumă internațională, unul dintre izvoarele dreptului interna-
țional. Cutuma este o practică generală, constantă, relativ
îndelungată, considerată de state ca obligatorie. Pentru a
constitui o cutumă, practica trebuie să îndeplinească toate
aceste condiții. Ea este izvorul cel mai vechi al dreptului
internațional, fiind înlocuită treptat prin tratate interna-
ționale (v.). Cutumele vechi, care sînt în contradicție cu
principiile dreptului internațional contemporan și cu con-
știința juridică a popoarelor, încetează prin însăși acest
fapt să mai fie izvor de drept internațional.
O
114
dană, loc special amenajat care servește pentru ancorarea va-
selor într-un port în vederea încărcării și descărcării măr-
furilor, aprovizionării cu combustibil, apă, alimente etc.
dâre v. haraci.
datorie publică, datoria unui stat provenită din efectuarea unor
împrumuturi pe plan intern și pe plan extern.
daună, pagubă provocată unei părți contractante prin neînde-
plinirea de către cealaltă parte a angajamentelor contrac-
tuale asumate sau prin orice altă acțiune sau omisiune po-
trivnică dreptului. Dauna se exprimă valoric. La stabilirea
valorii totale a daunei se ia în considerație atît dauna
reală, cît și cîștigul pierdut.
decanul corpului consular, consulul cel mai înalt în rang și
cel mai vechi în funcție în circumscripția consulară (v.),
care se află în fruntea corpului consular (v.). El îndepli-
nește funcția de a reprezenta corpul consular în problemele
de ordin protocolar.
decanul corpului diplomatic, diplomatul cel mai înalt în rang
si cel mai vechi acreditat într-un stat, care se află în frun-
tea corpului diplomatic (v.). în unele dintre țările unde sînt
acreditați nunții papali (v.) există obiceiul ca acesta, indi-
ferent de vechimea sa în acreditare, să îndeplinească func-
ția de decan al corpului diplomatic. Diplomații țărilor câr£
nu au relații diplomatice cu statul pe care-1 reprezintă de-
canul corpului diplomatic mențin contactul cu acesta prin
intermediul unui diplomat al altui stat cu care țara sa are
relații diplomatice și care urmează imediat după decan în
rang și acreditare. Decanul corpului diplomatic îndeplinește
funcții de ordin protocolar, de acord cu ceilalți membri ai
corpului diplomatic, prezintă felicitări în numele corpului
diplomatic sau, după caz, exprimă condoleanțe guvernului
sau șefului statului de reședință ; conduce corpul diploma-
tic la diferite ceremonii ; dă informații și consultații cole-
gilor săi asupra practicii protocolare din statul de reșe-
dință ; informează corpul diplomatic asupra dorințelor ex-
primate de Ministerul Afacerilor Externe al țării de reșe-
dință sau cu privire la diverse dispoziții protocolare. Une-
ori, decanul corpului diplomatic poate lua apărarea privi-
legiilor de ceremonial ale membrilor corpului diplomatic
față de autoritățile țării de reședință (de ex., precăd^ea
membrilor corpului diplomatic față de autoritățile locale,
participarea corpului diplomatic la anumite ceremonii, lo-
cul corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). Decanul
corpului diplomatic mai poate să pună la curent pe diplo-
mații noi sosiți în țară cu legile și obiceiurile țării de re-
ședință. La cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în
litigiile dintre membrii corpului diplomatic. Decanul corpu-
lui diplomatic trebuie să se abțină de la intervenții in afa-
cerile interne ale țării de reședință, de la exercitarea de
presiuni asupra guvernului și de la orice acțiuni care ar
duce la încălcarea dreptului internațional.
Declarația de principii juridice care să guverneze activitatea
statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic, docu-
ment adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la
sesiunea a XVIII-a (1963) care proclamă următoarele prin-
cipii după care se vor călăuzi statele în explorarea și folo-
sirea spațiului cosmic : explorarea și folosirea spațiului
extraatmosferic se va face pentru beneficiul și interesele
întregii omeniri ; spațiul extraatmosferic și corpurile cos-
mice sînt libere pentru explorare și folosire de către toate
statele pe bază de egalitate și în conformitate cu dreptul
internațional ; spațiul extraatmosferic și corpurile cosmice
nu sînt supuse însușirii naționale și pretențiilor de suvera-
nitate prin folosire, ocupație sau prin orice alte mijloace ;
activitățile statelor în explorarea și folosirea spațiului ex-
traatmosferic vor fi înfăptuite în conformitate cu dreptul
d
116
internațional, inclusiv Carta Națiunilor Unite, în interesul
menținerii păcii și securității internaționale, a promovării
cooperării internaționale și a înțelegerii ; statele poartă răs-
punderea internațională pentru activitatea națională des-
fășurată în spațiul extraatmosferic ; în explorarea și folo-
sirea spațiului extraatmosferic, statele se vor călăuzi după
principiul cooperării și asistenței mutuale, conducînd toate
activitățile lor în spațiul extraatmosferic ținînd seama de
interesele corespunzătoare ale altor state ; statul unde este
înregistrat un obiect lansat în spațiul extraatmosferic își
menține jurisdicția și controlul asupra acelui obiect și asu-
pra personalului aflat în el, cînd se găsește în spațiul extra-
atmosferic ; orice stat care lansează sau permite lansarea
unui obiect în spațiul extraatmosferic este răspunzător, pe
plan internațional, pentru eventualele pagube pricinuite
altor state ; statele vor considera astronauții ca trimiși în
spațiul extraatmosferic și le vor acorda toată asistența în
caz de accident. Republica Socialistă România, a cărei de-
legație a votat în favoarea acestei rezoluții, sprijină acțiu-
nile menite să ducă la codificarea acestor principii prin în-
cheierea de tratate internaționale multilaterale corespun-
zătoare. La 27 ianuarie 1967 a fost încheiat Tratatul cu pri-
vire la principiile juridice care cîrmuiesc activitățile state-
lor în explorarea și folosirea spațiului cosmic inclusiv Luna
și alte corpuri cerești. Proiectul acestui tratat a fost adoptat
în sesiunea a XXI-a a Adunării Generale a O.N.U., în 1966.
El reproduce, în esență, cuprinsul Declarației de principii
juridice care să guverneze activitatea statelor în explorarea
și folosirea spațiului cosmic.
Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la abolirea
colonialismului, document internațional de mare însemnă-
tate, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la
cea de-a XV-a sesiune a sa (14 decembrie 1960). în vede-
rea înfăptuirii obiectivelor fixate de declarație se cere ca
în teritoriile care nu și-au dobîndit independența să fie
luate măsuri pentru transmiterea întregii puteri popoare-
lor din aceste teritorii. Toate statele trebuie să respecte
prevederile Cartei O.N.U. (v.), ale Declarației universale a
drepturilor omului (v.) și ale Declarației O.N.U. cu privire
la abolirea colonialismului, pe baza egalității, neamestecu-
lui în treburile interne ale altor state, a respectării drep-
turilor suverane- ale tuturor popoarelor și a integrității te-
ritoriale a statelor. Declarația cu privire la acordarea in-
dependenței țărilor și popoarelor coloniale reprezintă o vic-
ii?
d
torie a forțelor păcii și progresului pe calea spre lichida-
rea colonialismului (v.) și a triumfului dreptului popoare-
lor de a-și hotărî singure soarta. Republica Socialistă
România sprijină toate acțiunile menite să promoveze înfăp-
tuirea prevederilor Declarației O.N.U. cu privire la aboli-
rea colonialismului.
Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la lichi-
darea tuturor formelor de discriminare rasială, document
internațional de mare însemnătate, adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. la sesiunea a XVIII-a (20 noiembrie
1963), prin care este afirmată în mod solemn necesitatea
eliminării grabnice din lume a discriminării rasiale sub
toate formele și manifestările și a asigurării înțelegerii și
respectului față de demnitatea persoanei umane, întreprin-
derea de măsuri în acest scop pe plan național și interna-
țional, inclusiv în domeniile învățământului, educației și
informației. Republica Socialistă România a militat cu per-
severență la Organizația Națiunilor Unite pentru adoptarea
acestei declarații.
Declarația universală a drepturilor omului, document adoptat
de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la
10 decembrie 1948, în legătură cu necesitatea de a se asi-
gura o mai bună respectare a drepturilor și libertăților
umane, pentru dezvoltarea relațiilor prietenești între po-
poare. Declarația proclamă drepturile elementare ale per-
soanei umane : egalitatea tuturor oamenilor în fața legii,
fără nici un fel de discriminări, dreptul fiecărui om la
viață, la libertate și inviolabilitatea persoanei, la apărarea
drepturilor sale în fața unei justiții imparțiale. Ea prevede
dreptul fiecăruia la ocrotirea împotriva violării domiciliu-
lui, a secretului corespondenței, la onoare și reputație,
dreptul de azil, la cetățenie, la căsătorie. Declarația pro-
clamă, de asemenea, drept libertăți cetățenești și politice
ale omului : libertatea gîndirii, a credinței și religiei, a
adunărilor și asocierii pașnice. Se prevede formarea orga-
nelor puterii de stat pe baza dreptului de vot general, egal
și secret. Declarația proclamă totodată dreptul la asigurare
socială, dreptul la muncă, la odihnă, la învățătură. Pe baza
acestei declarații, la Organizația Națiunilor Unite s-au elabo-
rat pactele drepturilor omului (v.). Constituția Republicii
Socialiste România prevede pentru toți locuitorii țării atît
principiile, cît și garanțiile materiale necesare pentru asi-
gurarea drepturilor omului.
d
118
declarație, document prin care un stat, un guvern sau un partid
politic exprimă, în mod solemn, în public, poziția sa în anu-
mite probleme. în practica relațiilor internaționale, acest
termen este folosit în cele mai variate împrejurări. Astfel,
o declarație poate consemna un acord intervenit între două
sau mai multe state în probleme de ordin politic, economic,
juridic etc. (de ex., Declarația de la Potsdam din 1945 cu
privire la capitularea Japoniei). Declarația unilaterală a unui
stat poate, în anumite cazuri, să constituie un mijloc de
asumare a unor obligații internaționale. Declarațiile multi-
laterale pot avea forță obligatorie diferită. Astfel, declarația
cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor
coloniale, adoțptată ca o rezoluție a Adunării Generale a
O.N.U. (14 decembrie 1960), nu obligă, prin ea însăși, statele
membre, ci are valoarea unei atestări solemne a conținutu-
tului dreptului internațional contemporan ; dimpotrivă, de-
clarația din 1856 cu privire la interzicerea cursei marine a
obligat statele care au adoptat acest document.
declarație de război, încunoștințare prealabilă și oficială despre
începerea războiului pe care o face un stat altui stat. De-
clarația de război poate avea fie forma unei înștiințări în
care se indică motivele pentru care se declanșează războiul,
fie forma unui ultimatum (v.). Convențiile de la Haga din
1907 cu privire la legile și obiceiurile războiului prevăd că
acțiunile militare dintre state nu pot începe fără declara-
ție de război. în practică însă, au fost situații cînd state
agresive nu au respectat această prevedere. începerea
războiului fără încunoștințare prealabilă constituie o vio-
lare a principiului de drept internațional consfințit de
convențiile de la Haga, precum și de cutume de veacuri,
integrîndu-se în crimele de agresiune armată. în acest sens
există prevederi și în convențiile de la Londra din 3, 4 și
5 iulie 1933, la care România este parte. Nicolaie Titulescu,
în calitatea sa de ministru de externe al României, a des-
fășurat o activitate intensă pentru încetățenirea, în drep-
tul internațional a definiției agresiunii ce a stat la baza
acestor convenții. Deoarece dreptul internațional contem-
poran condamnă, în general, recurgerea la război ca un
mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state, atacarea unui
stat chiar în urma declarației de război este interzisă. în-
săși declarația de război constituie o violare a principiului
neagresiunii (v.), un act de agresiune (v.), condamnat, de
asemenea, în convențiile de la Londra.
119
d
Decretul asupra păcii, primul decret și primul document diplo-
matic al guvernului sovietic, redactat de V. I. Lenin și
adoptat la 8 noiembrie 1917 de cel de al II-lea congres al
sovietelor de muncitori și soldați. El cuprindea propunerile
guvernului sovietic adresate tuturor popoarelor și guver-
nelor beligerante de a începe imediat negocieri pentru în-
cetarea războiului și încheierea unei păci democratice,
drepte. în același timp, Decretul asupra păcii constituia
un program al politicii externe a statului sovietic, expu-
nînd principiile leniniste ale politicii externe, de luptă
pentru pace, internaționalism proletar, de apărare a po-
poarelor subjugate, de egalitate și relații de bună vecină-
tate cu toate țările. Decretul proclama principiul păcii
drepte, democratice, fără anexiuni (v.) și contribuții (v.)
de război. El califica războiul imperialist drept cea mai
gravă crimă internațională, declara anulate imediat și ne-
condiționat toate tratatele secrete, de jaf și cotropire, în-
cheiate cu alte state de guvernele țariste și cel provizoriu
din Rusia. Guvernul sovietic a trecut la publicarea ime-
diată a acestor tratate. Decretul denunța diplomația se-
cretă contrară intereselor maselor muncitoare și proclama
principiul ca toate negocierile să fie purtate deschis, în
fața popoarelor. Exprimînd principii noi, democratice de
politică externă, Decretul asupra păcii se adresa nu numai
guvernelor, ci și popoarelor, pe care le chema să ia parte
activă la rezolvarea problemelor păcii și războiului. Decre-
tul asupra păcii a exercitat o mare influență asupra dez-
voltării principiilor democratice, progresiste ale relațiilor
dintre state, a dreptului internațional contemporan.
de facto, expresie latinească însemnînd „de fapt“ și indicînd as-
pectele faptice ale unei situații, spre deosebire de aspectele
ei juridice, de drept.
de jure, expresie latinească însemnînd „de drept“ și indicînd lu-
area în considerare a laturii juridice, legale, a unei situații,
și nu aspectele ei faptice.
delegație guvernamentală, delegație împuternicită de un guvern
pentru a-1 reprezenta la negocieri (v.), la conferințe inter-
naționale (v.) sau la sesiunile organizațiilor internaționale
(v.). Ea are o împuternicire (v.) specială și se bucură de
imunitate diplomatică (v.).
delict internațional, violare a dreptului internațional de către
un stat, prin acțiuni sau prin inacțiuni care încalcă legea
internațională (de ex., violarea sau neîndeplinirea obliga-
țiilor internaționale asumate). Delictul internațional poate
d
120
fi comis de un stat (prin organele sale), de cetățeni ai săi
sau de străini aflați pe teritoriul său (de ex., tulburările
care duc la încălcarea imunității diplomaților străini). In
acest din urmă caz, delictul internațional imputabil statu-
lui constă în lipsa unei supravegheri adecvate, în omisiu-
nea de a lua măsuri preventive și de constrîngere sufi-
ciente pentru a apăra statul străin de orice nelegiuire,
ofensă etc. Delictul internațional atrage răspunderea inter-
națională a statelor (v.).
delimitarea frontierei, stabilirea, prin tratate încheiate între
state, a frontierei, cuprinzînd descrierea traseului frontie-
rei de stat și indicarea ei pe hartă. Prevederile referitoare
la delimitarea frontierei fac parte, de obicei, din tratatele
care stabilesc frontierele între state sau din tratatele de
pace. De ex., Tratatul de la Versailles (1919) a delimitat
frontiera dintre Germania și Franța.
demarcarea frontierei, trasarea frontierei pe teren, după și în
conformitate cu delimitarea ei. Ea este înfăptuită de comisii
de demarcare, alcătuite din reprezentanți numiți de statele
interesate, care stabilesc pe teren linia de frontieră și o
marchează prin semne speciale, denumite borne. Comi-
siile alcătuiesc, de asemenea, documente speciale de de-
marcare : protocoluri care descriu parcursul liniei de fron-
tieră, hărți ale frontierei, locul fiecărui semn de frontieră în
parte.
demers, în terminologia relațiilor internaționale, acțiune diplo-
matică întreprinsă de guvern, de Ministerul Afacerilor Ex-
terne, de misiunile diplomatice și de alte organe reprezen-
tative de stat ale relațiilor externe pe lîngă guvernul unui
alt stat. El poate îmbrăca diferite forme verbale sau scrise
(notă, memorandum, declarație, protest etc.) și conținut
deosebit, de la simplu sondaj sau cerere pînă la exprima-
rea regretului, atragerea atenției, protest energic etc. în con-
formitate cu normele actuale de drept internațional, amenin-
țarea cu forța nu trebuie să constituie conținutul unui
demers diplomatic.
demilitarizare, regim juridic stabilit printr-o convenție interna-
țională potrivit căruia pe un anumit teritoriu sînt dis-
truse toate fortificațiile și instalațiile militare și nu sînt
menținute forțe armate sau armamente de nici un fel. De-
militarizarea poate fi parțială, cînd cuprinde numai o anu-
mită zonă din teritoriul unui stat, sau totală, cînd afectează
întreg teritoriul statului. în istoria relațiilor internaționale
se cunosc numeroase exemple în care, mai ales în urma
121
d
unui război, unele state au fost obligate să ia măsuri de
demilitarizare totală sau parțială. Astfel, prin Convenția
de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să demilitarizeze
malurile Mării Negre. Prin Tratatul de la Versailles, în-
cheiat după primul război mondial, Germania a fost obli-
gată să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului. Acordul
de la Potsdam din 1945 prevede demilitarizarea totală a
Germaniei. Demilitarizarea se poate aplica și unor regiuni
geografice întinse. Astfel, la 1 decembrie 1959 s-a încheiat la
Washington tratatul asupra Antarcticii între 12 state (Anglia,
Argentina, Australia, Chile, Franța, Irlanda, Japonia, Noua
Zeelandă, Norvegia, Republica Sud-Africană, U.R.S.S., S.U.A.),
care prevede dreptul de aderare a oricărui stat, subliniindu-se
astfel caracterul internațional al Antarcticii. Prin acest tratat
Antarctica este declarată teritoriu demilitarizat și denu-
clearizat.
denuclearizâre, măsură referitoare la o zonă sau la o regiune
întinsă, în cuprinsul căreia statele își asumă obligația de a
nu produce sau a nu depozita arme nucleare, iar statele din
afara acestor zone de a nu le ataca cu arme atomice. în
1957, guvernul polonez a prezentat Adunării Generale a
O.N.U. un proiect privind crearea unei zone denuclearizate
în Europa centrală, cunoscut sub numele de „planul Ra-
packi“. Guvernul României, militînd pentru transformarea
regiunii Balcanilor într-o zonă a păcii și colaborării paș-
nice, a propus statelor din această regiune încheierea unui
tratat de înțelegere și securitate colectivă care să prevadă,
între altele, eliminarea armelor nucleare și a armelor ra-
chetă. Aceste propuneri au fost urmate de o serie de alte
proiecte pentru denuclearizarea altor regiuni geografice,
în 1960, guvernul R. P. Chineze a propus încheierea unui
pact de neagresiune între țările din Asia și din regiunea
Oceanului Pacific și crearea, în această parte a lumii, a
unei zone fără arme nucleare. De asemenea, au fost făcute
propuneri pentru denuclearizarea nordului Europei, a Afri-
cii și a continentului latino-american. Două înțelegeri de
acest fel au fost realizate pînă în prezent : Tratatul încheiat
la Washington la 1 decembrie 1959, care stabilește neutra-
lizarea, demilitarizarea și denuclearizarea continentului
Antarcticii și Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare
în America Latină, încheiat la Mexico City, la 14 februa-
rie 1967.
denunțarea tratatelor, declarație făcută de un stat parte la un
tratat prin care face cunoscut că nu se mai consideră le-
d
122
gat de acest act internațional. De obicei, în tratat se pre-
vede termenul în care statele contractante îl pot denunța.
Comunicarea denunțării este transmisă prin mijloace diplo-
matice Ministerului Afacerilor Externe al celeilalte părți
(în cazul tratatelor bilaterale) sau statului depozitar (în ca-
zul unui tratat multilateral). Denunțarea în mod unilateral,
fără temei, a unui tratat internațional contravine princi-
piului respectului cuvîntului dat. V. și pacta sunt servanda.
depline puteri, document care conferă persoanei indicate în cu-
prinsul lui, după caz, dreptul de a semna tratate interna-
ționale, de a participa la congrese și conferințe sau de a
purta negocieri în numele statului de la care emană de-
plinele puteri. Acest document se emite, de obicei, în nu-
mele șefului statului pentru semnarea unui tratat supus
ratificării și în numele guvernului pentru semnarea unui
tratat care nu este supus ratificării. Ministrul afacerilor
externe eliberează, de obicei, deplinele puteri necesare pentru
participarea la conferințe ale organizațiilor internaționale.
Verificarea împuternicirilor este menționată în preambulul
tratatului, cu specificarea că ele au fost găsite „în bună și
cuvenită formă". în Republica Socialistă România, deplinele
puteri se emit în numele Consiliului de Stat, al Consiliului
de Miniștri sau al Ministerului Afacerilor Externe.
deportare, transferare forțată a unei persoane într-o altă țară
sau regiune. Convenția de la Geneva pentru protecția per-
soanelor civile în timp de război (1949) interzice deporta-
rea persoanelor civile dintr-un teritoriu ocupat. în timpul
celui de-al doilea război mondial, armatele hitleriste au
procedat la deportarea a milioane de oameni de pe terito-
riile vremelnic ocupate, supunînd aceste persoane la un
regim de muncă forțată și de exterminare.
depozitarea tratatelor, depunerea spre păstrare a tratatelor multi-
laterale. Exemplarele autentice ale acestor tratate, redactate,
de obicei, într-un număr restrîns de limbi diplomatice (v.),
sînt date în păstrare unuia dintre statele semnatare sau unei
organizații internaționale (de ex., Secretariatul O.N.U.), care
eliberează celorlalți semnatari copii de pe aceste texte. Depo-
zitarul primește instrumentele de ratificare, declarațiile de
aderare la tratat (v.) și orice alte declarații sau demer-
suri făcute de state în legătură cu tratatul respectiv pe care
le comunică tuturor semnatarilor. Părțile contractante pot
să prevadă ca funcția de depozitar să fie exercitată de mai
multe state. în acest caz, fiecare dintre depozitari poate
primi declarațiile referitoare la tratat ale statelor intere-
123
d
sate avînd datoria de a înștiința toate celelalte părți (de
ex., Tratatul cu privire la interzicerea experiențelor cu
arma nucleară în atmosferă, în cosmos și sub apă, Mos-
cova, 5 august 1963).
depunerea cărților de vizită, practică protocolară diplomatică
constînd în prezentarea cărților de vizită (cu prenumele,
numele și funcția titularului) și echivalînd cu o vizită
reală. Protocolul depunerii cărților de vizită comportă re-
guli precise, în funcție de circumstanțele respective. La
prima vizită, vizita de prezentare, precum și la ultima, vi-
zita de rămas bun în țara de reședință a misiunii diploma-
tice, hu se admite trimiterea sau depunerea cărților de
vizită.
devdicâr (devictar, divictâr), slujbaș la curtea domnească, în se-
colele XVIII și XIX, care avea grija călimărilor și a usten-
silelor necesare pentru scris.
devize, în terminologia relațiilor economice internaționale, tota-
litatea mijloacelor de plată exprimate în valută străină
(cambii, cecuri, scrisori de credit, acreditive, ordine de
plată bancare etc.). în sens mai larg, devize înseamnă, în
afară de mijloacele de plată exprimate în monedă străină,
și valutele efective ; în această denumire nu sînt incluse
însă metalele prețioase și nici pietrele prețioase.
dezarmare, ansamblu de măsuri întreprinse de state, de comun
acord, care trebuie să ducă fie la lichidarea generală a ar-
mamentelor și forțelor armate, fie la limitarea lor. Primele
propuneri privind reducerea generală a armamentelor și
dezarmarea generală au fost prezentate, la indicația lui
V. I. Lenin, de către delegația sovietică la Conferința de la
Genova din 1922 și apoi în cadrul Comisiei pregătitoare
pentru dezarmare a Ligii Națiunilor (1927). La Conferința
generală pentru dezarmare a Ligii Națiunilor, U.R.S.S. a
prezentat din nou propuneri în acest sens (1932—1935).
După cel de-al doilea război mondial, dezarmarea a devenit
o necesitate istorică arzătoare, datorită primejdiei pe care
o reprezintă armele moderne și a poverii economice pe
care o aduc înarmările. La sesiunea a XlV-a (20 no-
iembrie 1959), Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în
unanimitate o rezoluție prin care proclama dezarmarea ge-
nerală ca fiind sarcina cea mai importantă căreia omeni-
rea trebuie să-i facă față în prezent și chema guvernele să
depună toate eforturile pentru soluționarea ei. Sarcina de
a elabora măsurile ce trebuie luate pentru a veni în întîm-
pinarea acestor obiective revine Comitetului celor 18 state
d
124
pentru dezarmare (v.), din care face parte și Republica So-
cialistă România. Țara noastră militează consecvent pen-
tru încetarea cursei înarmărilor și înfăptuirea dezarmării,
pentru crearea de zone (v.) denuclearizate, pentru interzi-
cerea necondiționată a folosirii armelor atomice și distru-
gerea totală a stocurilor existente ; ea se pronunță cu ho-
tărîre pentru lichidarea oricăror blocuri militare, pentru
desființarea bazelor militare străine și retragerea trupelor
aflate pe teritoriile altor state. Republica Socialistă Româ-
nia insistă asupra necesității de a se lua de urgență măsuri
concrete, serioase, care să merite încrederea popoarelor, în
vederea eliminării primejdiei unui război nuclear și se
pronunță în favoarea statornicirii unui echilibru al obliga-
țiilor asumate de puterile nenucleare, de o parte, și de cele
nucleare, de cealaltă parte, astfel încît să se asigure egali-
tatea tuturor statelor mari și mici, în ceea ce privește dreptul
la securitatea internațională. Republica Socialistă România
stă consecvent pe această poziție în problemele dezarmării
în cadrul Comitetului celor 18 state pentru dezarmare de la
Geneva, în de: baterile Adunării Generale a O.N.U. și la alte
conferințe internaționale.
dezmembrarea statelor, una dintre modalitățile de încetare a
existenței unui stat și de eventuală formare de noi state.
De ex., după primul război mondial, Imperiul austro-ungar
s-a dezmembrat în mai multe state. Dezmembrarea statu-
lui poate să se efectueze și prin alipirea diferitelor sale
părți componente la alte state (de ex., împărțirea Poloniei
în secolul al XVIII-lea între Rusia, Austria și Prusia).
diac v. grămătic.
diferend, litigiu, conflict, neînțelegere. în documente diplomatice
și în acte internaționale termenul de diferend este folosit,
în mod obișnuit, pentru a desemna un litigiu între părți.
Potrivit principiilor dreptului internațional contemporan,
statele au obligația de a soluționa diferendele care se pot
ivi între ele prin mijloace pașnice, fără a recurge la forță
sau la amenințarea cu folosirea forței. Carta O.N.U., în art.
33, enumeră mijloacele pașnice pe care trebuie să le folo-
sească statele în vederea soluționării diferendelor : trata-
tivele (v.), anchetele (v.), mediațiunea (v.), concilierea (v.),
arbitrajul (v.), justiția internațională (v.). Republica Socialistă
România consideră tratativele diplomatice directe, bazate pe
egalitatea deplină a părților, respectarea suveranității statelor
și avantajul reciproc, ca cel mai eficient mijloc de rezolvare
a neînțelegerilor dintre state. — Diferend juridic, litigiu
125
d
în care se opun pretenții de natură juridică (de ex., pre-
tenția unei părți la un drept contestat de cealaltă parte,
dezacordul cu privire la interpretarea sau aplicarea unei
reguli de drept sau a unei obligații internaționale, afirma-
rea de către o parte a unei obligații în sarcina unei părți
care contestă existența acestei obligații). — Diferend poli-
tic, expresie folosită în relațiile dintre state pentru a de-
semna un diferend constînd dintr-o opoziție de interese, a
cărui soluție este căutată invocîndu-se oportunitatea po-
litică, echitatea, avantajul reciproc.
diplomat, în dreptul internațional, reprezentant al statului în
relațiile sale oficiale, politice cu statele străine. Diplomatul
duce tratative, încheie tratate internaționale, urmărește
desfășurarea vieții internaționale și a relațiilor dintre state,
informînd guvernul său despre constatările făcute. El se
bucură de imunitate diplomatică (v.), atunci cînd se află în
străinătate. Diplomații sînt de diferite clase sau ranguri
diplomatice (v.).
diplomație, activitate oficială a organelor de stat pentru relații
externe, și în primul rînd a diplomaților, desfășurată prin
tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru
înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă a
statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului
respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de
realizare a politicii externe a statelor. Diplomația folosește
diferite forme de activitate cum sînt: congresele și confe-
rințele internaționale, corespondența diplomatică, pregăti-
rea și încheierea tratatelor și acordurilor internaționale, re-
prezentarea curentă a statului în străinătate realizată prin
misiunile diplomatice și prin tratativele purtate de acestea
cu Ministerul Afacerilor Externe al țării de reședință, par-
ticiparea reprezentanților statelor la activitatea organiza-
țiilor internaționale, precizarea în presă a poziției guvernu-
lui cu privire la diverse probleme politice internaționale,
publicarea de informații oficiale asupra celor mai însem-
nate evenimente internaționale și editarea oficială a acte-
lor și documentelor internaționale etc. Fiind un mijloc de
realizare a politicii externe a statului, diplomația trebuie
să se bazeze pe legile de dezvoltare a societății, pe datele
unor anumite științe sociale ca : istoria relațiilor interna-
ționale, istoria diferitelor țări, științele care studiază eco-
nomia mondială și economia diferitelor state, pe datele
furnizate de dreptul internațional și de dreptul de stat al
țărilor. Diplomația României socialiste este o diplomație
d
126
de tip nou, atît prin țelurile și esența sa, cît și prin for-
mele și metodele sale, tinzînd spre înfăptuirea scopurilor unei
politici externe de pace și de colaborare internațională.
Diplomația statului nostru socialist este o diplomație științi-
fică care acționează în conformitate cu cerințele progre-
sului istoric ; este o diplomație deschisă, care expune pe
față principalele probleme internaționale, se bazează pe spri-
jinul maselor populare, cărora le arată scopurile și sensul
acțiunilor de politică externă. Principială, dar nu rigidă,
diplomația țării noastre folosește larg tratativele diplomatice,
conferințele internaționale, atît pentru dezvoltarea colaborării
internaționale, cît și pentru înfăptuirea unor măsuri cu carac-
ter general în vederea menținerii păcii și securității interna-
ționale. Diplomația Republicii Socialiste România, instru-
ment important al politicii externe de pace dusă în mod
consecvent de statul nostru socialist, desfășoară o activitate
perseverentă pentru micșorarea încordării internaționale, pen-
tru dezvoltarea colaborării între popoare și consolidarea
păcii în lume. Ea militează pentru promovarea consecventă
pe arena internațională a principiilor suveranității și inde-
pendenței naționale, egalității suverane a statelor, neames-
tecului în treburile interne, avantajului reciproc. Aplicarea
acestor principii constituie temelia trainică, permanentă a
politicii internaționale a Republicii Socialiste România și
contribuie la creșterea prestigiului ei mondial în relațiile
dintre state.
diplomație ad-hoc, activitate dusă de o misiune diplomatică spe-
cială trimisă într-un stat străin pentru a îndeplini o anumită
însărcinare precisă cu caracter temporar. S-a dezvoltat în
practica vieții internaționale alături de reprezentanțele di-
plomatice permanente, pe care un stat le trimite în alt stat,
pentru asigurarea relațiilor diplomatice normale dintre ele.
Misiunile speciale sînt folosite în cele mai diferite ocazii,
ca, de ex., în funcții protocolare și de ceremonii (pentru a
participa la festivități naționale, la instalarea unui șef de
stat, la căsătoria unui suveran, la funeralii naționale) ; pen-
tru tratative politice, economice, culturale, pentru încheie-
rea unui tratat sau acord internațional; pentru a participa
la conferințe sau la congrese internaționale ; pentru trans-
miterea unui mesaj către șeful statului sau al guvernului.
Trimiterea unei misiuni speciale se face cu consimțămîntul
statului în care urmează să-și desfășoare activitatea. Pen-
tru numirea membrilor misiunii nu se cere însă agrementul
prealabil al statului primitor, ca în cazul reprezentanților
127
d
diplomatici permanenți. Un stat poate refuza primirea unei
misiuni speciale străine sau poate declara oricînd persona
non grata (v.) pe șeful sau membrii acesteia. De obicei,
asentimentul pentru primirea unei misiuni speciale se
transmite prin contacte între misiunile diplomatice ale sta-
tului care trimite misiunea specială și cel care urmează să
o primească. în funcție de sarcinile pe care le au de înde-
plinit, misiunile diplomatice speciale pot fi constituite din
șefi de state sau de guverne, miniștri și alți demnitari, di-
plomați, specialiști, tehnicieni etc. Dreptul internațional nu
consemnează reguli uniforme cu privire la regimul misiu-
nilor speciale. Conferința de la Viena din 1961, care a ela-
borat Convenția privind relațiile diplomatice, nu s-a ocu-
pat de 'diplomația ad-hoc. Ca urmare, Adunarea Generală
a O.N.U. a însărcinat Comisia de drept internațional (v.)
să studieze această problemă, iar aceasta a elaborat un pro-
iect de codificare a normelor juridice aplicabile misiunilor
speciale. Acest proiect consacră practica existentă potrivit
căreia misiunile speciale beneficiază, pe teritoriul statului
primitor, de facilități, privilegii și imunități similare cu cele
acordate reprezentanțelor diplomatice permanente : invio-
labilitatea localurilor și a documentelor misiunii, imunita-
tea de jurisdicție civilă și penală, libertatea de deplasare,
dreptul de a folosi drapelul și stema statului trimițător,
dreptul de a comunica cu guvernul propriu, scutirea de
taxe vamale și impozite etc. Dezvoltarea relațiilor interna-
ționale face să crească însemnătatea misiunilor speciale ca
mijloc de stabilire și dezvoltare a legăturilor între dife-
rite state.
disagîo, diferență, în minus, a cursului valutar al unei monede
în raport cu alte valute, față de paritatea lor, de obicei,
în aur.
discriminare 1. deosebire nelegitimă, nejustă, creînd o inegali-
tate în drepturi sau în situații. în dreptul internațional, ea
contravine principiilor de bază ale relațiilor dintre state și,
în primul rînd, principiilor egalității în drepturi și avan-
tajului reciproc. Discriminarea este un factor de înrăută-
țire a relațiilor internaționale, de încordare a acestora. Po-
litica de discriminare între state după criteriul apartenen-
ței la o anumită orînduire social-politică este potrivnică
principiului coexistenței pașnice a statelor cu regimuri so-
cial-politice diferite, primejduiește pacea și securitatea in-
ternațională ; 2. regim diferențiat și nefavorabil aplicat de
unele țări persoanelor fizice și juridice aparținînd unui alt
d
128
stat care efectuează operații comerciale, economice etc.,
constînd din : taxe vamale mai mari, limitarea importu-
lui în general sau numai a anumitor mărfuri, legarea ope-
rațiilor de import și de export în mod artificial, obligația
de a efectua o serie de formalități ce nu sînt cerute celor-
lalți parteneri etc. împotriva celor care aplică un regim
discriminatoriu, statele lezate iau contramăsuri. V. și re-
torsiune.
divan, denumire dată, începînd din secolul al XVI-lea, sfatului
sau consiliului domnesc, care avea atribuții politice, admi-
nistrative și juridice în țările române și folosită pînă la
Unirea Principatelor. Era alcătuit din marii dregători ai
țării și prezidat de domn. Divane se mai numeau în secolul
al XlX-lea și tribunalele superioare.
divan-efendi, demnitar turc, secretar pentru afacerile turcești
la curțile domnești din Țara Românească și Moldova, în
secolele XVII—XIX. La ordinele sale se afla o ceată de
200—400 de turci cu garnizoane la București și la Iași.
divanurile ad-hoc, adunări obștești extraordinare convocate în
1857 în Țara Românească și în Moldova, pe baza Tratatului
de la Paris (martie 1856). Prin art. XXIV, tratatul stabilea
ca sultanul să convoace în țările române cele două adunări
(divanuri), în care să fie reprezentate toate păturile sociale.
Deputății aleși ad-hoc (adică în acest scop) urmau să for-
muleze doleanțele populației din principate în legătură cu
organizarea lor definitivă. în urma alegerilor, la 22 sep-
tembrie /4 octombrie 1857 la Iași și la 30 septembrie/ 12 oc-
tombrie 1857 la București, s-au deschis cele două adunări.
Dorințele exprimate de ambele divanuri (autonomie, uni-
rea principatelor într-un singur stat sub numele de Româ-
nia, „dorința cea mai mare și mai generală44, neutralitatea
și inviolabilitatea statului, guvern reprezentativ și consti-
tuțional, garantarea colectivă a puterilor semnatare a Tra-
tatului de la Paris etc.) au fost înaintate Conferinței celor
șapte puteri europene, reunită la Paris în 22 mai 1858.
doc, partea interioară a unui port, înconjurată cu diguri, unde
intră navele pentru a fi reparate, descărcate, încărcate etc.
Aceeași denumire este dată și magaziilor din port în care
se depozitează mărfurile.
doctrină de drept internațional, totalitatea opiniilor autorilor
specialiști în dreptul internațional, expuse în cursuri, mo-
nografii, articole etc., cu privire la reglementarea diverse-
lor raporturi juridice dintre state, la interpretarea și apli-
carea normelor de drept internațional, precum și lucrările
129	d
ș — Wc dicționar diplomatic român
organizațiilor științifice din domeniul dreptului internațio-
nal. Doctrina nu constituie un izvor de drept internațional.
Opiniile specialiștilor, chiar ale celor cu cea mai mare autori-
tate în domeniul dreptului internațional, nu sînt obliga-
torii pentru state ; ele pot constitui doar mijloace auxiliare
de determinare a unor norme de drept internațional, cu
condiția de a fi concordante. Cînd asupra unei anumite
probleme părerile doctrinarilor sînt împărțite, aceasta în-
seamnă că încă nu s-a constituit o doctrină de drept inter-
național care să reprezinte un mijloc de constatare a con-
ținutului acestui drept (art. 38 din statutul Curții Interna-
ționale de Justiție). Pusă în slujba politicii de pace și de
colaborare internațională, doctrina de drept internațional
din țările socialiste urmărește aplicarea normelor de drept
internațional, întărirea legalității internaționale (v.), dez-
voltarea progresistă și codificarea dreptului internațional
documente de navigație, actele pe care trebuie să le aibă la borc
o navă comercială pentru a face dovada naționalității, a
stării sanitare, a capacității de a naviga. Numărul și felul
acestor documente depind de categoria din care face parte
nava : maritimă, fluvială (cu sau fără propulsie), ambarca-
ții etc. De regulă, navele comerciale maritime trebuie se
posede următoarele documente de navigație : actul de na
ționalitate, rolul de echipaj, certificatul de tonaj, certific
tul de siguranță, certificatul de franc-bord, patentă de s.
nătate, registrul de navigație (jurnalul de bord) și alte act
cerute de anumite convenții internaționale. Vasele încăr-
cate trebuie să posede un document privitor la încărcătu’
lor (manifestul vamal).
dominion, denumire purtată, începînd din a doua jumătate a s<
colului al XlX-lea, de unele posesiuni engleze care se bucu
rau de o anumită independență (parlament și guvern pro-
priu), Marea Britanie fiind reprezentată în aceste țări
printr-un guvernator general. Prin statutul de la West-
minster din 1931, dominicanele au fost declarate formal
suverane și egale în drepturi cu metropola, deși au conti-
nuat să depindă economic și politic de aceasta. Dominioa-
nele au obținut și dreptul de a întreține relații externe de
sine stătătoare, devenind și membre ale O.N.U. Din 1947,
ele au început să fie denumite oficial Commonwealth
Countries (state ale Commonwealth-ului).
dragoman, tălmaci la Poarta otomană. Această funcție era deți-
nută de grecii din cartierul Fanarului (Constantinopol),
deoarece Coranul interzicea mahomedanilor să învețe limbi
d
130
străine. Marele dragoman avea o funcție de încredere, el
deținînd secrete de stat ; mulți dintre marii dragomani au
ajuns, în secolul al XVIII-lea, domni în țările române.
V. și fanarioți.
drapel, în terminologia dreptului internațional, însemn al statu-
lui constînd într-o pînză colorată, uneori cu anumite ima-
gini, și avînd forma stabilită prin legile stalului a cărui
suveranitate o simbolizează. Drapelul de stat se arborează
pe clădirile guvernamentale, iar la sărbătorile naționale și pe
alte clădiri. El este arborat și de misiunile diplomatice
ale statului, de reprezentanțele comerciale și de consulatele
din străinătate cu ocazia sărbătorilor naționale proprii sau
ale statului de reședință. Legile și obiceiurile statului de
reședință reglementează amănuntele cu privire la dreptul
reprezentanțelor diplomatice, comerciale, consulare etc. de a
arbora drapelul lor național. Vasele militare sau comerciale
aparținînd statului, cetățenilor sau instituțiilor sale navi-
ghează sub drapelul său, care poartă, în acest caz, denumi-
rea de pavilion (v.).
dregător, denumire dată, în țările române, boierilor aflați în ser-
viciul feudal la curtea domnului și participanți la sfatul dom-
nesc. între cei mai importanți dregători se numărau : vornicul
1	(conducător al curții domnești, comandant al armatei în timp
de război, în absența domnului avea mari atribuții judecăto-
" rești etc.), logofătul (mai marele cancelariei domnești (v.)),
vistierul etc. în Țara Românească, unul dintre dregătorii cei
mai însemnați era banul (cîrmuitorul Olteniei). Printre marii
' dregători se număra și postelnicul (v.) sau stratornicul, care
la început avea în grija sa patul și odaia de culcare a dom-
’ nului, dar care cu timpul a cumulat o seamă de atribuții de
natură diplomatică, devenind principalul dregător care se
preocupa de aceste chestiuni.
drept consular, ramură a dreptului internațional cuprinzînd to-
talitatea principiilor și normelor juridice care reglementează
relațiile oficiale dintre state în problemele consulare, și
anume statutul juridic al consulatelor, numirea consulilor,
recunoașterea lor, drepturile și obligațiile lor, privilegiile
și imunitățile consulare. Normele dreptului consular sînt
cuprinse în tratate (v.), în special convenții consulare pre-
cum și în actele legislative de drept intern. Cel mai im-
portant act internațional adoptat în acest domeniu este
Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile
consulare, care a înfăptuit codificarea dreptului consular.
Ea cuprinde 79 de articole, reglementînd următoarele pro-
i3i	d
9*
bleme mari : stabilirea și exercitarea relațiilor consulare,
încetarea funcțiilor consulare, înlesniri, privilegii și imu-
nități privind postul consular, funcționarii consulari de
carieră și ceilalți membri ai postului consular, regimul apli-
cabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consu-
lare conduse de ei. Republica Socialistă România a fost unul
dintre statele care au ocupat postul de vicepreședinte al
Conferinței de la Viena din 1963 și a adus o importantă
contribuție la elaborarea multora dintre prevederile aces- •
tei convenții.
drept diplomatic, parte a dreptului internațional care reglemen-
tează activitatea organelor de stat în relațiile externe. Drep-
tul diplomatic stabilește, printre altele, procedura de numire
și de rechemare a reprezentanților diplomatici, rangurile
lor, funcțiile și statutul lor. Principalul izvor de drept di-
plomatic este tratatul internațional. Dintre tratatele multi-
laterale încheiate în acest domeniu mai importante sînt
regulamentul adoptat la Congresul de la Viena din 1815 pri-
vind rangurile reprezentanților diplomatici, completat prin
protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818, Convenția de la
Havana din 1928 cu privire la funcționarii diplomatici, Con-
venția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diploma-
tice. De asemenea sînt izvoare ale dreptului diplomatic
cutuma internațională (v.) și principiile generale ale drep-
tului internațional. Convenția cu privire la relațiile diplo-
matice adoptată la conferința plenipotențiarilor a 74 de
state, care s-a ținut la Viena în 1961, sub auspiciile O.N.U.,
a realizat o importantă codificare a dreptului diplomatic
și a formulat unele norme noi de drept în acest domeniu.
Convenția conține un preambul și 53 de articole care re-
glementează următoarele probleme mari : relațiile diploma-
tice în general, funcțiile diplomatice, privilegiile și imuni-
tățile diplomatice, comportarea misiunii diplomatice și a
membrilor săi față de statul de reședință.
drept internațional penal, în concepția dominantă înainte de cel
de-al doilea război mondial, parte a dreptului internațional
care determină regulile juridice ce stabilesc competența sta-
telor în domeniul represiunii penale a crimelor și delictelor,
autoritatea sentințelor penale pronunțate de tribunalele unui
stat străin, aplicarea legilor penale în raport cu locul și
persoanele la care se aplică, colaborarea autorităților diferi-
telor țări în urmărirea și pedepsirea infractorilor. Această
ramură a dreptului se mai numește și „drept penal interna-
țional“, iar regulile acestuia sînt stabilite prin convenții
d
132
internaționale bilaterale (convenții de asistență juridică,
convenții de extrădare etc.) și prin legislația internă a sta-
telor. în accepția modernă, dreptul internațional penal are
ca obiect reprimarea actelor ilicite care pot fi comise de
state în raporturile lor reciproce. O dată cu apariția prin-
cipiului neagresiunii și din momentul în care războiul de
agresiune începe să fie considerat ca cea mai gravă crimă
internațională, apar norme noi ale dreptului internațional
care stabilesc răspunderea statului pentru încălcarea aces-
tor principii. Răspunderea internațională a statului atrage
după sine măsuri de ordin politic, economic și administrativ
precum : ocupația armată, plata unor despăgubiri etc. în
ceea ce privește răspunderea penală pentru infracțiunile
comise, aceasta nu revine în mod direct statului, ci persoa-
nelor care le-au ordonat sau le-au comis în numele statu-
lui. Dreptul internațional contemporan a consacrat în
numeroase acte internaționale principiul responsabilității pe-
nale individuale pentru crimele internaționale comise în
numele și pe seama statului. Acest principiu a fost înscris
în Tratatul de la Versailles (1919), care, după primul război
mondial, a făcut răspunzător pe fostul împărat al Germa-
niei, Wilhelm al II-lea, pentru faptele de război comise
de Germania. Același principiu a stat la baza statutelor tri-
bunalelor internaționale militare de la Nurnberg și Tokio,
create după cel de-al doilea război mondial prin acordul
intervenit între U.R.S.S., S.U.A. și Anglia în vederea ju-
decării principalilor criminali de război naziști și japonezi
(1945). Răspunderea penală personală a persoanelor fizice
care, acționînd în calitate de organe ale statului, săvîrșesc
infracțiuni pedepsite de dreptul internațional penal a mai
fost consacrată într-o rezoluție adoptată la 11 decembrie
1946 de Adunarea Generală a O.N.U., în convenția asupra
genocidului (1948) și în proiectul de cod al crimelor împo-
triva păcii și securității umanității adoptat în 1954 de Co-
misia de drept internațional a O.N.U. Potrivit definiției fo-
losite în statutele tribunalelor internaționale militare de la
Nurnberg și Tokio, crimele de drept internațional se îm-
part în trei mari categorii do infracțiuni : a) crime contra
păcii (plănuirea, pregătirea, dezlănțuirea sau purtarea unui
război de agresiune sau a unui război cu violarea tratate-
lor, a garanțiilor sau acordurilor internaționale sau parti-
ciparea la un plan deliberat ori complot pentru săvîrșiroa
unuia din actele menționate); b) crime de război, actele de
violare a legilor și obiceiurilor războiului precum ; asasi-
133
d
narea, maltratarea sau deportarea populației civile din te-
ritoriile ocupate, uciderea sau maltratarea prizonierilor de
război, executarea de ostatici, jefuirea bunurilor publice sau
particulare, distrugerea fără motive a orașelor și satelor ;
c) crime contra umanității (asasinarea, exterminarea, depor-
tarea populației civile din motive politice, sociale, rasiale
sau religioase de către autoritățile unui stat sau de către
particulari care acționează la instigarea sau cu consimță-
mîntul acelor autorități). U>n loc deosebit îl ocupă în dreptul
internațional penal Convenția cu privire la prevenirea și
reprimarea crimei de genocid adoptată de Adunarea Gene-
rală a O.N.U. la 9 decembrie 1948, la care a aderat și țara
noastră. Genocidul, se spune în convenție, este o crimă care
încalcă normele dreptului internațional ; ea constă în ac-
țiuni comise cu intenția de a extermina, în întregime sau
parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios. De ase-
menea, folosirea armelor nucleare este considerată o crimă
împotriva umanității. în acest sens, rezoluția Adunării Ge-
nerale a O.N.U. din 24 noiembrie 1961 declară următoarele :
„Orice stat care folosește arme nucleare și termonucleare
va trebui să fie considerat că încalcă Carta Națiunilor Unite,
că acționează ignorînd legile umanității și că săvîrșește o
crimă împotriva omenirii și a civilizației sale“. Conform
principiilor dreptului internațional penal, crimele contra
păcii, contra umanității și crimele de război sînt impres-
criptibile, în sensul că nu există o limită de timp pentru
urmărirea și pedepsirea acestor fapte. în dreptul interna-
țional penal își găsesc reglementarea, de asemenea, și anu-
mite fapte penale care pot fi săvîrșite de persoane particu-
lare, cu încălcarea normelor dreptului internațional.
Asemenea infracțiuni ca terorismul internațional, pirateria,
comerțul cu sclavi, traficul de stupefiante, difuzarea de pu-
blicații obscene, comerțul de femei și copii etc. au fost ca-
lificate și reglementate prin tratate și convenții încheiate
între state, în virtutea cărora părțile contractante s-au obli-
gat să le încrimineze și să le sancționeze prin legislația lor
penală internă.
drept internațional privat, totalitatea normelor care reglemen-
tează raporturile juridice internaționale civile. Astfel de ra-
porturi juridice sînt mai ales acelea care apar în afacerile
de comerț exterior, de vînzare-cumpărare, transporturi,
operații de credit etc. Pentru toate aceste raporturi juridice
este caracteristică existența unui element străin, de extra-
neitate, care se poate manifesta, de ex., în faptul că părțile
d
134
raportului juridic pot avea cetățenii diferite sau că obiectul
raportului juridic este un bun aflat în străinătate, că actul
juridic este încheiat sau urmează a fi executat în străinătate,
în afară de aceasta, normele dreptului internațional privat
definesc situația juridică și procesuală a persoanelor fizice și
juridice străine într-o anumită țară. Dreptul internațional pri-
vat, se numește cîteodată și drei^t conflictual, deoarece o în-
semnată parte a sa o formează normele conflictuale, care in-
dică statul al cărui sistem de drept urmează a fi aplicat în
raporturile juridice cu un element străin. Normele conflic-
tuale și celelalte norme care intră în componența dreptului
internațional privat sînt cuprinse parte în legile interne ale
statelor, parte în tratate și cutume internaționale. Conținu-
tul principal al legilor române și al convențiilor încheiate
de Republica Socialistă România în domeniul dreptului pri-
vat îl constituie reglementarea raporturilor de comerț ex-
terior pe baza monopolului de stat al comerțului exterior (v.),
reglementarea situației proprietăților române peste hotare,
normele referitoare la drepturile civile și de familie ale
străinilor în Republica Socialistă România și ale cetățenilor
români în străinătate, normele referitoare la situația pro-
cesuală civilă a cetățenilor străini etc.
drept internațional public, totalitatea normelor juridice care re-
glementează relațiile dintre state și a căror respectare poate
fi asigurată, la nevoie, prin constrîngerea exercitată de
către state în mod individual sau colectiv. Partea princi-
pală a dreptului internațional o formează normele și princi-
piile unanim admise, care sînt recunoscute ca obligatorii de
către toate statele. Din dreptul internațional fac parte, de
asemenea, foarte multe reguli, cuprinse în tratate și în alte
izvoare de drept internațional, care sînt obligatorii numai
pentru unele state, avînd o însemnătate locală. în condițiile
actuale, pentru formarea și dezvoltarea normelor de drept
internațional o mare însemnătate are existența celor două
sisteme social-economice diferite, socialist și capitalist. Co-
existența obiectivă a celor două sisteme diferite determină
conținutul raporturilor dintre statele care fac parte din
aceste două sisteme, precum și al normelor de drept inter-
național care le reglementează, norme care tind să promo-
veze pacea și securitatea în relațiile internaționale. O
influență hotărîtoare asupra dreptului internațional o exer-
cită colaborarea dintre statele de tip socialist, în cadrul că-
reia se stabilesc și principiile relațiilor de tip nou dintre
aceste state. Relațiile de tip nou dintre statele socialiste, sis-
135
d
temui mondial socialist, poziția statelor care și-au cucerit
de curînd independența și lupta consecventă a popoarelor
pentru pace, colaborare internațională și egalitate în rela-
țiile dintre state determină dezvoltarea progresistă a drep-
tului internațional contemporan. în dreptul internațional nu
există o putere legiuitoare și nici un cod de legi obligatorii
pentru state. Normele dreptului internațional sînt create de
statele înseși, subiectele de drept internațional, prin acor-
dul lor de voință care poate lua -forma tratatului, cutumei
sau a altor izvoare de drept internațional. Din faptul că
subiectele raporturilor de drept internațional și creatoarele
normelor- sale sînt statele suverane egale în drepturi, re-
zultă că dreptul internațional nu poate avea un caracter sub-
ordonator, nu poate fi considerat ca situîndu-se deasupra
statelor ; de asemenea, el nu poate exprima voința unui sin-
gur stat și nu poate fi impus altor state. Dreptul internațio-
nal este un drept coordonator între subiecte egale, statele
suverane. între dreptul internațional și dreptul intern al
statelor există o legătură : dreptul internațional este instru-
mentul politicii externe (v.) a statelor, care la rîndul ei con-
stituie o continuare a politicii interne ; principiile progre-
siste ale dreptului intern ale unor state exercită influență
asupra dreptului internațional, în care treptat sînt încor-
porate. Pe de altă parte, dreptul internațional exercită în-
rîurire asupra dreptului intern al statelor ; de ex., imuni-
tatea diplomatică reglementată de dreptul internațional este
ocrotită prin normele dreptului penal al statelor. Dreptul
internațional nu se confundă cu relațiile internaționale de-
oarece el cuprinde normele juridice care reglementează aceste
relații. între dreptul internațional și relațiile internaționale
există o legătură care constă în aceea că, pe de o parte,
dreptul internațional reglementează aceste relații, iar pe de
alta normele de drept internațional se nasc din practica rela-
țiilor dintre state. în procesul de creare și de modificare a
dreptului internațional, diplomația (v.) are un rol important.
Astfel, în cursul activității diplomatice se încheie tratatele
'dintre state care conțin norme de drept internațional, iar
cutumele de drept internațional sînt cristalizate, de aseme-
nea, în cadrul practicii diplomatice. Diplomația fiecărui stat
caută să promoveze în aceste norme principiile politicii sale
externe ; de aceea, în funcție de scopurile politicii lor ex-
terne, statele pot exercita asupra dreptului internațional o
influență pozitivă sau negativă, progresistă sau reacționară.
Corelația dintre diplomație și dreptul internațional se ex-
d
136
primă și prin aceea că dreptul internațional (o parte a lui,
dreptul diplomatic (v.)) reglementează .activitatea diplomatică,
iar diplomația folosește dreptul internațional, normele și in-
stituțiile lui, pentru realizarea politicii externe a statului pe
care îl reprezintă. Dreptul internațional se deosebește de
politica externă ; el este un instrument cu ajutorul căruia
statele își realizează politica externă, însă, în același timp,
creează cadrul juridic în care se desfășoară activitatea de
politică externă a statelor. Ducînd consecvent o politică ex-
ternă de pace și de largă colaborare internațională, Repu-
blica Socialistă România pune la baza relațiilor sale cu toate
statele principii progresiste, general acceptabile, de drept
internațional, pe care le-a înscris în constituție (art. 14
§ 2) și anume : respectul suveranității de stat și al indepen-
denței naționale, egalitatea în drepturi, avantajul reciproc
și neamestecul în treburile interne ale altor state, și des-
fășoară o intensă activitate pentru promovarea lor.
dreptul spațial (sau dreptul cosmic, dreptul internațional cos-
mic, dreptul interplanetar, dreptul astronomic), dreptul care
reglementează problemele juridice legate de explorarea și
exploatarea spațiului extraatmosferic. Lansarea primului sa-
telit al Pămîntului de către Uniunea Sovietică (4 octombrie
1957), și apoi a rachetelor și navelor cosmice, însoțite sau
nu de oameni la bord, de către U.R.S.S. și S.U.A., au pus
la ordinea zilei elaborarea unui regim juridic care să pre-
cizeze drepturile și obligațiile statelor în privința folosirii
spațiului cosmic și să reglementeze relațiile dintre state de-
curgînd din aceste activități. S-a conturat astfel formarea
unei ramuri noi a dreptului internațional și anume a drep-
tului cosmic. Dreptul spațial este în curs de elaborare. în
cadrul O.N.U. a fost constituit în 1959 un Comitet special,
Comitetul pentru utilizările pașnice ale spațiului extraatmo-
sferic, care a înființat un subcomitet pentru problemele teh-
nice și un subcomitet pentru problemele juridice. în atri-
buțiile lor intră preocuparea permanentă în vederea elabo-
rării unor proiecte de acorduri internaționale care să con-
țină principiile juridice ce urmează a guverna activitatea
statelor în spațiul cosmic, precum și reguli de drept, nece-
sare rezolvării diferitelor probleme pe care le ridică acti-
vitatea astronauților în spațiul cosmic, ca : asistența astro-
nauților, întoarcerea pe Pămînt a vehiculelor spațiale și a
astronauților, restituirea vehiculelor spațiale către țara de
origine, răspunderea pentru daunele cauzate de obiectele lan-
sate în spațiul cosmic etc. Problemele dreptului spațial fac, de
137
d
âsemenea, obiectul discuțiilor în organizații științifice națio-
nale sau internaționale (Institutul internațional de drept
spațial, Federația astronautică internațională și altele). în
Republica Socialistă România a fost înființată, în cadrul Aca-
demiei Republicii Socialiste România, Comisia pentru astro-
nautică, care se preocupă și de problemele dreptului spațial.
Din rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
— Rezoluția 1 721 (XVI) și Rezoluția 1 962 (XVIII) — se de-
gajă următoarele principii mai importante în legătură cu
activitatea statelor în domeniul explorării și utilizării spa-
țiului extraatmosferic : spațiului extraatmosferic și corpuri-
lor cerești Li se aplică normele dreptului internațional, inclu-
siv prevederile Cartei O.N.U. ; spațiul cosmic (v.) și corpu-
rile cerești nu sînt supuse suveranității nici unui stat. Ele
pot fi explorate și exploatate în mod liber de toate țările și
nu sînt susceptibile de apropriațiune națională ; în explorarea
și utilizarea spațiului cosmic, statele sînt obligate să se
călăuzească după principiile colaborării și asistenței reci-
proce și să țină seama de interesele corespunzătoare ale ce-
lorlalte țări ; statele au obligația de a acorda asistență astro-
nauților în caz de pericol sau de aterizare forțată pe teritoriul
unui stat străin sau în largul mării ; statele poartă răspun-
derea pentru prejudiciile cauzate de vehiculele spațiale lan-
sate de ele unor teritorii străine, precum și persoanelor fizice
sau juridice aparținînd altor țări ; explorarea și utilizarea spa-
țiului cosmic se efectuează spre binele și interesul întregii
omeniri. Spațiul cosmic tinde să dobîndească statutul unei
imense zone denuclearizate. Prin Rezoluția 1884 (XVIII),
Adunarea Generală a O.N.U. a invitat toate statele să nu
lanseze în spațiul cosmic obiecte avînd arme nucleare la
bord. Totodată, prin Tratatul încheiat la Moscova, în 1963,
privind interzicerea experiențelor nucleare, s-a interzis efec-
tuarea de experiențe atomice în spațiul cosmic. în 1966, Adu-
narea Generală a O.N.U. a adoptat un proiect de tratat, pre-
zentat de 38 de state, printre care și România, deschis
adeziunii tuturor țărilor, cu privire la principiile care conduc
activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic,
a Lunii și a altor corpuri cerești, proiect care, în esență,
consacră regulile enunțate mai sus. în acest document se
interzice folosirea în scopuri militare a corpurilor cerești.
Pe baza acestui proiect, a fost încheiat, la 27 ianuarie 1967,
Tratatul privind principiile juridice care conduc activita-
tea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic, a
Lunii și altor corpuri cerești.
d
138
drepturile diplomatului față de statul de reședință, drepturile de
care se bucură diplomatul de a reprezenta și a apăra in-
teresele statului său, de a purta negocieri cu Ministerul Afa-
cerilor Externe al țării de reședință, cu diplomații străini
aflați pe teritoriul acestui stat, precum și cu autoritățile cen-
trale ale statului de reședință, de a menține legătura per-
manentă cu statul său respectîndu-i-se secretul corespon-
denței, de a proteja persoanele fizice sau juridice ale sta-
tului său pe teritoriul statului de reședință, de a se bucura,
pe bază de reciprocitate, de imunități și de privilegii diplo-
matice.
dubla cetățenie, situație pe care o are o persoană de a poseda, în
același timp, cetățenia a două state. Dubla cetățenie apare,
de obicei, prin obținerea unei noi cetățenii, fără a se pierde
cetățenia statului de origine. Situația persoanelor cu dublă
cetățenie creează complicații în relațiile interstatale, deoa-
rece fiecare stat consideră aceste persoane ca fiind cetățenii
săi și, în consecință, le poate pretinde să îndeplinească obli-
gațiile cetățenești, în special cele legate de efectuarea ser-
viciului militar. Statele terțe pot considera persoanele cu
dublă cetățenie ca fiind cetățeanul oricăruia dintre state
de a cărui cetățenie se bucură. Prin convenții internaționale
se poate ajunge la înlăturarea conflictelor cauzate de dubla
cetățenie. Republica Socialistă România a încheiat cu dife-
rite state convenții în virtutea cărora persoanele care au ce-
tățenia ambelor state pot să opteze pentru una dintre ele.
dumping Cd^mpin), export de mărfuri la prețuri mai mici decît
prețurile de pe piața internă și mondială. Diferența dintre
prețurile stabilite prin dumping se acoperă fie din profi-
turile realizate din vînzarea mărfurilor pe piața internă la
prețuri mai ridicate de monopol, fie din subvențiile acordate
de stat. Dumpingul provoacă perturbați! în comerțul inter-
național și subminează capacitatea de concurență a țărilor,
din care cauză se iau unele măsuri de antidumping cum ar
fi introducerea de tarife vamale speciale, stabilirea de res-
tricții cantitative la importul mărfurilor etc.
13P
d
ECA v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pen-
tru Africa.
ECAFE v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite
pentru Asia și Extremul orient.
ECE v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pen-
tru Europa.
ECLA v. Comisia economică a Organizației Națiunilor Unite pen-
tru America Latină.
ECOSOC v. Consiliul Economic și Social al Organizației Na-
țiunilor Unite.
egalitate suverană, principiu unanim recunoscut al relațiilor in-
ternaționale și al dreptului internațional contemporan, care
îmbină suveranitatea statelor cu deplina lor egalitate în
drepturi. Ca puteri suverane, statele mari și statele mici, in-
diferent de întinderea lor teritorială, de numărul populației,
de forța lor economică, politică sau militară, de stadiul de
dezvoltare, de amplasarea geografică, sînt egale din punct
de vedere juridic în fața dreptului internațional. Ele au
în egală măsură dreptul de a-și exercita capacitatea juri-
dică și suveranitatea pe plan internațional, precum și dato-
ria egală de a respecta obligațiile internaționale, dreptul
internațional și suveranitatea altor state. în forma sa ac-
140
tuală, acest principiu a fost proclamat pentru prima dată
în Declarația de la Moscova a miniștrilor de externe ai
U.R.S.S., S.U.A. și Angliei (1943), apoi în proiectul Cartei
O.N.U. de la Dumbarton Oaks (1944), iar la Conferința de
la San Francisco (1945) a fost inclus în Carta Națiunilor
Unite, care, în art. 2, § 1, îl menționează drept cel
mai important principiu după care se vor călăuzi, în acti-
vitatea lor, atît membrii O.N.U., cît și organizația însăși :
„Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane
a tuturor membrilor ei“. De la consacrarea sa în Carta Na-
țiunilor Unite, principiul egalității suverane a cunoscut o
largă dezvoltare. Practica relațiilor internaționale ale state-
lor de curînd independente, precum și cerințele consolidării
și apărării suveranității și a poziției de egalitate a acestor
state în relațiile internaționale au determinat apariția unor
aspecte noi ale principiului egalității suverane prin comple-
tarea sa cu ideea avantajului reciproc, necesitatea recu-
noașterii dreptului statelor și al popoarelor asupra bogățiilor
și resurselor lor naturale, a dreptului statului de a-și alege
sistemul politic, social, economic etc. Aceste noi aspecte
ale principiului egalității suverane au fost consemnate în
numeroase acte internaționale bilaterale sau multilaterale,
dintre care cele mai importante sînt hotărîrile conferințe-
lor țărilor asiatice și africane de la Bandung din 1955, Con-
ferința țărilor Africii de la Cairo din 1958, conferințele sta-
telor nealiniate de la Belgrad din 1961 și de la Cairo din
1964. O importantă cerință a egalității suverane este res-
pectarea principiului universalității privitor la participarea
la conferințele și organizațiile internaționale de interes ge-
neral. încălcarea drepturilor statelor de a lua parte cu ega-
litate de drepturi la viața internațională duce la violarea
principiului egalității suverane. Respectarea acestui princi-
piu impune, de asemenea, anularea tratatelor inegale. Unele
dintre aspectele noi ale principiului egalității suverane au
fost consemnate în propunerea de formulare a acestui prin-
cipiu pregătită la sesiunea Comitetului special al Adunării
Generale a O.N.U. pentru codificarea principiilor dreptului
internațional care a avut loc la Mexico în toamna anului
1964. Membrii comitetului au căzut de acord asupra următoa-
relor elemente ale principiului egalității suverane : 1) toate
statele se bucură de egalitate suverană, ca subiecte de drept
internațional, ele au drepturi și obligații egale ; 2) în mod
special, egalitatea suverană include următoarele elemente :
a) statele sînt juridic egale ; b) fiecare stat are datoria să
141
e
respecte personalitatea altor state ; c) integritatea terito-
rială și independența politică a statului sînt inviolabile ;
d) fiecare stat are dreptul să-și aleagă și să dezvolte liber
sistemul său politic, economic și cultural ; e) fiecare stat
are datoria să-și exercite, pe deplin și cu bună-credință,
obligațiile sale internaționale și să trăiască în pace cu
alte state.
embargo, în terminologia relațiilor internaționale, interzi-
cerea exportului unor mărfuri, aur, valori etc. spre anumite
state ; reținerea de către statul care inițiază această inter-
dicție de export a bunurilor aparținînd statului cu care se
află în conflict. De obicei, embargoul se practică în condiții
de război ; adesea însă el este utilizat și în timp de pace,
ca mijloc de constrîngere în vederea realizării unor scopuri
politice sau economice. Carta O.N.U. prevede posibilitatea
stabilirii embargoului ca măsură colectivă de represalii
față de statele ale căror acțiuni constituie o amenințare pen-
tru pacea și securitatea internațională.
emigrant, persoană care părăsește țara sa pentru a se stabili
definitiv într-o țară străină. Reglementarea exercițiului
dreptului de emigrare este de resortul legislației interne a
fiecărui stat.
eteria, 1. nume dat unor uniuni politice secrete grecești din an-
tichitate ; 2. nume dat unor societăți patriotice secrete
create în Grecia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și înce-
putul secolului al XlX-lea cu scopul organizării luptei de
eliberare națională de sub jugul stăpînirii otomane. Ade-
rarea la eterie se făcea printr-un jurămînt menit să garan-
teze fidelitatea, devotamentul și discreția absolută a noului
participant. Una dintre eteriile mai importante a fost „So-
cietatea amicală'* (philike hetairia), înființată la Odesa în
1814 și care avea eforii (secții) și în țările române. în 1820,
șeful suprem, „eforul general**, al „Societății amicale** a
fost ales Alexandru Ipsilanti, general rus, fiul fostului domn
fanariot al Țării Românești, Constantin Ipsilanti. Tînăra
burghezie și unii boieri din țările române, loviți în intere-
sele lor comerciale de monopolul turcesc, au aderat la
această eterie. Contradicțiile dintre mișcarea revoluționară
a lui Tudor Vladimirescu, care la început aderase la eterie,
și Alexandru Ipsilanti au dus la asasinarea lui Tudor de
către agenți ai acestuia. Armata eteristă a fost decimată de
turci în lupta de la Drăgășani (1821).
etichetă, în terminologia relațiilor internaționale, ceremo-
nial folosit în trecut la curțile domnești. în etichetă intrau,
e
142
printre altele, dovezile de atenție ce se făceau între șefii de
state cu prilejul urcării pe tron, alegerii ca președinte de re-
publică, numirii ca prim-ministru sau ministru de externe
etc. Diversele formule întrebuințate în scrisori făceau parte,
de asemenea, din etichetă.
excelență, titlu acordat în unele țări unor demnitari (șefi de
state, membri ai guvernului, ambasadori sau miniștri ple-
nipotențiari). V. și protocol diplomatic.
executarea tratatelor internaționale, aducerea la îndeplinire de
către toate părțile a. obligațiilor asumate prin tratate. Tra-
tatele trebuie executate cu bună-credință, respectîndu-se
spiritul și litera lor (v. art. 2 § 2 din Carta Națiunilor Unite),
exequătur, document prin care guvernul unui stat recunoaște
consulului străin calitatea sa oficială, îi acordă permisiunea
de a-și îndeplini funcțiile consulare (v.) în circumscripția
consulară (v.) și dă dispoziție autorităților locale să-1 spri-
jine în realizarea atribuțiilor sale. Exequatur-ul poate lua
forma unui document separat, a unei mențiuni sau a unei
simple semnături a ministrului de afaceri externe pe pa-
tenta consulară (v.). în unele state, exequatur-ul emană de
la șeful statului, în alte țări consulul începe exercitarea
funcțiilor sale după ce autoritățile centrale i-au acordat
permisiunea în acest sens publicînd-o în presă, ceea ce în-
locuiește exequatur-ul. în general, forma de exequătur
consular este o problemă internă a statului de reședință.
Este un document cu caracter juridic internațional, deoarece,
din momentul în care îl primește, consulul intră de drept
în funcție și se bucură de privilegii și imunitate consulară
(v.). Dacă exequatur-ul este retras, funcția consulară înce-
tează. în sensul celor de mai sus se pronunță și Convenția
despre relațiile consulare de la Viena din 1963, la elabo-
rarea căreia România a luat parte activă. Prin exequătur se
înțelege și permisiunea de a se executa pe teritoriul *unui
stat o hotărîre judecătorească pronunțată de un tribunal
străin.
exil, sancțiune aplicată mai ales pentru delicte politice, con-
stînd în obligarea cetățeanului de a-și părăsi țara. Exilul
poate fi și voluntar, atunci cînd o persoană părăsește țara
proprie pentru a scăpa de prigoană sau pentru a protesta
contra regimului care se află la conducere în acea țară,
export, vinderea de mărfuri produse sau prelucrate într-o țară
pe piața altor țări. Exportul servește, de obicei, pentru aco-
perirea nevoilor de a importa și devine posibil, atunci cînd
143
e
produsul exportat este mai ieftin, mai bun decît produsele
similare de pe piața străină în cauză sau dacă pe această
piață ele se găsesc în cantități prea mici față de nevoile
respective. Unele guverne încearcă să încurajeze exportul
prin acordare de prime de export sau bonificînd exporta-
torilor anumite impozite plătite de aceștia etc. în unele ca-
zuri se interzice exportul unor anumite produse sau bunuri,
cum ar fi exportul de aur și în general de metale prețioase,
de obiecte de artă sau de valoare istorică, de anumite
alimente, de materii prime „strategice*1 (adică necesare indus-
triei de război) etc. — Export invizibil, ansamblu de ser-
vicii prestate de o țară în interesul altei țări, precum : trans-
porturi feroviare, aeriene, maritime și fluviale, turism, asi-
gurări, credite, licențe de brevete etc. Aceste servicii au
fost denumite „export invizibil", întrucît, ca și exportul de
mărfuri, ele constituie o sursă de venituri care influențează
în mod favorabil balanța de plăți cu statele străine. — Ex-
port de capital, plasarea de capitaluri în țări străine în ve-
derea obținerii unor profituri ridicate. Exportul de capital
constituie o trăsătură caracteristică a imperialismului. Mo-
nopolurile imperialiste folosesc această metodă pentru a-și
asigura surse de materii prime ieftine și piețe de desfacere
în colonii și în țările slab dezvoltate.
expulzare, act al statului prin care o persoană este silită
să părăsească țara fără permisiunea de a se mai întoarce.
Dreptul de expulzare decurge din suveranitatea și supre-
mația statului asupra teritoriului său. Diplomații și consulii
străini pot fi expulzați numai ca urmare a declarării lor ca
„persona non grata" (v.) de către statul de reședință și
dacă refuză să părăsească teritoriul acestui stat în termenul
stabilit. în dreptul contemporan nu se mai admite, ca re-
gulă generală, expulzarea naționalilor proprii.
ex ship [eks-sip], condiție cuprinsă în tranzacția de comerț
exterior conform căreia vînzătorul se obligă să predea marfa,
iar cumpărătorul să o preia, în portul de destinație de pe
bordul vasului care a transportat-o. Riscurile pierderii sau
stricăciunii mărfii respective cad în sarcina vînzătorului pînă
în momentul în care cumpărătorul recepționează încărcătura
pe bordul, vasului. Cheltuielile de descărcare a mărfii de pe
bordul vasului pe chei, asigurarea ei în acest timp etc., sînt
în sarcina cumpărătorului. V. și f.a.s.
exteritorialitâte, termen folosit pentru a desemna situația re-
prezentanților diplomatici străini, a armatelor sau a nave-
lor militare străine aflate pe teritoriul sau în apele teritoriale
e
144
ale statului caracterizată prin aceea că ele sînt scoase de sub
jurisdicția acelui stat. Sub regimul capitulațiilor (v.), ex-
teritorialitatea se extindea și asupra cetățenilor statului
străin care se bucurau de privilegiile respective. Exterito-
rialitatea a apărut ca o ficțiune care îl considera pe am-
basador în afara teritoriului statului străin unde era acre-
ditat, iar ambasada ca o anclavă (v.) în statul străin. în
virtutea dreptului de exteritorialitate, ambasadorul, de ex.,
putea judeca pe membrii suitei sale sau putea acorda azil în
clădirea ambasadei celor ce fugeau de justiția locală, fapt
care reprezenta o încălcare a suveranității statului de re-
ședință. Din această cauză, începînd din secolul al XlX-lea
și mai ales în secolul al XX-lea, există tendința ca noțiunea
de exteritorialitate să se refere numai la fundamentarea imu-
nității diplomatice (v.). Aplicarea extensivă a principiului
exteritorialității, mai ales în legătură cu statutul bazelor
militare situate pe teritorii străine, poate duce la reînvierea
regimului capitulațiilor și la grave violări ale suveranității
statelor. în dreptul internațional contemporan această teo-
rie este abandonată și instituția imunităților diplomatice
este explicată ca o aplicare a principiului egalității suve-
rane (v.) a statelor și a necesității de a asigura funcționarea
misiunilor diplomatice.
extrădare, act prin care un stat predă unui alt stat, la cererea
acestuia, o persoană aflată pe teritoriul său. Extrădarea are
drept obiect, de obicei, o persoană presupusă a fi comis o
infracțiune și care urmează a fi judecată sau care urmează
a executa o pedeapsă la care fusese anterior condamnată.
Extrădarea se rezolvă pe cale diplomatică, statele putînd fi
obligate să extrădeze pe infractor numai dacă și-au asumat
această obligație prin convenții încheiate cu statul care cere
extrădarea. în majoritatea convențiilor se prevede extră-
darea numai pentru persoanele care au comis infracțiuni de
drept comun (nu politice). Infracțiunea pentru care se cere
extrădarea trebuie să fie pedepsită în legislația penală a
ambelor state contractante. Extrădarea poate fi cerută de
un stat pentru o faptă gravă comisă de un cetățean al său,
pentru o infracțiune săvîrșită pe teritoriul său sau pentru
o acțiune care a lezat interesele sale. Infractorul extrădat
nu poate fi judecat decît pentru infracțiunea pentru care
s-a cerut extrădarea; în general, statele refuză să-i ex-
trădeze pe cetățenii proprii. Cînd extrădarea este cerută de
mai multe state, statul care este solicitat hotărăște cui să-i
acorde preferință. De obicei, prioritatea o are statul pe
teritoriul căruia s-a comis infracțiunea.
145	e
10
Fanar, cartier din Constantinopol, așezat pe Cornul de Aur și
locuit de populație grecească. în Fanar se afla și patriarhia
ortodoxă. Dintre grecii din Fanar au fost recrutați de către
Poarta otomană domnii țărilor române, între anii 1711 și
1821 în Moldova și 1716—1821 în Țara Românească. V. și
fanarioți.
fanarioți, denumire dată protipendadei populației grecești din
Fanar. Datorită influenței de care se bucurau, pe plan eco-
nomic și politic, vîrfurile societății grecești în Imperiul oto-
man, ele au reușit să obțină scaunele domnești ale țărilor
române. La începutul secolului al XVIII-lea, cînd conflictele
Porții cu Rusia și Austria deveniseră tot mai frecvente, sul-
tanul acorda fanarioților încrederea pe care o refuza domni-
lor și boierilor pămînteni. Perioada domniilor fanariote a
început în Moldova la 1711, iar în Țara Românească la 1716
și a durat pînă la mișcarea revoluționară condusă de Tudor
Vladimirescu, în 1821. Faptul că demnitatea de mare drago-
man al Porții a fost deținută, din secolul al XVII-lea pînă
în 1821, numai de fanarioți, le-a dat acestora posibilitatea
să aibă un rol de seamă în politica externă a Imperiului
otoman. Mulți dintre marii dragomani ajunși domni în țările
române, datorită pregătirii și multiplelor lor relații, erau
folosiți în continuare de Poartă in acțiunile sale diplomatice.
146
Astfel, îoan Mavrocordat, domn al Țării Românești, a tratai
cu Imperiul habsburgic și cu Veneția, Pacea de la Passaro-
witz (1718). Marii dragomani, ajunși domni, au întreținut pe
propria lor socoteală corespondenți la curțile principalelor
puteri. Prin exactitatea și rapiditatea informațiilor, prin judi-
cioasele concluzii trase, domnii țărilor române exercitau o
mare influență asupra politicii otomane. Un agent diplomatic
francez la Constantinopol îi numea „fac totum ai diplomației
turcești". Datorită acestei influențe, marile puteri, Franța,
Austria, Rusia, au căutat să cîștige pe domnii români la
unele dintre tezele lor pentru a înrîuri astfel Poarta.
FAO v. Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și
Agricultură.
f.a.q. (fair, average, quality) — clauză care înseamnă după ca-
litatea medie.
f.a.s. (free alongside ship = franco chei), clauză conform că-
reia vînzătorul predă marfa cumpărătorului lîngă vas, pe
cheiul portului convenit. în aceste condiții, cumpărătorul
trebuie să avizeze pe furnizor asupra numelui vasului închi-
riat și a datei cînd acesta va fi în port. O asemenea clauză
se utilizează pentru porturile aglomerate. în cazul clauzei
f.a.s., cheltuielile și riscul încărcării mărfii pe vas privesc
pe cumpărător. Marfa se consideră predată, cu toate conse-
cințele de drept decurgînd de aici, din momentul așezării ei
pe chei. V. și ex ship.
Federația internațională de astronautică (IAF ; International
Astronautical Federation), organizație fondată în 1951, în baza
unei rezoluții adoptate de primul Congres internațional de
astronautică, care a avut loc la Paris în 1950. Sediul federa-
ției este la Paris. Scopul statutar este să favorizeze explo-
rările extraterestre în scopuri pașnice, să asigure difuzarea
informațiilor privind călătoriile extraterestre și să stimuleze
cercetările științifice în domeniul astronauticii, efectuate pe
plan național și internațional. Federația internațională de
astronautică ține congrese anuale și editează publicația
„Astronautică", care apare în limba engleză, de șase ori
pe an. Federația grupează asociații naționale de astronautică
din 30 de țări. Republica Socialistă România a aderat la IAF
în 1960.
Federația Mondială a Asociațiilor pentru Națiunile Unite
(WFUNA ; World Federation of United Nations Associations),
organizație internațională neguvernamentală înființată în
1946. Ea reunește asociațiile naționale pentru Națiunile Unite
din 60 de țări. Are ca scop statutar favorizarea mișcării po-
147	f
10*
pbârelor in sprijinul O.N.U., promovarea întăririi colabo-
rării internaționale în întreaga lume, de a coopera la
rezolvarea problemelor referitoare la pace, securitate inter-
națională și dezarmare. întreține relații strînse cu O.N.U.,
cu instituțiile specializate ale O.N.U. și are statut consultativ
pe lîngă Consiliul Economic și Social al O.N.U. Principalele
sale organe sînt: adunarea generală, comitetul executiv și
secretariatul. Sediul secretariatului WFUNA este la Geneva.
Organizația publică „Buletinul WFUNA“, care apare de trei
ori pe an. Asociația pentru Națiunile Unite din Republica
Socialistă România este membră a WFUNA.
federație, în dreptul internațional, formă a statului compus,
creat prin, unirea cîtorva state în care fiecare își păstrează
organizarea proprie. Există însă și organe comune ale puterii
și administrației care funcționează în cadrul federației. Tră-
sătura caracteristicii a federației constă în faptul că, în do-
meniul relațiilor externe, ea apare, de obicei, ca un subiect
de drept internațional, dar statele membre pot să intre și
separat în relații externe. Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice ca federație apare pe arena internațională ca su-
biect de drept internațional, ceea ce însă nu exclude suve-
ranitatea republicilor unionale și dreptul lor de a întreține
relații externe și de Ka acționa în sfera relațiilor internațio-
nale prin intermediul unor organe proprii.
firman, decret, ordin al sultanilor Imperiului otoman, al dife-
riților conducători de state din Asia Mijlocie (în evul mediu),
al șahilor Iranului și al regelui Afganistanului. Prin firman
al sultanilor otomani erau numiți sau maziliți domnii în
țările române.
fluviu internațional, fluviu navigabil care se varsă într-o mare,
străbătînd sau separînd teritoriile a două sau mai multe
state. Principiul libertății de navigație pe fluviile interna-
ționale a fost larg recunoscut încă din secolul al XlX-lea,
fiind proclamat de Congresul de la Viena din 1815. Dreptul
internațional a consacrat următoarele reguli cu privire la
navigația pe fluviile internaționale : a) dreptul de a regle-
menta navigația pe fluviile internaționale aparține statelor
riverane, care își păstrează și suveranitatea teritorială asupra
sectoarelor fluviale ce le scaldă teritoriul ; b) în timp de
pace, navigația pe fluviile internaționale este liberă pentru
vasele comerciale ale tuturor țărilor; c) statele riverane
mențin fluviul în stare de navigabilitate și percep taxe
pentru lucrările efectuate în acest scop. Pentru unele fluvii
internaționale au fost create comisii internaționale compuse
f
148
din statele' riverane, în scopul punerii de acord asupra acțiu-
nilor legate de asigurarea libertății de navigație. Acest
regim juridic internațional a fost aplicat fluviilor Dunăre,
Rin, Elba, Po, La Plata, Amazon. în trecut, unele mari pu-
teri au folosit deseori regimul libertății de navigație pe flu-
viile internaționale în scopuri expansioniste și de exploa-
tare a țărilor mici. Astfel, au fost încălcate drepturile state-
lor riverane în stabilirea regimului Dunării, Congoului, Ni-
gerului ; în aceleași scopuri expansioniste, după primul război
mondial, regimul internațional a fost extins și asupra unor
afluenți ai fluviilor europene (Dunării, Rinului, Elbei) aflați
pe teritoriile statelor învinse, iar cetățenii statelor învingă-
toare și vasele proprietatea lor au căpătat dreptul de navi-
gație și pe apele interioare (v.) ale acestor state. Actualmente
regimul de navigație pe fluviile internaționale este reglemen-
tat prin acorduri internaționale. V. și regimul Dunării.
FMI v. Fondul Monetar Internațional.
f.o.b. (free on board = franco bord), clauză contractuală prin
care vînzătorul se obligă să predea marfa pe bordul vasului
care o va transporta. Toate cheltuielile și riscurile suferite
pînă în momentul în care marfa trece de balustrada vasului
sînt suportate de vînzător. Cumpărătorul este obligat să în-
chirieze vasul, să încunoștințeze pe vînzător asupra datei
cînd intră în port vasul închiriat, să suporte toate cheltuie-
lile și riscurile din momentul livrării pe bordul vasului. V.
și f.a.s.
Fondul monetar internațional (FMI—IMF ; International Mone-
tary Fiind), organizație financiară interguvernamentală,
specializată a O.N.U., cu sediul la Washington. A luat ființă
la 27 decembrie 1945, cînd 22 de guverne, reprezentînd 80°/o
din totalul cotelor de participare, au ratificat acordul de
înființare a FMI elaborat de Conferința Națiunilor Unite de
la Bretton Woods (1944). Potrivit statutului său, FMI are ca
scop promovarea colaborării monetare internaționale și ex-
pansiunea echilibrată a comerțului internațional prin ajus-
tarea cursurilor de schimb, prin organizarea consultărilor
internaționale asupra modificărilor mai importante interve-
nite în practicile valutare, prin eliminarea restricțiilor valu-
tare etc. Are ca membri guvernele a 105 țări. Republica
Socialistă România nu este membru. Fiecare membru parti-
cipă cu o cotă-parte, în aur și în monedă națională, la
capitalul fondului, în funcție de care se stabilește raportul
drepturilor și obligațiilor sale față de FMI. Numărul de
voturi de care dispune o țară membră este direct propor-
149
f
țional cu cota sa de participare la capitalul fondului. Totalul
cotelor-părți ale țărilor membre se ridica, la 31 decembrie
1966, la peste 20,6 miliarde de dolari. FMI acordă membrilor
săi, în cadrul unor anumite limite, credite pe termen scurt și
mijlociu (3—5 ani) pentru echilibrarea balanțelor lor de plăți
externe. Organele sale de conducere sînt: consiliul guverna-
torilor, care se întrunește o dată pe an, și consiliul directorilor
executivi. FMI are relații cu Consiliul Economic și Social al
O.N.U., comisiile economice regionale ale O.N.U., BIRD,
GATT etc.
Fondul Națiunilor Unite pentru copii (UNICEF ; United Nations
Children’s Fund), organizație financiară înființată la 11 de-
cembrie 1946 prin rezoluția 57 (I) adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U., ca urmare a hotărîrii Agenției Națiunilor
Unite de ajutorare și reabilitare. Prin rezoluția 417 (V) din
1 decembrie 1950, Adunarea Generală a O.N.U. a luat în
considerare perspectivele fondului după trei ani de activi-
tate, asigurîndu-i o bază permanentă. Prin rezoluția 802
(VIII) din 6 octombrie 1953, Adunarea Generală a hotărît, în
unanimitate, continuarea activității UNICEF pentru o pe-
rioadă nedefinită. Sediul central al UNICEF este la New
York și are oficii regionale la Paris pentru Europa și Africa
de nord ; Lagos pentru restul Africii ; New Delhy pentru
Asia centrală și de sud ; Beirut pentru Orientul Apropiat și
New York pentru America. Scopurile statutare ale UNICEF
sînt de a ajuta guvernele în eforturile lor de a întreprinde
diferite programe în folosul copiilor și tinerilor. Membrii
săi sînt guvernele a 30 de țări reprezentate în consiliul exe-
cutiv (în 1964). în 1965 erau 118 țări contribuabile. Organele
sale de conducere sînt: consiliul executiv, comitetul pentru
programe de lucru, comitetul pentru chestiuni administrative
și bugetare, directorul executiv. în 1965, UNICEF a obținut
Premiul Nobel pentru pace. Republica Socialistă România
participă la UNICEF.
Fondul special al Națiunilor Unite, organizație financiară în-
ființată la 1 ianuarie 1959, ca urmare a adoptării rezolu-
ției 1 240 (XIII) de către Adunarea Generală a O.N.U. la
14 octombrie 1958. Scopul statutar al fondului este de a ajuta
țările în curs de dezvoltare, prin sprijinirea proiectelor desti-
nate în principal facilitării investițiilor de capital public sau
privat. Proiectele aprobate sînt realizate prin O.N.U. sau
prin una dintre instituțiile sale. Din Fondul special fac parte
toate țările membre ale O.N.U., instituțiile sale speciali-
zate și Asociația internațională pentru energia atomică.
Structura organizatorică a fondului se compune dintr-un
f
150
consiliu de conducere ales de Consiliul Economic și Social,
compus din reprezentanții a 24 de țări ; un consiliu con-
sultativ, compus din secretarul general al O.N.U., președin-
tele executiv al Biroului de asistență tehnică și președintele
BIRD (v.) ; un director general, numit de secretarul general
al O.N.U. după ce s-a consultat în prealabil cu consiliul de
conducere al Fondului special și a obținut confirmarea
Adunării Generale a O.N.U. Pînă la mijlocul anului 1964,
consiliul de conducere al Fondului special a aprobat un nu-
măr de 420 de proiecte, dintre care 132 pentru țările din
Africa, 110 pentru cele din America, 120 pentru Asia și
Extremul Orient, 23 pentru țările europene și 35 pentru țările
Orientului Mijlociu.
f.o.r. (free on rails = franco vagon), clauză contractuală con-
form căreia vînzătorul este obligat să predea marfa cumpă-
rătorului în vagon. Prin aceasta se înțelege că vînzătorul
trebuie să efectueze toate operațiile în contul și pe riscul său
pînă la predarea vagonului în custodia căilor ferate. V. și
ex ship.
forfetar, termen utilizat în relațiile dintre două părți prin care
se precizează acordul lor de a stinge toate obligațiile printr-o
sumă globală.
formalități vamale, totalitatea regulilor prevăzute în legislația
unei țări, fără îndeplinirea cărora, nu se pot trece peste
frontiera vamală a țării respective mărfuri, bunuri perșo-
nale, bagaje etc. Acestea trebuie să fie însoțite de documente
ca : autorizații, licențe, declarații vamale, certificate de ori-
gine, facturi, chitanțe și altele.
Forțe de urgență ale Organizației Națiunilor Unite (UNEF;
United Nations Emergency Force), denumire dată forțelor
armate organizate în baza unei rezoluții a Adunării Generale
a Organizației Națiunilor Unite pentru a supraveghea apli-
carea măsurilor privind încetarea focului și retragerea tru-
pelor străine din Egipt, în urma agresiunii armate din
1956. Astfel de forțe militare, purtînd denumiri diferite,
au mai fost organizate de O.N.U. și cu alte ocazii : în urma
acțiunilor agresive întreprinse în Liban și Iordania
(1958), a agresiunii armate săvîrșite în Republica Congo
(1960—1964), pentru restabilirea păcii în Cipru (1964) ș.a
Potrivit prevederilor Cartei O.N.U. (art. 42), Consiliul de
Securitate poate întreprinde măsuri de constrîngere, cu fo-
losirea unor forțe armate, pentru menținerea și restabilirea
păcii internaționale. în acest scop, membrii O.N.U. sînt obli-
gați să pună la dispoziție Consiliului de Securitate, la cererea
151
f
sa și în baza unor acorduri speciale, contingente de forțe
armate terestre, aeriene și navale (art. 45). Carta O.N.U. pre-
vede, de asemenea, crearea unui comitet de stat-major ca
organ de consultare și asistență pentru folosirea și comanda
forțelor armate puse la dispoziția Consiliului de Securitate
de către statele membre.
forță majoră, termen folosit pentru a desemna o împrejurare
sau calamitate caro a apărut independent de voința părți-
lor contractante și care a avut ca rezultat neîndeplinirea
obligațiilor contractuale. Exemple de fenomene invocate ca
forță majoră se pot cita : inundațiile, incendiile, cutremu-
rele, seceta, războiul etc., care au afectat producția, au îm-
piedicat transporturile, au pus în imposibilitate întreprinde-
rile să se aprovizioneze cu materii prime sau să livreze pro-
dusele lor fabricate etc. Cazurile de forță majoră liberează
pe vînzător de obligațiile sale asumate prin contract. Cum-
părătorul trebuie să fie anunțat însă imediat de aceste ca-
zuri de forță majoră, pentru a lua măsuri de aprovizionare
cu produsele respective din altă parte.
franco frontieră, clauză conform căreia vînzătorul este obligat
să predea cumpărătorului marfa în unul dintre punctele
de trecere ale frontierei țării asupra căreia s-a convenit (de
ex., franco frontiera ungaro-cehoslovacă), cheltuielile efec-
tuate dincolo de frontieră privind pe cumpărător.
frontieră, linie respectiv suprafață, care desparte teritoriul unui
stat de teritoriul altui stat sau de marea liberă (v.) respectiv
de spațiul aerian liber sau extraatmosferic. Frontierele din-
tre state sînt stabilite prin acordul dintre acestea, prin de-
limitarea (v.) lor în tratate și apoi prin demarcarea (v.) pe
teren. Frontierele pot fi naturale, atunci cînd linia lor ur-
mează particularitățile reliefului, sau convenționale (geome-
trice). Se spune că o frontieră este geometrică atunci cînd
traseul ei constituie o linie dreaptă ; există, de asemenea,
mai rar, frontiere astronomice, ale căror linii corespund cu
meridianele sau paralelele globului terestru. Frontierele ae-
riene ale statului se află deasupra celor terestre, maritime și
fluviale, în prelungirea razelor imaginare pornite din cen-
trul pămîntului la limita inferioară a spațiului cosmic. Fron-
tierele au început să fie determinate încă din epoca antichi-
tății sclavagiste, avînd mai ales funcția de a marca limita
dincolo de care străinilor nu le era permis să pătrundă.
Funcția aceasta defensivă (de ex., limes romanus) a făcut ca
la început frontiera să nu fie o linie, ci o suprafață (un
pustiu, o pădure, o mlaștină), a cărei trecere de către o
f
152
armată străină puiea fi aflată la timp, permițînd luarea
măsurilor de apărare corespunzătoare. Frontiera modernă
este o linie despărțitoare (cu excepția frontierei aeriene care
este o suprafață). în lipsă de alte înțelegeri între statele
vecine, ea urmează pe munți linia vîrfurilor celor mai înalte,
calea despărțitoare a apelor, pe rîuri nenavigabile și neflo-
tabile sau pe partea nenavigabilă și neflotabilă mediană
(linia de mijloc dintre cele două maluri), iar de-a lungul
cursului navigabil sau flotabil, talvegul (v.), adică linia apei
celei mai adînci (firul văii). Frontiera este un punct, triplez
confinium (v.), atunci cînd constituie întîlnirea frontierelor
a trei state. Frontierele statelor sînt inviolabile, ca și inte-
gritatea teritorială și suveranitatea, din care cauză au o mare
însemnătate în viața internațională. Pentru paza frontierelor
și pentru prevenirea incidentelor de frontieră (v.) se stabi-
lește, atît prin legile interne ale statului cît și prin con-
venții internaționale, un anumit regim denumit regim de
frontieră (v.).
funcțiile consulare, atribuțiunile consemnate în art. 5 al Con-
venției de la Viena (1963) cu privire la relațiile consulare.
Cele mai importante funcții consulare sînt : protejarea în
statul de reședință a intereselor statului trimițător și ale ce-
tățenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise
de dreptul internațional; favorizarea dezvoltării relații-
lor comerciale, economice, culturale și științifice între sta-
tele respective și promovarea în orice alt mod a relațiilor
amicale în cadrul dispozițiilor prezentei convenții ; eli-
berarea de pașapoarte și documente de călătorie cetățeni-
lor statului reprezentat, precum și vize și alte documente ;
acordarea de ajutor și asistență cetățenilor, persoane
fizice și juridice ai statului pe care-1 reprezintă. în cadrul
acestor funcții, consulul lucrează în calitate de notar și de
ofițer de stare civilă, transmite acte judiciare și extraju-
diciare sau efectuează comisii rogatorii ; exercită drepturi
de control și de inspecție asupra vaselor maritime și a na-
velor fluviale avînd naționalitatea statului trimițător și
asupra avioanelor înmatriculate în acest stat, precum și
asupra echipajelor lor și le acordă asistență ; face anchete
privitoare la incidentele survenite în cursul călătoriei și re-
glementează divergențele de orice natură între căpitan, ofi-
țeri și marinari. Consulul poate exercita orice funcții încre-
dințate unui post consular de către statul al cărui repre-
zentant este, funcții care nu sînt interzise de legile și regu-
lamentele statului de reședință sau la care acesta nu se
153
f
opune. în exercitarea funcțiilor consulare, Consulul se poate
adresa autorităților locale ale statului de reședință din cir-
cumscripția consulară sau, în unele state, și organelor cen-
trale. Funcțiile consulare își găsesc limitele, pe de o parte,
în legile statului trimițător, pe de altă parte, în legile sta-
tului pe teritoriul căruia sînt executate aceste funcții.
funcțiile misiunii diplomatice, atribuțiunile misiunilor diploma-
tice cu privire la relațiile diplomatice. Potrivit prevederilor
art. 3 al Convenției de la Viena din 1961 cu privire la re-
lațiile diplomatice, aceste funcții constă din : reprezentarea
statului acreditant (v.) pe lîngă statul acreditar (v.) ; prote-
jarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant
și ale cetățenilor săi în limitele admise de dreptul interna-
țional ; a negocia cu guvernul statului acreditar ; a se in-
forma, prin toate mijloacele licite, asupra condițiilor și evo-
luției evenimentelor în statul acreditar și a raporta cele
aflate guvernului statului acreditant; a promova relații
amicale și a dezvolta relații economice, culturale și științi-
fice între statul acreditant și statul acreditar.
funcționar consular, în terminologia dreptului internațional,
persoană, inclusiv șeful de post consular, însărcinată cu exer-
citarea funcțiilor consulare (v.). în această categorie intră
șeful postului consular, viceconsulul, secretarii consulari,
atașații consulari. Funcționarii consulari se bucură de imu-
nitate consulară.
funcționar internațional, salariat care exercită în mod perma-
nent și exclusiv o funcție oficială în aparatul unei organi-
zații internaționale, în interesul ansamblului statelor care
compun organizația (de ex., funcționarii Secretariatului
O.N.U., ai instituțiilor specializate ale O.N.U.). Funcționarii
internaționali sînt numiți dintre persoanele care au o cali-
ficare corespunzătoare funcției ce o îndeplinesc, cetățeni ai
statelor membre ale organizației, conform prevederilor sta-
tutului acesteia. în îndeplinirea atribuțiilor lor de serviciu,
funcționarii internaționali nu trebuie să primească instruc-
țiuni de la nici un guvern sau autoritate exterioară orga-
nizației, ci să aibă o atitudine imparțială, fiind răspunzători
numai față de organizația în care activează. Funcționarii
internaționali nu pot ocupa alte posturi în afara organiza-
ției. Ei trebuie să se abțină de la orice manifestare incom-
patibilă cu calitatea pe care o au și sînt obligați să res-
pecte secretul informațiilor ce le dețin în calitatea lor
oficială. în timpul îndeplinirii atribuțiilor lor, funcționarii
internaționali beneficiază de anumite imunități și privilegii,
f
154
precum : imunitate de jurisdicție pentru actele săvîrșite în
calitatea lor oficială, scutiri de impozit pentru salariul pri-
mit din partea organizației, scutiri de taxe vamale pentru
efectele personale etc. Funcționarilor internaționali cu sar-
cini de mare răspundere, cum sînt conducătorii organiza-
țiilor internaționale, li se acordă imunități și privilegii
similare cu cele ale agenților diplomatici. Drepturile și pri-
vilegiile funcționarilor internaționali din Secretariatul O.N.U.
sînt precizate în Convenția privind privilegiile și imunită-
țile Națiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 13 februarie 1946, la care a aderat și România.
155
f
g
gaj, în dreptul internațional, termen care exprimă remiterea
unor bunuri către un stat străin drept garanție pentru exe-
cutarea obligațiilor asumate printr-un tratat. Metoda gaju-
lui a fost folosită uneori sub forma ocupării unui teritoriu
drept garanție a executării unor obligații internaționale.
Astfel, în 1864 armatele austro-prusiene au ocupat ducatul
Schleswig pentru garantarea executării obligațiilor asumate
de guvernul Danemarcei. în 1919—1930, puterile aliate din
primul război mondial au ocupat Renania, în baza preve-
derilor Tratatului de pace de la Versailles, drept garanție
pentru executarea obligațiilor luate de Germania.
garantarea angajamentelor contractuale, ansamblul mijloacelor
prin care se stabilește modalitatea de satisfacere a credi-
torului în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește angaja-
mentele asumate prin contract (de ex., plata unui acont,
asumarea răspunderii de către un garant etc.).
garanții pentru respectarea tratatelor internaționale, în practica
internațională, garanții folosite pentru a asigura respec-
tarea obligațiilor decurgînd din tratate. Ele aveau urmă-
toarele forme : jurămîntul, ostaticii, gajul unor lucruri ;
ocuparea unei porțiuni a teritoriului statului debitor, ga-
ranția dată de un stat terț sau de un grup de state sau
g	156
reciproc de către statele contractante. în dreptul internațio-
nal contemporan nu sînt considerate admisibile decît garan-
țiile care nu încalcă suveranitatea statelor și care corespund
principiului neamestecului în treburile interne. Garanția
poate fi dată de cel ce trebuie să execute obligația, precum
și de altul pentru el.
GATT v. Acordul general pentru tarife și comerț.
genocid, crimă internațională constînd în exterminarea unor
grupuri ale populației considerate după criterii de rasă,
naționalitate, religie, asasinarea lor, provocarea de vătămări
corporale sau crearea unor condiții de viață care să ducă
la nimicirea lor (deportare, ducere în robie etc.). Genocidul
constituie o crimă împotriva dreptului internațional și a
scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite. Principiul
pedepsirii persoanelor care comit astfel de crime a fost
stabilit atît în statutele tribunalelor militare internaționale
(Nurnberg, Tokio, 1946), cît și într-o convenție specială „Cu
privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid44,
adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la
9 decembrie 1948, care a fost ratificată de 58 de state, prin-
tre care și România. Toate infracțiunile care intră în no-
țiunea de genocid sînt pedepsite de legislația penală a
Republicii Socialiste România.
gentlemen’s agreement	dsentlmzn’s d’gri^nont), denumire pe
care o poartă, de obicei, înțelegerile nescrise stabilite
între state. Faptul că sînt verbale nu reduce cu nimic
însemnătatea obligațiilor asumate de părți. Dificultatea în
stabilirea acestor acorduri constă, pe de o parte, în a pre-
ciza conținutul și volumul obligațiilor luate de diferitele
părți contractante, pe de altă parte de a preciza dacă per-
soanele care au încheiat acordul (de ex., miniștrii afacerilor
externe) își asumă angajamente pentru timpul cît rămîn în
guvernul pe care-1 reprezintă sau angajează statul respectiv
indiferent de guvernul acestuia. Datorită acestor greutăți,
guvernele recurg foarte rar la această formă a tratatelor
internaționale.
gerant interimar, funcționar consular care, în lipsa șefului de
post consular (v.), asigură conducerea temporară. Numele
gerantului interimar este notificat de autoritățile în drept
ale statului trimițător către autoritățile locale ale statului
de reședință.
golfuri interne, golfuri care au o lățime mai mică de 24 de mile
la intrare (Convenția de la Geneva din 1958). Ele prezintă
157
g
importanță defensivă sau economică pentru statul riveran
și fac parte din apele interioare ale acestuia (de ex., Chesa-
peake Bay în S.U.A.). Prin excepție, sînt considerate golfuri
interne, adică ape interioare, golfurile „istorice". Acestea,
deși au o lățime mai mare de 24 de mile la intrare și ar
trebui să aibă regim de mare teritorială (v.) sau de mare
liberă (v.), sînt considerate totuși, prin uz secular, ca apar-
ținînd statului riveran, pentru motive de securitate eco->
nomică și strategică a acestuia (de ex. Golful Bristol în
Anglia, Granville în Franța, golfurile Riga și Petru cel
Mare în U.R.S.S.).
grămătic, scriitor al cărților domnești, secretar, logofăt în Țara
Românească, în secolele XV—XVIII. Vel-grămăticul sau
marele grămătic îndeplinea funcția de secretar al domnu-
lui. în Moldova se numea diac (v.). V. și cancelaria privată
a domnului.
Grupul internațional de studii pentru cauciuc (IRSG ; Interna-
tional Rubber Study Group), organizație interguvernamen-
tală, înființată în 1944 de către guvernele Angliei, S.U.A.
și Olandei, cu sediul la Londra. Din 1947 organizația este
deschisă pentru orice țară interesată. în prezent are 26 de
țări membre. România nu este membră a grupului. în ca-
drul activității sale, Grupul internațional de studii pentru
cauciuc se ocupă cu studierea pieței mondiale a cauciucului
natural ; culege, prelucrează și difuzează informații și date
statistice referitoare la cererea și oferta de cauciuc ; face
recomandări guvernelor țărilor membre etc. Organele sale de
conducere sînt : sesiunile plenare ale grupului, care se țin o
dată la doi ani, și comitetul de conducere.
guvern, în sens generai organ suprem executiv și de dispoziție
al puterii de stat a unui stat suveran avînd importante
funcții de îndeplinit și în domeniul relațiilor internaționale.
Lui îi revine conducerea generală a relațiilor externe și
stabilirea politicii externe. El adoptă cele mai însemnate
hotărîri în acest domeniu, dă directive Ministerului Afaceri-
lor Externe și urmărește înfăptuirea lor. Șeful guvernului
numește și eliberează din funcții anumite categorii de re-
prezentanți diplomatici : pe șefii reprezentanțelor și misiu-
nilor cu ranguri mai mici decît cele de ambasador sau de
trimis extraordinar, delegații în diferitele comisii internațio-
nale ; șefii și membrii delegațiilor pentru purtare de nego-
cieri și încheierea unor tratate internaționale care nu ur-
mează să fie ratificate. în Republica Socialistă România,
potrivit Constituției, Consiliului de Miniștri îi revine con-
g
158
ducerea generală în domeniul relațiilor cu țările străine,
conducerea comerțului exterior pe baza monopolului de
stat. Guvernul Republicii Socialiste România încheie și
aprobă anumite acorduri internaționale și numește dele-
gațiile guvernamentale, precum și reprezentanții pe lîngă
unele organizații internaționale. Guvernelor în exil, recu-
noscute, le revine și funcția de a reprezenta, direct sau prin
trimișii lor. Guvernele provizorii, în măsura în care sînt
recunoscute, pot încheia tratate, numi reprezentanți diplo-
matici, duce negocieri și, în general, acționa pe planul re-
lațiilor internaționale ca un guvern obișnuit. Recunoașterea
de jure (v.) a unui guvern implică recunoașterea calității
acestuia de a duce negocieri, de a numi reprezentanți diplo-
matici, de a încheia tratate, de a declara război etc. în
numele statului în cauză. Totodată, negocierea cu reprezen-
tanții diplomatici numiți de un anumit guvern sau direct
cu acesta implică recunoașterea lui de jure. Dimpotrivă,
recunoașterea de facto (v.) a unui guvern nu implică recu-
noașterea dreptului acestuia de a încheia tratate, de a numi
reprezentanți diplomatici etc. Guvernele unor entități sta-
tale lipsite de suveranitate, de ex., ale unor părți componente
a unui stat federal (statele care fac parte din Statele Unite
ale Americii, cantoanele Elveției, landurile Republicii Fe-
derale a Germaniei etc.) nu pot duce negocieri cu terțe state,
încheia tratate cu acestea, numi sau primi reprezentanți
diplomatici. La fel, guvernul unui protectorat nu poate ne-
gocia și încheia tratate internaționale, acredita reprezen-
tanți diplomatici.
159
g
h
harăci, denumire dată tributului, în bani și în natură, pe care
țările române l-au plătit anual Imperiului otoman din seco-
lul al XV-lea pînă în secolul al XlX-lea. Țara Românească
a plătit pentru prima oară haraci în 1415, pe vremea lui
Mircea cel Bătrîn, 3 000 de galbeni (în 1593 se ajunsese la
cea mai mare sumă, 155 000 de galbeni) ; Moldova, în 1456,
sub Petru Aron, 2 000 de galbeni (în 1593 se ajunsese la
65 000 de galbeni) ; Transilvania, în 1541, 10 000 de florini.
Ultima dată se întâlnește acest tribut, pe vremea prințului
Carol, figurînd în buget cu suma de 928 000 de lei. în Mol-
dova se numea dare (v.) sau bir împărătesc (v.).
hatihumaium, hatișerif (v.) purtînd deasupra peceții (tugra) o
formulă autografă a sultanului, pentru a atrage astfel aten-
ția asupra importanței actului.
hatișerif, denumire dată unui document important provenit din
cancelaria Porții otomane, care purta pecetea (tugra) sulta-
nului ; cuprindea un decret sau un ordin către înalții dem-
nitari ai imperiului.
havalele, ordine ale Porții otomane către țările române în legă-
tură cu executarea anumitor prestații, în bani sau în natură,
în contul haraciului (v.) ; munci prestate de țărani la curțile
boierilor sau pentru domn,
li	iw
hazna-agăsi, trimis al Porții otomane pentru încasarea tribu-
tului anual (haraciul) din țările române.
hiukmfermâni, decret de numire scris cu litere de aur și citit cu
voce tare la instalarea în scaun a domnului, în țările
române.
hotărîrile conferințelor și organizațiilor internaționale, acte ju-
ridice internaționale (rezoluții, declarații etc.) care, dacă au
fost adoptate conform regulilor de procedură ale reuniunii
internaționale respective și exprimă acordul de voință al
statelor, dobîndesc valoarea de recomandări adresate state-
lor-părți cu privire la conduita lor viitoare. Ele nu obligă
din punct de vedere juridic, dar au forță moral-politică.
Regulile prevăzute în hotărîrile conferințelor și organiza-
țiilor internaționale capătă forță juridică obligatorie, pen-
tru statele contractante, atunci cînd sînt incluse în tratate
sau în convenții internaționale.
hrisov, act solemn emis de cancelaria domnească în țările române
și întărit cu pecetea mare a țării, iar începînd din a doua
jumătate a sec. al XVI-lea și cu iscălitura domnului. Prin
hrisoave domnul (împreună cu sfatul domnesc) dădea sau
confirma cuiva anumite privilegii feudale.
|| — Mic dicționar diplomatic român
1
1AEA v. Agenția internaționala pentru energia atomică
IAP v. Federația internațională de astronautică.
IALS. v. Asociația internațională de științe juridice.
IBRD v. Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare.
IBWM v. Biroul Internațional de măsuri și greutăți.
ICA 1 v. Acordul internațional al cafelei.
ICA2 v. Alianța cooperatistă internațională.
ICAC v. Comitetul consultativ internațional al bumbacului.
ICAO v. Organizația aviației civile internaționale.
ICC 1 v. Camera de comerț internațională.
ICC 2 v. Centrul internațional de calcul.
ICO v. Organizația internațională a cafelei.
IDA v. Asociația internațională pentru dezvoltare.
IEA v. Asociația internațională de științe economice.
IEB v. Biroul internațional al expozițiilor.
IEC v. Comisia electrotehnică internațională.
IFC v. Societatea Financiară Internațională.
ILA v. Asociația de drept internațional.
ILO v. Organizația internațională a muncii.
1
162
IMCO v. Organizația Interguvernamentală Consultativa pentru
Navigația Maritimă.
IMF v. Fondul monetar internațional.
imigrant, străin venit într-o țară pentru a se stabili în mod de-
finitiv în acea țară. Condițiile în care un stat permite imi-
grarea unor persoane străine, precum și condițiile în care
ele pot dobîndi cetățenia acestui stat sînt reglementate prin
legislația statului respectiv.
imixtiune, în terminologia dreptului internațional, ingerință,
amestec în treburile interne sau externe ale unui stat. Drep-
tul internațional interzice amestecul statelor sau al orga-
nizațiilor internaționale în treburi care țin de competența
națională a unui stat. Imixtiunea se poate manifesta în
diferite moduri, ca, de ex., : întreprinderea de acțiuni pentru
a determina schimbarea regimului politic dintr-o țară, inter-
venții diplomatice pentru a obține rezolvarea, într-un anu-
mit fel, a unor probleme care intră în competența internă
a statului sau schimbarea politicii sale externe, exercitarea
de presiuni economice, imixtiunea constituie o încălcare
gravă a principiilor independenței și suveranității statelor.
Politica externă a Republicii Socialiste România se bazează
pe respectarea cu strictețe a principiului neamestecului în
treburile interne ale altor istate. Acest principiu este înscris,
ca regulă fundamentală a relațiilor externe ale Republicii
Socialiste România, în constituția țării noastre (art. 14).
import, introducere, pe teritoriul unui stat, a unor mărfuri cum-
părate din alte țări. Importul poate fi folosit pentru acope-
rirea nevoilor interne sau spre a servi exportării, fie în
aceeași formă, fie după o anumită prelucrare. în măsura în
care importul nu acoperă anumite datorii ale țării impor-
tatoare, el trebuie rambursat, în ultimă instanță, prin ex-
port, diferențele soldîndu-se, în general, prin plăți în bani
sau prin asumarea de obligații financiare. Pentru a asigura
o balanță comercială (v.) favorabilă, unele țări recurg la
interzicerea sau restrîngerea importurilor, ceea ce, de obi-
cei, creează greutăți în calea exportului lor. Alteori inter-
dicțiile de import se explică prin rațiuni de securitate (de
ex., anumite publicații, sanitare, morale etc.). Restricțiile la
import, care lovesc interesele unor anumite țări exporta-
toare, dau uneori loc la retorsiuni (v.) din partea acestora.
imunitatea de jurisdicție a diplomatului, imunitate care constă
în aceea că diplomatul nu poate fi tras la răspundere pe-
nală, civilă sau administrativă de către statul de reședință.
Imunitatea de jurisdicție a diplomatului nu este însă echi-
163	i
11*
valența cu lipsa lui de răspundere pentru infracțiunile co-
mise pe teritoriul statului de reședință. împotriva diploma-
tului nu poate fi pornit un proces penal în statul de reșe-
dință, acesta însă poate cere rechemarea lui declarîndu-1
„persona non grata“ (v.), tragerea lui la răspundere de către
statul său și, de asemenea, poate pretinde repararea pagube-
lor civile provocate de el. Imunitatea de jurisdicție a unui
agent diplomatic în statul acreditar nu-1 scutește de juris-
dicția statului acreditant. Imunitatea de jurisdicție se extinde
nu numai asupra acțiunilor de serviciu ale diplomatului, ci
și asupra acțiunilor care nu sînt legate de funcția sa, de-
oarece lipsa de imunitate a diplomatului în acest domeniu
ar putea să dăuneze funcției lui diplomatice, precum și
prestigiului și intereselor statului pe care îl reprezintă.
Imunitatea de jurisdicție penală este deplină, fiind recu-
noscută ca atare de toate statele, cu unele îngrădiri și
excepții, care diferă de la stat la stat. Convenția de la
Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede
că agentul diplomatic are imunitatea de jurisdicție penală
a statului acreditar ; el se bucură, de asemenea, de imuni-
tate de jurisdicție civilă și administrativă, cu excepția ca-
zurilor : a) unei acțiuni reale privind un imobil particular
situat pe teritoriul statului acreditar (afară numai de
cazul în care agentul diplomatic l-ar poseda în contul sta-
tului acreditant pentru scopurile misiunii) ; b) unei acțiuni
privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează
ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau le-
gator cu titlu particular, și nu în numele statului acredi-
tant ; c) unei acțiuni privind orice fel de activitate pro-
fesională sau comercială exercitată în statul acreditar în
afara funcțiilor sale oficiale. El nu este obligat să depună
mărturie. Față de agentul diplomatic nu poate fi luată nici
o măsură de executare în afară de cazurile prevăzute la
punctele a), b) și c) și numai dacă executarea poate avea
loc fără a se aduce atingere inviolabilității persoanei sale
sau locuinței sale. Aceste prevederi sînt considerate ca o
codificare a normelor dreptului internațional în vigoare în
această materie și sînt deci aplicabile chiar și pentru sta-
tele care nu sînt parte la Convenția de la Viena din 1961.
imunitatea fiscală a misiunii diplomatice, scutire acordată mi-
siunii diplomatice de obligația de a plăti impozite și taxe
statului de reședință. Această scutire privește numai im-
pozitele și taxele directe, nu și impozitele și taxele indirecte
care sînt incluse în prețurile mărfurilor sau prestațiilor.
164
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplo-
matice prevede în această privință : „Art. 23 : 1. Statul
acreditant și șeful misiunii sînt scutiți de orice impozite
și taxe naționale, regionale sau comunale asupra localurilor
misiunii ai căror proprietari sau locatari sînt, cu excepția
impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru
servicii concrete prestate. 2. Scutirea fiscală prevăzută în
prezentul articol nu se aplică la aceste impozite și taxe
cînd, după legislația statului acreditar, ele cad în sarcina
persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu șeful
misiunii".
imunitatea solilor, instituție fundamentală a dreptului diplo-
matic, cunoscută încă din timpul antichității și care, la
început, consta în inviolabilitatea persoanei solilor. Imuni-
tatea solilor era garantată în timp de pace ; dacă însă după
sosirea lor la destinație izbucneau conflicte. între țările
respective, nu se mai ținea seama de imunitatea lor, nici
de faptul că veniseră cu o misiune specială, că li se elibe-
rase un salvconduct (v.) și că, fiind oaspeți, se bucurau de
dreptul de azil. în astfel de cazuri, solii puteau fi maltra-
tați, închiși sau chiar omorîți.
imunitatea statului, normă unanim recunoscută de dreptul in-
ternațional care decurge din suveranitatea (v.) și egalitatea
suverană a statelor (v.), în virtutea cărora un stat nu-și
poate exercita autoritatea, jurisdicția asupra altui stat sau
asupra bunurilor acestuia aflate pe teritoriul străin, pe
marea liberă sau în spațiul aerian (de ex., imobile,
nave proprietate de stat). Un stat nu poate fi chemat în
fa ța justiției altui stat, iar bunurile sale nu trebuie su-
puse, în timp de pace, nici unei măsuri de constrîngere
(urmărire, sechestru etc.). De imunitate se bucură atît sta-
tul, cît și organele șale aflate peste graniță : misiunile
diplomatice, agențiile și reprezentanțele comerciale, consu-
latele etc. în anumite cazuri concrete, statul poate renunța
la imunitate. Această renunțare făcută în interesul justiției
și al colaborării internaționale este, de obicei, însoțită de
rezerve pentru a nu constitui un precedent.
imunitatea vaselor comerciale de stat, normă de drept interna-
țional care rezultă din imunitatea statului (v.) și din nece-
sitatea respectării suveranității (v.) și egalității suverane
a statelor (v.) Toate statele trebuie să respecte drepturile
statului suveran asupra vaselor comerciale aflate în pro-
prietatea sau posesiunea sa și să nu împiedice realizarea
drepturilor ce-i revin prin aplicarea față de aceste nave
155	î
a unor măsuri de constrîngere, urmărire, sechestrare sau a
supunerii lor unor măsuri judecătorești. Această normă este
recunoscută pr intr-o practică îndelungată a statelor. Unele
state occidentale, dorind să creeze dificultăți navigației co-
merciale a statelor socialiste, au insistat, cu ocazia codi-
ficării dreptului mării (Geneva, 1958), să se adopte texte
care să excepteze vasele de comerț ale statelor de la imu-
nitatea vaselor de stat, asimilîndu-le vaselor comerciale
aparținînd unor persoane (fizice sau juridice) particulare.
Statele socialiste nu acceptă aceste prevederi.
imunitate consulară, totalitatea drepturilor și privilegiilor acor-
date consulului în țara de reședință, pentru îndeplinirea
funcției sale, reglementate de normele dreptului consular.
Consulul se bucură de această situație numai după ce statul
de reședință, autoritățile sale centrale i-au acordat exequa-
tur-ul (v.). Imunitatea consulară este mai restrînsă decît cea
diplomatică ; ea constă, în general, din următoarele drep-
turi : inviolabilitatea persoanei, a sediului consulatelor, a
arhivelor și corespondenței consulare, exceptarea de la plata
impozitelor directe și de la prestații personale, dreptul de
a menține legătura cu statul care l-a trimis, dreptul de a
arbora drapelul și stema statului său și de a folosi sigiliul
statului său. Consulii se bucură de imunitate și în țările
de tranzit atunci cînd se duc la post sau se întorc de la
post. Imunitatea consulară încetează în momentul în care
statul comunică guvernului statului de reședință al consu-
latului rechemarea consulului respectiv; de asemenea, în
clipa retragerii exequatur-ului de către statul de reședință,
în caz de deces al consulului etc. (inviolabilitatea persoanei
menținîndu-se în timpul scurt, necesar plecării consulului
din țara de reședință).
imunitate diplomatică, ansamblu de drepturi acordate diplo-
maților și misiunii diplomatice pe teritoriul statului unde
își îndeplinesc funcțiile diplomatice. Este una dintre cele
mai vechi instituții de drept internațional. Conținutul și
întinderea ei sînt determinate de caracterul activității diplo-
matice și de particularitățile structurii de stat și a dreptului
în vigoare în fiecare stat. în antichitate și în perioada
feudalismului, cînd șefii de state făceau schimb de amba-
isadori temporari, aceștia se bucurau de inviolabilitate perso-
nală. în condițiile diplomației permanente, sfera imu-
nității diplomatice se extinde, cuprinzînd și inviolabilitatea
domiciliului diplomaților și scoaterea lor de sub compe-
tența tribunalelor locale. Cu timpul apare și teoria exte-
i
166
ritorialității (v.), ca fundament al imunității diplomatice,
întinderea excesivă a imunității diplomatice vine în con-
flict cu garanțiile personale, patrimoniale și judiciare ale
cetățenilor statului de reședință și din această cauză, înce-
pînd cu secolul al XlX-lea, se observă și unele tendințe
de restrîngere a imunității diplomatice, urmărind limita-
rea posibilității de încălcare a suveranității statului de
reședință a misiunii diplomatice, de imixtiune în treburile
lui interne. Se disting ca imunități și privilegii ale misiunii
diplomatice : inviolabilitatea localurilor ocupate de misiune,
a arhivei și a corespondenței misiunii, imunitatea de juris-
dicție, imunitatea fiscală, libertatea de comunicare, pri-
vilegiile vamale, dreptul la drapel și la stemă ; iar ca imu-
nități și privilegii personale ale diplomaților : inviolabilitatea
personală a diplomatului, inviolabilitatea domiciliului și a
proprietății diplomatului, imunitatea de jurisdicție a diplo-
matului, scutirea diplomatului de la plata impozitelor, pri-
vilegii vamale. Practica statelor cu privire la persoanele care
se bucură de imunități și privilegii variază. în general însă,
conform dreptului internațional, statele acordă imunitate
personalului diplomatic al misiunilor și familiilor acestuia.
Ele nu sînt obligate să acorde imunități și privilegii mem-
brilor personalului administrativ și tehnic (v.) și persona-
lului de serviciu (v.). în practică însă, ele acordă și acestor
categorii de membri ai personalului misiunii unele privi-
legii și imunități pe bază de curtoazie și de reciprocitate.
Timpul în care diplomatul se bucură de imunitate diplo-
matică nu este determinat de începutul și sfîrșitul funcției
diplomatice (momentul prezentării scrisorilor de acreditare
(v.) și cel al înmînării scrisorilor de rechemare (v.)), ci de
momentul trecerii frontierei statului de reședință a misiunii,
la acreditare și la rechemare. Statele terțe, pe teritoriul
cărora tranzitează diplomatul, acordă unele imunități și
privilegii, cum ar fi inviolabilitatea persoanei, imunitatea
de jurisdicție, scutiri vamale etc. Imunitățile și privilegiile
diplomatice se acondă pe bază /de reciprocitate. La imunitate
diplomatică poate renunța numai statul nu și diplomatul sau
membrii personalului administrativ, tehnic sau de serviciu,
deoarece imunitatea nu este acordată persoanei decît pentru
îndeplinirea funcțiilor reprezentative de stat. Declarația de
renunțare este făcută în aceste cazuri de șeful misiunii diplo-
matice în numele guvernului său, iar pentru șeful misiunii
diplomatice de guvern.
inamic, termen folosit în dreptul internațional pentru a de-
semna statul beligerant adversar cu care un stat se află în
167	î
stare de război ; forțele armate și cetățenii statului belige-
rant adversar; bunurile care aparțin statului beligerant
adversar și cetățenilor acestuia (bunuri inamice). Dreptul
internațional conține reguli amănunțite asupra tratamentu-
lui la care pot fi supuși cetățenii și bunurile inamice. Aceste
reguli, rezultînd fie din convenții internaționale fie din
norme cutumiare statornicite în decursul istoriei, fac parte
integrantă din legile și obiceiurile războiului (v.).
incident, eveniment neașteptat, de proporții relativ restrînse,
care poate provoca o înrăutățire bruscă a relațiilor dintre
statele implicate. El se datorește încălcării de către un stat
sau de către organele sale a normelor dreptului internațio-
nal sau a drepturilor și intereselor legitime ale altui stat,
■cu privire la frontierele sale. — Incident diplomatic, acțiune
care se ivește fie atunci oînd se încalcă imunitatea diploma-
tică sau celelalte drepturi ale reprezentantului diplomatic
al unui stat, fie cînd un diplomat comite un act ce depă-
șește competența sa sau săvîrșește acte inamicale față
de statul de reședință. — Incident de frontieră, acțiune
care constituie o încălcare a regimului frontierei de
stat (v.). Astfel, sînt considerate incidente de frontieră : tre-
cerea ilegală, fie și temporară, de persoane sau de bunuri
peste frontieră ; trageri cu arma peste frontieră ; zborul aero-
navelor peste linia frontierei în afara coridoarelor permise
pentru survol ; deteriorarea sau distrugerea semnelor care
marchează linia frontierei ; extinderea unui incendiu peste
linia frontierei. Prin tratatele încheiate de țara noastră cu
statele vecine care reglementează regimul frontierei de stat
s-a stabilit ca prevenirea producerii unor incidente de fron-
tieră și rezolvarea cazurilor survenite să intre, în primă in-
stanță, în atribuția „împuterniciților de frontieră“, numiți
de fiecare parte.
independență, în terminologia dreptului internațional, a)
dreptul unui stat de a rezolva liber (cu respectarea dreptu-
rilor altor state și a principiilor dreptului internațional)
toate problemele sale interne și externe, fără nici un ames-
tec din afară ; b) situația de fapt a statului, conformă cu
acest drept, de a stabili, potrivit voinței suverane a po-
porului său, constituția, legile, organele de conducere, planu-
rile de dezvoltare economică și tot ceea ce privește viața
națiunii, inclusiv reglementarea relațiilor sale internațio-
nale. Respectul independenței statelor este incompatibil cu
orice amestec al unui stat străin în treburile interne și ex-
terne ale altui stat. Dreptul popoarelor de a se constitui în
state independente reprezintă un principiu fundamental al
168
dreptului internațional contemporan; el derivă direct din
dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta, consacrat
prin Carta O.N.U. Politica externă a țării noastre se ba-
zează pe principiul respectului reciproc al independenței sta-
telor, pe neamestecul în treburile interne ale altor state
(art. 14 din Constituție). întreaga desfășurare a vieții inter-
naționale arată că respectarea acestor principii are o în-
semnătate hotărîtoare pentru dezvoltarea unor relații nor-
male între state, pentru asigurarea dreptului fiecărui popor
de a-și hotărî propria soartă, de a-și rezolva singur trebu-
rile, potrivit voinței sale. Amestecul, sub orice formă, în
treburile altor popoare frînează progresul lor social, duce
la încordare și neîncredere între state, dăunează cooperării
internaționale, primejduiește cauza păcii. Pe aceste principii
se bazează și rezoluția din 14 decembrie 1960 a Adunării
Generale a O.N.U. cuprinzind „Declarația cu privire la acor-
darea independenței țărilor și popoarelor coloniale", precum
și rezoluția din 21 decembrie 1965 a aceluiași for interna-
țional, intitulată „Declarația cu privire la inadmisibilitatea
intervenției în treburile interne ale statelor și respectarea in-
dependenței și suveranității lor". V. și autodeterminare.
indigenat 1. apartenența în unele state a unei persoane la o
anumită provincie sau localitate. De obicei, obținerea indige-
natului este condiționată de originea și de domicilierea înde-
lungată a cetățeanului sau a familiei sale în provincia sau în
localitatea respectivă. Persoana căreia i s-a recunoscut indi-
genatul beneficiază de anumite drepturi cetățenești, ca, de ex.,
dreptul de a participa la alegerea organelor administrației
locale. Convențiile internaționale prevăd uneori, cu ocazia
trecerii unui teritoriu de la un stat la altul, că persoanele
avînd indigenatul în teritoriul cedat capătă cetățenia statului
cesionar (dacă optează pentru această cetățenie sau dacă
nu optează pentru cetățenia statului cedent etc.) ; 2. (în co-
merțul internațional) acțiune întreprinsă de autoritățile va-
male de a lua în evidență anumite produse importate și de
a elibera documentele necesare punerii lor în circulație pe
piața internă, în aceleași condiții ca și produsele indigene,
inflație, emiterea unei cantități de bani de hîrtie mai mare
decît nevoile pieței, cauzată de cheltuielile neproductive
ale statului (de ex., cheltuieli legate de înarmare, războaie
etc.). Uneori, anumite guverne emit bani de hîrtie peste
nevoile pieței în scopul acoperirii unor cheltuieli de inves-
tiții. întotdeauna inflația are ca urmare deprecierea valo-
rică a banilor, creșterea prețurilor, scăderea nivelului de
i
160
trai aii maselor largi de oameni ai muncii, intensificarea
speculei etc.
instituție specializată a Organizației Națiunilor Unite, organi-
zație internațională guvernamentală avînd obiective limi-
tate la un anumit domeniu legat de scopurile O.N.U. (eco-
nomic, social, cultural, sanitar, științific etc.) și care își des-
fășoară activitatea în cooperare cu O.N.U., pe baza unui
„acord de colaborare" încheiat cu aceasta. Activitatea insti-
tuțiilor specializate este coordonată de Consiliul Economic
și Social al O.N.U., care urmărește ca ele să se conformeze
principiilor și scopurilor O.N.U. Instituțiile specializate, deși
au raporturi strînse cu O.N.U., sînt totuși organizații auto-
nome, avînd organe proprii de conducere, mijloace finan-
ciare proprii etc. Din instituțiile specializate fac parte unele
state care nu sînt membre ale O.N.U., iar statele membre
ale O.N.U. au dreptul, nu însă și obligația, de a deveni mem-
bre ale unei instituții specializate. Ele cuprind un număr
mare de state, fiind destinate să-și desfășoare activitatea pe
plan mondial. în cadrul activității lor, instituțiile speciali-
zate beneficiază pe teritoriul statelor membre de privilegii
și de imunități similare cu cele acordate O.N.U. în prezent,
următoarele organizații internaționale au statut de „insti-
tuție specializată" a O.N.U. : 1) Organizația internațională
a muncii (OIM) ; 2) Organizația Națiunilor Unite pentru ali-
mentație și agricultură (FAO) ; 3) Organizația Națiunilor
Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO) ; 4) Or-
ganizația mondială a sănătății (OMS) ; 5) Banca internațio-
nală de reconstrucție și dezvoltare (BIRD) ; 6) Asociația
internațională pentru dezvoltare (AID) ; 7) Societatea finan-
ciară internațională (IFC); 8) Fondul monetar internațional
(FMI) ; 9) Organizația aviației civile internaționale (OACI) ;
10) Uniunea poștală universală (UPU) ; 11) Uniunea inter-
națională a telecomunicațiilor (UIT) ; 12) Organizația meteo-
rologică mondială (OMM) ; 13) Organizația interguvernamen-
tală consultativă pentru navigația maritimă (IMCO). Re-
publica Socialistă România face parte din mai multe insti-
tuții specializate (1, 2, 3, 4, 9, 10, 11, 12, 13).
instrucțiuni, directive, îndrumări date de Ministerul Afacerilor
Externe agentului diplomatic al statului său pentru a
cunoaște mai bine intențiile guvernului său în legătură
cu misiunea ce-i revine și pentru a-1 îndruma în compor-
tarea sa față de statul acreditar (v.). Ele indică agentului
diplomatic îndatoririle sale și linia de conduită căreia tre-
buie să i se conformeze în executarea sarcinii sale. Instruc-
țiunile sînt date în momentul în care agentul diplomatic
170
părăsește țara sa pentru a pleca la post sau în cursul ac-
tivității acestuia, în legătură cu anumite probleme sau si-
tuații ale relațiilor dintre cele două țări ori pe plan inter-
național general. Instrucțiuni se dau și diplomaților trimiși
în misiune la conferințe sau la sesiuni ale organizațiilor
internaționale, pentru rezolvarea unor însărcinări speciale.
Diplomatul referă despre executarea instrucțiunilor prin
rapoarte.
instrument de ratificare, document special prin care organul
de stat competent declară că a ratificat un tratat interna-
țional. Instrumentul de ratificare are trei părți : introdu-
cerea, în care organul suprem al puterii de stat declară că
a examinat tratatul; cuprinsul, care poate conține textul
tratatului sau cel puțin denumirea lui ; încheierea, în care
declară că tratatul a fost ratificat și va fi respectat. El este
semnat de șeful statului, contrasemnat de ministrul afa-
cerilor externe și poartă sigiliul de stat. După ratificare are
loc schimbul instrumentelor de ratificare, în cazul trata-
telor bilaterale, de obicei, în capitala statului contractant unde
nu a avut loc semnarea lui. în cazul tratatelor multilaterale,
instrumentele de ratificare sînt depuse în păstrarea statului
depozitar, care informează prin note speciale pe ceilalți sem-
natari ai tratatului despre acest fapt. Instrumentele de rati-
ficare ale tratatelor al căror depozitar este O.N.U. se de-
pun la Secretariatul O.N.U.
instrumente de plată, diferite titluri (trată, biletul la ordin,
cecul, acreditivul, scrisoarea de credit etc.) utilizate în ope-
rațiile comerciale cu scopul de a înlocui, în efectuarea plă-
ților, folosirea numerarului, a valutelor efective sau a au-
rului.
insurgent, persoană care participă la o insurecție (v.).
insurecție 1. luptă deschisă a maselor populare în vederea cu-
ceririi cu forța a puterii politice în stat (de ex. insurecția
armată antifascistă înfăptuită în țara noastră în august
1944 de către forțele patriotice, sub conducerea Partidului
Comunist Român, pentru răsturnarea dictaturii militare-
fasciste și întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitle-
riste) ; 2. luptă armată a populației unui teritoriu ocupat îm-
potriva inamicului. Pentru a li se recunoaște calitatea de
insurgenți, luptătorii trebuie să exercite puterea lor asupra
unei părți din teritoriul statului, să aibă organe de condu-
cere și să desfășoare operații militare într-o formă organi-
zată. Conform principiilor dreptului internațional, insurgenții
beneficiază de anumite drepturi, Ei nu pot fi condamnați fără
i
171
o judecată prealabilă, ,iar celor bolnavi sau răniți trebuie să
li se acorde îngrijiri corespunzătoare. Aceste din urmă reguli
sînt cuprinse în convențiile de la Geneva din 1949 cu pri-
mire la ameliorarea soartei victimelor războiului. Lupta ar-
mată de eliberare națională a unui popor constituie un război
just, iar nu o insurecție. în consecință, cei ce duc o asemenea
luptă, dacă sînt luați prizonieri, trebuie tratați ca prizonieri
de război.
integritate teritorială, normă de bază a dreptului internațional
care obligă statele să se abțină de la orice acțiune care ar
duce la dezmembrarea teritorială a unui stat, interzice pă-
trunderea cu forța pe teritoriul statului, impune respectarea
statutului teritorial al unui stat, a supremației sale terito-
riale, a respectării frontierelor lui și exclude exercitarea
unei puteri străine pe teritoriul statului. Respectarea inte-
grității teritoriale a statelor a fost prevăzută în pactul Ligii
Națiunilor și apoi consacrată în Carta Națiunilor Unite, care
interzice folosirea forței împotriva integrității teritoriale a
statelor. V. și neagresiune,
internare, reținere și izolare a unei persoane într-o anumită
localitate sau într-un lagăr special, pe care nu are dreptul
să le părăsească. în timp de război, legile și obiceiurile războ-
iului (v.) permit internarea : a) prizonierilor de război ; b) ce-
tățenilor statului inamic aflați pe teritoriul unei părți belige-
rante sau pe teritoriul ocupat dacă această măsură este justifi-
cată prin motive de securitate ; c) militarilor care aparțin
unei armate beligerante refugiați pe teritoriul unui stat ne-
utru. Potrivit principiilor dreptului internațional, precizate în
convențiile de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea soartei
victimelor războiului, persoanele internate trebuie tratate
cu omenie, viața și onoarea lor să fie respectate în toate
împrejurările. Violarea acestei reguli constituie o crimă de
război și atrage răspunderea materială, morală și politică
a statului în cauză, precum și, în conformitate cu actul de
la Londra din 8 august 1945 și a prevederilor statutelor tri-
bunalelor militare internaționale de la Niirnberg și Tokio
(1945 și 1946), răspunderea penală a persoanelor vinovate.
interpretarea tratatelor, stabilirea felului în care trebuie în-
țeles conținutul tratatelor. Interpretarea tratatelor poate să
aibă loc pe baza analizei etimologice și logice a cuvintelor
și frazelor, prin compararea prevederilor lor în lumina prin-
cipiilor dreptului internațional. Interpretarea trebuie făcută
întotdeauna cu bună-credință. Atunci cînd textul tratatului
nu este clar, se poate recurge și la analiza lucrărilor pregă-
î	172
titoâre spre a-1 elucida. Statele părți sînt cele care interpre-
tează tratatul în mod autentic. Ele pot conveni ca interpre-
tarea să fie făcută de anumite persoane, de ex., de un for
judiciar internațional. V. și justiție internațională.
intervenție, amestec al unui stat în afacerile care țin de com-
petența suverană a altui stat, prin încălcarea voinței și su-
veranității acestuia. în dreptul internațional contemporan,
principiul neintervenției (v.) interzice orice amestec în tre-
burile altui stat. Carta O.N.U., de asemenea, prevede în mod
expres interzicerea amestecului străin în treburile care
țin de jurisdicția internă a statelor. Statul care este supus
intervenției străine are dreptul să ia toate măsurile pentru
combaterea ei și să tragă la răspundere pe plan interna-
țional statul intervenționist. Intervenția poate fi indivi-
duală sau colectivă (atunci cînd mai multe state sînt autoa-
rele intervenției). Ea poate avea cele mai diferite forme,
începînd de la șantajul diplomatic, amenințări și presiuni
economice sau politice, pînă la intervenția armată, care
constituie forma cea mai brutală. De asemenea, poate avea
un caracter deschis sau ascuns (intervenția camuflată). In-
tervenția este deseori folosită de statele imperialiste sub
aspecte variate : intervenția armată, organizarea războiului
civil în statul străin, finanțarea grupurilor contrarevoluțio-
nare, sprijinul moral și financiar acordat agenților aflați
pe teritoriul statului străin, intervenția economică, finan-
ciară etc. Apărîndu-și independența și respingînd cu hotă-
rîre orice încercări de amestec în treburile ei interne, Re-
publica Socialistă România luptă consecvent pentru respec-
tarea principiului neamestecului în treburile interne ale
altor state și popoare și se abține cu scrupulozitate de la
orice amestec în treburile interne ale altor state.
intervenție valutară, totalitatea măsurilor întreprinse de băn-
cile de emisiune pentru a vinde sau cumpăra mijloace de
plată străine, în scopul urcării sau scăderii artificiale a
cursului valutei naționale, folosind creșterea ofertei sau ce-
rerii. Pentru urcarea cursului valutei naționale, statui res-
pectiv, prin intermediul băncii centrale de emisiune sau a
trezoreriei, lansează pe piață valută și devize străine și re-
trage cantități echivalente de semne monetare naționale. în
această situație, cursul valutelor străine scade, și cel al va-
lutei naționale crește. Pentru scăderea cursului valutei
proprii, se procedează invers.
intrarea în vigoare a tratatelor, operație reglementată, de obi-
cei, în însuși textul tratatului și care poate avea loc din
173
i
momentul semnării tratatului, al schimbului instrumentelor
de ratificare ori depozitării lor sau la o dată asupra căreia
au căzut de acord părțile semnatare ale tratatului. Data
intrării în vigoare a obligațiilor și drepturilor decurgînd
din tratat ipentru un stat care devine ulterior parte se deo-
sebește de data la care tratatul intră în vigoare în general.
Dacă în acest tratat nu se prevede altfel, aceste obligații și
drepturi devin operante din clipa aderării (v.).
inviolabilitatea personală a diplomatului, cea mai importantă
dintre imunitățile și privilegiile personale ale diplomaților.
Ea constă în ocrotirea diplomatului de către statul de reșe-
dință împotriva oricăror atentate și în garanția că împo-
triva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri
de constrîngeri și nici un fel de presiuni din partea auto-
rităților și a funcționarilor țării de reședință. Diplomatul
nu poate fi arestat sau reținut pe cale judiciară sau admi-
nistrativă, iar autoritățile țării de reședință trebuie să ia
toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă per-
soanei diplomatului, libertății, demnității și onoarei lui. în
numeroase state există legi penale care pedepsesc atenta-
tele împotriva reprezentanților statelor străine. Atacurile
împotriva diplomaților constituie un mijloc folosit de sta-
tele agresive pentru a crea o încordare internațională. In-
violabilitatea personală a diplomatului nu exclude posibi-
litatea ca statui de reședință să ia măsuri de apărare îm-
potriva eventualelor uneltiri ale diplomatului sau pentru
a-1 împiedica să săvîrșească o infracțiune orî să încalce le-
gile și obiceiurile locale și de a-1 expulza apoi. Statul de
reședință nu-și încalcă obligația de a garanta inviolabilita-
tea personală a diplomatului atunci cînd acesta este lovit,
cînd participă incognito la adunări, manifestații publice
sau încăierări. Convenția de la Viena din 1961 cu privire
la relațiile diplomatice prevede că persoana agentului diplo-
matic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme
de arest sau de detențiune. Statul acreditar trebuie să-1 tra-
teze cu respectul care i se cuvine și să ia toate măsurile
necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertății și demnității lui.
inviolabilitatea sediului și a arhivelor misiunii diplomatice,
normă de drept internațional care constă în obligația ca au-
toritățile statului de reședință să nu pătrundă în sediul mi-
siunii diplomatice fără asentimentul șefului misiunii. Statul
de reședință are obligația de a lua măsurile necesare pentru
ocrotirea sediului și arhivei împotriva oricăror atentate. In-
i
174
violabilitatea sediului misiunii diplomatice trebuie respectată
atît timp cît se recunoaște statutul diplomatic al misiunii ;
daca pe teritoriul misiunii au loc evenimente sau acțiuni
(incendii, explozii, comploturi etc.) ce pun în pericol ordi-
nea și securitatea statului de reședință, misiunea este da-
toare să ia măsuri pentru a face să înceteze aceste eveni-
mente sau acțiuni, iar cînd nu poate s-o facă prin propriile
forțe, ea poate cere concursul autorităților țării de reșe-
dință. Autoritățile statului de reședință nu pot însă pă-
trunde, chiar în aceste condiții speciale, în sediul misiunii
fără asentimentul șefului misiunii diplomatice. Inviolabi-
litatea sediului misiunii nu-i dă însă acesteia dreptul de a
reține cu forța pe cetățenii proprii sau alte persoane în
sediul său, deoarece astfel de acte nu au nimic comun cu
funcțiile misiunii diplomatice, ci reprezintă o știrbire a su-
veranității statului de reședință. De asemenea, misiunea nu
are dreptul de a acorda azil diplomatic (v.) în sediul său
persoanelor urmărite de autoritățile statului de reședință.
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplo-
matice cuprinde următoarele norme în legătură cu această
problemă : „Art. 22 : 1. Localurile misiunii sînt inviolabile.
Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în
ele decît cu consimțământul șefului misiunii. 2. Statul acre-
ditar are obligația specială de a lua toate măsurile cores-
punzătoare pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea
localurilor misiunii, tulburarea liniștei misiunii sau afecta-
rea demnității acesteia. 3. Localurile misiunii, mobilierul
lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mij-
loacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici
unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii".
„Art. 24 : Arhivele și documentele misiunii sînt inviolabile
în orice moment și în orice loc s-ar afla".
inviolabilitate teritorială, normă de drept internațional care
ocrotește suveranitatea, supremația teritorială a statelor,
frontierele de stat împotriva oricărei agresiuni.
IOE v. Oficiul internațional al epizootiilor.
IPU v. Uniunea interparlamentară.
IRSG v. Grupul internațional de studii pentru cauciuc.
ISC1 v. Acordul internațional al zahărului.
ISC2 v. Comisia internațională de sericicultură.
iscoadă, persoană care, în trecut, întreprindea pe ascuns cer-
cetări în interesul sau în serviciul cuiva ; militar în recu-
noaștere. Pentru a obține informații cu privire la ceea ce se
i
175
petrecea peste hotare, a cunoaște intențiile vecinilor sau a
verifica dacă anumite declarații de prietenie erau sincere
și mai ales sigure, domnii români însărcinau cu această
grea și delicată misiune persoane de încredere. Documentele
menționează adeseori pe acești informatori neoficiali, cărora
li se spunea „iscoade" sau pur și simplu „oameni", dar nu
pomenesc niciodată numele lor. V. și spion.
iskemne-agasi, demnitar turc care însoțea pe domnul nou nu-
mit de la Constantinopol la București sau la Iași, aducînd
hiukmfermanul (decretul de numire).
ISO v. Organizația internațională de standardizare.
ISSA v. Asociația internațională de securitate socială.
ITC v. Consiliul internațional al cositorului.
ITU v. Uniunea internațională a telecomunicațiilor.
IUOTO v. Uniunea internațională a organismelor oficiale de
turism.
IWC v. Consiliul internațional al griului.
izvoarele dreptului internațional, în sens tehnic-juridic, for-
mele de exprimare a normelor de drept internațional. Spre
deosebire de dreptul intern, în care, în acest sens, izvorul
principal îl constituie legea, în dreptul internațional izvo-
rul de drept îl constituie acordul de voință dintre state,
care se exprimă sub forma tratatului internațional, a cu-
tumei internaționale sau a principiilor dreptului internațio-
nal. Hotărîrile conferințelor și organizațiilor internaționale,
deși au o mare importanță în formarea și în proclamarea
noilor norme de drept internațional, nu sînt izvoare de drept
internațional; ele au o forță moral-politică, nu juridică.
Pentru ca prevederile lor să capete forță juridică obligatorie
este necesară includerea lor în tratate internaționale. Juris-
prudența și doctrina de drept internațional nu sînt izvoare
de drept internațional și nu sînt obligatorii; ele pot servi
însă pentru precizarea conținutului regulilor de drept inter-
național cuprinse în izvoarele menționate mai sus. Legile
interne ale statelor, doctrina și jurisprudența internă nu
constituie izvoare de drept internațional și nu pot fi fo-
losite pentru stabilirea conținutului unor norme de drept
internațional decît în măsura în care exprimă un acord al
statelor, fiind recunoscute ca atare de către toate părțile
interesate. Se consideră că statutul Curții Internaționale de
Justiție codifică acordul general al statelor cu privire la iz-
y.par.ele .drepțpjpj. internațional.
176
împuternicire v. mandat
înaltă parte contractantă v. parte contractantă.
înalt comisar, denumire dată în practica internațională anumi-
tor funcționari cu rang înalt, însărcinați de o instituție in-
ternațională, de un stat sau de mai multe state cu atribuții
politice și diplomatice. De ex., înaltul comisar al Ligii Națiu-
nilor pentru orașul liber Danzig, înaltul comisar britanic în
Egipt sub regimul ocupației engleze, înaltul comisar al
O.N.U. pentru refugiați etc. în relațiile dintre unele state
care fac parte din Comunitatea britanică (British Common-
wealth), reprezentanții unui stat acreditat pe lîngă guvernul
altui stat membru al Comunității poartă denumirea de înalt
comisar. înalții comisari au rang de ambasadori și se bucură
de imunități și privilegii diplomatice.
încetarea efectelor tratatelor, curmarea obligației de a res-
pecta un tratat atunci cînd acesta a fost executat sau a
ajuns ou neputință de a fi pus în aplicare, cînd este anulat,
denunțat, revizuit, cînd una dintre părți renunță la tratat
sau prin acordul de voință al părților.
încetarea funcției diplomatice, curmarea dreptului unui diplo-
mat de a îndeplini o funcție diplomatică în caz de reche-
mare (v.), de declararea lui ca „persona non grata“ (v.), de
177	1
12
rupere a relațiilor diplomatice (v.), de izbucnire a unui
război între statul aereditant și statul acreditar sau cînd
unul dintre aceste state își încetează existența. în cazul
ruperii relațiilor diplomatice, statele își recheamă diploma-
tul, iar statul acreditar stabilește un anumit termen în care
diplomatul străin este obligat să părăsească țara. Cînd cele
două state se găsesc în stare de război, diplomaților li se
fixează, de asemenea, termenul pînă cînd trebuie să pără-
sească teritoriul țării respective și ruta pe care trebuie să se
întoarcă în țară. Dacă depășește acest termen sau nu res-
pectă ruta stabilită, diplomatul se expune pericolului de a
fi luat prizonier. Sînt cazuri cînd, după izbucnirea războ-
iului, statele stabilesc un punct pe teritoriul unui stat neu-
tru unde fiecare îi predă celeilalte părți pe diplomații res-
pectivi. Imunitatea diplomatică și în primul rînd principiul
imunității persoanei diplomatului obligă statul de reședință
să ferească pe diplomat, familia și suita sa de orice maltra-
tare, umilire, molestare, jignire, iar bunurile acestor per-
soane, de orice distrugere sau vătămare.
încetățenire v. naturalizare.
încorporarea dreptului internațional, culegere a normelor de
drept internațional așa cum sînt ele înscrise în tratatele
internaționale. încorporarea dreptului internațional nu ur-
mărește să elimine contradicțiile dintre diferitele izvoare de
drept internațional (v.). Cele mai cunoscute culegeri de tra-
tate sînt cele publicate de G. Fr. Martens, pînă în preajma
primului război mondial, de Secretariatul Ligii Națiunilor
între cele două războaie mondiale și de Secretariatul Orga-
nizației Națiunilor Unite în perioada postbelică.
înregistrarea tratatelor, operație de înregistrare a documente-
lor tratatelor, în prezent la Secretariatul O.N.U. în trecut,
tratatele se înregistrau la Secretariatul Ligii Națiunilor.
Carta O.N.U. prevede că orice tratat și orice acord încheiat
de membrii O.N.U. trebuie să fie înregistrat la Secretaria-
tul O.N.U., care urmează să-1 publice. în caz de neînregis-
trare, nici una dintre părți nu se poate referi la tratat în
fața nici unuia dintre organele O.N.U. ; neînregistrarea nu
atrage însă după sine lipsirea tratatului de efectele sale obli-
gatorii în relațiile dintre părțile contractante.
însărcinat cu afaceri, cel mai mic rang al șefului unei misiuni
diplomatice. Există două feluri de însărcinați cu afaceri :
permanenți și temporari (ad-interim). însărcinatul cu afaceri
permanent este acreditat de ministrul afacerilor externe al
statului său pe lîngă ministrul de externe, al țării de reșe-
î	178
dință. în loc de scrisori de acreditare, el înmînează o scri-
soare din partea Ministerului Afacerilor Externe. însărci-
natul cu afaceri ad-interim este persoana care conduce
misiunea diplomatică temporar, în lipsa șefului permanent,
care desemnează în această funcție pe diplomatul misiunii
imediat următor în rang și vechime; despre această nu-
mire, șeful misiunii informează printr-o scrisoare pe mi-
nistrul afacerilor externe al țării de reședință.
întreprindere de comerț exterior, organizație sau întreprindere
economică care efectuează nemijlocit operații de import-
export. în Republica Socialistă România, comerțul exterior
fiind monopol de stat, întreprinderile de comerț exterior
sînt unități de stat specializate, care efectuează operații de
import-export conform sarcinilor prevăzute în planul de
comerț exterior, parte integrantă a planului de stat pentru
dezvoltarea economiei naționale. întreprinderile de stat
pentru comerțul exterior tratează cu firmele din străină-
tate condițiile de livrare a mărfurilor, încheie tranzacții,
aleg furnizorii, obțin prețurile și condițiile de livrare, folo-
sesc serviciile întreprinderilor pentru prestare de servicii.
179
1
12*
joimir, în evul mediu, soldat mercenar în ostile țărilor române,
de obicei cazac sau polon.
jold, soldă a soldaților mercenari.
jurisdicție, drept, competență a unei instanțe judiciare de a
judeca ; circumscripția teritorială în care se exercită acest
drept. în sens mai larg, prin jurisdicție se înțelege dreptul
în virtutea căruia statul supune acțiunii legilor și instanțelor
sale persoanele, bunurile și puterea de a exercita în fapt
acest drept. în principiu, jurisdicția statului are putere de
acțiune în limitele teritoriului său. Statul exercită jurisdic-
ția sa și asupra navelor care navighează sub pavilionul său
în marea liberă, asupra aeronavelor înmatriculate pe terito-
riul său care execută zboruri internaționale, precum și asu-
pra vehiculelor spațiale lansate în spațiul cosmic. Anumite
diferende dintre state pot intra în jurisdicția Curții Inter-
naționale de Justiție cu sediul la Haga, creată prin Carta
Națiunilor Unite. Competența Curții Internaționale de Jus-
tiție este facultativă. Prin declarații speciale, statele care
doresc pot recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții In-
ternaționale de Justiție, în diferende cu caracter juridic.
Republica Socialistă România nu a făcut o asemenea de-
clarație. — Jurisdicție consulară, drept pe care îl aveau
consulii în trecut, sub regimul capitulațiilor (v.), de a judeca
180
pe cetățenii statului lor. Acest drept, care constituia o știr-
bire a suveranității statului de reședință, a fost abolit o
dată cu regimul capitulațiilor.
jus cogens, expresie latinească însemnînd „drept imperativ",
în dreptul internațional, acest termen este folosit pentru
a desemna normele imperative. V. și normă.
jus sanguinis, expresie latinească însemnînd „dreptul sîngelui",
folosită pentru a indica regula de drept după care copiii do-
bîndesc la naștere cetățenia părinților, indiferent de locul
unde s-au născut. în țările nesocialiste care aplică jus san-
guinis, copiii născuți din căsătorie au cetățenia tatălui, iar
cei născuți în afara căsătoriei urmează cetățenia mamei. în
țările socialiste, nefăcîndu-se nici o discriminare între băr-
bați și femei, dacă părinții au cetățenii deosebite, copilul
va primi acea cetățenie pe care au stabilit-o părinții de co-
mun acord. Principiul opus este jus soli (v.).
jus soli, expresie latinească însemnînd „dreptul pămîntului",
folosită pentru a indica regula de drept după care o persoană
dobîndește cetățenia statului pe al cărui teritoriu s-a năs-
cut, indiferent de cetățenia părinților săi. Opusul său este
jus sanguinis (v.).
justiție internațională, mijloc pașnic de soluționare a litigiilor
internaționale de către un tribunal internațional care judecă
procesul și dă o hotărîre obligatorie pentru state. în trecut,
pe lîngă Liga Națiunilor (v.) a funcționat ca instanță judi-
ciară Curtea permanentă de justiție internațională, care a
încetat de a exista o dată cu această organizație (1946) ; la
Organizația Națiunilor Unite funcționează ca principal or-
gan judiciar Curtea Internațională de Justiție (v.).
își	3
k-1
Kara-Bogdan, nume pe care îl dădeau turcii Moldovei.
Kara-Iflak, nume pe care îl dădeau turcii Țării Românești,
legalitate internațională 1. asigurarea respectării de către toate
statele a dreptului internațional în relațiile lor reciproce.
Respectarea dreptului internațional și a obligațiilor asumate
în relațiile dintre state constituie un principiu de bază al
dreptului internațional și al relațiilor internaționale. Asi-
gurarea unei legalități stabile în relațiile dintre state repre-
zintă un important factor de pace, de coexistență pașnică
între statele cu sisteme social-politice diferite ; 2. ansamblu
de norme ale dreptului internațional care sînt în vigoare
la un moment dat.
legalizare, procedură prin care un organ de stat competent
atestă autenticitatea semnăturilor de pe un act sau confor-
mitatea unor copii cu originalul. Legalizarea actelor în Re-
publica Socialistă România se face, după natura lor, de că-
tre notariatul de stat, comitetele executive ale sfaturilor
populare și alte organe prevăzute de lege. în străinătate,
legalizarea actelor care urmează a fi folosite pe teritoriul
Republicii Socialiste România se efectuează de către oficiile
diplomatice și consulare române, fiind parte integrantă a
funcțiilor consulare.
k-1
182
legat, reprezentant al bisericii catolice romane, trimis al papei.
Legații sînt de trei feluri : a) legatus a latere (sau laterMs),
cardinal care reprezintă personal pe papă, însărcinat cu
anumite misiuni temporare ; b) legatus missus, reprezentant
care îndeplinește funcții analoge ambasadorilor. în zilele
noastre poartă denumirea de „nunțiu apostolic" ; c) legatus
natus, prelat catolic care primește în mod tradițional acest
titlu onorific, în virtutea funcției sale, ca, de pildă, arhi-
episcopul Coloniei sau al Salzburgului.
legație v. misiune diplomatică.
legile de apărare a păcii, legi adoptate în anii 1950—1951 în
țările socialiste care interzic propaganda de război sub orice
formă și prevăd pedepse penale pentru cei ce se vor face
vinovați de astfel de acțiuni. Ele au însemnătate internațio-
nală deoarece concretizează obligația generală a statelor de
a nu recurge la forță sau la amenințare cu forța în relațiile
lor internaționale, de a respecta principiul .de drept inter-
național al neagresiunii. în repetate rînduri, statele socialiste
au propus luarea unor astfel de măsuri de către toate țările,
considerînd că încetarea propagandei de război, inclusiv a
propagandei războiului atomic, ar avea un important rol
în îmbunătățirea relațiilor dintre state. Marea Adunare Na-
țională a Republicii Socialiste România a adoptat la 15 de-
cembrie 1950 „Legea pentru apărarea păcii", care prevede
pedepse severe pentru cei ce săvîrșesc acte potrivnice păcii
(de ex., propagandă de război).
legile și obiceiurile războiului, reguli de drept internațional
care limitează alegerea de către beligeranți a mijloacelor
și metodelor de război și tind să restrîngă efectele distru-
gătoare ale acestora. Multe dintre ele au apărut cu sute de
ani în urmă și sînt confirmate printr-o tradiție de veacuri.
Cele mai importante acte internaționale care conțin legile
și obiceiurile războiului sînt : Declarația cu privire la răz-
boiul maritim, semnată la Paris, în 1856 ; Convenția cu pri-
vire la ameliorarea soartei răniților și bolnavilor, încheiată
la Geneva în 1864 ; Declarația pentru înlăturarea folosirii
gloanțelor explozive și incendiare, semnată la Petersburg
în 1868 ; convențiile, precum și Declarația pentru interzi-
cerea gloanțelor care se desfac sau se turtesc în corp, sem-
nate la Haga în 1899 ; Convenția de la Geneva (1906) pentru
îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din armata ac-
tivă ; convențiile de la Haga din 1907 cu privire la începe-
rea ostilităților, la legile și obiceiurile războiului terestru,
la drepturile și obligațiile statelor și persoanelor în caz de
183
1
război terestru, cu privire la situația vaselor comerciale
inamice la începerea operațiilor militare, la comportarea va-
selor comerciale față de vasele militare, cu privire la plan-
tarea minelor submarine explozive, despre bombardamen-
tele forțelor armate maritime în timp de război, cu privire
la instituirea Curții internaționale de prize maritime, la
drepturile și obligațiile statelor neutre în caz de război ma-
ritim ; Declarația cu privire la dreptul războiului maritim,
semnată la Londra în 1909 ; protocolul de la Geneva din
1925, care interzice folosirea armelor toxice, chimice și bac-
teriologice ; convențiile cu privire la ameliorarea soartei
răniților și bolnavilor, la regimul prizonierilor de război,
precum și cu privire la ocrotirea populației civile în timp
de război, semnate la Geneva în 1929 ; regulile cu privire la
acțiunea submarinelor față de vasele comerciale în timp de
război, anexă la Protocolul de la Londra din 1936 ; Con-
venția de la Haga din 1954 cu privire la ocrotirea valorilor
culturale în caz de conflict armat. O deosebită importanță
în această problemă o prezintă așa-numita „clauză Martens"
din preambulul convențiilor de la Haga din 1899 și 1907,
privind războiul terestru, potrivit cărora, în cazurile care
nu sînt prevăzute în reglementările adoptate, beligeranții și
populația civilă rămîn sub protecția principiilor dreptului
internațional stabilite prin obiceiurile popoarelor civilizate,
prin legile umanității și imperativele conștiinței publice.
Toate aceste documente realizează codificarea legilor și obi-
ceiurilor războiului. Ele trebuie să fie respectate de toate
statele în caz de conflict armat. încălcarea lor constituie
o crimă de război și atrage răspunderea internațională
atît a statelor, cît și a persoanelor vinovate de comiterea
acestor infracțiuni. Acest principiu și-a găsit consacrarea în
Actul de la Londra (august 1945), pe baza căruia a fost
constituit Tribunalul de la Nurnberg, care, la 1 octombrie
1946, a condamnat pe principalii criminali de război naziști.
Sentințele tribunalelor militare internaționale de la Nurn-
berg și Tokio, precum și rezoluția Adunării Generale a
O.N.U. nr. 95/1, din 11 decembrie 1946 întăresc principiile
de bază ale dreptului războiului, cuprins în legile și obi-
ceiurile războiului.
legitim, calificativ care indică conformitatea cu un principiu
superior de ordin juridic și politic. — Legitimă apărare,
dreptul unui stat de a reacționa imediat și spontan cu forța
armelor împotriva unei agresiuni armate. Art. 51 al Cartei
O.N.U. prevede următoarele : „Nici o dispoziție a acestei
1
184
Carte nu aduce atingere dreptului natural de legitimă apă-
rare, individuală sau colectivă, în cazul în care un membru
al Națiunilor Unite este obiectul unei agresiuni armate
pînă ce Consiliul de Securitate va fi luat măsurile nece-
sare pentru menținerea păcii și securității internaționale".
Exercitarea dreptului de legitimă apărare în relațiile dintre
state este supusă acelorași condiții ca și legitima apărare
din dreptul intern. Actul de apărare trebuie să fie cores-
punzător cu gravitatea atacului și să nu depășească limitele
unei apărări raționale.
lex loci contractus, expresie latinească însemnînd „legea locului
contractului", folosită pentru a indica norma conflictuală
care supune legii locului unde a fost încheiat contractul liti-
giile ce ar putea apărea în legătură cu executarea lui.
lex loci executionis, expresie latinească însemnînd „legea lo-
cului executării", folosită pentru a indica norma conflic-
tuală care supune legii locului unde trebuie să fie executată
obligația prevăzută de un contract.
lex patriae, expresie latinească însemnînd „legea patriei", fo-
losită pentru a indica norma conflictuală care impune apli-
cabilitatea legii statului al cărui cetățean este persoana
parte în litigiu.
lex rei sitae, expresie latinească însemnînd „legea locului lu-
crului", folosită pentru a indica norma conflictuală de drept
internațional privat (v.), în baza căreia, bunurile imobile
sînt supuse legii statului pe teritoriul căruia sînt situate,
lex voluntatis, expresie latinească însemnînd „legea voinței",
folosită pentru a indica norma conflictuală care impune
aplicarea legii pe care o alege persoana ce a săvîrșit un
fapt juridic.
libertatea aerului, expresie uzitată în acordurile anexate la
Convenția internațională a aviației civile (Chicago, 7
decembrie 1944) pentru a exprima dreptul de folosire a
spațiului aerian pe care și-1 acordă reciproc statele contrac-
tante. Acordul privind tranzitul serviciilor aeriene interna-
ționale prevede la art. 1 : „obligația fiecărui stat contractant
de a acorda celorlalte state contractante, în ceea ce pri-
vește serviciile aeriene internaționale regulate, următoarele
libertăți ale aerului : a) dreptul de a traversa teritoriul său
fără aterizare ; b) dreptul de aterizare pentru scopuri ne-
comerciale (reparații, aprovizionare cu carburanți etc.)".
înțelegerea privind transporturile aeriene internaționale
enumeră cinci libertăți ale aerului pe care statele contrac-
185
1
tante și ie acordă reciproc pentru servicii aeriene internațio-
nale regulate. Pe lingă cele două înlesniri cuprinse în acordul
pricind tranzitul, această convenție stipulează și drep-
tul de a face escală pe teritoriul altor state pentru scopuri
comerciale (dreptul de a îmbarca și de a debarca pasageri,
colete poștale și mărfuri). în antichitate se considera că spa-
țiul aerian aparține tuturor (Res communis omnium). în
epoca feudală, spațiul aerian aparținea proprietarului pă-
mîntului deasupra căruia se afla spațiul respectiv. în epoca
noastră au fost formulate, în legătură cu spațiul aerian, ur-
mătoarele două teorii : a) teoria suveranității statului asu-
pra spațiului aerian de deasupra teritoriului său ; b) teoria
libertății aerului, potrivit căreia statele nu ar avea asupra
spațiului aerian decît drepturile strict necesare pentru
apărarea teritoriului. Convenția internațională asupra navi-
gației aeriene încheiată la Paris în 1919 a consacrat prin-
cipiul suveranității statelor asupra spațiului aerian de dea-
supra teritoriilor ce le aparțin, confirmat de altfel și prin
alte acorduri internaționale, printre care și Convenția de la
Chicago din 1944. Potrivit acestui principiu, fiecare stat are
dreptul de suveranitate deplină și exclusivă asupra coloa-
nei de aer cuprinse în limitele frontierelor sale, iar în înăl-
țime pînă unde începe spațiul cosmic. Suveranitatea statului
se întinde și asupra spațiului aerian de deasupra mării te-
ritoriale. Spațiul aerian de deasupra largului mării este
liber, nefiind supus suveranității nici unui stat. în fața
cerințelor care rezultă din dezvoltarea navigației aeriene
internaționale, statele își acordă din ce în ce mai des fa-
cilități reciproce pe bază de convenții bilaterale sau multi-
laterale cu privire la dreptul de a folosi spațiul aerian de
deasupra teritoriilor părților contractante pentru zboruri
comerciale regulate sau ocazionale. Asemenea zboruri tre-
buie să se efectueze cu respectarea regulilor de navigație
aeriană și a itinerariilor prestabilite, statornicite de statul
suveran al spațiului aerian de deasupra teritoriului său.
libertatea de comunicare a misiunii diplomatice, unul dintre
aspectele imunității diplomatice (v.). Misiunea diplomatică
are libertate deplină de comunicare cu guvernul său, pre-
cum și cu celelalte oficii diplomatice ale statului pe care îl
reprezintă; Corespondența oficială a misiunii diplomatice
este inviolabilă ; ea nu poate fi nici deschisă, nici cenzurată,
iar curierii diplomatici (v.) nu pot fi supuși jurisdicției sta-
tului străin, nu pot fi arestați, reținuți sau percheziționați.
Pentru a intra în legătură cu guvernul său, misiunea di-
1
186
plomatică poate folosi cu prioritate mijloace de comunicație
fără a fi supuse controlului țării de reședință. Ea poate
folosi poșta diplomatică simplă sau cifrată. Misiunea diplo-
matică nu poate instala și utiliza un post de radioemisie
decît cu asentimentul statului acreditar.
libertatea mărilor, principiu potrivit căruia largul mării nu
este supus suveranității nici unui stat și este deschis, în
condiții de egalitate, tuturor statelor. Din principiul de
drept internațional al libertății mărilor derivă următoarele
drepturi : a) libertatea de navigație ; b) dreptul de pescuit ;
c) dreptul de survol ; d) dreptul de a instala cabluri și
conducte submarine. în trecut, unele .state își arogaseră
dreptul de a folosi în exclusivitate căi maritime și chiar
suprafețe întinse din largul mărilor și oceanelor. Principiul
libertății mărilor s-a cristalizat în perioada luptei burghe-
ziei împotriva feudalismului. în zilele noastre, principiul li-
bertății mărilor este recunoscut în mod unanim. El a fost
confirmat prin Convenția cu privire la marea liberă înche-
iată la Geneva în 1958, la care participă un număr mare de
state, printre care și Republica Socialistă România. în vir-
tutea principiului libertății mărilor, statele sînt obligate să
se abțină de la orice acțiuni care ar avea efecte defavorabile
asupra folosirii largului mării de către cetățenii tuturor
statelor. Constituie încălcări ale libertății mării măsuri ca :
blocada maritimă în timp de pace, oprirea, cercetarea, se-
chestrarea în largul mării a unor na\e purtînd pavilionul
altor state.
licență, în terminologia dreptului internațional, autorizație
dată de către organele guvernamentale de stat unei per-
soane sau unei întreprinderi pentru exportul, importul și
tranzitul unei mărfi în anumite cantități. în practică, ele
sînt cunoscute sub denumirea de licențe de export, import
și tranzit și cuprind perioada de timp pentru care sînt eli-
berate, numele țării de origine, de destinație, cantitatea și
valoarea mărfurilor admise la export sau la import. Siste-
mul de licențe constituie un important mijloc de înfăptuire
a politicii comerciale a statelor.
lichiditatea internațională, rezervă de aur și devize deținută
de către autoritățile monetare ale unei țări, precum și unele
facilități de credit, toate la un loc menite să garanteze ca-
pacitatea țării respective de a face față obligațiilor sale
internaționale de plată. Noțiunea de lichiditate internațio-
nală nu are o definiție general acceptată. Majoritatea eco-
nomiștilor includ în noțiunea de lichiditate internațională
187
1
următoarele elemente : rezervele de aur și devize deținute
de autoritățile monetare ale statelor, rezervele țărilor la
Fondul monetar internațional și alte facilități de credit pe
termen lung (liniile de credit „swap“, obligații guvernamen-
tale speciale etc.). Deținerile de aur și devize ale particula-
rilor sînt excluse din noțiunea de lichiditate internațională
din cauză că aceste fonduri nu sînt sub controlul direct al
autorităților monetare și deci ele nu pot fi folosite pentru
acoperirea deficitelor balanțelor de plăți externe.
licitație publică, modalitate utilizată în comerțul intern și in-
ternațional prin care pot fi vîndute diferite mărfuri. Măr-
furile sînt astfel expuse încît să permită cumpărătorilor
examinarea lor. Marfa licitată este vîndută cumpărătorului
care a oferit prețul cel mai mare.
Liga Națiunilor, organizație internațională guvernamentală
creată după primul. război mondial. Pactul Ligii Națiunilor
constituia prima parte a tratatelor de pace de la Paris din
1919. Conform Pactului, printre scopurile Ligii figurau men-
ținerea păcii, reglementarea armamentelor, dezvoltarea co-
laborării între popoare, respectarea dreptului internațional și
a obligațiilor decurgînd din tratate etc. Membrii fondatori
ai Ligii au fost 32 de state printre care și România. Cel
mai mare număr de membri l-a avut Liga Națiunilor în
1937, cînd a ajuns la 58 de state. Organele principale ale Ligii
au fost : a) Adunarea, organ de conducere alcătuit din re-
prezentanții tuturor membrilor Ligii, fiecare membru avînd
un singur vot. Adunarea ținea sesiuni în fiecare an, în luna
septembrie, la Geneva. în competența sa intrau toate pro-
blemele aflate în sfera de activitate a Ligii ©au referitoare la
pacea mondială. Adunarea lua hotărîri pe baza unanimității.
Admiterea de noi membri în Ligă se făcea cu o majoritate de
două treimi ; problemele de procedură se adoptau prin ma-
joritatea simplă; b) Consiliul, organul executiv al Ligii.
El era compus din membri permanenți și nepermanenți.
Ținea sesiuni de 3—4 ori pe an, ședințele putînd fi publice
sau închise. Hotărîrile Consiliului se adoptau cu unanimi-
tate de voturi. Competența sa era asemănătoare cu cea a
Adunării ; c) Secretariatul, condus de secretarul general și
alcătuit din 600 de funcționari. Pactul Ligii Națiunilor nu
interzicea recurgerea la război, în relațiile dintre state, pen-
tru rezolvarea litigiilor internaționale. El prevedea numai
sancțiuni sau acțiuni de constrîngere împotriva statului care
recurgea la război cu nesocotirea prevederilor Pactului.
Pactul recunoștea că menținerea păcii implică reducerea
188
1
armamentelor naționale ale statelor pînă la un minimum
corespunzător necesităților securității naționale și îndepli-
nirii obligațiilor internaționale. Faptul că Liga n-a reușit să
asigure aplicarea principiilor dreptului internațional în
vederea apărării păcii și securității popoarelor, că sistemul
de sancțiuni împotriva agresorului era ineficient și mai ales
lipsa de dorință a marilor puteri dominante în Ligă de a
aplica prevederile Pactului au împiedicat această organi-
zație să constituie un factor de menținere a păcii și secu-
rității internaționale. Ea nu a putut să preîntîmpine agre-
siunea Japoniei împotriva Chinei, cea a Italiei împotriva
Etiopiei, nu a putut să oprească înarmarea Germaniei hitle-
riste și încălcarea tratatelor internaționale de către aceasta,
ca și intervenția Germaniei și Italiei în Spania. Printre
personalitățile care s-au remarcat în activitatea Ligii Națiu-
nilor se numără și Nicolae Titulescu, de două ori președinte
al Adunării Ligii Națiunilor. El a înțeles pericolul politicii
agresive a Germaniei hitleriste și a militat pentru crearea
unui sistem de securitate colectivă europeană ; a semnat
din partea României Convenția de la Londra în 1933 pentru
definirea agresiunii ; în 1934, Nicolae Titulescu a fost prin-
tre inițiatorii invitării U.R.S.S. de a intra în Liga Națiunilor.
El a luptat pentru încheierea pactului oriental de securitate
colectivă, cu participarea U.R.S.S., și a criticat politica
muncheneză de împăciuire a agresorului, cerînd acțiuni efi-
ciente de organizare a securității colective împotriva agre-
siunii. Liga Națiunilor a încetat să funcționeze la izbucnirea
celui de-al doilea război mondial, iar în 1946 a fost în mod
oficial și formal desființată.
limba de lucru, limba diplomatică (v.) în care se poartă dis-
cuțiile în cadrul unei conferințe internaționale.
limbaj (sau stil) diplomatic-1. totalitatea expresiilor și frazelor
speciale folosite în comunicări oficiale diplomatice, ca : agre-
ment (v.), perșona grata (v.), persona non grata (v.), scrisori
de acreditare (v.), bune oficii (v.), modus vivendi (v.), ad-hoc
(v.), modus procedendi (v.), stătu quo (v.) etc. ; 2. limbaj
politicos care, evitînd expresiile jignitoare, caută să exprime
în termeni prudenți intenția autorilor comunicării respective.
limbă diplomatică, limba în care se fac comunicările și se în-
trețin relațiile oficiale diplomatice. Limba diplomatică poate
fi limbă oficială G.) sau limba de lucru (v.). Egalitatea su-
verană a statelor impune în prezent ca, în cadrul discuții-
lor, negocierilor sau comunicărilor, limba folosită de oricare
dintre statele părți să fie considerată limbă diplomatică.
199
1
Fiecare diplomat are dreptul de â se exprima în limba tării
sale, fiind obligat, dacă această limbă nu este limba oficială
sau. de lucru, să asigure traducerea. Notele diplomatice se
pot redacta în limba națională, dar pentru considerente de
curtoazie se alătură traducerea lor neoficială. Aplicarea
acestui principiu nu este posibilă în cazul unor conferințe
internaționale ținute cu participarea unui mare număr de
state. în astfel de ocazii se stabilesc anumite limbi de lucru și
limbi oficiale. în prezent nu există o limbă unanim ad-
misă pentru purtarea contactelor diplomatice oficiale și
pentru redactarea tratatelor internaționale. în evul mediu,
în Europa de apus limba diplomatică obligatorie era limba
latină, care, cu trecerea timpului, a fost înlocuită cu limba
franceză, devenită de la jumătatea secolului al XVIII-lea
limbă diplomatică unanim recunoscută. Astfel, la Congresul
de la Viena din 1815 și la Congresul de la Paris din 1856,
în întreaga activitate diplomatică s-a folosit limba fran-
ceză. în secolul al XX-lea, alături de limba franceză a în-
ceput să fie folosită ca limbă diplomatică și limba engleză,
apoi și limbile spaniolă și rusă. La Conferința de pace de
la Paris din 1946 au fost folosite ca limbi oficiale engleza,
franceza și rusa. în toate organele O.N.U., în afară de Curtea
Internațională de Justiție, sînt recunoscute ca limbi ofi-
ciale : engleza, franceza, spaniola, rusa și chineza.
limbă oficială, limbă diplomatică (v.) în care se redactează
tratatele, protocoalele, actele finale și alte documente inter-
naționale.
listă de contrabandă, în războiul maritim, lista obiectelor
transportate pe un vas neutru care pot fi confiscate de beli-
geranți, fiind considerate drept contrabandă de război.
V. și contrabandă.
listă de mărfuri, document în care sînt enumerate mărfurile
care fac obiectul schimburilor comerciale dintre părțile sem-
natare ale unui acord comercial. Lista de mărfuri se ane-
xează, de obicei, la un acord comercial. Distingem lista
mărfurilor de export (A) și lista mărfurilor de import (B).
listă deschisă, document eliberat de Ministerul Afacerilor Ex-
terne sau de misiunea diplomatică din străinătate care con-
ține rugămintea adresată autorităților vamale ale statului
său de a da toată asistența persoanei care deține acest do-
cument la trecerea graniței. El se eliberează persoanelor
care se bucură de privilegii și imunități diplomatice sau
celor ce sînt oaspeți ai țării. Uzanța este ca deținătorul
acestui document să nu fie supus inspecției vamale.
1
190
liste negre, liste care conțin enumerarea persoanelor fizice sau
juridice cu care se interzice naționalilor unei țări să între-
țină relații comerciale, financiare etc. Se întocmesc de către
autoritățile guvernamentale, după care se publică, pentru a
fi cunoscute de cei interesați în operații de comerț exte-
rior. Au apărut în timpul primului război mondial, căpă-
tînd o largă răspîndire în timpul celui de-al doilea război
mondial și în perioada postbelică.
lipc-agâsi, vătaf de lipcani (v.), comandantul corpului de cu-
rieri în țările române.
lipcani, denumire dată tătarilor din Lituania așezați în părțile
Hotinului. Curieri vestiți, au dat numele lor celor care se
îndeletniceau cu această slujbă. în țările române, lipcanii
formau corpul de curieri care făceau rutele București—Iași,
București—Constantinopol și Iași—Constantinopol. în timpul
domniilor pămîntene, ei erau recrutați dintre călărașii de
elită ai armatei ; în perioada domniilor fanariote se alegeau
dintre tătarii din Crîm, iar din 1821 (restabilirea domniilor
pămîntene) din nou dintre români. Locuitorii din cartierele
Tătărași, Copou din Iași și Obor, Foișor (unde exista, în
1752, mahalaua „Lipcani", denumită apoi, după biserica
zidită în 1764, „Sfîntul Ștefan") din București au dat lipcani
vestiți prin viteza, curajul și dibăcia lor. Dintre ei, polcov-
nicul Trandafir, vătaful Dinu Ghigorț din Țara Românească,
vătaful Antoniu Melinte în Moldova ș.a. s-au bucurat de
un mare renume, făcînd să se spună despre lipcanii din ță-
rile române că sînt cei mai rapizi curieri din Europa.
litigiu v. diferend.
local consular, ansamblu arhitectonic care cuprinde clădirile
sau părțile de clădiri și terenul aferent, indiferent în a cui
proprietate se află, folosit exclusiv pentru postul consular
(v.). Localul consular se bucură de imunitate consulară (v.).
localul misiunii diplomatice, ansamblu arhitectonic care cu-
prinde clădirile sau părțile din clădiri și terenul aferent,
indiferent în a cui proprietate se află, folosit de misiunea
diplomatică, inclusiv pentru reședința șefului de misiune. Lo-
calul misiunii diplomatice se bucură de inviolabilitate.
locotenentă domnească, organ administrativ-politic în țările ro-
mâne (de obicei alcătuit din mai multe persoane) care
înlocuia pe domn, exercitînd drepturile acestuia în timpul
absențelor, al incapacității lui sau cînd tronul era vacant,
locus regit actum, expresie latinească însemnînd „locul guver-
nează actul", folosită pentru a indica norma conflictuală
191
1
de drept internațional privat (v.), în baza căreia forma
actului este determinată de legislația statului pe teritoriul
căruia a fost încheiat.
loghiotați țarigrădeni, denumire dată dascălilor greci veniți
din Fanar în principate, dintre care cei mai iscusiți erau
recrutați pentru cancelaria domnească, în vederea întoc-
mirii actelor diplomatice.
logofăt, titlu de mare demnitar în ierarhia boierilor români din
timpul orînduirii feudale. Demnitatea de mare logofăt era
cea dintîi boierie în Moldova ; în Țara Românească urma
marelui vornic. încă din secolul al XlV-lea, marele logofăt
era cancelarul țării, îngrijea de redactarea hotărîrilor luate
de domn și de divan, pe care le întărea cu pecetea dom-
nească. Al doilea logofăt era locțiitorul primului, iar al
treilea îndeplinea funcția de secretar al cancelariei dom-
nești ; marele logofăt de obiceiuri ținea în evidență vechile
„orînduieli" și „obiceiuri", adică vechile instituții ale țării
și ceremonialul curții; marele logofăt al trebilor din afară
sau „al străinilor pricini" (dregătorie înființată în Țara
Românească în 1812) avea în grijă judecarea proceselor din-
tre pămînteni și străini ; logofătul de taină era secretarul
corespondenței domnului și divanului, numit în Moldova
cămăraș de izvoade (v.).
1
192
m
mahzâr, petiție, adresă, scrisoare de protest adresată Porții
Otomane.
majoritate, în terminologia relațiilor internaționale, număr de
voturi necesar pentru adoptarea hotărîrilor unui for deli-
berativ al unei organizații internaționale (adunare plenară,
comitet, consiliu etc.) sau ale unei reuniuni internaționale
multilaterale. în practica vieții internaționale se cunosc
mai multe sisteme pentru calculul majorității obținute prin
vot: a) majoritate absolută: majoritatea celor votanți. în
procedura conferințelor internaționale, la formarea majori-
tății prin care se adoptă hotărîrile, numărul voturilor este
raportat la totalul membrilor adunării, b) majoritate rela-
tivă : cel mai mare număr de 'voturi exprimat în același
sens. De ex., dacă se exprimă din 100 de voturi 40 pen-
tru A, 32 pentru B, 28 pentru C, nimeni nu a întrunit majo-
ritatea absolută, iar A a obținut majoritatea relativă. în pro-
cedura conferințelor internaționale, dacă sînt mai multe pro-
puneri de hotărîri, rezoluții etc., într-o anumită problemă,
ele se pun la vot pe rînd, iar membrii se pronunță „pen-
tru" sau „contra", sau declară că se abțin. în acest sistem,
numărul voturilor afirmative este raportat la numărul mem-
brilor votanți, la calculul majorității nefiind luați în con-
siderare membrii care s-au abținut sau care nu au pârtiei-
193	m
1Ș — Mic dicționar diplomație român
pat la vot. Prin sistemul majorității relative, o (propunere
poate fi adoptată chiar dacă a întrunit un număr mic de
voturi favorabile față de totalitatea membrilor adunării ;
c) majoritate simplă : hotărîrea este adoptată dacă întrunește
votul afirmativ a jumătate plus unu din numărul voturilor
care se iau în considerare la calculul majorității (absolute
sau relative) ; d) majoritate calificată : hotărîrea este adop-
tată dacă întrunește votul afirmativ al unei majorități mai
mari decît cea simplă, expres stabilită în actul care deter-
mină numărul voturilor necesare pentru adoptarea unei anu-
mite hotărîri. Astfel, Adunarea Generală a O.N.U. adoptă
bugetul O.N.U. cu majoritatea calificată de două treimi, iar
Consiliul de Securitate (care numără cincisprezece membri)
adoptă hotărîrile sale cu o majoritate calificată de nouă
voturi.
mala fides, expresie latinească însemnînd „rea-credință“.
mandant, persoană care dă împuternicire unei alte persoane
(mandatar) să facă anumite operații stipulate în mandat
în numele său și pe contul său. Titularul operației înche-
iate în temeiul mandatului nu este persoana (fizică sau
juridică) care întocmește actul, mandatarul, ci cel care l-a
împuternicit și în numele căruia actul a fost încheiat.
mandat1, împuternicire pe care o persoană fizică sau juridică,
denumită mandant (v.), o dă unei alte persoane, mandatar
(v.), pentru a-1 reprezenta, a-i apăra interesele sau a efec-
tua anumite operații, dinainte stabilite, pentru mandant.
După obiectul împuternicirii, mandatul poate fi de mai
multe feluri : mandat de comision, mandat de transport,
de navlosire, mandat de asigurare etc. Mandatul comercial
este, în principiu, retribuit. Mandatul civil este, de regulă,
gratuit.
mandat2, teritoriu sub formă de administrare aplicată de
puterile învingătoare din primul război mondial coloniilor
și teritoriilor care au aparținut țărilor învinse și instituită
prin intermediul Ligii Națiunilor. După gradul lor de dez-
voltare, teritoriile sub mandat se împărțeau în trei cate-
gorii : mandate tip A : Irak, Palestina și Transiordania,
Siria și Liban ; mandate tip B : Camerunul britanic, Togo
britanic, Tanganika, Camerunul francez, Togo francez și
Ruanda-Urundi ; mandate tip C: fostele teritorii germane
din Africa de sud-vest și insulele din Oceanul Pacific. Sta-
tele care au primit mandate de a administra asemenea
teritorii au fost : Anglia, Franța, Belgia, Uniunea Sud-Afri-
cană, Noua Zeelanda, Australia și Japonia. Sistemul mân-
jii
194
datelor nu ă modificat rînduielile coloniale existente în te-
ritoriile dependente. Statele mandatare erau stăpînii deplini
în aceste teritorii, iar controlul exercitat de Liga Națiunilor
■asupra lor era pur formal. în țările sub mandat au izbucnit
adeseori răscoale populare împotriva colonialiștilor străini.
Ca urmare a luptei de eliberare națională, țările care făceau
parte din categoria mandatelor de tip A și-au cucerit in-
dependența pînă la sfîrșitul celui de al doilea război mon-
dial. Celelalte teritorii au trecut sub regimul tutelei inter-
naționale organizate de O.N.U. Teritoriile care au făcut
parte din categoria mandatelor de itip B și-au dobîndit in-
dependența în decursul celor două decenii care au urmat
celui de al doilea război mondial.
mandatar, persoană care a primit împuternicire din partea unei
alte persoane (mandant) să execute anumite operații în fa-
voarea acestuia, astfel încît operația va avea drept titular
pe mandant, și nu pe mandatar. Se mai numește și agent.
Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat,
unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România. în
domeniul relațiilor externe, conform Constituției, Marea
Adunare Națională are atribuția de a ratifica și de a de-
nunța tratatele internaționale care implică modificarea legi-
lor ; stabilește linia generală a politicii externe ; declară
mobilizarea parțială sau generală; declară starea de război
în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socia-
liste România sau împotriva unui alt stat față de care
Republica Socialistă România are obligații de apărare mu-
tuală asumate prin tratate internaționale (dacă s-a produs
situația pentru care obligația de declarare a stării de război
este statornicită) ; numește și revocă pe comandantul suprem
al forțelor armate (art. 43). în cadrul Marii Adunări Na-
ționale funcționează comisia pentru afacerile externe.
mare închisă, mare care este înconjurată de țărmuri aparținînd
unuia sau câtorva state (de ex., Marea Neagră, Marea Bal-
tică, Marea Caspică). Mările închise care nu comunică cu
alte mări se află în folosința statelor riverane ; cele care
au comunicație cu alte mări sînt libere pentru navigația
comercială și pescuitul tuturor statelor. Ele prezintă însă
o însemnătate deosebită pentru securitatea statelor riverane
și, prin urmare, sînt supuse unui regim special stabilit prin
tratate internaționale. Astfel, prin Convenția de la Montreux
din 20 iulie 1936, la care România este parte, s-a statornicit
un regim special de navigație pentru Marea Neagră, și
anume : libertatea de navigație comercială în această mare
195	m
13*
este confirmată în favoarea tuturor pavilioanelor. în ceea
ce privește vasele de război, puterile riverane (România,
U.R.S.S., Bulgaria, Turcia) au un drept nelimitat de a sta-
ționa asemenea vase în timp de pace ca și în timp de război
în Marea Neagră ; în privința celorlalte puteri, acest drept
este limitat la 30 000 de tone în total, greutate care poate fi
majorată în anumite condiții pînă la cel mult 45 000 de tone,
nici o putere neriverană neputînd menține în Marea Neagră
vase de război de un tonaj mai mare de două treimi din
tonajul mai sus indicat. Sub nici un motiv vasele de război
ale unei puteri neriverane nu pot staționa mai mult de
21 de zile în Marea Neagră. în cazul cînd Turcia ar fi în
război, trecerea vaselor de război prin strîmtori din sau spre
Marea Neagră, conform Convenției, este lăsată la discreția
guvernului turc.
mare liberă (sau mare deschisă), largul mării sau al oceanului,
părțile mării care nu fac parte din apele teritoriale sau
interioare ale vreunui «stat și asupra cărora nici un stat nu
își exercită suveranitatea. Toate statele au dreptul de a
folosi marea liberă pentru navigație, pescuit și survol. La
baza regimului juridic al mării libere stă principiul liber-
tății de navigație pentru vasele comerciale sau militare ale
tuturor statelor, în timp de pace sau de război, libertatea
pentru cetățenii tuturor statelor de a exercita îndeletniciri
marine, libertatea tuturor statelor de a pune cabluri sub-
marine în aceste mări. Vasele comerciale sau militare aflate
în marea liberă, ca și echipajele lor, sînt supuse numai le-
gilor statului al cărui pavilion îl poartă vasul. Pavilionul
indică naționalitatea vasului. Din egalitatea în drepturi a
statelor rezultă egalitatea între pavilioane în marea liberă ;
nerespectarea pavilionului constituie un act neprietenesc față
de statul căruia aparține și o violare a dreptului interna-
țional. în unele tratate (de ex., în Convenția pentru protec-
ția cablurilor maritime) se prevede că vasele militare apar-
ținînd unei părți contractante pot reține vasele altei părți
contractante care au încălcat tratatul; dreptul internațional
permite ca vasele care comit infracțiuni în apele teritoriale
ale unui stat și a căror urmărire a început în aceste ape
să fie urmărite mai departe și poprite în marea liberă ; de
asemenea, vasele militare ale oricărui stat pot popri vase
care comit acte de piraterie (v.). în timp de război, marea
liberă poate constitui un teatru de război ; în acest caz,
statele neutre continuă să aibă dreptul de navigație, pescuit
și survol. O serie de convenții internaționale, dintre care
m
196
cea mai importantă este cea adoptată la Conferința de la
Geneva din 1958, reglementează regimul juridic al mării
libere, navigația și pescuitul în această mare.
marele logofăt al trebilor dinafară, funcție înființată în Țara
Românească, în secolele XVII—XVIII, cu atribuția de pre-
ședinte al tribunalului special, care judeca procesele din-
tre pămînteni și străini. Marele logofăt al trebilor din afară
era ajutat de doi judecător:. El se afla sub controlul mare-
lui postelnic (v.).
marele postelnic v. postelnic.
mare teritorială v. ape teritoriale.
martalogi, vameși, corp instituit pentru paza vămilor și prinde-
rea contrabandiștilor. Martalogii erau comandați de un că-
pitan de martalogi.
masa rotundă, denumirea pe care o poartă practica protocolară
a conferințelor internaționale, la care părțile sînt așezate
în jurul unei mese rotunde, fiecare ocupînd prin rotație
postul de președinte. Această practică se inspiră din res-
pectul datorat egalității în drepturi a statelor (v.).
mazil, 1. domn destituit; 2. boier scos din slujbă și supus la
dări ; categorie de contribuabili, provenită din boierii ma-
ziliți ; 3. corp de cavalerie moldovenească alcătuit din bo-
ierii scoși din slujbă și comandat de „serdarul de mazili“.
mărfuri strategice, mărfuri destinate fabricării de armament,
muniții, echipament pentru întreținerea forțelor armate fără
de care nu poate fi asigurată activitatea neîntreruptă a
industriei de război și a aprovizionării forțelor armate cu
cele necesare. în general, aceste mărfuri sînt interzise la
exportul către anumite țări pe considerentul că ar avea
o importanță deosebită pentru întărirea capacității de luptă
a statului destinatar. în perioada postbelică, unele state
au inclus în listele lor de mărfuri strategice și mărfuri ne-
strategice (obișnuite), promovînd prin aceasta, în relațiile
lor comerciale externe, o politică de discriminare față de
anumite state.
măsuri de constrîngere conform Cartei Organizației Națiunilor
Unite v. constrîngerea în dreptul internațional.
Măsuri privind promovarea în rîndurile tineretului a idealu-
rilor de pace, respectului reciproc și înțelegerii între po-
poare, importantă inițiativă în domeniul social-politic în-
treprinsă de Republica Socialistă România la cea de-a XV-a
sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
197
m
(1960), izvorîtă din convingerea că tînăra generație poate
si trebuie să aibă un rol important, activ, în favorizarea
țelurilor păcii și coexistenței pașnice. Propunerea guvernu-
lui român cu privire la elaborarea unei declarații inter-
naționale în problema educării tineretului s-a impus de la
început ca o idee prețioasă. La sesiunea a XV-a, Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția 1 572/XV din 18 de-
cembrie 1960, care exprimă convingerea că, pentru a se
realiza speranța exprimată în Carta Națiunilor Unite, aceea
de a salva generațiile viitoare de pericolul războiului, este
important și urgent ca generația tînără de astăzi să fie
crescută într-un spirit de pace, respect reciproc și înțelegere
între popoare. Ea recomandă ca guvernele, agențiile ne-
guvernamentale și indivizii să întreprindă acțiuni efective
pentru a promova în rîndurile tineretului idealurile de
pace, respect reciproc și înțelegere între popoare și să exa-
mineze posibilitatea de a se formula o declarație inter-
națională care să cuprindă principiile de bază referitoare
la promovarea în rîndurile tineretului a acestor idealuri,
în anii care au trecut de la înscrierea ei pe ordinea de zi
a Adunării Generale a O.N.U., această problemă a stat în
atenția statelor membre, o serie de acțiuni fiind întreprinse
de UNESCO și de Consiliul Economic și Social. Ideea elabo-
rării unei declarații internaționale a fost sprijinită de Con-
ferința internațională UNESCO în problemele tineretului
de la Grenoble din august 1964 și de Conferința generală
UNESCO din octombrie 1964. La sesiunea a XVIII-a (1963)
a Adunării Generale a O.N.U., Republica Socialistă Româ-
nia a repurtat un remarcabil succes : luîndu-se ca bază de
discuție proiectul de declarație prezentat de țara noastră,
s-au asociait încă 27 de state. La sesiunea a XX-a, Adunarea
Generală a O.N.LL a adoptat, la 7 decembrie 1965, „Decla-
rația cu privire la promovarea în rîndurile tineretului a
idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între po-
poare". Declarația cuprinde următoarele principii : tineretul
trebuie crescut în spiritul păcii, justiției, libertății, respec-
itului reciproc și înțelegerii în vederea promovării de drep-
turi egale pentru toate ființele umane și toate națiunile,
progresului economic și social, dezarmării și menținerii
păcii și securității internaționale ; în acest scop trebuie fo-
losite toate mijloacele de educare ; tineretul trebuie crescut
în spiritul demnității și egalității între toți oamenii ; tre-
buie încurajate schimburile de tineret, turismul, întîlni-
rile tinerilor, studiul limbilor străine ; asociațiile naționale
și internaționale ale tineretului trebuie încurajate să pro-
m
198
iîioVe^e scopurile Națiunilor Unite, în special pacea și secu-
ritatea internațională, relații prietenești între popoare ; un
scop major al educației trebuie să fie dezvoltarea facultăți-
lor lor și educarea lor pentru a atinge un înalt nivel moral;
tineretul trebuie să devină conștient de răspunderile sale față
de lumea pe care va fi chemat să o conducă și să .fie ani-
mat de încredere în viitorul omenirii. Inspirată de aceste
nobile idei, Declarația a avut un puternic ecou internațio-
nal. Au fost adoptate și o serie de programe concrete care
urmează să fie aplicate de Națiunile Unite, instituții specia-
lizate, organizații naționale și internaționale de tineret.
modiațiune, acțiune întreprinsă de unul sau de mai multe state
terțe, de o organizație internațională sau de o persoană ofi-
cială pentru a determina soluționarea pașnică a unui litigiu
ivit între două state. Spre deosebire de bunele oficii (v.),
mediatorul nu se limitează numai să recomande negocieri,
ci ia parte direct la ele, propunînd soluții. Serviciile de
mediator pot fi oferite de terț fie din proprie inițiativă,
fie la cererea părților în litigiu, fie la solicitarea altor pu-
teri. Este cunoscută în practica relațiilor internaționale și
mediațiunea colectivă, cînd mai multe state acționează ca
mediatori. Statele nu sînt obligate nici să medieze, nici să
primească mediațiunea altor țări ; în același timp, propu-
nerea de mediațiune nu poate fi considerată ca o inter-
venție sau ca un act inamical. Mediațiunea are un rol se-
cundar față de negocieri.
mehmendâr, funcționar al Porții otomane care întovărășea pe
înalții demnitari străini prin imperiu, servind u-le drept ghid.
mehtiip, scrisoare oficială, adresă, raport.
mehtiîpciu, funcționar într-o cancelarie (domnească), logofăt,
secretar. — Mehtupciu-efendi, (secretarul vizirului.
membrii misiunii diplomatice, personalul misiunii diplomatice
(v.), în frunte cu șeful misiunii.
membrii Organizației Națiunilor Unite, totalitatea statelor care
fac parte din Organizația Națiunilor Unite. Conform Cartei
pot fi de două feluri : a) membri originari; b) membri ad-
miși ulterior. Membrii originari sînt acele state care au
participat la Conferința de la San Francisco (aprilie-
iunie 1945), au semnat Carta și au ratificat-o conform pre-
vederilor constituționale respective în vigoare în fiecare
stat. Ei sînt în număr de 51 : Anglia, Argentina, Australia,
Belgia, Bolivia, Brazilia, R. S. S. Bielorusă, Canada, Chile,
China (după proclamarea R. P. Chineze, în 1949, locul le-
199
m
gitirh al acesteia este uzurpat de reprezentantul ciankalșist),
Columbia, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Danemarca,
Republica Dominicană, Ecuador, Egiptul (mai apoi R.A.U.),
El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala,
Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Liban, Libe-
ria, Luxemburg, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua,
Norvegia, Panama, Paraguay, Peru, Polonia (care a semnat
Carta la 15 octombrie 1945), Arabia Saudită, Siria, S.U.A.,
Turcia, U.R.S.S., Uniunea Sud-Africană (devenită apoi Repu-
blica Sud-Africană), R. S. S. Ucraineană, Uruguay, Venezuela.
Calitatea lor de membri a început la 24 octombrie 1945.
Toate statele iubitoare de pace care acceptă și, conform
aprecierii organizației, sînt capabile și doritoare să îndepli-
nească obligațiile prevăzute de Cartă pot deveni membre
ale O.N.U. Orice stat care dorește să devină membru al
organizației trebuie să prezinte o cerere conținînd decla-
rația că acceptă obligațiile prevăzute de Cartă. Noii mem-
bri sînt admiși prin votul afirmativ a unei majorități de
două treimi dintre membrii prezenți și votanți ai Adunării
Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate, adop-
tată pe baza principiului unanimității marilor puteri. Ca-
litatea de membru începe de la data hotărîrii Adunării
Generale. Următoarele state au mai devenit membre ale
O.N.U. în 1946 : Afganistan, Islanda, Suedia, Tailanda ;
în 1947 : Pakistan și Yemen ; în 1948 : Birmania ; în 1949 :
Israel ; în 195G : Indonezia ; în 1955 : Albania, Austria, Bul-
garia, Cambodgia, Ceylon, Finlanda, Irlanda, Italia, Iorda-
nia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Spania, Un-
garia ; în 1956 : Sudan, Maroc, Tunisia, Japonia ; în 1957 :
Ghana și Malaya ; în 1958 : Guineea; în 1960 : Camerun,
Republica Central-Africană, Ciad, Congo (Brazzaville),
Congo (Kinshasa), Cipru, Dahomey, Gabon, Coasta de Fil-
deș, Madagascar, Niger, Nigeria, Senegal, Togo, Volta Supe-
rioară, Mali, Somalia ; în 1961 : Mauritania, Mongolia,
Sierra-Leone ; în 1962 : Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda,
Trinidad și Tobago, Uganda; în 1963 : Kenia și Kuweit;
în 1964 : Zambia, Tanzania (în aprilie 1964, Tanganika și
Zanzibarul s-au unit și continuă să facă parte din Națiunile
Unite ca membru unic sub numele de Tanzania), Malawi,
Malta ; în 1965 : Singapore, Insulele Maldive și Gambia ; în
1966 : Guyana, Botswana, Lesotho și Barbados. Un membru
al Națiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate
a adoptat o măsură preventivă s-au ide constrîngere poate fi
suspendat din exercițiul drepturilor și privilegiilor sale de
membru de către Adunarea Generală, la recomandarea Con-
m
200
tnliului de Securitate ; exercițiul acestor drepturi și privi-
legii poate fi restabilit de Consiliul de Securitate. Un mem-
bru al Națiunilor Unite care a violat în mod repetat prin-
cipiile Cartei poate fi exclus din Organizație de către Adu-
narea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
membrii personalului administrativ și tehnic, totalitatea mem-
brilor care fac parte din personalul administrativ și tehnic
al unei misiuni diplomatice. Conform Convenției de la Viena
din 1961 cu privire la relațiile și imunitățile diplomatice,
membrii personalului misiunii folosiți în serviciul tehnic-
administrativ sînt : conducătorul cancelariei, translatorii,
secretarii tehnici, cifrorii, dactilografii, administratorii, con-
tabilii etc. Ei ajută pe membrii misiunii diplomatice (v.)
la îndeplinirea funcțiilor misiunii. în aceeași convenție se
prevede că membrii personalului administrativ și tehnic,
afară de cazul că sînt cetățeni ai statului de reședință sau
au în acest stat domiciliul permanent, se bucură de imuni-
tăți și privilegii, cu excepția imunității de jurisdicție, ci-
vilă și administrativă, de care beneficiază numai pentru
actele îndeplinite în exercițiul funcției lor.
membrii personalului consular, totalitatea funcționarilor consu-
lari (v.) (cu excepția șefului postului consular), a angajați-
lor consulari (v.) și a membrilor personalului de serviciu
al consulatului.
membrii personalului de serviciu al misiunii diplomatice,
totalitatea membrilor personalului misiunii, care, conform
Convenției de la Viena din 1961 referitoare la relațiile diplo-
matice, sînt folosiți în serviciul casnic al misiunii : șoferii,
curierii, liftierii, portarii, bucătarii etc. Ei aduc servicii mi-
siunii și membrilor personalului diplomatic. Membrii perso-
nalului de serviciu beneficiază de imunitatea de jurisdicție
pentru actele îndeplinite în exercitarea funcției lor și scutire
de impozite asupra salariului primit. Sînt exceptați cetățenii
statului de reședință sau cei care au în acest stat domiciliul
lor permanent.
membrii postului consular, totalitatea funcționarilor consulari
(v.), a angajaților consulari (v.) și a membrilor personalului
consular (v.).
memorandum, document de corespondență diplomatică (v.) în
care sînt expuse faptele sau argumentele juridice în legă-
tură cu o problemă a relațiilor dintre state. El poate con-
stitui o anexă la o notă diplomatică (v.) personală ori
verbală sau poate fi un document de1 sine stătător. Uneori
201
m
este folosit de guverne pentru â-și expune poziția în legă-
tură cu anumite probleme internaționale. în acest caz este
redaotat pe hîrtie cu antet, nu poartă semnătură, sigiliu și
număr, dar are indicate locul și data trimiterii. Cînd con-
stituie anexă la o notă, este redactat pe hîrtie simplă și
nu poartă semnătură, sigiliu, număr, localitate și dată,
într-un memorandum nu se folosesc formule de politeță,
menzil, 1. serviciu de poștă în țările române (curier, ștafetă,
pașaport) în secolele al XVII-lea—al XVIII-lea ; 2. dări spe-
ciale instituite de domnie pentru buna funcționare a ser-
viciului de poștă ; 3. cai, fin etc. folosite pentru serviciul
de poștă (cai de menzil, jîn de menzil etc.).
mesaje ale șefilor de state, formă a corespondenței diplomatice
folosită în relațiile dintre șefii de state sau guverne. De
obicei, mesajele șefilor de state sînt scrisori personale, re-
dactate la persoana întîi, tratînd probleme deosebit de im-
portante sau deosebit de urgente.
mijloace diplomatice, forme de acțiune folosite de diplomați
pentru întreținerea relațiilor diplomatice și rezolvarea pro-
blemelor ce apar în cadrul acestor relații cu organele co-
respunzătoare ale țării de reședință. Cele mai importante
mijloace diplomatice sînt demersul (v.) și corespondența di-
plomatică (v.).
mijloace și metode de război, conform dreptului internațional,
mijloacele și metodele de purtare a războiului sînt de două
feluri : permise și nepermise. Războiul nu trebuie să depă-
șească limitele permise în care se realizează scopul de zdro-
bire a împotrivirii inamicului, iar metodele și mijloacele
nu pot fi alese în mod arbitrar. Acest principiu este pro-
clamat în mod solemn în convențiile de la Haga din 1899
și 1907 (v. și legile și obiceiurile războiului).
mijlocire comercială, operație retribuită prin care persoane
fizice sau juridice facilitează încheierea de tranzacții co-
merciale între părțile interesate prin intermediere.
Ministerul Afacerilor Externe, organ de stat al relațiilor ex-
terne care înfăptuiește politica externă a guvernului și asi-
gură menținerea relațiilor cu statele străine. El constituie
o importantă verigă a administrației de stat, care se ocupă
cu problemele curente de politică externă. în secolul al
XlV-lea și la începutul secolului al XV-lea, atribuțiile mi-
nisterului de externe erau îndeplinite, în principatele române
de către postelnicie (v.) care era condusă de marele postel-
nic (v.). Atribuția de a merge în solie și de a primi pe solii
străini revenea pînă în secolul al XVI-lea logofătului (\.).
m
202
De la Regulamentul organic (1831) și pînă după Unirea
Principatelor, denumirea .marelui postelnic a fost și aceea de
secretar de stat. După Unirea Principatelor a fost adoptată
denumirea de ministerul trebilor din afară, apoi al afacerilor
străine (pînă în 1947). în prezent poartă denumirea de Minis-
terul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste România. Mi-
nisterul Afacerilor Externe dă instrucțiuni (v.) reprezentanți-
lor diplomatici acreditați în străinătate, ca și consulilor aflați
în țări străine. El supraveghează activitatea lor, o îndrumă
și o controlează ; menține legături și poartă negocieri cu
reprezentanții diplomatici și cu delegațiile statelor străine,
pregătește proiecte de acorduri internaționale. Ministerul de
Externe apără drepturile și interesele statului și ale cetă-
țenilor săi în străinătate și participă la rezolvarea de către
guvern a tuturor problemelor importante ale politicii ex-
terne. Pentru înfăptuirea acestor numeroase și variate funcții,
Ministerul Afacerilor Externe are o structură corespunză-
toare ; el cuprinde direcții politice teritoriale, care se ocupă
de anumite grupuri de țări, și direcții funcționale cum sînt :
direcția protocolului, juridică, consulară, organizații și con-
ferințe internaționale etc. Ministrul afacerilor externe este
membru al guvernului și, în relațiile internaționale, repre-
zintă guvernul fără a avea nevoie de împuterniciri speciale,
în dreptul internațional și în practica juridică internațio-
nală se recunoaște ministrului afacerilor externe dreptul
de a întreține raporturi personale și de a duce tratative cu
reprezentanții statelor străine, dreptul de a încheia tratate,
de a contrasemna depline puteri, instrumente de ratifi-
care etc., de a transmite și de a primi note diplomatice. Sub
îndrumarea guvernului, ministrul afacerilor externe reali-
zează politica externă a statului. Cînd se află în străinătate,
el se bucură de imunitate și privilegii diplomatice. Conducă-
torii de direcții din Ministerul Afacerilor Externe și cei-
lalți colaboratori cu rang diplomatic nu pot reprezenta gu-
vernul fără a avea o împuternicire specială ; în relațiile
de serviciu pe care le întrețin cu reprezentanții diplomatici
străini, se consideră însă că vorbesc din împuternicirea
ministrului afacerilor externe.
Ministerul Comerțului Exterior, minister care reglementează
și dirijează comerțul exterior al statului. Asemenea minis-
tere există în toate țările socialiste, unde, ca urmare a insti-
tuirii monopolului de stat asupra operațiilor comerciale
cu străinătatea, au sarcina de a îndeplini directivele guver-
nului în problemele de comerț exterior. în Republica So-
203
m
cialistă România, Ministerul Comerțului Exterior, înființat
în 1948, are ca atribuție principală încheierea și aplicarea
tratatelor, convențiilor și acordurilor comerciale cu statele
străine. De asemenea, Ministerul Comerțului Exterior or-
ganizează, îndrumă și controlează reprezentanțele și agen-
țiile comerciale din străinătate și conduce activitatea între-
prinderilor de import și export din țară. în prezent, Repu-
blica Socialistă România întreține relații comerciale cu
peste o sută de țări. în desfășurarea activității sale privind
realizarea politicii economice cu statele străine, Ministerul
Comerțului Exterior colaborează cu Ministerul Afacerilor
Externe.
ministru plenipotențiar, agent diplomatic care, conform Regu-
lamentului de la Viena din 1815 privitor la rangurile re-
prezentanților diplomatici, este considerat ca făcînd parte
din clasa a Il-a, imediat după ambasador. Sub denumirea
de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar" se de-
semnează un agent diplomatic care îndeplinește în mod
permanent funcția de șef al unei misiuni diplomatice cu
rang -de legație. în Republica Socialistă România, gradul
diplomatic de ministru plenipotențiar se acordă prin decret
al Consiliului de Stat.
ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia cla-
selor șefilor misiunilor diplomatice (v.) stabilită la congre-
sele de la Viena din 1815 și Aix-la-Chapelle din 1818. în
practica actuală a statelor, rangul de ministru rezident nu
mai este folosit. Urma în grad pe ambasadorul extraordi-
nar și plenipotențiar și pe trimisul extraordinar și ministru
plenipotențiar și era înaintea gradului de însărcinat cu
afaceri. Convenția referitoare la relațiile diplomatice de la
Viena (1961) nu a mai menținut acest rang diplomatic.
miralem-aga, demnitar turc, căpetenia steagurilor, cel care
preda cu mare pompă steagul de instalare în domnie a dom-
nitorilor români.
misiune de bunăvoință, misiune specială cu caracter temporar,
trimisă de un stat în alt stat, cu scopul de a strînge rela-
țiile de prietenie între cele două state. De obicei misiunea
de bunăvoință constă dintr-o vizită a unor demnitari cu
funcții înalte (șefi de guverne, miniștri etc.) care nu are
obiective precise, trimiterea unei asemenea misiuni repre-
zentînd mai mult un gest de curtoazie. Cîteodată misiunea
de bunăvoință este folosită drept prilej pentru a duce tra-
tative în probleme importante privind relațiile dintre cele
două țări, care însă nu sînt declarate în mod oficial.
m
204
hiisiune diplomatică, organ de stat rezidind permanent pe te-
ritoriul unui stat străin spre a reprezenta statul acreditant
(v.), în vederea menținerii de relații diplomatice oficiale cu
statul acreditar (v.). Misiunea diplomatică se creează prin
acordul dintre state ca urmare a stabilirii relațiilor diplo-
matice (v.) între ele ; tot printr-un acord se stabilește și
rangul misiunilor. Fiind acreditați permanent pe lîngă or-
ganele centrale ale relațiilor externe ale statului străin,
șefii misiunilor diplomatice nu au nevoie de împuterniciri
pentru fiecare dintre acțiunile sau declarațiile pe care le
fac în țara de reședință în numele statului pe care îl re-
prezintă. Șeful misiunii diplomatice este numit într-un mod
special, prin acreditare (v.) ; misiunea se bucură de imu-
nitate diplomatică (v.) largă. Instituția misiunii diplo-
matice permanente a apărut în Europa în secolele XVI—
XVIII, o dată cu formarea și cu dezvoltarea statelor centra-
lizate. Misiunea diplomatică condusă de un ambasador poartă
denumirea de ambasadă, iar cea condusă de un diplomat
cu rang inferior celui de ambasador, legație. Funcțiile mi-
siunii diplomatice (v.) sînt reglementate conform dreptului
diplomatic. O particularitate a misiunilor diplomatice ale
țărilor socialiste constă în faptul că ele includ din punct
de vedere juridic, ca o parte componentă a lor, și reprezen-
tanța sau agenția comercială. Misiunea diplomatică își în-
cetează existența prin închiderea ei sau prin rechemarea
personalului de către statul acreditant, în urma ruperii, din
diferite cauze, a relațiilor diplomatice sau a întreruperii
acestor relații.
misiune specială v. diplomație ad-hoc.
modificarea Cartei Organizației Națiunilor Unite, procedură de
modificare a Cartei O.N.U. prevăzută chiar în acest docu-
ment internațional (art. 108—109). Carta face deosebire între
amendamente și revizuirea generală. Aducerea de amen-
damente la Cartă este posibilă numai printr-o hotărîre a
Adunării Generale adoptată cu majoritate de două treimi
din membrii O.N.U. ; amendamentul trebuie să fie ratificat
de două treimi din membri, inclusiv toți membrii perma-
nenți ai Consiliului de Securitate. La sesiunea a XVIII-a
(1963), Adunarea Generală a adoptat amendamente cu pri-
vire la mărirea numărului de membri ai Consiliului de
Securitate și ai Consiliului Economic și Social. Revizuirea
generală a Cartei poate avea loc în cadrul unei conferințe
generale convocate de Adunarea Generală pe baza unei
hotărîri adoptate de două treimi din membrii O.N.U. și de
205
m
șapte membri ai Consiliului de Securitate. Recomandarea
conferinței generale cu privire la revizuirea Cartei trebuie
să fie adoptată cu două treimi din voturile participanților
la conferință. Orice modificare a Cartei astfel hotărîtă,
pentru a intra în vigoare, trebuie să fie ratificată de două
treimi din membrii organizației, inclusiv membrii perma-
nenți -ai Consiliului de Securitate.
modus procedendi, expresie latinească însemnînd „mod de a
prbceda“ și indicînd, în relațiile diplomatice, modul și or-
dinea în care trebuie îndeplinită o anumită obligație sau
o anumită acțiune.
modus vivendi, expresie latinească însemnînd „mod de exis-
tență“ și desemnînd un acord încheiat temporar, în cazu-
rile cînd situația nu permite să se ajungă la un acord
permanent sau de lungă durată. Reglementarea adoptată
într-un modus vivendi ^nu prejudiciază pozițiile de prin-
cipiu ale părților interesate, care își rezervă dreptul de a
le pune în valoare ulterior, cînd se va adopta reglemen-
tarea definitivă.
monopolul comerțului exterior, concentrarea în mîinile statu-
lui a dreptului de a efectua orice operație de import și
export de mărfuri. Monopolul de stat asupra comerțului
exterior a fost instituit în țările socialiste, iar în ultimii
ani și în unele țări cu o economie în curs de dezvoltare.
Prin monopolul comerțului exterior, statul socialist își pune
în aplicare politica sa comercială, ferește piața internă de
influența instabilității pieței capitaliste și subordonează în-
tregul comerț exterior intereselor dezvoltării rapide a eco-
nomiei naționale, în vederea creșterii bunăstării poporului,
a consolidării independenței și suveranității naționale. Exer-
citîndu-și dreptul exclusiv de a efectua toate operațiile de
comerț exterior, țara noastră pune la baza relațiilor sale cu
alte state principiile : respectării suveranității și indepen-
denței naționale, neamestecului în treburile interne, egali-
tății în drepturi, avantajului reciproc. în afară de faptul
că statul efectuează toate operațiile de comerț exterior, el
își planifică schimburile de mărfuri internaționale, asigurînd
astfel relațiilor sale economice externe stabilitatea. Mono-
polul de stat asupra comerțului exterior este exercitat în țara
noastră de către Ministerul Comerțului Exterior, operațiile
de import-export efectuîndu-se prin întreprinderile de stat
specializate pentru comerțul exterior.
monopol valutar, concentrare în mîinile statului a dreptului ex-
clusiv de a efectua toate operațiile valutare (cumpărarea
m
206
și vînzarea de aur, argint și alte metale prețioase, cum-
părarea, păstrarea și vînzarea de valute și devize străine etc.).
Este un instrument eficace în realizarea politicii valutare
a statelor. Statele socialiste practică monopolul valutar,
în țara noastră, monopolul valutar se exercită prin Mi-
nisterul de Finanțe și prin Banca Națională a Republicii
Socialiste România.
monometalism, sistem monetar conform căruia funcția dc
echivalent general este îndeplinită de o singură marfă-bani
(aurul sau argintul). Trecerea la monometalism bazat pe
aur a început în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și
s-a generalizat în secolul al XX-lea.
morala internațională, ansamblu de reguli de conduită în
raporturile dintre state, care, deși nu au un caracter obli-
gatoriu juridic, sînt respectate sub presiunea opiniei publice
mondiale. Sancțiunea pentru încălcarea lor constă în con-
damnarea violatorului de către opinia publică progresistă
internațională, normele moralei internaționale necunoscînd
sancțiunea juridică aplicată în cazul încălcării regulilor de
drept internațional. Spre deosebire de dreptul internațio-
nal, morala internațională oferă o rază mai largă de apli-
care. De ex., o normă morală o constituie ajutorarea unei
țări care a avut de suferit ca urmare a unor cataclisme
naturale. Dezvoltarea moralei internaționale în sensul pro-
gresului omenirii și influența ei asupra dreptului interna-
țional și a relațiilor dintre state reprezintă un important
factor de asigurare a păcii și cooperării internaționale.
moratoriu, în dreptul internațional, amînarea legală a exe-
cutării obligațiilor internaționale din cauza unor situații
excepționale : război, catastrofe naturale, declin economic.
El poate fi instituit pentru toate statele părți la un tratat
sau numai pentru unele dintre ele.
mucarer 1. act de reînnoire a domniei întocmit de un trimis al
sultanului ; firman de confirmare a domnului ; 2. sumă plă-
tită de domnii țărilor române, începînd din secolul al
XVI-lea, pentru reînnoirea în domnie. Mai tîrziu apare
mucarerul mare (reînnoire în domnie la trei ani) și mu-
carerul mic (confirmarea anuală în domnie).
muhiîr, sigiliu, pecete în secolul al XVIII-lea în țările române,
muhurdâr, slujbaș al cancelariei domnești, în secolul al
XVIII-lea, care aplica sigiliul domnesc (pecetea) pe toate
cărțile domniei.
mumbașir, agent executiv al stăpîm'rij în șecplul a} XVIII-lea.
2Q7
1X1
nacealnic, funcționar superior. După punerea în aplicare a Re-
gulamentului organic în țările române, funcționar al se-
cretariatului de stat. Avea în subordine pe stolnacealnic
(șef de masă).
narcotice (sau stupefiante), substanțe toxice care acționează
asupra organismului, provocînd stări de inerție fizică sau
morală (de ex., morfina, cocaina, opiumul etc.). Convențiile
internaționale care s-au încheiat în legătură cu această pro-
blemă au stabilit obligația statelor participante de a regle-
menta producția și comerțul de stupefiante și de a reprima
traficul ilegal cu asemenea substanțe. Astfel, în 1912, la
Haga, s-a încheiat Convenția internațională a opiumului,
la care România este parte din 1920, iar la Geneva, în 1936,
Convenția pentru reprimarea traficului ilicit cu droguri
vătămătoare, la care, de asemenea, România este parte
din 1938. La 30 martie 1961, la New York, s-a încheiat o
nouă convenție asupra stupefiantelor, care reglementează
în mod unitar obligația statelor de a reprima producția,
consumul și traficul ilegal de stupefiante. Republica Socia-
listă România nu este parte la această convenție.
naturalizare, încetățenire ; acordarea calității de cetățean unui
străin. Naturalizarea este una dintre modalitățile de dobân-
dire a cetățeniei. Cpndițiile în care un stat acordă natura-
n
208
lîzarea sînt stabilite prin legislația acestuia. Potrivit legisla-
ției în vigoare, în Republica Socialistă România cetățenia
română poate fi dobîndită de un străin sau de persoane
fără cetățenie, pe baza unei cereri individuale, prin decret
al Consiliului de Stat.
naufragiat, supraviețuitor al unui naufragiu. în dreptul războ-
iului maritim, termenul de naufragiat este folosit pentru
a desemna pe supraviețuitorii unui naufragiu produs în
forțele armate ale unui stat. Naufragiatii beligerantilor sau
ai statelor neutre se bucură, în timp de război, de ocrotirea
stabilită prin „legile și obiceiurile războiului" (v.). De nau-
fragiații în războiul maritim se ocupă în special convenția
adoptată la Geneva în 1949 : „Pentru îmbunătățirea soartei
răniților, bolnavilor și naufragiaților făcînd parte din for-
țele maritime". România este parte la această convenție.
Dacă sînt salvați de inamic, naufragiatii, aparținind unui
beligerant, devin prizonieri de război (v.).
navă, vehicul construit, amenajat și echipat pentru a pluti pe
apă sau sub apă. Din punctul de vedere al dreptului inter-
național, navele se împart în următoarele categorii : a) nave
militare care aparțin unui stat, posedă armament, sînt ma-
nevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statu-
lui căruia îi aparțin, echipaj supus unei discipline militare
și subordonat unui comandant militar ; b) nave comerciale
care aparțin fie unui stat, fie unor particulari care efec-
tuează transporturi de mărfuri sau pasageri și exploatează
bogățiile maritime ; c) nave cu destinație specială (de ex.,
pentru salvarea naufragiaților, control vamal, efectuarea de
cercetări științifice etc.) ; d) nave sanitare, reglementate de
convențiile de cruce roșie. Navele militare și celelalte nave
proprietate de stat (necomerciale) se bucură de imunitate
de jurisdicție civilă și penală cînd se află în apele interne
ale unui stat terț ; ele trebuie să respecte însă legile statu-
lui riveran privind navigația în apele sale teritoriale ; na-
vele de stat comerciale se bucură de imunitate de jurisdicție
civilă. Navele proprietate particulară se supun jurisdicției
statului străin în ale cărui ape se găsesc. Ordinea de pe
bordul tuturor navelor este reglementată de legile statului
al cărui pavilion îl poartă nava.
neagresiune, principiul neagresiunii, unul dintre principiile
fundamentale, unanim admise, ale dreptului internațional
contemporan, care condamnă recurgerea la agresiune în re-
lațiile dintre state. Acest principiu are o importanță deose-
bită pentru asigurarea coexistenței pașnice a statelor cu
209	n
u
sisteme sociaUpolitice diferite. Pe planul relațiilor dintre
state, primul act internațional multilateral care a interzis
recurgerea la război a fost Pactul de la Paris, denumit și
Pactul Briand-Kellogg, semnat la 27 august 1928, prin care
părțile semnatare renunțau la război ca mijloc de regle-
mentare a litigiilor internaționale și ca instrument al poli-
ticii naționale, condamnau recurgerea la război și se obli-
gau să rezolve litigiile prin mijloace pașnice. România a
aderat la acest pact, la 21 martie 1929. Principiul neagre-
siunii a fost apoi consacrat în Carta Națiunilor Unite, care
prevede în art. 2, § 4 : „Toți membrii organizației se vor
abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la ame-
nințarea cu forța sau la folosirea ei, atît împotriva integri-
tății teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cît
și în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor
Unite". După adoptarea Cartei, acest principiu a fost re-
afirmat și dezvoltat în numeroase tratate încheiate între
state și în declarații adoptate la conferințe internaționale.
Principiul neagresiunii interzice nu numai recurgerea la
război, dar și la alte forme ale folosirii forței care pot ame-
nința independența politică și integritatea teritorială a sta-
telor. Conform acestui principiu, atît propaganda de război
(v.), cît și pregătirea moral-politică a agresiunii sînt con-
siderate ilicite, respectarea lui implicînd obligația, pentru
state, de a colabora în domeniul dezarmării (v.), al asigu-
rării securității colective, pentru menținerea păcii și rela-
țiilor prietenești între popoare. Principiile fundamentale ale
politicii externe a Republicii Socialiste România, proclamate
în art. 14 § 2 al Constituției, respectul suveranității și in-
dependenței naționale, egalitatea în drepturi, avantajul re-
ciproc, neamestecul în treburile interne ale statelor, implică
și tind să promoveze principiul neagresiunii.
neamestec v. neintervenție.
nebeligerânt v. parte nebeligerantă.
necombatant, persoană care face parte din serviciile armatei și
care în timp de război nu ia parte la operațiile militare
(de ex., personalul serviciilor de aprovizionare, administra-
tiv și judiciar al forțelor armate, personalul sanitar, con-
fesorii etc.). Necombatanții au dreptul să fie tratați ca
prizonieri de război atunci cînd sînt capturați de inamic,
în sens mai larg, denumirea de necombatant se folosește
pentru populația civilă,
negocieri v. tratative.
n
neintervenție, principiul neintervenției, principiu de drept in-
ternațional care interzice unui stat sau unui grup de state
să se amestece în treburile interne ale altui stat. El este
un corolar al principiului egalității în drepturi a statelor (v.),
al independenței lor, iar respectarea lui constituie o condi-
ție a coexistenței pașnice a statelor cu sisteme social-poli-
tice diferite. Principiul neintervenției a fost proclamat de
revoluția burgheză din Franța la sfîrșitul secolului al
XVIII-lea, împotriva încercărilor de intervenție din partea
statelor feudale. în perioada războaielor napoleoniene,
burghezia franceză a încălcat însă acest principiu. Mai tîr-
ziu, în 1823, el a fost proclamat de . președintele S.U.A.
Monroe, în „doctrina Monroe", înfățișată ca o armă de res-
pingere a intervenției Sfintei Alianțe reacționare în țările
din continentul american. în 1902, ministrul de externe al
Argentinei, Drago, proclama doctrina neintervenției în tre-
burile interne ale altui stat cu scopul de a-1 constrînge la
plata datoriilor. Principiul neintervenției este formulat în
art. 2 § 7 din Carta O.N.U., care prevede : „Nici o dis-
poziție din prezenta Cartă nu va autoriza Organizația Na-
țiunilor Unite să intervină în chestiuni care intră în mod
esențial în competența internă a unui stat și nici nu va
obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte ; acest prin-
cipiu nu va aduce însă nici o atingere aplicării măsurilor
de constrîngere luate în temeiul capitolului VII". Princi-
piul neintervenției a fost proclamat, de asemenea, în pe-
rioada postbelică în numeroase acte internaționale și în
hotărîrile unor conferințe ținute cu participarea unui mare
număr de state. Organizația Națiunilor Unite nu are drep-
tul să examineze problemele aflate în competența internă
a statelor și nici să adopte hotărîri în legătură cu ele, iar
statele nu sînt obligate să prezinte astfel de chestiuni pen-
tru a fi discutate la O.N.U. Prin „afaceri interne" sau „afa-
ceri care în esență intră în competența internă" se înțeleg
toate problemele referitoare la orînduirea economică, so-
cială și politică a unei țări, problemele vieții sale interne,
inclusiv stabilirea politicii sale externe. Interzicerea ameste-
cului în treburile interne ale unui stat nu împiedică luarea
măsurilor de constrîngere necesare pentru prevenirea sau
reprimarea agresiunii, după cum se prevede expres în Carta
Națiunilor Unite (art. 2 § 7). Carta O.N.U. prevede posibi-
litatea aplicării de sancțiuni militare sau nemilitare atunci
cînd acțiunile unui stat prezintă o amenințare pentru pace,
constituie o violare a păcii sau un act de agresiune. Da sesiu-
211	n
14*
heâ â XX-a (1965), Adunarea Generală a 6.R.U. a adoptat
o rezoluție specială cu privire la inadmisibilitatea interven-
ției în afacerile interne ale altui stat. Principiul neinter-
venției ocrotește suveranitatea statelor, libertatea lor de a-și
alege sistemul politic, social, economic și juridic, dreptul lor
de a intra în relații diplomatice cu alte state, de a încheia
tratate internaționale, de a participa la organizații inter-
naționale și, în general, de a duce o politică externă de sine
stătătoare. Acest principiu prezintă pentru statele mici garan-
ția respectării suveranității lor de către alte puteri, garan-
ția respectării egalității lor în drepturi pe planul relațiilor
internaționale. Principiul neintervenției în afacerile interne
ale altor state are o mare .importanță pentru menținerea și
promovarea unor relații pașnice, prietenești și de cooperare
între state. Necesitatea respectării întocmai a acestui prin-
cipiu este subliniată tot mai mult în viața internațională
contemporană. Dreptul internațional condamnă și respinge
toate formele de intervenție (v.). Constituția Republicii So-
cialiste România consacră principiul neintervenției în tre-
burile interne ale altor state (art. 14) ca normă fundamen-
tală a politicii externe a statului nostru. în relațiile cu alte
state, Republica Socialistă România promovează în mod
consecvent această normă.
neutralitate, situație politică și juridică a unui stat care se
abține de a se amesteca în conflictul dintre alte două sau
mai multe state, nu participă la alianțe sau pacte militare,
iar în caz de război între alte state nu participă la război
și întreține relații normale cu fiecare beligerant. Neutrali-
tatea statelor în sensul neparticipării la război a existat
din cele mai vechi timpuri. în concepția clasică, statele
neutre au obligația să rămînă imparțiale între părțile în
conflict și să nu acorde ajutor nici unuia dintre beligeranți.
Calificarea regulilor neutralității în timp de război s-a fă-
cut prin două dintre convențiile încheiate la Conferința de
la Haga din 1907 : convenția privind drepturile și obliga-
țiile statelor și persoanelor neutre în războiul terestru și
convenția privind drepturile și obligațiile statelor neutre în
războiul maritim. Potrivit principiilor stabilite prin con-
vențiile de la Haga, statul neutru nu trebuie să dea ajutor
statelor în conflict. El poate permite operații de export sau
import de mărfuri cu statele beligerante, dar dacă intro-
duce restricții în acest domeniu, ele trebuie aplicate în
mod uniform față de ambele părți beligerante. Statul neutru
nu trebuie să permită pe teritoriul său deschiderea unor
n
212
birouri de recrutare în favoarea vreunuia din beligeranti.
Teritoriul statului neutru trebuie respectat de către belige-
ranti, statul neutru avînd dreptul și obligația de a împie-
dica folosirea teritoriului său de către trupele beligerante,
în cazul pătrunderii unor forte armate beligerante pe te-
ritoriul unui stat neutru, acesta este obligat să le dezar-
meze și să le interneze pînă la sfîrșitul ostilităților. Statul
neutru este obligat să respecte anumite restricții pe care
beligeranții le impun comunicațiilor, în special în domeniul
transporturilor pe mare. Astfel, beligeranții au dreptul de
a inspecta navele statelor neutre pentru a constata dacă
transportă mărfuri destinate inamicului și le pot captura
în cazul cînd conțin bunuri care constituie „contrabandă
de război" (v.). în dreptul internațional contemporan, care
interzice războiul de agresiune, regulile neutralității în timp
<de război își modifică conținutul. Trăsătura principală a
situației de neutralitate rămîne neparticiparea la război.
Dar statul neutru nu este obligat să aibă o atitudine im-
parțială față de ambii beligeranti, ci trebuie să facă distinc-
ție între statul agresor și statul care este victima agre-
siunii. Statul neutru are dreptul să dea ajutor victimei
agresiunii prin orice mijloace care nu implică participarea
directă la război. Astfel, statul neutru are dreptul să furni-
zeze arme și alte materiale de război statului beligerant
care se află în situația de autoapărare, dar poate inter-
zice vînzarea unor astfel de materiale către statul agresor.
Instituția neutralității a căpătat, în epoca noastră, și alte
forme noi, printre care cele mai importante sînt : neutrali-
tatea permanentă, statutul politic și juridic al unui stat
care, prin tratate încheiate cu alte state sau prin declarații
unilaterale, și-a asumat obligația internațională de a nu
participa la nici un război. Statele care au acest statut tre-
buie să întrețină relații de prietenie cu toate statele, nu
pot participa la pacte politice, militare sau economice care
au ca scop pregătirea unui război, nu pot permite crearea
de baze militare străine pe teritoriul lor. Neutralitatea per-
manentă impune statului care a adoptat acest statut o ati-
tudine de strictă neutralitate, atît în timp de război, cît și
în timp de pace. Statul neutru poate menține forțe armate
proprii necesare pentru apărarea sa și are drept de auto-
apărare atunci cînd este victima unei agresiuni. în prezent,
state cu statut de neutralitate permanentă sînt : Elveția,
a cărei neutralitate permanentă a fost proclamată printr-un
tratat încheiat la Viena în 1815 ; Austria, a cărei neutrali-
tate permanentă a fost stabilită printr-o lege internă adop-
n
213
tată în 1955 și recunoscută de majoritatea celorlalte state,
și Laos, care s-a proclamat stat neutru permanent în 1962.
Neutralitatea politică — situația unui stat care în timp
de pace adoptă o politică de neutralitate, abținîndu-se de
a se angaja în blocuri militare constituite de alte state. în
viața internațională contemporană au apărut numeroase
state care desfășoară o politică de neutralitate, denumite
și „state neangajate". Statele din această categorie sprijină
activ forțele care luptă pentru apărarea păcii și securității
popoarelor.
ne varietur, expresie latinească însemnînd „să nu se schimbe",
folosită în mod obișnuit cu ocazia redactării definitive a
unui acord. Ea arată că părțile au convenit asupra textu-
lui, dar că acordul nu a căpătat încă un caracter obliga-
toriu, urmînd a fi semnat ulterior. Pînă la semnare, textul
nu va mai putea fi modificat de nici una dintre părți,
normă, în dreptul internațional, regulă obligatorie cu carac-
ter general stabilită printr-un tratat sau printr-o cutumă
internațională (v.). — Norme imperative, principii și reguli
cu caracter imperativ, de la care statele nu ar putea deroga,
în nici un fel, prin aranjamente încheiate între ele. Nor-
mele cu caracter imperativ au fost denumite în știința
dreptului internațional „jus cogens". Existența în dreptul
internațional a unor norme imperative a fost recunoscută
și de Comisia de drept internațional a O.N.U., care, în
proiectul său despre „dreptul tratatelor", a inclus un arti-
col prin care se stabilește nulitatea unui tratat conținînd
abateri de la o normă imperativă a dreptului internațional :
„Este nul orice tratat în conflict cu o normă imperativă
a dreptului internațional general, de la care nu este per-
misă nici o derogare și care nu poate fi modificată decît
printr-o nouă normă de drept internațional general avînd
același caracter" (art. 50 din proiectul privind „dreptul
tratatelor"). Criteriul general pentru stabilirea caracterului
imperativ al unei norme de drept internațional îl constituie
obiectivele principale ale acestui drept, care, în epoca noas-
tră, urmărește dezvoltarea unor relații pașnice între state,
menținerea păcii și securității internaționale. Astfel, un loc
primordial printre normele imperative îl ocupă principiile
fundamentale ale dreptului internațional, consacrate prin
Carta O.N.U. : respectul suveranității și independenței sta-
telor, egalitatea suverană, neamestecul în treburile interne,
interzicerea folosirii forței sau amenințării cu forța în rela-
țiile internaționale etc. Fac, de asemenea, parte din „jus
n
214
C‘Ogensu normele dreptului penal internațional, care sanc-
ționează actele ce constituie crime de drept internațional :
crimele de război și crimele contra umanității, genocidul,
sclavajul, pirateria, traficul de stupefiante etc., pentru re-
primarea cărora trebuie să coopereze toate statele.
notă diplomatică, comunicare oficială făcută în scris între Mi-
nisterul Afacerilor Externe al unui stat și misiunile diplo-
matice străine acreditate în acel stat, și viceversa. Poate
avea următoarele forme : a) nota verbală, forma cea mai
uzitată de notă diplomatică. Este o comunicare scrisă, da-
tată, nesemnată, purtînd numai sigiliul Ministerului Aface-
rilor Externe sau a misiunii diplomatice de la care emană.
Nota verbală este redactată în formă impersonală (la per-
soana a treia) ; b) nota semnată, comunicare diplomatică
cu un caracter mai solemn decît nota verbală, redactată la
persoana întîi sau a treia. Ea este adresată personal mi-
nistrului afacerilor externe sau șefului misiunii diplomatice
și este semnată de cel de la care emană. Nota semnată este
folosită în probleme cărora statul trimițător le acordă o
importanță deosebită ; c) nota colectivă, comunicare scrisă
adresată Ministerului Afacerilor Externe de către reprezen-
tanții diplomatici ai mai multor state. Ea are ca scop să
scoată în evidență faptul că a fost elaborată în comun și
că în problema tratată există o identitate de vederi între
misiunile diplomatice trimițătoare. Nota colectivă este sem-
nată de toți șefii misiunilor diplomatice de la care emană ;
d) notele simultane, note separate, dar cu conținut identic,
depuse din partea mai multor state cu privire la o anumită
problemă. Se recurge la depunerea de note simultane pentru
a se sublinia identitatea de vederi a tuturor autorilor aces-
tor note, fără însă a se .crea impresia că acționează în mod
organizat; e) nota circulară, comunicare cu conținut identic
trimisă de Ministerul Afacerilor Externe tuturor misiuni-
lor diplomatice străine acreditate în țara respectivă pentru
a le aduce la cunoștință un anumit fapt, o dispoziție legală,
o măsură protocolară etc. care interesează activitatea mi-
siunilor.
notă personală, document de corespondență diplomatică (v.)
care tratează probleme de importanță deosebită sau infor-
mează în mod oficial despre anumite evenimente (de ex.,
schimbarea structurii de stat, încetarea temporară a func-
țiilor reprezentantului diplomatic, numirea unui însărcinat
cu afaceri ad-interim etc.). Prezentarea scrisorilor de acre-
ditare este anunțată de către șeful misiunii diplomatice
215
n
corpului diplomatic tot prin notă personală ; se hlai triii^
pentru a da un răspuns la altă notă personală. Ea are forma
unei .scrisori redactată la persoana întîi, scrisă pe hîrtie
specială cu antet.
notificare, în dreptul internațional, comunicare oficială fă-
cută de Ministerul Afacerilor Externe sau de misiunea di-
plomatică unui stat străin printr-o notă diplomatică (v.),
în care se expune poziția statului într-o anumită problemă
internațională, se indică punctul de vedere în legătură cu
unele evenimente sau fapte, se informează asupra denun-
țării (v.), ratificării (v.) sau aderării la un tratat (v.). Ea
este foarte răspîndită în practica diplomatică și juridică a
statelor. în unele tratate internaționale se prevede obligația
de notificare în caz de denunțare sau de prelungire a tra-
tatului.
novațiiîne, 1. înțelegere intervenită între părțile interesate, în
baza căreia are loc înlocuirea debitorului printr-o nouă
persoană care preia obligațiile stabilite inițial sau a unui
alt element esențial al obligației (de ex. persoana credi-
torului, obiectul etc.) ; 2. modalitate de înlocuire totală a
unui contract de comerț exterior în vigoare prin altul
nou. Noul contract conține, de obicei, stipulația că el este
înlocuitorul contractului anterior.
nunțiu, reprezentant diplomatic al Vaticanului cu rang de
ambasador. în țările catolice, nunțiul este, adeseori, decan
al corpului diplomatic (v.), indiferent de vechimea lui.
n
216
o
OACI v. Organizația Aviației Civile Internaționale.
obiectiv militar, obiectiv care, potrivit regulilor de ducere a
războiului, poate fi atacat de beligeranți. Dreptul interna-
țional contemporan respinge concepția ,,războiului total“,
care pretinde că beligeranții ar avea dreptul să atace orice
obiectiv aflat pe teritoriul inamic. Potrivit legilor și obi-
ceiurilor războiului, numai obiectivele militare pot fi ata-
cate de beligeranți. Principalele obiective militare sînt :
forțele armate inamice ; lucrările și fortificațiile stabilite
pentru securitatea forțelor armate ; clădirile destinate unor
scopuri militare ; mijloacele de comunicații afectate pen-
tru transportul și regruparea trupelor ; instalațiile indus-
triale care produc arme, muniții și alte materiale necesare
ducerii războiului ; navele de război și de comerț ale ina-
micului. Constituie o' crimă de război atacarea de către un
beligerant a unor obiective care nu sînt militare, precum
și faptul de a camufla un obiectiv militar sub însemnele
crucii roșii.
obligațiile diplomaților față de statul străin, totalitatea îndato-
ririlor pe care, potrivit legilor, rînduielilor și obiceiurilor
țării de reședință, diplomatul este obligat să le respecte.
Diplomatul nu trebuie să se amestece în treburile interne
ale statului de reședință ; el nu trebuie să critice discursurile
217
O
Sau scrierile oamenilor politici din statui străin. Acesta
obligatii sînt recunoscute în mod unanim în practica inter-
națională și în dreptul internațional. încălcarea de către
diplomat a acestor obligații față de țara de reședință nu
atrage sancționarea lui penală, civilă sau administrativă în
această țară, deoarece el se bucură de imunitate. Statul de
reședință, ale cărui drepturi și interese au fost încălcate de
diplomat, poate însă să-1 declare pe acesta „persona non
grata" (v.) și să ceară rechemarea lui, iar dacă diplomatul
nu este rechemat, să-1 expulzeze ; poate, de asemenea, adresa
un protest statului căruia aparține diplomatul și cere re-
parații pentru daunele suferite sau satisfacție pentru com-
portarea diplomatului.
obligațiuni, în dreptul comercial, hîrtii de valoare emise cu
ocazia lansării unui împrumut, de obicei pe termen lung,
de către stat, bănci, întreprinderi etc., care dă dreptul
posesorilor lor să primească un anumit venit anual sub
formă de dobîndă sau cîștiguri. Ele pot fi răscumpărate
de către cel care le-a emis în conformitate cu condițiile
lansării împrumutului. Achitarea obligațiunilor se face, în
general, prin trageri la sorți în cadrul termenului stabilit
la emiterea lor. Plata lor poate fi acoperită fie din impo-
zitele percepute în cazul împrumuturilor de stat, fie din
profiturile obținute de întreprinderile, băncile etc. care au
lansat împrumuturile respective. Deținătorii de obligațiuni,
spre deosebire de posesorii de acțiuni, nu au dreptul să
participe la activitatea de conducere a societăților pe ac-
țiuni, care lansează împrumuturi sub formă de obligațiuni
și nici nu percep dividende, adică părți din -cîștigul reali-
zat de persoana juridică emițătoare a obligațiunilor, ci nu-
mai o dobîndă la suma împrumutată prin achiziționarea
respectivelor obligațiuni. Organizațiile internaționale pot
emite obligațiuni și, în acest fel, să-și procure fondurile
necesare acoperirii cheltuielilor activității lor.
observator, reprezentant oficial al unui stat sau al unei orga-
nizații internaționale care participă la o conferință interna-
țională sau la o ședință ori sesiune a unui organ al unei
organizații internaționale fără a face parte dintre membrii
conferinței sau ai organizației. Observatorii nu au drept de
vot, nici calitatea de a-și lua vreun angajament sau de a
semna documentele adoptate de conferință. Ei pot însă să
participe la discuții dacă conferința le acordă acest drept.
De obicei, statele trimit observatori la conferințele organi-
O
218
zațiilor din care nu fac parte atunci cînd sînt* interesate sâ
urmărească dezbaterea unor probleme care fac obiectul con-
ferinței. Uneori, statele trimit observatori la conferințe la
care ar avea calitatea să participe cu drepturi depline, dar
în dezbaterile căreia nu doresc să se angajeze. Admiterea
prezenței unui stat sau a reprezentanților acestuia în calitate
de observator depinde de organizația internațională sau de
întrunirea diplomatică în cauză.
OCTI v. Oficiul central al transporturilor internaționale pe
căile ferate.
ocupație 1. în terminologia dreptului internațional, stabilirea
și exercitarea de către un stat a autorității sale asupra
unui teritoriu care nu face parte din teritoriul țării respec-
tive. Un teritoriu are statut de ocupație atunci cînd pe el
se instalează forțe militare aparținînd altui stat. Suverani-
tatea asupra acelui teritoriu nu aparține statului ocupant,
ci statului căruia îi aparține teritoriul. Ocupația poate fi
rezultatul : a) unei acțiuni de război, în care caz ea consti-
tuie o situație de fapt, rezultat al unei invazii militare, dar
prezentînd un anumit caracter de stabilitate. „Un teritoriu
este considerat ca ocupat atunci cînd se află de fapt sub
autoritatea armatei inamice. Ocupația nu se întinde decît
pe teritoriul unde a fost stabilită această autoritate și în
măsura în care ea este exercitată" (art. 42 al Regulamentu-
lui anexă la Convenția a IV-a, Haga, 1907). Asupra teri-
toriului aflat sub ocupație militară, statul ocupant nu are
decît un drept de administrare temporară. Ocupantul tre-
buie să respecte regulile stabilite de dreptul internațional
cu privire la teritoriul ocupat. Aceste reguli au fost codifi-
cate prin convențiile adoptate la conferințele de la Haga
din 1899 și 1907 și prin Convenția de la Geneva din
1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp de
război ; b) unei acțiuni cu caracter politic, în timp de pace,
în zilele noastre, acest fel de ocupație este realizat prin sta-
bilirea de baze militare, aeriene, navale, pe teritoriul unor
state străine ; c) cînd ocupația teritoriului poate constitui o
garanție pentru executarea anumitor obligații. (V. și gaj).
Această formă de ocupație a fost prevăzută în Tratatul dc
pace de la Versailles din 1919, care a stabilit ocuparea
malului stîng al Rinului de către puterile aliate, pe o pe-
rioadă de 15 ani, drept garanție pentru executarea de către
Germania a obligațiilor asumate prin acest tratat; 2. mod
de achiziție a unui „teritoriu fără stăpîn“, statul ocupant
dobîndind suveranitatea asupra acelui teritoriu. în perioada
219
O
-stabilirii colonialismului, pămînturile descoperite erau con-
siderate „fără stăpîn“, iar statul cotropitor, care le ocupa
primul, socotea că este îndrituit să le alipească la teritoriul
său. Ocupația putea să aibă chiar un caracter fictiv, sim-
bolic, ea fiind exprimată prin arborarea pavilionului, ridi-
carea unui monument etc. După victoria revoluțiilor bur-
gheze, ocupația unui teritoriu nou descoperit trebuia să fie
efectivă. în virtutea noii teorii, pentru recunoașterea ocu-
pării de teritorii era necesar ca statul cotropitor să stabi-
lească pe acel pămînt o autoritate, care să-1 stăpîneasCă
realmente. în conformitate cu dreptul internațional con-
temporan, ocupația nu mai poate constitui un mod de do-
bîndire decît cu privire la un teritoriu fără stăpîn și ne-
locuit, materia dobîndirii de teritorii fiind dominată de
dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta ; 3. ocupație
militară, ocuparea temporară a teritoriului unui stat străin, în
întregime sau parțial, de către forțele armate. Administrația
statului ocupat este înlocuită de administrația ocupantului.
Ocupantul trebuie să respecte onoarea, drepturile familiei
și viața, convingerile religioase și rînduielile populației din
teritoriul ocupat; să nu impună populației să facă decla-
rații de loialitate față de ocupant sau să dea informații mi-
litare despre țara sa ; să ia măsuri de ocrotire a valorilor
culturale ; i se interzice ocupantului să deporteze populația
teritoriului ocupat. Autoritățile de ocupație pot percepe
impozitele locale obișnuite, ca și impozite suplimentare
pentru întreținerea armatei de ocupație, în măsura cores-
punzătoare sectorului ocupat; pot face rechiziții cu condiția
plății unei indemnizații corespunzătoare. Populația civilă
a teritoriului ocupat trebuie să se supună ordinelor autori-
tăților ocupante și nu are voie să lupte cu arma împotriva
forțelor ocupante. Lupta de partizani este recunoscută de
dreptul războiului, care permite aplicarea regulilor privi-
toare la regimul prizonierilor de război partizanilor care :
respectă legile războiului, luptă în mod organizat, poartă
uniforme sau însemne specifice putînd fi ușor recunoscute.
Regulile cu privire la regimul ocupației militare au fost în-
călcate brutal de puterile agresoare din timpul celui de-al
doilea război mondial. Violarea regulilor ocupației consti-
tuie crime de război, și cei ce comit astfel de infracțiuni
poartă răspundere penală. Convenția încheiată la Geneva
în 1949 cu privire la protecția persoanelor civile în timp
de război a reglementat regimul populației civile din teri-
toriul ocupat.
O
220
oficiu, termen folosit pentru denumirea unor organizații inter-
naționale care au atribuții de ordin administrativ (de ex.,
Oficiul central al transporturilor internaționale pe căile
ferate, Berna ; Oficiul internațional al vinului, Paris). Une-
ori termenul este folosit pentru a indica o reprezentanță
diplomatică sau consulară .(de ex., oficiul diplomatic, oficiul
consular).
Oficiul central al transporturilor internaționale pe căile ferate
(OCTI), organizație guvernamentală, cu sediul la Berna
(Elveția), creată în 1893 în scopul aplicării convenției inter-
naționale privind transporturile de mărfuri pe căile ferate
(CIM). în 1924, activitatea oficiului a fost extinsă și la apli-
carea convenției internaționale privind transporturile de
pasageri și de bagaje pe căile ferate (CIV). Convențiile men-
ționate stabilesc condițiile colaborării între întreprinderile
de căi ferate pentru executarea transporturilor feroviare,
în trafic internațional, regulile aplicabile contractului de
transport și răspunderea diferitelor căi ferate în efectuarea
unui transport internațional. Rolul oficiului este să ușu-
reze reglementarea problemelor financiare rezultînd din
transporturile feroviare internaționale, să dea avize cu ca-
racter consultativ cu privire la aplicarea convențiilor și, la
cererea statelor membre sau a întreprinderilor de transport
interesate, să servească ca mediator pentru soluționarea
diferendelor care se pot ivi în legătură cu executarea trans-
porturilor internaționale. Oficiul funcționează sub auspiciile
guvernului elvețian. Este condus de un comitet administra-
tiv compus din nouă membri aleși pe criteriul geografic,
astfel încît să reprezinte diferitele regiuni ale Europei.
Membrii oficiului sînt 28 de state.. Republica Socialistă
România este membră a OCTI și parte contractantă la con-
vențiile CIM și CIV.
Oficiul internațional al epizootiilor (IOE ; International Office
of Epizootie Diseases), organizație interguvernamentală în-
ființată la 25 ianuarie 1924, cu sediul la Paris. Are ca mem-
bri 79 de țări, printre care se numără și Republica So-
cialistă România. în baza prevederilor statutului, Oficiul
internațional al epizootiilor studiază măsurile ce trebuie
luate în vederea profilaxiei bolilor animalelor și coor-
donează eforturile depuse de state în această direcție.
Guvernele sînt obligate să sesizeze imediat oficiul asupra
primelor cazuri de pestă sau de febră aftoasă apărute pe
teritoriul lor, iar la anumite perioade de timp să întoc-
mească buletine informative-tip prin care să precizeze zo-
221
O
■nele contaminate, evoluția epizootiei etc. Are relații cU
FAO (v.).
OIM v. Organizația Internațională a Muncii.
ofis, decizie, decret al domnului, în țările române.
Oficiul internațional al viței de vie și al vinului (OIV;
Office internațional de la vigne et du vin), organizație
interguvernamentală creată în 1924, cu sediul la Paris. Con-
form statutului, acest oficiu are ca scop : să adune, să
studieze și să .prelucreze informații asupra viței de vie
și vinului ; să facă recomandări guvernelor în legătură cu
această problemă ; să îmbunătățească condițiile pieței mon-
diale a vinului ; să garanteze puritatea și autenticitatea
produselor ; să promoveze comerțul mondial cu vinuri. Are
22 de țări membre, printre care și Republica Socialistă
România. Organele sale de conducere sînt : sesiunile plenare
(care au loc anual), comitetul, biroul, trei comisii perma-
nente specializate, congrese și conferințe. întreține relații
cu FAO (v.).
OIV, v. Oficiul internațional al viței de vie și al vinului.
olâc, denumire dată în secolele al XV-lea și al XVIII-lea servi-
ciului de curieri domnești din țările române (călare sau cu
căruța de poștă). „Caii de olac“ erau caii de schimb pentru
curieri și pentru căruța de poștă.
olăcări, denumire dată în secolele al XV-lea și al XVIII-lea cu-
rierilor călări din țările române.
OMM v. Organizația Meteorologică Mondială.
OMS v. Organizația Mondială a Sănătății.
O.N.U. v. Organizația Națiunilor Unite.
opțiune 1. facultate acordată locuitorilor unui teritoriu trecut
de la un stat la altul de a alege cetățenia vechiului stat.
De obicei, alegerea vechii cetățenii este legată de strămu-
tarea obligatorie, într-un anumit termen, pe teritoriul sta-
tului respectiv. Dreptul de opțiune a fost recunoscut în
numeroase tratate internaționale stabilind cesiuni terito-
,riale ; 2. drept pe care îl are o parte contractantă de a alege
între condițiile alternative ale unui contract. Aceste con-
diții, într-un contract de vînzare-cumpărare, se referă la
cantitatea și calitatea mărfii, la termenul de livrare, for-
mele de expediere, volumul livrărilor parțiale, modalitatea
și valuta în care se face plata etc.
oraș deschis, oraș care, nefiind apărat, nu trebuie, conform
regulilor de purtare a războiului, să fie nici atacat nici
O
222
bombardat. Un oraș poate fi declarat deschis, deși dispune
de fortificații, depozite de muniții etc., dacă inamicul ac-
ceptă această situație. în acest caz, toate forțele armate
trebuie să evacueze de îndată orașul sau să depună armele,
oraș liber, termen folosit pentru a denumi statutul de inde-
pendență acordat, printr-un tratat internațional, unor orașe
avînd guvern și legislație proprie. Astfel, a fost orașul liber
Cracovia (1815—1846), creat prin actele Congresului de la
Viena, iar după primul război mondial, pe baza Tratatului
de la Versailles, a fost constituit orașul liber Danzig (1919),
sub protecția Ligii Națiunilor.
ordin de plată extern, dispoziție scrisă, telefonică sau telegra-
fică, pe care o bancă o dă unui corespondent al său din
străinătate de a efectua o plată, în favoarea persoanei
(fizice sau juridice) indicate, din disponibilul de devize aflat
la acel corespondent. Ordinul de plată extern poate fi de
două feluri : ordin de plată simplu, conform căruia plata
se face pe baza unei simple chitanțe, și ordin de plată
documentar, după care plata se face pe baza chitanței în-
soțite de unul sau mai multe documente. Atît ordinul dc
plată simplu, cit și cel documentar au, în principiu, un ca-
racter revocabil, adică pot fi anulate înainte de efectuarea
plății.
ordine de zi, listă a problemelor care urmează să fie examinate
de o conferință internațională în cursul unei ședințe sau de
organul unei organizații internaționale sau a unei sesiuni.
Astfel, ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U. cuprinde
problemele care vor fi dezbătute în cursul sesiunii din anul
respectiv. Se poate prezenta sub două aspecte : a) Ordinea
de zi provizorie, care este întocmită înainte de începerea
conferinței, în termenul prevăzut de regulamentul de pro-
cedură al conferinței (de ex., ordinea de zi provizorie a unei
sesiuni ordinare a Adunării Generale a O.N.U. este comu-
nicată de secretarul general membrilor O.N.U. cu 60 de zile
înainte de deschiderea sesiunii). Ordinea de zi provizorie
cuprinde problemele a căror înscriere a fost hotărîtă de
sesiunea anterioară a Adunării Generale, problemele pe
care statele membre au cerut să fie înscrise, rapoartele or-
ganelor O.N.U. și chestiunile organizatorice care figurează
în mod obișnuit pe ordinea de zi a sesiunii, b) Ordinea
de zi definitivă, care este întocmită de conferința însăși,
la începutul lucrărilor, prin votul membrilor conferinței.
Conferința poate completa ordinea de zi provizorie cu
chestiuni suplimentare, .poate scoate unele puncte de pe
223
o
ordinea de zi provizorie sau poate modifica formularea lor.
Ordinea de zi definitivă a Adunării Generale a O.N.U. este
stabilită de Adunarea Generală după deschiderea sesiunii,
pe baza propunerii comitetului general (biroul) al Adunării
Generale. Ordinea de zi definitivă poate fi revizuită, com-
pletată cu noi puncte sau modificată prin votul majori-
tății obișnuite sau special statornicite în acest scop.
organele centrale interne ale relațiilor externe, organele de con-
ducere în domeniul relațiilor externe și al politicii externe :
șeful statului (v.), guvernul (v.) și șeful guvernului (v.),
Ministerul Afacerilor Externe (v.), Ministerul Comerțului
Exterior (v.).
organele de peste graniță ale relațiilor externe, organele de
stat aflate pe teritoriile statelor străine și care aduc la în-
deplinire politica externă a statului lor. Acestea sînt : mi-
siunile diplomatice permanente (v.), misiunile speciale (v.),
reprezentanțele sau agențiile comerciale (v.) și consu-
latele (v.).
organele de stat ale relațiilor externe, organele statului care
înfăptuiesc funcțiile de menținere a relațiilor cu statele
străine și de realizare a politicii externe a statului. Ele se
împart în : organele centrale interne ale relațiilor externe
(v.) și organele de peste graniță ale relațiilor externe (v.).
Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI—ICAO ; Inter-
national Civil Aviation Organization), organizație intergu-
vernamentală înființată la 4 aprilie 1947, cu sediul la
Montreal, Canada. Prin acordul încheiat cu O.N.U. la
3 octombrie 1947 a devenit instituție specializată a acesteia.
Arc șase oficii regionale (Europa, Africa, Orientul Mijlo-
ciu, Extremul Orient și Pacific, America de Nord, Ame-
rica de Sud). Scopul statutar al acestei organizații este de
a dezvolta navigația aeriană internațională, de a sprijini
și de a stimula dezvoltarea transportului internațional în
condiții avantajoase din punct de vedere economic și de a
asigura, din punct de vedere tehnic, încurajarea dezvoltării
căilor de navigație aeriene internaționale și a mijloacelor
de transport aerian etc. La 1 ianuarie 1965, Organizația
aviației civile internaționale avea 110 state membre. Orga-
nele de conducere sînt : adunarea generală, care se
întrunește o dată la trei ani ; consiliul permanent, format
din 27 de membri aleși de către adunarea generală pe un
termen de trei ani ; comisia navigației aeriene, formată din
12 membri ; comitetul transporturilor aeriene ; comitetul
o
224
financiar; comitetul legislativ etc. Republica Socialistă
România este membru a OACI din 1965.
Organizația Interguvernamentală Consultativă pentru Navigația
Maritimă (IMCO; Inter-Gov ornamental Maritime Consultative
Organization), organizație specializată a O.N.U. creată pe
baza unei convenții adoptate la conferința maritimă orga-
nizată de O.N.U. în 1948 și care a început să funcționeze
în 1959. Are sediul la Londra. Scopul statutar al organizației
este să promoveze colaborarea între statele membre în dome-
niul navigației maritime comerciale, să favorizeze abolirea
practicilor restrictive și a măsurilor discriminatorii practicate
de unele state, să contribuie la creșterea securității navi-
gației pe mare. Organizația se ocupă, în special, cu aplicarea
Convenției privind ocrotirea vieții omenești pe mare (1960)
și a altor convenții internaționale încheiate în problemele
maritime. Organele de conducere ale IMCO sînt : adunarea,
compusă din totalitatea membrilor, consiliul, ales de adu-
nare pe doi ani, avînd 16 membri, și comitetul de secu-
ritate maritimă, ales pe patru ani, compus din 14 membri.
Există și subcomitete deschise tuturor membrilor și statelor
nemembre interesate în măsurarea tonajului, stabilitate și
compartimentare. Din IMCO fac parte 60 de țări membre,
printre care și Republica Socialistă România, care a aderat
în 1965.
Organizația internațională a cafelei (ICO ; International Coffee
Organization), organizație interguvernamentală cu sediul la
Londra. A luat ființă la 28 septembrie 1962 pe baza acor-
dului încheiat între reprezentanții țărilor producătoare și
cele consumatoare de cafea. Conform acordului, Organizația
! internațională a cafelei are ca scop asigurarea unei colabo-
rări strînse între țările importatoare de cafea și cele expor-
tatoare, în vederea realizării unui echilibru între cerere și
ofertă, a menținerii prețurilor la un nivel corespunzător, a
încurajării consumului de cafea etc. ICO are ca membri
57 de state importatoare și exportatoare de cafea. Organele
sale -de conducere sînt : consiliul internațional al cafelei,
care se întrunește de două ori pe an și care desemnează
organul executiv format din reprezentanții a șapte țări
importatoare și șapte țări exportatoare. Republica Socialistă
România nu este membru a ICO.
Organizația Internațională a Muncii (OIM—ILO ; International
Labour Organization), organizație autonomă, pe lîngă Liga
Națiunilor, creată în 1919 și devenită instituție specializată
a Națiunilor Unite în 1946, cu sediul la Geneva. Scopurile
225	O
15 — Mic dicționar diplomatic român
statutare ale OIM sînt : îmbunătățirea condițiilor de muncă
și a nivelului de viață al muncitorilor prin reglementarea
timpului de lucru, combaterea șomajului, garantarea unor
salarii satisfăcătoare, ocrotirea muncitorilor împotriva îm-
bolnăvirii, a accidentelor, ocrotirea muncii minorilor și fe-
meilor, recunoașterea principiului libertății sindicale. Struc-
tura sa organizatorică este următoarea : conferința generală,
la care participă din fiecare stat membru cîte o delegație
formată din patru reprezentanți : doi delegați guvernamen-
tali, un delegat al muncitorilor și unul al patronilor ; consi-
liul de administrație, care conduce activitatea secretariatu-
lui, compus din 40 de membri, dintre care 20 reprezentanți
ai guvernelor, 10 reprezentanți ai muncitorilor și 10 repre-
zentanți ai patronilor ; biroul internațional al muncii, prin-
cipalul centru de conducere a activității organizației, con-
dus de un director general desemnat de consiliul de
administrație. OIM are peste 114 membri. Principala formă
de activitate a acestei organizații constă în elaborarea
de convenții și de recomandări internaționale cuprinzînd
normele internaționale ale muncii. Republica Socialistă
România este membră a OIM și în diferite cazuri a ocupat
unele posturi de conducere.
Organizația internațională de standardizare (ISO ; International
Standardization Organization), organizație neguvernamen-
tală înființată în octombrie 19.46 la Londra. Din ea fac parte
comitetele naționale din 50 de țări, printre care și Repu-
blica Socialistă România. Conform statutului, scopul ei este:
promovarea și dezvoltarea activității de standardizare în
lume în vederea înlesnirii schimburilor de mărfuri și de
servicii, precum și dezvoltarea cooperării internaționale în
domeniul activității intelectuale, științifice, tehnologice și
economice. Organele sale de conducere sînt : adunarea ge-
nerală (care se reunește o dată la trei ani), consiliul, comi-
tete și divizii .tehnice. ISO întreține relații cu Consiliul Eco-
nomic și Social, OMM, AIEA, FAO și altele.
Organizația Meteorologică Mondială (OMM—WMO ; World Me-
teorologica! Organization), organizație internațională creată
în 1947 și devenită instituție specializată (v.) a Organizației
Națiunilor Unite în 1951. Conform statutului, scopul ei este de
a înlesni colaborarea mondială pentru crearea unei largi
rețele de stațiuni de observație meteorologică, de a sprijini
crearea și menținerea unor centre meteorologice și a unui
sistem de schimb rapid de informații meteorologice, de a
stabili norme unitare de observare meteorologică, de a asi-
o
226
gura publicarea unor date statistice unitare ; de a sprijini
folosirea meteorologiei în aviație, în navigația maritimă,
în agricultură etc. OMM are 114 membri. Organele sale
conducătoare sînt : congresul meteorologic mondial, care
ține sesiuni o dată la patru ani ; comitetul executiv, cu se-
siuni anuale ; secretariatul. în cadrul organizației funcțio-
nează și șase asociații meteorologice regionale (Africa, cu
sediul în Madagascar ; America de Nord, în Costa Rica;
America de Sud, în Argentina; sud-vestul Oceanului Pa-
cific, în Noua Caledonie; Asia, în Pakistan ; Europa, în
Iugoslavia). Republica Socialistă România este membră
a OMM.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS—WHO ; World Health
Organization), instituție specializată a Organizației Națiuni-
lor Unite (v.) creată în 1948. Conform statutului său, OMS
are ca scop să obțină pentru toate popoarele cel mai înalt
nivel de sănătate prin coordonarea activității internaționale
în acest domeniu, acordarea de sprijin tehnic necesar gu-
vernelor la cererea acestora, sprijinirea și dezvoltarea acti-
vității de combatere a bolilor epidemice, endemice etc.,
sprijinirea ocrotirii mamei și copilului etc. OMS are 122 de
state membre și 3 asociate. Organele sale de conducere sînt :
adunarea mondială a sănătății, care ține sesiuni anuale;
comitetul executiv, care ține sesiuni de două ori pe an ;
secretariatul; șase organizații regionale cu comitete și bi-
rouri regionale corespunzătoare și anume : pentru Europa
— la Copenhaga ; pentru America — la Washington ; pen-
tru Asia de sud-est — la New Delhi; pentru Mediterana
de est — la Alexandria ; pentru regiunea de vest a Ocea-
nului Pacific — la Manilla; pentru Africa — la Brazza-
ville. Sediul secretariatului OMS este la Geneva. Bugetul
OMS este constituit din cotizații plătite de statele membre.
OMS editează un buletin și numeroase lucrări cu caracter
tehnic. Republica Socialistă România este membră a OMS ;
în diferite ocazii a ocupat posturi de conducere.
Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), organizație internațio-
nală guvernamentală creată după cel de al doilea război
mondial, în scopul menținerii păcii și securității interna-
ționale și dezvoltării cooperării multilaterale între state.
La Conferința de la Moscova din octombrie 1943 a miniș-
trilor de afaceri externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Anglia, la ale
cărei decizii a aderat ulterior și China, a fost adoptat pri-
mul act internațional care punea în mod practic problema
înființării acestei organizații. Proiectul de statut al noii
227	O
15*
Organizatii a fost elaborat la Conferința de la Dumbartoh
Oaks (Washington), care a avut loc între 21 august și 7
octombrie 1944. La Conferința de la San Francisco (aprilie-
iunie 1945) a fost elaborată și adoptată Carta Națiunilor
Unite (v.). 122 de state sînt actualmente membre ale O.N.U.
Organele principale ale O.N.U. sînt : Adunarea Generală (v.),
Consiliul de Securitate (v.), Consiliul Economic și Social (v.),
Consiliul de Tutelă (v.), Curtea Internațională de Justiție (v.)
și Secretariatul (v.). Sediul principal al O.N.U. este la New
York. Prmtr-un acord special încheiat între O.N.U. și S.U.A.,
porțiunea din teritoriul S.U.A. unde se află acest sediu are
un regim special, scos în multe privințe de sub jurisdicția
S.U.A. Pentru sediul european O.N.U. de la Geneva a fost
încheiat un acord asemănător între O.N.U. și Elveția. O.N.U.
se bazează pe principiul egalității suverane a statelor. în-
semnătatea și eficiența O.N.U. sînt strîns legate de asigu-
rarea universalității acestei organizații și de respectarea de
către state a Cartei sale. Statele membre s-au unit în cadrul
acestei organizații obligîndu-se a colabora în cele mai im-
portante probleme internaționale, a căror soluționare implică
contribuția tuturor țărilor. Numărul membrilor O.N.U. (v.)
a crescut mult în anii postbelici, în primul rînd, prin in-
trarea în această organizație a statelor care și-au cucerit
de curînd independența. Cu toate acestea, O.N.U. nu a de-
venit încă o organizație universală de colaborare interna-
țională, deoarece China, membru fondator al O.N.U. și
membru permanent al Consiliului de Securitate, este împie-
dicată în mod artificial de a fi reprezentată în O.N.U. Res-
tabilirea drepturilor R. P. Chineze la O.N.U. este solicitată
de un mare număr de state, iar refuzul de a îndeplini
această cerință prejudiciază cauzei păcii și subminează ca-
pacitatea de acțiune și prestigiul O.N.U. în cursul activității
sale, O.N.U. a obținut rezultate pozitive atunci cînd s-a
condus după principiile Cartei, contribuind la rezolvarea
unor problene internaționale. Examinarea în Consiliul de
Securitate, în 1946, a problemei retragerii armatelor engleze
și franceze din Siria și Liban a grăbit rezolvarea cererilor
legitime ale acestor state ; în 1948, datorită intervenției Con-
siliului de Securitate, a încetat conflictul armat dintre
Izrael și țările arabe (Siria, Liban și Iordania) ; în urma
examinării în Consiliul de Securitate, în 1947—1949, a înce-
tat războiul Olandei împotriva Indoneziei ; hotărîrile Adu-
nării Generale a O.N.U. au contribuit la încetarea agresiu-
nii anglo—franco—izraeliene împotriva Egiptului în 1956, iar
O
228
în 1958 la retragerea trupelor S.U.A. din Liban și din Ior-
dania. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o serie de
importante rezoluții pe linia dezvoltării cooperării interna-
ționale : crearea comisiei pentru examinarea problemelor
legate de descoperirea energiei atomice ; condamnarea pro-
pagandei de război (1947) ; declarația universală a dreptu-
rilor omului (1948) ; coexistența pașnică a statelor (1957 și
1958) ; cu privire la încetarea experiențelor nucleare (1959
și 1960) ; cu privire la colaborarea internațională în dome-
niul folosirii în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic
(1959) ; la o dezarmare generală și totală (1959) ; declara-
ția cu privire la acordarea independenței țărilor și popoare-
lor coloniale (1960) ; declarația cu privire la abolirea dis-
criminărilor rasiale (1963) ; declarația, inițiată de România,
privind promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor de
pace, respect reciproc și înțelegere între popoare (1965) ;
rezoluția, de asemenea inițiată de România, privind acțiuni
pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună
vecinătate între state europene avînd sisteme social-poli-
tice diferite (1965) ; proiectele de pacte ale drepturilor omu-
1 lui (1966) ; proiectul de tratat privind principiile care cîrmu-
iesc activitatea statelor în spațiul cosmic, inclusiv Luna și
alte corpuri cerești (1966). Sub egida O.N.U. se desfășoară
tratative în problema dezarmării, a folosirii pașnice a spațiu-
lui cosmic, în probleme ale comerțului și dezvoltării, ale
codificării și dezvoltării progresive a dreptului internațional
și numeroase alte probleme economice, .sociale, culturale și
umanitare ce sînt rezolvate prin intermediul instituțiilor spe-
cializate ale O.N.U. Examinarea numeroaselor probleme în
organele O.N.U. a contribuit la o mai bună cunoaștere a
pozițiilor statelor și, de multe ori, la apropierea punctelor
lor de vedere.
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură
(FAO ; Food and Agriculture Organizat ion), instituție spe-
cializată a Organizației Națiunilor Unite creată în 1945 la
Conferința de la Quebec (Canada) cu scopul statutar de a
ridica nivelul de trai al oamenilor din întreaga lume, și
mai ales al populației rurale, pentru a obține îmbunătățiri
în randamentul producției și a produselor agrare, pentru a
contribui la dezvoltarea economiei mondiale. în atribuțiile
sale intră : efectuarea de studii în problemele alimenta-
ției, agriculturii, economiei forestiere și pescuitului ; acor-
darea de asistență tehnică ; difuzarea de informații și do-
cumentație ; facilitarea cooperării între state, oameni de
229
O
știință, în probleme de alimentație și agricultură ; organi-
zarea de congrese; elaborarea de recomandări etc. Orga-
nele de conducere FAO sînt : conferința, compusă din toate
statele membre, care se ține o dată la doi ani ; consiliul
FAO, alcătuit din 24 de state, care conduce activitatea or-
ganizației între sesiuni ; comitetele pe problemele specifice
activității FAO. De asemenea, există un secretariat FAO
organizat pe secții tehnice. FAO cuprinde membri din 110
țări, printre care, începînd din 1961, se numără și Repu-
blica Socialistă România. FAO întreține relații cu Consiliul
Economic și Social al O.N.U., comisiile economice regionale
ale O.N.U., instituțiile specializate ale O.N.U. cu alte 40 de
instituții interguvernamentale și cu comitetele naționale
FAO.
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
(UNESCO ; United Nations Educațional, Scientific and Cultu-
ral Organization), instituție specializată a O.N.U., al cărei
statut a fost elaborat la Conferința de la Londra din no-
iembrie 1945. 122 de state sînt membre ale organizației. Are
ca scop statutar să favorizeze înțelegerea dintre popoare
acordînd sprijin organelor de informare a maselor, difuzînd
idei prin cuvînt și imagini ; să sprijine educația și răspîn-
direa culturii ; să conserve tezaurul mondial de cărți, pro-
ducția de artă, monumentele istorice și științifice ; să spri-
jine schimburile internaționale de persoane și de cunoștințe
în domeniul educației, științei și culturii și, de asemenea,
schimbul de ediții, de obiecte de însemnătate științifică și
artistică, de informații. UNESCO are următoarele organe :
conferința generală ; consiliul executiv ; secretariatul, con-
dus de un director general. Sediul său este la Paris. în
fiecare țară membră a UNESCO există cîte o comisie națio-
nală pentru UNESCO, care ține legătura cu organizația, urmă-
rind realizarea scopurilor pe plan național. Republica Socia-
listă România este membră a UNESCO din 1956 și aduce o
contribuție activă la înfăptuirea obiectivelor sale. Propunerea
română cu privire la măsuri pentru promovarea în rîndurile
tineretului a ideilor păcii, respectului reciproc și înțelegerii
între popoare, s-a bucurat de o deosebită atenție la UNESCO,
organizație internațională, formă de coordonare a colaborării
internaționale în diferite domenii de activitate, avînd un
cadru juridic-organizatoric (instituțional) permanent, creat
printr-un statut elaborat de comun acord. Organizațiile in-
ternaționale au apărut ca urmare a dezvoltării relațiilor
politice și economice dintre state în epoca instaurării și
O
230
dezvoltării capitalismului. în secolul al XIX4ea, forma or-
ganizatorică cea mai uzitată a colaborării dintre state o
constituiau congresele și conferințele internaționale avînd
mai ales obiective politice. Către sfîrșitul acestui secol încep
să ia ființă uniunile administrative, organizații internațio-
nale cu caracter permanent, create în scopul asigurării unor
interese economice sau tehnice, în anumite domenii spe-
ciale, ca, de ex., Uniunea poștală universală (1875) ; Uniu-
nea de comunicații telegrafice (1865) ; Uniunea internațio-
nală pentru protecția operelor literare și artistice (1886)
etc. După primul război mondial a fost creată Liga Națiu-
nilor, prima organizație internațională cu caracter general.
O dată cu Liga Națiunilor au fost constituite și alte orga-
nizații internaționale, în anumite domenii speciale, ca :
Organizația internațională a muncii, Biroul internațional de
educație etc. în perioada de după al doilea război mondial,
organizațiile internaționale intră într-o nouă etapă a dezvol-
tării lor. Apariția statelor socialiste și formarea sistemului
mondial socialist, crearea unui mare număr de state noi
prin eliberarea popoarelor din colonii, întărirea forțelor pă-
cii și pătrunderea spiritului de coexistență pașnică în viața
internațională au modificat într-o mare măsură caracterul
organizațiilor internaționale. Numărul organizațiilor inter-
naționale a crescut, amploarea, importanța și varietatea
problemelor care intră în activitatea acestora s-au dezvoltat,
în prezent, există circa 1 900 de organizații internaționale,
dintre care 410 sînt organizații guvernamentale, iar restul
organizații neguvernamentale sau mixte. Cea mai impor-
tantă organizație internațională este Organizația Națiunilor
Unite (O.N.U.), care are drept scop principal menținerea și
consolidarea păcii în lume. O importanță deosebită o au și
instituțiile specializate ale O.N.U., care au sarcina să asi-
gure dezvoltarea colaborării internaționale în diferite do-
menii de activitate : economic, social, cultural, sanitar, teh-
nic-științific etc. în cadrul țărilor socialiste au fost înființate
organizații de colaborare în diferite domenii, a căror acti-
vitate este bazată pe respectul principiilor suveranității de
stat, al independenței naționale, egalității în drepturi și
avantajului reciproc, al neamestecului în treburile interne
ale statelor. Tinerele state independente din Africa și din
Asia au înființat și ele o serie de organizații destinate să
contribuie la dezvoltarea unei strînse colaborări între ele.
După obiectivul urmărit prin activitatea lor, organizațiile
internaționale pot fi : politice, economice, sociale, culturale,
tehnice, financiare, de transporturi etc. Ele pot avea un ca-
231
O
racter universal (de ex., O.N.U., instituțiile specializate etc.)
sau regional (de ex., Organizația statelor americane (OSA),
Organizația unității africane etc.). După caracterul juridic
al membrilor, organizațiile internaționale se împart în ur-
mătoarele categorii : a) guvernamentale (sau interstatale) ;
membri ai acestor organizații pot fi numai state suverane
care participă la lucrări prin reprezentanți împuterni-
ciți (de ex., O.N.U., instituțiile specializate) ; b) neguverna-
mentale : membri nu sînt statele, ci diverse organizații, aso-
ciații sau persoane particulare din diferite țări (de ex., Fe-
derația sindicală mondială, Uniunea interparlamentară etc.) ;
c) mixte : în componența acestora pot intra atît state, cît și
asociații sau persoane particulare. Asemenea organizații se
creează în special în domenii tehnice, transporturi etc. (de ex.,
Asociația internațională a congreselor de cale ferată, Asociația
internațională permanentă a congreselor de navigație etc.).
Organizațiile internaționale au un rol important în dezvolta-
rea colaborării internaționale, contribuind într-o măsură în-
semnată la întărirea relațiilor pașnice, a progresului cultural
și tehnic al popoarelor. Pentru a corespunde scopului lor
și principiilor dreptului internațional contemporan, organi-
zațiile internaționale trebuie să se bazeze în activitatea lor
pe respectul principiilor suveranității statelor, al egalității
și independenței lor, al neamestecului în treburile interne.
Organizațiile internaționale nu trebuie să se substituie sta-
telor, nici să exercite atribuții care țin de competența na-
țională a statelor. Republica Socialistă România participă
la acțiunile unui mare număr de organizații internaționale,
în cadrul lucrărilor cărora aduce o contribuție activă pen-
tru promovarea, în toate domeniile relațiilor internaționale,
a cooperării bazate pe respectul egalității în drepturi a sta-
telor, al suveranității și independenței lor.
ostatic, în timp de război, persoană care face parte din popu-
lația civilă a unui teritoriu ocupat de inamic și pe care
puterea ocupantă o face răspunzătoare pentru cazul cînd
securitatea trupelor sale ar fi periclitată sau pentru execu-
tarea anumitor dispoziții pe care le-a dat. în antichitate
și în timpul feudalității a existat practica ca un stat să
remită altui stat una sau mai multe persoane ca ostatici,
drept garanție a executării obligațiilor asumate printr-un
tratat. Poarta a impus domnilor români să trimită ca osta-
tici la Istanbul pe fiii lor, însoțiți de boieri sau de fii de
boieri. Ostaticii au fost primii reprezentanți ai domnilor
pe lîngă sultan. Sistemul trimiterii ostaticilor a dăinuit pînă
O
232
la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Din secolul al XVIII-lea,
cînd în locul domniilor pămîntene încep cele, ale fanario-
ților, practica luării ostaticilor încetează. Convenția pentru
protecția populației civile în timp de război încheiată la
Geneva în 1949, la care România este parte, interzice luarea
de ostatici, deoarece această practică contravine principiului
după care răspunderea penală este personală.
ostilitate, atitudine dușmănoasă ; ansamblu de operații mili-
tare întreprinse de un stat contra altui stat. Dreptul inter-
național interzice începerea ostilităților fără o prealabilă
declarație de război. Această regulă este consacrată în con-
vențiile de la Haga din 1899 și 1907, precum și în conven-
țiile de la Londra din 3—5 iulie 1933 cu privire la defi-
nirea agresiunii, la încheierea cărora România a luat parte
prin Nicolaie Titulescu.
overdraft v. credit în cont curent.
233
O
pace separată, pacea pe care un cobeligerant o încheie în mod
izolat cu inamicul comun, separîndu-se de aliații săi. Uneori
cobeligeranții se înțeleg să nu încheie pace separată cu
inamicul lor comun. Asemenea înțelegeri nu împiedică vali-
ditatea tratatului de pace separată pe care unul dintre be-
ligeranțh lor îl încheie ulterior, dar angajează răspunderea
sa față de partenerii la acest angajament. Aprecierea mo-
ral-politică și juridică a unei asemenea acțiuni se leagă
strîns de caracterul, licit sau ilicit, al războiului pe care |
părțile se angajează să-1 ducă și să-1 termine în comun.
pacifism, curent politic liberal ai cărui adepți se pronunță îm-
potriva oricăror războaie. Pacifiștii consideră că războaiele
ar putea fi evitate prin propagandă în favoarea păcii gene-
rale. Cercurile interesate în pregătirea războaielor de agre-
siune, în menținerea sub asuprire colonialistă a popoarelor *
folosesc de multe ori lozinci pacifiste pentru a împiedica 1
sau îngreuia rezistența la agresiune, lupta de eliberare a
popoarelor din colonii și țările dependente. Lupta pentru |
pace și libertate implică încriminarea agresiunii și colo- j
nialismului, sprijinirea acțiunilor de apărare a patriei și|
de eliberare națională.	i
pact, denumire dată unor tratate internaționale, bilaterale sau
multilaterale, cu un caracter deosebit de solemn, privind j
i
P	234
unele relații politice dintre state. De ex., pactul Ligii Na-
țiunilor, pactul Briand-Kellogg, pactele drepturilor omului.
V. și acord, tratat.
pacta sunt servanda, expresie latinească însemnînd „tratatele
trebuie să fie respectate", folosită în limbajul diplomatic
și în dreptul internațional. Este unul dintre principiile de
bază ale dreptului și relațiilor internaționale : principiul
respectării cuvîntului dat.
pacele drepturilor omului, proiecte de convenții internaționale
jare obligă părțile să respecte drepturile și libertățile fun-
damentale ale omului prevăzute de ele. în conformitate
cu o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în
1952, au fost elaborate două pacte : unul cu privire la drep-
turile și libertățile politice și civile ale omului, iar celălalt
privind drepturile economice și sociale, precum și drepturile
în domeniul culturii. Proiectele au fost pregătite de comisia
pentru drepturile omului și au fost puse în discuția Adu-
nării Generale a O.N.U. Pactele constituie o dezvoltare și o
concretizare a Declarației universale a drepturilor omului
(v.). Pactele proclamă dreptul tuturor națiunilor la autode-
terminare, inclusiv dreptul asupra resurselor și bogățiilor
lor naturale. Statele participante la pacte se obligă să ia
măsuri legislative sau de altă natură pentru realizarea de-
plină a drepturilor omului prevăzute în pacte, fără nici un
fel de discriminare. Proiectul de pact referitor la drepturile
economice, sociale și în domeniul culturii proclamă dreptul
la muncă, la condiții bune și favorabile de muncă, la crearea
de sindicate, la asigurare socială, la hrană, îmbrăcăminte,
condiții de locuit corespunzătoare, ocrotirea mamei și copi-
lului, dreptul la educație și participare la viața culturală, li-
bertatea cercetărilor științifice și a activității creatoare. Se re-
cunoaște principiul învățămîntului general obligatoriu și
gratuit. Proiectul cu privire la drepturile politice și civile
proclamă dreptul la viață, la inviolabilitatea persoanei, a do-
miciliului, a corespondenței, libertatea gîndirii, a convingeri-
lor, credințelor religioase, la adunări și asocieri pașnice, drep-
tul de vot general și egal. Ambele proiecte interzic orice dis-
criminări între oameni în legătură cu exercitarea acestor drep-
turi. Delegația română a luat parte activă la elaborarea celor
două pacte, care au fost adoptate de Adunarea Generală a
O.N.U. în 1966. Ele sînt supuse semnării, ratificării și ade-
rării. O lipsă însemnată a ambelor pacte o constituie fap-
tul că ele nu sînt deschise tuturor statelor, ci numai acelora
care sînt membre ale O.N.U., ale instituțiilor sale speciali-
235
p
zate sau care vor fi invitate în mod special de Adunarea
Generală a O.N.U. împotriva acestei prevederi discrimina-
torii s-au pronunțat România, toate celelalte state socialiste,
precum și numeroase state afro-asdatice.
parafare, semnarea prealabilă a tratatelor numai cu inițialele
numelui împuterniciților fiecăreia dintre părțile contractante
atunci cînd ele au căzut de acord în cursul negocierilor asu-
pra textului tratatului, dar semnarea lui nu poate fi efec-
tuată încă. Parafarea marchează acel moment în procesul
de încheiere a tratatului cînd părțile s-au înțeles asupra
textului care urmează să fie supus guvernelor respective
spre a hotărî dacă actul, avînd textul parafat, va fi încheiat
sau nu.
paritate, rezultat al votării indicînd un număr egal de voturi
„pentru" și „contra". Conform regulilor de procedură a con-
ferințelor internaționale, în caz de paritate de voturi, pro-
punerea este considerată respinsă. în mod excepțional, re-
gulile de procedură stabilesc că în caz de paritate de voturi,
votul președintelui va fi decisiv, de ex. votul în Curtea In-
ternațională de Justiție (v.).
paritate metalică, valoarea unei unități monetare exprimată în
aur (sau argint) sau conținutul ei în aur (sau argint). Pari-
tatea metalică servește la stabilirea cursurilor valutare
oficiale.
paritate valutară (sau monetară), raportul dintre greutatea me-
talului monetar (aur sau argint) conținut de unitățile mone-
tare ale valutelor care se compară între ele.
parlamentar, în terminologia dreptului internațional — per-
soană împuternicită de comandanții militari ai unui be-
ligerant să facă comunicări sau să poarte tratative ou coman-
danții forțelor inamice (de ex., pentru încheierea unui ar-
mistițiu, predarea răniților etc.). Parlamentarii trebuie să
aibă oa semn distinctiv un drapel alb și nu trebuie să
poarte arme. Ei au dreptul la imunitate personală. Atacarea
și cu atît mai mult uciderea lor constituie o crimă de
război. Parlamentarii nu au dreptul să culeagă informații pe
care partea beligerantă la care sînt trimiși ar putea fi in-
teresată să le mențină drept secrete. De aceea, ei pot fi
legați la ochi după ce trec linia inamică pînă la întoarcerea
lor peste această linie.
parte beligerantă, stat care se află în stare de război cu un
alt stat. în temeiul regulilor cutumiare ale dreptului răz-
boiului, calitatea de parte beligerantă poate fi recunoșcută
p
236
răsculaților împotriva guvernului unui stat dacă aceștia
dețin o parte din teritoriul statului, au organe de conducere
proprii și desfășoară operații militare într-o formă organi-
zată. în aceste condiții, răsculaților li se aplică drepturile
și obligațiile decurgînd din regulile de purtare a războiului
(cei prinși urmează să fie tratați ca prizonieri de război ;
în conformitate cu prevederile convențiilor de la Geneva din
1949, răniții trebuie ocrotiți și îngrijiți etc.). De asemenea,
populația unui teritoriu care la apropierea inamicului ia
în mod spontan armele pentru a combate trupele invada-
toare este considerată ca parte beligerantă dacă poartă ar-
mele în mod deschis și respectă legile și obiceiurile războiu-
lui. V. și partizani.
parte contractantă, expresie folosită într-un tratat pentru a
desemna statele între care s-a încheiat tratatul respectiv. în
mod obișnuit, statele contractante sînt enumerate în pream-
bulul tratatului, iar în corpul tratatului ele sînt menționate
sub denumirea de „părțile contractante" sau „înaltele părți
contractante".
parte nebeligerantă, stat care nu participă la războiul dintre
alte state, fără însă a menține o poziție de strictă neutra-
litate. în concepția dreptului internațional anterior celui
de-al doilea război mondial, un stat nebeligerant trebuia să
păstreze o atitudine imparțială, neutră față de toți belige-
ranții și să se abțină de a da ajutor vreunuia dintre sta-
tele aflate în război. O dată cu interzicerea războiului de
agresiune și în lumina dispozițiilor Cartei O.N.U., statul
neutru trebuie să aibă o comportare diferențiată față de
statele în conflictul armat, făcînd distincție între agresor și
victima agresiunii, care duce un război de autoapărare sau
de eliberare, și, ca atare, are dreptul să dea ajutor vic-
timei agresiunii prin orice mijloace care nu implică parti-
ciparea directă la ostilități. Acest ajutor poate consta din
următoarele acțiuni : permiterea furnizării de materiale de
război o dată cu interzicerea vînzării unor astfel de mate-
riale către statul agresor; acordarea dreptului de trecere
prin teritoriul său trupelor unui stat terț care vin în aju-
torul victimei agresiunii ; permiterea plecării de voluntari
care să ajute victima agresiunii. Deosebirea dintre obliga-
țiile inerente statutului de neutralitate și cele ale nebelige-
rantului este în curs de cristalizare. în această privință nu
există încă o normă unanim recunoscută a dreptului inter-
național.
237
p
partizani, persoane care, deși nu fac parte din forțele armate,
luptă în mod voluntar împotriva cotropitorilor străini. Le-
gile și obiceiurile războiului (v.) asimilează partizanii cu
forțele iarmate ale statului, ceea ce face ca ei să se bucure
de toate drepturile combatanților (v.). Războiul de parti-
zani este un război de apărare împotriva agresorilor, a
cotropitorilor, un război just. în timpul celui de-al doilea
război mondial, mișcarea de partizani a fost folosită pe o
scară largă împotriva forțelor cotropitoare fasciste. Con-
venția de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul
prizonierilor de război a stabilit că pentru a se recunoaște
calitatea de partizani este necesar să fie îndeplinite urmă-
toarele condiții : a) existența unui comandant al detașamen-
tului care să răspundă pentru acțiunile subordonaților;
b) membrii detașamentului să poarte semne distinctive care
să poată fi observate de la depărtare ; c) membrii detașa-
mentului să poarte armele pe față ; d) să fie respectate legile
și obiceiurile războiului.
pasaj inofensiv, termen folosit în dreptul maritim pentru a de-
semna trecerea pașnică a vaselor străine prin apele terito-
riale (v.) ale unui stat. Conform Convenției asupra dreptului
mării încheiată la Geneva în 1958, în principiu statele
riverane nu au dreptul de a opri trecerea pașnică a vase-
lor comerciale străine prin apele lor teritoriale. Atunci cînd
vasul comercial se află în ape teritoriale străine, statul ri-
veran nu se poate amesteca în ordinea internă de pe vas ;
el poate însă pretinde vasului străin să respecte regulile
de navigație în vigoare în aceste ape. Spre deosebire de
trecerea vaselor comerciale, pasajul inofensiv al vaselor mi-
litare străine prin apele teritoriale ale unui stat poate să
aibă loc numai cu încuviințarea prealabilă a acestui stat.
Vasul militar este obligat să respecte regulile și indicațiile
date de statul riveran în ale cărui ape teritoriale se află.
Astfel, potrivit legislației române, submarinele străine nu
trebuie să se afle în apele teritoriale române în stare de
submersiune.
pașaport, document eliberat unui cetățean de către autoritatea
competentă a statului său prin care se certifică identitatea
și cetățenia posesorului și care servește pentru călătorii în
străinătate. Conform legislației Republicii Socialiste Româ-
nia, se eliberează : pașapoarte diplomatice personalului cu
grad diplomatic sau consular, funcționarilor Ministerului
Afacerilor Externe trimiși în misiuni oficiale temporare,
înalților demnitari și membrilor lor de familie ; pașapoarte
p
238
de serviciu delegaților ministerelor și ai altor organe cen-
trale care călătoresc în interes de serviciu ; pașapoarte sim-
ple persoanelor care călătoresc pentru studii, tratamente
medicale, ca turiști sau pentru alte interese personale. Per-
soanelor fără cetățenie (apatrizi) li se eliberează un docu-
ment de călătorie denumit „certificat de călătoriei Obiceiul
de a folosi acte pentru ușurarea identificării și acordarea de
protecție călătorilor dăinuiește din vremea romanilor (se
dădeau astfel de acte-scrisori (tractoria) curierilor și persoa-
nelor de încredere ale împăratului). Legislația fiecărui stat
reglementează în mod suveran intrarea și ieșirea cetățenilor
și străinilor, inclusiv problema obligativității posedării unui
pașaport și a vizelor (v.).
patentă consulară, document special pe care-1 primește consulul
numit de guvernul său spre a funcționa la un post consular
(v.) în străinătate. Conținutul patentei consulare este stabilit
prin legislația internă a fiecărui stat; de obicei, ea indică
numele consulului, categoria și clasa lui, circumscripția con-
sulară (v.) și sediul consulatului. Ea atestă numirea con-
sulului în această calitate și este păstrată de acesta împreună
cu exequatur-ul (v.). Patenta consulară indică rangul con-
sular și individualizează circumscripția consulară ; conține
și o formulă de încheiere, prin care statul de la care emană
se adresează autorităților statului de reședință rugîndu-le
să acorde sprijin consulului în îndeplinirea funcțiilor sale,
în majoritatea statelor, patenta consulară este semnată de
șeful statului și contrasemnată de ministrul afacerilor externe.
Patenta consulară nu dă dreptul consulului să-și exercite
funcțiile pînă cînd nu primește exequatur-ul. La sosirea în
țara de reședință, consulul transmite, prin intermediul mi-
siunii diplomatice a țării sale, patenta consulară la Ministe-
rul Afacerilor Externe al țării de reședință pentru a primi
exequatur-ul; ea este înapoiată consulului împreună cu
exequatur-ul.
pavilion 1. steag, drapel al unui stat; 2. semn distinctiv avînd
forma unui steag arborat în anumite împrejurări, con-
form uzanțelor internaționale (de ex., drapelul alb arborat
de parlamentari). 3. (în dreptul maritim) semn distinctiv
pe care îl poartă o navă pentru a indica naționalitatea sa.
Orice navă trebuie să aibă un pavilion și nu poate naviga
decît sub un singur pavilion. Modul în care o navă dobîn-
dește dreptul de a naviga sub pavilionul unui stat este re-
glementat de legislația statului respectiv. în timp de pace, în
239
p
marea liberă (v.) navele sînt supuse jurisdicției exclusive a
statului -aii cărui pavilion îl poartă. V. și marea liberă.
PCOB v. Comitetul central permanent al opiumului.
pecete, placă de metal cu mîner sau montată pe un inel pe a
cărui față este gravată o monogramă sau un semn heraldic.
Aplicată pe un act, pecetea dădea acestuia un caracter de
autenticitate. Domnii țărilor române întăreau, cu pecetea,
tratatele internaționale pe care le încheiau.
penalitate contractuală, formă de sancționare a unei părți con-
tractuale pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin
contract. în tranzacțiile de comerț exterior, de obicei, sanc-
țiunile se aplică vînzătorului pentru depășirile de termen
de livrare a mărfii, și cumpărătorului pentru întîrzierea efec-
tuării plății mărfurilor cumpărate, a ridicării mărfurilor
livrate.
penalitate convenită, despăgubire calculată în prealabil pentru
acoperirea pierderilor provenite din neîndeplinirea sau în-
deplinirea neintegrală a obligațiilor contractuale. Mărimea
>acestei despăgubiri este convenită de către părți în con-
tractul încheiat.
persona grata, expresie latinească folosită în relațiile diploma-
tice spre a desemna un diplomat pentru a cărui numire
în calitate de șef al misiunii diplomatice statul de reșe-
dință al acestei misiuni și-a dat agrementul (v.). Orice alt
membru al personalului diplomatic al misiunii devine per-
sona grata după primirea vizei diplomatice de intrare pe
teritoriul statului de reședință a misiunii sau după ce nu-
mirea a fost adusă la cunoștința Ministerului Afacerilor
Externe al statului de reședință și acesta nu a manifestat
opunere într-un termen rațional. Devenind persona grata,
diplomatul poate fi numit și poate exercita funcțiile încre-
dințate în statul de reședință al misiunii diplomatice. Statul
de reședință poate oricînd să declare că un diplomat a
devenit persona non grata (v.).
persona non grata, expresie latinească folosită în relațiile di-
plomatice spre a desemna o persoană pentru a cărei numire
în calitate de șef al misiunii diplomatice nu s-a primit agre-
mentul (v.) statului de reședință al misiunii. De asemenea,
este considerat persona non grata diplomatul căruia statul
de reședință al misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul
său, fie datorită comportării ofensatoare la adresa guvernu-
lui, a intervenției în afacerile interne ale acestei țări, a
nerespectării legilor și obiceiurilor locale, a folosirii abuzive
p
240
a privilegiilor și imunității diplomatice, a încălcării normelor
generale de comportare a diplomaților, fie ca o retorsiune
(v.) împotriva declarării ca persona non grata a unui diplo-
mat al statului de reședință de către statul acreditant (v.).
Cererea ca un diplomat să părăsească statul de reședință
nu trebuie să fie motivată. în urma declarării ca persona
non grata, diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt
timp posibil teritoriul statului străin.
persoane strămutate, persoane deportate în state străine în
cursul celui de-al doilea război mondial. Din teritoriile vre-
melnic ocupate, trupele hitleriste au deportat milioane de
oameni care au fost duși pentru muncă forțată în Germania
sau în alte țări. Prin două rezoluții adoptate de Adunarea
Generală a O.N.U. s-a prevăzut repatrierea persoanelor stră-
mutate.
personal consular v. membrii postului consular.
personal diplomatic, cea mai importantă categorie a personalu-
lui misiunii diplomatice. Personalul diplomatic, sau repre-
zentativ, este compus din : șeful misiunii diplomatice (v.),
consilieri (v.), secretari (v.) și atașați (v.). în trecut, membrii
personalului diplomatic erau considerați drept suită a șefu-
lui misiunii ; în prezent, toți membrii personalului diplo-
matic sînt considerați drept colaboratori ai misiunii, agenți
diplomatici (v.). Membrii personalului diplomatic au carac-
ter reprezentativ, deoarece reprezintă statul, exercită func-
țiile diplomatice. Ei se bucură de drepturi și au obligații spe-
cifiice, imunități și privilegii diplomatice.
personalul administrativ și tehnic v. membrii personalului ad-
ministrativ și tehnic.
personalul de serviciu v. membrii personalului de serviciu al
misiunii diplomatice.
personalul misiunii diplomatice, totalitatea membrilor unei mi-
siuni diplomatice, în frunte cu șeful misiunii diplomatice
(v.). Personalul misiunilor diplomatice cuprinde trei cate-
gorii de lucrători : a) personalul diplomatic al misiunii (v.);
b) personalul administrativ și tehnic (v.) ; c) personalul de
serviciu (v.).
pescuit maritim, drept reglementat de statul riveran de a prac-
tica pescuitul în apele maritime interne sau teritoriale. Pes-
cuitul efectuat în marea deschisă este reglementat prin con-
venții încheiate între statele interesate și dominat de prin-
cipiul libertății mărilor. Cea mai importantă convenție în
acest domeniu este cea încheiată la Washington în 1946 de
241	P
16
15 state, cu privire la vînătoarea de balene, care stabilește
o anumită cotă pentru vînătoarea anuală de balene și ocro-
tește unele specii. în 1949 a fost încheiată la Roma o con-
venție cu privire la crearea unui consiliu general pentru re-
glementarea pescuitului în Marea Mediterană și o conven-
ție la Washington cu privire la pescuitul în partea de nord-
vest a Oceanului Atlantic la care Republica Socialistă Româ-
nia a aderat în 1967. De asemenea, România a aderat la
Acordul de colaborare în domeniul pescuitului maritim,
încheiat la Varșovia la 28 iulie 1962, între R. D. Germană,
R. P. Polonă și U.R.S.S. (la care a mai aderat și R. P. Bul-
garia). Conferința de la Geneva din 1958 a adoptat
o convenție cu privire la pescuitul în marea liberă (v.), care
prevede că fiecare stat are dreptul să permită cetățenilor
săi să practice pescuitul în marea liberă, cu condiția respec-
tării drepturilor legitime ale celorlalte state. Totodată, con-
form acestei convenții, statele sînt obligate să ia măsuri
pentru apărarea resurselor naturale aflate în marea liberă.
La această convenție România nu este parte.
peșcheș, denumire dată darurilor pe care domnii români le tri-
miteau sultanului sau înalților demnitari turci și care înso-
țeau plata haraciului (v.) anual. Peșcheșul a devenit obliga-
toriu 'din secolul al -XVIMea, și se oferea cu ocazia numirii
domnilor în scaun sau la recunoașterea alegerii lor. Sultanul
și numeroși demnitari primeau peșcheș și cu alte prilejuri
(de ex. sărbători, vizite etc.).
piraterie, denumire dată tîlhăriei pe mare, atacului și acțiu-
nilor ilicite de forță săvîrșite de vase sau de echipajul lor
pe mare împotriva altor vase sau prin atacarea țărmurilor
și porturilor de pe mare în scop de jefuire (tîlharii urmînd
să se retragă pe vas) ; capturarea sau scufundarea vaselor
în scopuri tîlhărești. Vasele care comit această infracțiune
internațională sînt puse în afara legii ; ele pot fi oprite și
acostate de vasele aparținînd oricărui stat; în caz de împo-
trivire sau încercare de a scăpa de urmărire, ele pot fi
scufundate. în 1937 a fost semnată Convenția de la Nyon
(Elveția), care asimilează pirateriei atacurile executate de
nave submarine, nave de suprafață sau aeronave împotriva
vaselor comerciale ale statelor nebeligerante. Convenția de
la Geneva din 1958 pentru codificarea dreptului maritim
în largul mării se ocupă amănunțit de crima de piraterie.
România este parte la această convenție.
plafonarea prețului, stabilirea prețului maxim (pentru cumpă-
rare) sau minim (pentru vînzare) într-un contract de corni-
p
242
sion comercial. Conform acestor plafoane, intermediarii (co-
misionarii) nu pot depăși prețul maxim la mărfurile cumpă-
rate sau nu pot vinde mărfurile sub prețul minim.
platou continental, porțiune de teritoriu aflată sub marea li-
beră (v.) în continuarea solului de sub apele teritoriale,
pînă la adîncimea de 200 m sau pînă la limita la care
adîncimea mării permite exploatarea terenului submarin,
constituind parte componentă a teritoriului statului rive-
ran. Acesta poate exploata în mod exclusiv bogățiile natu-
rale ale platoului continental fără ca respectivele drepturi
să afecteze regimul juridic al mării libere sub care se gă-
sește platoul continental. în 1958 a fost încheiată la Geneva
o convenție internațională cu privire la regimul juridic al
platoului continental, la care Republica Socialistă România a
aderat. Spre deosebire de apele teritoriale și de marea liberă,
apa și solul subadiacent au, în cazul platoului continental,
regimuri juridice principial diferite : solul este supus drep-
turilor suverane ale statului riveran, apa este parte din
marea liberă și, ca atare, nesusceptibilă de apropiere pri-
vativă din partea vreunui stat.
plebiscit, în dreptul internațional, votul populației unui anu-
mit teritoriu pentru rezolvarea unor importante probleme de
stat. Persoanele care iau parte la vot sînt stabilite prin
legi interne sau pe baza unor convenții internaționale. El
este folosit în relațiile internaționale pentru a hotărî cărui
' stat va aparține un anumit teritoriu. Astfel de plebiscite
au avut loc în timpul revoluției burgheze de la sfîrșitul
secolului al XVIII-lea, în legătură cu alipirea la Franța
a regiunii Avignon etc. ; de asemenea, plebiscitul a fost
folosit în procesul de unificare a Italiei. Dupr primul răz-
boi mondial, în conformitate cu tratatele de pace de la Paris,
au avut loc plebiscite în legătură cu alipirea Schleswigu-
lui la Danemarca sau Germania, a Sileziei Superioare la
Germania sau Polonia.
plenară, în dreptul internațional, reuniune a organului de
conducere al unei organizații la care au dreptul să participe
toți membrii organizației. La conferințele internaționale la
care problemele în discuție sînt examinate în prealabil în
cadrul unor comitete sau comisii, adunarea plenară a mem-
brilor conferinței este singura în măsură să adopte hotărîri
definitive cu privire la chestiunile discutate. Adunarea Ge-
nerală a Organizației Națiunilor Unite lucrează în plenară
și în șapte comitete plenare. De obicei, un proiect de rezo-
luție se dezbate într-unul din cele șapte comitete plenare.
243	P
16*
Plenara Adunării Generale hotărăște apoi asupra raportului
prezentat de comitet, adoptând, dacă socotește potrivit, o re-
zoluție asupra problemei discutate.
Poarta otomană, denumire dată curții sultanului și totodată
Imperiului otoman. Ea derivă din formula „Sublima Poartă",
prin care cancelaria imperială se desemna pe sine însăși în
relațiile internaționale și în actele oficiale.
polcovnic de călărași, denumire dată în țările române coman-
dantului curierilor care plecau la Constantinopol. Polcovni-
cul de călărași era în imediata subordine a marelui pos-
telnic (v).
politică de liber schimb, formă a politicii economice opusă pro-
tecționismului, care se caracterizează prin inexistența res-
tricțiilor comerciale, vamale, valutare etc. Această politică,
susținută de către burghezia industrială în ascensiune, a
apărut în perioada dezvoltării producției de mărfuri capi-
taliste, urmărind înlăturarea barierelor care împiedicau dez-
voltarea schimburilor comerciale dintre state și cucerirea
de piețe de desfacere. Către sfîrșitul secolului al XlX-lea și
începutul secolului al XX-lea, liberschimbismul a cedat trep-
tat locul practicii protecționiste.
politică de neutralitate, denumire care exprimă linia de politică
externă dusă de multe țări din Europa, Asia, Africa, politică
înfăptuită în timp de pace și care se manifestă prin nepar-
ticiparea la alianțele militare, abținerea de a pune la dis-
poziție teritoriul propriu pentru crearea de baze militare
străine și eforturi depuse în scopul dezvoltării unor relații
prietenești cu alte țări. Numeroase țări care aderă la poli-
tica de neutralitate și care pînă nu de mult au fost colonii
sau teritorii dependente ale puterilor imperialiste militează
pentru apărarea independenței popoarelor lor și pentru lichi-
darea tuturor formelor de colonialism.
politică economică, totalitatea măsurilor luate de stat pentru
realizarea obiectivelor sale economice.
politică externă, totalitatea scopurilor și sarcinilor pe care le
urmărește un stat pe planul relațiilor internaționale, precum
și metodele și mijloacele prin care caută să le realizeze.
Politica externă este o continuare pe planul relațiilor inter-
naționale și cu alte mijloace a politicii interne. Natura și
caracteristicile sale depind de esența de clasă, de tipul de
stat, de funcțiile lui. întreaga istorie a societății bazate pe
clase antagonice este marcată printr-un neîntrerupt șir de
p
244
războaie și de conflicte între statele exploatatoare, de cioc-
niri ale intereselor lor de expansiune pe seama altor țări.
Corespunzător acestor scopuri, au fost folosite pe scară largă
astfel de mijloace ca : războiul, presiunile de tot felul, spio-
najul, șantajul etc., care au fost condamnate de popoare.
Politica externă a statelor socialiste izvorăște din înseși ba-
zele și principiile orînduirii socialiste, care reprezintă inte-
resele întregului popor. Atît în ansamblul relațiilor interna-
ționale, cît și în fiecare problemă în parte, politica externă
a statului socialist se află în legătură indisolubilă cu poli-
tica lui internă și exprimă pe tărîm internațional noile prin-
cipii ale orînduirii socialiste, democratismul său consecvent.
Ea este îndreptată către asigurarea unor condiții externe
pașnice, favorabile construirii noii orînduiri, și către spri-
jinirea aspirațiilor și a dreptului la independența națională
a popoarelor subjugate și asuprite. Politica externă a Repu-
blicii Socialiste România, de apărare a păcii, de micșorare
a încordării internaționale și dezvoltare a colaborării și
prieteniei între popoare, constituie expresia și continuarea
firească pe plan extern a marilor transformări înnoitoare —
politice, economice și sociale — prin care trece țara noastră.
Republica Socialistă România pune în centrul politicii sale
externe prietenia strînsă și alianța frățească cu toate țările
socialiste, preocuparea pentru dezvoltarea colaborării mul-
tilaterale cu toate popoarele care construiesc noua orînduire
socială, pentru întărirea forței și coeziunii sistemului mon-
dial socialist. Aceste relații se întemeiază pe principiile
independenței și suveranității naționale, egalității în drep-
turi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărășești, neames-
tecului în treburile interne, respectării integrității teritoriale,
principiile internaționalismului socialist. Totodată, Republica
Socialistă Româna își lărgește și consolidează legăturile de
colaborare cu toate statele, indiferent de orînduirea lor
socială, respectînd dreptul fiecărui popor de a hotărî singur
asupra soartei sale, de a-și alege modul de viață conform
propriei sale voințe. Manifestarea României ca factor de
pace pe arena mondială își găsește expresie în inițiat’vele
sale și în sprijinul acordat oricăror acțiuni îndreptate ^pre
destindere în relațiile internaționale, în perseverența cu care
țara noastră, împreună cu celelalte țări iubitoare de pace,
s-a pronunțat și se pronunță în forurile și organizațiile in-
ternaționale pentru soluționarea pașnică, pe calea tratati-
velor, a problemelor litigioase, pentru abordarea acestora
în spirit constructiv. Republica Socialistă România mili-
tează consecvent pentru încetarea cursei înarmărilor, pen-
245
p
tru realizarea dezarmării generale, se pronunță pentru crea-
rea de zone denuciearizate, pentru interzicerea necondiționată
a folosirii armelor atomice și distrugerea totală a stocurilor
existente, pentru desființarea oricăror blocuri militare, a
căror existență agravează încordarea internațională și ali-
mentează neîncrederea între state. Republica Socialistă Ro-
mânia consideră că o mare însemnătate pentru însănătoșirea
climatului politic internațional ar avea-o înlăturarea rămă-
șițelor celui de-al doilea război mondial prin încheierea tra-
tatului de pace german, pornindu-se de la recunoașterea
realității istorice a existenței celor două state germane.
Republica Socialistă România extinde schimburile comer-
ciale, culturale, științifice, tehnice cu toate statele, schimburi
care răspund atît intereselor proprii, cît și cerințelor gene-
rale ale cooperării internaționale, constituind un factor de
x slăbire a încordării și de apropiere între popoare. România
acordă o mare importanță creării unui sistem eficace de
securitate în Europa, ca un mijloc de asigurare a păcii pe
continentul european și în lumea întreagă, statornicirii unui
climat favorabil dezvoltării unei colaborări multilaterale în-
tre statele europene. Ea desfășoară o activitate intensă pen-
tru promovarea acestor principii înscrise în declarația adop-
tată de țările socialiste participante la consfătuirea de la
București cu privire la securitatea europeană (iulie 1966).
Țara noastră militează consecvent pentru traducerea în viață
a principiilor înscrise în rezoluția xpe care a inițiat-o cu
titlul : Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii re-
lațiilor de bună-vecinătate între state europene aparținînd
unor sisteme social-politice diferite (v.). Tot ca o mărturie a
caracterului activ și constructiv al politicii externe a Româ-
niei se înscrie și propunerea, adoptată în unanimitate de
Adunarea Generală a O.N.U., privind măsuri pentru promo-
varea în rîndurile tineretului a idealurilor păcii, respectului
reciproc și înțelegerii între popoare (v.) sau cea privitoare
la elaborarea unor principii de cooperare economică.
Republica Socialistă România a încheiat numeroase tratate
internaționale cu diverse state, ceea ce reflectă dezvoltarea
relațiilor sale externe și aportul său la colaborarea dintre
state ; participă activ și multilateral la dezbaterile ce au loc
cu prilejul diferitelor conferințe internaționale ; acordă tot
sprijinul activității Organizației Națiunilor Unite, organelor
și instituțiilor sale specializate ; militează pentru ca activi-
tatea O.N.U. să corespundă țelurilor prevăzute în Cartă, țe-
luri urmărite și de politica externă a României.
p
246
politică vamală, politică referitoare la așezarea tarifelor va-
male, parte componentă a politicii economice a unui stat
în domeniul comerțului exterior ; instrument prin care sta-
tul caută să asigure realizarea scopurilor sale în domeniul
schimburilor externe. Ea cuprinde măsurile care reglemen-
tează atît importul de mărfuri străine, cît și exportul de
mărfuri indigene.
populație, totalitatea persoanelor aflate pe teritoriul unui stat,
cuprinzînd cetățenii statului respectiv și străinii, inclusiv
apatrizii. Statul exercită suveranitatea sa asupra tuturor
acestor persoane, cu excepția reprezentanților statelor stră-
ine, care se bucură de imunitate. Statutul juridic al popu-
lației este reglementat prin legislația internă a statului.
Uneori, populația face obiectul colaborării dintre state și al
reglementării internaționale, de ex. în ceea ce privește eli-
minarea apatridiei printr-o unificare a legislațiilor în do-
meniul dobîndirii cetățeniei, în problema regimului juridic
al străinilor etc. — Populație civilă (sau pașnică), populația
care nu face parte din forțele armate, combatante sau
necombatante. Conform regulilor dreptului internațional cu-
tumiar, operațiile de luptă pot fi duse numai împotriva
forțelor armate ale inamicului, nu și împotriva populației
civile. Viața și integritatea persoanelor civile trebuie res-
pectate. Convenția încheiată la Geneva în 1949 pentru re-
glementarea statutului în timp de război a persoanelor care
fac parte din populația civilă a reglementat situația per-
soanelor civile de pe teritoriul ocupat de inamic. Populația
civilă nu poate fi înrolată în forțele armate ale puterii ocu-
pante, nu poate fi supusă la muncă forțată și nici nu poate
fi deportată sau maltratată. Populația civilă poate fi obli-
gată să presteze numai munca necesară pentru nevoile ar-
matei de ocupație, pentru serviciile de utilitate publică și
pentru necesitățile populației teritoriului ocupat. Aceste ac-
tivități trebuie însă să fie plătite în mod echitabil și cores-
punzător capacităților fiecărei persoane. O persoană care
participă la ostilități încetează să beneficieze de acest sta-
tut. I se aplică, după caz, regulile privitoare la partizani
(v.), spioni (v.), insurecție armată (v.) etc.
port, punct pe malul unui fluviu, al unei mări sau al unui
ocean, destinat staționării navelor și efectuării operațiilor
de încărcare și de descărcare a lor. în incinta portului sînt
amplasate dane, instalații de încărcare-descărcare, depozite,
căi ferate, ateliere pentru repararea vaselor etc. — Port de
refugiu, port în care intră un vas puțin avariat sau pentru
247
p
a se adăposti de furtună. — Port liber, port sau parte din
incinta unui port unde nu se aplică legislația vamală a sta-
tului teritorial. Portul liber include bazinele cu apă, cheiu-
rile și porțiunile terestre pe care sînt amplasate depozite,
ateliere, fabrici etc. în limitele portului liber, mărfurile in-
trate pot fi înmagazinate, păstrate pe termen nelimitat,
prelucrate, reambalate etc. fără a fi supuse taxelor vamale,
suportîndu-se însă cheltuielile ocazionate de efectuarea ope-
rațiilor respective. Se mai numește porto-franco.
portar, dregător cunoscut în țările române, încă din secolul
al XV-lea, avînd în grija sa paza curții domnești, iar mai
tîrziu, buna găzduire a oaspeților domnului (ambasadori,
trimișii sultanului etc.). — Portarul de Suceava, dregătorie în-
ființată de Ștefan cel Mare. Răspundea de apărarea capitalei
și a curții domnești. în secolul al XVI-lea Portarul de Su-
ceava devine și hatman, în lipsa domnului fiind comandan-
tul armatei. în Țara Românească dregătorul cu funcții si-
milare se numea agă.
porto-frânco v. port.
posesiune, în dreptul internațional, teritoriu situat în afara
metropolei, dar aflat sub stăpînirea acesteia (de ex., pose-
siunile Portugaliei din Africa, posesiunile insulare ale S.U.A.
etc.).
post consular v. consulat.
postelnic, unul dintre înalții dregători ai țărilor române în
timpul evului mediu. în secolul al XlV-lea, postelnicul apare
în Țara Românească și sub numele de stratornic. La început
a avut următoarele atribuții : a) mareșal al curții domnești
(șeful camerei de dormit și ministrul casei private a dom-
nului) ; b) introducător la domn al boierilor, înalților dem-
nitari turci* ambasadorilor, trimișilor și al celor care cereau
audiență ; c) prim-sfetnic al domnului, putea intra oricînd
la acesta neanunțat, era deținător al secretelor de stat și
prezida sfatul în absența domnului ; d) executor al tuturor
hotărîrilor domnului ; e) tălmaci oficial (dragoman) și gră-
mătic (secretar) al domnului, îngrijea de toată corespondența
acestuia, de aceea trebuia să fie totdeauna un boier instruit,
cunoscător de limbi străine ; f) judecător și șeful suprem al
dregătorilor și slujitorilor de la curte ; g) șeful suprem al
curierilor, care transmiteau corespondența de tot felul a
domnului și a menzilurilor (v.). Din a doua jumătate a se-
colului al XVIII-lea, atribuțiile lui s-au înmulțit și au cîști-
gat în importanță ; postelnicul a devenit șeful capuchehaie-
p
248
lor (v.) din Constantinopol și al celor din cetățile de pe
■Dunăre, ca și al agentilor trimiși de domn pe la serhaturi
(v.) ; a devenit, totodată, aplanatorul diferendelor de con-
tencios consular și judecătorul suprem al proceselor dintre
pămînteni și străini (logofăt al trebilor din afară). Prin
Regulamentul organic (1831—1832), postelnicul ia titlul
de „secretar de stat" pentru cancelaria domnului și relațiile
cu agențiile străine, iar după Unirea Principatelor (1859)
devine ministru al trebilor din afară, apoi ministru al afa-
cerilor străine.
postelnicie, 1. demnitatea sau funcția de postelnic (v.) ; 2. insti-
tuția care se ocupa cu problemele externe, unde își duceau
activitatea marele postelnic și serviciile conduse de el.
preambul, partea introductivă a unui tratat internațional (v.).
De obicei, preambulul cuprinde denumirea statelor care au
încheiat tratatul, numele reprezentanților împuterniciți să
semneze tratatul, precum și expunerea rezumativă a moti-
velor și scopurilor încheierii acestuia. Preambulul face parte
integrantă din tratat.
precădere diplomatică, una dintre cele mai importante insti-
tuții ale ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabi-
lește locul fiecărui diplomat cu ocazia festivităților sau pri-
mirilor oficiale. Precăderea poate fi de mai multe feluri :
a) precăderea corpului diplomatic invitat la adunări sau fes-
tivități publice ; i se acordă un loc de onoare, în apro-
pierea șefului statului sau guvernului statului gazdă, același
pentru toți membrii corpului diplomatic ; b) precăderea în-
tre șefii misiunilor diplomatice; este stabilită conform
claselor și rangurilor din care fac parte : ambasadori, tri-
miși extraordinari și miniștri plenipotențiari, însărcinați cu
afaceri. în cadrul fiecărei clase, locul șefilor de misiune
se stabilește după vechimea lor în acreditare, socotită din
momentul prezentării scrisorilor de acreditare. Precăderea
între ceilalți diplomați se stabilește după rangul lor, iar la
rang egal după vechimea în rang în țara de reședință. Ne-
respectarea acestor reguli poate constitui o discriminare și,
în orice caz, este considerată ca o încălcare a dreptului diplo-
matic. în unele țări catolice, nunțiul papal se bucură de pre-
cedență față de ceilalți ambasadori ; c) precăderea între re-
prezentanții diplomatici și autoritățile țării de reședință se
stabilește după regula că ambasadorii străini, reprezentanți
ai șefului statului lor, urmează imediat după șeful statului
de reședință; din considerente de curtoazie, ambasadorii
străini cedează însă acest loc primului ministru al țării de
249
p
reședință j d) precăderea diplomaților, în cadrul perso-
nalului misiunilor este stabilită de fiecare stat în parte,
precedent diplomatic, mod de soluționare, în trecut, a unei
probleme internaționale sau a unei acțiuni pe planul rela-
țiilor dintre state, care poate fi invocat, fără a fi prin el
însuși obligatoriu, în practica internațională pentru rezol-
varea unor situații sau probleme asemănătoare.
preferințe, avantaje speciale pe care și le acordă statele, reci-
proc sau unilateral, în relațiile lor comerciale, vamale, va-
lutare etc. Ele se instituie fie în virtutea acordurilor spe-
ciale încheiate, fie pe baza unei legi adoptate sau unei
dispoziții guvernamentale. Preferințele unilaterale sînt ace-
lea pe care le acordă o țară alteia fără o compensație echi-
valentă. Ele nu se extind asupra statelor terțe, chiar dacă
acestea sînt legate de țările care își acordă astfel de avan-
taje prin acorduri sau prin tratate ce conțin clauza națiunii
celei mai favorizate (de ex. Commonwealth ; Comunitatea
britanică de națiuni). Nu există încă norme unanim recu-
noscute cu privire la linia de delimitare a preferințelor
față de privilegii.
prelungirea tratatului, ansamblul de măsuri prin care se urmă-
rește menținerea în vigoare a prevederilor unui tratat. Poate
avea loc prin încheierea unui acord special între părți sau
în mod automat, atunci cînd există în tratat o clauză spe-
cială care prevede că nedenunțarea de către părți într-un
anumit termen atrage prelungirea tratatului fără termen
sau pe o anumită perioadă de timp. Prelungirea se poate
face și tacit, prin acte convergente ale statelor contractante,
acte care vădesc consensul lor de a menține în vigoare
tratatul.
prescripție, mod de dobîndire a unui drept, de stingere a unei
obligații sau de încetare a efectelor unei hotărîri judecă-
torești neexecutate prin trecerea unui anumit timp și în
anumite condiții prevăzute de normele dreptului. Drepturile
fundamentale ale statelor sînt inalienabile și imprescrip-
tibile, cum este inalienabil și imprescriptibil și dreptul po-
poarelor de a-și hotărî singure soarta.
preseanță v. precădere diplomatică.
primă de export, avantaj bănesc acordat de stat întreprinderi-
lor exportatoare la exportul anumitor mărfuri. Exportatorii
obțin acest avantaj fie sub forma restituirii sau scutirii
de impozite, fie prin încasarea unor sume de bani pentru
exportul unei cantități dintr-o anumită marfă.
p
250
primă pentru salvare, sumă plătită salvatorului drept recom-
pensă pentru acordarea de ajutor sau pentru salvarea unei
nave, a încărcăturilor și a altor bunuri care se află pe bor-
dul unei nave naufragiate. Conform convenției internațio-
nale pentru unificarea unor reguli privind acordarea de
ajutor și de salvare pe mare încheiată la Bruxelles în 1910,
orice acțiune de salvare sau care, în urma ajutorului acor-
dat, a avut consecințe favorabile se recompensează.
principii unanim admise, reguli fundamentale ale dreptului in-
ternațional, care, prin conținutul lor îndeobște admis, prin
generalitatea aplicării și prin larga lor recunoaștere, sînt
invocate în practica diplomatică și juridică internațională
și acceptate în mod unanim ca obligatorii de către state în
relațiile lor mutuale. Cele mai importante dintre aceste
principii sînt : respectul suveranității de stat, independența
națională, egalitatea în drepturi a statelor, neamestecul în
treburile lor interne, avantajul reciproc. Constituie, de ase-
menea, principii unanim recunoscute, de o deosebită însem-
nătate, principiul cooperării internaționale ; principiul respec-
tării obligațiilor internaționale asumate ; principiul regle-
mentării pașnice a litigiilor dintre state ; principiul neagre-
siunii. Principiile unanim admise de dreptul internațional au
o mare însemnătate, ca reguli de bază care reglementează
relațiile dintre state cu sisteme politice-sociale diferite.
privilegiile vamale ale diplomatului, scutire de taxe vamale
asupra obiectelor importate sau exportate pentru uzul perso-
nal al diplomatului. Diplomatul se bucură și de privilegiul de
a fi scutit de controlul vamal al bagajelor sale personale.
privilegiile vamale ale misiunii diplomatice, scutire de plata ta-
xelor vamale pentru mărfuri și pentru alte obiecte destinate
uzului misiunii diplomatice, într-o cantitate stabilită prin
actele normative ale statului de reședință.
priză maritimă, mod de dobîndire a proprietății prin captu-
rarea vaselor inamice militare sau comerciale, precum și a
vaselor aparținînd statelor neutre care violează blocada (v.)
sau efectuează contrabandă de război (v.) în favoarea ina-
micului. Nu sînt supuse prizei maritime, de obicei, vasele
mici pescărești, cele destinate unor scopuri științifice, reli-
gioase sau umanitare și vasele care au ieșit în mare înainte
de începerea războiului (acestea din urmă pot fi doar reți-
nute sau rechiziționate pînă ia sfîrșitul războiului). Priza
maritimă se aplică și mărfurilor aflate pe vase. Totuși, pa-
vilionul neutru ferește de capturare încărcătura inamică, cu
excepția contrabandei de război; încărcătura neutră aflată
251
p
pe vas inamic, de asemenea, nu poate fi capturată. Națio-
nalitatea vasului se stabilește după pavilionul (v.) pe care
îl poartă, iar caracterul încărcăturii pe baza documentelor
vasului. Legalitatea capturării se stabilește de o instanță spe-
cială, curtea de prize, care funcționează în porturile apar-
ținînd statului beligerant. Cu ocazia încheierii tratatului de
pace se reglementează, de obicei, .situația prizelor maritime,
în sensul că prizele statului învingător rămîn definitive, cele
operate de statul învins se anulează. Priza maritimă a rămas
de domeniul dreptului internațional cutumiar.
prizonieri de război, persoane care fac parte din forțele armate
ale unuia dintre beligeranți, inclusiv voluntarii străini, care
au fost capturate de inamic. Ei se află sub autoritatea gu-
vernului inamic, nu a persoanelor care i-au capturat. Tra-
tamentul lor trebuie să fie uman. Tot ce le aparține, cu
excepția armamentului, munițiilor și documentelor militare,
rămîne în proprietatea lor ; ei pot fi cazați în orașe, fortărețe
sau lagăre. Cu excepția ofițerilor, ceilalți prizonieri de război
pot fi puși la muncă fizică, care însă nu trebuie să fie istovi-
toare, umilitoare și nici să aibă legătură cu operațiile de
război. Lor trebuie să li se aplice ocrotirea legislației locale
a muncii. O parte din retribuția corespunzătoare este reținută
pentru îmbunătățirea condițiilor lor de trai, care nu trebuie
să fie mai rele decît cele ale trupelor statului ai cărui pri-
zonieri sînt. Prizonierii sînt obligați să se supună normelor
în vigoare în armata statului care i-a capturat. în statele be-
ligerante și în cele neutre se înființează birouri speciale, care
comunică informații despre prizonieri și înlesnesc corespon-
dența acestora cu familiile lor prin intermediul Crucii Roșii
Internaționale (v.). După terminarea războiului, prizonierii
trebuie repatriați. Repatrierea este un drept, dar și o obli-
gație a tuturor prizonierilor față de patria lor, în ale cărei
forțe armate au luptat și din care continuă, chiar în prizo-
nierat, să facă parte. Pentru ocrotirea prizonierilor de război
au fost încheiate convențiile de la Geneva din 12 august
1949, la care România este parte, și care consacră regulile
de mai sus. Partizanii (v.) capturați trebuie tratați ca pri-
zonieri de război, dacă îndeplinesc condițiile necesare pen-
tru recunoașterea calității de partizani.
proclamație, document în practica relațiilor internaționale prin
care un șef de stat, un guvern sau o mișcare politică aduce
la cunoștința publică un eveniment de importanță deose-
bită. în istoria României este bine cunoscută Proclamația
p
252
de la izlaz, prin care mișcarea revoluționară din 1848 â
făcut cunoscute țelurile acțiunii sale.
pro memoria, expresie latinească însemnînd „pentru memo-
rie“. în practica diplomatică, poartă această denumire un
document nesemnat și lipsit de orice formulă de politețe,
care conține o simplă expunere a unor fapte sau texte care
fac obiectul unor negocieri. Nota „pro memoria" se înmî-
nează de diplomat partenerului de negocieri, fără a se face
mențiune scrisă despre aceasta.
propagandă de război, propaganda menită să îndemne spre dez-
lănțuirea și ducerea unui război ne just. Printr-o rezoluție
adoptată la cea de-a doua sesiune a Adunării Generale a
Națiunilor Unite, se condamnă propaganda de război sub
orice formă și în orice țară, deoarece ea are ca scop sau
este de natură să creeze sau să mărească o amenințare a
păcii, să violeze pacea sau să provoace orice alt act de agre-
siune. Totodată se propune guvernelor tuturor statelor mem-
bre ale O.N.U. să ia, în cadrul constituțional, măsuri cores-
punzătoare pentru : a) sprijinirea (prin toate mijloacele ce
le stau la dispoziție) informării și propagării relațiilor prie-
tenești între popoare, pe baza scopurilor și principiilor Car-
tei ; b) favorizarea răspândirii oricăror informații care ar
avea drept scop exprimarea dorinței incontestabile de pace
a popoarelor. în Republica Socialistă România, Marea Adu-
nare Națională a adoptat la 15 decembrie 1950 legea pentru
apărarea păcii, care încriminează propaganda de război.
Legi similare au fost adoptate în 1950 și 1952 și în alte state
socialiste.
propunerile Republicii Socialiste România privind realizarea
unei înțelegeri multilaterale între țările și popoarele din
Balcani, propuneri de dezvoltare a relațiilor pașnice și
prietenești între statele regiunii balcanice, inițiate de gu-
vernul român în anii 1957 și 1959 și pornite din convingerea
că toate statele, mari sau mici, au datoria să-și aducă con-
tribuția la ameliorarea relațiilor internaționale în regiunea
din care fac parte și, prin aceasta, să promoveze consoli-
darea păcii în lume. Guvernul român a propus la 10 sep-
tembrie 1957 convocarea unei conferințe a șefilor de gu-
verne ai statelor din Balcani, care să examineze și să ia
hotărîri corespunzătoare în problemele privind întărirea
păcii în Balcani, neagresiunea, dezvoltarea relațiilor econo-
mice, culturale, a contactelor personale între conducătorii
țărilor din sud-estul Europei, schimbul de delegații, vizite
reciproce, extinderea contactelor între reprezentanții opi-
253
p
niei publice ș.a.m.d. în scopul asigurării unei colaborări trai-
nice între statele balcanice, guvernul român propunea în-
făptuirea unei înțelegeri a statelor din Balcani, în vederea
asigurării păcii în această regiune, pentru prosperitatea și
progresul popoarelor balcanice, înțelegere care să se bazeze
pe deplina egalitate în drepturi între statele participante,
pe respectul reciproc al suveranității, pe neamestecul în
treburile interne. în 1959, guvernul român a reînnoit această
propunere, subliniind în special necesitatea ca statele bal-
canice să nu admită stocarea de armament nuclear sau in-
stalarea de rampe de lansare a rachetelor pe teritoriul lor.
în repetate declarații oficiale, guvernul român a subliniat
actualitatea acestor propuneri, arătînd că îmbunătățirea con-
tinuă a relațiilor între toate țările balcanice, indiferent de
orînduirea lor socială, transformarea Balcanilor și a regiunii
Mării Adriatice intr-o zonă a colaborării pașnice, fără arme
nucleare, ar avea o mare importanță pentru pacea în această
regiune și în întreaga lume.
protectorat, formă de dependență a unui stat față de altul in-
stituită printr-un tratat, potrivit căruia statul „protejat" con-
simte ca de conducerea politicii sale externe să se ocupe sta-
tul „protector". Statul protector reprezintă statul „protejat"
în relațiile sale externe, încheie în numele acestuia tratate
internaționale și asigură relațiile diplomatice ale protecto-
ratului. Statul aflat sub protectorat are, de obicei, și o auto-
nomie internă limitată, el aflîndu-se sub dominația statului
protector. Forma protectoratului a fost, în multe cazuri, fo-
losită în vederea statornicirii asupririi coloniale, statele colo-
nialiste asigurîndu-și, în acest fel, privilegii în unele teritorii
oare aparent posedau statutul unei formații de stat.
Astfel de protectorate coloniale au fost : protectoratul An-
gliei asupra Egiptului (1914—1922), protectoratul Franței asu-
pra Marocului (1912—1956) și asupra Tunisiei (1881—1956),
protectoratul Japoniei asupra Coreei (1905—1910) etc.
protecțiomsm, politică economică dusă de guvernul unei
țări cu scopul de a promova dezvoltarea anumitor ramuri
sau a întregii economii naționale, ferind-o de concurență.
Această politică se înfăptuiește prin : stabilirea de taxe va-
male ridicate la importul mărfurilor străine pentru a reduce
isau chiar a împiedica importul lor ; restrîngerea sau interzi-
cerea exportului anumitor mărfuri ; stimularea exportului
altor mărfuri prin acordarea de prime de export (v.) etc.
în general, protecționismul ca formă a politicii economice a
unui stat se caracterizează prin stimularea, pe plan intern,
a dezvoltării anumitor ramuri economice în care scop se
p
254
folosesc o serie de mijloace (politica impozitelor, primele de
export, subvenții bănești etc.), iar pe plan extern prin impu-
nerea de restricții comerciale (contingente, licențe), vamale
(taxe vamale), valutare etc.
protest, în practica relațiilor internaționale, formă a demer-
sului diplomatic (v.) prin care un stat ia poziție împotriva
acțiunilor care încalcă drepturile și interesele sale legitime
comise de alt stat, îi atrage atenția asupra responsabilității
care îi revine pentru actele ilicite sau îi pretinde reparații,
restituiri, satisfacții.
protocol, în practica relațiilor internaționale, denumire pe care
o poartă diverse documente internaționale între guverne, în
care sînt prevăzute : aderări la tratate (v.), rezerve la tra-
tate (v.), transmiterea unor drepturi etc. Uneori, înseși tra-
tatele internaționale se intitulează astfel. Un act important
purtînd această denumire este Protocolul de la Geneva din
1925, care interzice folosirea în război a armelor chimice,
toxice și bacteriologice. Aceeași denumire o poartă și proce-
sele-verbale privind dezbaterile conferințelor și sesiunilor or-
ganizațiilor internaționale care sînt semnate, de obicei, de
participanții la ședință sau documentele care consemnează
unele acțiuni ale relațiilor dintre state, de ex., depunerea
instrumentelor de ratificare (v.).
Protocol diplomatic, totalitatea regulilor care stabilesc modul de
desfășurare a diferitelor reuniuni diplomatice, precum și
formele ceremoniale ale relațiilor dintre diplomații și func-
ționarii țării de reședință. Diplomatul nu numai că ocupă
o funcție înaltă, dar, în același timp, reprezintă statul care
l-a acreditat. De aceea, el trebuie să se bucure de conside-
rație, care exprimă respectul față de statul care l-a trimis.
La rîndul său, diplomatul trebuie să țină seama, în relațiile
cu autoritățile țării de reședință, de anumite forme de ce-
remonial care exprimă respectul său față de statul gazdă,
în diferite state există reguli de comportare, mai mult sau
mai puțin solemne, specifice statului respectiv. Ele regle-
mentează acordarea onorurilor diplomaților care sosesc în
țara respectivă, ceremonialul înmînării scrisorilor de acredi-
tare și de rechemare, participarea diplomaților la diverse
solemnități, parade, banchete, recepții, cocteiluri, audiențe
diplomatice, transmiterea de felicitări, condoleanțe etc., pre-
cum și formele legăturilor dintre diplomați și autoritățile
țării de reședință, cum ar fi desfășurarea vizitelor, folosirea
formulelor de politețe în conversații sau în scris, ținuta di-
plomaților la diverse ocazii etc. Protocolul diplomatic este
255
p
dominat, pe de o parte, de principiul egalității suverane a
statelor, pe de altă parte de principiul reciprocității. Din cele
mai vechi timpuri a existat obiceiul de a primi cu multă
atenție pe reprezentanții altui stat; cînd misiunile speciale
s-au permanentizat, obiceiurile s-au transformat în regulă.
Congresul de la Viena (1815) a stabilit o serie de reguli pro-
tocolare, printre care dreptul de preseanță (v.). Din vechiul
protocol, fastul se păstrează mai ales la prezentarea scriso-
rilor de acreditare. Ambasadorilor li se acordă titlul de
„excelență", obicei provenit din Italia secolului al XVI-lea
și generalizat. în vechime, cînd un ambasador părăsea țara
unde fusese acreditat, primea din partea acesteia daruri
foarte scumpe ; astăzi acest lucru se întîmplă mai rar, obiș-
nuindu-se să li se confere înalte decorații etc. — Protocol
domnesc, formă veche de protocol care avea loc după înscău-
narea domnului și care se făcea cu prilejul numirii dregă-
torilor și slujbașilor domniei. Aceasta începea cu numirea
marelui postelnic, pe care domnul îl introducea în camera
sa, îi punea pe umeri caftanul și-i înmîna toiagul de argint,
însemnele rangului său. Postelnicul al doilea și postelnicul
al treilea primeau toiagul de argint, iar marele postelnic îi
îmbrăca cu caftanul. După aceea, domnul ieșea, precedat de
postelnici și postelniciei, în sala spătăriei, unde, așezîndu-se
pe tron, chema pe marele vistier, căruia îi punea pe umeri
caftanul (marele postelnic îl îmbrăca). Chema apoi pe cei
aleși să fie mari bani, mari vornici, mari logofeți, mari spă-
tari ș.a. pînă la mari comiși, punîndu-le pe umeri caftanul
dat de marele postelnic și spunînd fiecăruia : „cinstit și cre-
dincios boier al domniei mele" (marele vistier îi îmbrăca
cu caftanul). Isprăvind cu boierii de rangul întîi, postelni-
cul al doilea îi introducea pe boierii de rangul al doilea
pînă la marele serdar, urmîndu-se același ritual, doar că
domnul spunea fiecăruia: „credincios boier al domniei mele";
postelnicul al treilea chema apoi pe boierii de rangul al
treilea, cărora, dîndu-le caftanul, domnul le spunea : „slugi-
lor domniei mele". Cei boieriți plecau de la palat cu alai :
dacă erau tineri, pe cai domnești frumos împodobiți iar
dacă erau vîrstnici, în călești trase de șase cai.
publicarea tratatelor, măsuri organizate pe plan guvernamental
pentru ca tratatele încheiate de un .stat să fie aduse la cu-
noștința generală. Publicarea tratatelor are loc, în general,
prin inserarea lor în organul oficial al statului respectiv. Ea
nu marchează data intrării în vigoare (ca în cazul unei legi
interne) ; tratatul intră în vigoare la termenul stabilit prin
prevederile sale, de obicei la data efectuării schimbului in-
p
256
strumentelor de ratificare (v.). în Republica Socialistă
România, tratatele se publică în Buletinul oficial, o dată cu
decretul Consiliului de Stat pentru ratificarea lor sau, după
caz, o dată cu hotărîrea Consiliului de Miniștri pentru apro-
barea lor. Secretariatul O.N.U. publică tratatele internațio-
nale într-o colecție editată de O.N.U.
publicații obscene, tipărituri (cărți, desene, fotografii etc.) cu
caracter pornografic. în vederea combaterii difuzării publica-
țiilor obscene s-a încheiat la Geneva în 1923 o convenție
internațională, la care participă și țara noastră. Prin această
convenție, statele contractante s-au obligat să pedepsească
persoanele care se ocupă cu confecționarea, importul, expor-
tul, vînzarea sau difuzarea, prin orice mijloace, a cărților
și a altor publicații cu conținut pornografic. Aceste infrac-
țiuni au fost incluse în Codul penal în vigoare în Republica
Socialistă România.
puncte-aur, limitele oscilării cursurilor de schimb ale valu-
telor în jurul parităților lor metalice. Datorită nestabilității
unor valute, cursurile valutare nu coincid cu paritățile mo-
netare respective, ci oscilează în funcție de volumul cererilor
și ofertelor pentru acele valute. Astfel, cînd cererea depă-
șește oferta unei valute, cursul valutar va urca peste pari-
tatea monetară exprimată în raport cu alte valute, iar cînd
cererea va fi mai mică decît oferta valutei respective, cursul
ei va scădea sub paritatea monetară. Se cunosc două feluri
de puncte ale aurului, puncte de intrare și puncte de ieșire.
Punctul de intrare al aurului (punct inferior sau punct de
import) este limita cursului valutei străine la care devine
mai convenabil să se importe aur decît să se cumpere valuta
respectivă. Punctul de ieșire al aurului (punct superior sau
de export) este limita cursului valutei străine la care devine
mai convenabil să se exporte aur decît schimbul valutei la
cursul respectiv.
puterile aliate și asociate, denumire pe care au purtat-o în
timpul celui de-al doilea război mondial și în actele juridice
internaționale referitoare la această perioadă marile puteri
membre ale coaliției antihitleriste.
(7 — Mic dicționar diplomatic român
257	P
raia, provincie, teritoriu ocupat de Imperiul otoman. Brăila,
Giurgiu, Turnu au fost raiale turcești restituite Țării Româ-
nești prin tratatul de la Adrianopole (1829).
ranguri consulare (v.) clasele consulilor.
ranguri diplomatice, trepte în ierarhia diplomatică în cadrul
administrației centrale a Ministerului Afacerilor Externe
(v.) și în cadrul misiunii diplomatice (v.) în străinătate. Ran-
gurile diplomatice general folosite sînt : a) ambasador ; b)
trimis extraordinar și ministru plenipotențiar ; c) însărcinat
cu afaceri ; d) consilier ; e) secretar I, secretar II, secretar
III; f) atașat. La rang egal are precădere diplomatul unei
ambasade față de diplomatul unei legații, de ex., consilierul
de ambasadă față de consilierul de legație.
rasism, teorie antiștiințifică potrivit căreia ar exista o ine-
galitate fizică și intelectuală determinată de natură, între
diferitele rase de oameni. Aplicînd teoriile rasiste, regimurile
fasciste au dus o politică sălbatică de discriminare rasială,
mergînd pînă la exterminarea în masă a oamenilor aparți-
nînd „raselor inferioarei în epoca noastră, teoriile rasiste
continuă a fi aplicate în unele țări capitaliste, mai ales în
Republica Sud-Africană, în coloniile portugheze din Africa,
în Rhodesia de sud și în S.U.A., unde politica de discrimi-
nare rasială este îndreptată în primul rînd împotriva ne-
r
258
.grilor. Rasismul este potrivnic normelor dreptului interna-
țional contemporan, inclusiv prevederilor Cartei O.N.U., care
consacră principiul nediscriminării după rasă, sex, limbă
sau religie. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în 1964
o declarație în care discriminarea pe motiv de origine etnică,
rasă, culoare este calificată ca o ofensă adusă demnității
umane, ca o negare a principiilor Cartei O.N.U., ca un pe-
ricol pentru pacea și securitatea lumii. De asemenea, Comisia
O.N.U. pentru drepturile omului a elaborat un proiect de
convenție privind lichidarea tuturor formelor de discriminare
rasială, proiect care a fost adoptat în 1966 de către Adunarea
Generală a O.N.U. Această convenție prevede obligația sta-
telor de a -lichida discriminările rasiale și de a interzice or-
ganizațiile și propaganda rasistă. Practicile rasiste, urmărind
exterminarea unor întregi grupări de oameni, mai sînt incri-
minate, pe plan internațional, și prin Convenția cu privire
la prevenirea și combaterea genocidului, adoptată de Adu-
narea Generală a O.N.U. în 1948, la care este parte și Repu-
blica Socialistă România.
ratificare, act prin care organele competente ale statului își
însușesc un tratat semnat cu un stat străin, conferindu-i ast-
fel forța obligatorie. Ratificarea poate fi însoțită de rezervă
la tratat (v.). Refuzul de a ratifica un tratat nu poate fi
considerat un act ilegal. Ratificarea este, de obicei, de com-
petența organului suprem al puterii de stat și se comunică
celorlalte părți la tratat prin forma instrumentelor de rati-
ficare (v.). Din momentul depunerii sau schimbului instru-
mentelor de ratificare, tratatul intră în vigoare, în principiu
pentru statul care a ratificat tratatul. Un tratat supus rati-
ficării nu obligă statele semnatare atît timp cît nu l-au ra-
tificat. Necesitatea ratificării poate fi prevăzută în tratat sau
să rezulte din prevederile constituției statelor contractante,
în Republica Socialistă România, tratatele internaționale care
implică modificarea legilor sînt ratificate de Marea Adunare
Națională, iar celelalte tratate de către Consiliul de Stat.
Ratificarea este o instituție veche. în Orientul antic, ea
consta în aplicarea sigiliului regal pe originalul tratatului,
gravat pe o tăbliță de argint, marmură sau bronz. Aceste tă-
blițe erau expuse apoi în principalul templu din capitala
statului contractant, alături de textele fundamentale ale le-
gilor țării. Romanii au dezvoltat instituția ratificării în urma
incidentului cu furcile caudine (321 î.e.n.), cînd tratatul
încheiat de consulul Postumius, după victoria samniților
asupra romanilor, a fost declarat nul și neavenit, pentru că
fusese încheiat fără concursul magistraților și fără consim-
259	r
17*
țâmîntul poporului roman. Din acea epoca, orice act inter-
național încheiat în numele Romei nu devenea un tratat
definitiv decît după ce era ratificat de „Senatus populusque
Homanus“. Importanța ratificării a crescut în decursul
timpului, ea devenind în secolul al XlX-lea elementul esen-
țial al încheierii unui tratat.
rănit, în terminologia dreptului internațional, persoană
care în timp de război a căpătat o rană și care potrivit re-
gulilor războiului se bucură de protecție specială. O con-
venție încheiată la Geneva în 1949 a reglementat, în mod
amănunțit, tratamentul de care trebuie să beneficieze răniții
în război. Această convenție cuprinde, între altele, urmă-
toarele principii : răniții trebuie să fie tratați cu omenie ;
trebuie să fie respectați, ocrotiți și îngrijiți de partea be-
ligerantă în puterea căreia se află, indiferent de naționalitatea
lor ; comandanții unităților militare care au ocupat cîmpul
de luptă trebuie să ia măsuri pentru strîngerea răniților și
îngrijirea lor ; serviciile medicale fixe și mobile trebuie res-
pectate de beligerant în orice împrejurări. Navele-spital se
bucură de o ocrotire specială și nu pot fi atacate sau captu-
rate. Convenția de la Geneva prevede, de asemenea, măsuri
pentru protecția persoanelor civile rănite prin acțiuni de
război. Ca semn distinctiv al serviciilor militare medicale
este recunoscută pe plan internațional emblema crucii roșii
pe fond alb (respectiv semilunii roșii, leului roșu). Folosirea
acestor însemne pentru a camufla instalații destinate ducerii
ostilităților constituie o crimă de război.
răspunderea internațională a statelor, efect al nerespectării de
■către un stat a obligațiilor care decurg, pentru el, din drep-
tul internațional, de ex., prin neîndeplinirea angajamentelor
asumate printr-un tratat internațional (v.) sau prin comiterea
unui delict internațional (v.). Formele răspunderii internațio-
nale a statelor depind de caracterul delictului internațional
și de consecințele lui, ele putînd fi de natură juridică (ma-
terială), morală (satisfacția) sau politică. Cea mai importantă
este răspunderea politică. O formă de manifestare a răspun-
derii politice este ruperea relațiilor diplomatice cu statul care
și-a încălcat obligațiile internaționale. Răspunderea mate-
rială constă în obligarea statului care a încălcat dreptul in-
ternațional fie la restituiri (v.) ale bunurilor luate pe ne-
drept sau restabilirea situației violate, fie în efectuarea de
reparații (v.) sau plata unor despăgubiri reprezentînd contra-
valoarea pagubelor pricinuite. Răspunderea morală (satis-
facția) constă, de obicei, în prezentarea de scuze față de sta-
r
260
tul ale' cărui drepturi sau interese au fost încălcate ; ea este
strîns legată de răspunderea politică. Persoanele care comit
crime internaționale (v.) poartă răspunderea penală, princi-
piu consacrat în statutele tribunalelor militare internaționale
de la Nurnberg și Tokio (1945) și înscrisă, în 1946, într-o re-
zoluție a O.N.U. Principiul răspunderii internaționale a sta-
telor a fost de multe ori folosit în scopuri ne juste pentru a
•sili un stat mai mic să consimtă la încălcări ale drepturilor
sale cu titlu de despăgubire, reparație sau satisfacție (de
ex., practica îndelungată de a pretinde statului învins în
război pe lîngă reparații și contribuții de război).
război, luptă armată între două sau mai multe state pentru a-și
realiza, prin forța armelor, scopurile lor politice și economice.
Războiul este un fenomen social-istoric care a apărut pe o
anumită treaptă de dezvoltare a societății omenești, o dată
cu împărțirea ei în clase, cu nașterea proprietății private și
cu formarea statului, și va dispărea din viața societății atunci
cînd nu vor mai exista cauzele sociale care i-au dat naștere.
Primul document internațional care a interzis războiul ca
mijloc de soluționare a diferendelor internaționale a fost pac-
tul Briand-Kellogg (1928). După cel de-al doilea război mon-
dial, Carta O.N.U. a consacrat ca un principiu fundamental
al dreptului internațional interzicerea războiului de agresiune.
Spre deosebire de trecut, cînd se considera că orice mijloc de
luptă este permis, dreptul internațional contemporan obligă
părțile în conflict să respecte regulile de ducere a războiului,
consacrate prin legile și obiceiurile războiului (v.). O codifi-
care mai amplă a regulilor privind purtarea războiului a fost
întreprinsă de cele două conferințe care au avut loc la Haga
în 1899 și 1907, cînd au fost încheiate în această materie
mai multe convenții internaționale. Alte convenții cuprin-
zînd reguli cu privire la purtarea războiului au fost înche-
iate în perioada dintre cele două războaie mondiale și după
cel de al doilea război mondial. — Război aerian, război pur-
tat cu ajutorul armelor mînuite din aer. Cu privire la răz-
boiul aerian s-au adoptat în convențiile de la Haga (1899
și 1907) norme care tind să prevină bombardarea aeriană a
orașelor deschise și a obiectivelor nemilitare. — Război bac-
teriologic, război purtat cu arma bacteriologică. Protocolul
de la Geneva din 17 iunie 1925 interzice utilizarea armelor
bacteriologice. — Război chimic, război purtat cu arma chi-
mică. Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 interzice
folosirea armei chimice. — Război maritim, război purtat pe
mare. Este reglementat de legile și obiceiurile războiului
261
r
maritim. Forțele armate maritime ale statelor beligerante
sînt formate din flotele lor de război. Transformarea vaselor
comerciale în vase de război este posibilă cu următoarele
condiții : vasul să fie pus sub administrația directă, con-
trolul și răspunderea statului al cărui pavilion îl poartă ;
'să poarte însemne exterioare proprii vaselor militare ale sta-
tului său ; comandantul vasului să fie ofițer al flotei mili-
tare ; vasul să respecte legile și obiceiurile războiului. în
războiul maritim este interzisă prin convențiile de la Haga
(1899 și 1907), plantarea de mine neancorate care nu devin
inofensive la o oră după ce scapă de sub control și a minelor
ancorate care nu și-au pierdut nocivitatea la desprinderea
din ancoră ; se interzice, de asemenea, bombardarea por-
turilor, orașelor, satelor, locuințelor și clădirilor care nu con-
stituie obiective militare. în timp de război se practică în
mod legitim, blocada porturilor și coastelor statului inamic,
ceea ce implică dreptul de a interzice vaselor neutre accesul
spre aceste porturi și coaste și plecarea dinspre aceste por-
turi și coaste, deși, în principiu, ostilitățile nu sînt îndreptate
împotriva neutrilor. Blocada maritimă trebuie să fie efectivă
și imparțială. în timp de pace, blocada maritimă constituie
o crimă internațională. în războiul maritim, beligeranții tre-
buie să respecte regulile generale privind purtarea războiului,
precum și regulile speciale, cutumiare ale războiului maritim.
De asemenea, ei trebuie să respecte obligațiile privind pro-
tecția răniților, a bolnavilor și naufragiaților, conform pre-
vederilor Convenției de la Geneva din 1949, precum și drep-
tul internațional în legătură cu prizele maritime (v.).
război civil, luptă în care părțile beligerante fac parte din
același stat și care a luat o anumită amploare. Convențiile
de la Geneva din 1949 prevăd că, în cazul unui război civil,
ambele părți trebuie să respecte principiile umanitare pri-
vind metodele de ducere a războiului. Astfel, sînt interzise
luarea de ostatici, condamnările și execuțiile fără judecată
prealabilă. Bolnavii, răniții și prizonierii se bucură de ocro-
tire. Persoanele civile care nu participă la război și membrii
forțelor armate care au depus armele trebuie tratați cu
omenie. Exemple de războaie civile în epoca noastră : lupta
armată a clasei muncitoare și țărănimii muncitoare din
Rusia Sovietică împotriva forțelor contrarevoluționare
(1918—1920), războiul civil din Spania (1936—1939).
război vamal, ansamblu de măsuri prin care o țară introduce
taxe vamale ridicate, impozite suplimentare și diferite alte
r
262
restricții la importurile de mărfuri dintr-o altă țară. Răz-
boiul vamal poate să apară fie ca o măsură de retorsiune
(v.) luată de o țară împotriva măsurilor vamale ale unor
alte țări, fie ca o măsură menită să determine o țară sau
alta să facă unele concesii ca : desființarea de taxe vamale
prohibitive, renunțarea la practica primelor de export, a
subvenționării exporturilor, a dumpingului etc.
rebus sic stantibus, expresie latinească însemnînd „cît timp
lucrurile vor sta așa" ; folosită pentru a indica clauza in-
vocată atunci cînd una dintre părțile contractante, care do-
rește să denunțe unilateral un tratat, susține că ar fi in-
tervenit o schimbare fundamentală a situației care a de-
terminat-o să încheie tratatul și că, în consecință, nu mai
este legată de prevederile tratatului. Este un procedeu fo-
losit, uneori, în tratatele încheiate pe termen lung sau fără
termen. Proiectul de codificare a dreptului tratatelor, elabo-
rat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U. (v.), pre-
vede, în legătură cu clauza „rebus sic stantibus". următoa-
rele : 1. schimbarea fundamentală a circumstanțelor, în
raport cu cele care existau în momentul încheierii tratatu-
lui, nu poate fi invocată ca motiv pentru a se pune capăt
tratatului afară de cazul în care : a) existența acestor cir-
cumstanțe a constituit o bază esențială a consimțămîntului
părților ; b) această schimbare a circumstanțelor are ca efect
să transforme în mod radical conținutul obligațiilor care
mai trebuie executate în baza tratatului. 2. schimbarea fun-
damentală a circumstanțelor nu poate fi invocată : a) ca mo-
tiv pentru a se pune capăt unui tratat care stabilește o fron-
tieră ; b) dacă schimbarea circumstanțelor rezultă dintr-o
violare, de către partea care o invocă, fie a tratatului, fie a
unei alte obligații internaționale față de celelalte părți la
tratat. Proiectul Comisiei de Drept Internațional tinde să
stăvilească modul abuziv în care, în trecut, unele state au
invocat regula „rebus sic stantibus" pentru a justifica în-
călcarea tratatelor încheiate de ele. Astfel, experiența arată
că folosirea clauzei „rebus sic stantibus" a fost invocată
pentru a justifica acțiuni contrare intereselor menținerii
păcii și securității internaționale (de ex., de Germania hitle-
ristă în faza pregătirii dezlănțuirii celui de al doilea război
mondial). Aplicarea clauzei „rebus sic stantibus" constituie
o excepție de la principiul respectării întocmai a obligații-
lor internaționale, fără de care nu poate fi asigurată legali-
tatea internațională și relațiile pașnice și prietenești între
state. Mijlocul licit de adaptare a tratatelor depășite la rea-
263
r
litâțile noi ale vieții internaționale îl constituie tratativele
(v.), revizuirea tratatelor (v.) etc.
recepție diplomatică, reuniune constituind o importantă formă
de contact și de dezvoltare a relațiilor dintre membrii per-
sonalului diplomatic al misiunii diplomatice și ceilalți mem-
bri ai corpului diplomatic, autoritățile și cercurile politice,
sociale, comerciale și culturale ale țării de reședință. Se
organizează cu ocazia sărbătorilor naționale, la sosirea unor
personalități importante sau a unor delegații din țara căreia
îi aparține misiunea diplomatică, la ocaziile stabilite de re-
gulile protocolare ale țării de reședință, precum și în cursul
activității obișnuite a misiunii. în cadrul contactelor ne-
oficiale, al unor convorbiri libere, la recepție se poartă dis-
cuții și se exprimă păreri asupra diferitelor probleme inter-
naționale.
rechemarea reprezentanților diplomatici, modul de încetare a
funcției unui reprezentant diplomatic într-un stat străin.
Diplomatul poate fi rechemat fie din inițiativa statului său
(cazul normal), fie la cererea statului de reședință. Cînd
este rechemat șeful misiunii diplomatice cu rang de am-
basador sau de trimis extraordinar și ministru plenipoten-
țiar, rechemarea are loc pe baza scrisorilor de rechemare
(v.). Cînd este rechemat un alt membru al personalului di-
plomatic al misiunii, Ministerul de Externe al țării de reșe-
dință este informat printr-o notă verbală.
rechiziție, măsură luată de un stat prin care cetățenii săi sînt
obligați să-i pună la dispoziție anumite bunuri sau să pres-
teze anumite servicii. în timp de război, statele sînt în
drept să procedeze la rechiziționarea unor obiecte necesare
armatei sau să pretindă efectuarea unor prestații personale
atît pe teritoriul propriu, cît și pe teritoriul ocupat. în acest
din urmă caz, rechizițiile nu trebuie să treacă dincolo de
nevoile acelei părți a forțelor armate ale statului ocupant
care se găsește pe porțiunea de teritoriu unde se efectuează
rechiziția. Rechizițiile se efectuează, de obicei, contra plată
sau contra chitanță, iar bunurile rechiziționate, dacă mai
există, trebuie restituite, după folosire, proprietarilor.
reciprocitate, unul dintre principiile relațiilor normale dintre
state și ale dreptului internațional care decurg din egali-
tatea în drepturi a statelor (v.). Statele trebuie să-și respecte
reciproc integritatea teritorială și suveranitatea, să se ab-
țină reciproc de la agresiune și de la intervenție, să-și ba-
zeze relațiile de cooperare pe avantaj reciproc. Principiul
reciprocității domină materia dreptului diplomatic (v.) și
r
264
Consular (v.) și, în primul rînd, actele de curtoazie (v.). Eî
are o largă aplicare și în dreptul internațional privat (v.).
Reciprocitatea poate fi : materială, cînd statele acordă re-
ciproc aceleași drepturi și privilegii cetățenilor străini, și
formală, cînd statul acordă cetățenilor străini aflați pe te-
ritoriul său drepturile și privilegiile decurgînd din legislația
sa, cu condiția ca și cetățenilor săi cu domiciliul permanent
într-un alt stat să li se acorde, de către acesta, drepturi și
privilegii prevăzute de legislația internă a acelui stat. Sta-
tele socialiste acordă reciprocitatea formală, care ține seama
în mod consecvent de imperativele egalității suverane a
statelor.
recomandări, în terminologia dreptului internațional, hotărîri
adoptate de o organizație internațională, cuprinzînd reguli
generale de conduită, principii călăuzitoare etc. Recoman-
dările nu au un caracter juridic obligatoriu, ci numai o va-
loare moral-politică. Pentru a căpăta caracter obligatoriu,
problemele care fac obiectul unei recomandări trebuie con-
sacrate prin încheierea unui tratat sau recunoscute pe baza
unei cutume internaționale. în această situație sînt, de
pildă, recomandările adoptate de Adunarea Generală a Or-
ganizației Națiunilor Unite în diferite probleme care intră
în atribuțiile acesteia, cu respectarea prevederilor Cartei
și a regulilor generale, unanim recunoscute, ale dreptului
internațional.
recunoașterea internațională, actul prin care un stat declară-
expres sau admite tacit că ia cunoștință de- apariția unui
alt stat, în general, a oricărei modificări a situației interna-
ționale care provoacă efecte juridice. Recunoașterea unui
stat nou lărgește cercul relațiilor externe ale acestuia. Ea
este o importantă instituție juridică ce slujește drept pre-
misă pentru relațiile politice, diplomatice, comerciale, cultu-
rale între state. Recunoașterea expresă constă într-o decla-
rație specială făcută de statul care a luat inițiativa ;
recunoașterea tacită se produce prin acte materiale (semna-
rea unui tratat cu statul nou, participarea împreună cu el
la o conferință internațională etc.), care nu permit altă in-
terpretare de bună-credință decît recunoașterea. Recunoaște-
rea de jure produce efecte depline ; recunoașterea de fado
are efecte mai restrînse. Cele mai importante consecințe
•ale recunoașterii de jure sînt : a) crearea premiselor pentru
stabilirea relațiilor diplomatice și consulare ; b) înlesnirea
participării statului recunoscut la conferințe internaționale ;
c) confirmarea dreptului de a adera la tratate internațio-
r
265
riale ; d) promovarea recunoașterii și respectării legilor și
hotărîrilor organelor administrative și judiciare ale statului
recunoscut. Recunoașterea este un act unilateral al statului.
Recunoașterea este irevocabilă.
redemarcarea frontierei, demarcarea (v.) din nou a frontierei,
determinată de distrugerea bornelor de frontieră, de necla-
rități în stabilirea traseului frontierei sau de mici modifi-
cări .ale traseului frontierei. Ea este, în principiu, supusă
acelorași reguli ca și demarcarea frontierei.
referendum v. plebiscit.
refugiat, în terminologia dreptului internațional, persoană care,
din cauza războiului sau din motive politice, își părăsește
patria și se stabilește într-un stat străin. în 1951, mai multe
state au semnat convenția cu privire la statutul juridic al
refugiaților, unde se stabilesc unele înlesniri care trebuie
acordate refugiaților mai ales în domeniul drepturilor ci-
v ile. De problema refugiaților se ocupă și O.N.U., care
în 1951 a numit un „înalt comisar pentru refugiați".
regim de frontieră, totalitatea regulilor, stabilite prin legile in-
terne ale unui stat și prin acorduri internaționale, cu pri-
vire la marcarea frontierei de stat, întreținerea semnelor
de frontieră și paza ei, trecerea frontierei, prevenirea și re-
zolvarea incidentelor ce se pot produce pe linia graniței.
Republica Socialistă România a încheiat cu statele vecine
o serie de acorduri bilaterale care reglementează regimul
frontierei între cele două state. Aceste acorduri prevăd ca
fiecare stat să numească reprezentanți, numiți „împuterni-
ciți de frontieră", în ale căror atribuții intră, în primă in-
stanță, rezolvarea problemelor legate de regimul frontierei
de stat pe cîte un sector comun al graniței. Eventualele in-
cidente care se pot produce pe linia frontierei sînt exami-
nate și soluționate de împuternicitii de frontieră. Dacă pe
această cale nu se ajunge la soluționarea unui incident,
acesta este supus unei comisii mixte sau guvernelor res-
pective pe cale diplomatică.
regim național, formă de regim juridic stipulată în acordurile
și convențiile economice și comerciale, conform căreia per-
soanelor fizice și juridice ale unui stat străin li se aplică,
pe teritoriul unui alt stat, aceleași drepturi civile, privilegii,
reguli etc. care se aplică și naționalilor acestuia din urmă.
Regimul național poate fi acordat unilateral, bilateral, re-
ciproc, limitat, nelimitat.
regim preferențial, formă de regim juridic stabilită în acorduri
internaționale prin care se acordă cetățenilor străini apar-
r
266
ținînd unui anumit stat drepturi speciale, mai mari decît
cele de care se bucură cetățenii altor state sau chiar națio-
nalii statului teritorial.
regimul Dunării, reglementarea navigației pe Dunăre. S-a făcut
pentru prima dată în 1616, cînd, prin art. 10 al tratatului
încheiat între Austria și Turcia, se prevedea libertatea na-
vigației pe Dunăre, aflată atunci în stăpînirea Turciei, pen-
tru supușii austrieci. Este primul tratat internațional care
s-a preocupat în mod special de problema Dunării. Trata-
tele de la Karlowitz (1699), Passarowitz (1718), dintre Austria
și Turcia, precum și cele de la Kuciuk-Kainargi (1774) și
București (1812), dintre Rusia și Turcia, au acordat largi
drepturi navelor austriece și rusești, ceea ce a dus la o pu-
ternică înviorare a comerțului pe Dunăre. Reglementarea
juridică a fluviilor internaționale, stabilită la Congresul de
la Viena din 1815, n-a avut aplicație în Imperiul otoman.
Abia prin Tratatul de la Paris din 1856 (art. 15—19), Du-
nărea este declarată fluviu internațional (art. 15 : „naviga-
ția pe Dunăre nu va putea fi supusă la nici o piedică").
Pentru o mai bună reglementare a navigației pe Dunăre s-a
hotărît formarea a două comisii, una provizorie, Comisia
Europeană a Dunării, care trebuia să execute lucrările de
despotmolire a gurilor Dunării și una permanentă, Comisia
riveranilor. Interesele marilor puteri riverane au făcut ca
CED să dureze pînă la al doilea război mondial, iar diver-
gențele dintre ele și, mai ales, opunerea reprezentanților
Austro-Ungariei au împiedicat funcționarea celeilalte co-
misii. După primul război mondial, s-a elaborat la Paris
(1921) „statutul definitiv al Dunării", stabilindu-se două
comisii, Comisia Europeană a Dunării (CED) formată din
reprezentanții României, Angliei, Franței și Italiei și Comi-
sia internațională a Dunării (CID) în care intrau pe lîngă
statele riverane și marile puteri membre ale CED. Acest
statut punea de fapt navigația pe Dunăre la dispoziția unor
mari puteri (Anglia, Franța și Italia) ; U.R.S.S. și Germania
fuseseră eliminate din aceste comisii. N. Titulescu a criticat
CED printr-un articol publicat în ziarul francez „Le Temps"
(în 1936), arătînd că „România cere desființarea Comisiei
Europene a Dunării care încalcă drepturile sale suverane",
în martie 1939, prin acordul de la București, Germania re-
intră în CED, iar la 12 septembrie 1940, prin Convenția de
la Viena, comisia internațională a Dunării este desființată,
în locul ei au luat ființă alte două organe : Consiliul Du-
nării fluviale, din care făceau parte : Germania, Bulgaria,
267
r
Ungaria, Italia, Iugoslavia, Slovacia și România, iar din oc-
tombrie 1940 și U.R.S.S., precum și Comitetul special al
Consiliului Dunării fluviale, în componența căruia intrau
reprezentanții Germaniei, României și Iugoslaviei. Consiliul
avea sediul la Viena și se întrunea sub președinția pleni-
potențiarului german. După al doilea război mondial, Con-
ferința de pace de la Paris, prin art. 36 al tratatului de
pace cu România, stabilește principiile de libertate a navi-
gației pe Dunăre, iar Consiliul miniștrilor de externe ho-
tărăște, în ședința din 12 decembrie 1946, convocarea, în
termen de șase luni, a unei conferințe care să elaboreze o
nouă convenție asupra regimului navigației pe Dunăre.
Această convenție s-a încheiat la Belgrad în august 1948.
La această conferință au luat parte : Bulgaria, Cehoslovacia,
Iugoslavia, Ungaria, România, R.S.S. Ucraineană, U.R.S.S.,
precum și Anglia, Franța și S.U.A. în calitate de membri ai
Consiliului miniștrilor de afaceri externe care convocase
această conferință. De asemenea, a participat și Austria,
fiind reprezentată de un delegat cu vot consultativ. Atît la
Conferința de la Belgrad cît și mai înainte, la Conferința de
pace de la Paris din 1946, puterile occidentale au căutat să
restabilească vechiul regim al Dunării, care încălca dreptu-
rile statelor riverane. Ele au refuzat să semneze convenția
de la Belgrad, care a restabilit drepturile suverane ale sta-
telor dunărene și a creat condiții de colaborare pașnică în-
tre statele beneficiare ale navigației pe Dunăre. Conven-
ția de la Belgrad proclamă navigația pe Dunăre liberă și
deschisă pentru cetățenii, vasele comerciale și mărfurile
tuturor statelor pe bază de egalitate în ce privește taxele
portuare și de navigație, precum și condițiile generale ale
navigației comerciale. Se exceptează cabotajul (v.) între por-
turile aparținînd aceluiași stat. Regimul stabilit de con-
venție se aplică cursului Dunării, de la Ulm pînă la Marea
Neagră, prin brațul Sulina. Este interzisă navigația pe Du-
năre a vaselor militare ale statelor neriverane, iar vasele
militare ale statelor riverane pot naviga doar în apele na-
ționale respective, pînă la firul apei. Statele riverane au
dreptul de supraveghere vamală și sanitară a fluviului și
totodată obligația să mențină în stare de navigație porțiu-
nea Dunării care trece pe teritoriul lor. în virtutea prin-
cipiului suveranității, statele riverane au dreptul de a
stabili reguli de navigație pe porțiunea fluvială ce le apar-
ține în conformitate cu regulile generale de navigație sta-
bilite de o comisie compusă din reprezentanții tuturor țări-
lor dunărene. în sectorul Porțile de Fier navigația se efec-
r
268
tuează conform regulilor stabilite de administrația fluvială,
alcătuită din reprezentanți ai statelor limitrofe, România
și Iugoslavia. Prin convenția din 1948 a fost creată Co-
misia Dunării compusă din reprezentanții statelor rive-
rane, un organ tehnic subordonat statelor dunărene care
are sarcina de a urmări îndeplinirea prevederilor conven-
ției, de a înfăptui consultări între statele dunărene în pro-
blemele referitoare la navigație, de a stabili un sistem
unitar de navigație și de supraveghere fluvială, de a coor-
dona serviciile hidrometeorologice pe Dunăre, de a publica
hărți de navigație etc. Ulterior, în Comisia Dunării, pe
lîngă statele riverane semnatare ale convenției de la Bel-
grad, a intrat și Austria. O întruchipare importantă a co-
laborării între statele dunărene o constituie construirea în
colaborare și pe baza unei depline egalități în drepturi de
către România și Iugoslavia a sistemului hidroenergetic și
de navigație de la Porțile de Fier. Pe lîngă marele volum
de energie electrică pe care-1 va produce, ea va contribui la
îmbunătățirea traficului internațional în acest sector al Du-
nării care pînă acum prezenta multe dificultăți în calea na-
vigației.
reglementarea pașnică a litigiilor internaționale, unul dintre
principiile unanim admise ale dreptului internațional. Men-
ținerea păcii și securității internaționale, coexistența paș-
nică între statele cu sisteme politice, economice și sociale
diferite obligă statele să rezolve pe cale pașnică și nu prin
folosirea forței sau a amenințării cu forța, toate diferendele
și litigiile lor internaționale. Acest principiu este consacrat
în Carta Națiunilor Unite, care, în art. 2 § 3, prevede :
„Toți membrii organizației își vor rezolva diferendele lor
internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încît pacea
și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie
primejduite", iar în art. 33 : „Părțile, în orice diferend a
cărui continuare ar putea primejdui menținerea păcii și
securității internaționale, vor trebui să caute să-1 rezolve,
înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediațiune, conci-
liere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgerea la organi-
zații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice,
la alegerea lor. Consiliul de Securitate, cînd consideră ne-
cesar, invită părțile să-și reglementeze diferendul lor prin
astfel de mijloace". De la adoptarea Cartei, acest principiu
a fost confirmat tot mai mult de viața internațională și pro-
clamat în declarații ale unor importante conferințe inter-
naționale.
269
r
regulament sanitar internațional, ansamblu de masuri adoptat
de cea de-a IV-a Adunare Mondială a Sănătății care a avut
loc la Geneva în 1951, în cadrul Organizației Mondiale a
Sănătății (OMS). A intrat în vigoare la 1 octombrie 1952.
Regulamentul sanitar internațional stabilește măsurile ne-
cesare pentru asigurarea colaborării statelor în scopul evi-
tării extinderii bolilor contagioase de la o țară la alta.
Potrivit prevederilor regulamentului, orice stat este obligat
să informeze celelalte state, prin intermediul OMS, îndată
ce pe teritoriul său s-au ivit focare de ciumă, holeră, fri-
guri galbene, variolă sau o epidemie de tifos și febră recu-
rentă. De asemenea, regulamentul stabilește măsurile sa-
nitare pe care statele sînt obligate să le ia în porturi și în
aeroporturi pentru izolarea și tratamentul persoanelor
atinse sau suspecte de boli contagioase, precum și măsu-
rile de carantină la care pot fi supuse. în traficul interna-
țional, persoanele provenind din regiuni unde există epi-
demii de boli contagioase. Regulamentul sanitar internațio-
nal a fost acceptat și este aplicat de un mare număr de
state, printre care și Republica Socialistă România.
regulamentul conferințelor internaționale, totalitatea normelor
care guvernează procedura de desfășurare a unor conferințe
internaționale și a sesiunilor diverselor organizații interna-
ționale. în practica internațională actuală, aceste norme
poartă, de obicei, denumirea de reguli de procedură. Regu-
lamentul este adoptat de către conferința internațională în-
săși sau de acel organ a cărui activitate urmează a fi re-
glementată. Uneori organele superioare, de ex., plenara
conferinței, stabilesc și regulile de procedură ale comitetelor
sau comisiilor pe care le creează. Regulamentul cuprinde
norme referitoare la reprezentarea statelor la conferință și
împuternicirile reprezentanților, președinția conferințelor și
drepturile președintelui, modul de desfășurare a dezbaterilor,
procedura de vot și scrutinul necesar pentru adoptarea ho-
tărârilor, organelor conferinței, limbile oficiale și de lucru,
editarea protocoalelor de ședințe, procedura de schimbare a
regulamentului. V. și conferință internațională.
relații diplomatice, relații pașnice, oficiale, pe care statele le
întrețin prin intermediul organelor de stat ale relațiilor ex-
iterne (v.), în scopul realizării politicii lor externe (v.). Sta-
bilirea relațiilor diplomatice este o consecință normală a
recunoașterii internaționale a statelor. Ea constituie un act
internațional politic și juridic în același timp. Deși necesi-
tatea menținerii păcii și dezvoltării relațiilor de prietenie
r
270
și cooperare internațională fac de dorit stabilirea de relații
diplomatice între state, dreptul internațional nu creează
nici o obligație, fiecare stat fiind suveran să hotărască în
acest domeniu. Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este
necesar un acord între cele două state interesate. Conven-
ția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice
prevede : art. 1. „Stabilirea de relații diplomatice între state
și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimțămînt mutual". Stabilirea de relații diplomatice și
trimiterea de misiuni diplomatice permanente sînt două
acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice
fără a trimite reprezentanți și fără a înființa misiuni perma-
nente prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor
diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înfiin-
țează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat
special sau poate să facă parte dintr-un tratat general ; el
poate fixa data în care vor fi înființate misiunile diplo-
matice sau să prevadă aceasta numai în general ; poate
stabili rangul șefului misiunii diplomatice. De obicei, după
stabilirea relațiilor diplomatice, precum și după încheierea
acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice
permanente, statele părți publică un comunicat. Relațiile
diplomatice pot fi suspendate. Aceasta nu înseamnă că rela-
țiile încetează de a mai ființa ; relațiile diplomatice între-
rupte pot fi reluate. încetarea relațiilor diplomatice are loc
prin ruperea lor din inițiativa unuia dintre state, care o
comunică celuilalt stat. Ruperea relațiilor diplomatice este
urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea
poate fi cauzată de o politică dușmănoasă a unui stat îm-
potriva celuilalt, de comiterea unor acțiuni care exclud po-
sibilitatea desfășurării normale a misiunii diplomatice etc.
Ruperea relațiilor diplomatice are loc întotdeauna cînd iz-
bucnește un război între statele respective. Aceasta nu ex-
clude posibilitatea ca, pentru rezolvarea unor probleme
curente, ele să mențină contacte prin intermediul reprezen-
tantului diplomatic al unui stat terț. Restabilirea relațiilor
diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între
cele două state interesate. Relațiile diplomatice se deosebesc
de cele consulare. Acestea din urmă pot subzista și după în-
cetarea relațiilor diplomatice (de ex., în caz de război)
dacă statele în cauză convin la aceasta. Relațiile diplomatice
constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state
si dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai. importanta
cerințe ale securității internaționale.
r
271
relații externe, raporturi sociale pe care un stat le întreține cu
statele străine. Ele constituie o categorie specifică de rapor-
turi sociale, raporturi între puteri suverane. Relațiile ex-
terne sînt stabilite de state în funcție de interesele lor de
politică externă (v.). Ele pot fi de natură politică, econo-
mică, culturală, socială, juridică, diplomatică etc. Forma
cea mai importantă a relațiilor externe sînt cele diploma-
tice, care se stabilesc conform unei anumite proceduri și
sînt întreținute de organe speciale ale relațiilor externe.
O mare importanță pentru desfășurarea normală și pentru
dezvoltarea relațiilor externe au principiile dreptului inter-
național (v.), pe care sînt clădite aceste relații.
relații internaționale, totalitatea relațiilor dintre state sau care
prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate fără
a avea drept subiecte două sau mai multe state. Privite din
punct de vedere juridic, ele constituie raporturi juridice in-
ternaționale reglementate prin diferite forme juridice cum
sînt tratatele, cutumele sau alte izvoare de drept inter-
național (v.).
renunțarea la imunitățile și privilegiile diplomatice v. imuni-
tate diplomatică.
renunțare la tratat, declarația unilaterală a unui stat, parte la
un tratat prin care aduce la cunoștință celeilalte părți (în
cazul tratatelor bilaterale) sau celorlalte părți (în oazul tra-
tatelor multilaterale) că renunță la tratat. Renunțarea este
o formă de încetare a unui tratat. Ea nu este prevăzută în
textul său. Un stat poate declara că renunță la un tratat
atunci cînd cealaltă parte nu execută prevederile princi-
pale, cînd principiile stabilite sînt încălcate sau în cazurile
cînd condiții de inegalitate impuse de cealaltă parte devin
inacceptabile pentru suveranitatea sa. V. și denunțarea
tratatelor.
repatriere, întoarcerea în țară a prizonierilor de război, a re-
fugiaților, emigranților, precum și a persoanelor strămutate
(v.). în perioada de după cel de-al doilea război mondial,
guvernul român a luat măsuri pentru organizarea repatrierii
persoanelor care, din cauza evenimentelor războiului, au
ajuns pe teritoriul altor state. De asemenea, în 1955 a fost
adoptat un decret pentru repatrierea cetățenilor și foștilor
cetățeni români care doresc să se întoarcă în patrie orga-
nizîndu-se și Comitetul român de repatriere. Pentru a ob-
ține autorizarea reîntoarcerii în țară, persoanele interesate
trebuie să se adreseze oficiilor diplomatice ale Republicii
Socialiste România din străinătate. Persoanele care obțin
r
272
această autorizare sînt amnistiate pentru orice infracțiune
comisă în trecut, cu excepția omorului. Persoanele repa-
triate recapătă cetățenia română din momentul intrării lor
în țară.
reparații, formă de concretizare a responsabilității internațio-
nale materiale a statelor constînd în compensarea pagube-
lor pricinuite altui stat. întrucît reparațiile sînt, de cele
mai multe ori, acordate pentru pagube provocate de statul
inamic în caz de război, de obicei, ele sînt stabilite prin
tratate de pace sau prin alte acte internaționale.
reprezentant comercial, persoană fizică sau juridică care poate
încheia tranzacții comerciale fie în numele persoanei pe
care o reprezintă și în contul acesteia, fie în numele său
personal, dar în contul celor pe care îi reprezintă.
represalii, măsuri de constrîngere, în principiu ilicite, permise
de dreptul internațional dacă sînt aplicate de un stat ca
răspuns la acțiunile ilicite ale altui stat, pentru a-1 sili pe
acesta să reintre în legalitate. Represaliile pot fi înfăptuite
fără folosirea forței armate, de ex., embargoul (v.) ori
boicotul (v.) sau cu folosirea forței armate, de ex., ocupația
militară (v.) a unei porțiuni de teritoriu aparținînd statu-
lui care a încălcat dreptul internațional. Represaliile nu
trebuie să fie disproporționate față de acțiunile care le-au
provocat și nici să implice acte de neomenie (de ex., muti-
larea prizonierilor de război). V. și retorsiune.
resortisant, cetățean, național. în dreptul internațional, terme-
nul de resortisant este folosit, de obicei, într-un sens larg,
cuprinzînd atît persoanele fizice, cetățeni sau supuși ai
statului, cît și persoanele juridice (instituții, societăți, aso-
•ciații etc.) care au naționalitatea acestui stat.
respectarea obligațiilor internaționale, unul dintre principiile
unanim recunoscute ale dreptului internațional, care im-
pune statelor să-și îndeplinească cu bună credință obliga-
țiile pe care și le-au asumat prin tratate. în literatura de
drept internațional și în limbajul diplomatic, acest principiu
este desemnat prin formula „pacta sunt servanda" (v.), și
înfăptuirea lui duce la menținerea legalității internaționale,
a păcii și a unor relații normale între state. Necesitatea
respectării obligațiilor internaționale era recunoscută încă
din antichitate. Aplicarea acestui principiu era asigurată
prin diferite sancțiuni și garanții, însă a fost menținută în-
totdeauna ca o regulă fundamentală a dreptului interna-
țional. în prezent, respectarea obligațiilor internaționale
273	r

este consfințită, ca un principiu unanim admis de dreptul
internațional, în Carta Națiunilor Unite, care, în preambul,
prevede obligația pentru statele membre ale O.N.U. de a
respecta angajamentele ce decurg din tratate și din alte
izvoare de drept internațional. Refuzul de a aplica acest
principiu angajează răspunderea internațională a statelor
(v.). Obligațiile care sînt contrare dreptului internațional,
cele inegale, impuse, precum și cele care și-au pierdut 'va-
labilitatea, conform dreptului internațional, nu trebuie să
fie respectate, deoarece sînt sau au devenit lipsite de un
obiect licit. în acest sens se pronunță și 'proiectul de codi-
ficare a dreptului tratatelor elaborate de Comisia de drept
internațional a O.N.U.
restituire, în dreptul internațional înapoierea de către un stat
a bunurilor luate în posesiune în timpul războiului pe te-
ritoriul ocupat de forțele sale armate. Dacă restituirea în
natură nu este posibilă, se prevede, de obicei, obligația
acordării unei despăgubiri.
restricție valutară, mijloc de restrîngere stabilit de un stat
asupra cumpărării și vînzării libere a aurului și a valu-
telor străine, precum și asupra altor operații valutare.
retorsiune, mijloc de constrîngere licit, dar- inamical, folosit de
un stat împotriva altui stat ca răspuns la măsuri licite,
dar inamicale, luate de acesta și care îi încalcă interesele.
De ex., refuzul de a permite intrarea pe teritoriul propriu
a cetățenilor statului străin, mărirea taxelor vamale etc.
Retorsiunile se deosebesc de represalii (v.) prin aceea că
răspund la acte licite prin acțiuni licite, în timp ce repre-
saliile răspund la acte ilicite prin fapte care, în principiu,
sînt interzise de dreptul internațional,
retractare, acțiune prin care se retrage sau se revine asupra
unei declarații, unui demers, unui protest etc. făcute an-
terior.
revalorizare, ridicare de către un stat a cursului oficial al ba-
nilor de hîrtie emiși de instituția de emisiune în raport cu
aurul sau valutele străine. Statele folosesc revalorizarea
banilor de hîrtie pentru o stabilizare a lor și pentru a îm-
piedica creșterea inflației. în același scop, după caz, poate
fi folosită și metoda devalorizării, adică scăderea cursului
banilor de hîrtie în raport cu aurul sau cu valutele străine.
revizuirea tratatelor, modificarea unui tratat prin înțelegerea
dintre părțile contractante. Prin acțiunea de revizuire se
tinde spre încheierea unui nou tratat asupra aceleiași pro-
T
274
bleme sau numai spre modificarea unor articole. Este po-
sibilă și normală revizuirea acelor tratate care nu mai
■corespund noilor cerințe ale vieții internaționale, păcii și
dreptului internațional. Revizuirea tratatului multilateral
poate fi hotărîtă fără unanimitatea statelor participante nu-
mai dacă în textul tratatului se prevede o astfel de clauză,
în acest caz se stipulează de obicei că statele contractante
care nu sînt de acord cu revizuirea își pot retrage adeziunea
la tratat sau pot rămîne legate numai de prevederile acestuia
anterioare revizuirii.
rezerva de aur, cantitatea de aur, în monede și în lingouri,
oare se găsește la dispoziția statului și a băncii sale centrale
de emisiune sub formă de tezaur.
rezervă la tratat, declarație unilaterală a unui stat, făcută cu
prilejul semnării (v.), ratificării (v.) sau aderării (v.) la
un tratat multilateral, prin care arată că nu-și asumă anu-
mite obligații decurgînd, în principiu, din prevederile trata-
tului. Posibilitatea de a face rezerve constituie un drept
suveran al fiecărui stat. Rezervele trebuie să fie comuni-
cate tuturor părților la tratat care pot face obiecții. în
acest caz, în relațiile dintre statul care a făcut rezerva și
cele care obiectează, tratatul va ființa cu excepția părții
controversate asupra căreia s-a făcut rezerva, afară numai
dacă statul care obiectează declară că nu înțelege să se
considere legat prin tratat față de statul care a făcut re-
zerva.
rezerve valutare, parte din rezervele monetare ale unei țări
constituită din toate mijloacele de plată străine (cambie,
cec, ordin de plată bancar, disponibilități de valută în
cont aflate la băncile străine etc.), inclusiv fondurile de
valută aflate la băncile din țară sau din străinătate.
reziliere, desfacere sau renunțare la un contract încheiat. Spre
deosebire de anulare, care provoacă efecte din momentul
încheierii contractului, adică retroactiv, rezilierea are efect
numai din momentul desfacerii sau renunțării la contrac-
tul încheiat.
rezoluție, în dreptul internațional, termen folosit pentru a de-
semna o hotărîre adoptată de o organizație internațională,
o conferință, un congres, o comisie etc. Rezoluțiile pot ex-
prima o declarație, o recomandare, un aviz sau chiar o
decizie avînd forță juridică obligatorie (de ex., rezoluția de
aprobare a bugetului organizației).
ruperea relațiilor diplomatice v. relații diplomatice.
275	r
18*
s
sâit, termen folosit în timpul dominației otomane asupra țâ-
rilor române pentru a desemna pe trimisul (curierul)
domnesc.
salut, în relațiile internaționale, formă solemnă de exprimare a
respectului prin procedee specifice stabilite de uzanțele in-
ternaționale. Există reguli cu privire la salutul datorat
unui șef de stat sau unui alt înalt demnitar străin în vizită
oficială, salutul exprimat cu ocazia unor festivități națio-
nale, salutul vaselor care se întîlnesc pe mare etc. (salve
de tun, ridicarea drapelului, trecerea în revistă a unei gărzi
de onoare ș.a.). Nesocotirea acestor reguli nu constituie o
violare a dreptului internațional, dar dovedește o atitudine
neamicală, care poate da loc la retorsiuni (v.). în această
problemă, ca în toate problemele de protocol, curtoazie,
etichetă internațională, se aplică cu multă strictețe princi-
piul reciprocității.
salvare maritimă, asistența care trebuie acordată navelor în
pericol și persoanelor naufragiate. O convenție internațio-
nală încheiată la Bruxelles în 1910 stabilește reguli unitare
cu privire la condițiile acordării de asistență navelor aflate
■ în primejdie pe mare. O altă convenție, încheiată la Lon-
dra în 1929 (revizuită în 1948 și în 1960), cu privire la secu-
ritatea vieții omenești pe mare conține dispoziții amănun-
s
276
țite despre construcția navelor dc pasageri și înzestrarea
lor cu mijloace de salvare. De asemenea, Convenția asupra
mării libere adoptată la Geneva în 1958, consacră obligația
vaselor care navighează sub pavilionul statelor membre să
acorde sprijin pentru salvarea navelor și persoanelor aflate
în primejdie pe mare. Republica Socialistă România parti-
cipă la toate aceste convenții.
salv-conduct, act prin care în evul mediu se acorda liberă tre-
cere prin țară solilor unei puteri străine.
sancțiune, în relațiile internaționale, măsură politică, econo-
mică, financiară etc. aplicată de un stat sau de un grup de
state împotriva unui alt stat care nu a respectat prevederile
acordurilor, tratatelor internaționale încheiate sau a săvîrșit
un delict internațional. în tranzacțiile comerciale, prin sanc-
țiune se înțelege penalizarea acordată pentru nerespectarea
clauzelor contractuale, cum ar fi : depășirea termenului de
livrare, a termenului de plată, nerespectarea calității conve-
nite, a condițiiloi' de livrare, de ambalare etc.
sangeac, steag turcesc de culoare verde, cu semiluna în vîrful
lăncii. Era trimis de Poarta otomană cu prilejul alegerii
noului domn în țările române.
schimbarea cetățeniei, pierderea cetățeniei unui stat prin do-
bîndirea cetățeniei altui stat. Schimbarea cetățeniei se poate
produce : a) prin încorporarea unui stat în alt stat; b) prin
trecerea unui teritoriu de la un stat la altul. în vechiul
drept internațional, cu ocazia trecerii unei părți din teri-
toriul unui stat la alt stat, cetățenii domiciliați pe un ase-
menea teritoriu deveneau, de drept, cetățeni ai noului stat,
pierzînd vechea cetățenie. Actualmente, persoanelor care
locuiesc pe un teritoriu transferat altui stat li se acordă,
de obicei, dreptul de a opta pentru cetățenia veche sau pen-
tru cetățenia statului devenit titularul teritoriului în cauză ;
c) prin efectuarea unui transfer de populație de pe terito-
riul unui stat pe teritoriul altui stat în baza unui acord
internațional ; d) prin schimbarea statutului personal (că-
sătorie, adopțiune etc.) ; e) prin renunțare în scopul dobîn-
dirii cetățeniei unui alt stat. Potrivit legislației din Repu-
blica Socialistă România, un cetățean străin care solicită
cetățenia română trebuie să depună o declarație de renun-
țare la cetățenia pe care o posedă. Cetățenia română nu se
dobîndește și nici nu se pierde prin căsătorie sau prin
adopțiune, ci numai prin decret al Consiliului de Stat.
schimbare teritorială, în terminologia dreptului internațional
modificare produsă cu privire la dreptul asupra teritoriului
277
s
de stat. în istorie sînt cunoscute diferite feluri de dobîndire
și de schimbare de teritorii : ocuparea teritoriilor nou des-
coperite, cucerirea, cumpărarea de teritorii etc. în practica
statelor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor
de producție, de multe ori, dobîndirea de teritorii a însemnat
anexarea lor. Țările socialiste resping anexiunea de teritorii
și se pronunță pentru respectarea integrității teritoriale a
statelor.
schimb de note, în dreptul internațional, denumire dată unor
înțelegeri între state realizate prin schimbul reciproc al
unor note cu conținut identic, în care se consemnează acor-
dul lor de voință. Schimbul de note este tot mai larg fo-
losit în practica internațională. în afară de o înțelegere,
schimbul de note poate să cuprindă o întrebare, un protest,
o explicație, scuze, regrete sau respingerea protestului.
schimbul instrumentelor de ratificare v. instrumente de ra-
tificare.
scrisoare de acreditare, document prin care se atestă calitatea
unui agent diplomatic de a reprezenta un anumit stat în
relațiile cu un alt stat și numirea lui în această calitate în
statul străin. Scrisoarea de acreditare este semnată de șeful
statului care-1 numește pe reprezentantul diplomatic și este
adresată șefului statului acreditar; ea este contrasemnată
de ministrul afacerilor externe. Scrisoarea de acreditare se
dă ambasadorilor, trimișilor plenipotențiari și ambasadori-
lor cu misiuni speciale. însărcinați! cu afaceri nu primesc
scrisoare de acreditare, ci o scrisoare a ministrului afaceri-
lor externe către ministrul afacerilor externe al țării de
reședință a misiunii diplomatice. Scrisoarea de acreditare
are importanța unei împuterniciri cu caracter general dată
diplomatului, însă atunci cînd diplomatul poartă negocieri
sau trebuie să semneze un acord, el are nevoie de o împu-
ternicire specială, numită depline puteri (v.). Scrisoarea de
acreditare este înmînată de ambasador sau de trimisul ex-
traordinar șefului statului de reședință. De obicei, ceremo-
nia prezentării scrisorilor de acreditare are loc în cel mai
scurt timp după sosirea diplomatului în țara străină, amî-
narea acestei solemnități putînd avea loc doar în cazuri
extraordinare (îmbolnăvirea sau lipsa din țară a șefului sta-
tului etc.). O amînare nejustificată poate fi considerată ca
un act neprietenesc. Prezentarea scrisorilor de acreditare
se face într-o audiență (v.) solemnă la reședința oficială a
șefului statului. Pentru a veni la această ceremonie, șeful
statului pune la dispoziție reprezentantului diplomatic un
s
278
echipaj special (automobile,, caretă). Șeful misiunii diplo-
matice este însoțit de șeful protocolului țării de reședință
și de personalul misiunii diplomatice. La sosirea la reșe-
dința oficială a șefului statului, reprezentantului diplomatic
i se dă onorul militar și se intonează imnurile naționale ale
celor două state. La ceremonie asistă personalități oficiale
ale statului de reședință (ministrul afacerilor externe etc.).
După înmînarea scrisorilor de acreditare, șeful misiunii pre-
zintă șefului statului pe membrii personalului diplomatic
al misiunii. în general, cu ocazia înmînării scrisorilor de
acreditare, reprezentantul diplomatic și șeful statului pro-
nunță scurte discursuri, în care, într-o formă generală, fără
a se opri asupra problemelor concrete, se pronunță pentru
promovarea relațiilor prietenești dintre cele două state. în
Republica Socialistă România, scrisorile de acreditare ale
reprezentanților diplomatici străini se înmînează președin-
telui Consiliului de Stat; ceremonialul care se folosește cu
această ocazie este egal pentru reprezentanții tuturor sta-
telor. Reprezentantul diplomatic cu rang de însărcinat cu
afaceri prezintă scrisoarea semnată de ministrul afacerilor
externe al statului său la Ministerul Afacerilor Externe al
statului de reședință, conform unei proceduri mai simple,
•fără ceremonial. înmînarea scrisorilor de acreditare are o
mare importanță, deoarece din acest moment începe misiu-
nea oficială a reprezentantului diplomatic ; de asemenea,
data înmînării marchează stabilirea vechimii în acreditare
a diplomatului. După înmînarea scrisorilor de acreditare, re-
prezentantul diplomatic încunoștințează de acest fapt pe șefii
misiunilor diplomatice ale statelor cu care statul său între-
ține relații diplomatice. Actul înmînării scrisorilor de acre-
ditare este întotdeauna urmat de un comunicat de presă,
scrisoare de încredințare, document în care șeful statului arăta
pe scurt scopul misiunii solului său. Cînd era primit de șeful
statului gazdă, înainte de a-și expune pe larg scopul, solul
remitea acestuia scrisorile de recomandare din partea dom-
nului său.
scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că șeful
misiunii diplomatice, ambasador sau ministru plenipoten-
țiar, este rechemat din funcție de către guvernul său. Scri-
sorile de rechemare emană de la șeful statului pe care îl
reprezintă diplomatul și sînt adresate șefului statului de
reședință al misiunii diplomatice. De obicei, în scrisoarea
de rechemare sînt explicate pe scurt cauzele oficiale ale
rechemării (cererea reprezentantului diplomatic de a fi re-
279
s
chemat, starea sănătății lui, mutarea într-un alt post etc.j.
Scrisorile de rechemare sînt înmânate șefului statului de
reședință fie de către reprezentantul diplomatic care este
rechemat în cadrul unei audiențe particulare de rămas bun
fără ceremonii speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic
a părăsit teritoriul țării de reședință a misiunii, de către
succesorul lui în acest post, cu ocazia prezentării de către
acesta a scrisorilor sale de acreditare (v.) ca șef al misiunii
diplomatice.
scrisoare particulară cu caracter semioficial, în practica rela-
țiilor diplomatice, document al corespondenței diplomatice
care este transmis unor personalități cunoscute, în legătură
cu probleme pe care emitentul nu dorește să le ridice în
mod oficial, cu scopul de a sublinia interesul pe care îl
are în rezolvarea lor.
scrutin, mod de adoptare prin vot a hotărîrilor la conferințele
internaționale sau la sesiunile organizațiilor internaționale.
Scrutinul este prevăzut în regulamentul conferinței sau or-
ganizației respective. în virtutea suveranității lor, toate
statele au drept egal de vot. Votul poate fi secret, prin de-
punerea de buletine sau de bile în urnă, deschis, prin ridi-
carea mîinii, ori nominal, cînd reprezentanții statelor răs-
pund pe rînd în ordine alfabetică la apelul președintelui
prin unul din cuvintele : „da“, „nu", „abținere", „nu par-
ticip la vot". V. și conferință internațională.
secretariat de stat, termen prin care uneori se desemnează un
minister ; în unele țări, denumire pe care o poartă Minis-
terul Afacerilor Externe. în țările române, Regulamentul
organic (1831) a transformat postelnicia în secretariat de
stat, care a fost organizat la început în două părți distincte :
prima se ocupa cu probleme interne, a doua cu cele ex-
terne. Aceasta din urmă era organizată astfel : cancelaria
turcească, care purta corespondența în limba turcă cu
Poarta și cu pașalîcurile de pe Dunăre, și cancelaria ru-
sească, însărcinată cu traducerea în rusă a tuturor actelor ce
se supuneau spre aprobare generalului rus P. Kiseleff, gu-
vernatorul provizoriu al principatelor române. S-au mai
instituit, în 1832, serviciul cenzurii gazetelor și cărților ro-
mânești și străine și masa redacției buletinului oficial ; în
1837, masa pricinilor sudițești, care elabora corespondența
în românește cu autoritățile locale în probleme de conten-
cios consular, serviciul de chiatipi ai secretariatului (tradu-
cători din turcă în română și din română în turcă), can-
celaria grecească pentru corespondența politică cu agenția
s
280
din Constantinopol, iar în 1860, postul de translator pen-
tru limba germană. în Moldova s-a înființat în 1833 ser-
viciul de cenzură, în 1834, o secție specială pentru corespon-
dența în limbile greacă și turcă și secția moldovenească
pentru corespondența în românește cu autoritățile turcești
în afaceri sudițești ; în 1844, un post de translator pentru
limbile germană și idiș și de la 15 mai 1858, o secție a na-
vigației pe Dunăre. După Unirea Principatelor (1859), secre-
tariatul de stat a devenit Ministerul Afacerilor Străine. în
perioada de la Regulamentul organic (1831) pînă la înfiin-
țarea Ministerului Afacerilor Străine (1 iulie 1862), secreta-
riatul de stat a suferit 21 de transformări în Țara Româ-
nească și 16 în Moldova. în momentul unificării, secretariatul
de stat din Țara Românească număra 47 de funcționari, iar
cel din Moldova — 34.
secretar de stat, termen care uneori desemnează pe un minis-
tru ; denumirea pe care o poartă în unele țări șeful de-
partamentului sau Ministerului Afacerilor Externe. Funcție
înființată de Regulamentul organic, în Țara Românească
la 1 mai 1831, iar în Moldova la 1 ianuarie 1832, cu atri-
buțiile marelui postelnic (v.). în același timp, secretarul de
stat păstrează și titulatura de mare postelnic. Secretarul de
stat devine membru în Sfatul restrîns, compus din marele
vornic și marele vistiernic, și în Marele sfat administrativ
extraordinar, format din toți miniștrii. Prin secretarul de
stat se convoca Sfatul extraordinar; el supunea acestuia
actele spre deliberare, era șeful cancelariei și cel care al-
cătuia ofisurile întăritoare, devenind intermediar între domn
și miniștri. Secretarul de stat mai avea și funcția de a or-
ganiza audiențe pentru consuli, trimiși extraordinari, emi-
sari ai Porții ; totodată se ocupa de rezolvarea problemelor
de contencios consular numite pricini sudițești.
Secretariatul Organizației Națiunilor Unite, unul dintre orga-
nele principale ale Organizației Națiunilor Unite. El este
condus de secretarul general, numit de Adunarea Generală
(v.) la recomandarea Consiliului de Securitate al O.N.U.
(v.), recomandare adoptată cu votul unanim al membrilor
lui permanenți. Secretarul general nu are numai funcții
administrative, ci este un organ politic ; el are dreptul să
sesizeze Consiliului de Securitate orice problemă care, după
părerea sa, poate să amenințe pacea și securitatea inter-
națională. Secretarul General este numit pe termen de cinci
ani. în perioada 1946—1953, această funcție a fost deținută
de norvegianul Trygve Lee ; între 1953—1961, de suedezul
281
s
Dag Mammarskjoeld, iar din 1961 pînă în prezent, de
U Thant, de origine birmaneză; în 1966, mandatul său a
fost reînnoit pe un termen de cinci ani. Secretariatul O.N.U.
a început să se organizeze din august 1945 și funcționează la
sediile O.N.U. de la New York și Geneva și în alte orașe
cu un aparat de peste 4 500 de funcționari. Secretariatul
se împarte în departamente pentru problemele politice, pen-
tru problemele economice și sociale, pentru problemele tu-
telei și ale teritoriilor care nu se autoguvernează, pentru
informații, pentru problemele juridice, pentru problemele
administrative etc. Fiecare departament este condus de un
adjunct al secretarului general. Tratatele și acordurile in-
ternaționale sînt înregistrate la Secretariatul O.N.U. Po-
trivit Cartei O.N.U., membrii Secretariatului O.N.U. nu tre-
buie să ceară și să primească instrucțiuni de la nici un
guvern sau de la nici o altă autoritate din afara O.N.U. ;
ei trebuie să se abțină de la orice acțiune dăunătoare carac-
terului lor de funcționari internaționali, răspunzători nu-
mai în fața organizației. Conform Cartei, la recrutarea per-
sonalului Secretariatului O.N.U. trebuie să se aibă în vedere
competența, integritatea, eficiența personală, precum și
dezideratul unei reprezentări geografice cît mai largi.
secretarul misiunii diplomatice, diplomat numit în funcția de
secretar al unei misiuni diplomatice, care răspunde în mod
curent de rezolvarea lucrărilor misiunii într-un anumit do-
meniu al activității acesteia. De obicei, secretarii sînt de
trei grade : prim-secretar, al doilea secretar și al treilea
secretar.
sector polar, spațiu la Polul Nord avînd forma unui triunghi, cu
baza formată din litoralul statului căruia îi aparține sec-
torul și vîrful la Polul Nord. Toate teritoriile și insulele cu-
prinse în sectorul polar aparțin statului în prelungirea te-
ritoriului căruia se găsește sectorul respectiv. în prezent,
dețin sectoare la Polul Nord asupra regiunii Arcticii :
U.R.S.S., Canada, S.U.A., Norvegia și Danemarca.
securitate internațională, concepție de politică internațională
care preconizează măsuri comune luate de state pentru
menținerea păcii, preîntîmpinarea și combaterea agresiunii,
realizate prin intermediul unor organizații internaționale sau
în temeiul unor tratate internaționale. Securitatea interna-
țională se bazează pe principiul indivizibilității păcii, atacul
împotriva unei țări constituind o violare a dreptului la
securitate internațională a tuturor statelor. Unul dintre con-
ceptele de securitate internațională este securitatea colec-
s
282
tivă. Prin tratatele de securitate colectivă, statele își asumă
obligația de a-și acorda asistență mutuală, inclusiv militară,
în caz de agresiune împotriva unuia dintre statele părți la
tratat, de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța
în relațiile internaționale, de a reglementa pașnic litigiile
dintre ele, de a se consulta reciproc în caz de pericol de
agresiune, de a nu acorda sprijin statului agresor. în pe-
rioada anterioară celui de-al doilea război mondial, pro-
blema securității colective în Europa, împotriva agresorilor
fasciști, pentru care milita U.R.S.S., precum și unii oameni
politici clarvăzători, ca N. Titulescu, L. Barthou și alții a
fost foarte mult dezbătută, dar cercurile interesate în promo-
varea unei politici agresive, a cursei înarmărilor, a politicii
blocurilor militare au zădărnicit constituirea unui sistem
de securitate colectivă. în condițiile de după cel de al doilea
război mondial, atenția a numeroase state este îndreptată spre
problemele securității internaționale. Această preocupare
și-a găsit expresia, printre altele, în crearea Organizației
Națiunilor Unite (1945), menită, conform Cartei, să ia mă-
suri colective eficace pentru preîntîmpinarea și înlăturarea
amenințărilor la adresa păcii, pentru elaborarea unor docu-
mente internaționale, obligatorii pentru toate statele, care
să promoveze menținerea și întărirea păcii, dezarmarea ge-
nerală etc. — Securitatea europeană, una dintre cele mai
importante probleme ale continentului nostru care afec-
tează, prin consecințele sale, întreaga situație internațională.
Statornicirea, în această parte a globului, a unui climat de
destindere, înțelegere și cooperare între toate statele con-
tinentului, care să permită valorificarea deplină a resurse-
lor proprii, materiale și spirituale ale fiecărui popor, con-
stituie un deziderat major al contemporaneității, al tuturor
locuitorilor Europei, răspunde intereselor păcii generale. Un
asemenea deziderat își poate găsi soluționarea prin crea-
rea unui sistem de securitate reală în Europa. înfăptuirea
ei este o problemă complexă, a cărei rezolvare presupune un
proces evolutiv, menit să asigure înlăturarea treptată a
surselor de tensiune și de fricțiuni între state, a neîncrederii
între popoare, să împrăștie atmosfera de teamă de război
și de agresiune. în cadrul procesului de consolidare a unei
atmosfere de încredere între statele europene, o însemnătate
primordială au normalizarea relațiilor intereuropene, in-
tensificarea pe toate planurile a legăturilor între toate țările
de pe acest continent, fără deosebire de regim social-politic.
Declarația statelor participante la Consfătuirea Comitetului
politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia care a avut
283
s
loc la București între 4 și 6 iulie 1966 a dat expresie inte-
resului și preocupării perseverente față de problema secu-
rității europene, spiritului de inițiativă și atitudinii con-
structive și realiste în căutarea căilor de soluționare a aces-
tei probleme. Republica Socialistă România se pronunță
pentru crearea în Europa a unui climat de destindere, de
încredere reciprocă, pentru participarea activă a tuturor
țărilor și popoarelor continentului la o colaborare multila-
terală, bazată pe egalitatea în drepturi, neamestecul în tre-
burile interne, respectarea suveranității și independenței
fiecărei țări. O adevărată securitate în Europa presupune
destinderea militară, ceea ce se poate înfăptui prin desfiin-
țarea blocurilor militare, plecarea trupelor neeuropene de
pe continent, retragerea trupelor străine în granițele lor
naționale, desființarea bazelor militare de pe teritorii străine.
Punerea în valoare și dezvoltarea unor vechi și îndelungate
tradiții de prietenie, cooperarea avînd drept scop apărarea
existenței popoarelor din această regiune, prosperitatea lor
economică, îmbogățirea patrimoniului cultural al fiecărui
popor și al tuturor locuitorilor continentului sînt menite să
creeze un climat deosebit de favorabil pentru o trainică
prietenie, peste deosebirile de orînduire socială. România
militează cu perseverență pentru asigurarea unor relații noi
între statele din Europa, indiferent de orînduirea lor socială,
relații care, pornind de la recunoașterea drepturilor fiecărui
popor de a-și hotărî singur soarta, de a-și alege regimul
social pe care îl dorește, să faciliteze asigurarea securității
europene, consolidarea păcii și securității internaționale,
în realizarea securității europene trebuie să se pornească
de la recunoașterea realităților actuale și îndeosebi a inviola-
bilității frontierelor postbelice, a existenței celor două state
germane — Republica Democrată Germană și Republica Fe-
derală a Germaniei — ceea ce presupune recunoașterea am-
belor state germane și dezvoltarea unor relații multilaterale
cu ele. Pentru a contribui la stimularea unui climat de încre-
dere și colaborare rodnică dintre state, România a inițiat la
O.N.U., în 1960, rezoluția „Acțiuni pe plan regional în ve-
derea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între
state europene aparținînd unor sisteme social-politice dife-
rite“ (v.). Alăturarea la această rezoluție a încă opt state
în calitate de coautori, aprobarea ei în unanimitate de către
Adunarea Generală a O.N.U. (1965), aprecierile elogioase
făcute de numeroase personalități politice din diverse țări
denotă interesul profund al opiniei publice față de ideea
s
284
cooperării intereUropene și însemnătatea contribuției țării
noastre în această direcție.
sediul consulatului, locul de reședință al postului consular (v.).
El se bucură de inviolabilitate.
semnarea tratatelor internaționale, operație care se execută
de către reprezentanții statelor avînd „depline puteri" (v.)
conform unor reguli speciale menite să asigure respectarea
principiului egalității în drepturi (v.) a statelor și care poartă
denumirea de alternat (v.). Unele tratate sînt semnate „ad
referendum" (v.). Semnarea tratatului poate avea ca rezultat
intrarea în vigoare a tratatului ; de obicei însă, pentru ca
tratatul să producă efecte, după semnare, el trebuie să fie
ratificat.
serhât, margine, graniță. Cetate turcească la granița țărilor
române.
serviciul de pașapoarte, organul de stat care eliberează docu-
mente de călătorie și vize pentru trecerea frontierei de stat,
în Republica Socialistă România există servicii de pașa-
poarte la următoarele instituții : Direcția control străin și
pașapoarte din Ministerul Afacerilor Interne, care eliberează
pașapoarte simple pentru călătorii în interes personal și cer-
tificate de călătorie pentru cetățeni români și persoane fără
cetățenie ; Direcția Miliției Capitalei și direcțiile regionale
de miliție, care eliberează documente pentru călătorii tem-
porare în țări cu care Republica Socialistă România a în-
cheiat înțelegeri privind desființarea vizelor și pentru călă-
torii turistice în state socialiste ; Direcția consulară din
Ministerul Afacerilor Externe, care eliberează pașapoarte
diplomatice și pașapoarte de serviciu ; oficiile diplomatice
și consulare ale Republicii Socialiste România din străină-
tate, care eliberează pașapoarte cetățenilor români stabiliți
în străinătate și certificate de călătorie persoanelor care se
repatriază.
servitute internațională, denumire, adoptată de unii juriști pen-
tru a desemna situația în care un stat acordă altui stat, în
baza unui tratat, exercițiul anumitor drepturi pe teritoriul
său (de ex., drept de trecere, zonă liberă etc.). Denumirea
de „servituți internaționale" este improprie, ea nefiind co-
respunzătoare principiilor dreptului internațional, care con-
sacră egalitatea suverană a statelor și dreptul unui stat de
a exercita în mod exclusiv suveranitatea asupra teritoriu-
lui său.
sesiune, în terminologia relațiilor internaționale, perioadă,
stabilită permanent sau ad-hoc, în care își desfășoară lucră-
285
s
rile unele organisme internaționale. Poate fi : 0) ordinară
atunci cînd are loc la termenele periodice stabilite pentru
rezolvarea problemelor normale ; b) extraordinară, cînd are
loc în afara sesiunilor ordinare, pentru rezolvarea unor
probleme speciale sau urgente. De ex., sesiunile ordinare ale
Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite se des-
chid, de obicei, în cea de-a treia marți a lunii septembrie și
durează aproximativ trei luni ; sesiunile extraordinare ale
Adunării Generale pot fi convocate din inițiativa secretarului
general sau a unui număr de state, specificat în Regulamen-
tul de procedură al Adunării Generale etc.
sferă de influență, teritoriu asupra căruia o putere imperialistă
a dobîndit, de obicei printr-o înțelegere cu o altă putere
imperialistă, dreptul exclusiv de a-și întinde influența poli-
tică și economică. Teritoriul atribuit unei țări colonialiste
drept sferă de influență era supus expansiunii monopo-
lurilor din acea țară. înglobarea lui în sfera de influență
constituia, în general, o treaptă intermediară spre anexarea
lui totală. Astfel, în secolul al XlX-lea, Anglia și Ger-
mania au încheiat o serie de acorduri prin care și-au îm-
părțit între ele, drept sferă de influență, întinse teritorii
din Africa. împărțirea lumii, în tot sau în parte, în sfere de
influență constituie una dintre metodele de împărțire și de
reîmpărțire a lumii între statele capitaliste, în epoca im-
perialismului.
sigiliu v. pecete.
Societatea Financiară Internațională (IFC) : instituție speciali-
zată (v.) a Organizației Națiunilor Unite creată printr-un
acord internațional în 1956. Are sediul la Washington.
Scopul statutar al IFC este de a contribui la progresul eco-
nomic al țărilor slab dezvoltate prin investiții în întreprin-
deri productive private în asociație cu capitaliștii particu-
lari. Din IFC fac parte 78 de state (în 1965). Capitalul
subscris este de 100 de milioane de dolari. IFC are legături
strînse cu Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvol-
tare (v.), dar funcționează distinct de aceasta.
sol, persoană desemnată să ducă tratative oficiale în numele
domnului. Solul era, de obicei, boier sau înalt dregător
însărcinat să negocieze un tratat sau să încheie o alianță,
să ceară sprijin bănesc sau armat, să încheie o căsătorie etc.
Fiind reprezentant al domnului, purta cu el recomandarea
acestuia (v. scrisoare de încredințare). Solul era anunțat și
așteptat, iar, pentru securitatea lui, țările prin care trecea
îi eliberau un salv-conduct (v.), uneori îi dădeau și o gardă.
Cînd se întîmpla ca solul să rămînă fără bani, țara în care
s
286
mergea avea grija întreținerii lui și-i acorda fondurile ne-
cesare pentru întoarcere. în vechime, solul nu era plătit ;
dacă misiunea era dusă la bun sfîrșit, era răsplătit de domn
cu demnități și întinse moșii (v. și imunitatea solului).
solie, misiunea încredințată solului. Solia era întîmpinată în
țările noastre de logofătul al treilea, care o introducea la
domn.
spațiu aerian, în dreptul internațional, coloana de aer care se
află deasupra teritoriului unui stat. în înălțime, spațiul
aerian se întinde pînă la limita de unde începe spațiul
cosmic (v.). Potrivit regulilor dreptului internațional, spa-
țiul aerian se află sub suveranitatea deplină și exclusivă a
statului peste teritoriul căruia se întinde. Suveranitatea
statului se aplică și asupra spațiului a.erian aflat deasupra
mării teritoriale (v.). Spațiul aerian de deasupra mării libere
constituie un spațiu asupra căruia nu se exercită suvera-
nitatea nici unui stat. Principiul suveranității statului
asupra spațiului aerian a fost consacrat prin mai multe
convenții internaționale : Convenția internațională de na-
vigație aeriană încheiată la Paris în 1919 ; Convenția pri-
vind aviația civilă internațională încheiată la Chicago în
1944 etc. Spațiul aerian, făcînd parte din teritoriul de stat,
regimul juridic căruia îi este supus este reglementat în
primul rînd prin legislația internă a fiecărui stat. în țara
noastră, regimul juridic al spațiului aerian este reglementat
prin Codul aerian al României. Actele și faptele juridice
petrecute pe bordul aeronavelor civile înmatriculate în
România și a aeronavelor civile străine în timpul zborului
în spațiul aerian al țării noastre sînt supuse dispozițiilor
legilor române. Regimul de zbor al aeronavelor prevede
anumite culoare obligatorii pentru trecerea deasupra fron-
tierelor, la pătrunderea și la ieșirea din spațiul aerian al
țării noastre. Zboruri internaționale, după orare și itine-
rarii prestabilite (zboruri regulate), se pot executa în spa-
țiul aerian al țării noastre pe baza acordurilor aeriene
bilaterale sau multilaterale încheiate de România. Pentru
zboruri neprevăzute în acorduri internaționale (zboruri
ocazionale) este necesară o autorizație specială prealabilă,
numită „autorizație de survol", eliberată de Ministerul
Afacerilor Externe.
spațiu cosmic (sau spațiu extraatmosferic), în dreptul interna-
țional, termen folosit pentru a desemna spațiul care se
află dincolo de atmosfera terestră. O dată cu activitatea
desfășurată de state pentru explorarea și utilizarea spațiu-
287
s
lui cosmic, a apărut ideea colaborării internaționale în
acest domeniu. Reglementarea problemelor juridice legate
de explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic se efec-
tuează pe baza dreptului spațial (v.).
spațiu vital, teorie fascistă care caută să justifice războiul de
agresiune invocînd motivul așa-zisei neconcordanțe a gra-
nițelor unui stat cu spațiul necesar populației din statul
respectiv. Teoria „spațiului vital" este în contradicție cu
principiile fundamentale ale dreptului internațional : res-
pectarea suveranității și a integrității teritoriale a statelor,
egalitatea în drepturi a statelor și popoarelor, inviolabili-
tatea frontierelor etc.
spion, în terminologia dreptului internațional, persoană care
desfășoară o activitate care constă în sustragerea de docu-
mente sau culegerea de informații ce constituie secrete de
stat, precum și cel care transmite aceste documente și infor-
mații statelor străine sau agenților acestora. în timp de
război, spion este considerată acea persoană care, în secret,
deghizat sau sub un pretext oarecare, caută să obțină in-
formații despre un beligerant, pentru a le comunica ina-
micului. Potrivit regulilor de ducere a războiului, spionul
cetățean al statului inamic capturat de un beligerant nu
este tratat ca un prizonier de război, ci este judecat și con-
damnat conform legilor acestui din urmă stat. Spionul care
este cetățean al statului împotriva căruia lucrează se pe-
depsește, conform legii naționale, pentru crimă de înaltă
trădare.
stabilirea relațiilor diplomatice v. relații diplomatice.
stare de război, situație care rezultă, pe plan intern și în do-
meniul relațiilor internaționale, din faptul că două sau mai
multe state sînt în război. Starea de război creează anumite
drepturi și obligații în raporturile dintre părțile aflate în
război, precum și între acestea și statele neutre și nebeli-
gerante. O dată cu declararea stării de război între două
state, relațiile diplomatice dintre ele încetează. Protecția
intereselor cetățenilor unui stat care se află pe teritoriul
altui stat beligerant este încredințată, de regulă, unui stat
terț, neutru, acceptat de statul de reședință. în general, în
caz de război încetează aplicarea tratatelor încheiate între
beligeranți, cu excepția acelora care conțin prevederi apli-
cabile tocmai în situația izbucnirii unui război (de ex., con-
vențiile privind protecția prizonierilor de război). Pe durata
războiului, în relațiile dintre statele beligerante inamice,
s
288
tratatele bilaterale nu mai sînt valabile, iar cele multilate-
rale sînt suspendate.
stat compus, asociație a două sau mai multe state, care pot
îmbrăca diferite forme : uniunea personală, uniunea reală,
federație (v.), confederație (v.). V. uniune.
stat-tampon, denumire dată uneori unui stat independent al
cărui teritoriu este situat între două state mari și care pre-
zintă o importanță strategică sau economică -pentru aceste
state.
stat riveran, stat al cărui teritoriu este situat la țărmul mării
sau este mărginit sau străbătut de un curs de apă inter-
națională. Astfel, Republica Socialistă România este stat ri-
veran al Mării Negre și al Dunării. Suveranitatea statelor
riverane se întinde de la țărmul mării pînă la limita exte-
rioară a apelor teritoriale (v.), iar la fluviile de graniță pînă
la linia frontierei de stat, care, de obicei, este linia me-
diană a rîului cînd este vorba de un rîu nenavigabil sau de
talveg (v.) (linia apei celei mai adînci sau mijlocul șenalului
navigabil principal) cînd este vorba de cursul navigabil al
rîului.
stătu quo, expresie latinească folosită pentru a desemna „sta-
rea actuală" sau starea existentă în momentul la care se
referă documentul. Astfel, a menține „stătu quo" înseamnă
a menține starea actuală a lucrurilor. A restabili „stătu
quo" înseamnă a repune lucrurile în situația lor anterioară.
Se spune, de ex., despre politica statelor colonialiste că ur-
mărește isă mențină „stătu quo", ceea ce înseamnă menține-
rea neschimbată a dominației lor colonialiste.
statut, în dreptul internațional, document prin care se stabi-
lește structura, competența și modul de funcționare a unui
organ internațional (de ex. statutul Curții Internaționale de
Justiție). Termenul de statut mai este folosit uneori și pen-
tru a desemna regimul juridic aplicabil unui teritoriu, unui
fluviu, unor persoane etc.
steag v. drapel.
stemă, emblemă, blazon, semn distinctiv cu caracter simbolic
al unui stat, al unui oraș, al unei dinastii.
stipulație, termen care desemnează o prevedere, o clauză cu-
prinsă într-un tratat, într-o declarație sau într-un alt act
internațional (de ex., stipulațiile Cartei O.N.U.). — Stipu-
lație pentru altul, clauză dintr-un tratat care conține dispo-
ziții în favoarea unui stat sau a mai multor state terțe, ce nu
sînt parte la acel tratat (de ex., dispoziția privind libertatea
de navigație pe anumite fluvii internaționale, pe canale sau
289	S
19 — Mic dicționar diplomatic român
strîmtori maritime, inserată în tratate încheiate între două
sau cîteva state și care este menită să asigure anumite drep-
turi și unor state necontractante).
stratornic, denumire dată postelnicului (v.) în Țara Românească
în secolul al XV-lea.
străin, în terminologia dreptului internațional, persoană fizică
care se află pe teritoriul unui stat, dar nu posedă cetățe-
nia acestui stat, fie din cauză că este cetățean al unui alt
stat, .fie din cauză că nu are nici o cetățenie (apatrid). Străi-
nul nu beneficiază de toate drepturile acordate cetățenilor,
în general, el se bucură de drepturi personale și civile, dar
nu are drepturi politice. Străinul este obligat să respecte
legile statului în care se află și să nu prejudicieze prin ac-
tivitatea lui interesele acestui stat. Străinii beneficiază de
protecția diplomatică a statului ai cărui cetățeni sînt. Această
protecție trebuie exercitată cu respectarea suveranității și
independenței statului în cauză și a legilor acestuia. Condi-
țiile care stabilesc intrarea și șederea cetățenilor străini,
precum și drepturile și obligațiile acestora sînt stabilite prin
legile interne ale statului respectiv. în Republica Socialistă
România, regimul juridic al cetățenilor străini este regle-
mentat prin mai multe decrete ; străinii se bucură de dreptul
la muncă, dreptul la învățătură, prevederi sociale și altele.
strămutare v. persoane strămutate.
strîmtdare, în dreptul internațional, legătură maritimă na-
turală între două mări. Din punctul de vedere al regimului
lor juridic, există trei categorii : a) strîmtori care unesc
două mări, dintre care una este o mare interioară aparți-
nînd unui stat. Dacă și țărmurile strîmtorii aparțin aceluiași
stat, ea constituie o apă interioară a acestuia (de ex., strîm-
torile spre Marea de Azov) ; b) strîmtori care unesc mări
libere ;(de ex., Gibraltar, Magellan), constituind căi de na-
vigație de interes internațional și care sînt deschise, atît
în timp de pace cît și în timp de război, vaselor tuturor
statelor ; c) strîmtori care unesc o mare închisă cu marea
liberă (de ex., strîmtorile Mării Baltice sau cele ale Mării
Negre). Actualmente, regimul strîmtorilor face obiectul
unor tratate multilaterale.
subcomitetul Comisiei de dezarmare a Organizației Națiunilor
Unite v. Comisia de dezarmare a Organizației Națiunilor
Unite.
submarin, navă care plutește și sub apă. în apele teritoriale
străine, un submarin trebuie să navigheze numai la supra-
fața apei, adică nu în stare de imersiune.
s
290
SUb palan, clauză folosită în iitiele contracte de Comerț eXte=
rior, conform căreia vînzătorul suportă, la descărcarea
mărfii, cheltuielile ocazionate de ridicarea acestora din cala
vasului, iar cumpărătorul suportă celelalte cheltuieli legate
de manipularea ulterioară a mărfii. Această clauză este
uzitată mai ales în unele porturi mediteraneene, pentru li-
vrările de mărfuri porto-franco de destinație.
subsidiar (despre fapte, situații etc.), calificativ care se dă unui
fapt sau unei situații subordonate unui element principal și
care este luat în considerație după acesta sau, în lipsa
acestuia, spre a-1 înlocui (de ex., cerere subsidiară, adresată
unui tribunal de către o parte la un diferend, pentru a fi
luată în considerare în cazul cînd cererea principală ar fi
respinsă). — Organ subsidiar, în dreptul internațional, ter-
men care desemnează un organ auxiliar, subordonat, însăr-
cinat să ajute activitatea unui organ principal (de ex., Co-
misia de drept internațional este un organ subsidiar al Adu-
nării Generale a O.N.U.).
succesiunea statelor, transmiterea drepturilor și obligațiilor
unui stat care își încetează existența asupra altor state,
succesoare. Statul care apare ca urmare a revoluției sociale,
reprezentînd un nou tip de stat, este succesorul deplin al
statului vechi, care și-a încetat existența în ceea ce privește
teritoriul, bunurile sale aflate .pe teritoriul său sau pe te-
ritoriile statelor străine. El nu este însă obligat să preia
angajamentele, în special cele politice, legate de esența de
clasă a statului anterior și hotărăște singur în problema pre-
luării lor. Această regulă a fost statornicită în deceniile ur-
mătoare apariției primului stat socialist în lume și poate fi
considerată actualmente o regulă cutumiară. Statul nou, care
apare ca urmare a victoriei luptei de eliberare a popoarelor
din țările coloniale și dependente, are dreptul deplin asupra
teritoriului și bunurilor sale și poate repudia obligațiile in-
ternaționale inegale. Aceasta în temeiul principiului potrivit
căruia tratatele care nesocotesc dreptul internațional
coercitiv (jus cogens) sînt caduce. în cazul dezmembrării
unui stat, tratatele sale politice își pierd forța ; totuși obli-
gațiile și drepturile rezultînd din tratate multilaterale care
stabilesc un regim internațional pentru anumite porțiuni de
teritoriu (convenții de frontieră, acorduri de navigație etc.)
se transmit prin succesiune ; de asemenea, trec asupra noi-
lor state obligațiile decurgînd din convențiile cu caracter
economic sau financiar. împărțirea datoriilor între succe-
sori se face, de obicei, în raport cu numărul populației, în-
tinderea teritoriului fostului stat pe care îl moștenesc sau
291	S
19*
în funcție de bogățiile acelui teritoriu sau de volumul im-
pozitelor plătite de populația respectivă. La fel este re-
zolvată problema succesiunii și în cazul apariției unui stat
nou ca urmare a contopirii a două sau mai multe state.
Obligațiile decurgînd din tratatele referitoare la o anumită
porțiune de teritoriu, așa-numitele obligații localizate (de
ex., un împrumut pentru amenajarea unei anumite porțiuni
de teritoriu), trec asupra statului care dobîndește acel te-
ritoriu.
sudit, locuitor al principatelor române protejat de o putere
străină ; se bucura de o jurisdicție specială și de privilegii
fiscale pe care pămîntenii nu le aveau.
supușenie, denumire dată situației de supus. în unele state ca-
pitaliste se face deosebirea între „cetățeni", persoane care
au drepturi politice și civile depline, și „supuși", persoane
care nu posedă aceleași drepturi ca ale cetățenilor. Această
deosebire a dat naștere termenului de resortisant (v.), care
cuprinde atît situația de cetățean, cît și pe aceea de supus.
surghiun v. deportare.
suspendarea ostilităților, în dreptul internațional, termen care
desemnează încetarea operațiilor militare pe un timp foarte
scurt, izvorâtă din necesități militare, momentane și locale
(în vederea ridicării răniților de pe cîmpul de luptă, îngro-
parea morților, negocieri pentru predarea unei localități etc.).
Suspendarea ostilităților poate fi stabilită prin înțelegere
între comandanții forțelor armate, fără o autorizație spe-
cială. în sens larg, suspendarea ostilităților poate fi rezul-
tatul unui armistițiu (v.) încheiat între beligeranți.
suveranitate, supremația puterii de stat în interiorul țării și
independența sa deplină în relațiile internaționale, fără a
încălca drepturile altor state sau principiile dreptului inter-
național. Ea constituie o trăsătură specifică a statului. Con-
ținutul său politic, social și ideologic se schimbă de-a lungul
istoriei în raport cu caracterul bazei economice și al supra-
structurii politice și ideologice, cu funcțiile și scopurile
fiecărui tip de stat. în orînduirile bazate pe exploatare,
suveranitatea se exercită de către clasele dominante, în
interesul exploatării în interiorul țării și pentru stabili-
rea unor relații internaționale caracterizate prin inegalitate,
încălcarea suveranității și independenței naționale a țări-
lor și popoarelor mai puțin puternice. în opoziție cu aceasta,
suveranitatea statelor socialiste este esențialmente o suve-
ranitate nouă, populară, deoarece în aceste state atît pu-
terea politică, cît și mijloacele de producție se află în
s
292
mîinile poporului muncitor. Potrivit principiilor dreptului
internațional contemporan, respectarea suveranității state-
lor presupune egalitatea în drepturi în relațiile cu alte state,
respectarea integrității lor teritoriale și neamestecul în tre-
burile lor interne. Anterior apariției statelor socialiste, drep-
tul internațional, recunoscînd formal suveranitatea statelor,
admitea diferite limitări juridice ale acesteia, sub forma
vasalității, protectoratului, regimului capitulațiilor etc., le-
galizînd colonialismul și formele de dependență a statelor
mai slabe, față de statele mai puternice. După apariția sta-
telor socialiste și formarea sistemului mondial socialist,
creîndu-se condiții favorabile pentru victoria luptei po-
poarelor în vederea cuceririi și consolidării suveranității de
stat, formele de dependență din trecut dispar, fiind în curs
procesul de definitivă lichidare a ultimelor rămășițe ale
colonialismului. Respectul suveranității de stat este unul
dintre principiile de bază ale dreptului internațional, con-
sacrat atît în Carta Organizației Națiunilor Unite, cît și în
numeroase alte declarații și tratate internaționale. Pe planul
relațiilor internaționale, puterea de stat este independentă
față de alte puteri; statele sînt obligate să respecte suvera-
nitatea altor state și independența lor politică internă și
externă, dreptul de a-și orîndui singure organizarea social-
economică, de a-și stabili în mod liber structura politică,
socială și economică, și de a-și crea și dezvolta o cultură pro-
prie ; dreptul fiecărui popor de a-și exercita suveranitatea
asupra teritoriului său și de a dispune liber de bogățiile și
resursele sale naturale. încălcarea suveranității statelor poate
lua forma agresiunii (v.) sau intervenției (v.), iar statele care
comit astfel de violări ale dreptului internațional angajează
răspunderea lor internațională (v.). în perioada imperialis-
mului, urmărind scopuri expansioniste și de intervenție în
treburile altor popoare, doctrinarii burghezi susțin ideea
primatului dreptului internațional asupra suveranității de
stat, necesitatea formării unui „drept mondial" și a unui
„guvern mondial" ca primi pași către un „stat mondial".
Ei caută să discrediteze suveranitatea statelor, propunînd
înlocuirea ei printr-o suveranitate mondială. Aceste teorii
sînt însă respinse de realitățile vieții internaționale. Lupta
popoarelor pentru cucerirea și consolidarea suveranității
de stat se desfășoară cu o mare intensitate. Republica So-
cialistă România consideră că întărirea statului socialist co-
respunde cerințelor obiective ale vieții sociale și solidarității
internaționale a oamenilor muncii, cauzei socialismului și
păcii. Dezvoltarea fiecărui stat socialist, egal în drepturi,
293
s
suveran și independent, constituie o cerință esențială, de
care depind întărirea unității și coeziunii țărilor socialiste,
creșterea înrîuririi lor asupra mersului înainte al omenirii
spre socialism și comunism. în Republica Socialistă Româ-
nia, poporul, titularul suveran al puterii, o exercită prin
organele centrale și locale ale puterii de stat. Unul dintre
atributele fundamentale, esențiale și inalienabile ale sta-
tului nostru socialist este conducerea planificată a econo-
miei naționale, statul dispunînd efectiv și integral de mij-
loacele îndeplinirii practice a acestei atribuții, stăpînind
totalitatea pîrghiilor de conducere a vieții economice. Repu-
blica Socialistă România pune la baza relațiilor sale cu
alte state respectarea reciprocă a suveranității de stat, a
independenței naționale, egalitatea în drepturi a statelor,
avantajul reciproc, neamestecul în treburile interne ale sta-
telor, fundament solid al coexistenței și cooperării pașnice
între toate statele, indiferent de sistemul lor economic, so-
cial sau politic.
suzeranitate, dreptul unui stat asupra altui stat, care are gu-
vern propriu, dar nu are autonomie completă. Poarta oto-
mană exercita drepturi suzerane asupra unor state des-
prinse din Imperiul otoman, care nu obținuseră încă inde-
pendența {de ex., „Principatele Munteniei și Moldovei se
vor bucura, sub suzeranitatea Porții și sub garanția Puterilor
contractante, de privilegiile și de imunitățile de care s-au
bucurat și pînă acum“. Tratatul de pace de la Paris, 30 mar-
tie 1856, art. 22). în dreptul internațional contemporan, su-
zeranitatea apare ca o instituție depășită, menită să dis-
pară complet.
s
294
șanse egale, doctrină imperialistă care susține că toate statele
colonialiste trebuie să beneficieze de posibilități egale de
pătrundere și de exploatare economică în teritoriile din co-
lonii. Această teorie nesocotește drepturile suverane ale
statului de a încheia tratate cu alte state în conformitate
cu interesele sale.
ședință, formă de activitate a conferințelor internaționale sau
a sesiunilor organismelor internaționale. Ședințele au ca
obiect dezbaterea problemelor organizatorice, a celor de
fond sau a altor probleme aflate pe ordinea de zi ori a
adoptării documentelor conferinței sau sesiunii. Pentru des-
fășurarea ședințelor se adoptă, de obicei, un regulament
de procedură (v. și conferință internațională). Dezbaterile
sînt, în general, consemnate în protocoale sau în procese-
verbale, ședințele secrete constituind o excepție.
șef de post consular, persoană însărcinată de statul trimițător
să conducă consulatul. Șeful postului consular are un anu-
mit rang și face parte dintr-o clasă consulară (v.). El este
numit conform unei proceduri speciale eliberîndu-i-se de
către statul trimițător o patentă consulară (v.).
Ș
205
Șeful guvernului, președintele Consiliului de Miniștri, care, în
cadrul relațiilor internaționale are sarcina de a primi pe re-
prezentanții diplomatici ai altor state, de a purta tratative
cu ei, de a participa la conferințe internaționale, de a
semna -tratate și acorduri internaționale fără o împuterni-
cire specială. Cînd se găsește pe teritoriul unui stat străin,
șeful guvernului se bucură de imunitate și privilegii diplo-
matice. Rolul deosebit de important al șefului guvernului
în relațiile internaționale este scos în evidență de practica
actuală a contactelor personale ale șefilor de guverne din
diferite țări pentru rezolvarea problemelor internaționale.
O regulă cutumiară a dreptului internațional statornicește
că șeful guvernului nu are nevoie de depline puteri (v.)
pentru a putea reprezenta țara sa la reuniuni sau în orga-
nizații internaționale.
șeful misiunii diplomatice, diplomatul numit în fruntea mi-
siunii diplomatice (v.). Convenția de la Viena din 1961 cu
privire la relațiile diplomatice stipulează că șeful misiunii
diplomatice este „diplomatul însărcinat de statul acreditant
pentru a acționa în această calitate“. Șefii misiunilor di-
plomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sînt
numiți și acreditați de statul căruia îi aparține misiunea
diplomatică (statul acreditant) în statul de reședință potri-
vit unei proceduri speciale.
șeful statului, persoană unică (monarh sau prezident) sau co-
legiu prezidențial (consiliu de stat sau prezidiu) care arc
dreptul de a reprezenta statul în relațiile internaționale,
neavînd nevoie de nici o împuternicire specială. Constitu-
țiile majorității statelor acordă, de obicei, șefului statului
dreptul de a încheia pacea, de a trimite sau primi reprezen-
tanți diplomatici, de a da depline puteri pentru încheierea
celor mai importante tratate și acorduri internaționale, de
a le ratifica sau denunța, de a declara război sau stare de
război. Dreptul internațional recunoaște aceste prerogative
ale șefului statului atît pe teritoriul statului său, cît și atunci
cînd se găsește în străinătate. Cînd se află pe teritoriul unui
stat străin, șeful statului se bucură de imunitate deplină
(imunitatea suveranului), care implică : dreptul la inviola-
bilitatea persoanei, a bunurilor personale și a clădirii unde
locuiește, la libertatea de a comunica cu țara sa și cu alte
state folosindu-se de cifru și de curier diplomatic, dreptul
de imunitate fiscală și dreptul la un ceremonial deosebit
ș
296
(primire solemnă și onoruri speciale). Asupra lui nu se ex-
tinde jurisdicția țării străine. în temeiul unor reguli de
curtoazie internațională, persoanele care îl însoțesc pe șeful
statului se bucură de aceleași drepturi. în Republica So-
cialistă România, funcția de șef al statului este exercitată
de un colegiu prezidențial : Consiliul de Stat al Republicii
Socialiste România (v.).
297
$
talveg, drumul unei văi ; linia care unește punctele de maximă
adîncime ale albiei unei ape curgătoare ; calea navigabilă a
fluviului. Talvegul formează, în principiu, granița pe par-
cursul navigabil al unui fluviu care separă două state,
tarif vamal, tabel sistematic al taxelor vamale la care sînt su-
puse mărfurile trecute peste granița vamală a unei țări,
taxe vamale, taxe sau impozite percepute asupra mărfurilor
care trec peste granița vamală a unei țări.
teritoriu de stat, în dreptul internațional, porțiune din glo-
bul pămîntesc aflată sub suveranitatea deplină și exclusivă
a unui stat, incluzînd uscatul și subsolul său, apele și spa-
țiul aerian de deasupra lor. Exercitarea suveranității de stat
asupra teritoriului poartă denumirea de supremație terito-
rială. Dreptul internațional ocrotește supremația statului
asupra teritoriului său, stabilind inviolabilitatea teritorială
a statelor ca unul dintre cele mai importante principii de
drept internațional, confirmat în numeroase tratate și decla-
rații politice internaționale, care obligă toate statele să-și
respecte reciproc integritatea teritorială. Carta Națiunilor
Unite, consacrînd principiul neagresiunii (v.), ocrotește în
mod deosebit inviolabilitatea teritorială a .statelor. Teritoriul
este pentru populația care îl locuiește principalul izvor de
t
298
bogăție materială și are o mare însemnătate în formarea
statului, constituind expresia materială a supremației, in-
dependenței și inviolabilității populației.
teritoriu demilitarizat, porțiune de teritoriu avînd un regim
special, stabilit printr-un tratat internațional care obligă
părțile semnatare să desființeze orice fortificații militare de
pe acest teritoriu, să nu construiască noi fortificații, să nu
mențină baze militare și nici trupe, cu excepția celor nece-
sare pentru păstrarea ordinii. Uneori statele încheie tratate
de demilitarizare a unor zone teritoriale de frontieră. Ast-
fel, în urma păcii de la Versailles din 1919, zona renană a
fost demilitarizată.
teritoriu neutralizat, porțiune de teritoriu avînd un regim spe-
cial, stabilit printr-un tratat internațional, prin care părțile
se obligă ca, în caz de război, să nu poarte operații militare
pe acest teritoriu, să nu-1 transforme în teatru de război
și nici în bază militară. Statele încheie uneori tratate de
neutralizare a unor zone teritoriale de frontieră.
teritoriu vamal, porțiune de teritoriu în care asupra operațiilor
de comerț exterior se aplică o singură legislație vamală și
se ține o singură evidență statistică. Teritoriul vamal poate
fi mai mic decît granițele unei țări (dacă are porturi sau
zone libere) sau mai mare (în cazul unei uniuni vamale to-
tale, ca, de ex., Uniunea vamală a Belgiei, Olandei și Lu-
xemburgului).
teritorii care nu se autoadministrează, termen folosit pentru a
desemna categoria de teritorii dependente al căror regim
este reglementat de Carta O.N.U. (cap. XI), de ex., terito-
riile supuse tutelei internaționale (v.). Carta prevede că in-
teresele populațiilor acestor teritorii au o importanță deo-
sebită și că administrarea lor trebuie să aibă drept scop
dezvoltarea lor spre autodeterminare (v.). Statele care ad-
ministrează astfel de teritorii trebuie să respecte cultura po-
poarelor, să contribuie la progresul lor politic, economic și
social, în domeniul educației etc., să sprijine dezvoltarea lor
progresivă spre autoadministrarea lor și să prezinte cu regu-
laritate secretarului general al O.N.U. informații cu privire
la condițiile economice, sociale și de învățămînt din terito-
riile de care răspund. Ca urmare a luptei de eliberare a po-
poarelor din aceste teritorii și a adoptării Declarației Or-
ganizației Națiunilor Unite cu privire Ia abolirea colonialis-
mului (v.), numărul acestor teritorii a scăzut mult. Desăvîr-
șirea procesului de eliberare a popoarelor asuprite va duce
la dispariția teritoriilor care nu se autoadministrează.
299
t
termen de executare a contractului, dată convenită pînă la
care părțile contractante trebuie să-și îndeplinească obliga-
țiile stipulate în contractul încheiat. în cazul în care nu s-a
precizat un anumit termen, oricare dintre părțile contrac-
tante poate cere celeilalte părți executarea obligațiilor asu-
mate la data pe care o consideră indicată.
terorism, termen folosit în relațiile internaționale spre a de-
semna organizarea unor acțiuni criminale împotriva unor
șefi de state, demnitari străini sau împotriva unor instituții
străine. în 1937 a fost semnată la Geneva, de către 24 de
state, o convenție cu privire la prevenirea și reprimarea
internațională a terorismului, și anume : a) atentatele îm-
potriva vieții și sănătății șefilor de state și a persoanelor
aflate în funcții de stat și sociale ; b) acte diversioniste îm-
potriva proprietății de stat sau sociale; c) acțiuni care
creează pericol pentru vieți omenești ; d) pregătirea, păs-
trarea și aprovizionarea cu arme și mijloace de terorism ;
e) transmiterea de pașapoarte și de alte documente de va-
loare în acest scop ; f) pregătirea de acte teroriste, incitarea
la terorism și sprijinirea teroriștilor.
text autentic, text oficial al unui document. în dreptul inter-
național, textul autentic al tratatului este declarat de păr-
țile contractante ca text de bază, obligatoriu. Dacă tratatul
se redactează în mai multe limbi, în el se prevede, de obi-
cei, care text va fi considerat cel autentic. De ex., textele
Cartei O.N.U., redactate în cele cinci limbi oficiale (engleză,
franceză, chineză, rusă și spaniolă), sînt texte autentice ale
acestui document internațional.
transfer, termen folosit în relațiile de comerț exterior pentru a
desemna efectuarea plăților între țările care au introdus
restricții valutare. Calculele acestor plăți se fac fie în va-
luta țării pe teritoriul căreia se află debitorul, fie într-o
valută convertibilă a unei terțe țări.
tranzacție, termen folosit în comerț pentru a desemna înțele-
gerea intervenită între două sau mai multe părți prin care
se stabilește modalitatea transmiterii anumitor drepturi sau
a efectuării unor schimburi comerciale. Din punct de vedere
al formei lor, tranzacțiile pot fi încheiate verbal sau în
scris. Tranzacțiile scrise se împart, de asemenea, în tran-
zacții simple (semnate numai de părțile contractante sau
de reprezentanții lor) și tranzacții legalizate (de notariate
sau de organele autorizate să legalizeze). După conținutul
lor, se cunosc mai multe feluri de tranzacții, dintre care
menționăm : tranzacții de comerț exterior (prin care se
t
300
stabilesc, se modifică săli se sting obligațiile din domeniul
schimburilor comerciale externe) ; tranzacții în compen-
sare (prin care se convine asupra livrării reciproce de măr-
furi a căror valoare este egală) ; tranzacții pe termen (care
permit folosirea lor la jocurile de bursă, dîndu-le astfel
un caracter speculativ) etc. în alt sens, prin tranzacție se
înțelege acordul intervenit între două părți pentru a pune
capăt unor diferende (v.) prin renunțări reciproce la drep-
turi sau la pretenții. în acest sens, tranzacțiile sînt conside-
rate ca un compromis, ca o concesie etc.
tranzit, trecere a persoanelor sau a mărfurilor pe teritoriul
unui stat, punctul de plecare și cel de destinație al traseului
găsindu-se pe teritoriul altor state decît cel tranzitat. Pen-
tru tranzitarea teritoriului străin, persoanele au nevoie de
o viză de tranzit pe pașaport (v.). Condițiile în care este
admis tranzitul de mărfuri sînt stipulate în acordurile și în
convențiile comerciale încheiate între state. în dreptul inter-
național maritim, prin țară de tranzit se mai înțelege și te-
ritoriul prin care trebuie să treacă persoanele și mărfurile
-venind dinspre sau călătorind înspre mare, spre a pătrunde
într-o țară anclavată (adică lipsită de acces direct la mare)
sau spre a ajunge la mare venind dinspre o asemenea țară.
tratat internațional, înțelegere, acord de voință încheiat între
două sau mai multe state și care are drept scop direct să
genereze, să modifice sau să stingă drepturi și obligații în
relațiile dintre statele contractante. El constituie forma juri-
dică cea mai răspîndită de stabilire a colaborării între state,
în toate domeniile relațiilor internaționale, de reglementare
a problemelor internaționale. Tratatul este cel mai impor-
tant izvor de drept internațional. Respectarea tratatelor,
„pacta sunt servanda“ (v.) și a obligațiilor internaționale con-
stituie unul dintre principiile de bază ale dreptului interna-
țional. Un tratat internațional se compune din trei părți:
a) preambulul, care indică părțile contractante, numele re-
prezentanților care au semnat tratatul și scopurile urmărite
prin încheierea lui ; b) cuprinsul, împărțit în capitole și în
articole ; c) clauze finale, conținînd prevederi referitoare
la intrarea în vigoare, prelungirea, ratificarea etc. Pot
exista și anexe la tratat. Carta O.N.U. obligă statele membre
să înregistreze la Secretariatul O.N.U. tratatele sau acor-
durile de orice natură încheiate între ele și să transmită
•textul lor pentru a fi publicat într-o colecție specială de
tratate a organizației. Tratatele pot purta diverse denu-
miri : tratate (de obicei, se numesc astfel înțelegerile multi-
301
t
laterale care reglementează importante probleme politia
sau economice) ; pacte (v.) ; acorduri (v.) ; convenții (v.) ;
modus vivendi (v.) ; declarații (v.) ; schimb de note (v.) ;
compromisuri (v.) ; protocoale (v.) ; statute (v\) ; gentlemen’s
agreement (v.) etc. După numărul participanților, •tratatele
pot fi bilaterale, încheiate între două state, și ?nultilaterale,
cînd la ele participă mai multe state. Se numesc deschise
tratatele la care este permisă aderarea și a altor state decît
a celor care încheie inițial tratatul (v.), și închise cele la care
aderarea altor state nu este admisă. De obicei, tratatele sînt
împărțite, după conținutul lor, în tratate politice (de alianță
(v.), de asistență mutuală <v.), de neagresiune (v.), de neu-
tralitate (v.) etc.), economice, culturale, sanitare, juridice etc,
în realitate, întotdeauna conținutul politic al tratatului de-
termină esența lui. Dreptul internațional reglementează pro-
cedura de încheiere (v.) și de intrare în vigoare a tratate-
lor (v.), garanțiile pentru respectarea tratatelor (v.), încetarea
efectelor lor (v.). Tratatele au fost cunoscute încă din anti-
chitate. Primul tratat internațional despre care au rămas
informații este reprodus pe o stelă din mileniul al Hl-lea
î.e.n., scrisă cu caractere cuneiforme, descoperită în Chal-
deea. Acest tratat stabilea granița dintre orașele-regat
Lagash și Umma. Printre primele tratate cunoscute sînt :
tratatul încheiat în jurul anului 1280 î.e.n. între Ramses
al II-lea al Egiptului și regele hitiților Krasir. Acesta este
primul tratat internațional al cărui original s-a păstrat pînă
astăzi. Textul său, în hieroglife, £e găsește pe peretele de
sud al Templului lui Amon din Karnak ; tratatul dintre Elis
și Heria, din timpul războaielor medice (secolul al V-lea
î.e.n.), este cel mai vechi document al diplomației europene,
în exul mediu, o serie de acte internaționale au fost scrise,
dar au existat și înțelegeri orale. Astfel, la 1697, țarul
Petru I și Marele Elector Frederic al III-lea au încheiat o
convenție „cu voce tare și prin gesturi". La sfîrșitul seco-
lului al XVIII-lea, la 18 mai 1781, împăratul losif al II-lea
a încheiat un tratat scris cu împărăteasa Ecaterina a Il-a.
Printre cele mai vechi tratate cunoscute în istoria țării
noastre se numără : Tratatul de pace încheiat între Alexan-
dru Basarab, domnul Țării Românești și Ludovic, rege al
Ungariei, la 1354. Semnarea acestui tratat este amintită
într-un privilegiu al regelui Ludovic dat episcopului De-
metrius al Oradiei ; tratatul de alianță încheiat între Mircea
cel Bătrîn, domnul Țării Românești, și Vladislav, regele Po-
loniei, la 1389 și altele.
t
302
tratat inegal, acord internațional prin care una dintre părți
obține anumite drepturi fără o contraprestație în folosul
■celeilalte părți sau care nu asigură avantaje egale tuturor
părților. Tratatele inegale constituie instrumente însemnate
ale politicii neocolonialiste. în conformitate cu normele drep-
tului internațional contemporan care prevăd caducitatea
tratatelor încheiate în disprețul regulilor imperative ale aces-
tuia, din care face parte și principiul avantajului reciproc,
tratatele inegale trebuie considerate ca neobligînd statele
contractuale. Constituția Republicii Socialiste România pre-
vede printre principiile de bază ale politicii externe a sta-
tului nostru și avantajul reciproc.
tratat secret, tratat încheiat de șefii sau de guvernele unor state
fără îndeplinirea procedurii publice prevăzute de legile sta-
■ tului și fără a fi adus la cunoștința popoarelor respective.
Tratatele internaționale secrete, precum și textele secrete
anexate unor tratate destinate publicării sînt valabile, în
sensul că obligă statele contractante. Practica încheierii tra-
tatelor secrete, care de cele mai multe ori consemnau alianțe
agresive, obligații potrivnice intereselor și voinței popoare-
lor, a fost condamnată prin Decretul asupra păcii (v.).
tratative, mijloc de reglementare a problemelor internaționale
prin stabilirea unui contact între părțile interesate, expune-
rea punctelor de vedere și găsirea de comun acord a unei
soluții acceptabile pentru părți. Tratativele reprezintă cel
mai important, mai eficient și mai des folosit mijloc de so-
luționare a problemelor internaționale, pentru încheierea
de tratate și acorduri între state. Tratativele pot avea ca
obiect un schimb de păreri asupra unor probleme politice,
stabilirea liniei politice comune în viitor, rezolvarea unor
probleme noi, nelitigioase, încheierea de tratate, crearea
unor organe internaționale, reglementarea diferendelor etc.
Tratativele directe au loc prin intermediul unui stat terț,
în virtutea suveranității sale, fiecare stat are dreptul să
poarte tratative. Ele sînt purtate fie de organele de stat
centrale ale relațiilor externe, fie de către misiunile diplo-
matice sau misiunile speciale. O importanță deosebită pen-
tru rezolvarea problemelor internaționale cele mai însem-
nate au căpătat, în practica relațiilor internaționale, trata-
tivele și contactele dintre șefii de stat și de guverne. Aceste
contacte sînt realizate uneori prin intermediul vizitelor la
nivel înalt. Tratativele se pot purta, de asemenea, prin in-
termediul corespondenței diplomatice sau în cadrul confe-
rințelor internaționale, precum, și la sesiunile organizațiilor
303
t
internaționale. Alteori, se recurge la serviciile unor persoane
străine pentru ducerea tratativelor. în urma negocierilor
se pot adopta diferite acte internaționale : comunicate (v.),
tratate (v.), act final (v.) etc. — Tratative economice, propu-
neri preliminare, discuții, negocieri etc., care au loc între
părțile interesate, cu scopul de a încheia o înțelegere pen-
tru reglementarea relațiilor lor economice, precum și efec-
tuarea unor operații concrete în acest domeniu.
treburi interne, probleme care intră în competența națională a
unui stat. Dreptul internațional contemporan consacră prin-
cipiul neamestecului unui stat în treburile interne ale altui
stat. V. și neintervenție.
tribunal consular, tribunal care își exercita funcțiile în țările
unde exista regimul capitulațiilor (v.). Era prezidat de
consul, care judeca singur sau asistat de doi dintre cei mai
de vază cetățeni ai coloniei respective. Tribunalele consu-
lare care au funcționat în principatele române judecau,
arestau și dețineau în închisorile consulatelor pe cetățenii
țărilor lor sau îi extrădau, fără să informeze despre acestea
autoritățile autohtone. Procesele dintre străinii de diferite
naționalități erau judecate de tribunalul consulatului de
care depindea pîrîtul. Dacă un străin comitea o crimă, el
era judecat de tribunalul pămîntean, iar citarea lui se făcea
prin consulat. Instrucția și judecarea se făceau fiind de
față delegatul consulatului, care beneficia de dreptul de
veto cînd nu era de acord cu sentința dată. Aplanarea di-
ferendului se realiza pe cale diplomatică, între consulatul
respectiv și marele postelnic (mai tîrziu secretarul de stat,
apoi ministrul treburilor din afară), ajungîndu-se în unele
cazuri pînă la ambasada din Constantinopol și la cancela-
ria marelui vizir. După unire (1859), guvernul Principatelor
Unite a acționat împotriva acestei stări de lucruri și prin
convenții bilaterale, încheiate între Principatele Unite și alte
state, ou tot protestul Turciei, s-a realizat îngrădirea dreptu-
rilor pe care le aveau tribunalele consulare, iar după do-
bîndirea independenței ele au fost abolite.
tribut v. haraci.
trimis extraordinar, termen folosit în relațiile diplomatice pen-
tru a desemna pe : a) șeful unei misiuni diplomatice însăr-
cinat cu o funcție specială și temporară (de ex., pentru a
participa la un congres, la o ceremonie etc.) ; b) în mod
curent, reprezentantul diplomatic avînd grad imediat infe-
rior ambasadorului, însărcinat cu conducerea unui oficiu
diplomatic cu rang de legație.
t
304
triplex confinium, punctul de întîlnire a frontierelor dintre
trei state. De obicei, semnul care marchează un triplex
confinium este de forma unei prisme triunghiulare, avînd
gravată pe fiecare latură inițiala statului al cărui teritoriu
se află în direcția laturii respective.
tui, insemn al puterii și rangului la turci. Numărul tuiurilor
indica gradul ierarhic al celui care-1 purta. Marele vizir
a\ ea trei tuiuri, domnii Munteniei și Moldovei și principele
Transilvaniei, două (unii domni români au avut și trei tu-
iuri, de ex. Gheorghe Duca). Tuiul era făcut din părul unei
cozi de cal pus pe o prăjină care avea în vîrf o măciulie
de metal aurit; în partea de sus părul era împletit în
cinci, în partea de jos era lăsat liber.
tutelă internațională, sistem de administrare a unor teritorii
dependente care funcționează în cadrul Organizației Națiu-
nilor Unite, înlocuind sistemul mandatului internațional.
Conform Cartei, scopurile tutelei constau în întărirea păcii
și securității internaționale, sprijinirea progresului politic,
economic și social al populațiilor din teritoriile sub tutelă
și dezvoltarea lor progresivă pe calea autoadministrării sau
independenței, potrivit condițiilor existente în diferitele te-
ritorii și dorinței liber exprimate a populației, sprijinirea
respectului pentru drepturile fundamentale ale omului. Sta-
tele cărora O.N.U. le-a încredințat administrarea unor ase-
menea teritorii sînt datoare să înainteze periodic rapoarte
despre situația din aceste teritorii. O.N.U. examinează ra-
poartele, precum și petițiile cu privire la situația din aceste
teritorii, depozițiile petiționarilor, are dreptul să trimită pe-
riodic în teritoriile sub tutelă comisii de inspecție, care să
cunoască situația și să ia alte măsuri, în conformitate cu
acordurile de tutelă. Au fost trecute sub tutelă fostele teri-
torii aflate sub mandatul Ligii Națiunilor, cu excepția Africii
>de sud-vest, pe care fostul mandatar, Republica Sud-
Africană, încearcă să și-o anexeze. Pentru fiecare teritoriu
în parte s-a încheiat un acord de tutelă între O.N.U. și statul
administrator, acord confirmat de Adunarea Generală sau,
dacă teritoriul este considerat regiune strategică, de
Consiliul de Securitate. Funcțiile O.N.U. privind acor-
durile de tutelă, cu excepția zonelor strategice, sînt exer-
citate de Adunarea Generală, ajutată de Consiliul de
Tutelă (v.), iar pentru teritoriile strategice, de Consiliul
de Securitate. în octombrie 1946 au fost aprobate de Adu-
narea Generală a O.N.U. acordurile de tutelă asupra terito-
riilor : Tanganica, Camerunul Britanic, Togo Britanic, sub
305	t
20
tutela Angliei ; Camerunul Francez și Togo Francez, sub tu-
tela Franței; Ruanda-Urundi, sub tutela Belgiei; Noua
Guinee, sub tutela Australiei; Samoa de Vest, sub tutela
Noii Zeelande. Acordurile permiteau statelor tutelare să ad-
ministreze aceste teritorii ca părți componente ale terito-,
riului lor și să creeze acolo baze militare. în aprilie 1947,i
Consiliul de Securitate a confirmat acordul de tutelă al
S.U.A. asupra insulelor Marshall, Mariane și Caroline, din
Oceanul Pacific, considerate teritorii strategice. în noiem-
brie 1947, Adunarea Generală a confirmat acordul de tutelă
comună a Angliei, Australiei și Noii Zeelande asupra insulei
Nauru. în decembrie 1950, Adunarea Generală a confirmat
acordul de tutelă asupra. Somaliei, fostă colonie italiană^
In teritoriile sub tutelă, puterile administratoare au dus a
politică de exploatare și -de jug colonial, de discriminare
rasială, lipsind majoritatea populației de drepturi politicei
și social-economice. Lupta de eliberare națională a po-
poarelor din țările coloniale și dependente, reflectată și în
declarația Adunării Generale a Națiunilor Unite cu privire
la abolirea colonialismului (v.) (14 decembrie 1960), a dus
la eliberarea majorității pppoarelor din teritoriile sub tutelă.
t
30»
UAI v. Uniunea astronomică internațională.
UIT v. Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor.
ultimatum, notă diplomatică (v.) prin care un stat prezintă al-
tui stat anumite pretenții ce trebuie să fie satisfăcute într-un
termen scurt, sub amenințarea că, în cazul neîndeplinirii
condițiilor, nu va mai duce negocieri, ci va lua măsurile
dictate de împrejurări. Dacă un ultimatum cuprinde ame-
nințarea cu începerea războiului, el constituie, conform
celei de-^a treia convenții de la Haga din 1907, o declarație
condițională de război. Conform dreptului internațional con-
temporan și dispozițiilor Cartei O.N.U., care interzic statelor
să recurgă la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile
internaționale, atît declarația condițională de război, cît și
ultimatumul apar ca ilegale, ele constituind una dintre for-
mele agresiunii (v.).
umblători, corp de curieri ai domnului Moldovei pentru Po-
lonia și Ucraina în evul mediu.
UNEF v. Forțe de urgență ale Organizației Națiunilor Unite.
UNESCO v. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație,
Știință și Cultură.
UNICEF v. Fondul Națiunilor Unite pentru copii.
307	U
20*
Uniune, în dreptul internațional, formă a statului câhipUâ.
Se cunosc două feluri de uniuni : personale și reale. Uniu-
nea personală este o formă de unire a două state monar-
hice care au un monarh comun. Fiecare stat își păstrează
organele proprii legislative, administrative și judecătorești,
de ex., uniunea personală dintre Olanda și Luxemburg între
anii 1815 și 1890. Uniunea reală este o formă de unire mai
strînsă a statelor monarhice care au un șef comun, un sistem
monetar unic, armată unică, organe principale administra-
tive unice și duc o politică externă comună, de ex., uniu-
nea reală dintre Suedia și Norvegia între anii 1814 și 1905 ;
dintre Austria și Ungaria între anii 1867 și 1918.
Uniunea astronomică internațională (UAI ; Union astronomique
internaționale), organizație internațională neguvernamentală
fondată în 1919 la Bruxelles. Sediul actual al UAI este la
Nisa .(Franța). Scopul statutar al UAI este de a facilita le-
găturile dintre astronomii din diferite țări, atunci cînd este
necesar să se recurgă la o cooperare internațională și de a
favoriza studiul astronomiei în toate ramurile ei. UAI are
ca membri : academii de științe și comitete de astronomi
din 43 de țări, precum și 1 500 de membri individuali.' Uniu-
nea ține adunări generale o dată la trei ani, simpozioane
și alte reuniuni științifice. Republica Socialistă România a
aderat la UAI în 1950.
Uniunea internațională a organismelor oficiale de turism
(IUOTO ; International Union of Official Travel Organiza-
tion), organizație internațională neguvernamentală înființată
în 1925 la Haga. La 20 februarie 1947 a fost adoptată actuala
denumire și formă organizatorică, sediul stabilindu-se la
Geneva. Are ca membri cu drepturi depline organizații na-
ționale de turism din 93 de țări, precum și 48 de membri
asociați (organizații turistice cu profil comercial). Printre
membrii cu drepturi depline figurează și Oficiul național
român de turism „Carpați“. Scopul statutar al uniunii este
stimularea creșterii traficului de călători turiști, sprijinirea
rezolvării problemelor turistice, promovarea schimbului de
experiență între organizațiile membre etc. Organele sale
de conducere sînt : adunarea generală ; comitetul executiv ;
șapte comisii regionale ; cinci comisii pe probleme de spe-
cialitate ; un comitet al membrilor asociați. Are relații cu
Consiliul Economic și Social, UNESCO, Camera de comerț
internațională, Organizația aviației civile internaționale etc.
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT—ITU ; In-
ternational Telecommunication Union), organizație intergu-
U
308
vernamentală care a luat ființă la 17 mai 1865 sub denu-
mirea de Uniune telegrafică internațională. Actuala denu-
mire a fost adoptată în 1932. Prin acordul încheiat cu
O.N.U., la 15 noiembrie 1947 a primit statut de instituție
specializată a O.N.U. Are sediul la Geneva. Scopul statutar
al UIT este de a urmări dezvoltarea cooperării interna-
ționale pentru o folosire mai rațională a telecomunicațiilor,
precum și promovarea dezvoltării tehnice în vederea
creșterii eficienței serviciilor de telecomunicații în lume
pentru toate statele. De asemenea, Uniunea internațio-
nală a telecomunicațiilor trebuie să militeze pentru
coordonarea acțiunilor pe plan mondial în vederea
atingerii scopurilor propuse, organizarea de consfătuiri,
schimburi reciproce de studii și informații etc. în cadrul
acestei organizații activează 122 de membri, printre care și
România. Organele sale de conducere sînt : conferința ple-
nipotențiarilor ; conferința de administrare a telegrafului
și telefonului ; conferința de administrare a radioului ; con-
siliul de administrație ; secretariatul general; comitetul con-
sultativ internațional al radioului ; comitetul consultativ
internațional al telefonului și telegrafului ; comitetul inter-
național de înregistrare a frecvenței undelor. Pînă în 1964
s-au ținut 8 conferințe ale plenipotențiarilor și 15 conferințe
de administrație.
Uniunea interparlamentară (IPU ; Inter-Parliamentary Union),
organizație internațională neguvernamentală creată în 1889
de parlamentarii pacifiști dintr-o serie de state. în primii
ani ai existenței sale, Uniunea interparlamentară și-a con-
centrat activitatea asupra problemelor arbitrajului inter-
național ca mijloc de reglementare a litigiilor internațio-
nale ; ulterior, ea a examinat problemele securității inter-
naționale, dezarmării, problemele economice, sociale, colo-
niale. Scopul statutar al uniunii este de a încuraja contac-
tele personale între membrii tuturor parlamentelor pentru
desfășurarea unei activități privind întărirea și dezvoltarea
instituțiilor democratice, precum și a colaborării dintre state.
Din Uniunea interparlamentară fac parte peste 73 de gru-
puri parlamentare din diferite state. Uniunea interparla-
mentară contribuie la o mai bună cunoaștere reciprocă în-
tre state și la stabilirea unei atmosfere de încredere necesară
pentru îmbunătățirea relațiilor internaționale. Organele sale
conducătoare sînt : conferința interparlamentară, compusă
din reprezentanții tuturor grupurilor naționale parlamen-
tare membre, care se întrunește anual ; consiliul interpar-
309
u
lamentar ; comitetul executiv ; biroul interparlamentar.
Uniunea interparlamentară se bucură de statutul consulta-
tiv A -pe lingă Consiliul Economic și Social al O.N.U. Grupul
parlamentar român participă cu regularitate la lucrările
Uniunii interparlamentare.
Uniunea Poștală Universală (UPU ; Universal Postai Union),
, organizație interguv ernamentală care a luat ființă la 9 oc-
tombrie 1874 sub denumirea de Uniunea poștală generală.
Actuala denumire a fost adoptată în 1878. Ca urmare a acor-
dului încheiat în 1947 cu O.N.U., Uniunea poștală univer-
sală a devenit instituție specializată a O.N.U. Are sediul
la Berna. Potrivit statutului său, Uniunea poștală univer-
sală urmărește organizarea și îmbunătățirea diferitelor ser-
vicii poștale, precum și încurajarea dezvoltării colaborării
internaționale în acest domeniu. UPU este alcătuită din
125 de țări membre, printre care și Republica Socialistă
România. Ca organe de conducere și de administrație are :
congresul uniunii, comitetul executiv, comitetul consultativ
pentru cercetări științifice creat în 1957. Pînă în 1964 s-au
ținut 15 congrese.
uniune vamală, acord încheiat între două sau mai multe țări
privind desființarea granițelor vamale dintre ele și stator-
nicirea unui tarif vamal unic pentru celelalte țări. Schim-
burile comerciale între țările care au convenit asupra uniunii
vamale se intensifică.
UPU v. Uniunea Poștală Universală.
uzanțe comerciale internaționale, reguli comerciale stabilite în
practica comercială a statelor. Ele completează acordurile
intervenite între state și se aplică, în general, în comerțul
maritim. Uzanțele comerciale nu trebuie să contravină legi-
lor în vigoare, ci trebuie să aibă un caracter permanent și
aplicabilitate largă, să fie precise, nu vagi, neclare sau
controversate etc.
uzanțe diplomatice v. cutumă internațională.
U
310
v-w
valută, unitatea monetară a unei țări. Prin valută se înțeleg și
biletele de bancă sau monedele metalice (cu excepția celor
de aur sau de argint) emise de alte state. în practica de-
contărilor internaționale, termenul de valută străină cu-
prinde, pe lîngă semnele valutare străine, și instrumentele
de plată și de credit ca : cecuri, cambii, acreditive, scrisori
de credit etc. V. și devize, rezerve valutare.
vamă, instituție de stat menită să realizeze politica vamală a
unei țări. Vama implică un control al mărfurilor, inclusiv
al bagajelor și coletelor poștale, la trecerea lor peste gra-
nița unei țări, precum și perceperea unor taxe vamale sta-
bilite prin tariful vamal pentru mărfuri. în principatele
române, organizarea vămii începe din secolul al XlV-lea.
în vechime, vama constituia un venit domnesc ; ea se
arenda sau putea constitui danii ale domnului, ale unui
slujbaș credincios sau ale unei mănăstiri. Taxele de import
și de export erau fixate prin convenții ale domnului cu
vecinii. Cel mai vechi document românesc păstrat este un
privilegiu vamal : actul din 20 ianuarie 1368, prin care
Vlaicu Vodă, domn al Țării Românești, întărea vechile li-
bertăți comerciale ale brașovenilor. Pe Dunăre, punctele
vamale cunoscute erau: Brăila, Floci, Călărași, Giurgiu,
Turnu, Calafat (a cărui vamă era cedată mănăstirii Tis-
311
V
mâna), âeverin; iar în Moldova : dernăuți și Îîotin spre
Polonia, Tighina și Cetatea Albă spre tătari, Tecuci și
Putna spre Țara Românească, Trotuș și Moldovița, spre
Transilvania. Paza vamei și prinderea contrabandiștilor erau
încredințate, în secolul al XVII-lea, corpului martalogilor
(v.), conduși de un căpitan. Prin Regulamentul organic,
vămile au devenit dintr-un venit domnesc un venit al sta-
tului. La 1 ianuarie 1848 a fost desființată vama dintre
Moldova și Țara Românească; uniunea vamală a avut o
importanță capitală, marcînd trecerea pieței interne de la
stadiul provincial la cel național. De la 1860, vama nu s-a
mai arendat, constituind monopol de stat.
vameșul cel mare, administratorul vămilor în țările române,
concesionar în schimbul unei arende plătite domnului. în
secolele XIV—XVII era slujbaș domnesc, apoi arendaș.
vasalitate, formă de dependență politică a statelor, caracteris-
tică pentru epoca feudală, în cadrul căreia statul dependent,
vasal se obliga să dea statului mai puternic, suzeran, aju-
tor militar, să-i plătească o contribuție bănească și să-i
fie credincios. Statul vasal era dependent de suzeranul său
atît în problemele de politică internă, cît și în cele de po-
litică externă. Suzeranul rezolva problemele externe ale
vasalului și numai excepțional îi recunoștea acestuia dreptul
de a încheia tratate internaționale. în Asia mai erau va-
sale pînă după cel de-al doilea război mondial unele prin-
cipate indiene față de Anglia, și unele principate indone-
ziene față de Olanda. în prezent, mai există în Europa un
singur stat vasal, Andorra, în Pirinei, aflat sub suzerani-
tatea Franței și a episcopului de Urgel .(Spania).
vase de comerț, nave folosite fie pentru transportul de pasageri
sau de mărfuri, fie pentru exploatarea bogățiilor mării.
Vasele de comerț au dreptul de „pasaj inofensiv" (v.) prin
apele teritoriale ale oricărui stat, cu condiția să respecte
dispozițiile luate de statul riveran. în temeiul dreptului de
pasaj inofensiv, vasele de comerț au dreptul să poposească
în porturile străine deschise navigației internaționale.
vase militare, nave care fac parte din forțele armate ale unui
stat. Intrarea navelor militare în porturile și în apele teri-
toriale ale unui stat străin nu este permisă, de obicei, decît
în baza unei autorizații prealabile (cu excepția cazurilor
de forță majoră : avarie, furtună etc.). Unele state admit
accesul liber al navelor militare străine, cu condiția unei
înștiințări prealabile. Navele militare care se găsesc în mod
V
312
legal în apele interioare sau teritoriale ale unui stat străin
se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și penală și nu
pot fi confiscate, sechestrate sau rechiziționate. Ele sînt
obligate să respecte dispozițiile statului riveran cu privire
la regulile de navigație, securitate, sanitare etc.
veto, expresie latinească însemnînd „mă opun“. Dreptul de
veto se folosește, de obicei, în cazul cînd opunerea
unui singur membru al unui colectiv poate împiedica
validitatea unei decizii pentru care votează toți ceilalți
membri ai colectivului. în viața internațională actuală,
„dreptul de veto“ se folosește pentru a desemna principiul
unanimității marilor puteri în Consiliul de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite. Potrivit prevederilor Cartei
O.N.U., pentru adoptarea unei hotărîri în Consiliul de Secu-
ritate într-o problemă de fond, este necesar votul afirmativ
a nouă state, în acest număr incluzîndu-se în mod obliga-
toriu voturile celor cinci membri permanenți : U.R.S.S.,
S.U.A., China, Anglia și Franța. în cazul cînd unul dintre
cei cinci membri permanenți votează contra, propunerea
este considerată respinsă. Regula unanimității membrilor
permanenți ai Consiliului de Securitate reflectă concepția
care stă la baza acestei organizații, potrivit căreia este ne-
cesar acordul unanim al marilor puteri pentru asigurarea
și întărirea păcii și securității internaționale.
viceconsul, persoană care îndeplinește funcții consulare, avînd
grad inferior consulului. De obicei, viceconsulul funcțio-
nează ca ajutor al unui consul sau al unui consul general.
Un oficiu consular condus în permanență de un viceconsul
poartă denumirea de viceconsulat. în acest caz, viceconsulul
îndeplinește toate atribuțiile recunoscute consulilor și po-
sedă patentă consulară (v.) și exequatur (v.).
violarea frontierei v. incident de frontieră.
viză, în terminologia dreptului internațional, mențiune spe-
cială aplicată pe un pașaport sau pe un alt document de
călătorie prin care un stat permite intrarea, ieșirea sau
tranzitul unei persoane pe teritoriul său. Membrilor repre-
zentanțelor diplomatice și altor persoane oficiale asimilate
acestora (înalți demnitari etc.) li se acordă o „viză diplo-
matică", în baza căreia aceste persoane se bucură de anu-
mite imunități și privilegii pe teritoriul statelor străine.
vizită diplomatică, una dintre cele mai importante forme ale
contactelor diplomatice. La sosirea în țara în care a fost
numit, ambasadorul sau trimisul extraordinar face o vizită
313
V
șefului protocolului de la Ministerul Afacerilor Externe
pentru a cunoaște procedura de acreditare (v.) folosită în
țara respectivă și practica protocolară a acestei țări, în
special felul cum se fac vizitele oficiale după înmînarea
scrisorilor de acreditare <v.). O altă vizită o face șeful mi-
siunii diplomatice la ministrul afacerilor externe al țării
de reședință. în cursul acestei vizite, șeful misiunii diplo-
matice înmînează ministrului afacerilor externe copii de pe
scrisorile de acreditare și textul discursului pe care inten-
ționează să-1 pronunțe cu ocazia prezentării scrisorilor de
acreditare. Cu același prilej, el cere să fie primit în au-
diență de șeful statului pentru a prezenta scrisorile de
acreditare. Șeful misiunii diplomatice mai face o vizită la
decanul corpului diplomatic (v.) pentru a se interesa despre
practica protocolară a statului de reședință. După prezen-
tarea scrisorilor de acreditare, șeful misiunii diplomatice
face vizite membrilor guvernului, autorităților locale, șefilor
altor misiuni diplomatice mai mari în rang și mai vechi
în acreditare și primește vizitele celorlalți diplomați străini.
Vizite reciproce își fac și diplomații de ranguri inferioare.
Vizitele contribuie la stabilirea unui contact permanent
între diplomați și au o mare însemnătate pentru lărgirea
cercului lor de relații.
vînzare de teritoriu, mod de transfer al unui teritoriu de la
un stat la altul printr-o operație de vînzare-cumpărare.
Astfel, Peninsula Alaska a fost vîndută de Rusia Statelor
Unite ale Americii în 1867. Metoda vînzării de teritorii nu
este compatibilă cu principiile dreptului internațional con-
temporan, potrivit cărora modificările teritoriale trebuie să
fie dominate de dreptul popoarelor de a-și hotărî singure
soarta.
Vlah-serai (sau Vlad-serai), denumire dată palatului din Con-
stantinopol, unde își avea reședința capuchehaia (v.) Țării
Românești. V. și Bogdan-serai.
volumul comerțului exterior, totalitatea schimburilor comerciale
externe ale unei țări, grup de țări, zone etc. Acest volum
se exprimă fie în unități naturale, în care caz se vorbește
de volumul fizic al comerțului exterior, fie în unități mo-
netare, numit volumul valoric al acestui comerț.
voluntari, denumire folosită în dreptul internațional pentru a
desemna pe străinii care participă la război în cadrul for-
țelor armate ale unui stat. Unitățile de voluntari trebuie să
îndeplinească condiții identice cu cele ale partizanilor (v.).
V
314
Voluntarii se bucură de aceleași drepturi ca și ceilalți
combatanți (v.).
vot, act prin care un membru al unei colectivități (conferință,
congres, organ internațional) se pronunță cu privire la o
hotărîre pe care această colectivitate este chemată s-o ia
sau pentru alegerea fie a organelor conducătoare fie a unor
reprezentanți. — Vot consultativ, denumire prin care se
desemnează dreptul unui membru, al unei adunări sau al
unei conferințe de a exprima părerea sa, fără să aibă drep-
tul de a vota. Observatorii la o reuniune internațională au,
de obicei, drept de vot consultativ. — Vot deliberativ, de-
numire prin care se înțelege dreptul de care beneficiază
un membru al unei organizații internaționale sau partici-
pantul la o conferință internațională de a lua parte la votul
asupra problemelor supuse forului respectiv. — Vot egal,
sistem de vot potrivit căruia fiecare membru al unui co-
lectiv chemat să decidă asupra unei probleme dispune de
un singur vot, iar toate voturile au aceeași valoare. Acest
sistem de vot corespunde principiului egalității suverane a
statelor și asigură o participare egală a fiecărui stat la
vot. El este adoptat în regulamentele de procedură ale O.N.U.
și ale celor mai multe organizații internaționale guverna-
mentale. — Vot nominal, procedură de vot prin care mem-
brii votanți sînt chemați pe rînd pentru a exprima pe față
votul lor. La conferințele internaționale, votul nominal este
folosit în probleme importante pentru a se consemna în
mod precis poziția fiecărui stat. în cazul votului nominal,
statele sînt chemate la vot în ordinea alfabetică a denu-
mirii lor primul fiind stabilit prin tragere la sorți. De
obicei, în organizațiile internaționale și la conferințele in-
ternaționale, votul nominal este obligatoriu dacă unul din-
ți e membrii votanți cere aplicarea acestei proceduri. — Vot
ponderat, sistem de vot bazat pe inegalitatea părților, potri-
vit căruia unele părți dispun de un număr mai mare de
voturi decît altele, în funcție de anumiți factori (contribuție
financiară, întindere, populație, tonaj etc.). Un astfel de sis-
tem de vot există în unele organizații internaționale, ca :
Fondul monetar internațional, Banca internațională de re-
construcție și dezvoltare, Comunitatea economică europeană
(Piața comună).
WFUNA v. Federația mondială a asociațiilor pentru Națiunile
Unite.
WHO v. Organizația Mondială a Sănătății.
WMO v. Organizația Meteorologică Mondială.
315
V-W
zonă, porțiune dintr-o întindere delimitată pe baza unei carac-
teristici distinctive sau a unor împrejurări speciale. — Zonă
contiguă, fîșia de mare care se întinde dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale, pînă la o anumită distanță,
variabilă de la caz la caz, spre larg și în care statul riveran
poate să-și exercite autoritatea sa în anumite domenii spe-
ciale (de pescuit, vamale, fiscale, de securitate, sanitare etc.).
Ea este stabilită prin legile interne ale statului riveran și
uneori și prin convenții internaționale. în zona contiguă,
statul riveran interzice navelor și cetățenilor străini să-și
desfășoare anumite activități. Regimul zonei contigue con-
stituie o excepție de la regimul mării libere, care, în prin-
cipiu, se aplică în largul mării, dincolo de marea terito-
rială (v.). — Zona de dislocare a forțelor armate, în dreptul
internațional, porțiune din teritoriul unui stat pusă la
dispoziția altui stat pentru a fi folosită de forțele armate
care staționează temporar pe acel teritoriu, în baza unui
tratat internațional. Aceste zone cuprind, de obicei, locurile
de staționare a unităților militare, cîmpurile de instrucție,
cîmpurile de tragere, poligoanele și alte obiective. O zonă
de dislocare a forțelor armate constituie sau nu o bază
militară străină în funcție de împrejurările de fapt. în
acest caz, ea încalcă principiile de bază ale dreptului inter-
316
național contemporan (suveranitatea de stat, neamestecul
în treburile interne, egalitatea în drepturi etc.). — Zonă
demilitarizată, teritoriu cu privire la care s-o convenit demili-
tarizarea (v.). Printr-un tratat încheiat la Washington,
în 1959, s-a statornicit demilitarizarea Antarcticei (v.).
— Zonă denuclearizată, porțiune de teritoriu în care nu sînt
■produse sau amplasate arme atomice, termonucleare și ra-
chete purtătoare ale acestor arme. Republica Socialistă
România a făcut propuneri pentru transformarea Balcanilor
într-o zonă a păcii și colaborării, fără arme nucleare și
fără mijloace de transportare a lor la țintă (v. propunerile
privind realizarea unei înțelegeri multilaterale între țările și
popoarele din Balcani), și se pronunță consecvent în favoa-
rea creării de zone denuclearizate în diferite regiuni ale
lumii, de exemplu în Europa centrală și în Europa de nord,
în America Latină, în Africa, ca un mijloc de slăbire a încor-
dării în relațiile internaționale și de pregătire a condițiilor
prielnice înfăptuirii dezarmării generale. în 1957, R. P. Polonă
a propus crearea unei zone denuclearizate în centrul Europei,
între altele, propunerea R. P. Polone prevedea că, în cazul
cînd cele două state germane își vor exprima acordul de a
înfăptui interzicerea producției și acumulării de arme ato-
mice și termonucleare pe teritoriile lor, R. P. Polonă își va
asuma aceleași obligații. în 1958, guvernul R. P. Polone a
repetat propunerea de creare a unei zone denuclearizate în
centrul Europei care să cuprindă teritoriile Poloniei, Ceho-
slovaciei, R. D. Germane și R. F. a Germaniei. în 1961, Urho
Kekkonen, președintele Finlandei, a propus transformarea
nordului Europei într-o zonă denuclearizată. La sesiunea a
XVI-a, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția
intitulată „Africa considerată zonă denuclearizată", prin care
cerea statelor membre să se abțină de a efectua sau de a
urmări în Africa experiențe nucleare sub orice formă ; să se
abțină de a folosi teritoriul, apele teritoriale sau spațiul
aerian al Africii pentru a experimenta, acumula sau trans-
porta arme nucleare ; de a considera și trata continentul afri-
can ca o zonă denuclearizată. La 13 februarie 1967, reprezen-
tanții a 21 de state latino-americane, întruniți la Ciudad de
Mexico au adoptat clauzele unui tratat privind denucleariza-
rea acestei zone. Tratatul interzice experimentarea, folosirea,
fabricarea sau achiziționarea armelor nucleare. El urmărește
crearea unei zone libere de arme nucleare într-o întinsă
regiune populată a lumii. Prin Convenția de la Washington
317
Z
din decembrie 1059, privitoare la folosirea Antarcticei numai
în scopuri pașnice, acest continent a devenit în fapt o zonă
denuclearizată. — Zonă internațională, denumire folosită
pentru a desemna un tenitoriu pentru care unele istate stră-
ine stabilesc un regim special. O astfel de zonă a' fost
Tamgerul. — Zonă de securitate (sau zonă specială), zonă ma-
ritimă în care statul riveran înfăptuiește controlul în scopul
asigurării securității sale ; ea se află în afara apelor teri-
toriale. Stabilirea unor zone de securitate este un drept su-
veran al statului riveran. El trebuie să se abțină de la re-
glementări și practici care, sub pretextul asigurării securi-
tății, propun să reducă de fapt, în zona respectivă, dreptu-
rile ce revin tuturor statelor în marea liberă (v.).
Z
318

Redactori de carte :
CLARA ARDELEANU,
PETRE BĂRBULESCU,
GHEORGHE GHEORGHE, VALENTIN URUM
Coperta : VALENTINA BOROȘ
Tehnoredactor : FLORIAN SĂPUNĂRESCU
Dat la cules 04,03.1967. Bun de tipar 10.04.1967.
Apărut 1967. Hîrtie tipar înalt tip B. de
63 g/m2. Format 800X1000/32. Coli editoriale 20,97.
Coli tipar 10. C. Z. pentru biblioteci 03 (327)=R.
Tiparul executat sub comanda nr. 6124/70 161 la
Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii“, Piața
Scînteii nr. 1, București — Republica
Socialistă România