MIC DICȚIONAR de biologie COPERTA: QH. MARINESOU REFERENȚI ȘTIINȚIFICI: Acad. prof. dr. doc. R. CODREANU Frof. dr. doc. E. PAȘTEA Or. A. NASTA BUCUREȘTI • 1976 TEOFIL CRĂCIUN - VIRQINIA CRĂCIUN M!C DICȚIONAR de biologie EDITURA ALBATROS PREFĂ ȚA Am examinat cu atenție și cu viu interes succesiunea termenilor biologici explicați în dicționarul întocmit de Teofil Crăciun și Virginia Crăciun, fiind astfel în măsură să apreciez întinderea orizontului de cunoaștere a fenomenelor vieții pe care ei s-au stră- duit să-l exploreze spre a aduce un instrument sigur de clarificare a noțiunilor în studiul biologiei și pentru propagarea ei în marele public. Contribuția lor este cu atît mai valoroasă cu cît ei nu s-au măr- ginit numai la grija unei informări corecte, ci așa cum reiese din Cuvîntul înainte, autorii au situat elaborarea definițiilor în contextul liniilor mari de dezvoltare a biologiei și mai ales în cadrul complex de participare a disciplinelor biologice la rezol- varea unor probleme de producție și cultură ale societății noastre socialiste. Dicționarul dobindește astfel un vădit caracter de sinteză, servind la coordonarea cunoștințelor biologice pînă la frontierele lor cu celelalte științe și la orientarea cititorilor în domeniul ideilor de bază ca și de perspectivă ale biologiei contemporane, cu aplica- țiile ei firești la realitățile românești. Directivele recentelor hotărîri de partid și de stat asupra triplei integrări: învățămînt-cercetare-producție au definit și accentuat rolul științelor biologice fundamentale și aplicate în căutarea so- luțiilor optime pentru satisfacerea nevoilor crescînde de noi re- surse naturale productive și pentru ridicarea necontenită a nive- lului de trai. PREFAȚĂ 6 Deși țara noastră are rarul privilegiu de a-și fi păstrat in mare parte nealterat patrimoniul bogățiilor și frumuseților sale natu- rale, competiția tehnică și energetică duce la confruntări hotărî- toare cu probleme cardinale pentru asigurarea prosperității în viitor: apărarea echilibrelor naturale, reducerea factorilor de po- luare, ocrotirea integrității mediului înconjurător necesar sănă- tății noastre fiziologice și morale, combaterea dăunătorilor vegetali și animali ai culturilor și produselor agricole, ai pădurilor și vegetației spontane. Cadrul natural, monumentele naturii, individualitățile fizio- grafice ale patriei noastre se adaugă la caracteristicile etnografice și la istorie pentru definirea specificului național. Dar biologia prin conceptele sale evoluționiste și proclamarea legilor naturale în explicarea originii și ascensiunii umane, constituie un impor- tant sprijin al concepției noastre materialist-dialectice despre lume, contribuind la înlăturarea obscurantismului, misticismului și altor interpretări retrograde. De asemenea, biologia ne apare solidară cu revoluția tehnico- științifică pe care o trăim, de la care preia metode tehnice perfec- ționate spre a le aplica la descoperirea determinărilor moleculare și cuantice ale proceselor vitale, iar sistematizarea lor cu ajutorul ciberneticii și al calculului statistic a favorizat rezultatele de o eficiență spectaculară ale geneticii, fiziologiei, biochimici, imuno- logiei, terapiei, raddobiologiei etc. Am semnalat o parte din multitudinea aspectelor de actuali- tate ale biologiei pentru a sublinia măsura în care ele se oglindesc în comentarea termenilor dicționarului care își întregește astfel menirea sa didactică, devenind, o adevărată călăuză de inițiere în diversitatea copleșitoare a relațiilor omului cu natura. Ritmul rapid al descoperirilor introduce noțiuni noi în bio- logie, îmbogățind mereu terminologia științifică. Aceasta trebuie adaptată spiritului limbii noastre pentru a împămînteni un tezaur propriu care să garanteze incorporarea cunoștințelor noi în cultura 7 PREFAȚĂ maselor și să stimuleze interesul asupra acestor probleme de ac- tualitate. Autorii au tins să insereze In dicționar cit mai multe nou- tăți științifice In legătură mai ales cu modalitățile hibridării, mecanismele citogenetice, explozia rezultatelor din genetica și biologia moleculară, revelațiile citologiei ultrastructurale, ale fiziologiei celulare și citoenzimologiei etc. In fața fluxului informațional, mijloacele lexicale ale limbilor clasice apar depășite și se folosesc în proporție tot mai mare cu* vintele curente din limbi actuale, în special engleza, avîndu-și rareori origina în rădăcini latine, care ar fi mai ușor de adaptat în limba noastră. Vocabularul științific se încarcă astfel inevitabil cu expresii străine, cărora trebuie să le găsim un corespondent în românește sau care să devină mai lesne asimilabil, și constatăm că autorii au avut în vedere acest imperativ de-a lungul întregii lucrări. Dar utilitatea ei va putea fi apreciată și ca un prețios auxiliar al învâțămîntului științelor naturii pentru tineret, rezumînd date esențiale în numeroase domenii: sistematica, morfologia și fiziologia plantelor, caracterizarea grupelor zoologice, anatomia, și embriologia umană și comparată, fiziologia animală, cu accentu- ări asupra endocrinologiei, neurofiziologiei etc., antropologia, biochimia vegetală și animală, ecologia, biogeografia, nomencla- tura, noțiuni fundamentale de biologie generală și evoluționism etc., fără a neglija aspectele necesare de paleontologie, geologie, fizico-chimie, tehnici biologice, hematologie și imunologie, indi- cații generale de patologie și parazitologie etc. Ni se oferă un adevărat compendiu al științelor biologice la un nivel superior, dar cu un incontestabil rol instructiv pentru tineret și cercuri variate de cititori, în sprijinul cărora autorii au ținut să documenteze articolele importante ale dicționarului cu numele și datele cronologice despre personalități din știința mondială și românească ce au adus contribuții majore la progresul cunoștințelor respective. PREFAȚĂ 8 Am enunțat cîteva din calitățile acestui „Mic dicționar de biologie", care își așteaptă validarea din partea publicului cititor prin cît mai variate sugestii de amplificare și sini sigur de succesul lucrării, care nu se va opri la prima ediție. Prețuirea, deopotrivă cu critica sînt răsplata care poate fi acordată autorilor pentru si- lința lor sinceră de a contribui la un climat prielnic propășirii biologiei în țara noastră. Acad. RADU CODREANU CUVINT ÎNAINTE Viața, cu toate aspectele ei cunoscute și necunoscute, a preocu- pat omul din cele mai vechi timpuri, delerminînd nașterea, și dezvoltarea științelor biologice. Acestea cercetează lumea micro- scopică și submicroscopică în căutarea tainelor vieții, în descifrarea „alfabetului genetic^, stabilirea cauzelor care duc la apariția unoi' maladii grave etc. Tot ele studiază și descoperă in lumea macro- scopică animală și vegetală noi și noi resurse de hrană, asigurin- du-ne că există rezerve potențiale suficiente, chiar pentru situația cinci populația terei se va tripla. Așadar, științele biologice oferă omului posibilitatea să acționeze asupra organismelor vegetale și animale, transformîndu-le caracteristicile, pentru sporirea gradului de utilitate sau pentru lupta împotriva dușmanilor lui invizibili — microorganismele. Avînlul impetuos din ultimul timp al acestor științe se dato- rează atît considerabilului lor aport teoretic, dar mai ales interesului practic și dezvoltării metodelor și tehnicilor de cercetare. Programul Partidului Comunist Român, subliniind că știința constituie factorul primordial al progresului contemporan și că societatea socialistă multilateral dezvoltată și comunismul nu pot fi edificate decit pe baza celor mai înaintate cuceriri ale științei și tehnicii, a prevăzut promovarea mai fermă a cercetării în do- meniul științelor biologice și orientarea acesteia spre rezolvarea unor probleme de importanță deosebită. Astfel, Programul parti- dului precizează că cercetarea biologică, alături de obiectivul cu- noașterii secretelor vieții, ale naturii, va trebui să folosească rezul- tatele cunoașterii în vederea transformării naturii în folosul omu- lui. în acest sens științele biologice din țara noastră sînt chemate CUVÎNT ÎNAINTE 10 să creeze noi soiuri de plante de înaltă productivitate, cu calități nutritive superioare și a unor noi rase de animale cu productivi- tate superioară. Științele biologice trebuie să răspundă prompt acestor cerințe, corespunzător celor mai înalte cuceriri pe plan mondial. Totodată, Programul partidului relevă sarcina științelor biologice de a pune accentul principal pe studierea multilaterală a organismului uman, a fenomenelor generate de raportul omului tu natura înconjurătoare, de condițiile vieții moderne. Dezvoltarea biologiei ca știință a fost condiționată de relevarea și investigarea unor structuri ale viului din ce în ce mai subtile. Astfel, studiul plantelor duce la nașterea botanicii, cel al ani- malelor la cea a zoologiei. Prima studiază regnul vegetal din punct de vedere morfologic (care cuprinde azi aproximativ o jumătate de milion de specii) și pe baza datelor obținute elaborează sistematica sau taxonomia plantelor. Zoologia are sub observație cele aproximativ un milion și jumătate de specii animale, cărora le studiază viața, le cercetează structura și le elaborează sistematica. Studiul relației dintre organe și mecanismele nutriției, respi- rației, reproducerii etc. a dus la apariția altor științe: anatomia, morfologia, fiziologia (vegetală și animală). Invenția și perfecționarea microscopului, precum și a nume- roaselor aparate de analiză ce i-au urmat, au contribuit la crearea altor discipline biologice: microbiologia, citologia etc. Aprofun- darea cunoașterii științifice privind ereditatea și variabilitatea a contribuit la nașterea geneticii în anul 1900. Studiul organizării vieții ca sistem de corelații morfofuncțio- nale adaptate la condițiile ambiante a relevat aspecte importante ale materiei vii, comune atit plantelor cit și animalelor — cum este problema originii speciilor, creînd premisele elaborării teoriei științifice a evoluției (Ch. Darwin, în 1859), de care au bene- ficiat ecologia, paleontologia, precum și științele biologice aplica- tive, cum sînt: ameliorarea, fitotehnia (cultura plantelor), zootehnia (creșterea animalelor), medicina etc. Cunoașterea în domeniul biologiei a beneficiat de apariția științelor așa-zise de „contact", care studiază fenomenele existente 11 CUVÎNT ÎNAINTE la hotarul dintre două sau mai multe domenii: biochimia, bio- fizica, bionica, electronomicroscopia etc. Acestea, prin precizarea in termeni fizico-chimici a naturii, structurii și funcțiilor materia- lului celular la nivel molecular, au asigurat în ultimele trei decenii o creștere și o extensiune deosebită a cunoștințelor privind princi- piile și mecanismele eredității, ceea ce a determinat nașterea geneticii sau biologiei moleculare, cu strălucitele ei descoperiri care au permis stabilirea faptului că ereditatea (reproducerea, dezvoltarea și funcționarea) constă în transferul unui mesaj codificat, repetat de la o generație la alta. Este de presupus că în viitor, prin conjugarea eforturilor oame- nilor de știință și perfecționarea continuă a tehnicilor de investi- gare să fie posibilă descoperirea unor structuri și a unor mecanisme mai subtile, răspunzătoare pentru aspecte încă necunoscute ale substanței vii, ale specificului biologic. Acestea sini doar cîteva din importantele științe și probleme ale biologiei studiate azi în laboratoarele lumii și în natură. Cum este și firesc, fiecare își vehiculează informația cu anumiți termeni de specialitate. Dicționarul de față are drept scop explicarea unora dintre acești termeni. Autorii țin să precizeze că volumul nu este exhaustiv. Dealtfel nici nu ar putea fi, deoarece numărul termenilor utilizați în știin- țele biologice este de ordinul sutelor de mii, număr imens ce nu poate fi cuprins înir-un spațiu redus ca cel al acestei lucrări. Dicționarul de biologie se adresează în special tineretului școlar și studenților. La selectarea^ termenilor autorii au ținut seama de cei cărora li se adresează. în același timp el se va dovedi util tuturor celor interesați, cît de cît, de științele biologice. în dicționar sînt cuprinși și explicați termeni din diversele domenii ale biologiei, insistîndu-se cu precădere asupra acelora care sint folosiți de ultimele cercetări și descoperiri. Articolele explicative au dimensiuni diferite în funcție de importanța și dificultatea înțelegerii sensului exact, acceptat una- nim în știință. De aceea, explicarea unor termeni este lapidară, iar a altora mai amplă. CUVÎNT ÎNAINTE 12 Urmărind a fi cit mai conciși, dar totodată și mai expliciți, la termenii care s-au pretat (în cazul unor termeni compuși sau la primul termen dintr-un grup) s-a introdus în paranteză origi- nea etimologică. In general. în scopul uniformizării, la fiecare termen s-a pre- zentat conținutul (explicația etimologică și definiția), sfera sau sensurile (general și restrlns) și exemplificări. Unii termeni de origine străină dar cu circulație mare s-au dat cît mai aproape de original, încerctnd a-i adapta, prin transcriere, limbii române (ex. alelă, eucariot, stres, singamie ele.). Unele noțiuni au fost trecute la plural din considerentul că astfel slnt utilizate cel mai frecvent. In scopul completării informației sau al evitării repetărilor, în unele cazuri s-a făcut trimiterea de la un termen la ahtul. Astfel, am considerat ca se ușurează înțelegerea mai corectă a sensului unor definiții și aprofundarea altora. In cazul. unor termeni sinonimi alăturați alfabetic, nu s-au mai făcut trimiteri. Dicționarul de biologie în această formă constituie un instru- ment lesnicios ae lucru și stuaiu pentru elevi, studcnii, doctoranzi, tineri cercetători, profesori ele. El își va dovedi fără îndoială uti- litatea deoarece concentrează intr-un volum redus ca paginație, un bogat material informativ. A încheind aceste cîteva cuvinte, autorii lin să mulțumească in moa aeosebu Eaiturii Albatros, referentilor acad. prof. univ. dr. doc. R. Codreanu, prof. univ. dr. doc. E. Postea și dr. Pi. 1\ asta, precum și tuturor celor ce vor avea bunăvoința de a sesiza evenaiaiele erori, imprecizii de informație sau omisiuni, inerente un etaboiaiea unei astfel de lucrări, prima de acest gen apă> in țara noastră. zlă București, 20 decembrie 1975 AUTORII ABAXIAL v. DORSAL. ABDOMEN (lat. pîntec, burtă), (la vertebrate) parte a corpului situată între torace și pelvis (bazin), formată dintr-o cavitate (cavitate abdominală) în care se găsesc orga- nele digestive: stomacul, ficatul, pancreasul, splina și intestinele; la mamifere este mărginit, spre cavitatea toracică, de diafragmă. La artropode, a. reprezintă partea posterioară a corpului. ABERAȚIE, deviere de la normal. V. DISLOCAȚIE CROMOZOMA- LĂ. ABIO GENEZĂ (gr. a — fără; bios— viață, genesis — naștere), teorie potrivit căreia viața poate apare spontan din materie nevie. Teoria a. sau a generației spontane, a fost larg răspîndită și acceptată din antichitate pînă în mijlocul secolului al XVII-lea. Se susținea, de pildă că unele plante apar din rouă, iar unele animale se nasc din carne în descompunere. Fran- cesco Redi, în jurul anului 1665, a prezentat primele probe științifice care se opuneau teoriei generației spontane. El a demonstrat că pe o carne în putrefacție nu se dez- voltă larve dacă aceasta a fost plasată într-un loc ferit de muște (care nu și-au mai putut depune ouăle). Spallanzani, în jurul anului 1765, folosind o tehnică adecvată — sterilizarea prin fierbere a in- fuziilor în vase închise ermetic — a dovedit că nici microorganismele nu se nasc prin a. Louis Pasteur, în 1861, prin nenumărate experiențe, a demonstrat definitiv netemeinicia teoriei generației spontane. ABIOTIC, care este lipsit de viată. V. FACTORI ABIOTICI. ABISAL (gr. a — fără; byssos — fund), de mare adîncime, de abis; ABO 14 ACH animal abisal, locuitor al zonelor foarte adinei ale oceanelor (peste 2 000 m adîncime). Printre acestea sînt: pești, crustacee, echinoderme, viermi ș.a., adaptate la întuneric complet, presiune mare etc. Anima- lele abisale au suferit modificări ale organelor de vedere (care pot fi atrofiate sau exagerat de mari; unele pot să aibă organe care produc lumină, fiind fotogene) și ale organelor tactile (antene, ten- tacule). Unele sînt carnivore, altele se hrănesc cu substanțe organice în descompunere. ABOMASUM v. CHEAG. ABSORBȚIE, acțiunea de a absorbi, de a se îmbiba. (în sistemele bio- logice), proces complex de includere de către celulele și țesuturile vii a fluidelor. Sînt absorbite apa, solu- țiile ce conțin substanțe minerale și organice, precum și gazele. Pro- cesul are la bază fenomene de osmoză, imbibiție, difuziune. ACARENATE (RATITE), grup de păsări lipsite de carenă, cu aripi slab dezvoltate, improprii pentru zbor (struțul african etc.). V. CARENATE. ACARIENI (ACARINA), ordin din clasa Arahnide (Arachnida), în- crengătura Arlhropoda. Cuprinde numeroase specii de viețuitoare (peste 10 000), de talie mică, de formă variabilă, printre care păian- jeni galicoli (Eriophyes vitis), cleș- tar! sau acarienii produselor depozi- tate (Tyroglyphus farinae), păian- jeni de frunze (Panonychus ulmi), căpușe ( Rhipicephalus bursa), rîie (Sarcoptes scabiei) etc. Trăiesc în toate mediile de viață, fiind răpitoare, fitofage, parazite etc., adaptate pentru ros, înțepat sau supt. A. sînt transmițătorii unor boli la animale și plante. ACELULAR, (despre un organism) care nu este alcătuit din celule. ACENTRIC, care nu are centru; fără centru. Cromozom acentric, segment cromozomul fără centro- mer. ACETABULUM, cavitatea osului coxal pentru articulația cu capul femurului; la insecte, cavitatea toracală în care se articulează picioarele. ACHENĂ, tip de fruct uscat, in- dehiscent, monosperm (cu o singură săinînță), cu pericarp variabil ligni- ficat, nelipit de tegumentul semi- nal. Are diverse forme și poate fi re- lativ neted sau prevăzut cu diverse excrescențe care-i ajută răspîndirea. ACI A. tipică este fructul compozitelor (floarea-soarelui, topinambur, păpă- die, cicoare, brusture etc.). ACID ASCORBIC v. VITAMINA C. ACID pINDOLIL ACETIC v. HETE- ROAUXINĂ. ACID DEZOXIRIBONUCLEIC v. ADN. ACID FOSFORIC (H3PO4), acid mineral puternic, care în organism ia parte la formarea produșilor macroergici celulari. Sub formă de săruri de calciu se găsește în compoziția oaselor. Combinația între o bază azotată (adenină-A, gu anină-G, citozină-C, timină-T, sau uracil-U) și o pentoză (riboză sau dezoxiriboză) dă naștere la un nucleosid, din a cărui unire cu un grup fosfat rezultă un nucleotid, Nucleotizii sînt esteri ai a.f. cu nucleosidele. în funcție de numărul grupelor fosfat și de baza din con- stituția nucleotizilor, aceștia sînt: monofosfați (AMP, GMP, CMP, TMP, UMP), difosfați (ADP, GDP, CDP, TDP) sau trifosfați (ATP, GTP, CTP, TTP). Acești acizi participă la procesele energetice din celule și din țesuturi. V. ADN. ACID LACTIC, acid organic mono- carboxilic, produs final al glico- 15 ACI lizei. Apare în organismul animal, în special în timpul contracției musculare, prin descompunerea gli- cogenului. Se poate obține din glu- cide, prin fermentație, ca produs al metabolismului bacteriilor lactice (cele care provoacă înăcrirea lapte- lui, murarea verzei, însilozarea fura- jelor verzi ș.a.). ACID LINOLEIC (ACID LINOLIG), acid gras nesaturat care participă la metabolizarea grăsimilor la di- ferite insecte și mamifere (probabil și la om). Este sintetizat de unele plante și intră în compoziția uleiu- rilor sicative (uleiul de in). V. VITAMINA F. ACID NUCLEIC, substanță chimică macromoleculară, de două tipuri: D-ribo-și 2-dezoxi-D-ribo-nucleic, cu o greutate moleculară între 25 000 și 16 x IO6. Denumirea a fost intro- dusă în știință de histologul Altmann în 1889. A.n. sînt purtătorii infor- mației ereditare și joacă un rol esențial în sinteza proteinelor. Re- zultă din polimerizarea unor uni- tăți mai simple denumite nucleotizi. Un nucleotid este alcătuit dintr-o bază azotată (purinică sau piri- midinică) legată de o pentoză, care, la rîndul ei, este legată de un grup fosfatic (acid fosforic). Unitățile componente sînt fie dez- ACI 1G ACT oxiribonucleotizi (în acidul dezoxiri- bonucleic; v. ADN), fie ribonu- cleotizi (în acidul ribonucleic; v. ARN). ACID PANTOTENIC v. VITAMINA B COMPLEX. ACID RIBONUCLEIC v. ARN. ACID URIC, produs al degradării acizilor nucleici (a bazelor purinice: adenina și guanina), greu solubil în apă. Se formează de obicei la păsări, reptile, insecte, la care excrementele (guano) conțin circa 90% a.u.; în urina mamiferelor se găsește în cantitate mică (la om 0,05-0,1%). ACLAMLDEU, floare nudă, lipsită atît de caliciu (sepale) cît și de corolă (petale), ex. florile de salcie. ACLIMATIZARE, proces fiziologic de adaptare a unei specii la un climat (temperatură, umiditate, cu- renți de aer) sau mediu (biotic și abiotic), diferit de cel în care a trăit anterior. ACRANIATE(CEFALOCORDATE), încrengătură de animale marine, pisciforme, fără craniu diferențiat, reprezentînd forme de legătură între nevertebrate și vertebrate (ex. Amphioxus sau Branchios- toma). A. posedă coardă dorsală (notocord), care se întinde în tot lungul corpului și se păstrează toată viața. Sistemul nervos cen- trai (tubul neural) este nediferen- țiat în măduva spinării și creier, iar organele de simț sînt puțin dezvoltate. Respirația branhială este de tip faringian, iar organele excretoare sînt de tip nefridian. A. apar strîns înrudite cu strămoșii primitivi ai peștilor. V. CORDATE. ACROMATINĂ v. LININĂ ACROPETAL, noțiune utilizată în botanică indicînd apariția și dez- voltarea succesivă a organelor (frun- ze, inflorescențe, rădăcini) dinspre bază spre vîrf. V. BAZIPETAL. ACROZOM (gr. akros — la vîrf; soma — corp), partea anterioară a capului spermatozoidului situată înaintea nucleului; se mai numește, cor puseul apicol sau perforator, ACTH (CORTICOTROPINĂ), hormon adrenocorticotrop secretat de lobul anterior al hipofizei, care controlează activitatea secretoare a corticosuprarenalei (unde se pro- duc hormonii corticosuprarenali : cortizon, dezoxicorticosteron, an- drogen sau masculinizant) și care influențează activitatea nervoasă ACT 17 ACT superioară, precum și metabolismul. Este o polipeptida. ACTINOMICETE, grup de micro- organisme unicelulare, considerate ca fiind intermediare între bacterii și ciuperci. Se reproduc fie prin fisiune, fie prin spori sau conidii. Ordinul Actinomycetales cuprinde diverse genuri (Actinomyces, No- cardia, Streptomyces, Micromonos- pora) și specii foarte variabile din punct de vedere morfologic, fizio- logic, biochimic, al rolului în pro- cesele naturale și al utilizării prac- tice. Joacă rol important în descom- punerea substanțelor organice, eli- berînd mai ales carbon și azot. Unele specii provoacă boli la om ^și animale, precum și la plante ^tfactinomicoze, cauzate de organis- ^me anaerobe, și nocardioze, cauzate «î^e organisme aerobe). Alte specii produc substanțe antibiotice (strep- tomicina) ori vitamine, cu rol deosebit în controlul și combaterea unor boli, în nutriția animalelor ș.a. ACTINOMORF, care are simetrie radială. Denumire atribuită florilor cu formă regulată sau simetrice radial: laleaua, opunția, floarea- soarelui, tutunul, dovleacul ș.a., și animalelor care au organizare simi- lară (meduza). V. ZIGOMORF. ACTINOPTERYGII, clasă de pești osoși (considerată uneori subclasă a clasei Osteichlhyes ) apărută în devonian. Cuprinde majoritatea peștilor actuali (fac excepție re- chinul, torpila etc.). Prin evoluție din această clasă, spre sfîrșitul triasicului și începutul jurasicului, s-au dezvoltat peștii acipenserizi (sau ganoizi), cărora le aparține grupul peștilor denumiți sturioni: cega, nisetrul, păstruga și morunul, iar începînd din jurasic s-au dezvol- tat peștii teleosteeni de apă dulce: crapul, șalăul, știuca, somnul, păs- trăvul etc., și marini: somnul, sar- dela, scrumbia, tonul etc. V. PEȘTI, CHOANICHTHYES. ACTIVAREA AMINOACIZILOR, fenomen ce are loc în timpul sin- tezei proteinelor și constă în reacția unui aminoacid, aflat în citoplasmă, cu adenozintrifosfat (ATP), reacție catalizată de către enzima aminoacil sARN-sintetaza. Rezultă un ami- noacil adenilat (aminoacil — AMP), care se atașază (sub influența aceleiași enzime) de o moleculă specifică de sARN. ACTIVATOR, substanță care de- termină sau activează o enzima.. 2 ACT 18 ADA Este dependentă sau produsă de o genă care stimulează dezvoltarea numai a unui anumit țesut sau organ embrionar; genă care prin acțiunea proprie activează expresia unei alte gene; este cunoscut siste- mul Ds (disociator) — Ac (activa- tor), în care efectele genei Ds depind nu numai de Ds, ci și de prezența în nucleu, în același timp a genei Ac. ACȚIUNEA GENEI, expresia genei relevată prin controlul specifici- tății și ratei proceselor de biosin- teză. Descoperirile geneticii mole- culare au stabilit că acțiunea pri- mară a genei se realizează prin mecanismele care controlează sin- teza unor proteine specifice. Genele dintr-un genotip se manifestă într-o ordine codificată în diferite etape ale creșterii organismului. Intre acțiunea primară a genei și mani- festarea sau recunoașterea feno- tipică a acțiunii unei gene inter- vin o serie de procese biochimice, de verigi intermediare, influențate sau afectate de alte gene și de fac- torii mediului. ACVATIC, de apă; (despre un organism, plantă sau animal) care crește sau trăiește în mediul ac- vatic. ACVIFER v. ȚESUT ACVIFER. ADAPTARE, capacitate a organis- mului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condițiile de viață și prin care el devine mai apt de a îndeplini funcțiunile sale. Sînt a. acele detalii care rezultă din corelarea convenabilă, morfologică și funcțională, între părți și un organ, între organe și un organism viu, între indivizi din aceeași specie sau din specii diferite și în sfîrșit, între un organism și mediul lui de viață. Afectează conformații, structuri și funcții, în special acelea care asigură avan- taje în supraviețuirea individului sau în perpetuarea speciei. A. este caracteristică tuturor forme- lor vieții. Se pot distinge: I. a. individuale care nu sînt ereditare și care constau din: 1. modificări care urmează și corectează alterările apărute în structura și funcția organelor (ex. reglarea stărilor teratologice, rege- nerări atipice, compensații func- ționale) sau ale mediului; 2. feno- menele de aclimatizare și natura- lizare, care sînt, de fapt, modificări pe care le suferă toți reprezentanții unei specii cînd aceștia sînt forțați să trăiască în condiții de mediu diferite de cele originare; II. a. ADA 19 ADE specifice care sînt ereditare; se gă- sesc la toți reprezentanții unei specii sau ai unui gen, și, de ase- menea, în variate grupe sistema- tice. Ele constau din: 1. a. morfo- fiziologice interne, care afectează funcționarea organelor; 2. a. eco- logice (sau statistice), care se repetă cu o anumită frecvență printre locuitorii din același mediu sau din medii analoge; 3. a. care pun de acord raporturi specifice strict limitate la interrelațiile habi- tatului și comportare. Originea a. a fost mult dezbătută de-a lungul secolelor XIX și XX, dar mai ales în ultimele cîteva decenii. în general, adaptările au căpătat: I. explicații teleologice (existența în natură a unui scop final sau definit), potrivit cărora: 1. a. corespund unui scop definit și reprezintă manifestarea unei armonii prestabilite de către o forță creatoare supranaturală (teism); 2. a. sînt datorate unor cauze finale intrinseci, care conduc organismul spre o formă predeter- minată; II. explicații neteleologice, potrivit cărora: 1. factorii din me- diul extern, produc, direct sau in- direct, la unii indivizi diferite fe- luri de alterări în unele din celulele lor germinale; dintre formele care se dezvoltă, sub acțiunea selecției naturale, supraviețuiesc acelea la care alterările somatice sînt favo- rabile; repetarea timp de cîteva generații a variațiilor avantajoase și orientarea de către selecția na- turală în aceeași direcție, determină acumularea și adîncirea a. (dar- winism, mutaționism); 2. adapta- bilitatea este o proprietate funda- mentală a organismelor vii; me- diul exterior produce modificări adaptive în toți indivizii din ace- eași specie, care se găsesc în noile- conditii de viață (lamarckism); adaptarea organismului este adec- vată condițiilor schimbate ale me- diului (neolamarckism, miciurinism, lîsenkism). Biologia modernă a demonstrat fondul științific al teoriei evoluțio- niste formulată de Darwin și al teoriei mutaționiste formulată de H. de Vries și care sînt opuse teoriilor teleologice (creaționiste și predeterministe), cît și teoriilor neolamarckiste. ADAPTIV^ care se poate adapta. V. ENZIMĂ ADAPTIVĂ. ADAXIAL v. VENTRAL. ADENINĂ (6-aminopurina, C5H5N6 - 3H2O), bază purinică, consti- tuentă a acizilor nucleici (ADN și ARN), din care poate fi obținută prin hidroliză. 2* ADE 20 ADN ADENOZINFOSFAT, combinație între adenină, o pentoză și acid fosforic. îndeplinește un rol esen- țial în procesele de fosforilare, pu- țind realiza legături de tip macro- ergic (de nivel energetic înalt, ca în acidul adenozintrifosforic — ATP; cedarea, în procesul de fos- forilare a glucozei, de către ATP a unei molecule de acid fosforic are loc cu eliberare de energic). în funcție de numărul de radicali fos- forici atașați, a. există sub trei forme: adenozin-monofosfat — AMP, difosfat — ADP și trifosfat - ATP. V. ACID FOSFORIC, ATP. ADENOZINTRIFOSFAT v. ATP. ADN — denumire prescurtată a acidului dezoxiribonucleic (V. ACID NUCLEIC). Reprezintă materia- lul genetic din care sînt alcătuite genele majorității organismelor. Rezultă din polimerizarea unor monomeri denumiți dezoxiribonu- cleotizi. Cercetătorul american J.D. Watson, în colaborare cu cer- cetătorul englez F.H.C. Crick au propus. în 1953, un model al ADN- ului pentru care au primit Premiul Nobel (în 1962). Modelul se bazează pe combinarea a patru nuclee tizi. Fiecare nucleotid constă dintr-un radical fosforic monoacid, o pen- toză (dezoxiriboza) și o bază azo- tată (una din următoarele patru): adenina (A), guanina (G) — A și G sînt baze purinice — timina (T), citozina (C) — T și G sînt baze pirimidinice. Combinația dintre o bază și pentoză se numește dezoxiri- bonucleosid, iar combinația celor trei componenți dezoxiribonucleo- lid. Legătura dintre pentoză și una din bazele azotate este N-glucidică. La dezoxiribonucleosidele purinice legătura N-glucidică se formează între poziția N9 a heterociclului dublu purinic și poziția Cx a pen- tozei, iar ia nucleosidele pirimidinice legătura se realizează între poziția N3 a nucleului pirimidinic și poziția Cl a pentozei. Adiționarea radica- lului fosforic se realizează, obișnuit, prin intermediul poziției 5' a nu- clecsidului (respectiv a dezoxiri- bozei). Astfel, rezultă nucleotizii, care sînt esteri ai acidului fosforic cu nucleosidele. Atît conectarea bazei cu pentoză, cît și a nucleosi- dului cu acidul fosforic se realizează prin pierderea unei molecule de apă. Fiecare radical fosforic al unui nucleotid poate, prin grupările acid br-ere, să se lege fie cu un radical fosforic, fie cu un alt nucleotid prin poziția 3' a dezoxinucleosidu- lui. în primul caz, dezoxinucleotizii pot apărea sub formă de mono- ADN 21 ADN fosfat, dliosfat sau trifosfat. In funcție do numărul grupelor fosfat și de baza din constituția nucleoti- dului, dezoxinucleotizii monofos- fat se numesc: adenozin 5'-fosfat (AMP), guanozin 5'-fosfat (GMP), citidin 5'-fosfat (CMP) și timidin 5'-fosfat (TMP); dezoxinucleotizii difosfați: ADP, GDP, CDP și TDP, dezoxinucleotizii trifosfați: ATP, GTP, CTP și TTP. în al doilea caz, dezoxinucleciîzii se lea- gă unul de altul prin legături fos- fodiesterice în felul următor: pri- mul nucleotid, prin grupul fosfat la nivelul unei grupări acid libere, se leagă de nucleotidui adiacent inferior prin poziția 3', iar de nucleotidui adiacent superior prin poziția 5' etc. în acest fel între nucleotizi se stabilește o legătură în zigzag. Se formează astfel un lanț polidezoxiribonudeotidic cu o lungime variabilă. Aceasta este structura primară a ADN sau mo- nocalenară. Obișnuit, molecula de ADN este constituită din două lanțuri polinucleotidi.ee sau două catene: aceasta este structura se- cundară. Tocmai acest tip de struc- tură a fost sugerat de Watson și Crick, care au presupus că molecula de ADN este constituită din două catene formînd un heiix (spiral) dublu, răsucite una în jurul celei- lalte. Analiza chimică a arătat că există o relație de 1:1 între adenină (o purină) și timină (o pirimidină) și între citozină (o pirimidină) și guanină (o purină). O asemenea relație nu există între cele două purine sau între cele două pirimi- dine. Legătura dintre cele două ca- tene se realizează prin punți de hidrogen între perechi de baze situate la același nivel în cele două catene: două punți de hidrogen între adenină și timină și trei punți între guanină și citozină. Faptul că la același nivel adiționarea ra- dicalului fosforic la dezoxiriboză este diferită (într-o catenă la po- ziția 3', iar în catena complemen- tară la poziția 5') a dus la concluzia că cele două catene sînt îndreptate în direcții opuse. Prin urmare cele două catene complementare au o orientare spațială inversă sau anti- paralelă. Studiul structurii mole- culei de ADN a relevat faptul că bazele azotate sînt așezate spre interior, perpendicular pe axa prin- cipală lungă, la o distanță una de alta de 3,4 Â. Deci la fiecare 3,4  de-a lungul axului prin- cipal al catenei, revine cîte un nucleotid. Deoarece unghiul între doi nucleotizi apropiați ai ace- leiași catene este de 36°, struc- tura se repetă la fiecare 10 nucleo- ADN 22 ADR tizi (360°), adică la 34 Â. Dubla spirală helicoidală coaxială are un diametru de 20 Â. în structură bica- tenară la fiecare 3,4  se găsesc, la același nivel, două baze — una purinică și baza complementară pirimidinică, iar la o rotire a heli- xului (34 Â), macromolecula con- ține 10 perechi de baze azotate. Molecula de ADN are dimensiuni foarte mari (fiind cea mai mare macromoleculă biologică), cu o greutate moleculară care poate ajunge la 12 și 16 x IO6. în unele organisme, în locul principalelor baze azotate A, T, G și C, se pot găsi în unele cazuri rare, alte baze și anume: 6-metil adenina (la bacterii), 5-metil citozina (la plante și animale), 5-hidroximetil citozina (la bacteriofagul T2). In- teresantă este și descoperirea de către R.L. Sinsheimer (1962), a unei molecule constituită doar din- tr-o singură catenă (o moleculă de ADN monocatenară) la specia de bacteriofag 9 x 174, cu greutatea mo- leculară de aproximativ 2 000 000 (3 x IO6). Modelul molecular al ADN-ului formulat de Watson și Crick a permis să se tragă concluzia că ADN-ul reprezintă materialul genetic, care conține informația ereditară. Informația genetică con- ținută într-o moleculă de ADN este determinată de înșiruirea perechi- lor de baze de-a lungul moleculei. Cum numărul secvențelor posibile de baze este egal cu 4n, unde n este egal cu numărul de nucleotizi per catenă, se ajunge la un număr astronomic de variante posibile de informație genetică. V. REPLICA- REA ADN. ADN-POLBIERAZĂ, enzimă care catalizează sinteza acidului dezo- xiribonucleic din dezoxiribonucleo- tizi trifosfați și anume: ATP, GTP, TTP și CTP în prezența unei catene ADN-matrice. V. REPLICAREA ADN. ADRENALĂ v. GLANDĂ SU- PRARENALĂ. ADRENALINĂ (EPINEFRINĂ), hormon secretat de glanda medu- losuprarenală, cu acțiune simpati- comimetică — stimularea inimii, vasoconstricție, dilatarea bronhi- ilor, ridicarea părului — și efecte metabolice: hiperglicemie, dimi- nuarea activității digestive. Este acid aminohidroxifenil-propionic și poate fi sintetizată chimic. ADRENERGIC, substanță care are o acțiune similară cu cea aadrena- linei (ex. hormonul noradrenalina, produs tot de glanda medulosupra- renală). Stimulează fibra nervoasă. ADS 23 AFE ABSORBȚIE, proces fizico-chimic de aderare a moleculelor unui gaz, lichid sau ale unei substanțe dizol- vate (absorbat) pe suprafața unui corp solid sau a unui sistem coloidal (adsorbant). ADVENTICE, tunica externă care învelește arterele și venele. Este •formată din țesut conjunctiv și vase capilare sangvine. ADVENTIV, care a apărut și s-a dezvoltat în condiții sau poziție anormală. Ex.: rădăcini dezvoltate din alte părți ale plantei (din tul- pină, coroană sau frunze); muguri dezvoltați din alte părți ale plan- tei și nu din axilul frunzei (din rădă- cină) ; organisme de proveniență străină ajunse într-un nou habitat. AERENCUIM (ȚESUT AERIFER), țesut format din celule cu membrană subțire, dispuse lax, cu spații in- tercelulare mari, pline cu aer, pre- zent în rădăcinile și tulpinile unor plante acvatice sau care trăiesc în locuri cu umiditate ridicată (nu- fărul, ciuma apelor etc.). Rezerva de aer este utilizată în respirație și fotosinteză. AEROB, (despre organisme) care poate trăi și crește numai în pre- zența oxigenului molecular liber. Majoritatea covîrșitoare a plan- telor și animalelor au respirație a. Noțiunea se utilizează cu referire la microorganisme, care într-o pro- porție însemnată se pot dezvolta și reproduce în mediile care conțin oxigen, fiind a. obligate (unele sa- profite, ca bacteriile nitrificatoare, o parte din sulfobacterii, microbii patogeni) și a. facultative (unele drojdii, bacterii denitrificatoare etc). V. ANAEROB. AEROPLANCTON, totalitatea mi- croflorei (alge microscopice, sporii bacteriilor și ciupercilor, polen), a microfaunei (insecte, forme de rezis- tență ale unor acarieni) și a virușilor, care trăiește în aerul atmosferic. AFERENT (lat. ad — la; ferre — a duce, a purta), care duce spre un centru sau o parte anatomică mai importantă, centripet, pentru a se defini diverse conexiuni: nervi care duc impulsuri spre centri nervoși, o legătură nervoasă prin care cir- culă afluxul spre ganglion, un vas sangvin care duce sîngele spre un organ sau grup de organe ș.a. V. EFERENT. AFERENTAȚIE, transmiterea ex- citației nervoase de la neuronii sen- zoriali periferici la cei centrali. A. directă: centrii nervoși primesc in- formații de la receptorii senzoriali AFI 24 AGL (ochi, ureche, piele etc.). A. inversă: organele de execuție (mușchi, glan- de etc.) transmit impulsuri ner- voase înapoi spre centrii nervoși. A. inversă este analogă fenomenu- lui feedback. AFIDE, insecte din ordinul ITomo- ptera, subordinul Aphidina. Sînt insecte exclusiv fitofage (păduchi de plante), care produc pagube, uneori deosebit de grave (ex. Erio- soma lanigerum, Aphis pomi, Myzo- des persicae, Phylloxera vastatrix etc.). Pot fi purtătorii unor boli foarte grave (viroze, bacterioze, micoze). AGAMOSPERMIE, termen care in- dică toate tipurile de apomixie (aposporie, partenogeneză, apoga- mie, embrionie adventivă), în care embrionii și semințele se formează asexuat, fără un proces sexual, exclusiv reproducerea vegetativă. V. APOMIXIE. AGAR (AGAR-AGAR), polizaha- rid extras din unele alge marine, solubil în apa caldă (la 80°—85°C), și care formează un produs gelatinos (la 40°C), folosit pentru solidificarea mediilor de cultură a microorganis- melor (bacterii, ciuperci, alge), pentru germinarea polenului etc.; se utilizează în industria farmaceu- tică, alimentară, textilă ș.a. AGENT CANCERIGEN (CARCI- NOGEN), agent producător de cancer. Printre a.c. un loc impor- tant ocupă radiațiile ionizante (ra- zele X), elementele radioactive și unele hidrocarburi. Au efecte cance- rigene: benzidina, a-naftilamina, gudionii, compușii arsenici etc. Produc schimbări în informația genetică a celulelor influențate, care suferă o diviziune și o creștere autonomă, provocînd o degenerare malignă a țesuturilor vii. AGENT MUTA GEN, factor extra- celular fizic și chimic capabil să producă mutații genice. Efecte mutagenice deosebite au radiațiile ionizante (razele X), substanțele chimice alkylante (iperita), precum și derivații bazelor azotate purinice (theophilina) și pirimidinice (5- bromuracilul). AGLUTINARE, reunire sau strîn- gere în grupuri a bacteriilor, a hematiilor și, în general, a unor celule sau microorganisme, datorită reacției antigen-anticorp. Are loc în urma formării în suspensii omo- gene de aglutinogen (substanță de natură proteică cu efecte anti- genice), care are însușirea de a produce substanțe specifice de ti- pul anticorpilor-agZimnine. A. este un fenomen biologic de au țoapă- AGL 25 ALB rare a organismelor fată de diverși agenți patogeni, fată de țesuturi străine ș.a. Este utilizată și ca metodă de testare și diagnostic. V. GRUP SANGVIN. AGWTININĂ, substanță sau anti- corp specific, care produce aglu- tinarea bacteriilor, hematiilor etc. La om, a» se acumulează în sînge în cazul bolilor infecțioase și în cazul imunizării artificiale (prin vaccinări). ALANTOIDĂ, membrană extra- embrionară derivată din cloacă, la animalele amniote (reptile, păsări, mamifere), cu rol în respirația și excreția embrionului. Spre deose- bire de reptile și păsări, la mamifere a. învelește doar parțial embrio- nul, joacă însă un rol important în dezvoltarea placentei. Rețeaua bo- gată de vase sangvine din a. asi- gură circulația sîngelui între em- brion și placentă, precum și schim- bul de gaze cu mediul înconjurător. ALBINISM, anomalie congenitală caracterizată prin absența pigmen- tației tegumentului, părului, ochilor, datorită absenței melaninei. Apare și la plante datorită incapacității acestora de a produce clorofilă. Fenomenul este controlat într-o serie de cazuri de o genă mutantă recesivă. ALBUGINEE, tunică din țesut con- junctiv fibro-elastic, alb, care în- conjură testiculul și alte organe: ovarul, corpul cavernos, ochiul. V. TESTICUL. ALBUMEN, țesut de depozitare a substanțelor organice de rezervă (în general, proteine, poliglucide, dar și grăsimi și uleiuri). La ani- male, este reprezentat de albușul ouălor. Este prezent în semințele unor angiosperme, așa-numite al- buminate (cu semințe care au endosperm și perisperm), cum sînt gramineele, solanaceele, umbeli- ferele ș.a. Fasolea, mazărea ș.a. nu au a., fiind exalbuminate. Este, eventual, consumat de embrion în timpul germinării. ALBUMINĂ, holoproteidă solubilă în apă și coagulabilă prin încălzire; precipită cu sulfat de amoniu la saturare (50%); greutate molecula- ră relativ mică, ceeace le permite să străbată membrane subțiri; cu- prinde toți aminoacizii, cu excep- ția glicinei. A. se găsește în albușul de ou, în lapte, în mușchi, în serul sangvin și în alte țesuturi animale și vegetale. ALBURN, partea externă, spre scoarță, a lemnului secundar, ne- colorată, cu inelele de creștere din ultimii ani. Prin a. se realizează ALC 26 ALE transportul apei și al sărurilor minerale. V. DURAMEN. ALCALOID, substanță organică azo- tată, bazică, de origine vegetală sau obținută sintetic. Cu acizii tari formează săruri. Pentru izolarea a., plantele se tratează cu o bază (hidroxid de sodiu sau de calciu) și se extrag cu un solvent (eter). A. are acțiune farmacodinamică variată și caracteristică fiecăruia. Se utilizează în medicină. Sînt a.: opiul și morfina (din capsulele de mac), nicotină, cocaina, chinina, coniina (din sucul de cucută), atro- pină, reserpina, colchicina, stricnina etc. ALELĂ, termen care denumește formele alternative (alelomorfe) ale unei gene. Noțiunea se referă la membrii unei perechi de gene con- trastante, care prin fecundare se unesc, iar prin diviziune reducțio- nală se separă. Aceasta face ca în condiții normale fiecare gamet să conțină numai o a. din fiecare pe- reche, iar o celulă normală diploidă doar doi membri dintr-o serie de a. Două sau mai multe gene sînt a. sau alelomorfe una alteia: 1. cînd ocupă aceeași poziție — locus— în cromozomii homologi și cînd în aceeași celulă se separă în tim- pul meiozei; 2. cînd produc efecte diferite asupra acelorași organe sau procese; 3. cînd pot să se schimbe pr n mutație una în alta. O serie de trei sau mai multe forme alter- native ale unei gene care ocupă același locus în cromozomii homo- logi a căpătat denumirea de a. multiple. A. apar în urma schimbării structurii genelor de tip sălbatic sau originare prin mutație. Gena sau a. de tip sălbatic se simboli- zează într-o serie cu semnul 4-, iar a. mutante (care, obișnuit, sînt recesive față de a. originară) se simbolizează cu o literă sau un indice la simbolul de bază ex.: a, a2, a2 etc. în cadrul seriei structura +/+ sau a+fa+ este homozigotă de tip sălbatic, a+ja este heterozigotă cu fenotip sălbatic, afa este homo- zigotă cu fenotip mutant, ala2 heterozigotă geno tipic, dar care poate manifesta fie fenotipul ho- mozigot al a. a sau a2, fie un fenotip intermediar sau el poate fi apropiat de fenotipul de tip sălba- tic, caz în care a. sînt complemen- tare una alteia. Gârneții produși de către heterozigotul ala2 sînt de tipurile a și a2 în număr egal. Apa- riția și existența a. la diverși loci (poziții ale genelor în cromozom) este una dintre principalele cauze ale variației eredității și evoluției ALE 27 ALO plantelor, animalelor, microorga- nismelor și a omului. ALELE MULTIPLE, serie de trei sau mai multe forme alternative ale unei gene, care ocupă același locus într-un cromozom. V. GENE MULTIPLE. ALEURONĂ, substanță proteică sub formă degrăunciori, diseminată, în general, în citoplasmă unor celule și utilizată de plante ca material nutritiv de rezervă. Sub denumirea de strat aleuronic sau glutenic, se găsește în semințele monocotiledo- nelor spre tegumentul seminal al endospermului. ALGE, denumire generică pentru un grup de specii din suddiviziunea Thallophyta, de apă marină sau dulce, autotrofe, fotosintetizante, variabile în mărime și formă, uni- celulare și pluricelulare, cu tal (corp vegetativ, nediferențiat în frunze și tulpină) filamentos sau lamelar etc. Diferă de alte talofite (fungi) prin prezența clorofilei. Se caracterizează: a) prin natura chimică a pigmenților (în legătură cu clorofila); b) prin compoziția chimică și forma substanțelor de rezervă (amidon, ulei, leucozină, glicogen etc.); c) prin flagelația celulelor mobile; de asemenea prin trăsăturile și structura chimică a membranei celulare, tipul de repro- ducere și morfologia organelor. Reproducerea se realizează : a) asexuat, prin fragmentarea talului, prin zoospori, sau prin spori; b) sexuat, prin unirea unor isogameți sau anisogameți. După gradul de organizare și culoarea talului a. sînt subîmpărțite în cîteva încren- gături: Cyanophyta (alge albastre), Rhodophyta (alge roșii), Phaeophy- ta (alge brune), Chrysophyla (alge galben-verzi, din care face parte clasa Diatomeae), Clorophyta (alge verzi) ș.a. ALOGAMIE, reproducerea natura- lă prin fecundare încrucișată, în care gârneții masculi aparțin altor indivizi decît cei femeii. La plante, polenul străin ajunge pe stigmate cu ajutorul insectelor f J, a curenților de aer (anemofilie) etc. Fecundarea încrucișată determină schimbarea genotipului, favorizînd heterozigoția. Inhibarea fecundării cu polen propriu la plantele aloga- me hermafrodite și monoice este controlată genetic. V. AUTOGA- MTE, AUTOINCOMPATIBILITA- TE. AL0P3LIPL0IB, organism poli- ploid cu mai mult decît două seturi sau numere de bază de cromozomi (simbolizate x), derivate de la două sau trei specii diferite, prin hibri- ALO 28 ALT dare interspecifică sau intergene- rică. De ex., dacă speciile diploide genitoare au genomi diferiti AA și BB, a. va avea constituția geno- mică AABB. A. pot fi alotriploizi (3x), alotelraploizi (kx) etc. Griul comun (Triticum aestivum) este un alohexapoliploid — §x = 42 cromozomi. ALOSINDEZĂ, împerecherea (con- jugarea) în meioza alodiploizilor a unor cromozomi de la părinți deo- sebiți (ex. ABAB). V. AUTOSIN- DEZ/V ALTERNAREA GENERATUL OR, apariția în ciclul vital al unui organism a două sau mai multe forme produse diferit, prin alter- narea unei reproduceri sexuate cu alta asexuată. în general, în ciclul vital se evidențiază alternarea a două generații: organismul diploid spor fn>->protal (n) (diplofaza = In) și celulele sexuale hap lo ide (haplofaza = n). La plante (ex. la ferigă), cele două generații sînt independente una de alta. Planta de ferigă este diploidă — sporo fitul, pe care, în urma me- iozei, se formează sporii haploizi. Germinarea sporilor pune bazele generației gametofitice, un protal mic pe care se dezvoltă anteridiile și arhegoanele — organe sexuale. Prin unirea gârneților masculi și femeii ia naștere un zigot diploid, care se dezvoltă într-o nouă plantă de ferigă. Fenomenul alternării generațiilor apare la toți membrii regnului vegetal. Obișnuit, la plan- tele inferioare este mai important gametofitul, iar la plantele supe- rioare este mai important sporo- fitul. Schematic, ciclul vital la plantele inferioare poate fi repre- zentat astfel: z anteridii (n) \ arhegoane (n) / -> fecundare -* generația gametofitică (haploidă) -> spre 2n -* zigot (în) -> embrion (în) -> sporofit (In, ex. feriga) -> generația sporofitică (diploidă) La plantele superioare ciclul vital poate fi reprezentat schematic astfel: [embrion (^n) -> sporofitul (In) -* procese de maturare "* săminU -* { endosperm (3n) (sprenj -> spori (n)-. gametof.it (n)^ gârneți ALT 29 AME La animalele superioare ciclul vital poale fi reprezentat astfel: -* corp (2n) -> procese de maturare (spre n) -> gârneți (n) -» fecundare (spre 2n) zigot (2n) ALTOIRE, realizarea sau inducerea unirii și concreșterii între două țesuturi vegetale. Una dintre părți, altoiul sau grefonul, este o porțiune relativ mică de țesut de la o plantă, care este altoită, grefată sau trans- plantată pe o parte relativ mai mare și care, obișnuit, la plante, este portaltoiul. Se numește autoal- toire sau autoplastie schimbarea po- ziției unui țesut — altoi sau grefon — dintr-o parte în alta a aceluiași individ; homoaltoire sau homoplastie — transplantul în cadrul aceleiași specii, și heteroaltoire sau helero- plastie — transplantul între diferite specii. Individul sau specia de la care se recoltează o porțiune de țesut este donor (donator), iar indi- vidul sau specia primitoare recep- tor (recipient). A. este o metodă de înmulțire a unor plante culti- vate cum sînt: vița de vie, pomii fructiferi, trandafirii etc.; este uti- lizată și în ameliorare pentru a asigura apropierea vegetativă prea- labilă a unor specii incompatibile la hibridarea îndepărtată. V. GRE- FĂ. ALUNĂ, fruct uscat, indchiscent, acheniform, globulos, cu pericarp lignificat, care are o singură sămîn- ță (ex. alunul). ALVEOLĂ, (lat. aloeolus — cavi- tate, adîncitură mică), cavitate mică sau depresiune în organe, glande etc. 1. A. pulmonară, cavi- tate mică, aeroforă, terminală a conductului bronhoalveolar, la ni- velul căreia au loc schimburile res- piratorii; 2. A. dentară, cavitate în oasele maxilare, în care sînt implantați dinții etc AMEIOZĂ (gr. a — fără; meiosis — diminuare) lipsa în meioză a di- viziunii heterotipice (reducționale) și desfășurarea numai a diviziunii homotipice (mitotice). V. MEIOZĂ. AMENT, inflorescență cilindrică sau globulară cu flori unisexuate, foarte mici, fără peduncul, înșirate pe o axă subțire și pendulă (a. bărbă- tești la alun, salcie, stejar etc.). AMETABOLĂ, denumire generică introdusă de A. Latreille (1762- — 1833) pentru a indica insectele inferioare (fără aripi) care se dez- voltă direct, larva semănînd cu adultul (insecte fără metamorfoză; ex. subclasa Apterygota cu ordinele AMF 30 AMF Collembola, Thysanura etc. V. AP- TERIGOTE. AMFIBIENI (BATRACIENI), cla- să de vertebrate tetrapode, care ocupă un loc intermediar între pești și vertebratele tetrapode te- restre (reptile), adaptate (în func- ție de stadiile din ciclul vital) atît pentru viața în apă cît și pe uscat. Cuprinde forme actuale sau dispă- rute. în timpul evoluției au fost primele vertebrate (stegocefalii) ca- re au populat uscatul (în paleozoic, spre sfîrșitul devonianului), fiind primii descendenți din pești (cros- sopterigieni); au avut o dezvoltare deosebită la sfîrșitul paleozoicului (în carbonifer și permian) și înce- putul erei mezozoice (în triasic). Primii a. au fost strămoșii reptile- lor, din care au apărut mamiferele și păsările. A. au pielea golașă, umedă, puternic vascularizată, muș- chi diferențiați, schelet adaptat vieții terestre (cutie craniană, co- loană vertebrală, centuri — scapu- lară și pelviană. — membre ante- rioare cu patru degete libere, mem- bre posterioare cu cinci degete unite printr-o membrană interdigitală), inima tricamerală. Se înmulțesc în mediu acvatic; sexele sînt separate; fecundația este, în general, externă, unirea gârneților (spermatozoizi și ovule) făcîndu-se prin intermediul apei; larvele (mormolocii) devin adulți prin metamorfoză, avînd în stadiul larvar respirație branhia- lă, iar în stare adultă o respirație pulmonară și tegumentară (cuta- nee; respirația pulmonară este insu- ficientă). A. sînt reprezentați de două ordine: Urodela (caracterizat prin prezența cozii — ur odele: salamandra, tritonul, proteul) și Anura (caracterizat prin lipsa co- zii — anure: broaștele). AMFIDIPLOID, alopoliploid apă- rut în urma hibridării a două specii diferite care însumează numerele somatice de cromozomi: 2n 4- 2n sau AABB) ale genitorilor. Fiind un hibrid dublu diploid, fiecare cromozom are homologul său, ceea ce asigură o meioză normală și deci formarea unor gârneți diploizi (2n), care prin singamie (fecundare) produc descendenți alopoliploizi. Se poate afirma că un a. este un alopo- liploid fertil. în cursul evoluției, prin amfiploidie au apărut specii noi, așa cum sînt: griul tetraploid și hexaploid, tutunul, ovăzul, unele rozacee etc. Fenomenul am- fidiploidiei este, practic, caracte- ristic plantelor și poate fi indus (produs) experimental pentru ob- ținerea unor noi specii sintetice; cu AMF 31 AMI puține excepții alopoliploidia este ireversibilă. AMFEVIIXIE (gr. amphi — amîn- doi, ambii; mixis — amestecare), reproducere sexuată adevărată prin unirea în procesul fecundării a unor gârneți de sexe diferite; este opusă apomixiei. V. AP0MIX1E. AMFINEURE, clasă de moluște, reprezentînd formele primitive ale acestora, adaptate condițiilor ma- rine din regiunile de coastă. Au un sistem nervos fără ganglioni, pornind din jurul esofagului. Se cunosc peste 1 000 de specii, prin- tre care chitonii. AMFIPODE, ordin din clasa Crus- taceea, foarte numeros (peste 2 700 de specii, printre care puricii de plajă ș.a.), răspîndit în mediu ac- vatic. A. sînt fitofage sau microfage. AMIBĂ (AMOEBĂ), protozoar din clasa Rhizopoda, monocelular, lip- sit de membrană evidentă, avînd consistență semifluidă, ceea ce îi permite să emită (și să retragă) prelungiri citoplasmice, numite pseudopode, cu rol în deplasai'ea și înglobarea hranei formată din bacterii, alge ș.a.; în jurul hranei se formează așa-nu mitele oacuole digestive, în care se petrece digestia. AMIBOCITE, celule care au confi- gurația și proprietățile unei amibe (ex. leucocitele). AMIDĂ, compus organic derivat funcțional al acizilor, care conține în Jocul grupei OH a carboxilului o grupare amino (—NH2): Acid organic A mi dă R-COOH R-CONH2 A. sînt, în general, substanțe solide,, cristalizate, cu reacție neutră, so- lubile în apă. Sînt prezente în con- stituția proteinelor, polipeptidelor naturale și sintetice și se utilizează în industria farmaceutică, a poli- merilor (fibrelor poliamidice). AMIDON, polizaharid (C6H10O5)n. de origine vegetală, substanță de rezervă depozitată în fructe, se- mințe, tuberculi sau rădăcini. Este sursă importantă de glucide pentru oameni și animale. A. se formează în plante în urma fotosintezei, ca rezultat al polimerizării glucozei. Este un amestec de două substanțer amiloza și amilopectina', prin hidro- lizare cu enzime (amilaze) din a. se obține maltoză —► dextrine —► glucoza. Cerealele (grîu, porumb ș.a.) conțin circa 70%, iar tuberculii de cartof, circa 20% amidon, raportat la. substanța uscată. AMI 32 AMI AMILAZĂ, enzimă caro catalizează hidroliza amidonului și glicogenului în componente mai simple, ușor asimilabile. Există a-amilaza, care hidrolizează amidonul în dextrine, maltoză, glucoza; [3 -amilaza, care hidrolizează amidonul în maltoză; y-amilaza, care asigură formarea maltozei și glucozei. A. sînt prezen- te în semințele negerminate ale cerealelor (malț, în bobul de orz încolțit), în sînge, în salivă, în sucul pancreatic, ficat, mușchi etc. V. PTIALINĂ. AMINE, substanțe organice, deri- vați ai amoniacului, în care unul sau mai mul ți atomi de hidrogen sînt înlocui ți prin radicali organici. A. sînt: primare (R-NH2), cînd se substituie un atom de hidrogen; secundare (R-NH-R), cînd se sub- stituie doi atomi de hidrogen; ) cînd se substituie trei atomi de hidrogen. Au origine vegetală, dar sînt produse și de acți- unea bacteriilor, aminoacizilor etc. AMINOACID, compus organic care conține în moleculă atît funcții acide — gruparea carboxilică (-COOH), cît și funcții bazice — gruparea aminică (-NH2). Cele două grupe funcționale pot ocupa în moleculă diferite poziții una față de alta; ele pot fi legate de același atom de carbon — poziții a, de atomi de carbon învecinați — po- ziții p etc. A. naturali sînt în majo- ritatea a, cu formula generală: R-GH-COOH | în funcție de numă- NH2. rul grupărilor aminice și carboxi- lice, aminoacizii pot fi: monoa- mine — monocarboxilici^ mono- aminodicarboxilici, monoamino- tricarboxilici, diaminomonocarbo- xilici etc. în organismele autotrofe (care:și procură hrana indepen- dent), biosinteza a. are loc pe seama glucidelor, prin reacția aci- zilor organici cu amoniacul etc. Sînt constituenții fundamentali ai substanței vii; se găsesc în toate organismele vii, în stare liberă sau în combinații diverse: în proteine, hormoni, enzime, alcaloizi, anti- biotice etc. A. au proprietăți chi- mice, electrice și optice speciale (amfioni, soluții tampon etc.); sînt elementele constitutive ale protei- nelor, fiecare moleculă proteică conținînd de la cîteva sute la cîteva mii de molecule de a. Dintre cei 20 a-aminoacizi din proteinele obișnuite, unii sînt a. esențiali (pentru om: valina, lisina, tripto- fanul, fenilalanina, metionina, treo- nina, leucina, isoleucina), prezen- ța lor fiind indispensabilă, deoarece AMI 33 ANA metabolismul intermediar nu acope- ră necesitățile organismului. AMINOACIL sARN—SINTETAZA, enzimă care în prezența energiei primite de la adenozintrifosfat — ATP — catalizează fixarea (adap- tarea) unui anumit aminoacid la o moleculă specifică a sARN. Sinte- tazele sînt foarte specifice, fiecare dintre ele activînd numai un singur fel de aminoacid. Ocazional, o enzimă oarecare poate activa alt aminoacid decît cel specific (reacție greșită sau aminoacid greșit). Rolul dublu al enzimelor specifice de a activa aminoacizii (formarea ami- noaciladenilatului) și de a transfera aminoacizii la un sARN specific, delerminînd apariția complexului a. sARN, asigură sinteza protei- nelor. V. SINTEZA PROTEINEI. AMITOZĂ, diviziune celulară di- rectă care constă în strangularea nucleului în două sau mai multe părți, fără schimbări ale materia- lului nuclear (nu are loc formarea fusului, dizolvarea membranei nu- cleare și nici apariția cromozomilor), urmată de separarea citoplasmei. A. se petrece în diverse țesuturi: endocrine, ficat, celule din orga- nele de reproducere ale plantelor ș.a. V. MITOZĂ, MEIOZĂ. AMNIOS, membrana foetală, du- blă, ectodermică, sub formă de sac, plină de lichid amniotic la vertebrate (mamifere, păsări, rep- tile); membrană embrionică internă la insecte. Obișnuit, epiteliul in- tern este numit amnion, iar epite- liul extern este numit chorion, AMNIOTE, grup de vertebrate (reptile, păsări, mamifere) ai că- ror embrioni sînt protejați de am- nios și alantoidă. V. ANAMNIO- TE. AMOEBĂ v. AMIBĂ. AMPHIOXUS, animal marin acra- niat, denumit Eranchiosloma lan- ceolaturn} corp transparent cu as- pect de peștișor, lung de 5 — 8 cm, cu schelet de susținere reprezentat de notocord. Păstrînd un plan de organizare arhaic, prin poziția sa intermediară între nevertebrate și vertebrate, a. constituie o dovadă concretă a evoluției lumii animale. ANABIOZĂ (gr. anabiosis — redo- bîndirea vieții, rcviviscență), reve- nirea la viață sau reînvierea după moartea aparentă; fenomen con- stant și normal prezent la unele organisme (ex. la Tardigrade, Ro- tiferi, unele Nematode, precum și licheni, spori, semințe, microbi 3 — Mic dicționar de biologie ANA 34 ANA liofilizați etc.), care, în lipsa apei sau la temperaturi scăzute, se contractă și se dezhidratează. Reve- nirea la viața activă are loc rapid, prin absorbția apei. ANABOLISM, latură a metabolis- mului care constă în transformarea și integrarea hranei în țesutul viu; proces chimic constructiv din orga- nismul viu sau sinteza de către organismul viu din substanțe mai simple nutritive (rezultate în urma digestiei sau absorbției directe din mediu) a unor molecule complexe și includerea acestora în țesuturile proprii. V. CATABOLISM, ME- TABOLISM. ANAEROB (ANAEROBIC), (des- pre organism) care este capabil să trăiască în absența oxigenului molecular liber (ex. unele bacterii, infuzori etc.). Dintre bacteriile a. un loc important îl au speciile din genul Clostridium, dintre care unele produc boli grave: tetanus, dizenterie, gangrenă gazoasă (Clos- tridium perfringens) ș.a., iar altele au rol deosebit în ciclul carbonului (Clostridium pasteurianum), al azo- tului (Clostridium sporogenes), în procesele fermentative etc. V. AE- ROB, RESPIRAȚIE, FERMEN- TAȚIE. ANAEROBIOZĂ, existența vieții în absența oxigenului liber. ANAFAZĂ, stadiu în mitoză sau meioză în care cromozomii-fii se separă și se deplasează pe firele fusului de diviziune spre poli. ANALIZATOR (ANALIZOR), no- țiune introdusă de I.P. Pavlov pentru a denumi aparatul complex și unitar, aparținînd sistemului nervos, care are rolul de a recepțio- na, conduce și transforma în senzații excitațiile specifice primite din mediul extern și intern. Analizatorii excitațiilor externe sînt: a. cutanat, olfactiv, gustativ, acustic și optic; a. excitațiilor interne sînt: a. motor, vestibular și al mediilor interne. Un a. este alcătuit din trei segmen- te: un segment periferic (organul de simț), un segment de conducere sau aferent (nerv) și un segment central sau cortical (celule ale scoar- ței cerebrale). ANALOG, similar sau comparabil din anumite puncte de vedere; ase- mănător parțial. 1. organe analoge, organe, la diferite specii de plante și animale, cu funcție asemănătoare, dar cu origine diferită. Existența organelor analoge nu implică re- lații strînse filogenetic ale orga- nismelor respective; indică mai 35 ANA degrabă adaptarea la condiții si- milare. 2. genotipuri analoge, geno- tipuri care se deosebesc doar prin- tr-o singură alelă la un locus sau o plasmaalelă la un plasmalocus; ex. linia consangvinizată care po- sedă alela pentru restaurarea ferti- lității polenului în citoplasmă ste- riiizantă are un genotip analog va- riantei originare a liniei consang- vinizate respective, care nu posedă alela restaurării; o linie citoplas- mică mascul sterilă este analogă geno tipului originar cu citoplasmă normală etc. V. HOMOLOG. ANAMNIOTE, grup de vertebrate al căror embrion este lipsit de amnios și de alantoidă, cum sînt peștii și amfibienii. ANASTOMOZĂ, reunirea (eventual controlată) a două vase sangvine, a doi nervi, a două organe cavi tare, a ramificațiilor nervurilor frunzei, unirea firelor cromonemei (cromo- nemata) în nucleul de restituție etc. ANATOMIE, ramură a biologiei care studiază structura plantelor și animalelor pe baza disecției. în prezent, este definită ca știință a corelațiilor cauzale morfo-func- ționale din organismele vii. A. poate primi denumirea obiectului cercetat (ex. anatomie umană) sau AND a metodei de investigare ori a stării obiectului: anatomie descriptivă, comparată, normală, patologică, macroscopică, microscopică etc. ANATROP, care este inversat; ooul a., ovul răsturnat cu 180°, în așa fel încît hilul și micropilul sînt apropiate, iar chalaza este opusă hilului. La ovulul a., funiculul concrește cu ovulul pe o porțiune laterală, alcătuind împreună un cordon numit rafe (ex. Ricinus communis). V. ORTOTROP, CAM- PILOTROP. ANRROCEU, denumire generică pentru organele de reproducere mascule dintr-o floare: totalitatea staminelor, eventual și a stamino- diilor (stamine sterile). ANDROGEN, hormonul sexului mascul; orice substanță cu activi- tate hormonală masculă la verte- brate, responsabilă pentru dezvol- tarea și menținerea caracteristicilor sexuale mascule (masculinizantă). A. sînt produși de testicul, iar în cantități mici de ovar și de glanda corticosuprarenală. V. TESTOSTE- RON, ESTROGEN. ANDRO GENEZĂ (gr. andros — mascul; genesis — naștere), dezvol- tarea unui individ mascul dintr-un gamet mascul sau partenogeneză 3* AND 36 AND masculă. A. se referă cu precădere la producerea plantulclor haploide direct din grăunciorii de polen. Metoda a fost elaborată și experi- mentată cu succes la forme din ge- nul Nicotiana de către cercetătorii japonezi K. Nakata și colab. (1968), și francezi J.P. Nitsch și colab. (1969) ș.a. Obținerea plantelor ha- ploide se realizează prin punerea grăunciorilor de polen aflați într-un anumit stadiu (uninucleați și liberi de amidon) pe un mediu nutritiv, în aceste condiții unii grăunciori de polen proliferează în structuri similare embrionului, care se dez- voltă în stadii asemănătoare celor ale embrionilor zigotici. Plantele rezultate pe această calc din grăun- ciori de polen sînt haploide, pose- dînd n cromozomi. Datorită simpli- tății ei, metoda producerii plan- telor haploide direct din polen, poate revoluționa producerea lini- ilor cu genotip homozigot, utilizate în cercetările de genetică, în ame- liorare și într-o mare măsură în producerea seminței hibride (hete- rozis). V. PARTENOGENEZĂ. ANDROGIN (gr. aner, and,ros — bărbat; gyne — femeie), care se referă la amîndouă sexele; individ de sex masculin care prezintă ca- racteristici (eventual și organe) se- xuale secundare feminine. V. BI- SEXUAL, HERMAFRODIT. ANDROSTERIL (MASCUL STE- RIL), termen care desemnează lipsa capacității de a forma gârneți masculi. La plante (hermafrodite și monoice), sterilitatea masculă poate avea: 1. origine nucleara, cînd este determinată de o alelă mutantă recesivă care se manifestă fenotipic în stare homozigotă (ex. msms; alela normală, dominantă față de ms, are simbolul Ms): 2. origine citoplasmică, cînd este controlată de o plasmagenă (sim- bolizată S), care inhibă funcția sau pare a se comporta dominant față de gena producătoare de polon; o asemenea linie mascul sterilă are genotipul Smsms; 3. unele geno- tipuri pot avea gene care inter- acționează cu S, restaurînd capaci- tatea de a forma polen funcțional; asemenea gene denumite restaura- toare, fiind simbolizate Rf (alela ne- restauratoarc este rf), deci genotipul SRfRf, sau SRfrf, produce polen, iar genotipul Srfrf este mascul steril. Androsterilitatea este larg utilizată în cercetările genetice, dar mai ales în producerea seminței hibride co- merciale, fără castrare, prin încru- cișarea controlată a unei linii mas- cul sterile (ex. de porumb, sorg, ANE 37 ANG floarea-soarelui, ceapă, tomate ș.a.), cu o linie restauratoare de fertili- tate, după schema: Linia A Srfrf $ x Linia B RîAf cT mascul sterilă restauratoare Sămînța hibridă Fx (Ax B) SAfrf mascul steril ANELIDE, încrengătura viermilor inelati (Annelida), reprezentat! de rimă, lipitoare etc. Au corpul îm- părțit prin pereți transversali, în segmente sau inele care corespund și interiorului corpului, fenomen denumit metamerie (iar inelele — metamere). A. sînt animale ma- rine, de apă dulce și terestre, cu sau fără apendice (parapode). Din mezoderm se diferențiază o cavitate numită celom sau cavitate generală., plină cu lichid; aparat circulator (sîngele are hemoglobină în plasmă), nefridii, sistem nervos (ganglionar scalariform). Cuprinde trei clase: Polychaeta, Oligochaeta și Hirudi- nea. Din vechile a. provin, pe de o parte, a. actuale, iar pe de altă parte moluștele și artropodele. ANEMOFILE, grup de plante alo- game la care polenul este trans- portat de vînt (gimnospermele, gramineele, amentaceele etc.). ANEUPLOID, organism la care nu- mărul de cromozomi din celulele somatice este diferit față de numă- rul de bază, fără a fi multiplul acestuia. Organismele aneuploide pot fi: a) oligozome (sau hipo- ploide), din care fac parte: mono- zomicii — la care lipsește un cro- mozom dintr-o pereche, simboli- zați 2n —1, și nullizomicii — la care lipsesc ambii cromozomi din- tr-o pereche, simbolizați 2^—2;^^ polizome (sau hiperploide}, din care fac parte: trizomicii — la care la o pereche oarecare de cromozomi se adaugă un al treilea membru, simbolizați 2n-{-l și tetrazomicii — la care se adaugă doi cromozomi la o pereche, simbolizați 2n-J-2. A. apar spontan sau sînt induși (produși) experimental în vederea analizei genetice prin stabilirea ge- nelor și a funcțiilor acestora, loca- lizate în diverși cromozomi. Utili- zarea a. creează posibilitatea de a acționa la nivelul cromozomilor: eliminînd, substituind sau adău- gind cromozomi, în scopul amelio- rării planificate a genotipurilor unor plante și animale. Aneuploi- dia controlată este o microchirur- gie la nivel cromozomal care asigură perspective spectaculoase științei ameliorării. AN GIO SPERME (gr. anggeion — vas, recipient, cutie, capsulă; ANG 38 ANO sperma — sărnînță), încrengătură care cuprinde plantele cu flori, re- prezentate de peste 200 000 de spe- cii, care au sămînta închisă în fruct. A. împreună cu gimnosper- mele sînt grupate în diviziunea Spermalophyla. Spre deosebire de gimnosperme, a. au ovule care se dezvoltă în ovarul format de către megasporofil; după fecundare ova- rul se transformă în fruct, care include una sau mai multe semințe (prin transformarea ovulelor în se- mințe). Gineceul sau pistilul, constă din una sau mai multe cârpele se- parate sau unite, care, obișnuit, sînt diferențiate în stigmat, stil și ovar. Grăunciorii de polen (micro- sporii) sînt produși în antere, care împreună cu părțile componente formează androceul. Sporogeneza și gametofitul au o dezvoltare redusă la plantele cu flori. Numărul ha- ploid de cromozomi poate varia de la n = 2, la ITaplopappus graci- lis, la zi =154, la Morus nigra. Pentru a. este caracteristică dubla fecundare, care constă din unirea oosferei cu o spermatie, rezultînd zigotul (2zi cromozomi) și fuziunea nucleului secundar cu o altă sper- matie, producînd endospermul (3n cromozomi), ce se poate găsi în semințe exalbuminate sau în se- mințe albuminate. Polenizarea este autogamă sau alogamă cu mani- festarea fenomenului de autoincom- patibilitate; unele plante produc semințe fără fecundarea oosferei, prin apomixie. A. pot fi anuale, bienale și perene, monocarpice sau policarpice, dar se pot reproduce și vegetativ. Unele sînt autotrofe, altele parazite și saprofite. Au apă- rut în jurasic, probabil din gimno- sperme diferite și au evoluat în cîteva linii principale. Clasificarea „naturală" a încrengăturii, pe baza numărului cotiledoanelor se face în două clase mari: clasa dicotile- done și clasa monocotiledone. Fie- care dintre acestea cuprinde nume- roase ordine și specii unele deosebit de utile pentru om: alimentare, textile, furajere, medicinale etc. ANGSTROM (Â), unitate de mă- sură pentru lungimi. Un  = = 10"10 m (0,0001 micron). ANIZOGAMIE, situație în care fe- cundarea are loc între doi gârneți diferențiați profund; diferențele pot afecta mărimea și forma. V. IZO- GAMIE. ANOPLURE, ordin care cuprinde insectele cunoscute sub denumirea de păduchi, paraziți pe mamifere. ANS 39 ANT Parazitismul permanent a dus la dispariția aripilor (aptere), redu- cerea și chiar dispariția ochilor, scurtarea picioarelor, prevăzute cu gheare; aparatul bucal adaptat pentru înțepat și supt (ex. pădu- chele de cap — Pediculus ca pitiș, păduchele de corp — Pediculus corporis ș.a.). ANSSRIFORME, ordin din care fac parte circa 150 de specii de păsări palmipede (3 din cele 4 de- gete ale picioarelor sînt unite prin- tr-o membrană interdigitală). Sînt păsări acvatice sau semiacvatice adaptate la viața pe lacuri, bălți etc.; au ciocul prevăzut cu lame cornoase care permit scurgerea apei și reținerea hranei; puii au corpul acoperit cu puf și părăsesc imediat cuibul (nidifugi); ex.: lebăda — Cygnus cygnus, g’îsca sălbatică — Anser anser, rața sălbatică — Anas platyrhynchos ș.a.). ANTAGONISM, contradicție; stare de opoziție, de competiție, de luptă. In biologie a. se poate manifesta prin: J. inhibarea creșterii unui organism de către altul, prin crea- rea unor condiții nefavorabile, ex. între două sau mai multe specii de microorganisme, în care una îm- piedică dezvoltarea celorlalte fie prin secreția unor substanțe spe- cifice (antibiotice), fie determimnd schimbări în pH-ul mediului; 2, producerea în organism a unor efecte opuse prin administrarea de droguri, antihormoni ș.a.; 3. prin mișcări opuse: un mușchi — fle- xor — acționează în opoziție cu acțiunea altuia — extensor. ANTENĂ, apendice (pereche) si- tuat pe capul insectelor, al miria- pozilor (la ambele, primul apen- dice) și crustaccelor (apendicele se- cund; subîncrengătura Antcnnata din încrengătura Arthropoda}, ser- vind mai ales ca organ de simț tactil și olfactiv (la crustacee, și pentru înot sau fixare) sau pentru a percepe sunetele emise de indivi- zii aceleiași specii (la majoritatea insectelor). A, sînt articulate și au dimensiuni și forme variabile (fili- forme, capitate, lamelate, pecti- nate, clavate etc.). La crustacee primul apendice (pereche) al capu- lui, sub denumirea de ante rulă servește, obișnuit, ca organ de simț. ANTERĂ, porțiunea terminală a staminei care produce polen. A. este formată din patru saci poli- nici, grupați doi cîte doi, de o parte și de alta a planului de simetrie ANT 40 ANT median, formînd de fiecare parte cîte o tecă. După poziția lor față de axa florală, a. sînt introrse — cu fața spre ax (floarea-soarelui), și extrorse, orientate spre exterior (grîu, porumb). ANTERIDIE, organ sau receptacul în care sînt produse celulele se- xuale mascule — anterozoizii, la diverse criptogame (alge, fungi, brio- fite și pteridofite); gametangiu mascul. ANTEROZOID, celulă sexuală mas- culă produsă în an torid ie. A. posedă cili sau flageli, cu ajutorul cărora se deplasează spre oosferă. ANTIBIOTIC, substanță chimică or- ganică cu proprietăți antimicro- biene. A. sînt produse de organis- mul viu, în special de actinomicetc și ascomicete, mai ales din genurile Streptomyces și PcniciUiam. Obser- vații despre capacitatea unor acti- nomicete de a inhiba creșterea unor bacterii și fungi au fost făcute de Muller (1908), Gratia și Welsch (1924 — 1940) ș.a. Primul a., peni- cilina, produsă de speciile de ciu- perci Penicillium notatum și P. chrysogenum a fost descoperită în 1929 de Fleming (1881 — 1955), care a primit premiul Nobel pentru me- dicină, în 1945. Primul a. crista- lin — actinomicina, a fost izolat în 1940, streptomicina în 1943 ș.a., apoi au fost izolate încă circa 500 diverse antibiotice, dintre care circa 30 sînt utilizate ca agenți chemo terapeutici în tratamentul unor boli, a stărilor infecțioase, ca stimulatori de creștere etc. Proprie- tățile antagonice ale a. sînt mai ales gram-pozitive (bactericide), dar și gram-negative (bactericide și fungicide). Cîteva a. au fost sinte- tizate. ANTICOAGULANT, substanță ca- re are proprietatea de a preveni coagularea sîngelui (heparina). ANT1CODON, secvență de trei nu- cleu ti zi situată în regiunea de curbură a moleculei de sARN. Acest triplet de baze — anticodon sau nodoc — este complementar unui codon din molecule de mARN, fapt care asigură includerea ami- noacidului transportat de sARN intr-un lanț polipeptidic în confor- mitate cu mesajul genetic al mARN. V. ARN, SINTEZA PROTEINEI. ANTICORP, substanță specifică formată în organism ca răspuns la un stimul antigenic și care reac- ționează cu antigenul respectiv, in- activează sau distruge bacteriile, virușii, toxinele ș.a. A. este o pro- ANT 41 ANT teină (globulină) produsă în corp în prezența unei substanțe oare- care (un antigen), străină pentru țesutul respectiv; anticorpul se combină chimic cu antigenul. A. are o mare specificitate: ca urmare, el se combină numai cu antigenul care i-a dat naștere. Formarea a. constituie un mecanism de apărare a vertebratelor și a unor neverte- brate (ex. insectele) împotriva ata- cului agenților patogeni, mai ales împotriva bacteriilor și virușilor. Producerea a. survine ulterior pă- trunderii într-un țesut animal oa- recare a paraziților sau a toxinelor produse de aceștia. A. circulă di- zolvat în fluidele corpului. Un anu- mit parazit poate da naștere la cîliva antigeni fapt ce determină producerea cîtorva tipuri de anti- corpi specifici. Cînd diverși para- ziți (ex. microbi) produc același antigen, imunitatea pentru un pa- razit conferă imunitate și pentru ceilalți. A. persistă în organism și după distrugerea antigcnului spe- cific sau după imobilizarea parazi- ților, conferind imunitate la o nouă infecție cu același tip de par azi ți. Imunitatea la boli prin vaccinare și inoculare se datorește a. ANTIGEN, substanță străină, agre- sivă față de organism, care cau- zează în acesta o serie de schimbări chimice și fiziologice care stimu- lează formarea anticorpilor și care reacționează specific cu aceștia. A. are o structură proteică sau polizaharidică. ANTIHOBMON, substanță speci- fică produsă în organism după ad- ministrarea unui hormon proteic cu rolul de a preveni efectul hor- monului respectiv; creează o stare de hormonorezistență. Apare în or- ganism și se comportă asemenea anticorpilor. ANTIMET ABOLIT, substanță ana- logă structural cu diverși metabo- liți înzestrată cu proprietatea de a inhiba metabolismul acestora. ANUMITOTIC, factor care inhibă mitoza. Un rol deosebit îl au sub- stanțele chimice care pot acționa: 1. prin blocarea cromozomilor în motafază (în urma inhibării for- mării fusului central). Astfel, ei nu pot migra către poli, datorită cărui fapt apare un nucleu de resti- luție închis într-o singură membrană celulară. Asemenea efecte au: col- chicina, acenaf tenul, a-monobromo- naftalenul, feniluretanul etc.; 2. prin tulburarea procesului formării membranei nucleare; astfel are loc ANT 42 ANT apariția în celulă a 2, 3, 4 nudei care pot fuziona. Asemenea efecte au: paradiclorbenzenul, monoclor- benzenul, metaclortoluenul etc. Fac- torii antimitotici pot determina, pe de o parte, inhibarea multiplicării celulelor (ex. tumorale), iar pe de alta, inducerea poliploidiei prin acumularea de metafaze. ANTIPOBE, grup de trei nudei situat în sacul embrionar Ia polul chalazal (opus polului micropilar unde se găsește oosfera). V. SAC EMBRIONAR. ANTISER, ser care conține anti- corpi. Se obține din sîngele unor animale de experiență în urma inoculării cu un agent patogen, în special viruși (dar și bacterii) și care conține anticorpii formați sub influența directă a acestora. Se uti- lizează la identificarea bolilor pro- duse de agenții patogeni inoculați, cu precădere a virușilor latenți care parazitează cartoful. ANTOCIAN, pigment sintetizat de plante, depozitat în sucul celular al tuturor țesuturilor, dar mai frec- vent în flori și fructe, cărora le conferă diverse culori: roșu, por- tocaliu, albastru, violet ș.a. Pro- ducerea pigmenților este contro- lată genetic, dar cantitatea și forma de manifestare sînt influențate de condițiile de mediu: pH, lumină ș.a. Astfel a. dă culoare albastru- purpuriu în mediu alcalin și roz în soluție acidă. Principalii a. sînt: pelargonidina, cianidina și delfini- dina. ANTOXANTINĂ, pigmentul gal- ben al florilor (dar și al frunzelor și tulpinilor); interacționînd cu an- tocianinele modifică culorile pro- duse de acestea. ANTOZOARE, clasă de animale marine sedentare din încrengătura celenterate, prezentîndu-se fie sub formă de polipi coloniali (coralii- mărgean, madreporari), fie de po- lipi solitari (actinia). Au o morfolo- gie foarte variată, asemănătoare unor flori, cu simetrie radiară, iar gura este înconjurată de tentacule simple sau penate. La corali, ecto- dermul din jurul orificiului buco- anal formează un faringe legat de cavitatea digestivă împărțită în compartimente — loje, prin pereți verticali — septe. Sînt uniți între ei prin niște canale săpate într-o substanță cărnoasă prinsă pe un schelet calcaros; unele specii cu schelet calcaros — madrep orarii, formează recifele și atolii. Acti- niile, care trăiesc și în Marea Nea- ANT 43 ANT gră, sînt viu și frumos colorate (denumite și „dediței de mare“); unele pot trăi în simbioză cu raci marini (ex. Adamsia palliata cu racul Pagurus, care se introduce în cochilia goală a unui melc ma- rin). ANTROPO GENEZĂ (gr. anthro- pos — om; genesis — naștere), procesul apariției și dezvoltării omu- lui, a -speciei umane (antropogenie) ; ontogenia și filogenia omului. ANTROPOID, termen utilizat pen- tru a indica asemănarea maimuțe- lor superioare: gorila, cimpanzeul, urangutanul și gibonul (cunoscute sub denumirea de maimuțe antro- poide), cu omul. Maimuțcic infe- rioare, cele superioare sînt clasifi- cate împreună cu omul în subordi- nul Anthropoidea, nu atît datorită asemănărilor cu omul ci datorită unor caracteristici comune funda- mentale ale scheletului, craniului, dinților, creierului, viscerelor și simțurilor. Aceste trăsături, îm- preună cu evidențele fosile de- monstrează originile comune și evo- luția antropoidelor. Se consideră că toate antropoidele aparțin unui singur ordin: Primales, cu două subordine: a. Prosimii (prosimieni: lemurieni, ai-ai, vâri etc. — mai- muțe inferioare arboricoie, cu de- getul mare opozabil, dentiție ase- mănătoare mamiferelor insectivore, ochi așezați lateral, cu coadă ș.a.); b. Anthropoidea (simieni sau pri- mate: maimuțele superioare și omul, caracterizate prin encefal mare, cu emisfere cerebrale dezvoltate pre- văzute cu circumvoluții, ochi așe- zați în față, corp turtit dorso-ven- tral, degetul mare opozabil ia toate membrele (exclusiv membrele in- ferioare la om), cu unghii la degete, dentiție completă, o singură pereche de mamele, omnivore). După forma nasului, numărul dinților și forma craniului primatele se împart în Platyrrhina — maimuțe inferioare din America Centrală și America de Sud, cu septul nazal lat, cu coadă lungă și prehensilă, cu 32 — 36 de dinți, care duc o viață arboricolă, și Catarrhina — maimuțe superi- oare din Africa, Asia și unele insule australiene, cu sept nazal îngust, cu coada neprehensilă sau fără coadă, cu 32 de dinți și care duc viață arboricolă și terestră. Cafa- rmcle se împart în cercopiteci de (po- sedă pungi faringicne, caleziiăH ■ — siore, coada neprehensilă, orbivere și omnivore: cercopitecul, pavianul, magolul); hilobalidc pm au pungi faringicne și nici coadă, ANT 44 ANU cu calozități fesiere nedezvoltate, membre anterioare lungi, arbori- cole: gibonul); antropomorfide (pon- gide; maimuțe mari, apropiate de om, fără pungi faringiene, fără calozități fesiere și coadă, lipsite de păr pe față și pe tălpi, duc viață arboricolă și terestră, se pot ridica în poziție bipedă, encefal bine dez- voltat, cu aceleași grupe sangvine ca și omul, se îmbolnăvesc de ace- leași boli ca și omul etc.: urangu- tanul, cimpanzeul, gorila); homi- nide (cu o singură specie actuală: omul — Ilomo sapiens'. cu stațiune bipedă, verticală, cu membrele an- terioare sau mîinile — organe ale muncii, talpa piciorului boltită, co- loana vertebrală cu patru curburi, cu un bazin — centura pelviană și osul sacrum — larg, cutie cra- niană voluminoasă, fălci scurte, bărbie proeminentă, emisfere cere- brale mari — acoperind celelalte părți ale encefaiului — cu scoarța cerebrală foarte dezvoltată asigu- rînd coordonarea activității orga- nelor interne și integrarea orga- nismului în mediul de viață. La om, alături de primul sistem de semnalizare', senzații formate pe baza excitanților externi, este pre- zent și al doilea sistem de semnali- zare'. vorbirea; omul are conștiință, raționează etc. Omul a evoluat sub influența factorilor biologici și a factorilor sociali: viața în comun, limbajul articulat, confecționarea și întrebuințarea uneltelor în pro- cesul muncii. Potrivit altor clasi- ficări, prosimienii și simienii for- mează două ordine separate. Pri- mele primate și prosimienii primi- tivi au apărut în urmă cu circa 60 000 000 de ani în paleocen, în timp ce unii dintre a. au apărut în oligocen în urmă cu 40 — 30 000 000 de ani, iar hominizii ancestrali au apărut în miocen; australopitecul a apărut în urmă cu 1 000 000 de ani, la începutul pleistocenului, ur- mat de pitecantropus și în sfîrșit, în a doua jumătate a pleistocenului, a apărut genul Ilomo (de Neander- thal și sapiens). ANTROPOLOGIE, știință care stu- diază originea, evoluția și varia- bilitatea biologică a omului, în corelație cu condiționarea sa na- turală și social-culturală. ANUCLEAT, care nu are nucleu. V. NUCLEAT. ANU.RE, ordin (Anura) din clasa amfibienilor, cu numeroase spe- cii actuale (ex. broasca), caracte- rizate prin: lipsa gîtului și cozii, inegalitatea membrelor, deplasarea pe uscat prin salturi, membrană ANU 45 APA interdigitală pentru înot; limba, fixată la marginea anterioară a mandibulei, poate fi proiectată în afară. ANUS, deschiderea p os teri o ară a tubului digestiv (a porțiunii termi- nale a intestinului gros, a rectu- lui) prin care se elimină resturile alimentare nedigerate. AORTĂ, cea mai mare arteră (la mamifere, inclusiv la om), prin care sîngele părăsește inima de la ventriculul stîng și prin care trece sîngele arterial — oxigenat, în ma- rea circulație (la om circa patru litri pe minut). A. are cîteva seg- mente: ascendentă, cîrja aortei, descendentă, fiecare cu ramuri co- laterale. Se întîlnește și la alte grupe de vertebrate (păsări, rep- tile etc.). La insecte, a. este un vas scurt ce conduce hcmolimfa de la inima în regiunea cefalică. APARAT, ansamblu de organe, cu structură și origine diferită, care servește la îndeplinirea uneia din- tre funcțiile esențiale ale organis- mului animal (ex. a. circulator, a, digestiv etc.). APARAT AMBULACRAK, sis- tem de tuburi (inel ambulacrar, canale ambulacrare, și piciorușe ambulacrare musculoase și elastice, prevăzute sau nu cu ventuze ade- zive) cu rol, în special, în locomoția echinodermelor; dar și în respira- ție, pipăit și prinderea hranei. APARAT CIRCULATOR (APARAT CARDIOVASCULAR), complex de organe care asigură circulația sîngelui și limfei în organismul ani- mal. Este alcătuit în principal din sistemul sangvin (inimă și vase sangvine) și sistemul limfatic (vase limfatice și ganglioni limfatici). APARAT DIGESTIV, ansamblu de organe speciale care realizează di- gestia (transformarea fizico-chimică a alimentelor în produși asimilabili necesari în refacerea substanțelor celulare și în formarea de țesuturi noi). Este alcătuit din tubul di- gestia (cavitate bucală, faringe, eso- fag, stomac, intestin subțire și in- testin gros) și din glandele anexe (glande salivare, ficat și pancreas). APARAT GOLGI v. DICTIOZOM. APARAT LOCOMOTOR, ansamblu de organe și mecanisme cu ajutorul cărora organismul animal se de- plasează activ în spațiu, prin mers, înot, zbor, salt, tîrît (piciorul, aripa, înotătoarea — la animalele supe- rioare; pseudopodul, cilul, flage- lul — la animalele inferioare). V. LOCOMOȚIE. APA 46 APE APARAT MITOTIC, ansamblu de structuri prezent în celulă la fiecare diviziune mitotică. Este alcătuit din centri mitotici (centrozomul și centriolii la animale și unele plante inferioare), asteri și fusul central acromatic, format din mi- crotubulicu diametrul de 150—250 cu pereții de 40 Â. APARAT RESPIRATOR, organ sau sistem de organe care asigură schim- bul de gaze între organismul ani- mal și mediu (este luat oxigenul din aer și este eliminat bioxidul de carbon). Există o mare diver- sitate de organe respiratorii dintre care principalele sînt plămlnii, la animalele cu respirație aeriană, și branhiile, la animalele cu respirație acvatică; la insectele terestre orga- nul respirației este reprezentat de trahei (un sistem de tuburi) care comunică cu exteriorul prin orificii denumite stigme, iar la insectele acvatice respirația se face prin branhii traheene, în timp ce la in- sectele inferioare respirația se face prin tegument. La mamifere, ală- turi de plămîni, din aparatul respi- rator fac parte căile respiratorii extrapulmonare și anume: nasul, faringele, laringele, traheea și bron- hiile. De asemenea sînt implicate o serie de substanțe: enzime respi- ratoare (enzime implicate în proce- sele oxido-reducătoare: oxidaze, de- hidrogenaze, peroxidaze, catalaze etc.); pigmenți respiratori (sub- stanțe organice cromoproteice care se combină reversibil cu oxigenul fiind implicate în procesele oxido- reducătoare din organismele vii cum sînt: hemoglobinele care reprezintă pigmenți ferici caracteristici sînge- lui vertebratelor precum și unor nevertebrate, hemocianinele care reprezintă pigmenți cuprici carac- teristici sîngelui colorat albastru al moluștelor, crustaceelor, arahnide- lor, clorocruorinele, care sînt pig- menți verzi prezenți la Polychaeta) și catalizatori cum sînt cit o crom îl (pigmenți ferici caracteristici unor nevertebrate), hemeritrina etc. APARAT URINAR, ansamblu de structuri care secretă și excretă din organism, sub formă de urină, o parte a produselor dezasimilației. Este alcătuit din rinichi, urcter, vezica urinară și uretră. APENDICE, prelungire accesorie a unei părți principale. La om (si rozătoare), a» ileocecal, reprezintă vîrful cecal în formă de vierme — vermicular (inflamarea lui produce apendicită); segmentul inferior ter- minal al sternului este denumit a, xifoid ș.a. La artropodc, fiecare APE 47 APO segment (afară de primul segment — acron și de ultimul — telson) prezintă cile o pereche de apendici (la unele miriapode chiar 2), care servesc la locomoție. A PETALE, fără petale. Această stare este întîlnită la un grup mare de plante dicotiledone, lemnoase, la care florile sînt mici și simpli- ficate (fără petale; ex. amentaceele). APICAL (lat. apex — vîrf, creștet), care este situat în vîrful, la extre- mitatea unui organ. V. MERISTEM APICAL. APO.DE, ordin (Apoda) din clasa amfibieni, fără membre, vermi- forme, trăiesc la tropice (ex. cecili- dele); ordin din clasa hololurii (încrengătura echinoderme), cu for- me care nu au picioare ambula- crare și nici canale radiare. APOENZ.IMĂ (APOFERMENT), partea proteică specifică a unei enzime. Specificitatea este dată de aminoacizii implicați în enzimă. Pentru activare este necesară o coenzimă. APOFIZĂ MASTOIDĂ v. MAS- TO1DĂ. APOMiXIE (APOMIXIS), noțiune utilizată de biologul H. Winkler (1908), pentru a indica înlocuirea reproducerii sexuate prin alte for- me de înmulțire, care, evitînd meioză sau singamia, asigură repro- ducerea neschimbată a genotipu- lui respectiv. Mai precis, a. indică la plante procesele reproductive fără fecundare, înrudite cu parteno- geneze!,, dar incluzînd dezvoltarea din alte celule docît ovulele, cum sînt apogamia și aposporia. La plantele cu flori, a. asigură forma- rea unor embrioni fără fecundare. Parlenogeneza reprezintă fenome- nul de dezvoltare a unui embrion și apoi a unui nou individ, dintr-o oosferă (ovul la animale) nefe- cundată. Sporofitul poale rezulta dintr-un gamet femei haploid (ne- fecundat), cînd se numește parteno- geneză generativa, (iar individul este haploid-/»), sau dintr-un gamet di- ploid (nefecundat), cînd fenome- nul se numește parlenogeneza so- matică (iar individul este diploid- 2n). Apogamia constă din formarea unor embrioni din alte celule ale sacului embrionar și anume din: sinergide sau din antipode (atît primele cît și secundei au nudei haploizi-n; ex. la Composilae, Al- lium ș.a.). A^posporia constă în producerea unui gametofit diploid (sac embrionar adventiv diploid-2n) APO 48 ARA direct din sporofit, fără meioză (din celulele nucelei sau ale inte- gumenlului\ ex. la genul Hiera- cium). O altă formă de agamosper- mie este embrionia adventivă, care constă în producerea de semințe fără un proces sexual. în acest caz embrionii suplimentari rezultă atît prin apogamie cît și prin apos- porie (ex. portocal, lămîi ș.a.). APOTECIE, organ de fructificație, ască, în formă de cupă, farfurie sau disc, la unele fungi din clasa Ascomycetes și licheni din clasa Ascolichenes. A. la fungi sînt sesile sau susținute de un suport, la li- cheni sînt lung pedunculate (și se numesc podeți) sau pedicelate; pe fața superioară a acestor organe se află stratul himenial și parafize cu rol de protecție. A. sînt uni- sau pluricelulare, cu forme, lun- gimi și culori care variază de la o specie la alta. APOZIȚIE, creștere în grosime a membranei celulare prin depunerea de straturi uniforme de celuloză peste membrana primară (creșterea în grosime duce la structura se- cundară a membranei). V. INTUS- SUSCEPȚIUNE. APTERI GOTE, subclasă de insecte primitive, a căror caracteristică principală este lipsa aripilor. Au dezvoltare ametabolă. Cuprinde patru ordine și anume: C'ollem- bola, Protura, Diplura și Thysa- nura, V. PTER1GOTE. * ARAHNIDE (gr. aracA/ze-păianjen), clasă (Arachnida) din încrengătura artropode, care cuprinde numeroase specii (circa 30 000), adaptate la viața terestră, respirînd prin plă- mîni și trahee, dar pot frecventa și mediul acvatic. Sînt, în general, carnivore (sug hrana), unele duc o viață parazitară. Această clasă cu- prinde un număr mare de ordine printre care: scorpioni, solifuge, pedipalpc, arancide (păianjeni), aca- ricni (cu subordinele: parazitifor- mc — căpușe, sarcoptiforme — rîia, tetrapodile — paraziți pe plante etc.) ș.a. Nu au antene, corpul este format din cefalotorace (sau prosoma} — de care sînt prinse apendicele și anume: patru perechi de picioare și două perechi de piese masti- catoare, din care prima (pre^ndă) a suferit modificări, transformîndu-se în arme de atac și apărare, denu- mite chelicere, iar a doua pereche poate fi prehensilă, senzorială sau. locomotoare — pedipalpi și abdo- men (sau opistosoma). ARAHNOIPĂ (gr. arachne — pă- ianjen; cidos — formă, asemănare)3 ARC 49 ARN- membrană delicată, asemănătoare unei pînze de păianjen, situată între dura mater și pia mater; împreună cu acestea, participă la alcătuirea meningelor care prote- jează creierul și măduva spinării. ARCHENTERON (gr. arche - în- ceput; enteron — intestin), cavitate a gastrulei, înconjurată de endo- blast, care formează intestinul pri- mitiv al embrionului (animal); co- munică cu exteriorul prin orificiul blastoporal, care în dezvoltare va deveni gură (la protostomiene) sau anus (la deuterostomiene), sau atît gură cît și anus. V. GAS- TRULĂ. ARHEGON, gametangiu femei (or- gan sexual femei de reproducere), caracteristic pentru mușchi, ferigi și majoritatea gimnospermelor, în care se formează oosferele și în care iau naștere după fecundare zigoții diploizi, din care se dezvoltă, chiar pe planta ce l-a produs, spo- rofitul. ARHEOZOIC, eră geologică ante- rioară erei proterozoicc — care a început în urmă cu mai bine de trei miliarde de ani. în această eră au apărut primele forme de viață, reprezentate de organisme unice- lulare. ARHESPOR, celula sau celulele din care, prin diviziune, se formează, celulele-mamă ale sporilor (la plan- tele cu flori: celula-mamă a mi- cro- și macrosporilor); celulele- mamă ale sporilor se divid reduc- țional și apoi mitolic (la plantele- superioare, din unul din cei patru, macrospori ia naștere sacul embrio- nar sau gametofitul femei; la fe- rigi ia naștere sporangiul etc.).. ARIE, anexă a tegumentului se- mințelor, sub forma unui înveliș- variabil dezvoltat (care acoperă o parte din suprafața tegumentului), colorat, suculent; ia naștere din. țesuturile de la baza funiculului (ex. la tisă — Taxus, lemnul rîios — Evonymus ș.a.). ARISTĂ, (la unele graminee) for- mațiune anexă a paleii externe,, înserată terminal, dorsal sau bazai,, uneori foarte lungă și rigidă, zim- țată sau netedă, dreaptă sau curba- tă etc. La diptere (brachycere — muște): prelungire ca un fir de păr, denumit ar ista, situată pe- articolul al 3-lea al antenelor. ARN, denumire prescurtată a aci- dului ribonuclcic (v. ACID NU- CLEIC). Complex macromolecu- Iar, structural și funcțional, simi- lar ADN-ului. ARN-ul rezultă din. polimerizarea unor ribonucleolizi^ 4 ARN 50 ARN care determină formarea unor lan- țuri lungi, monocatenare. Polime- rizarea implică patru tipuri de nucleotizi legați împreună prin legături fosfodiesterice în pozițiile S'-ă7 (de atașare a radicalului fos- foric la nivelul ribozei). Compo- nentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar bazele azotate sînt: ade- nina, guanina, citozina și uraci- lul. Sînt două clase de ARN și anume: una care controlează ere- ditatea la unii viruși, alta care este implicată în sinteza substanțelor pro- teice. ARN viral.Studiul unor viruși, așa cum este virusul mozaicului tutunului (prescurtat TMV), a viru- sului gripal ș.a., a relevat că la aceste organisme purtătorul infor- mației ereditare este acidul ribonu- cleic. Așa cum au demonstrat cerce- tările lui H. Fraenkel-Conrat (1962), particula de ARN singură (fără învelișul proteic) este capabilă să infecteze planta de tutun. ARN viral se reproduce prin replicare semiconservativă (catena veche de ARN îndeplinește rol de matrice pentru o nouă catena de ARN). ARN-ul implicat in sinteza proteine- lor. Există trei tipuri de acid ribo- nucleic, prezente în toate celulele, și care, avînd structuri și funcții diferite, joacă un rol esențial în biosinteza proteinelor. Aceste ti- puri sînt: acidul ribonucleic mesa- ger — mARN, acidul ribonucleic solubil sau de transfer — sARN sau tARN și acidul ribonucleic ribozomal — rARN. în celule se găsește o mare cantitate de rARN (80 — 90% din ARN-ul celular), o cantitate oarecare de sARN (10 — 15%) și o cantitate mică de mARN (mai puțin de 2% din ARN-ul celular). Aceste tipuri de ARN nu servesc niciodată ca matrice pentru sinteza unor catene complemen- tare de ARN, ci sînt sintetizate la nivelul unor gene, de către ADN care joacă rol de matrice. ARN mesager. mARN este sintetizat în timpul transcripției mesajului ge- netic de către ADN și servește ca tipar pentru sinteza proteinelor. (V. TRANSCRIPȚIE). A fost găsit în strînsă legătură cu ADN-ul cromozomal. Astfel, descoperirea într-o celulă bacteriană alături de ADN-ul bacteriofagic (v. BACTE- RIOFAG) a unei cantități mici de ARN, deosebit de ARN-ul bac- terian, dar complementar în privința bazelor structurii ADN-ului fa- gic, a dus la concluzia că acest tip de ARN a fost produs de ADN- ul bacteriofagului care a îndeplinit rol de matrice. Plecînd de la această descoperire și de la faptul că acest ARN de un tip special este sinte- ARN 51 ARN tizat de ADN-ulbacteriofagic, care invadează o celulă bacteriană (du- pă care abia începe sinteza protei- nelor virale), s-a considerat că acest tip de ARN are rolul de a prelua și de a transmite informa- ția (v. TRANSLAȚIE) cuprinsă în ADN, spre organitele citoplas- mice (ribozomi) cu rol în sinteza proteinelor. Ca urmare, acest tip de acid ribonucleic a fost denumit ARN mesager (messenger ARN sau mARN) de către F. Jacob și J. Monod, în 1961. Inițial a fost des- coperit în celulele bacteriene in- fectate de bacteriofagi, apoi și în celulele bacteriene normale, pre- cum și în celulele altor organisme în plină activitate de biosinteză. Aceasta a permis să se generali- zeze rolul 7?zARN-ului în transmi- terea mesajului genetic de la genă la ribozomi. mARN are următoa- rele caracteristici: este foarte re- pede sintetizat și tot atît de repede distrus ( în mai puțin de 5 minute la bacterii), are o singură catenă, complementară uneia dintre cate- nele ADN-uiui propriu, la nivelul căreia a fost sintetizat (unde a avut loc transcripția). mARN-ul variază în privința mesajului de la o genă la alta. Greutatea molecu- lară a mARN-ului variază de la un organism la altul (între 5 x IO5 și 4x IO6). ARN-ul viral poate servi în parte ca mARN. Moleculele de mARN formează, împreună cu ribo- zomii, complexe denumite poliribo- zomi. ARN solubil de transfer sau a- daptor. sARN-ul sau zARN-ul este similar ca structură cu oricare acid ribonucleic. Existența sARN-ului a fost presupusă de M.B. Hoa- gland, P.C. Zamecnik și M.L. Stephenson (1957), care au soco- tit că fenomenul activării, cuplă- rii și transferului aminoacizilor este îndeplinit de un tip de ARN deo- sebit de cel ce se găsește în nucleu sau ribozom. Cercetările au relevat apoi existența acestui tip de ARN, caracterizat printr-o slabă polime- ri zare (o greutate moleculară de circa 25 000 și o cantitate de 10 — 15% din totalul ARN-uIui celular), sARN-ul are rolul de a activa enzi- mele din citoplasmă. Apoi, reacțio- nează cu aminoacizii specifici — prin formarea grupărilor aminoacil- sARN — care sînt transferați la locul de- biosinteză a proteinelor: complexele mARN-ribozomi sau po- liribozomi. După includerea ami- noacidului specific în lanțul poli- poptidic, sARN-ul este eliberat, urmînd a se uni și a transfera alte molecule de aminoacizi specifici. 4* ARN 52 ARN Compoziția sARN-ului este, în ge- neral, asemănătoare de la o specie la alta. Există totuși o heteroge- nitate a secvenței ribonucleotizilor. Anumite părți din catena de sARN, constituite din serii scurte de nucleo- tizi, reprezintă bazele complemen- tare ale codului znARN pentru un aminoacid caracteristic. în ase- menea porțiuni reprezentate de tri- ple ți de baze și denumite antico- doni, sARN-ul diferitelor specii este identic. Moleculele de sARN sînt sintetizate în diferite regiuni par- ticulare ale ADN-ului din cromo- zomi (în catena complementară ce- lei care a servit pentru transcrip- ția mesajului genetic în >nARN). Faptul că în citoplasmă există toți sau aproape toți cei circa 20 de aminoacizi, presupune că trebuie să existe un număr de minimum 20 de tipuri de sARN, cîte unul pen- tru fiecare aminoacid (maximum 64, cîți codoni se pot forma de cele patru baze azotate). (V.COD GENE- TIC). Moleculele de sARN con- stau dintr-o singură catena alcă- tuită din circa 70 de nucleotizi (67 de nucleotizi, după G. Zubay, 1963; 77 de nucleotizi, după R.W. Holley și colaboratorii, 1965). La un capăt al catenei se găsește acid guanilic (G), iar la celălalt capăt de obicei se găsește un triplet for- mat din bazele CCA (citozină-cito- zină-adenină). Se apreciază că acest grup de nucleotizi se atașează la molecula de sARN după ce catena se detașează din locul ei de sin- teză. înfășurarea în jurul ei a aces- tei singure catene a sARN-ului, duce la formarea unei structuri se- cundare. Potrivit modelului propus de Zubay (1963), de-a lungul ei, molecula de sARN are structuri și funcții diferite. Astfel, în regiunea terminală, unul din brațele libere, cel care cuprinde segmentul trinu- cleotidic CCA, are rolul de accep- tor pentru aminoacil-sARN. între brațul scurt, cu G, și brațul lung la nivelul primului nucleotid C, se formează punți de hidrogen. Re- giunea bicatenară, denumită și in- termediară, se realizează între ba- zele complementare și poate cu- prinde circa 30 de perechi de nu- cleotizi. Regiunea de curbură a lanțului polinuclcotidic reprezintă celălat capăt al moleculei de sARN. Curbura este constituită dintr-un segment de trei nucleotizi necom- plementari, deci nelegați prin punți hidrogenice. Acest triplet de baze a căpătat denumirea de anlicodon sau nodoc tocmai pentru a indica complementaritatea lui față de co- donii mARN. Alte cercetări relevă posibilitatea ca molecula de sARN ARN 53 ARN să posede între una pînă la trei regiuni de curbură sau bucle, deci fiecare poate avea 1 — 3 antico- doni, esențiali în recunoașterea, descifrarea sau decodificarea co- dului mARN, datorită complemen- tarității bazelor și includerea co- rectă a aminoacizilor în lanțurile polipeptidice în curs de formare. ARN ribozomal. /ARN reprezintă circa 60% din masa ribozomilor și circa 80 — 90% din totalul ARN- ului celular. Una dintre caracteris- ticile principale care deosebește rARN do celelalte tipuri de ARN constă în aceea că el apare întot- deauna legat de proteine (v. RI- BOZOM). La bacterii (în ribozomii 70 s) constanta de sedimentare a rARN (fără proteină) este 16 s (din subunitatea ribozomaiă 30 s) și 23 s (din subunitatea ribo- zomala 50 s), cu o greutate molecu- lară de 0,55 X IO6 pentru compo- nenta 16 s și 1,15 x IO6 pentru componenta 23 s. La mamifere și plante cele două constante majore ale rARN (din ribozomi 80 s) sînt: 18 s și 28 s. Cercetările au rele- vat că lanțul rARN-ului este con- stituit atît din porțiuni monoca- tenare cît și din porțiuni bica- tenare helicoidale cu bucle mono- catenare. în lanțul polinucleotidic al rARN-ului raportul (molar) în- tre bazele azotate componente este în favoarea bazelor purinice. Ast- fel, conținutul în adenină / uracil = 21 :19, guanină/citozină = 36: 25, iar raportul general purine/ pirimidine circa 1,3. Molecula de rARN are peste 1 000 de nucleo- tizi. Studiul secvenței bazelor azo- tate în componentele rARN a dus la constatarea că aceasta este com- plementară unor regiuni particu- lare din ADN, de către care au fost sintetizate. La organismele eucariote (plante și animale), sin- teza rARN-ului are loc în nucleol, rARN-ul avînd o structură com- plementară ADN-ului situat în regiunile cromozomilor cu organi- zatori nucleolari. ABN-POLIMEBAZA, enzimă cu ajutorul căreia a putut fi sintetizat in vitro, în prezența unui polimer ADN ca matrice, un ARN cu pro- prietățile mARN-ului. Această en- zimă sintetizează preferențial ARN- ul complementar ADN-ului. In vi- tro, unele produse ale ARN-poli- merazei acționează ca hibrid com- plementar lanțurilor de ARN și ADN. Asemenea molecule sînt re- lativ rezistente la digestia cu dezo- xiribonuclează (care produce di- gestia ADN-ului liber) și cu ribo- nuclează (care produce digestia ARN 54 ART ARN-ului liber). în lipsa unui ADN matrice, ARN-ul sintetic a fost produs cu ajutorul unei alte enzime: polinucleolid-fosforilaza. ARN-SINTETAZA, enzimă (ARN- polimeraza dependentă de ARN sau ARN-replicază) capabilă să catalizeze replicarea (nașterea prin copierea informației) ribovirușilor — virușii ARN (ex. virusul care produce mozaicul tutunului, gripa ș.a.). Această enzimă asigură for- marea unor noi catene de ARN în prezența unei matrice parentale de ARN. ARN-sintetaza este for- mată după ce ARN-ul viral, in- trînd într-o celulă își atașează singura sa catenă de ribozomii gazdei. Noile catene sînt comple- mentare unicei catene de ARN vi- ral care a pătruns inițial în celulă și care a îndeplinit rol de catenă matrice. ARTEFACT, structură citomorfo- logică modificată artificial în cursul preparării sub influența fi?;atori- lor, a dezhidratării și coloranti- lor și nu sub influența unor cauze naturale. ARTERĂ, vas sangvin prin care circulă sîngele de la inimă (din ventricule) spre organe (în organe și țesuturi se capilarizează). La vertebrate, peretele arterei este alcătuit din trei învelișuri numite tunici: externă (advcnticea — din țesut elastic, fibre colagene și mus- culare), mijlocie (media — din fibre elastice și musculare netede), in- ternă (intima — formată din endo- teliu, care conține fibre elastice, colagene și reticulină și limilanta elastică internă, care permite tre- cerea plasmei și leu coci telor spre țesuturi). ARTERIOLĂ, arteră mică, ce se continuă cu capilarele sangvine. ARTICULAȚIE (îNCHEIETURĂ), legătură de unire între două sau mai multe oase. Diferențiate după mișcare, a. se împart în: sinartro- ze (articulații fixe, în care oasele articulate nu au mobilitate; legă- tura se realizează prin: țesut car- tilaginos — sincondroze, țesut conjunctiv fibros — sindesmoze sau țesut osos — sinostoze) și diartro- ze (articulații cu mare mobilitate sau artrodii, denumite și articula- ții sinoviale și articulații cu mobili- tate redusă sau amfiartroze}. Topo- grafic, se împart în patru grupe: articulațiile coloanei vertebrale, ar- ticulațiile capului, articulațiile to- racelui și articulațiile membrelor. ARTIODACTILE (PARICOPITA- TE; gr. artios — cu soț; dakfylos ART 55 ART — deget), ordin de mamifere un- gulatefArliodaclyla sau Paraxonia), care cuprinde specii cu număr par de degete (4 sau 2); au un ax de simetrie între degetele trei și patru (paraxonic), cu un astragal dez- voltat. Sînt erbivore și omni- vore, terestre, cu piciorul terminat cu două degete mari copitate și două degete rudimentare. Acest ordin ((Artiodactyla) cuprinde trei subordine: Suiformes (formele de porc, hipopotamul), Tylopoda (ca- melidele — lama) și Ruminantia (cervide, girafide, antilocapride, bo- vide — cavicorne); numeroase spe- cii paricopitate sînt domesticite. Au apărut la începutul eocenului, atît în Europa cît și în America de Nord. V. PERISODACTILE. ARTROPODE (gr. arthron — arti- cul; pous, podos — picior), în- crengătură (Arthropoda) de ne- vertebrate, cea mai mare din reg- nul animal, cu cel puțin un milion de specii printre care trilobiți, raci, păianjeni, insecte etc. Apă- rute în precambrian, a, au progre- sat și s-au diversificat, cuprinzînd în prezent cele mai evoluate for- me din lumea nevertebratelor. A. reprezintă primul grup de animale la care, în evoluția lor, apar pi- cioare, denumite apendice (cîte o pereche de fiecare metamer), care sînt articulate, de unde și denumi- rea de a. Spre deosebire de alte nevertebrate, a. se caracterizează prin: simetrie bilaterală, metame- rie, schelet extern (exoschelet), apendice articulate, prezența he- mocelului și a unui sistem nervos ganglionar. Scheletul este reprezen- tat de o cuticulă chitinoasă, secre- tată de celulele hipodermale, fapt ce face ca creșterea corpului să fie discontinuă, numai în timpul năpîrlirilor. Dezvoltarea ontogene- tică se face, în general, prin meta- morfoză. Sexele sînt la majoritatea covîrșitoare a a. separate, dar, alături de înmulțirea sexuată, poa- te avea loc și înmulțirea din ouă nefecundate, prin partenogeneză. Musculatura este de tip striat; posedă ochi simpli (oceli) sau com- puși; respirație traheală, branhia- lă, pulmonară sau cutanee, în func- ție de mediul de viață. Aparatul circulator este lacunar și se carac- terizează prin apariția inimii. în- crengătura a., fiind deosebit de heterogenă și bogată în forme, are o clasificare complexă. De lîngă subîncrengătura — Pararthropoda (cu grupele: Onychophora, Tardi- grada. și LinguatuUda), care posedă trăsături atît de as? cît și de ane)ide, această încrengătură cuprinde trei subîncrengături: 1, Trilobitomor- ASC 56 AST pha (trilobiții și formele înrudite fosile), 2. Chelicerala sau Arachno- morpha (cu clasele: Merostomata — forme acvatice, Arachnida — forme terestre și Pantopoda — forme marine) și 3. Mandibulata sau Antenulata (cu clasele: Crusta- cea — forme acvatice, Myriapoda — forme terestre și Insecta — forme terestre, adaptate la zbor). ASCĂ, organ de fructificare, la ciupercile ascomicete, în care sînt produși sporii. Asccle rezultă în urma unirii hifelor purtătoare ale organului sexual temei — ascogo- niul (n) cu hifele purtătoare ale organului sexual mascul — anteridia (n). Fecundația constă, inițial, din unirea citoplasmclor — plasmo- gamie, cînd nucleii rămîn alătu- rați — dikaryon, și apoi din fuziu- nea nucleilor — cariogamia. Acest nucleu diploid (2n) al a. suferă o diviziune meiotică și i —2 divi- ziuni mitotice, dînd naștere la 4 — 8 ascospori haploizi (n). De obicei, a. formează un strat — himeniu (teciu) sau strat hlmenial, purtat de corpi de fructificare — ascofructe sau ascocarpi, de formă sferică, cilindrică, discoidală ș.a. Sporii asigură înmulțirea asexu- ată. ASCOMICET.E, clasă (Ascomyce- ies) din încrengătura micofitelor (fungi) cu circa 35 000 de specii: saprofite, parazite sau trăind în simbioză cu alge. Se reproduc ase- xuat prin conidii și sexuat prin for- marea de ascospori situați în asce grupate în organe de fructificație ascocarpi (cleistocarpi, peritecii, apotecii). Unele specii sînt comes- tibile, se întrebuințează în farma- cologie (Penicillium, Claviceps etc.), sau industria alimentară (Saccharo- myces), în timp ce altele parazi- tează diverse plante (produc moni- lioza, sderotinioza, tafrinioza ș.a.). ASMILAȚIE, proces metabolic de încorporare și transformare în con- stituenti proprii unui organism (pro- toplasmei) a substanțelor nutritive digerate. V. ANABOLISM. A SINAPSĂ (A S Y NAP SIS), ab- sența totală sau parțială a conju- gării sau împerecherii (synapsis) cromozomilor homologi în profaza I (stadiul de zigonem) a meiozei; rezultă cromozomi uni valență. A STER, figură simetrică, sub for- mă de stea, care înconjoară cen- trosomid în mitoză și meioză. Fi- brele. sau microtubulii asterieni care radiază în citoplasmă sînt organi- zate de partea distală a centriolu- 57 AȘT lui\ sînt birefringente. A. se dezor- ganizează ca și fusul acromatic în interfază. ASTERIDE, clasă (Asteroidea) din încrengătura echinodermelor, cu formă pentagonală sau de stea; au simetrie-radi ară, constituită din •cinci antimere, ex. steaua de mare (Asterias rubens). ASYNAPSIS e. ASINAPSĂ ATAVISM, apariția (reversia) în descendență, după un interval de timp sau cîteva generații, a unei caracteristici pe care a posedat-o unul dintre strămoși. ATLAS, prima vertebră cervicală, articulată cranial cu osul occipital .și cu vertebra următoare (axis)} xnchwA la diferite grupe de ver- tebrate. ATP (AD ENOZ1N TRIFO SF AT), •coenzimă care participă la nume- roase reacții; cu structura schema- tică: A — R — P — P — P, în care A — este o purină, adenina; R — o pentoză, riboza} P — grup fosfat. Hidroliza oricăreia din legă- turile terminale fosforice este înso- țită de o degajare uriașă, de energie liberă (între 5 000 și 8 000 de calo- rii). Reacția se realizează prin •transferul unuia din grupele fosfat ATR la alte substanțe sub acțiunea enzi- mei (simultan cu eliberarea de energie). Transferul fosfatului ter- minal de la ATP în procesele de fosforilare oxidativă reprezintă me- canismul prin care organismul își asigură principala sursă de energie pentru desfășurarea metabolismu- lui intermediar și funcțiile celu- lare: în reacțiile biosintetice, con- tracția musculară, osmoză ș.a. Re- sinteza ATP se realizează din ade- nozindifosfat (ADP + P + Ener- gie -► ATP). ATRIU, cavitate care înconjoară faringele la cefalocordate (Amphi- oxus) și urocordate; cavitate (două), de formă (aproximativ) cubică, situată spre baza inimii. în inimă, pe atriul drept sau anterior se găsesc orificiile venei cave supe- rioare și a venei cave inferioare, iar pe atriul stîng sau posterior orifi- ciile venelor pulmonare. înainte de orificiul atrioventricular, în partea inferioară, fiecare a. are o prelun- gire — infundibul, numită auricul sau urechiușă. ATR O CIT O Z Ă, absorbția prin mem- brana celulară a unor micele coloi- dale si a altor substanțe, urmată de concentrarea și flocularea lor în citoplasmă. V. HISTIOCIT. AUR 58 AUT AURICUL (lat. auricula — ureche rnică), apendice asemănător ure- chii. La animale, fiecare dintre cele două prelungiri ale atriului inimii, indicate și sub denumirea de apen- dice auricular sau urechiușă; ure- chea externă sau pavilionul urechii. La plante, anexe sau urechiușe (auricule) apărute de o parte și de alta a bazei limbului foliar la unele graminee. AUSTRALOPITEC, primul homi- nid primitiv, fosil, apărut la începu- tul pleistocenului în sudul și estul Africii. Cu unele trăsături umane în privința poziției (verticală), a mem- brelor, a dinților și arcadei dentare, dar asemănător cu maimuțele în privința capacității cutiei craniene (totuși mai mare comparativ cu a gorilei). AUTOALOPOLIPLOW, poliploid complex în care este combinată autopoliploidia cu alopoliploidia. Un asemenea genotip integrează seturi cu numere variabile de cromozomi și de origini diferite (ex. structura genomică AAAABB). V. EUPLOI- DIE. AUTOCATALIZĂ, catalizarea unei reacții datorită chiar produselor re- zultate din reacție; reacția unei celule sau substanțe datorită influ- enței unui produs sau unei secreții proprii. în organism, numeroase reacții sînt influențate de cataliza- tori organici produși de celulele vii, enzimele, care reacționează spe- cific (catalizează un număr mic de reacții și de multe ori o singură reacție). AUT O COMIWHB IRITATE (AU- TOFERT1L1TATE), unirea (fuzi- unea) unor gârneți masculi (polen) și femeii (ovule) produși pe aceeași plantă. AUTOFECUNDARE, fuziunea unor gârneți femeii și masculi produși de același individ. AUTOFERTILITATE v. AUTO- COMPATIBIL1TATE. AUT O GAME, autofecundare în care doi nuclei-frați fuzionează în cadrul aceleiași celule (la proto- zoare, diatomee); fuziunea gârneți- lor femeii și masculi produși în aceeași floare la plantele hermafro- dite. Plantele hermafrodite cu pole- nizare directă se numesc autogame (ex. orzul, grîul, mazărea, ardeiul ș.a.). Autogamia asigură păstrarea neschimbată, un șir de generații, a genolipului, favorizînd homozigo- ția. V. ALOGAMIE. AUT0INC05IPATIBILITATE, fe- nomen care constă în inhibarea pole- AUT 59 AUT nul ui propriu de a germina, de a străbate stilul și de a fecunda ovu- lele proprii. Prevenirea consangvi- nizării, deci a. la fecundarea gârne- ților proprii, se manifestă constant la speciile de plante alogame her- mafrodite și monoice: porumb, se- cară, sfeclă, trifoi, lucernă, morcov, ierburi, pomi fructiferi etc. A. este determinată de genotip, care asi- gură încrucișarea între indivizi deo- sebiți, fapt care sporește vitalitatea și înlătură consangvini zarea care este însoțită de reducerea vigorii, a adaptării și a producției. A. poate fi homomorțică și heteromorfică. La a. homomorfică nu se observă dife- rențe morfologice între tipurile care se încrucișează. Reacția de incompatibilitate la grupul homo- morfic este: a. gametofitică și constă în inhibarea creșterii tuburilor poli- nice, care posedă la locusul 5 (lo- cusul a.) aceeași alelă ca și stilul, de exemplu la polenizarea x X și StS2 x (fecundarea are loc la încrucișarea x ; și b. sporofitică, cînd alelele genei pentru a. pot manifesta dominanță în nucleul diploid al sporofitului, fie în organele femele fie în cele mas- cule, ca urmare, cînd dominanța este completă, reacțiile polenului și stilului vor fi de un singur tip. Deci la comportări diferite ale alelelor de cx.: (6\ dominant) x StS2 (S2 dominant) fecundarea are loc deoarece gârneții sînt de tipuri de împerechere diferite, în timp ce la încrucișarea dominant) X 8^2 (SL dominant) se manifestă a. La a. heteroinorfică tipurile de împerechere sînt diferite morfolo- gic, fiind afectată atît structura florii, care poate fi dimorfică (disti- lie) și trimorfică (tristilie), cît și dimensiunile celulelor stilului și mărimea polenului. Alături de poli- morfismul organelor de reprodu- cere care este controlat genetic și care previne fecundarea unor gâ- rneți originari de pe aceeași plantă (cu același tip de flori), în sistemul a. heteromorfice, comportarea pole- nului la fecundare este controlată sporofitic, deci stilul va inhiba tuburile polinice incompatibile; este implicat fie un Ic-cus cu două alele, fie doi loci cu cîte două alele. Feno- menul a. poate fi utilizat cu succes în ameliorare, direct, în vederea producerii seminței hibride (la spe- ciile alogame hermafrodite cu flori mici: vărzoase, ierburi și legumi- noase perene, floarea-soarclui etc.) sau indirect, prin schimbarea prin mutație a locusului S sau elimina- rea lui (la speciile de pomi fructi- feri: cais, piersic, prun, măr etc., în scopul reducerii florilor nepole- AUT AUT nizate în primăverile reci sau plo- ioase cînd entomoîauna poleniza- toare n-are condiții pentru zbor). AUTOLIZĂ, autodigestie; autodi- zolvare; autodezintcgrarea unei ce- lule sau țesut sub acțiunea unor enzimc proprii. AUTONOM (gr. autonomos — inde- pendent; autos — însuși; nomos — lege), care se bucură de autonomie, este condus, funcționează în condi- ții de autonomie, de independență. Se poate referi: a. la mișcările spon- tane ale plantelor apărute sub influ- ența unor stimuli interni, mișcări de dezvoltare, de creștere ș.a. (V. NUTAȚIE, PARATON1E) și b. la sistemul nervos autonom sau neuro- vegetativ (format din două părți: sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpalic), care iner- vează mușchii netezi din pereții organelor interne, vasele sangvine, mușchiul inimii și glandele, avind o activitate continuă, cu reacții lente, atît în timp de veghe cit și în timpul somnului. Denumirea de „sistem nervos autonom“ a fost determinată de faptul că sistemul neuro vegeta tiv, sub controlul cen- trilor din sistemul nervos central și al scoarței cerebrale, conduce pro- cesele din organism care se află în afara controlului voluntar, cum sînt activitatea inimii (intensifică sau inhibă mișcările), a mușchilor netezi din organele interne (îi. relaxează sau contractă), a glande- lor sudoripare și digestive: hipo- fiza, medulosuprarenala, tiroida (provoacă sau inhibă secreția); totodată asigură homeostazia me- diului intern și reglarea funcțiilor organelor interne. AUTOPOLIPLOID, organism poli- ploid care are mai mult decît două seturi de cromozomi homologi. Re- zultă din dublarea sau multiplica- rea genomilor unei singure specii. De exemplu, dacă specia diploidă are doi genomi simbolizați AA autotriploidul va fi AAA (^x), iar autotetraploidul AAAA etm A. sînt, în general, mai mari în volum decît formele diploide ori- ginare sau înrudite datorită creș- terii dimensiunilor celulelor. Feno- menul poate apare spontan sau poate fi indus (produs) prin trata- rea plantelor cu agenți au top oii- ploidizanți; se cultivă plante a* induse la sfeclă, secară, pepene verde, trifoi ș.a. V. EUPLOIDIE* ALOPOLIPLOID. AUTORADIOGRAFIE, metodă mo- dernă de cercetare, bazată pe stu- diul imaginii fotografice a localiză- rii în țesuturi a unei substanțe ra- AUT 61 AUX dioactive; imaginea se obține pe o peliculă de emulsie fotografică. A. și combinarea acesteia cu secțiuni subțiri de țesuturi, permite studiul localizării și sediul sintezei molecu- lelor biologice specifice, și, în gene- ral, furnizează, date despre infor- mațiile biochimice și citologice. Prin utilizarea izotopului tritiului (H3) care emite particule beta cu lungime de undă scurtă s-a reușit să fie relevate formațiuni celulare de ordinul unui micron. Folosirea timidinei cu tritiu a permis să fie obținute imagini detaliate ale repli- cării (dublării) cromozomilor. AUTOSINDEZĂ, împerecherea (con- jugarea) în meioză a cromozomilor de la același părinte într-un alo- poliploid (ex. AABB); împereche- rea cromozomilor homologi și homo- eologi. V. ALOSINDEZĂ? AUTOTOMIE, autoamputarea unei părți a corpului (obișnuit, la never- tebrate). Fenomenul este un reflex declanșat de o excitație care pro- voacă o violentă contracție muscu- lară: concomitent, mușchiul exten- sor formează o diafragmă hemo- statică, care oprește hemoragia ex. autoamputarea cozii la șopîrlă, a picioarelor la unele artropode, a unei părți din corp la viermi ș.a. Organul pierdut se poate regenera. AUTOTROF (gr. autos — însuși; trephein — a hrăni), (despre orga- nisme) care este capabil să-și pro- cure hrana, independent de sub- stanțele organice din mediu, prin sinteza substanțelor organice direct din material anorganic (ex. plan- tele produc hidrați de carbon și proteine din bioxid de carbon și compuși anorganici). Sînt a. plan- tele verzi din ape și de pe uscat, a căror nutriție este fototrofică și se realizează prin asimilație clorofi- liană sau fotosinteză^ precum și anumite bacterii, a căror nutriție este chemotrofică și se realizează prin chemosinteză. V. HETERO- TROF. AUTOZOM, cromozom adevărat, tipic, sau eucromozom (care nu este cromozom al sexului; ex. la om, care are 2 zi = 46 cromozomi, 44 sînt autozomi, iar 2, și anume XX pentru sexul femei, X și Y pentru sexul mascul, sînt cromozomii sexu- lui). V. CROMOZOMII SEXULUI. AUXINA (gr. auxein — a crește;. Li8^32^5 — auxina A; C^gH^gO^ — auxina B), substanță organică (din grupa fitohormonilor) regula- toare a creșterii plantelor. Este produsă în fructe, semințe, polen, vîrful tulpinii și al rădăcinii, în frunzele tinere și mai ales în mugu- AUX 62 AVE rh în dezvoltare, de unde, printr-un sistem special de transport, este condusă spre celulele din zonele de creștere. A. naturală activă este reprezentată de acidul Ș-indoli- lacetic, implicat în stimularea divi- ziunii celulare, a diferențierii țesu- turilor, formarea fructelor ș.a. Au fost produse numeroase a. sintetice din grupele: indolului (ex. p-indo- lilacetic), a acizilor naftenici (ex. a-naftilacetic), a acizilor fenoxi (ex. 2,4-diclorfenoxiacetic sau 2,4-D), a carbamaților ș.a. A. sintetice au o largă aplicabilitate practică dato- rită faptului că în concentrație mică ele stimulează creșterea dife- ritelor organe ale plantelor, în timp ce în concentrație mai mare sînt inhibitoare sau toxice pentru plante, în agricultură, a. se folosesc la sti- mularea înrădăcinării butașilor, a legării primelor fructe la tomate, la grăbirea coacerii fructelor sau la inhibarea încolțirii tuberculilor, a bulbilor ș.a. Cea mai importantă utilizare a a. este în combaterea buruienilor, ca erbicide, deoarece la o concentrație ridicată — de 500— 1 000 ori mai mare decît concentra- ția naturală — a. sînt foarte toxice. AUXOTBOF, termen care definește un microorganism mutant defectiv nutrițional (bacterii, fungi, alge) care a pierdut capacitatea de a forma enzime ce catalizează o reacție în producerea unui consti- tuent celular necesar. Ex. conversia citrulinei în aminoacidul arginina (prezentă la tipul sălbatic; v. PROTOTROF). Pentru creștere, organismul a. are nevoie de a se completa mediul cu factorul sau substanța pe care nu o poate sinte- tiza datorită lipsei enzimei respec- tive, de ex. tipul sălbatic crește pe mediu minimal, în timp ce tipul auxotrof crește numai pe mediu complet, format din mediu minimal plus un amestec complet de meta- boliți, mai ales aminoacizi ș.a. AVES, clasă de vertebrate supe- rioare, tetrapode, din care fac parte păsările, caracterizate prin prezența penajului, a aripilor (pentru zbor) și a sîngelui cald (care le separă de reptile). în evoluția păsărilor, un rol deosebit l-a avut adaptarea la zbor care a influențat profund conformația externă, anatomia cît și comportamentul; astfel, membrele anterioare s-au transformat în or- gane de zbor, iar corpul este fusi- form; numeroase oase sînt pneuma- tice (pline cu aer); sînt animale homeoterme, iar înmulțirea prin ocrotirea ouălor în timpul incuba- ției (care durează între 11 și 80 de zile) și depunerea acestora în AVE 63 AZO cuiburi reprezintă un progres în- semnat față de reptile. Păsările provin din reptile; primul avian fosil cunoscut este Archaeopteryx din mezozoic (jurasicul superior) care are atît caractere de reptilă (dinți, lipsa ciocului, degete cu gheare la aripi, coaste ca și la rep- tile, inclusiv în regiunea abdomi- nală, coadă lungă), precum și de pasăre (aripi, pene, craniu, clavi- culele unite în față). Prin evoluție și selecție naturală, din pasărea- reptilă au apărut, treptat, strămoșii apropiată ai păsărilor actuale. Clasa păsărilor cuprinde peste 8 500 de specii împărțite în numeroase or- dine (între 27 — 51) și circa 170 de familii. Mai cunoscute sînt ordi- nele: Struthioniformes (struții), Sphe- nisciformes (pinguinii), Ciconiijor- mes (barza, stîrcul), Anserijormes (rața, lebăda), Galliformes (păunul, curcanul, fazanul, găina, prepelița), Passeriformes (rîndunica, vrabia, graurul, corbul), Falconiformes (vul- turul, uliul, șoimul), Columbiformes (porumbelul) ș.a. AXILĂ, (la plante) unghiul dintre partea superioară a frunzei și tul- pină; poziția normală a mugurilor laterali se găsește în a., de unde denumirea de muguri axilari; (la animale) subsuoară. AXIS, linia centrală sau axul unei structuri. La plante, tulpina prin- cipală sau cilindrul centrat. La ani- malele vertebrate, a doua vertebră cervicală. AXOLOTL, stadiul larvar acvatic al unei specii de salamandre — Amblystoma mexicanum (ordinul Urodela). A. se poate înmulți în acest stadiu (devenind matur sexu- al) fără metamorfoză (fenomenul de neotenie ). AXON (CILINDRU AX, NEURIT), prelungire a neuronului care con- duce influxul nervos centrifug de la corpul celulei nervoase (perica- rion) la terminația sa și spre den- drita altui neuron (sinapsă axo- dendritică) sau spre o celulă efec- tuare (sinapsă electoare). Se carac- terizează prin lipsa ramificațiilor și lipsa corpului tigroid (granulați! Nissl). AZOTOBACTER, bacterie aerobă din sol ( Azotobacter chroococcum) care fixează azotul liber din aer, transformîndu-1 în azot ușor asi- milabil de către plante. BACA, fruct cărnos, cu endocarp nesclerificat, cu miez (mezocarp) suculent, în care se găsesc una sau mai multe semințe (tomate, vinete, viță de vie, cartof, agriș, coacăz ■etc.). BACIL, bacterie în formă de basto- naș; pot forma spori. Sînt, în gene- ral, saprofite; unele, de ex. Baccillus anthracis, pot fi patogene. BACKMUTAȚIE (BAC K MUT A- TION), inversia sau reversia (prin mutație) a unei gene mutante în forma sa originară (tipul sălbatic, ex. mutația alelei a în A); schim- bare ereditară într-o genă mutantă care restaurează secvența originară a nucleotizilor. BACKCROSS, încrucișarea unui hi- brid cu unul dintre părinți (ex.: Aa X A A sau A^a X aa). BACTERICID, substanță care pro- voacă moartea bacteriilor. BACTERIE (gr. baklerion — bas- tonaș), grup heterogen de orga- nisme microscopice, unicelulare (sau grupate în colonii — cenobii), cu nucleu simplu — neindividuali- zat, majoritatea fără clorofilă, he- terotrofe (saprofite sau parazite). Simplitatea morfologiei, precum și marea variabilitate a caracteristi- cilor observabile, lipsa fosilelor și particularitățile proceselor sexuale, la majoritatea membrilor acestor microorganisme, fac deosebit de dificilă clasificarea. Ca urmare, diferențierea bacteriilor în specii, genuri și alte categorii, se bazează mai ales pe proprietățile fiziologice (natura substraturilor și produsele metabolismului, tipul respirației, tipul nutriției, relația cu alte orga- BAC 65 BAC nisme, însușiri toxice sau imunolo- gice etc.). B. sînt încadrate în reg- nul vegetal, în diviziunea Proto- thalophytae, încrengătura Baderio- phyta, clasa Schizomycetes cu cîteva grupuri principale: eubacterii (cu ordinele: Pseudomonadales, Chla- mydobaderiales, Eubacteriales etc.; sînt unicelulare, cu diametrul între 0,2 —2,0 microni, iar lungimea în- tre 1 — 10 microni, cu perete celu- lar rigid, la unele sînt prezenți fla- geli pentru mișcare; celulele pot fi sferice — coci, cilindrice — bacili, curbate — vibrioni, spiralate — spirili; cocii pot apărea ca mono- coci, în perechi — diplococi, în lanț — streptococi, aglomerați — stafilococi etc.); spirochete (ordinul Spirochaetales, unicelulare, spira- late, mobile și fără perete celular rigid); mixob ader ii (ordinul Myxo- baderiales: unicelulare, sub formă de băstonașe lungi, fără perete celular rigid, unele se aseamănă cu algele albastre). Un alt grup, rickeUsia, este considerat fie ca bacterii foarte mici, fie ca viruși mari; sînt parazite intracelulare obligate deoarece existența este condiționată de modul de viață parazitar (produc boli denumite rickettsioze printre care tifosul exantematic produs de RickeUsia prowazeki). B. se înmulțesc prin 5 — ȚVZic dicționar de biologie fisiune binară transversală (divi- ziune directă, bipartiție sau scizi- paritate) sau alte forme de repro- ducere asexuată; în unele condiții nefavorabile prin deshidratare și îngroșarea membranei se formează celule de rezistență — spori: cisti (Azotobader) și microcisti (mixo- bacterii), precum și endospori (ba- cili) ; endosporii rezistă la deshidra- tare, substanțe toxice și tempera- turi extreme (între —245°C și +150°C); reproducerea sexuată a fost relevată la unele forme. Ciclul vital durează între 20 și 30 de minute, astfel că în circa 12 ore, dintr-o singură celulă, în condiții optime pot fi produși bilioane de urmași. B. au „nucleu" haploid, fără membrană nucleară și care nu se reorganizează mitotic în timpul replicării. Datorită acestor trăsături, cromatina bacterială — cromozomul — formată în principal din ADN, a fost denumită și nucleo- plasmă, în care este localizată in- formația genetică. Variația gene- tică poate surveni prin mutație genică și prin transferul de gene prin trei mecanisme principale și anume: transformare, transducție și conjugare. B. sînt aerobe și anae- robe. Alături de majoritatea b. care sînt heterotrofe — saprofite sau parazite — există și unele auto- BAC 66 BAC trofe și care posedă pigmenți foto- sintetizanți — clorofila bacteriană, cu rol în chemosinteză (thiobacte- riile, ferobacteriile și nitrobacte- riile). Fermentațiile (lactică, buti- rică, acetică) sînt produse de b. -fermenți, saprofite, iar bacterio- zele — boli ale plantelor și anima- lelor — sînt cauzate de b. pato- gene. V. PARAZIT. BACTERIE LIZOGENĂ, bacteria care posedă în genomul său un vi- rus-profag. O singură celulă bacte- riană poate fi lizogenică pentru mai mulți profagi, care segregă ca mar- keri bacteriali și ocupă loci specifici. V. BACTERIOFAG, LIZOGENIE. BACTERII CHEMOTROFE, bac- terii autotrofe care folosesc ca dona- tor de electroni substraturi anorga- nice oxidabile. V. CHEMOTROF, CHEMOSINTEZĂ. BACTERII DENITRIFICATOARE, bacterii din sol (Bacillus denitrifi- cans, Bacterium pyocyaneus etc.), care în absența oxigenului (în con- diții anaerobe), reduc nitrații și nitriții. în aceste condiții nitrații sînt utilizați ca acceptori de hidro- gen, eliberîndu-se azotul molecu- lar, N2. Ca urmare, solul sărăcește hi compuși cu azot, prezervîndu-se conținutul în azot al atmosferei. V. CICLUL AZOTULUI. BACTERIOFAG (FAG), virus care are proprietatea de a distruge bac- terii. B. este alcătuit dintr-o cap- sidă sau înveliș proteic, în care se află ADN, și un pedicel sau coadă, în prezența unei bacterii, fagul este adsorbit ia suprafața celulei susceptibile, dizolvă membrana ce- lulară bacteriană și prin pedicel injectează ADN-ul specific în bac- terie, pe care o infectează. B. pot fi: virulență și nevirulenți sau tem- perați. în primul caz, ADN-ul in- jectat, care reprezintă purtătorul informației genetice, se reproduce (replică) pe baza substanțelor gaz- dei, după care bacteria este dis- trusă — lizată: această comportare reprezintă ciclul litic sau vegetativ, iar particulele noi de virus sînt eli- berate în mediu. în cazul secund, fagii temperați, după infecție, se pot replica și pot liza bacteria (ciclu litic) sau pot rămîne într-o stare neinfecțioasă („stare de pro- fag“), cînd se fixează de cromozomul bacteriei și se divide sincron cu acesta, comportare denumită lizo- genie sau ciclu lizogenic; trecerea profagului în stare litică are Ioc spontan sau poate fi indusă cu raze ultraviolete ș.a. Bacteriile lizogene BAC 67 BAS purtătoare de profag sînt imune la re infecția cu același fag, dar au potențialul genetic de a produce fagi. Caracteristicile ereditare bac- teriale pot fi transferate de la o celulă la alta de către fagii tempe- rați. V. TRANSDUCȚIE. BACTERIOLIZĂ, dezintegrarea sau dizolvarea bacteriilor sub acțiunea bacteriofagilor, a anticorpilor sau a unor substanțe chimice. BALANSIERE (HALTERE), or- gane senzoriale și regulatoare ale zborului la diptere. B. provin din reducerea și transformarea perechii a doua de aripi și au forma unor măciuci. BARBE, filamente subțiri și lungi care cresc oblic din rahisul (axa) penei, formînd lama. Pe b. cresc, de o parte și de alta, firișoare scurte și subțiri denumite barbute, care posedă cîrlige de legătură. V. PANĂ. BASIDIE, organ caracteristic ciu- percilor basidiomicete, format din- tr-o celulă sau patru celule care produc spori. Basidiosporii se for- mează la exteriorul b. pe pedunculi scurți denumiți slerigme. B. sînt așezate într-un strat himenial dis- pus în interiorul sau exteriorul ba- sidiofructelor. BASIDIOMICETE, clasă de ciu- perci — Basidiomycetes — care cuprinde formele cele mai evoluate, cu hifele pluricelulare, iar unele cu corpul de fructificație foarte dez- voltat. Caracteristic ciupercilor b« este basidia, organ special (omolog ascei de la Ascomycetes ) pe care se formează exospori, denumiți basi- diospori (omologi cu ascosporii). Basidiile iau naștere (ca și ascele), în urma unui proces sexual. Din fiecare basidie se formează 4 basi- diospori haploizi. După germinare, din basidiospori rezultă așa-numi- tul miceliu primar; prin copularea unor asemenea micelii diferențiate sexual are loc plasmogamia, rezul- tînd un miceliu secundar, cu celule ce conțin doi nudei — dicarion. Pe acest miceliu se formează basidiile în care are loc cariogamia și divi- ziunea reducțională; din miceliul secundar ia naștere miceliul terțiar tot binucleat, dar diferit anatomo- -hislologic și funcțional; miceliul terțiar alcătuiește basidiofructele, rizoformele etc. Clasa B. cuprinde circa 20 000 de specii de ciuperci. Majoritatea sînt saprofite, iar o parte sînt parazite pe alte plante (ciupercile care produc tăciunele, mălura, ruginile etc. la cereale și 5* BAT 68 BAZ alte specii de plante cultivate); unele specii sînt comestibile (cele cu corp de fructificație dezvoltat — mai ales cele sub forma unei pălării susținută de un picioruș, cum sînt ciuperca de cîmp, gălbiorul, hribul sau mânătarca, bureții iuți, ghe- bele ș.a.), iar altele sînt foarte toxice (buretele pestriț, care con- ține alcaloidul muscarina, pălăria șarpelui — amanitotoxina, ș.a.). BATRACIENI v. AMFIBIENI. BAZE ANALOGE, baze purinice și pirimidinice a căror structuri diferă foarte puțin de cea a bazelor azo- tate normale din acizii nucleici. Analogii purinici: paraxanthina, theobromina, nebularina etc. și pi- rimidinici: 5-bromuracilul și 5-brom- dezoxiuridina pot fi încorporați în acizii nucleici în locul constituenți- lor normali, fără să distrugă capa- citatea lor de replicare (a ADN și ARN). Datorită acestei proprietăți bazele analoge sînt utilizate în cercetările de genetică ca factori mutageni. BAZE AZOTATE, componente e- sențiale ale acizilor nucleici — ADN și ARN, din care acestea iau naș- tere prin hidroliză acidă sau enzi- matică. B.a. sînt compuși hetero- ciclici cu azot: pirimidine (1,3-dia- zina, un heterociclu aromatic cu 4 atomi de carbon și 2 atomi de azot; C4H4N2) și purine (care conțin un dublu heterociclu — unul piri- midinic și unul imidazolic, conden- sate: 5 atomi de carbon și 4 atomi de azot; C5H4N4). Dintre b.a., trei derivați ai pirimidinei: citozina (2-oxi-6-aminopirimidina), timina (2,6-dioxi-5-metilpirimidina) și ura- cilul (2,6-dioxipirimidina) și doi derivați ai purinei: adenina (6-ami- nopurina) și guanina (2-amino-6- oxipurina) sînt constituenți nor- mali ai acizilor nucleici. Pirimidină Purina BAZ 69 BEN BAZIFIL v. BAZOFIL. BAZIN v. PELVIS. BAZIPETAL, termen care denu- mește apariția și dezvoltarea succe- sivă a unor organe (frunze, inflo- rescențe) dinspre vîrf spre bază. V. ACROPETAL. BAZOFIL (BAZIFIL), (despre ce- lule), care au o mare afinitate pentru coloranții bazici (ex. leucocite și granulocite bazofile etc.). B-COMPLEX, grup de factori de creștere printre care se numără vitaminele hidrosolubile: Bx-ane- urina sau thiamina, B2-riboflavina, B3-acid pantothenic, B6-piridoxina. B12-cianocobalamina (denumită și factor antipernicios și antianemic) ș.a. V. VITAMINA B-GOMPLEX. B-CROMOZOMI, noțiune utilizată de genetistul L.F. Randolph (1928) pentru a indica corpusculii hetero- cromatici aflați în unele cario- tipuri, în plus față de numărul nor- mal de cromozomi. Asemenea cor- pusculi (denumiți și cromozomi supranumerari, accesorii sau extra- cromozomi) au fost descoperiți atît la plante (porumb, secară, sorg ș.a.), cît și la animale (păsări ș.a.). Diferă de cei normali sau de A-cromozomi prin morfologie (obișnuit sînt mai mici și heterocromatici), prin varia- ția numerică de la o celulă sau țesut la altul, prin lipsa de homologie între ei, dar mai ales față de cro- mozomii normali, prin lipsă de efecte genetice; B'Cromozomii sînt prezenți mai ales în formele rus- tice neameliorate și influențează, de obicei, negativ viabilitatea (ca- pacitate a organismelor vii de a continua să se dezvolte). BENIGN, (despre un proces pato- logic — boală sau febră) ușor, puțin grav, curabil. V. MALIGN. BENTON (gr. benthos — fundul mării, adîncime), totalitatea orga- nismelor, plante și animale (bacte- rii, ciuperci, alge, viermi, melci, scoici, pești etc.), unicelulare și pluricelulare, adaptate vieții de pe fundul lacurilor, mărilor și oceane- lor. B. diferă structural, cantitativ și calitativ, în funcție de depărtarea de țărm (litoral și sublitoral), de adîncime, de caracterul fundului, de temperatură etc. B. realizează o uriașă producție primară prin transformarea materialului anorga- nic și a energiei libere în materii organice și o producție secundară în urma introducerii producției primare în circuitul alimentar prin BIC 70 BIO intermediul „erbivorelor“ și „car- nivorclor“; constituie hrana prin- cipală pentru pești și materie primă pentru diverse industrii (se obține iod, îngrășăminte, agar-agar, pro- teino ș.a.). BICEPS, mușchi cu două capete (ex. mușchiul din regiunea brațu- lui — b. brahial, din regiunea pos- tero-laterală a coapsei — b. femu- ral ș.a.). BICUSPID, formație anatomică cu două vîrfuri; ex. val vuia b. sau mitrală a inimii, situată între auri- culul slîng și ventriculul stîng; apo- fizele b. ale vertebrelor cervicale ș.a. BIENAL (lat. bis — doi; annus — an), caro durează sau se întîmpla la fiecare doi ani. în botanică, plantă cu un ciclu vital ce durează doi ani. în primul an de viață plantele bienale — morcovul, sfe- cla, varza ș.a. — sintetizează și depozitează substanțe de rezervă, utilizate în anul al doilea la for- marea tulpinilor florifere, a fruc- telor și semințelor. BIFID, cu extremitățile despicate în două părți pînă în apropierea liniei mediane (ex. stigmatul, apo- fiza ș.a.). BILĂ (FIERE), secreție exocrină a ficatului la vertebrate, depozitată în vezica biliară. B. conține apă, acizi biliari, săruri biliare, pig- menți biliari, colesterol etc.; prin canalul cistic și coledoc, b. ajunge în duoden. Are o contribuție deose- bită în digestia și absorbția grăsi- milor (sub influența, mai ales, a sărurilor biliare are loc emulsio- narea grăsimilor) etc. BIN OCULAR, cu doi ochi (prima- tele și multe alte vertebrate), care implică ambii ochi; aparat optic cu două oculare (microscop b., lupă b. etc.). Bl O CATALIZAT OR (gr. bios - viață; katalysis — dizolvare), sub- stanță indispensabilă în desfășu- rarea (catalizarea) unor procese metabolice în organismele vii. B. sînt enzimele, vitaminele, hor- monii care în celulă modifică viteza reacțiilor biochimice. BIOCENOZĂ, comunitate de orga- nisme formată din diferite tipuri de plante și animale, care convie- țuiesc într-un biotop sau habitat particular. B. și biotopul ei for- mează o unitate, ecosistemul. Bl O GENEZĂ (gr. bios — viață; genesis — naștere, descendență,. BIO 71 BIO origine), dezvoltarea organismelor vii din alte organisme vii. Potrivit acestei teorii, tot ce este viu este produs de ceva viu (omne vivum e vivo) și nu din materie nevie. A fost emisă de biologul italian F. Redi (1626 — 1697) și demonstrată de savantul francez L. Pasteur (1822 — 1895). B. este opusă teoriei genera- ției spontane. V. AB IO GENEZĂ. BIOGEOGRAFIE (gr. bios - viață; ge — pămînt; graphein — a scrie), studiul distribuției geografice a viețuitoarelor — animale și plante — pe planeta noastră; studiul răs- pîndirii vieții pe pămînt. BIOLOGIE, știința despre viață și materia vie. Studiază originea, evo- luția, reproducerea, ereditatea, ca- racteristicile morfo-fiziologice, obi- ceiurile etc. ale plantelor și anima- lelor. B. include botanica, zoologia și ramurile lor, atît teoretice cît și aplicative. BIOLUMINESCENȚĂ (gr. bios — viață; luminescere — a produce lumină), producerea luminii de către unele organisme vii: licurici, diverse animale marine, numeroase ciuperci și bacterii. B. este deter- minată de oxidări interne. B1OMASĂ, greutatea totală a orga- nismelor pe o unitate de suprafață. BIOMETRIE, ramură a biologiei care aplică metodele statistice la studiul organismelor vii; studiul statistic al variațiilor (asemănărilor și deosebirilor) organismelor vii. BIOPSIE, în general, observarea, examinarea organismelor vii, a organelor sau țesuturilor; în medi- cină, prelevarea unei porțiuni de organ sau țesut de la un organism viu pentru studiu microscopic etc., în scop diagnostic (identificarea unei boli). BIOSFERĂ, învelișul sau acea parte a globului pămîntesc (sol și subsol, atmosferă și hidrosferă) care con- ține organisme vii (plante și ani- male). BIO SINTEZĂ, formarea (sinteza) de către organismele vii (de către celule) a unor compuși chimici (acizi nucleici, proteine, lipide, poli- zaharide ș.a.) din elemente sau compuși simpli. Bl O SPEOLOGIE (gr. bios — viață: spelaion — peșteră; logos — știință), ramură a speologiei care studiază viețuitoarele — plante și animale — care populează peșterile. B» relevă, adaptările organismelor la condițiile de viață din mediu! sub- teran, ex. depigmentarea, orbirea BIO 72 etc. Constanța condițiilor de mediu din peșteri a permis pe de o parte supraviețuirea unor specii carac- teristice altor epoci geologice, peș- terile fiind adevărate aziluri de relicte, iar pe de altă parte, a deter- minat pentru multe grupe animale o evoluție regresivă. Bazele acestei științe au fost elaborate de biologul român, E. Racoviță (1868 — 1947) și sînt oglindite în lucrările sale „Essai sur Ies problemes biospeolo- giques“ (1907), „Evoluția și pro- blemele ei" (1929), „Speologia" și în cercetările publicate în revista „Biospeologie1 înființată de el. BIOTIP, grup de indivizi cu struc- tură genetică identică; indivizii dintr-un b. pot fi homozigoți (caz în care b. se poate reproduce ca atare), sau heterozigoți (prin repro- ducere structura genetică a indi- vizilor se schimbă formîndu-se b. noi). BIOTOP, mediu geografic sau areal (loc, stațiune) în care conviețuiesc diferite specii de plante și animale (adaptate condițiilor de mediu). V. BIOCENOZĂ. BIOXID DE CARBON (CO2), com- pus oxigenat al carbonului. Gaz greu, incolor, inodor, prezent în BLA atmosferă. Este asimilat de către plante și utilizat în sinteza hidra- ților de carbon. BIPARTITIE v. FISIUNE BI- NARĂ. BISEXUAT (HERMAFRODIT), (despre un organism vegetal sau animal) care posedă organe de reproducere atît femele cît și mas- cule. V. ANDROGIN. BIVALENT, pereche de cromozomi homologi asociați, conjugați sau împerecheați (synapsis) în meioză (care au suferit sau nu procesele de duplicare longitudinală pentru a forma un grup de patru cromatide). B. apar în meioză (zigonem); numă- rul b. într-o celulă normală dipioidă (2n) reprezintă jumătate din numă- rul somatic de cromozomi (n). BIVALV, cochilie formată din două valve legate împreună; ex. moluș- tele lamelibranhiate (scoicile). BLA ST O CEL, cavitate de segmen- tare; cavitatea unei blastule, care apare (la unele animale) în masa celulelor spre sfîrșitul stadiului de segmentare a oului. BLASTOCIST, stadiu în dezvol- tarea embrionară a mamiferelor, echivalent cu blastula. BLA 73 BRA BLASTOCIT, celulă embrionară ne- diferențiată. BLASTODERM, epiteliul sau mem- brana embrionului în stadiul de blastulă sau blastocist, alcătuit dintr-un strat superficial de celule formează (ex. la găini) blaslodiscul sau discul germinai. BLASTODISC, discul embrionar sau germinai al ouălor (aici are loc începutul segmentării; ușor vizibil la gălbenuș). BLASTOAIERE, celule (de clivaj sau segmentare) formate în urma diviziunii primare a zigotului. BLASTOPOR. orificiul gaslrulei, format prin invaginarea blastulei; gura primitivă a embrionului prin care cavitatea internă a gastrulei — archenteronul — comunică cu exteriorul. BLASTULĂ, stadiu în dezvoltarea embrionară a animalelor, rezultat în urma diviziunii sau segmentării zigotului. Constă dintr-o cavitate interioară (blastocel), obișnuit sfe- rică, înconjurată de un strat de celule (blastoderm). B. suferă miș- cări de gastrulare. BLEFAROPLAST (KINETOZOM, GR ANUL BAZAL), granule intra- celulare colorate intens (reacție Feulgen pozitiv), implicate în gene- rarea cililor și flagelilor (inclusiv cozile spermatozoizilor). Cercetările electronomicroscopice au relevat faptul că granulele bazale se înmub țese prin autoduplicare. BOTANICA, ramură a biologiei care se ocupă cu studiul plantelor; cercetează forma, structura și func- țiile, evoluția, clasificarea, răspîn- direa pe glob și utilizarea plantelor. B O VIDE, familie de mamifere (Bo- vidae) din ordinul Artiodaclyla (subordinul Ruminantia), care in- clude bovinele, ovinele, caprinele, antilopinele etc. Sînt rumegătoare, au o pereche de coarne persistente, neramificate; femelele au una sau două perechi de mamele funcțio- nale. BRACHITIC, pitic, scurt (ex. la porumb, brachitismul cauzează o scurtare accentuată a internodiilor tulpinale situate sub punctul de inserție a știuletelui, determinînd formarea unei plante pitice); feno- menul este controlat genetic și este utilizat în ameliorare. BRACTEE, frunzuliță florală, obiș- nuit membranoasă, înserată pe tulpină (ax); la subsuoara sau în BRA 74 BRI axilul b. apare o floare sau pedi- cclul floral. BRACTEOLĂ, bractee mică; brac- tee secundară, situată de o parte și de alta la baza unui pedicel floral (a unei flori individuale). BRAHIAL, care se referă, care apar- ține sau care este asemănător bra- țului: mușchi b. (din regiunea bra- țului), plex b. (țesătură nervoasă din care fac parte nervii membrului superior), ar Ier ă b. ș.a. BRAHIOLE, formațiuni (prelun- giri rigide) dispuse pe marginea șanțurilor celor cinci zone ambula- crare (ajută la orientarea hranei spre gură la familia Blastoidea, încrengătura Echinoderme / BRAHIOPODE, clasă (Brachio- poda) din încrengătura tentaculate- Jor, ex. lingula; animale neverte- brate, marine sedentare, obișnuit, fixate, gregare, cu simetrie bilate- rală, cu corpul închis în cochilie bivalvă (una dorsală mai mică și dta ventrală mai mare). Apărută încă în paleozoic (perioada cam- briană) această clasă este repre- zentată de numeroase specii fosile {cca 25 000) și de puține forme vii (cca 75 de genuri și cca 240 de spe- cii). BRANHIE, organ respirator la ani- malele acvatice, situat extern (am- fibieni) sau intern (pești), puter- nic vascularizat; la nivelul branhii- lor are loc schimbul prin difuziune al oxigenului și bioxidului de car- bon între apă și sînge. BRANCHIOPODE, subclasă (Bran- chiopoda) de crustacee inferioare obișnuit, de apă dulce, ale căror picioare (apendice toracice) sînt prevăzute cu formații branhiale (daphnia sau puricele-de-apă, bran- chipus etc.); corpul este segmentat, nud sau îmbrăcat într-o carapace ca un scut sau din două valve, înoată cu picioarele sau cu apendi- cele capului (antene adaptate; abdo- menul nu are apendice). BRIOFITE, încrengătură (Bryo- phyia) de plante din care fac parte mușchii hepatici (clasa Hepaticae) și mușchii frunzoși (clasa Bryop- sida sau Masei). Sînt răspîndite pe toată suprafața globului, cu de- osebire în zonele montane și fores- tiere, pe locuri umede și umbrite, pe stînci, pe scoarța copacilor, pe ziduri etc. Mușchii sînt cormofite simple, cu corpul reprezentat de un tal tipic verde (lamelar și ramificat la mușchii hepatici; format din tulpinițe și frunzișoare la mușchii BRI 75 BUL frunzoși); se fixează de substrat prin rizoizi. B. nu au vase conducă- toare. în ciclul vital al mușchilor se observă o alternare de generații: una gametofitică (n cromozomi) și alta sporofitică (2/r cromozomi). Gametofitul sau generația sexuată, este reprezentat de planta pe care se formează organele sexuale și anume: anteridiile, în care iau naș- tere gârneții masculi sau antero- zoizii prevăzuți cu cîte doi flageli, și arhegoanele, în care se formează gârneții femeii — în fiecare arhegon cîte o oosferă; prin pătrunderea anterozoizilor mobili în arhegon are loc fecundarea. Sporofitul sau gene- rația asexuată este inițiat de zigot (rămas în arhegon), din care, în urma unor diviziuni, se formează organul producător de spori — sporogonul (alcătuit dintr-o axă verticală — seta și o capsula pro- tejată de scufie). în urma germi- nării, fiecare spor dă naștere la un filament verde, ramificat, proto- nema fixată prin rizoizi; din mugu- rașii protonemei se vor dezvolta mai mulți mușchi — o asociație. BRIOZOARE, clasă (Bryozoa sau Ectoprocta) de animale mici, never- tebrate marine (puține de apă dulce), sedentare și coloniale, ne- segmentate, răspîndite în toate zonele geografice. Coloniile (denu- mite zoarii; o colonie se numește zoarium, iar un individ zoid), de diferite mărimi, structuri și forme sînt fixate pe diverse substraturi sau obiecte sub merse (raci, scoici, alge etc.). Sînt celomate, cu un cerc circumoral de tentacule tubu- lare, ciliate, care servesc la agita- rea apei în vederea conducerii hranei. Sînt hermafrodite, cu fe- cundare internă și expulzarea pro- geniturii în stadiul de larvă, din care, prin înmuguriri repetate a- sexuate și rapide se formează un zoarium de dimensiuni mari; unele specii au schelet calcaros, partici- pînd la formarea recifelor de corali. BRONHIE, ramificație principală (două: dreapta și stînga) a trahoei prin care aerul ajunge în plămîni. Este formată dintr-o tunică externă fibro-musculo-cartilaginoasă și o tunică internă mucoasă. în plă- mîn fiecare b. se ramifică treptat în conducte din ce în ce mai mici. Ramificațiile terminale ale b. situ- ate în lobulii pulmonari, se numesc bronhiole. BUCAL, referitor la gură sau la obraz (bucea, termen latin caro indică obrazul); care aparține gurii; orificiu, cavitate, mucoasă ș.a. BULĂ v. BULLA. BUL 76 BUZ BULB, (la plante) organ speciali- zat în înmulțirea vegetativă. B. este o tulpină subterană învelită în numeroase frunze metamorfo- zate, cărnoase, care conțin substanțe de rezervă. Tulpina propriu-zisă are internodii foarte scurte, este lățită și cu formă de disc; de ea sînt înserate frunzele și rădăcinile adventive. în centrul discului se află un mugure din care se va dez- volta tulpina aeriană floriferă. B. este caracteristic pentru diverse specii din familia Liliaceae: zam- bilă, ceapă, lalea (bulb tunicat), crin (bulb solzos); (la animale) îngroșare, dilatare sau umflare a unui țesut, organ, vas etc.; ex. b. rahidian, b. nervos, b. dentar, b. pilos, b. uretral ș.a. La artropodele tardigrade faringele este numit și bulb. BULBIL, bulb mic, apărut subteran din mugurii axilari (la subsuoara frunzelor bulbilor; la usturoi, așa- numiții căței sînt b.) sau aerian în inflorescența unor liliacee (în locul sau prin transformarea florilor în b.). Au un rol similar bulbului: la înmulțirea vegetativă și depozitarea substanței de rezervă. BULION, mediu de cultură pentru microbi (bacterii) format din supă de carne sterilizată. Se poate adău- ga glucoza, glicerină, sînge ș.a. BULLA (VEZICĂ, BULĂ), for- mațiune sau cavitate naturală o- soasă: b. lacrimală, b. timpanică. BURSĂ, sac, pungă (cavitate) cu lichid, interpus între două forma- țiuni pentru a preveni frecarea; ex. la încheieturi etc.; cameră sau buzu- nar în care se află sau se produce ceva (copularea, fecundarea ș.a.). BUTAȘ, porțiune dintr-un țesut sau organ vegetal, uzilizată la în- mulțirea vegetativă. B. se obțin prin secționarea coardelor la vița de vie, a ramurilor tinere la pomii fructiferi, arbori și arbuști, a rădă- cinilor și frunzelor la plantele orna- mentale ș.a.; pentru înrădăcinarea în masă și rapidă se pot utiliza sub- stanțe stimulatoare cum sînt auxi- nele sintetice (ex. acidul indolil- butiric). BUZĂ, formațiune a pielii sau epi- dermei care circumscrie orificiul bucal; are forme și mărimi diferite. V. LABIAL, LABIUM, LABRUM. Ci, C2 9 Cn, simbolizarea generațiilor succesive de consangvinizare. CADUC, (despre unele părți sau organe ale plantelor), care cade timpuriu (în fiecare an); ex. cali- ciul (sepalele, cad ușor după des- chiderea florii, la mac), stipelele (cad după eliberarea frunzelor) etc. CALATIHDIU, tip de inflorescență racemoasă (v. RACEM), caracte- rizat printr-un ax lățit, pe care sînt fixate numeroase flori, sesile, în- conjurate de un involucru de brac- tee; ex la floarea soarelui etc. V. INFLORESCENȚĂ. CALCIFEROL v. VITAMINA D. CALICIU (CALIX), învelișul ex- tern al unei flori, alcătuit din frun- zișoare verzi, denumite sepale. Se- palele unite între ele formează un c. gamosepal, iar cele libere un c. dialisepal. Are rol protector. CALIPTRĂ (PILORIZĂ, SCUFIE), țesut care protejează conul de creș- tere (meristemul) al rădăcinii; la licheni și mușchi, țesutul care în- conjură capsulele (sporogonul) și provine din arhegon. CALIX v. CALICIU. CALORIE (cal), cantitatea de căl- dură necesară pentru a ridica tem- peratura unui gram de apă cu un grad (de la 14,5°C la 15,5°C — calorie mică; o kilocalorie = 1 000 cal). CALUS, țesut (polizaharid — calo- ză) care se formează pe suprafețele rănite ale ramurilor și tulpinilor, ca reacție de apărare. Este produs de cambiu. La animale, c. se formează (în etape: colagen, cartilaj, țesut osos) la nivelul fracturilor, cu rolul de a asigura unirea segmentelor osoase. CAM 78 CAP CAMBIU, zonă meristematică ac- tivă, situată în cilindrul central, care determină creșterea în grosime a rădăcinii și tulpinii, producînd liber secundar și lemn secundar. Prin diviziuni active (în zona cu climat temperat — sezonale), c. ge- nerează țesutul lemnos secundar spre interior și țesut liberian se- cundar spre exterior. V. FELO- GEN. CAMBRIAN, prima perioadă geo- logică din era paleozoică; începe în urmă cu circa 600 000 000 ani. în straturile c. se găsesc fosilele primelor animale marine (trilobiți, brahiopode etc.) și plante. V. ERĂ GEOLOGICĂ, PRECAM- BRIAN. CAMPILOTROP, (despre un ovul) care este curbat, astfel că mi- cropilul ajunge alături de chalază și hil (ex. la leguminoase). V. ANA- TROP, ORTOTROP. CANALUL WOLFF, canalul me- zonefrosului sau rinichiului embrio- nar la vertebrate. La masculii adulți ai amniotelor, din c.W re- zultă epididimul, canalul deferent și canalul ejaculator, precum și ureterul secundar la ambele sexe Qjazinetul și tuburile colectoare ale metan efrosului). A fost descoperit de K.F. Wolff (1733—1794), em- briolog german, fondatorul teoriei dezvoltării progresive, prin epige- neză. CANCERIGEN v. AGENT CANGE* RIGEN. CAPILAR SANGVIN, vas mic, tu- bular, cu un lumen între 5 și 20 microni, cu pereții subțiri și elas- tici, formați dintr-un singur strat de celule endoteliale; c.s. fac legă- tura între arteriole și venule, alcă- tuind o rețea care vascularizează întregul organism. Schimbul de substanțe dintre sînge și țesuturi (oxigen, glucoza, aminoacizi etc.) și dintre țesuturi și sînge (bioxid de carbon) are loc prin pereții c.s., care sînt permeabili pentru mole- cule mici, inclusiv pentru apă și săruri. CAPILITIUM, rețea tubulară pro- toplasmică, care încastrează sporii în corpii de fructificație la unele ciuperci. CAPITUL, tip de inflorescență ra- cemoasă simplă, caracterizată prin- tr-un ax scurt, globulos, cu florj numeroase, sesile; ex. la trifoiul roșu etc. V. INFLORESCENȚĂ. CAPSIDĂ, învelișul proteic al unei particule virale. V. VIRUS. CAR 79 CAR CARACTERE DOBÎNDITE, trans- miterea la descendenți a varia- țiilor (modificărilor) fenotipice a- părute la părinți în timpul vieții, sub acțiunea factorilor de mediu. De ex. expunerea la temperaturi scăzute a unui organism nerezistent la ger ar determina variația adec- vată a acestuia în direcția rezisten- ței la ger. Cu alte cuvinte, organis- mul respectiv s-ar modifica direct, dobîndind caracteristica de rezis- tentă pe care implicit ar transmi- te-o urmașilor. La fel ar reacționa organismul și sub influența altor factori climatici, chimici, de ali- mentație, de întreținere și, în gene- ral, a oricărui stimul din mediu. Această idee a fost formulată de J.B. Lamarck (1744 — 1829) în lu- crarea sa Philosophie zoologique (1809). Ideea eredității c.d. a fost exacerbată de către așa-numiții ncolamarckiști, în principal de T.D. Lîsenko, după 1940. Cercetarea ere- dității și variabilității organismelor a relevat faptul că variația este ereditară în cazul în care apare în urma unei schimbări în plasma germinativă, în gene si cromozomi. V. ADAPTARE, MUTAȚIE. CARACTERE SEXUALE, însușiri care definesc sexul unui individ. Acestea sînt: c.s. primare, ex. glan- dele sexuale mascule și femele, organele de copulație etc., și c.s. secundare, reprezentate de struc- turi sexuale accesorii, dezvoltate cu implicarea hormonilor (după diferențierea gonadelor) și care de- termină dimorfismul sexual. Așa sînt comportarea și expresiile mor- fologice ale sexualității: coarnele la cerb, coama la leu, penajul la păun etc. CARACTERISTICĂ (ÎNSUȘIRE), trăsătură predominantă diferen- țiatoare a unei ființe, lucru, feno- men. Noțiunea indică una din nu- meroasele detalii morfologice, fi- ziologice, biochimice, de comporta- ment etc. ale unui organism. Fie- care caracteristică este controlată genetic și reprezintă un moment sau punctul final al dezvoltării sub acțiunea diferitelor gene și a in- fluențelor condițiilor de mediu, în genetică, obișnuit, pentru sim- bolizarea genei, se alege prima li- teră a caracteristicii (ex. rotund — R, brachitic — b, hemofilia — h, opac — o etc. V. GENĂ, GENĂ MAJORĂ, GENĂ MINORĂ. CARAPACE, scut sau blindaj chi- tinos sau osos (exoschelet) care îm- bracă parțial sau în întregime cor- pul unor animale: trilobiți, crusta- CAR 80 CAR cee — raci (clasa artropode); partea dorsală a corpului la broasca țes- toasă (clasa reptile). CARBOHIDRAȚI v. GLUCIDE. CARBOHIDRAZĂ, enzimă speci- fică ce catalizează hidroliza gluci- delor. Așa sînt maltaza, zaharaza, lactaza, amilaza, celulaza, pecti- naza. CARBONIFER, penultima perioadă geologică din era paleozoică; înce- putul c. se situează în urmă cu aproximativ 300 000 000 ani. A- ceastă perioadă a fost caracteri- zată prin căldură și climat umed, care au creat condiții favorabile dez- voltării unei vegetații luxuriante (păduri uriașe, alcătuite din ferigi, conifere etc.), care s-a transformat în imense zăcăminte de cărbune, situate în stratele terestre, formate în acea perioadă. în c. au trăit numeroase insecte, unele moluște, principalii amfibieni fosili și pri- mele reptile etc. CARCINOGEN v. AGENT CAN- CERIGEN. CARDIE, orificiul de comunicare sau deschiderea dintre esofag și stomac la vertebrate; partea supe- rioară a stomacului la artropode. CARENATE, grup de păsări, ma- joritatea bune zburătoare, la care sternul are carenă. V. AGARE- NATE. CARENĂ, structură prezentă în floarea leguminoaselor, alcătuită din două petale inferioare care con- cresc (este denumită și luntnță). La păsări (carenate), creastă osoa- să situată pe suprafața ventrală a sternului, pe care sînt înserați mușchii pectorali. CARIOCHINEZĂ v. MITOZĂ. CARIOLIMFĂ v. NUCLEOPLAS- MĂ. CARIOLOGIE (gr. karyon — nu- cleu), studiul structurii și funcțiilor nucleului. CARIOPLASMĂ v. NUCLEO- PLASMĂ. CARIOPSĂ, tip de fruct caracte- ristic cerealelor. Este uscat, inde- hiscent, monosperm, cu un peri- carp subțire și concrescut cu să- mînța (cu tegumentul seminal si- tuat pe stratul aleuronic al endo- spermului). CARIOTIP, numărul, mărimea și morfologia (forma și structura) cromozomilor dintr-o celulă, în me» CAR 81 CAR tafază. Este caracteristic unei anu- mite specii. CARNIVOR (lat. caro — carne; vor are — a mînca, a devora), care mănîncă sau se hrănește cu carne; 1. ordin (Carnivora) de animale mamifere care se hrănesc cu carne. Au dentiția adaptată pentru sfîșiat și tăiat carnea: incisivi tăioși, ca- nini lungi, măsele carnasiere și gheare ascuțite. Din c. fac parte subordinele Fissipeda, cu familiile: canide (lupul, vulpea, cîinele), ur- side (ursul), hienide (hiena), fe- lide (pisica, pantera, leul, tigrul) etc. și Pinnipedia cu familiile ota- riide (leul și ursul de mare), odo- benide (morsele), focide (focile) etc. 2. Plante care, alături de nutriția normală (autotrofă prin fotosin- teză), sînt adaptate la prinderea și digerarea unor insecte, ex. Dro- sera (roua-cerului), Dionaea ș.a. CAROTIDĂ, arteră situată pe la- turile traheei, care asigură trans- portul sîngelui de la inimă spre cap (la vertebrate). CARP (GARPUS) (gr. karpos - pumn), regiune a membrului ante- rior la vertebratele patrupede, for- mată din oasele carpiane; la om (ca la toate mamiferele), cele opt oase carpiane care formează sche- letul încheieturii mîinii sînt așeza- te pe două rînduri: unul superior, care se articulează cu oasele ante- brațului — ulna și radius, și unul inferior, care se articulează cu oasele metacarpului. CARPELĂ, structură din cadrul gineceului. Reprezintă organul se- xual femei la plantele cu flori. Este alcătuită dintr-o parte bazală îngroșată, numită ovar, în care se formează ovulele prinse de placentă, și o parte alungită numită stil, care poartă o termina țiune lățită, sau ramificată, stigmatul, receptiv pentru polen. CARPUS v. CARP. CARTILAJ, tip de țesut conjunctiv metaplaziat, la vertebrate; este solid și elastic, semiopac și avascu- lar, cu rolul, în general, de a realiza legătura între oase, de a delimita unele cavități, de a forma schele- tul unor organisme (ex. la peștii cartilaginoși) sau al unor organe (ex. la trahee) etc. C. este alcătuit din celule cartilaginoase, fibre și substanță fundamentală. în funcție de frecvența, repartiția și structura acestor componente c. poate fi fibros (c«f. constituie discurile in- tervertebrale ș.a.), hialin (c.h., for- mează piesele scheletice ale embrio- 6 CAR 82 CAT nului, articulația pieselor osoase, c. traheei, bronhiilor ș.a.) și elastic (c.e. formează pavilionul urechii externe, epiglota ș.a.). O substanță asemănătoare c. se găsește și la unele nevertebrate (cefalopode). CARUNCUL (lat. caruncida — bu- cățică, piesă mică de carne), ex- crescență caracteristică unor semin- țe (ex. la ricin) situată lingă micro- pil. La femeie, reprezintă resturile cicatrizate după ruperea himenului (carunculi himenali) etc. CASTRARE, extirparea sau steri- lizarea organelor sexuale. Ex., la animale, extirparea testiculelor de la un individ mascul sau extirparea ovarelor de la un individ femei; la plantele hermafrodite și monoice, extirparea, fie a staminelor, respec- tiv a inflorescenței mascule, fie a pistilului, respectiv a inflorescenței demele. O c. fără extirparea orga- nelor, se poate realiza prin adminis- trarea unor hormoni, prin distruge- rea gonadelor de către paraziți etc. La plante, (hermafrodite și monoi- ce) extirparea organelor sexuale mascule se efectuează în vederea încrucișării controlate în scopul obținerii de hibrizi; la animale, prin c. se realizează eliminarea căl- durilor și a apetitului sexual, fapt care influențează pozitiv creșterea în greutate (la suine, ovine, bovine, păsări). CATAR OLISM (gr. katabole - des- facere, distrugere; DEZASIMILA- ȚIE), latură a metabolismului ca- re, pe baza oxidării și distrugerii unor componente protoplasmice, are rolul de a elibera energia nece- sară proceselor de asimilație (de re- facere și creștere a protoplasmci). Substanțele nefolositoare pentru organism sînt excretate în mediu. V. ANABOLISM, METABOLISM. CATALAZA, enzimă prezentă în țesuturile vegetale și animale și care descompune peroxidul de hi- drogen (H2O2, apă oxigenată), for- mat în cursul proceselor metabolice în apă și oxigen. CATARINE, antropoidele din Lu- mea Veche (Africa, Asia, Europa; maimuțele superioare și omul). Sînt caracterizate printr-un sept nazal îngust, cu coadă neprehensilă sau lipsite de coadă, omnivore, cu viață arboricolă sau terestră, cu 32 dinți; au ciclu menstrual. Include maimu- țele superioare și omul, clasificate în 4 familii: cercopitecide (cercopi- tecul), hilobatide (gibonul), pon- gide (urangutanul, cimpanzeul și CAT 83 CEL gorila), bominide (omul). V. PRI- MATE, PLATIRINE. CATENĂ (lat. catena — lanț), lanț de atomi într-o moleculă; lanț de molecule în polimeri care formează macromolecule (ex. în acizii nucle- ici — c. polinucleotidică, în protei- ne — c. polipetidică). V. ACID NUCLEIC, PROTEINĂ. CAUDA (lat. coadă), partea sub- țiată posterioară sau terminală a unui organism sau organ. CAVITATE GENERALĂ v. CE- LOM. CEC (CAECUM), capătul sau rami- ficația oarbă a unui organ cu as- pect de fund de sac. La mamifere, c. reprezintă primul segment al in- testinului gros; în partea inferioară, c. se continuă cu apendicele vermi- cular, lung de 4 — 10 cm și care este un organ rudimentar. Intesti- nul subțire se deschide în intesti- nul gros prin orificiul ileocecal, situat deasupra c. De la c. începe a doua porțiune a intestinului gros — colonul, ©EFALIC (gr. kephale — cap), care se referă la cap sau regiunea capu- lui. Ex.: arteră c., ganglioni c., durere c. etc. 6* CEFALOCORDATE v. ACRANI- ATE. CEFALOPODE, clasă (Cephalopo- da) de moluște marine, evoluate, cu capul delimitat și cu piciorul transformat în brațe (8 — 10 ten- tacule, prevăzute cu ventuze), si- tuate în regiunea capului (de unde și denumirea: kephale — cap; pous— picior), cu ochi mari; posedă o. pi Inie pentru expulzarea apei de respirație, care îi imprimă o miș- care bruscă înapoi (în această apă. se poate vărsa conținutul așa-numL. tei pungi cu cerneală care o colo- rează). In general, corpul este fără; cochilie (cu excepția nautilului, care posedă cochilie, dar este lipsit, de punga cu cerneală). Sînt ani- male de pradă foarte mobile și ac- tive (nautilul, calmarul, sepia, ca-, racatița ș.a.). CEFALOTORACE, regiune a cor-, pul ui formată prin unirea capului; cu toracele la clasa arahnide (scor- pioni, păianjeni ș.a.) și la clasa, crustacee (rac, homar, langustă ș.a.).. CELENTERATE, încrengătură (Co- elenterata) de animale metazoare- inferioare, căreia îi aparțin subîn- crengăturile Cnidaria (cu clasele:., hidrozoare — hidra, scifozoare — meduze, antozoare — polipi) și CEL 84 CEL Ctenophora. Sînt adaptate mediului acvatic, mai ales marin. Au o structură simplă, radi ară, cu corpul format din două straturi de celule: ectoderm (cu celule specializate, printre care unele urzicătoare sau cnidoblaste, răspîndite mai ales pe tentacule) și endoderm, care căp- tușește cavitatea digestivă; între cele două straturi se găsește o la- mă — mezoglea. Au o singură cavi- tate a corpului — gastro-vasculară sau celenteron, cu un orificiu buco- anal, înconjurat de tentacule; se înmulțesc asexuat (prin înmugurire și regenerare) și sexuat. Unii sis- tematicicni împart c. în două în- crengături distincte: cnidari și cte- nari. CELENTERON, cavitatea gastro- vasculară la celenterate, care în- deplinește rol de cavitate digestivă, circulatoare și pentru eliberarea ovulelor și spermatozoizilor; are un singur orificiu buco-anal. CELOM (CAVITATE GENERALĂ SECUNDARĂ), cavitate a corpu- lui la animalele metazoare trider- mice sau triploblastice. C. sau cavi- tatea generală secundară este situat în mezoderm; animalele neverte- brate care posedă o asemenea ca- vitate au căpătat denumirea de celomate (anelide, moluște, chaetog- nate, pogonofore, echinoderme etc.; termenul se aplică și cordatelor). C. poate fi alcătuit din trei părți: o veziculă anterioară — protocel, două vezicule mediane — mezocel, și a treia formată din alte două vezicule perechi mai mari — meta- cel; veziculele se deschid prin ca- nale denumite celomoducte, care leagă c. de exterior. în pereții celo- mului sau în părți specializate (ova- re și testicule) sînt produse celulele germinative (ovule sau spermato- zoizi); celomoductele servesc ca gonoducte sau canale excretoare. La artropode, c. formează numai cavitatea gonadelor și organelor excretoare, iar cavitatea perivis- cerală este reprezentată de hemocel. CELULĂ (lat. cellula — încăpere, cameră mică, diminutiv de la cella — cameră), unitate foarte mică de proloplasmă, obișnuit, cu nucleu și înconjurată de membrană. C. este o unitate de construcție, de orga- nizare a materiei vii, a oricărui orga- nism viu. Cercetările și descoperi- rile, obținute mai ales în ultimele decenii ale secolului nostru, au lăr- git profund cunoștințele actuale des- pre o., definind-o ca o unitate mor- fofuncțională și genetică fundamen- tală a materiei vii. Descoperirea CEL 85 CEL c. a fost realizată de Robert Hooke, în anul 1665, care a studiat la mi- croscop secțiuni din tulpina de plută. După anul 1671, Marcello Malpighi, afirmă că atît orga- nismele vegetale cît și cele animale sînt alcătuite din c. (utricule). A- ceastă afirmație a fost susținută și de Caspar F. Wolff, între 1759 și 1764, iar Rene Dutrochet, în anul 1824, a făcut comparații între c. vegetale și animale. O teorie unitară celulară a fost fundamen- tată de botanistul M.J. Schleiden în anul 1838 și zoologul T. Schwann în anul 1839, care recunosc c. ca unitate structurală a materiei vii, iar ultimul sugerează unele dintre funcțiunile metabolice ale c. C,. Năgeli a stabilit rolul procesului de diviziune în înmulțirea c., iar R.L.C. Virchow elaborează teoria celulară în patologie potrivit căreia c. nu pot proveni decît din c. pre- existente (omnis cellula e cellula). Cercetările actuale, cu tehnici ul- traperfecționate: microscopia elec- tronică, microcincmatografierea, a- utohistoradiografierea, analizele chi- mice ale ultracentrifugatelor dife- rențiale etc., demonstrează pe de- plin unitatea planului de organizare celulară, unitatea compoziției chi- mice și uniformitatea structurilor subcelulare la plante, animale și protiste. Un aport de cea mai mare însemnătate la perfecționarea meto- delor de microscopie electronică, la elaborarea metodologiei izolării com- ponentelor celulare, la descoperirea unor organite celulare (a ribozomi- lor), la elucidarea structurii ultra- microscopice a nefronului, a mito- condriilor ș.a. l-a adus savantul american de origine română George Palade, profesor la Institutul de cercetări medicale Rockefeller, din New York, iar în prezent la Uni- versitatea Yale. Pentru valoroasa sa activitate științifică și contribu- ția la descoperirile privind organi- zarea structurală și funcțională a George Palade a fost distins, împreună cu profesorii Albert Claude și Christian de Duve, cu premiul Nobel pentru medicină, pe anul 1974. C. reprezintă o masă mică de substanță vie, protoplasma, care, în mod obișnuit, conține citoplasmă și nucleu sau material nuclear. La animale, c. este delimitată de mediul ambiant prin membrana plasmatică\ la plante, în plus, c. este învelită la exterior de un perele celular (obișnuit din celu- loză sau chitină). C. pot lua forme, dimensiuni și mărimi variate și pot îndeplini funcții fundamentale și speciale. în privința numărului c., organismele pot fi uni sau pluri- CEL 86 CEL celulare (pînă la multe mii de miliarde de celule, ex. în corpul uman numai numărul eritrocitelor ajunge la circa 25 000 miliarde). Forma c. poate fi sferică, cilindrică, alungită, prismatică, stelată ș.a., dimensiunile (talia) c. în funcție de specie, de țesut, de informația ereditară, variază între limite mari, ex. la plante, de la circa un micron (0,2-2,5 p la bacterii și unele alge) pînă la 50 cm (30—40 mm la fibra de bumbac și pînă la circa 500 mm la urzica chinezească), iar la ani- male, de la circa 4 p (latinele eri- trocite) pînă la 150 cm (de la 1 la cîțiva cm pentru ouăle păsărilor și pînă la 1 500 mm la unele c. nervoase măsurate cu prelungirile lor ș.a.); mărimea variază și ea între limite largi de exemplu, la animale masa unor c. (în g) variază de la 10~9 (spermatozoidul omului) la 10M02 oul de struț. între forma c. și funcțiile pe care le îndeplinesc există o dependență foarte strînsă. Unele c. au funcții deosebit de specializate, ex. capacitatea de contracție la mușchi, de fotosin- teză la plantele verzi etc. C. repre- zintă un sistem structural de bază unitar. Ea este sediul proceselor vitale fundamentale: nutriția, res- pirația, creșterea și reproducerea. Fiecare c. se formează dintr-o c. preexistentă, obișnuit, prin di- viziunea în două unități similare, fie prin mitoză, fie prin alte pro- cese similare, care distribuie cito- plasmă și materialul nuclear între cele două c. fiice. Trăsăturile struc- turale principale și localizarea cores- punzătoare a funcțiilor au un ca- racter universal pentru c. plantelor și animalelor. Astfel, membrana celulară (plasmalema) este o struc- tură specializată, care limitează selectiv, cantitativ și calitativ,schim- burile dintre mediul intra- și extra- celular, menținînd constantă com- poziția mediului intern. în cito- plasmă, sînt localizate majoritatea funcțiilor c.; ea este heterogenă, cuprinzînd: o masă hialină fun- damentală (matricea sau hialo- plasma) și un sistem de structuri, membrane, filamente, granule, care reprezintă particule funcționale sau organile: mitocondri., lizozomi, aparat Golgi (dicliozomi), ribozomi („gra- nulele Palade“), reticul endoplasmic și ergastoplasma (reticulul endo- plasmic cu ribozomii atașați). în citoplasmă c. animale și a unor plante inferioare se găsesc așa-nu- miții centrioli, cu rol de determinare a polilor de diviziune, iar sub formă de granule bazale sau kine- tozomi ei determină formarea struc- turilor fibrilare motile: cili și CEL 87 CEL flageli, (de Ia suprafața unor c.). Alte structuri specializate sînt plas- tidele, în care (in cloroplaste) se găsesc pigmenții fotosintezei — clo- rofila — și care sînt localizate în citoplasmă c. plantelor autotrofe. Nucleul este o structură indispen- sabilă, practic omniprezentă, de cea mai mare importanță pentru viața c.: este delimitat la exterior de membrana nucleară, care cu- prinde sucul nuclear (nucleoplasma) și unele structuri refringente: nu- cleolii și cromatina: substanța cro- matică, formată în principal din ADN, proteine histonice și nehis- tonice, intră în alcătuirea cromo- zomilor, puternic despiralizați în interfază cînd îndeplinesc funcții majore: 1. sinteza replicativă pro- prie, în vederea distribuirii lor în diviziune, și 2. controlul activității de sinteză a c, Prin acest control, care este o expresie a eredității, are loc realizarea diverselor carac- teristici pe baza informației eredi- tare codificată în structura ADN- ului diverselor gene localizate în cromozomi. C. fără nucleu au capa- citate limitată de creștere și nu se divid. Funcțiile c.: biosinteza, mișcarea, generarea potențialului electric, autoreproducerea ș.a., se realizează prin consum de energie rezultată din diferite reacții de oxidoreducere a substanțelor or- ganice. Oxidarca biologică, desfă- șurată la nivelul citoplasmei, are loc la temperaturi mai scăzute, treptat, fiecare etapă fiind guver- nată de enzime și în prezența unor substanțe acceptoare de atomi de H și O* CELULĂ GERMINALĂ, celulă care la maturitate este capabilă să re- producă un organism în întregime. Sînt c.g.: agameții sau sporii (pro- duși prin meioză și mitoză) și gâ- rneții (produși prin meioză). CELULĂ MUSCULARĂ (MIOCIT, FIBRĂ MUSCULARĂ), celulă care intră în alcătuirea țesutului muscu- lar. Este de formă alungită și mani- festă însușiri de excitabilitate, con- du ctibi li tale și con tracii li taie. Mem- brana c.m. este denumită sarcole- mă, citoplasmă nediferențiată — sarcoplasmu, iar cea diferențiată — inoplasmă (cu proprietatea contrac- ții! tații datorită miofibrilelor, care pot fi omogene în fibrele musculare netede și heierogene în fibrele mus- culare striate: o miofibrilă este formată din miofilamente de miozină și de adină). CELULĂ NERVOASĂ v. NEURON. CELULĂ OSOASĂ (OSTEOCIT), celulă care intră în alcătuirea țesu- CEL 88 CEN tului osos. în formare (în fază tî- nără), c.o. denumite osteoblaste, sînt paralelipipedice, apoi stelate și se- cretă substanța fundamentală a țesutului osos (oseina, care se im- pregnează cu substanțe minerale, în special calciu). C.o. adulte — os- teocitele — de formă ovoid-stelată, cu prelungiri citoplasmice anasto- mozate, fără funcție secretoare, sînt localizate în masa de substan- ță fundamentală, în cavități numite osteoplaste; aceste cavități sînt le- gate între ele prin canalicule stră- bătute de prelungirile filiforme ale citoplasmei osteocitelor (care se anastomozează). CELULĂ SOMATICĂ, celulă din țesuturile corpului. C.s. este diploi- dă, avînd cromozomi. Rezultă din unirea la fecundare a două seturi normale haploide—n de cro- mozomi: un set haploid de la pă- rintele femei, iar al doilea set ha- ploid de la părintele mascul. CELULELE SÎNGELUI (CELULE SANGVINE, ELEMENTE FIGU- RATE ALE SÎNGELUI), corpus- culii din sînge, care sînt elemente celulare și se găsesc în plasma sangvină ce formează matricea in- tercelulară. în funcție de morfolo- gie și reacție la diverși coloranți, c.s. sînt clasificate în: a) eritrocite, celule roșii sau hematii, care conțin pigmentul respirator, hemoglobina; b) leucocite sau globule albe, sînt mobile și fără culoare (nu conțin pigment), cu proprietăți în apărarea organismului și c) irombocite sau plachete sangvine, care sînt specia- lizate structural și funcțional în a participa la fenomenul de coagula- re a sîngelui. V. SÎNGE. CELULOZĂ, hidra t de carbon (C6H10O5)n care constituie partea fundamentală a pereților celulari la plante. Natura celulozică și struc- tura fibroasă alungită a pereților celulari la unele specii: bumbac (ale cărui fibre elementare sînt constituite din circa 90% c. pură), in, cînepă ș.a. permite utilizarea directă a acestora în industria tex- tilă. CEMENT (lat. caementum — mor- tar), substanță sau agent de unire, de legătură. C. asigură legătura între celule sau între părți și sub- strat; substanța de tip osos care îmbracă rădăcina dinților la verte- brate etc. CENOBIU, colonie de celule nedi- ferențiate (vegetativ sau reproduc- tiv). Numărul celulelor și aranjarea €EN 89 CEN acestora sînt caracteristice unor alge (Volvox). CENOZOIC, eră geologică actuală care a urmat erei mezozoice. A în- ceput în urmă cu circa60—70 000 000 ani si este subîmpărțită în urmă- toarele perioade: terțiar (cu epo- cile: paleocen sau eocen, oligocen, miocen, pliocen) și cuaternar (cu epocile: pleistocen și actuală). Este era mamiferelor cu reprezentantul lor cel mai evoluat, omul actual, dezvoltat aproximativ în ultimii 50 000 ani, precum și a plantelor și a animalelor actuale. CENTRE GENICE, zone geografice delimitate (trei în Asia, una în Asia Mică, una în regiunea Medite- ranei, una în Etiopia și două în America Centrală și de Sud), carac- terizate printr-o mare abundență și variație de specii vegetale înru- dite și, respectiv, de genotipuri al- cătuite din gene, care sub influența mutației și a selecției naturale au evoluat în același sens. Termenul a fost formulat de genetistul sovietic A.I. Vavilov (1887 — 1942) în lucra- rea Centrele plantelor cultivate (1926), în care sînt descrise cele 8 principale centre de origine a plantelor cultivate. CENTRIOL (CORPUSCUL CEN- TRAL), particula centrală a cen- trozomului; organit situat în cito- plasmă celulelor majorității anima- lelor și a unor plante inferioare. C. reprezintă structuri duplex, ci- lindrice, constituind partea activă a centrozomului; sînt implicați în formarea aparatului mitotic (a fu- sului de diviziune) și în migrarea spre poli a cromozomilor, în timpul diviziunii nucleare, precum și în formarea granulelor bazale, asteri- lor, a fibrelor, cililor, flagelilor ș.a. Anterior profazei, c. se autoduplică (rezultă patru unități), iar în timpul profazei cele două perechi se des- part, migrînd spre puncte diame- tral opuse, în raport cu nucleul, unde formează polii de diviziune. Microscopia electronică a relevat că un c. are diametrul de 1 500 Â, fiind format din 9 tubuli dispuși cilindric (periferic), cu diametrul de 200  și o lungime de 5 000 Â. Partea distală a celor doi c., care inițiază asterul, este situată în cen- trozom, iar partea proximală pro- duce granulele bazale (și ulterior sistemul flagelar); autoduplicarea c. începe la partea proximală care produce un nou set de granule ba- zale și se încheie cu realizarea părții distale cu structurile respective. CENTROMER (KINETOCOR), re- giune distinctă a cromozomului Ia CEN nivelul căreia acesta se atașează de firele fusului de diviziune în timpul metafazci mitozei și meiozei. Asi- gură mișcarea cromozomilor spre polii de diviziune; cromozomii care au pierdut c. (cromozomii acenlrici) nu se pot orienta spre poli și ca urmare sînt eliminați. C. ocupă în cromozom o poziție constantă, în- tr-un segment cu o structură speci- fică, relativ despiralizată, denumită constricție primară sau centrică. Se divide longitudinal în procesul re- plicării cromozomilor. V. MISDI- V1ZIUNE. CENTROZOM (CENTROSFERĂ), structură universal prezentă în ci- toplasmă celulelor animale și plan- telor inferioare, sub forma unui corpuscul sau a unei zone clare, adiacentă nucleului interfazic; se au todu plică. în c. sînt localizați cei doi centrioli. C. cu sau fără cen- trioli, inițiază asterii, fibrele fusului etc., în timpul diviziunii celulare. CENTRU CELULAR (CENTRU ML TOTIC), structură celulară (vizi- bilă sau nu) care determină polii celulei în timpul diviziunii nucleare, în unele organisme c.c. este asociat cu centriolii. Are rol similar cen- trozomului. CERCAR, formă larvară la viermii din clasa trematode (ex. viermele- 90 CER de-gălbează), provenind din larvele denumite rediir este o larvă mobilă, prevăzută cu coadă, cu ajutorul căreia înoată pînă se fixează pe o plantă unde se închistează (meta- cercar). Ajuns în ficatul oilor sau vitelor cornute se transformă în vierme adult care provoacă găl- beaza. CERCI, pereche de apendice, simple sau articulate, cu rol senzorial (în special olfactiv), situate pe segmen- tul posterior al abdomenului unor insecte. Forcepsul sau cleștele de pe ultimul segment abdominal al ure- chelnitelor reprezintă c. modificați. CEREALE (CERES - zeița agri- culturii la romani), denumire care indică o serie de genuri și specii de plante din familia Gramineac, care se cultivă pentru fructul lor (cariop- să) bogat în proteine, glucide, gră- simi etc., utilizat în alimentație (ex. griul, porumbul, orezul, orzul, secara etc.). CEREBEL (CREIER MIC), parte a encefalului, la vertebrate, situată în partea postero-inferioară a cu- tiei craniene. în principal este im- plicat în coordonarea mișcărilor corpului și în păstrarea echilibrului prin coordonarea contracțiilor mus- culare. CER 91 CHE CEREBRAL, care se referă la cre- ierul propriu-zis (la creierul mare). CEREBRUM v. CREIER. CERUMEN, substanță asemănătoa- re cerii secretată de glandele ceru- minoase din conductul auditiv ex- tern al urechii (la mamifere). CERVICAL, care se referă la gît; segment al coloanei vertebrale. La om și la majoritatea mamiferelor segmentul cervical este alcătuit din 7 vertebre, prima fiind denu- mită atlas, a doua axis. Asigură mobilitatea în rotirea craniului. CESTODE, clasă (Cestoda) de viermi platelminți, în formă de pan- glică, paraziți în tubul digestiv la om sau unele animale; nu au in- testin, sînt hermafrodite (ex. tenia). CETACEE, ordin (Cetacea) de ma- mifere adaptate la viața exclusiv acvatică: balena, delfinul, cașalo- tul ș.a. Au corpul pisciform. mem- brele anterioare adaptate la înot, un strat gros de grăsime sub tegu- ment, iar puii se nasc în apă. Se hrănesc cu plancton, pești etc. CHALAZA, regiune situată la baza nu celei în ovulul plantelor cu flori (în general, opusă micropilului). în oul păsărilor, filamente sau cordoa- ne (două), spiralate, de albumină, situate la extremități, care suspendă gălbenușul în înveli torile lui și per- mite ca discul germinativ să fie în- dreptat totdeauna în sus. CHEAG (ABOMASUM), stomacul glandular (propriu-zis) al rumegă- toarelor (este căptușit de o mucoasă glandulară); c. reprezintă al patru- lea compartiment a stomacului la rumegătoare (primele trei: rume- nul, rețeaua și folosul sînt cunos- cute sub denumirea de prestomace și sînt căptușite cu o mucoasă ne- glandulară). CHE LA (gr. chele — clește, ghea- ră), pereche de apendice anterioa- re (prima pereche de maxi le) adap- tate pentru apucarea hranei, atac și apărare: este caracteristică subîn- crengăturii Chelicerata (clasa arah- nide: scorpioni, păianjeni, căpușe). CHELONIEAI, ordin (Chelonia) de reptile care cuprinde broaștele les- toase. Au corpul acoperit cu un țest format din plăci ușoare, dermice, și plăci cornoase, epidermice. în carapace, pe lîngă trunchi, pol fi retrase capul și membrele. Sînt adaptate mediului terestru și acva- tic. CHEMONASTIE, mișcare neorien- tată a organelor unor plante la un CHE 92 CHI excitant indirect sau difuz. V. NASTIE. CHEMORECEPTOR (gr. chemeia — chimie; lat. recipere — a primi), 1. partea terminală a unui organ care în contact cu moleculele unei sub- stanțe din mediul extern o recep- ționează și diferențiază în funcție de structura chimică (c. extern). Ex. receptorii gustativi (reprezen- tați de celulele senzoriale gustative din mucoasa linguală), receptorii olfactivi (reprezentați de celulele olfactive din mucoasa nazală) etc. sînt analizatori chimici de contact; 2. terminație nervoasă din vasele sangvine, din mucoasa organelor digestive etc., sensibilă la modifi- cările chimice ale mediului intern (c. intern). CHEM O SINTEZĂ, proces de sin- teză a substanțelor organice de către bacteriile autotrofe (lipsite de cloro- filă) prin utilizarea energiei procu- rate din oxidarea unor compuși anorganici (ex. bacteriile sulfooxi- dante — Thiobacillus — oxidează aerob hidrogenul sulfurat, H2S, pînă la sulf, S2, cu eliberare de ener- gie — 2H2S + O2 = 82 + 2H2O + + E —; bacteriile nitrificatoare oxidează amoniacul, NH3, în nitriți, HNO2 — Nitrosomonas — și apoi nitriții pînă la nitrați, HNO3, — Nitrobacter — ; procese similare des- fășoară și bacteriile din genurile Pseudomonas, Methanomonas etc.). V. FOTOSINTEZĂ. CHEMOTROF (gr. chemeia — chi- mie; trophe — nutriție), microorga- nism lipsit de clorofilă care trăiește pe seama unor substanțe anorga- nice. V. BACTERII CHEMOTRO- FE. CHER AȚINĂ, substanță proteică, insolubilă în apă, componentă a structurii părului, linii, unghiilor, penelor ș.a. CHIASMA (pl. CHIASMATA; gr. cruce, încrucișare), (în genetică) termen utilizat de F.A. Janssens, în 1909, care indică punctul de con- tact între cromozomii homologi și schimbul de segmente cromatidice (sau Crossing over) între două cro- matide nesurori, în profaza I a me- iozei (în diplonem). Potrivit „teo- riei chiasmatipiei“ elaborată tot de Janssens, între 1909 — 1924, c. repre- zintă rezultatul direct al Crossing oeer-ului. în anatomie c. optică, în- crucișarea a două tendoane etc. CHIL (gr. chylos — suc), lichid lăptos, alcătuit din limfă și grăsimi emulsionate, prezent în vasele lim- fatice intestinale (chilifere), din care CHI 93 CHO intră în circulația generală; c. este rezultatul digestiei intestinale. CH1LIFERE (gr. chylos — suc; lat. ferre — a duce; LAGTEALE, lat. lac, laclis — lapte), vase limfatice capilare care drenează vilozitățile intestinului subțire. Au rol în ab- sorbția din intestin a lipidelor și trecerea acestora în sînge; conțin și conduc chilul. CHILOPOBE, subclasă (Chilopoda) de artropode terestre carnivore, din care mai cunoscute sînt: urechel- nița, scolopendra etc. V. MIRIA- PODE. CHIM (gr. chymos — suc), lichid vîscos rezultai în urma digestiei gastrice a alimentelor; c. trece din stomac în intestinul subțire unde prin digestie intestinală se trans- formă în chil. CHIROPTERE, ordin (Chiroptera) de mamifere adaptate la zbor: li- liacul, vampirul ș.a. Membrele an- terioare s-au transformat în aripi membranoase, iar primul deget ser- vește la agățat, ca și toate degetele membrelor posterioare. CHIST, sac, vezică cu conținut în general, fluid, de origini diferite (tumoră benignă), format în masa unor țesuturi. CHITINĂ, polizaharid care conține azot (C32H54O21N4) caracterizat prin rezistență mecanică și chimică; este substanța scheletică pentru tegu- mentul (cuticulă) insectelor (și a altor artropode), a viermilor și mo- luștelor, precum și a peretelui celu- lar la ciuperci. Este descompusă de chitinază. CIIOANICHTHYES, clasă de pești (uneori considerată subclasă a cla- sei Osteichthyes}, cu schelet osos (în parte sau în întregime). Acest grup a apărut în devonian, dînd naștere peștilor crosopterigieni și dipnoi. V. PEȘTI, ACTINOPTE- RYGII. CHONDRICHTHYES, clasă de pești, obișnuit marini, cu schelet cartila- ginos: rechini sau selacieni (rechinii, cîinele de mare ș.a.) și raiforme (torpila, vulpea de mare ș.a.). Aceste vertebrate sînt primele din seria animală care posedă coloană verte- brală (cartilagii calcificate la adulți) ce înlocuiește în mare măsură coar- da dorsală — notocordul. Sînt aco- perită cu plăci osoase — solzi pla- coizi; respiră prin branhii și se în- mulțesc ovipar, ovovivipar sau chiar vivipar. Au apărut spre sfîr- șitul devonianului. V. PEȘTI. CIA 94 CIC UIANOFITE, alge albastre; încren- gătura (Cyanophyta) y cu o singură clasă mică — Myxophyceae sau Cyanophyceae. în citoplasmă sînt răspîndiți, în principal, doi pig- menți: ficocianina, de culoare al- bastră, și clorofila de culoare verde (pentru care și denumirea de alge albastre-verzi). Primul pigment mas- chează clorofila. Sînt cosmopolite, trăind în mediu acvatic, în locuri umede, în sol etc.; sînt unicelulare, trăind singure sau în colonii, au un nucleu primitiv, și se înmulțesc asexuat, prin diviziune directă, .spori etc. Pot trăi în simbioză cu unele ciuperci formînd licheni. CIBERNETICĂ, termen propus de matematicianul N. Wiener, în 1948, pentru a defini știința care are ca obiect legile generale ale proceselor de conducere, de control, și de trans- mitere a informațiilor în mașini și în organismele vii. CICLOZĂ, mișcarea protoplasmei în interiorul celulei. CICLU ESTRAL, ciclu reproduc tiv propriu femelelor mature ale ma- jorității speciilor de mamifere, care apare în absența sarcinii. Are o periodicitate de la cîteva zile la trei sau patru săptămîni. Constă dintr-un ansamblu de schimbări morfofuncționale ale organelor se- xuale femele, grupate în patru faze: esiru sau faza de călduri (femela caută masculul, acceptă copularea și are loc ovulația), metestru (femela iese din călduri), diestru (fază mai lungă de repaus sau recuperare, în care sînt puține sau lipsesc mani- festările unei activități sexuale, ana- tomice sau funcționale) și proestru (fază scurtă, în care femela intră în călduri, iar în ovar are loc matu- rarea ovulului). Ansamblul de schimbări are loc sub influența hormonilor ovarieni, în special hor- moni estrogeni, produși de foliculi (estradiol, estriol și estron sau foli- culină) și hormoni progestaționali, produși de corpul galben (proge- steron, pregnandiol, pregnantriol ș. a.). CICLU LITIC, ciclu vital la bacte- riofagii virulenți care constă din: faza de repaus sau de fag matur, faza de adsorbție sau de infectare (cînd materialul genetic, format din ADN sau ARN, pătrunde în celula bacteriană susceptibilă), faza vegetativă sau de eclipsă (care constă în producerea a noi parti- cule — de la 100 la 10 000 — prin replicarea ADN sau ARN fagic), faza de fag matur (învelirea mate- rialului genetic fagic în proteine CIC 95 CIC virale, produse, Ia comanda mesa- jului emis de noile particule virale, de către aparatul de sinteză pro- teică al celulei gazdă) și faza de liză, cînd are loc spargerea celulei gazdă prin distrugerea membranei celulare. Durează circa 20 de mi- nute. CICLU LIZOGENIC, ciclu caracte- ristic bacteriofagilor temperați, al căror ciclu vital, după infectare, poate determina fie lizarea (distru- gerea) rapidă a bacteriei (v. CICLU LI TIC), fie trecerea bacteriofagul ui (după infectarea bacteriei cu însu- șiri lizogene) în faza de profag (provirus), prin fixarea sa de cro- mozomul bacterian cu care se și duplică sincron. Astfel ia naștere un clon bacterian purtător al unui profag (fenomenul de lizogenie). Profagul poate trece spontan sau indus în stare litică, în urma căreia poate prelua material din cromozomul bacterian (o genă sau cîteva gene), pe care, la o nouă infecție, îl transferă într-un alt cromozom bacterian, determinînd recombinarea materialului genetic Ia bacterii. V. TRANSDUCȚIE. CICLU MENSTRUAL, fenomen ci- clic, survenit lunar (aproximativ la 28 de zile) la femeia adultă (intre pubertate și menopauză, cu excep- ția perioadelor de graviditate și alăptare) și care constă în scurgerea de sînge din vagin (3 — 4 zile). Căn- ește caracteristic primatelor, dis- tingindu-se: a) faza menstruală, ce constă în modificarea păturii mu- coase a uterului prin îngroșare și dilatarea vaselor sangvine, carer apăsînd asupra epiteliului mucoasei^ îl rupe, determinînd exfolierea lui și scurgerea de sînge (zilele 1 — 5); b) faza proliferativă, preovulatoare sau foliculinică, în care are loc regenerarea epiteliului și îngustarea vaselor sangvine din mucoasa ute- rului (zilele 6 — 14); c) faza proges- tațională, secretoare sau pregravi- dică (zilele 15—28) în care au loc modificări în structura mucoasei uterine, care o fac aptă pentru fixarea (nidarea) oului (zigotului) în cazul că a avut loc fecundarea ovulului. Ovulul matur este expul- zat din ovar între a 13-a și a 17-a zi a ciclului menstrual. în lipsa fe- cundării apare asa-numita fază de ischemie, în care pătura funcțională a uterului se contractă puternic, aportul sangvin încetează, în mu- coasa uterină avînd Ioc fenomenele premergătoare me nstruației. CIC 96 CIC CICLU PARASEXUAL, sistem ge- netic care asigură recombinarea fără meioză și fecundare (ex. viruși, bacterii, ciuperci etc.). CICLU VITAL, etapele principale și procesele ce se petrec intr-un organism, de la apariția acestuia și pînă la nașterea unor noi descen- denti. Corespunde vieții individuale sau ontogeniei. C. v. ale tuturor organismelor sînt controlate genetic și asigură continuitatea și creșterea numărului de indivizi și determină variația ereditară prin segregare și recombinare. CICLUL AZOTULUI, circulația ato- milor de azot în natură sub in- fluența transformatoare ciclică a compușilor azotului de către bio- sferă. Etapele principale sînt: fi- xarea, asimilarea, amonificarea, ni- trificarea, denitrificarea. Fixarea a- zotului molecular, N2, din atmosferă, care este relativ inert și nu poate fi asimilat din majoritatea orga- nismelor, este realizată de unele bacterii din sol din genurile Rhi- zobium (care trăiesc simbiotic în nodozitățile de pe rădăcinile plan- telor leguminoase), Azotobacler, Clostridium etc. (care trăiesc inde- pendent), precum și de unele alge albastre-verzi din genurile Nostoc și Anabaena. Fixarea azotului at- mosferic (circa 300 kg/ha anual, în terenurile cultivate cu leguminoase) asigură îmbogățirea solurilor în azot, sporind fertilitatea. Asimi- larea azotului este realizată de plantele verzi, care absorb, din sol și apa mării compuși anorganici de azot (în special mtrați, NO3). Plan- tele autotrofe transformă nitrații asimilați în compuși organici cu azot (aminoacizi, proteine), care pot fi asimilați de animale. Amonifi- carea începe încă în organismul ani- mal prin hidroliza proteinelor și acizilor nucleici în compuși azotați tot mai simpli, proces care se de- săvîrșește după moarte, prin des- compunerea corpului, cînd acești compuși organici se reîntorc în sol sau în mare, transformați în amo- niac. Nitrificarea are loc în sol datorită bacteriilor aerobe, care oxidează amoniacul în nitriți și ni- trați ce pot fi din nou asimilați de către plante. In cazul în care nitrații sînt extrem de solubili se pot infiltra sau, în urma denitri- ficării, sub formă de azot molecu- lar, se pot reîntoarce în atmosferă. Denitrificarea se realizează în prin- cipal de către bacterii anaerobe, care utilizează hidrogenul și elibe- rează azotul molecular. V. NITRI- FIGARE, DEN1TRIF1CARE. CIC 97 CICLUL KREBS, ciclul acidului ci- tric descoperit de H.A. Krebs (lau- reat al premiului Nobel, 1953); reprezintă principala bază energe- tică a celulei și este asociat cu mitochondriile. C.K. reprezintă a doua etapă în degradarea enzima- tică a glucozei (dar și a lipidelor și protidelor) în celula vegetală (prima etapă glicolitică sau ciclul gluconic, constă în fosforilarea oxidativă a glucozei — transformarea glucozei în ester glucofosforic prin trans- ferarea unei molecule de acid fos- foric din ATP pe glucoza — cu eliberarea de energie și formarea în final a acidului piruvic). în c.k. prin decarboxilarea și dehidroge- narea acidului piruvic iau naștere diferiți acizi organici — acetic (acetil ~ coenzima A sau acetil ~ CoA), oxalilacetic, succinic, fumă- rie, malic; apoi prin dehidroge- narea imediată a acidului malic se formează din nou acidul oxaloace- tic și piruvic, care permit reluare întregului proces și descompunerea acidului acetic pînă la CO2 și H2O (rezultă cîte 3 molecule din fiecare produs la o singură moleculă de acid piruvic; la fiecare moleculă de apă formată se eliberează 68 kcal). Unii din acizi participă la CIL sinteza lipidelor, steridelor, a unor aminoacizi, a ribozei. CIL, prelungire fină citoplasmică Ia suprafața unor celule, cu un dia- metru de circa 0,2 p. și o lungime de circa 15 p. și, obișnuit, cu mișcări ritmice de unde și denumirea de c. vibratil. Sînt organite de mișcare prezente la marea majoritate a grupurilor de animale; sînt carac- teristice unui grup de organisme unicelulare de protozoare reunite în clasa Ciliata. C. asigură fie depla- sarea într-un spațiu lichid a celu- lelor mobile, fie deplasarea lichi- dului în care ei se mișcă în cazul celulelor imobile. Microscopia opti- că a relevat că c. este alcătuit din trei părți: partea liberă, granulul bazai (kinetozom) și rădăcina; mi- croscopia electronică a relevat o structură mai complicată a c., care este asemănătoare cu cea a flage- lilor. CILIATE (INFUZORI), clasă (Ci- liata) de organisme protozoare microscopice, unicelulare, prevă- zute cu cili vibratili și un aparat nuclear format dintr-un nucleu mic — micronucleul cu funcții sexu- ale și un nucleu mare — macro- nucleul cu funcții mai ales trofice (ex. parameciul). Reproducerea se 7 — Mic dicționar de biologie CIC 98 CIR realizează asexuat, prin diviziune binară transversală, și prin conju- gare, ce constă dintr-un schimb mutual de micronuclei între doi indivizi și care reprezintă un înce- put de înmulțire sexuată. CILINDRU AX v. AXON. CILINDRU CENTRAL (STEL, CI- LINDRU VASCULAR), partea centrală a rădăcinilor și tulpinilor la plantele vasculare. Se dezvoltă din plerom. Constă din țesut condu- cător reprezentat de fascicule lem- noase (xilem) și liberiene (floem) alternante (în rădăcină) sau gru- pate (în tulpină). între ele se găsesc raze medulare, alcătuite din țesut parenchimatic. în mijlocul c.c., la unele plante, se găsește parcn- chim medular sau măduva, iar la altele un spațiu plin cu aer (ex. tulpina fistuloasă a gramincelor etc.). Spre exteriorul c.c. se găsește peri ciclul, din care se nasc mugurii adventivi, cambiul (parțial) și felo- genul. C.c. (exterior periciclului) este învelit de endoderm. în funcție de dispoziția țesutului lemnos și a țesutului liberian se deosebesc două forme principale de c.c.: proiostehd (cu un c.c. plin de țesut lemnos, înconjurat de un inel de țesut liberian) și sifonostelul (în care, în partea centrală, apare măduva). CIMA, tip de inflorescență cimoasă, cu ramificare simpodială. Se clasi- fică după numărul axelor secun- dare și poziția acestora față de axul principal. Astfel, c. unipară (monochasiu: dezvoltarea axelor secundare într-o singură parte, ex. iris); c. bipara (dichasiu: dezvol- tarea, sub floarea de pe axa prin- cipală, a două axe secundare, ex. gușa porumbelului); c. multipară (pleiochasiu: pe axa principală, sub floarea terminală, se dezvoltă mai multe axe secundare; ex. laptele cîinelui). V. INFLORES- CENȚĂ. CINETOZOM v. KINETOZOM. CTRCUMVOLUȚIE, cută sau pliu, la suprafața emisferelor cerebrale, în scoarța sau cortexul cerebral, delimitată de șanțuri sau fisuri. Este caracteristică creierului ani- malelor mamifere superioare. La om, c. au cea mai mare dezvoltare, extinzînd suprafața creierului la 1 800 — 2 200 cm2. CIRI, prelungiri filamentoase lungi, tentaculiforme aflate pe suprafața unor animale; sînt prevăzuți cu mușchi deci se pot contracta sau CIR alungi. Sînt de natură și dimensiuni diferite, servind ca organe de respi- rație și tactile (la unii viermi), de prindere a hranei (la unele moluște și artropode — subclasa Ciripede), de copulație (la unele moluște și trematode), de fixare (la unele echinoderme — crinoide); se găsesc, de asemenea, la pești și insecte. CIRIPEDE, subclasă (Cir ip ed i a ) de crustacee marine, alcătuită din specii sedentare, fixate (microfage) sau parazite (endoparazite); picioa- rele fiind adaptate la prinderea hranei s-au transformat în ciri. CISTRON, unitate alcătuită din- tr-un segment de ADN sau ARN, care posedă informația necesară pentru sinteza unei enzime (a unui lanț polipeptidic). S-a ajuns la concluzia că un c. reprezintă o genă funcțională și posedă în me- die circa 1 500 perechi de nucleotizi aranjate liniar. V. GENA, IPO- TEZA „O GENĂ O ENZ1MĂ“. CITOCHIMIE (gr. kytos — celulă; cheme ia — chimie), știința struc- turii chimice a constituenților celu- lari și a proceselor chimice care se desfășoară în celula vie. CITOENZIMOLOGIE (gr. kytos - celulă; fr. enzyme — ferment; gr. 99 CIT logos — știință), studiul localizării sintezei, structurii și proprietăților enzimelor la nivel celular. CTTOFIZIOLOGIE (gr. kytos - celulă; physis — natură; logos — știință), știința funcțiilor și activi- tăților la nivel celular. CIT O GENETICĂ, știința care core- lează cercetările citologice (în spe- cial ale cromozomilor) cu observa- țiile genetice, tinzînd să stabilească substratul celular al proceselor ere- ditare. CITOPLASMzi, protoplasma unei celule nucleate (cu excepția nucleu- lui și membranei celulare). C. este situată între membrana celulară și membrana nucleară. Este alcătuită dintr-o matrice citoplasmică și or- ganite citoplasmice. Matricea constă dintr-o plasmă coloidală, reprezen- tînd un sistem heterogen format din lanțuri macromoleculare și agregate moleculare, precum și enzime, substanțe metabolice de rezervă etc. Organitele citoplasmice, caracteristice, principial, pentru toate celulele sînt: reticulul endo- plasmic, mitochondrii, ribozomii, corpuscidii Golgi (prezente în toate celulele), cloroplastele (la specii vegetale fototrofe), centriolii (în celulele animale, la unele alge și U CIU 100 CIU ciuperci), lizozomii (în celulele ani- male și, probabil, ale unor plante). In c. se mai găsesc: vacuole (în toate celulele mature), granule, cristale, grăunciori de amidon, pig- menți etc. în c. se află factorii ereditari responsabili pentru eredi- tatea extranucleară — plasmage- nele. C. reprezintă sediul proceselor esențiale ale vieții: metabolismul și biosinteza. Aici se realizează acțiunea genelor, prin decodificarea mesajului genetic (transcris din moleculele de ADN în molecule de mARN) la nivelul ribozomilor, prin sinteza proteinelor specifice. S-a estimat că în citoplasmă unei celule se petrec concomitent, în fiecare fracțiune de secundă, cel puțin 1 500 de reacții diferite, cu o exactitate și precizie mult supe- rioară celor mai perfecționate ma- șini cibernetice. CIUPERCI (FUNGI), organisme vegetale inferioare (circa 80 000 de specii) incluse în încrengătura My- cophyta, căreia îi aparțin clasele Myxomycetes, Pyhcomycetes, Asco- mycetes și Basidiomycetes ; la aces- tea, se adaugă grupul Deuieromyce- tes, care cuprinde c. imperfecte sau fungi imperfecți. C. sînt lipsite de clorofilă, sînt heterotrofe (sapro- fite sau parazite); pot forma li- cheni în simbioză cu algele sau micorize în asociere cu rădăcinile plantelor superioare. Sînt răspîn- dite în toate mediile, pe întregul glob. Unele sînt unicelulare; majo- ritatea au corpul alcătuit din fila- mente uni — sau pluricelulare — hife, totalitatea cărora formează miceliul. Hifele ciupercilor sînt, adeseori, organizate într-un țesut denumit plectenchini. Se înmulțesc asexuat și sexuat, cu formarea de spori. Divizarea în clase a c. are în vedere, în primul rînd, tipul de producere a sporilor. Unele sînt microscopice, altele, în special cor- purile de fructificație, pot avea mărimi apreciabile (dintre acestea unele pot fi utilizate în alimentație, fiind comestibile, altele sînt otrăvi- toare). Unele dintre c. saprofite sînt utilizate în producerea unor fermentații utile (drojdiile), în pre- pararea antibioticelor (PeniciUium ș.a.), a vitaminelor, proteinelor etc., iar altele, cele din sol, contri- buie, alături de diverse microorga- nisme, la descompunerea resturilor vegetale și animale. C. reprezintă în același timp principalii agenți ai bolilor plantelor (rugină, tăciune, făinare, mălură etc.), dar și ai unor boli la animale și la om. CLA 101 CLADOCERE, ordin (Cladocera) de crustacee acvatice, mici, care ; contribuie la alcătuirea plancto- nului de apă dulce (ex. Dafnia — microfage și răpitoare). CLADODIU, tulpină metamorfo- zată sau ramură axilară, lățită, cu rol asimilator, fără frunze sau cu frunze foarte reduse (ex. Genista). V. FILOCLADIU. 1 CLAMIDOSPOR, spor de rezisten- ță, asexuat, cu perete gros, produs de unele ciuperci (ex. Ascomicete). CLASĂ, categorie sistematică, infe- ' rioară încrengăturii și superioară ordinului, utilizată în clasificarea organismelor vii. Grupează orga- nisme cu unele însușiri comune, ex. ; Diatomeae, Dicotyledoneae, Mono- cotyledoneae, Amphibia, Reptilia, Aves, Mammalia etc. Fiecare c. ! este alcătuită din unu sau mai multe ordine V. CLASIFICARE. ' CLASIFICARE, sistem de ordonare ( și grupare a ființelor vii după . criterii științifice. Cel care a elabo- 3 rat și aplicat metode științifice de j c., descriere si denumire a plantelor și animalelor a fost naturalistul suedez Karl Linne (Carolus Lin- naeus, 1707 —1778J. Concepția des- * pre c. științifică a plantelor a fost " fundamentată de Linne în lucrarea: < CLA „Species Planlarum^ (1753). Gițiva ani mai tîrziu (1758), în ediția a X-a a lucrării: „Systema Naturae^ (prima ediție a apărut în 1735), Linne a pus bazele unei nomencla- turi științifice în zoologie. Utiliza- rea nomenclaturii binare a deter- minat o simplificare a c. și creșterea preciziei denumirii. Ierarhizarea științifică a grupurilor de orga- nisme în sistematică se face de la unități inferioare la unități supe- rioare. Unitățile sistematice sînt: specia, genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura (diviziune, filum). C. regnului vegetal întocmită de Linne a fost bazată, în general, pe numă- rul și dispoziția staminelor (ordi- nele), numărul stilelor și stigmate- lor (clasele) etc., criterii artificiale, care au fost treptat înlocuite cu un sistem natural, practicat în pre- zent și general acceptat. în c. regnului animal, Linne a folosit în mai mare măsură relațiile de înru- dire și evolutive, fapt care l-a apropiat mult de un sistem natu- ral. Cuceririle științifice privitoare la cunoașterea, în general, a orga- nismelor vii, stabilirea originii, a etapelor și căilor evoluției, precum și a gradelor de înrudire dintre diversele grupe de viețuitoare, des- coperirile cu privire la anatomia. CLE 102 CLO biochimia și citologia organismelor vii etc., au condus treptat la stabi- lirea unor c. obiective. Sistemul nu este rigid și nici definitiv. El este completat și îmbunătățit treptat, pe baza adîncirii cunoașterii lumii vii. V. NOMENCLATURĂ BI- NARĂ. CLEISTOGAMIE (gr. kleislos - închis, ascuns; gamos — căsătorie), fecundare, la plantele autogame, în cadrul unei flori nedeschise (ex. orzul). CLITORIS (gr. kleiein — a încon- jura), organ mic de formă cilin- drică, sensitiv, cu rol erectil, situat în partea antero-superioară a vul- vei la femeie. Este omolog penisu- lui. CLIVARE v. SEGMENTARE. CLOACĂ, cavitate terminală a tu- bului digestiv (intestinului), în care se deschide canalul genital și urinar la majoritatea vertebratelor (reptile, păsări, amfibieni, nume- roși pești, excluzînd majoritatea mamiferelor); partea terminală a tractvlui inf^stinal la unele never- tebrate. CLON, descendența rezultată din- tr-un singur individ prin înmulțire asexuată. CLORENCHIM, parenchim asimi- lator sau țesut clorofilian. Este reprezentat de mezofilul frunzelor și de alte părți verzi ale plantelor, bogate în cloroplaste. V. PAREN- CHIM. CLOROFILĂ, pigment verde, foto- sintetizant, din celulele autotrofe. Este prezentă la marea majoritate a plantelor, cu excepția ciupercilor și a cîtorva plante parazite (lu- poaie, cuscută etc.). în celulă, c. este localizată în cloroplaste (fac excepție algele albastre-verzi — Cyanophyceae — la care, pigmenții sînt răspîndiți în citoplasmă). în cloroplastele plantelor superioare se găsesc două c.: clorofila a (C55H72O5N4Mg) și clorofila b (C55H70O6N4Mg); la alge, în celulă, alături de clorofila a (b lipsește) sînt prezente clorofilele „c“ și „d“, iar bacteriile posedă b ader io cloro- filă și bacterioviridină. Formula chimică a pigmenților verzi are asemănări cu grupurile prostetice din hemoglobină și citocromi. Func- ția c., în special a clorofilei ay constă în absorbția energiei solare, în special a radiațiilor albastru-vio- letc, cu lungimi de undă de circa 440 milimicroni, și radiațiilor roșii, cu lungimi de undă de circa 650 milimicroni. Aceste radiații sînt CLO 103 COA cele mai eficiente în sinteza sub- stanțelor organice. Apoi energia fotonică absorbită de moleculele de c. suferă o trecere succesivă spre nivele energetice mai ridicate, după care este transferată spre centrele de reacție din cloroplaste, spre a fi utilizată în sinteza din apă și bioxid de carbon a hidraților de carbon. V. FOTOSINTEZĂ. CLOROFITE, alge verzi; încrengă- tură (Chlorophyta) cu cîteva clase și multe mii de specii. Mai repre- zentativă este clasa Chlorophyceae (căreia îi aparțin genuri cum sînt: Vohox, Cladophora, Spirogyra etc.). Algele verzi sînt organisme auto- trofe, unicelulare (ex. C hlamida- monas, Chiorella, care trăiesc izolat sau în colonii) și pluricelulare (ex. Spirogyra); au în citoplasmă nu- cleu și cromatofori cu clorofilele a și b (care predomină asupra pigmenților carotenoizi și xantofile- lor), asemănătoare celor din plan- tele superioare. Sînt răspîndite în ape (mai ales dulci și stătătoare), în locuri umede și în aer umed. Se pot asocia cu unele ciuperci pentru formarea lichenilor. Se înmulțesc asexuat (prin diviziune, fragmen- tarea talului, prin zoospori) și sexuat (prin isogamie, heteroga- mie și oogamie). CLOROPLAST (gr. chior os — ver- de; plastos — a forma, a modela), organit citoplasmic, la plantele eucariote, sau tip de plastidă care conține clorofilele a și b. Repre- zintă sediul fenomenului de fotosin- teză. în celulele din frunzele și ramurile tinere, ale plantelor supe- rioare, se găsesc între 20 și 60 c.; determină culoarea verde a unor țesuturi ale plantelor expuse la lumină. C. iau naștere în timpul diviziunii celulare din proplustide, care apoi cresc și se maturează treptat. Un c. matur este discoidal, de 2 —10p. în diametru și 0,5 — 2p grosime, învelit de o membrană dublă semipermeabilă; spațiul in- terior este ocupat de o structură lamelară, stroma sau matricea, pe care, din loc în loc, se află agregate lamelare, gr ana, bogate în pigmenți fotosintetizanți (clorofile și caro- tenoizi). COADĂ v. CAUDA. COAGULAREA SÎXGELUI, proces de închegare a sîngelui cu efecte în apărarea organismului împotriva hemoragiilor. Are loc după apariția unei leziuni într-un vas sangvin COA 104 COC și constă în transformarea fibrino- genului solubil, din plasmă, în fibrină insolubilă, prin acțiunea trombinei. Fenomenul are loc trep- tat; inițial trombocitele se agluti- nează și se distrug punînd în liber- tate fermentul trombokinaza, care acționind asupra tromboplastino- genuhri îl transformă în trombo- plastină, în prezența căreia precum și a ionilor de calciu din protrombină se formează trombina activă, cu proprietatea de a transforma fibri- nogenul în fibrină. V. HEMOFL LIE. COARDĂ DORSALĂ v. NOTO- CORD. COARDE VOCALE, pliuri muscu- loase, simetrice și extensibile, trans- versale, ale membranei mucoase laringiene, care la expirarea aerului vibrează și emit sunete. La majo- ritatea mamiferelor, în laringe, se găsesc două perechi de c.v.: supe- rioare, care nu au rol în fonație, și inferioare sau adevărate, care produc sunete. V. LARINGE, SL RINX. COBALAMINĂ v. VITAMINA B- COMPLEX. COCCIDE, subordin (Coccina) de insecte homoptere, parazite, seden- tare, foarte dăunătoare, bisexuale, protejate în majoritate, de un foli- cul sau țest (ex. păduchii țestoși. care atacă pomii fructiferi și alte plante). COCCIDII, clasă (Coccidia) de spo- rozoare unicelulare, imobile, para- zite la artropode, anelide și tuni- cieri. La vertebrate, inclusiv la om, sînt paraziți intracelulari ai epiteliului intestinului, producînd coccidioze, boli determinate mai ales de specii de Eimeria. COCCIS, formația, extremă, osoasă o coloanei vertebrale rezultată din sudarea a 4—5 vertebre rudimen- tare coccigiene. în partea supe- rioară se articulează cu osul sa- crunt. COCHILIE v. SCOICĂ. COCHLEE, regiune a urechii in- terne, formată dintr-un canal osos, spiralat, asemenea unei cochilii de melc, în care se găsesc principalele organe responsabile cu recepția și analiza sunetelor. COCI, celule bacteriene sferice. Du- pă aranjare pot fi : izolate, diplo- coci (doi), tetrade (patru), sarcină (grămezi cubice), stafilococi (cior- chine), streptococi (lanț). coc 105 COD COCON, 1. învelișul protector în care se petrece transformarea în pupă la unele insecte; gogoașa viermelui de mătase este un aseme- nea înveliș; 2. capsula protectoare în care se dezvoltă ouăle la Turbe- lariate și Hirudinee. COD GENETIC, sistem în care informația genetică este conținută într-o secvență de baze în ADN (sau ARN viral); corespondența care există între grupele de nucleo- tizi din molecula de ADN (sau ARN) și aminoacizii incluși în lanțul polipeptidic sintetizat. Este un sistem care presupune transcrip- ția informației c.g. din ADN în secvența ribonucleotizilor din znARN (ARN mesager) și transla- ția acestei informații în secvența (poziționarea) aminoacizilor parti- culari în lanțul polipeptidic al diverselor proteine sintetizate. Lim- bajul în care informația genetică este codificată consideră bazele azotate (adenina-A, guanina-G, ci- tozina-C și uracilul-U) ca fiind „litere^, care sub forma unei sec- vențe de trei nucleotizi formează „cuvintele^ sau codonii ce codifică diferiții aminoacizi. Cercetările au relevat faptul că în c.g. există 64 tripleți de baze azotate sau codoni (43 combinații posibile a celor patru tipuri de nucleotizi), că acest cod este degenerat, în sensul că unele triplete sînt sinonime, codificînd aceiași aminoacid și că este universal deoarece aceiași co- doni, indiferent de organismul sau specia în care se petrece sinteza proteică, codifică aceiași aminoa- cizi. CODOMINANTE, alele diferite care, în stare heterozigotă, asigură expre- sia simultană, independentă, a am- belor caracteristici controlate de acestea. De ex. genotipul alcătuit din alelele Ar și A2 manifestă carac- teristicile ambilor homozigoți A1A1 și A2^42. în sistemul sangvin O, A, B, AB, controlat de alelele 1°, 1A și IB, structura IAIB manifestă codo- minanță, determinînd grupa sang- vină AB. CODON, set de trei nucleotizi în mARN care codifică un aminoacid. Corespunde unei secvențe de trei nucleotizi într-un cistron (în ADN sau ARN cu rol în ereditate la unii viruși). C. pot fi: cu sens, cînd specifică un anumit aminoa- cid; cu sens greșit (missens), cînd se schimbă prin mutație și specifică un alt aminoacid; și nonsens cînd nu specifică nici un aminoacid, COE 106 COL dar care pot funcționa în termina- lizarea lanțurilor polipeptidice. COENZIMĂ (COFACTOR, COFER- MENT) (lat. cum — cu; fr. en- zyme — ferment); — drojdie, fer- ment; substanță organică care activează o enzimă (eventual un grup) sau accelerează funcția aces- teia. C. reprezintă gruparea proste- tică sau componentul neproteic al enzimei care intră temporar în reacție și iese din reacție fără a suferi modificări ireversibile. Sînt c. adenozintrifosfatul (ATP), coen- zima A (CoA) etc. COLCHICINĂ, alcaloid extras din planta brîndușa-de-toamnă (Col- chicum autumnale) utilizat în indu- cerea polipoidiei la plante. Acțio- nează prin blocarea cromozomilor în metafază, prin inhibarea formă- rii fusului central, astfel că ei nu pot migra la poli și după clivare rămîn cuprinși în aceeași membrană nucleară, fapt care face ca, după replicare, numărul de cromozomi din același nucleu să se dubleze. V. AUTOPOLIPLOIDIE. COLEMBOLE, ordin (Collembola) de insecte mici apterigote (fără aripi), care se deplasează cu ajuto- rul unor apendici abdominali prin salturi; se hrănesc cu detritusuri vegetale, contribuind la degradarea resturilor vegetale și producerea humusului sau sînt paraziți pe plante și ciuperci; pot fi și vectori ai unor boli. COLENCHIM^ țesut mecanic de susținere, format din celule vii ai căror pereți celulozici sînt îngro- șați (la colțuri, în cazul c. unghiu- lar, și longitudinal, la c. tubular). COLEOPTERE, ordin (Coleoptera) de insecte din care fac parte peste 300 000 de specii, cunoscute popu- lar sub denumirea de gîndaci. Aripile anterioare sînt transformate în elitre, iar cele posterioare sînt membranoase, servind la zbor; au un aparat bucal pentru apucat, rupt și sfărîmat (masticator), fiind vegetarieni (dăunători — cărăbușii, carii, gărgărița, gîndacul de Colo- rado) și carnivori (hrănindu-se cu omizi, viermi, larve, insecte ș.a.; ex. buburuza). COLEOPTIL (gr. koleos — teacă, înveliș; ptilon — pană), frunzuliță sub formă de teacă, caracteristică embrionului gramineelor, cu rolul de a proteja mugurașul (gemula) în timpul germinării. COLEORIZĂ (gr. koleos — teacă; rhiza — rădăcină), teacă ce prote- COL 107 COL jează rădăcina embrionară (radi- cula) la graminee. COLESTEROL, sterol monoalcoolic prezent în majoritatea țesuturilor animale, precum și în unele țesu- turi vegetale. Este sintetizat în ficat din acid acetic și grăsimi degradate. în sînge, ajunge prin alimente bogate în c. și din ficat. Este precursor al unor hormoni steroizi (corticosuprarenali, sexu- ali), a vitaminei D și a sărurilor biliare. în unele tulburări metabo- lice poate precipita, formînd calculi biliari, iar în cazul unor boli (dia- bet, ateroscleroză etc.) se poate acumula în sînge depunîndu-se în exces pe pereții arterelor. COLET (lat. collum — gît), zonă la nivelul trecerii de la rădăcină la tulpină; porțiune în formă de șănțuleț la limita dintre rădăcină și coroana dintelui etc. COLOANĂ VERTEBRALĂ (CO- LUMNA VERTEBRALIS, ȘIRA SPINĂRII), coloană longitudinală, flexibilă, formată din suprapunerea unor piese osoase ori cartilaginoase — vertebrele — care adăpostește măduva spinării. Este caracteris- tică animalelor vertebrate și ocupă o poziție în partea dorsală a corpu- lui. în dezvoltarea embrionară, c.v. este precedată de un cordon continuu, nesegmentat (notocordul, care rămîne ca atare întreaga viață la Cyclostomi). La majoritatea ver- tebratelor, notocordul este înlo- cuit în stadiul adult de coloana alcătuită din vertebre, în interiorul căreia se află măduva spinării și la al cărei capăt anterior este atașată cutia craniană. La om,, regiunile c. v. sînt: cervicala (cu 7 vertebre, dintre care atlas și axis sînt practic lipsite de corp, celelalte avînd proeminențe redu- se), toracală (cu 12 vertebre), lom- bară (cu 5 vertebre), sacrală (cu 5 vertebre sudate), caudală sau coc- cigiană (cu 4 — 5 vertebre sudate). COLOID (gr. kolla — clei; eidos — formă), substanță gelatinoasă care nu poate difuza printr-o membrană vegetală sau animală. Rezultă din dispersia unei substanțe în alta; din cele două părți sau faze omo- gene, prima (sau faza dispersată) cuprinde particule mici între 10 ~7— 10~5 cm, iar faza dispersantă poate fi lichidă (soluri sau soli), gazoasă (aerosoli) sau solidă (solisolizi). COLON, segment al intestinului gros la vertebrate; segment al tubului digestiv cuprins între cec și rect. In c. are loc absorbția apei COL 108 COM din resturile digestive, o transfor- mare a acestora sub acțiunea florei intestinale specifice și a fermenților și o împingere a lor spre anus. Sub influența florei bacteriene în intestinul gros are loc sinteza vita- minei B12, K etc. COLONIE, grup de indivizi animali dintr-o anumită specie organizat într-o asociație temporară sau per- manentă; c. sînt monomorfe, în cazul în care indivizii sînt analogi (ex. la unii tunicieri), și polimorfe, cînd indivizii sînt diferentiați, înde- plinind funcții diferite (ex. la hidrozoare, dar și la sifonofore, unde coloniile plutesc liber în apă). La unele specii de insecte sociale, indivizii trăiesc permanent în colo- nie (albine, furnici). C. formează și diverse alge și bacterii; unele microorganisme pot fi identificate pe baza formei, mărimii și culorii coloniilor pe mediul de cultură, care sînt specifice. COLORANT BAZIC, substanțe care posedă grupări bazice care colo- rează cromatina: fucsina bazică, hematoxilina, carmin etc. Croma- tina în prezența fucsinei bazice reacționează dînd o culoare roșie- violacee. Reacția cunoscută sub denumirea de reacție Feulgen, se datorează faptului că fucsina are o afinitate specifică față de compo- nentul principal al cromatinei — acidul dezoxiribonucleic (ADN). în urma colorării, nucleul, respectiv cromozomii, pot să fie studiați în timpul diviziunii. COLOSTRUM, lapte secretat de glanda mamară spre sfîrșitul sarci- nii și primele cîteva zile după naș- tere; c. este bogat în proteine, săruri minerale, vitamine și anti- corpi. COLUMELLA, structură columnara la animale și plante; ax în jurul căruia este răsucită cochilia la gasteropode; axul osos și cartila- ginos care leagă timpanul de ure- chea internă la amfibieni, reptile și păsări; axa osoasă a cochleei din urechea mamiferelor. COMBINARE INDEPENDENTĂ A GENELOR, principiu mendelian cunoscut sub denumirea de „legea a treia mendeliană“. Potrivit aces- tui principiu genele sînt indepen- dente unele față de altele. Mendel a observat acest fenomen la dihi- bridări, trihibridări etc. Astfel, din încrucișarea a doi indivizi homozi- goți, deosebiți prin două perechi de alele, și anume AABB x aabb, a obținut un heterozigot în Fx cu €OM 109 CON structura alelică AaBb. Din auto- polenizarea acestor heterozigoți Fn datorită combinării libere a alelelor în timpul formării gârneților (gârne- ții sînt de tipul AB, Ab, aB și ab), în descendență, a avut loc o segre- gare independentă, care a deter- minat, pe lîngă apariția combina- țiilor parentale de gene, AABB și aabb, și apariția unor combinații noi ale alelelor și respectiv ale caracteristicilor parentale: AAbb și aaBB. COMENSAL, organism, animal sau plantă, care trăiește în asociație (dar nu în simbioză) cu un alt organism (din specie diferită) și cu care își împarte hrana, beneficiind de avantaje reciproce. COMISURA (lat. comisura — cusă- tură, îmbinare), linie sau punct de unire (îmbinare) dintre două părți simetrice sau asemănătoare; ex. c. buzelor, c. măduvei spinării (unirea unor fascicule de fibre nervoase situate de o parte și de alta a măduvei spinării), e. antenară etc. COMPLEMENTARITATEA BA- ZELOR, împerecherea complemen- tară specifică a bazelor azotate în macromolecula bicatenară de ADN. Fenomenul este condiționat de faptul că între cele două catene există legături de hidrogen, care se pot realiza numai între poziția amino a adeninei-A (bază purinică) și poziția keto a timinei-T (bază pirimidinică; între care sînt două legături) sau între poziția keto a guaninei-G (purinică) și poziția amino a citozinei-G (pirimidinică; între care sînt trei legături). Rezultă că, de ordinea în care se succed bazele azotate într-o catenă depinde ordinea bazelor în cealaltă catenă și anume A = T sau T = A și G = = G sau G = G. V. ADN, ARN. CONCEPTACLU, structuri cavitare la algele brune (Cystosira), grupate la vîrful ramificațiilor talului, în care se formează organe sexuale. CONDIL (gr. kondylos — încheie- tură, articulație), proeminență ovoi- dală, osoasă, articulară, care se îmbină cu o formațiune corespon- dentă cavitară la un alt os, ex, c. occipitali care se articulează cu atlasul, c. mandibulei, care se ar- ticulează cu oasele temporale, c. fe- murului, care se articulează cu ti- bia etc. CONIDIUM, spor asexuat uni- sau multicelular, produs de către unele ciuperci (Ficomicete) direct din mi- celiu sau pe vîrful ramurilor hifelor, CON 110 CON în conidiofori (cînd se mai numesc conidio spori). CONIFERE, grup de plante gimno- sperme, care alcătuiesc ordinul Co- niferales, cu 52 de genuri și peste 550 de specii, printre care pinul, bradul, molidul, zada, sequoia, ie- nupărul etc.; se mai numesc și rășinoase deoarece secretă rășină. Sînt specii lemnoase caracteristice zonei temperate, cu frunze acicu- lare sau solzoase, frecvent persis- tente. Obișnuit sînt plante monoice, cu flori unisexuate, dispuse în co- nuri (de unde și numele) mascule și femele; florile mascule, cu nume- roase stamine solziforme sînt dis- puse direct pe axul conului; florile femele purtătoare ale ovulelor se găsesc la subsuoara unui solz pro- tector, bractee, grupate în număr diferit pe axul conului. Polenizarea este anemofilă, iar fecundarea este simplă; sămînța este golașă. CONJUGARE (lat. conjugatio — unire, împreunare), proces care de- termină synapsa sau împerecherea cromozomilor homologi în meioză, unirea nucleilor (karyogamia), fu- ziunea gârneților în procesul fecun- dării, unirea unor tipuri de împe- rechere (indivizi unicelulari) la alge, ciliate, bacterii. CONSANGVINIZARE, unirea unor gârneți femeii cu gârneți masculi produși de același individ sau de indivizi slrîns înrudiți (la specii alogame). Se împerechează astfel rude foarte apropiate, cum sînt: soră cu frate, mamă cu fiu ș.a. Descendența obținută prin c. re- petată de la un singur individ (her- mafrodit, monoic) sau din părinți înrudiți se caracterizează printr-o ereditate uniformă (homozigotă) și se numește linie consangvinizată. Liniile consangvini za te produse con- trolat la specii alogame de plante și la animale au o mare însemnătate în cercetările de genetică experi- mentală, în ameliorare, precum și în producerea prin polenizare sau împerechere controlată între linii a unor descendenți caracterizați printr-o mare vigoare hibridă. V. 1IETEROZ1S. CONSTRICȚIE (STRANGULARE), segment cu poziție constantă în cromozomul metafazic, cu o struc- tură specifică, relativ despiralizată, care-i conferă aspectul de gîtuitură. C. poate fi primară sau centrică, cînd este asociată cu centromerul, și secundară sau nucleolară, cînd este asociată cu nucleolul. S-a constatat că la nivelul c. primare se schimbă CON 111 COR sensul de spiralizare a subunită- ților în cadrul aceleiași cromatide. CONVERGENȚĂ, evoluția unor spe- cii inițial diferite, sub acțiunea ace- lorași factori ai selecției naturale, spre unele trăsături comune. Ex. delfinul (mamifer) și rechinul (pește) trăind în același mediu, au evoluat convergent. COPEPODE, subclasă (Copepoda) de crustacee, de apă dulce și ma- rine, mici, fără carapace; participă la alcătuirea planctonului, servind la hrana peștilor; unele c. sînt pa- razite. COPITATE (UNGULATE), grup (supraordin) de animale mamifere a căror degete sînt îmbrăcate în copite; se disting ordinele: artio- dactile (paricopitate) și perisodac- tile (imparicopitate). COPOLIMERIZARE, procesul de formare a unor macromolecule prin unirea unor monomeri de tipuri diferite. Ex. ADN este o macro- moleculă rezultată din c. a patru feluri de monomeri: dezoxiadeno- sina, dezoxiguanosina, dezoxitimi- dina și dezoxicitidina. COPULAȚIE, actul sexual; unirea gârneților. COPY-CHOICE, ipoteză care su- gerează că fenomenul de Crossing over apare în timpul proceselor de duplicare cromozomală. COPY-ERROR, termen care indică atît erorile în includerea unor nu- cleotizi în macromolecula de ADN (sau ARN, cu rol în ereditate), cît și erorile în replicarea ADN (sau ARN). C-e. reprezintă una din cauzele alterării informației ge- netice (a mutației genice). COR (CORD, INIMĂ; lat. cor, cor- dis — inimă), organ sau parte a corpului amintind sau asemănîn- du-se cordului. CORACOID, formațiune anatomică cu aspect asemănător unui cioc de corb, ex. apofiza coracoidă, proce- sul coracoid al scapulei (la unele mamifere) etc. CORAL (MĂRGEAN), scheletul calcaros al unor animale marine — celenterate și briozoare — care formează polipi coloniali; animal celenterat din clasa antozoare. C. (Corallium rubrum), împreună cu o altă specie din aceeași clasă, ma- dreporarul (Madrepora ceroicornis), a contribuit, în mare măsură, la formarea recifelor de c., a atolilor, din mările tropicale (în special în Oceanul Pacific, în regiuni cu apă COR 112 COR bine aerată și transparentă, o tem- peratură de 20 — 30° C și o adîncime pînă la 100 m, preferabilă între 20-30 m). CORDAITALES, ordin de gimno- sperme reprezentat în prezent doar prin specii fosile. A avut o perioadă de maximă dezvoltare în carbonifer. Fosilele descoperite indică plante lemnoase, dense, cu aspect de ferigă, înalte de 30—40 m, cu frunze multe, simple și lungi, cu florile mascule și femele dispuse în conuri; a participat la formarea zăcăminte- lor carbonifere. CORDATE, grup mare de animale care cuprinde încrengăturile: uro- cordate (tunicieri), cefalocordate (acraniate) și vertebrate. Sînt ani- malele cele mai evoluate, foarte deosebite între ele, avînd însă și unele trăsături comune. Astfel au simetrie bilaterală și un schelet axial intern, așezat dorsal (inițial sub forma unei axe elastice situată între sistemul nervos și tubul diges- tiv— notocordul sau coarda dorsală) ; la cordatele inferioare notocordul se menține și la adult, în timp ce la cordatele superioare (vertebrate) este prezent numai la embrion, la adult fiind înlocuit de coloana verte- brală; au sistem nervos dezvoltat alcătuit dintr-un sistem nervos cen- tral (encefalul și măduva spinării) și sistemul nervos periferic (ganglioni și nervi); au aparat respirator (branhii sau plămîni); au aparat circulator (un sistem de vase în- chise, eventual și inimă așezată ventral față de tubul digestiv, prin care circulă sînge cu elemente figurate: hematii și leucocite); au aparat excretor (din tuburi nefri- diene, care alcătuiesc rinichi); au glande cu secreție internă (produc hormoni care intră direct în circui- tul sangvin) și se reproduc sexual (cu unele excepții printre tunicieri care se pot reproduce și asexuat^ prin înmugurire). COREPRESOR, produsul final al unei căi metabolice care determină descreșterea cantității unei proteine specifice. Legarea unui c. schimbă un represor inactiv într-un represor activ. Astfel, c. intensifică efectul de represie exercitat de un represor asupra sintezei unei proteine spe- cifice. CORIMB, inflorescență racemoasă simplă la care pedicelii florali sînt inegali, mai lungi la bază și, treptat, mai scurți spre vîrf, aducînd flo- rile la același nivel (ex. la păr). Cînd se formează flori pe ramificații COR 113 COR secundare, iar acestea sînt dispuse în corimb simplu, inflorescența se numește c. compus. V. INFLORES- CENȚĂ. CORION (gr. chorion — piele), foița externă a embrionului (seroasa lui Ber) la vertebratele amniote (rep- tile, păsări, mamifere); la mamifere, vilozitățile c. puternic vascularizate, împreună cu unele țesuturi ale uterului (tunica mucoasă) formează placenta', membrana necelulară care înconjură ovulul (oul) fiind secre- tată de celulele ovarului la insecte; partea pielii situată între epiderm și hipoderm, denumită derm. CORM, corpul plantelor superioare (v. Cormophyta)', tip de tulpină subterană, cu o axă verticală căr- noasă, care cuprinde cîteva inter- noduri scurte, prevăzute cu muguri, înconjurată de o regiune corticală, protejată de frunzulițe subțiri; ex. la gladiolă (este denumit și bulbo- tubercul). CORMOFITE, una dintre cele două grupe mari (Cormophyta), în care este împărțit regnul vegetal (v. TALOFITE). Cuprinde briofitele și plantele vasculare al căror corp este alcătuit din țesuturi speciali- zate, diferențiate în tulpină, rădă- cină și frunze. Unele sînt plante 8 fără flori, briofitele și pteridofițele (criptogame), altele sînt plante cu flori, gimnospermele și angiosper- mele (fanerogame). CORNEE, membrană transparentă, bombată, epitelial-conjunctivă, si- tuată în partea anterioară a glo- bului ocular, la vertebrate. Este lipsită de vase sangvine, dar bogată în terminații nervoase. Protejează irisul și cristalinul și ajută la refrac- ția razelor de lumină, îuncționînd ca o lentilă convex-concavă, prin care reglează sistemul dioptrie al ochiului. COROLĂ, totalitatea petalelor din- tr-o floare, obișnuit colorate. Poate fi dialipetală (cu petalele libere) șî gamopetală (cu petalele unite). V. FLOARE. CORONAR, în formă de coroană: artere, vene, oase, ligamente etc. Referire la vasele sangvine și șanțurile c. ale inimii vertebratelor; arterele și venele coronare asigură aprovizionarea cu sînge a miocar- dului. CORP ADIPOS, țesut structurat vascularizat umplut cu globule de grăsime. La amphibieni este asociat cu gonadele; la insecte acest țesut este răspîndit în toț COR 114 COR corpul și funcționează că substanță de rezervă. CORP LUTEU (CORP GALBEN), formațiune temporară, la mamifere, formată în ovar, în cavitatea folicu- lului de Graaf, după ovulație; substanța constitutivă are culoare galbenă fiind produsă sub influența hormonului luteinizant, secretat de hipofiză. Durata corpului galben este variabilă: în lipsa fecundării ovulului este de 10—11 zile (și este denumit corp galben fals sau micul c. 1. de menstruație); în cazul fe- cundării ovulului se dezvoltă, și funcționează 5—6 luni sau tot timpul sarcinii (și este denumit corp galben adevărat sau marele c.l. de sarcină). Secretă progesteron (hormonul gravidității), care ajunge în sînge. CORP MUCOS MALPWHI (PĂ- TURA MUCOASĂ), stratul sau pătura mai profundă a epidermului, situat sub pătura cornoasă (din piele). Este format din mai multe straturi de celule vii, de formă variată, bogate în citoplasmă și cu nucleu distinct. De la interior spre exterior, în pătura mucoasă se dis- ting: stratul, bazai sau generator, format din celule cilindrice, stratul celulelor poliedrice și stratul gra- nulos, cu celule turtite în curs de degenerare. CORP VITROS, parte a sistemului dioptrie al ochiului, reprezentînd unul dintre mediile refringente ale acestuia. Este situat în spațiul intern al globului ocular, între cristalin și retină. Este format din membrana hialoidă și din umoarea sticloasă (semifluidă gelatinoasă). V. UMOARE STICLOASĂ. CORPORA ALIATA, organ glan- dular mic, situat în capul unor insecte, care produce hormoni. Ală- turi de c. a., la insecte, se găsesc și alte organe producătoare de hor- moni: o parte a creerului numită para inter cerebraii s (artropode), glan- da sinusului din pedunculul ocular, glandele protoraca,le ș.a. CORPUL WOLFF v. MEZONE- PHROS. CORPUS PINEALE v. GLANDĂ PINEALĂ. CORPUSCUL, corp mic; oricare organit al celulei, inclusiv nucleul; elemente sangvine etc. CORPUSCUL BARR (CROMA- TlNxl SEXUALĂ), cromocentru prezent în interfază în nucleul celulelor somatice ale femelelor COR 115 COT de mamifere, identificat ca fiind unul din cei doi cromozomi X. Apare numai în celulele care au mai mult decît un cromozom X. C.B. lipsește la masculii normali. CORPUSCUL MALPIGHI, 1. nodul de țesut limfoid care participă la formarea așa-numitei pulpe albe din parenchimul splenic; 2. unitate filtrantă a sîngelui în rinichiul ver- tebratelor (filtrarea glomerul ară, în urma căreia se formează urina primitivă; este alcătuit dintr-o capsulă Bowman și un glomerul renal, cunoscut și sub denumirea de glomerul Malpighi). CORTEX, scoarță sau strat exte- rior; partea superficială a unui organ etc. La plante e. reprezinți! țesutul parenchimatic, care încon- jură cilindrul central vascular al rădăcinii și tulpinii. La animalele vertebrate, în special la mamifere cortexul sau scoarța cerebrală, re- prezintă stratul de substanță ce- nușie a emisferelor cerebrale, con- stituind sediul activității nervoase superioare; zona periferică a glan- dei suprarenale etc. CORTICAL, care se referă la cortex sau la partea exterioară a unui organ. 8* CORTICOSUPRARENALĂ, partea periferice! a celor două glande suprarenale, reprezentând practic glande deosebite de ■ rnedulosupra- renale. C. sînt alcătuite din trei zone tisulare concentrice: glome- rulară (Ia exterior, care produce hormonii mineralocorticoizi: aldos- teronul și dezoxicorticosteronul), fasciculată (la mijloc, care produce hormoni glucocorticoizi: corticos- teron, cortizon și hidrocortizon) și reticulată (spre interior, care se- cretă hormoni sexuali). Hormonii produși de eorticosuprarenale sînt indispensabili vieții. V. SUPRA- RENALĂ. CORTICOTROPINĂ v. ACTH (Ad- reno-cortico-tropic hormone). COTILEDON (gr. kotiledon — cupă, potir), frunza sau frunzele embrio- nare din semințe. Sînt plante care au în semințe un singur cotiledon- monocotiledone (graminee etc.), două cotiledoane — dicotiledone (leguminoase etc.) și un număr va- riabil la gimnosperme (conifere etc.). Îndeplinește un rol important în primele faze de creștere a plan- tulei: la dicotiledone furnizează direct substanța hrănitoare, iar la monocotiledone furnizează hrană după ce o extrage din endosperm. cox 11G CRE Le unele specii (ex. la fasole), după germinarea seminței, cotiledoanele ies la suprafața solului și îndeplinesc funcții fotosintctizante. COXA, segmentul bazai (proximal) al piciorului, la arahnide și insecte. La arahnide (păianjen) palpii maxi- lari, cu aspect de picior, au șase articole (de la bază): coxa, trocanler, femur, patela, libia și tars\ la in- secte, piciorul are în plus articolul denumit sub coxa dar lipsește pa- tela. La om, șoldul sau articulația șoldului. COXAL (lat. coxa — coapsă), os coxal, os-pereche, din centura peL viană, format din trei piese osoase: ilium (ilion)b ischium (ischion) și pubis. La fetus și copii mici, cele trei oase sînt separate, apoi se su- dează. €L, împreună cu osul sacral și osul coccis (ambele așezate pos- terior), formează bazinul. CRANIATE, animale cu craniu. V. VERTEBRATE. CRANIU, scheletul capului la ver- tebrate. La om, c. este format din 22 oase grupate în două segmente: craniul cerebral (neurocraniu sau cutie craniană, în care se află ence- falul) format din 8 oase — frontal, occipital, două parietale, două tem- porale, etmoidul, sfenoidul și cra- niul visceral (splanhnocraniul sau oasele feței), alcătuit din 14 oase — 6 perechi: maxilarul, osul zigo- matic, osul lacrimal, cornetul na- zal inferior, osul nazal, osul palatin, și două neperechi: mandibula și vomerul. CREIER (CEREBRUM), partea an- terioară a sistemului nervos central adăpostită în compartimentul su- perior al cutiei craniene. C. pro- priu-zis sau c. mare, este alcătuit din emisferele cerebrale. Este pre- zent la majoritatea animalelor cu simetrie bilaterală, cu o mărime variabilă determinată de evoluție și concentrarea activității nervoase în regiunea capului. Filogenetic, este o formațiune relativ nouă a sistemului nervos. CREMA STER (gr. kremastos — suspendat), mușchi cuprins în tu- nica musculară testiculară și în funiculul spermatic. Fiind derivat din ombilicul intern abdominal și înserat pe fibroasa tecii testiculare, poate prin contracție să deplaseze testiculele din scrot în regiunea inghinală. CREȘTERE, proces caracterizat prin sporirea materiei vii pe baza înmul- țirii celulelor și a sintezei organice. CRE 117 CRO Citodiferențierea succedată de dife- rențierea anatomică, morfologică și funcțională, completează acest pro- ces desfășurat sub controlul geno- tipului și a influențelor condițiilor de mediu. CRETACIC (lat. creta), ultima pe- rioadă geologică din era mezozoică, care începe în urmă cu circa 120 000 000 ani și se caracterizează printr-o extindere a dinozaurilor și coniferelor; se dezvoltă primele mamifere și plante cu flori. Mările din această perioadă au fost popu- late din abundență cu foraminifere a căror cochilie calcaroasă formează depozite de cretă (de unde denu- mirea de cretacic). CRIOFITE, grup de plante alcă- tuit mai ales din alge, dar și din mușchi, ciuperci și bacterii, adap- tate la temperaturi relativ scăzute. Trăiesc pe zăpadă, pe gheață în regiuni alpine și în apa din zonele arctice și antarctice. Alga roșie, Chlamydomonas nivalis, datorită în- mulțirii rapide colorează zăpada. CRIPTOMER, alelă recesivă as- cunsă. CRIPTIC, ascuns; colorație de pro- tecție a unor animale care asigură ascunderea; formă de polimorfism datorat prezenței alelelor recesive; mutații genice mici, criptice; spe- cii cu extremă similaritate morfo- logică, dar care, în mod normal, nu se încrucișează. CRIPTO GAME v. PTERIDO- FITE. CRISTALIN, lentilă organică din globul ocular cu rolul de acomodare activă a vederii. Situat în partea anterioară a ochiului, înapoia iri- sului și pupilei, este elastic și transparent, de forma unei lentile biconvexe. Prin acțiunea mușchi- lor, c. poate să-și modifice curbu- rile fețelor, determinînd o dublă refracție a razelor luminoase și ca urmare formarea imaginii. CROMATIDĂ, una din cele două subunități structurale longitudinale ale unui cromozom. C. devin vizi- bile între începutul profazei și me- tafază în mitoză și între diplonem și metafaza I în meioză. în profaza I, în stadiul de diplonem, în urma autoduplicării fiecărei c. ne-surori, care intră în alcătuirea unui cro- mozom homolog, ia naștere o for- mațiune din 4 c. — tetrada croma- tidică, alcătuită din cîte două perechi de c. surori. Fenomenul Crossing over are loc între c. ne-su- CRO 118 CRO rori. C., se autoduplică în interfază și se separă în timpul anafazei mi- tozei și în anafaza II a meiozei, în cromozomi-fii. C. surori posedă o structură alelică identică, homo- zigotă, iar c. ne-surori sînt homologe, dar structura alelică poate fi atît diferită, heterozigotă (în cazul fe- cundării încrucișate), cît și iden- tică, homozigotă (în cazul autoga- miei). CROMATINA SEXULUI (COR- PUSCUL BARR), corpuscul peri- feric în nucleul somatic interfazic la mamiferele placentare de sex femei. Reprezintă unul din cei doi cromozomi X din cariotipul sexului femei; c.s. este absentă la masculul normal, cu structura cro- mozomilor sexului XY. în cazul unor anomalii în disjuncția cromo- zomilor sexului pot apare femele cu doi sau trei corpusculi Barr (de ex. în structura XXX, respectiv XXXX), precum și masculi cu unu sau doi corpusculi Barr (ex. în structura XXY, respectiv XXXY). CROMATINA (gr. chroma — culoa- re), termen creat de Flemming (1880) pentru a denumi substanța nucleo-proteică din nucleul inter- fazic, respectiv din cromozomi, care se colorează puternic cu coloranți bazici. Reprezintă materialul ge- netic care include ADN, purtătorul informației ereditare. C. este de două tipuri: eucromatină, care se colorează mai puțin intens în nucleul interfazic și normal în metafază, și heterocromatină^ care este mai condensată și se colorează mai intens în toate fazele diviziunii celulare. CROMATOFOR, celulă pigmentară (în a cărei citoplasmă se găsesc pigmenți, solviți sau granule) si- tuată în tegument, și care determină culoarea la animale; la moluște (sepia), artropode (crustacee) și rep- tile (cameleon), c. sînt celule con- junctive (mezenchimatoase) rami- ficate, care se pot dilata și contrac- ta, determinînd dispersia și con- centrarea pigmenților, fapt ce asi- gură o schimbare rapidă a culorii. La plante, denumirea de c. se re- feră la o cromoplastida, deci la o plastidă colorată (cu pigmenți gal- beni, portocalii, bruni sau roșii) alta decît o cloroplastidă (cu pig- menți verzi). CROMATO GRAFIE, metodă de separare și identificare a unor substanțe implicate în procesele biochimice dizolvate într-un anu- mit solvent. Separarea se realizează CRO 119 CRO prin migrarea (adsorbția, schim- barea de ioni etc.) diferențiată, a substanțelor pe o coloană consti- tuită din hîrtie de filtru, amidon, caolin etc. CROMIDIE, fibrile cromatinice ba- zofile din citoplasmă. CROMOCENTRU, corpuscul amorf, rezultat din fuziunea regiunilor heterocromatice, din apropierea centromerilor cromozomilor auto- zomi, și a cromozomului Y. C. este caracteristic cromozomilor uria- și din glandele salivare ale droso- philei și altor diptere. CROMOMERE, porțiuni distincte, granulare, de mărime caracteristică, aranjate liniar de-a lungul cromo- zomului. Numărul, forma și sec- vența c. sînt similare la cromozomii homologi. Reprezintă concentrări discontinui de cromatină (hetero- cromalină și eucromatină ). Sînt vi- zibile cu microscopul optic în pro- faza I a meiozei, precum și în profaza mitozei în cromozomii po- lyteni sau cromozomi uriași din glandele salivare la diptere. CROMONEMĂ (plural cromonema- ta), filament distinct, subțire și spiralat în cromozomi și croma- tide. Sînt vizibile cu microscopul optic în profaza mitozei și meiozei, iar uneori, și în interfază. CROMOPLAST, plastidă lipsită de clorofilă. Conține pigmenți galbeni, portocalii și roșii (caroten și xanto- filă, împreună sau separat), care se pot dezvolta în dauna pigmenți- lor clorofilieni. Cromoplastidcle se dezvoltă în fructe și flori (care inițial sînt verzi ) odată cu avan- sarea proceselor de maturare (cînd devin galbene, portocalii sau roșii). CROMOPROTEIDĂ, substanță rezultată din conjugarea unei pro- teine cu un pigment (ex. hemoglo- bină, citocromi, clorofilă etc.). CROMOTLP, totalitatea factorilor ereditari localizați în cromozomi sau reprezentați de genele cromo- zomale. V. PLASMON, GENOTIP. CROMOZOM, denumire, introdusă de Waldeyer (1888), ce definește un corpuscul nucleoproteic, care se co- lorează intens cu coloranți bazici și care este observabil cu ajutorul microscopului în timpul diviziunii celulare, în mitoză și meioză. Nu- mărul, mărimea și forma caracteris- tică a cromozomilor — așa-numitul cariotip — se realizează în metafază și sînt constante pentru o anumită specie și de la o generație la alta. CRO 120 CRO Substanța nucleară din care sînt alcătuiți cromozomii și care are proprietatea de a se colora ra- pid se numește cromatină. Aceasta este de două tipuri: eucromatină, și heterocromatină. în c. în meioză, în stadiile de leptonem și pachinem, dar și în mitoză la c. uriași din glandele salivare de la diptere, se observă structuri granulare dis- tincte de cromatină, aranjate liniar, cu o poziție și mărime caracteris- tice, denumite cromomere. De-a lun- gul c. sînt înșirate genele care con- trolează caracteristicile ereditare ale organismului. Este constituit în special din ADN și proteine histo- nice specifice. C. în interfază este despiralizat, stare ce permite trans- cripția informației genetice din ADN din gene în ARN mesager, fapt care asigură sinteza unor pro- teine specifice. în timpul diviziunii c. este spiralizat, dar cu intensități diverse de-a lungul lui, fenomen care asigură atît condensarea substanței cromatice cît și individualizarea în privința formei și mărimii. în ce- lula somatică a eucariotelor, la microscopul optic, c. apare format din două unități funcționale longi- tudinale — cromalidele, identice în aparență sau homologe. Această structură dublă a c. reprezintă sta- rea diploidă, simbolizată 2n. Divi- ziunea celulară mitotică prezervă de la o generație la alta starea di- ploidă de c. Diviziunea meiotică reduce la jumătate numărul de c. din celulă în așa fel că din fiecare se găsește doar o singură unitate funcțională — o cromatidă. Struc- tura cu număr redus de c., carac- teristică gârneților, reprezintă sta- rea haploidă, simbolizată n. Prin unirea gârneților, în procesul fe- cundării, se reconstituie, în zigot, structura pereche a c. Numărul c. variază într-o celulă somatică de la o pereche, la cîteva sute. Ex. în celula umană, 2n = 46 c., la Dro- sophila melanogaster, 2n = 8, la cîine, 2n = 78, la porumb, = 20, la grîul comun, 2n = 42 etc. Cromatidele pereche sînt reunite între ele, în regiunea centromerulid sau a constricției primare, la nivelul căreia c. se atașează de firele fusu- lui de diviziune, în metafază. fără centromer, acentrici, dispar. Constricția primară poate împărți c. în două brațe. Cînd brațele sînt egale, e. se numește metacentric\ cînd brațele sînt inegale (unul mai scurt și altul mai lung), se numește submetacentric\ cînd centromerul este situat terminal, c. se numește telocentric. Unii c., obișnuit pe bra- CRO 121 CRO țul mai lung, pot să posede o a doua gî tui tură, așa-nu mi ta con- stricție secundară, sau nucleolară, care separă un segment de c., de- numit satelit. în constricția se- cundară se află o regiune respon- sabilă pentru formarea nucleolului, de unde denumirea de organizator nucleolar. Cercetările cu ajutorul microscopului electronic și a altor tehnici perfecționate de investi- gare au relevat o serie de aspecte privind ultrastructura c. Pe aceste baze au fost formulate unele ipo- teze cu privire la structura molecu- lară a c. cum sînt ipoteza multi- fibr ilară și ipoteza fibrei cutate sau mo nofibr ilară. Potrivit primei ipo- teze, c. este alcătuit din fibrile elementare cu lungimi variabile și o grosime cuprinsă între 100 și 250  (fiecare fiind formată din- tr-o parte centrală — inima, co- respunzătoare unei catene duble de ADN cu diametrul de 20 — 40  și o teacă proteică). Conform ipo- tezei multifibrilare c. care are un diametru de 4 000 A este alcătuit din: 2 cromatide, fiecare de 2 000 A, 4 jumătăți de cromatide de 1 000 A, 8 sferturi de cromatide de 500 A, 16 optimi de cromatide de 200— 250 A, 32 șaisprezecimi de micro- fibrile de 100—125 A și 64 sub- fibrile de 20 — 40 A reprezentînd helixul dublu de ADN. Potrivit ipotezei fibrei cutate, o unitate cromatidică constă dintr-unul sau puțini helicși extrem de lungi de ADN, cu diametrul de 200 — 250 A superspiralați, asociați cu molecule de proteine. Această fibră elemen- tară este cutată neregulat atît lon- gitudinal cît și transversal pentru a constitui corpul optic vizibil al cro- matidei. în interfază, fiecare cro- matidă va fi formată dintr-o sin- gură moleculă helicoidală bicate- nară de ADN, care se cutează pentru a forma c. condensat meta- fazic. Se presupune că această cu- tare se realizează de moleculele de proteine contractile din teaca fi- brei elementare. Structurile ipo- tetice menționate se referă la tipul obișnuit sau normal de c. C. spe- ciali, cum sînt c. uriași sau poly- teniei din glandele salivare, de la Drosophila melanogaster, și c. perie- de-lampă (lampbrush) din ovocitele amphibienilor, au structuri parti- culare. Apariția cromozomilor-fii are loc prin replicare, proces care se petrece în interfază (anterior, în ana-telofază a avut loc despirali- zarea și separarea c. homologi, res- pectiv a moleculei de ADN spre cei doi nuclei-fii). în timpul inter- CRO 122 CRO fazei sau fazei sintetice fiecare mo- nocatenă de ADN, respectiv fie- care c. care constă dintr-o singură cromatidă, acționează ca model sau matrice pentru formarea unei noi unități complementare. Ca ur- mare, după replicare, fiecare din cele două noi bicatene de ADN, respectiv fiecare din cei doi noi c. situați în cele două celule-fiice, va conține, alături de o unitate struc- turală „veche“, o unitate structu- rală ,,nouă“. Deci replicarea mate- rialului genetic este semiconserva- livă. Tot în interfază, concomitent cu replicarea materialului genetic care asigură transmiterea informa- ției genetice prin perpetuarea și înmulțirea organismelor, are loc transcripția în mARN și translația mesajului la ribozomi, în citoplasmă celulei unde are loc decodificarea informației și sinteza substanțelor proteice. Trăsăturile menționate sînt caracteristice pentru așa-nu- miții cromozomi A sau cromozomi normali ai complementului cromo- zomal al unei specii. Alături de c. normali, Ia anumite specii de plante (porumb, secară etc.) și de animale (păsări etc.) există unii c., în plus, care au primit denumirea de cro- mozomi B, cromozomi supranume- rari sau accesorii. Constituția c. accesorii este, în principal, hetero- cromatică, structura lor nu este homologă cu a cromozomilor A, iar rolul lor este încă puțin cunos- cut. La speciile, la care indivizii sînt separați pe sexe, c. sînt de două categorii și anume: n-1 din totalul perechilor de c. reprezintă autozomii, în timp ce o pereche re- prezintă c. sexului sau heterocro- mozomii. Aceștia sînt implicați în determinarea sexului și poartă de- numirea de cromozomi X și Y. Unul dintre sexe arc o pereche de cromozomi X (sexul homegametic), iar celălalt, fie XY, fie numai un cromozom X (sexul heterogametic ). Numărul de c. în celula somatică a speciilor eucariote poate să repre- zinte o stare diploidă, 2x, rezultată din unirea, la fecundare, a doi gâ- rneți care posedă fiecare doar un număr de bază, gen om sau număr monoploid de c. simbolizat x, sau o stare poliploidă, rezultată din mul- tiplicarea numărului de bază de cromozomi (3x, h. ^x etc.). Schim- barea numărului de e. prin poli- ploidie, și aneuploidie, precum și schimbarea structurii lor prin feno- menul dislocat ici și mutației au contribuit la diversificarea cari o ti- purilor și la evoluția plantelor și animalelor. La organismele proto- cariote (viruși, bacterii, alge CRO 123 CRO albastre), la care materialul ge- netic nu este organizat în nu- cleu și nu are loc o diviziune nucleară (mitoză și meioză), în- treaga informație genetică este in- clusă într-un singur c. sau grup linkage denumit gen o for, care con- stă dintr-o singură structură liniară sau circulară, rcprezentînd o stare haploidă. In acest c. se află o catenă simplă de ADN sau ARN (la unii viruși) sau o bicatenă de ADN. CROMOZOM PERIE-DE-LAMPĂ („LAMPBRUSH CHROMOSO- ME“), tip special de cromozom pre- zent în nucleii ovocitelor primare ale amfibienilor, peștilor, reptilelor și păsărilor, determinat de prelun- girea stadiului de diplonem din profaza I a meiozei. Are o axă principală, reprezentînd cromozomii bivalenți și bucle laterale perechi, sugerînd numele de perie de lampă. C. p-d-L au dimensiuni mari, pu- țind depăși uneori lungimea de 1 mm. CROMOZOM URIAȘ (CROMO- ZOM POLITEN), tip special de cromozom caracteristic nucleilor din glandele salivare ale larvelor de Diptere, celulelor epiteliale ale intestinului etc. Acești cromozomi pot depăși în mărime, chiar cu peste 200 de ori, cromozomii nor- mali corespunzători din nucleii ce- lulelor somatice obișnuite sau din meioză. Mărimea acestor cromo- zomi este dată de clivarea repetată a celor două cromalide inițiale, fără separarea acestora. Acest fe- nomen de endoreduplicare a cro- mozomilor este cunoscut sub de- numirea de politenie. în unele ca- zuri numărul de fibrile (cromatide) la un cromozom politen s-a apro- piat de 2 000. CROMOZOMI HOMOLOGI, cromo- zomi dispuși în pereche la orga- nismele diploide. Sînt similari în mărime, formă și identici în struc- tura locilor, care controlează ace- leași caracteristici. Cei doi membri provin de la părinți: unul adus de gârnețul femei altul de gârnețul mascul. Se unesc prin singamie în zigot, se conjugă și se separă în meioză. CROMOZOMI NEH OMOLOGI, cro- mozomi sau segmente de cromozomi care conțin loci deosebiți; e. n. nu conjugă în meioză, manifestînd res- CRO 124 CRO pingere unul față de altul. V. CRO- MOZOMI HOMOLOGL CROMOZOMII SEXULUI (HETE- ROCROMOZOMI), cromozomi care sînt implicați, în special, în de- terminarea sexului la organismele unisexuate, mascule și femele, sim- bolizați X și Y. Formula cromozo- mală XX determină sexul homo- gametic, iar XY (sau XO) sexul heterogametic. La tipul Drosophila de determinare a sexului (muscu- lița de oțet, mamifere, inclusiv omul etc.) structura cromozomală XX apare la sexul femei, iar XY (sau XO) la mascul. Ca urmare, fecundarea unui ovul X cu un spermatozoid X va da naștere la un zigot femei XX, iar fecundarea unui ovul X cu un spermatozoid Y va da naștere la un zigot mascul XY. La tipul Abraxas de determi- nare a sexului (la unele insecte, la pești și păsări) structura XX este prezentă la sexul mascul, iar XY (sau XO) la sexul femei. La om fin = 46 cromozomi) sexul femei posedă 44 autozomi 4- XX, iar se- xul mascul 44 + XY. Cromozomii X și Y, alături de funcția îndepli- nită în determinarea sexului, po- sedă și gene denumite gene sex linkage. Aceste gene pot fi incom- plet sex linkage, care sînt prezente în ambii heterocromozomi X și Y și se transmit la urmași ca orice genă situată în cromozomii auto- zomi și gene complet sex linkage cu X sau Y care se transmit la descendenți într-un mod particu- lar. CROSSING OVER, fenomen opus linkage-\Am, care definește ten- dința genelor de a intra în gârnețir în alte combinații decît cele în care se găsesc la părinți. Procesul constă într-un schimb mutual de segmente cromatidice, în cadrul unui cromozom homolog. Schimbul are loc la nivelul chiasmelor, obser- vabile microscopic, între croma- tidele ne-surori în stadiul de di- plonem, în profaza I a meiozei. în urma acestui proces apar cro- matide sau grupe linkage cu com- binații noi de gene, denumite re- combinări sau crossovere, deosebite de formațiile de gene caracteris- tice părinților. Frecvența c.o. între oricare doi loci sau două puncte ale aceluiași grup linkage este direct proporțională cu distanța dintre acestea. C.o. are o valoare constau tâ între doi loci și este exprimată în CRO 125 CUT unități Crossing over. Studiul. c.O. experimental este utilizat în sta- bilirea poziției genelor în cromo- zomi și la alcătuirea hărților cro- mozomale. V. LINKAGE, RE- COMBINARE GENIGĂ, UNITA- TE MORGAN. CROSSOPTERYGII, subclasă de pești (din clasa Gsteichthyes), apă- rută în paleozoic (devonian) și re- prezentată în prezent doar de or- dinul Latimeria cu o singură specie Latimeria chalumnae, descoperită întîmplător în 1938, în Oceanul In- dian, în apropierea țărmurilor Afri- cii; au branhii și plămîni, un schelet al aripioarelor perechi asemănător scheletului membrelor amfibie- nilor, trăsături, prezente și la unele forme fosile, fapte care probează că ancestorii (strămoșii) vertebrate- lor tetrapode de uscat au derivat din acest grup de pești. CRUSTACEE, clasă de artropode (Crustacea), majoritatea acvatice, cuprinzînd forme inferioare: daf- nia, ciclopul, și forme superioare: racul, homarul, crabul, langusta. Au două perechi de antene, bran- hii, iar tegumentul alcătuit din chitină este impregnat cu săruri de calciu (crusta). ; CUATERNAR, perioadă geologică în era cenozoică (neozoică) formată din două epoci: pleistocen și actuală sau holocen (gr. holos — întreg, kainos — recent) și care a început în urmă cu circa 1 milion de ani (după încheierea perioadei terțiare), odată cu glaciațiunea care a aco- perit Europa și America de Nord; aproximativ în a doua jumătate a pleistocenului a apărut primul om (Uomo neanderthal și Honto sapiens) care a evoluat spre omul modern (în holocen). CUSPIS (CUSPID), vîrf ascuțit, proeminență; elevațiile sau ridi- căturile de pe suprafața mastica- toare a dintelui; aspectul valvu- Jelor la nivelul orificiilor cardiace (bicuspidă, tricuspidă); apofizele vertebrelor cervicale etc. CUTANAT, care se referă la piele sau care aparține pielii. CUTICULĂ, strat superficial ne- celular care acoperă suprafața li- beră a celulelor epiteliale. La plante, este formată din cutină (complex 126 CUT de substanțe grase asociate cu ce- luloză cu aspect ceros) și formează un strat exterior continuu străbă- tut doar de stomate și lentiede, cu rol de protecție și pentru prevenirea pierderii apei. La animalele verte- brate corespunde stratului cornos al epidermei format din celule epi- teliale; la nevertebrate, c. formează un înveliș continuu de grosime și de consistență variabile, în care cuv constituentul principal este chitina (un polizaharid azotat). La crusta- cee c. este impregnată cu săruri de calciu și magneziu, fiind dură și îndeplinind rol de schelet, iar la insecte este pură, subțire și apără organismul față de agenții nefavo- rabili de mediu și de pierderea apei. V. EGDYSIS. CUTIS v. PIELE. CUVlNT DE COD v. CODON. DACTIL, care se referă la deget și la aspectele lui; partea terminală ventrală a pretarsului la scorpion. DANS DE ÎMPERECHERE, forme de acțiuni instinctive, repetate sau ritmice, ale animalelor, devenite rituale și asociate cu împerecherea; variază de la un grup la altul sau de la o specie la alta, și au diverse funcții, mai ales de a atrage atenția femelei și de a o pregăti pentru împerechere sau de a stimula și pregăti masculii pentru copulare. DARVINISM, teoria evoluției, for- mulată de biologul englez Ch. Dar- win (1809—1882), care dă o expli- cație cauzală lumii vii și hetero- genității sale. Potrivit d., toate organismele din trecut, din prezent și din viitor descind dintr-un singur sistem viu sau din cîteva sisteme vii, care s-au format spontan și că speciile de viețuitoare au provenit unele din altele prin selecția natu- rală a celor mai adaptați reproducă- tori. în principala sa operă „Ori- ginea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență" (1859), Dar- win explică evoluția lumii organice pe baza acțiunii a trei factori ho- tărâtori : var labilitatea, ereditatea și selecția. Variabilitatea, care este o însușire caracteristică a tuturor ființelor vii, creează premisele sau materialul inițial al transformării organismelor. în concepția darvi- nistă, cauzele variabilității sînt: 1. acțiunea directă sau indirectă a condițiilor de viață asupra organis- mului; 2. exersarea sau neexersarea organelor; 3. încrucișarea; unele schimbări ale organismelor, cele categorisite în variații spontane DEC 128 DEC (sports), sini determinate de cauze de natură necunoscută. Toate aces- te variații determină divergența, diversificarea și dispersarea forme- lor de viață. Ereditatea păstrează și transmite la urmași schimbările apărute pe baza însușirii variabili- tății. Selecția naturală este factorul cel mai important al evoluției. Acest factor determină direcția evoluției și acționează în natură pe baza luptei pentru existență, care asigură supraviețuirea celui mai adaptat individ la condițiile de existență. Ideea luptei pentru exis- tență a fost preluată de Darwin din lucrarea economistului englez Th. R. Mallhus (1766 — 1839) Eseu asupra principiului populației, în care se arată ca populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică. In general, așa cum arată Darwin, în condițiile impuse vieții pe pămînt, selecția naturală are ca „rezultat final fap- tul că fiecare ființă tinde să devină tot mai perfecționată în raport cu condițiile sale. Această perfecțio- nare duce inevitabil la progresul treptat al organizării majorității organismelor vii din lume“. La animalele domestice și plantele cultivate transformarea organisme- lor a fost rapidă și profundă de la domesticirea animalelor și luarea în cultură a plantelor. Această transformare se datorește noilor condiții de întreținere și selecției artificiale, practicată de om, un timp îndelungat în mod empiric, neconștient, iar apoi în mod con- știent, științific, prin reținerea pen- tru reproducere numai a indivizilor care îl interesau în mod deosebit. V. EVOLUȚIE, NEODARVI- NISM. DECAPODE, ordin de artropode din clasa crustaceelor, căruia îi aparțin circa 8 000 de specii, majoritatea acvatice, natante (înotătoare: cre- vetele) și reptante (tîrîtoare: lan- guste, raci, paguri, crabi), cu 5 perechi de picioare — pereiopode (decapode), care servesc la mers; ordin de moluște din clasa cefalo- pode care posedă 10 brațe — ten- tacule, dispuse în jurul gurii (ex. sepia). DECIDUOS, care cade la sfîrșitul perioadei de creștere sau la maturi- tate; ex. frunzele unor arbori cad după fiecare perioadă de vegetație (asemenea frunze se mai numesc monociclice sau terofile) ; dinții de lapte la copii ș.a. V. CADUC, PEREN. DEF 129 DEN DEFERENT (lat. deferre — care duce mai departe), 1. care conduce fluide, impulsuri etc. de la un organ sau parte a unui organ; 2. canal deferent, canal care conduce sperma de la testicul spre exterior. La amniote, conduce sperma de la epididim (testicul) spre canalul ejaculator (penis) sau cloacă. V. EFERENT. DEFICIENȚĂ V. DELEȚIE. DEGLUTIȚIE (ÎNGHIȚIRE), com- plex de acțiuni care face ca bolul alimentar să fie condus din cavita- tea bucală, prin faringe și esofag, în stomac. în acest proces participă numeroși mușchi a căror contracție este voluntară, în cavitatea bucală, și reflexă, în faringe și esofag. DEHIDKOGENAZĂ, enzimă caro catalizează oxidarea unei substanțe prin eliberarea ionilor de hidrogen. Hidrogenul se poate combina cu oxigenul sau cu alte substanțe acceptori. Asemenea procese au loc în respirația celulară, fotosin- teză, fermentație etc. DEHISCENT, (despre un fruct, de obicei uscat) care la maturitate se deschide spontan, eliberînd semin- țele (capsula, silicva, silicula, păs- taia și folicula); dchiscența survine în urma pierderii apei care provoacă 9 — Mic dicționar de biologie o contracție inegală a țesuturilor pericarpului (ex. la măselariță, fa- sole, mac ș.a.). DELEȚIE (lat. delere — a șterge, a elimina), schimbare structurală cro- mozomală, care constă în pierderea unui segment cromozomul. D. pot fi intercalare și terminale, și pot cuprinde un singur nucleotid sau cîteva gene. La eucariote, d. ter- minale pot fi indicate și prin no- țiunea deficiență; obișnuit însă, atît pierderea unui segment cromo- zomal intercalar, cît și pierderea unui segment terminal, este indi- cată prin noțiunea d. DEăl, grup sau populație de indi- vizi vegetali, strîns înrudiți taxono- mic, cu caracteristici genetice și citologice comune, capabili să se in- terîncrucișoze. DENATURARE, pierderea confi- gurației native de către o macro- molecula de ADN, datorită unor cauze, cum sînt: tratamentul cu temperaturi excesive sau diferite substanțe chimice, schimbări ex- treme ale pH ele. D. provoacă pierderea activității biologice de către macromolecula respectivă do ADN. V. RENATURARE. JDENDRITE (gr. dendron — arbore), prelungiri citoplasmice ale unei DEN 130 DET celule nervoase sau neuron, variabile ca număr, în funcție de tipul neu- ronului. Influxul nervos circulă de la vîrful d. și, prin acestea, spre corpul neuronului sau pericarion, de aceea d. se mai numesc și pre- lungiri centripete sau cclulipctc (spre deosebire de axon, care se mai nu- mește și prelungire centrifuga sau celulifugă. D. intră în contact cu prelungirile altor neuroni (cu arbo- rizația terminală a axonului altui neuron), realizînd legăturile dintre neuroni — sinapse. DENITRIFICARE (lat. de - departe; gr. nitron — sodă, nat rin; lat. facere — a face), reducerea nitratilor în nitriți și amoniac și eliberarea de azot liber, N2. V. BACTERII DEN1TRIFICATOA- RE, CICLUL AZOTULUI. DEREPRESOR v. INDUCTOR. DERM (DERMIS, CORION), stra- tul din piele (la vertebrate) situat spre interior de epiderm și spre exterior de hipoderm; d. este format din țesut conjunctiv bogat în fibre elastice și colagene și subîm- părțit într-un strat papilar (spre epiderm) și un strat reticular (spre hipoderm); este responsabil pentru elasticitatea pielii. DERMAPTERE, ordin de insecte format din circa 1000 de specii, din care fac parte și urechelnițcle (Forficula); au aripile anterioare cornoase, de unde denumirea de Dcrmaptcra. DERMATOGEN, zona externă din meristemui apical care generează epiderma (dar și rizodernia). Ve PERIBLEM, PLEROM. DERMIS v. DERM. DESCENDENT, individ (urmaș) re- zultat din reproducere sexuată. DESHIDRATARE, fenomenul pier- derii apei de către țesuturi și celule. I). este determinată de tempera- tură ridicată, congelare, de substan- țe deshidratante (acizi, alcooli etc.), de substanțe absorbante (oxid de aluminiu, carbonat de calciu etc.) ș.a. în cercetările de laborator, eliminarea apei din țesuturi se reali- zează sistematic în procesul pregă- tirii preparatelor microscopice per- manente. Pentru aceasta, țesutu- rile sînt trecute succesiv prin vase cu concentrații din ce în ce mai mari de alcool etilic, după care materialele sînt incluse în parafină sau păstrate în balsam de Canada. DETERMINARE, trăsătură a orga- nismelor vii care, pe baza memoriei plasmei germinative, se dezvoltă după un anumit tipar, în așa fel, DET 131 DIA încît descendenții sînt organizați după chipul părinților. în sens restrîns, d. reprezintă procesul prin care diferitele părți ale embrionului sînt capabile să se dezvolte numai într-un anumit tip de țesut sau organ în individul adult. DETERMINAT OR, tip de lucrare utilizată pentru identificarea și clasificarea organismelor vii. Des- crierea, denumirea și clasificarea se pot realiza după metoda clasică, bazată pe utilizarea morfologiei comparate, sau și prin metoda experimentală, bazată pe cercetări genetice, biochimice, imunologice, serologice etc. DETRITUS, resturi organice rezul- tate din descompunerea plantelor și animalelor. DEUTEROSTOMIENE (gr. deu- teros — al doilea, secund; sloma — gură), grup de animale neverte- brate triploblastice (bilaterale) ce- lomate, al căror orificiu bucal nu derivă din blastopor, ci este de neoformație, apărînd în mod secun- dar la polul opus. Blastoporul lor, de obicei, devine anus. Acest fe- nomen este prezent la grupul de animale cunoscut sub denumirea de Deuterostomia, cu încrengăturile: Echinodermata, Stomochordata (Po- gonophora) și Chordata. V. PRO- TOSTOMIENE. DEUTOPLASMA, substanță nutri- tivă de rezervă (gălbenuș de ou, picături de grăsime, pigmenți etc.) depozitate în citoplasmă unor ce- lule. DEVONIAN, cea de a patra pe- rioadă geologică în era paleozoică (între silurian și carbonifer), care începe în urmă cu circa 350 mi- lioane do ani. în d. predomină peștii (ostracodermi și placoderrni; apar strămoșii celorlalte clase de pești, inclusiv a peștilor actuali) și are loc apariția amfibienilov. DEZASIMILAȚIE v. CATABO- LISM. DEZOXIRIBOZĂ, monozaharid (o pentoză — p-D-2 — dezoxiribo- furanoză) care intră în alcătuirea ADN. DEZVOLTARE, evoluția ontoge- netică a unui organism. DIADĂ, formațiune alcătuită din- tr-o pereche de celule, cu nudei haploizi, rezultată în urma primei diviziuni meiotice. V. ME1OZĂ, TETRADĂ. DIADELF, androccu cu staminele unite, prin filamentele lor, în două grupuri; ex. la unele papilionate 9* DIA 132 DIA (fasole, mazăre), se unesc 9, iar o stamină rămîne liberă. V. MONA- DELF, POLIADELF. DIAFIZĂ, corpul sau porțiunea de mijloc (axul) a unui os lung. V. EPIFIZĂ. DIAFBAGM, perete musculos des- părțitor; la mamifere, mușchi lat care desparte cavitatea toracică de cea abdominală. Contribuie în mare măsură la realizarea inspira- ției și expirației prin modificarea volumului cavității toracice, în urma contracției mușchilor săi. DIALIPETALE, corolă alcătuită din potaie libere (simetric actino- morfă); ex. la unele dicotiiedone (leguminoase, umbelifere, crucifere). DIALISEPALE, caliciu cu sepale libere (ex. trandafir, varză). DIALIZĂ, separarea dintr-o soluție, cu ajutorul unei membrane semi- permeabile (de pergament, de co- lodiu), a unor molecule mici, cris- taloide (ex. sarea), de molecule mai mari, coloidale (ex. proteine). Cristaloidele difuzează prin mem- brană în apă, în timp ce particulele coloidale sînt oprite. DIAPAUZĂ, încetarea pentru o anumită durată de timp a creșterii sau inactivarea unor procese fizio- logice la unele specii de insecte. D. se manifestă în oricare etapă a ciclului vital (de la ou la stadiul de adult) și poate avea durate variabile, de la cîteva zile la cîțiva ani; apare mai ales datorită unor factori nefa- vorabili ai mediului extern: tem- peraturi scăzute, uscăciune, lipsa hranei, variația lungimii zilei etc., precum și datorită lipsei unor hormoni specifici; prin adaptare la mediu, d. poate deveni periodică și reflexă (ex. hibernarea). DIAPEDEZĂ (gr. diapedesis — trecere, săritură prin), trecerea globulelor albe ale sîngelui (leuco- citelor) prin pereții capilarelor sang- vine în țesuturile înconjurătoare. DIASTOLĂ, perioadă ritmică de relaxare a mușchilor inimii în cadrul ciclului cardiac, cînd sîngele trece din vene în atrii, respectiv din atrii în ventricule. în cadrul ciclului sau revoluției cardiace, d. urmează sistolei, întregul ciclu, la adultul în repaus, avînd o durată de circa 0,8 secunde (60 — 75/ minut); expansiunea ritmică a unei vacuole contractile, la unicelulare. DIATOMEE, clasă de alge (Bacii- lariophyceae) microscopice, unicelu- lare, acvatice, izolate sau asociate; peretele celular, alcătuit din două 133 DIC valve {tece: epiteca și hipoleca), este impregnat cu siliciu; prin cele circa 10 000 de specii, participă la formarea fitoplanctonului. Cito- plasmă conține cloroplaste (croma- tofori), în care, alături de clorofilă (a și c), se găsește fucoxantină, lu- tenină și diatomină, pigmenți ce dau o culoare galben-brună. Se înmulțesc asexuat, prin fisiune bi- nară, și sexuat, prin isogamie sau heterogamie. D. fosilizate (începînd din devonian) s-au acumulat for- mînd depozite de diatornit (tripoli sau kieselgur), rocă cu multiple utilizări. DICAEION, celulă hifală sau mi- celială care conține doi nudei hap- loizi la Asco — și Basidiomycetes. V. MONOCARION. DICHAZIU, tip de inflorescență ci- moasă bipară, cu două axe secun- dare laterale, apărute aproximativ de la același nivel: ex. gușa porum- belului (S ilene vulgar is). DICHOGAME, flori în care orga- nele de reproducere, respectiv gâ- rneții femeii și masculi, ajung la maturitate funcțională la date di- ferite, împiedicînd autopoleniza- rea (ex. la plantele alogame). V. PROTANDRU, PROTOGINIE, HOMOGAMIE. DIC DICHOTOMIE (DICOTOMIE), ramificare rezultată din divizarea vîrfului de creștere în doi muguri egali, din care va crește cîte o ra- mură cu comportare similară (ex. Lycopodiuni). DICOTILEDONE, clasă (Dyco- tyledoneae) din încrengătura An- giospermae care cuprinde plantele a căror semințe posedă doua frunze embrionara — cotiledoanele\ florile sînt pentamere sau tetramcre, ră- dăcinile obișnuit pivotante sau ră- muroase, frunzele în general pețio- late și cu nervuri palmate sau pe- nale, fasciculele iiberolemnoase ale tulpinei, de obicei, colaterale des- chise și dispuse pe un singur cerc. Clasa d. cuprinde marea majoritate a familiilor de angiosperme, de o deosebită importanță economică, printre care unele lemnoase: Mag- noliaceae, Rosaceae, Leguminosae, Moraceae, Tiliaceae, Rulaceae, Thea- ceae,Fagaceae} Euphorbiaceae, Rubi- aceae^ Vitaceae etc., altele erbacee: Ranunculaceae, Cruciferae, Umbelli- fer ac, Compositae, Solanaceae, Pri- mulaceae, Labiatae etc. DICTIOZOM (gr. diktyon—rețea; so- ma-wy], element structural fun- damental al aparatului Golgi; în microscopia electronică, are formă DIF 134 DIP tubulară sau de săculețe turtite așe- zate în teancuri. Pentru anumite celule, d. este sinonim aparatului Golgi, (ex. în celulele germinale). Generalitatea d. a fost dovedită de citologul român Dimitrie Voinov (1867-1951). DIFERENȚIERE, succesiune de pro- cese complexe care se petrec în zi- got, în urma cărora rezultă trep- tat formele, structurile și funcțiile viitorului adult. Inițial, are loc divi- ziunea celulei zigot urmată de for- marea a diferite tipuri distincte de celule și țesuturi precum si de o perfecționare continuă a corpului printr-o d. histologică și morfolo- gică crescîndă. Procesele de cito- diferențiere au loc sub controlul activității genelor. V. EPI GENEZĂ, PREFORMISM. DIGITI GRADE, animale mamifere la care mersul are loc prin călcarea numai pe degete, fapt care ușu- rează mult deplasarea pe sol. (ex. pisica, leul, tigrul, cîinele etc.). V. PLANTI GRADE, UNGULI- GRADE. DIHIBRID, organism; heterozigot în două perechi de alele (ex. AaBb). DIOIC, unisexuat; cu sexele sepa- rate; cu florile femele și mascule dezvoltate pe indivizi diferiți (ex. cînepa, hameiul). V. MONOIC, HERMAFRODIT, UNISEXUAT. DIORAMĂ, reproducerea unui pei- saj din mediul natural cu ceea ce are caracteristic: floră, faună, even- tual și condițiile pedoclimatice s.a., pentru a sugera sau a crea impresia realității. Se realizează în scopuri educative și didactice, în muzee și școli. Inițiatorul d. pe plan mondial a fost Grigorc An tipa (1867 — 1944) la Muzeul de istorie naturală din București. DDIORFISM, existența a două tipuri structurale la aceeași specie (ex. indivizi femele și masculi la animale și plantele dioicc; două tipuri de flori la unele plante, ex. la Primula etc.). DINOZAURIENT, grup de reptile uriașe, cu patru picioare și coadă lungă, răspîndite în mezozoic. DIPLOBLASTK’, animale meta- zoare care au două foițe germinative sau embrionare distincte și anume ectoderm, și endodenn (ex. încrengă- turile spongieri și celentorate). în dezvoltarea lor, asemenea organis- me rămîn în stadiul de gastrulă, avînd corpul format numai din două straturi celulare (ectoderm și endoderm) și organele dezvoltate din acestea; între cele două straturi 135 DIS oare dezvoltate, cele posterioare fiind reduse (balansicre sau hal- tere) și din care fac parte muștele, L musculițele, țînțarii etc., în număr . de circa 85 000 specii. Au aparat , bucal adaptat pentru lins, înțepat și supt, fiind fitofage și zoofage (și vectorii unor boli). Sînt holometa- bole. DISJUNCȚ1E, divergența sau sepa- rarea unei perechi de cromozomi l în anafaza mitozei sau meiozei. V. NONDISJUNCȚIE. DISLOCAȚIE CROMOZOMALĂ (ABERAȚIE CROMOZOMALĂ, SCHIMBARE STRUCTURALĂ CROMOZOMALĂ), ruperea urma- tă de pierderea sau deplasarea unui segment cromozomul. D. poate avea ca efecte: schimbări în numă- , rid de gene, datorită deleției sau deficienței (se pierde o genă sau un segment cromozomal) și duplicației (se adaugă o genă sau un segment cromozomal), și schimbări in aran- jarea genelor, datorită inversiunii (un segment cromozomal se rupe și se reunește într-o ordine inver- sată) și translocației (schimbul re- ciproc de segmente cromozomale între doi cromozomi nehoinologi). D.c, apar spontan sau pot fi induse cu factori dislocanți (ex. radiații ionizante). DIP se poate dezvolta o masă gelati- noasă nediferențiată, mezoglea. DIPLOFAZĂ, faza sau generația diploidă din ciclul vital (posedă 2n cromozomi și este situată între fecundare, cu formarea zigotului, și meioză). V. DIPLO1D, HAPLO- FAZĂ. DIPLOID, celulă, țesut, organism, care posedă în nucleu două seturi homologe de cromozomi, una adusă de gârnețul femei, alta de gârnețul mascul. Faza diploidă se simboli- zează 2x sau 2n. V. HAPLO1D, POLIPLOIDIE. DIPLOPODE, artropode din clasa Myriapoda care posedă cîte două perechi de picioare pe fiecare seg- ment al corpului (pe abdomen). DIPNOI, subclasă de pești inferiori (din clasa Osteichihyes, a căror strămoși au apărut în urmă cu circa 400 milioane de ani, în devo- nian (era paleozoică), adaptați la respirație dublă; branhială și pulmonară. Puțini la număr și fără importanță economică, reprezen- tanții actuali ai d., reuniti în 3 genuri, trăiesc doar prin rîurile Africii, Americii de Sud și Austra- liei. DIPTERE, ordin de insecte (Di- pieră) care au două aripi an teri - DIS 136 DOM DISOMIC, organism care posedă perechi de cromozomi homologi (2n). V. ANEUPLOID. DISTAL, care este îndepărtat față de centru sau de punctul original; partea extremă, periferică, a unei structuri; segmentul terminal al brațului unui cromozom, situat la distanță fața de centromer. V. PROXIMAL. DIVERTICUL, formațiune anato- mică în formă de sac sau de buzunar și care se deschide într-o cavitate sau canal. DIVIZIUNEA CELULEI, proces prin care se reproduc celulele. D.c. poate fi directa, cînd are loc o simplă scindare a nucleului și citoplasmei, și indirectă sau cari- ochineză, cînd diviziunea are loc în urma unor schimbări succesive ale substanței nucleare. V. ME- IOZĂ, MITOZĂ. DL-50, doză letală care reprezintă cantitatea de radiații în măsură să omoare 50% din indivizii expuși iradierii. DOMINANT, termen utilizat de Mendel (1865), care indică acel membru dintr-o pereche de alele ce se manifestă în stare hetcrozi- gotă (de exemplu în prima generație hibridă, FJ; fenomenul se numește dominanță. Alela d. maschează ex- presia celuilalt membru dintr-un locus sau alela pereche numită recesivă. în general, sînt d. alelele de tip sălbatic sau originare, iar alelele apărute în urma mutației genico sînt rccesive. Alelele d. sînt simbolizate cu majuscule, de ex. A, 13, C etc. sau cu litere mici, la caro se adaugă semnul plus: a+, b+, c+ etc., iar alelele rccesive cu litere mici a, b, c. Fenomenul de dominantă și de recesivitate deter- mină segregarea sau disjuncția ca- racteristicilor în generația a Il-a hibridă, F2. De ex. la hibridarea a doi geaitori diploizi homezigoți, deosebiți printr-o pereche de carac- teristici, unul cu bobul rotund A A, altul cu bobul zbîrcit aa, în Fn heterozigolul Aa produce numai boabe rotunde, iar segregă în boabe rotunde și zbîrcite în rapor- tul 3:1 (dominant : recesiv). Unele genotipuri în stare heterozigotă (Aa) pot manifesta un fenotip intermediar fenomen denumit semi- dominanță sau dominanță, incom- pletă, sau pot manifesta concomitent fenolipul ambelor alele, fenomen denumit codominanță; specie vege- tală care ocupă o poziție predomi- nantă într-o comunitate particulară sau zonă etc. DON DONOR (DONATOR), individ care posedă și cedează sau furnizează altui individ (receptor sau recipient) un organ, un țesut, o celuiă, un cromozom, o genă etc. DORSAL (ABAXIAL, POSTE- RIOR), partea situată la, pe, sau relativ apropiată de spate (sau deasupra planului frontal, luat ca punct de reper la patrupede); parte situată posterior unui organ; la plante, partea inferioară a frunzei sau suprafața care este opusă tulpinei sau axului. DRIFT GENETIC, schimbare în frecvența genelor unei populații mici sau experimentale datorită jocului întîmplării. D.g. poate de- termina pierderea completă a unor gene sau alele și fixarea altora. DROJDII (LEVURI), ciuperci unicelulare, anaerobe, din clasa Ascomycetes, care se înmulțesc frec- vent prin înmugurire. O deosebită importanță economică are genul Saccharomyces, care secretă diverse enzime — fermenți ce convertesc zaharurile în alcool etilic și bioxid de carbon (fermentație alcoolică C6H12O6->2CH3—CH2OH 4- 2GO2). D. sînt folosite la fermentarea aluatului, la fabricarea berii, la transformarea zahărului din must 137 DUO sau din alte materii prime în alcool, la prepararea unor alimente bogate în albumina și vitamine, mai ales din complexul B ș.a. V. FERMEN- TAȚIE. DRUPĂ, fruct cărnos simplu, cu pericarpul diferențiat într-un epi- carp subțire, un mezocarp gros, suculent sau cărnos, comestibil (prună, caisă, piersică) sau neco- mestibii (nucă, migdală) și un cndocarp sclerificat, lemnos, care închide una, două semințe. DUBLĂ FECUNDARE, fuziunea sau singamia nucleului unei sper- matii (n cromozomi) cu nucleul oosferei (n) pentru a forma oul sau zigotul (2/z cromozomi) și fu- ziunea altei spermatii (n) cu nu- cleul de fuziune al sacului embrio- nar (2n) pentru a forma nucleul celulelor endospermului (3/i cro- mozomi). D.L constituie una dintre trăsăturile fundamentale ale angio- spermelor. V. SPORO GENEZĂ, SAC EMBRIONAR, SINGAMIE. ; DUODEN (lat. duodeni — în număr de 12; la om cu o lungime de apro- ximativ 12 lățimi de deget: 25 — 30 cm), primul segment al intesti- nului subțire la vertebrate, cuprins între pilor (delimitat convențional) și inserția ligamentului duodeno- DUP 138 DUR transvers. în el se deschid canalul pancreatic și canalul coledoc (bila). D. reprezintă sediul unei activități digestive și de absorbție intense. Are aspect, dimensiuni variabile, în funcție de specie. DUPLEX, structură dublă; poli- ploid care posedă două alele domi- nante (și două alele recesive), ex. AAaa etc. DUPLIC AȚIE, dublarea unui seg- ment cromozomal (ex. ABCBCDE). Cromozomul homolog care cedează segmentul BC este deficient pentru genele respective, fiind afectat de delelie. DURA MATER (lat. dura — tare; wa^r-mamă; PAHIMENINGE), membrană externă, conjunctivă, fibroasă, care intră în alcătuirea meningelor cranian și rahidian. Căptușește canalul vertebral (d.m. spinalis) și cutia craniană (d.m. ertcephali)’ V. MENINGE, ARAH- NOIDĂ, PIA MATER. DURAMEN, partea lemnului se- cundar vechi dinspre centrul cilin- drului central, impregnată cu ta- nin, rășini, pigmenți, cu pereții fibre- lor lignificate puternic. Această parte centrală de culoare mai în- chisă, deosebit de rezistentă (stejar, salcîm, abanos, dud, tisă ș.a.), cu o mare valoare calorică, este denu- mită și inima lemnului. La unele specii lemnoase nu se formează d. V. ALBURN. ECDYS1S (NÂPÎRLIRE), feno- men caracteristic unor grupe de organisme: artropode, reptile, care constă în plcsnirea, ruperea și eliminarea periodică a cuticulci ri- gide, care învelește corpul și înlo- cuirea cu o cuticulă nouă. Inițial, cuticulă este elastică și extensibilă permițînd creșterea corpului, apoi devine groasă, masivă și rigidă (la insecte, dar mai ales la crustacee și reptile), inhibînd creșterea corpu- lui, care este astfel discontinuă, intermitentă, în perioadele de nă- pîrlire. Timpul scurs de la o năpîr- lire la alta se numește stadiei. Năpîrlirea este inițiată de un hor- mon. V. METAMORFOZĂ. ECDISON (gr. ckdysai — a despuia, a năpîrli), hormonul năpîrlirii (ec- disiei) sau hormonul stimulării me- tamorfozei (de creștere și diferen- țiere) secretat de glandele protora- cice la insecte. E. este caracteristic stadiilor prcadulte (lipsește la in- secta adultă). S-a stabilit că există două forme: e. alfa- a, foarte activ și e. beta-,3, care este puțin activ. V. CORPORA ALLATA^ EGDY- SIS. ECHILIBRU GENETIC (ECHILI- BRU HARDY-WEINBERG), sta- rea unei populații mari panmictice (indivizii se împerechează la întîm- plare) în care frecvența genelor și a genotipurilor se menține constan- tă generații succesive. ECIUNODERME, încrengătură (Echiiiodermala) de animale never- tebrate marine, din care fac parte clasele crinoide (crini-de-mare), ho- loturide (castraveți-de-mare), as- toride (stele-de-mare), ofiuride (șer- pi-de-mare), echinoide (arici-de- mare). E. au în stadiul larvar o simetrie bilaterală (dipleurula), ECL 140 ECT iar la adult,i simetria devine pen- taradiară; au schelet calcaros for- mat din plăci (situat în derm — exoschelct), sînt celomate, au tub digestiv, au aparat ambulacrar, iar pe corp se găsesc numeroși țepi rigizi. Sînt zoofage și fitofage. Au apărut în era paleozoică iar în pre- zent sînt destul de numeroase, trăind răspîndite în toate zonele climatice (mai ales în mările din regiuni calde), mobile și sedentare. Sînt, în general, unisexuate, iar spermatozoizii și ovulele se elimină în apă unde are loc și fecundarea; din zigot se dezvoltă larve (plu- teus, la ofiuride și echinoide); înmul- țirea asexuată se poate realiza mai rar (asteride și ofiuride), prin autotomie, schizogonie și regene- rare. ECLOZIUNE, ieșirea puiului sau a larvelor din ou în urma proceselor determinate de incubație. ECOLOGIE, ramură a biologiei care are ca obiect studiul relațiilor dintre organisme, plante și animale și cu mediul lor de viață (biotic și abiotic). ECOSISTEM, sistem ecologic uni- tar rezultat din interacțiunea tota- lității organismelor și condițiilor abiotice, care formează un biotop. ECOSPECIE, grup de plante sau animale format din una sau mai multe ecotipuri, ai căror membri se pot reproduce între ci înșiși fără ca desccndenții să-și piardă fertili- tatea; corespunde aproximativ spe- ciei convenționale. ECOTIP, grup de plante sau ani- male — biotip, rezultat în urma selecției naturale într-un habitat particular; se poate încrucișa liber cu alte c. din aceeași specie. ECOTOP, tip particular de habitat în cadrul unei regiuni. ECTODERM (ECTOBLAST, EPI- BLAST; gr. ektos — în afară; dermo — piele), foița embrionară sau foița germinativă formată din- tr-un singur strat de celule situată la exteriorul embrionului animal din care se dezvoltă așa-numitele organe ectodermale: epiderma, sis- temul nervos și unele organe de simț; la nevertebrate se mai dez- voltă traheele, branhiile și plămînii. E. apare din zigot prin diviziune (segmentare) și reprezintă o regiu- ne distinctă a embrionului în sta- diul de gastrulă (atît la metazoarele diploblaslice sau didermicc cît și la metazoarele triploblastice sau tridermlce). V. ENDODERM, ME- ZODERM. ECT 141 ELE ECTOPAEAZIT, organism care pa- razitează pe suprafața corpului unui animal sau unei plante (ex. țînțarii, puricii, unele ciuperci ctc.). V. ENDOPARAZ1T. ECTOTROF v. MICORIZĂ, EN- DOTROF. EDAFON, totalitatea organisme- lor, plante si animale, care trăiesc intr-un anumit sol. EDENTATE, grup de mamifere, reunite într-un ordin, Edentata, lipsite de dinți sau cu o dentilie incompletă, cu degete prevăzute cu gheare lungi și puternice, cu corpul acoperit cu păr sau scuturi cornoase și cu mișcări greoaie (ex. furnicarul, tatuul, leneșul etc.), răspîndile mai ales în America de Sud, Asia și Africa (în ultimele două continente există doar un sin- gur gen); e. au reprezentanți fosili uriași (ex. Megatherium). EFECT OR, molecule mici, specifice (inductori sau corepresori), capa- bile să modifice efectele unor repre- sori în sinteza unor proteine speci- fice. EFEMERIDE, ordinul cel mai pri- mitiv de insecte aripate (Epheme- roptera), cu o viață de o zi (obiș- nuit între o oră și 48 de ore) în faza de adult; adulții au corpul zvelt, se împerechează și depun ouă, au aripi cu numeroase nervuri sub forma unei rețele dese și un aparat bucal atrofiat; larvele sînt acvatice, trăiesc 2 — 3 ani și au un aparat bucal adaptat la rupt și mestecat; sînt fitofage. E. adulte apar în stoluri, constituind hrană pentru animale insectivore. EFERENT (lat. efferre — a purta afară), care conduce ceva de la un centru spre o extremitate (des- pre un conduct sau vas sangvin) caro conduce o secreție, care con- duce sîngole de la centru mai de- parte; canal e., canal care se for- mează în rețeaua Hallcr și conduce sperma din testicul spre epididim; nerv nerv motor, care conduce impulsurile de la un centru ner- vos. V. AFERENT, DEFERENT, TESTICUL. EJACULARE, actul fiziologic de emisiune a spermei din veziculele seminale. ELECTR OF ORE ZA, metodă de se- parare prin migrarea diferențiată din soluție spre anod sau catod, a unor substanțe (ex. proteine, in- clusiv aminoacizi), datorită diferen- țelor de potențial electric. ELE 142 ENC ELEMENTE FIGURATE ALE SÎN- GELUI v. CELULELE SÎNGE- LUL ELEMENTE MINERALE, elemente chimice care se găsesc în număr marc (peste 30) în substanța vie — vegetală sau animală: II, C, N, O, P, S, CI, Na, Mg, K, Ca, Fc, I, F, Br, Mn etc. Primele 11 sînt cle- mente fundamentale sau macro- elemente, formînd aproape 100% din țesuturile vii (II, C, N, O for- mează cel puțin 95% din substanța vie), iar restul, care se găsesc nu- mai în anumite citoplasme sau în cantități infime, sînt microelcmcnte ( oii goelemente ). Aceste elemente se combină în substanțe organice (pro- tide, glucide, lipide) și în substanțe anorganice (apă și săruri minerale). ELITRE, aripile anterioare sau acoperitoare ale insectelor coleop- terc, transformate prin sclerificare și prin dispariția nervurilor; e. servesc la protejarea aripilor mem- branoase și la apărarea abdomenu- lui insectelor aflate în repaus. EMBRIOLOGIE, ramură a biolo- giei care studiază formarea și dez- voltarea embrionului. EMBRION, organism tînăr în pri- mele stadii ale dezvoltării; rezul- tă din segmentarea sau diviziunea zigotului (pînă la definitivarea orga- nogenezei). EMISFERE CEREBRALE, cele două jumătăți simetrice ale creie- rului marc la vertebrate, delimi- tate antero-posterior de fisura in- tercmisfcrică. Sînt formate din lobi: frontal, parietal, temporal, occi- pital și lobul insulei, separați dc scizuri (șanțuri); pc lobi se găsesc șanțuri mai puțin adînci care deli- mitează circumvoluțiile cerebrale. E.c. diferă mult în volum, de la pești, amfibieni, reptile, păsări la mamifere. Deosebit dc dezvoltate sînt la om, avînd circumvoluții numeroase la periferia cărora se găsește pătura de substanță cenușie (denumită și scoarța cerebrală sau cortex cerebral) alcătuită din circa 15—18 miliarde de celule ner- voase și avînd o suprafață de cca 2 200 cm2. Coordonează majorita- tea funcțiilor organismului animal, cum sînt relațiile cu mediul extern, integrarea părților corpului, in- clusiv conștiința și limbajul la om. ENCEFAL (gr. enkephalos — ceea ce este în cap), totalitatea forma- țiunilor sistemului nervos central incluse în cutia craniană la verte- brate. Se dezvoltă din cinci vezi- cule cerebrale: telencefal, dience- fal, mezencefal, metencefal și mie- END puțin variabile ale mediului dintr-o anumita stațiune (areal sau teri- toriu limitat, izolat geografic) au supraviețuit erelor geologice, și de neoendemisme, reprezentate de spe- cii apărute recent într-o anumită stațiune, care reprezintă leagănul de naștere a speciei respective, prin selecție naturalei sub influența izo- lării geografice. ENDOBLAST v. ENDODERM. END O CÂRD, tunica internă sau membrana (seroasă) care căptușește cavitățile inimii, formată dintr-un strat de celule cndoteliale și țesut conjunctiv-elastic. ENDOCRIN (gr. endon — înăuntru; krinein — a secreta), care se referă la glandele cu secreție internă sau la produsele lor (hormoni). V. EXOGRIN. ENDODERM (ENTODERM, EN- DOBLAST, ENTOBLAST, HI- POBLAST), foiță embrionară in- ternă la animale, formată dintr-un strat de celule (epiteliu), din care se dezvoltă organele endodermale: aparatul digestiv împreună cu glan- dele anexe și plămînii. E. apare din zigot prin diviziuni (segmentare) în stadiul de gastrulă, cînd e. mărginește o cavitate care repre- zintă prima formă de intestin END 143 lencefal. E. este alcătuit din trei ] părți distincte: creierul propriu- ; zis (sau creierul mare, format din 1 emisferele cerebrale — tclencefal î și diencefal), cerebel (sau creierul ; mic) și trunchiul cerebral (bulbul < rahidian, puntea Varoli, pedunculii j cerebrali și tuberculii cvadrigc- < meni); este învelit de meninge J (dura mater, arahnoida și pia ma- 1 ter). Asigură integrarea și coordo- narea funcțiilor organismului și adaptarea la condițiile de viață. ; ENDEMIC (gr. endemos — înnăs- 1 cut, indigen, localnic), care se ' referă la un fenomen biologic limi- * tat la o regiune particulară sau la 1 o parte a unei regiuni (insulă, ; țară, zonă); ex. specii c. de plante t sau animale care ocupă un areal ] restrîns, boală e. sau parazit e. ] care se menține și apare succesiv în aceeași zonă sau colectivitate. V. ENZOOTIG. ENDEMISM, caracteristică proprie unor specii animale ori vegetale, legate de o anumită unitate geogra- : fică sau care trăiesc numai într-un ; anumit loc, cu un areal limitat ; (ex. o depresiune, o insulă, o peșteră, un lac, un munte etc.) și sînt supuse izolării geografice. După origine, se poate vorbi de paleoendemisme) relictele, care datorită condițiilor END 144 ENT (intestinul primitiv sau aruhente- ron); epiteliul organelor digestive (și al anexelor acestora) și de res- pirație. ENDOMETRU (gr. endo + melra — uter), mucoasa uterină; tunica mu- coasă glandulară internă care căp- tușește uterul și care în timpul men- struației și al sarcinii suferă modi- ficări profunde; în e. nidează oul. V. CICLU MENSTRUAL. END OMIT OZĂ, duplicarea cromo- zomilor fără diviziune nucleară (și celulară). Determină fenomenul de endopoliploidie. END OPARAZIT, organism care trăiește parazit în interiorul organe- lor sau țesuturilor unui animal sau unei plante (ex. paraziții intes- tinali, ciupercile parazite etc.). V. ECTOPARAZIT. ENDOPTERIGOTE v. HOLOME- TABOLE. END O SCHELET, scheletul osos aflat în corp; scheletul adevărat (ex. scheletul osos la vertebrate). V. EXOSCHELET. ENDOSPERM, țesut nutritiv la unele semințe, care înconjoară em- brionul și este utilizat de acesta în primele faze de dezvoltare; ia naștere în sacul embrionar prin fecundarea nucleului de fuziune (2?i) cu nucleul unei spermatii (n), urmată de diviziunea succesivă a acestui nucleu al o. care este tri- ploid (3/z). Unele plante, ale căror semințe posedă e., se numesc endospennice sau albuminate'. gra- mince, umbelifere, solanacee etc.; altele, ale căror semințe nu posedă e., se numesc neendospermice sau exalbuminate. V. PERISPERM. ENDOTELIU (gr. endon + thele — ridică tură), strat unic de celule de origine mezodermică ce delimi- tează celomul; căptușește cavită- țile inimii, vasele sangvine și lim- fatice, la vertebrate. V. EPITELIU. ENDOTROF v. MIGORHIZĂ. ENERGIDĂ (gr. energos—care mun- cește, lucru; idion—diminutiv), orice unitate (fiziologică și morfogenetică) protoplasmică uninucleată vie, cu sau fără perete celular. V. PRO- TOPLAST. ENTERIC (gr. enteron — intestin), care se referă sau aparține intesti- nului; canal alimentar. ENTEROCELIE, 1. tip de formare a mezodermului sau mezoblastului la metazoarele tridermice de tip deuterostomian (echinoderme, che- tognate și cordate), prin evaginații ENT 145 ENZ ale endoblastuiui, care, ulterior, prin desprindere de endoblast și dezvoltare dau naștere cavităților celomice ale corpului și unor organe; 2. ipoteză care dă o explicație fi le- gene tică originii mezodermului și celomului. Potrivit acestei ipoteze cavitățile celomice metamerizate ale anelidelor ar deriva din pungile gastrice ale celenteratelor. ENTOBLAST v. ENDODERM. ENTODERM v. ENDODERM. ENTOMOFAG, insectivor; care mă- nîncă insecte. Dintre e. o deosebită importanță prezintă mai ales insec- tele adaptate la parazitarea altor insecte care sînt dăunătoare plante- lor; sînt cunoscuți e, din familiile Ichneumonidae, Braconidae etc., fo- losiți în combaterea biologică. ENTOMOFILE, grup de plante alogame adaptate la polenizarea cu ajutorul insectelor (ex. unii pomi fructiferi, floarea-soarelui, orhideea, trandafirul, lucerna etc.). V. ANE- MOFILE. ENTOMOLOGIE, ramură a zoolo- giei care studiază insectele. ENZIMĂ (FERMENT), substanță biocatalizatoare, proteică, produsă de celula vie, care acționează asupra unuia sau mai multor sub- 10 straturi specifice, în producerea reacțiilor chimice de degradare și sinteză. Activitatea enzimatică este rezultatul unei acțiuni comune a macromoleculei de proteină și a unui grup prostetic. Grupul pro- stetic care participă la acțiunea enzimatică se numește coenzimă sau coferment, iar proteina conju- gată, apoenzimă sau apoferment. Regiunea din lanțul polipeptidic (uneori un singur aminoacid) al unei e., care participă la actul pro- priu-zis al catalizei, este denumit centru activ al e. Secvența aminoa- cizilor din centrul activ al e. este comună atît în celula vegetală cit și în cea animală, în timp ce restul moleculei are o structură caracte- ristică speciei. După activitatea lor, e. sînt depolimeraze (hidrolaze), polimeraze, liaze (decarboxilaze), sinteaze, transferaze, oxidoreduc- taze sau redoxaze, izomeraze etc Majoritatea e. sînt concentrate în mitochondrii, de unde concluzia că acestea reprezintă sediul prin- cipal al activității enzimatice. Ee catalizează în celulă, în cadrul pro- ceselor metabolice, un număr uriaș (cîteva miliarde) de reacții chimice. Alături de reacțiile celulare cata- bolice și anabolice obișnuite, care asigură energia potențială necesară pentru realizarea diferitelor funcții ENZ 146 EPI vitale, inclusiv sinteza constituen- ților celulari specifici, e. (sau fer- menții produși de unele microorga- nisme) catalizează și procesele de fermentare alcoolică (dospirea alua- tului, transformarea mustului în vin etc.), fermentația acetică, lac- tică, butirică ș.a. V. FERMENTA- ȚIE. ENZ1MĂ ADAPTIVA? cnzimă (pro- teină) produsă de un organism, în cantități apreciabile, numai ca răs- puns la necesitatea metabolizării unor constituent! ai mediului. S-a stabilit că, în special, bacteriile își reglează în acest mod producția lor de enzime. ENZIME INDUCIBILE, enzime a căror rată de sinteză poate fi ridi- cată în cazul prezenței în celulă a unor inductori. ENZ O OTIC (gr. en — în; zoon — animal), care afectează animalele; boală limitată la o anumită locali- tate, climat sau sezon; poate rea- pare periodic sau intermitent. V. ENDEMIC. EOCEN, prima, după unele clasifi- cări, după altele a doua, epocă în perioada terțiară a erei cenozoice (începe în urmă cu aproape 70 — 60 000 000 de ani); în această peri- oadă devin dominante mamiferele. EOZINOFIL, leucocit granulocit (polinuclear) din sîngele vertebra- telor, care are afinitate pentru colo- ranți acizi, în special eozina. In sîngele uman, normal, reprezintă circa 2 — 4% din totalul leucocite- lor, iar în stări alergice și în infecții parazitare numărul lor poate creș- te la valori foarte ridicate. EPICARP v. EXOCARP. EPICOTIL, porțiune a tulpinii plan- tatei situată deasupra cotiledoane- lor. V. IIIPOCOTIL. EPIDEMIE (gr. epi — pe; demos — popor), starea de apariție și creș- tere, cu o frecvență intensă, a unei boli infecțioase, într-un anumit teritoriu sau colectivitate umană. Are caracter temporar (ex. gripa, febra tifoidă, scarlatina, dizenteria etc.). V. EPIZOOTIE. EPIDERMĂ (gr. epi — pe; derma— piele), epi Leii u pavimentos stra- tificat cornos al pielii la animale; strat extern de celule, cu rol pro- tector, la animale și la plante. La animalele vertebrate, e. reprezintă partea superficială a pielii de ori- gine ectodermică, formată din două straturi distincte: stratul extern cornos (din mai multe rînduri de celule epiteliale dintre care cele superficiale sînt puternic kerati- EPI 147 EPI nizate și moarte, fapt ce determină desenamarca sau exfolierca) și stra- tul intern mucos numit și corpul mucos Mal pielii. La nevertebrate, e. este alcătuită obișnuit dintr-un singur strat de celule, care la unele specii secretă cuticula. La plante, c. acoperă părțile aeriene fiind formată la majoritatea speciilor dintr-un strat do celule vii, strîns lipite între ele, obișnuit lipsite de cloroplaste, și cu pereții externi cutinizați, cerificați sau minerali- zați. EPIDIDIM (gr. epi — pe; didymos — testicul), structură tubală a- lungită, atașată dorsal de testicul la vertebratele amniotc. Are rolul de a conduce sperma. Rezultă din confhiarea canalelor eferente; cana- lul epididimar se continuă cu cana- lul deferent. V. TESTICUL. EPIFITE. plante care trăiesc agă- țate pe alte plante folosite ca suport. E. nu sînt parazite (ex. unele specii de licheni, mușchi, orhidee ș.a., care trăiesc agățate de diverse specii de arbori). EPIHZĂ (gr. epi — pe; phycin — crește), 1. extremitate mai volu- minoasă a unui os lung. La tinerețe, este separa'a de corpul osului (diafsză) prin cartilajele de creștere (epifizodiafizare), și se osifică la pubertate, după creșterea deplină a oaselor, cînd e. și diafiza fac corp comun. 2. Glandă cu secreție in- ternă (glandă sau corpus pineale), aparținînd diencefalului (epitala- musului), cu dezvoltare maximă în tinerețe, la vertebrate, cînd prin hormonii secretați inhibă, probabil, dezvoltarea glandelor sexuale. Struc- tura glandulară a o. a fost preconi- zată de endocrinologii români C.L Parhon și Șt. Milcu. La grupuri diverse de animale, inclusiv la om, această glandă degenerează spre maturitatea organismului; cu rol, în general, puțin cunoscut. 3. Ca- runculul din apropierea hilului, la sămînță etc. EPIGENEZĂ, teorie elaborată pe baza cercetărilor embriologice de C.F. Wolff (1733—1794) și dezvol- tată de K. von Ba.er (1792 — 1826), conform căreia țesuturile și or- ganele apar treptat, de novo, în cursul ontogeniei, din țesuturi și structuri mai simple, formate ante- rior. Prin formularea teoriei epi- genetice s-a demonstrat netemeini- cia concepției preformiste. V. PRE- FORMISM. EPIGLOTĂ, structură subțire, mo- bilă, fibrocartilaginoasă, triun- ghiulară, situată între baza limbii 10* EPI 148 EQU și deschiderea superioară a larin- gelui; acoperă glota în timpul de- glutiției, separînd calea alimen- tară de cea respiratorie. EPINEFRINA v. ADRENALINĂ. EPISTASIE, mascarea expresiei fe- notipice a unei gene sau a unor gene de către o altă genă sau gene nealele (situate în alți ioci). Gena a cărei expresie este inhibată de către gena epistatică se numește hipostatică, iar fenomenul se nu- mește hipostasie. EP1TELIU, țesut de acoperire a unor suprafețe libere sau de căptu- șire a unor cavități, tuburi etc. care comunică direct cu exteriorul și la care una dintre suprafețe este expusă liber, iar cealaltă rămîne pe țesutul conjunctiv. E. sînt clasifica te după forma celulelor (în urma reducerii înălțimii datorită îndepărtării de straturile mai pro- funde: columnare, cuboidaie și scuamoase), după numărul stratu- rilor de celule (simple, stratificate), după funcția pe care o îndeplinesc (e. de acoperire, e. glandulare, e. senzoriale, e. de resorbție etc.). Celulele e. sînt, obișnuit, secretoare. EPIZOM, element genetic ne- esențial, format din. ADN, prezent în numeroase celule bacteriene. Favorizează conjugarea și recombi- narea. EPIZOOTIE, boală contagioasă răs- pîndită în masă, pe un teritoriu extins, la animale dintr-o anumită specie sau dc specii diferite. EPOCA PIETREI^ perioadă (prima) în cultura materială umană în care au fost utilizate unelte din piatră. Este situată în pleistocen și începe o dată cu desprinderea omului din lumea animală și cu- prinde o lungă perioadă din isto- ria omenirii (circa 500 000 de ani). Ejn se subimparte în: eolitic, paleo- litic, neolitic. EQUISETALE, coada-calului; or- din (Equisetales) de pteridofite, reprezentat prinți-un singur gen (Equisetum)', plantă erbacee, pe- renă, cu rizomi și două feluri de tulpini aeriene: fertile și sterile. Tulpinile fertile sau de primăvară (albe sau brune) au în conul de creștere un fel de spic alcătuit din frunzulițe (sporofile) pe dusul cărora iau naștere sporangii cu sporii, a căror membrană externă, la maturitate, se desparte în patru fîșii — elaiere — care ajută la răs- pîndirea lor cu ajutorul vîntului; tulpinile sterile sau de vară, arti- culate, verzi, au frunze mici, sol- zoase, așezate în jurul nodurilor. ERĂ 149 ERA E. au reprezentanți fosili din paleo- zoic, cu o dezvoltare maximă, ar- boricolă, în carbonifer. V. PTERI- DOFITE. ERĂ GEOLOGICilj diviziune a timpului în trecutul istoric al Pă- mîntului.. Fiecare e.g. se caracteri- zează prin schimbări profunde în scoarța terestră, în climă, în evolu- ția organismelor vii etc. E.g. se subîmpart în perioade geologice, care ia rîndul lor constau din epoci geologice. Pe baza studiului struc- turii și a diferitelor strate, inclusiv a diverselor forme de viață fosili- zate, istoria Pămiotului este urmă- toarea: Ere Perioade Epoci Data aprox. a începerii Cenozoic Cuaternar Actual (Holocen) .... Pleistocen 50 000 1 000 000 Terțiar Pliocen Miocen OLigocen Eocen sau Palcocen 12 000 000 30 000 000 40 000 000 60 000 000- 70 000 000 Mezozoic Cretacic ........................................120 000 000 Jurasic .........................................155 000 000 Triasic .........................................190 000 000 Paleozoic Permian .. Carbonifer Devonian . Sil uri an Ordovician Cambrian 215 000 000 300 000 000 350 000 000 390 000 000 500 000 000 600 000 000 Precambrian Proterozoic .......................... Arheozoic ........................... peste 2 000 000 000 peste 3 000 000 000 ERB 150 ERE ERBIVORE (lat. herb a — iarbă; vor are — a mînca), grup de animale mamifere care se hrănesc cu vege- tale. E. sînt: rumegătoare (cămila, capra, renul, vaca etc.) și nerume- gătoare (calul, zebra, rinocerul etc.). EREDITATE (lat. hereditas — moș- tenire), noțiune utilizată de Spen- cer (1863) pentru a indica asemănă- rile dintre părinți și urmași; feno- menul sau procesul transmiterii caracteristicilor sau informației ere- ditare de la părinți la desccndenți; transferul unui mesaj repetat de la o generație la alta; capacitatea de reproducere identică pe care o pose- dă fiecare celulă și pe care o trans- mite din generație în generație; asemănarea dintre părinți și descen- denți; moștenirea de către descen- denți a caracteristicilor părinților. Știința e. este genetica. E. poale fi controlată de gene localizate în cromozomi, în nucleu (denumită e. nucleară sau mendeliană) și de determinanti cxtranuclcari sau plasmagene situate în citoplasmă (denumită e. extracromozomală, citoplasmică sau nemendeliană ). EREDITATE CITOPLASMICĂ (E. EXTRANUCLEARĂ, E. EX- TRACROMOZOMALĂ, E. NE- MENDELIANĂ), ereditate contro- lată de factori ereditari denumiți plasmagene, localizați în citoplasmă, în afara nucleului, respectiv în afara cromozomilor. Față de ere- ditatea controlată do gene nucleare (ereditatea mendeliană), care se caracterizează în principal prin aceea că genele de la cei doi părinți, tată și mamă, contribuie în mod egal la formarea constituției gene- tice a urmașilor, c.c. sau nemende- liană se caracterizează mai ales prin transmiterea la desccndenți a trăsăturilor genetice materne. Acest fenomen este cauzat de faptul că în marca majoritate a cazurilor numai gârnețul femei posedă, ală- turi de nucleu, și citoplasmă, în care se află plasmagenelc, în timp ce gârnețul mascul posedă, în gene- ral, doar nucleu. Plasmagenele controlează caracteristicile plastidc- lor, ale mitocondriilor, fertilitatea, respectiv sterilitatea polenului la plantele hermafrodite și monoice etc. EREDITATE CRISS-CROSS, meca- nism de transmitere încrucișată a caracteristicilor determinate de gene înlănțuite în cromozomul X. Ast- fel, părintele matern transmite caracteristicile sale descendenților de sex mascul, iar părintele de sex mascul transmite caracteristicile sale descendenților de sex femei. ERE 151 ERI E.M. se manifestă în cazurile cînd sexul homogametic posedă în cromozomul X alela recesivă, iar sexul heterogametic posedă în cromozomul X alela dominantă. EREDITATE EXTRACR OMOZ 0- MALĂ v. EREDITATE CITO- PLASMICĂ. EREDITATE EXTRANUCLEARĂ v. EREDITATE CITOPLASMICĂ. EREDITATE INTERMEDIARĂ, mod de manifestare a eredității datorită dominanței incomplete. în acest caz feno tipul heterozigo Iilor este intermediar între formele pa- rentale homozigote (ex. aa x a'a'} fiind controlat de acțiunea unei perechi heterozigote de alele (aa) care manifestă dominanță incom- pletă. V. DOMINANT, RECESIV. EREDITATE MENDELIANĂ v. MENDELISM. EREDITATE NEMENDELIANĂ v. EREDITATE CITOPLASMICĂ. ERGASTOPLASMĂ, ribozomi care posedă componente citoplasmice și care reprezintă zone bazofile. (Afi- nitatea față de coloranții bazici este dată de ARN ribozomal.) La microscopul electronic, ribozomii (cu o constantă de sedimentare de 80£3s la animale și 80±l s la plante) apar atașați de peticului endoplasmic. Are rolul de elaborare și transport a proteinelor. Sinteza are ioc la nivelul ribozomilor de unde proteinele — enzime trec în cavitățile reticulului endoplasmic, în care se realizează concentrarea și transportul proteinelor sinteti- zate. ERG0Z0M v. POLIRIBOZOM. ERITROCIT(HEMATIE, GLODUL ROȘU; gr. erylhros — roșu; kytos — celulă), celulă asîngelui de culoa- re roșie (la vertebrate), ce conține în citoplasmă hemoglobina (o cro- moproteidă), care este pigmentul respirator; la toate vertebratele, cu excepția mamiferelor, e. po- sedă nucleu; nu are proprietatea de a se înmulți. Transportă oxigenul din plămîni către țesuturi și bioxi- dul de carbon de la țesuturi către plămîni. Această funcție dublă este realizată de către hemoglo- bină care are proprietatea de a se combina ușor cu oxigenul și cu bioxidul de carbon, dînd compuși labili (oxihemoglobina, respectiv carbohemoglobina). Are forme și aspecte variabile. La om, de ex., este anucleat, discoidal, biconcav cu dia- metrul de circa 7 — 8 p. și o grosime de circa 1 la mijloc și circa 2,5 p. ERI 152 EUC la margine; sînt plastice, putîndu-se deforma ușor cînd trec prin capilare cu diametrul mai mic de 7 p, dar își recapătă ușor forma lor normală. Intr-un mm3 de sînge normal se găsesc între 4 500 000 — 5 000 000 de hematii. V. ER1TROPO1EZĂ. ERITROPOIEZĂ (gr. erythros + poiesis — producere), proces de diferențiere (formare) a eritrocite- lor la vertebrate. în organele hema- topoietice ale mamiferelor acest proces se desfășoară în stadiile de: proeritroblast (celulă cu un nucleu mare), macroblast^ normo- blast (celule cu nucleu din ce în ce mai mic) și normocit (celulă fără nucleu); această formațiune evoluea- ză spre stadiul de reticulocit, care părăsește organul hematopoietic dînd naștere eritrocitului adult (anu- cleat). V. HEMATOPOIEZĂ. ESOFAG, porțiune a tubului di- gestiv, care începe de la faringe și după ce străbate diafragmul, se deschide în stomac; prin e. trece bolul alimentar de la faringe la stomac. ESTROGEN, substanță hormonală care produce schimbări în tractul genital la unele mamifere, în timpul ciclului estral, în faza foliculară. Una dintre substanțele din acest grup este estradiolul (un derivat al acestuia este estrona sau foii- culina), secretat de celulele inter- stițiale ale foliculilor ovarelor verte- bratelor (dar și de placentă, în timpul sarcinii, iar în cantități mici și de corticosuprarenale și testicule), care influențează activi- tatea estrogenică (aspecte ale ciclu- lui estral, dezvoltarea și menținerea unor caracteristici sexuale la femele etc.). ESTRU, fază din ciclul estral. Cu unele excepții (om, maimuță), copu- lația la animale are loc numai în această fază. ETOLOGIE, ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul comportării și deprinderilor organismelor ani- male (cu privire la hrăni re, repro- ducere etc.) în mediul natural obișnuit de viață (de baștină, habitat). EUCARIOTE, plante și animale evoluate care posedă un nucleu tipic, cu membrană, cromozomi și diviziuni nucleare (mitozăși meioză). V. PROCARIOTE. EUCROMATINĂ, substanță cromo- zomală care se colorează normal și care trece printr-un ciclu regulat de spiralizare și despiralizare în EUG 153 EUP timpul diviziunii celulare. Zonele eucromatice cuprind principalele gene. V. HETEROGROMATINĂ. EUGENIE (gr. eu — bun; genos — naștere), ramură a geneticii care se ocupă cu studiul posibilităților și factorilor (sub control social) caro pot contribui la îmbunătățirea sau înrăutățirea caracteristicilor ereditare morf©fiziologice și sufle- tești ale omului. îmbunătățirea generațiilor viitoare este posibilă atît prin prevenirea răspîndirii sau manifestării genelor (alelelor) care produc fenotipuri anormale, cit și prin înmulțirea alelelor care deter- mină fenotipuri normale. Societatea a instituit un control preventiv, variabil de la o țară la alta, privind inhibarea sau descurajarea căsătoriei sau înmulțirii unor persoane purtă- toare de gene dăunătoare (care determină boli ereditare incurabile, deficiențe mintale, susceptibilitate la factorii mediului etc.). Dezvol- tarea cunoștințelor asupra mecanis- melor ereditare care cauzează di- verse anomalii, perfecționarea tehni- cilor do analiză genetică și creșterea sensibilă a accesibilității acestora pentru decelarea genelor cu efecte dăunătoare și diminuarea factorilor care determină apariția lor, o dată cu progresul gradului de civiliza- ție și a conștiinței, vor crea con- diții ca e. ca știință să se contureze mai pregnant, iar metodele ei se vor extinde asigurînd protecția și evoluția plasmei germinative umane. Obiectul e« a fost formulat în anul 1883 de fondatorul biome- triei, antropologul englez Francis Galton (1822 — 1911). Conținutul acestei științe a fost conturat prin dezvoltarea geneticii umane. Na- ziștii din Germania hitleristă și rasiștii, în general, plecînd de la interpretări antiștiințifice și reac- ționare, au utilizat e. în scopul susținerii acțiunilor lor antiumane și de genocid. EUPICNOZĂ, colorarea și spira- lizarea normală a unor cromozomi sau segmente de cromozomi. V. HETEROPICNOZĂ. EUPLOIDIE, noțiune care indică un cariotip format dintr-un număr de cromozomi ce reprezintă exact multiplul numărului de bază sau numărului monoploid (simbolizat x) de cromozomi. în celulele somatice ale cuploizilor se poate găsi un singur set de cromozomi la mono- ploizi — x, două seturi la diploizi — 2x, și mai multe seturi la poli- ploizi — 3# la triploizi, kx la tetra- ploizi etc. V. ANEUPLOIDIE. EUR 154 EXO EURIHALINE (gr. curys — larg; hdlinos — sărat, salin), (despre or- ganisme acvatice) care sînt adap- tate la o marc variație a salini tații mediului. V. STENOHALINE. ’ EURIPTERIPE, ordin de artro- podc marine care cuprinde numai forme fosile, din paleozoic, unele de dimensiuni mari, piuă la 1,80 m lungime. Au înfățișare de scorpion. EVOLUȚIE, dezvoltarea treptată a organismelor în cursul generații- lor succesive, prin acumularea varia- țiilor ereditare folositoare datorită selecției naturale. Toate speciile de viețuitoare descind dintr-un singur sistem viu sau din cîteva sisteme vii care s-au format spontan. Dez- voltarea istorică prin evoluție a lumii vii este opusă teoriei crcațio- niste, potrivit căreia diferitele specii așa cum sînt în prezent au apărut în urma unui act de creație supra- natural. V. DARVINISM. EXCITANT v. STIMUL. EXCITAȚIE, actul de producere și creștere a stimulării materiei vii; reacția imediată a citoplasmci la un stimul sau factor excitant; pro- ducerea sau creșterea reacției (a funcțiilor) unui organism, organ, țesut etc. la un stimul propriu. V. INHIBIȚIE. EXCREȚIE, procesul de eliminare din organism a produselor metabo- lice neutilizate, în exces și nocive, în sens rcstrîns, e. indică eliminarea produselor finale ale metabolismului proteic. EXINĂ, membrana externă a grăun- ciorului de polen. Obișnuit, este prevăzu lă cu sculpturi caracteristice, care pot fi utilizate în identificarea speciilor. V. 1NTINĂ. EXGCARP (EPICARP; gr. exo - în afară; karpos — fruct), stratul extern al pericarpului. EXOCRIN, care se referă la glande și organe cu secreție externă, produșii cărora sînt eliminați prin intermediul unor canale (ex. glan- dele mamare, sudoripare, salivare, intestinale etc.). EXODERM, strat specializat, situat în rădăcină sub rizodermă, alcătuit din unul sau mai multe straturi de celule mari, su bonificate, polie- drice. După căderea perilor sugă- tori, dă naștere zonei aspre. EXOGEN, care este originar din afara organismului; dezvoltat din țesutul superficial sau dintr-un meristem superficial. EXOPTERIGOTE v. HEM1META- BOLE. EXO 155 EXT EXO SCHELET, structură rigidă, cu rol do schelet în afara corpului sau situată în tegument. E. este prezent la unele artropode (cuti- cula chi imoasă la insecte și crusta- cee), moluște (scoica) și vertebrate (unii pești, broasca țestoasă, unele edentate). EXPRESIVITATE, gradul în care o genă produce un efect fenotipic; tipul sau gradul de manifestare fenotipică a unei caracteristici con- trolatei de o genă; depinde de geno- tip (tip de gene, dominanță, rece- sivitate, semidominanță etc.) și de condițiile de mediu. EXTEROCEPTOR, receptori (ter- minații periferice ale nervilor) si- tuați în organele de simț, care de- tectează stimuli din afara organis- mului (din mediul extern). După modul de recepționară a excitații- lor, la om și animalele superioare, e. pot fi: telereceplori (din organele de simț pentru văz, auz și miros), ckeino receptori (din organele de simț pentru gust) și receptori de contact (de simț tactil, termic și dureros). V. ^NTEROCEPTOR. EXTRANUCLEAR, (despre struc- turi, fenomene, procese) care este localizat în afara nucleului, în citoplasmă. Fu F2, F3...Fn, simbol pentru indi- carea generației filiale sau hibride. F-BUCȚIE v. SEX-DUGȚIE. FACIES, față (expresia feței); su- prafața unei formațiuni anatomice; aspectul general al unui organism; grupare de plante dominante în cadrul unor serii succesive; parti- cularitățile paleontologice și litolo- gice ale unui depozit sedimentar etc. FACTOR, agent fizic, chimic, bio- logic care contribuie sau influen- țează un fenomen, un rezultat etc.; determinant ereditar (denumit ulte- rior genă) în concepția lui Mendel (1865). V. MENDELISM. FACTOR P? v. NICOTINAMIDĂ. FACTORI ABIOTICI, influențele mediului determinate de climă (temperatură, precipitații, vînt, nebulozitate etc.), sol, radiații cos- mice etc. FACTORI BIOTICI, acea parte din influențele mediului de viață, de- terminată de activitatea organisme- lor vii. FACTORI EDAFICI, condiții sau in- fluențe determinate de caracteris- ticile fizice, chimice și biologice ale solului sau substratului. FACTORUL Rh, antigen, descope- rit în sîngele maimuței rhesus, pre- zent și la circa 85% dintre oameni. Are proprietatea de a forma în cazul transfuziilor anticorpi spe- cifici, anti-Rh, în plasma indivizi- lor lipsiți de f. Rh, fapt care, în cazul unei repetări a transfuziei, provoacă aglutinarea sîngelui. V. GRUP SANGVIN. FAG (gr. phagein — a mînca), no- țiune care înseamnă mîncător de... FAG 157 FEC sau distrugător de..., servește ca element de compunere al unor termeni, ex. antropofag, bacterio- fag etc. FAG O CIT (gr. phagoin g- kytos — celulă), celulă care are proprieta- tea de a include în citoplasmă ei diferite particule străine lipsite de viața și fragmente celulare (ex. monocitele, considerate ma- crofage) sau germeni virulență și resturi microbiene (ex. neutrofi- lele, considerate microfage). Feno- menul de ingestie de către f. a unor particule (microorganisme pa- razite, proteine străine etc.) pe care le distruge, se numește fagocitoză. V. LEUGOC1T. FALANGE, oasele care alcătuiesc scheletul degetelor, la vertebrate, și care se articulează cu oasele me- tacarpiene (la mină) sau rnetatar- siene (la picior). FALCIFOBM, care este de forma unei secere. FAMILIE, noțiune utilizată în cla- sificarea plantelor și animalelor și care indică un grup de genuri înrudite; familiile sînt grupate în ordine. FARINGE, porțiune a tubului diges- tiv așezată înapoia cavității bucale și nazale și deasupra orificiului superior al laringelui și al esofa- gului; este locul unde se încruci- șează calea digestivă (gură, esofag) cu cea respiratorie (nas, laringe). F. fiind bogat în mușchi constrictori și ridicători, precum și în receptori senzoriali, se îngustează sau lăr- gește reflex, dirijînd trecerea bolu- lui alimentar în esofag (deglutiție). FASCIE, strat de țesut conjunctiv care înconjoară unii mușchi (teaca mușchilor) sau învelesc alte struc- turi ale corpului (nervi, vase sang- vine) ; ex. L superficială, situată sub piele, f. profundă de învelire a mușchilor ș.a. FASCICUL, grup de fibre (con- junctive, musculare, nervoase), aranjate în mănunchi; la plante, mănunchiuri de celule alungite, care formează fascicule de vase lemnoase și fascicule de vase libe- riene. FAUNĂ, totalitatea animalelor pre- zente într-o anumită arie geografi- că, țară, continent, sau epocă oarecare din istoria Pămîntului. FECUNDAȚLE (lat. fecundare — a face să rodească), unirea gârnețului femei (ovul, oosferă, n), cu gârnețul mascul (spermatozoid, spermatie, n). FEC 158 FEO în urma f. rezultă zigotul (2n). V. SINGAMIE. FECUNDITATE (lat. fecunditas - fertilitate), însușirea sau capacita- tea de a fi fecund; capacitatea unei specii de a se înmulți rapid; proprietatea de a forma elemente reproduc ti ve. FELODERM, țesut vegetal (paren- chim) generat do felogen spre inte- rior și care formează scoarța secun- dară (cortexul secundar al tulpinii). FEL O GEN, meristam secundar al tulpinii format dintr-un strat de celule, situat de obicei în scoarță (imediat sub epidermă), de forma unui manșon, care prin diviziuni celulare repetate dă naștere spre exterior unor celule care alcătuiesc un țesut protector denumit suber (pluta), iar spre interior, unui țesut parenchimatic numit feloderm. Sub- erul împreună cu felodermul for- mează peridermul. FENOCOPIE, modificare fenotipică, neereditară, cauzată de factori particulari ai mediului și care mi- mează un fenotip similar contro- lat de mutația unei gene (genoco- pie.) FENOTIP, noțiune creată de gene- tistul danez W.L. Johannsen (1909) pentru a indica totalitatea proprie- tăților unui organism la un mo- ment dat, observate sau detectate prin diverse mijloace (ex.: dimen- siuni, comportare, formă, culoare, funcții fiziologice, compoziție chi- mică; structura internă și externă, microscopică și macroscopică). F. este rezultatul interacțiunii dintre genotip și mediu. V. GENOTIP. FEOFICEE, clasa algelor brune (Phaeophyceae), care cuprinde ta- lofite marine, variabile ca structură și mărime (unele sînt microscopice, altele pot depăși 200 — 300 m lun- gime), caracteristice zonelor reci și temperate ale emisferei nordice. Celulele acestor alge au, în general, numai un nucleu și una sau mai multe plastide care conțin clorofilă a și b, dar și caro tina Ș și, în special, xantofile, reprezentate mai ales de fucoxanthină, care dă culoarea galbon-brună. Mai cunoscute din- tre algele brune sînt speciile: La- minaria, Fucus, Sargassum. Se în- mulțesc sexuat, prin isogamie sau anisogamie și oogamie, și asexuat, prin fragmentarea talului sau prin zoospori (biciliați). La f. se observă alternarea de generații: sporofitul produs de zigot (2?i), care formează spori (n), și care generează game- tofitul producător de gârneți mas- FER 159 FIB culi și femeii. F. produc, prin foto- sinteză, laminar ină, un alcool — mannitol, unele grăsimi, iar mem- brana este bogată în compuși pec- tici — albina, utilizată ca materie primă în industrie (a iodului ș.a.). FERIGĂ v. PTERIDOHTE. FERMENT v. ENZIMĂ. FERMENTAȚIE, descompunere survenită într-o substanță organică (obișnuit hidrat de carbon), sub acțiunea unor fermenți produși de bacterii și drojdii (ciuperci ascomi- cete). F. anaerobă, produsă de droj- dii transformă glucoza cu ajutorul unui ferment-zimaza, în alcool eti- lic și în bioxid de carbon, producînd fermentația alcoolică, ce asigură dospirea aluatului, fabricarea bău- turilor alcoolice ș.a. (v. DROJDII). Tot anaerobă este și f. laclică, dato- rită căreia se acrește laptele, se obțin murăturile, se murează nutre- țul etc. Este produsă de bacteriile lactice, rezultînd acidul lactic: 2 CII3 -GHOH-COOH. F. aerobă care stă la baza fermenta- ției acetice, este implicată în fabri- carea antibioticelor, în fermentația celulozică etc. FERTILITATE, însușirea sau ca- pacitatea reproductivă a unui orga- nism, exprimată prin numărul de gârneți funcționali, ouă, zigoți, se- mințe etc., capabili să se dezvolte. FETUS, denumire dată embrionu- lui unui mamifer după diferențierea primartă a organelor și individuali- zarea specifică a animalului; la om, după circa două luni de gestație, începe stadiul fetal (făt), moment caracterizat prin formarea primor- diilor diferitelor organe (primor- diu — prima agregare de celule reprezcntînd stadiul incipient în dezvoltarea unui organism sau a unui organ). FIBRĂ (la plante), celulă alungită, subțire, cu pereții celulozici, relativ lignificați, cu lumen redus; intră în structura țesutului sclerenchi- malic, în care alcătuiesc fascicule de diverse mărimi, cu rol conducă- tor. F. lignificale și rigide se includ în țesutul lemnos (așa-nu mitele fibre intraxilemice), în timp ce f. libriforme din scoarță (extraxile- mice), celulozice sau lignificate parțial au elasticitate, fiind utili- zate în industria textilă (ex. fibrele’ de in, cînepă, iulă etc.). La animale, f. sînt formațiuni filiforme, alcătuite în cazul țesutului muscular din celule alungite denumite L muscu- lare sau miorițe; în țesutul nervos, f. nervoasă reprezintă prelungirile FIB 160 FIC citoplasmice ale neuronului (den- dritele și axonul); în țesuturile con- junctive sînt incluse f. acelulare, unele formate din colagen (f. con- junctive sau colagene), altele din elastină (L elastice), iar a treia cate- gorie din reticulină (L de reticulină). FIBRĂ MUSCULARĂ v. CELULĂ MUSCULARĂ. FIBRILĂ, filament, parte compo- nentă a unei fibre musculare, ner- voase etc.; tulpina fină, filiformă, a unor licheni; fire subțiri, asemă- nătoare mușchilor, prezente la unii infuzori ș.a. FIBRINĂ, substanță proteică inso- lubilă, formată, în plasma sangvină, din fibrinogen, sub acțiunea trom- binei. Avînd aspectul unei rețele, f. fixează elementele figurate ale sîngelui, determinînd coagularea. FIBRINOGEN, proteină solubilă în plasma sangvină, ce sub acțiunea trombinei se transformă în fibrină, care, fiind insolubilă, produce coa- gularea. FIBROCIT, tip de celulă conjunc- tivă, de formă stelată, sau fusifor- mă, care formează o rețea în țesut și care participă activ în sintetizarea substanței constitutive a fibrelor conjunctive (a fibrilelor colagene); se pot diferenția și în alte tipuri de celule. F. sînt tipice vertebrate- lor, dar celule cu caracteristici și, probabil, cu funcții similare apar la numeroase nevertebrate. FIBULA (PERONEU), os lung, subțire, așezat pe partea laterală a gambei; împreună cu tibia for- mează scheletul gambei. FICAT (HEPAR), cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv, la vertebrate. Situat în cavitatea ab- dominală, este alcătuit din cîțiva lobi (constituiți la rîndul lor din lobuli) și este legat de diafragm și duoden prin canalul coledoc. Acest laborator al organismului îndeplinește funcții multiple și com- plexe, indispensabile vieții, printre care: 1. secretă bila (funcția biliară) și o excretă în duoden (bila parti- cipă la emulsionarea, degradarea și absorbția grăsimilor); 2. îndeplinește funcții metabolice (printre care: funcția glicogenetică și glicogenoli- tică, funcția lipo- și proteinoforma- toare, funcția urogenetică; realizea- ză metabolismul unor substanțe minerale, a apoi, vitaminelor etc.) 3. formarea globulelor roșii (la făt) și distrugerea celor bătrîne (în tot cursul vieții), neutralizarea, FIC inactivarea și eliminarea substan- țelor toxice (prin urină), inactivează unii hormoni, sintetizează unii fer- menți specifici, menține echilibrul acidobazic, reglează temperatura corpului ș.a. FICOMICETE, clasă de ciuperci (Phycomycetes), cu circa 250 de genuri și foarte multe specii, sa- profite și parazite pe plante și animale, care ocupă habitaturi deo- sebit de variate: în medii acvatice, în locuri umede și uscate, în soluri. Produc boli păgubitoare plantelor agricole — mana cartofului (Phy- iophlora infeslans), mana viței de vie (Plasmopara viticola) etc. — și animalelor domestice: unele der- matomicoze etc. PIESE v. BILĂ. FILAMENT (lat. filum — fir sub- țire), formă fină și alungită (de fir) a unei structuri; ex. f. staminal, L spermatic (filamentul axial al spermatozoidului) etc. FILG€LADFU5 ramură lățită avînd forma și funcțiile frunzelor (ex. cactus, lichen). V. CLADODIU. FILOGENIE (FILOGENEZĂ), is- toria sau dezvoltarea evolutivă a oricărei specii animale sau vege- tale. Prin cercetarea bazată în 161 FIT special pe studiul fosilelor și al cronologiei apariției diverselor vie- țuitoare, se stabilesc strămoșii și legaturile de rudenie dintre specii. V. ONTOGENEZĂ. FHTRlg dispozitiv, instalație sau material filtrant etc. care servește la reținerea selectivă a unor com- ponente din mediul supus separării. FISIUNE v. SCIZIPARITATE. FISIUNE BINARĂ, diviziunea unei celule în două, printr-o divi- ziune aparent simplă a nucleului (amitstic; și cilopîasmei. F.b. re- prezintă o cale de reproducere ase- xuată, descendent ii rezultați dintr-o celulă inițială (ex. la Paramecium) prin Lb. formînd un clon. FITO GEOGRAFIE (gr. phyton - plantă; ge — pămînt; graphein — a scrie; GEO BOTANICĂ), studiul distribuției geografice a plantelor. FITOH DEMON, substanță secre- tată da celuia vegetală, care, în cantități mici, stimulează creșterea la plante. Hormonii, din plante, mai bine studiați sînt cei din clasa anxinelor. FITGXCIDj substanță (similară an- tibioticelor) sintetizată de unele plante superioare (ceapă, usturoi. 11 — Mic dicționar Ue biologie FIT 162 FLO ridichi ctc.), avînd însușiri bacteri- cide și fungicide. F1TOPATOGEN, factor din mediu care produce îmbolnăvirea plan- telor. mOPATOLOGIE, ramură a bio- logiei care se ocupă cu studiul bo- lilor plantelor (și a metodelor de prevenire și combatere). FITOPLANCTON, planctonul al- cătuit din plante uni- sau pluricc- lulare. V. PLANCTON. ITTOSOCIOLOGIE (gr. phylon - plantă; lat. socius — conviețuitor, însoțitor; gr. logos — știință; FI- TOCENOLOGIE), studiul asocia- țiilor vegetale caracteristice unor anumite regiuni sau biotopuri. FIXISM, teorie care susținea fixi- tatea speciilor de viețuitoare. A fost susținută mai ales de Linne și Cuvier, care, prin rigiditatea și dog- matismul lor, au contribuit la eli- minarea ideii de generație spontană din substanță organică ne vie. Linne spunea: „Numărăm atitea specii ci te forme diferite fuseseră create la început". Opus L este evoluiionis- ihuI. FIZIOLOGIE, ramură a biologiei care studiază procesele (funcții și activități) ce se petrec în organis- mele vii. FLAGEL, formație proîoplasmică, permanentă, alungită și subțire, la suprafața celulei (în producerea lor un rol însemnat îl dețin cen- triolii); servește ca organit loco- motor. Este caracteristic flagelatc- lor (organisme unicelulare), dar este prezent și la spermatozoizi, zoospori și diferite țesuturi. FIAGELATE, clasă de protozoare (Flagellata sau Masligophora), ca- racterizată prin prezența unuia sau mai multor flageli. Sînt uni- celulare, posedă un singur nucleu (sau nudei de același fel), precum și centrioli, plastide, mitochondrii, aparat Golgi ctc., comparabile cu cele ale plantelor și animalelor su- perioare, inclusiv la nivel submicro- scopic. Este o clasă heterogenă, in- cluzînd unele organisme pigmen- tate (fiagelatcle fotosintetice — fitoflagelatc, similare unor alge, ex. Euglena viridis), altele necolo- rate, lipsite de pigmenți (zooflage- late, dintre care unele sînt parazite, ex. genul Trypanosonia etc.), pre- cum si unele forme cu caracteris- tici mixte. FLOARE, ansamblu de structuri și organe specializat în reproducerea FLO ies FLO sexuată la plantele angiosperme. O f. tipică constă dintr-un peduncul (pedicel), un ax central (recepta- culul), pe care sînt înserate dife- riteie organe ale î: un înveliș ex- tern protector alcătuit din foliole verzi, sepalele care alcătuiesc îm- preună caliciul; după descinderea mugurelui floral apare al doilea înveliș, numit corolă, care osie alcătuit, din petale, viu colorate la majoritatea plantelor. Caliciul și corola alcătuiesc împreună înveli- șul floral, periau tul, care nu arc rol direct în reproducerea sexuată. Imediat după petale, direct pe receptacul, sînt prinse staminele (microsporofile), care alcătuiesc an- droceuL Staminele sînt formale dintr-un filament prelungit prin conectiv, care leagă cele două parii simetrice ale anterei, în care se găsesc grupați de o parte și de alta cîte doi saci polinici (microsporan- gii); grăunciorii de polen reprezintă microsporii din care rezultă gârneții masculi haploizi, spermatiile. Or- ganele femele sau gmeccul format din una sau mai multe cârpele (mcgasporofile) se află în centrul florii reprezentate de pistil, alcă- tuit dintr-o parte bazală îngroșată, ovarul, în care se găsesc ovulele (megasporangiu și integumente), din 11* care se dezvoltă gârneții femeii haploizi, oosferele, o prelungire subțire, stilul și o parte terminală stigmatul, cu o suprafață mărită (bifurcată, globuloasă ele.) și li- picioasă, receptivă la reținerea po- lonului. După fecundare se dez- volt ăi sumînia. FL0E3L țesut conducător alcătuit din tuburi ciuruite, prin care circulă, seva elaboratei în rădăcină, și tul- pină. în structura primarăi (liber primar) este denumit protofloem (spre exterior) și metafloem (spre interiorul suberului, cu tuburi ciu- ruite mai largi). în f. pot exista cî! ova elemente constitutive, și anume: tuburi ciuruite sau vase liberiene, celule anexe, fibre libe- riemg parenchim liberian, celule radi ale de L V. LIBER. FLORA, totalitatea speciilor vege- tale dintr-o țară, o regiune, o lo- calitate, o perioadă (islorică, sezo- nală) etc., identificată, descrisă și clasificată. FLORIGEX, hormon al înfloririi, acumulat în mcristemele apicale ale tulpinii, care induce alterarea fiziologiei punctului de creștere și schimbarea sa în meristem floral. FLU 164 FOL FLUORESCENTĂ, însușirea unor substanțe (soluția do sulfat de chinină, soluția de iluorosceină etc.) de a emite lumină în cazul și pe timpul iradierii cu radiații lumi- noase sau ultraviolete de o anumită lungime de undă. V. FOSFORES- CENȚĂ. FLUTURE, insectă aparținind or- dinului Lepidoptere^ din care fac parte circa 100 000 do specii; are două perechi de aripi membra- noase acoperite cu sohișori foarte fini (gr. (opis — solz). F. adult se hrănește mai ales cu nectarul flo- rilor, cu ajutorul unei trompe spe- cializate pentru supt. Poate con- tribui la polenizare. Este o insectă cu metamorfoză completă (holo- metabolă), ia? larvele î., cunoscute sub denumirea de omizi, sînt fito- fage dăunătoare agriculturii. Unele specii sînt folositoare, ex. Bombyx mori (viermele de mătase), Anihe- raea pernyi (viermele de mătase de stejar). Se adaptează la mediu prin homocromie și mimetism. FOIOS (OMASUM), cel de-al trei- lea compartiment ai preșlomacului la mamiferele orbi vere rumegătoare. V. RUMEGĂTOARE. FOIȚE EMBRIONARE (F. GER- MINATIVE), straturi celulare (unul sau cîteva straturi de celule) care sînt vizibile la embrionul anima- lelor plmăcelularo (metazoare) după segmentarea oului (in timpul sau imediat după stadiul de gastrulă). în general Le» au aceeași aranjare și același rol la majoritatea anima- lelor. Metazoarole diploblastice (di- dcrmico: spongieri și celentorate) au două foițe: ecloderm (externă) și endoderm (internă), iar cele tri- ploblastice (tridermice: viermi, ar- tropodo etc., inclusiv cordatele) au trei foile: ecloderm, mezoderm ș; endoderm. In procesele de embrio- geneză, din Le. se dezvoltă țesu- turile și organele (ex. din ecloderm iau naștere: epiderma, sistemul ner- vos și organele de simț; din mezo- derm: lesa tul conjunctiv cartila- ginos, osos și muscular, aparatul circulator și aparatul uro-genital; din endoderm: tubul digestiv și glandele anexe. FOIICUL? formațiune anatomică, de dimensiuni mici, în formă de sac (ex. L de Graaf, L pilos, î. dentar etc.). FOLK’WXĂ (ESTRONĂ) v. ESTROGEN. FOLIOLĂ, frunzuliță care intră în alcătuirea unei frunze compuse FON 165 FOII (ex. la salcîm frunza are între 10 — 20 L, la trifoi trei f. — trifoliate). FONTANELĂ (fr. fonlanelle — f în- tina mică), spatii neosificate între oasele cutiei craniene la copilul mic, acoperite de o membrană care protejază meningele; mai im- portantă este f. situată la unirea oaselor frontale cu cele parietale; depresiune în capul termitelor. FORAMEN (lat. orificiu, gaură), per- forație, orificiu sau deschidere mică într-o structură, ex. deschiderea în regiunea occipitală a cutiei craniene prin care trece măduva spinării (L magnum), deschiderea în osul sfe- noid prin care trece nervul maxilar (î. roiundum), deschiderea în înve- lișul ovulului (micropil) etc. FORAMINIFERE, ordin (Forami- nifera) de protozoarc care cuprinde circa 20 000 de specii din superclasa rizopode, mai ales marine (majori- tatea ben tonice dar și pelagice), înconjurate de o cochilie, obișnuit calcaroasă, prevăzută cu unul sau mai multe orifieii, prin care ies pseudopode fine și reticulate. Unele f. sînt microscopice, altele ajung pînă la cîteva zeci de mm (5—6 cm diametru). Cochiliile f. fosile (din era mezozoică) depuse pe fundul mărilor au format depozitele de cretă, precum și calcarurite numu- litice (A fosile din era ncozoică). FORMULĂ ȘI DIAGRAMĂ FLO- RALA, mod sintetic de prezentare a constitui iei și a organizării struc- turale a florii la angiosporme. Atît formula florală (exprimarea prin indicatori convenționali — semne, litere, cifre — a alcătuirii flo- rilor), cit și diagrama (indicarea schematică a poziției relative și a numărului de componente din fie- care structură a florii, prin redarea într-o proiecție orizontală a aces- tora), ajută la clasificarea rapidă a plantelor. De exemplu, formula flo- rală la Ranunculus repens (piciorul cocoșului) este + $ K5C5A oo G care dă indicațiile următoare: floarea hermafrodită)+*), simetrie actino- morfă ), caliciu cu 5 sepale li- bere (K5), corola cu 5 petale libere (C5), cu un număr mare de stamine libere în androceu (Aoo) și, de ase- menea, un număr nedeterminat de cârpele libere în gineceu, cu ovar superior (G «), în care linia sub nu- mărul carpetelor («) indică ovar superior). Formula fiorii la Daucus carota (morcov) este + * K5C5A5G ("2) (ceea ce înseamnă: hermafroditism, actinomorfism, cîte 5 sepale, 5 petale și 5 stamine libere, un gi- FOS 166 FOT neceu format din două cârpele unite ( ), (deci gineceul este sincarp) cu un ovar inferior (2). FOSFAGEN (acid crcatinfosforic, PC), substanță macroergică pre- zentă în mușchii vertebratelor, care se descompune în timpul contrac- ției musculare în creatină și acid fosforic cu eliberare de energie (circa 10 kcal pentru fiecare mole- culă-gram de acid fosforic). Energia eliberată din descompunerea PC este utilizată în resinteza ATP (prin a cărui descompunere se eli- berează energia cheltui!ă în contrac- ția musculară). In procesele de resinteză a PC, din creatină și acid fosforic, este folosită energia rezultată din descompunerea glu- cozofosfațior din mușchi. Un alt f. (argininfosfatul) este prezent la rnaj ori taica never tcbratelor. FOSFOLIPIDE, lipide a căror mo- leculă conține acid fosforic si o bază azotată (lecitina, cefalina etc.). FOSFOPROTEIDE, proteine care, în afară de cafenele polipeptidice formate din aminoacizi, conțin și grupe de acid fosforic esterificat (caseina, vitelina). FOSFORESCENȚĂ, însușire a unor substanțe (sulfura de calciu etc.) de a emite lumină pe timpul și după iradierea cu radiații (ultra- violete). Numeroase organisme vii (proiozoare, bac!orii, ciuperci etc.) emit lumină fără o prealabilă ilu- minare. Acest fenomen este denu- mit bioluminiscefilă.W FLUORES- CENȚĂ. FOSFORILARE, procesul do adău- gare la un compus organic (ex. la zahăr) a acidului fosforic; procesul este controlat de o enzimă, fosfori- la za. FOSILĂ, organism sau parte din- tr-un organism animal sau vegetal, conservat în strateie sedimentare din diferite ere sau perioade geolo- gice ale Pămînlului. FOTOMICROGRAFIERE, metodă do fotografiere a unor obiecte ex- trem de mici cu ajutorul micros- copului. Instalația pentru f. este alcătuită dintr-un aparat fotografic, un microscop (inclusiv cu contrast de fază, lumină polarizată cu fluo- rescentă ș.a.) și o sursă de lumină. Se poate obține o mărire a obiec- telor de circa 2 000 de ori. Utilizarea microscopului electronic permite o mărire de sute de mii de ori, iar prin instalații speciale de milioane de ori. Cu ajutorul stereomicrosco- pului electronic se poate realiza o imagine tridimensională. F. sînt fot 167 FOT realizate și utilizate frecvent și cu mult succes de științele biologice, fiind de o valoare inestimabilă în fixarea și păstrarea unor ima- gini microscopice și submicroscopice ale obiectelor cercetate. FOTONASTIE, mișcare a plantelor ca răspuns la un excitant luminos difuz. V. NASTIE. FOT OFERI OI)I S3J, reacție speci- fică a plantelor la durata relativă a zilei și nopții. Schimbarea sezo- nală în lungimea zilei și influența acesteia asupra înfloritului și for- mării fructelor, a fost sesizată prima dată do cercetătorii americani Gar- dner și Allard, în 1926, care au denumit acest fenomen f. Cercetarea reacției plantelor la fotoperioadă (durata expunerii zilnice la lumină sau lungimea zilei care favorizează funcționarea optimă) a relevat fap- tul că plantele au cerințe diferite față de acest factor pentru a ajunge să înflorească. In funcție de cerin- țele față de fotoperioadă, plantele sînt grupate în trei categorii: plante de zi scurtă, care înfloresc numai cînd zilele sînt scurte, de 10—12 ore (din această categoric fac parte plantele orivjnare din zona tropi- cală și mediteraneană: crizantema, arborele de cafea, dalia, trestia de zahăr, unele soiuri de soia, bumbac, orez, tutun, porumb etc.), plante de zi lungă, care înfloresc numai dacă perioada zilnică de iluminare este de 14—18 ore (așa sînt plantele originare din regiunile reci, nordice și sudice, și din regiunile temperate: sfecla de zahăr, griul, orzul, cicoa- rea, mazărea, inul, secara, trifoiul etc.), plante neutre, care înfloresc în momentul realizării unor dimen- siuni corespunzătoare, atît la zi scurtă, cît și la zi lungă (floarea- soarelui, tomatele, castraveții etc.). Lumina este percepută în reacția fotoperiodică de către frunze, în care are loc sinteza unui hormon al înfloritului — florigenul, care mi- grează în vîrfurile apicalc, undo inițiază schimbările biochimice pre- morgă toare înflori tului. FOTORECEPTOR (gr. phos - lu- mină; lat. receptus — primire), celulă bogată în pigmenți fotosen- sibili, care are proprietatea de a recepționa lumina (stimuli lumi- noși). în ochiul vertebratelor, f. se găsesc în retina optică. FOTOSINTEZA (gr. phos — lumină; synthesis — punere împreună, sin- teză), asimilai ie clorofihană; sinteza de către plantele verzi, din bioxid de carbon și apă, a substanțelor organice prin utilizarea luminii solare absorbită de clorofilă. Sediul FOT 168 FRA asimilatiei clorofiliene este în clo- roplaste. F. are loc după schema: 6CO2 + 6H2O lumină C4Hr3O6 + 6O2; rezultă hidrați do carbon (glu- coza) și oxigen (atîția atomi cile molecule de CO2 sînt implicate). Esența acestui fenomen constă în transformarea energiei radiante într-o formă chimică. Procesele L sînt grupate în două faze. în pri- ma fază, clorofila a bogată în cuante de lumină absorbite direct sau primite de aceasta de la ceilalți pigmenți clorofdieni (clorofila b, carotina și xantofila), trece prin- tr-o scrie de reacții de oxido-redu- cere, în urma cărora o parte din energia luminoasă absorbită este utilizată la disocierea apei, iar altă parte este transformată, în cloroplaste, în energie chimică, în procesele de fosforilare a ADP (ADP -p Pj lumină ATP H2O). în a doua fază are loc fixarea CO2 în stroma cloroplastelor pe ribu- lozo-1, 5-difosfat, reacție din care rezultă un compus cu 6 atomi de carbon. în urma combinării aces- tuia cu apa și a scindării, se for- mează două molecule de acid fosfo- gliceric (fiecare cu 3C), caro, prin reducere sub influența hidrogenului rezultat din fotoliza apei cu utili- zarea energiei din legăturile macro- ergice ale ATP, trece în aldehidă 3- fosfoglicerică. Pin această substan- ță, în urma unor reacții succesive, se formează glucoza și ulterior zaha- roza și amidonul. în procesul f., alături de acid fosfogliceric, prin implicarea unor săruri minerale cu azot și sulf, sînt sintetizați acizi organici și aminoacizi, care stau la baza formării proteinelor, lipi- delor etc. V. CLOROFILĂ. FOTOTAXIE, reacția unui orga- nism la un stimul luminos. V. TAXIE. FOTOTROiTC, (despre un orga- nism) care utilizează în nutriție energia obținută din lumina solară. FOTOTROPISM (HELIOTRO- P1SM), mișcarea părților aeriene, în plină creștere, ale plantelor spre lumină V. TROPISM. FRAGMOPLAST (gr. phragmos — gard; plastos — a forma, a modela), membrană despărțitoare care apare la sf Ieșitul telofazei în regiunea ecuatorială a celulei-mamă. Se dez- voltă din substanța fusului care se disociază la poli și se contractă spre ecuator. Din L se dezvoltă membrana celulară la nivelul de separare a celor două celulc-fiice. FEE 169 FRU FREE-MARTINISM, modificare si sterilizare hormonală, în timpul vieții intrauterine, a gonadelor la indivizii de sex femei gemeni cu indivizi de sex mascul. Hormonii masculi trec prin placentă în cir- cuitul sangvin al sorei gemene. F»m. se manifestă la taurine, om etc., în proporție de peste 90% din- tre femelele gemene cu masculi. FRONTAL, care se referă la partea din față a unei regiuni, organ sau corp; ex. os f. (care acoperă partea anterioară a creierului la vertebrate), nerv f, (din regiunea frunții și pleoapei); ganglion L, glandă f. etc. la insecte; solzul f. la reptile ș.a. FROTIU, probă dintr-un material (sînge, țesut triturat, cultură microbiană etc.) întinsă pe o lamă în scopul examinării la microscop. FRUCT, formațiune caracteristică plantelor angiosperme care se dez- voltă din ovar (după fecundare). Conține una sau mai multe se- mințe (monosperm sau polisperm) sau este lipsit de semințe (parte- nocarpic); sînt f. adevărate cele dezvoltate din părțile gineceului și f. false cele la dezvoltarea cărora participă nu numai gineceul ci și alte părți ale florii (receptacul, pe- rigon ș.a.). Peretele f. (pericarpul) la maturitate poate fi simpla uscat, L fiind dehiscenle (capsula, silicva și silicula, păstaia, folicula) și indehiscente (nuca, nucula, cariop- sa, achena, samara), și simplu cărnos (baca, drupa, peponida-me- lonida); mai sînt f. multiple (po- lifolicula — măr, păr, polinucula — căpșun, măcieș, polidrupa — mur, zmeur) și f. \ compuse (soroza — duda, glomerulul — sfecla, anana- sul, sicona — smochina). FRUCTOZĂ (LEVULOZĂ), mo- nozaharid (cetohexoză); împreună cu glucoza formează zaharoza. Este prezentă în fructe dulci, flori, miere etc. FRUNZĂ, organ vegetal, înserat la un nod pe tulpină și ramuri, care îndeplinește funcții importante în viața plantei (ex. fotosinteza, res- pirația, transpirația etc.). Este al- cătuită din limb (lamina, o por- țiune lățită și cu nervuri), peiiol (care poartă limbul) și teacă (situată la un nod de care este înserat pe- țiolul). Frunzele lipsite de pețiol sînt sesile, iar cele al căror limb este alcătuit din cîteva foliole sînt f. compuse. Este caducă sau persis- tentă. Poate avea unele anexe: stipela, ochrea, ligula, urechiușa. FUN 170 FUZ în secțiune transversală în struc- tura frunzei se observă: epiderma (inferioară și superioară), mczofilul (cu rol în fotosinteză), nervuri (țe- sutul conducător). La anumite plan- te s-au transformat (metamorfozat) în f. agățătoare (cîrcei), f. protec- toare (spini), L suculente etc. FUNCȚIE., proprietate specifică a unui organ sau a unei părți a orga- nismului viu. Funcțiile biologice sînt clasificate în f. de reproducere, î. de nutriție, f. de relație. Studiul funcțiilor și activităților organis- melor formează obiectul fiziologiei. FUNGI (lat. fungus — ciupercă) v. CIUPERCI. FUNICUL, cordon, filament; pe- duncul prin care corpul ovulului se prinde de placentă; f. testicular etc.; este străbătut de țesut vascular. FUS DE DIVIZIUNE (FUS MITO- TIC), ansamblu coerent de fire proteice (peste 90%) și ARN, obiș- nuit, de formă clipsoidală, care apare în profază-metafază, în mi- toză și meioză și ia parte la distri- buirea cromatidelor spre cei doi nuclei-fii. La animale, este generat de centrioli, care determină poziția polilor fusului, iar la plante de structuri cu funcții similare. în metafază, cromozomii se atașează de fibre la nivelul centromerilor, formînd placa ecuatorială; după scindarea centromerului, cele două cromatide, în anafază, migrează în sens opus, spre polii celulari. FUZIUNE (UNIRE), unirea gâ- rneților ele. Prin f. în sacul embrio- nar a! angiospermelor a doi nu- dei, cîte unul de la fiecare pol, re- zultă nucleul de f., cu In cromozomi. GALACTOZĂ, monozaliarid (hexo- ză), constituent (împreună cu glu- coza) al lactozei, precum și al unor polizaharizi vegetali. GALE, excrescențe pe frunze și ramuri verzi, provocate de înțe- păturile unor insecte, de atacul unor ciuperci etc. GAMMAGLOBl'LINĂ (y), com- plex do proteino din plasmă (fracții ale serului sangvin). Îndeplinește un rol deosebit în sinteza anticor- pilor (imunoglobuline) cu care se asociază, determinînd imunitatea organismului la unele boli. Se pre- pară din serul sangvin, se adminis- trează prin injectare, preventiv și curativ, în scopul ridicării rezisten- ței organismului. GAMET, celulă sexuală matură: ovul, oosferă ((g. femei), simbolizat $ și care, în general, este bogat în citoplasmă și spermatozoid, sper- matie(g. mascul), simbolizat j^carc poate fi lipsit do citoplasmă. Obiș- nuit g. sînt haploizi-zi cromozomi; g. se formează în urma unei divi- ziuni reducționale. V. MEIOZĂ, ZI GOT. GAMETANGIU, structură vegetală în care sînt produși gârneți. GAMETOFIT, fază din ciclul vital al unei plante care produce gâ- rneți; la plantele care au o alter- nare a generațiilor reprezintă genera- ția gamctofitică, haploidă, cu zi cromozomi; durează de la formarea sporilor-zz prin a doua diviziune a meiozei și pînă la fecundare. €4AMET0 GENEZĂ, formarea gâ- rneților. V. MEGASPOROGENE- ZĂ* M1CROSPOROGENEZĂ. GAM 172 GAS GAMOPETALĂ (SIMPETALĂ), corolă cu petalele unite, concrescute, asemenea unui tub; corola g, poate fi actinomorfă (ex. zîrnă, floarea- soarelui, volbură, liliac ș.a.) și zigomorfă (ex. gura-leului, salvic, cicoare, păpădie ș.a.). GAMOSEPAL (MONOSEPAL), caliciu cu sepalele unite sau con- crescute pe o porțiune variabilă (ex. primula, zîrna). V. CALICIU. GANGLION, formație de țesut ner- vos care conține numeroase corpuri neuronale. G. aparțin sistemului nervos vegetativ și anume porțiunii sale periferice (situată în afara măduvei și enccfalului), fiind si- tuați pe traiectul unui nerv (g. nervos) sau unui vas limfatic (g. limfatic). După așezare sînt: g. vertebrali^ g. prevcrlcbraU și g. intramurali^ terminali sau perife- rici; la nevertebrate g. sînt așezați mai ales în cap (g. cerebrali). GASTER v. STOMAC. GASTEROPODE v. GASTRO- PODE. GASTRIC (gr. gasler — stomac), care se referă la stomac. GASTROPODE (GASTEROPODE), clasă (Gastropoda) de moluște, denumite și univalve, deoarece corpul lor este acoperit de o cochilie calcaroasă răsucită în spirală (asi- metric). La corp se disting bine trei părți: cap (cu ochi și tentacule), mesă viscerală și picior, care este bine dezvoltat ca o talpă și situat sub masa viscerală, cu ajutorul căruia se tîrăște (ex. melcul). Sînt animale marine, de apă dulce și de uscat, cu sexe separate sau her- mafrodite (același individ formează atît spermatozoizi cît și ovule), dar cu fecund alia încrucișată. GASTilULAȚIE, proces dinamic care constă în deplasări sau migrări de teritorii celulare (de blaslomere) cum este învaginarea și caro are loc în embrionul majorității ani- malelor, ia Siîrșitul perioadei de segmentare (după constituirea blas- tulci); în urma acestor procese, denumite și mișcări morfogcnetice, ia naștere gastrula cu foițele em- brionare sau germinative. Prin g., celulele viitorului endoderm și, eventual ale viitorului mezoderm sînt deplasate spre interior după modalități diferite de la un grup de metazoare la altul, ajungînd la unele specii să fie complet încon- jurate de viitorul ectoderm. Aceste procese se datorase în bună parte schimbărilor funcționale ale celu- GAS 173 GEM lelor — blastomerde. Astfel, în această etapă blastomorele au un nucleu deosebit de mare, iar în genele localizate în nucleu încep să se manifeste și să exercile con- trolul asupra proceselor de gas' ru- lare și de dezvoltare ontogcnctică ulterioară. S-a stabilit că abia in timpul g. are loc sinteza de rnARN și începutul sintezei unor noi pro- teine, mod în care genele își exer- cită controlul mmibgenetic. De asemenea, s-a observat că spre sfîr- șitul g. are loc și începutul diferen- țierii mmlcilor, ceea ce creează premisele formării viitoarelor or- gane. V. BLASTOPOR. GASTRULAp stadiu în dezvoltarea embrionară la animale, format prin învaginarca unei blastule, în urma proceselor do gasindarc. G. are două straturi de celule la metazoa- rele dlidunlastice (ectodorm și en- doderm) și duce la formarea a trei straturi la metazoarele triploblas- tice (octoderm, mezoderm și endo- derm). Endodermul mărginește o cavitate internă numită aîchcnie- ron (cavitate digestivă primitivă), care comunică cu exteriorul prin- tr-un orificiu numit blasiojw: cînd cavitatea apare în interiorul me- zodermului se numește coelom (ca- vitate generală secundară). GAZLUa celulă sau organism al cărui metabolism este utilizat pen- tru creșterea și reproducerea unui alt organism; organism infectat de către un parazit. G» poate fi defi- nitivă sau intermediară. GĂLBENUȘ, substanță de rezervă a ovulului sau oului la majoritatea animalelor, formată în principal din lipoproteine, care asigură dez- voltarea embrionului. V. V1TELUS. GEITON0GAMIE, fecundarea unei flori (oosfere) cu polen dintr-o altă floare de pe aceeași plantă. GEMENE frați (2, 3, n) dezvoltați simultan în același uter, din două sau mai multe ovule, respectiv 2 sau mai mul ți zigoți (g. dizigotici etc.), care pot fi de ambe sexe; gx se pot dezvolta și dintr-un sin- gur ovul sau un singur zigot prin segmentarea acestuia (g. monozigo- tioi}, fiind identici genetic și de un singur sex, fie masculi, fie femele. GEMENI DIZIG OTICE care rezultă din două ovule fecundate separat. A.semenea gemeni pot fi de același sex sau de sex diferit, iar trăsăturile nu sînt identice deoarece provin din gameu diferiți. V. GEMENI MONOZIGOTIGI. GEM 174 GEN GEMENI MONOZI GOTICI, care re- zultă dintr-un singur ou fecundat; ambii gemeni posedă același geno- tip, ca urmare, vor avea și feno- tip identic și vor fi de același sex. V. GEMENI DIZIGOTICI. GEMENI UNIOVULARI v. GE- MENI MONOZI GOTICI. G EMULĂ, 1. mugur ele plantelor din grupul mușchilor; grup de ce- lule care formează muguri rezislenți la spongieri, care prin germinare formează un nou individ. 2. în concepția lui Darwin, „gemula“ reprezintă un germen, un fel do emisar, trimis de către fiecare ce- lulă din corpul geni torului în celu- lele reproducătoare, cu sarcina s-o reprezinte, s-o reconstituie în gene- rația următoare. GEN. unitate taxonomică inferioară familiei și superioară speciei. Este indicat ca primul cuvînt în siste- mul nomenclaturii, binare. V. ? dele vocale inferioare: prin contrac- ția și dilatarea g. se realizează mo- delarea vocii. ’ GLUCIDE (1IIDRAȚI DE CAR- BO\, CARBO1UDRAȚI, ZAIIA- RURI), clasă de compuși organici, cu formula generală (H2O)n, ; care alături de protide și lipide intră în alcătuirea celulei vegetale । și animale. îndeplinesc un rol esen- . țial în metabolismul tuturor organis- L melor. Reprezintă substanțe de rezervă ușor de transformat (de j sintetizat și degradat; circa 60% ( din energia consumată de celulă t este produsă prin oxidarea zaha- [ rurilor). G» se găsesc în cantități L deosebit de mari în celulele vege- tale (celuloza, amidonul), iar în cele animale în cantități mai mici (glicogenul). Se formează în urma procesului de fotosinteză. Pot fi clasificate în monozaharide (riboza, ; dezoxiriboza, glucoza, galactoza > etc.) și glucide complexe (oligoza- ț haride: maltoza, zaharoza, lactoza etc. și polizaharide: celuloza, ami- donul, glicogenul, hemiceluloza, mucina etc.). GLUCOZA, monozaharid aldohe- xozic (C6H12O6), cristalizat, alb, unele soluții (de săruri, acizi, baze) și care se coagulează la căldură. Smt raspîndite în celulele plane- lor (proteinele din semințe) și ale animalelor (se găsesc în cantități mari, circa 2,7 g% în ser sub formă de: a, p, y-globuline etc.). Unele g. au funcții imunologice (ex. y-glo- bulina). GLO3IEIIUL (lat. ghmus - ghemj, formație anatomică cu aspect de ghem. 1. (x-renal (situat în rini- chiul vertebratelor), reprezintă un ghem de capilare sangvine care fac parte din nefron și care participă la filtrarea sîngelui și formarea uri- nei. 2. La plantele chenopodiacee (sfeclă), reprezintă inflorescența care este o cimă contractată. Constă din axe succesive scurtate mult lăsînd impresia că florile sînt înserate la același nivel. Din această inflores- cență se dezvoltă un fruct compus, alcătuit din cîteva fructe uscate, monosperme, concrescute. GLOSE (GLOSSAE), lobi pereche în partea mediană a buzei inferioare (labium) la insecte; la himenoptere (albine) g. s-au alungit și s-au sudat între ele formînd un organ similar limbii, organ de lins și supt. GLOSSA v. LIMBĂ. GLU 184 GRA solubil în apă, prezent în mierea de albine și fructele dulci (stru- guri), ușor asimilabil. Este compo- nentă a dizaharidelor (maltoză, zaharoză) și polizaharidelor (ami- don, celuloză, giicogen). în cito- plasmă celulelor prin oxi darea g. (după prealabila fosforilare) pînă la CO2 și apă are loc eliberarea de energie (690 kcal Ia o moleculă-gram de glucoza = 180 g; 1 g de g. eli- berează 4,1 kcal) necesară par- curgerii proceselor metabolice. în plantele verzi glucoza se formează din CO2 și H2O în timpul fotosin- tezei și este depozitată sub formă de amidon. In celulele animale rezultă în principal în urma diges- tiei di- și polizaharidelor și este depozitată sub formă de giicogen. GLUMĂ, frunzișoară (bractee) în inflorescența sau spicul graminee- lor. Fiecare spiculet are la bază două g. Au rol protector. GLUTEN, substanță proteică, alcă- tuită di i gliadine și gluteline, prezentă în aluatul obținut din făină de grîu (secară, orz). GONADĂ (gr. gone — sămînță), organ genital esențial la animale (ovarul și testiculul) care produce gârneți. Alături de formarea ovu- lelor și spermatozoizilor, g. pot produce și hormoni: testosteron, estrogen și progestațional. GONAROTROP, hormoni care con- trolează activitatea gonadelor. în număr de trc-i: foliculostimulant, luteinizant și luteotrofic sau lacto- gen, acești hormoni sînt produși de hipofiză și contribuie la stimularea, dezvoltarea și funcția organelor sexuale. GONOCIT, celulă germinală; celulă sexuală la spongieri; celulă-mamă a ovulului sau a spermatozoidului. GRAMINSE, familia (Gramineae) de plante monocotiledone, anuale sau perene, erbacee dar și lemnoa- se, cu tulpina împărțită în noduri și înternoduri. Au limb liniar, la baza căruia uneori sînt prezente formațiuni numite urechiușe (orz). Florile sînt dispuse în spiculețe (uni- sau multiflore), grupate în inflorescențe: spic, patiicul, știu- lete. La baza spiculețelor se găsesc, obișnuit, două glume (4 la orez). Florile sînt bisexuate (mai rar unisexuate monoice, (ex. porum- bul), autogame și alogame, înve- lite de două palei, dintre care cea inferioară poate fi aristată; andro- ceul este format obișnuit din trei stamine (la orez 6 stamine). Fructul este o cariopsă monospermă, cu GRA 185 GRA un endosperm bogat în proteine, amidon etc. Sînt specii cultivate și spontane. Se cultivă pentru fructul lor utilizat în industria alimentară și ușoară și pentru producția de furaje. GRANA, agregat lamelar lipopro- teic, bogat în pigmenți fotosinte- tizanți, situat în stroma cloroplas- telor. GRANULĂ BAZALĂ V. BLEFA- ROPLAST. GRANULOCIT, leucocit polimorfo- nuciear, în citoplasmă căruia se găsesc numeroase granulat ii capa- bile să se coloreze cu diverși colo- rau ți. GRAPTOLIȚI, forme fosilizate de animale din încrengătura stomo- cordatelor, coloniale, marine, cu o mare răspîndire în rocile din silu- rian. GRĂDINĂ BOTANICĂ, loc unde sînt colecționate și păstrate plante vii. Intr-o g.b., plantele sînt aran- jate sistematic și cultivate în con- diții naturale sau sere. Au luat ființă pe lingă facultățile de biolo- gie, agronomic și medicină. Prima grădină botanică a fost creată la Padua (1545), apoi la Pisa, Leiden (1577), Leipzig (1579), Montpelier, Upsala și în alte orașe. După cum menționează elvețianul Jean Gesner (1748 — 1836), spre sfîrșitul secolului al XVIH-lea, în Europa, existau circa 1 600 de grădini botanice. Un progres sub- stanțial în aranjarea pe baze știin- țifice a colecțiilor de plante a avut Ioc în urma cîtorva descoperiri importante și anume: formularea ideii că staminole și pistilcle florilor sînt organe sexuale (Nehemiah Grew, 1675), relevarea existenței sexului la plante (Camerarius, 1691), propunerea unui „sistem sexual45 de clasificare a plantelor (1736), realizarea primilor hibrizi vegetali (1759; Linne), și elabora- rea bazelor clasificării naturale a plantelor (Jussieu, 1789). în pre- zent, în lume există numeroase grădini botanice, rcprezcntînd ade- vărate laboratoare vii pentru cer- cetarea și conservarea speciilor de plante, precum și locuri pentru informare și educație științifică a maselor. In România sînt vestite grădinile botanice din Cluj-Napoca, București ș.a. GRĂPiNA ZOOLOGICĂ, colecție de animale sălbatice, crescute în captivitate, în vederea studierii și pentru agrement. Primele grădini zoologice au apărut încă în antichi- grA 186 GRU tale; o organizare științifică a g.z. a fost inițială începînd cu secolul al XlX-lea. Sînt vestite g.z. din Londra, Moscova, New York, Ham- burg, Tokio, Roma, Fraga ș.a.; g.z. din București (Bănoasa) cu- prinde peste 1 000 de exemplare, din circa 150 do specii. GRĂSIMI v. LIPIDE. GREFĂ, unirea chirurgicală între țesuturi animale. Individul care cedează sau de la care este trans- ferată o porțiune de țesut, organ ctc. se numește donor, iar cel care primește este reicipient, receptor sau gazdă. V. ALTOIRE, TRANS- PLANTARE. GREGAR, care se referă Ia tendința (instinctul) caracteristică unor ani- male de a se reuni și trăi împreună, întreaga viață (colonii de albine ctc.) sau numai pentru o anumită perioadă (migrare, reproducere ctc.). GRUP LINKAGE (GRUP DE ÎN- LĂNȚUIRE), asociație de gene aranjate liniar, situate în același cromozom. Genele situate în cro- mozomi homologi aparțin aceluiași grup de înlănțuire. Ca urmare, intr-un cariotip numărul g.l. cores- punde numărului de cromozomi în stare haploidă (ex. omul are 23 g.L, porumbul are 10 g.L, drosop- hila are 4 g.l. etc.). V. LINKAGE. GRUP PROSTETIG, constituentul neproteic (alte grupări moleculare decît aminoacizi) al unei hetero- protcine sau proteină conjugală (ex. acidul nucleic în nucleopro- teinc). G.p. conferă macromoleculei de proteină anumite proprietăți, chimice și biologice. GRUP SANGVIN, complex sangvin propriu unui grup dintr-o anumită specie, caracterizat prin prezența sau absența unor anumite anii gene sau aglulinogene (în eritrocite) și a unor anticorpi sau aglutinine (în plasma sangvină). La om, fac parte din același grup sangvin indivizii al căror sînge poate fi amestecat fără să se coaguleze sau aglutineze. După sistemul propus de K. Landstciner (1868 — 1943) oamenii fac parte din patru grupe sangvine notate: O (zero), A, B și AB, diferențiate de proprietatea specială (antigenă) a celulelor roșii de a reacționa la unii componcnți specifici (anticorpi) care se găsesc în plasma sîngelui. în celulele roșii ale sîngelui uman se găsesc doi antigeni (aglulinogeni) desemnați A și B. Celulele pot conține unul sau ambii antigeni sau nici unul GRU 187 GRU dintre ei. Aceasta face posibile patru combinații între antigeni, ceea ce determina cdo pal re grape de sînge din sistemul ABO. Serul sangvin conține întotdeauna anti- corpii care corespund antigenilor lipsă din celulele sangvine. De exemplu, dacă hematiile conțin antigenul A, plasma va conține anticorpul care va reacționa cu B (aglutinina 3) i prezența antige- nului B presupune existența aglu- timnci a. Persoanele fără antigeni (din grupul O) posedă anticorpi A și B (aglutininele a și p). Persoa- nele AB vor poseda ambii antigeni (?k și B) dar nici un tip de anticorpi. La transfuzii se are în vedere ca sîngele donat să nu fie aglutinat de către anticorpii din plasma orga- nismului receptor. Persoanele din grupa O sînt donatoare universale; persoanele AB sînt primitori uni- versali; persoanele A primesc sînge de la A și O; B de la B și O, iar O de la O. Analizele au relevat că proprietățile sîngelui uman din sistemul ABO sînt controlate gene- tic de un locus cu trei alele: IA (produce antigenul A), 1% (produce antigenul B) și 1° (lipsa antige- ni lor). Alături de sistemul ABO, există și sistemul g.s. MNSs, cu o frecvență însă foarte mică, și siste- mul Rh. Sistemul Rh este deter- minat de existența în eritrocite a unui antigen sau factor Rh prezent și în orllrociteie de Mardcms rhrsus (factor rhesus). Cercetările au rele- vat că în unele populații circa 85% dintre oameni au acest agiu- tinogen în eritrocite fiind denumiți Rh-pozitivi (Rh+), iar 15% dintre oameni nu posedă acest aglutinogen fiind Rh-negativi (Rlr). Indivizii cu Rh negativ, în mod normal, nu posedă anticorpi, ei însă pot dobîn- di acești anticorpi prin transfuzie de sînge de la indivizi RhL în acest caz antigenul din sîngele Rh+ transfuzat determină apariția (după circa 14 zile) în plasma sangvină a receptorului (cu Rlr) a anticorpu- lui specific anti-Rh. Ca urmare, la o nouă transfuzie (după intervalul de 14 zile) cu sînge Rh+ pot avea loc accidente grave, deoarece anti- corpul anti-Rh (indus prin trans- fuzia anterioară) provoacă agluti- narea și hemoliza eritrocitelor din sîngele Rh+ transfuzat. Un fenomen similar are loc și în cazul incompa- tibilității fe tom a terne. Astfel, dacă într-o femeie Rlr se dezvoltă un copil Rh+, anfigenii acestuia pot străbate placenta și ajunge în circuitul sangvin matern unde induc producerea anticorpilor. Acești anti- corpi astfel formați în mama Rh", la o nouă sarcină Rh+ pot străbate 188 GUR planceta provocînd boala hemoli- tică la noul-născut. Cercetarea amă- nunțită a tipurilor antigcnice a relevat (după 1945) existența și a altor sisteme de g.s. (circa 15), în controlul cărora sînt implicate pes- te 60 de grupe de gene. Dintre descoperirile ultimelor trei decenii menționăm sistemele de grupe sang- vine: Lewis, P, Lutheran, Kell, Duffy, Diego, Dombrock ș.a. GURĂ, porțiune a tubului digestiv în care se realizează masticația și însalivarea alimentelor. GUȘ GUTAȚ1E, eliminarea de către plante a unor picaturi do apă, în timpul nopții, în condițiile unei atmosfere umede. Picăturile sînt eliminate prin hidatode. GUȘĂ, dilatație a esofagului sub formă de pungă, la păsări, în care are loc reținerea temporară și înmuierea alimentelor; la albine, diverticol al părții anterioare a tubului digestiv unde nectarul este transformat în miere (sub acțiunea unor fermenți etc.). HABITAT (lat. habitare — a locui), stațiunea (localitatea) sau condi- țiile mediului extern în care tră- iește un organism sau un grup de organisme; locul de baștină. HABITUS (lat. aparență), aspectul general și trăsăturile constituțio- nale caracteristice ale unui animal sau ale unei plante. HALTERE v. BALANSIERE. HAPLOFAZĂ, faza sau generația haploidă (n cromozomi) din ciclul vital (între mcioză și fecundare). V. DIPLOFAZĂ. HAPLOID (despre celule, țesuturi, organisme) care posedă în nucleu un singur set de cromozomi, ex. gârneții, organismele dezvoltate dintr-un gamet nefecundat (prin partenogeneză) etc. Se simboli- zează cu n (sau x la h. proveniți din specii diploide 2xY V. DI- PLOH). HARTA GENEI, reprezentarea li- niară a structurii genetice a unei gene; studii eficiente au fost efec- tuate asupra genelor rlIA și rlIB din bacteriofagul T4, prin marcarea pozițiilor unde se produce mutație în cadrul genei; s-a stabilit că pentru ambele gene sînt între 1 000—1 500 poziții mutabile între care poate apare Crossing over intragcnic. V. GENĂ. HARTĂ CROMOZOMICĂ, repre- zentarea grafică liniară a pozițiilor principalelor gene (genele marker} dintr-un cromozom, pe baza stu- diului frecvenței Crossing ocer-ului între diverse gene pentru stabilirea distanței relative dintre acestea. HAUSTORI, organe de supt, carac- teristice plantelor parazite. Servesc HÂR 190 HEM la absorbția hranei (apă, sevă) din țesuturile conducătoare ale plantei gazdă (ex. lupoaia, cuscuta etc.) sau dm celulele gazdă (hifeA la unele ciuperci parazite). HĂRȚI CITOLOGICE, reprezenta- rea amănunțită a structurii diver- șilor cromozomi și a așezării gene- lor în pozițiile lor stabilite prin utilizarea observațiilor citologice (microscopice) asupra aberațiilor cromozomale induse. Schimbările în structura cromozomilor deter- mină alterări specifice ale relațiilor de linkage, care pot fi detectate precis prin analiza genetică a recombinărilor (prin relevarea frec- venței Crossing oo^-elor care este corelată cu structura cromozoma- lă). Ordinea liniară a genelor este aceeași pentru Inc, și genetice. Hau detaliate se alcătuiesc la speciile care posedă, cromozomi mari și diferealiați așa cum sînt cromo- zomii uriași din glandele salivare ale dip terel.or etc. HEMATIE v. ERITROCIT. HEMATOCROM, pigment roșu carotenoid (localizat în cloroplas- te), prezent la unele alge. HEMATOPOIEZĂ v. HEMOPO- IEZĂ. HEMICTLULOZĂ, polizaharid complex, uneori ramificat, care conține hexoze (altele decît glu- coză, în special galactoză) și pen- toze (mai frecvent arabinoză și xiloză). Este unul dintre consti- tucnții peretelui celular la plante, mai ales în țesuturile lignificate, în cotiledoane, endosperm; servește ca substanță de rezervă. HEMIMETABOLE (HETEROME- TABOLE, METAMORFOZĂ DI- RECTĂ), insecte din subclasa Pterygola, secția Exoplerygota: plecoptere, ortoptere, dermaptere, isoptore, malofage, tisanoptere, hc- miptere etc., la care adulții (imago) se dezvoltă treptat prin 1 — 2 și chiar 4 — 5 năpîrliri (ecdysis); indi- vizii în stadiu tînăr (nimfe, iar după unii autori larve) au unele asemănări cu adulții, dar cu dimen- siuni. mai mici (le lipsesc aripile și organele genitale). Devin aduiți numai după ultima năpîrlire. La unele insecte (efemeride) aripile se pot forma încă în stadiul care precede stadiul de adult, denumit subimago. N. HOLOMETABOLE, PTERIGOTE. HEMIPTERE, superordin (ITemip- tera) de insecte hemimetabole cu 40 — 50 000 de specii, căruia îi aparțin ordinele Ilomoplera (cicade, HEM 191 HEM musculița albă de seră, păduchii de frunză sau afidcle, păduchii țestoși ele.) și Iletcroplera (ploșni- țele). în mod obișnuit au două perechi de aripi, din care cele anterioare membranoase sau per- gamentoase și un aparat bucal adaptat la înțepat și supt; sînt paraziti pe plante (numeroase spe- cii sînt polifage) și animale. Produc pagube enorme. HE3IIZIG0T (gr. hemi — jumăta- te; zy&m — jug), o singură alelă la un locus; starea în care se găsesc genele într-un organism haploid; genă reprezentată de o singură alelă într-un organism diploid țane- uploid); sexul heterogametic; de- leția heterozigotă etc. HEMOCEL (HEMOGOEL), cavi- tate a corpului la unele nevertebrate (onicofore, miriapode, insecte, pre- cum și la crustacee, arahnide, moluște), originară din fragmenta- rea mezodermului sub formă de sinusuri sau lacune pline cu sînge în blastocel. V. BLASTOGEL, GE- LOM. HEM0F1LIE, boală hemoragică cauzată de lipsa din sînge a unor factori antihemofilici, în special a tromboplastinei, din care cauză nu se mai produce fibrina (care coagulează sîngele). H. este eredi- tară, fiind determinată de o genă recesivă (alela h) situată în cromo- zomul X; este transmisă de femele fenotipic sănătoase (dar heterozi- goto genetic: Hh) la desccndenții de sex mascul. HEMOGLOBINA, pigment (cromo- proteină) al respirației prezent în celulele roșii (eritrocite) alo sîngelui la vertebrate și la unele neverte- brate (anelide, unele artropode, moluște, echinoderme, nemathcl- minți și plathelminți). Se unește rapid și reversibil cu oxigenul (dînd oxihemoglobina — HbO2), pe care îl transportă de la plămîni la țesu- turi, și cu bioxidul de carbon (dînd carbhemoglobina — HbCO2), pe care îl transportă de la țesuturi la plămîn. H. este prezentă și în nodozitățile de pe rădăcinile plan- telor leguminoase produse prin simbioză cu bacteriile de Rhizo- bium, fiind asociată cu o funcție catalitică deosebit de activă de fixare a azotului atmosferic (mole- cular); este înrudită cu alți pig- menți, clorofila și citocromii. H. este formată dintr-un grup pro- stetic numit hem (un pigment care conține fier, F++) și o proteină — globina. La vertebrate, li. varia- ză de la o specie la alta, în compo- HEM 102 HER ziția aminoacizilor, dar sînt uni- forme în greutatea moleculară, în timp ce la nevertebrate greutatea moleculară variază între limite mari (de la circa 17 000 la 2 750 000). Prezența în aer a monoxidului de carbon determină apariția unei combinații stabile (ireversibile) în- tre acest gaz și carboxihemoglo- bina, care împiedică formarea oxi- hemoglobinei și ca urmare are loc intoxicarea cu oxid de carbon. HEMOPOIEZĂ (HEMATOPOIE- ZA; gr. haima— sînge; poiesis — facere), proces de formare și dezvol- tare a celulelor sangvine, care con- stă într-o diferențiere celulară spe- cială (elementele figurate ale sînge- lui au pierdut proprietatea de a se înmulți), zlre loc în organe cu func- ții hematopoietice. în principal, în țesutul limfoid (aflai în splină și ganglionii limfatici) și în măduva roșie a oaselor vertebratelor. în procesul hematopoiozei medulare celula inițială este hemokislioblasiul din care se formează hemocitoblas- tul ce stă la baza diferențierii ele- mentelor mature ale smgelui (mo- nocite, granulocite, trombocilo și eri- trocite; limfucilele se formează în țesutul limfoid). V. LEUCOBOIE- ZĂ, ERITROPOIEZĂ. HEPAR v. FICAT. HEPATIC, care se referă la ficat sau care aparține ficatului. HEPATICAE, grup heterogen de plante (ridicat la rang de clasă) în încrengătura mușchilor ( Bryop- hyta). H. au corp taloidic, sînt plante verzi și trăiesc în apă, în locuri umede, în sol, libere sau atașate pe alte plante (epifitic); se atașează prin rizoizi. Este mai cunoscută specia Marchunlia poly- morpha ( [icrea-pămh țiului ). HEFATOPAACREAS, glandă di- gestivă la multe nevertebrate. H. realizează funcții similare celor îndeplinite de ficat și pancreas la vertebrale. HERITzlBlLITATE, gradul în care o anumită caracteristică este trans- misă ereditar; este simbolizată h2 sau II și reprezintă raportul dintre varianta genetică aditivă (Vși varianta fenotipică (Vp): h2 = Vp ■ IIERM AFR OBIT (Bl SE XU AT), (despre plante sau animale) cu ambele sexe pe același individ; plantă care produce gârneți femeii și masculi în aceeași floare; animal HET 193 HET care produce atît ovule cît și sper- matozoizi. V. ANDROGIN, DI- OIC, MONOIC. HETER OALELE (gr. heteros — altul; allelon — de la unul la altul), alele cu structură și funcții neiden- tice, care au apărut în urma muta- ției în poziții mutaționale diferite, dintr-un anumit locus. între pere- chile de h. apar recombinări intra- genice. V. HOMOALELE. HETEROAUXINĂ (ACID Ș - INDOLILACETIC; C10H9O2 N), hormon vegetal care stimulează creșterea. Este prezentă în drojdii, fungi etc., și poate fi sintetizată artificial. V. AUXINĂ. HETEROCARION (gr. heteros - altul; karyon — nucleu), stare caracteristică unor ciuperci (asco- micete, basidiomicete), reprezen- tată de asocierea în citoplasmă celulelor somatice (spor, miceliu) a unor nudei cu constituție genetică diferită. în general, o asemenea structură este asociată cu o vita- litate și virulență sporite. V. HO- MOCARION. HETEROCLAMIBEU, înveliș flo- ral, periant, diferențiat în calici u (sepale) și corolă (petale) de forme și culori diferite (măr, tomate, varză). V. IIOMOCLAM1DEU. 13 — Mic dicționar de biologie HETEROCROMATINA, substanță cromozomală care se colorează in- tens, cu structura compactă și care nu se decondensează (asemănă- tor eucromatinei) în timpul formă- rii nucleilor (în telofază, interfază și începutul profazei). H. manifestă o heteropicnoză pozitivă. Intră în alcătuirea cromozomului Y la dro- sophila, a cromatinei sexuale, a cromozomilor supranumerari, a unor regiuni cromozomale adia- cente centromerului etc. în gene- ral, se consideră că eucromatina și li. nu sînt substanțe deosebite, ci reflectă doar stări fiziologice diferite ale cromatinei. Cu toate acestea, funcțiile genetice contro- late de h. sînt mult reduse compa- rativ cu cele ale eucromatinei; s-a stabilit, de ex., că regiunile hetero- cromatice nu conțin gene cu efecte majore, că nu realizează transcrip- ția genetică în interfază și că se replică mai tîrziu comparativ cu regiunile eu cromatice etc. V. CRO- MATINĂ, EUCROMATINĂ, HE- TEROPICNOZĂ. HETEROCROMOZOM (HETERO- ZOM, CROMOZOMII SEXULUI) v. AUTOZOM. HETERODONTE, animale (majo- ritatea mamiferelor) cu dinții dife- RET 194 HET rcnțiați în incisivi, canini, premo- Jarf șf molari. V. HOMODONTE. HETERODUPLEX, moleculă du- plex de acid nucleic la care cafenele polinucleotidice componente provin din două molecule parentale dife- rite. V. ADN. HETEROGENOTIC, bacterie cu ge- notipul parțial diploid; transferul de material genetic rezultă în urma implicării unor procese cum sînt conjugarea, scxducția și trans- ducția. HETEROGONIE (gr. heteros - altul; gonos — naștere), L la plante, existența pe același individ a două-trei tipuri de flori, care diferă prin lungimea staminelor (a filamentului staminal); 2. alter- narea între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată; 3. la trematode (gălbează), alternarea generației hermafrodite (forma de- finitivă, de la cercar la adult), cu una sau mai multe generații parte- nogenetice (generații de miracidii și una sau mai multe generații de redii); fenomenul de h. se întîlnește și la roti fere etc. HETEROMETABOLE v. HEMI- METABOLE. HETEBOPICXOZĂ, proces de con- densare și colorare mai intensă și mai timpurie a unor cromozomi sau segmente de cromozomi, com- parativ cu restul materialului cro- mozomal în cursul ciclului nuclear. Manifestă h. cromozomii și regiu- nile cromozomale heterocromaticc, cum sînt cromozomul Y la droso- phila, un cromozom X la femelele mamiferelor etc. HETEROPLASMON, termen si- milar heterozigoției, care indică starea specială a citoplasmei unei celule ce conține două sau mai multe forme alternative (diferite) de plas- magene (plasmaalele) pentru ace- lași determinant ereditar extracro- mozomal. H. rezultă în urma muta- ției sau a transferului de citoplas- mă. în opoziție, homoplasmonul conține același tip de plasmaalele. HETEROPLOrD v. ANEUPLOID. HETEROSPORIE, proces de pro- ducere a două tipuri de spori: macrospori (megaspori) și micro- spori. HETEROSTILIE, situație în care stilul diferă în privința lungimii la diverse plante din cadrul spe- ciei. îL poate fi organizată dimorț și triinorf', ex. la Primula, în florile unor plante, stilul este scurt (asa- numitul tip thnun) și staminele lungi, iar la alte plante, stilul HET 195 HET este lung (tipul pin) și staminele scurte. Această structură face ca polenizarea să se realizeze între stil scurt și stamine scurte, res- pectiv între stil lung și stamine lungi, deci între plante diferite. Este o adaptare apărută la unele plante alogame pentru a preveni autopolenizarea și a asigura pole- nizarea încrucișată. V. HOMOSTI- LIE. HETEROTALIC, situație carac- teristică unor ciuperci și alge, la care sexele se dezvoltă pe taluri sau micelii diferite (morfologic sau fiziologic); unele îndeplinesc rolul de sex mascul, altele de sex femei. V. HOMOTALIC. HETEROTIPICĂ, termen care de- numește diviziunea reducțională reprezentată de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică. V. HOMEOTIPICĂ, ME- IOZĂ. HETEROTROEE (gr. heteros —; trophe — hrană), (despre organis- me) care sînt obligate să preia substanțele organice din mediu, sintetizate de organismele auto- trofe; toate animalele, microorga- nismele saprofite și parazite (bac- terii, ciuperci) și plantele parazite sînt heterotrofe. Ele utilizează ca sursă de hrană plante sau animale vii și materie organică rezultată după moartea organismelor. HETEROZIGOT, termen care de- finește un genolip, organism di- ploid sau poliploid, ce posedă alele diferite la unul sau mai mulți loci homologi și, ca urmare, produce, două sau mai multe grupe de gâ- rneți. Sînt h. organismele hibride, cele care se reproduc prin aloga- mie etc. V. HOMOZIGOT. HETEROZIS (VIGOARE HIBRI- DĂ), fenomen rezultat din hibri- darea a doi părinți homozigoti (cu vigoare mica, dar deosebiți genetic), care se manifestă printr-o creștere neobișnuită în prima gene- rație hibridă, F1? a vitalității prin sporirea capacității de producție, prin adaptarea mai bună la con- dițiile de viață etc. Fenomenul h. a fost descoperit datorită cercetă- rilor genetiștilor americani E.M. East și G.H. Shull, după 1907, în urma hibridării unor linii consang- vinizate de porumb. Este utili- zat pe scară largă în producție, în special la organisme alogame: porumb, sfeclă, ceapă, pepeni etc., găini, curci, viermi de mătase etc., dar și la organisme autogame (to- mate, mazăre, griu etc.). în pre- zent, în România, vigoarea hibri- 13* HET HIB dă F1} produsă controlat după metode științifice, este utilizată pe întreaga suprafață cultivată cu porumb, pe majoritatea suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr, floa- rea-soarclui, tomate, sorg etc., la găini etc. HETEROZOM v. HETEROCRO- MOZOM. HEXAPODE (gr. hex — șase; pous — picior) v. INSECTE. HIALOPLASMĂ (gr. hyalos - sti- clă; plasma — formă, stare), me- diul celular, faza solubilă a celulei sau matricea citoplasmei, în care se află organitelc celulare și diverse alte incluziuni. La microscopul optic apare omogenă și amorfă, iar la cel electronooptic se observă prezența unor structuri fibroase și granulare. HIBERNARE, stare de viață la- tentă în timpul iernii. H. repre- zintă un fenomen de adaptare a organismului animal (unele ma- mifere, majoritatea reptilelor, am- fibienii și insectele) la condițiile nefavorabile din regiunile tempe- rate și arctice (ger, lipsă de hrană etc.) și constă în scăderea tempe- raturii corpului pînă aproape de temperatura mediului înconjură- tor și reducerea proceselor metabo- lice/ V. DIAPAUZĂ. HIBRID, descendent obținut în urma încrucișării a doi indivizi homozigoți deosebiți prin consti- tuția genetică (ex. la hibridarea QAA x aa(f rezultă un hibrid Fi cu structura genetică heterozigotă A a). HIBRIDARE, proces de încruci- șare între indivizi deosebiți gene- tic. H. poate fi apropiată, cînd indivizii reprezintă genotipuri, so- iuri sau rase care aparțin aceleiași specii fh. intraspecifică) și înde- părtată, cînd indivizii aparțin unor specii diferite (h. inter specifică) sau unor genuri diferite fh. inter - generică). V. ÎNCRUCIȘARE. HIBRIDARE INTROGRESIVĂ, in- filtrarea de gene de la o specie în genotipul altei specii prin hibri- dare și backcrossarc; are rol în evoluția speciilor. HIBRIDARE PARA SEXUALĂ (II. SOMATICĂ), unirea a două genotipuri (sau genomi diferiți ge- netic) nu pe calea încrucișării, ci prin inducerea (producerea experi- mentală) a transferului de mate- rial ereditar între protoplaști sau prin inducerea fuziunii între pro- toplaști (hibridare celulară). H.p. HID 197 HID posedă în cariotipul lor un număr de cromozomi egal cu suma cro- mozomilor existent! în protoplaști. (3a urmare, cînd sînt utilizați pro- toplașlii din țesuturi haploide — n, hibrizii somatici vor poseda doi genomi deci vor fi diploizi — 2n, iar cînd protoplaștii provin din țesuturi diploide, hibrizii celulari vor fi dublu diploizi — 2n -p 2n = 4/l Acești hibrizi între celule so- matice vor fixa materialul ereditar posedat de celulele fuzionate; ei recombină genele fără ca acestea, ulterior, să mai segrege (segrega- rea genelor se manifestă la repro- ducerea sexuală). Pînă în prezent s-au obținut unii hibrizi parase- xuali între celulele animale (între celulele tumorale, între celule uma- ne și de șoarece sau țînțar, între celule de hamster și de șoarece etc.), dar aceștia manifestă mare instabilitate în privința numărului de cromozomi, care în procesele de regenerare segregă sau se pierd (obișnuit se pierd cromozomii aduși de una din celulele partenere). La plante, hibrizii parasexuali au fost obținuți între protoplaștii unor linii sau specii de tutun, de soia și orz, de măzăriche și de mazăre etc. Perfecționarea tehnicii de ob- ținere a unor protoplaști indivi- duali și a condițiilor de mediu care să favorizeze inițierea proliferării celulare, precum și descoperirea unor factori stabilizatori ai struc- turilor noilor cariotipuri, va ridica metoda h. p. la un nivel de eficiență pe care hibridarea sexuală nu-1 poate atinge. Pentru ameliorare (a plantelor, dar și a animalelor), utilizarea metodei h.p. va repre- zenta o cucerire cel puțin egală cu marile realizări obținute pînă în prezent în acest domeniu. V. PRO- TOPLAST. HIDATODE, structuri prezente în epidermă și pe marginea limbului foliar specializate în excreția apei în timpul gutației, sub formă de picături. HIDRAȚI DE CARBON v. GLU- CIDE. HIDROFITE, plante adaptate vie- ții în apă. Posedă parenchim aeri- fer care le ajută la plutit și în pro- cesele metabolice (ex. nufărul). V. HIGROFITE, MEZOFITE, XE- ROFITE. HIDROTROPISM, tendință de ori- entare a organelor plantelor (ră- dăcinilor), spre o sursă de umidi- tate. V. TROPISM. HIDROZOARE, superclasă (Hidro* zoa) de celenterate, de apă dulce HIF 198 HIP (hidra) și marine (hidroizii, meduze- le, sifonoforele), diploblastice. Se prezintă sub formă de colonii fixate sau solitare, polipi polimorfi, me- duze. Se înmulțesc asexuat prin înmugurire, și sexuat prin fecun- dare încrucișată. HIFĂj filament alungit, de obicei ramificat, care constituie miceliul vegetativ (talul) la majoritatea ciupercilor. Este celulară sau ace- lulară; ia naștere din spori. Pe ea se dezvoltă organele de reprodu- cere. V. MICELIU. IIIGROPITE, plante de uscat, adap- tate vieții într-o atmosferă de umiditate excesivă și temperatură ridicată. Au stomate numeroase, permanent deschise, și hidatode pentru a elimina apa sub formă de picături. HIL, cicatrice pe tegumentul se- minal (indică locul de inserție al funiculului pe ovul). JIIMEN (HYMENIUM; gr. hymen — membrană), 1. stratul extern al lamelelor de ciuperci, pe care se formează structurile producătoare de spori (corpii de fructificație la multe ascomicete și basidiomicete); 2. membrană situată la limita vestibulului vaginal la femeia vir- gină. HIMENOPTERE, ordin (ITyme- noptera) de insecte holometabole, cu două perechi de aripi membra- noase, transparente și foarte fino, cu peste 40 000 de specii, printre care albinele, bondarii, viespile, furnicile etc. Sînt cele mai evoluate și bune zburătoare, trăind solitare sau fiind specializate pentru viața socială, în colonii. Unele specii (ichncumonidele) își depun ouăle în larvele, pupele sau ouăle altor insecte, pe care le distrug realizînd astfel o combatere biologică a unor insecte dăunătoare. Numeroase spe- cii sînt polenizatoare. în cadrul coloniilor (ex. albinele) se obser- vă o diferențiere morfologică pro- nunțată (polimorfism), corespun- zătoare specializării pe funcții și anume: matcă, lucrătoare, trîntori (indivizi masculi). HIPERPLAZIE, creșterea exage- rată a volumului unui țesut, ani- mal sau vegetal, prin creșterea numărului de celule care păstrează dimensiunile individuale. Fenome- nul apare ca reacție la influența unor factori hormonali, inflamatori, parazitari, tu morali etc., precum și ca urmare a unor mutații so- matice. HIPERPLOID v. POLIZOMIC. HIP 199 HIP HIPERTONIE (gr. hyper - dea- supra, mai mult; tonos — tensiune), 1. starea unei soluții cu o concen- trație ionică mare ceea ce îi con- feră o tensiune osmotică ridicată față de o altă soluție sau față de apă. Cînd nu se specifică, fenomenul se referă la membrane plasmatice și la interiorul celulelor respective. 2. creșterea tonusului unor țesu- turi (al mușchilor) sau al unor organe (căi biliare, artere etc.). HIPERTROFIE, dezvoltare exa- gerată a volumului unui țesut sau organ, datorită creșterii dimensiu- nilor individuale ale elementelor componente: celule, fibre cola- gene etc. fără sporirea număru- lui lor. Fenomenul de h. apare atît în stare normală, datorită unei funcții intense și susținute, cît și în stare patologică. HIPOBLAST v. ENDODERM. HIPOCOTIL, porțiune a tulpiniței (tineta) situată sub cotiledoane. V. EPICOTIL. HIPODERM, 1. strat de celule' situat imediat sub epiderma frun- zelor unor plante, reprezentînd un strat de protecție sau formînd un țesut de depozitare a apei; 2. țesut subcutanat (urmează dedesubtul pielii, al epidermului și dorinului), conjunctiv lax, alcătuit din celule conjunctive și bogat în celule adi- poase; 3. epiteliul generator al chitinei la artropode, nematode etc., situat sub cuticulă. HIPOFIZĂ (gr. hypo — sub; phy- sis — creștere; PITUITARĂ), glan- dă endocrină la vertebrate, situa- tă la baza encefaiului, suspendată de infundibul și așezată în fosa hipofizară a șeii turcești. Constă din patru lobi: anterior, intermediar, tubercul (care formează adeno- hipofiza) și posterior (neurohipo- fiza). Adenohipofiza secretă diverși hormoni (tropi): hormonul creș- terii sau somatotrop, hormonii go- nadotropi sau sexuali, hormonul tireotrop (stimulează tiroida) și hor- monul adrenocorticotrop — ACT II (stimulează corticosuprarenala). Neurohipofiza secretă vasopresina sau hormonul antidiuretic (scade diureza) și ocitocina (contractă ute- rul, contribuind la eliminarea fătu- lui și placentei). HIPOGEAL, tulpină subterană; co- tiledoane care rămîn în sol după germinare. HIPOPLOID v. OLIGOZOMIC. HIPOSTASIE v. EPISTASIE. HIP 200 HIS HIPOTALAMUS, parte a dience- falului vertebratelor — regiunea in- fundibulotuberiană — prin care acesta se leagă de hipofiză (neu- rohipofiză). La mamifere, conține centrii coordonării legăturii din- tre reacțiile motorii ale organis- mului, activitatea organelor in- terne și metabolism. Este conside- rat principalul centru al parasim- paticului, zonă a centrilor subcor- ticali vegetativi, centru termoge- netic și termoregulator, centru al somnului etc. HIRSUT, care este acoperit cu păr. HIRUDINEE, clasă (Ilirudinea) din încrengătura anelidelor, sînt marine, de apă dulce sau terestre (cx. lipitoarea). Reprezentanții aces- tei clase au cîte o ventuză la cele două extremități (una bucală, alta posterioară). Hirudineele duc o viață parazitară temporară, fiind sugă- toare de sînge la vertebrate (ecto- paraziți). Au corpul segmentat, turtit dorso-ventral, cu celomul redus, cu stomac care formează buzunare laterale (caccum-Mn) unde este înmagazinat sîngele; în fie- care segment al corpului se găsesc nefridii pentru excreție, ganglioni nervoși, papile senzoriale externe, iar în cavitatea bucală se deschid glande care secretă hirudina, o substanță anticoagulantă. Sînt her- mafrodite. HISTIOCIT, celulă liberă macro- fagă, componentă a țesutului con- junctiv lax. Are nucleu cromatic, migrează, fagocitează și atrocitea- ză substanțe coloidale electronega- tive (albastru tripan, carmin lili- nat), precum și cărbune, tuș etc. (se mai numesc clasmatocite, poli- blaste, celule ragiocrine, amibocite macrofage etc.). HISTOCOMPATIBILITATE, accep- tare sau eliminare a țesuturilor grefate. Fenomenul este controlat genetic, iar genele implicate ac- ționează ca antigeni. Descoperirea și studiul diverselor alele sau gene ale compatibilității, elaborarea și perfecționarea unor metode adec- vate de identificare și testare ra- pidă a acestora la organismul pri- mitor (recipient) și la organismul donor etc. sînt premise ale reușitei grefelor de țesuturi și organe. HISTOFIZIOLOGIE (gr. hisios - țesut; physis — natură; logos — știință), știința funcțiilor și acti- vității țesuturilor, a transformai i- lor histologice legate de stările funcționale. HISTOLOGIE (gr. histos - țesut; logos — discurs), disciplină a bio- HIS 201 HOL logiei care se ocupă cu studiul caracterelor structurale (microsco- pice și submicroscopice) și funcțio- nale ale țesuturilor, celulelor și formațiilor nccclulare la plante și animale. IHSTONE, holoproteide sau pro- teine simple, cu reacție bazică, so- lubile în apă, care intră în constitu- ția cromozomilor (alături de ADN); cromozomii spermatozoizilor și ba- cteriilor conțin, în loc de li., p rol amine. HOLANDRICE, termen care defi- nește genele înlănțuite complet în cromozomul Y Ia om (sexul mas- cul XY) și care se transmit exclu- siv de la tată la fiu; acest mod de moștenire a fost denumit ereditate halandrică. HOLOBLASTICĂ (SEGMENTARE TOTALA; gr. holos—întreg; blas- tos — mugure), subîmpărțirea ou- lui sau zigotului, în întregime, în blastomere; apare în ouă cu o can- titate mică sau moderată de vite- lus (gălbenuș); ex. la unele never- tebrate, la mamiferele placentare. V. MEROBLASTIGĂ. HOLOCEN, epoca actuală (recentă) din perioada cuaternară a erei ce- nozoice. HOLOCENTRIC, termen care de- numește un cromozom cu centro- merul difuz pe întreaga lungime; la acești cromozomi nu se observă constricția primară. V. CENTRO- MER. HOL O GAMET (gr. holos — întreg; ganios — căsătorie), gamet similar morfologic celulei somatice (carac- teristic organismelor uniceiulare, ex. protozoare) și care ia parte ca atare în singamie (hologamie). V. MERO GAMET. HOL O GAME, fuziunea sau sin- gamia între indivizi unicelulari ne- diferențiați sexual; condiția de a avea gârneți morfologic similari celulelor somatice. HOLOMETABOLE (METAMOR- FOZĂ INDIRECTĂ), (despre in- secte) care are metamorfoza com- pletă, trccînd prin stadiile de ou, larvă, pupă (nimfă), .adult (imago). II. sînt insectele superioare din subclasa Pterygota, secția Endopt- erygota: lepidoptere, colcoptere, In- menoptere, din Icre etc. V. IIEMI- METABOLE, PTERIGOTE. HOLOTURII, clasă (Ilolothuroidea) de echinoderme, cu corpul alungit și moale, de forma unui castravete, de unde și denumirea populară — castraveți de mare — dată h. HOM 202 HOM HOMEOSTAZIE (gr. homoios — asemănător, egal; stasis — reți- nere, staționare, fixare), menține- rea constantă a echilibrului intern; proprietate a unui sistem (orga- nism, populație, structură genetică, proces etc.) de a se menține intr-un echilibru dinamic (fiziologic, gene- tic, epigenetic etc.) în raport cu factorii interni, externi etc. HOMEOTIPICĂ, termen care de- finește cea de a doua diviziune a meiozei, similară cu o rnitoză ti- pică. V. HETEROTIPICĂ, ME- IOZĂ. HOMO (ROMEO-, HOMOEO-, HOMOIO-), prefix cu sensul: egal, asemănător, la fel etc. HO?JO, gen de primate catarrhine al cărui reprezentant este specia umană — Ilomo sapiens. Omul este cea mai perfecționată creație a evoluției, care, pe lîngă primul sistem de semnalizare (senzații for- mate pe baza excitanților externi), comun tuturor animalelor care au scoarță cerebrală, posedă și cel de-al doilea sistem de semnalizare, cuvîntul, vorbirea. El este rezul- tatul evoluției biologice, sub influ- ența selecției naturale, și a evolu- ției sociale, a cărei deosebită im- portanță nu poate fi deajuns pre- țuită. Spre deosebire de primatele precursoare și maimuțele antro- pomorfe actuale, omul, apărut în urmă cu circa 150 000 de ani (în ple- istocen), are un creier voluminos, de circa 1 500 cm3, a cărui scoarță (cortex) are o suprafață apreciată la peste 2 000 cm2, o grosime de 1,5 — 2 mm, în care sînt cuprinse pînă la 18 miliarde de celule ner- voase (de 4—5 ori mai multe com- parativ ce cea mai evoluată mai- muță antropoidă); are poziție ver- ticală, membrele posterioare adap- tate la mersul biped, iar membrele anterioare, eliberate de sarcina spri- jinirii corpului, au evoluat sub influența muncii spre mișcări con- trolate dintre cele mai complicate. Așa cum a arătat F. Engels, mîna este un organ al muncii și totodată un produs al ei. In ultimă instan- ță, așa cum a relevat tot Engels, rolul hotărî tor în transformarea maimuțelor precursoare în om, l-a avut aptitudinea de muncă, capa- citatea de a făuri unelte și de a le folosi conștient și planificat. Sub influența muncii s-a dezvoltat omul cu trăsăturile morfologice, fizio- logice și spirituale cunoscute: vor- birea, gîndirea și viața în societate, care, la rîndul ei, a asigurat omului, care este o ființă socială, o dezvol- tare materială, cultural-științifică HOM 203 HOM și spirituală, care-i permite să cer- ceteze, să cunoască, să intervină conștient în folosirea, supunerea sau orientarea fenomenelor naturale și sociale. HOMOALELE, alele cu structuri și funcții identice (ex. A cu A sau a cu a). H. apar în urma muta- ției la aceeași poziție dintr-un lo- cus; nu pot fi separate prin Cros- sing over intragenic. V. HETE- ROALELE. HOMOCARION, termen care defi- nește prezența în citoplasmă din celulele hifelor sau miceliilor unor ciuperci a unor nudei identici ge- netic. V. HETEROCARION. HOMOCLAMIDEU, (despre flori) la care învelișul floral, periantul, nu este diferențiat (în caliciți și corolă), fiind alcătuit din două verticile (aranjare în cerc) în care foliolele sau segmentele (denumite tepale) au aceeași formă și culoare (lalea, ceapă, stînjenel). V. HE- TEROCLAMIDEU. HOMOBONTE, (despre animale; majoritatea vertebratelor nemami- fere) cu dinții asemănători, nedife- rențiați. V? HETERODONTE. HOMOEOLOG (despre cromozomi), care sînt parțial homologi: are au pe anumite porțiuni aceeași sec- vență de gene. V. HOMOLOG. HOMOGAME, termen care defi- nește acele flori în care anterele și pistilele, respectiv gârneții mas- culi și femeii, ajung în același timp la maturitate funcțională (ex. la plantele autogame). V. DICHO- GAME. H0M0I0TERM (HOMEOTERM, HOMOEOTERM), (despre animale) care are sînge cald; care are o temperatură a corpului mai mult sau mai puțin constantă (putînd fi deosebită de cea a mediului înconjurător). Sînt h. păsările și mamiferele. V. POIKILOTERM. HOMOLOG (gr. homologos — iden- tic, deopotrivă, în armonie), (des- pre indivizi, organe, cromozomi etc.) similari în privința structurii, originii, poziției etc.; Ii. sînt o pereche de cromozomi cu o sec- vență similară de gene (care pot fi identice, caz în care structura este homozigotă, și deosebite, cînd struc- tura este heterozigotă). V. ANALO G. HOMOPLASMON v. HETERO- PLASMON. HOMOPTERE. ordin (Homoptera.) de insecte cu două perechi de aripi asemănătoare. Atît prima pereche HOM 204 HOR cît și a doua sînt membranoase. Au aparat bucal adaptat pentru înțepat și supt, sînt fitofage deo- sebit de dăunătoare pentru agri- cultură (ex. puricii și păduchii de plante, filoxera, păduchii țes- toși etc.). HOMOSTILIE, stil de lungime uni- formă în toate florile unei specii. V. HETEROSTILIE. HOMOTALIC, (la ciuperci) care indică existența ambelor sexe pe același miccliu (tal); care este autofertil. V. HETEROTALIG. HOMOZIGOT, termen care defi- nește un genotip, organism di- ploid sau poliploid ce posedă alele identice la unul sau mai mul ți loci homologi și, ca urmare, va pro- duce un singur fel de gârneți pen- tru locii respectivi; sînt li. orga- nismele care se reproduc prin aulo- gamie strictă. V. HETEROZIGOT. HORMON (gr. hormacin — a ex- cita), substanță organică produsă în cantități mici de anumite parii ale organismului și care este trans- portată în alte părți, unde acțio- nează specific, exercilînd un efect stimulator. La animalele vertebra- te, li. sînt produși ai celulelor glan- delor endocrine (hipofiza, epifiza, tiroida, suprarenale ș.a.), care-i secretă direct în circuitul sangvin. Stimulează creșterea, activitatea glandelor sexuale, influențează pro- cesele metabolice; alături de sis- temul nervos (reglarea pe cale ner- voasă), contribuie la realizarea uni- tății organismului (reglarea pe cale umorală). Lai plante, b. (cunoscuți și sub denumirea de auxine, hor- moni de creștere, fitohormoni sau substanțe stimulatoare ale creșterii) sînt produși în frunze, de unde sînt vehiculați spre vîrfurile de creș- tere. Auxinele stimulează diviziu- nea și alungirea celulelor, rizoge- neza, mișcarea de curbură foto- tropică și geotropică, formarea că- lușului, activitatea cambiului, for- marea florilor și fructelor, diferen- țierea țesuturilor. Auxina natu- rală activă este reprezentată de acidul 3 -indolil-acetic (C10II9O2N). H. naturali se pot obține din țesu- turi sau produse vegetale și ani- male (coleoptilc, frunze, muguri, polen, semințe, bacterii, salivă, urină etc.). Substanțe cu acțiune similară h. naturali au fost produse și pe cale artificială. Constatarea că în concentrații normale (mici) aceste substanțe sînt stimulatoare, în concentrații ceva mai mari (sau în lipsa lor) inhibitoare ale creș- terii, iar în concentratii și mai mari HOR 205 HUN sînt toxice a dus la elaborarea unor metode de utilizare practică a h. (în agricultură: stimularea creșterii fructelor, înrădăcinarea bu- tașilor, combaterea buruienilor pe cale chimică ctc.; în medicină: tratarea efectelor hiper- sau hipo- functiilor glandelor endocrine). V. AUXINĂ. HORMON LACTOGEN (PROLAC- T1NĂ, II. LUTEOTROPIC), hor- mon produs de către hipofiză (ade- nohipofiză). Stimulează secreția lap- telui, menține starea funcțională a corpului galben și pare a fi res- ponsabil pentru unele manifestări maternale, clocit etc., la mamifere, păsări, amfibicni și pești. HORMON SOMATOTROP (HOR- MONUL CREȘTERII, SOxMATO- TROF1NĂ-STH), hormon sinteti- zat de adenohipofiză. Are rol în- semnat în procesele de creștere. HUMERUS, osul părții proximale a membrului toracic la animalele tetrapode; osul brațului la om (în- tre omoplat, radius și ulna-cubilus). HUMUS, substanță organică com- plexă, de culoare închisă (neagră sau brună), rezultată din descom- punerea țesuturilor animale și vege- tale în sol. Este un coloid amorf, bogat în combinații cu carbon, oxigen, hidrogen, azot și fosfor, precum și cu potasiu, calciu și magneziu. Are o contribuție esen- țială în formarea fertilității solu- lui prin rolul său de rezervor de substanțe nutritive pentru plante și prin acțiunea sa favorabilă asu- pra texturii și capacității de reți- nere a apei. ICRE, ovule produse de indivizii femele la pești; la peștii ovipari ovu- lele (icrele) și spermatozoizii (laptii) sînt eliminate în apă unde are loc fecundarea. L unor specii de pești au o mare valoare nutritivă și un gust apreciat. Peștii din familia acipenseride sau sturionii: moru- nul, nisetrul, cega etc., produc icre de culoare cenușie, denumite „icre negre“. IDIOCROMOZOM v. CROMOZO- MII SEXULUI. IDIOGRAMĂ (gr. idios — distinct; gramma — desen), reprezentarea grafică a morfologiei individuale a cromozomilor (lungimea, mări- mea și forma). Se utilizează pen- tru studiul comparativ a două ca- riotipuri. IERBAR, colecție de plante, pre- parate, în general, prin presare și uscare, păstrate, obișnuit, în foi do hirtie. Plantele sînt identificate și clasificate, menționîndu-se locul, data și numele identificatorului. Este utilizat în scopuri didactice și științifice. ILECX (ILEUM), porțiunea ter- minală a intestinului subțire la mamifere (începe de Ia duoden și se deschide în intestinul gros). ILION (ILIUM), piesă osoasă care împreună cu osul ischium și osul pubis formează osul coxal. Este situat antero-superior (în osul co- xal). IMAGO, stadiul de adult sau ulti- mul stadiu în metamorfoza insecte- lor; i. apare din pupă și reprezintă insecta perfectă, matură sexual. DIBIBIȚIE, proces fizico-chimic de pătrundere a apei în celulele vege- tale (tinere, fără vacuole) bogate IMB 207 INC în substanțe coloidale hidrofile (des- hidratate; ex. în semințe). I. provoacă creșterea în volum a celulelor. IMBRICAT (lat. imbricare — a aco- peri cu țigle; țiglă), despre ele- mente sau formațiuni care sînt suprapuse parțial (ex. solzii, brac- teele, frunzele, petalele etc.). IMPARIC OPITATE (PERI SO- DACTILE), ordin (Perissodaclyla ori Mesaxonia) de mamifere erbi- vore nerumegătoare, la care pi- cioarele se termină cu degete copi- tate (unguligrade) neperechi, fiind dezvoltat, în special, degetul mij- lociu (al 3-lea), restul degetelor fiind nedezvoltate sau atrofiate; sînt adaptate la alergare (ex. calul, zebra, asinul, rinocerul, tapirul etc.). V. PARICOPITATE. IMPLANT, material terapeutic (țe- sut organic, organ, hormon, ele- ment medicamentos etc.) introdus sau inserat artificial la un orga- nism animal (embrion sau adult). IMPULS, forță inițială care deter- mină o acțiune, o mișcare. I. induce excitația la organismele vii. în sistemul nervos, autopropaga- rea undei produsă de excitație are loc prin fibra nervoasă, realizîn- du-se astfel influxul nervos. DIUNITATE, capacitate a unui organism vegetal sau animal de a manifesta rezistență maximă față de un produs nociv sau un agent infecțios (viruși, bacterii, fungi și animale parazite), nesensibilitate sau nereceptivitate față de o in- fecție. L poate fi totală sau par- țială. Poate fi naturală (ereditară, care obișnuit determină rezistența pasivă-statică sau axenia} și do- bîndită (activă-dinamică, declan- șată în urma unei reacții de preîm- bolnăvire specifică și vaccinări). I. plantelor se datorează unor fac- tori anatomo-morfologici (suprafa- ță cerată, cuticulă groasă etc. care împiedică pătrunderea agen- tului patogen) și unor factori chimi- co-fiziologici sau protoplasmici, ca- re inhibă dezvoltarea și înmul- țirea agenților patogeni (compo- ziția citoplasmei reprezintă un me- diu nefavorabil dezvoltării agentului patogen sau a dobîndit i. prin pre- infecții). La animale, i. este deter- minată de mecanisme diverse (impenetrabilitatea pielii, stomac antiseptic, fagocitoză, anticorpi na- turali sau artificiali). INCLUZIUNE, particulă intrace- lulară; organite (plastide, mito- chondrii, centrioli, ribozomi etc.); i. inframicrobiene sau particule INC 208 INF străine (viruși, ex. i. din turbare denumite corpii Babcș-Negri etc.); i. ergastice (substanțe organice: ami- don, grăsimi etc. sau substanțe minerale: diferite cristale) ele., incluse în citoplasmă. INCOMPATIBILITATE, exclude- rea sau respingerea reciprocă în- tre doi gârneți, între două țesuturi sau organe, între cromozomii ne- homologi în profaza I a meiozei, între două substanțe (ex. medica- mente) ctc. INCUBAȚIE, L cloci rea ouă lor (pro- cesul de dezvoltare embrionară) cu ajutorul temperaturii, naturale sau artificiale; 2. perioada cuprinsă intre infecție și apariția primelor simptome induse de agentul pa- togen (viruși, bacterii, ciuperci, paraziți etc.). INDERISCENT (despre fructe), ca- re nu se deschide la maturitate (ex.: nuca, cariopsa, achena etc.), semințele rămînînd închise în peri- carp fără a fi eliberate spontan. INDUCERE (lat. inducere - a conduce spre), acțiunea sau pro- cesul care cauzează apariția unui fenomen, unei substanțe etc. INDUCTOR (D ER E PR E SOR), substanță chimică (moleculă mică specifică; proteică) care combi- nată cu o moleculă represor o schimbi! în formă inactivă, per- mițînd sinteza unei cantități mai mari dintr-o proteină specifică. INDUCȚIE (lat. inducere}. iniție- rea, influențarea sau producerea unui fenomen ori proces sub ac- țiunea unor stimuli, factori, enzimn (,4c. INDUS, care rezultă din acțiunea de inducere; (despre un fenomen sau proces) care este dictat și in- fluențat de un stimul extern (ex. inducerea poliploidiei, a mutații! gemea, a unor mișcări la plante ctc.). INEL, structură anatomică în for- mă do cerc. 1. zonă concentrică inelară prezentă în tulpina și rădă- cina plantelor lemnoase din zona temperată, care reprezintă creșteri anuale în grosime: 2. conformație cromozomală rezultată din alocarea brațelor unor cromozomi nehomo- logi în translocație ctc. INFECȚIE, proces patologic caro constă în 1. invazia si dezvoltarea în organism a unor agenți pato- geni; 2. stare patologică condițio- nală de invazia organismului de către un germen microbian. INFESTARE, invazia și dezvol- tarea în organismul gazdă, a unor INF 209 INF organisme care trăiesc ca para- ziți (cctoparaziți, endoparaziti). INFLAMAȚIE, proces morfofunc,- țional de reacție locală a organis- mului animal fată de atacul unui agent patogen; se manifestă prin edeme, dilatarea vaselor sangvine, diapodeza leucocitelor și pasajul proteinelor sîngolui în spațiile ti- sulare, metamorfoza celulelor etc. INFLORESCENȚĂ, structură repre- zentind modul de ramificare și gru- pare a ramurilor purtătoare de flori. După acest, criteriu (lipul de rami- firare a ramurilor), i. sînt: race- moasc sau nedefiniie (monopodiale) și cimoase sau definite (simpodiale). I. racemoase sînt alcătuite d in- tr-un ax principal, cu o creștere con- tinuă, nedefinită (nu are floare), pe care cresc axe secundare late- rale, monopodiale, purtătoare de flori. Descinderea florilor începe de la bază și continuă spre vîrf (acropetal). Sînt inflorescențe ra- comoaso: racemul, corimbul, ru- cemul compus (punicul), umbelu, spadix (spadicc), ști uleiele, spicul, cimentul, copilului, calalhidiul. I. ci- moase, sînt alcătuite dintr-un ax principal ce se termină cu o floare (creștere definită), pe care se dez- voltă. ramuri laterale, cu o com- portare identică. Sînt L cimoase: cima (multipară sau plciochaziu; bipară sau dichaziu; unipară sau monochaziu) și pjomerulul. Unele plante pot avea i. mixte, reunind ramificarea nedefinită cu ramifi- carea definită (ex. corimb cu cala- iidii, umbelă cu spic, spic cu glo- morul etc.). INFLUX NERVOS, propagarea un- dei de excitație într-o fibră ner- voasă (la om, cu o viteză de 0,5 — •120 m/scc.) Poate fi condus cen- tripet (do la periferie spre sistemul nervos central) și centrifug (de la centrii nervoși la organele elec- toare: mușchi, vase, glande etc.). INFORMAȚIE GENETICĂ, infor- mația conținută de o secvență do nucleolizi într-o moleculă de ADN (sau ARN cu rol genetic). Această secvență de nucleotizi ordonează sau codific5 secvența de amino- acizi într-o proteină specifică. Zi- gotul conține toată informația ge- netică necesară pentru creșterea și dezvoltarea unui organism ani- mal sau plantă adultă. INFUXDIBULUM, structurii ana- tomică similară unei pîlnii (ex. i. hipotalamusului (prelungire coni- că legată de neurohipofiză prin tija pituitară), i. trompei uterine (sau pavilionul trompei; extremi- tatea externă orientală spre ovar). 14 INF 210 INS EVFUZORI v. CILIATE. INHIBITOR, substanță care opreș- te sau întîrzie o reacție chimică, un proces etc.; genă majoră, mo- dificatoare, care inhibă funcția unei gene sau a unui sistem de gene. INHIBIȚIE (lat. inhibere — împie- dicare, înfrînare), prevenirea sau oprirea unei acțiuni, proces, reacții chimice, sau a unei funcții biologice; prevenirea sub acțiunea unui impuls nervos care apare în sistemul nervos central a activării unui efector etc. V. EXCITAȚIE. INHIBIȚIE FEEDBACK (RETRO- INHIB1ȚIE ENZIMATICĂ), sis- tem de control al sintezei proteice prin cantitatea de produs final a lanțului metabolic respectiv; pro- dusul final în cantitate mare inhibă enzima ce controlează prima etapă a sintezei proprii (deci a produsului final). Acest tip de inhibitor speci- fic, reprezentat de produsul final, care este foarte diferit de substratul enzimei, se numește allosteric. V. REPRESIE ENZIMATICĂ. INDIA (lat. anima — viață, suflet; cor, lat. — inimă), organul central cavitar al aparatului cardiovascu- lar, care asigură circulația sîngelui, limfei și a lichidului interstițial. Variază ca așezare, formă, dimen- siuni. Este învelită în pericard, care îi acoperă peretele (miocard și endocard) și, respectiv, comparti- mentele (la om: două atrii și două ventricule), care comunică între ele prin cele două orificii atrioventricu- lare prevăzute cu valvule (bicus- pidă sau mitrală în partea stîngă, și tricuspida, dreapta). Circulația sîngelui este asigurată de contrac- ția (sistolă) și relaxarea (diastolă) mușchiului cardiac. Astfel, în timpul sistolei atriale, ventriculele fiind în diastolă, sîngele trece în ele, iar în timpul diastolei atriale, ventricu- lele sînt în sistolă și valvulele atrio- ventriculare sînt închise, fapt ce face ca sîngele din vene să pătrundă în atrii. Cînd ventriculele sînt în sistolă, sîngele trece din ventricule în artere. V. APARAT CIRCU- LATOR. INOCULUM, celule, bacterii, spori etc., precum și material infecțios, reprezentat de sînge, spută etc., introduse într-un organism sau mediu de cultură care asigură în- mulțirea. Inocularea cu produse patologice anume preparate se prac- tică atît în scopul stabilirii diagnos- ticului cît și în vederea imunizării (ex. vaccinarea). INSECTAR, colecție de insecte con- servate și clasificate sistematic sau INS 211 INS după alte criterii (în funcție de plantele atacate, utilități etc.). INSECTE, clasă (Insecta sau Ilexa- poda) de artropode antenate, care cuprinde 4/5 (mai mult de 1 000 000) din speciile de animale cunoscute (circa 1 500 000). I. sau hexapodele au apărut probabil în devonian, spre carbonifer. Au corpul acoperit cu chitină (exoschelet), divizat în 3 regiuni: cap, torace și abdomen. La cap, se găsesc ochii simpli și compuși, o singură pereche de antene și piesele aparatului bucal. Toracele cuprinde 3 segmente cu 3 perechi de picioare (6 picioare = hexapode) și în general 2 perechi de aripi. Abdomenul, tipic, cu- prinde 11 segmente (pterigotcle su- perioare au 10 segmente), avînd la partea terminală ovopozitor (la fe- mele) sau aparat copulator (la masculi). Au sexele separate, iar dezvoltarea post-embrionară este rar directă și se desfășoară Ia majo- ritatea insectelor prin metamorfoză. Aparatul bucal sau armătura bucală — alcătuit din următoarele piese chitinoase: buza superioară sau labrum^ buza inferioară sau labium, două mandibule și două maxile — este adaptat la apucat și rupt, supt, înțepat etc. Cei doi ochi sînt mari, compuși din mai multe elemente 14* vizuale, numite omatidii, care au la exterior fațete hexagonale. Sis- temul nervos este ganglionar sca- lariform. Tubul digestiv, prevăzut doar cu glande salivare, este adap- tat pentru hrană de natură vege- tală sau animală. Respirația este traheană, iar aparatul circulator, cu sînge incolor, are rol doar în transportul substanțelor hrănitoare și în excreție (care se face prin tuburi Malpighi). Multe dintre spe- ciile de insecte sînt folositoare omu- lui (ca polenizatoare sau producă- toare de miere și fire de mătase sau ca entomofage) sau dăunătoare (fiind parazite vegetale, animale și umane precum și vectoare ale unor boli). INSE CTIV ORE, ordin (Insectivora) de mamifere placentare inferioare care se hrănesc, în special, cu in- secte și larvele acestora (ex. ariciul, cîrtița etc.). INSULINĂ, hormon proteic cu rol esențial în controlul metabolismu- lui glucozei (dirijează cantitatea de glucoza) din sînge. Influențează, de asemenea, metabolismul lipidelor și al protidelor. Este secretată de celulele insulelor Langerhans din pancreasul vertebratelor; creșterea cantității de glucoză din sînge pro- voacă secreția L, care determină o INT 212 INT utilizare mai activă a glucozei de către țesuturi. Lipsa i. tulbură func- ția glicogenetică a ficatului, deter- minînd creșterea glucozei în sînge (hipcrglicemia) și în urină (glico- zuria), fenomene caracteristice dia- betului zaharat. Recent s-a recu- noscut faptul că descoperirea i. îi revine fiziologului român N. Pau- Icscu (1869—1931), care are meritul de a fi comunicat primul rezultatele cercetărilor cu privire la acest hor- mon hipogliccmiant. V. PAN- CREAS. INTEGUMENTE, învelișuri ale ovu- lului (unul intern, primina și altul extern, secundina) care protejează nucela. In partea apicală, i. for- mează o deschidere, micropilul, iar în partea opusă se află funiculuL Din i. se dezvoltă tegumentul semi- nal. INTERACȚIUNE NUCLE O-C1TO- PLAS3IICĂ, interacțiunea dintre cromotip (genele din nucleu) și plasmotip (plasmagenele dintr-o citoplasmă străină, hoterogenă). Poate rezulta fie o acțiune normală a genoHpului in ansamblu, în cazul existenței unei afinități între cromo- tip și plasmotip, fie (în cazuri frec- vente) predominarea expresiei plas- magenelor și manifestarea eredității extranucleare. INTERACȚIUNEA GENELOR, fe- nomenul de interdependență a două sau mai multe gene neale’e, ambele sau toate necesare pentru sinteza unui produs final și în ultimă in- stanță pentru manifestarea unei ca- racteristici. Principalele tipuri ale Lg. sînt: episLazia și hiposlazia. i. complementară și î. modificatoare. I.g. determină apariția în F2 (ge- nerația a 2-a) a unor raporturi de segregare deosebite de segregarea menddiană determinată de gene cu acțiune independentă. INTERCALAU, care se inserează printre altele. 1. referire la meriste- mele intercalare situate în masa țesuturilor permanente, ex. porțiu- nile do meristem situate la baza internodurilor și a limbului foliar la plantele monocotiledone etc. Mcristemelc intercalare sînt consi- derate precursori ai țesuturilor con- ducătoare. 2. nervurile secundare intercalate printre nervurile prin- cipale (ex. la aripile insectelor, la frunze) etc. INTERCRO3IOZO3IAL, referitor la o silualm sun un fenomen care im- plică doi sau mai multi cromozomi. V. TRANSLOCAȚ1E. INTERFAZĂ, faza dintre două diviziuni; perioada din ciclul divi- INT 213 INT ziunii celulare cuprinsă între tclo- fază si profază. I. reprezintă peri- oada pregătitoare a mitozei prin sinteza ADN, reproducerea centri- lor mitotici, crearea rezervei de energie ctc. INTERFERENȚĂ (lat. inter - în- tre; ferire — a lovi), fenomen rezul- tat din suprapunerea unor tendințe sau acțiuni diferite și care constă în neutralizarea sau prevenirea reci- procă. în genetică, tendința unui crossover de a interfera (a influenta negativ, a stînjeni) apariția unui alt crossover (a unui Crossing over dublu), în vecinătatea sa (intre două gene succesive apropiate). INTERFERON, substanță an ti vi- rală proteică, specifică, sintetizată de celula-gazdă în timpul infecției virale, capabilă să inhibe multi- plicarea virusului. I. poate fi produs artificial, pe culturi celulare infes- tate fie cu viruși inofensivi, fie cu viruși inactivați. INTERGENIC, care se referă la o schimbare produsă în structura cromozomilor. V. DISLOCAȚIE. EXTERNO.D, segment al tulpinii situat între două noduri succesive (ex. la porumb). Noțiunea de i. denumește și partea dintr-o fibră nervoasă cuprinsă între două stran- gulat ii inelare Ranvier (întreruperi segmentare ale tecii de mielină din jurul fibrei nervoase). V. NOD. INTER OCEPTOR, receptor . care Răspunde stimulilor apăruți în inte- riorul organismului (ex. la nivelul organelor digestive, a aparatului respirator, în vasele sangvine, în alto organe, țesuturi etc.). Excita- țiile asupra acestui tip de receptori, conduse la centri nervoși și scoarța cerebrală, dau senzații caracteris- tice: de saturație sau foame, de durere ctc., contribuind în ace- lași timp la coordonarea și integra- rea funcțională a organelor interne. V. EXTEROCEPTOR. INTERSEXUALITATE (lat. inter- între; sexus — sex), condiția unui organism dintr-o specie dioică de a manifesta caractere interme- diare între masculul tipic și femela tipică. INTERSEXUAT, hibrid anormal care apare în cadrul speciilor dioice (unisexuate), la care caracterele primare sau secundare ale ambelor sexe sînt prezente într-un fcuutip intermediar (nejuxtapuse în spațiu ca la ginandromorfi). INTER ȘTIȚI AL, care este așezat între structurile sau țesutul de bază al unui organ (ex. celulele glandu- INT 214 INV lare din țesutul conjunctiv, situat între tubii seminiferi ai testiculu- lui; celulele conjunctive situate între lamelele osoase ale sistemului haversian etc.). Se poate referi, de asemenea, la apa din sol, Ia micro- organismele care trăiesc între par- ticulele solului etc. IXTESTIN, canalul alimentar de la stomac (pilor) la anus sau cloacă. La vertebrate, în intestin are loc desăvîrșirea digestiei alimentelor sub acțiunea sucului pancreatic, a bilei și a sucului intestinal și absorb- ția și asimilația acestora. Absorbția produselor digestiei are loc, în principal, în partea anterioară sau i. subțire (de 5 —6 m la om; alcătuit din: duoden, jejun și ileon), iar resturile alimentare ajung în partea posterioară sau L gros (de circa 1,6 m, alcătuit din: cec, colon și rect). INSTINCT, tendință înnăscută de comportare într-un mod caracteris- tic unei anumite specii animale; complex de reflexe succesive înnăs- cute și specifice, care apar ca răs- puns la diverși stimuli externi și care concură la adaptarea, apăra- rea, hrănirea și reproducerea orga- nismului animal. INT1NĂ, membrana internă a gră- unciorului de polen. V. EXINĂ. INTRAGENIC, care se referă la interacțiunea dintre alelele sau sublocii unui locus (ex. dominanță- recesivitate, dominanță incompletă, codominanță, supradominanță, Cros- sing over, mutație etc.). I^TUSUSCEPȚIUXE, creșterea în suprafață a membranei celulare prin intercalarea, între particulele existente, a noi particule produse de citoplasmă. Procesul continuă pînă la ajungerea celulei la mărimea caracteristică. V. APOZIȚIE. IXULINĂ, polizaharid vegetal solu- bil, format din fructoză, care este depus în rizomii și rădăcinile multor specii de plante (dahlia, topinambur etc.). INVAGINAȚIE, pătrunderea spre interior a unei părți dintr-o forma- țiune anatomică, pentru a forma o pungă deschisă pe suprafața ori- ginală; ex. formarea gastrulei prin invaginarea peretelui blastulei. V. GASTRULARE. INVERSIUNE CROMOZOMAlA, tip de dislocație crornozomică, care constă în rotirea unui fragment cromozomic cu 180° și reașezarea lui în același cromozom; rotirea unui segment format din cîțiva INV 215 nucleotizi dintr-o moleculă de ADN (sau ARN cu rol în ereditate) și reașezarea sa în aceeași moleculă, determinînd, alături de alte schim- bări în succesiunea bazelor, o mu- tație genică. IN VITRO (lat. — în sticlă), despre o experiență care se efectuează în afara organismului, în condiții de laborator. IN VIVO (lat. — în interiorul orga- nismului viu), (despre o experiență) care se efectuează cu un organism viu sau într-un organism viu. INVOLUCRU, înveliș protector. La unele plante (compozite, umbelifere etc.), ansamblul bracteelor care protejează inflorescențele tinere (umbela, calatidiul). La briofite, grup de frunzulițe care învelesc organele sexuale. INVOLUȚIE, proces invers dezvol- tării normale (a unui organ, a unei forme etc.). IPOTEZA „O GENĂ - O ENZIMĂ“, ipoteză elaborată de G.W. Beadle și E.L. Tatum, în 1941, și care presu- pune că fiecare genă controlează sinteza, funcția și specificitatea unei enzime. V. GENĂ. iri IRADIERE, expunere la acțiunea unor radiații ionizante (raze X, raze gamma, neutroni etc.) sau neionizante (raze ultraviolete) a unor celule, țesuturi sau organisme vegetale și animale. Sub influența i. au loc ionizări și excitații ale moleculelor, efecte utilizate în indu- cerea de schimbări în structura plasmei germinative (gene, cromo- zomi); se utilizează și în terapia unor boli. IRITABILITATE, proprietate ca- racteristică a materiei vii de a fi sensibilă, de a recepționa schimbă- rile din mediu și de a reacționa, în general, printr-o activitate adap- tivă. IRIS, 1. Membrană discoidală sub- țire, circulară, con tractilă și vascu- lară a globului ocular la vertebrate. Situat între cornee și cristalin și atașat de corpul ciliar, irisul are în partea centrală o deschidere — pupila, prin care lumina ajunge la retină. Funcționează asemenea unei diafragme (datorită fibrelor mus- culare radiare care dilatează și a fibrelor circulare care reduc pupi- la) cu rolul de a doza reflex canti- tatea de lumină ce pătrunde în ochi (lumina stimulează retina și nervul optic și ca urmare irisul se contractă la lumina slabă și se dilată la lu- ISC 216 IZO mină puternică). I. conține pigmenți (molanofori) care determină cu- ]narea ochiului: albastră la o canti- tate mică, verde, cenușie, neagră la o cantitate din ce în ce mai mare. 2. Grup de plante (st înjonolu 1) care alcătuiesc genul Iris în familia Iridaceae. ISCHIUM (ISCIIION), piesă osoasă care, împreună cu osul diurn și osul pubis, intră în alcătuirea osu- lui coxal. .Este situat posloro-in- forior. IZOALELĂ, mutantă caro pro- duce un fenolip asemănător celui produs de alela standard de lip sfdbatic; alele diferite care produc același efect fenol ipic în stare homozigotă. 1Z0CR0M0Z0M, cromozom cu brațe homologe, identice genetic. Apare prin misdiviziunea centro- morului (diviziune transversală) și redaplicarea fragmentelor telocen- trice respective. IZOGAMIE, singamia unor gârneți sau celule similare nodifercnțiaîe morfologic, ci numai funcțional în cele două sexe: femei sau mascul. IZOLARE GEOGRAFICĂ, unul din clementele importante ale modifi- cării speciilor prin selecție naturală. Potrivit concepției lui Ch. Darwin selecția naturală sau supraviețuirea celor mai ap ți, este influențată do trei clemente — încrucișarea, izo- larea și numărul de indivizi. Ch. Darwin, în „Originea speciilor^ (1859), afirmă că într-o regiune limitată sau izolată, nu prea în- tinsă, condițiile de viață organice și noorganice sînt în general aproape uniforme, astfel îneît selecția na- turală va tinde să modifice în ace- lași sens toți indivizii care variază dintr-o specie. Ca urmare, încruci- șarea cu locuitorii regiunilor încon- jurătoare va fi astfel împiedicată. Referindu-se la „teoria segregării gcograficc“ sau „teoria separării^ a naturalistului german M. Wagncr, care susținea că izolarea geografică ar avea un rol mai important în formarea speciilor decît selecția naturală, Ch. Darwin a făcut preci- zarea că nu poate fi în nici un caz de acord cu acest naturalist, după care migra! ia și izolarea sînt ele- mente necesare pentru formarea do noi specii. Studiile moderne de evoluție au pus în evidență moda- lități multiple de izolare între populații precum și rolul lor uneori decisiv în procesele de speciațic. Do aceea, E. Racoviță (1912), defi- nește specia, drept o „colonie izo- lată de consangvinii Descoperirile IZO 217 IZO ulterioare privind mecanismele ere- dității și variabili tații au confirmat idcca darvinistă că izolarea în anu- mite circumstanțe poate constitui un clement favorabil, iar în altele defavorabil, în acțiunea de modifi- care a speciilor prin selecție natu- rală. V. DARVINISM. IZOMERI, substanțe cu structură chimică identică în privința tipului și numărului de atomi, dar diferite în aranjarea atomilor, fapt care le conferă proprietăți fizico-chimice deosebite. IZOPODE, ordin (Isopoda) de crustacee, fără carapace, acvatice și terestre, libere și parazite. Au 7 segmente toracice, fiecare cu cîte o pereche de pereiopode (picioare), toate cu aceeași constituție: ex. specia Idolhea sau grupurile de specii Epicaridae (parazite pe alți crustacei), Oniscidae și Porcellidae (parazite pe plante, în cîmp, sere, pivnițe) etc. IZOPTERE, ordin (Isoplera) de in- secte heinimetabole, cu aripi egale (ex. termitele), care duc un mod de viață social, în colonii; sînt poli- morfe: forme sexuate — matcă și masculi — și forme asexuate — lucrătoare și soldați. IZOTONIE, (despre proprietățile unei soluții) care are o presiune osmotică egală cu a unei soluții de referință și, ca urmare, dacă sînt separate printr-o membrană ele se vor găsi în echilibru neprimind sau nepierzînd apă prin osmoză; izoos- motic. în lipsa unor precizări, se referă la membrana plasmatică și la interiorul celulelor respective. IZOTOP (gr. isos — egal; top os — loc), forme sau variante ale unui clement chimic care au ace- lași număr atomic (același număr de ordine în tabloul lui Mendeleev și aceleași proprietăți chimice, dar care diferă între ele prin greutatea (masa) atomică, ex. i. uraniului: U-35, U-38, U23< IZOTOP RADIOACTIV (RADIO- IZOTOP), izotop sau formă a unui element chimic care are pro- prietăți radioactive. I.r, pot fi naturali (apăruți în natură) și artificiali (produși experimental). Datorită proprietății lor de a emite radiații, (care pot fi detectate) i.r. au căpătat o largă utilizare în re- levarea unor fenomene și procese fizice, chimice și biologice, ex. i,r. a carbonului, G14 este folosit în cercetările fiziologice și cronologice (slabi li rea și succesiunea datelor istorice) etc. ÎNCHEIETURĂ v. ARTICULAȚIE. ÎNCRENGĂTURĂ, unitate taxono- mică majoră alcătuită dintr-un grup de clase care au un plan de organizare general comun. In clasi- ficarea plantelor, unii botaniști utilizează și noțiunea de diviziune, iar în clasificarea animalelor unii zoologi întrebuințează și noțiunea de filum. ÎNCRUCIȘARE, proces de unire pe calea reproducerii sexuate a unor indivizi aparținînd unor biotipuri, soiuri, rase, specii etc., deosebiți genetic (în privința structurii ale- lîce la un locus, la mai mulți loci sau prin genomi întregi). î. la eucariote constă în unirea gârneților, iar la procariote prin alte modali- tăți, ex. la viruși prin infecții mul- tiple (invadarea în același timp a celulei gazdă de mai multe parti- cule virale deosebite genetic), la bacterii prin conjugare, transduc- ție, sex ducție și transformare etc. V. HIBRIDARE. ÎNCRUCIȘARE RECIPROCĂ, în- crucișare între indivizi hermafrodită în care fiecare îndeplinește atît rol de genitor matern cit și de genitor patern, după formula: A? X B^ și B 2 X AcT. ÎNCRUCIȘARE SIB. (de la engL siblings, derivat din cuvin tul an- glo-saxon sibb — înrudit cu, asemă- nător cu), împerecherea, la repro- ducerea sexuată, a unor indivizi de sex diferit proveniți din părinți comuni. La om, î. SIB (incest), indică raportul sexual între indivizi strîns înrudiți: frate x soră, ma- mă x fiu, fiică x tată etc. V. CONSANGVINIZARE. Înghițire v. deglutiție. ÎNL 219 ÎNS ÎNLĂNȚUIREA GENELOR v. LINKAGE. ÎNMULȚIRE, însușire a organis- melor vii de a se reproduce prin for- marea de noi indivizi. Se realizează sexual și asexuat (prin diviziune celulară, înmugurire, sporulare, or- gane vegetative etc.). V. REPRO- DUCERE. Însușire v. caracteristică. JEJUN, cea dc-a doua porțiune (mediană) a intestinului subțire, la mamifere, situată între duoden și ileon, cu numeroase îndoituri sau anse intestinale. Are rol în absorbția alimentară. JIR, fructul fagului. Reprezintă o achenă bi- sau tri-carpelară. JURASIC, perioadă în mezozoic (intre triasic și cretacic), care începe în urmă cu circa 155 000 000 de ani. în j. apar reptilele zburătoare și păsările, domină dinozaurii, apar mamiferele primitive; sînt răspîn- dite pădurile de conifere. RARYON (gr.), nucleu. Element de compunere al unor noțiuni cum sînt: cariochineza, cariolimfă, carto- plasma, dicarion, eucariote, monoca- rion, procariole etc. KILLER (engl. ucigaș), tip de paramecium (protozoar ciliat) așa- numit „rezistent“ sau „ucigași în citoplasmă căruia se găsesc simbi- onți de natură virotică (particule kappa, pi, lambda etc.) care au însușirea de a secreta, în mediul înconjurător, o substanță toxică, paramecina, care provoacă moartea tipului opus denumit „senzitiv“. KINESIS (gr.; CHINEZĂ, CINE- ZĂ), mișcare. Element de com- punere al unor noțiuni cum sînt: cariochineză) diachinezd, - cilochi- neză, interchineză etc. KINETOCOR v. CENTROMER. RINETOZOM (CINETOZOM), corp granular situat la baza unui flagel sau cil. LABIAL, care se referă la buze, care aparține buzelor. LABLATE, familie (Labiatae) de plante dicotiledone, care cuprinde circa 4 000 de specii, caracterizate printr-o corolă gamopetală zigo- morfă bilabiată. în general, cu patru stamine și gineceu bicarpelar, iar fructul o tetraachenă; tulpina are patru muchii, fiind acoperită ca și frunzele de peri secretori. Sînt utilizate ca plante melifere și pentru extracția unor uleiuri (ex. salvia, levănțica, menta, cimbrul, urzica moartă, j alesul etc.). LABIRINT (URECHEA INTER- NĂ; lat. labyrinthus}, totalitatea ca- nalelor și cavităților care alcătuiesc urechea internă; se compune din- tr-o parte osoasă (labirintul osos) și una membranoasă (labirintul membranos). LABIUM (lat. — buză), buza sau o structură în formă de buză; buza inferioară a insectelor rezultată din fuziunea unei perechi de apen- dice (secunde). LABRUM (lat.-buză), buza supe- rioară la insecte. LACERTILL4 (SAURIA), subordin, în ordinul Lepidosauria, care cu- prinde șopîrlele (circa 2 000 de specii actuale). V. REPTILE. LACTEALE v. CHILIFERE. LACTOi'LAVLVĂ, vitamina B2 (ri- boflamina ). LACTOZĂ, dizaharid (C12 H22 On) care se găsește în celulele anima- lelor (în laptele mamiferelor). Este alcătuită dintr-o moleculă de galac- toză și una de glucoză. LAG MUTAȚIONAL, intervalul de timp scurs din momentul LAM 223 LAM acționării unui agent mutagen pînă la manifestarea fenotipică a muta- ției genice induse. LAMARCKISM (TRANSFOR- MI SM), prima teorie evoluționistă, formulată de Jean-Baptiste de La- marck (1744—1829) în lucrarea „Philosophie zoologique“ (1809). Potrivit acestei teorii fiecare dintre ființele vii a suferit schimbări mai mult sau mai puțin importante în ceea ce privește starea organelor sale și raporturile care se stabilesc între ele. Ca urmare, specia are doar o constanță relativă, deoarece toate speciile sînt adevărate pro- ducții ale naturii, pe care ea le-a făurit succesiv, de-a lungul unor perioade de durată enormă și în prezența unei variații considera- bile în circumstanțele care s-au succedat. Pentru Lamarck trans- formarea este un proces evolutiv, căci variația se face întotdeauna în aceeași direcție, de la simplu la complex, de la rudimentar la perfecționat, progresiv și fără sal- turi. în acest fel se manifestă una dintre proprietățile incontestabile ale ființelor vii și anume adaptarea lor la condițiile de viață și realizarea concordanței dintre organism și condițiile de viață. Rezultă că în concepția lui Lamarck speciile se transformă direct, sub acțiunea con- dițiilor de mediu, care, ca și folosirea mai intensă sau mai slabă a unui organ produce modificări adaptive în organismele vii. Aceste modificări dobîndite de organisme în timpul vieții lor se transmit la descendenți, cu alte cuvinte are loc moștenirea caracterelor dobîndite. în general, aceste idei sînt corecte dacă 1. este apreciat prin prisma ideii că timpul (reprezentat de perioade de durată considerabilă) este unul din- tre principalii operatori ai lumii vii. Neajunsurile teoriei lui Lamarck se referă la cauzele transformărilor. Astfel, el consideră că transfor- marea și progresul ființelor vii se petrec datorită unui fel de „putere" sau „impuls" care există în fiecare ființă și care tinde din interior să complice corpurile vii și să le pună de acord cu starea condițiilor de mediu. Apelarea la această „putere" care este o forță de origine misteri- oasă, asemănătoare „forței vitale“, demonstrează că în privința conți- nutului procesului transformării speciilor Lamarck a rămas tributar idealismului și misticismului. Un merit deosebit al lui Lamarck este acela de a fi folosit termenul de „biologie" aproape concomitent cu G. Treviranus (1776—1837) și L. Oken (1779 — 1851). Lamarck se LAM 224 LAK referă la această nouă știință care are ca obiect de studiu „ființa vie“ în lucrarea: „Ilistoire Naturelle des Animaux sans Vcrtebres“ (1815— 1822), în care scrie: „Tot ceea ce este în general comun vegetalelor și animalelor sau toate facultățile care sînt proprii fiecăreia dintre aceste ființe fără excepție trebuie să constituie unicul și vastul obiect al biologiei, căci cele două feluri de ființe pe care tocmai le-am citat sînt toate escnțialmente corpuri vii și sînt singurele ființe de această natură care există pe globul nos- tru. Observațiile care îi aparțin biologiei sînt, așadar, cu totul independente de deosebirile pe care vegetalele și animalele le pot prezenta în natura lor, în starea lor și în facultățile care pot fi proprii unora dintre ele“. In acest fel ști- ința despre viață, biologia, înzes- trată cu un nume și un obiect de studiu, înarmată progresiv cu con- cepte și tehnici proprii de inves- tigație, își începe drumul strălucit al consacrării o dată cu adîncirea cunoașterii trăsăturilor comune alo viului și cu fundamentarea conți- nutului științific al fenomenului numit viață. V. NEOLAMARG- KISM. LAMELIBRANHIATE, clasă (La- mellibranchiala) de moluște fără cap, cu cochilie bivalvă, cu un organ denumit picior care servește la deplasare și fixare, și cu branhii lamei are (ex. stridii și midii, scoica de rîu). Sînt marine și dulcicole, formînd un grup numeros de circa 25 000 de specii. LAMINA v. LIMB. LANȚ POLiPEPTIDIC, structură alcătuită din subunități de ami- noacizi, legate între ele într-o sec- vență specifică. O extremitate a 1. p. este constituită dintr-o gru- pare NH2 liberă (N-terminală), iar cealaltă extremitate este consti- tuită dintr-o grupare carboxil COOH liberă (G-terminală). V. SINTEZA PROTEINEI. LANUGO, părul fin ce acoperă fătul uman și care, obișnuit, dispare înainte de naștere. LAPȚI, spermatozoizii la pești. V. ICRE. LARINGE (gr. larynx), organ al fonației (vocii) la majoritatea verte- bralelor tetrapode (cu excepția păsărilor), situat între faringe și trahee. Este format din cartilaje și mușchi căptușite de o mucoasă pe care se află două pliuri trans- LAR 225 LAC verse, care reprezintă coardele vo- cale. Conduce aerul spre trahee. V. SIRINX. LARINGE INFERIOR v. SIRINX. LARVĂ, forma preadultă prin care trec unele animale după ieșirea din ou (ex. majoritatea neverte- bratelor, peștii și amfibienii). în stadiul larvar, organismul duce o viață independentă, uneori dife- rită de a adultului, de care se poate deosebi pregnant ca formă și prin faptul că nu este capabil de repro- ducere sexuată. Obișnuit, 1. ajunge în stadiul de adult printr-un com- plex de transformări (năpîrlire, metamorfoză). L. au trăsături dife- rite, ca urmare, în funcție de gru- pele de organisme la care apar, se întîlnesc cîteva tipuri de 1. și anu- me: trochofora (la viermi și moluște), omida (la fluturi), nauplius (la crustacee), mormolocii (la amfi- bieni) etc. LATENT, care este în stare inac- tivă (dormindă, în repaus), dar cu menținerea funcțiilor vitale care se pot dezvolta în condiții de mediu favorabile. V. HIBERNARE. LATEX, suc asemănător la aspect cu laptele, produs de celule latici- fere ale unor plante din familiile 15 Mic dicționar de biologie composite, papaveracee, agaricacee, euforbiacee ș.a. Variabil în compo- ziție, 1. conține proteine, zaharuri, săruri minerale, alcaloizi, cauciuc, ulei etc., care în prezența aerului se coagulează cu rapiditate. Din 1. arborelui de cauciuc (llevea brasi- licnsis) se produce cauciucul na- tural. V. LATICIFERE. LATICIFERE, celule alungite, sim- ple sau ramificate, asemănătoare unor tuburi. Sînt prezente la unele plante cu flori (Composilae, Pa- pavcraceae, Euphorbiaceae etc.) și au proprietatea de a secreta un suc lăptos — latex. LĂCUSTE, denumire dată unui grup de insecte din ordinul Ortho- ptera (superfamilia Tctligonioidea și superfamilia Acridoidca), cu cap ortognat, cu aparat bucal confor- mat pentru rupt și masticat, ante- ne de diferite mărimi (setiformă- lungă sau filiformă-scurtă) și pere- chea a 3-a de picioare fiind adap- tată pentru sărit. Au organe de stridulație (organe de produs sunete în perioada de copulație prezente la masculi) și organe timpanale (organele auditive). Femelele po- sedă ovipozitor de diferite mărimi, iar ouăle sînt depuse în sol sau în țesuturile plantelor — în grupe LAP 226 LEG sau separat — sau în ooteci. Sînt migratoare, polifage, iar în anu- mite zone, în unii ani, L pot dis- truge întreaga producție agricolă (ex. lăcusta verde, Tettigonia viri- dissima, lăcusta călătoare, Locusta mi oratoria etc.). LĂPTIȘOR DE MATCĂ, denumire data secreției glandelor faringiene o le albinelor doici. Bogat în hor- moni, în vitamine și alte substanțe biostimulatoare, L de m. constituie hrana larvelor din care se vor dez- volta mătcile în tot timpul stadiu- lui larvar al acestora. Este adminis- trat în primele 2 — 3 zile și larvelor din care se vor dezvolta albinele lucrătoare. încetarea hrănirii cu L de m. împiedică formarea organe- lor sexuale (ovarelor) la lucrătoare, care sînt sterile. Se utilizează în industria farmaceutică și cosme- tică. LECITINĂ, grăsime fosforată (fos- folipidă) rezultată din combinarea glicerinei cu acizi grași și o bază fosforilată (colina), prezentă în citoplasmă tuturor celulelor, mai ales în hematii, mielină, vitelus, spermatozoizi etc. LEGEA HARDY-WEINBERG, le- ge (elaborată independent de mate- maticianul englez G.H. Hardy și de fizicianul german W. Weinberg, în anul 1908) care consideră că în- tr-o populație panmictică (cu fecun- dare încrucișată fără nici o dis- criminare, fiecare individ avînd posibilități egale de a se împerechea cu orice individ de sex opus), frec- vența genelor și a genotipurilor tinde să se mențină constantă de la o generație la altă generație (în absența selecției, mutației și mi- grației). L.H.-W. poate fi reprezen- tată matematic prin dezvoltarea binomului (a + b)n. Dacă se are în vedere perechea de alele Aa, înseamnă că prin aplicarea binomu- lui [A = p; a = q, deci (p q)2] distribuirea genotipurilor într-o populație va fi: p2 A A + 2pqAa + q2aa sau p2 + 2pq + q2 = 1. LEGILE LUI MENDEL, principii descoperite de Gregor Mendel în 1865, redescoperite independent de G. Gorrens, E.V. Tschermak și de H. de Vries (1900) și ridicate la rangul de legi ale eredității. Aces- tea sînt: 1. legea uniformității pri- mei generații hibride, Fx (datorită dominanței și recesivității); se ma- nifestă la încrucișarea a doi geni- tori homozigoți deosebiți prin ca- racteristici perechi contrastante (ex. la încrucișarea unor genitori cu caracteristici alelomorfe, ale LEG 227 LEM căror gene alele sînt simbolizate și aabb, rezultă în prima generație, hibridul AaBb, care ma- nifestă numai caracteristicile de- terminate de alelele A și B, ce sînt dominante; alelele a și b, care sînt recesive, nu se manifestă în Fx; 2. legea segregării sau a disjunc- ției genelor în generația a doua hibridă, F2 (datorită separării sau segregării în meioza hibridului Fj a alelelor dominante și recesive și unirii întîmplătoare a gârneților pentru formarea generației F2, ceea ce determină apariția atît a fenoti- pului determinat de alela domi- nantă, cît și a fenotipului determi- nat de alela recesivă; ex. hetero- zigotul Fx AaBb produce gârneți AB, Ab, aB, și ab, din fecundarea cărora rezultă 4 fenotipuri: două parentale A. B. și aabb, și două combinații noi A. bb și aaB.; pentru a releva faptul că alelele dominante A și B se manifestă atît în stare homozigotă — AA și BB, cît și în stare heterozigotă — Aa și Bb — simbolizarea se simplifică prin în- locuirea celei de a doua alele cu un punct); 3. legea combinării libere a genelor sau a segregării independente a caracteristicilor (apariția în urma segregării și combinării libere a genelor în gârneți și descendenți a unor noi combinații de gene, ex. apariția alături de combinațiile parentale și aabb și a com- binațiilor noi A.bb și aaB,), V. MENDELISM. LEGUMINOASE, familie de plante cu flori dicotiledone (Leguminosae) cuprinzînd un număr foarte mare și variat de specii. Tulpina poate fi erbacee sau lemnoasă; rădăcina unora poate forma nodozități în care trăiesc în simbioză cu planta bacterii fixatoare de azot. Frunza este compusă. Floarea papilionată (în formă de fluture), cu corola zigomorfă, cu cinci petale inegale (stindardul sau vexilul — petala superioară, aripioarele sau alae-pe- tale laterale și luntrită sau carona — două petale inferioare concrescu- te), androceul format din zece stamine, gineceu unicarpelar, iar fructul o păstaie dehiscentă. Spe- ciile L au numeroase utilizări: faso- lea, mazărea, soia, lintea, bobul etc. sînt alimente extrem de valoroase; lucerna, trifoiul, măzărichea etc. sînt furaje excepțional de nutri- tive; salcîmul, lupinul, glicina etc., sînt plante ornamentale, melifere etc. V. SIMBIOZĂ. LEMMA, paleea inferioară (cores- punzătoare unei bractei) înserată pe axul spiculețului la baza unei 15* LEM 228 LEN flori. împreună cu paleea superi- oară are rolul de a apăra floarea la graminee. LEMN, substanță de consistență tare din tulpina și rădăcina arbo- rilor. Este reprezentat de xilem, (țesut lemnos) din țesuturile vascu- lare. Prin aceste vase circulă apa și sărurile minerale (seva brută); servesc de asemenea ca suport me- canic. Vasele pot fi unicelulare, scurte, cu pereți transversali și diametru mic (traheide sau vase neperfecte, la ferigi și gimnosperme) și vase capilare lungi, rezultate din fuziunea mai multor celule unite cap la cap cu resorbirea membrane- lor despărțitoare (trahee sau vase perfecte, la angiosperme). Cînd funcția de conducere încetează, vasele lemnoase sînt obturate cu substanțe minerale sau cu paren- cbim lemnos (tile). Ontogenetic lemnul este de două feluri: pri- mar — generat de procambiu și alcătuit din vasele de protoxilem (spre interior), înconjurate de paren- chim celulozic, și din vasele de metaxilem (spre exterior) cu mem- brana lignificată — și secundar, generat de cambia și felogen, alcă- tuit din xilem (trahee, traheide, parenchim lemnos și fibre lemnoase), cu celulele lignificate și impregnate cu lignină etc. în zona temperată, activitatea cambiului este intensă primăvara, cînd se formează vase cu lumen larg, și redusă spre toam- nă, cînd se formează vase cu lumen mic și fibre lemnoase. Această alternanță în formarea lemnului se- cundar este reliefată de inelele anuale observate într-o secțiune transversală prin tulpină. V. LIGNINĂ. LEMURIENI, grup de mamifere (indicat uneori ca ordin — prosi- mieni, sau ca subordin al ordinului primatelor), ce cuprinde toate for- mele primitive de primate care se aseamănă cu maimuțele, dar nu sînt incluse între maimuțe sau simieni. Prosimienii ancestrali au avut o răspîndire deosebită în terțiar (eocen) caracterizîndu-se prin trăsături de insectivore și rozătoare, dar și de primate. Sînt arboricole, active noaptea, răspîndite mai ales în insula Madagascar (ex. ai-ai, vâri etc.). LENTICELĂ, por sau deschidere mică (rotundă sau eliptică) în scoarța tulpinilor și rădăcinilor lemnoase ale angiospermelor, care asigură schimbul de gaze între interiorul plantei și atmosferă. For- mează o parte a peridermului, iar LEF 220 LIB dezvoltarea lor este asociată cu formarea lemnului secundar, în legătură cu activitatea felogcnului. LEPIDOPTERE v. FLUTURE. LETAL, care are efect mortal; (despre agenți chimici și fizici sau paraziți) care cauzează moartea unui organism; (despre o genă mutantă — recesivă sau dominan- tă) care determină neviabilitatea organismului sau celulei în care se află. LEUCOCIT (gr. leukos - alb; ky- tos — celulă; FAGOCIT), globul sau celulă albă a sîngelui care, spre deosebire de eritrocite, nu posedă hemoglobina. Are nucleu, citoplasmă bogată în enzime, care poate fi omogenă sau cu granulații, și o formei schimbătoare (poate forma pseudopode). în organism în- deplinesc un rol de apărare contra agenților patogeni, prin fagocitoză și sinteza de anticorpi. înstări normale se găsesc între 6 000 — 8 000 mm3. L. cu citoplasmă omogenă sau agranulocitele au un nucleu sferic ori oval, fiind denumite și mono- nucleare. Ele pot fi: limfocite (cu rol în sinteza de anticorpi și subs- tanțe toxice față de microbi) și monocite sau macrofage (pline cu enzime distrugătoare și cu rol în fagocitarea unor resturi celulare și particule străine mari). L. cu citoplasmă neomogenă sau gra- nulocitele au nucleu lobat, fiind denumite și polinucleare. Pot fi: neutrofile sau microfage (cu rol în fagocitarea germenilor virulent! și a unor resturi microbiene mici), acidofilc sau eozinofile (cu pro- prietăți fagocitare mai reduse și activitate antialergică) și bazofile (cu rol puțin precizat). V. HEMO- POIEZĂ, ’ DIAPEDEZĂ, LIM- FOCIT. LEUCOCITOPOIEZĂ v. LEUGO- POIEZĂ. LEUCOPLAST, plastidă lipsită de pigmenți sau cu pigmenți puțini (fără culoare), prezentă în cito- plasmă celulelor unor țesuturi care în mod normal nu sînt expuse liber la lumină. Unele sînt specia- lizate în depozitarea amidonului (amiloplastele din tuberculul de cartof, endosperm, rizomi etc.). LEUCOPOIEZĂ (LEUCOCITO- POIEZĂ), proces de formare a leucocitelor. V. HEMOPOIEZĂ. LEVULOZĂ v. FRUGTOZĂ. LEVURI v. DROJDII. LIBER, țesut conducător pentru seva elaborată (zaharuri, proteine. LIC * amidon etc.). Este format din vase liberiene, grupate în fascicule în care sînt incluse ca clemente mecanice celule anexe, fibre libe- ricne și parenchim liberian. Vasele liberiene sînt alcătuite din celule vii, anucleate, cu pereți subțiri, de obicei cilindrice, așezate cap la cap, separate prin membrane transversale perforate, denumite plăci ciuruite (străbătute de fila- mente citoplasmice), de unde și denumirea de vase sau tuburi ciuruite dată vaselor liberiene. Este un element al [loemului. LICHENI, grup de plante, repre- zentînd o subdiviziune a talofite- lor. Taxonomic, sînt incluși în încrengătura Lichenophyta. Planta este compusă din două organisme — o ciupercă (de obicei o ascomi- cetă, uneori o basidiomicetă) și o algă (verde-cloroficec sau brună- cianoficee) — care trăiesc în sim- bioză: ciuperca asigură algei apă și săruri minerale, iar alga, furni- zează acestui complex hidrații de carbon. Rezultă astfel o plantă autotrofă, cosmopolită, prezentă pe întregul glob, adaptată condi- țiilor extreme de viață: la ger (regiuni arctice, altitudine mare), la uscăciune (deșert), la insolații (stînci) etc. Variază mult ca dimen- > LIC siuni, culoare ș.a. Astfel, după forma talului, sînt: 1. crustoși, folioși, fruticoși, gelatinoși etc. Se înmulțesc asexuat, prin fragmen- tarea talului, prin soredii (grupuri mici de celule de algă înconjurate de hife de ciupercă). Se mai pot înmulți și prin ascospori (formați în asce) și basidiospori (formați în basidii), în corpuri de fructifi- cație, constînd mai ales din apo- tecii. Germinarea sporilor și for- marea hifelor de ciupercă, urmată de asocierea cu o algă caracteris- tică, apărută prin diviziune directă, determină formarea unor noi li- cheni. In absența algei, ciuperca moare. L. joacă un rol hotărîlor în procesele primare de formare a solului, în asigurarea hranei unor ierbivore în tundrele reci (renul) etc. Servesc și la extrage- rea sau prepararea unor substanțe (glucoză, alcool, gelatină, coloranți etc.). LICHID CEFALORAHIDIAN, li- chid transparent care se găsește în ventriculii cerebrali, în spațiile subarahnoidiene (între arahnoidă și pia mater}, precum și în canalul ependimar. Are rol în protejarea, drenarea și metabolismul centrilor nervoși. Posedă însușiri și compo- ziție chimică caracteristice. LIG 231 LIM LIGAMENT (lat. ligamenlum — bandaj, legătură), bandă de țesut conjunctiv alcătuit din fascicule colagene puternice. Leagă între ele extremitățile a două sau mai multe oase mobile, contribuind la limitarea, dirijarea și precizia miș- cării oaselor. L. pot, de asemenea, lega și susține organele viscerale do pereții corpului (ex. ficatul, pulmonii, ovarul etc.). LIGNINĂ, substanță organică com- plexă, aromatică, ce impregnează pereții celulari ai sclcrenchimului, xilemului și traheidelor, dîndu-le impermeabilitate și rigiditate. Par- ticipă (cu circa 25 — 30 de procen- te), alături de celuloză, la forma- rea lemnului. V. LEMN. LIGULil, anexă a frunzei situată la limita dintre limb și teacă la unele graminee, ciperacee etc.; for- ma și dimensiunile ei prezintă ca- ractere taxonomice, ajutînd la iden- tificarea unor specii. LILIACEE, familie de plante mono- cotiledone, obișnuit erbacee, pe- rene, cu tulpini subterane (bulbi, rizomi etc.), cu flori frecvent her- mafrodite. Sînt cultivate și spon- tane (ex. ceapa, crinul, laleaua, zambila, brinaușa de toamnă — Col- chicum etc.). LIMB (LAMINĂ), partea lățită și verde a frunzelor, adaptată pen- tru fotosinteză, respirație și tran- spirație. LIMBĂ (GLOSSA; lat. lingua; gr. glossa — limbă), organ muscu- lar, mobil, situat în cavitatea bu- cală; posedă celule senzoriale gus- tative și ajută la supt, masticație, deglutiție și fonație; structura și forma pot fi diferite de la un grup de viețuitoare la altul. La om, 1. contribuie la articularea cuvin- telor, fiind organul principal al vorbirii. LIMFĂ (SÎNGE ALB), lichid al- calin, incolor, existent în vasele limfatice ale mamiferelor. Rezultă din sînge, în urma filtrării prin pereții capilarelor (deci nu posedă eritrocite). L. se întoarce în sînge prin circuitul venos. în L se gă- sesc leucocite, în special limfo- cite, iar comparativ cu plasma sang- vină, ea posedă o cantitate mai mică de proteine (mai ales fibrinogen) și o cantitate mai mare de săruri. Contribuie la schimbul de substanțe între sînge, țesuturi și celule, prin transportul lipidelor, absorbite la nivelul intestinului. Transportă, de asemenea unele cnzime, proteine, imunoglobuline. Din I. rezultă plas- ma interstițială, după cum din LIM 232 LIN plasma interstițială pătrunsă în capilarele limfatice se formează 1. V. SISTEM LIMFATIC. LIMFOCIT, tip de globule albe (leucocit) deosebit de mici (cu un diametru de 7 — 15 p.), reprezentînd din totalul leucocitelor omului, circa 90% în limfă și circa 25% în sînge. Au nucleu mare, sferic, bogat în cromatină, și putină ci- toplasmă, lipsită de granulații; emit pseudopode. Sînt produse în țesu- tul limfoid (ganglioni, splină, ti- mus etc.). Nu fagocitează, dar îndeplinesc totuși funcții în imu- nitate prin sinteza și acumularea anticorpilor, pe care îi transportă prin sistemul sangvin în regiunea inflamată, unde îi eliberează. Cer- cetări foarte recente au relevat implicarea măduvei roșii a oaselor în producerea L, precum și existența următoarelor 3 tipuri: a — limfo- cite 7’(după timus, de care depinde diferențierea), avînd capacitatea de a sintetiza substanțe foarte nocive pentru microbi (viruși și bacterii), de care se fixează printr-un sistem de receptori complementari anti- genilor prezenți pe suprafața mi- crobilor; după fixare are loc ino- cularea microbilor cu otravă; b. — limfocite B (după denumirea în engl. a cuvîntului os — bone, derivat din măduvă osoasă — marrow bone), ce secretă anticorpi pe care-i proiectează asupra micro- bilor; c — limfocite K, cu proprie- tatea de a recunoaște și de a fixa anticorpii produși de liinfocitele B; se realizează în acest fel activa- rea anticorpilor și distrugerea unei game mai largi de antigeni (microbi, celule tumorale etc.). LINIE CONSANGVINIZATĂ, des- cendență rezultată de la un singur individ (hermafrodit) sau de la aceiași părinți (obișnuit alogami) prin consangvinizare repetată; au o ereditate uniformă datorită ho- mozigoției la toți locii. V. CON- SANGVINIZARE, LINIE PU- RĂ. LINIE PURA, descendență re- zultată dintr-un singur individ (au- togam) pe calea autopolenizării stricte. Autogamia favorizează ho- mozigoția și elimină lieterozigo- ția, ca urmare, descendenții auto- gami au alele identice la toți locii, fiind homozigoți puri. V. LINIE CONSANGVINIZATĂ. LININĂ (lat. linum — in; ACRO- MATINĂ), substanță acromatică din care este alcătuit reticulul nu- cleului celular; pe firele acestei LIN 233 LIZ rețele se fixează granulele de cro- m alină. LINKAGE (engl. link - înlăn- țuire, împreunare; fr. veche age — care aparține cuiva, înrudit cu; ÎNLĂNȚUIREA GENELOR), tendința unor grupe de gene de a fi moștenite împreună și de a ac- ționa ca o unitate în ereditate, datorită localizării sau înlănțuirii lor în același cromozom. Această tendință este permanentă, dar nu completă; ea este distrusă de feno- menul opus, denumit Crossing ovcr. Deci, 1. este incomplet sau relativ. Intensitatea sau tăria 1. depinde de distanța dintre genele înlăn- țuite în cromozomul respectiv. L. este mai intens între doi loci foarte apropiați și scade cînd distanța dintre loci crește. Cercetările efec- tuate asupra masculilor de Drosophi- la melanogaster, a femelelor de Bombyx mori (ambele grupe de indivizi reprezentînd sexul hete- rogametic) a relevat existența unui 1. absolut, cînd nu se manifestă Crossing ocer-ul. LIPIDE (gr. lipos — grăsime; GRĂSIMI), clasă de substanțe or- ganice, prezente în citoplasmă vie- țuitoarelor. Sînt insolubile în apă, dar solubile în solvenți organici (alcool, eter, benzen). Rezultă din esterificarea acizilor grași și a derivaților acestora cu alcoolii. L. sînt sintetizate de organismele ve- getale și animale și depuse ca sub- stanțe de rezervă. Pot fi clasifi- cate în 1. simple (gliceride, cerido, steride) și 1. complexe sau fosfoli- pide (denumite și fosfatide sau lipoide). LIPOID, care este asemănător gră- similor; substanță din grupa lipi- delor complexe, formată în celu- lele plantelor și animalelor, dintre care unele nu conțin acizi grași (sleroizi, caroteni, terpeni), iar al- tele pot conține acizi grași (fosfo- lipide; ex. lecitina). LIPOLIZĂ, descompunerea grăsi- milor în timpul digestiei (în intes- tinul subțire), sub acțiunea unor fermenți specifici (lipaze), în gli- cerină și acizi grași. LIPOPROTEINE, complexe rezul- tate din unirea proteinelor cu com- puși grași, prezente în membra- nele celulare și intracelulare, în serul sangvin etc. LIZĂ (gr. lysis — distrugere, di- zolvare), distrugerea celulei prin disocierea compușilor celulari. LIZIGEN, pungă secretoare, in- tercolulară la unele plante, rezul- LIZ 234 LOD tată prin lichefierea celulelor secre- toare din zona centrală. Așa sînt pungile secrctoare la citrice etc. V. SGHIZOGEN. L1ZOGENIE, însușirea unor bac- terii, denumite lizogene, de a pur- ta profagi (pe cromozom) și de a elibera bacteriofagi. LIZOZIM, holoproteidă (o glo- bulină) prezentă în secrețiile țesu- turilor mamiferelor (salivă, lacrimi, plasma sangvină, urină), în albușul de ou etc., care are proprietăți bacteriolitice. O substanță simi- lară, enzimatică, secretată de bac- teriofag produce liza membranei bacteriene la locul de injectare a ADN fagic în bacterie. LIZOZOM, particule heterogene, prezente în citoplasmă eucariotelor, cu rol important în activitatea digestivă a celulei. LOB, porțiune anatomică și func- țională a unui organ, delimitată prin fisuri sau septuri (ex. la creier, plămîn, glande etc.). O subdivi- ziune mai mică a unui lob (macro- scopică sau microscopică) este lo- bului. LOCOMOȚIE, deplasarea activă în spațiu pe baza unui complex de mișcări realizate de aparatul loco- motor. V. APARAT LOCOMO- TOR. LOCUS (plural LOCI}, locul sau poziția ocupată de o genă în cro- mozom; locii (precum și sublocii) pot fi delimitați funcțional în cro- mozomii diverselor specii. în orga- nismele haploide fiecare L este reprezentat de o singură alelă (hemizigoție), în timp ce, în di- ploizi la un 1. oarecare se găsesc două alele identice (homozigote) sau deosebite (heterozigote). LOCUS COMPLEX, locus sau genă compusă din subloci sau subgene care pot fi evidențiate prin recom- binări, funcțional și mutațional; subdiviziunile unui locus pot fi stabilite prin Crossing over sau re- combinare intragenică; cea mai mică unitate genetică interschim- babilă prin Crossing over este denu- mită recon (reprezentat de un nu- cleotid din molecula de ADN, care este schimbabil dar nedivizibil prin recombinare intragenică); la subloci prin mutație se formează serii de subalele sau pseudoalele. V. GENĂ. LODICULE, frunzișoare (două) si- tuate la baza pedicelului fiecărei flori (la baza ovarului), la grami- LOM 235 LYC nee. Reprezintă un înveliș floral rudimentar (un periant redus). LOMBAR, referitor la regiunea șa- lelor; segment al coloanei verte- brale situat între segmentul tora- cic și cel sacral, format, la om, din 5 vertebre (cele mai mari); arteră 1. etc. LONGEVITATE, durata vieții unui organism peste limitele vîrstei me- dii, normale. LUMEN, cavitatea unui organ tu- bular (intestin, vas sangvin) sau a unei celule vegetale (cavitatea intracelulară). LUPTA PENTRU EXISTENȚĂ, fe- nomen care se manifestă ca rezultat al interacțiunii dintre impulsul ire- zistibil, intrinsec, al ființelor vii care antrenează multiplicarea expo- nențială (în progresie geometrică) a acestora și mijloacele de subzisten- ță limitate (loc de trai și hrană, care se înmulțesc, în cel mai bun caz, în progresie aritmetică). T.R. Maltlius (1766 — 1831), care a for- mulat acest principiu, vede în el aut cauza cît și consecințele pre- facerilor sociale care au avut loc o dată cu instaurarea erei indus- triale. Darwin preia din teoria lui Malthus doar ideea interacțiunii între capacitatea de înmulțire a ființelor și forțele din afară care o limitează și o pune la baza selec- ției naturale sau supraviețuirea ce- lor mai adaptați; deci în concep- ția lui Darwin Lp,e. este, înainte de toate, o luptă pentru reprodu- cere. V. DARVINISM. LUTEINĂ v. PROGESTERON. LYCOPODIALES, ordin din încren- gătura Plcri.dopli.yta care cuprinde forme fosile și unele actuale. A cunoscut o dezvoltare intensă în paleozoic (în carbonifer), cînd era reprezentat de forme arborescente cu o contribuție însemnată la for- marea cărbunilor. Reprezentanții actuali au protalul mic, care se dezvoltă în general în sol, sînt micotrofe (în asociație cu ciuperci), cu tulpini de 10 — 20 cm, frunze mici și verzi (brădișorul, pedi- cuța) și cu cîteva conuri spori- fere în partea terminală (în care se găsesc sporangii cu spori). Tră- iesc prin locurile stîncoase din munți. MACROELEMENT, elemente mi- nerale prezente în cantități relativ mari în organismele sau țesuturile vii. V. ELEMENTE MINERALE. MACROFAG, celulă fagocitară mare, mononucleată. M. sînt larg răspîndite în corpul vertebratelor; apar în toate țesuturile infla- mate, avînd proprietatea de a îngloba resturile de celule sau di- ferite particule străine în vederea apărării organismului. V. MONO- CIT. MACROGAMET (MEGAGAMET), celulă mare, cu structură carac- teristică, reprezentind gârnețul fe- mei; se dezvoltă printr-un proces de maturare din macrospor (la plantele heterospore). V. ANIZO- GAMIE, MICROGAMET. M ACRONUCLEU (ME G ANU- CLEU), nucleul mai mare, implicat în procesele vegetative, la ciliate; se divide, aparent, amitotic. Tot la ciliate există și nudei mai mici (microundei) care, prin mitoză, dau naștere la pronucleii schimbați în conjugare. Fragmentarea ma- terialului nuclear, în special sub acțiunea radiațiilor, poate da naș- tere la microundei în orice orga- nism. V. POLIENERGIDĂ. MACROSPOR (MEGASPOR), ce- lulă-spor, de dimensiuni mari, ha- ploidă, produsă de plantele vas- culare heterospore. Din m. (prin megasporogeneză) se formează sa- cul embrionar. V. MICROSPOR. M ACR O SP ORA N GIU (MEGAS- PORANG1U), sporangiu în care se formează macrosporii (megas- porii); la plantele cu flori este re- prezentat de ovul. V. MICROSPO- RANGIU. MAC 237 MAM MACULA LUTEA (PATĂ GAL- BENĂ), zonă ovală, de culoare găl- buie, de pe retina optică situată la polul posterior al axului vizual în ochiul unor vertebrate. Este bogată în celule vizuale cu con. Partea centrală a petei galbene, ușor scobită, se numește (ovea centralis. M.l. reprezintă locul de pe retină unde se formează ima- ginile cele mai clare. MALIGN, (despre boli sau procese patologice) cu evoluție agravantă, frecvent letală (infecție, tumoră recidivaută, metastazantă). MALTOZĂ, dizaharid (C12 H22On) constituit din două molecule de glucoză. Rezultă în urma zaharifi- cării amidonului în timpul ger- minării semințelor (mai ales a orzului, cînd se obține malțul) și în timpul digestiei. M., în prezența maltazei, se desface în glucoză. MAMELĂ (lat. marnma — sîn). v. GLANDĂ MAMARĂ. MAMELON (lat. — mammilla — ma- melon, sfîPc de sîn), formațiune proeminentă, cilindrică, situată pe mamelă, pe a cărei față superioară se deschid porii galactofori sau orificiile canalelor glandelor ma- mare. MAMIFERE, clasă (Mammalia) de animale vertebrate tetrapode, cu cea mai complexă organizare structurală (ex. omul, calul, cîinele etc). Corpul lor este acoperit cu păr și își hrănesc puii cu lapte, secretat de glandele mamare, si- tuate în mamele. Au temperatura corpului constantă, fiind homeo- terme, fapt care a permis adaptarea și răspîndirea lor în toate mediile de viață: sol, subsol, apă și aer, și în toate zonele geografice. La in. cutia toracică este separată de cavitatea abdominală prin dia- fragm, care are rol important în procesul respirației. Posedă sistem nervos și organe de simț dezvol- tate, aparat respirator perfecționat, cu cî.rja aortică în stingă axei cor- pului. Indivizii sînt unisexuați mas- culi (cu un aparat sexual reprezen- tat prin două testicule) și unise- xuați femele (cu două ovare), cu fecundare internă. Puține sînt ovi- pare (ornitorincul, echidna), care formează după singamie ouă mari, telolecite, acoperite cu o coajă groasă, pe care le elimină la exte- rior unde sînt clocite. Majoritatea sînt vivipare, care formează ouă mici, microscopice, oligolecite și fără coaja, reținute în uter unde arc loc dezvoltarea embrionului, asi- gurată prin sîngele mamei primit MAN 238 MAR prin placentă. Puii se nasc în diferite stadii de dezvoltare. M. se împart în două subclase: Monutremata (cu un singur orificiu pentru căile urinare, genitale și tulbul digestiv — orificiul cloacal ca la ovipare) și Ditremaia (cu două orificii: unul anal și altul urogenital, si- tuație întîlnită la toate celelalte mamifere). Această ultimă sub- clasă de mamifere, evident supe- rioară primei, se subîmparte în două trepte de perfecționare și anume: Marsupialia (mamifere vi- vipare aplacentare: cangurul, ursul marsupial etc.) și Plancetalia (ma- mifere vivipare placentare). Clasa m. cuprinde circa 3 200 de specii actuale, incluse în circa 950 de genuri. MANDIBULĂ, (la vertebrate), os al craniului, nepereche si mobil, denumit și maxilar inferior; la nevertebrate (artropodele mandi- bulate: insecte, crustacee și miria- pode), pereche de piese chitinizate alo aparatului bucal care servește la apucarea, ruperea, mestecarea hranei sau ca armă de atac. MANTA (PALLIUM;lat. - manta), organ caracteristic moluștelor, reprezentat de o răsfrîngere a te- gumentului care acoperă fie numai masa viscerală (la melc), fie între- gul corp (la scoică). M. îndepli- nește un rol protector și secretă cochilia; între m. și peretele corpului se găsește așa-numita cavitate paleală sau a m.3 cu rol în respirație, nutriție, circulația apei și eliberarea gârneților. MARKER GENETIC, fenotip dis- tinct, controlat de o genă majoră, utilizat în analiza genetică și în detectarea recombinărilor genice care au loc în vecinătatea sa. MARSUPIALE (lat. marsupium — pungă, buzunar), subclasă de mamifere vivipare, aplacentare. Sînt considerate adevărate „fosile vii“ (ex. cangurul, în Australia, opossum, în America ș.a.), cu numeroși reprezentanți fosili în cretacicul superior. Embrionul se dezvoltă în uterul mamei, dar din cauza placentei nedezvoltate, embrionul rămîne puțin timp în uter, atît cît are rezerve de hrană în vezicula vitelină, după care este născut în stare de insuficientă dezvoltare (ex. la cangur, puiul are 2 — 3 cm., o formă de vierme, fără ochi și membre). După naștere, mama introduce puiul în marsupiu unde acesta se prinde de un mamelon, de care rămîne atașat pînă la dez- voltarea completă. MAR 239 MAT MARSUPIU, pungă tegument ară caracteristică mamiferelor marsu- piale, situată în regiunea abdomi- nală a femelelor (acolo unde se află și mameloanele), susținută de două oase marsupiale fixate de ba- zin și în care sînt adăpostiți și pur- tați puii după naștere pînă la dez- voltarea deplină. MASCUL STERIL v. ANDROSTE- RIL. MASTOIDĂ (APOFIZĂ MASTOI- DĂ), proeminență a osului tempo- ral (din cutia craniană) pe care sînt inserați o serie de mușchi. în interior se află numeroase cavități cu aer care comunică cu urechea mijlocie. MATCĂ, (la albine) femela genetic și funcțional-fertilă; diploidă, cu 2n = 32 cromozomi, inclusiv cro- mozomii sexului XX, deci 2n = 30 autozomi + XX cromozomi. După ieșirea din ou, larvele sînt hrănite cu lăptișor de matcă în tot stadiul larvar; lucrătoarele, care, genetic, sînt femele (2n = 30 cro- mozomi autozomi + XX), sînt sterile, deoarece, în stadiul larvar, sînt hrănite cu lăptișor de matcă doar primele 2—3 zile. M. formează ovule haploide, n = 16 cromozomi (15 autozomi + X cromozom). Unele ovule se fecundează cu spermato- zoizi, avînd tot n = 16 cromozomi (15 autozomi + X cromozom) pro- duși de masculi (trîntori) și din care rezultă noi mătei sau lucrătoare (cu 2/i = 32), iar alte ovule nu se fecundează, dezvoltîndu-se, prin partenogeneză. Din ele apar indivizii masculi, care vor avea doar numă- rul de cromozomi ai ovulelor și anume n = 16, fiind deci haploizi; masculii produc spermatozoizi nor- mali, haploizi, prin formarea așa- numitului nucleu de restituție. MATERIAL GENETIC, molecula de ADN (sau ARN pentru unii viruși) purtătoare a informației genetice, cu funcție autocatalitică (matrice pentru propria replicare) și hetero- catalitică (matrice pentru trans- cripția mesajului genetic pe mole- cule de mARN și pentru sinteza unei proteine specifice). MATERNAL, care provine de la mamă; ereditate maternală sau ereditate extracromozomală. V. E- REDITATE EXTRACROMOZO- MALĂ. MATRICE (MATRIX), 1. catenă de acid nucleic (ADN și ARN cu funcții ereditare), preexistentă, ca- re constituie modelul după care este sintetizată rcplicativ o catenă MAT 240 MĂD complementară de acid nucleic (sinteză semiconservativă); 2. par- tea fundamentală nediferențiată a citoplasmei, a mitochondriilor, a cromozomilor etc.; 3. substanță in- tercelulară sau fundamentală în care se găsesc celulele din țesuturile conjunctive (ex. în cartilaj) etc.: 4. substanță în care sînt încastrate fosilele, sau țesutul în care se gă- sesc unele organe sau se produc unele procese etc. MATROCLINAL v. EREDITATE CITOPLASMICĂ. MATURARE (lat. maturat io — copt, matur); 1. creștere, dezvoltare de- plină, la plante sau animale; coa- cerea fructelor la plante; 2. ansam- blu de schimbări petrecute în celu- lele germinale, în timpul meio- zei, care asigură formarea gârneți- lor maturi la eucariote. Meioza are ca efect reducerea numărului de cromozomi, de la 2n, la n și modi- ficări în cantitatea de citoplasmă. V. MEIOZĂ. MATURAREA CELULELOR GER- MINALE v. MEGASPORO GENE- ZĂ, MICROSPOROGENEZĂ. MATURITATE (lat. matur itas), sta- rea sau calitatea de a fi matur (ex. de a fi dezvoltat deplin, de a fi copt, de a fi perfect sau complet în privința creșterii, a reproducerii etc.). MAXILLA (MAXILAR), (la ver- tebrate) os-pereche fix, așezat în partea anterioară a capului; la ne- vertebrate (artropode: insecte, crus- tacee și miriapode), două perechi de apendice chitinoase ale apara- tului bucal, situate după mandi- bule și utilizate la mestecat, de- numite maxila 1 sau maxilulă și maxila 2 sau maxilă. La insecte, o pereche de maxile se unește pe linia mediană formînd buza infe- rioară — labium. MĂDUVĂ (MEDULLA; lat.), par- tea centrală, obișnuit de consisten- ță moale, a unui organ. 1. La plan- te, m. lemnului este alcătuită din țesut parenchimatic și se găsește în cilindrul central al tulpinii și rădăcinii; poate servi la depozitarea unor materii nutritive de rezervă. 2. La animale, m. osoasă se găsește în canalul medular și în alte cavi- tăți ale oaselor. Este alcătuită din țesut conjunctiv reticulat, fiind bogată în vase sangvine și în ter- minații nervoase. M. osoasă poate avea rol în osteogeneză (m. osoasă roșie osteogenă) și în hematopoieză (m. osoasă roșie hematogenă); la MEA 241 MED adult, în unele oase m. roșie a su- ferit procesul de metaplazie, deve- nind m. galbenă, alcătuită din ce- lule adipoase. 3. La animalele ver- tebrate, în canalul vertebral, este situată m. spinării, care împreună cu encefalul alcătuiesc sistemul ner- vos cerebrospinal sau nevraxul. M. spinării reprezintă un cordon nervos, învelit de meningele rahi- diene (dura mater rahidiană, arah- noida și pia mater) și de lichidul cefalorahidian (care se găsește în spațiul subarahnoidian dintre arah- noidă și pia mater); este alcătuită din substanță albă (la periferie) și substanță cenușie (în partea inter- nă); îndeplinește funcția de centru reflex, coordonînd și conducînd as- cendent și descendent actele reflexe medulare. 4. M. părului, forma- țiune alcătuită din celule mari, ovale, situată în axul tulpinii pă- rului etc. MEAT (lat. meatus — loc de tre- cere), canal sau trecere între dife- rite organe (ex. m. acustic, m. na- zal, m. nazo-faringian etc.). MECONIU (gr. mekonium — suc de mac), denumire dată conținu- tului intestinului foetusului, la ma- mifere, format din lichid amniotic, secreții ale glandelor anexe și ale tubului digestiv; m. este eliminat după naștere, în cîteva ore, pînă la 1 — 2 zile. MEDIAN, care este situat la mijlo- cul planului ce desparte corpul sau un organ în două jumătăți simetri- ce. MEDIASTINUM, 1. spațiul din cutia toracică, la mamifere, situat între cele două cavități pleurale, în care se găsesc diferite organe: inima, aorta, traheea, esofagul ș.a.; 2. septul vertical, incomplet, din testicul, format din îngroșarea al- bugineei, denumit și corpul Iligk- more. MEDIU ÎNCONJURĂTOR, totali- tatea influențelor externe care ac- ționează asupra unui organism sau asupra unor părți ale organismului. i MEDULLA v. MĂDUVĂ. MEDUZA, animal celenterat, ma- rin, liber, care reprezintă generația sexuată; m. are formă de umbrelă (clopot) și înoată sacadat, prin contracția umbrelei. Se reproduce, în general, sexuat; astfel, din ou se dezvoltă o larvă care dă naștere unui polip, din care, prin înmulțire asexuată (înmugurire), iau naștere m. Se observă o alternanță de ge- nerații între polipi și m. 16 MEG 212 MEI MEGAGAMET v. MACRO GAMET. MEGANUCLEU v. MACRONU- CLEU. MEGASPOR v. MACROSPOR. MEGASPORANGIU v. MACROS- PORANGIU. MEGASPOROCITĂ (celula mamă megaspor), celulă diploidă din ovar, unde are loc meioza, în urma căreia rezultă patru megaspori haploizi. V. MEGASPORO GENEZĂ. MEGASPORO GENEZĂ, proces de formare a megasporilor, de dezvol- tare a sacului embrionar și de pro- ducerea gârneților la plantele cu flori. M. se desfășoară astfel: din cele patru celule, rezultate din meio- ză, care alcătuiesc tetrada de me- gaspori, trei se dizolvă, iar a patra se dezvoltă alcătuind sacul embrio- nar; nucleul sacului embrionar tre- ce apoi prin trei diviziuni mitotice succesive, în urma cărora rezultă opt nudei, care îndeplinesc urmă- toarele funcțiuni: unul din cei trei nudei situați lîngă micropil devine oosferă, ceilalți doi formează siner- gidele', doi nudei se unesc formînd nucleul secundar sau de fuziune', trei nudei de la polul opus (chala- zal) formează antipodele. La fecun- dare participă oosfera (n) și nucleul secundar al sacului embrionar (2n), V. GAMETOGENEZĂ, OVOGE- NEZĂ, SINGAMIE. MEIOZA (diviziune reducțională), totalitatea fenomenelor complexe premergătoare formării gârneților. Are loc numai în celulele germinate ale tuturor organismelor cu repro- ducere sexuată. Formarea gârneților este precedată de două diviziuni nucleare succesive, de un tip deo- sebit, una reducțională (sau pri- mară, indicată prin I) și una nor- mală, mitotică (sau secundară, in- dicată prin II). Prima diviziune se numește heter atipică deoarece se deosebește de mitoza obișnuită, în această diviziune, din celule diploide, care au două garnituri de cromozomi (2n), una de proveniență maternă, cealaltă paternă, iau naș- tere doi nudei haploizi (n). A doua diviziune, de maturație, se numește homotipică, și este asemănătoare mitozei obișnuite. în această divi- ziune are loc separarea cromatide- lor în fiecare din cei doi nudei ha- ploizi, ceea ce determină producerea a patru nudei haploizi, care, în urma unor anumite procese, dau naștere gârneților. Prima diviziu- ne a m. cuprinde fazele: profaza, metafaza, anafaza, telofaza. Profaza I se caracterizează prin schimbări MEI 243 MEI profunde cu o deosebită semnifica- ție genetică. Astfel, ea diferă în esență do profaza mitotică, fiind de mai lungă durată, mai variată și prezintă o serie de modificări caracteristice ale substanței cro- matice, denumite fenomene sinop- tice. Procesele care însoțesc aceste modificări au loc în mai multe stadii distincte, denumite lepto- nem, zigonem, pachinem, diplonem și diachineză. în stadiul de lepto- ncm, nucleul celulei are un număr dublu de cromozomi (2/?). Cromo- zomii apar sub forma unor fila- mente subțiri, îndoite în diferite direcții, fiecare din ele corespun- zînd unui cromozom, adus fie de părintele matern, fie de cel patern. Acești cromozomi sînt formați doar dintr-o singură cromatidă, de unde termenul de monovalent dat fie- căruia din aceste filamente. în sta- diul de zigonem, cromozomii ho- mologi, unul de origine maternă și unul de origine paternă, conjugă, asociindu-se strîns unul lingă celă- lalt, pe toată lungimea lor, astfel ca locii de același fel (homologi) să corespundă. Ca urmare, se for- mează perechi de cromozomi, nu- miți și bioalenți. Procesul acesta, de conjugare, a căpătat denumirea de împerechere sau sinapsă și este inițiat la unul sau mai multe puncte de contact, de unde avansează de-a lungul cromozomilor. în sta- diul de pachinem, cromozomii gru- pați în perechi sau bivalenți su- feră un proces de condensare prin scurtare și îngroșare. Datorită si- napsei, în pachinem, numărul de cromozomi este egal cu jumătate din numărul somatic de cromozomi, în acest stadiu fiecare membru al bivalentului cromozomal se dedu- blează, determinînd apariția unei structuri cvadruple. între croma- tidele homologe ne-surori, au loc schimburi reciproce de segmente, fenomen evidențiat de existența unor puncte de contact (între cro- matidele homologe ne-surori). Punc- tul de contact se numește chiasma (plural chiasmata). Chiasmata este expresia citologică a Crossing over- ului, fenomen care dă naștere re- combinărilor genetice intracromo- zomale. în stadiul de pachinem nu- cleolii sînt evidenți, observîndu-se asocierea lor cu anumiți cromozomi, în diplonem se evidențiază preg- nant structura dublă, longitudinală, a cromozomilor homologi, fiecare bivalent fiind constituit din patru cromatide. în acest stadiu, datori- tă spiralizării, continuă scurtarea cromozomilor, care manifestă o tendință evidentă de a se îndepărta unul de altul. Ca urmare, cele două 16* MEI 244 MEI cromatide apărute dintr-un cro- mozom rămîn unite, dar se separă de celelalte două cromatide, rezul- tate din celălalt cromozom homo- log (pereche). Chiasmata, care în acest stadiu sînt foarte evidente și ușor observabile, țin uniți cromo- zomii homologi între ei pînă la separarea lor în anafaza I. în di- plonem nucleolul se reduce în mări- me. In stadiul de diakineză contrac- ția cromozomilor atinge aproape limita maximă. Cromozomii mici (scurți) pot lua o formă sferică. La cromozomii mari (lungi), în ge- neral, de formă rotunjită, cu cro- mozomii homologi uniți la capete, pot apare și alte conformații în funcție de numărul chiasmelor, de poziția centromerului etc. în acest stadiu, obișnuit, nucleolul dispare, iar membrana nucleară se rupe. Metafaza I se caracterizează prin dispariția membranei nucleare și formarea fusului central. Cromo- zomii bivalenți, care au atins o contractare maximă, formează pla- ca metafizică, orientîndu-se în pla- nul ecuatorial al celulei, unde se atașează de firele fusului. Bivalen- tul are doi centromeri funcționali, nedivizați, orientați spre polii opuși. Fiecare membru al bivalen- tului este constituit din două cro- matide, unite la centromer. între centromerii homologi apare o re- pulsie (respingere) activă, care are ca efect îndepărtarea treptată a ce- lor doi cromozomi homologi și, în sfîrșit, despărțirea cromatidelor ne-surori prin ruperea lor la nivelul chiasmelor. Anafaza I: cromozomii homologi separați, constituiți din două cromatide surori, alunecă pe firele fusului spre cei doi poli opuși ai celulei. Cromatidele merg perechi din cauză că sînt unite la centro- mer, care nu s-a divizat. Din aceas- tă cauză, fiecare nucleu, în ana- faza I, este format dintr-un număr haploid de cromozomi. Telofaza I: cromozomii, în număr haploid (n) se regrupează în noii nucîei-fii. Se formează membrana nucleară. Noii nudei haploizi formează o diadă, La unele organisme, telofaza I, ca și interfaza, pot fi absente, deoarece cromozomii anafazici I trec direct în cea de-a doua diviziune a m. în general, după prima diviziune poate să aibă loc o perioadă de repaus — interfaza sau interchineza, ori ur- mează imediat diviziunea homoti- pică. A doua diviziune a m. constă în diviziunea celor doi nudei ha- ploizi rezultați din prima diviziune meiotică. Se formează astfel patru nudei haploizi. Procesele urmează un mecanism de lip mito tic. Astfel, în profaza II, cromozomii devin vi- MEL 245 MEM zibili prin spiralizarc și contracta- re; dispare membrana nucleară. Această fază este necesară atunci cînd din anafaza I s-a trecut la telofaza I și intcrchineză. în meta- faza II, cromozomii bicromatidici sînt condensați. Fiecare se situează în placa ecuatorială, pe unul din filamentele fusului. în anafaza II, arc loc separarea cromatidelor și distribuirea cromozomilor mono- cromatidici spre unul din polii opuși. în telofaza II se repetă fe- nomenul încorporării cromozomi- lor în nucleii-fii și al apariției mem- branei celulare. Se formează astfel patru celule, care alcătuiesc o tel radă. Celulele au o garnitură sim- plă de cromozomi (n). Aceste celule sînt precursorii gârneților. V. MI- TOZĂ, GAMETOGENEZĂ. MELANINĂ, pigment de culoare neagră sau brun-închisă, prezent în celulele unor animale, care, în funcție de concentrație, conferă țesuturilor (tegument, piele etc.) o culoare de la galben la negru. Culoarea pielii, a ochilor, a părului la om este în principal determinată de pigmenții melanici. MELIFERE, grup de plante cu flori bogate în nectar și polen, fo- losite de albine la prepararea mierii (ex. salcîmul, floarea-soarelui, teiul, sp arce ta etc.). MEMBRANĂ, peliculă subțire caro acoperă o formațiune vegetală sau animală, scparînd-o de cavitățile adiacente; învelișul subțire care înconjoară, la exterior, celulele sau organismele unicelulare. MEMBRANĂ CELULARĂ (PLAS- MALEMĂ, MEMBRANĂ PLAS- MATICĂ), peliculă extrem de fină, formată din fosfolipide și proteine, care acoperă suprafața tuturor celulelor. M.c. este respon- sabilă pentru menținerea constantă a compoziției mediului intern prin controlul strict al circulației sub- stanțelor între mediul extra- și intracelular, în mobilitate (mișcare) etc. Microscopul electronic (prin tratare cu tetraoxid de osmiu) a relevat o structură tri laminară a m.c. si anume: două straturi pro- teice (unul extern, altul intern) osmiofile (care se colorează cu acid osmic), cu aspect fin, granulai1, fie- care de cîte 20 Â, separate printr-un spațiu clar, neosmiofil, de 35 Â, al- cătuit din două straturi lipidice. M.c., arc așadar o grosime de 75 A. Structura trilaminară este comună pentru foarte multe tipuri de mem- brane biologice,inclusiv pentru mem- branele tuturor constituenților ci- MEM 246 MEN topiasmici. La plante, rmc. se gă- sește în contact cu peretele celular, la secretarea căruia contribuie, pre- cum și la delimitarea vacuolelor (lonoplastY V. CELULĂ, PERMEA- BILITATE. MEMBRU, apendice, prelungire ar- ticulată și pereche a corpului, care servește la locomoție, apucat etc. MENBELISM (TEORIA FACTO- RILOR EREDITARI), concepție referitoare la comportarea și rolul genelor în ereditate. Reprezintă re- zultatul cercetărilor cu ajutorul metodei hibridării experimentale și concluziile formulate de Johann Grcgor Mendel (1822 — 1884), con- siderat creatorul și părintele ge- neticii. Concluziile comunicate în 1865 (dar date uitării pentru că contemporanii lui Mendel nu puteau concepe biologia inclusă în formule matematice și ereditatea relevată prin calculul probabilităților), sînt redescoperite în 1900 și ridicate la rangul de legi ale eredității (v. LEGILE LUI MENDEL). Mendel considera ereditatea un fenomen care poate fi studiat cu precizie; el face distincție între ceea ce se vede, deci, caracteristică (denumită ul- terior fenotip) și acel ceva care stă la baza caracteristicii pe care Ia denumit „factor” (ulterior „genă”, a căror totalitate, dintr-un orga- nism, alcătuiește genotipulY în con- cepția lui Mendel factorii ereditari (sau genele) sînt independenți unii de alții și fiecare dintre ei guver- nează o anumită caracteristică ob- servabilă. Mendel a realizat ana- liza eredității prin hibridări expe- rimentale cu soiuri de mazăre, ajun- gînd la cunoașterea și formularea legilor eredității prin relevarea or- dinii din hazard (întîmplare) în urma prelucrării statistice a popu- lațiilor hibride. V. FACTOR, GE- NETICĂ. MENINGE, membrane de origine mezodermica, care acoperă, Ia ver- tebrate, sistemul nervos central (creierul și măduva spinării). în ordine, dinspre exterior spre inte- rior, deosebim meningele, dura ma- ter, arahnoida și pia mater. MENISE, formațiune semicirculară, fi b ro car ti 1 agin o as ă, car ac t e ri s ti că articulației genunchiului (între fe- mur și tibia). Contribuie la potri- virea suprafețelor articulare între ele. MENOPAUZĂ, încetarea fiziologică a ciclului menstrual la femeie; survine aproximativ după 45 de ani, ca rezultat al încetării funcției MER 247 MER ovariene (ele producere a ovulelor și secreției hormonilor). MERICARPII (gr. meris — parte; karpos — fruct), fructe parțiale rezultate din fragmentarea în bu- căți a fructelor articulate; cores- pund frecvent unui fragment do carpelă. M. se formează la ridichea sălbatică, morcov, levănțică, nal- bă etc. MERISTEM, țesut format din ce- lule cu o mare capacitate de diviziu- ne, localizat în punctele de creștere a plantelor. Rezultă, în general, din țesuturile embrionare. M* sînt lo- calizate în special în vîrful tulpi- nilor și rădăcinilor (m. apical sau m. primar), dar și în cadrul unor țesuturi definitive (m. intercalar), în care are loc un proces continuu de diviziune; m. primare sînt: dermatogenul, pier omul, periblemul, procambiul etc.). M. secundare sînt: cambiul și felogenul, care derivă prin diviziune din unele țesuturi defi- nitive parenchimatice. Pe baza ac- tivității acestor țesuturi, în care celulele sînt tinere, caracterizate prin membrană plasmatică, nucleu relativ mare și citoplasmă nevacuo- lizată, iau naștere celelalte țesu- turi, definitive, proprii plantelor adulte (epidermă, scoarță, țesutu- rile conducătoare etc.). V. MERIS- TEM APICAL. MERISTEM APICAL (M. PRIMAR), celulele din vîrful de creștere al radicalei și tulpiniței embrionare. Aceste numite apicale, provin direct din țesuturile embrionului și sînt m. embrionare, primordiale sau promeristeme. După o succe- siune de diviziuni ele formează co- nul meristematic al tulpinii și al rădăcinii. în conul de creștere al tulpinei au fost identificate două zone meristematice: 1. tunica, re- prezentînd învelișul periferic for- mat din una sau mai multe stra- turi de celule, în care planurile diviziunii celulare sînt predominant anticlinale; 2. corpus, reprezentînd zona centrală, formată din celule aranjate neregulat, în care planurile de diviziune celulară variază: anti- clinale și periclinale, deci dispuse atît perpendicular cît și paralel cu suprafața m. Spre deosebire de concepția mai veche privind orga- nizarea conului de creștere la plan- tele cu flori în trei regiuni histogene (der mato gen — stratul superficial de celule care generează epiderma; periblem — strat intermediar de celule care generează cortexul — scoarța; plerom — partea centrală care generează cilindrul central și MER 248 MET măduva), în concepția mai nouă, tunica-corpus, nu există o relație între cele două zone și diferenție- rea țesuturilor. Totuși, s-a stabilit că epiderma se formează din stratul extern al tunicii, în timp ce urmă- toarele țesuturi sînt generate de tu- nica sau de corpus sau de către ambele, variabil de la o specie ve- getală la alta. Conul meristematic al rădăcinii este acoperit de un strat de celule de protecție, numit scufie sau caliplră. Celulele din conurile de creștere sînt tinere, bogate în ci- toplasmă, cu nucleu mare și va- cuole mici, fără spații intercelulare, cu proprietatea de a se divide mito- tic, de a da naștere la noi celule; unele dintre acestea grupate în co- nurile de creștere își păstrează toată viața proprietatea de a se divide, în timp ce altele, treptat, se specializează, transformîndu-se în țesuturi definitive. V. MERIS- TEM. MEROBLASTICĂ (SEGMENTARE PARȚIALĂ SAU DISCOIDALĂ), segmentarea oului sau zigotului animal și formarea de blastomere numai în regiunea nucleului (la așa-numitul pol animal) și nu și a masei oului care formează sacul vitelin (gălbenușul). Segmentarea parțială este caracteristică pentru ovulele mari, bogate în vitelus și în plachete viteline (ex. păsări, teleosteeni, selacieni, reptile, mono- treme). V. HOLOBLASTIGĂ. MEROGAMET, (la protozoare) in- divid specializat pentru singa- mie, care îndeplinește rol de gâ- rneț, rezultat în urma unor divi- ziuni multiple și care este mai mic decît organismul obișnuit, spre de- osebire de hologamet, care are di- mensiuni mai mari. In mod obiș- nuit gârnețul mascul este meroga- met, iar cel femei — hologamet (ex. la hematozoarul palustra care produce malaria). V. HOLOGAMET. METABOLE, insecte cu metamor- foză. După intensitatea transfor- mărilor, metamorfoza cuprinde două tipuri principale: metamorfoza he- mimelabolă și metamorfoza holo~ metabolă. V. AMETABOLE, APTE- RIGOTE. METABOLISM (gr. metabole — schimbare), complex de schimbări chimice și fizice constructive (ana- bolism) și destructive (catabolism), cu caracter continuu, care au loc în organismul viu și care au drept rezultat perpetuarea vieții. Pro- cesele catabolice (dezasimilația) de- termină transformarea oxido-redu- cătoare a substanțelor organice corn- MET 249 MET plexe, preluate din mediu, în sub- stanțe mai simple, cu eliberare de energie. în protoplasma orga- nismelor procariote și eucariote, produsele catabolice (substanțe di- verse și energia liberă) sînt apoi utilizate în consituirea unor sub- stanțe organice complexe proprii în cadrul proceselor de anabolism (asimilație). La organismele auto- trofe energia utilizată în procesele metabolice nu are o origine orga- nică ci una anorganică (în princi- pal este utilizată energia solară — fotosinteza). Procesele metabolice constau dintr-o succesiune de reacții fizico-chimice diferite, în funcție de organism (autotrof, heterotrof), de substanțele care pătrund în organism, de sursa și modul de transfer a energiei. Cu toate aces- tea, trebuie subliniat faptul că, indiferent de organism (vegetal, ani- mal), m. are la bază mecanisme moleculare de același ordin. Astfel, atît la organismele procariote cît și la eucariote, în procesele cata- bolice sînt implicați toți consti- tuenții organismului, cu excepția acizilor nucleici cu rol ereditar, care rămîn principial neschimbați structural, iar în procesele anabo- lice sînt sintetizați practic toți constituenții organismului. Rezul- tă că procesele de catabolism și de anabolism, care pot diferi de-a lungul vieții organismului, se pre- supun reciproc, neputînd exista asimilație fără dezasimilație și in- vers. Deci cele două aspecte se condiționează unul pe altul, re- prezentînd laturi contrarii ale unui fenomen unitar care este m. METABOLISM BAZAL, metabolis- mul standard al unui organism în stare de repaus (cu asigurarea funcțiilor necesare vieții: respira- ție, circulație etc.), exprimat, obiș- nuit în calorii. La om, valoarea standard a m.b. este dată de numă- rul de calorii produse pe oră la un metru patrat din suprafața corpo- rală, la temperatura camerei de circa 18°C (la un om normal, cu o suprafață corporală de 1,5 m2, în 24 de ore se obțin circa 1 390 kcal). METABOLIT, 1. Orice produs al metabolismului. 2. Substanță ca- re ia parte în procesele de meta- bolism. Poate fi un produs al me- tabolismului propriu sau este luat total sau parțial din mediu. La or- ganismele autotrofe, m. sînt re- prezentați numai de substanțe anor- ganice: apă, CO2, nitrați, elemente radioactive etc., în timp ce la or- ganismele heterotrofe m. sînt rc- prezentați atît de substanțe anor- MET 250 MET ganice cît și de substanțe organice diverse, printre care vitamine, ami- noacizi etc. METACARP, regiune sau parte a membrelor toracale la vertebratele tetrapode, în care se găsesc oasele metacarpiene. La om, parte a mîinii situata între zona carpiană și cea a degetelor. METAFAZĂ, fază în mitoză și mcioză. în ni. cariotipul (numărul, mărimea și forma cromozomilor) are trăsături caracteristice, fiind potri- vit pentru analiza microscopică. V. MITOZ/Ă, ME1OZĂ. METAGENEZĂ (gr. meta — după; genesis — naștere), alternanța a două generații cu dimorfism: o generație asexuată cu o generație sexuată. La foraminifere, generația asexuată este microsferică, iar generația sexuată este megalosferică. La hidrezoare, generațiile asexuate, alcătuite de polipi, alternează cu generațiile sexuate, reprezentate de meduze. METAMERIE v. SEGMENTARE. METAMERISM (gr. meta — după; meros — parte), fenomenul împărțirii corpului în segmente (mctamerc) mai mult sau mai puțin identice, v. segmentare/ METAMORFOZĂ (gr. meta 4- mor- phosis = formă), schimbare în for- ma, structura sau funcția unui organism ca rezultat al dezvoltării. 1. Proces complex de transformări suferite de insecte de la stadiul larvar (apariția progeniturii din ou sau stadiul neonata) la for- ma adultă (stadiul de imago). Fe- nomenul biologic poartă denumirea de metabolie. Insectele pot fi amc- tabole (fără ni.) și metabole (cu m.: limitată — hemimetabole și comple- tă — holometabole). M, este prezen- tă și la viermi, amfibieni etc. 2. Transformarea unei structuri în alta, ex. a unei stamine într-o pe- tală etc. METAMORFOZĂ. DIRECTĂ v. HEMIMETABOLE. METAMORFOZĂ INDIRECTĂ v. HOLOMETABOLE. METANEFRIDIE, organ tubul ar, deschis atît spre exterior — prin pori excretori — cît și spre cavi- tatea generală a corpului — prin pavilioane (pîlnii) vibratile. M. re- prezintă la anelide și moluște or- gane excretoare, dar și pentru expul- zarea gârneților. METANEPHROS, rinichiul defini- tiv, la vertebratele amniote, care începe să funcționeze spre sfîrși- met MET tul stadiului embrionar și la adult. V. MEZONEPHROS, ' PRONE- PHROS. METAPLAZIE, fenomenul de trans- formare a unui țesut dintr-o formă în alta (ex. în cazul osificării, con- versia celulelor conjunctive în osteo- blaste etc.). METATARS (gr. meta — după; iar- sos — picior), regiune sau parte a scheletului membrelor posterioare, la totrapode, care conține oasele metatarsale. La om, porțiune din scheletul piciorului situată între oasele tars-iene și falange; la insecte, m. este primul articol tarsal care leagă restul tarsului la tibie. METATORACE, al treilea segment toracal, la insecte; de m, sînt ata- șate o pereche de picioare și o pereche de aripi. V. PROTORACE, MEZOTORACE. METAXENIE, influența fiziologică a gârnețului patern (polen) asu- pra țesuturilor materne (embrion, endosperm, ovar). V. XENIE. METAXILEM, lemn primar pro- dus (după protoxilem) în tulpină și rădăcină de către procambiu. V. LEMN. METAZOARE, animale care au corpul constituit din mai multe celule, spre deosebire de proto- zoare care sînt unicelulare. Sînt m. toate animalele, inclusiv omul. Au celulele diferențiate și grupate în țesuturi și organe; diferențierea se adîncește treptat, o dată cu evoluția pe scara zoologică. M. se înmulțesc atît sexuat cît și asexuat; oul, care rezultă din unirea (fecundarea) unor gârneți (ovule și spermatozoizi), produși prin diviziune reducțională (meioză), se divide — segmentează — dînd naștere la embrioni care trece prin diferite stadii embrionare și anume: inițial apare un aglome- rat de celule — stadiul de morulă — din care se dezvoltă un fel de vezi- culă alcătuită dintr-un singur strat de celule, reprezentînd al doilea stadiu — blastula, din care, prin invaginare (gastrulare), se formea- ză al treilea stadiu — gastrula, care are două straturi de celule sau foițe embrionare, denumite ectoderm și endoderm. La alte animale, între ectoderm și endoderm se dezvoltă o a treia foiță embrionară — mezo- dermul* din foițele embrionare se dezvoltă țesuturile și organele. M. cu două foițe embrionare sînt de- numite didermice sau diploblastice (ex. spongierii și celenteratele), iar cele cu trei foițe embrionare sînt MEZ 252 MEZ denumite tridermice sau triploblas- tie.e și includ majoritatea animale- lor, de la viermi la vertebrate. MEZENCEFAL, vezicula mijlocie a creierului primar (embrionar), la vertebrate, din care se dezvoltă pedunculii cerebrali și lama cvadri- gemină. M. este o porțiune a ence- faiului implicată în controlul tonu- sului muscular, al reflexelor de redresare și de orientare, și, par- țial, în perceperea luminii și a sune- telor. MEZENCIIDI, parte a mezoder- mului alcătuită din țesut conjunctiv embrionar, situată între ectodor- mul și endodermul gastrulei. Din m. se formează țesuturile conjunc- tive (osos, cartilagiu, sîngele), ini- ma, sistemul reticuloendotelial etc. MEZENTER (gr. mesos — mijloc; enteron — intestin), porțiune a peri- toneului (pliu peritoneal) care fi- xează intestinul subțire de peretele posterior al cavității abdominale. La Actinozoa (și alte celenterate), pe- reții musculari verticali din cavi- tatea digestivă (celenteron). MEZODERM mezoblastul sau foița embrionară mijlocie a animalelor triploblastice situată între ecto- derm și endoderm. Acest strat germinai este generator al țesutu- lui conjunctiv, mușchilor, sîngo- lui, oaselor, organelor sexuale etc. V. FOIȚĂ EMBRIONARĂ, ME- ZENCHIM. MEZOFIL, țesutul median, intern, situat între epiderma superioară și epiderma inferioară a limbului frunzei. Este diferențiat în țesut asimilator palisadic (sub epiderma superioară), alcătuit din mai multe straturi de celule alungite, bogate în cloroplaste și care asigură foto- sinteza și țesut lacunos, format din cîteva straturi de celule, care con- țin puține cloroplaste, de formă di- versă (ovale, poliedrice sau alun- gite), cu spații mari de aer între ele (lacune) și care, prin camerele substomatice, sînt în legătură cu atmosfera înconjurătoare. MEZOFITE, plante adaptate cli- matului temperat, avînd cerințe medii față de aprovizionarea cu apă. MEZOGLEA, strat intermediar ge- latinos, necelular, situat între stra- turile celulare extern și intern ale corpului spongierilor și celentera- telor. MEZONEPHROS (CORPUL WOLFF), parte a rinichiului (partea MEZ 253 MIC mijlocie), la vertebratele amniote, în stare funcțională la embrion și substituită, la organismul adult, de metanephros. MEZOTELIU, strat de celule de origine mezodermică, ce delimi- tează cavitățile celomice la verte- brate: m. peritoneal (peritoneu), m. pleural (pleura), m. pericardial (pericard), precum și alte spații (sacii sinoviali). MEZOTORACE, al doilea segment toracal, la insecte; de m. sînt ata- șate o pereche de picioare și o pe- reche de aripi. MEZOZOIC, eră geologică care începe în urmă cu circa 190 000 000 de ani și durează peste 120 000 000 de ani. Se subîmparte în perioade- le: triasic, jurasic, cretacic. Este era reptilelor uriașe, a apariției mamiferelor, a plantelor cu flori etc. MICELIU, totalitatea hifelor sau aparatul vegetativ al ciupercilor. MICOPLASMĂ v. MOLICUT. MICORIZĂ (gr. mykes — ciupercă; rhiza — rădăcină), fenomen care constă în asocierea simbiotică a unei ciuperci cu rădăcinile unei plante superioare pentru realiza- rea unei nutriții micotrofe; planta asigură glucidele, iar ciuperca sub- stanțe asimilabile cu azot. Unele plante sînt facultativ micotrofe, altele obligatoriu micotrofe. M. sînt: ectotrofe — tipul cel mai răs- pîndit, în care hifele ciupercii, aso- ciate cu planta, învăluie rădăcinile ca o teacă (la pin) și endotrofe, în care hifele ciupercii pătrund în celulele cortexului (orhidee, eri- cacee). M. este frecvent întilnită la specii lemnoase, graminee, sola- nacee etc., fiind vitală pentru unele specii lemnoase (ex. pentru semințele de pin). în unele cir- cumstanțe raporturile simbiotice se pot transforma în relații de tip parazitar. MIOOZĂ (gr. mykes- ciupercă), boală produsă de ciuperci microscopice. MICROB (gr. mikros — mic; bios — viață), microorganism; noțiune aso- ciată frecvent cu organismele mi- croscopice patogene. MICROBIOLOGIE, știința care stu- diază organismele microscopice (mi- croorganismele, microbii). în func- ție de tipul microorganismelor, din m. s-au desprins o serie de ra- muri: virologia, bacteriologia, mi- cologia, protozoologia. MIC 254 MIC MCROELE MENT (OLIGOELE- MENT), element chimic care apare ca constituent natural, în cantități infime, în organismele vii; (ex. Ag (argint), Cd (cadmiu), Co (co- balt), Cu (cupru), Fe (fier), Li (litiu), Mn (mangan), Ni (nichel), Pb (plumb), Sr (stronțiu), V (vanadiu), Zn (zinc) etc. MICROFAG, leucocit (granulocit neutrofil) deosebit de activ în fagoci tarea (liza) celulelor degene- rate și a microbilor în inflamații. MICROGAMET, gamet mascul ca- re are dimensiuni mici comparativ cu gârnețul femei. V. ANIZOGA- MIE, MACROGAMET. MICRON (țu), unitate de lungime, pentru obiecte microscopice, egală cu a mia parte dintr-un mm (0,001 mm) sau IO"4 cm. MICRONUCLEU v. MAGRONU- GLEU. MICROORGANISM (MICROB), or- ganism microscopic, uni celui ar sau subcelular. MICROPIL, (la plantele cu flori) deschidere (canal) în partea api- cală a învelișului (integumentelor) ovulului. Prin m. are loc pătrunde- rea tubului polinic. La unele ani- male (insecte), deschidere în mem- brana ovulului prin care pătrund spermatozoizii în procesul fecun- dării. MICRO SPOR, unul dintre cei patru spori formați în urma mei o zei, în microsporangiu, la plantele hete- rospore. Din m. se dezvoltă grăun- ciorul de polen. V. MICROSPORO- GENEZĂ. MCR0SP0RANG1U, sporangiu, în caro are loc formarea microspori- lor; la plantele fanerogame, an Icra sau sacul polinic. MICRO SPOR O CIT, celula mamă diploidă, a polenului (a microspo- rilor, care iau naștere în urma celor două diviziuni ale meiozei). MICROSPOROFILĂ (STAMINĂ), frunzuliță modificată care dă naș- tere microsporangiului. MICRO SPORO GENEZĂ, procesul de formare a microsp orilor la plantele cu flori. M. se desfășoară în antere, în microsporocite (celu- lele mamă diploide ale polenului). In urma celor două diviziuni me- iotice, din fiecare microsporocită rezultă patru celule haploide (te- trada de microspori), din care se dezvoltă grăunciorii de polen. Pen- tru maturare funcțională, nucleul MIC 255 MIO fiecărui grăuncior de polen este implicat în două diviziuni mito- tice: prima, determină formarea a doi nudei: nucleul generativ și nucleul vegetativ (mai mare, cu rol în mobilitatea tubului polinic), a doua, care se petrece în nucleul generativ (la unele specii anterior deschiderii anterei, la altele pos- terior polenizării și creșterii tubu- lui polinic), determină formarea a două spermatii, care sînt gârneții masculi. V. GAMETO GENEZĂ, SINGAMIE. MICROZOM, granule citoptasmice, bogate în ARN, fosfolipide și pro- teine. V. RIBOZOM. MIELINĂ (gr. myelos — măduvă), substanță lipoi^ică, de culoare albă, puternic refractilă, care for- mează teaca medulară a unor fibre nervoase (ex. cele din axul cere- brospinal). MIELOBLAST, celulă nediferen- țiată din măduva osoasă, hemato- genă, din seria granulocitelor (mie- loblast -> promielocit -* mielocit -> metamielocit leucocite polinuclea- te). Posedă citoplasmă bazofilă, fără granulații, și nucleu sferic sau ovo- id, capabil de diviziune. V. GRA- NULOCIT. MIGRAȚIE, schimbarea habitatu- lui, în funcție de anotimp, climat, de rezerve de hrană, de necesită- țile de reproducere etc., a unor păsări, insecte, pești, mamifere ș.a. M. de obicei, are un caracter regu- lat și trasee relativ stabile. MILIMICRON (mp,), lungime egală cu a mia parte dintr-un micron (0,000001 mm), 10  sau 10~7 cm. MIMETISM (gr. mimesis — imi- tare), proprietate a unor specii de animale, lipsite de mijloace de pro- tecție, de a imita alte specii, care posedă mijloace active de apărare. M. poate implica culoarea, struc- tura sau comportarea ceea ce face ca organismul imitator să fie con- fundat, de către dușmanii prădă- tori, cu organismul imitat (model); m. este un mijloc de autoprotecție, de camuflaj și a apărut în procesul evoluției sub influența selecției na- turale. în natură există numeroase cazuri de m. dar ele sînt mai frec- vente printre insecte (ex. unele diptere mimează albine, viespi sau bondari etc.). MIOCARD (gr. mys — mușchi; kardia — inimă), mușchiul inimii; are o structură specială fiind for- mat din fibre musculare striate și celule nervoase excito-conducătoa- MIO 256 MIT re, care asigură funcționarea inde- pendentă, automată a acestui or- gan central al aparatului cardio- vascular. MIOCEN, epocă în perioada ter- țiară a erei cenozoice, începe în urmă cu circa 30 000 000 de ani. In m. a avut loc o deosebită dez- voltare a mamiferelor uriașe, for- marea munților Alpi, Anzi, Hima- laia etc. MIOCIT (gr. mys — mușchi; ky- tos — celulă), celulă musculară. V. MUȘCHI. MIOFIBRILE, fibrile contractile specifice miocitului; diferențieri f< lamentoase, metaplasmice (cu un diametru al miofilamentelor ele- mentare de 30 — 140 A), alcătuite din proteinele contractile (actina și miozina), caracteristice citoplas- mei celulelor (fibrelor) musculare, rcprezentînd o specializare pentru funcția contractilității. V. MUȘCHI* xMIOGLOBINĂ, pigment respirator, echivalent hemoglobinei, care dă culoare roșie mușchiului. MIOZINA, proteină globulinică, cu proprietăți enzimatice care împre- ună cu actina formează, în soluție, actomiozina, constituentul princi- pal al miofibrilelor. M. reprezintă circa 40% din totalul proteinelor din mușchi. MIRIAPODE, clasă (Myriapoda) de artropode formată din peste 9 000 de specii la care corpul, cu aspect vermiform, este format din numeroase segmente, homonome, fiecare fiind prevăzut cu o pereche sau două de picioare. Sînt teres- tre (nici un reprezentant nu zboa- ră) și respiră prin trahei. M. au evoluat spre patru grupe sau subclase: Chilopoda, Diplopoday Symphyla și Pauropoda. MISDIVIZIUNE, diviziune anor- mală, transversală, a ccntromeru- lui (deosebită de diviziunea nor- mală, longitudinală). M. determină apariția cromozomilor telocen- trici și a izocromozomilor. MITOCONDRIE, organit sub celu- lar, la plante și animale, în care se găsește sediul fosforilării oxidative. Are o formă sferică sau cilindrică, este alcătuită din pro- teine, lipide și enzime. Se înmul- țește prin replicare între două divi- ziuni celulare. MITOZĂ (CARIOCHINEZĂ), pro- ces complex prin care nucleul se divide indirect. Are loc în țesutu- MIT 257 MIT rile aflate în plină creștere: în țesutul embrionar, în țesuturile meristemice ale plantelor, în orga- nele hemopoietice, în țesuturile epidermice etc. Această diviziune asigură creșterea și diferențierea individuală, precum și continui- tatea genotipului și evoluția spe- ciei. Diviziunea mitotică se petrece în celulele-mamă diploide (cu 2n cromozomi). In urma diviziunii mi- totice, celula se duplică, luînd naș- tere două celule, identice în con- ținut cu celula-mamă inițială, deci celulele-fiice vor fi tot diploide (cu cromozomi). In m. se dis- ting două laturi mai importante, și anume: cariochineza sau diviziu- nea nucleară și citochineza sau divi- ziunea citoplasmei. Procesele divi- ziunii mitotice pot fi grupate în cinci faze: interfază, profază, me- tafază, anafază și tclofază. Inter faza (interchineza sau timpul dintre două diviziuni) se caracterizează prin- tr-un nucleu mai mare, compara- tiv cu celulele în repaus, în care se distinge un reticul de cromatină (despiralizată și condensată în gra- de diferite, determinînd apariția eucromatinei și heterocromatinei), cromocentri (ex. cromatina sexua- lă), nucleoli și membrană. Cromo- zomii individuali nu sînt identifi- 17 — Mic dicționar de biologie cabili. în interfază, celula are o intensă activitate de sinteză. Ast- fel, are loc sinteza replicați vă a mole- culelor de ADN, a cărui cantitate din nucleu se dublează, compara- tiv cu cantitatea de ADN din nu- cleul telofazic. Are loc de aseme- nea sinteza ARN și a proteinelor, precum și autoreproducerea cen- trilor mitotici și crearea rezervei de energie. La sfîrșitul interfazei, cromozomii sînt duplicați, deci ce- lula este diploidă. în profază cro- mozomii devin vizibili în urma spiralizării și condensării; în anu- mite materiale se poate observa că fiecare cromozom este dublat longi- tudinal, evidențiindu-se cele două cromatide răsucite una în jurul celeilalte și unite în regiunea cen- tromerului. Spre sfîrșitul profazei cromozomii suferă un proces de spiralizare, apar centri mitotici, nucleolii devin treptat mai mici pînă la dispariție, membrana nu- cleară se rupe. Metafaza debutează prin dispariția membranei nucle- are și formarea fusului central. Cromozomii se așază la echidis- tanță între cei doi poli ai celulei, în regiunea ecuatorială, unde for- mează placa metafazică. Apoi cro- mozomii se atașază cu centrome- rul de firele sau tubulii fusului, MIT 258 MIX cu brațele proiectate în afara aces- tuia (a fusului). Cele două croma- tide ale fiecărui cromozom sînt așezate una alături de cealaltă și unite între ele în regiunea centro- merului. în funcție de poziția centromerului, brațele cromozo- mului vor determina anumite for- me. Cromozomii, în această fază, au o morfologie caracteristică, iar în urma colorării cu diferiți colo- ranți pot fi cercetați cu ajutorul microscopului (v. CARIOT1P). Ana- faza constă în separarea cro- matidelor fiecărui cromozom în re- giunea centromerului. Prin dubla- rea centromerului, fiecare croma- tidă va poseda propriul ei centro- mer, devenind astfel un cromozom monocromatidic independent. Cro- mozomii-fii alunecă apoi, rapid, pe filamentele fusului, în direcții o- puse, cîte unul spre fiecare pol. La polii celulei rezultă, astfel, două grupe de cromozomi cu aceeași constituție genetică, similară cu aceea a nucleului celulei-mamă. Telofaza se caracterizează prin for- marea la fiecare pol al celulei a cîte unui nucleu separat pentru fiecare celulă-fiică; se formează membrana nucleară. Apoi cromo- zomii se alungesc, pierd capaci- tatea de a se colora, devin mai puțin denși și treptat dispar limi- tele dintre ei. Se formează astfel un nucleu optic relativ omogen. Obișnuit, în telofază apar nucleo- lii. Diviziunea mitotică se încheie cu diviziunea citoplasmei — cito- chineza. Acest proces începe apro- ximativ în același timp cu formarea nucleilor telofazici. Astfel, în regiu- nea ecuatorială a celulei-mamă apa- re o membrană despărțitoare sau fragmoplastul (derivă din tub ulii fusului în regiunea ecuatorială), din care se formează pe seama cito- plasmei, membrana celulară. Ur- mează procesele caracteristice in- terfazei, datorită cărora are loc sporirea materialului nuclear prin dublarea cromozomilor și creșterea în ansamblu a celor două noi celu- le, care, ca și celulele-mamă, sînt diploide, avînd cromozomi. V. AMITOZĂ, ME1OZĂ. MIXOFICEE, clasă de cianofite (al- ge albastre). ^MIXOMICETE, grup de organisme (reunite în încrengătura Myxop- hyta sau My xomycelae], cu o struc- tură simplă, care posedă unele caracteristici comune atît plante- lor cît și animalelor (ex. floarca- tăbăcăriilor, Fuligo septica etc.). Sînt saprofite (trăiesc pe materii vegetale: frunze, tulpini, scoarță MîX 259 MOL etc. în descompunere). Talul m., denumit plasmodiu sau simplastt de diverse culori (galben, roșu, alb etc.), este format dintr-o masă de protoplasmă cu numeroși nu- dei, poate emite pseudopode care servesc la locomoție și la ingerarea hranei (trăsături animale). La matu- ritate, plasmodiul se înconjoară cu pereți celulozici, transformîndu-se în sporangii (mixosporangiu), în care se formează (după meioză) spori (mixospori; trăsături vege- tale). Din spori, după germinare, rezultă celule biflagelate amoebo- ide, care se comportă asemenea unor gârneți, din copularea cărora ia naștere un zigot. Din zigot se dezvoltă plasmodiul. MIXOPLOID, populație de celule (organism) al căror cariotip re- prezintă grade diferite de ploidie (afectate de euploidie sau aneuplo- idie). V. PLOIDIE. MODIFICAȚIE, modificare feno- tipică neereditară produsă de fac- tori din mediul ambiant. V. MU- TAȚIE. MOLAR (MĂSEA), dinte situat de o parte și de alta a arcadei den- tare, la mamifere. Posedă o supra- față de masticație lată, prevăzută 17* cu mameloane și adîncituri; are cîteva rădăcini (în medie trei). MOLICUT (lat. mollis cutis — piele moale; MICOPLASMĂ), grup de microorganisme unicelulare situat, pe scara evoluției, la granița din- tre viruși și bacterii. Sînt specii parazite la animale și plante și saprofite. Au o mărime cuprinsă între 50—1 000 mp (obișnuit 80 — 100 mp.), posedă o citoplasmă înconjurată de o membrană cito- plasmică suplă (plasmalemă de 75— 100  grosime), aflată în contact direct cu mediul exterior deoarece m. sînt lipsiți la exterior de perete rigid, ca urmare m. sînt filtrabili și foarte pleomorfi (gr. pleon — mult; morphe — formă). Posedă un genom format din ADN cu o lungime de 200 p (mai mare decît la viruși între 1 — 100 p și mai mic decît la bacterii — între 600 — 1 400 p) și un mecanism genetic și enzi- matic care asigură viața autono- mă, sinteza proteică (inclusiv pe medii acelulare și autoreproduce- rea (prin diviziune binară și înmu- gurire). Lipsa peretelui celular si- tuează m. într-o poziție inferioară bacteriilor care posedă perete ce- lular, în timp ce prezența unui echi- pament enzimatic propriu situ- ează m. la un nivel al evoluției MOL 260 MOL superior virușilor (care sînt lip- siți de un echipament enzimatic propriu și, ca urmare, sînt depen- denți în replicare și sinteza proteică de sistemul enzimatic al celulelor gazdă). Descoperirea și izolarea acestei categorii de microorganis- me a fost realizată de Nocard și Roux, în 1898, care au studiat boala care producea pleuropneumo- nia la taurine, apoi a fost izo- lat în pneumonia primară atipică la om de către Eaton și colabora- torii, în 1942 (care l-a considerat un virus filtrabil), iar natura agen- tului a fost stabilită de Chanock și colaboratorii în 1963, care-1 în- cadrează în grupa micoplasmelor, dîndu-i denumirea de Mycoplasma pneumoniae. Succesiv, la mamifere, au fost studiate și izolate peste 20 de tipuri diferite de m. care pro- duc boli grave pulmonare, geni- tale, articulare etc., acute și cro- nice. La plante, efectele induse de m. au fost sesizate de circa cinci decenii, dar agentul a fost identificat și încadrat în grupa m. de Doi și colaboratorii, în 1967; în prezent se cunosc cîteva zeci de m. la plante care însă sînt confundați cu virozele deoarece acțiunea lor se exteriorizează prin simptomele: virescență, prolifera- re, cloroză, ofilire, mături de vră- jitoare. M. sînt susceptibili la te- tracicline și rezistenți la penicilină. MOLIE, denumire dată unor gru- pe de fluturi mici și mijlocii din ordinul Lepidoptere^ ale căror larve atacă diferite produse vegetale sau animale (ex. m. cerealelor, m. făinii, m. mărului, m. hainelor de lînă etc.). MOLUȘTE, încrengătură (Mollusca) polimorfă de animale nevertebrate, care cuprinde circa 115 000 de specii, cu corpul moale și vîscos, adeseori protejat de cochilie sau scoică (ex. melcul, scoica, nautilul, sepia). Majoritatea sînt acvatice (unele sînt terestre), cu corpul ne- segmentat, compus din trei părți principale: cap, masă viscerală, și picior, la care se adaugă mantaua sau pallium, care acoperă masa viscerală; între manta și peretele corpului se găsește cavitatea pa- leală, în care se găsește aparatul respirator, organele de reproducere (se înmulțesc numai sexuat, avînd sexele separate, iar unele forme sînt hermafrodite), de excreție și anusul; mantaua secretă cochilia, dură, calcaroasă sau numai cuti- culară. Din această încrengătură, după unele clasificări, mai recente, fac parte 7 clase (tradițional a fost divizată în 5 clase: Amphineu- MON 261 MON ra sau Polyplacophora, Gastropoday Scaphopoda, Lamellibranchiata și Cephalopoda). Forme fosile de m. există de la începutul paleozoicu- lui (din silurian și devonian), dar mai ales din mezozoic. MONADELF, androceu la care toa- te staminele sînt unite, prin fila- mentele lor, într-o coloană; ex. la malvacee (bumbac, nalbă). MONOCARION, celulă haploidă uninucleată, prezentă în hifele sau miceliul unor ciuperci. V. D1CA- RION. MONOCARP, termen ce indică plantele care înfloresc și fructifică o singură dată în timpul vieții. MONOCHAZIU, tip de inflores- cență cimoasă (ex. la stînjenel). MONOCIT, tip de leucocit agra- nular, mononucleat, din sîngele vertebratelor, bogat în citoplasmă bazofilă, avînd dimensiunile cele mai mari. La om, au un diametru de 12 —20 p. și sînt puțin numeroase (4—8% din totalul leucocitelor). Intervin activ în focarele de infla- mație, fagocitînd (distrugînd) atît microbi cît și celule moarte, res- turi celulare și particule străine (sînt identice sau apropiate ma- crofacelor). MONOCLAMIDEU, flori cu un sin- gur înveliș floral, denumit perigon care poate fi verzui (perigon sepa- loid: fag, nuc) sau colorat (peri- gon petaloid: lalea, crin etc.). MONOCOTILEDONE, clasă (Mo- nocolyledoneae ) de plante angio- sperme, în care, comparativ cu cea- laltă clasă a plantelor cu flori (Dicotyledoneae) sînt incluse mult mai puține ordine, printre care Liliales, Orchidales, Cyperales, Gra- mi n-ales etc. Se caracterizează prin- tr-un embrion, care are un singur cotiledon, prin rădăcini fascicu- late, majoritatea erbacee, nerami- ficate, mai rar lemnoase (ex. pal- mierul, bambusul), anuale și perene, cu frunzele simple, alungite și cu nervuri paralele, cu fasciculele li- bero-lemnoase din tulpină situate colateral, cu florile alcătuite pe tipul 3 (3 sepale, 3 petale, 3 sau 6 stamine). în această clasă, o importanță deosebită au speciile din familiile: graminee (griul, po- rumbul, secara, orezul, ierburile etc.) și palmierii (curmalul, coco- tierul, palmierul de ulei etc.). MONOECIOUS v. MONOIC. MONOENERGIDĂ, celulă sau te- ritoriu citoplasmic cu un singur nucleu normal (cu un singur corn- MON 262 MOR plcmcnt genetic pe celulă). V. PO- LIENERG1DĂ. MONOFAG, insectă care atacă o singură specie sau un singur fel de plante. V. POLIFAG. MONOFILETIC (despre un grup taxonomic) care descinde dintr-o singură formă ancestrală. V. PO- LIF1LETIC. MONOGENIC (despre o caracte- ristică ereditară) care este contro- lată de o singură genă, spre deose- bire de alte caracteristici, în reali- zarea cărora sînt implicate două sau mai multe gene și, ca urmare, sînt poligenice (digenic, trigenic etc.) MONOHIBRIDARE, implicarea în hibridare a unei singure perechi de alele sau de caracteristici (ex. bob rotund x bob zbîrcit sau XL4 x aa). V. POLIHIBRIDARE. MONOIC (MONOECIOUS), tip de plantă la care pe același individ se găsesc înserate, la nivele dife- rite, atît flori unisexuate femele cît și flori unisexuate mascule (ex. porumbul, dovleacul, nucul, alu- nul etc.). V. DIOIC, HERMA- FRODIT. MONOPLOID, celulă sau organism care posedă un singur set sau un singur număr de bază de cromo- zomi. V. POLIPLOIDIE. MONOPODIU, tulpină care crește în înălțime prin mugurele termi- nal. Ramurile, care se dezvoltă din acest ax, cresc tot terminal, dar rămîn mai scurte, comparativ cu trunchiul principal. Ramificarea monopodială este prezentă la pin, brad, molid etc. Prin tăierea vîr- fului, aceste plante nu mai cresc în înălțime. V. SIMPODIU. MONOSEPAL v. GAMOSEPAL. MONOTREME, ordin (Monotrema- ta) de mamifere primitive, carac- terizate prin prezența cloacăi, prin depunerea ouălor, pe care le clo- cește, iar puii ling laptele, nu-1 sug (ex. ornitorincul și echidna). MONOZAHARIDE, zaharuri sim- ple, cum sînt pentozele (riboza, dezoxiriboza, xiloza), hexozele (glu- coza, galactoza, levuloza, manoza) etc. Rezultă din hidroliza glucide- lor complexe. MONOZOMIC, organism la care lip- sește un membru dintr-o pereche de cromozomi; are formula 2n —1. V. ANEUPLOID. MORFOGENEZĂ, citodiferențierea și dezvoltarea structurilor vizi- MOR 263 MOR bile (organe sau părți) ale unui or- ganism în timpul ontogeniei. MORFOLOGIE, știința care se ocu- pă cu studiul formelor și structuri- lor unui organism (animal și vege- tal). V. FIZIOLOGIE. MORGANISM (TEORIA CROMO- ZOMALĂ A EREDITĂȚII), de- numire dată descoperirilor în do- meniul eredității și tezelor formu- late de genetistul american Tho- mas Hunt Morgan (1866 —1945) și colaboratorii săi (Calvin B. Bridges, 1889 — 1938; Alfred H. Sturtevant, 1891 — 1970, Herman J. Muller, 1890 — 1967). Utilizînd, pentru cer- cetări, o tehnică modernă de labo- rator, o metologie ingenioasă și un obiect de cercetare cu însușiri excep- ționale, musculița de oțet, Droso- phila melanogasler (nepretențioasă, mică, cu ritm rapid de reproducere, prolificitate ridicată, caracteristici ereditare ușor vizibile, determinate de mutații genice, cu puțini cromo- zomi, 2n = 8), Morgan și colabo- ratorii săi au analizat, pe de o parte, mecanismul genetic al variabilității la organismele vii și, pe de altă parte, caracteristicile structurii ma- teriale pe care se sprijină mecanis- mele eredității. în urma acestor cercetări s-a constatat că genele sînt particule materiale localizate în cromozomi; ele sînt aranjate în ordine liniară de-a lungul cromozo- milor ca mărgelele intr-un șirag; distanțele relative dintre gene pot fi apreciate, putîndu-se întocmi hărți ale cromozomilor la diverse specii. Morgan și școala sa au sta- bilit că genele nu sînt întru totul independente, după cum crezuse Mendel, ci ele au tendința de a ră- mîne unite, cuplate, pe parcursul generațiilor, formind „grupe de legătură" sau grupe linkage, care, citologic, corespund cromozomilor; deci, Ia Drosophila, cele 4 grupe linkage corespund celor 4 perechi de cromozomi. Opus tendinței genera- le după care grupele linkage sînt transmise ca atare, apare un feno- men opus, fenomenul de Crossing over care constă în schimbul de gene între cromatidele ne-surori ale cromozomilor homologi, rezultînd astfel recombinări de gene sau crossovere care asigură repartizări noi diferențelor ereditare între in- divizii unei specii. Potrivit teoriei morganiste gena își păstrează stabi- litatea prin autoreproducere prin- tr-un proces de copiere. Ocazional, însă statistic previzibil, gena se schimbă prin mutație, dînd naștere unui nou tip de genă-alelă care se va autoreproduce în forma sa schimbată, deoarece schimbarea MOR 264 MUG sau mutația genei este ireversi- bilă. Fenomenul mutației genice a fost cercetat experimental cu ajuto- rul razelor X, care intensifică frec- vența mutației la baza căreia stă o schimbare de natură chimică. Ana- liza complexă a eredității prin hi- bridarea experimentală a unor mu- tanți de tipuri diferite, prin indu- cerea de schimbări în structura materialului genetic, și relevarea prin test crossuri (încrucișări con- trolate cu părintele recesiv) a regrupărilor grupelor linkage prin recombinare,i-a permis lui Morgan să formuleze ideea că: gena repre- zintă în același timp o unitate de funcțiune, de mutație și de recombinare. V. GENĂ. MORULĂ, primul stadiu în dezvol- tarea embrionară a animalelor me- tazoare, după începerea segmentării oului; constă dintr-un aglomerat de celule, cu aspectul unei mure. După stadiul de m. urmează cel de-al doilea stadiu — blastula. MOZAIC GENETIC, hibrid care manifestă concomitent, în sectoare diferite, caracteristici alelomorfe, moștenite de la părinți. MUCEGAI, denumire dată aglo-. merărilor superficiale de miceliu, ca- re apar ca un păienjeniș mătăsos, produs de anumite ciuperci sapro- fite și parazite (ex. mucegaiul alb. Mucor mucedo, mucegaiul verde-al- băstrui, Penicillium sp., făinarea, Erysiphe sp. etc.). MUCINĂ, glicoproteină din mucus, prezentă în secrețiile unor celule și glande (ex. în secrețiile mucoasei gastrice, ale aparatului genital etc.). MUCOASA, membrană secretoare de mucus; pătură formată din ce- lule epiteliale uni- sau pluristrati- ficate, obișnuit cutată, care căp- tușește unele organe cavitare la vertebrate (ex. m. bucală, m. intes- tinală, m. uterină — endometrium- etc.). MUCUS, lichid lipicios (alcătuit din mu cină, diverse săruri etc.), secretat de celulele mucoase din glande sau din membranele mucoase. Are rolul de a menține umede și alunecoase membranele mucoase. MUGUR, formațiune caracteristică tulpinii plantelor superioare, care reprezintă un lăstar, o frunzuliță sau o floare embrionară. M. este de formă conică, alcătuit din vîrf ve- getativ, și con de creștere și poate fi situat în vîrful tulpinii sau al ramurilor (m. terminal sau apical), la subsuoara frunzelor (m. axilar MUL 265 MUT sau lateral), la nivelul nodurilor (in. adventioi). MULTIVALENT, (în genetică) struc- tură rezultată din împerecherea, în profaza I a meiozei, a mai mult de doi cromozomi homologi sau parțial homologi (homoeologi). For- marea m. este caracteristică autopo- liploizilor, la care meioza, din aceas- tă cauză, este anormală și, ca ur- mare, manifestă un grad ridicat de sterilitate a gârneților. V. MEIOZĂ. MUȘCHI (MUSCI, MUSCINEE) v. BRIOFITE. MUȘCHI STRIAȚI, mușchi legați de oase, de unde și denumirea de m. scheletici. îndeplinesc un rol contracții voluntar. Sînt alcătuiți din fibre musculare striate, dis- puse în mănunchiuri sau fascicule de diferite grosimi, care se continuă cu tendoanele înserate pe diferite oase. Fibra musculară striată constă dintr-o membrană — sarcolema — din citoplasmă — sarcoplasma, în care se găsesc numeroși nudei, diverse organite și miofibrile. Aces- tea (miofibrilele, fiecare fiind alcă- tuită dintr-un număr mare de miofilamente elementare) sînt așe- zate paralel între ele, fiind tot- odată paralele cu fibra. Faptul că de-a lungul lor miofibrilele sînt heterogene, constînd din două fe- luri de segmente sau discuri situate la același nivel, conferă fibrei un aspect striat. Fibra musculară se contractă (se scurtează) prin sti- mulare de către nervul propriu sau sub acțiunea unor stimuli mecanici sau electrici. Contracția mușchilor striați se petrece foarte rapid (ex. la unele insecte fibrele musculare pot realiza circa 300 de contracții pe secundă), determinînd cu precă- dere mișcarea acelor piese ale sche- letului implicate în locomoție. MUȘCHI VOLUNTARI v. MUȘCHI STRIAȚI. MUTA GEN, agent fizic sau chimic care produce schimbări în structura genei. V. FACTOR. MUTA GENEZĂ, proces de schim- bare a structurii chimice a genei. MUTANT, organism afectat de mu- tație; locus, genă afectată de. muta- ție. MUTAȚIE (lat. mutare — a schim- ba), noțiune utilizată de Hugo de Vries, în 1901, pentru a defini schim- bările bruște, mari și mici, alegenoti- tipului. în concepția actuală, , in- dică variații ereditare în parti- culele submicroscopice ale cromo- zomilor, deosebite de acelea care MUT 266 MUT afectează numărul și structura cro- mozomilor, precum și de recombi- nările genelor. M. este definită ca o schimbare chimică specifică a genei. Este o trăsătură caracteris- tică a genei, apărută o dată cu gena, și joacă rolul principal în evoluție. Noțiunea de m. a fost utilizată pen- tru definirea schimbării genei, res- pectiv a unui locus, începînd cu anul 1908, de către Morgan și co- laboratorii săi (C.B. Bridges, II.J. Muller și A.H. Sturtevant), care au descoperit existența formelor alternative ale aceleiași gene — alelele. Ei au afirmat și apoi au demonstrat că alelele sînt gene noi (gene mutante). Cercetările de ge- netică moleculară au relevat că o m. reprezintă o schimbare, o „eroare“ în succesiunea nucleotizilor de-a lungul catenei liniare a ADN și ARN (cu rol în ereditate). Noua structură a segmentului molecu- lei de ADN și ARN afectat de m. este ereditară. Cea mai nucă unitate de m. este mutonul, care corespunde unui nucleotid din mo- lecula de acid nucleic. Schimbările succesiunii bazelor azotate din mo- lecula de ADN care determină m. constau în: deleția (pierderea) sau adiția (adăugarea) unuia sau a cîtorva perechi de nucleotizi; substituirea cu alte baze (unele tautomere) în unul sau mai multe perechi de nucleotizi; inversiuni mici ce afectează o secvență de nucleotizi etc. M. poate fi indusă (produsă) experimental cu ajuto- rul agenților mutageni. V. GENĂ, GENETICĂ, MUTAȚIONISM. MUTAȚIE SOMATICĂ v. VARIA- ȚIE MUGURALĂ. MUTAȚIONISM, teorie fundamen- tată de Hugo de Vries (1848 — 1935), în lucrarea „Die Mutationstheorie“ (Teoria mutațiilor), apărută în anul 1901. Spre deosebire de Darwin, care susținea că variația este continuă, constînd dintr-o serie de modificări insesizabile, în concepția lui de Vries, variația este discontinuă, bruscă și tranșantă; fenomenul schimbării substanței ereditare (a genotipului) a fost numit de el „mutație“. Potrivit teoriei muta- ționiste, organismele vii suferă în mod întîmplător, dar statistic pre- vizibil, variații spontane bruște în materialul ereditar și, ca urmare, apar indivizi net diferiți de pă- rinții lor, cu absența totală a tran- ziției dintre indivizii normali, care formează majoritatea indivizilor, și formele mutante; mutația este în general rară în natură, dar odată apărută se transmite la urmași ca MUT 267 MUT atare, fără revenirea gradată la forma originală. H. de Vries con- sideră că trăsătura distinctă a mu- tantelor nu este atît gradul de di- ferențiere față de standard (deoa- rece unele abia se pot observa), cît transmiterea schimbărilor din sub- stanța ereditară la descendenți și că mutația este rezultatul unei singure schimbări bruște (este afectat un singur caracter) în substanța ere- ditară a părintelui. Mutațiile con- stituie o regulă, neexistînd o legătu- ră între apariția lor și influența condițiilor de mediu; ele pot re- prezenta în egală măsură un „pro- gres“ și un „regres“, unele mutații fiind utile, altele neutrale, iar altele dăunătoare. Valoarea teoriei muta- ționiste a fost apreciată îndată după publicare, considerîndu-se că a- ceasta, împreună cu mendelismul și morganismul, a contribuit la dezvoltarea geneticii. într-adevăr, analiza genetică este posibilă toc- mai pentru că în populațiile de or- ganisme există variații ereditare, mutante, care sînt studiate. Chiar Mendel (între 1857 — 1865), în mod empiric, utilizează pentru analiza hibridologică variația discontinuă (bob rotund, bob zbîrcit etc.), pe care o corelează cu factori materiali ereditari (cei care se schimbă prin mutație în concepția lui de Vries). Studiile ulterioare au demonstrat că la baza variațiilor plantelor de Oenothera, denumite de către de Vries mutații, au stat cîteva tipuri de schimbări în substanța eredita- ră: euploidia, aneuploidia, dislocația cromozomală și schimbări în struc- tura genei. Pe baza cercetărilor efec- tuate, Morgan și colaboratorii, după 1908, au ajuns la concluzia că mu- tația este o caracteristică esențială a genei, ca urmare, în concepția ac- tuală noțiunea de mutație se referă în principal la fenomenul schimbării structurii genei, iar schimbările ex- tragenice (variația numărului și structurii cromozomilor) reprezintă fenomene deosebite. V. MUTAȚIE» DISLOCAȚ1E, PLOIDIE. n} 3n, simboluri care indică: numărul haploid sau gametic de cromozomi (n); numărul diploid, somatic sau zigotic de cromozomi (2/i); numărul endospermic de cro- mozomi (3n), rezultat din unirea nucleului de fuziune, 2n, cu o sper- matie, n. V. PLOID1E. NANISM (gr. nanos — pitic), piticire. NARĂ, orificiu pereche, în partea anterioară a cavității nazale. Are rol important în respirație, perce- perea mirosului etc. NASTIE (gr. nastos — apăsare), mișcare, la plante, provocată de un stimul din mediu, dar care este independentă de direcția stimulu- lui (este neorientată). Mișcările nastice sînt determinate de o anu- mită temperatură: deschiderea ra- pidă sau într-un anumit moment a florilor la Lalea, păpădie, regina- nopții etc. Excitanții din mediu provoacă și schimbarea în cursul nopții a poziției frunzelor la legu- minoase, iar lovirea sau scuturarea provoacă la Mimosa pudica aple- carea frunzelor; în prezența unei insecte la planta carnivoră Dionea are loc strîngerea frunzelor în formă de capcană etc. în funcție de exci- tanți, mișcările nastice pot fi foto- nastii, termonaslii, seismonastii etc. V. TROPISM. NAUPLIUS, stadiu primitiv, lar- var, caracteristic crustaceelor. Cor- pul acestei larve este oval, neseg- mentat și neîmpărțit în regiuni. Dintre apendice are numai 3 pe- rechi, care se vor transforma în antenule, antene și mandibule. NĂPÎRLIKE v. ECDYSIS. NECTAR, substanță dulce, secre- tată de glandele (neclarii] situate NEC 2fl9 NEO în floarea angiospermelor. Are rolul de a atrage insectele polenizatoare. NECTON, animale înotătoare, din zona pelagică a oceanelor, mărilor și lacurilor (ex. peștii, mamiferele acvatice, cefalopodele etc.). V. PE- LAGIC. NEFRIDIE (gr. nephros — rinichi), organ excretor prezent la numeroase animale nevertebrate (platelminți, rotiîere, anelide, larva unor moluște, precum și la amphioxus). N. poate contribui și la controlul conținutului de apă al corpului. Constă dintr-un tub de origine ecto-mezodermică care este închis proximal de celule cu flamură vibratilă (protonefridii) sau se des- chide printr-o pîlnie (metanefridii) în cavitatea generală (celom), iar celălalt capăt conduce la exterior excrețiile sau gârneții. NEFRON, unitate structurală și funcțională a rinichiului la verte- brate, alcătuită din două elemente: corpuscul Malpighi (care constă din capsula Bowman și glomerul) și tub urinifer. NEMATODE, clasă (Nematoda) din încrengătura viermilor nemathel- minți, cu corpul filiform, lung, ci- lindric, și nesegmentat, de mărime variată, de la dimensiuni microsco- pice pînă la zeci de centimetri. N. pot fi paraziți la animale și om (ascarizii, oxiurii etc.), precum și la plante, pe care le pot afecta direct sau indirect, ca vectori ai unor boli virotice (Meloidogyne, Heterodera, Dytilenchus, Anguina etc.). Se în- mulțesc sexuat. NEODARVINISM, teorie sintetică axată pe darvinism și pe cuceririle geneticii care explică evoluția lumii organice pe baza mutațiilor și selecției naturale (eliminînd ideea despre variația continuă și despre eredi tarea caracterelor dobîndite). V. DARVINISM. NE O L AM ARC KT SM, teorie rezul- tată din exagerarea unor aspecte ale teoriei lui Lamarck , în special a ideilor despre „tendințele inter- ne“, a „eredității caracterelor do- bîndite“, a „adaptării directe și adecvate la condițiile de mediu'* etc. N. a reprezentat un suport pentru introducerea în biologie a unor con- cepții idealiste, mecaniciste și vi- taliste. NEOLITIC, perioadă din istoria omenirii care urmează paleoliticu- lui. în n. omul a produs unelte și arme din piatră șlefuită, a crescut animale domestice, a cultivat plan- NEO 270 NEU te, s-a dezvoltat meșteșugărită! casnic (olărit, țesut etc.). începe în urmă cu circa 15 000 — 10 000 de ani în Orientul Apropiat, după care s-a răspîndit în restul Lumii Vechi (Africa și Eurasia) (pe terito- riul României n. este situat între circa 7 — 6 000 și 2 000 de ani î.e.n.). NEOPLASM (gr. neos — nou; plas- ma — formație), tumoră; cancer, tu- moră malignă^ determinată de mul- tiplicare și diseminarea anarhică, metastazantă, a unor celule (trans- portate prin sînge și limfă). NEOTENIE, fenomenul de persis- tență a stadiului larvar (datorită mai ales lipsei unor condiții de me- diu favorabile) și de realizare a ma- turității sexuale și a reproducerii în acest stadiu timpuriu de dezvoltare; apariția caracteristicilor de adult la larvă. V. PEDOGENEZĂ. NERITIC, (organism — plantă sau animal) care trăiește în zona ma- rină din apropierea țărmurilor, cu o adîncime de pînă la 200 m. NERV (lat. nervus), formațiune ana- tomică rezultată din gruparea unor fascicule de fibre nervoase (axonice sau dendritice), care are rolul de a conduce influxul nervos. N. sînt înveliți de o teacă de țesut conjunc- tiv (epineurium). Fibrele dintr-un n. sînt aferente (senzitive, care conduc influxul nervos de la periferie spre centru) și eferente {motorii sau se- cretorii) care conduc influxul nervos de la centri nervoși la periferie). Du- pă origine, n. pot fi spinali sau rahidieni și cranieni sau cerebrali. Terminațiile periferice ale n. re- prezintă receptorii (exteroceptori, proprioceptori și interoceptori). NERVUL VAG, 1. a zecea pereche de nervi cranieni, la vertebrate. La mamifere, îndeplinește funcții para- simpatice, inervînd esofagul, sto- macul, inima. 2. Sistemul nervos visceral accesoriu, la insecte. NERVURĂ, fascicul libero-lemnos situat în limbul frunzelor. NEURAL, care se referă la siste- mul nervos. NEURIT v. AXON. ^NEUROBLAST (gr. neuron — nerv; blastos — mugure) celulă nervoasă embrionară (din care provine neu- ronul). -- NEUROCRANIU (CUTIA CRANI- ANĂ), partea craniului care adăpos- tește creierul. NEUROFIBRILE, structuri fibrilare specifice neuronului; formațiuni fine nucleoproteice, care formează o NEV 271 NEU rețea în corpul neuronului și care se extind și în prelungiri (în dendri- te sînt paralele, iar în axoni sub formă de fascicule). Au rol meca- nic. V. NEURON. NEUROGLIE v. NEVROGLIE. NEURON (CELULĂ NERVOASĂ), celulă a țesutului nervos cu pro- prietatea de a primi și transmite impulsuri nervoase. Este formată dintr-o parte centrală — perica- rionul sau corpul n., care cuprinde un nucleu mare înconjurat de citoplasmă (neuroplasmă), și pre- lungirile n. Neuroplasma conține alături de structuri fundamentale — mitochondrii, aparat Golgi etc. — și unele structuri specifice: neu- rofibrile (cu rol mecanic, de susți- nere) și granulații Nissl sau substan- ță ligroidă (se colorează cu colo- ranți bazici, avînd rol în acumu- larea energiei). Prelungirile n. va- riază mult în lungime și număr. Unele sînt scurte și bogat ramifi- cate la scurtă distanță de corp — dendrițele, denumite și prelungiri citoplasmice (centripete sau celuli- pete), care primesc și conduc influ- xul nervos la pericarion. Alta (una singură la un n.) este mult mai lungă și de o grosime uniformă, prevăzută la extremitatea liberă cu ramificații — axonul, cilindru ax sau fibra nervoasă (neurit: pre- lungire centrifugă sau celulifugă) — care conduce influxul nervos de la pericarion la alte celule nervoase sau la efectori. Transferul influxuri- lor de la un n. la altul are loc prin legături între n., denumite sinapse (la nivelul ramificațiilor terminale ale dendritelor și axonului). Func- țional n. pot fi: n. senzitivi (recep- tori, care primesc excitațiile de la celulele senzoriale), n. motori (efec- tori, ai căror axoni se termină în organe efectoare: mușchi, vase, glande etc.) și n. de asociere (co- nectori, care realizează legătura, prin dendrite, cu un n. senzitiv, iar prin axon cu un n. motor). Din neuroplasmă lipsește centro- zomul, fapt ce demonstrează că n. fiind deosebit de specializat a pierdut capacitatea de a se divide. NEURONI MOTORI, tip de neu- roni ai căror axoni (fibre motorii) se termină în organele efectoare (mușchi, glande etc.), din care cauză sînt denumiți și neuroni efectori, Sînt de dimensiuni mari și multi- polari și conduc influxul nervos de la sistemul nervos central la orga- nele efectoare. N.m. intră în alcă- tuirea nervilor cranieni motori și a NEU 272 NID rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali. NEUROPTERE, ordin (Neuroptera) de insecte holometabole, caracte- rizate prin două perechi similare de aripi membranoase, cu nerva- țiunea bogată, în rețea, cu corpul moale (ex. leul-furnicilor, musca cu gît de cămilă etc.); sînt prădă- toare și răpitoare terestre, care se hrănesc cu diferite insecte și păian- jeni mici etc., fiind folositoare pentru agricultură. NEURULĂ, stadiu postgastrular în dezvoltarea embrionară a animale- lor cordate, caracterizat prin dife- rențierea tubului neural, din care se va forma sistemul nervos central. NEVERTEBRATE, denumire ge- nerică dată întregului grup de ani- male lipsite de coloană vertebrală și de schelet osos intern (ex. pro- tozoarele, spongierii, celenteratele, viermii, moluștele, artropodele și echinodermele). V. VERTEBRATE. NEVROGLIE (NEUROGLIE), ce- lulă cu rol trofic și de susținere, care intră în alcătuirea țesutului ner- vos. Ca și neuronii, n. posedă pre- lungiri fibroase. Originea lor poate fi ectoblastică (macroglii și oligo- dendroglii} și mezoblastică {microglii care pot îndeplini și rolul de fa- gocitare — distrugere — a celule- lor nervoase degenerate). Acest tip de celule formează așa-numitul țesut nevroglic sau glial de susți- nere și apărare a sistemului nervos central al vertebratelor. NICOTINAMIDĂ (NIACINĂ, FAC- TOR PP — amida acidului nico- tinic — C5H4N.CONH2). V. VITA- MINA PP. NICTINASTIE, schimbarea poziției frunzelor plantelor la alternarea zilei cu noaptea. Sînt determinate de schimbarea temperaturii, a in- tensității luminii, care modifică turgescența celulelor de la baza frunzelor, a florilor. V. NAST1E. NIDAȚIE (lat. nidus — cuib), fi- xarea oului în mucoasa uterină. NID IC OL (lat. nidus', colere — a trăi), (despre puii unor păsări) care, după ieșirea din ou, este in- complet dezvoltat: golaș, orb și trebuie să rămînă în cuib pentru a fi îngrijit de părinți pînă la dez- voltarea completă (ex. puii de- rîn- dunică, porumbel, barză, vrabie, condor, bufniță etc.). NIDIFUGI (lat. nidus', fugere. — a părăsi, a fugi) (despre puii unor specii de păsări) care, după ieșirea din ou, este acoperit cu puf și su- NIM 273 NOM ficient de dezvoltat ca să poată părăsi imediat cuibul (ex. puii de găină, gîscă, fazan etc.). NIMFĂ v. PUPĂ. NITRIFICARE, proces complex de oxidare a amoniacului, care are loc în sol, în mediu neutru sau alcalin, sub acțiunea bacteriilor aerobe nitrificatoare. în prima eta- pă, bacteriile din genul Nitroso- monas oxidează amoniacul în ni- triți (acid azotos), iar în etapa a doua, bacteriile din genul Nitro- bacter continuă oxidarea pînă la nitrați (azotați) care sînt asimi- lați de către plante. NOD, 1. porțiune mai îngroșată a tulpinii, de care sînt fixate frunzele; 2. constricție de-a lungul fibrei nervoase mielinice, numită și stran- gulație Ranvier. NODOC v. ANTICODON. NODOZITATE, formațiune pre- zentă pe rădăcinile unor plante (ex. leguminoase) sub influența excitantă a unor bacterii (genul Rhizobium), care intensifică divi- ziunea mitotică. Bacteriile, situa- te în celulele din n., trăiesc în simbioză cu planta gazdă, fixează azotul atmosferic, pe care, sub forma unor compuși accesibili, îl pune la dispoziția plantei care, la rîndul ei, furnizează bacteriilor glucide. NODUL, nod mic (ex. n. limfatic etc.). NOMENCLATURĂ BINARĂ (N. Bl- NOMINALĂ), sistem științific de denumire a speciilor de plante și animale. Prima utilizare sistema- tică a n.b., adică folosirea siste- mului cu două denumiri (în limba latină), se datorează marelui biolog suedez Karl Linne (1707 — 1778). El a demonstrat superioritatea denu- mirii binominale în lucrarea Species plantarum (1753) pentru plante și în Sy stema Naturae (în a zecea edi- ție apărută în 1758) pentru ani- male. Pînă la Linn£ plantele și animalele erau denumite printr-o înșiruire de cuvinte greu de me- morat, or, prin n.K denumirea se exprimă simplu și fără echivoc. Prima denumire,: reprezentînd nu- mele genului, este .comună tuturor speciilor aceluiași gen (litera primă din cuvînt este o majusculă), iar a doua, reprezentînd numele spe- ciei, arată deosebiri le .dintre spe- ciile genului dat. Ex. pisica de casă a fost denumită Felis. domestica, în care primul cuvînt, Felis, indi- că genul, al doilea — domestica — indică specia. Genul Felis mai cu- 18 NON 274 NUC prinde și pisica sălbatică — F. ca- tus, leul — F. leo, tigrul — F. ti- gris, rîsul —- F. linx ș.a. La plante ex., din genul Quercus, fac parte: stejarul — Q. robur (sau Q, pedun- culata), gorunul — Q. petraea (sau sessiliflora}, stejarul de plută — Q. suber, Gerul — Q. cerris ș.a. N ONDIS JUNCȚIE, separarea ne- regulată a cromozomilor homologi {în meioză) sau a cromatidelor (în mitoză), fapt care determină pre- zența în una dintre celulele-fiice NUCLEAT, a ambilor membri (ai unui cro- mozom) și absența cromozomului respectiv în cealaltă celulă-fiică. N. este principala cauză a aneuploi- diei. V. DISJUNCȚIE. NOTOCORD (gr. noton — spate, spi- nare; chorde — coardă; COARDĂ DORSALĂ), ax de susținere, elas- tic, învelit într-un manșon de țe- sut conjunctiv, la vertebratele in- ferioare. Este situat dorsal, sub sistemul nervos central și deasupra tubului digestiv. N. este prezent în stadiile inițiale (embrionare) Ia toate cordatele, în jurul lui dezvol- tîndu-se coloana vertebrală, la ver- tebratele superioare. N. apare în stadiul larvar și de adult la amphio- xus, în stadiul larvar la tunicieri* îa cicl os torni. NOXA, factor, agent, substanță etc. cu efecte nefavorabile, dăunătoare sau nocive pentru organism. NUCĂ, fruct uscat, indehiscent, bi- sau policarpelar, de obicei mono- sperm, cu pericarpul tare, lignifi- cat (ex. hrișcă, cînepă etc.). NUCELĂ, țesut parenchimatic si- tuat în centrul ovulului, la plante, în care se formează sacul embrionar. Este învelită de integumente. care are nucleu. V. ANUCLEAT. NUCLEOL, corpuscul mic, dens, obișnuit sferic, prezent în nucleul somatic al majorității tipurilor de celule. Numărul n. variază de la o specie la alta. în celulele în curs de diviziune n. apare în telofază și dispare în profază. Se pune în evi- dență prin coloranți acizi. Este ata- șat de un cromozom specific, care posedă o regiune responsabilă de formarea sa, numită organizator nucleolar. N. este bogat în ARN și proteine și este implicat în produ- cerea ribozomilor (a ARN-ului ri- bozomal). NUCLEOPLASMĂ (CARIOPLAS- MĂ, CARIOLIMFĂ), suc nuclear acromatinic, prezent în nucleul interfazic sau în repaus. NUC 275 NUM NUCLEOPROTEIDE, compuși re- zultați din unirea proteinelor (his- tone sau protamine) și a acizilor nucleici (nucleina). NUCLEOSID, parte a nucleotidu- lui formată din baza azotată și pen- toză. NUCLEOTID, unitate a moleculei de ADN și ARN alcătuită dintr-o bază azotată, o pentoză și un radi- cal fosforic. V. ADN, ARN. NUCLEU, component principal, in- dispensabil, al celulelor organisme- lor eucariote. Se duplică prin divi- ziune. Este separat de citoplasmă (hialoplasmă) printr-o membrană dublă: exina (la exterior), intina (la interior). întina este străbătută de pori numeroși, care, în interfa- ză, servesc la schimburile de sub- stanțe, în timp ce exina are o con- tinuitate structurală cu reticulul endoplasmic. Are formă sferică sau ovoidă, iar numărul poate di- feri de la o celulă la alta. Este constituit din cromatină — cu rol ereditar, apărînd între diviziuni sub forma unei rețele fine, repre- zentînd cromatidele care sînt des- piralizate — și suc nuclear sau nucleoplasmă. Componentul princi- pal al cromatinei, acidul dezoxiri- bonucleic-ADN, se colorează cu o serie de coloranți bazici. Alături de ADN, în n. există proteine his- tonice și nehistonice și o oarecare cantitate de ARN, precum și en- zime, lipide, nucleotizi liberi etc. Materialul nuclear din țesuturile somatice se divide în mitoză și se duplică în interfaza mitozei. în meioză, n. suferă o serie de proce- se care determină reducerea la jumătate a numărului de cro- mozomi (de la starea diploidă, 2n, la starea haploidă, n) și asigură for- marea gârneților. In timpul divi- ziunii, principalele structuri care se observă în n. sînt: cromozomii^ nucleolul și fusul central, NULLIPLEX, poliploid care posedă pentru o anumită caracteristică doar alele recesive (ex. la un te- traploid: aa aa aa aa). NULLIZOMIC, termen ce definește un organism aneuploid, la care lipsesc ambii membri ai unei pe- rechi de cromozomi homologi,. simbolizat 2n—2. NUMĂR DE BAZĂ (SET DE BAZĂ,. GENOM, NUMĂR MONOPLOID), numărul haploid de cromozomi al speciilor diploide strămoșești sau ancestrale, simbolizat cu x. Ex. la genul Triticum (griu), numărul 18* NUT 276 NUT de bază de cromozomi este x = 7, iar cariotipul speciilor reprezintă un multiplu al n. de b., speciile diploide au 2x = 14 cromozomi (monococcum), speciile tetraploide au kx = 28 cromozomi (durum), iar speciile hexaploide au §x = 42 cromozomi (griul comun). NUTAȚIE, curbarea sau mișcarea laterală și în spirală a vîrfului de creștere al unor organe ale plan- telor (tulpini, rădăcini, pedunculi florali etc.). NUTRIȚIE, fenomen fiziokgic com- plex, care constă în ingestia, diges- tia și asimilația substanțelor hră- nitoare de către plante și animale. După tipul de n. organismele pot fi autotrofe (plantele verzi, bacte- riile foto- și chemosintetizante) și heterotrofe (numeroase microorga- nisme, unele plante, animalele). OCCIPITAL, os nepereche, situat în partea posterioară a cutiei cra- niene și care se articulează cu co- loana vertebrală. Spre partea ba- zală se găsește așa-numitul orificiu occipital prin care trec spre canalul vertebral -măduva spinării și nervii spinali. La amfibieni și mami- fere, de o parte și de alta a orifi- ciului occipital, există cîte o apo- fiză ovală numită condil occipital. Cei doi condili se articulează cu prima vertebră cervicală — atlas. OCCIPUT, regiunea occipitală la vertebrate. La insecte, segment al exoscheletului din regiunea pos- terioară a capului. OCEL (lat. ocellus — ochi mic), re- ceptor elementar de lumină, pre- zent la nevertebrate (arahnide, mi- riapode, la multe insecte). La insecte, o. sînt de două tipuri: o. dorsali sau primari (în nu- măr de pînă la 3) specifici adulți- lor și nimfelor, și o. laterali (ste- mate: de la o singură pereche pînă la 6—7 perechi), care se întîlnesc de regulă, la larve. OCHI, 1. organul vederii. Variază mult de la un grup la altul de ani- male, de la oceli (meduze, viermi), la ochiul complex, existent la vertebrate și cefalopode; la aceste ultime două grupe o. are asemănări de convergență. Insectele și crus- taceele au o. compuși care se carac- terizează prin aceea că celulele re- tiniene și celulele pigmentare nu formează pături uniforme, ci sînt dispuse în grupe sau elemente sepa- rate, denumite omatidii, fiecare din- tre acestea funcționînd ca un o. simplu, de unde și denumirea de o. compus dată o. acestor artro- pode. Fiecare omatidie corespunde unei singure fațete a corneei (deci ODO 278 ODO o. sînt fațetați), numărul acestora putînd varia de Ia o singură fațetă (la furnicile lucrătoare) la peste 20 000 la insectele bune zbură- toare. în funcție de structura o. și de distribuția pigmentului între oma- tidii, o. poate forma: a) imagini prin opoziție, cînd fiecare omatidie recepționează numai acele raze luminoase care cad paralel cu axa ei lungă (fiecare dintre omatidii primind imaginea unui singur punct luminos); ca urmare, imaginea în ansamblu, este alcătuită din puncte izolate așezate unul lingă altul (vedere în mozaic); b) imagini prin superpoziție, în care celulele vizuale ale unei omatidii pot recepționa două tipuri de raze, în linie dreaptă și oblică; ca urmare, se obține o imagine suprapusă, în superpoziție. Obișnuit, vederea prin apoziție este proprie insectelor diurne, iar ve- derea prin superpoziție este carac- teristică insectelor nocturne și cre- pusculare; între aceste două tipuri există forme de trecere. La om, o. este un organ pereche, format din: glob ocular, și organe anexe ale glo- bului ocular. Globul ocular se gă- sește în orbită, fiind format din tunici — tunica fibroasă externă (al- cătuită din sclerolică și cornee), tunica vasculară mijlocie (coroidă, corp ciliar și iris) și tunica nervoasă internă (retina sau tunica nervoasă) — și medii refringente'. corneea, cris- talin, umoarea apoasă și corpul vi- tros (care formează sistemul diop- trie al o.). Organele anexe ale glo- bului ocular sînt: organe de mișcare (mușchii globului ocular) și organe de protecție (sprîncene, pleoape și aparatul lacrimal). Sub acțiunea excitantului specific, lumina, o* funcționează în felul următor: ra- zele de lumină, pătrunzînd prin cornee în interiorul globului ocular, sînt refractate, potrivit legilor re- fracției, de către mediile refrin- gente ale globului ocular și formea- ză, pe retină, imaginea obiectului așezat în fața o.; fiind un sistem convergent, sistemul optic al ochiu- lui formează o imagine reală, răs- turnată și mai mică. 2. mugurele unui tubercul, a unei ramuri, ODONATE, ordin (Odonata) de insecte din care fac parte libelulele. Au două perechi de aripi membra- noase, transparente, cu aspect sti- clos, ochi foarte mari, fiind bune zburătoare. Sînt carnivore. Larve- le sînt acvatice vorace și au meta- morfoza incompletă. — OBONTOBLASTE (gr. odous—dinte; blastos — mugure, germen), celule ca- re, prin secreția lor, formează OES 279 OLI den tina; la vertebrate se găsesc în pulpa dentară. OESTROGEiM (gr. oislros—dorință; gennaein — a produce), v. ESTRO- GEN. OESTRU (gr. oislros — dorință, impuls), v. ESTRU. OFIURIDE, clasă (Ophiuroidea} de echinoderme, care au formă de stea, dar spre deosebire de asteride au brațele lungi, serpentiforme, simple sau ramificate, bine deli- mitate de partea centrală a ani- malului, care este ca un disc (ex. ofiura etc.). Se reproduc sexuat și prin sciziparitate (părțile se re- generează, formînd indivizi normal oonstituiți). OFTALMIC, care se referă la ochi; optic. OLECRAN, apofiză sau proeminen- ță osoasă la extremitatea superioară și posterioară a ulnei, care formea- ză vîrful cotului și servește la in- serția mușchilor. O. este situat posterior articulației cotului (cu articulațiile: humeroulnară și hume- roradială). OLFACTIV (lat. olfactus—& mirosi), care se referă la simțul mirosului. Mirosul, determinat de un grup de excitanți adecvați, din mediu, este perceput de analizorul o. (un ana- lizor chimic de contact — chemo- receptor), situat în mucoasa na- zală o. în mucoasă se găsesc den- dritele neuronilor o. (receptorii o.), care preiau excitațiile provocate de substanțele mirositoare (volatili- zante) și le transmit prin nervul o. (format din axonii neuronilor o.) la centrul o. din scoarța cerebrală, unde mesajele respective se trans- formă în senzații de miros. Simțul mirosului dă relații despre calită- țile aerului, ale alimentelor etc. OLIGOCEN, epocă superioară a pa- leocenului situată în urmă cu circa 40 000 000 — 30 000 000 ani; în o. a avut loc dezvoltarea mamiferelor superioare; dintre antropoide au apărut Propliopithecus și Parapi- thecus. Uneori, depozitele o. con- țin petrol, chihlimbar, diatomee. OLIGOCHETE, clasă (Oligochaeta) de anelide dulcicole și terestre lip- site de parapode și cu puțini cheți; cuprinde viermii inelați, în tegu- mentul cărora sînt înfipți puțini cheii (perișori chitinoși), ex. rimele; au corpul segmentat (intern și ex- tern); sînt hermafrodite, avînd atît gonade femele cît și mascule al căror conținut este vărsat în capsule numite coconi, secretați de o șa glandulară, clitellum, iar fecun- OLI 280 OMU darea se face reciproc între două rîme prin schimb de spermatozoizi; se pot înmulți și prin regenerare; hrana este vegetală sau detritică; au rol important în fertilizarea solului, de aceea sînt considerate pluguri biologice. OLIGOELEMENT v. MICROELE- MENT. OLIGOGENĂ v. GENĂ MAJORĂ. OLIGOGENIC (gr. oligos — puțin), (despre o caracteristică ereditară) care este controlată de un număr mic de gene. V. MONO GEN IE, POLIGENIE. OLIGOZOMIC (HIPOPLOID), or- ganism aneuploid, deficient pentru unul sau mai mulți cromozomi. Sînt o. monozomicii, cu 2^-1 cro- mozomi și nullizomicii, cu 2n-2 cromozomi. V. POLIZOMIC. OMASUM v. FOIOS. OMATIDIE v. OCHI. OMBILIC (lat. umbilicus^ 1. cor- don ombilical situat suprafața ventrală a embrionului, la mamife- rele placentare, în care se găsesc alantoida și vasele care leagă fătul de placentă; 2. la adult, cicatrice pe abdomen (buricul), la locul de legătură a cordonului ombilical. OMIDĂ, denumire dată larvelor unor insecte (fluturi, viespi infe- rioare etc.) care, pe lîngă picioa- rele toracice, mai au și cîteva pi- cioare abdominale (larve polipode). Au aspect vermiform, sînt libere, în general fitofage, cu aparat bu- cal adaptat pentru rupt și masticat. Stau mai ales pe frunze, pe care le consumă, producînd însemnate pa- gube agriculturii. Larvele unor spe- cii au glande sericigene dezvoltate, fiind folositoare (larva viermelui de mătase). OMNIVOR (lat. omn is — tot; vor are— a mînca, a devora), care se hră- nește atît cu țesuturi vegetale cît și animale (ex. omul, ursul etc). V. CARNIVOR, ERBIVOR. OMOPLAT (SCAPULA), osul umă- rului; os pereche, plat (Ia om, de formă triunghiulară), situat în par- tea posterioară a centurii scapu- lare. OMUL DE NEANDERTHAL, spe- cie (din genul Ilomo] de om primi- tiv, din perioada paleolitică (si- tuată în pleistocen), al cărui schelet fosil a fost găsit pentru prima .dată în anul 1856 în valea Neanderthal, în Germania. A trăit acum circa 150 000 de ani (probabil într-o pe- rioadă cuprinsă între- 250 000 și ONT 281 OOG 35 000 de ani), fiind caracterizat printr-o mare variabilitate. Astfel, la unii neanderlhalezi lipsea osul bărbiei, erau scunzi (1,55 — 1,60 m.) aveau cap mare, cu o capacitate pentru creier de 1 400 pînă la 1 600 cm3, arcadele supraorbitale proeminente și o poziție, în mers, aproape erectă. în general, o. de N. sînt asociați cu cultura muste- riană: aveau unelte din cremene cioplite, vînau în comun, prelucrau uneltele din cremene, foloseau fo- cul pentru pregătirea hranei, uti- lizau pentru locuit peșterile și adă- posturile simple, construite în aer liber, foloseau pieile de animale pentru îmbrăcăminte etc. Toate acestea au dus Ia complicarea vie- ții sociale și la dezvoltarea treptată a limbajului articulat. ONTOGENEZA (ONTOGENIE) (gr. dn, ontos — ființă, existență; ge- nesis — descendență, generație), isto- ria creșterii și dezvoltării unui or- ganism; viața individuală a unui organism; ciclul vital al unui or- ganism. O. recapitulează filogeneza, dar o și condiționează. V. FILO- GENIE. OOCIT (OVOCIT) (gr. oon-ou; kytos — celulă), celulă sexuală femelă, diploidă, cu 2n cromozomi, la ani- male (care provine din ovogonii, după o fază de multiplicare și de creștere a acestora), în care are loc meioza pentru formarea ovu- lelor. O. primare (de ordinul I) re- zultă în urma creșterii ovogoniilor, prin acumularea în citoplasmă de substanțe nutritive complexe, de- numite vitelus, pe seama cărora se va realiza dezvoltarea embrio- nului; acest proces se numește vitelogeneză. După încheierea vi- telogenezei, o. trec printr-o fază de maturare, în care au loc două diviziuni meiotice (una heteroti- pică, alta homotipică): prima este diviziunea reducțională, la sfîrșitul căreia apar două celule haploide, cu n cromozomi. Una dintre aceste celule are foarte puțină citoplasmă (globului polar primarJ, iar cea- laltă, oocita secundară, păstrează majoritatea citoplasmei cu vite- lusul. In oocita secundară are loc a doua diviziune meiotică, în urma căreia rezultă un globul polar se- cundar și o celulă mare (care cu- prinde tot vitelusul), care este ovu- lul (cu ti cromozomi); diviziunea meiotică homotipică se poate pe- trece și în primul globul polar. Ca urmare pot exista trei globuli polari. V. SPERMATOCIT. OOGAMIE (gr. don-ț-gamos — că- sătorie), proces sexual în care are OOG 282 OPE loc unirea unui gamet femei, mare și imobil, cu un gamet mascul, mic și mobil; o asemenea repro- ducere sexuată este caracteristică pentru metazoare și pentru unele plante. V. ANIZOGAMIE. OOGENEZĂ, formarea, dezvoltarea și maturarea gârnețului femei sau ovulului (ovum). V. MEIOZĂ, O- OC1T. OOGON (OVOGON), (la plante) organul sexual femei de reprodu- cere, la unele talofite (alge și fungi), care conține cîteva oosfere; (la ani- male), celule ale ovarului care su- feră diviziuni mitotice frecvente și din care se pot forma oocite. O O SFERĂ, gârnețul femei, la plan- te. Rezultă în urma meiozei și este situată în sacul embrionar, la polul micropilar. Din unirea oosferei (n) cu o spermatie (n) rezultă zigotul (2n). V. MACROSPOROGENEZĂ. O O SPOR (zigot, ou), spor de re- zistență, format în urma fecun- dării oosferei (situată în oogon), la unele plante. OOTECĂ, 1. pungă secretată de femelele unor insecte în care sînt închise ca într-un pachet ouăle (fecundate); 2. sporangiu. OPERATOR, genă (segment de ADN dintr-un operon) care, prin interacțiunea cu un represor spe- cific, poate controla funcționarea uneia sau cîtorva gene structurale (din operonul respectiv). OPERCUL, 1. căpăcelul cu care se termină capsula (urna, în care se află sporii haploizi) la mușchi; 2. pliu tegumentar care acoperă deschiderea branhială la pești; 3» formație exoscheletică situată pe partea posterioară a piciorului la gastropode (ex. la melc) și care poate astupa gura cochiliei; 4. prima pereche de apendice lățite abdomi- nale (ale opistosomei), ca un capac cu rol protector la unele artropode (scorpioni) ș.a. OPERON, model propus de F. Ja- cob și J. Monod, în 1961, pentru mecanismul genetic al reglării sin- tezei proteinelor. Un o. este alcă- tuit dintr-o secvență de ADN, for- mată din cîteva gene care func- ționează ca o unitate în sinteza unor cnzime, sub controlul unui operator și a unui represor. Un o. sintetizează o singură moleculă de mARN. Porțiunea specifică a ADN- ului fiecărui o. care inițiază trans- cripția mesajului sau de unde începe sinteza moleculei de mARN se nu- mește promotor. In aceeași secvență ORA 283 ORG de ADN urmează operatorul, de care depinde funcționarea sau ne- funcționarea întregului o. în con- tinuarea secvenței de ADN urmează genele structurale, care controlează sinteza unor substanțe specifice cu rol structural sau enzimatic, și, în sfirșit, urmează gena reglatoare a o., care acționează prin produsul său represorul ce inhibă sinteza mARN- ului specific. ORAL, care se referă la gură; dis- pus în partea în care se găsește gura sau orientat spre gură (an- tonim, obor al]. ORBICULAR, care se referă la mușchii circulari, ale căror fibre înconjură gura, ochiul etc. ORBITĂ, cavitate osoasă pereche (la vertebrate), în care este adă- postit globul ocular. ORDIN, unitate sistematică utili- zată în clasificarea organismelor. Este superior Familiei și inferior Clasei. Reunește familii înrudite. ORDOVICIAN, 1. cea de a doua perioadă din paleozoic care începe în urmă cu circa 500 000 000 ani; este caracterizată prin neverte- brate marine, apar primii pești primitivi nevertebrați etc.; 2. care se referă la perioada de mai sus sau la formațiile din această pe- rioadă. ORGAN, parte a unui organism animal sau vegetal, formată din- tr-o grupare de țesuturi și care al- cătuiește o unitate morfo-structu- rală adaptată la îndeplinirea unei funcțiuni speciale (ex. ficatul, ini- ma, frunza, rădăcina etc.). ORGAN DE SIMȚ, organ propriu animalelor, alcătuit din țesuturi caracteristice, înzestrat cu capaci- tatea de a recepționa anumiți ex- citau ți fizici sau chimici adecvați, din mediul extern sau intern, și care sub forma unor excitații sînt transmise la centrii nervoși unde sînt transformate în senzații. Func- ția unui asemenea organ este sim- țul. La animalele superioare și la om, o. de s. sînt pielea, ochiul, ure- chea, nasul (mucoasa olfactivă), papilelc gustative (din mucoasa lin- guală). Fiecare o. de s. posedă ter- minații nervoase speciale — recep- torii care reacționează la excitanți adecvați din mediu și care sînt conduși sub formă de excitații la un anumit segment cortical unde sînt transformate în senzații. Deci o. de s. sînt analizatori, care, po- trivit concepției savantului sovie- tic I.P. Pavlov, au rolul de a re- cepționa, conduce și transforma ORG 284 ORT excitațiile specifice din mediu în senzații. Excitațiile din mediul ex- tern sînt recepționate și prelucrate de analizatori externi, denumiți exteroceptori (așa sînt analizatorul cutanat, olfactiv, gustativ, acustic și optic), iar din mediul intern de analizatori interni, denumiți inte- roceptori (așa sînt analizatorul mo- tor, vestibular și al mediului in- tern). ORGANE DE STRIDULAȚIE, or- gane pentru reproducerea sunete- lor, situate pe diferite părți ale corpului, la unele artropode (lă- custe, greieri, cicade etc.). Sunetele stimulează împerecherea. ORGANISM, animal sau plantă în viață, cu activitate metabolică, in- diferent de poziția sa pe scara evo- luției. ORGANIT, unități structurale mici, cu funcții caracteristice, prezente în citoplasmă celulei. Așa sînt nu- cleul, ribozomii, mitocondrii, plas- tidele, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul endoplasmic, diverse gra- nule. V. CELULĂ. ORGANIZATOR NUCLEOLAR, re- giune a unor cromozomi situată în constricția secundară. O. n. este res- ponsabil pentru formarea nucleo- lului și a ARN ribozomal. ORGANOGENEZĂ, apariția, dife- rențierea, dezvoltarea organelor. ORGANUL AUDITIV, organ de simț pentru recepționarea sunete- lor. La vertebrate (om) este înde- plinit de ureche (v.) care repre- zintă segmentul periferic al anali- zatorului acusticovestibular și care conține aparatele receptoare a două simțuri: simțul auzului și simțul poziției în raport cu gravitatea și accelerația, asigurat prin aparatul vestibular. ORIFICIU, deschidere a unei ca- vități spre o suprafață sau spre un alt organ. ORNITHISCHIA, ordin fosil de rep- tile, răspîndit în mezozoic (în ju- rasic și cretacic) care a conținut doar specii erbivore. ORTOGENEZĂ (gr. orthos—drept, rectiliniu; genesis—origine, naștere), 1. în biologie, evoluție a speciilor animale ori vegetale într-o direcție orientată, definită (într-o singură direcție), o perioadă lungă de timp, datorită acțiunii unor tendințe ine- rente din materialul ereditar. Po- trivit o. evoluția este determinată de variații, care corelativ, cu selec- ția naturală și factorii externi se însumează treptat, producînd un ORT 285 OSM tip nou și distinct. Noțiunea de o. pusă în evidență în seriile paleon- tologice și în evoluția grupelor zoo- logice a fost mereu accentuată de E. Racoviță; ea nu trebuie asociată cu implicații finaliste. 2. în medi- cină, ontogeneză normală. V. A- DAPTARE, EVOLUȚIE, TELEO- LOGIE. ORTOPTERE, ordin (Orthoptera) de insecte cu aripile anterioare per- gamentoase, cele posterioare late și membranoase și cu picioarele posterioare lungi, adaptate pentru sărit. Din acest ordin fac parte circa 10 000 specii (ex. cosași, lăcuste, greieri, coropișnițe). Sînt terestre, fitofage dăunătoare și prădătoare. 0RT0TR0P, (despre un ovul) care este drept, adică funicului, hilul, chalaza și micropilul se află într-o linie verticală. V. ANATROP, GAMPILOTROP. OS (lat. os, ossis —os și os, oris —gură), organ de bază dur, al scheletului vertebratelor. V. SISTEM OSOS, ȚESUT OSOS. OS SESAMOID, oscior, asemănă- tor ca formă cu o sămînță de se- sam, inclus în tendoanele sau liga- mentele mușchilor mamiferelor; la om, în tendoanele mîinii (în arti- culația metacarpofalangiană) și pi- ciorului (în articulația metatarso- falangiană); rotula (patella), fiind inclusă în tendonul mușchiului cvadriceps, este considerată o. s- OSMOZĂ (gr. osmos—impuls, în- demn), difuzia care are loc între două soluții miscibile (care se pot amesteca formînd un amestec omo- gen) printr-o membrană semiper- meabilă. O. este una dintre căile de pătrundere a apei în celulă și acumularea acesteia în vacuole. Fe- nomenul are loc în cazul în care concentrația soluției extracelulare este mai mică decît concentrația soluției intracelulare (a sucului va- cuolar). Odată cu solventul, dar cu o viteză mai mică, difuzează (trece prin membrana plasmatică semipermeabilă) și unele molecule dizolvate, dacă diametrul acestora este mai mic decît porii membranei. Cînd concentrația celor două soluții este în echilibru (au presiune os- motică egală), difuzia încetează. în unele situații, celulele își pot pierde turgescența normală, prin difuzia apei intracelulare în mediul extra- cehilar. Pierderea apei poate de- termina plasmoliza citoplasmei. Fe- nomenul o. stă la baza circulației OST 286 OTO și distribuirii apei și sucurilor in organismele vii. V. IMBIBIȚIE. OSTEICHTHYES, clasă de pești osoși sau osteopterigieni. După unele clasificări ar fi formată din două subclase: Actinopterygi.i și Choa- nichthyes, iar după altele din patru subclase: Aclinopterygii, Brachio- pterigii (reprezentat de două ge- nuri actuale, care trăiesc în apele dulci ale Africii), Dipnoi și Cros- sopterygii. OSTEOBLAST (OSTEOPLAST), celulă osoasă, tînără, cu nucleu mare, responsabilă pentru secreția substanței fundamentale osoase (a oseinei și substanțelor minerale), și din care, prin diferențiere, se formează osteocitele. OSTEOCIT, celulă osoasă, matură, formată prin diferențierea osteo- blastelor și care posedă prelungiri citoplasmice care se anastomozează cu prelungirile altor o.; sînt locali- zate în osteoplaste. V. ȚESUT OSOS. OSTEOCLAST, celulă multinucle- ată cu rol în decalcifierea spațiilor intercelulare osoase; contribuie la remodelarea oaselor în timpul creș- terii. OSTEOPLAST v. OSTEOBLAST. OSTIOLĂ, por sau deschidere mică în corpii de fructificare la ciuperci (picnidii, peritecii), la alge (con- cep taclu), în antere, prin care sînt eliberați sporii sau polenul. Denu- mirea de o. este dată și spațiului dintre cele două celule ale unei stomate, care se deschide la nivelul epidermei frunzelor și tulpinilor verzi; prin o. stomatelor are loc schimbul de gaze între atmosferă și țesuturile intercelulare ale plan- telor. OSTIUM (lat. ostium — ușă), deschi- dere asemănătoare gurii; deschi- derile (porii) în pereții corpului, la spongieri, pe unde intră în cavita- tea gastrală apa cu alimente (mi- croorganisme, particule de sub- stanțe organice) și oxigen (apa este eliminată din corp prin orificii mai mari, denumite osculi). OTOCIST (gr. ous, otos—ureche; kystis — vezică), veziculă auditivă sau cu rol în echilibru la neverte- brate; la vertebrate, vezicula audi- tivă embrionară. V. STATOCIST. OTOLITE (gr. ous+lithos — pia- tră; STATOCONIA), granule cal- caroase în urechea internă a verte- bratelor; au rol în menținerea echi- librului prin acțiunea lor excitantă, datorită presiunii exercitate asu- ou 287 OVI pra cililor celulelor senzoriale din utriculă și saculă. OU (lat. ovum\ zigot — 2n), celulă rezultată în urma procesului de fe- cundare a gârnețului femei (ovul, n) cu gârnețul mascul (spermatozoid, n). în funcție de cantitatea de vi- telus nutritiv lipoproteinic, conți- nută în citoplasmă lor, o. sînt: a) oligolecite (cu puțin vitelus nu- tritiv, ca urmare, are loc o seg- mentare totală a o., iar forma em- brionară se eliberează de timpuriu din învelișurile lui trecînd la nutri- ția liberă; ex. cefalocordate, ma- mifere placentare); b) heterolecite (mai bogate în vitelus nutritiv, cu plachete lipoproteice mici, tot cu o segmentare totală, dar cu o durată mai mare a vieții embrio- nare; ex. ciclostomi, amfibieni); c) telolecite (bogate în vitelus nu- tritiv, cu plachete lipoproteice mari, cu o segmentare parțială în celule, restul masei formînd sacul vitelin; ex. pești selacieni și teleosteeni, păsări, reptile); d) centrolecile (cu o masă centrală de vitelus, segmen- tare periferică, ex. la insecte). OVAR, 1. (la plante) partea bazală a gineceului, cu una sau mai multe loji, în interiorul cărora se găsește unul sau mai multe ovule. 2. (la animale) organ, de obicei pereche, care produce ovule. în o. se găsesc celule foliculare (foliculii de Graaf} care alcătuiesc un epiteliu uni- stratificat — la pești și amfibieni — și pluristratificat — la reptile, pă- sări, mamifere. La mamiferele pla- centare, celulele foliculare și ale așa-numitei teci interne, din jurul foliculului, bogat vascularizate, se- cretă hormonul foliculina. La ma- turitate, foliculul se apropie de suprafața o. pe care îl sparge, expulzînd lichidul folicular și ooci- tul; se produce astfel ovulația (ex- pulzarea ovulului în trompa ute- rină). După eliminarea ovulelor, la animalele vivipare, epiteliul foli- cular și celulele tecii proliferează, rezultînd o formație endocrină — corpul galben sau corpul luteu — care secretă hormonul progesteron. OVIDUCT, canal care servește la evacuarea ovulelor din ovar sau din celom spre exterior. La mami- fere, o., denumit trompă uterină, se deschide în uter, iar la pești, amfibieni, pasări (la care în o. are loc secreția albușului, cele două membrane cochiliere care în- conjură albușul și coaja calcaroasă a oului), se deschide în cloacă. OVI 288 ovu OVIPAR, care depune ouă ce tre- buie eclozionate pentru dezvol- tarea embrionului. Cele mai multe animale sînt o. (ex. viermi, in- secte, pești, batracieni, reptile, pă- sări, iar dintre mamifere, cele din ordinul monotreme). V. OVOVI- VIPAR, VIVIPAR. OVIPOZITOR, organ extern, la insectele de sex femei, de origine tegumentară, obișnuit în formă de tub, mai lung sau mai scurt, care poate să fie înfipt în diferite sub- straturi și prin lumenul căruia ouăle pot fi eliminate și depuse în locuri inaccesibile, inclusiv în corpul altor organisme. Acul, la albine și viespi, este un o. modi- ficat. OVOCIT v. OOCIT. OVOGENEZĂ v. OOGENEZĂ. OVOGON v. OOGON. OVOTESTIS, organ caracteristic unor animale hermafrodite (gaste- ropode, ex. melcul), care funcțio- nează atît ca ovar cît și ca testicul. OVOVIVIPAR, (despre unele ani- male) care formează ouă ce rămîn în o vid uc te, tot timpul necesar pentru dezvoltarea embrionului. Embriogeneza are loc pe seama organismului matern, de care em- brionul rămîne separat prin mem- branele oului. Ecloziunea are loc la puțin timp după expulzarea oului (ex. melci, unele insecte, pești, șopîrle, șerpi.) V. VIVIPAR. OVUL (lat. ovum—ou), 1. (la plan- te — gimnosperme și angiosperme), structură care, după fecundarea oosferei, se dezvoltă în sămînță. La gimnosperme, o. se formează (cîte două) pe fața internă a fie- cărei cârpele (macrosporangii), fiind învelit de un integument spre al cărui vîrf se găsește micropilul, iar în interior nucela cu endospermul primar, pe care (spre micropil) se găsesc două arhegoane, avînd fie- care cîte o oosferă. La angiosperme, o. se găsește în ovar înserat de aces- ta printr-un funicul, care se prinde de o. prin hil. Este învelit de două integumente, posedă micropil și nucelă, care cuprinde o celulă mare dezvoltată din megaspor și anume sacul embrionar, în interiorul căruia în urma a 3 diviziuni ale nucleului rezultă 8 nudei haploizi; din ei se formează: 2 sinergide și o oosferă (situate sub micropil), 3 antipode (la polul opus micropilului) și nu- cleul de fuziune sau nucleul secundar al sacului embrionar (2n; rezultat din unirea în partea mediană a ovu 289 OXI sacului embrionar a doi nudei, cîte unul de la fiecare pol). După fe- cundare o. se transformă în semințe. 2. (la animale) o. reprezintă gârne- țul femei care se dezvoltă în ovar și are o masă citoplasmică bogată — vitelusul — și un nucleu ha- ploid (n). La multe animale co- respunde oocitei secundare, care este expulzată din ovar în procesul ovu- lației. După fecundarea o. cu un spermatozoid rezultă oul sau zi- gotul (care este diploid, 2n). OVULAȚIE, eliminarea ovulului matur d’m foliculul ovarian. Pro- cesul este însoțit de activarea re- flexelor de împerechere. La ma- mifere constă în dehiscența pere- telui ovarului și a foliculului de Graaf și eliminarea oocitei secun- dare (ovulului) în oviduct. O. are un caracter ciclic și este stimulată de hormonii sexuali (gonadotropi) secretați de hipofiză. în locul rămas liber din peretele ovarului se for- mează corpul galben care secretă un hormon — progesteronul — cu rol în pregătirea mucoasei uterine, pentru nidarea oului, inhibarea unei noi o., creșterea glandelor mamare etc. în lipsa fecundării corpul gal- ben involuează. La femeie, o. are loc aproximativ în zilele 13 — 16 ale ciclului menstrual. OXIDAZĂ, enzimă care catalizează oxidarea prin transferul hidroge- nului din substrat direct pe oxi- genul molecular. OXIHEMOGLOBIXĂ, hemoglo- bina combinată cu oxigenul (sîn* gele arterial). 19 — Mic dicționar de biologie P, simbol pentru generația paren- tală (Pi = părinți; P2 = bunici; P3 = străbunici etc.). PA GURI, grup de crustacee care cuprinde circa 1 500 specii, cu abdomen moale și asimetric; se adăpostesc în cochiliile goale de gastropode, pe care animalul le schimbă pe măsură ce crește; pot trăi în simbioză cu spongieri și cu celenterate (ex. Pagurus sau ra- cul-Diogene se asociază cu una sau mai multe actinii din genul Adam- sia — care se fixează în jurul des- chiderii cochiliei. Pagurul îi favo- rizează hrănirea — inclusiv cu ajutorul deplasării — iar actinia, la rîndul ei, apără pagurul de ata- catori). PALATUM, peretele superior al cavității bucale, la vertebrate. La mamifere, este constituit din bolta palatină sau palatul dur și vălul palatin sau palatul moale. PALEE, înveliș floral la graminee, alcătuit din două frunzișoare si- tuate în spiculeț la baza fiecărei flori. P. inferioară înserată pe axul spiculețului și similară unei brac- tei, este numită lemma, iar p. superioară este înserată pe axul florii (bracteola), V. LEMMA. PALEOBOTANICĂ, ramură a bo- tanicii care se ocupă cu studiul plantelor fosile. PALEOCEN, epocă din terțiar ca- re, în unele clasificări, precede cu circa 5—10 000 000 ani eocenul, în alte clasificări este sinonimă cu eocenul. PALEOLITIC, perioadă din preisto- ria omenirii care începe odată cu apariția omului și este situată în epoca de piatră (între eolitic și PAL 291 PĂJE neolitic), cînd omul primitiv (pite- cantropul, omul de Heidelberg, omul de Neanderthal) a utilizat unelte din piatră. P. se situează în pleistocen și începe ca și această epocă geologică în urmă cu circa 1 000 000 de ani. Se subîmparte în p. inferior, între circa 1 000 000 și 500 000, p. mijlociu între circa 500 000 și 150 000 ani, și p. supe- rior care începe în urină cu circa 150 000 de ani și durează, în Ori- entul Mijlociu, pînă în urmă cu circa 15 000 de ani. PALEONTOLOGIE, știință care studiază, formele de viață preisto- rice și din toate epocile geologice pe baza fosilelor plantelor (paleo- botanica) și animalelor (paleozoo- logia). PALEOZOIC, cea de a doua eră în istoria Pămîntului, situată între precambrian și mezozoic, și care începe în urmă cu circa 600 000 000 de ani și durează circa 350 000 000 — 400 000 000 ani. Cuprinde pe- rioadele cambrian, ordovician, si- lurian, devonian, carbonifer și per- mian. în p. s-au dezvoltat peștii, primii amfibieni, reptilele, plan- tele de apă și de uscat etc. și au avut loc schimbări extreme în condițiile climatice ce au deter- minat distrugerea a numeroase gru- pe de organisme, din care au rezultat cărbunele, petrolul și numeroase fosile. PALLIUM v. MANTA. PALMIPEDE, grup de păsări ac- vatice cu picioarele relativ scurte, la care cele trei degete, îndreptate înainte, sînt unite printr-o mem- brană interdigitală ce le ajută la înot (ex. rața, gîsca, pelicanul, lebăda etc.). PALPEBRAL, care se referă la pleoapă, care aparține pleoapei. PALPI, 1. (la anelide — viermi po- licheți) apendici sensoriali ai capu- lui; 2. (la lamelibranhiate) p. la- biali, situați cîte doi de fiecare parte a orificiului bucal; sînt mari (numiți și velum}, avînd suprafața acoperită cu cili, care ajută la conducerea hranei; 3. (la chelice- rate) a doua pereche de apendice (pedipalpi sau p. maxilari), care servesc în general ca apendice sen- zoriale, ambulatoare sau prehen- sile, deseori, ultimele două arti- cole formînd puternice clește de apucat (ex. la scorpioni) repre- zintă organul copulativ la păian- jeni (araneide); 4. (la crustacee) parte a apendicelui biramat, redus la un mic p. mandibular, cu rol 19* PAN 292 PAP în mișcare sau nutriție; 5. la unele insecte există două perechi de p. pluriarticulați (p. maxilari și p. labiali) cu rol olfactiv și în nutriție. PANĂ, produs al pielii la păsări, derivat filogenetic din solzii repti- lelor, cu rol în protecția corpului (pene, fulgi, puf) și la zbor. O p. este formată dintr-un ax (scapus), de-a lungul căruia, de o parte și de alta, este prinsă cîte o lamă (vexillum), fiecare alcătuită, la rîn- dul ei, din filamente așezate oblic pe ax, denumite barbe, pe care sînt înserate tangențial firișoare scurte și mai subțiri, numite barbule. Aces- tea sînt prevăzute cu niște cîrlige care asigură prinderea între ele a barbulelor de pe barbete adiacente; ca urmare, cete două lame formează membrane continue. Culoarea, în general controlată genetic, este re- zultatul acțiunii unor lipocromi, melanine, pheomelanine, efecte op- tice, datorate structurii p., sau al unor combinații ale altor factori. PANCREAS, glandă cu secreție exo- endocrină, anexă a tubului diges- tiv, la vertebrate, indispensabilă vieții. Situată retroperitoneal, în cavitatea abdominală, își are ori- ginea în peretele duodenului, de ca- re este legată și în care își varsă secrețiile. Secrețiile pot fi exocrine (reprezentate de sucul pancrea- tic, care conține diverși fermenți: tripsinogen, lipază și amilază, cu rol în digestia lipidelor, protidelor și glucidelor) și endocrine (pro- duse de celule glandulare, care for- mează insulele Langerhans și secre- tă insulina; acest hormon influ- ențează metabolismul lipidelor și protidelor și condiționează funcția glicogenică a ficatului). Lipsa insu- linei provoacă hiperglicemia (creș- terea glucozei în sînge) caracteris- tică diabetului zaharat. Contribu- ții esențiale la cunoașterea fiziolo- giei normate și patologice a p. au adus cercetările savantului ro- mân N. Paulescu, căruia îi revine meritul de a fi descoperit insu- lina. V. INSULINĂ. PANICUL, tip de inflorescență ra- cemoasă, la care axul principal se ramifică, iar pe axele secundare se formează spiculețe uniflore (ex. ovăzul, orezul). PANMIXIE, sistem de împerechere întîmplătoare, liberă și nediscri- minatorie, între indivizii unei po- pulații (alogame). PAPELĂ, proeminență, conică, mi- că, situată în masa unor țesuturi (p. dermice, situate în stratul su- perficial sau în cel papilar al der- PAP 293 PAR mului, din piele) sau la suprafața unei mucoase (p. linguale etc.). PAPUS, caliciu persistent (ex. la familia Compositae) care servește la răspîndirea fructelor. V. CA- DUC. PARABIOZĂ (gr. para—lingă, ală- turi; biosis — tip de viață), 1. situa- ția în care doi gemeni sînt legați între ei prin naștere (ex. frații siamezi); 2. legarea chirurgicală experimentală a doi indivizi (frați siamezi artificiali; eventual de sex opus, pentru relevarea efectelor schimbului de sînge, de hormoni etc.). PARACENTRIC (gr. para - lîngă, alături și kentron — centru), (despre o schimbare structurală inter- cromozomală) care arc loc într-un singur braț al cromozomului și nu afectează centromerul (ex. o inver- siune). V. PERIGENTRIG. PARAFIZĂ, filament epidermal ste- ril, care crește alături de organele sporogene, la mușchi, unele alge și ciuperci. PARAMECIUM, gen de protozoa- re ciliate (infuzori). Sînt animale microscopice, de apă dulce stag- nantă și se înmulțesc asexuat și prin conjugare. PAR AMORF, orice variantă taxo- nomică intraspecifică; denumire u- tilizată, în special, în cazurile în care, din lipsa datelor, nu se poate face o descriere precisă și completă. PARAPODII, pereche de apendice laterale, locomotoare, pe segmen- tele corpului, la viermii policheți; pliuri laterale ale piciorului care servesc la înot, la unele gastropode; două perechi" de picioare, termi- nate cu cîrlige chitinoase și situate de o parte și alta a gurii, la unele artropode primitive. PARATIROIDĂ, glandă endocrină prezentă la vertebratele tetrapode. Obișnuit, este reprezentată prin două perechi de glande: două în partea superioară, iar două în partea inferioară a tiroidei (even- tual în interiorul acesteia). Produc parathormonul, cu rol în reglarea metabolismului fosforului și cal- ciului. Lipsa acestui hormon deter- mină o hiperexcitabilitate neuro- musculară (tetania paratiroidiană) și numeroase alte tulburări, inclu- siv distrofia osoasă. PARATONIE, stimularea sau întîr- zierea unor mișcări, la plante (nas- tii , taxii, tropisme), sub influența unor știmuli externi. PAR 294 PAR PARAZIT, organism animal sau vegetal care trăiește permanent sau vremelnic în interiorul (endopara- ziți) sau pe alt (ecloparaziți) or- ganism viu (gazdă), pentru obți- nerea hranei. P. pot fi facultativi (sînt p. temporari sau în anumite condiții, iar în restul vieții sînt saprofiți) și obligatori (care pot trăi numai ca p.). PARAZITISM (gr. para — lingă, alături de, împreună, contra; sitos— mîncare), formă de conviețuire în care un organism — parazitul — trăiește pe seama altui organism — gazda — din care obține hrana. Obișnuit, p. cuprinde agenți pa- togeni care produc diverse boli, roprezentați mai ales de viruși, molicuți (micoplasme), ricketsii, bacterii, ciuperci, protozoare, vier- mi, insecte etc. PARAZIT OL O GTE, ramură a bio- lagiei care are ca obiect studiul paraziților și al relațiilor dintre paraziți și organismul gazdelor. Este și un capitol al ecologiei, cu aplicații în medicina umană (p. medicală), veterinară, în fitopa- tologie și entomologie (combaterea biologică a dăunătorilor). PARENCHIM (gr. para+engchyma —infuzie), 1. țesut vegetal, alcătuit din celule vii, mari, în general izodiametrice, cu pereții celulozici subțiri, în citoplasmă cărora se găsesc numeroase plastide precum și diverse incluziuni. Conține spa- ții intercelulare pline cu aer. Func- țional pot fi: p. asimilatoare (ex. mezofilul frunzelor, alcătuit din p. palisadic și p. lacunar), p. de absorb* ție (pentru apă și substanțe hră- ni loare), p. de depozitare (pentru substanțe organice: endospermul, cotiledonul; pentru apă: frunze și tulpini suculente bogate în celule acvifere; pentru aer: frunze și tul- pini prevăzute cu spații intercelu- laro mari, caracteristice plantelor acvatice etc.); 2. la animale, no- țiunea de p. indică substanța fun- damentală a unui organ, care are însușiri fiziologice caracteristice și care alternează cu celule conjunc- tive (ex. p. pulmonar). PARENTERAL, care este situat în afara intestinului (ex. administra- rea unor medicamente pe alte căi decît prin canalul alimentar se numește p.). PARICOPITATE v. ARTIODAC- TILE. PARIETAL, care formează un pe- rete sau care ține de structura pe- retelui. Foiță p., foița peritoneului, FAR 295 PAS opusă foiței viscerale; os p., os pereche așezat latero-superior în cutia craniană. PARTENOCARPIE, dezvoltarea unor fructe fără semințe (parte- nocarpice). V. APOMIXIE. PARTENO GENEZĂ (gr. parthenos — virgin; genesis-descendență), for- marea unui embrion și dezvolta- rea unui organism din gârnețul femei nefecundat (ex. trîntorul la albine). Cercetări recente au rele- vat posibilitatea obținerii unor in- divizi normali la unele specii de plante (ex. tutun) direct din po- len (gârnețul mascul) fără fecun- dare; organismele rezultate pe a- ceastă cale sînt haploide. PA SERIE ORME, cel mai bogat ordin de păsări (Passeriformes), cuprinzînd circa 65 familii și peste 5 100 specii. Resturile fosile indică prezența lor încă din eocen. Răs- pîndite practic pe întreg globul și fiind numeric dominante, p. au dimensiuni corporale variabile, cu predominarea taliei mici și mijlo- cii (ex. privighetoarea, vrabia, rîn- dunica, pițigoiul, graurul, corbul, cioara). Produc pui nidicoli (go- lași, orbi); unele sînt sedentare, altele migratoare, insectivore, gra- nivoare sau se hrănesc atît cu in- secte cît și cu semințe; majorita- tea au un syrinx dezvoltat, fiind bune cîntătoare. PATĂ GALBENĂ v. MACULA LUTEA. PATELLA v. ROTULĂ. PATOGEN, care se referă la boală; microorganism (germen p. sau agent p.) capabil să producă o boală. PAVILION, porțiune cu aspect de cornet, situată la extremitatea unui conduct (ex. p. urechii, p. trompei uterine). PĂR (lat. pilum—păr), 1. Producție cornoasă a pielii (sau faner; gr. phaneros — vizibil) fi liformă, subțire de origine epidermodermică. Ră- dăcina firului de p#, care se află în foticului pilos, situat în piele, are la bază o parte mai dilatată — bulbul p., prevăzut cu o scobitură — papila p. Tulpina p. situată la suprafața pielii este divers colo- rată, în funcție de pigment; este alcătuită din măduvă, regiunea cor- ticală și epidermicula. P. îndepli- nește rol de protecție; 2. Fire de origine epidermică aflate pe tul- pina, sau pe organele unor plante. PĂSĂRI v. AVES. PAS 29(> PED PĂSTAIE, fruct uscat, dehiscent, monocarpelar, multisperm, care se deschide prin separarea în două valve a carpelci și cu semințele (una sau mai multe) prinse de-a lungul liniei de sudură a carpelei. Este caracteristică majorității leguminoa- selor (ex. fasole, mazăre etc.). PĂTURĂ MUCOASĂ v. CORP MU- COS MALP1G1IL PE (TINE, polizaharide (compuse din acid pectic și sărurile sale: pectina și pectoza), prezente în pereții celulari din țesuturile nelig- nificate. Prin încălzire cu o solu- ție zaharoasă, slab acidulată for- mează geluri. PECTORAL, care se referă la regiu- nea pieptului; torace. PED1CEL (lat. pediculus—picioruș), 1. pcdunculul sau codița unei flori, a unei inflorescențe, a unui fruct prin care aceasta se fixează pe ax (tulpină); obișnuit, p. crește la subsuoara unei bractee și este flancat de două, bracteole; piciorul sporogonului la mușchi; 2. al doilea segment al antenei insectelor. PEDIGREE, genealogie; arbore ge- nealogic; istoria strămoșilor unui individ reprezentată de un tabel, diagramei etc. PEDOGENEZĂ (gr. pais - copil; genesis — origine, naștere), repro- ducere precoce, prin dezvoltarea partcnogenetică a celulei-ou în sta- dii preadulte (embrioni, larve), ex. axolotul, unele diptere, trema- tode (viermele de gălbează) etc. P. apare în urma dezvoltării mai rapide a organelor de reproducere, comparativ cu corpul, in esență, fenomenul este analog neoteniei, care indică o întîrziere a dezvoltării corpului comparativ cu organele reproductive (ex. unii amfibieni, care se pot împerechea în stadiul larvar). Fenomenele de p. au fost utilizate de unii zoologi pentru explicarea originii unor grupe de animale regresate în starea adultă, pornind evoluția filogenetică de la larvele lor rămase nealterate (ex. mormolocul tunicatelor se consi- deră că poate servi ca strămoș pentru Amphioxus etc. V. NEO- TENIE, PEDOMORFOZĂ. PEDOMORFOZĂ (gr. pais — copil; morphe — formă), noțiune utilizată de W. Garstang (in 1922) pentru a indica fenomenul stabilizării unor structuri primitive sau larvare în stadiul de animal adult sau la forme de animale regresate prin viața sedentară. PED 297 PEP PEDUNCUL (lat. pedunculus — picio- ruș), 1. tulpinița sau axul unei inflorescențe pe care sînt înserate florile. 2. Denumire dată unor formații din creier care au aspectul de cordon și sînt constituite din substanță nervoasă (ex. p. cere- brali, p. cerebeloși); tulpina cri- noizilor, brachiopozilor; tulpina protozoarelor sedentare. PELAGIC, (despre viețuitoare) care trăiește liber în apele marine; animalele și plantele p. sînt divizate în plancton și necton. V. BENTOS. PELVIS (BAZIN), cavitate de la baza trunchiului delimitată de centura pelviană (alcătuită din cele două oase coxale. împreună cu osul sacrum și osul coccis). PENETRANTĂ, frecvența sau ex- presivitatea (exprimată în procen- te, din numărul total al indivizilor) cu care o genă (alelă dominantă sau alele recesive în stare homozi- gotă) se manifestă în fenotipul des- cendenților. PENIS, organul copulator la mascul; organ care conduce celulele sper- matice de la organul ejacula tor spre exterior (spre organele geni- tale femele). La om, p. este format din corp și gland. Corpul p. este acoperit de un înveliș cutanat, de dartosul penian și de albuginee, care învelește corpii erectili (unde, în erecție, are loc o stază a sîngelui venos datorită contracției mușchi- lor perineali), reprezentați de corpii cavernoși și corpul spongios al uretrei (dispus pe fața ventrală în jurul uretrei). în glandul p., situat spre extremitatea liberă a corpului, se deschide uretra prin meatul uretral. PENTADACTIL (gr. pente — cinci; daktylos— degete), (despre vertebra- tele tetrapode — cu patru membre) care, în partea terminală a membre- lor, au cinci degete. Așa sînt: amfibienii, reptilele, păsările (unele) și mamiferele. Aceste patru clase sînt adaptate la viața terestră. PEPSINĂ (gr. pepsis — digestie), en- zimă (pepsinaza; formată în sto- mac din pepsinogenul secretat de glandele gastrice și activat de acidul clorhidric) care hidrolizează protei- nele în albumoze și peptone; poate fi secretată și de unele plante insec- tivore. PEPTID, substanță (compus chi- mic) formată din două sau mai multe molecule de aminoacizi (di-, tri-, polipeptid). Legătura pepti- dică se stabilește între grupul PEP 298 PER carboxil (COOH) și grupul amino (NH2), formînd lanțul peptidic (-CO-NH-), cu eliminarea unei molecule de apă; constituie o treaptă intermediară în sinteza lanțurilor proteice complexe. Se poate obține în urma proteolizei sub acțiunea pepsinei. PEPTIDAZÂ, cnzimă specifică ce hidrolizează legăturile peptidice dintre aminoacizi. PEREN, (despre plante) care tră- iește și rodește cîțiva ani. La plantele erbacee doar rădăcina este perenă, tulpina avînd o creștere anuală (ex. lucernă, iris etc.), în timp ce la plantele lemnoase atît rădăcina cît și tulpina au o creștere continuă de la an la an. V. BIE- NAL. PERFECT, termen care indică o floare hermafrodită (care are atît pistil cît și stamine) sau o ciupercă ce produce spori prin reproducere sexuată și meioză. PERI, formațiuni cilindrice epi- permale care îndeplinesc funcții diverse. Astfel, sînt p. absorbanți (ex. perișorii sugători din zona piliferă a rădăcinii), p. secretori, p. senzitivi etc. V. PĂR, SETE, TRIGHOMI. PERIANT (gr. peri — în jurul; an^os-floare), înveliș floral extern, cu rol protector, alcătuit dintr-un număr variabil de piese (frunze modificate), libere sau mai mult sau mai puțin concrescute, adesea colorate, care înconjoară gineceul și androceul florii. P. poate fi simplu (perigon) sau dublu, dife- rențiat în caliciu și corolă. PERIBLEM (gr. peri + blema — pătură), zonă din meristemul api- cal, care generează scoarța. în ordine, dinspre interior, spre exte- rior, p. reprezintă zona interme- diară (situată între zona internă — plerom și zona externă — dermato- gen). PERICARD (gr. peri-\-kardia—ini- mă), pătură care învelește inima; constă dintr-o membrană fibroasă (la exterior) și o membrană seroasă (la interior, alcătuită din două foițe — parietală și viscerală — între care se găsește cavitatea peri- cardică). PERICARP (gr. peri + karpos — fruct), straturi de țesuturi care alcătuiesc pereții unui fruct, dez- voltate din peretele ovarului. în p. unor fructe pot fi distinse cîteva straturi: extern — exocarpul (epi- carp), intermediar — mezocarpul PER 299 PER (cărnos) și intern — endocarpul (lignificat). PERICENTRIC (gr. peri+kentron— centru), (despre o schimbare struc- turală intracromozomală) care im- plică ruperi ale brațelor cromozo- mului de o parte și de alta a cen- tromerului; (despre o inversiune) care include centromerul. V. PARA- GENTRIC. PERICICLU (gr. peri+kyklos—cerc) noțiune utilizată în botanică pen- tru a indica stratul extern al cilindrului central (steiul), situat între endoderm și țesuturile con- ducătoare. Este format din unul sau cîteva rînduri de celule paren- chimatice, iar la unele plante din fibre; este unistratificat in rădă- cină și pluristratificat sau absent în tulpină. PERIDERM, (la plante) structură rezultată din diviziunea foto genu- lui. Acesta dă naștere, spre exte- rior, suberului (pluta), iar spre inte- rior, feloderinului, care alcătuiesc p. V. RITIDOM. PERINEU, regiune a corpului, la mamiferele placentare, cuprinsă între canalul anal și baza organelor urogenitale externe (vulva, respec- tiv baza penisului). PERIOADĂ GEOLOGICĂ, divizi- une a timpului în cadrul erelor geologice. V. ERĂ GEOLOGICĂ PERIOST (PERIOSTEUM; gr. peri-Yosteon—os), membrană con- juncti v-fibroasă, bogat vasculari- zată și inervată, situată la supra- fața oaselor (la periferia diafizei; cu excepția părților acoperite de cartilaj). P. este alcătuit dintr-o pătură externă în care predomină fibrele conjunctive de unde și denumirea de p. fibros, și o pătură internă, denumită p# osteogen, for- mată din cîteva straturi de celule mezenchimatice din care se dife- rențiază osteoblastele (care secretă oseina). La nivelul p. se realizează creșterea în grosime a osului și formarea călușului după fractură. P. alveolar^ periost care fixează rădăcina dintelui în alveolă. PERIPLASMĂ, 1. plasmă celulară, reprezentînd un amestec de cito- plasmă și nucleoplasmă, în care se găsesc cromozomii și fusul central, după ruperea membranei nucleare (de la sfîrșitul profazei la începutul telofazei); 2. centroplasma sau zona din jurul as Ierului; 8. citoplasmă care înconjură gălbenușul ouălor centrolecite (cu gălbenușul situat în centru) etc. PER 300 PER PERISODACTILE v. IMPAR1CO- PJTATE. PERISPERM (gr. peri+sperma— sămînță), țesut nutritiv care încon- jură embrionul la unele semințe. Este format din țesutul nucelar, situat la exteriorul sacului embrio- nar. Unele semințe nu au endo- sperm, ci numai p. (ex. sfecla de zahăr, garoafa etc.), altele au atît cndosperm cît și p. (ex. piperul, nimfeaceele etc.). PERISTALTISM, termen care de- numește totali tal ea mișcărilor suc- cesive de contracție, obișnuit în direcție anteroposterioară, ale pe- reților musculari ai unor organe tubulare. P. esle caracteristic intes- tinului, contribuind la amestecarea alimentelor cu diverse sucuri și trecerea acestora spre intestinul gros etc. PERISTOM, regiunea din jurul gurii, ex. la ciliate; la gastropodc, denumire dată îngroșării care garni- sește deschiderea cochiliei și cores- punde marginei mantalei, bogată în glande ce secretă cochilia; la plantele din clasa Bryopsyda, care cuprinde muscineele (musci), for- mațiune pe partea superioară a capsulei cu rol în diseminarea spo- rilor. PERITECIE, corpul de fructificație la unele ciuperci ascomicete și licheni (ascofructe, în care se gă- sesc ascele). Este complet închisă sau prevăzută cu un por, ostiolă. PERITONEU (gr. peri-\-teinein — a se întinde), membrană seroasă sub- țire care acoperă pereții cavității abdominale și organele din această cavitate (viscerele). Este alcătuit din două foițe (parietală, situată pe peretele cavității abdominale și viscerală care aderă de pereții organelor abdominale) între care se formează un spațiu, denumit cavitate peritoneală. Formează diverse pliuri: mezouri sau mezen- tere (care leagă tradusul digestiv de peretele abdominal), epiploane (care leagă un organ de altul) și ligamente viscerale. PERIUȚĂ, formațiune de fire pă- roase pe fața internă a tarsului (pe porțiunea reprezentată de me- tatars) picioarelor posterioare la albine, care servește la adunat polen. PERLĂ, formațiune obișnuit sfe- rică produsă în manta sub cochilie la unele moluște (scoici, ex. Melea- grina mărgăriți fer a); este consti- tuită din pături concentrice de sidef depuse ca o reacție de izolare PER 301 PIA în jurul unui corp străin (mai ales un parazit pătruns între manta și cochilie); corpul străin este încon- jurat treptat de epiteliul mantalei care secretă sideful. PERMEABILITATE, proprietate a unor pereți poroși sau membrane de a fi străbătute de moleculele unei substanțe. Viteza de scurgere a diverselor fluide prin anumiți pereți poroși sau anumite membra- ne diferă foarte mult. Astfel, apa se scurge ușor în timp ce unii ioni și proteinele străbat cu greutate membranele organice. P. mem- branei plasmaticc este și ea selec- tivă ca de altfel și p. pereților capi- larelor sangvine etc., în care este implicat fenomenul osmozei. PERMIAN, ultima perioadă (sis- tem) a paleozoicului, care precede triasicul din mezozoic și a început în urmă cu circa 215 000 000 ani; s-au dezvoltat reptilele și a avut loc declinul plantelor uriașe, pre- ponderente în carbonifer. PERONEU v. F1BULĂ. PEROXIDAZĂ, enzimă prezentă mai ales în celulele vegetale (mai puțin în celulele animale: leuco- cile, lapte), care catalizează oxi- darea unui substrat prin transferul hidrogenului la peroxidul de hidro- gen. PEȘTI, superclasă (Pisces) de ver- tebrale acvatice cu corpul de obicei fusiform, acoperit cu solzi, avînd înotătoare-perechi și fălci mobile (gnatostomi). Sînt poichilo- terme, ovipare, cu inima bicame- rală, respirație branhială și fecun- dație externă. Din superclasa pt fac parte clasele: Acanthodi, Placo- dermi (fosili), Chondrichthyes (pești cartilaginoși) și Osteichthyes — os- teopterigieni sau clasa peștilor o- soși (cu subclasele Brachiopterygii, Actinopterygii — majoritatea pești- lor actuali, și Choanichthyes, din care fac parte peștii Dipnoi șJ Crossop leryg ii). PETALĂ (gr. petalon—frunză), par- te componentă a corolei unei flori. Are o parte bazală, unguicula, și o parte lățită, obișnuit colorată. lamina. V. COROLĂ. PEȚIOL (lat. peliolus—picioruș), pedunculul frunzei, situat între teacă sau tulpină și limb. PIA MATER, membrană fină in- ternă (cea mai profundă dintre cele trei foițe) a meningelui, fibro- vasculară aderentă intim la supra- fața substanței constitutive a sis. PIC 302 PIG ternului nervos central (creierul și măduva spinării). V. ARAH- NOIDĂ, DURA MATER. PICIOR, organ locomotor care va- riază mult la diferite grupe de ani- male. Este organ-pereche (la ma- joritatea animalelor) sau nepereche (moluște), cu structuri, forme și adaptări locomotorii variabile de la o grupă taxonomică de animale la alta. La om, piciorul este repre- zentat de ultimul dintre cele trei segmente ale membrului inferior (coapsa, gamba și piciorul) și este alcătuit din trei grupe de oase: tarsul (7 oase scurte, tarsienele: astragalul, calcaneul, cuboidul, sca- foidul și 3 oase cuneiforme), meta- tarsul (5 oase, metatarsiene) și falangele (14 oase; 2 la degetul mare și cîte 3 la celelalte degete). P. plat, anomalie congenitală sau dobindită, caracteristică prin tur- tirea bolții piciorului, la om. PICNIOIE, cavitate miceliană mică, globuloasă, unde se găsesc filamente subțiri pe care se formează picno- spori. PICNOZĂ, contracția anormală a nucleului care apare ca o masă compactă puternic colorabilă; poa- te apare ca un efect natural sau indus de agenți fizici sau chimici, atît în interfază cît și în timpul diviziunii cînd cromozomii se con- tractă și se aglomerează în forma- țiuni neregulate. V. HETEROPIC- NOZĂ. PIELE (lat. cutis—piele), înveliș conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului ver- tebratelor. Are rol de protecție, sensibilitate, respirație, termore- glare, excreție (a sudorii) și în diferențierea din ea a unor produc- ții ale pielii, unele de natură cor- noasă (fanerele cutanate: părul și unghiile), altele de natură glandu- lară (produse de glande cutanate: sudoarea, sebumul, iar la unele mamifere și laptele, de către glan- dele mamare). P. este alcătuită din epiderm, derm și hipoderm. PIEPTEN, 1. organ pereche, carac- teristic unor arahnide (ex. scorpion). Acești apendici, asemănători unor piepteni cu 3—40 dinți, sînt locali- zați abdominal și se consideră că au rol senzorial servind la împere- chere ; 2. organ în umoarea sticloasă a ochiului păsărilor, alcătuit din mai multe lamele juxtapuse, pu- ternic vascularizat, cu rol în nutri- ția ochiului. PIGMENT, substanță organică colo- rată prezentă în organism, sinteti- 303 PIL zată de celulele vegetale și animale, care colorează țesuturile și organele. Au rol deosebit p. respiratori (hemo- globina, hemocianina, clorocruo- rina, hemeritrina, citocromii), p. fotosintetizanți (clorofilele, însoțite de carotenoizi etc.). Un rol biocro- matic au p. biliari (bilirubina, uro- bilina etc.), urinari (urocromul, porfirina etc.), carotenoizi (galben, portocaliu, roșu), quinonici (gal- ben, portocaliu, roșu și purpuriu), melanici (galben, portocaliu, brun, negru) etc. PILOR, orificiu, la vertebrate, prin care stomacul comunică cu intes- tinul subțire (cu duodenul). PILORIZĂ (CALIPTRĂ), strat de celule parenchimatice care acoperă apexul rădăcinii. PINOCITOZĂ (gr. piein—a. bea; kytos—celulă), ingestia (încorpora- rea) de soluții cu substanțe macro- moleculare de către celule prin invaginarea membranei plasma- tâce. Se formează astfel în celulă vezicule al căror volum se reduce apoi treptat prin cedarea către citoplasmă a lichidului captat din afară. Fenomenul de p. este răspîn- dit la toate tipurile de celule, care, pe această cale, preiau din mediu PIR soluții ce nu pot difuza prin plas- malemă. PINTEN, 1. formațiuni (două) si- tuate la extremitatea tibiei picio- rului la insecte, reprezentând peri adevărați constituiți în țepi puter- nici; 2. teacă cornoasă ce acoperă o excrescență ascuțită a unui os pe picior, la păsări (ex. tarsul, carpul sau metacarpul). PINIPEDE (gr. pinna—înotătoare, aripă, lopată; pous-picior), ordin (Pinnipedia) de mamifere carni- vore, placentare, adaptate la viața marină, mai ales în regiunile reci, cu corp fusiform și cu membre- le adaptate la înot: foca, morsa, leul-de-mare etc. împerecherea, nașterea și alăptarea puilor au loc pe uscat sau pe gheață. Se hrănesc cu pești; sînt vînate pentru carne, grăsime și piele sau blană. PIPOTĂ, denumire dată stomacu- lui muscular (măcinător) al păsă- rilor. PIRAMIDE MALPIGHI, forma- țiuni structurale din zona medulară a parenchimului renal prin care se scurge urina. PIRIDOXINĂ v. VITAMINA B— COMPLEX. PIS 304 PLA PISTIL, organul sexual femei, la plantele angiosperme, așezat în partea centrală a florii. Reprezintă o carpelă dintr-un gineceu, care este formată din trei părți compo- nente: ovar (partea bazală, în care sînt localizate ovulele), stil (partea intermediară de formă cilindrică alungită) și stigmat (partea apicală mai lățită, care recepționează polenul). PITECANTROP, fosilă, reprezen- tant al lui Homo erectus, descoperit în insula Jawa de antropologul E. Dubois. P. întrunea caractere de maimuță și de om, din care cauză a fost denumit maimuță-om sau Pithecanthropus erectus (pithecos — maimuță, antropos — om, erec- tus — statură verticală). P. apar- ține treptei Homo erectus erectus). A apărut în urmă cu circa 1 000 000 de ani, în pleistocen (paleoliticul inferior), și a utilizat unelte extrem de rudimentare, naturale. în scara evoluției, strîns înrudiți cu p., apăruți tot în paleoliticul inferior sînt: Sinantropul (Homo erectus pekinensis, descoperit în peșterile de la Șu-Ku-Tian din apropiere de Pekin) și Homo erectus heidelber- gensis. O etapă inferioară (anteri- oară) față de p. este reprezentată de omul de Oldoway (Tanzania), care aparține treptei Homo erectus habilis, ale cărui fosile au vîrsta de circa 1 700 000 ani, iar o treaptă superioară (posterioară) față de p. este reprezentată de omul de N eanderthal. PITUITARĂ v. HIPOFIZĂ.. PLACENTĂ, (la plante) partea pe- retelui ovarului, rezultată din uni- rea marginilor carpelei sau carpete- lor, pe care se dezvoltă ovulele; locul de formare a unui sporangiu; (la animale), organ în care este hrănit embrionul. La mamiferele placentare, este o structură spon- gioasă vasculară, dublă, formată din unirea țesuturilor fatale și materne în uter și în care vasele sangvine materne și fetale sînt strîns unite, servind la nutrii ia și schimburile respiratorii prin, osmoză ale embrionului. Uterul este legat cu embrionul prin cordo- nul ombilical. După naștere, p. este expulzată din uter. P. produce hormoni (gonado tropi, estrogeni, progesteron) care pregătesc și men- țin uterul apt pentru sarcină. PLACODERMI, clasă de pești fosili, apăruți la sfîrșitul siluria- nului și începutul devonianului, dezvoltați în carbonifer și care au dispărut în permian. Sînt primele PLA 805 PLA vertebrate cu maxilar inferior; aveau capul și partea anterioară a corpului acoperite cu plăci osoase. V. PEȘTI. PLAGIOSERĂ, devierea succesiu- nii normale a plantelor spre un nou curs sub influența unor factori externi (activitatea umană, acțiu- nea unor factori biotici etc.). /PLAGIOTROPISM, tendința de o- rientare de la vertical la oblic sau orizontal. PLANCTON, animalele (zooplanc- ton) și plantele (fitoplancton) care plutesc în stratul de apă de la suprafața mărilor și lacurilor (pînă la circa 200 m adîncime, unde pot ajunge razele luminoase necesare în procesele metabolice ale planta- telor). Sînt, în general, de dimen- siuni foarte mici (cele mai mici fiind diatomeele); prezintă o mare importanță ecologică deoarece asi- gură hrana pentru pești și alte animale acvatice. V. NECTON. PLANTĂ DE ZI LUNGĂ v. FOTO- PERIODISM. PLANTĂ DE ZI SCURTĂ v. FOTO- PERIODISM. PLANTĂ VASCULARĂ, plantă care posedă vase adaptate la transpor- tul sevei. Sînt vasculare plantele pteridofite și spermatofite. PLANTI GRADE, (despre animale vertebrate) care calcă pe toată talpa piciorului, ceea ce face ca deplasarea să fie greoaie (ariciul, dihorul, ursul, maimuța, omul etc.) V. digitigrade/ UNGULI- GRADE. PLASMAGENĂ, particulă sau fac- tor genetic localizat în citoplasmă, care are proprietățile genei: se autoreproduce, suferă mutație, transmite ereditatea de la celui a- mamă la celula-fiică și afectează caracteristicile celulei în care este localizată. Se deosebește de genă prin aceea că nu se moștenește după tipul mendelian (ea nu se transmite de către ambii părinți, ci mai ales de către părintele matern). P. sînt responsabile pentru ereditatea extranucleară. Sînt simbolizate cu litere din alfabetul grec: a (alfa), P (beta), y (gamma), x țkappa) etc. PLASMALEMĂ v. MEMBRANĂ CELULARĂ. PLASMA, partea lichidă a unui fluid (ex. p. sangvină, p. limfatică, precum și hialoplasma etc.). PLASMĂ GERMINATIVĂ, noțiune propusă în 1884 de August Weis- 20 PLA 306 PLA mann (1834 — 1914) pentru a indica materialul genetic (genotipul) trans- mis neschimbat de la o generație la aita, prin celulele germinate, în care se găsește întregul viitor al individului, formele și proprietă- țile lui. Potrivit concepției lui Weis- mann, denumită „weismannism“, selecția naturală, evoluția, au la bază predispozițiile ascunse în celula germinală și nu moștenirea caracterelor dobîndite, care nu sînt ereditare. „Esența eredității — spune Weismann — constă în transmiterea unei substanțe nu- cleare cu structură moleculară spe- cifică“, iar variația și evoluția au la bază schimbările acestei substan- țe; mediul nu poate influența orga- nismul decît în limitele strînse ale fluctuațiilor în structura molecu- lară a substanței ereditare. Con- cepția lui Weismann despre pro- prietățile p.g. a fost demonstrată prin descoperirea cromozomilor și a rolului lor în ereditate, dar, mai ales de genetica moleculară (după 1944). PL ASMODE SME (PL A SMO D E S- MATA), structuri fibrilare plasma- tice microscopice care străbat pe- reții celulari și formează punți între celulele adiacente din țesutu- rile vegetale. Se consideră că în originea p. este implicat reticulul endoplasmic. Structura tubulară a p. asigură conductibilitatea, sensi- bilitatea și, într-o oarecare măsură circulația substanțelor nutritive. PLASMODIU, 1. masă de proto- plasmă multinucleată, fără perete celular, produsă pe calea diviziunii nucleare repetate, fără citokineză (fără diviziunea citoplasmei); 2. gen de protozoare — Plasmodium, din clasa Sporozoa, care conține peste 50 de specii ce duc o viață parazitară, producînd boala numită malaria la hm numeros grup de animale: păsări (inclusiv cele do- mestice), reptile, rozătoare, maimu- țe ș.a. precum și la om. La om, malaria este produsă de un parazit cunoscut sub denumirea de hema- tozoarul palustru, aparținînd specii- lor Plasmodium wax, Plasmo- dium falciparum, Plasmodium mala- riae, Plasmodium ovale. Parazitul trăiește în eritrocite (celulele roșii ale sîngelui), unde crește și se re- produce (generația asexuată), pro- ducînd distrugerea acestora și ane- mia; generația sexuată se dezvoltă în stomacul țintarului anofel, din genul Anopheles, care transmite omului sănătos, prin înțepare, spori ai p. malariei. V. MIXOMICETE. PL 307 PLA PLASMOLIZĂ (gr. plasma—forma- ție; lysis—pierdere, distrugere), pierderea prin osmoză a apei de către vacuole și celula vegetală hi ansamblul ei, în prezența unei soluții hipertonice extracelulare. Ca rezultat are loc contractarea proto- plasmei și desprinderea, pe supra- fețe mai mici sau mai mari, a mem- branei plasmatice de pereții celu- lozici rigizi. Soluția externă hipo- tonică determină deplasmolizarea. P. provoacă veștejirea țesuturilor plantei. V. OSMOZĂ. PLASMON (PLASMOTIP), ter- men utilizat de F. von Wettstein (1924), pentru a indica totalitatea purtătorilor extranucleari ai însu- șirilor ereditare sau totalitatea plas- magenelor, a factorilor ereditari din citoplasmă. V. CROMOTIP. PLASTOGENE, factori ereditari localizați în plastide, formați din ADN. Totalitatea p. formează plas- lomul. PLASTIDE (gr. plastos—format), organite cu structură caracteris- tică situate în citoplasmă celulelor majorității plantelor. Posedă, în general, pigmenți și sînt implicate în activitatea metabolică a plan- telor, în special în formarea hidra- ților de carbon prin fotosinteză. Se înmulțesc prin autoduplicare și se pot schimba prin mutație. Pot fi colorate (cloroplastele, care con- țin clorofilă și sînt implicate în fotosinteză, și cromoplastele, care conțin caro tină, xantofilă și se găsesc în flori, fructe) și necolorate {leucoplastele, în care se depozi- tează amidon). Totalitatea p. din- tr-o celulă formează plastidomul. PLATELMINȚI (gr. platys—plat, turtit; helmins—-vierme), încrengă- tură (Platyhelminthes) care cu- prinde viermii cu corpul lățit (tur- tit dorso-ventral); ex. planaria (care trăiește liberă), viermele-de- gălbează (Fasciola hepatica), teni- ile etc. (care sînt parazite). Cu- prinde clasele Turbellaria, Trema- toda și Cestoda. P. au corpul neseg- mentat, cu simetrie bilaterală, au un singur orificiu (buco-anal), tub digestiv cu două ramuri lungi și un mare număr de ramuri laterale, aparat excretor format din protone- fridii', sînt lipsiți de aparat respira- tor și circulator. Sistemul nervos este alcătuit din ganglioni nervoși; reproducerea este hermafrodită și dezvoltarea deosebit de compli- cată. PLATIRINE, grup de maimuțe inferioare (răspîndite în America 20* PLA 308 PLE Centrală și America de Sud) carac- terizată printr-un sept nazal lat, fapt care face ca nasul să fie lățit și turtit; au coadă lungă, prehen- silă și degete cu gheare (ex. mai- muța urlătoare, moțată etc.). V. PRIMATE, CATARINE. PLĂCI CIURUITE (VASE LIBE- RIENE) v. LIBER. PLĂMÎN (PULMON), organ al respirației la animalele vertebrate (la majoritatea animalelor). Este pereche, spongios și ocupă cavita- tea toracică. în embriogeneză apare din epiteliul endodermal sub forma unor diverticule în partea ventrală a faringo-traheei. Fiecare p. este alcătuit din lobi, lobuli, acini și alveole pulmonare, precum și dintr-o rețea sangvină (vene și artere) și una nervoasă. Aerul din mediul extern ajunge la p. prin laringe și trahee, care se continuă prin bronhii intrapulmonare îm- părțite în ramuri din ce în ce mai subțiri; bronhiile intralobulare — bronhiole terminale și bronhiole acinoase — conduc aerul pînă la alveolele pulmonare la nivelul că- rora (prin pereții alveolelor și a capilarelor sangvine) are loc schim- bul de gaze: sîngele venos (adus de arterele pulmonare) cedează CO2 și se încarcă cu O2 din aer, devenind sînge arterial (dus la inimă prin venele pulmonare). Ae- rul inspirat are circa 20% oxigen și circa 0,04% bioxid de carbon, iar aerul expirat are circa 16% oxi- gen și circa 4% bioxid de carbon. Sub o formă simplă, a apărut la unii pești, anterior apariției amfi- bienilor. Lagastropode (melci), orga- nul respirației (de origine ectoder- mică), care funcționează ca un p., este situat în peretele puternic vas- cularizat al mantalei. PLECOPTERE, ordin (Plecoptera) de insecte cu metamorfoză incom- pletă, cu larve acvatice (ex. perli- dele). PLECTENCHIM (gr. plektos - răsucit, încolăcit; engchyma— infu- zie, amestec), denumire generică dată țesutului care intră în alcă- tuirea hifei ciupercilor. Poate fi de două feluri: prosenchim (pro- soplectenchim; țesătura hifelor este mai laxă, păstrîndu-și individuali- tatea) și pseudoparenchim (struc- tura țesăturilor de hife este foarte strînsă, încît acestea își pierd individualitatea). PLEIOCHAZIU (gr. pieton — mult; chasis—diviziune), tip de inflo- rescență cimoasă (cima multipară; ex. la Euphorbiaceae ). PLE 309 PLU PLEISTOCEN, prima epocă (serie) a perioadei cuaternare din ceno- zoic, care începe în urmă cu circa 1 000 000 ani și durează pînă în urmă cu circa 50 000 ani (cînd a început epoca actuală). Au avut loc glaciațiuni și interglacialiuni peste Europa și America de Nord, în p. a apărut omul. PLEIOTROPIE (gr. pleion-mult; trope—rotire), situație în care o genă controlează două sau cîteva caracteristici; asemenea gene se numesc pleiotrope. PLEROM (gr. pleroma—umplere, plombă), partea centrală a meriste- rnului apical din care se formează cilindrul central și măduva rădăci- nilor și tulpinilor. V. DERMATO- gen/ periblem. PLEURĂ (gr. pZ^wra-coastă, latură), membrană seroasă care învelește plămînii la mamifere. Este formată din p. externă sau parietală (în contact cu pereții cutiei toracice) și p. internă, pulmonală sau visce- rală (în contact slrîns cu plămînii). Cele două p. se găsesc virtual în contact (în stare normală); spa- țiul dintre ele, denumit cavitate pleurală (separată pentru fiecare plămîn de către mediastinum și cavitatea pericardială) este umplut cu o peliculă de lichid seros care favorizează mișcările plămînilor. PLEX, rețea intersectată de fibre nervoase, vase sangvine sau vase limfatice. PLICĂ, cută, îndoitură a pielii, a unor membrane mucoase sau se- roase. PLIOCEN, ultima epocă a perioa- dei terțiare din cenozoic; începe în urmă cu circa 12 000 000 ani. în p., care durează 10 — 11 milioane de ani, se dezvoltă animalele și plantele actuale. PLOIDIE, termen care indică feno- menul variației numărului de cromo- zomi din nucleu. Variațiile nume- rice pot fi reprezentate de: euploi- die (o variație reprezentată de ge- nomi întregi sau seturi de cromo- zomi față de starea diploidă nor- mală, 2x\ așa sînt monoploizii, x, și poliploizii, 3^, kx etc.) și aneu- ploidie (o variație reprezentată de un număr oarecare, în plus sau în minus, de cromozomi față de starea diploidă normală, 2x\ așa sînt polizomicii, 2x+l, 2x-j-2 etc., și oligozomicii, 2x — 1, 2x—2 etc.). PLUMULA, mugurașul primar al embrionului unei semințe, din care se dezvoltă tulpinița. PNE 310 POL PNEUMATOFOR, 1. rădăcină res- piratoare la plantele din zona tropi- cală umedă, în mangrove (formație vegetală caracteristică țărmurilor mlăștinoase din zona tropicală). P. se dezvoltă numai în cazul cînd planta crește pe un sol mlăștinos. Caracteristic acestor rădăcini este țesutul lax, cu spații intercelulare și geotropismul negativ. Prin păr- țile care ies deasupra solului ele realizează, prin pori (lenticele), un schimb direct cu aerul atmos- feric. 2. organ apical de plutire în colonia sifonoforelor (celente- rate). PODII (gr. pous-picior), picioare sau structuri asemănătoare picioa- relor prezente la echinoderme. POGON OF ORE, grup de animale nevertebrate deuterostomiene, ma- rine abisale, sedentare, trăind în tuburi de secreție proprie, cu corpul alungit (între 5 și 25 cm. lungime). Sînt celomate lipsite de tub digestiv, deși trăiesc liber. După unii zoologi alcătuiesc o încrengă- tură autonomă, cu o singură clasă — Pogonophora, iar după alții re- prezintă o clasă în încrengătura Stomochordata, V. STOMOGOR- DATE. POICHILOTEim (gr. poikilos- variat; therme—căldură), (animal) cu temperatura corpului variabilă după temperatura mediului încon- jurător. Sînt p. animalele lipsite de mecanisme fiziologice de termo- reglare (ex. broaștele, peștii, rep- tilele etc.; fac excepție păsările și mamiferele care sînt homoioterme sau homeoierme. POLEN, gametofitul mascul la plantele gimnosperme și angio- sperme. Este reprezentat de micro- spor, care rezultă în urma diviziu- nii reducționale petrecută în antere. Pentru a deveni funcțional, grăun- ciorul de p., ajuns pe stigmat, ger- minează și suferă două diviziuni succesive ale nucleului: după pri- ma, rezultă nucleul generativ și nucleul vegetativ, după a doua, care se petrece numai în nucleul generativ, rezultă două spermatii care sînt gârneții masculi. V. MI- CROSPOROGENEZĂ, SINGA- MIE. POLENIZARE, proces care asigură transferul polenului din antere pe stigmat. P. este directă la plan- tele aulogame și indirectă la plan- tele alogame. în cazul alogamelor, polenul poate fi transportat de vînt (anemofile ), de insecte (ento- mofile) sau de apă (hidrofile). Alo- POL 311 POL gamia este asigurată la plantele hermafrodite și monoice, fie de asincronie în ajungerea gârneților la maturitate (protandrie sau pro- toginie), fie de heterostilie, fie de unele sisteme genetice care previn auto compatibilitatea și asigură auto- incompatibilitatea. V. FECUN- DARE. POLENIZARE CONTROLATĂ, transferul polenului din anteră pe stigmat, în condițiile unui control strict, pentru a preveni poleni- zarea cu polen nedorit. Se aplică în activitatea de cercetare pentru obținerea unor combinații cunos- cute de gene (linii pure, linii con- sangvini zate, hibrizi, segreganți etc. și în producerea seminței hi- bride comerciale (hibrizi simpli, hibrizi dubli etc.). POLIADELF (gr. polys—mulți; adelphos—frate), androceu la care staminele, ca urmare a unirii fila- mentelor lor, formează mai multe mănunchiuri (ex. lămîiul, porto- calul). POLICARPIC (gr. polys-\-karpos— fruct), 1. (despre gineceu) format din mai multe cârpele; 2. (despre o plantă perenă) care produce se- mințe, succesiv, un șir de ani. POLICENTRIC, 1. care are cîteva centre de creștere; 2. cromozom p., cromozom care posedă mai mult decît un centromer (cromozom dicentric, tricentric etc.). Feno- menul apare atît datorită dislocați- ilor cromozomale, cît și mutației centromerului. La unele specii de insecte (Hemoptera, Homoptera) și plante (Luzula), policentria apare ca un fenomen normal deoa- rece întreaga suprafață a cromo- zomului poate îndeplini funcțiile centromerului. POLICHETE, ordin (Polychaeta) din încrengătura viermilor inelați (Annelida), ai cărui reprezentanți trăiesc în mediul marin. Se carac- terizează prin împărțirea corpului, prin pereți transversali, în segmen- te sau inele, pe care se găsesc, la exterior perișori chitinoși rigizi — cheți — înfipți într-un fel de picio- rușe scurte — parapode. Acest ordin cuprinde numeroase familii (circa 70) cu peste 10 000 specii; indivizii sînt unisexuați. POLIEMBRIONEE, formarea a mai mult de un singur embrion dintr-c singură celulă-ou sau zigot. Feno- menul este frecvent la unele insecte, mai rar la mamifere (gemenii monozigotici) etc. La plante, p. POL 312 rezultă fie prin segmentarea unei ] oosfere, fie prin clivarea unui zigot, prin formarea embrionilor < adventivi din țesuturile nucelei : sau ale in tegumentelor. POLIENERGD)! (gr. polys — mulți; energos — activ), 1. celulă multinucleată (cu mai mulți nudei echivalenți), capabilă să realizeze o diviziune multiplă; 2. celulă care conține mai multe complemente genetice — nucleu poliploid sau macronucleu (la majoritatea infu- zorilor din subclasa ciliatelor, ex. genul Paramecium, în citoplasmă, alături de nudei mici sau micro- nuclei, denumiți și nudei sexuali, i există și un nucleu mare sau macro- nucleu poliploid, cu o structură heterogenă, denumit și nucleu vege- tativ); o situație similară există și la unele bacterii și la marea majori- tate a algelor albastre cu celulă mare; 3. nucleu cu mai mulți cen- trioli. V. MONOENERGIDĂ. POLIFAG (gr. polys + phagein — a mînca), (despre un organism) care consumă tipuri variate de alimente, reprezentînd diverse for- me biologice; (insecte) care folo- sesc ca hrană mai multe specii vegetale; care parazitează mai mul- te specii — gazde. î POL POLIFILETIC (gr. polys 4- phylon — rasă), grup taxonomic care des- cinde prin evoluție din două sau mai multe forme ancestrale co- mune. V. MONOFILETIC. POLIGENE v. GENE MULTIPLE, GENĂ MINORĂ. POLIGENIC, (despre o caracteris- tică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene. V. MONOGENIG. POLIHIBRIDARE, implicarea în hibridare a două sau mai multe perechi de alele sau de caracteris- tici deosebite (ex. bob rotund, galben, flori roșii x bob zbîrcit, verde, flori albe, sau AABBCC x aabbcc). v. MONOHIBRIDARE. POLIMERIZARE, proces chimic de legare sau sinteză a unor mono- meri (nucleotizi, aminoacizi, mono- zaharide etc.) în polimeri (ex. catena de acizi nucleici, catena polipeptidică etc.). POLIMORFISM, existența în acee- ași specie a unor tipuri diferite de indivizi (ex. la albine, celenterate) etc. POLINUCLEOTID, secvență lineară de nucleotizi, rezultată din fosfori- larea nucleosidelor; are loc prin POL 313 POL atașarea radicalului fosforic în pozi- ția C'3 a pentozei, în primul nucleo- sid, și în poziția C'5 a pentozei nucleosidului secund etc. POLINUCLEOTID FO SFORII A- ZA, enzimă care in vitro catalizează sinteza artificială a ARN-ului. A fost utilizată de M.W. Nirenberg și J.H. Matthaei (1961) pentru sinteza în absența ADN-ului a unor molecule de mARN cu ribo- nucleotizi cunoscuți, care a deter- minat sinteza unor lanțuri polipep- tidice alcătuite din anumiți amino- acizi. Aceste fapte au contribuit la descifrarea codului genetic. In vivo, p.L controlează, probabil, degrada- rea mARN. POLIP, denumire dată formelor de animale celenterate care trăiesc fixate — sedentare, solitare (hidra și actiniile) sau în colonii (coralul). Au corpul în formă de sac cilin- dric, care la un capăt posedă orifi- ciul buco-anal, înconjurat de ten- tacule, iar la celălalt un disc cu care se fixează de diverse substrate; se reproduc prin înmugurire sau diviziune, care la corali dau naștere coloniilor. La hidrozoare și scifo- zoare (celenterate primitive), înmu- gurirea și strobilația p. formează meduze producătoare de gârneți (spermatozoizi și ovule); după fe- cundare și segmentarea oului, noul organism trece prin stadiile de morulă, blastulă, gastrulă și larvă planulă, care dă naștere la un nou p. în medicină, prin noțiunea de p. este indicată o excrescență epitelială pedunculată, benignă, apărută prin hipertrofie, la nivelul unei mucoase. POLIPEPTID, polimer rezultat din unirea prin legături peptidice (copo- limerizare) a cel puțin trei amino- acizi. POLIPLOIDIE, fenomen, frecvent la plante, caracterizat prin prezența a trei sau mai multe seturi de bază de cromozomi sau genomi, într-un cariotip. Astfel organismele pot fi: triploide ^x, tetraploide kx, penta- ploidc 5x etc. Se dă denumirea de artioploizi organismelor poli- ploide cu seturi pare de cromozomi (4.r, §x etc.) și perisoploizi, organis- melor cu seturi impare de cromo- zomi (3x, 5x etc.). Organismele poliploide pot apărea prin autopo. liploidie și alopoliploidie. Printre plantele cultivate sînt poliploide: grîul comun și ovăzul (hexaploide), cartoful, bumbacul, unele specii ornamentale, unele soiuri de măr, păr, viță de vie (tetraploide) etc. Fenomenul de p. este corelat cu o POL 314 POP creștere a volumului nucleului și a dimensiunilor celulelor și, în gene- ral, a habitusului, organismele res- pective, avînd adesea organe vege- tative, uneori și fructe, mai volu- minoase comparativ cu organismele diploide. în ultimele trei-patru decenii în scopul utilizării efectelor pozitive ale p. au fost induși (creați artificiali) poliploizi la plante fura- jere (ex. la trifoi, lolium), sfecla de zahăr, plante ornamentale, secară etc. La animale, fenomenul de p. este mult mai rar, fiind prezent mai ales la nevertebrate. POLIPLOIPIZANT, termen care se referă la un agent care produce fe- nomenul de autopoliploidie; așa sînt: colchicina, acenaftenul etc. (care blochează cromozomii în metafază), paradiclorbenzenul, mo- noclorbenzenul etc. (care inhibă formarea membranei nucleare). POLIRIBOZOM (POLIZOM, ER- GOZOM), agregat ribozomic alcă- tuit dintr-o singură moleculă de mARN și un grup de ribozomi. Revine aproximativ un ribozom la 80 nucleotizi din catena de mARN (ex. p. care participă la sinteza unui lanț individual poli- peptidic din hemoglobină conține 4—6 ribozomi; în alte situații — 12—20 ribozomi etc.). POLISPERMEE, pătrunderea mai multor spermatozoizi într-un gâ- rneț femei. V. FECUNDARE. POLITEN v. CROMOZOM URIAȘ. POLIZAHARIDE (C6H10O5)n, poli- meri naturali ai monozaharidelor. Pot fi omogene (holozide), caz în care prin hidrolizare dau numai monozaharide (maltoza, glucoza, celuloza, amidonul, glicogenul, he- miceluloza, chitina etc.) și hetero- gene (heterozide), alcătuite dintr-o componentă glucidică și una neglu- cidică. Au importanță structurală și ca material energetic de rezervă în organism. POLIZOM v. POLIRIBOZOM. POLIZOMIC (HIPERPLOID), ter- men care definește un organism aneuploid cu extracromozomi. Sînt p. trizomicii cu 2n + 1 cromozom și tetrazomicii cu 2n + 2- cromo- zomi. V. OLIGOZOMIC. PONTĂ., eliminarea și depunerea ovulelor, icrelor, ouălor, la insecte, pești, păsări etc. POPULAȚIE, grup de organisme de un singur tip, aparținînd unei specii; în genetica populațiilor, noțiunea de populație (animală sau vegetală) indică o asociație de POR 315 PRE indivizi care ocupă un anumit areal, posedă același mod de repro- ducere, au aceeași variabili tate ereditară și au fost supuși aceloraș’ efecte ale selecției. POR, orificiu sau deschidere mică în piele (p. sebaceu, p. sudoripar), în epiderma frunzelor (p. stomatal) etc. prin care se asigură schimbul de apă, de gaze și de substanțe nutritive; deschidere în vîrful asce- lor la ascomicete prin care sînt puși în libertate sporii. PORIFERE (SPONGIERI), încren- gătură (Porifera sau Spongia) de nevertebrate pluricelulare, acva- tice, sedentare, solitare și coloniale; se dezvoltă pînă la stadiul de gas- trulă, fiind didermice (strat dermic, strat gastric, între care se află mezogleea parenchimatică). Supra- fața corpului este prevăzută cu orificii mici sau pori — ostii (prin care apa pătrunde în organism) și mai mari — osculi (prin care are loc evacuarea apei), care sînt în legătură cu canale situate în pere- tele corpului și prin care circulă apa încărcată cu hrană sau cu produse de dezasimilație. Nu au sistem nervos și posedă celule flagelate cu guleraș și rol hrănitor — coanocite, prezente doar la unele flagelate (oho ano flagelate), cu care probabil sînt înrudite filogenetic. Mezogleea apare ca o masă gelati- noasă ce cuprinde mai multe feluri de celule provenite din stratul dermic, dintre care unele secretă o substanță cornoasă — spongina, iar la alții un fel de ace (spiculi) de calcar sau de siliciu, care for- mează un schelet de natură cor- noasă, calcaroasă ori silicioasă; scheletul spongierilor cornoși for- mat la Euspongia officinalis este întrebuințat ca burete de șters. Se înmulțesc sexuat, prin gârneți — ovule și spermatozoizi — produși tot în mezoglee, și asexuat, prin înmugurire sau gemule; din părțile detașate se poate regenera un nou spongier. POSTERIOR, care este situat în spate; în spatele unei axe. în anatomia umană, dorsal. V. DOR- SAL. PRECAMBRIAN, prima eră din istoria Pămîntului, situată anterior perioadei cambriane din paleozoic. începe în urmă cu peste trei mili- arde de ani și durează circa două miliarde de ani. Se obișnuiește să fie împărțită în două perioade: arheozoic și proterozoic. V. ERĂ GEOLOGICĂ. PRE 316 PRI PREDETERMINARE, situație în care unele proprietăți specifice ale citoplasmei ovulului sînt induse de genele nucleare încă înainte de fecundare. După fecundare, particu- laritățile predeterminate ale ovul ui se transmit zigotului, influențînd astfel exprimarea caracteristicilor respective la descendenți chiar și în lipsa alelei inductor. P. este considerată o pseudoereditate ex- tranucleară. PREFORMISM, concepție potrivit căreia în embrion, în zigot sau chiar în gârneți ar preexista întrea- ga diversitate a structurii adultu- lui. Preformiștii considerau diferen- țierea organismelor ca fiind un proces de creștere cantitativă, prin care formele miniaturale se lărgesc și se manifestă, devenind adulte. V. EPI GENEZĂ. PREPUȚ, 1. piele care acoperă extremitatea liberă a penisului (glandul, la om); 2. extremitatea anterioară a labiilor mici care acoperă glandul clitorisului. PRESIUNEA SELECȚIEI, eficaci- tatea influenței mediului (a selec- ției naturale) în schimbarea frec- venței alelelor pe generație, într-o populație. PRIMATE, ordin (Primates) de mamifere placentare, care cuprinde maimuțele și omul. Se împarte în două subordine: Prosimii (lemu- rieni) și Anthropoidea. Al doilea subordin este alcătuit din trei superfamilii: Ceboidea (sau plati- rine — maimuțele inferioare din America), Cercopithecoidea și Ho- minoidea (sau catarine — maimu- țele superioare din Africa și Eura- sia și omul). Hominidele includ familiile: Pongidae (cu subfami- liile: hilob aține — gibonii, driopi- țecine — maimuțele ancestrale, și pongine — gorila), Oreopithecidae și Ilominidae (care cuprinde formele de om fosile și moderne: pitccan- tropus și australopitecus). Antro- poidele sînt cele mai evoluate animale, care posedă un encefal de dimensiuni mari, cu emisfere cere- brale foarte dezvoltate, bogate în circumvoluții. Membrele sînt pen- tadactile, cele anterioare sînt adap- tate pentru prins, iar la unele forme, membrele posterioare pot servi la deplasarea în poziție semi- verticală; omul are poziția bipedă. Sînt, în general, omnivore. Primele primate și prosimienii primitivi au apărut în paleocen și începutul erei terțiare; antropoidele sînt ori- ginare din eocen și oligocen, homi- PRI 317 PRO nidele au apărut la începutul pleis- tocenului, iar genul Homo (de Neanderthal și sapiens) a apărut spre a doua jumătate a pleistoce- nului. PRIMORDIU, structura originală care prefigurează un organ; mugure sau precursor nediferențiat al orga- nului. V. PROMERISTEM. PROBOSCIDIENI, ordin (Probos- cidea) de mamifere placentare, care posedă proboscis — trompă — rezultat al dezvoltării buzei supe- rioare și a nasului (ex. elefantul). Trompa este mobilă și lungă ser- vind ca organ de prins, tactil și olfactiv; nu au canini inferiori, iar incisivii sînt foarte dezvoltați, fiind transformați în colți lungi (din fildeș). PROCAMBIU, țesut meristematic, alcătuit din celule alungite, cu nudei mari și citoplasmă neva- cuolizată, situat sub meristemele apicale ale tulpinii și rădăcinii, și care generează țesutul vascular primar. PROCARIOTE (PROTOGARIO- TE), organisme primitive (viruși, bacterii, alge albastre) la care materialul genetic nu este organizat într-un nucleu tipic ca la eucariote. La p. există un nucleoid, la care nu se observă membrana înveliloare, cromozomi condensați sau divi- ziuni nucleare (mitoză sau meioză). V. EUCARIOTE. PROCTODEU (gr. proktos — anus; hodos — cale), 1. in vagi nație ecto- dermică, la embrion, care atinge endodermul în partea posterioară, ducînd la formarea intestinului posterior și a orificiului anal; 2. compartiment în cloaca păsărilor, în care se găsește organul de copu- lație (la speciile care au organ de copulație); la unele specii de păsări lipsite de organ de copulație, rolul acestuia este îndeplinit de p. V. STOMODEU. PROCUMBENT, tîrîtor, prostrat; (despre tulpini) care rămîne și crește culcat pe pămînt. PROPAG, stadiul de provirus (ne- infecțios) al unui virus temperat sau fag lizogenic, caracterizat prin integrarea acestuia în cromozomul celulei gazdă, cu care se duplică sincron și se transmite odată cu cromozomul respectiv de la o generație celulară la alta. P. deter- mină fenomenul de transducfie. V. TRANSDUCȚIE, LIZOGEN1E. PROFAZĂ, fază de debut a divi- ziunii mitotice și meiotice în care PRO 318 PRO cromozomii devin vizibili la micro- scop. Este succedată de metafază. PROGESTERON (LUTEINĂ), hor- mon secretat de corpul galben din ovarul mamiferelor, cu rol în nida- rea și în dezvoltarea oului precum și în formarea placentei. PROLACTINĂ v. HORMON LAC- TOGEN. PROLIFERARE, creștere prin re- producere repetată; creștere prin diviziune celulară intensă. Apare în inflamații, în tumori etc. PROMERISTEM, meristem primar, derivat direct din țesuturile em- brionare. Este reprezentat de me- ristemul apical al plantelor vascu- lare. V. MERISTEM. PROMOTOR, subunitate a opero- nului (o genă) cu funcție dublă: a) reprezintă locul de inițiere a sinte- zei mARN; b) limitează nivelul maxim al transcrierii mesajului. PRONEPHROS (lat. pro — înainte, gr. nephros — rinichi), rinichiul primitiv al vertebratelor inferioare. La mamifere, inclusiv la om, apare ca o structură tranzitorie în timpul dezvoltării embrionare; canalul pronephric devine canal mezonep- hric sau wolffian. V. ME.ZONEPH- ROS, METANEPHROS. PROPAGARE, înmulțirea plante- lor pe cale vegetativă etc. PRO STAGLANDINE (PGs, engl. prostaglandins ) y substanțe asemă- nătoare hormonilor, secretate de celulele organismului, sintetizate și distruse cu rapiditate. Sînt produse, în corelație cu apariția unor factori stressanți, agenți pato- geni, excitații, emoții, supărări etc. Existența PGs a fost stabilită în 1930 în urma unor cercetări efectuate în S.U.A., Anglia și Suedia. în 1957, cercetătorul sue- dez J. Sj ovali, izolează prima PGs, iar 11 ani mai tîrziu se reali- zează în S.U.A. sinteza lor artifi- cială. S-a stabilit că în corpul uman există 14 tipuri de PGs, și că în ansamblu celulele ar sintetiza zilnic 0,1 miligrame de PGs, care au rol, în general, în procesele metabolice, în controlul unor pro- cese patogene pe care le poate inhiba sau chiar înlătura. Adminis- trarea sub diferite forme a PGs sintetice are ca efect eliminarea durerilor, inhibarea proceselor in- fecțioase, normalizarea tensiunii arteriale și prevenirea formării cheagurilor de sînge, reglarea secre- ției intestinale, ușurarea nașterilor etc. Faptul că PGs, atît cele natu- rale cît și cele artificiale, sînt PRO 319 PRO distruse (metabolizate) rapid în organism, a orientat cercetarea științifică spre găsirea și sintetiza- rea unor substanțe asemănătoare sau a unor înlocuitori ale acestora, dar cu acțiune similară PGs natu- rale, care însă să aibă o acțiune prelungită în scopul protejării orga- nismului împotriva bolilor și a altor factori dăunători. PROSTATĂ, glandă anexă a orga- nului sexual mascul, la mamifere. Este situată la nivelul gîtului vezi- cii urinare și începutul uretrei intrapelviene, în care se elimină lichidul prostatic, de obicei în timpul ejaculării (se amestecă cu sperma). PROSTBAT, tîrîtor; procumbent. PROTAL, corpul vegetativ sau talul, la briofite, pteridofite etc. Se dezvoltă din spori (haploizi), este mic, alcătuit dintr-o structură parenchimatică, se fixează de sol prin rizoizi sau crește subteran. Reprezintă generația gametofitică (haploidă) pe care se formează anteridii (cu anterozoizi) și arhe- goane (cu oosfere). PROTANBRU, plantă sau animal "hermafrodit, la care organele sexu- ale mascule ajung la maturitate înaintea organelor sexuale femele. V. DICHOGAME, PROTOGINIB. PROTEINĂ (gr. proteion — primul, întîiul), substanță organică, cu structură macromoleculară, alcă- tuită din numeroși aminoacizi. P. au proprietăți coloidale, fiind, în general, solubile în apă sau în soluții saline și coagulabile prin căldură. Foarte variabile ca tip, structură și funcții, ele sînt pre- zente în cantități apreciabile în toate organismele vii (acelulare și celulare), fiind componente esen- țiale ale substanței vii. Astfel, enzimele, anticorpii, pigmenții res- piratori, substanța con trac tilă din mușchi etc. sînt p. Au caracter specific deoarece diferă de la o specie la alta și uneori de la un individ la altul. Macromoleculele proteice sînt sintetizate de toate organismele vii în urma asocierii, prin legături peptidice (—CO— NH —), a cîteva sute, mii sau milioane de molecule din cele 20 tipuri diferite de aminoacizi. Di- verșii aminoacizi incluși într-o p. diferă prin succesiunea și frecvența lor în lanțurile polipeptidice, fapt care asigură o varietate infinită acestor substanțe, dar care sînt aceleași pentru o anumită specie. Descoperirile privitoare la mecanis- PRO 320 PRO inele sintezei p.5 fenomen care are loc la nivelul ribozomilor, au rele- vat faptul că toate caracteristicile lor sînt controlate genetic prin codul mARN, în prezența unor enzime specifice. Organismele auto- trofe sintetizează proteinele din substanțe anorganice. Prin pro- teoliză catalizată de enzime (pro- teazc) p. se desfac în aminoacizii componenti. Pot fi p. simple (holo- proteide), cînd sînt formate numai din aminoacizi (protamine, histone, albumine, globuline, scleroproteine) și p. conjugate (heteroproteide), cînd sînt formate dintr-o parte proteică și o parte neprotcică (denumită grup prostetic), reprezen- tată de acizi nucleici, glucide, lipide, ioni metalici, vitamine etc. Din acest grup fac parte nucleo- protemele, glicoproteinele, lipopro- teinelc, cromoproteinele, fosfopro- teinelc etc. PROTEOLIZil, descompunerea și degradarea proteinelor de către enzimele proteolitice. Proteazele produc treptat digestia proteinelor, hidrolizîndu-le pînă la aminoacizii constitutivi. Fenomenul are loc atît în celulele vegetale (ex. în semințe), cît și în celulele animale (pepsina în stomac, tripsina în intestin etc.). PROTEROZOIC, eră geologică, an- terioară erei paleozoice, care a început în urmă cu mai bine de două miliarde de ani. în p. au apărut bacteriile, algele și neverte- bratele primitive. PROTISTE, microorganisme uni- celulare eucariote, cu caractere colective vegetale și animale. V. PROTOZOARE. PROTOCARIOTE v. PROCARIO- TE. PROTOGINIE, maturizarea orga, nelor sexuale femele înaintea celor mascule la organismele hermafro. dite. V. DlCHOGAxME, PRO- TANDRU. PROTONEFRIDIE, organ excretor primitiv, format din tuburi cu capătul intern ocupat de celule cu flamură vibratilă, prezente la pla- telminți, nemerțieni, rotifere și unele larve trochofore. PROTONEMĂ, structură taloidă multicelulară, filamentoasă și rami- ficată, care se dezvoltă în urma germinării sporilor la unele briofite, lichenofite, alge. Din mugurii care apar pe p. se dezvoltă corpul vege- tativ al plantei. V. PROTAL. PROTOPLAST (gr. protos - pri- mul; plastos — format), 1. noțiune PRO 321 PRO utilizată de J. v. Hanstein (1880) pentru a indica o unitate protoplas- mică uninucleată vie (la eucariote constă din: membrană plasmatică, ce învelește citoplasmă, și nucleul; la procariote: membrana plasma- tică, ce mărginește citoplasmă, și nucleoidul); 2. la bacterii (potrivit cercetărilor lui K. McQuillen, 1960), structură rezultată dintr-o celulă vegetativă al cărei perete celular a fost înlăturat. P. bacteriali intacți au fost obținuți prin diges- tia enzimatică a peretelui celular (ex. prin tratament cu lizozim, care are proprietăți depolimeri- zante față de mucopolizaharidul constitutiv al peretelui celular bac- terian) sau prin inhibarea sintezei peretelui celular (ex. prin trata- mente cu antibiotice din grupul penicilinei-basitracinei etc.). în ul- timul deceniu a fost perfecționată tehnica de izolare a p. la plante, care constă în digestia peretelui celular pecto-celulozic cu ajutorul enzimelor: pectinaza și celulaza. în acest scop se utilizează țesuturi diploide meristematice sau mature (ex. parenchimul-mezofilul frunzei), țesuturi haploide, microspori ha- ploizi etc. Deosebita importanță a acestei descoperiri nu constă în obținerea p. sau că pe anumite medii p. pot regenera plante în- 21 — Mic dicționar de biologie tregi, ci, pe de o parte, în faptul că prin utilizarea unui singur p. se poate obține o populație omogenă de p., cu o structură genetică iden- tică, iar pe de altă parte, că p., datorită absenței peretelui celular sînt înzestrați cu însușirea de a absorbi și include (prin fenomene analoge pinocitozei și fagocitozei) particule străine relativ mari (mo- lecule de ARN sau ADN, cloro- plaste etc.) sau chiar de a fuziona spontan între ei. Includere directă de material străin sau inducerea (producerea) fuzionării p. deschide geneticii orizonturi noi, nebănuite în urmă cu numai 4—5 ani. Acum, prin utilizarea unor p., ca urmare a înlăturării barierelor de ne trecut reprezentate de incompatibilitatea gârneților la hibridarea sexuată, se crează posibilitatea transferului în anumite genotipuri a unor gene de la organisme deosebite. Mai mult, prin inducerea fuziunii unor p. străini se pot obține hibrizi para- sexuali sau somatici, diploizi sau poliploizi, între specii, genuri, fami- lii, ordine și chiar clase diferite. Studiul fenomenelor determinate de ciclul vital al unor p., al modali- tăților de realizare, transcripție și decodificare a informației genetice, al relațiilor protoplaști-mediu de viață, inclusiv al relației protoplast PRO 322 PRO (gazdă) —agent patogen sau al rela- țiilor de simbioză, precum și al mecanismelor dezvoltării caracte- risticilor la unii hibrizi parasexuali rezultați din fuziunea protoplaști- lor etc., va contribui la elucidarea multor aspecte încă puțin cunoscu- te, privind complicarea, diversifi- carea substanței ereditare și evolu- ția viețuitoarelor. V. HIBRIDARE PARASE XUALĂ. PROTORACE, segmentul anterior al toracelui la insecte. De p. este atașată o pereche de picioare (nu și aripi). PROTOSTOMIENE (gr. protos - prima; stoma — gură), grup de animale nevertebrate triploblastice (bilaterale), inferioare, al căror ori- ficiu bucal este de origine blasto- porală (gura se formează în locul blastoporului). în grupul Protos- tomia sînt incluse încrengăturile: Annelida, parțial Tentaculata (Lo- phophorata) Mollusca și Arthropoda. V. DEUTEROSTOMIENE. PROTOTROF, termen care defi- nește un organism de tip sălbatic (ex. bacterii, care cresc pe un mediu minimal). V. AUXOTROF. PROTOXILEM (gr. protos — întî- iul; xylon — lemn), primele vase de lemn primar produs în tulpină și rădăcină de procambiu, care au un diametru mai mic în comparație cu vasele de metaxilem. PROTOZOARE, încrengătură (Pro- tozoa) care include primele și cele mai primitive forme de animale de pe pămînt, împărțite după anumite caractere morfologice și moduri de locomoție și înmulțire în clasele: Flagellata, Rhizopoda, Ciliophora și Sporozoa. Sînt unicelulare, micro- scopice, trăiesc fie liber, în mediu acvatic sau umed, fie parazite în metazoare sau alte p. Au nucleu distinct și citoplasmă cu diferen- țieri — organite, flageli, cili, pseu- dopode, vacuole etc. PROTROMBINĂ, proteină din plas- ma sangvină (3-gIobulină), for- mată în celulele hepatice, care sub acțiunea tromboplastinelor și în prezența ionilor de calciu se trans- formă în trombină. P. se mai numește și Factorul II de coagu- lare. V. COAGULARE. PROVIRUS, faza de profag a unui virus. V. LIZOGENIE. PROXIMAL (lat. proximus — cel mai apropiat), 1. care este apropiat de centru sau de locul de atașare; 2. segment al brațului unui cromo- PRO 323 PTE ;zom situat în apropierea centrome- rului. V. DISTAL. PROZENCHIM v. PLEGTENGHIM. PSEUD OALELE (HETEROALE- LE, SUBALELE), grupe de mu- tante care apar în diverși subloci din cadrul unui locus și care sînt separate prin Crossing over intrage- nic: un grup de p. ocupă un sublocus dintr-o genă care are mai mulți subloci. V. GENĂ. PSEUDODOMINANȚĂ, situație în care, datorită deleției (absenței) alelei dominante, alela recesivă (în stare hemizigotă) se poate manifesta. PSEUDOGAMIE (gr. pseudes — fals; gamos — căsătorie), apomi- xie; unirea unor hife apărute pe taluri diferite; activarea unui ovul de către un gamet mascul în lipsa fecundării. PSEUDOPOD (gr. pseudes + pous — picior), emisiune sau prelungire temporară și mobilă a citoplasmei unor celule, ex. la protozoarele rizopode (Amoeba), la leucocite sau la globulele albe ale sîngelui etc. Formarea p. determină schim- barea formei acestor celule, mișca- rea activă, prinderea și înglobarea hranei (bacterii, alge, particule de materie organică pe care le digeră); această proprietate permite leuco- citelor să străbată peretele capila- relor (procesul de diapedeză) și să îndeplinească rolul de distrugere a agenților patogeni din organism (procesul de fagocitoza). PSILOPSIDA, grup de plante pte- ridofite, în general fosile. A apărut în silurian-devonian (unele clase) și cuaternar (cu puțini reprezen- tanți, genurile Psilotum și Tmesip- teris, care mai trăiesc și în prezent în regiunile calde). PTERIDOFITE, încrengătură (Pte- ridophyta) de plante vasculare mai primitive decît plantele gimno- sperme ; se mai numesc criptogame vasculare pentru a indica lipsa florilor și prezența vaselor lemnoase și liberiene (nu au cambiu). Din p. fac parte patru clase: Psilopsida, Lycopsida (licopodine), Sphenop- sida (equisetine — coada calului) și Pteropsida (ferigi propriu-zise), care au avut o dezvoltare maximă în carbonifer, permian și triasic, cînd aveau forme arboricole. Re- prezentanții actuali au corpul dife- rențiat în rădăcină, tulpină și frunze, dar sînt lipsiți de flori. Feriga propriu-zisă este diploidă (2n) și are un rizom cu țesut condu- cător lemnos și traheide, pe care 21* PTE 324 PUB se formează frunzele și rădăcinile adventive; sporangiii cu spori, pro- tejați de un înveliș membranos numit induzie, sînt grupați în sori, care se dezvoltă pe frunze (sporofile). Prin germinare, sporii (n) dau naștere la protal, care reprezintă gametofitul, pe el for- mîndu-se anteridiile, cu antero- zoizi, și arhegoanele, cu oosfere; în urma fecundării apare zigotul-* em- brionul -* feriga (sporofitul). PTERIGOTE, subclasă (Pterygota) care include insectele cu aripi (marea majoritate a insectelor). Inițial, aripile au apărut sub formă de paranoie, servind la susținerea în mod pasiv a corpului în cădere; ulterior s-au dezvoltat aripile deve- nind organe active ale zborului. P. sînt grupate în două principale diviziuni: Palaeoptera (cu ordinele actuale Ephemerida și Odonata) și Neoptera (cu două secții: Exop- terygota — cu ordinele Plecoptera, Blattaria, Orthoptera, Dermaptera, Embiodea, Isoptera, Mallaphaga, Corrodentia, Thysanoptera, Hemip- tera, Anoplura — și Endopterygota, cu ordinele Neuroptera, Mecoptera, Trichoptera, Lepidoptera, Diptera, Siphonaptera, Coleoptera, Strepsip- tera, Hymenoptera). V. APTERL GOTE, ENDOPTERIGOTE, EXOPTERIGOTE. PTEROPODE, ordin (Pteropoda) de moluște, din clasa gastropode, cu specii adaptate la viața pela- gică, mai ales în zona tropicală (ex. fluturii de mare). PTLALINĂ (gr. piyalon — salivă; AMILAZĂ SALIVARĂ), amilază (enzimă) secretată de glandele sali- vare ale unor mamifere, inclusiv la om. Realizează digestia poliza- haridelor (amidon, glicogen) pe care le transformă în dextrină și maltoză. PUBERTATE (lat. pubertas — stare adultă), etapă premergătoare ma- turității sexuale. La om această etapă (preadolescență) este cuprin- să aproximativ între 13—15 ani la băieți între 11 — 14 ani la fete (la care se încheie la prima men- struație). Se caracterizează printr-o accelerare a creșterii organismului, prin dezvoltarea caracterelor se- xuale primare (testicul, penis, ovar, uter etc.) și secundare (părul pu- bian și axilar, glandele mamare etc.). PUBIS, 1. piesă osoasă pereche (alcătuită din cele două oase pubie- ne), care împreună cu osul ilium PUF 325 PUP și osul ischium intră în alcătuirea osului coxal. P. formează partea antero-infcrioară a centurii pelvi- ene; 2. regiune păroasă situată în dreptul osului p. PUF, tip de pene, mici și moi, lipsite de rahis, cu axa moale, care acoperă inițial tot corpul puilor, rămînînd la păsările adulte printre penele de contur. Are rol de protecție la variațiile de tempe- ratură și de menținere constantă a temperaturii corpului. Este prezent mai ales la păsările acvatice. La plante, peri scurți și moi cu care sînt acoperite unele organe (fructe, semințe etc.). PULMON v. PLĂMÎN. PULMONATE, grup de moluște gastropode (clasificat ca subclasă — Pulmonata^ adaptate la viața terestră și acvatică (dulcicole) cu respirație pulmonară (ex. melcul de livadă, limaxul, Limnaea etc.). PULPĂ, 1. partea cărnoasă, sucu- lentă, a unui fruct (la bacă); 2e cavitatea internă a dintelui la vertebrate; 3. masă splenică; 4. denumire pentru mușchii poste- riori ai gambei; parte a piciorului situată în dreptul acestor mușchi etc. PULS (lat. pulsus — lovire, izbire)? fenomenul de dilatare a peretelui arterelor ca urmare a trecerii sîngelui expulzat de sistola ventri- culară a inimii. Sub acțiunea sisto- lelor succesive și regulate care izbesc coloana de sînge se realizează o undă ce se propagă de-a lungii li arterelor, cu o viteză mai mare (circa 10 m/s) decît rata normală de curgere a sîngelui (0,5 m-s).. Creșterea presiunii dilată arterele,, fenomen care se exprimă prin zvîcnituri, care se simt prin pal- pare la arterele dispuse superficial și așezat pe un os așa cum este artera radială. Zvîcniturile se reduc treptat în intensitate, astfel că p« practic dispare în capilare. La om, p. normal este cuprins între 60 —8 ă pulsații pe minut la adult, iar lai copii între 80—90 pulsații pe minut. Un p. anormal, accelerat, indicii tahicardia, iar unul mai rar, bra- dicardia. PULVIL (lat. pulvillus — perniță), formațiune caracteristică picioru- lui unor insecte (diptere), care servește ca organ adeziv. PUPĂ (NIMFĂ), stadiu în dezvol- tarea insectelor Holometabole; se situează între stadiul de larvă, șii cel de adult: ou -* larvă pupă PUP 326 PUP adult; în stadiul pupai au loc fenomene de histoliză (distrugerea organelor larvare) și histogeneză (formarea organelor definitive ale adultului). Se cunosc trei tipuri de p.: p. liberă, exarata sau nimfă (la ord. Coleopterd), p. obtecta sau chrisalida (la ordinul Lepidopterd) și p. coarctata (la ordinul Diptera), PUPILĂ, deschidere circulară în iris prin care trec razele luminoase în ochi. Datorită faptului că în iris, fibrele musculare netede sînt grupate radiar și circular, p. se dilată și se contractă, permițând adaptarea ochiului în diferite con- diții de lumină. R/tCEM (lat. racemus — ciorchine), inflorescență racemoasă simplă, la care, pe axul principal, cresc pedi- celi florali, aproximativ de aceeași lungime (ex. la salcîm, lupin, coa- căz etc.). Prin ramificarea axului principal și apariția de flori pe ramificații se formează r. compus cu aspect piramidal (ex. la vița de vie). V. INFLORESCENȚĂ, PA- NICUL. RACHIS (RAHIS; gr. rhachis — spin, țep. coloană vertebrală), 1. axul principal al unei inflorescențe, al unei frunze penat-compuse; 2. partea mediană dorsală a carapacei trilobiților; 3. coloana vertebrală; 4. parte a axului penei de care sînt înserate barbele. RADIATE, (despre organele unei plante) care sînt dispuse în formă de raze în jurul unui centru comun. Denumire dată animalelor cu si- metrie radiară: celenterate, echino- derme. RADICULĂ, rădăcinița embrionară prezentă în sămînță, care, după încolțirea seminței, se transformă în rădăcină. V. COLEORIZĂ. RADIOBIOLOGIE, știință care stu- diază efectele radiațiilor ionizante și neionizante asupra celulelor și organismelor vii. R. s-a dezvoltat, în special, după 1927, cînd H.J. Muller, prin folosirea razelor X a descoperit că radiațiile induc mu- tații genice cu o frecvență de circa 150 ori mai mare comparativ cu frecvența mutațiilor spontane. RADI OLARI, ordin de protozoare rizopode pelagice și marine de mărimi microscopice, cu endoplas- ma și nucleul înconjurate de o membrană pseudochitinoasă (cap- sula centrală), străbătută de un. RAD 328 RAZ număr variabil de pori prin care comunică cu ectoplasma din caro ies radiar pseudopode și spicule scheletice formate din siliciu. Unele specii pot avea schelete sferice sau conice dantelate. Acumularea și fosilizarea scheletului silicios a dus 3a formarea radiolaritului (roci sili- cioase). Obișnuit, se înmulțesc prin diviziune binară (sau prin izospo- rogeneză). RADIUS, os lung (situat antero- latcral) care, împreună cu ulna (cubitusul) alcătuiesc scheletul an- tebrațului (membrul anterior) la vertebratele tetrapode. RADULA (lat. radere — a freca, a rade), organ de răzuit caracteristic moluștelor (fac excepție lameli- branhiatele); are forma unei plăci chitinoase prevăzută cu numeroase șiruri de dințișori, sub forma unei pile, situată deasupra limbii. RAFEU (gr. rhaphe — cusătură, cicatrice, sutură), 1. formațiune anatomică asemenea unei cusături sau creste, care indică linia de joncțiune dintre părțile simetrice ale unui organ, ex. la perineu etc.; 2. la plante, proeminență longitudi- nală, care indică locul de aderență al funiculului la semințele prove- nite din ovule anatrope (răsturna- te); 3. la diatomee, sutura sau linia de separație a valvelor. RAHIS v. RACHIS. RAMENȚI, structuri epidermale brune, de forma unor perișori, pre- zente pe frunzele și tulpinile tinere la ferigă. RAMIFICARE (lat. ramus — ra- mură; facere — a face), 1. proces de divizare a meristemului de creștere care determină apariția unor ramificații la tulpină și rădă- cină. R. poate fi dichotomică (la Lycopodium^ monopodială (la coni- fere), simpodială (la pomi fructiferi, stejar) etc.; 2. bifurcarea unui nerv, a unui vas sangvin, a bronhii- lor etc. RATITE v. ACARENATE. RAZE MEDULARE, șuvițe de țe- sut parenchimatic, formate din una pînă la cîteva celule vii, situate între măduvă și periciclu în tulpină și rădăcină. In structura primară sînt late și situate între fasciculele primare libero-lemnoase, iar în structura secundară sînt înguste, generate de cambiu și sînt incluse în cilindrul central (între zonele de xilem și floem). R.m. participă la conducerea radială a sevei elabo- rate. RÂD 329 REC RĂDĂCINĂ (lat. radix — rădăcină), organ al plantelor superioare, care, în general, crește în sol și îndepli- nește rolul de a fixa planta în sol și de a absorbi apa cu substanțele minerale dizolvate în ea. R. care cresc deasupra solului îndeplinesc mai ales funcții respiratorii (pneu- matofori); spre deosebire de tul- pini, r. aeriene nu formează frunze și muguri. R. principale (r. pivo- tante, r. fasciculate, r. rămuroase) se dezvoltă, obișnuit, din rădăcinița embrionară — radicula — și din alte organe (bulbi, rizomi, stoloni, tulpini etc., din care se formează r. advcntive). La o r. în plină creștere, se distinge (la vîrf): pilo- riza (caliptra), zona netedă, care cuprinde zona de creștere a r., zona perișorilor absorbanți și zona aspră în care se diferențiază țesu- turile definitive specializate. R. se ramifică dicotomie și lateral. Prin metamorfozare, pot apărea r. dife- rite morfofuncțional. Așa sînt r. tuberizate (morcov, sfeclă etc.) r. contractile (bulbii de crin, lalea etc.), r. respiratoare (pneumatofo- rii), r. asimilatoare, r. fixatoare etc. Alte r. realizează simbioză cu bacterii (v. nodoziiate) sau cu ciuperci (v. micorhiza]. în structura primară (caracteristică monocatile- donelor), în urma diviziunii celu- lelor din meristemul primar, iau naștere foițele histogene: dermato- gen, periblem, plerom, care gene- rează rizoderma, scoarța și cilindrul central. în structura secundară (ca* racteristică dicotiledonelor lemnoa- se și ierboase perene) creșterea în grosime a r. este generată de meris- teme secundare, reprezentate de cambiu și felogen. RECEPTACUL, partea terminală dilatată a axului pedunculului unei flori pe care se dezvoltă compo- nentele florale (caliciu, corola, sta- mine, cârpele); poate avea formă de disc, cupă, con, etc. RECEPTOR, 1. terminațiile peri- ferice ale nervilor, situate în orga- nele de simț, care recepționează excitațiile adecvate din mediu; celulă senzitivă sau senzorială. R. este o parte a organului de simț res- pectiv (ex. retina este r. vizual). Uneori este denumit r. întregul organ de simț (ex. ochiul); 2. parte a celulei, sau substanță din celulă, care funcționează ca anticorp în combinație cu molecule externe (ex. antigeni/. V. LIMFOCIT. RECESIV, noțiune folosită de Men- del (1865) pentru a indica acel carac- ter sau factor ereditar dintr-o pe” REC 330 RED reche de caractere sau factori alelo- morfi, care nu se manifestă în pre- zența factorului sau alelei domi- nante, în prima generație hibridă (Fx; în stare heterozigotă) și re- apare în generația a 2-a hibridă (F2). Caracteristicile recesive se manifestă numai cînd alelele care le controlează se găsesc în stare homozigotă. V. DOMINANT. RECIPIENT, care primește o sub- stanță, un organ, un țesut, o genă etc. (ex. organism primitor). V. DONOR. RECOMBINARE GENICĂ, proces la eucariote care constă în schimbul de gene între cromozomii homologi cu loci heterozigoți în procesul reproducerii sexuate. Fenomenul este determinat de Crossing over între gene linkage relativ apropiate și este indicat citologic de chiasmata observabile în profaza I a meiozei (în special în stadiul de diplonem); procentul de recombinare este uti- lizat pentru indicarea distanțelor relative dintre două gene situate în același grup linkage. Cercetările de genetică moleculară au relevat fap- tul că fenomenul recombinării poate avea loc și în cadrul genei, între diferite unități de recombinare, de- numite reconi. în organismele pre- meiotice (procariote) și la organis- mele la care, în ciclul vital, predo- mină haplofaza, recombinarea se realizează prin mecanisme care nu au la bază meioza și fecundarea. Astfel, la viruși, recombinarea sau schimbul reciproc de gene poate avea loc în urma infectării simul- tane a unei celule gazdă de către două sau mai multe tipuri eredi- tare diferite (infecție multiplă), aparținînd aceluiași virus. La bac- terii, r.g. poate avea loc prin: con- jugare, sex ducție, transducție și transformare. R.g», alături de muta- ție, joacă un rol important în pro- ducerea variației genetice, contri- buind la evoluția lumii vii. RECT, porțiunea terminală a tubu- lui digestiv (intestinul gros) care se deschide la exterior prin anus sau deschiderea cloacală. RECURENT, părinte utilizat repe- tat în backcross, după încrucișarea inițială. Părintele r. se încrucișează cu hibridul Fx și apoi cu diferitele generații rezultate din backcross, după schema: [(A x B) x B)] xB etc. sau [(Ax B) x A] x A etc. REDIE, tip de larvă produsă pedo- genetic în sporocist la viermii lăți din clasa trematode (ex. Fasciola hepatica, care provoacă gălbeaza). R. are corpul alungit, plin de celule REF 331 REL germinative din care rezultă, tot pedogenetic, alte larve — cer carul \ r. se dezvoltă parazit în corpul mel- cului Limnaea (care este o gazdă intermediară). REFLEX, proces, caracteristic ani- malelor cu sistem nervos, care constă în reacția adecvată și con- stantă a organismului la excitanții din mediu (extern sau intern). Are ca efect adaptarea organismului la noile condiții ale mediului. R. se realizează pe calea arcului reflex, alcătuit dintr-un receptor al exci- tației, un neuron senzitiv care transmite influxul nervos la siste- mul nervos central, un neuron motor care primește influxul (di- rect sau prin intermediul altor neuroni) de la neuronul senzitiv și îl transmite spre execuție unui organ efector (mușchi, vas sangvin, glandă). în cazul unui excitant puternic r. cuprinde mai mulți sau toți efectorii; se poate produce contracția tuturor mușchilor. Reac- țiile organismelor la excitanții din mediu au fost grupate în r. necon- diționate (sau r. înnăscute care se manifestă similar la toți indivizii unei specii și care reacționează în același mod la aceeași excitanți din mediu; instinctele sînt r. înnăscute) și r. condiționate. Noțiu- nea de r. condiționat a fost utili- zată de savantul sovietic I.P. Pav- lov (1849 — 1936), începînd cu anul 1904, pentru a indica r. dobîndite în cursul ontogeniei. R.c. apare în urma asocierii repetate a doi exci- tanți din mediu: un excitant care produce un r. condiționat și un excitant care provoacă un r. necon- diționat. Datorită asocierii și co- incidenței celor doi excitanți, la nivelul scoarței cerebrale, se re- alizează legături temporare, de intensități diferite, care pot pro- voca, doar în prezența excitantului condițional (în lipsa excitantului necondițional), reacții reflexe ne- condiționate. REGENERARE, capacitate a orga- nismului viu de a-și reface, în cazul leziunii, unele țesuturi, organe sau chiar a corpului întreg (unii viermi, plante etc.). REGN, cea mai mare categorie sis- tematică utilizată în clasificarea lumii vii, care este împărțită în două regnuri: r. animal și r. vegetal. RELICTĂ (lat. relictus — abando- nat), specie vie (actuală), animală sau vegetală, caracteristică unei ere geologice trecute, care a supra- viețuit dispariției faunei sau florei din care a făcut parte (ex. hatteria). REN 832 REP Asemenea organisme sînt în declin evolutiv: ajungînd în condiții geo- grafice care nu au suferit schimbări profunde, și-au păstrat practic ace- eași structură morfofunctională ca și în timpurile străvechi. RENAL, care aparține sau se referă la rinichi. RENATURARE, reversia unei ma- cromolecule de ADN din stare dena- turată în configurația nativă, ori- ginală. în procesul r. este posibilă obținerea de molecule hibride între două tipuri de ADN sau între ADN și ARN. V. DENATURARE. REPAUS, suspendarea sau înceta- rea temporară a unor funcții sau activități la un organism, celulă etc. La om, are rolul de a reface capacitatea de muncă a organis- mului (ex. r. fizic, r. intelectual). REPLICARE, dublarea prin copie- rea după o formă preexistentă de același tip. Se reproduc prin r. organitele celulare, cromozomii, ma- cromoleculele de ADN și ARN cu rol în ereditate, virușii etc. REPLICAREA ADN, duplicarea ca- tenei de ADN. în procesul duplică- rii fiecare din cele două catene acționează ca un model sau matrice peitru formarea unei catene com- plementare noi. Astfel, dacă inițial există o singură pereche, după r. apar două perechi de catene de ADN, care posedă aceeași structură. Structura ADN explică reproducti- bilitatea unei anumite secvențe de baze în moleculele de ADN ale unei specii date. Dacă informația conținută într-o anumită secvență de baze nu s-ar reproduce cu mare exactitate, transmiterea informa- ției genetice de la părinți la des- cendenți, nu s-ar putea realiza, n-ar exista ereditate. Așadar, ori de cîte ori celula se reproduce, struc- tura ADN trebuie să fie copiată sau r. R. cu precizie a structurii are loc după despiralizarea celor două catene, una de pe cealaltă, iar apoi, fiecare catenă servește ca tipar, ca matrice, pentru producerea complementului său. Prin formarea unor punți de hidrogen, dezoxinu- cleotizii liberi, existenți în mediu, sînt determinați să se împerecheze, în mod specific, cu dezoxinuclcoti- zii complementari lor aflați în catena-matrice. Astfel, adenina din- tr-un nucleotid liber se va împere- chea numai cu timina din catena de ADN-matrice, guanina dintr-un nucleotid liber — cu citozina din- tr-o catenă de ADN și așa mai departe. De exemplu, dacă catena- matrice are structura: TCAG- REP 333 REP TGAG..., în noua catenă vor fi incluși npcleotizii complementari: AGTCAGTG... Realizarea de legă- turi glucido-fosfatice între nucleo- tizii succesivi, pe măsură ce aceștia vin în contact cu matricea, are ca rezultat formarea unei structuri bicatenare, în care catena nouă a fost specificată de cea veche care a funcționat ca matrice. Faptul că fiecare catenă în parte poate să funcționeze ca matrice pentru for- marea unei catene complementare ei, face ca în felul acesta să ia naș- tere două molecule-fiice identice cu molecula inițială parentală. In acest fel, fiecare moleculă-fiică este pe jumătate veche, pe jumătate nouă; una dintre catene a fost sin- tetizată de novo în totalitatea ei, pe cînd cealaltă a rămas așa cum a fost. Acest tip de r. moleculară a fost denumit semiconservativ (de către Delbruck și Stent, 1957). Mecanismul r. semiconservative a ADN a fost relevat la bacterii (Escherichia coli) de către Meselson și Stahl (1958) prin folosirea unor medii de cultură cu N15 și N14. Sinteza ADN in vitro realizată de Kornberg (1961) a demonstrat că sinteza ADN poate avea loc numai în prezența unei catene de ADN preexistente, care inițiază sinteza, denumită primer. REPRESIBILE, enzime prezente în mod normal în celulă, dar a căror producție încetează sau des- crește în cazul concentrării în celulă a unor metaboliți. REPRESIE ENZIMATICĂ, sistem de control care inhibă sinteza pro- teică printr-un represor (care, structural, este înrudit cu substra- tul enzimei, deci inhibitorul este isosteric). V. INHIBIȚIE PRIN FEEDBACK. REPRESOR, substanță citoplas- mică, de natură proteică, produsă de o genă reglatoare, reprezentînd o moleculă allosterică, care posedă, deci, două regiuni caracteristice: A, prin care se leagă cu un core- presor sau inductor și S, prin care se leagă cu un operator. în sistemele represibile, r. este activat de un corepresor determinînd blocarea activității genelor structurale din- tr-un operon, în timp ce în siste- mele inducibile r. este inactivat de un inductor, fapt care asigură funcția genelor structurale dintr-un operon. REPRODUCERE, însușire de bază a organismelor vii de a da naștere la noi organisme asemenea lor; asi- gură înmulțirea și continuitatea speciilor, precum și variația prin REP 334 REP combinarea și recombinarea gene- lor. R. se realizează pe seama mate- rialelor din mediu, care, în orga- nism, sînt transformate în sub- stanțe proprii, pe baza codului genetic moștenit de la părinți. In general, r. are loc prin două moda- lități esențiale. 1. reproducere sexu- ală, cu alternarea în ciclul vital a meiozei și singamiei (a haplofazei și diplofazei), care asigură fenome- nul de variație genetică prin recom- binare; 2. reproducerea asexuată sau agamică, prin dezvoltarea noilor indivizi, fie dintr-o singură celulă (agamogonie), fie dintr-un grup de celule (vegetativă). Unele orga- nisme au capacitatea de a se repro- duce atît sexuat cît și asexuat. V. ÎNMULȚIRE. REPRODUCERE ASEXUATĂ, re- producere fără gârneți — agamic. Se realizează prin: diviziune directă (la organisme unicelulare, bacterii, alge albastre), spori și înmugurire (bacterii, fungi, mușchi, ferigi) și înmulțire vegetativă (prin părți sau organe vegetative, la plante infe- rioare și superioare). Turbelaria- tele (viermi lăți), spongierii (bureți de mare) și celenteratele (hidra) etc., avînd o mare putere de rege- nerare, se pot înmulți și asexuat. V. REPRODUCERE VEGETATIVĂ. REPR ODUCERE VE GETATIVĂ, înmulțire pe cale asexuată, caracte- ristică plantelor. Constă în separa- rea de planta originară a unei părți dintr-un organ vegetativ (butaș* marcotă, altoi din rădăcină, tulpină., frunză) sau a unui organ vegetativ (rizom, bulb, tubercul etc.) urinată de dezvoltarea unei plante întregi. La unele animale nevertebrate., acest mod de înmulțire este repre- zentat de reproducerea asexuată.. REPTILE, clasă (Reptilia) de ver- tebrate cu temperatura variabilă (poikiloterme), amniote, ovipare* majoritatea terestre, carnivore, pie- lea acoperită de solzi cornoși și inima formată din două auricule* și un ventricul. Au membre scurte* uneori rudimentare, sau sînt lipsite- complet de membre (ex. șerpui). Trăiesc pe toate continentele și în mările calde. Include ordinele Chelonia (broaștele țestoase), Lacer-. tilia — Sauria (șopîrlele), Ophidia. (șerpii), Crocodilia (crocodilii) etc, R. au apărut la sfîrșitul perioadei carbonifere, fiind predominante în era mezozoică, cînd au ocupat toate» mediile: acvatic, terestru și aerian. Unele dintre reptilele fosile au mărimi neobișnuite: dinosaurii (te- restre), ichtiosaurii și plesiosaurii (acvatice), pteranodonii (aeriene);.. RES 335 RES R. actuale sînt originare din era neozoică. Din strămoșii r., în carbo- nifer, au apărut și unele grupuri de r. care reprezintă strămoșii păsări- lor (pseudosuhi) și ai mamiferelor (teromorfe). RESPIRAȚIE, 1, fenomen fiziolo- gic prin care țesuturile vii sau celu- lele iau din mediul de viață (aer sau apă) oxigen și elimină bioxid de carbon; 2. act fiziologic care constă în schimbul de gaze între organismele vii (plante și animale) și mediu, avînd ca efect producerea de energie necesară funcțiilor vitale. Producerea energiei se realizează prin oxidarea substanțelor organice (în special hidrați de carbon) cu ajutorul oxigenului. în urma oxi- dării rezultă CO2, apă și energie. Energia chimică sau energia liberă sub forma unor intermediari ener- gizați care fac posibilă sinteza ATP (și anume: ~ P, care reacționează cu sistemul acceptor adenilic-adeno- sin difosfat — ADP și se înmagazi- nează în adenosin trifosfat, ATP). în organismul viu eficiența termo- dinamică este apreciată la 60—70%, care este mult superioară compara- tiv cu cea realizată prin consumul combustibililor în diferite motoare. ATP existent în mitocondrii, în prezența unor enzime specifice se încarcă și descarcă mereu de ener- gie, potrivit necesităților celulelor. R. poate fi aerobă și anaerobă (fer- mentativă). R. aerobă prezentă la majoritatea organismelor terestre și acvatice, constă în oxidarea sub- stanțelor organice în prezența unor enzime respiratorii, cu ajutorul oxigenului molecular după schema: C6H12O6 + 6O2 —► 6CO2 + 6H2O (/\F = —688 kcal/mol). R. anae- robă sau fermentația prezentă la unele bacterii constă în oxidarea substanțelor organice în lipsa oxi- genului (ex. fermentația alcoolică a glucozei de către drojdii) după schema: C.H12O6 -> 2CO2 + 2C2H5OH (AF= -56,1 kcal/mol). La plante, r., apare ca un proces opus fotosintezei. La animale, în procesul r. se distinge o respirație externă în care are loc schimbul de gaze între mediul extern și sînge (prin intermediul plămînilor la ni- velul alveolelor pulmonare) și o r. internă sau tisulară care, constă în schimbul de gaze dintre celule (țesuturi) și mediul intern (sînge). R. este un fenomen catabolic, care afectează totalitatea proceselor esențiale ale organismului (sinteză — anabolia și reproducerea). RESPIRAȚIE ANAEROBĂ, elibe- rarea de energie prin descompune- RET 336 RIB rea unor compuși organici fără implicarea consumului de oxigen. V. ANAEROB. BETE TESTIS, rețea de canale drepte, seminifere, care se anasto- mozează în mediastinul testiculului și se continuă cu canaliculele efe- rente. RETINĂ, tunica internă nervoasă, a globului ocular al vertebratelor, alcătuită din mai multe straturi de celule. Este membrana sensibilă a ochiului pentru lumină pe care o recepționează transformînd-o în energie bioelectrică. Din cele trei regiuni (regiunea posterioară sau r. propriu-zisă, regiunea mijlocie sau r. cil iară și regiunea anterioară sau n iridiană), prima denumită și r. vizuală îndeplinește rolul princi- pal în formarea imaginii; cele mai clare imagini se formează exact la capătul posterior al axului vizual într-o zonă denumită macula Iuțea (pata galbenă), în centrul căreia, la unele vertebrate (unele păsări șj șopîrle, precum și la primate inclu- siv la om) se află o ușoară adînci- tură, fovea centralis care reprezintă locul celei mai mari acuități vizuale. Excitațiile recepționate de celulele vizuale din r. sînt conduse de nervul optic la scoarța cerebrală (la centrul senzorial vizual), unde excitațiile luminoase sînt transformate în sen- zații vizuale. RHODOPHYCEAE, clasa algelor roșii, care cuprinde circa 3 000 de specii, răspîndite, mai ales, în ape tropicale marine. Sînt plante cu tal filamentos, mono-și pluricelular, la care, în plastide, alături de cloro- filele a și d, caroten și xantofilă, sînt o serie de alți pigmenți folosin- țe tizanți printre care ficoeritrina care conferă culoarea roșie și fico- cianină (pigment albastru). Ca sub- stanță de rezervă se acumulează în citoplasmă, sub formă de granule, un amidon caracteristic, care prin testare cu iod dă o culoare roșu- violet (și nu albastru-violet ca ami- donul obișnuit). Se reproduc prin spori imobili (asexuat) și gârneți pasivi (sexuat; oogamie). RIBONUCLEAZĂ, enzimă prezentă în celule, care degradează acidul ribonucleic, scindîndu-1 în mono- nucleotizi. O moleculă de r. este alcătuită din 124 aminoacizi și are o greutate moleculară de 13 500. RIBONUCLE OPROTEINE, pro- teine care intră în alcătuirea ribozo- milor (reprezintă 40 — 60 procente dintr-un ribozom). RIB O VIRUS, virus la care materia- lul ereditar este reprezentat de acid RIB 337 RIT ribonucleic (ARN viral); sînt r. virusul mozaicului tutunului (TMV), virusul gripei, bacteriofagii de tip F2 (considerat cel mai mic tip de virus), MS2 etc. RIBOZĂ, monozaharid pentozic (C5II10O5) care intră în alcătuirea nucleotizilor acidului ribonucleic — ARN (de unde denumirea de ribo- nucleotizi). V. ARN. RIBOZOM, organit celular, desco- perit în 1953 de biologul, de origine română G.E. Palade. R. iau naștere prin disocierea microzomilor. Au un diametru cuprins între 140 — 230  și sînt formați din ARN și proteine într-un raport aproximativ de 60 : 40. Numărul lor în celulă este deosebit de mare (de ex. la Escherichia coli există circa 15 000 de ribozomi). La Escherichia, r. sînt clasificați după constanta de sedimentare (s) în patru clase: 30$, 50$, 70$ și 100$. Dintre acestea, clasa 705 de forma unei ghinde, alcătuită din două subunități, una de 30$, cealaltă 50$, este activă în sinteza proteinelor, formînd cu mARN complexe polyribozomale la nivelul cărora are loc decodificarea mesajului genetic. V. CELULĂ. RICKETSII, microorganisme clasi- ficate între molicuți sau micoplasmă (superioară virușilor) și bacterii. Produc, la diverse grupe de animale și la om, bolile cunoscute sub denu- mirea de ricketsioze. RINICHI (lat. ren — rinichi), organ principal de excreție la animalele vertebrate. Unitatea structurată și funcțională a r. este nefronul alcă- tuit din corpuscul (ghem de capilare sangvine) și tub urinifer (cu seg- mentele: capsula Bowman, 2 tubuli contorți și ansa lui Henle) în care se realizează filtrarea sîngelui și diureza (elaborarea și excreția uri- nii). Omul și mamiferele au cile doi r., așezați în cavitatea abdominală retroperitoneal, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, în regiu- nea lombară. R. are forma asemă- nătoare bobului de fasole, în sec- țiune longitudinală distingîndu-se un înveliș extern sau capsula fi- broasă, sub care se află zona corti^ cală sau externă și zona medulară (tubulară) sau internă. în 24 de ore, prin rinichii omului trec în jurul a 1 500 1 sînge și se formează circa 1,25 1 urină. RITIDOM (gr. rhytis — cută, în- crețitură; domos — strat), stratu- rile externe groase și crăpate ale scoarței tulpinii și rădăcinii arbo- rilor bătrîni, formate din țesuturi moarte (suber, liber etc.). Repre- 22 RIZ 338 ROE zintă un țesut secundar de apărare (persistent la stejar, salcîm etc., caduc la vița de vie, cireș, platan etc.); este produs de felogen prin generarea peridermului. RIZODERMĂ (gr. rhiza — rădă- cină; derma — piele), stratul pilifer al epidermei rădăcinii, denumit și epiblem, alcătuit dintr-un singur strat de celule, dintre care unele, așa-numitele trihoblaste, dau naș- tere perilor absorbanți. Este situată în continuarea zonei netede a rădă- cinii. RIZOID, structură filoasă care în- deplinește rolul de rădăcină (pentru fixarea talului) la mușchi, licheni, ferigi. RIZOM (gr. rhizoma — rădăcină), tulpină subpămînteană, lipsită de clorofilă, articulată, cu frunzișoare (solzi) la noduri, de unde cresc tul- pini aeriene și rădăcini adventive (ex. la iris, primula etc.); servește la înmagazinarea substanțelor de rezervă și ca organ de înmulțire ve- getativă. RIZOMORFE, structuri filamen- toase, asemănătoare rădăcinilor, al- căluite dintr-o împletitură de hife; sînt prezente la unele ciuperci și servesc, mai ales, la transportul sub- stanțelor hrănitoare. RIZOPODE, clasă ( Rhizopoda) de protozoare libere și parazite, care posedă capacitatea de a forma din citoplasmă lor pseudopode, și care trăiesc în apele dulci, mări și în sol; include ordinele Amoebina, Testacea și Foraminiferida. RIZ O SFERĂ, strat de pămînt de circa doi metri grosime, în care se găsesc rădăcinile plantelor, din care este absorbită apa și substanțele minerale și are loc activitatea mi- croflorei folositoare. RODENTIA (ROZĂTOARE), ordin de mamifere rozătoare, incluzînd: șoarecele, hîrciogul, veverița, cas- torul etc.; au dentiția adaptată la ros țesuturi vegetale, cu incisivi dezvoltați, cu creștere continuă (tot timpul vieții), cîte 2 pe fiecare maxi- lar; sînt foarte prolifice. ROENTGEN, unitate de măsură a dozei radiațiilor X sau y egală cu cantitatea de radiație care produce 2,08 x IO9 perechi de ioni, prin ionizarea unui cm3 de aer la 0°G și la presiunea atmosferică de 760 mm Hg; se simbolizează r; com- parativ cu aerul, într-un cm3 de țesut viu un r. provoacă formarea unei cantități de ioni de aproxima- tiv 1 000 de ori mai mare și anume 2,08 x IO12. Denumirea de unitate ROS 339 RUG r. a fost dată după numele fizicia- nului german Wilhelm Conrad Roentgen (1845 — 1923) descoperi- torul razelor X; a fost primul savant care a primit premiul Nobel pentru fizică, în 1901. ROSALES, ordin din clasa dicoti- ledonelor care cuprinde 17 familii printre care Crassulaceae (sedum), Saxifragaceae (agriș, coacăz), Rosa- ceae (zmeură, căpșun, trandafir, măr, prun, cais etc.). Este printre cele mai mari și mai variate ordine de plante angiosperme. ROSTRU (lat. rostrum — cioc), formație anatomică sub formă de cioc; prelungirea îngustă și ascuțită la cochilia (sepion) de sepie (clasa cefalopode); extremitatea anteri- oară a regiunii cefalice sub formă de apofiză ascuțită la crustacee; prelungirea retractilă a regiunii bucale (trompă) la unele insecte (fam. Curculionidae) etc. ROTIFERE (lat. rola — roată; fero — a purta), grup de meta- zoare (clasa Rotifera sau Rotato- ria), acvatice microscopice (majo- ritatea cu o mărime a corpului de 50 — 500 p. la 2 500 p). în partea anterioară a corpului (în jurul gurii) au cili puternici dispuși rotat (corona), care, prin mișcări carac- 22* teristice, imprimă mișcări circu- lare și împing particulele alimentare spre gură; participă la formarea planctonului; se înmulțesc mai ales partenogenetic. Uneori, acest grup de organisme prezintă fenomenul de reviviscență. ROTULĂ (PATELLA, lat. disc mic), 1. os scurt, așezat în partea anterioară a genunchiului, prezent la majoritatea mamiferelor, unele păsări și reptile; pe r. se înseră mușchi și tendoane. Este cuprinsă în tendonul mușchiului cvadriceps, la nivelul genunchiului. 2. (palela), articol al piciorului între femur și tibia la unele arachnide. ROZĂTOARE v. RODENTIA. RUDERAL, plante care cresc în locuri necultivate, printre resturi (gunoaie), în apropierea localită- ților etc. RUDIMENTAR, organ nedezvol- tat sau care este în primul stadiu al dezvoltării. La speciile actuale, organele r. apar în formă atrofiată și fără funcționalitate, în schimb sînt pe deplin dezvoltate la speci- ile de origine (ex. apendicele ver- micular și mușchii urechii, la om). RUGINI, denumire colectivă care indică boala infecțioasă a plante- RUM 340 RUM lor, produsă de ciuperci parazite (microscopice) din ordinul Uredi- nales. Atacă numeroase specii de plante cultivate și spontane, prin- tre care: griul, orzul, secara, ovăzul, mazărea, porumbul, floarea-soare- lui, inul, ierburile perene etc. pe care se formează aparatul vegetativ sub forma unor pete alungite de culoare brună-ruginie care necro- zează țesuturile din organele ata- cate (ex. r. neagră, Puccinia grami- nis, r. galbenă etc.). RUMEGĂTOARE, animale mami- fere erbivore caracterizate prin funcția de rumegare, care aparține unui subordin bogat Ruminantia (Selenodonta), din ordinul Artio- dactyla ( Paraxonia) ; cuprinde peste 200 genuri grupate în trei suprafamilii și anume: suprafami- lia Tylopoda căreia îi aparține familia camelide (cămila, lama etc.), suprafamilia Elaphoidea că- reia îi aparține familia cervide (cerbul, căprioara, elanul, renul etc.) și suprafamilia Tauroidea că- reia îi aparține familia bovide (cu subfamiliile: bovine, ovine, ca- prine, antilopine etc.), și familia girafide. Au dentiție caracteristică, incisivi (6) lățiți pe maxilarul infe- rior (obișnuit, lipsesc pe maxilarul superior) și măsele, iar stomacul este divizat în trei compartimente la camelide (stomacul este lipsit de foios) și în patru compartimente la celelalte rumegătoare și anume: rumen (erbar sau burduf), rețea (ciur), foios și chiag (stomacul propriu-zis). Acest stomac complex permite acumularea provizorie a hranei vegetale nemestecate (în primele trei compartimente sau prestomace), ca apoi masa de ali- mente să fie readusă în gură pentru remestecare — rumegare (printr-un șanț esofagian situat între cardia și foios), după care este din nou înghițită. RUMEN, compartimentul presto- macal cel mai mare la animalele erbivore rumegătoare în care este depozitată masa vegetală nemes- tecată; este de forma unui sac dublu în care alimentele sînt supuse unui proces de mestecare, macerare și transformare (în special celu- loza) sub acțiunea microflorei bac- teriene, a microfaunei simbionte și fermenților amilolitici și proteo- litici și de unde masa de alimente, 341 RUM datorită contracției pereților (a rumenului și esofagului), este rea- dusă în gură printr-un șanț esofa- gian caracteristic, existent între car- die și foios, pentru a fi remeste- cată și apoi reînghițită. Aceasta este funcția de rumegare. R. co- munică cu alte două comparti- RUT mente: rețeaua și foiosul. V. RU- MEGĂTOARE. RUT, ansamblu de manifestări care revin ciclic la unele mamifere sălbatice și care relevă o intensifi- care a activității sexuale de împe- rechere; coincide cu faza de estru a femelelor, cînd poate avea loc fecundarea. SAC (lat. saccus), formațiune saci- formă. La plante: saci polinici, cîte 2 pentru fiecare anteră a sta- minelor și în care se formează pole- nul ; s. embrionar format în nucelă (situată în ovul) și în care au loc procesele de macrosporo- geneză etc. La animale: s. pulmo- nari sau aerieni, la păsări, care reglează respirația în timpul zbo- rului și micșorează greutatea spe- cifică a corpului, s. vitelin, format în timpul embriogenezei, *la pești, reptile, păsări, mamifere etc., repre- zentînd masa oului, nesegmentat, alcătuită din vitelus și care ser- vește la hrănirea embrionului; s. lacrimal, s. dental, S. oviger etc. SAC EMBRIONAR, megasporul; gametofitul femei matur, la plan- tele superioare (angiosperme). V. MEGASPOROGENEZĂ. SACCHAROMYCES, gen de ciu- perci microscopice, unicelulare, saprofite sau parazite din clasa ascomicetelor, care produc diverși fermenți. Se folosesc în industria alimentară și farmaceutică. V» DROJDII. SACI AERIENI v. AERENCHIM. SACRU (lat. sacrum-QS\i\ sacru)^ os situat în partea postero-inferi- oară a coloanei vertebrale, la ver- tebratele tetrapode, format din sudarea între ele a vertebrelor sa- crale (3 — 5 vertebre). împreună cu oasele coxale formează bazinul. SACUL, formațiune saciformă de- dimensiuni mici; rest de cavitate- generală (celom) la unele artropode» etc. SACULA, veziculă de formă sfe- rică, situată sub utriculă (veziculă de formă alipsoidală), în vestibu- SAL 343 SĂM Iul membranos al urechii interne. V. URECHE. SALIVĂ, lichid secretat de glan- dele salivare, în cavitatea bucală, ca răspuns reflex la prezența hra- nei. Conține muco-proteine, fer- menți (ptialină), săruri minerale. Contribuie la digestia bucală a alimentelor prin transformarea lor fizică (masticație: înmuiere, dizol- vare) și chimică (hidroliza amido- nului), în deglutiție etc. SA;11 AR A, fruct uscat, indehis- cent, cu o singură sămînță, acheni- îorm aripat (ex. monosamara la ulm; disamara la arțar etc.). SANGVIN, care se referă sau aparține sîngelui; prin care circulă sîngele (vene, celule etc.). SATROFIT, plantă heterotrofă (mai ales bacterii și ciuperci) care se hrănește cu substanțe organice, provenite de la organisme vegetale și animale moarte, în descompu- nere. V. PARAZIT. SARCINĂ (la femeie), noțiune care indică atît produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu spermatozoidul (zigotul), cît și sta- rea și perioada în care se află o femeie din momentul însărcinării și pînă în momentul expulzării copilului (pînă la naștere). S. sînt mai ales simple și duble sau geme- lare. Gemenii dubli pot rezulta din doi zigoți (gemeni dizigotici) cînd pot fi de același sex sau de sexe diferite și dintr-un singur zigot prin scindarea acestuia la prima diviziune (gemeni monozi- gotici). Gemenii monozigotici au aceeași informație genetică deci sînt practic identici și ca urmare, vor avea în toate cazurile același sex. La animalele vivipare, peri- oada intrauterină a dezvoltării em- brionului este indicată prin noțiu- nea de gestație. ^SAURIA (LACERTILIA), ordin de reptile avînd pielea acoperită cu solzi cornoși, cu o singură arcadă a craniului și coada, de obicei, lungă care cuprinde șopîrlele (in- clusiv cameleonul, iguana). Trăiesc pe toate continentele și se hrănesc mai ales cu nevertebrate. SAURISCHIA, ordin de reptile fosile, răspîndite în era mezozoică (din triasicul superior și pînă în cretacic), unele de dimensiuni uria- șe, erbivore (patrupede) și carni- vore (bipede). SĂM ÎNȚĂ (lat. semen—sămînță), 1, parte a unei plante cu flori care conține embrion și care prin însă- SCA 344 SCH mînțare se va dezvolta într-o nouă plantă; 2. organ vegetal la plantele spermatofite (gimnosperme și angi- osperme), rezultat din dezvoltarea unui ovul după fecundare. Constă dintr-o parte esențială, embrionul, din țesuturi pentru depunerea sub- stanțelor de rezervă, endospermu și perispermul și învelișul seminței, tegumentul. în urma germinării (în prezența apei, a oxigenului și a unei temperaturi potrivite, opti- mă între 25 —30°C) din embrion se dezvoltă o nouă plantă. Pe tegumentul seminței se observă o cicatrice, hilul (rezultat din dez- lipirea seminței de funicul), iar la unele specii este prezentă o proe- minență alungită, rafe, sau forma- țiuni cărnoase: arii, caruncul etc.; 3. orice parte vegetală din care crește o nouă plantă (ex. tuberculul la cartof etc.). SCAFOPODE, clasă (Scaphopoda) de moluște marine mici, formată din puține specii, cu piciorul în formă trilobată sau de lopată, cu cochilie tubulară care are cîte un orificiu la ambele capete, fără ten- tacule (ex. dentalium). SCALARIFORM (lat. scala—scară; /brma-formă), 1. țesuturi sau vase cu structuri transversale asemenea barelor unei scări; 2. tip de ligni- ficare pe pereții interni la vasele lemnoase punctate (traheide). La aceste vase, punctuațiile sînt dis- puse în sens transversal și paralel între ele asemenea barelor unei scări; 3. la unele animale neverte- brate (anelide, amphineurioni) sis- temul nervos este numit s.n. gan- glionar scalariform, deoarece, gan- glionii perechi sînt uniți între ei prin fibre nervoase, atît în lung cît și în lat, care dă aspectul unei scări. SCAP (gr. skapos — tulpină), 1. tul- pină, pețiol, peduncul; peduncul floral lipsit de frunze care apare direct din sol; 2. articolul sau seg- mentul bazai, la antena unor insecte (diptere) etc. SCAPULA (OMOPLAT), os de for- mă lățită, triunghiulară, situat posterior, în articulația umărului (scapulohumerală); omoplatul la om și alte mamifere. SCĂRIȚĂ v. STAPES. SCHELET, structură rezistentă, internă sau externă, care suportă și protejează părțile cu o consis- tență mai moale la plante și ani- male. S. poate fi osos, cartilaginosl fibros, la animale; la plante s. este, reprezentat de țesuturi mecanice SCH 345 SCL de susținere: colenchimul și scle- renchimul. SCHIMBARE STRUCTURALĂ CROMOZOMALĂ v. DISLOCAȚIE CROMOZOMALĂ. SCHIZOFITE (gr. schizein — a des- pica, a despărți; phyton — plantă), grup de organisme vegetale uni- celulare (bacterii, alge albastre, drojdii) care se reproduc numai prin schizogonie sau fisiune (divi- ziune celulară simplă). SCHIZOGEN, pungă secretoare intercelulară, la unele plante, rezul- tată prin îndepărtarea celulelor. Așa sînt pungile secretoare la sună- toare etc. V. LIZIGEN. SCHIZOGONIE, înmulțirea prin separare sau diviziune multiplă, (reproducere prin despicare sau fisiune) la protozoare și plante infe- rioare (fitoflagelate). SCIZIPARITATE (FISIUNE), cale de reproducere asexuată, la organis- me pluricelulare, prin scindarea lor în două sau mai multe părți. Această modalitate de reproducere se manifestă la celenterate și dife- riți viermi. SCLEREIDE v. SCLERENCHIM. SCLERENCHIM, țesut vegetal me- canic, alcătuit din celule moarter cu lumen mic, cu pereți îngroșați și obișnuit lignificați care le con- feră rezistență la îndoire, compre- siune etc. Este răspîndit sub epi- dermă, în jurul fasciculelor condu- cătoare etc. După celulele compo- nente s. pot fi de două feluri; s. fibros, cu celule sau fibre elemen- tare, foarte lungi și subțiri, cu lumen mic și cu capetele subțiate, care apar izolat sau grupate în fascicule. Poate fi inclus în țesu- tul lemnos (intraxilemic) cînd pe- reții celulari sînt îngroșați și ligni- ficați sau în periciclu și liber (extra- xilemice) cînd pereții fibrelor ele- mentare pot fi lignificați (la cînepă) sau celulozici (la in). Datorită în- sușirilor lor: elasticitate, rezistență la torsiune și tracțiune, fibrele extraxilemice reprezintă o valoroasă materie primă pentru industria textilă, a hîrtiei etc.; s. scleros (sclereide), cu celule nu prea lungi sau aproape isodiametrice, cu pe- reții foarte îngroșați și lignificați, de unde și denumirea de „celule pietroase". Sclereidele sînt pre- zente, singure sau grupate, în no- dulii diferitelor fructe (gutuie, pa- ră etc.) sau în învelișul unor se- mințe (cais, cireș, prun etc.). SCLEROPROTEINE, proteine sim- ple, caracteristice regnului animal. SCL 346 SCU cu structură fibrilară cu rol de sus- ținere și mecanic, insolubile în apă și soluții saline. Sînt prezente în țesuturi conjunctive, scheletice și epidermice, sub forma de colagen, elastină, keratină, reticulină etc. SCLEROT, organ de rezistență la unele ciuperci (ex. genul Sclero- tiuia), reprezentînd o masă com- pactă de hife întrețesute, învelit de un strat protector (ex. cornul se- cării). în condiții favorabile, for- mează organe de fructificatie. SCLEROTICĂ (gr. skleros — tare, dur) porțiune a tunicei fibroase externe, a globului ocular, la vertebrate; în partea anterioară se continuă cu corneea, iar posterior este străbă- tută de nervul optic; este dură și opacă. SCOARȚĂ, partea externă, cu rol protector, obișnuit superficială, a unui organ. La plante, țesut paren- chimatic extrastelar, în rădăcină și tulpină. Este formată din stra- turi de celule vii și mari, cu spații intercelulare. în s. se distinge o zonă externă, exodermul (sub epi- dermă) și o zonă internă, endoder- mul (spre cilindrul central) care mărginesc de o parte și de alta parenchimul cortical. în celulele scoarței, la plantele tinere, pot fi prezenți pigmenți clorofilieni, iar la plantele mature se depun unele substanțe de rezervă (amidon, dar și tanini etc.). S. cerebrală, pătură de substanță nervoasă cenușie, situată la suprafața emisferelor cerebrale. V. CORTEX. SCOICĂ (COCHILIE), 1. învelișul corpului la foraminifere, moluște ș.a., reprezentat de o formație dură, calcaroasă, silicioasă sau cu- ticulară, cu rol de protecție față de agenții mecanici și față de răpi- tori; forma, alcătuirea și mărimea sînt variabile; 2. denumire dată mai multor specii de moluște cu corpul adăpostit într-o cochilie bivalvă; s. de riu; s. de lac; S» de perle de mare. SCOLEX, partea anterioară a vier- milor lăți (Cestoda) cu care se fixează în tubul digestiv al ani- malelor parazitate; s., impropriu denumit cap, este prevăzut cu cîr- lige și ventuze. SCROT (lat. scrotum—sac), pungă cutanată care adăpostește testicu- lele și structurile asociate. Este situată extern, la majoritatea mas- culilor mamiferelor, în regiunea pelviană. SCUFIE v. CALIPTRĂ. seu 347 SEL SCUTELUM, termen care indică singurul cotiledon al seminței gra- mineelor. SECREȚIE, compus chimic, solid sau lichid, elaborat de diverse celule specializate sau de către glande. S. îndeplinesc funcții im- portante în organism. La plante, s. sînt elaborate de celule specia- lizate, reunite într-un țesut secre- tor. La animale, s. poate fi externă {cînd este vărsată în mediul extern sau într-o cavitate a corpului, ex. sebumul, lacrimile, laptele, sucurile digestive, sperma etc.) sau internă (cînd este vărsată în sînge, ex. hormonii). V, GLANDĂ. SEDENTAR, nemigrator, fixat de un substrat. SE GMENTARE (M ET A M ERIE), 1. împărțirea corpului unor ani- male de-a lungul axei antero-pos- terioare în segmente (metamere) mai mult sau mai puțin asemănă- toare. S. corpului poate fi hetero- meră sau heteronomă (cînd seg- mentele diferă ca formă și mărime) și homomeră sau homonomă (cînd segmentele sînt identice). S. este caracteristică pentru unii viermi, artropode (numărul segmentelor putînd ajunge la peste 170 la miria- pode) ș.a.; la vertebrate este evi- dentă în stare embrionară, iar la adulți se manifestă în structura coloanei vertebrale; 2. în embrio- logie, s. sau clivajul constă în sub- împărțirea succesivă totală (holo- blastică) sau parțială (meroblastică) a oului (animalelor și plantelor) într-o masă de celule numite blas- toniere; diviziunile de s. sînt întot- deauna diviziuni mitotice; forma embrionară care rezultă la sfîrși- tul s. — se numește blastulă. SEGMENTARE PARȚIALĂ, DIS- COIDALĂ v. MEROBLASTICĂ. SEGMENTARE TOTALĂ v. HO- LOBLAST1CĂ. SEGREGARE, separarea perechi- lor de alele homologe (provenite una de la mamă, alta de la tată) în meioză, în timpul formării gârneților. Fenomenul s. se observă în cazul unor perechi de alele hete- rozigote (de ex. Aa) la care, în urma meiozei și fecundării unor gârneți cu alele diferite (cu A și a), apar ge no tipuri și feno tipuri segregante la descendenți (ex. AA, Aa, aA și aa). Fenomenul s. a fost sesizat de Mendel, care a formulat pe baza lui legea segregării (a doua lege mendeliană). V. DIS JUNCȚIE. SELECȚIE, noțiune utilizată de Darwin (1859) pentru a indica orice SEM 348 SEP proces natural sau artificial care favorizează supraviețuirea și re- producerea anumitor indivizi. S. naturală este unul dintre princi- piile teoriei evoluționiste. V. DAR- V1NISM. SEM IC ON SERV ATI V, mecanismul replicării acidului dezoxiribonucleic relevat de J.D. Watson și F.H.C. Grick (în 1953) în care o catenă preexistentă se constituie în matrice pentru sinteza unei catene noi cu structură nucleotidică complemen- tară. V. ADN. SEMINIFER, care secretă, conține sau conduce sămînță sau lichidul seminal. în testiculul vertebratelor, în canalele seminifere (tubii semini- feri) — în număr de cîteva sute — mai precis în epiteliul acestora, for- mat din mai multe straturi de celule spermatogene, au loc toate procesele de spermatogeneză: se produc sper- matogonii, spermatocite (în care are loc diviziunea heterotipică) și spermatide, din care rezultă sper- matozoizii. V. TESTICUL. SENZAȚIE, reflectarea acțiunii obiectelor și fenomenelor din mediul înconjurător asupra organelor de simț. Acestea (organele de simț) recepționează stimuli sau excitanți specifici, care sub forma unor exci- tații sînt conduse la scoarța cere- brală, la nivelul căreia, în urma analizei, se transformă în s. Ve ANALIZATOR, SIMȚ. SENZORIAL, 1. care este în legă- tură cu sistemul nervos și organele de simț; 2. care se referă la recep- tori, care primesc informații din mediul extern (exteroceptori) și din mediul intern (interoceptori), prin terminațiile nervoase dendri- tice ale neuronilor din ganglionii senzitivi ai nervilor spinali etc.. SEPALĂ, parte componentă a ca- liciului floral, reprezentată de o structură asemănătoare unei frunze. Obișnuit, pot fi libere sau unite, de culoare verde. Are rol protector. V. FLOARE. SEPT, perete despărțitor între două cavități sau spații (ex. s. atrioven- tricular, s. nazal, s. interatrial etc.). SEPTIC (gr. septikos < sepein — a produce putrefacție), (despre me- diul în care se găsesc microbi) care produce infecție (septicemia, boală generalizată a organismului provo- cată de infecția sîngelui mai ales cu agenți patogeni, obișnuit, de origine bacteriană: streptococi, sta- filococi, pneumococi etc.). SER 349 SEX SER, lichid rezultat în urma coa- gulării sîngelui (a celulelor sangvine și fibrinogenului). Prin metode spe- ciale se pol obține s. antimicrobiene și antitoxicc, utilizate în profilaxia sau tratamentul unor boli (ex. s. antidifteric, s. antiscarlatinos, s. anticărbunos, s. antitetanic etc.). Se utilizează pe scară largă s. obținut de la cai hiperimunizați cu diverse toxine, microbi etc. V. SÎNGE. SEROASĂ, 1. membrană sau tunică seroasă formată din mezoteliu și țesut conjunctiv care căptușește o cavitate (ex. s, pericardică, pleura, peritoneul etc.); 2. membrana ex- ternă larvală la insecte. SERODIAGNOSTIC, 1. diagnosti- carea unei boli pe baza studiului anticorpilor specifici din serul san- gvin. 2. diagnostic diferențial între specii animale sau vegetale pe baza reacțiilor lor serologice. SESIL, care este lipsit de peduncul sau pedicel, și ca urmare, este legat direct de formațiunea purtătoare sau substrat (ex. frunză, animal se- dentar etc.). SET DE BAZĂ v. NUMĂR DE BAZĂ. SETE (lat. seta — păr aspru, țepi), 1. structură alungită, subțire, care intră în alcătuirea sporogonului (sporoforul) la mușchi și licheni; 2. la polichete și artropode, repre- zintă formațiuni ale tegumentului (peri, țepi, solzi) produse de celule trichogene. SEVĂ, lichidul care circulă prin țesuturile de conducere ale plantei. S. brută este transportată prin vasele lemnoase, iar s. elaborată (suc bogat în substanțe organice) prin tuburile ciuruite (vasele libe- riene). SEX, ansamblu de trăsături morfo- fiziologice, structuri, funcții etc. pe baza cărora un animal sau o plantă este considerată ca femelă sau mascul. SEX-DETERMINARE, mecanism genetic, cromozomul sau genic, care determină sexul femei sau mascul. V. CROMOZOMII SEXU- LUI. SEX-DUCȚIE (F-DUCȚIE), cale, mecanism de transfer de material genetic și recombinare, la bacterii. SEX HETEROGAMETIC, sex care produce două tipuri de gârneți datorită segregării, în meioză, a cromozomilor sexului XY sau XO, SEX 350 SIF spre deosebire de sexul opus denumi t homogametic. Indivizii masculi, la mamifere, inclusiv la om, la Dro- sophila etc., precum și indivizii femele la păsări, pești, fluturi etc. sînt heterogametici. SEX HOMOGAMETIC, sex care produce un singur tip de gârneți: ex. femela la mamifere (inclusiv femeia), Drosophila de sex femei etc., precum și indivizii masculi la păsări, pești, fluturi etc. V. HE- TEROGAMETIC. SEX LINKAGE, grup de gene aso- ciate cu sexul, fiind localizate în cromozomii sexului X și Y. Genele de acest tip pot fi: complet s.I. cu XfXcomplet s.I.} sau cu Y(Y com- plet s.I.; la om se numesc geneho- landrice) și incomplet sJ. (care se găsesc atît în cromozomul X cît și în Y în segmente homologe de aceea se transmit ca orice gene auto- zomale). Genele complet s.I., fie cu X, fie cu Y, au un mecanism special de transmitere la descendenți. SFENOID, os nepereche, situat la baza craniului, articulat anterior cu frontalul și etmoidul, iar poste- rior cu occipitalul. Pe fața superioară a corpului s. într-o scobitură nu- mită șaua turcească este situată glanda hipofiză. Cuprinde sinusurile sfcnoidalc care se deschid în cavi- tatea nazală. SFINCTER (gr. sphinggein — a închide ermetic), mușchi sub formă de inel (orbicular), situat în peretele unor organe tubulare sau a unor orificii naturale, care, prin contrac- ție, reglează lumenul acestora (ex. s. anal, s. piloric, s. canalului ca- ledoc, s. uretrei etc.). SIFON, structură tubulară sau ase- mănătoare sifonului prezentă la diverse organisme și care servește la diverse scopuri; s. este prezent la unele moluște (gastropode, cefa- lopode — sepia), echinoderme (echi- nide) etc. SIFONOFORE, ordin ( Siphonopho- ra) de celenterate, din clasa Hydro- zoa, care include circa 300 de specii marine, în general, planctonice (dar pot ajunge pînă la 4 000 m adîncime), coloniale, frumos colorate, care plu- tesc liber în apă; indivizii din colo- nie sînt diferențiați morfofiziologic, îndeplinind funcții diverse; la un capăt se află un individ plutitor transformat într-o veziculă plină cu aer (pneumatofor), apoi urmează indivizi înotători (nectozoizi), in- divizi hrănitori (gastrozoizi), indi- vizi reproducători (gonozoizi), in- divizi apărători etc.; împreună, SIL 361 SIM acești indivizi formează un cior- chine denumit cormidium. SILICULĂ, fruct uscat dehiscent (asemănător silicvei), bicarpelar, lat, scurt (lățimea practic egală cu lungimea), care are un perete (sept) despărțitor fals (ex. traista-cioba- nului, hreanul etc.). SILICVĂ, fruct uscat, bicarpelar, de 3-4 ori mai lungă decît lată, cu un sept fals care-1 separă în două compartimente, dehiscent, alungit — cilindric, caracteristic cruciferelor (varză, conopidă etc.), SILURIAN a treia perioadă (sistem) a paleozoicului situată între ordovi- cian și devonian, care începe în urmă cu circa 400-390 000 OOo ani. Au apărut primele animale adaptate vieții pe uscat (scorpionii), primele plante terestre; dominau animalele nevertebrate acvatice. SIMBIOZA (gr. symbionai — a trăi împreună), formă de convie- țuire a două tipuri de organisme vii, diferite, denumite sinib ionii, care trăiesc într-o strînsă asociație cu avantaje reciproce. Un exemplu clasic de s. este asociația formată între o ciupercă și o algă, care, tră- ind în s., alcătuiesc un lichen (ciu- perca asigură umiditatea și protec- ția algei, iar alga sintetizează hi- drați de carbon pentru ciupercă). Alături de avantajele mutuale pen- tru simbionți, unele s. pot avea efecte practice dintre cele mai însemnate pentru cultura plante- lor. Așa este simbioza dintre dife- rite specii de bacterii din genul Rhizobium și plantele din familia Leguminosae sau unele specii ne- leguminoase arboricole, cum sînt Eleagnus, Alnus etc. La legumi- noase, bacteriile intră în celulele rădăcinii prin perișorii radiculari, determinînd formarea, prin divizi- uni celulare mitotice intense, a unor excrescențe de forme, mărimi și culori diferite, denumite nodo- zități. în această asociație, bacteria ia de la plantă hidrați de carbon și cedează acesteia azot absorbit sau fixat din aer, dar într-o formă asi- milabilă pentru plantă. Mai mult, în acest mod, în final (la suprafața de un hectar) culturile de legumi- noase sporesc conținutul solului în azot cu 50 — 300 kg/ha. Această proprietate a bacteriilor fixatoare de azot, a fost analizată și cercetată în ultimii ani din unghiuri cu totul noi și neașteptate. Astfel s-au pus două întrebări: 1. dacă asociația bacterie fixatoare de azot-legumi- noasă este exclusivă și are loc nu- mai între aceste două tipuri de sim- bionți? 2. dacă mecanismele gene- SIM 352 SIM tice care controlează asociația între simbionți pot fi transferate în noi geno tipuri? O serie de descoperiri importante, pe care unii specialiști le includ „printre cele mai impor- tante descoperiri, de la invenția roții'', au permis să se dea un răs- puns negativ la prima întrebare și unul pozitiv la a doua. Aceste răs- punsuri au generat ideea, de a crea artificial simbioze între Rhizobium și principalele plante cultivate ne- leguminoase: grîu, orez, porumb etc. în acest mod, din atmosferă, care conține circa 78% azot, ar fi captată gratuit o cantitate însem- nată din azotul necesar agricul- turii. Ar putea fi înlocuite astfel într-o mare măsură îngrășămintele artificiale cu azot, a căror canti- tate produsă și consumată anual se ridică la peste 40 milioane tone azot, realizîndu-se cultura plan- telor fără administrarea îngrășă- mintelor chimice. în prezent, în diverse laboratoare dintr-o serie de țări ale lumii se cercetează me- canismul genetic ca și natura gene- lor „NIF“ (engl. nitrogen fixation), care controlează fixarea azotului în s. bacterie-plantă. După cunoș- tințele actuale pot fi luate în consi- derație cîteva modalități de reali- zare a unor s. între bacterii și plante neleguminoase. Una dintre acestea ar fi o modalitate clasică și ar consta în „educarea“ (sau transformarea) bacteriilor în sen- sul formării de nodozități pe rădă- cinile griului, porumbului etc. Altă modalitate, radicală, ar consta, fie în concultivarea unor protoplaști de la o plantă leguminoasă și de la o plantă neleguminoasă în ve- derea transferării de la prima la a doua plantă a genei care contro- lează compatibilitatea simbionți- lor, fie în fuzionarea unor proto- plaști de Rhizobium cu protoplaștii griului, porumbului, orezului etc., în vederea obținerii unor hibrizi celulari și, în sfîrșit, a unor plante cu capacitate proprie de fixare a azotului. Utilizarea protoplaștilor ar putea permite și o altă cale și anume includerea bacteriilor „NIF“ în celulele plantelor neleguminoase urmată de transformarea lor în organite celulare permanente. Cer- cetări recente efectuate asupra celu- lelor eucariote au relevat faptul că natura însăși în cursul evoluției ar fi urmat o asemenea cale prin trans- formarea unor bacterii parazite intracelulare în organite perma- nente cum sînt mitocondriile și plastidele. V. HIBRIDARE PA- RASEXUALĂ, PROTOPLAST. SHIETRIE, starea unor organis- me sau organe de a fi alcătuite din SIM 353 SIN elemente reciproc corespondente, de o parte și de alta a unui plan sau ax de structură care permite divizarea lor în părți echivalente. S. poate fi bilaterală, radiară etc. S. bilaterală indică o structură ca- pabilă de a fi împărțită printr-un singur plan, obișnuit antero-poste- rior și dorso-ventral (plan sagital), rezultînd două jumătăți aproxima- tiv la fel. Au s.b. toate vertebratele, artropodele etc., precum și unele flori (flori zigomorfe). S, radiară indică o structură capabilă să fie ordonată după mai multe planuri care se întretaie în jurul unui ax central, rezultînd sectoare echiva- lente între ele. Au s.r. animalele celenterate, echinoderme, precum și multe flori (flori actinoinorfe). SIMFIZĂ (gr. symphysis — creștere împreună), alipirea a două formați uni (a două suprafețe), normal, sau inițial separate; ex. alipirea a două oase, de pildă a oaselor iliace în articulații puțin mobile (s. pubiană) sau a unor membrane seroasc în urma unor procese inflamatorii (s. pleu raia). SIMPETALĂ v. GAMOPETALĂ. SIMPLEX, poliploid care are la un locus o singură alelă dominantă; ex. Aaaa. 23 — Mic dicționar de biologie SIMPODIU, tulpină la care mugu- rele terminal își încetează activi- tatea, iar ramificarea și creșterea tulpinii este realizată prin mugurii axiliari, situați imediat sub apex care, la rîndul lor, după o creștere oarecare a ramurilor, devin inactivi etc. Ramificarea simpodială este caracteristică pentru castravete, măr, nuc etc. V. M0N0P0D1U. SINANGIU, structură compusă, al- cătuită din unirea unor sporangii, caracteristică unor ferigi. SINAPSA (gr. synapsis — unire, con- jugare), 1. In genetică (SINDEZĂ; gr. syndesai — a lega împreună), conjugarea sau constituirea în pe- rechi a cromozomilor homologi unul provenit de la mamă altul de la tată) în. primele stadii ale profaziei I a meiozei. 2. în fiziologie, locul de conexiune sau contiguitate a celulelor nervoase sau neuronilor. S. poate fi: axodendritică (caz în care la locul de conexiune ajung prelungirile neuronilor; arborizația terminală a axonului primului neu- ron și dendritele secundului neu- ron, care vin în contact prin așa- numiții butoni terminali), axoso- matică (arborizația terminală a axonului unui neuron vine în con- tact cu corpul altui neuron), recep- toare (între o celulă receptoare SIN 354 SIN dintr-un organ de simț și dendrita unui neuron receptiv sau senzitiv) și efectoare (între arborizația termi- nală a axonului unui neuron motor sau efector și un organ elector. Obișnuit, fiecare neuron prin ter- minațiile axonului, respectiv prin terminațiile dendritice, realizează s. cu cîteva celule nervoase (pînă la cîteva sute realizează neuronii motori). Rezultă că între diverși neuroni nu există continuitate ci o contiguitate. Prin s. are loc trans- miterea influxului nervos într-un singur sens: de la axonul neuronului presinaptic spre dendrita neuronu- lui postsinaptic. SINAPTIC, care se referă la sin- apsă sau la procesele și cauzele care determină conjugarea cromozomi- lor homologi în meioză. SINCARP (gr. syn — cu; karpos fruct), (despre un gineceu) care are carpelele unite. Poate fi paracarp — unilocular (cu o singură cavitate ovariană) și eusincarp — plurilo- cular. SINCIȚIU, masă de protoplasmă cu numeroși nudei delimitată de o membrană plasmatică.S. este ca- racteristic celulelor trofoblastului zigotului, la unele mamifere, muș- chilor striați etc. Provine din fu- ziunea mai multor celule sau prin- tr-o multiplicare foarte activă, fără a fi urmată de separarea cor- purilor celulare. SINDEZĂ (gr. syndesai — a pune împreună), sinapsă conjugarea sau împerecherea cromozomilor ho- mologi în meioză. V. SINAPSĂ. SINDROM, ansamblu de simpto- mc concomitente și care caracte- rizează o boală specifică. SINERGIDE, termen care indică cele două celule situate spre mi- cropil, de-o parte și de alta a oos- ferei în sacul embrionar. SINGAMIE (gr. syn — cu; gamos —- căsătorie), reproducere sexuată; uni- rea nucleilor gârneților (n) în procesul fecundării; rezultă zigo- tul (^n). SINOVIALĂ, membrană seroa- să, în formă de pungă, reprezen- tînd stratul intern al unei capsule articulare, care ajută la aluneca- rea suprafețelor articulare și o- croteste capetele libere ale oase- lor în articulații; secretă sinovia. SINOVIE (gr. syn — cu; lat. ovum — ou), lichidul sinovial incolor și vÎscjs, secretat de membranele sinoviale din articulații și tecile SIN { tendoaneler, alcătuit din muco- proteine care protejează supra- fețele netede cartilaginoase ale oaselor (înlătură erodarea). SINTEZA PROTEINELOR, pro- ces care constă în polimerizarea aminoacizilor, în celule sau in vitro. într-o celulă pot exista cir- ca 10 000 proteine care au un rol esențial în funcționarea și repro- ducerea celulei și organismului. Biosinteza proteinelor se desfă- șoară, principial, în următoarele momente. In primul moment are loc transcr plia, care consti în sinteza m XRN de către una din- tre caten.de de ADN dintr-o genă. Acest mARN are o structură complementară catenei de ADN matrice, reprezentînd o „imagine în oglindă" a acesteia, o transcri- ere mecanică a codonilor catenei de ADN, respectiv a mesajului genetic, cu simboluri complemen- tare. Faptul că mARN este ma- tricea sau tiparul potențial pen- tru sinteza proteică face ca segmentele de mARN produse în aceeași porțiune a unei catene de ADN, să determine, în mod prac- tic, sinteza aceleiași proteine. în al doilea moment are loc transla- ția, care constă în migrarea mARN în citoplasmă și asocierea mARN 3oo SÎN cu ribozomii activi în sinteza pro- teică (ex. ribozomii 70 s.). Catena ; de mARN se fixează simultan prin adsorbție pe mai mulți ri- bozomi la distanța între ei de 300 — 350 Â, formînd poliribo- L zomi. Aceștia constituie un tipar efectiv pentru sinteza unei anu- mite proteine deoarece secvența de baze la ARN mesageri specifi- că secvența de aminoacizi în pro- teina care urmează să fie sinteti- zată. în al treilea moment are loc activarea aminoacizilor, care cons- tă în reacția unui aminoacid cu adenozin-trifosfat (zXTP) catali- zată de aminoacil-ARN sinteta- za, și formarea de aminoacil-ade- nilat (aminoacil — AMP), care se atașează (sub influența aceleiași enzime) de o moleculă de sARN, determinînd apariția unui com- plex aminoacil - sARN. Acest com- plex este transportat în locul lui propriu în lanțul proteic, deter- minat de mARN din polizomi. Pe catena mARN din polizom, care reprezintă un tipar, se vor amplasa, la nivelul fiecărui ribo- zom, numai acele complexe ami- noacil — sARN care, pe bucla cen- trală, reprezentînd anticodonul, posedă o secvență de trei ribonu- cleotizi complementară codoni- lor mARN din complexul polizo- 23* SIN 356 SIS inului. în acest fel, aminoacizii sînt legați enzimatic într-o ordine impusă de ADN care a matrițat in ARN și care joacă un rol direc- tor în biosinteza proteinei. In al patrulea moment are loc polimer i- zarea sau asamblarea aminoacizi- lor. Legătura se realizează între gruparea COOH a primului ami- noacil care reprezintă punctul ac- tiv al biosintezei progresive, cu gruparea NH2 a celui de al doilea aminoacil, în prezența enzimei pep- tid-polimeraza, care catalizează formarea legăturilor peptidice între aminoacizi; încorporarea a- minoacizilor este ireversibilă; iau astfel nașterea lanțuri polipepti- dice care se eliberează de polizom, prin translocarea ultimului com- plex aminoacil — sARN de ultimul ribozom din polizom, cînd acesta a ajuns în urma rotirii la extre- mitatea matricei mARN de care se detașează. Un lanț polipeptidic se sintetizează într-un minut. Urmează apoi, complexarea struc- turii proteinei (de la lanțul poli- peptidic care reprezintă proteina primară, spre proteine secundare, terțiare sau cuaternare). SINTEZĂ (gr. syn — împreună; tit- henai — a pune), (în chimie) proce- sul formării unui complex chimic prin combinarea unor compuși mai simpli sau a unor elemente cons- titutive. V. SINTEZA PROTE- INEI. SINUS (lat. adîncitură, cavitate, cotitură), (la plante) adîncituri- le sau spațiile libere între doi lobi ai frunzei sau alte organe alungite. La animale (mamifere), cavități în cadrul unor oase ale feței (sinusurile nazale) etc; dila- tații ale vaselor sangvine, în spe- cial ale venelor etc. SIRINX (LARINGE INFERIOR), organ la păsări, cu rol în produce- rea sunetelor; este situat în zona de bifurcație a traheii în cele două bronhii. ■ SISTEM (gr. systema — a pune îm- preună, a așeza), ansamblu de elemente interdependente care concură la realizarea unei unități sau unui întreg organizat, ex. corpul considerat ca un organism în funcțiune; ansamblu de organe care acționează împreună pen- tru realizarea principalelor func- ții corporale: s. cardiovascular, s. endocrin, s. nervos, s. sangvin ABO etc.; metodă sau procedeu de clasificare etc. SISTEM LIMFATIC, sistem cir culator prezent la vertebrate, ah SIS 357 SIS cătuit din totalitatea vaselor prin care circulă limfa. Constă din capilare (cu diametrul de 20 — 60jx; la nivelul intestinului, capilarele limfatice se numesc chilifere), vase ceva mai mari (dar sub 2 — 3 mm diametru) și ganglioni limfatici. Capilarele limfatice, care se gă- sesc în țesutul conjunctiv lax al tuturor organelor (al țesuturilor; dar nu și în sistemul nervos), pornesc din spațiile interstițiale și apoi se anastomozează (se unesc), formînd o rețea. Peretele (endoteliul) capilarelor este stră- bătut de lichidul interstițial din care se formează limfa (Ia nivelul țesuturilor). Limfa este adusă Ia ganglion, prin vase aferente și dusă de la ganglion prin vase efe- rente. Prin acest sistem, limfa din întreg organismul este condusă în circuitul venos. Astfel se rea- lizează împrospătarea lichidului interstițial și sînt preluate și tran- sportate de limfă — din spațiile intercelulare — particulele colo- idale, resturile de țesut, bacteriile invadatoare etc. care nu pot stră- bate pereții capilarelor sangvine. In ganglioni are loc filtrarea și curățirea limfei de corpurile străine, distrugerea (fagocitarea) micro- bilor, îmbogățirea limfei cu li- mofocite, sinteza imunoglobuli- nelor (anticorpilor) etc. V. LIM- FĂ. SISTEM MUSCULAR, totalitatea mușchilor dintr-un organism. Sînt organele active ale mișcărilor cor- pului, realizate pe baza proprie- tății mușchilor de a se contracta (oasele sînt organele pasive). Or- ganismul animal posedă nume- roși mușchi, denumiți după di- verse criterii. Astfel, în raport cu sistemul osos, sînt clasificați în două mari grupe și anume: mușchi scheletici sau somatici (cei legați de oase) și mușchi viscerali (cei legați de organele interne). în ge- neral, mușchii scheletici sînt re- prezentați, obișnuit, de mușchi striați, excitabili prin acțiunea vo- inței (mușchi voluntari), iar muș- chii viscerali sînt reprezentați de mușchi netezi, care funcționează independent de voință (mușchi involuntari). în cadrul celor două grupe, mușchii sînt denumiți după așezare, fermi, inserții, structură, funcții, mărime etc. SISTEM NERVOS, ansamblu uni- tar, morfofuncțional, care coor- donează și reglează adaptarea la mediu (intern și extern) a unui animal. Cuprinde creierul, cor- dul spinal (măduva spinării), gan- SIS ! glionii, nervii și centrii nervoși. Proprietățile fundamentale ale s.n. sînt recepționarea, transmite- rea, analiza mesajelor din mediul intern și extern și elaborarea unor răspunsuri adecvate realizării pe de o parte a integrității funcțio- nale a organismului, iar pe de alta, a unității organismului cu mediul înconjurător (abiotic și biotic). S.n. își are originea în ectoblastul metazoarelor. La nevertebratele inferioare (celenterate și spongieri) celulele nervoase sînt diseminate în tot corpul (s.n. difuz); la ne- vertebratele mai evoluate celu- lele nervoase se grupează în cor- doane (echinoderme) și ganglioni legați prin nervi (anelide, moluș- te, antropode; așa-numitul s.n. scalari form). în seria cordatelor are loc o concentrare și dezvol- tare a elementelor nervoase luînd naștere axul cerebrospinal și sis- temul de ganglioni extraaxiali. Astfel, la mamifere, în embrioge- neză, se formează s.n. central sau nevraxul, alcătuit din encefal și măduva spinării, și s.n. vegetativ sau s.n. neur o vegetativ, alcătuit din sistemul simpatic și sistemul parasimpatic (formate din gan- glioni vegetativi și fibre nervoase vegetative). S.n. central este cu- prins în cavitatea cranicvertebra- 358 SIS lă și coordonează recepționarea și integrarea mesajelor sosite de la receptori (extero-, intero-, și proprioceptori). S.n. vegetativ are rolul de a regla activitatea orga- nelor interne: a glandelor, muș- chilor netezi, miocardul etc. Este format din țesut nervos constituit din celule nervoase — neuroni — și celule nevroglice — nevroglia (cu rol de protecție, susținere și nutriție, pentru neuroni). Neuro- nul (senzitiv), datorită proprie- tăților sale — excitabilitatea și conductibilitatea — sub acțiunea unui excitant din mediul extern sau intern, suferă la nivelul mem- branei o modificare fizico-chimică caracteristică — influxul nervos. Acesta este transmis la centrul 1 nervos unui neuron motor, care, prin axonul său, trimite influxul nervos la efectori (mușchi, glande etc.). Răspunsul electorilor, sub influența excitanților, prin inter- țnediul neuronilor, constituie ac- tul reflex, iar drumul parcurs de influxul nervos se numește arc 1 reflex. Neuronii sînt conectați în- ; tre ei prin sinapse. La nivelul si- 1 napselor, influxul nervos este trans- mis doar într-un singur sens; de । la axonul unui neuron spre den- drita sau pericarionul altui neu- ron. Neuronul se poate afla în SIS 359 SIS două stări de activitate: de exci- tație (cînd neuronul unui centru cortical lasă să treacă prin el in- fluxul nervos) și inhibiție (cînd neuronul împiedică trecerea prin el a influxului nervos). In s.n. central, aglomerarea corpului neu- ronilor și a unor fibre amielinice (fără înveliș sau teacă de mielină) formează substanța cenușie (alcă- tuită din centri sau nudei nervoși), iar gruparea fibrelor nervoase mie- linice (al căror filament axial este învelit într-un manșon sau teacă de mielină) formează substanța al- bă (în care mănunchiurile de fibre se numesc căi nervoase). în por- țiunea periferică a s.n. central, aglomerările de corpuri neuronale formează ganglionii nervoși, iar fibrele nervoase formează nervii. Excitanții din mediu sînt anali- zați la nivelul scoarței cerebrale, care are însușirea de a separa din complexul de excitanți pe cei im- portanți pentru procesele vi (ale ale organismului, să realizeze sin- teza lor și să provoace reacții sau reflexe care să asigure adaptarea organismului la diferiți excitanți, la mediu. SISTEM NERVOS VEGETATIV (S. N. AUTONOM, S.N. NEU- ROVEGETATIV), parte a siste- mului nervos, la vertebrate, care controlează activitatea organelor interne, viscerele. Astfel, inervează mușchii netezi ai intestinelor și vaselor sangvine, miocardul, glandele, plămînii etc. S. neuro- vegetativ se caracterizează prin- tr-o activitate autonomă și con- tinuă. Este alcătuit dintr-o por- țiune centrală (reprezentată de cen- tri nervoși vegetativi din măduva spinării, din trunchiul cerebral și diencefal — în hipotalamus), și o porțiune periferică alcătuită din ganglioni vegetativi (unii alătu- rați coloanei vertebrale — verte- brali, alții situați în pereții orga- nelor — intramurali) și fibre ner- voase vegetative (pre- și post- ganglionare). S. n. v. este subdi- vizat în: simpatic (ortosimpatic, reprezentat de sistemul de nervi, din regiunea toracolombară, și de două lanțuri de ganglioni, situați de o parte, și de alta de-a lungul întregii coloane vertebrate) și pa- rasimpatic (care se află lîngă sis- temul simpatic; reprezentat de nudei vegetativi situați în siste- mul nervos central și ganglioni și fibre nervoase situate în afară S.n.c. și anume în vecinătatea sau în pereții organelor). SIS 360 SIS SISTEM ORTO SIMPATIC v. SISTEM SIMPATIC SISTEM OSOS, totalitatea oaselor din corpul animal. Oasele pot fi: lungi, scurte, plate (late) si mixte. Oasele lungi posedă două părți distincte: o parte mijlocie subțire, numită diafiză și două extremități denumite epifize. în structura dia- fizei, dinspre exterior spre interior, de-a lungul axului longitudinal al osului, se găsește periostul (mem- brană conjunctiv-fibroasă și osteo- genă), țesutul osos compact și canalul medular cu măduva osoasă. Epifiza are la suprafață un strat subțire de țesut osos compact care învelește masa principală reprezen- tată de țesut osos spongios în care se găsește măduvă osoasă roșie. Oasele scurte, ca de altfel și cele late, posedă, înspre interior, țesut osos spongios iar spre exterior țesut osos compact, acoperit de periost. Oasele au rolul de a susține greuta- tea corpului (coloana vertebrală, membrele), de protejare a unor organe (oasele cutiei craniene, ale cutiei toracice etc.), în mișcările corpului ca loc de inserție a mușchi- lor (oasele sînt organe pasive, iar mușchii sînt organe active, ale miș- cării) și în depozitarea unor săruri (de calciu, fosfor etc.). Oasele împreună cu articulațiile și mușchii alcătuiesc aparatul de susținere și mișcare al vertebratelor. SISTEM PARASIMPATIC, parte a sistemului nervos vegetativ (auto- nom) care își are originea în neuro- nii vegetativi preganglionari, situ- ați în trunchiul cerebral și în măduva sacrală. S.p. încetinește rit- mul cardiac și accelerează mișcările tubului digestiv. Este reprezentat de fibre nervoase care formează o porțiune cefalică și una sacrală. Are asupra organelor interne o acțiune opusă sistemului nervos simpatic (inhibă contracțiile mio- cardului, produce constricția vase- lor coronare, micșorează pupila etc.). SISTEM RETICULOHISTIOCITAR, complex de celule, variat morfo- funcțional și histocitologic, răspîn- dit difuz în toate organele corpului la vertebrate. Din acesta fac parte histiocitele (din țesutul conjunctiv lax), celulele reticulare și endote- liale (din măduva oaselor, splină, ganglioni limfatici, ficat), monoci- tele, macroglia etc. Aceste celule în condiții caracteristice devin ac- tive — fagocite macrofage în sînge (în măduva oaselor, splină, ficat) sau limfă (în ganglionii limfatici) distrugînd orice particule străine SIS 361 SIN (fagocitează germenii patogeni, pi- nocitează toxinele, atrocitează gra- nulele de coloranți, particulele de cărbune ș.a.), elaborează anticorpi, au rol în hemopoieză etc. SISTEM SIMPATIC (SISTEM ORTOS1MPAT1C), parte a siste- mului nervos autonom sau vegeta- tiv, reprezentată de o porțiune cen- trală alcătuită din centrii nervoși situați în coloanele laterale din măduva toraco-lombară, de unde și denumirea de sistem toracolombar și o porțiune periferică alcătuită din două lanțuri de ganglioni ner- voși așezați de o parte și de alta a coloanei vertebrale. S.s., prin cen- trii situați în sistemul nervos cen- tral, reglează activitatea organelor interne și procesele metabolice (atît în timp de veghe cit și în timpul somnului). Astfel, coordonează acti- vitatea inimii, contracția și dilata- ția vaselor din glandele salivare, din viscere, din organele sexuale, din plămîni etc., contractă și dilată mușchii pielii, ai orbitei, ai uterului, ai stomacului etc. SISTEM VASCULAR, 1. ansamblu de vase prezent la plantele vascu- lare alcătuit din floem (vase libe- riene sau tuburi ciuruite) și xilem (vase lemnoase). Servește la condu- cerea sevei brute și a sevei elabo- rate, precum și ca suport pentru plantă; 2. la animale, este repre- zentat de vasele sangvine și limfa- tice. SISTEMATICĂ, știința identificării și clasificării organismelor vii, în special în funcție de relațiile filo- genetice și evoluție. V. TAXONO- MIE. SISTOLĂ, contracția fiziologică pe- riodică, ritmică a musculaturii cavi- tăților inimii. Perioadă de contrac- ție a inimii în cadrul ciclului car- diac, cînd sîngele din atrii este împins în ventricule, respectiv sîn- gele din ventricule este împins în artere; s. determină circulația sîn- gelui. V. DIASTOLĂ. SÎNGE, lichid de importanță vitală pentru organism, existent în corpul animalelor vertebrate și a unor nevertebrate. Circulă printr-un sis- tem vascular sub acțiunea mușchilor din pereții vaselor sau a unor organe specializate (inima, artere capi- lare, vene). Transportă oxigenul și bioxidul de carbon (funcția respi- ratorie), substanțele nutritive și de dezasimilație, hormonii și anti- corpii (funcțiile nutritivă și excre- toare), reglează unele stări ale corpu- lui (temperatura, conținutul în apă) etc. S. este alcătuit din ele- SÎN 362 SPA mente celulare și plasma. La verte- brate, celulele sangvine sînt gru- pate în: eritrocite (sau celule roșii care conțin un pigment respirator, hemoglobina), leucocile (sau celule albe care sînt mobile și necolorate) și trombocite (sau plachete sangvine, cu rol în coagularea sîngelui). Plasma sangvină conține enzime hormoni și alte substanțe necesare metabolismului țesuturilor. In pro- cesul de coagulare celulele sangvine formează o masă gelatinoasă denu- mită cheag, iar plasma în urma transformării fibrinogenului în fi- brină insolubilă, dă naștere la ser. La nevertebrate, sîngele cu toate că îndeplinește principial aceleași funcții, este mai puțin complex, predomină leucocitele, iar pig- menți! respiratori se găsesc în nu- meroase cazuri în soluție, în plasmă, realizînd transportul oxigenului printr-o varietate de mecanisme. SÎNGE ALB v. LIMFĂ. ‘SMALȚ DENTAR, substanță mine- rală (peste 95%), albă, compactă și dură, care acoperă coroana den- tară; s.d. protejează dentina. SOI v. VARIETATE. SOLZ, 1. formațiune tegumentară de natură chitinoasă sau cornoasă întîlnită pe aripile fluturilor, la pești, păsări, reptile și chiar la unele mamifere; 2. frunzuliță care învelește și protejează bulbii, mu- gurii sau alte părți la plante. SOMA (gr. soma — corp), 1. corpul animalelor și plantelor alcătuit din celule diploide (2n), în contrast cu celulele germinative (germenul) care sînt haploide 2. cuvînt cu funcție de sufix, utilizat în compu- nerea unor termeni referitori la structuri sau produse ale corpului. V. PLASMĂ GERMINATIVĂ. SOMATIC, care aparține, care se referă la corp sau la celulele și țesuturile vegetative (din corpul animalelor sau plantelor) spre de- osebire de celulele germinale care dau naștere la gârneți. SOMATOTROFINĂ v. HORMON SOMATOTROP. SOREDIE, organ globular de în- mulțire vegetativă la licheni. Se formează în talul lichenului și constă dintr-un grup mic de ce- lule algale învelite de hifele ciu- percii. V. LICHEN. SORI, grupare de sporangi (vizibilă cu ochiul liber) situată pe fața inferioară a frunzelor la ferigi. SPARIX (SPADICE), inflorescență racemoasă simplă, asemănătoare SPE 363 SPE spicului la care axul principal pe care cresc florile sesile este îngroșat și cărnos (ex. la rodul pămîntului). V. INFLORESCENȚĂ. SPECIAȚIE, formarea speciilor în cursul evoluției lor. SPECIE, unitate de bază folosită în clasificarea animalelor și plante- lor; definește un grup de indivizi compatibili sexual (nu se încruci- șează în mod normal cu indivizii altor s.) și au foarte mare asemă- nare morfofiziologică; s. sînt in- cluse în genuri. V. NOMENCLA- TURĂ BINARĂ. SPECIFIC, trăsătură caracteristică; particularități care caracterizează o specie; numele secund, care indică specia, în nomenclatura binară (primul nume indică genul). SPEOLOGIE (SPELEOLOGIE; gr. spelaion — peșteră; logos — știință), știință sintetică, pluridisciplinară (incluzînd discipline variate ca geo- morfologia, hidrologia, meteorolo- gia, mineralogia, botanica, zoolo- gia etc.), care are ca obiect studiul complex al peșterilor și al viețui- toarelor din mediul subteran. Bio- logul român E. Racoviță a creat la Cluj, în 1920, primul institut de s. din lume și este creatorul biospeo- logiei. V. BIOSPEOLOGIE. SPERMATECĂ, organ (receptacul seminal) la femele și hermafrodiți de la unele nevertebrate (ex. rîme, albine, termite etc.) pentru depozi- tarea spermei (spermatozoizilor) înainte de fecundare. SPERMATIDĂ, celulă haploidă, care rezultă la animale, dintr-o spermatocită secundară după a doua diviziune meiotică (din fie- care spermatocită primară rezultă cîte patru spermatide); din s. se dezvoltă spermatozoizii. SPERMATIE, gârnețul mascul ha- ploid, la plante,rezultat al proceselor de maturare care au loc în grăun- ciorul de polen; la fiecare grăuncior de polen se formează cîte două s. în urma diviziunii nucleului genera- tiv. La plantele cu flori, în cadrul dublei fecundări, o spermatie se unește cu oosfera dînd naștere zigotului, 2n, iar alta cu nucleul de fuziune dînd naștere endosper- mului, 3n. SPERMATOCITĂ, celulă sexuală masculă diploidă (2n cromozomi), provenită din spermatogonii, după acumularea de material nutritiv în citoplasmă. în spermatocitele primare are loc prima diviziune meiotică, în urma căreia rezultă două spermatocite secundare care 364 SPE sînt haploide (posedă n cromozomi); după diviziunea a doua meiotică care are loc în s. secundară rezultă spermatidele (cîte 4 pentru un sper- matocit primar) care se vor trans- forma în spermatozoizi. V. OOCIT. SPERMATOFITE (gr. sperma - sămînță; phyton — plantă), plante cu semințe; grup de plante supe- rioare producătoare de semințe, care au rădăcină, tulpină, frunze și flori: Gymnospermae și Angiospermae. SPERMATOFOR (gr. sperma - sămînță; pherein — purtător), capsulă dc secreție formată în canalul ejaculator al unor orga- nisme animale cu fecundare in- ternă sau externă și în care sînt împachetați spermatozoizi, ex. la unele lipitori, insecte (Blatta), mo- luște (melc, sepie), pogonofore. în acest mod spermatozoizii sînt eliminați sau depuși sub formă de pachete în organismul femei. SPERMATOGENEZĂ (SPERMIO- GENEZĂ), dezvoltarea din sper- matide a spermatozoizilor; pro- cesul formării gârneților masculi, la animale, a spermatozoizilor, care se desfășoară în testicul, în tuburile seminifere. Etapele sînt:-* sper- matogonii (2n} -> sperma toci le primare (2n) -> meioză sperma- SP1 tocite secundare (n) -+ spermatide (n) -► spermatozoizi (n). V. TESTICUL. SPER3L1TOZOID, denumire care indică de obicei gârnețul mascul (haploid) la animale, format în procesul spermatogenezei. Este o celulă mobilă, la care se distinge un cap, un corp și o coadă (cu rol în mișcarea s.). Noțiunea de s. se utilizează și pentru a indica celulele de sex mascul, sau gârneții la unii mușchi, ferigi etc., care se mișcă cu ajutorul cililor și care sînt pro- duși în mod obișnuit într-o ante- ridie. SPERMIO GENEZĂ v. SPERMA- TOGENEZĂ. SPIC, tip de inflorescență, similară racemului, la care florile sînt sesile (ex. la pătlagină). Cînd pe axul principal (rachis) la noduri (căl- cîie) se inseră spiculețe (uni sau multiflore) rezultă spicul compus (ex. la grîu). V. INFLORESCEN- ȚĂ, RACEM. SPICUL, 1. vîrf sau proces mic ascuțit; 2. formațiune mică, sub forma unui ac, de calcar sau siliciu, prezentă la unele animale neverte- brate ,(ex. spongieri). SPI 365 SPO SPICULEȚ, spic simplu care intră în alcătuirea spicului compus, Este format din două frunzișoare, glu- mele, care învelesc una sau mai multe flori, înserate pe un ax, rachis. Fiecare floare, la rîndul ei, este apărată de două frunzi- șoare, paleele, din care, cea infe- rioară, lemma poate fi prevăzută cu o prelungire, arista. Florile au la bază cîte două lodicule. SPIN, 1. frunze, stipele, ramuri sau rădăcini metamorfozate (ex. cactus, dracilă, salcîm etc.); 2. plantă erbacee bienală din familia compo- zitelor, cu tulpina ramificată, spi- nos-aripată, frunze penat-sectate, spinos-dințate și flori roșii, dispuse în capitule (Carduus acanthoides ). SPIRIL, nume generic dat unor bacterii în formă de spirală mobilă; se găsesc în apele stătătoare și sînt, în general, saprofite. SPIROCHET, bacterie mobilă, uni- celulară, din ordinul Spiroehaetales cu corp filiform, spiralat; unele specii sînt saprofite, iar altele para- zite, producînd boli grave la ani- male și la om (ex. sifilisul, febra recurentă). SPLINĂ, organ-anexă al aparatului circulator, cu rol hematopoietic și hematolitic, situat în cavitatea abdominală, fiind prezent la marea majoritate a vertebratelor. Substan- ța splenică este formată din țesut limfoid; este elastică și contractilă. S. îndeplinește o funcție hemato- poietică (produce limfocite), dar și una hematolitică (distruge, prin fagocitoză, eritrocitele și tromboci- tele îmbătrînite). De asemenea, prin rețeaua sa de fibre de reticu- lină și celule reticuloendoteliale, realizează fagocitarea bacteriilor și a altor microorganisme sau sub- stanțe dăunătoare pătrunse în orga- nism. Alte funcții atribuite splinei sînt: producerea de anticorpi, depo- zitarea critrocitelor care prin con- tracțiile splinei sînt trimise în cir- cuitul sangvin, ș.a. SPONGIER1 v. PORIFERE. SPONGIOBLĂSTE, 1. celule epi- teliale embrionare din care se vor dezvolta celule nevroglice, celule ependimare etc.; 2. celule mezen- chimatice care secretă spongina în corpul bureților. SPOR (gr. sporos — sămînță), 1. organ specializat de înmulțire sau de rezistență la plante. Obișnuit, are dimensiuni microscopice, fiind monocelular sau pluricelular, cu forme și structuri variate. Se for- SPO SPO inează pe cale asexuată (la bacterii, la unele ciuperci) și în urma unui proces sexual (ciuperci, licheni); 2. s. se formează și la sporozoare, la care îndeplinesc aceleași funcții ca și la plante. SPORANGIU (gi\ sporos — să- mînță; anggeion — vas), structură specializată, de forma unei capsule, în care sînt produși spori asexuați (ex. la ciupercile ficomicete). SPOROCIST (gr. sporos — sămînță; kystis — vezică), stadiu în forma- rea sporilor la protozoare; stadiu larvar Ia trematode (platelminți) care urmează stadiului de miraci- dium și care se petrece în corpul unei gazde intermediare — melcul Limnaea; în interiorul s. se află grupe de celule numite mase ger- minative din care se dezvoltă alte larve — rediile. SPOROFIT (gr. sporos — sămînță; phyton — plantă), faza diploidă din ciclul vital al plantelor purtă- toare de spori care rezultă în urma fecundării gârneților; diplofaza sau faza producătoare de spori în al- ternarea generațiilor. SPOROFOR, structură sau organ în care se dezvoltă spori la ciuperci (sporangiofor, conidiofor). SPOROGENEZĂ, formarea spori- lor. V. MEGASPOROGENEZĂ, MICROSPOROGENEZĂ. SPOROGON (gr. sporos — sămînță; gonos — urmaș, descendent), structură caracteristică mușchilor (capsulă), în care sînt produși spori asexuați. Se dezvoltă din- tr-un ou (oosferă fecundată), în- tr-un arhegon. SPOROZOARE, clasă (Sporozoa) de protozoare care se înmulțesc prin spori, exclusiv parazite cavi- tare sau intracelulare, în gazde situate pe întreaga scară animală, de la protozoare la cordate, inclusiv omul; boli ca malaria, coccidioza hepatică, dizenteria, pebrina (boală a viermilor de mătase), diareea albinelor etc., sînt produse de specii do s.; se înmulțesc alternativ sexuat și asexuat, iar transmiterea bolilor sc face prin celule ieșite din spori (sporozoiți), care după ino- culare invadează gazda prin schi- zogonic (diviziune multiplă). SPORULAȚIE, 1. termen care in- dică procesele de formare precum și de eliberare a sporilor; 2. mod de reproducere asexuată prin spori, caracteristic unor plante și animale, se întîlnește la sporozoare etc. STA 367 STE STAMINĂ, organul mascul, la plan- tele cu flori, în care se formează polenul. Este alcătuită dintr-un filament și o anteră, formată din două părți simetrice (lob sau toca), reunite prin conectiv. în fiecare lob se află cîte doi saci polinici. Cînd an ferele au fața spre axul florii se numesc introrse, iar cînd au fața spre exterior, se numesc extrorse. STAMINODIU, stamină sterilă (lip- sită de anteră). STAPES (SCĂRIȚĂ), demnare, adaptată pe plan intern jtjunal, pentru a indica unul dintre cele trei osișoare din cavitatea timpa- nică (din urechea medie); columela urechii, la alte tetrapode (ex. la amfibieni). V. URECHE. STATMOCHINEZĂ (gr. stathmos — staționar; kinesis — mișcare), inhibarea diviziunii celulare sub influența unor substanțe antimito- tice (ex. colchicina, acenaftenul, paradiclorbenzenul etc.). STATOBLAST, corpuscul speciali- zat pentru reproducerea asexuată la briozoare (polizoare), adaptat să reziste condițiilor nefavorabile (gerului) din timpul iernii; s. este similar gemu lei, de la unii spongieri. STAT O CI ST (gr. statos — stațio- nar, care stă; kystis — vezică), organ, sub formă de veziculă, la nevertebrate (gastropode, celente- rate, viermi etc.), cu funcția de a percepe poziția corpului în spațiu (organ de echilibru); s. conține un lichid în care se găsesc nume- roase concrețiuni, statolite. STAT O CIT (gr. statos + kytos — cavitate), 1. celulă care conține statoliți; 2. celule, din conul de creștere al rădăcinii, care conțin grăunciori de amidon. STATOLIT, 1. incluziuni de grăun- ciori de calciu, nisip sau substanțe secretate, conținute de statocist, care stimulează celulele senzoriale în timpul mișcării animalului; 2. incluziuni solide intracelulare, la plante, reprezentînd grăunciori de amidon, cristale etc. care-și schimbă poziția liber sub influența gravita- ției. STEGOCEFALI (gr. stego - a în- chide, a rezista; kephale — cap), ordin de amfibieni fosili, apărut în perioada devoniană, cu dezvol- tare maximă în carbonifer (era paleozoică), caracterizat prin pre- zența, pe cap, a unei cuirase din plăci osoase groase; numeroși re- STE 368 STE prezent anii ai s. aveau dimensiuni corporale mari. STEL v. CILINDRU CENTRAL. STENOHALINE (gr. stenos — în- gust, limitat; halinos — sărat, sa- lin), organisme (marine) adaptate la o variație limitată a salini tații mediului (a presiunii osmotice). V. EURIHALINE. STENOTERME, organisme adap- tate la variații limitate ale tempe- raturii; fenomenul este opus euri- termiei. STERIGMA, filament fin, prezent în basidiile sau conidioforii ciu- percilor și care poartă un spor sau un grup de spori. STERIL, care nu are proprietatea de a se reproduce sexuat; mediu lipsit de microorganisme; (despre plante) care nu produce polen sau semințe. STERILITATE, 1. incapacitate de reproducere; 2. stare a unui indi- vid caracterizat prin pierderea to- tală sau parțială a proprietății de a produce gârneți (masculi sau fe- meii). S. poate fi cauzată de unii factori abiotici sau biotici din mediu sau de factori genetici (de gene, cînd s. este numită genică și de plasmagenc, cînd s. este numită plasmagonică); s. masculă de ori- gine genetică, este utilizată pentru producerea fără castrare la plantele hermafrodite și monoice a unor hibrizi, utilizați în scopul analizei genetice sau producerea seminței heterozis. STERN, osul pieptului, Ia verte- bratele tetrapode, situat în partea mediană și ventrală a cutiei toracice. Se articulează cu cele două clavicule și cu extremitățile cartilaginoase ale majorității coastelor. La insecte, partea ventrală cuticulară a seg- mentelor toracice. STER OII), compus organic cu un nucleu steranic (ciclopentanoperhi- drofenantren), cu mare răspîndire și diversificare funcțională. Așa sînt: sărurile biliare, hormonii se- xuali și corticosuprarenali, vitamina D, părțile active ale digitalei și strofantinei etc. STEROL, substanței chimică (al- cool) cu nucleu steranic care in- clude un grup alcool și o catenă ramificată (deci poate fi liber sau esterificat) și care este prezentă în toate celulele vii: vegetale (fito- steroli — ergosterol, stigmasterol), animale (zoosteroli — colesterol, es- STI 369 trosterol), microorganisme (micos- 1 tcroli). ] STIGMA (gr. sing. stigma, pl. stig- J mata — semn, urmă, amprentă), 1. (la flori) partea terminală a pistilului reprezentînd suprafața re- ceptoare a grăunciorilor de polen (stigmatul); 2. (la protozoare) or- ganit sensibil la lumină (fotosensi- bil); 3. deschiderea sau orificiul res- pirator la arahnide, insecte terestre etc.; 4. deschideri mici, porii sau stigmele pe suprafețele peritoneale. STIGMAT, (la plantele cu flori) par- tea terminală a stilului receptivă pentru polen. STIL (gr. stylos — stîlp; lat. Stylus — spin), parte a carpelei, situată în- tre ovar și stigmat, subțire și de formă columnară; poartă stigmatul. STIMUL (EXCITANT), factor fizic, chimic sau biologic, din me- diu, care produce o stimulare sau excitare a substanței vii declanșînd o reacție sau o schimbare în activi- tatea unui organism sau parte a acestuia. STIMULATOR DE CREȘTERE v AUXINE. STINDARD (VEXIL), petala su- perioară în floarea plantelor Papi- lionaceae (ex. mazăre, fasole). I STO STIPELE, anexe ale frunzelor, ase- mănătoare acestora, obișnuit, pe- reche, concrescute la baza pețiolului. Contribuie la protejarea mugurilor axilari și pot avea rol în fotosinteză etc. (ex. la mazăre, trifoi, tranda- fir etc.). STIPES (lat. stipes — trunchi, tul- pină), 1. pedunculul corpilor de fructificație al unor ciuperci; 2. trunchiul talului la alge; 3. piesă intermediară reprezentînd trunchiul maxilei (între cardo — ți țină și lamele mestecătoare: lacinia și ga- lea) la aparatul bucal al insectelor. STIPUL (lat. stipula — tulpiniță), 1. frunzulițe (stipele) crescute la baza pețiolului unei frunze, uneori sub formă de cîrcei sau spini; 2. tulpina palmierilor și a ferigilor lemnoase, neramificată și cu un buchet de frunze în vîrf. Pe s. se observă resturile pețiolurilor frunzelor căzute. STOLON, tulpină tîrîtoare, care în dreptul nodurilor dezvoltă rădăcini și tulpini, dînd naștere prin sepa- rare la noi indivizi (ex. căpșun, pir etc.). La ciuperci, o hifă tîrîtoare care poate da naștere la un mi- celiu aerian și rizoizi sau haustori etc. La sifonofore, axul coloniei care poartă cormidiile. 24 STO 370 STO STOMA (gr. stoma, pl. stomata — gură), orificiu, por sau deschidere mică într-o suprafață (ex. pe epi- derma frunzei, pe suprafața peri- toneală etc.). STOMAC (GASTER, VENTRICU- LUS), 1. organ sub formă de sac în cadrul tubului digestiv la verte- brate; 2. cavitate internă cu rol de rezervor și digestiv la neverte- brate. S. variază mult pe scara animală. La om, reprezintă o porțiune dilatată a tubului digestiv din regiunea abdominală, cuprinsă între două orificii: cardia (spre esofag) și pilor (spre duoden). Structura sa constă din patru tir nici: o seroasă (peritoneul visceral, la exterior), o musculoasă, o sub- mucoasă și mucoasa stomacală (la interior) prevăzută cu plici gastrice. în corionul mucoasei se găsesc numeroase glande gastrice care secretă acid clorhidric, pepsină, mucină, lipază, labferment ș.a. în s. alimentele sînt depozitate un timp scurt, în care acestea suferă transformări fizico-chimice impor- tante. Astfel, alimentele (bolul ali- mentar și apoi chimul stomacal) sînt supuse unor mișcări și fră- mîntări prin contracțiile stomacu- lui (mișcări peristaltice și peristo- lice) și amestecării cu diversele secreții ale glandelor din mucoasă, care contribuie la realizarea diges- tiei gastrice. în această fază are loc o degradare parțială a alimen- telor, în timp ce digestia intestinală transformă alimentele în substanțe absorbabile și asimilabile. STOMATĂ, deschidere mică (por), de lOp. lungime și 2p lățime, existentă mai ales în epiderma părții inferioare a frunzelor. Pe 1 mm2 de epidermă foliară se pot găsi între 40 și 850 s. Prin s. se realizează schimbul de gaze și pierderea apei prin transpirație. O s. este alcătuită din două celule care formează între ele o deschidere, ostiola, la care se adaugă cîteva celule anexe. In protoplasma acestor celule sînt prezenți pigmenți clorofilieni. Sub s« se găsește un spațiu liber denumit cameră substomatică. Ziua s. se deschid, iar noaptea și pe timp noros se închid. V. STOMA. STOMOCORD, diverticul antero- dorsal deasupra cavității bucale la stomocordate. S. derivă din endo- dermul faringian, avînd rol de schelet de susținere. Este o for- mație care a rămas în faza de dezvol- tare, legată de intestin și este pre* cursoarea notochordului. V. STO- MOGORDATE. STO 371 STR STOMOCORDATE (gr. stoma - gură; chorde ~ coardă; HEMI- CORDATE), încrengătură sau fi- lum ( Stomochordata sau Ilemichor- data) de animale marine cu sime- trie bilaterală, celomate deuteros- tomiene. Corpul este împărțit în trei segmente (trimerie celomică: protosoma, mezosoma și meta- soma). Această încrengătură in- clude două clase actuale: Enterop- neusta (corp vermiform, trăiesc li- bere în bentosul marin; există relativ puține genuri, ex. Bala- noglossus), Pterobranchiata (trăiesc în colonii fixate pe substrat marin, cu trei genuri, ex. Cephalodiscus ). între s. este inclusă și clasa Grapto- litoidea, alcătuită din organisme fosile aparținînd erei primare. în- rudite cu s. sînt organismele din Pogonophora (trăiesc în abisurile marine, sînt solitare, adăpostite în tuburi secretate de ele; are nu- meroase genuri). Poziția taxono- mică a pogonoforelor este încă în discuție, unii zoologi considerîndu-le clasă a s., alții ridicîndu-le la rangul de încrengătură independentă. V. STOMOCORD. STOMODEU, invaginație a ecto- dermului la embrion care întîlnește endodermul; prin creștere, rezultă un tub adînc care duce la formarea părții anterioare a intenstinului și a orificiului bucal. V. IJROCTODEU. STRANGULARE v. CONSTRIC- ȚIE. STRAT PILIFER v. R1ZODERMĂ. STRES (engl. stress — forță, con- strîngere, solicitare, insistare asu- pra), 1. încordare, presiune; 2. presiune exercitată asupra corpu- lui care tinde să-l epuizeze sau deformeze; 3. tensiune exercitată asupra organismului uman de fac- tori dăunători naturali sau sociali: incendii, revărsări de ape, erupții vulcanice, război etc.; 4. stare de tensiune determinată de suprasoli- citarea organismului în procesul de adaptare la efectul agresiv, dăună- tor sau nociv, al unor factori din mediul de viață. STROBIL (gr. strobilos — con de brad), 1. proces de dezvoltare la unele meduze (ex. Aurelia aurita), din clasa Scyphozoa, caracterizat prin diviziuni transversale succesive ale scifopolipului, care determină nașterea unor meduze tinere, în formă de disc, așezate în teanc; separarea (strobilația) acestor dis- curi meduzare reprezintă înmulțirea asexuată; 2. regiune a corpului, la viermii din clasa Cestoidea (ex. 24* STR 372 SUP Taenia), constituită din porțiuni numite proglote, dispuse una după alta în ordine liniară. La maturi- tatea sexuală, proglotele se deta- șează la extremitatea terminală a s.; 3. con compact format din bractee membranoase persistente, fiecare reprezentînd o sporofilă pistilată (ex. Lycopodium). STROBILAȚIE, proces de înmulțire asexuată prin fragmentarea strobi- lului, caracteristic scifomeduzelor (ex. Aurelia aurită), sau prin sepa- rarea proglotelor, la viermii lăți sau la cestode. STROMĂ, 1. structură lamelară situată în cloroplast pe care se gă- sește grana. Este alcătuită din macromolecule proteice, apă, vita- mine, enzime etc.; 2. organ la unele ciuperci alcătuit din numeroase hife în care se formează corpurile de fructificație; 3. structura in- ternă, spongioasă a eritrocitului etc.; 4. țesutul conjunctiv, de suport și legătură al unui organ (ex. din ovar, iris etc.). STRUCTURĂ BICATENARĂ, struc- tura moleculei de ADN constituită din două catene formînd un helix dublu, răsucite una în jurul celei- lalte. V. ADN. STRUCTURĂ MONO CATENARĂ, structura ARN (și ADN la unii viruși cum este