LEXICONUL TEHNIC ROMÎN
ELABORARE NOUĂ
ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA
CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR
(C. N. I. T.)
DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA
Aoad. Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ
18
Trol-Z
^ 3LI0ÎECA
^Uţii m
EDITURA TEHNICĂ
BUCUREŞTI, 1966
Lexiconul Tehnic Romîn s-a elaborat între anii 1956 şi f 1962 prin îngrijirea Asociaţiei, Ştiinţifice a Inginerilor şi Tehnicienilor din Republica Populară Romînă, din conducerea căreia făceau parte :
Acad.	Prof. Ing.	Nicolae Profiri	.	.	.	preşedinte
Prof.	Ing. (Constantin Atanasiu|	.	.	.	vicepreşedinte
Acad.	Prof. Ing.	Ştefan Bălan ....	vicepreşedinte
Acad.	Prof. Ing.	Ştefan Nădăşan	.	.	.	vicepreşedinte
Ing. Alexandru Priadcencu, membru
corespondent al Academiei................vicepreşedinte
Conf. Ing. Oliviu Rusu...................primsecretar
Ing. Constantin Negoiţă..................secretar
iar între anii 1962 şi 1966 prin îngrijirea Consiliului Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor din Republica Socialistă Romînia, sub îndrumarea secretariatului alcătuit din:
Prof. Ing. Constantin Dinculescu,
membru corespondent al Academiei .	preşedinte
Prof. Ing. (Constantin Atanasiu| . . .	vicepreşedinte
Ing. | Nicolae lonescu [.................vicepreşedinte
Acad. Prof. Ing. Ştefan Bălan ....	vicepreşedinte
Conf. Ing. Nicolae Murguleţ ....	vicepreşedinte
Conf. Ing. Oliviu Rusu...................vicepreşedinte
Dr. Ing. Nicolae Şarpe...................vicepreşedinte
Ing. Constantin Negoiţă..................secretar
COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN
Prof. ing. [Constantin Atanasiu|; Acad. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu; Acad. Ştefan Nădăşan; Acad. Costin D. Neniţescu; Ing. Carol Neuman; Ing. Alexandru Priadcencu, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia; Acad. Nicolae Profiri; Acad. Remus Răduleţ; Conf. ing. Oliviu Rusu.
Redactor responsabil: Ing. CONSTANTIN MARIN Pregătirea manuscrisului: GABRIELA NICULESCU şi THEODOR IVAN Corector responsabil: VALERIA BELDIANU
Dat la cules 28. 07. 1965. Bun de tipar 18. 06. 1966. Apărut 1966. Tiraj 2800+140+40 legate, Hîrtie velină ilustraţii de 80 g/m*, 540x840/8. Coli editoriale 129,50. Coli de tipar 89,75. Planşe 3. A. 5985/1965. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62—R. C.Z. pentru bibliotecile mici 413.
Tiparul executat Ia întreprinderea Poligrafică Sibiu, str. N. Bălcescu nr. 17 — Republica Socialistă Romînia
LA ÎNCHEIEREA LUCRĂRILOR LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN
Cu apariţia voiumuiui ai XViii-lea se încheie publicarea noii elaborări a Lexiconului Tehnic Romîn.
Lucrarea, iniţiată în anul 1947, din îndemnul Partidului, de Asociaţia generală a inginerilor din Romînia şi de Societatea Politehnică, a fost gîndită iniţial ca un Dicţionar tehnic român, care să cuprindă definiţiile a aproximativ 12 000 de termeni, pentru folosinţa inginerilor, a oamenilor de ştiinţă şi a tehnicienilor din toate specialităţile, mai ales în activitatea din industrie.
în cursul elaborării sale, efectuată prin îngrijirea Asociaţiei ştiinţifice a inginerilor şi tehnicienilor, s-a constatat că lucrarea trebuie să fie mult mai amplă, spre a asigura informarea la nivelul cerut de nevoile industriei noastre în plină dezvoltare, şi a luat caracterul unei enciclopedii tehnice, care cuprindea nu numai definiţiile termenilor, ci şi principalele cunoştinţe privitoare la tehnică şi la ştiinţele ei de bază. Textele elaborate de colaboratori externi sau făcînd parte din colectivul Lexiconului au fost completate sau reelaborate, coordonate şi definitivate de colectiv, care le-a grupat în articole privitoare la termenii directori, iar aceştia au fost ordonaţi alfabetic, urmaţi de traducerile lor în limbile rusă, franceză, engleză, germană şi maghiară. Dicţionarul a devenit astfel Lexiconul Tehnic Romîn, care a apărut între 1949—1956 în opt volume, dintre cari ultimul reprezenta indicele alfabetic al termenilor; primele şapte volume, cu un total de 7008 pagini de tipar de formatul X5 170/240, însumau 1155 coli editoriale şi cuprindeau 48 763 de articole, la cari au contribuit 382 de colaboratori.
în timpul publicării acestei prime elaborări au apărut însă în ţara noastră noi ramuri de producţie industrială, iar altele mai vechi au fost dezvoltate sau diversificate. Astfel interesul s-a adîncit şi s-a deplasat şi spre noi sectoare ale economiei naţionale sau ale ştiinţelor tehnice, dezvoltate în răstimp pe plan naţional sau mondial. Aceasta a impus elaborarea unei noi lucrări lexicografice, care să dezvolte şi să adîncească informaţia ştiinţifică şi tehnologică pînă la nivelul cerut de nevoile sporite ale ştiinţei şi tehnicii. S-a păstrat vechiul titlu de Lexicon şi pentru noua enciclopedie, ale cărei texte preiau foarte puţin din vechea elaborare.
Lexiconul Tehnic Romîn, apărut în nouă elaborare între anii 1957 şi 1966, cuprinde 68 550 de articole pentru tot atîţi termeni directori, ordonaţi alfabeticşi ilustraţi cu peste 20 700 de figuri şi diagrame, cum şi definiţiile altor cîtorva zeci de mii de termeni, în corpul acestor articole. Primele zece volume au fost elaborate prin îngrijirea Asociaţiei ştiinţifice a inginerilor şi tehnicieni lor (A.S.I.T.), iar ultimele'opt, după reorganizarea activităţii obşteşti a cadrelor tehnice, prin îngrijirea Consiliului naţional al inginerilor şi tehnicienilor (C.N.I.T.), cu concursul a 433 de colaboratori externi sau din colectivul Lexiconului. Textele au fost fie coordonate, fie reelaborate de colectiv şi publicate în optsprezece volume, cari însumează 12 000 de pagini de tipar de formatul Z5 205/265 şi reprezintă 2238 de coli editoriale. Lexiconul Tehnic Romîn — noua elaborare — se va încheia cu indicele alfabetic al termenilor romîneşti definiţi în lucrare, care va forma cel de al XlX-lea volum al Lexiconului şi care va putea constitui o bază pentru traducerile termenilor în limbi străine.
Ştiinţele naturii şi cele tehnice ocupă 59% din spaţiul grafic al lucrării, împărţite cum urmează: Ştiinţele matematice 2,5%, Fizica şi ştiinţele tehnice bazate pe Fizică 20%, Chimia şi ştiinţele tehnice bazate pe Chimie 16,5%, Ştiinţele geologice-geografice 9%, Ştiinţele biologice şi agrosilvice 5%, Tehnicile nespecifice şi ramurile economice 6%. Cunoştinţele de tehnică industrială ocupă 41% din spaţiul grafic, împărţite cum urmează: Construcţiile, arhitectura şi urbanismul 8,5%, Maşinile şi aparatele mecanice, termice, electrice şi electronice 7,5%, Industriile uşoară, a lemnului, a sticlei şi a ceramicii 8%, Transporturi le terestre, pe apă şi aeriene 6,5%, Mineritul şi prepararea minereurilor şi a cărbunilor 5,5%, Metalurgia 3%, Telecomunicaţiile 1% şi Tehnica măsurilor 1%. Ponderea mare a ştiinţelor naturii şi tehnice asigură pentru mult timp actualitatea informaţiei cuprinse în Lexicon.
Acoperirea nevoilor de înţelegere fără ambiguitate, izvorîte din întrepătrunderea tot mai mare dintre specialităţi şi din relaţiile tot mai strînse dintre organismele naţionale şi internaţionale, a fost asigurată prin adîncirea muncii de definire a conceptelor desemnate de termenii tehnici directori sau cuprinşi în corpul articolelor. Conceptele cuprinse în lucrare au fost împărţite în acest scop în cincisprezece clase: obiecte, — mai ales sisteme fizicochimice şi tehnice, — proprietăţi, evenimente şi stări, fenomene şi transformări, ipoteze, legi şi teoreme, ştiinţe, discipline şi ramuri de activitate, operaţii tehnice şi de ştiinţă şi procese tehnologice. în interioruI fiecăreia dintre aceste clase s-a operat pînă la o anumită adîncime, la începutul activităţii pentru noua elaborare, o clasificare a conceptelor în arbori, bazată pe filiaţii, dublată sau înlocuită de o alta, în tablouri sinoptice de configuraţie mai generală, bazată pe corelaţiile dintre concepte. Ea a format infrastructura Lexiconului, care nu apare explicit în texte, însă a permis, în definirea conceptelor fiecărei clase, să se aplice metode unitare, cari constituie una dintre calităţile esenţiale ale Lexiconului.
Definiţia directă pune conceptul (ia care se referă) egal cu un complex format din concepte de referinţă, presupuse definite în prealabil şi numite notele sau caracteristici le sale, — mulţimea notelor sale posibile constituind conţinutul total al conceptului. Fiindcă orice notă a unei note referitoare la un concept este şi o notă a acestuia, s-a urmărit ca în definiţia directă să intre o submulţime cît mai restrînsă a notelor posibile ale conceptului, pentru a se pune astfel în evidenţă adevăratul său conţinut decizoriu.
Dintre definiţiile directe, cari determină univoc şi sfera conceptului definit, — adică mulţimea obiectelor desemnate de el, — în funcţiune de sferele notelor sale, s-a dat preferinţă metodei de a pune sfera conceptului de definit egală cu submulţimea comună a tuturor mulţimilor de obiecte desemnate de notele din conţinutul său decizoriu. Se ştie însă că, dacă din aceste note se suprimă una, care se numeşte diferenţă specifică a conceptului de definit, submulţimea de note rămasă din conţinutul decizoriu constituie conţinutul decizoriu al genului proxim al acelui concept — şi că, deci, definirea explicită poate fi efectuată şi prin indicarea genului proxim şi a diferenţei specifice a conceptului, sfera acestuia fiind în acest caz submulţimea de obiecte comună celor două sfere, a genului proxim şi a diferenţei specifice. De cîte ori a fost posibil — şi mai ales în cazul conceptelor cu filiaţie în arborescenţă — conceptele desemnate de termenii directori au fost definite în Lexicon prin gen proxim şi diferenţă specifică, iar problemele ridicate de această clasă de definiţii directe au fost rezolvate sistematic.
De exemplu, există note echivalente în raport cu un concept dat, adică astfel încît, înlocuind în definiţia lui pe una cu cealaltă, se obţine un nou concept, care desemnează însă aceeaşi sferă de obiecte, şi se numeşte deci echipolent cu primul. De aici rezultă însă că un concept poate fi definit numai prin conţinutul său şi nu prin indicarea sferei sale, fiindcă aceasta determină numai mulţimea conceptelor echipolente cari o pot desemna. De aceea s-a evitat, pe cît a fost posibil, definirea conceptelor prin indicarea directă a sferei lor. în textul articolului pentru fiecare termen director s-au amintit însă şi eventualele note echivalente cu cele folosite în definiţia conceptului desemnat de el, pentru ca cititorul să poată stabili singur echipolenţa lui cu concepte folosite în alte lucrări şi desemnate eventual prin acelaşi termen.
în definiţia obiectelor — şi mai ales a celor tehnice — s-a dat preferinţă notelor cari reprezintă caractere intrinseci ale acestor obiecte, adică sînt independente de relaţiile lor cu altele, căutîndu-se să se evite
caracterele extrinseci, dependente de astfel de relaţii. S-a evitat deci, de exemplu, definirea prin indicarea locului, a originii sau a inventatorului şi s-au tras de aici consecinţele ce urmau pentru termenii preferaţi. De altă parte nu s-a dat excluzivitate notelor „pozitive“; definiţia numerelor iraţionale prin proprietatea lor de a nu fi rădăcini ale nici unei ecuaţii algebrice cu coeficienţi întregi este doar un exemplu tipic de definiţie printr-o notă ,.negativă". S-a căutat să se evite însă pretutindeni aşa-numita definiţie — tot directă — prin devinaţie din context.
Cînd s-au dat — rareori — şi definiţii ale unor concepte preexistente şi desemnate de termeni comuni ai limbii, acestea au fost înţelese ca operaţii constative, iar cînd s-au dat definiţii de concepte desemnate de termeni tehnici, acestea au fost înţelese ca operaţii constructive, cari construiesc conceptul chiar la efectuarea lor.
Dintre definiţiile indirecte s-a dat preferinţă celor prin abstracţiune, cari pun conceptul drept proprietate comună elementelor unei mulţimi între cari, luate cîte două, există o relaţie de echivalenţă, adică simetrică şi transitivă — şi care e dublată de o relaţie de ordonare, adică asimetrică şi transitivă, în cazul conceptelor mărimi scalare. Principalele proprietăţi — şi în special principalele mărimi fizicochimice — au fost definite în Lexicon prin abstracţiune.
S-a considerat că dintre definiţiile indirecte, cele implicite, adică cele prin postularea ca un anumit sistem de axiome să fie valabil despre conceptele cari se defineau concomitent, depăşesc nevoile curente ale omului din tehnică, pe cari urmăreşte să le acopere Lexiconul. S-au indicat, totuşi, şi astfel de definiţii — de exemplu definirea implicită prin sistemul Peano de axiome ale Aritmeticii sau cea prin sistemul Hilbert de axiome ale Geometriei. Definiţiile implicite au doar o mare valoare în rezolvarea problemelor ridicate de definirea directă — de exemplu prin gen proxim şi diferenţă specifică — a celor mai generale concepte ale unei discipline, cari nu admit gen proxim în cadrul ei şi deci ar putea fi definite numai indirect, de preferinţă implicit. Fiindcă definirea implicită a fost folosită foarte rar, Lexiconul s-a bazat şi pe un sistem de vreo cîteva zeci de concepte primitive, ca referinţă în toate celelalte dintre definiţiile sale directe, prin conţinut.
Definirea directă a individualului, care nu admite diferenţă specifică, ridică probleme specifice. Dacă individualul nu e acceptat ca atare, el se „defineşte" prin aşa-numita definiţie prin asociaţie, care consistă în esenţă în indicarea în concret a obiectului desemnat. Această „definire" a fost limitată la indicarea reprezentanţilor în concret ai unităţilor de măsură ale mărimilor fizicochimice cari sînt folosite ca referinţă de sistemul internaţional de măsuri SI, care are valabilitate legală în ţara noastră.
în tendinţa de a scurta definiţiile şi spre a le putea prinde în cîte o singură frază, nu s-au dat definiţii mai precise decît cum sînt cerute de scopul urmărit de Lexicon. S-au folosit în acelaşi timp şi vreo cîteva definiţii ,,ad hoc“ ; dintre ele, aceea de „sistem tehnic" a început să se încetăţenească între timp şi în alte lucrări de specialitate.
In problemele de terminologie s-au continuat liniile generale urmate în prima elaborare. S-au preferat formele româneşti mai vechi, pentru termenii folosiţi mult de lucrători, dar formele neologice de largă circulaţie în limbile neolatine sau pe plan internaţional, pentru termenii de strictă specialitate. Formele neolatine au fost preferate celor din alte grupuri de limbi, în special cînd acestea erau mai departe de fonetismul limbii noastre. S-au evitat arhaismele şi barbarismele, ca şi alte înnoiri cu viitor încă nesigur, fără a se fi putut evita însă pretutindeni adoptarea de termeni cari circulă de puţin timp în limbă, sau propunerea de termeni noi, formaţi uneori prin analogie. în cazul substantivelor cu aceeaşi rădăcină, însă cu mai multe forme la plural, sau şî la singular, s-a continuat să se sprijine fixarea fiecărei forme pentru desemnarea cîte unei accepţiuni distincte, cum sînt mărimea conductivitate, asociată proprietăţii de conduc-tibilitate, sau axul tehnic, opus axei matematice. Unde nu s-a opus uzul limbii, s-au valorificat în continuare posibilităţile ei de a distinge activităţile prin infinitivul lung, substantivat, cum este bunăoară cuvîntul organizare, de principiile, efectele sau rezultatele lor, desemnate printr-un cuvînt cu aceeaşi rădăcină, însă cu un alt sufix, în exemplul considerat, organizaţie. în cazul sinonimelor s-a trimis de la
formele nedorite sau mai puţin uzuale la forma preferată, sub care se găseşte articolul cu definiţia şi informaţia ştiinţifică sau tehnică. S-a căutat să se evite omonimii le, mai ales pentru accepţiuni cari intervin în aceeaşi specialitate sau ramură de activitate, unde folosirea lor poate produce confuzie. S-a tins să se realizeze o concordanţă cît mai bună cu terminologia folosită în standarde, cari au acceptat, la rîndul lor, în marea majoritate a cazurilor, termenii din Lexicon, cînd aceştia fuseseră stabiliţi în prealabil.
S-a folosit ortografia oficială din anul 1953, iar pentru numele străine din limbile cari nu folosesc alfabetul latin, transliteraţia internaţională spre acest alfabet, afară de rarele cazuri în cari uzul din trecut a fixat o redare diferită a lor în limba romînă.
*
* *
Apariţia unei lucrări de asemenea proporţii a fost posibilă numai în condiţiile orînduirii noastre socialiste, care asigură o dezvoltare neîntreruptă ştiinţei şi tehnicii, manifestării iniţiativei şi spiritului creator tuturor categoriilor de oameni ai muncii.
Lexiconul Tehnic Romîn este un rezultat al efortului colectiv depus de intelectualitatea tehnică pentru a răspunde şi pe această cale chemării adresate de Partid şi de Stat pentru dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în patria noastră.
COLECTIVUL LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN
COLECTIVUL LEXICONULUI TEHNIC ROMlN
NOUA ELABORARE
COORDONATORII A NS ÂMBLULUI LUCRĂRII Şl COAUTORI LA SECTOARELE INDICATE
Volumele la cari au colaborat:
RÂDULEŢ REMUS, academician, doctor docent inginer, profesor universitar, laureat ai Premiului de Stat (Matematice, Fizica, Electrotehnica), conducătorul colectivului	IXV111
MIHĂILESCU ŞT. NICOLAE, inginer, confe-renţiar universitar, Lureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), coordonaie tehnică I**• XV111 NEUMAN CAROL, inginer, laureat al Premiului de Stat (Tehnica generală, Sistem de indexare), coordonare generală	I...XVIII
ŢIŢEICA RADU, inginer, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizica, Chimie fizica), coordonare prealabilă	I---XV111
COORDONATORI Şl COAUTORI PE SECTOARE
[bĂDAN NICOLAE | inginer, profesor universitar (Industria textila, Filatură)	XI—XV
BISTR1CEANU EVDOCHIA, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei)	I—III
CART IAN U PAUL, inginer (Electrotehnică, Electricitate, Energetică)	I—XVIII
Volumele la car au colaborat:
DRAGNEA OVIDIU, inginer, profesor universitar (Mecanică, Rezistenţa materialelor, Organe de maşini)	VI!*•*XVI11
DUMITRESCU-ENACU ANGHEL, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi,	Termotehnică) !••• XVI11
HESCH1A HUGO, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie)	I—XVIII
IOANID GEORGE, doctor docent în Ştiinţe (Chimie)	V—VIII
IONESCU CORNELIU CONSTANTIN, inginer (Chimie, Industrii chimice)	VII—XVIII
IONESCU - MUSCEL IOSIF, inginer, profezor universitar (Industria textilă, Materii	prime)	XVI—XVIII
IRIMESCU ION, chimist (Chimie, Industrii chimice)	I—VII
MOLDOVANU VASILE, doctor inginer, conferenţiar universitar (Chimie)	VII —XV
PETER ANDREI, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini, Utilaj agricol)	l —III
ŞTEFĂNESCU-NICA CONSTANTIN, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie, Rezistenta materialelor)	I • * * XV111
TIMOTIN ALEXANDRU, doctor inginer, conferenţiar univers itar (Telecomunicaţii, Electrotehnică)	I-XVIII
ŢUGULEA ANDREI, doctor inginer, conferenţiar universitar (Electricitate)	VI***XV111
ZWECKER HUGO, inginer (Metalotehnică, Metalurgie, Industria lemnului)	I —XVIII
COLECTIVUL DE PREGĂTIRE Şl SUPRAVEGHERE A MANUSCRISULUI
NICULESCU GABRIELA, licenţiată în Litere, conducătoarea colectivului l — XVIII Niculescu C. H. (Terminologie şi Control stilistic) l — XVIII
Tehnoredactare, corectura şi colaţionare
Atanasescu Ileana,
în Litere Bălăită Claudia
Volumele la cari au colaborat:
icenţiată
Beldianu Valeria
(corector responsabil)
VII—XVIII I. V, XIV,
XV
l—XVIII
Volumele la cari au colaborat:
Covăşescu Aurora, Iicen-
ţiată în Litere	II —XVIII
|Dobrescu Alexandru)
(desene)	I —XVI
Huber losif	J—XVIII
Hiescu Niculina	V—XVIII
Ivan Theodor (desene) Kollscheg Alfred Mayer AL Ge^i ge, inginer (desene)
Pompiiian Florin Triţă Victoria
Volumele la cari au colaborat:
VII —XVIII l-VI
l—XVIII
XI1-XVI
l—XVIII
Desen
Andreescu Nicolae Calleya Irina
Caracostea Constantin jCristea Mironj Constantinescu Constantin Dancovici Alexandru Georgescu Vasile
Volumele la cari au colaborat:
XV-XVIII VII—XI, XIII—XV IX-XI VII-IX XII, XIII XI, XV XII—XVIII
lonescu Constantin lonescu Gheorghe lonescu Mihail lonescu Nicolae Lăzărescu Magdalena Milescu Silvia Nedelcu Maria Pîrvu Veligia
Volumele la cari au colaborat:
VI—XVIII XI, XV
XI,	XII, XV III, V IX-XI VII, VIII IX—XVIII XII-XV
Pop Aurel Pop ian Petre Răduţă Aurel Spineanu Ana Teodoru Louis Vasile Elena Velescu Aristide Wegner Maria
Volumele la cari au colaborat:
XII,	XIII XII—XVIII XII-XV X, XI I—IV IX, X VII—XVI XV-XVIII
Secretariat
Hristescu Rodica, licenţiată în Litere Mihail Nicolae Oniţiu Lucia
Stamatiu Zoe, licenţiată în Academia Comercială Vilescu Eckert Rudolf, licenţiat în Drept
Volumele la cari au colaborat:
l—XVIII l—XVIII XII—XVIII IX—XVII XII—XVIII
COLABORATORI
Adrian Constantin, inginer (Industria textilă) Alexiu Iulian, inginer, conferenţiar universitar (Poduri)
Altenliu Alexandru, inginer (Industria cărbunilor)
Andrei Silvan, doctor inginer, asistent universitar (Geotehnicâ)
Andrei Ştefan, inginer (Aviaţie)
Anghel Flaviu, inginer (Navigaţie)
Anghel Valeriu, inginer, laureat a! Premiului de Stat (Materiale de construcţie)
Anton Petre, inginer (Mine)
Antonescu Ion, inginer (Geotehnicâ)
Antonescu S. Constantin, doctor docent, profesor universitar (Pisciculturâ)
Antoniu Constantin, inginer (Transporturi) Antoniu S. Ion, doctor docent inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Electrotehnică, Aparate de măsură)
Arie Arie, do:tor inginer, conferenţiar universitar (Energetică)
Arizân Dan, inginer, farmacist (Chimie organică, Farmacie)
Atanasiu Ion, doctor docent inginer, profesor universitar (Electrochimie)
Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Avramescu Aurel, academician, doctor docent inginer (Electrotehnică, Aparatură)
Badea Ion Arsenie, inginer, conferenţiar universitar (Energetică)
Badea Leonard, inginer (Industrii chimice, Aparatura)
Bal Lascu, doctor docent în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Nomografie)
Baldovin Mihai, inginer (Industria lemnului) Banciu Ion, inginer, şef de lucrări (Exploatarea petrolului, Foraj)
Barbălat Ion, profesor universitar (Matematice) Barbu Vîrginia, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Paleontologie)
Barca Furmuzache, inginer (Industria cărbunilor) Ştefan, academician, doctor docent inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Mecanică, Construcţii)
|Bălărrescu Grigore I doctor docent în Ştiinte (Industria alimentară)
Volumele la cari au colaborat:
l-IV
Volumele la cari
au colaborat:
I—IV
IV I, II
VIII, XI, XIII
XIII—XVIII VII—XI I—XVIII
l—XVIII
IX, X, XIV-XVII
IX-XVI
I—XVIII VI—XVII
I—IX, XVI
I, II, IV, VII, XIII, XIV
VIII-
XI
■XII
l—XVIII VIII, IX
l—XVIII
•XVII
Bărănescu Gheorghe, inginer, profesrr universitar, membru corespondent al Academiei Re-pubIi:Ii Socialiste Romînia (Maşini de forţă) Beca Constantin, conferenţiar universitar (Geologia petrolului)
Beiu-Palade Ernest, doctor inginer, conferenţiar universitar (Statica construcţiilor)
Bembea Ion, licenţiat în Ştiinţe şi în Litere (Ceasornicărie)
Bercovici Beniamin, inginer (Industria cărbunilor)
Bianu Vasile, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale)
Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textilă, Industria pielăriei)
Bîrcă Toma Elena, licenţiată în Matematice (Astronomie)
Blidaru Valeriu, inginer, conferenţiar universitar (Hidroamelioraţii)
Blitz EmanoiI, doctor inginer, profesor universitar (Canalizare)
Blîndu Dan, inginer (Maşini)
Blum Isac, doctor docent inginer, profesor universitar (Cărbuni)
Bocioagă Viorica, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară)
Boerescu Cezar, inginer (Telecomunicaţii, Propagarea undelor, Antene)
Bogdan Magdalena, inginer (Electrotehnică) Bogdănescu Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Boiangiu Dumitru, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini)
Botez Emil, inginer, profesor universitar (Ma-şini-unelte)
Braniski Alexandru, doctor docent inginer (Materiale refractare)
Bratu Emilian, doctor docent inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Industrii chimice, Procedee şi aparate) Brătescu Gheorghe, doctor docent, profesor universitar (Electricitate)
Bubulac Mircea, inginer, (Televiziune)
Bucătaru Ion, inginer (Industria alimentară) Bujeniţă Mihai (Navigaţie)
Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnică)
Bunescu Paul, inginer (Poligrafie)
Buttu August, inginer (Utilaj minier)
Cantaragiu Ion, inginer (Maşini, Metal otehnică)
IX
X-XV II—VII II—IV
IX—XII IV—XVIII IV—XVIII
X-XII
IV, V
XII-XV
VIII
IV
I—XI,
XVIII
I—XI, XIV-XVII XVI XII
X, XI VIII
I—XVII
I—VIII VI
IV, VI, IX
I—VI
VIII—XVIII
XII—XVII IV I, II
II—IV
Volumele la cari
au colaborat:
Cantuniari Cristu
tehnică)
Ion, inginer (Maşini, Termo-
Cantuniari Ion, chimist (Chimia petrolului) Caracostea Andrei, inginer, profesor universitar (Poduri, Construcţii metalice)
Catrinescu Dan, inginer (Mine)
Cazaban Corneliu, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate)
Căluşiţă Mioara, inginer (Automatică)
Chelaru Gheorghe, inginer (Transporturi-auto) Chiose Mihai, inginer, profesor universitar (Industria Textilă, Tricotaje)
C-hiţulescu Georgeta, arhitect (Arhitectură, Utba-nism)
Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism)
Cioc Dumitru, inginer, conferenţiar universitar (H idraul ică)
Ciocîrdel Radu, doctor în Ştiinţe (Hidrogeologie) Ciorănescu Neiiţescj Ecaterina, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia, laureat al Premiului de Stat (Farma-cie, Produse farmaceutice)
Ciplea Liciniu, doctor docent inginer (Tehnica militară, Chimie)
Cisnrîaru Dumitru, doctor docent în Ştiinţe (Explozivi)
Cociu Voinea, inginer chimist (Industria pielăriei) Columbeanu Petru, inginer (Energetică)
Condacse Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Tracţiune electrică)
Condrea Sergiu, inginer, profesor universitar (Telecomunicaţii, Telefonie)
Constantinescu Anton, inginer (Chimie anorganică) Constantinescu Gheorghe, inginer (Chimie organică)
Constantinescu Liviu, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Geofizică)
Constantinescu Mihai, inginer (Hidrologie) Constantinescu Mircea Adrian, inginer (Hidrologie)
Constantinescu Virgil, inginer, lector universitar (Aviaţie)
Cornea Janeta, doctor docent inginer (Industrii chimice)
Cornilescu Dan, inginer (Mase plastice) Corodeanu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Tracţiune electrică)
Cosma Gheorghe, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică)
Cosmin Gheorghe, inginer, şef de lucrări (Aparate electrice)
Costăchel Aurel, inginer, profesor universitar (Topografie, Geodezie)
Costeanu George, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie fizică, Chimie anorganică)
Costescu Dan, inginer ("Mase plastice)
|Coşniţă Cezari licenţiat în Matematice, profesor universitar (Geometrie)
Coteţ Petre, doctor în Geografie, conferenţiar ^iversitar. laureat al Premiului de Stat (Geomorfologie, Geografie)
I—IV.
VII—XVIII I, II
l-lll
IV
XIV I, II
I—IV
I—XVII
l—XVIII
XV-XVII
l-lll
I —XI I —VIII I—IV
III—XVIII XIII, XIV
I, II, XVI, XVII
I—IV VII—XI
VII—IX
-XVIII
-VI
VII*
VI,
IX-
•XVIII
VII,
•XII
IV
XII, XIII IV—VIII VII
I, VI—XVII
I—IX.
XI—XVII
l—XVIII I, IV
X-XIV
•XVIII
Cravcenco Valeriu, inginer (Maşini agricole) Cristescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Plasticitate)
Cuparencu Romulus, doctor în Medicină veterinară (Zootehnie)
Damsker Dorel, inginer (Automatică)
Danielescu Constantin, inginer (Exploatarea petrolului)
Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Dăscălescu Aurelian, inginer, laureat al Premiului de Stat (Utilaj minier)
Delcea Dumitru, inginer (Tehnică medicală) Demetrescu C. Mie, docent inginer (Industria lemnului)
Dincescu Mocanu Elena, inginer (Metalurgie) Dinescu Damian, inginer (Chimie)
Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Trico-taje)
Dragnea O. Valentin, arhitect (Mobilier) Dragomir Virgil, inginer, profesor universitar (Geometrie descriptivă)
Drăgan Gleb, doctor inginer, profesor universitar (Tehnica tensiunilor înalte)
Drăgănescu Mihai, doctor inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Electronică)
Duca Zoltan, inginer, conferenţiar universitar (Metal otehnică)
Dugăeşescu Dan, inginer (Maşini agricole) Dumitrescu Traian, inginer (Metalurgie)
Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale)
Eftimiu Constantin, inginer (Electrotehnică) Evghenide Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Extracţie)
Făinaru jean, arhitect (Construcţii sportive)
S Filimon Raul| inginer, profesor universitar (To-pografie, Topografie minieră)
Filotti Alexandru Gabriel, inginer (Agricultură) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Fransua Alexandru, doctor inginer, profesor universitar (Maşini, electrice)
Frăsinel Gabriela, inginer (Automatică) Gabrielescu Vasile, inginer, licenţiat în Matematice (Metal otehnică)
Ganea Ion, doctor docent inginer, profesor la Academia Militară (Tehnică militară, Gaze) Gavăt Ion, doctor docent în Ştiinţe, laureat al Premiului de Stat (Industria chimică, Mase plastice)
Genţiu luliu, inginer (Metalurgie)
Georgescu Gheorghş, doctor inginer, conferenţiar univers itar (Exploatarea petrolului, Foraj) Georgescu-Gorjan Ştefan, inginer (Metalotehnică, Utilaje)
Georgescu Paul, inginer, conferenţiar universitar (H idrotehnică)
Georgescu S. Gheorghe, inginer (Metalotehnică)
Volumele la cari au colaborat:
XIII-XV IV—XVIII
l-lll
XV, XVI
n, hi
l—XVIII
l-lll
I—IV,
VI—XVIII
III,	IV
XIV
l—XVIII
X-XII
XII, XIII
IV,	V,
VII—XVII
II—VI. X. XI
l-XIV I, II VI
l-Xllk XVI—XVIII VII—IX.
I-V
I—XII I—IV
VIII-XVIII V
XIV, XV
I—IV.
VII—XII
III. IV
I—IV
I—XVIII
II—XVII
I, II. XVI, XVIII
VI. VII IX
- *	Volumele	la	carî
au colaborat:
Ghelase Gheorghe, inginer (Piscicultura)	IV
Ghelmeziu Niculae, doctor docent inginer
(Industria lemnului, Silvicultura)	IV
Gheorghiţă Ştefan, inginer, şef de lucrări (Con-
strucţii)	.	.	.	VI l—XVIII
Gheorghiu Alexandru, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor)	ll-VI
Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie)	l — XVIII
Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militam)	l-XVIII
Gheorghiu M. I., profesor universitar (Hidrotehnica)	IX
Gherghe Gheorghe, inginer (Instalaţii	sanitare) I, III
(Ghermănescu Mihailj doctor docent în Ştiinţe,
profesor universitar (Matematice)	IV—XVII
Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie)	VI l-X VIII
Ghiţescu Dan, inginer (Instalaţii sanitare)	IV—VIII
Giuşcă Dan, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Geologie)	II, III
Goldemberg Carol, inginer (Centrale electrice)	IV
Grecu Anca, inginer (Automatică)	XIV—XVI
Grecu Titus, inginer, conferenţiar universitar (Maşini termice)	-XIV—XVI
Grigore Ion, geolog, lector universitar, lajreat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie)	l — XVIII
Grigorescu Clement, inginer, asistent universitar (Utilaj minier)	I—V
Grigorescu Dan, inginer (Construcţii)	XII—XVIII
Grigorescu Gheorghe, inginer (Transporturi)	VI
Grigoriu Alexandru, licenţiat în Ştiinţe, lector universitar (Meteorologie)	I, II
Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă)	VI —XVIII
Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică)	I —XVII
| Guşuleac Mihai| doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Botanică)	II, Iii
Gutmann Marcian, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice)	XI —XVIII
Harrdel Petre, licentiat în Fizică (Fizica teoretică)	’	XIV-XVII
Hangarr Sanda, doctor inginer, conferenţiar uni-versitar (Mecanică)	I—IV
|Hartstein Emil | inginer (Materiale de construc-~ ţiei, Asfalt)	II
jHerovanu Mircea j doctor în Ştiinţe, conferen-.ţiar universitar (Meteorologie)	I—IV
Hoffmarr Silviu, inginer (Coloranţi)	I—IV
Horhoianu Gheorghe, inginer, asistent universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)	IV—XII
Hornsteirr Heinrich, inginer, profesor universi-tar (Instalaţii sanitare)	I, II
[Hrisanide Dumitrul inginer, profesor universitar (Mine)	IV-XVII
Huhulescu Mihai, inginer (Electrotehnică)	XIII —
,	, _ .	XVIII
lîs* academician, doctor docent în atematice, profesor universitar (Mecanică) X, XI ,„°mk .Mircea'Mihai- inginer (Navigaţie)	IV, Vl-X
u . UJ. * Pr°fesor universitar (Chimie anorganica)	XII—XVI 11
lfci;?,>v?n?’ c'octor 'nginer, conferenţiar univer-in«rT <;t,ecoTn,c^11)	XIII—XVII
Mrtfe/;	or	în ?tiinţe f'ndustr/0
Volumele la cari
au colaborat:
Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară,
Cosmetică)	I-** X V111
loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia	(Exploatarea	petrolului)	I —XVII
lonescu llie, inginer (Industria creionului)	V
lonescu Lucia, inginer (Piscicultură)	VIII—XVIII
lonescu-Muscel losif,	inginer,	profesor	univer-	*
sitar (Industria textilă, Materii prime)	I—XV
lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Cărbuni)	III-*-XVI11
lonescu Traian, inginer (Electrotehnică, Tracţiune,
Distribuţie)	I—IV
lonescu V. Dan, inginer (Electrotehnică, Tracţiune, Distribuţie)	I—V
lonescu V. Dumitru, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Analiză matematică)	l—ll!
lonescu Zâne Gheorghe, inginer (Explorări)	III
Istrăţoiu Rodica, inginer (Mase plastice)	XIII, XIV
Ivanov Ion, inginer (Industria alimentară)	I, II
Klang Marcel, doctor docent în Stiinte (Chimie organică)	’	VII—XVIII
Kraus losif, inginer, conferenţiar universitar (Drumuri)	I—III
Lateş Mircea, inginer, asistent univers itar (Hidrotehnică)	VI, VII
Lazarovici Mariana, inginer (Telecomunicaţii)	XIII —XVIII
Lăzărescu Eugen, inginer (Aviaţie)	VI, VII
Lăzărescu Vasile, inginer, şef de lucrări (Geologie structurală)	I—IV,
VI—XVIII
Lecca Octav, inginer (Foraj)	VIII
Lehr Hugo, inginer, profesor univers itar (Geotehnicâ)	I —III
Macovei Mircea, inginer (Industria textilă)	XII —XVII
Mandel Harry, inginer (Industria cărbunilor)	VIII —XI
ManiIici Vasile, doctor în Geologie, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie)	l — XVIII
Manoilescu Constantin, inginer (Instalatii sanitare)	II, III
Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor)	l—XVIII
Manolescu Nicolae, inginer, profesor univers itar (Organe de maşini)	X, XI
Manolescu Paul, inginer, şef de lucrări (Măsuri electrice)	I—VI, XVII,
XVIII
Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Căi navigabile^	l—XVIII
Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de
Stat (Industria pielăriei)	l—XVIII
Marin Alexandru, inginer (Cinematografie)	I—IV,
VII —XVIII
Marin Ion, inginer (Mine)	IV, V,
VII—XI
Marinescu Cristian, inginer (Electricitate)	XVII, XVIII
Marinescu Ion, inginer (Industria alimentară)	I—XII,
XV,	XVII
Marinescu Matei, doctor docent inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Electrotehnică)	X—XIII
Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Căi ferate)	l—XVIII
Mazilu Panait, inginer, profesor universitar (Statica construcţiilor)	II—IV
Mărgărit Niculae, inginer (Canalizare)	I—V
Volumele la cari
au colaborat:
inginer, profesor universitar I—III
Mătăsaru Traian,
(Drumuri)
Metsch Max, inginer (Exploatarea petrolului) Miclescu Theodor, inginer (Energetică)
Miculescu Romulus, inginer (Metalurgie)
Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie)
Mihail Medy, inginer (Industria cărbunilor) Mihailovici Ion, inginer (Industria alimentară) Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Utilaje de construcţii)
Mihăilescu Tiberiu, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie)
Miliutin Anatolie, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj)
Miilea Aurel, doctor inginer, şef de lucrări (Radiocomunicaţii, Electron ică)
Miilea Nona, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică)
Missirliu Eiisabeta, licenţiată în Ştiinţe (Paleontologie)
Mişu Alexandru, inginer, şef de lucrări (Centrale electrice)
Mitran Grigore, inginer (Căi ferate)
Moisil Gheorghe, doctor în Ştiinţe fizico-mate-matice, conferenţiar universitar (Electricitate) Moldoveanu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Energetică)
Moraru Dinu, inginer (Arhitectură)
Morărescu Petre, inginer (Metalotehnică, Utilaj, Prelucrare)
Morgan Paul, inginer (Industria cauciucului) Motaş Ion, licenţiat în Ştiinţe, lector universitar (Stratigrafie)
Moţoc Dumitru, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie agricolă)
Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesătorie)
Murgu Marţian, inginer, profesor universitar (Mine)
Muscă Gavril, inginer (Industria cărbunilor) Negreanu Carol, inginer (Electrotehnică)
|Negrescu Traian | academician, doctor docent inginer, profesor universitar (Metalurgie) Nemoianu Constantin, doctor inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii)
Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termotehnică)
Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară)
Nicolau Constantin, inginer (Aviaţie)
Nicolau Emil, inginer (Construcţii)
| Nicolescu Alexandru/ inginer (Industria chibriturilor)
Nicolescu Nicolae, inginer (Geometrie descriptivă, Desen)
Niculescu Isaiia, doctor docent inginer, profesor universitar (Organe de maşini, Utilaj minier)
Niculescu Virgil, doctor în Ştiinţe (Industria hîrtiei)
Ol ănescu Mihai, inginer, şef de lucrări (Exploatarea petrolului)
Onciul Radu, inginer (Aviaţie)
I—VII
VII
IV-X
I-XVI VIII--XVI XVIII
VIII—XVII
l—XVIII
I—IV
IV—XVIII
XVI, XVII
l—XVIII
IV, V l — XVIII
VI, VII
XVII
XIV
l-lll I—IV
1—XII
l-lll,
V—XVIII
IV, V, VIII
VI—VIII XVI, XVII
IV—VI XIII-XV
I—XVII	I
II—IV,
VI—XVII IV
IV, VI—XI IV
I—XI
i-VIIÎ,
X-XII
II—IV
|Oncescu Nicolae | doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie generală)
II—IV, VI—XI
I, il
academician, doctor docent profesor universitar (Materna-
Onicescu Octav,
în Matematice, tice)
Oprescu Gheorghe, inginer (Industria hîrtiei, Poligrafie, Fotografie)
Orădeanu Titus, inginer (Industria lemnului)
Oreviceanu Mircea, inginer (Exploatarea petrolului)
Oroveanu Tudor, inginer, conferenţiar universitar (Mecanica fluidelor)
Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară)
Palade Gheorghe, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Fizică)
Panaitescu Cornelia, inginer, asistent universitar (Industria cărbunilor)
Papadache Mie, inginer (Automatică, Acţionări electrice)
Parepeanu Gheorghe, inginer (Materiale de construcţie, Lianţi)
Patrulius Dan, doctor în Geologie (Stratigrafie) Paul Eugeniu, inginer (Radiocomunicaţii) Pătrăşcioiu Pavel, inginer (Electrotehnică)
Peicu Radu, inginer, şef de lucrări (Materiale de construcţie)
Penescu Cornel, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Automatica)
Perl Naftule, inginer, doctor în Ştiinţe tehnice (Televiziune)
Peteu Gheorghe, inginer (Carotai)
Petraşcu Emil, doctor în Ştiinţe fizice, profesor universitar (Radiocomunicaţii)
Petraşcu Sever, doctor docent în Ştiinţe, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Fungicide)	(
Petre Augustin, inginer, conferenţiar universitar (Aviaţie)
Petrescu Gheorghe, inginer (Electricitate)
Petrescu Sebastian, inginer (Căi ferate) Piatkowski Teodor, doctor inginer (Cărbuni) Piringer Reinhard, inginer, şef de lucrări (Electronică)
Volumele la câfi
au colaborat:
Vili'—X, XVIII
Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie)
Pîrlea Aurelian, inginer (Electrotehnică, Aparate electrice)
Pîrvu Aurel, inginer, profesor universitar (Matematice, Mecanică)
Pîrvulescu Nicolae, doctor docent inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea, petrolului)
Pîslaru Alexandru, inginer (Explorări)
| Plăcinţeanu Ion | doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar (Fizică teoretică, Mecanică) Ploscaru Ovidiu, inginer (Industria lemnului)
X, XI
l—XVIII I—IV.
VI—XIII
l-lll
I—XIII
l—XVIII
VIII—XIII
VIII—XVI I, II,
XIV-XVII
I—IV l—XVIII III—VII
XII
IX-XV
XII,
I
IX-
XVI
IV
I, II
XI,
-XVIII
Popa Aurel, inginer (Aparate electrice) Popa Mircea, inginer (Electrotehnică, electrice)
Maşini
l-XVIIN
l—XVIII V, VII, XIII-XV III, IV IV
V-Vil,
XI—XIII, XVII, XVIII I-IV,
VII—XVII
VI
XI
l-V,
VII,VIII IV
I—IV III—XII IV
I—VIII
l-lll
Volumele la cari
au colaborat:
Popa Vîrgil, inginer (Construcţii)	XIII—XVIII
Popescu Aristică, inginer (Metalotehnică)	III
Popescu Barbu, inginer (Industria petrolului) popescu Caius, inginer, conferenţiar universitar (Cai ferate)
Popescu Cornel, inginer (Industria pielăriei)	I
popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie, Ceramică)	I—V,
:■	x, xvii,
XVIII
f Popescu Mihai| inginer, profesor universitar (Aviaţie)	I—VIII
Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii)	XII—XVII
Popescu Niculae, doctor inginer	(Fotogrammetrie)	XV-XVII
Popescu Ovidiu, inginer (Industria	alimentară)	l—XVIII
Popescu V. Lucia, inginer (Instalaţii	de confort)	V, VI
Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe	(Pedologie)	l—XVIII
Popovici Alexandru, inginer, şef	de lucrări
(Electronică)	V—XI
Popovici Eugen, inginer, profesor	universitar
(Cai ferate)	III—VIII
|Popp Dragoş | inginer (Construcţii civile, Organi- IV—XV zarea şantierelor)
Posea Niculae, doctor inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor)	IX—XVIII
Predeleanu Mircea, doctor în Matematice, conferenţiar universitar (Plasticitate)	XIII
Predoleanu Niculae, inginer (Electricitate)	XVI
Presură Ion, inginer (Electroacustică)	XII, XIII
Prişcu Radu, inginer conferenţiar	universitar
(Hidrotehnică)	I, II,
IX—XIII
Radu Ion llie, inginer (Metalurgie)	IX—XII
Raşcu Paul, inginer (Centrale electrice)	IV
Rădulescu Cristian, inginer (Metalurgie)	IX—XIII
Rădulescu Gheorghe, doctor inginer (Industria petrolului)	I, II, XVI,
XVIII
Rădulescu Teodor, inginer (Industria lemnului) I, II Rădulescu Vlad, inginer (Electrotehnică)	VII
Rozenberg Oscar, inginer (Energetică)	XVII, XVIII
Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj)	VIII—XVIII
Sachelarie I. Paul, inginer (Construcţii civile şi industriale)	I—VIII,
XII—XVIII
Samoilă Moise, inginer (Chimie)	VII—XVIII
Savu Alfred, inginer (Industria alimentară)	I—VI
Sălăgeanu Adriana, licenţiată în Matematice (Matematice)	XIII
Sălăgeanu Aurel, inginer (Standardizare)	XV—XVII
Sandulescu Dumitru, inginer, şef	de lucrări
jCh im ie fiz ică)	I • • • 111
Săveanu Lucius, inginer, doctor docent în Ştiinţe fizice, profesor universitar (Metalotehnică,
Organe de maşini)	IV
Sburlan Dimitrie, inginer, profesor universitar (Silvicultură, Industria lemnului)	I—IX
Scârlat Adrian, doctor inginer, conferenţiar __ universitar (Statica construcţiilor)	III—VII
Ijcorţaru Alexandrul inginer, conferenţiar Academia Militară (Geodezie, Astronomie)	I—IV,
VI-IX
, jan Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Cai ferate)	I,
IX-XVII
Volumele la cari
au colaborat:
Seceleanu Dan, inginer (Electrotehnică)	XIV
Segărceanu Marcel, doctor inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole)	X—XIII,
XV-XVIII
Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului)	VI—XVIII
SimaNiculae, inginer (Chimie)	VII, VIII
Slave Teodor, inginer (Industria alimentară)	I —IV,
VIII—XVIII
Smigelschi Octavian, inginer, lector universitar (Cuptoare electrice)	V
Soare Dumitru, inginer (Electrotehnică)	I—IV,
XV-XVIII
Soare Mircea, doctor inginer (Rezistenta materialelor)	'	XII
Socol Sebastian, inginer (Industria petrolului) VI Solcan Victor, inginer (Televiziune)	III, IV
Solomon Niculae, inginer (Agricultură)	I—III
Sprincenatu Mihai, inginer (Utilaj termotehnic)	1,11
| Stamatiu Mihai | doctor docent inginer, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Mine)	I—VII
Stan Dumitru, inginer, profesor universitar (Organe de maşini)	II
Stănescu Eugen, doctor inginer, conferenţiar universitar (Geotehnicâ)	I—III
| Steinberg Heinrich [ inginer (Poligrafie)	I—IV
Stere Roman, inginer, conferenţiar universitar (Electronică)	XVII, XVIII
Stinghe Vintilă, inginer, profesor universitar (Silvicultură)	I—IX
Stiopol Viorica, licenţiată în Ştiinţe, lector universitar (Geochimie)	I
Stoenescu Maria Alice, licentiată în Stiinte (Fizică)	’	'	IV, XVI-
XVIII
Stoian Dan, inginer, asistent universitar (Maşini agricole)	IX, X
Stoianovici Teodor, inginer (Geotehnicâ)	I
Stoleru Boris, inginer (Electrotehnică, Distribuţie) I—IV Straşun Leonid, inginer (Cinematografie)	I—V
Sturza Ion, inginer (Chimie industrială)	XVI—XVIII
Suciu Gheorghe, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Industria petrolului)	I—VII,
XII—XVIII
Suciu Ileana, inginer (Construcţii)	XII
Szoreny Gh., inginer (Radiodifuziune)	III
Şarlea Ion, doctor inginer, şef de lucrări (Electrotehnică)	XIII—XV
Şenchi Eugen, inginer (Instalaţii sanitare)	I, II
Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri)	I—XVII
Serbănescu Ion, doctor docent în Stiinte (Geo-botanicâ)	’	’	l—XVIII
Ştefănescu Claudiu, inginer, (Turnătorie)	I
Ştefănescu Gheorghe, inginer, profesor universitar (Construcţii de lemn, Zidărie)	I—III
Ştefănescu Ion, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie)	I—III,
XIII—XVII
Ştefănescu Niculae, inginer (Explorări, Exploatarea petrolului)	I—XIII
Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate)	X—XVII
Volumele la cari
au colaborat:
Tabără Victor, inginer, sef de lucrări (Masini-unelte)	'	VIII
Tacit Mircea, inginer (Organe de maşini)	I —IV
Taşcă Dan, inginer, conferenţiar universitar
(H idraulică)	I ••• IV
Tărăboiu Vasile, inginer, conferenţiar universitar (Organe de maşini)	I—V,
x-xv
Teleman Costache, licenţiat în Matematice (Matematice)	XVII
Teodorescu Dan, inginer (Electrotehnică)	VII
Teodorescu Petre, inginer, profesor universitar
(T unele)	II—IV,
IX—XVIII
Teodorescu P. Ion, inginer, lector universitar (Fizică atomică)	XII
Teodorescu P. Petre, inginer, doctor în Matematice, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate)	I(•••XVIII
Teodorescu Radu, doctor în Ştiinţe fizico-mate-matice, lector universitar (Fizică)	XIII
Teodosiu Cristian, inginer, asistent universitar (Reologie)	XII—XIV
Tipei Nicolae, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, laureat al Premiului de Stat (Aviaţie)	I—V
Tocan Dumitru, doctor inginer, conferenţiar
universitar (Exploatarea petrolului, Foraj)	I—V,
VII—XII
Tocan Ion, doctor inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Extracţie)	VI—XVIII
Toma Constantin, inginer (Industria alimentară)	I—XI
Tomescu Constantin, inginer, conferenţiar universitar (Cai ferate)	III, IV
Torje Ion, inginer (Industria textilă)	III, VII
IX—XVIII
Trestianu Sorin, Inginer (Termodinamică chimică)	XIV—
XVIII
Trifu Ion, doctor docent inginer (Industria tutunului)	I—III,
VI—XII
Trofin Elena, doctor inginer, conferenţiar universitar (H idraul ică)	I—XIII,
XV-
XVIII
Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar
(Alimentări cu apă)	I—XIII,
XV-XVIII
Tudoroiu Valeria, inginer (Electrotehnică, Tele-
mecanică)	XVII
Ţilenski Silviu, doctor docent în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Chimie, Coloizi)	XII—XV,
XVII,XVIII
Ţintă Florin, inginer (Telecomunicaţii)	I, II
Volumele la cari
au colaborat:
Vaicum Alexandru, inginer (Construcţii de linii electrice de energie)	XVI
Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor)	l—XVIII
Vasilache Sergiu, inginer, licenţiat în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice)	|...|||
Vasilescu	Adrian	Călin,	inginer (Maşini)	IX
Vasilescu	llie,	inginer	(industria alimentară) I—III
Vasilescu	Nelu,	inginer	(Centrale electrice)	IV
Vasilescu	Petre,	inginer	(Electroenergetică)	IV,	V
Vazaca Cristofor, inginer (Telecomunicaţii, Electronică)	I—III,
VII—IX
Vintilă E., doctor inginer (Industria lemnului) I Vissarion Alexandru, inginer, conferenţiar universitar (Siderurgie, Metalografie)	I—XVI	1.1
Vitănescu Constantin, inginer (Metalurgie)	I, II
Vîlcovici Victor, academician, doctor docent în Matematice, profesor universitar (Fizică, XVII, Matematice)	XVIII
Vîlsănescu Vasile, inginer (Energetică)	I—V
Vîntu Valeriu, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organică)	l—XVIII
Vlad Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Drumuri)	I---111
| Vlad Clement | licenţiat în Ştiinţe (Cartografie) X—XIII Vlad Paul, inginer (Coloranţi)	I—IV,	XV,
XVI,
XVIII
Vladimirescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Hidrografie, Hidrologie)	I, II
Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică)	II —XVIII
Voinea Dinu, inginer (Electricitate, Transport,
Distribuţie)	I---V, XVI
Voinea Martha, inginer (Electronică)	III—VII
Voinescu Victor, comandor (Navigaţie)	l—XVIII
Wegener Nicolae, inginer (Telecomunicaţii, Televiziune)	II, IX—XII
Weissmann losef, inginer (Radiotehnică)	XI—XIII
Wermescher Victor, inginer (Construcţii)	VII, VIII
Zaharia Simion, inginer (Cinematografie)	I—III,
VII—XVIII
Zamfirescu Ion, doctor inginer, conferenţiar universitar (Tehnica militară, Armament)	l—XVIII
Zinca Simion, doctor docent inginer (Tehnica
militară, Gaze)	I—IV,
Vl-X
Zorleanu lancu, inginer (Ascensoare)	II, III
Zugrăvescu Ion, doctor docent în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Chimie biologică)	l—XII,
XV, XVII
I.	ABREVIAŢII
ant.	antonim	1-	levo-	pl.	plural
col.	coloană	m-	meta-	p. s.	punct de solidificare
const.	constant, constantă	mol.	moleculă	p. t.	punct de topire
d.	densitate	nr. at.	număr atomic	sin.	s inonim
d-	dextro-	o-	orto-	sing.	singular
gr. at.	greutate atomică	P-	para-	v., V.	vezi
gr. mol.	greutate moleculară	p., pp.	pagină, pagini	var.	variantă
gr. sp.	greutate specifică	p.f.	punct de fierbere		
S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate
II.	ABREVIAJIi PENTRU DISCIPLINELE PREZENTATE IN LEXICON
A
Agr........................ Agrotehnică (Agronomie,
Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură)
Alim. apă.................. Alimentări cu apă
Arh........................ Arhitectură
Artă....................... Artă
Arte gr.................... Arte grafice
Astr....................... Astronomie
Av......................... Aviaţie (Construcţii	aero-
nautice, Navigaţie aeriană)
0
fîet....................... Beton
Biol....................... Biologie
Bot........................ Botanică
C
Cad........................ Cadastru
Canal...................... Canalizare
Cartog..................... Cartografie
C. f, ..................... Căi ferate (Construcţii	de
căi ferate, Circulaţie, Exploatare)
Chim....................... Chim ie (Generalităţi, Chimie
analitică, Chimie anorganică, Chimie organică)
Chim. biol................. Chimie biologică
Chim. fiz.................. Chimie fizică
Cinem....................... Cinematografie
C/c. e..................... Calculul	erorilor
C/c. pr.................... Calculul	probabilităţilor
C/c. t..................... Calculul	tensorial
C/c. v..................... Calculul	vectorial	.
Cs............*............ Construcţii (Construcţii ci-
vileşi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice)
D
Desen ..................... Desen
Drum....................... Drumuri
E
£c......................... Economie
E/t........................ Electricitate	şi Electrotehni-
că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport)
Energ...................... Energetică
Expl....................... Explozivi
Expl. petr................. Exploatarea	petrolului (Fo-
raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări)
F
Farm....................... Farmacie (Produse farma-
ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică)
Fiz........................ Fizică(Fizicăgenerală, Acus-
tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică)
Fotgrm..................... Fotogrammetrie
Foto....................... Fotografie
Fund....................... Fundaţii
G
Gen........................ Generalităţi (Simboluri)
Geobot..................... Geobotanică
Geochim.................... Geochimie
Geod....................... Geodezie
Geo fiz.................... Geofizică
Geogr...................... Geografie (Geografie fizică,
Geomorfologie)
Geol....................... Geologie (Geologie genera-
lă, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală)
Geom....................... Geometrie (Geometrie ana-
litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă)
Geot....................... Geotehnicâ
H
Hidr....................... Hidraulică (Hidraulică sub-
terană, Hidrologie, Mecanica fluidelor)
Hidrot..................... Hidrotehnică (Construcţii
hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile)
J
lg- ind.................... Igienă industrială
II......................... Iluminat
Ind. alim.................. Industria alimentară (Indus-
tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică)
Ind. cb.................... Industria cărbunilor
Ind. chim.................. Industriichimice(Tehnologie
organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide)
Ind. hîrt.................. Industriahîrtieişi acelulozei
Ind. lemn.................. Industria	lemnului
Ind. petr.................. Industria	petrolului
Ind. piei.................. Industria	pielăriei
Ind. st. c.................... Industriastic ei şi aceramicii
Ind. text.................. Industria textilă (Filatură,
Tricotaje, Ţesâtorie, Materii prime)
Ind. ţâr................... Industrii	ţărăneşti
l/ost. conf................ Instalaţii de confort (Ventila-
ţie, Condiţionare, Calorifer)
fnst. san.................. Instalaţii sanitare
L
Log........................ Logică
M
Mat........................ Matematice (Aritmetică, Al-
gebră, Trigonometrie, Analiză matematică, Teoria mulţimilor)
Mat. cs.................... Materiale de construcţie (In-
dustria cimentului, Materiale refractare, Lianţi)
Mec........................ Mecanică
Mec. fl.................... Mecanica fluidelor
Meteor..................... Meteorologie
Metg....................... Metalurgie (Metalurgie fi-
zică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor)
Mett...................... 	Metalotehnică (Prelucrare,
Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale)
Mine ..................... Mine (Exploatare, Utilaj mi-
nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări)
Mineral..................... Mineralogie (Cristalografie)
Ms......................... Măsuri şi Unităţi de măsură
Mş.......................... Maşini (Maşini de forţă, Me-
canisme, Maşini-unelte,
Maşini de lucru, Organe de maşini)
N
Nav. ..................... Navigaţie (Navigaţie fluvia-
lă şi maritimă, Construcţii navale)
Nomg...................... Nomografie
O
Opt....................... Optică (Optică industrială şi
instrumentală)
P
Paleont................... Paleontologie
Ped. ..................... Pedologie
Petr...................... Petrografie
Pisc...................... Piscicultură,	Pescuit
Plast..................... Plasticitate
Pod....................... Poduri (de	lemn, metalice,
de zidărie, etc.)
Poligr.................... Poligrafie
Prep. min................. Prepararea	mecanică (a mi-
nereurilorşi a cărbunilor)
R
Rez. mat.................. Rezistenţa	materialelor
(Elasticitate)
S
Silv...................... Silvicultură
Stand..................... Standardizare
St. cs....................	Statica construcţii lor (Stabi-
litate)
Stratigr.................. Stratigrafie
T
Tehn...................... Tehnică (Generalităţi)
Tehn. med................. Tehnică medicală
Tehn. mii. ............... Tehnicămilitară(Armament,
Fortificaţii, Gaze)
Telc...................... Telecomunicaţii (Telefonie,
Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică)
Termot.................... Termotehnică, Industria fri-
gului
Tnl....................... Tunele
Topog..................... Topografie
Transp................. . .. Transporturi (rutiere, fero-
viare, navale, aeriene)
U
Urb....................... Urbanism
Ut........................ Utilaj
Z
Zool...................... Zoologie
Zoot...................... Zootehnie
T,t;T,x;0,e>
•î. Trolei, pl. troleiuri. E/t.: Dispozitiv de priză de curent electric de la un fir de contact, instalat pe un vehicul cu tracţiune electrică. Var. Trolley, Troleu.
Se deosebesc: troleiul-lirâ şi troleiul-bora.
Troleiul-lirâ(v. fig. o) stabileşte contactul cu firul de contact prin frecare; forţa de apăsare neputînd depăşi 3***6 kgf, pentru a nu provoca uzura exagerată a firului, variaţiile de înălţime ale acestuia în lungul traseului nu pot fi bine urmărite, la viteze mari. în compunereatroleiului se deosebesc, în principal: piesa de contact, din aliaj de aluminiu, cu profil înU.în a cărui cavitate se introduce o pastă de ulei amestecat cu grafit; braţele; arcurile elicoidale, cari exercită apăsarea acţionînd optim la un unghi de incidenţă de 60***70°; bara de care sînt prinse braţele şi arcurile de apăsare, şi care e mobilă în jurul unui ax vertical. Troleiul-liră e folosit la exploatările de tramvaie. Sin. Arc de contact.
' Troleiul-barâ(v. fig. b) stabileşte contactul cu firul de contact printr-un contact glisant sau o rolă. Părţile componente sînt aceleaşi ca la troleiul-liră, cu următoarele particularităţi principale:
Contactul glisant, obţinut printr-un papuc de cărbune tare, de aluminiu sau de fontă, cum şi rolacu şanţ (care necesită şi un sistem de ungere a cusinetuiui) sînt montate în capul de la extremitatea barei.
Forţa de apăsare pe fir variază între 6 şi 18 kgf, adică e mai mare decît la troleiul-Hră, spre a se evita desprinderea de firul de contact; tot în acest scop e necesar să se evi-^teschimbări bruşte de direcţie.
Troleiul-bară e folosit, în special, la exploatările de tro-leibuse, la cari e necesar ca vehiculul să se poată deplasa late-raI faţă de axa firului de contact.
2.	Troleibus, pl. troleibuse. Tronsp.: Vehicul de transport rutier în comun (omnibus), care circulă pe o cale fără ?in(S» fiind antrenat electric de la două fire de cale aeriene, ■Pi"intr-o priză de curent numită troiei. Troleibusele pot fi olosite atît pentru transportul de pasageri, cît şi pentru Pansportul de mărfuri, cînd se echipează cu- remorci.
Din punctul de vedere constructiv şi funcţional, troleibusui se aseamănă parţial cu autobusul şi parţial cu tramvaiul. Astfel, troleibusui se aseamănă cu a u t o b u s u I în ce priveşte şasiul, suspensiunea, puntea din spate (care cuprinde un mecanism diferenţial cu semiaxe planetare), roţile (cu pneuri), direcţia şi caroseria, iar în majoritatea cazurilor are şi acelaşi fel de transmisiune; el se aseamănă cu tramvaiul în ce priveşte motorul electric (în general, de curent continuu), sistemul de conducere electrică şi sistemul de alimentare cu energie electrică, printr-o linie aeriană de contact şi substa-ţiuni electrice de tracţiune.
Troleibusui, fiind izolat de pămînt prin pneuri (anvelope de cauciuc), e necesar să fie alimentat cu energie electrică
/. Troleibus I.T.B.-1.
L) lungimea totală (de ex. 9200 mm); /) lăţimea caroseriei (de ex. 2400 mm.
prin două conducte aeriene, spre deosebire de tramvai, şi deci trebuie să aibă ca priză de curent un dispozitiv constituit din două bare, cari constituie două prize de polarităţi diferite (v. fig. /).
Variante constructive sînt trolei autobusul şi t ro I e i acu bus u I. —Troleiautobusul e un troleibus echipat atît cu electromotorul alimentat de la linia de contact, cît şi cu un motor cu ardere internă, care permite vehiculului să parcurgă şi sectoare neamenajate (din anumite motive) cu linie de contact. Pe porţiunile cu linie de contact, troleiautobusul funcţionează obişnuit, cu deosebirea că poartă şi o încărcătură moartă suplementară, şi anume motorul cu ardere internă, care nu funcţionează pe acest traseu. Pe porţiunile fără linie de contact funcţionează motorul cu ardere internă, care pune în mişcare un generator de curent continuu, iar curentul produs de acest generator alimentează electromotorul (sau electromotoarele) de tracţiune. — Troleiocubusul se bazează tot pe un principiu asemănător principiului troleiauto-busului — cu deosebirea că, pe porţiunile în cari nu există
Troleiuri. a) trolei—îiră; b) trolei-bară.
1
Troleibus
2
Troleibus
linie de contact, alimentarea electromotorului se face de la
o	baterie puternică de acumulatoare, montată pe vehicul.
//• Troleibus etajat.
a) planul încăperii inferioareţ b) plarîul-etajului; L) lungimea totală (de ex» 9470 mm); H) înălţimea firului de cale (de ex. 6732 mm).
Avantajele pe cari le prezintă troleibusui, faţă de tramvai, sînt următoarele: nu circulă pe şine, cari sînt costisitoare şi
autobuse); funcţionare mai silenţioasă decît a autobusului şi lipsa gazelor de ardere, pe cari le degajă motoarele de autobus.
Troleibusele se pot clasifica ţinînd seamă de diverse criterii, cum sînt capacitatea, numărul etajelor, numărul osiilor, etc. După capacitate, se deosebesc: troleibuse mici, pentru cel mult 30 de pasageri; troleibuse mijlocii, pentru 30---60 de pasageri; troleibuse mari, pentru mai mult decît 60 de pasageri. După numărul etajelor, se deosebesc troleibuse etajate şi neetajate. După numărul osiilor, se deosebesc: troleibuse cu douâ osii, cari sînt uzuale; troleibuse cu trei osii, cari au capacitatea pentru mai mult decît 5Q de pasageri sau sînt etajate, greutatea lor depăşind 11 •••12 t (v. fig. II).
Un troleibus are următoarele părţi componente principale: ş as iul, cu suspensiunea şi roţile pneumatice; c a r o s e-r i a, la troleibusele de călători; echipamentul mecanic, care include direcţia şr transmisiunea; e c h i-pamentu I electric, de înaltă tensiune şi de joasă tensiune, cu motoarele de tracţiune, instalaţia de comandă şi instalaţiile auxiliare; echipamentul de frînă.
Ş as iu I e organul prin intermediul căruia se transmit sarcinile utilă şi permanentă (greutatea caroseriei complet echipată şi a accesoriilor) la roţi, pe el fiind montate caroseria şi echipamentele vehiculului, cu excepţia suspensiunii şi a roţilor de rulare. Astfel, şasiul echipat se poate considera constituit din: şasiul propriu-zis, adică cadrul meta-
I	i c (scheletul), pe care reazemă caroseria, echipamentele motor şi electric, motocompresorul, cea mai mare parte din echipamentul de frînă şi eventual un motor cu ardere internă (la troleiautobuse) sau o baterie de acumulatoare (la trolei-acubuse); suspensiunea cu resorturi lamelare (arcuri) sau eli-coidale, prin intermediul căreia se transmit sarcinile de la şasiu la axele roţilor şi care absoarbe o bună parte din oscilaţiile datorite căii de rulare (v. fig. III).
III. Şasiul troleibusului.
1) comanda direcţiei; 2) motor de tracţiune; 3) primul arbore cardanic; 4) primul reductor cu melc; 5) al doilea arbore cardanic; 6) al doilea reductor cu
melc; 7) cadrul şasiului; 8) compresor; 9) generator; 10) rezervor.
produc strangulări circulaţiei pe străzi; poate fi oprit latrotoar, în staţii, evitîndu-se eventualele accidente la urcarea şi coborî-rea pasagerilor; nu blochează arterele de circulaţie cînd se defectează, ca în cazul tramvaiului. De asemenea, troleibusui prezintă unele avantaje şi faţă de autobus.cum sînt: simplificarea echipamentului motor, prirr eliminarea cutiei de viteze şi a ambreiajului; comoditatea comenzilor necesare conducerii vehiculului; acceleraţie mai mare la pornire; consum de energie mai ieftină, comparînd energia electrică cu energia mecanică obţinută prin transformarea pe vehicul a energiei chimice a benzinei sau motorinei (cari sînt combustibilii uzuali la
Caroseria e suprastructura troleibusului, asemănătoare celei a unui autobus, care în general cuprinde o î n-căpere centrală şi platforme de îmbar-care-debarcare. în caroserie e situată şi cabina conducătorului, eventual separată de rest; platformele sînt acoperite şi închise; deci fiecărei platforme îi corespunde o uşă exterioară de acces, în partea dreaptă a caroseriei, dacă sistemul de circulaţie e pe dreapta.
Pe acoperiş, spre partea anterioară caroseriei, se instalează baza dispozitivului de priză de curent, rezemată pe un postament izolat din punctul de vedere electric. Accesul la acest dispozitiv se face pe o scară din spatele caroseriei.
Troleibus
Troleibus
*^fpTp[
r~n
Eăp
rrS
"Wr
Wm
f' li J rnM
*	\~7 Scheletul caroseriei e o construcţie
•	^ m e t a I i c ă, din profiluri fasonate din oţel sau din alu-~ " xniniu, sudate sau nituite. Caroseria e fixată pe şasiu cu buloa-
' ’ nfe cari leagă baza caroseriei cu suporturile de pe şasiu. Pentru ^ Consideraţiuni de confort e preferabil ca podeaua caroseriei să yl -ţje cît mai aproape de nivelul căii de circulaţie. — Uşile * -^;xt e r i o a r e, î n general două, sînt situate una lîngă cabina "conducătorului şi cealaltă spre partea posterioară a carose-; riei, la o oarecare depărtare de peretele din spate al acesteia. ,'V Uneori, uşa de urcare a pasagerilor e mai largă decît cea de coborîre.
Scaunele sînt de regulă orientate transversal, cîte două de fiecare parte laterală a caroseriei. La unele caroserii, lîngă uşa din spate sînt 3***4 scaune orientate longitudinal, pentru a.se realiza mai mult loc pentru pasagerii cari se urcă, dar şi pentru a acoperi ieşindurile din podeaua caroseriei, în dreptul roţilor din spate. Uneori toate scaunele sînt dispuse longitu-
____l_dinal, ceea ce permite obţinerea unui număr mai mare de
locuri pe scaune, decît la alte troleibuse de aceeaşi lungime.
Echipamentul mecanic al troleibusului cuprinde mecanismul de direcţie, pentru orientarea roţilor directoare printr-un volan, şi transmisiunea, constituită din arbori c a r d a n i c i (cu cruci cardanice de articulaţie) şi din mecan ismul . d iferenţia! pentru roţile motoare. Astfel, echipamentul. mecanic e asemănător celui al unui autobus, dacă motoarele electrice de tracţiune nu sînt situate lîngă roţile motoare (v. fig. IV).
Echipamentul electric e constituit din instalaţiile de forţă, de lumină, de semnalizare şi de încălzire. Ca anexă a acestui echipament trebuie considerată instalaţia de aer comprimat, care în principal cuprinde un compresor de aer antrenat de un motor electric.
Instalaţia de forţă se compune din pr iz,a de curent, i n-s t alaţia de comandă şi motoarele electrice de t r acţiune, ca organe pr inc i-' pale. Se construiesc troleibuse cu un motor, cu două motoare sau cu patru motoare, cari respectiv se numesc vehicule monomotoare, bimotoare şi cuadrimotoare. în majoritatea cazurilor, tensiunea nominală pentru troleibuse e de ^50 V, în curent continuu, iar puterea uniorară totală instalată pe vehicul e de 40---100 kW.
Priza de curent e constituită din două bare, articulate la o bază situată pe acoperişul troleibusului, ceea ce le permite deplasări în toate sensurile. Barele vin în ^ontact cu cîte una dintre cele două conducte de alimentare cu energie electrică, prin intermediul unei role sau al unui sabot.
La priza cu rola, această rolă se rostogoleşte pe firul de contact, cu o turaţie de circa 2000 rot/min. La priza cu sabot, e° 0s'tă aproape la toate troleibusele actuale, piesa de contact _urLsabot de fontă, bronz, aluminiu sau cărbune, care culi-s^a de-a lungul firului de contact; avantajele acestei prize £>r- .ev|tarea deraierilor şi reducerea scînteilor. — Barele pe,fe/JÎHt tuburi de oţel, cu lungimea de 5,5***6,5 m, legate a2a prin resorturi elicoidale, astfel încît asupra firului de
e
IV. Variante ale transmisiunii la troleibuse. a) vehicul cu două osii, mono-motor; b) vehicul cu trei osii monomotor; c) vehicul cu două osii, bimotor; d) vehicul cu trei osii, bimotor; e) vehicul cu trei osii, cuadrimotor; 1) osie directoare; 2) osie motoare; 3) motor electric de tracţiune.
contact să se exercite o apăsare de 10***12 kg. Viteza troleibusului fiind mare, ca şi forţa cu care sînt apăsate barele de trolei asupra firului, e necesar ca barele să fie echipate cu dispozitive de siguranţă pentru a evita avariile cari s-ar produce în cazul ieşirii prizei de pe fir; aceste dispozitive asigură coborîrea automată a barei, pînă la nivelul acoperişului troleibusului, dacă bara s-a ridicat cu mai mult decît 70 cm deasupra firului de contact.
Troleibusui, care, spre deosebire de tramvai, absoarbe energie electrică prin două conducte de alimentare, are posibilitatea de a se abate lateral cu 3-*-4,5 m, faţă de axa conductelor de alimentare. Aceste abateri sînt permise de mobilitatea prizei de curent (troleiuI), care se poate deplasa oricum în raport cu baza. Odată cu abaterile de la axa firului de contact trebuie modificată însăşi viteza de rulare a troleibusului, fiind admisibile următoarele viteze: 40---50 km/h, la o abatere de 2-*-3 m ; 16 km/h, la o abatere de 3-*-4 m ; 8 km/h, Ia o abatere de 4---4,5 m.
Conducerea troleibusului se poate face prin două sisteme: directă, efectuată prin controler, şi indirectă, folosind curent auxiliar de joasă tensiune. Din cauza existenţei volanului de direcţie, care ocupă ambele mîini ale conducătorului, comanda operaţiilor de conducere se face cu pedale, şi anume cu două sau cu trei pedale. Spre a reduce efortul necesar pentru acţionarea pedalelor, cele mai multe troleibuse au comandă indirectă.
La vehiculele cu doua pedale se deosebesc: o pedală în dreapta, pentru pornire, accelerare şi reglarea vitezei; o pedală în stînga, prin care se acţionează frînele. La vehiculele cu trei pedale, se deosebesc: o pedală în stînga, numai pentru pornire, care se apasă la pornire şi apoi se eliberează, pentru a scoate din circuit toate rezistenţele de pornire, astfel încît troleibusui atinge viteza de 15---20 km/h ; o pedală în dreapta, pe care se apasă pentru accelerarea vehiculului, deoarece astfel se reduce excitaţia motoarelor, şi se lasă liberă cînd se doreşte micşorarea vitezei; o pedală intermediară, pentru frînare.
Motoarele de tracţiune sînt motoare electrice, cu excitaţie serie sau compound. Motoarele se montează sub planşeul troleibusului şi se fixează direct pe şasiu (v. fig. IV), iar cuplul motor se transmite prin arbori cardanici (cu cruci cardanice), ceea ce permite oscilaţii ale şasiului faţă de diferenţial. Din cauza poziţiei lor sub planşeu, motoarele trebuie să aibă dimensiuni mici şi deci turaţii înalte, pînă la 3000 rot/min, raportul de demuItiplicare al transmisiunii fiind de 10---12.
Motorul compound e puţin mai complicat decît cel cu excitaţie serie şi are o greutate mai mare, dar în schimb prezintă următoarele avantaje importante: permite recuperarea energiei la frînare, înainte de oprire şi la coborîrea pe pante; permite să se realizeze o viteză care variază foarte puţin cu sarcina la excitaţie completă; funcţionează cu un motor serie, adică viteza scade cînd creşte forţa de tracţiune, dacă se reduce sau se suprimă total excitaţia shunt.
La troleibusele cu un singur motor de tracţiune se folosesc motoare compound de 40---90 kW, mai ales în regiunile de munte, deoarece se recuperează energia disipată în reostatele de pornire, care e relativ mare. Soluţia cu un singur motor e din ce în ce mai mult utilizată la construcţiile actuale, din cauza simplicităţii instalaţiei şi întreţinerii, cum şi a greutăţii mai mici.
La troleibusele cu două motoare de tracţiune se folosesc motoare serie de 15-*-40 kW, mai ales dacă traseurile de circulaţie sînt orizontale. Ansamblul celor două motoare e mai greu şi mai costisitor decît un singur motor de putere egală, iar transmisiunea e mai complicată; dar cele două motoare pot fi cuplate în serie la pornire şi apoi în paralel, astfel încît pierderile devin mai mici decît la un singur motor.
Trolit
4
Troliu
Troleibusui prezintă următoarele caracteristici de tracţiune: demararea e mult mai lină decît la autobuse, ceea ce permite acceleraţii mari la pornire (de 1,5 m/s2) şi reducere pronunţată a timpului de pornire, respectiv a timpului total de mers; motorul electric asigură o rezervă mare de putere, adică sînt posibile suprasarcini mari şi urcarea unor rampe de 8***10%, cari nu sînt uşor accesibile pentru motorul de autobus.
Echipamentul de frînă e ansamblul de frîne independente, diferite ca mod de. funcţionare şi de transmisiune a forţei de frînare, cu care trebuie să fie echipat un troleibus. în general se folosesc frîne cu fricţiune şi frîne electrice.
F r î n a ■ c u 'fricţiune e o frînă mecanică de serviciu, acţionată prin pedală, care se foloseşte începînd de la viteza de 10***15 km/h şi pînă la oprirea completă a vehiculului, indiferent dacă viteza acestuia a fost sau nu a fost redusă cu ajutorul altei frîne.
Frîna electrică poate fi reostaticâ sau recupera-tivâ, dar ambele sisteme produc încălzirea motorului, care e cu atît mai mare cu cît opririle sînt mai dese. De aceea nu e recomandabil să se foiosescă numai frînele electrice, ci e necesar ca la începutul frînării şi pînă cînd viteza scade la 10—15 km/h să se folosească frîna recuperativă sau frîna reo-statică, după cum motorul e compound sau cu excitaţie serie; uneori, la motoarele compound se recomandă să se folosească simultan atît frîna recuperativă, cît şi cea reostatică. în timpul frînării neexcesive trebuie să se producă o acceleraţie de încetinire de 1,1 •••1,3 m/s2. Var. Trolleybus.
1.	Troiit. Ind. chim.: Masă plastică pe bază de acetat de celuloză (v. sub Celuloză, esteri de ~).
2.	Trolitul. Ind. chim. V. Polistiren.
3.	Troliu, pl. trolii. Expl. petr., Mine, Cs.: Aparat care serveşte la deplasarea unei sarcini pe verticală sau pe orizontală cu ajutorul unui cablu (rareori cu ajutorul unui lanţ) şi prin intermediul unui sistem de roţi dinţate, avînd ca organ caracteristic şi principal una sau mai multe tobe (sau şaibe) pe cari se înfăşoară cablul, respectiv lanţul.
Troliile se utilizează în special în exploatările petroliere pentru manevrarea unor sarcini în cadrul operaţiilor sau proceselor executate la sonde, în industria extractivă (minieră), pentru deplasarea vagonetelor, pe orizontală sau pante, în alte industrii şi în construcţii şi fac parte, ca organe de ridicare a sarcinilor, din agregate complexe cum sînt: macaralele, ascensoarele, podurile rulante, excavatoarele, etc.
Principalele organe ale troliilor sînt: batiul, organele de înfăşurare (tobele), organele de acţionare, mecanismul de transmisiune şi reducere a vitezei, mecanismele de frînare şi siguranţă, dispozitivele de decuplare.
Tobele sînt în general metalice, de formă cilindrică, montate pe axuri (axurile tobei) cari se rotesc în lagăre pe rulmenţi şi echipate cu discuri (şaibe) cu diametru mai mare decît diametrul tobei, cari delimitează lungimea de înfăşurare a cablului, care seface.de obicei, în mai multe rîn-duri, fie în sens dreapta, fie în sens stînga. Uneori tobele se protejează cu o îmbrăcăminte de lemn.
Tobele pot fi fixe sau libere pe arbore.
Şaibele sînt în general căptuşite cu lemn sau cu alte materiale, pentru mărirea coeficientului de frecare între cablu şi organul de înfăşurare şi sînt prevăzute, uneori, cu nera
vuri prin cari circulă apă de răcire, pentru căldura produsă la frînare. Se construiesc şi trolii cu roţi, în loc de tobe, pe cari cablul se prinde cu ajutorul unor fălci, spre a nu aluneca. Astfel sînt roţile Karlik (v. fig. /), utilizate la transportul cu cablu fără fine. Pentru mărirea forţei de tracţiune se folosesc uneori două şaibe la cari, pentru evitarea alunecării cablului, datorită alungirii diferite, se foloseşte un mecanism planetar de echilibrare (v. fig. II), care face legătura între şaibele de înfăşurare.
11. Mecanismul planetar de echilibrare (mecanismul Ohnesorge) pentru acţionarea cablului fără fine.
1 şi V) roţi de cablu; 2) ax de antrenare pentru roata de cablu; 3) roţi planetare conice; 4) roţi. dinţate conice; 5) ax de antrenare al roţilor planetare
6) roţi plane pentru antrenarea axului 7, respectiva roţii de cablu 1.
Troliile cu tobe sînt folosite pentru ridicare, cum şi pentru manevrarea sarcinilor, iar troliile cu şaibe, pentru tracţiunea continuă, în sens unic, a unor sarcini (de ex. vagonete) cari se cuplează din loc în loc pe cablul fără fine al troliului, cum şi la ascensoare.
Troliile folosite în exploatările petrol i e r e sînt: trolii de foraj, trolii de carotaj geofizic, trolii pentru intervenţii şi reparaţii, etc.
Troliul de foraj (de extracţie) constitu ie o parte integrantă, necesară şi obligatorie a instalaţiei de foraj şi serveşte la manevrarea (extragerea şi introducerea) în gaura de sondă a garniturii de foraj sau a coloanei de tubaj; susţinerea garniturii de foraj în timpul săpatului şi a coloanei de burlane în timpul tubajului; înşurubarea şi deşurubarea garniturii de foraj; înşurubarea şi, eventual, deşurubarea burlanelor de tubaj; rotirea mesei rotative; manevrarea diferitelor piese grele pe podul sondei.
Troliu! de foraj se compune dintr-o ramă de bază pe care sînt montate două capre metalice, cari susţin axurile troliului.
Troliile se construiesc cu două şi cu trei axuri: axul de antrenare sau de transmisiune, axul intermediar şi axul tobei.
Pe axul de antrenare şi pe axul tobei sînt montate acu-plaje cu ajutorul cărora se face schimbarea vitezelor. Pe axul intermediar se află un mosor simplu şi un mosor automat (v. Mosor 2). Pe axul tobei, sau în prelungirea acestuia, se montează frîna hidromatică.
Troliile moderne sînt construite: complet capsulat; cu sistem central de ungere; cu axuri fabricate din oţel aliat şi montate pe rulmenţi; cu sistem de răcire cu apă a tamburelor de frînă; cu acuplaje pneumatice sau cu fălci, avînd suprafeţele de contact călite.
După posibilităţile de deplasare în stare montată, se deosebesc: trolii fixe, trolii semitransportabile şi trolii transportabile.
Troliile fixe se caracterizează prin faptul că diferitele părţi ale troliului, montat, în general, pe fundaţii de beton sau de buşteni, se demontează şi se transportă separat.
Troliile semitransportabi le sau sem imobile sînt caracterizate prin faptul că părţile de bază sînt montate pe un postament comun (sanie) care poate fi deplasat pe sol, de la o sondă la alta, prin tracţiunea unui tractor. Se folosesc pentru lucrări de durată mică (2***3 zile).
/. Roată Karlik.
a)	vedere şi secţiune (parţială) în planul roţii;
b)	secţiune transversală; 1) falcă de prindere ;
2) obada roţii; 3) ax; 4) arc.
Troliu
5
Troliu
Troliile transportabile sau mobile sînt montate pe tractoare sau pe platforme auto, avînd astfel posibilitatea de a se deplasa, în timp scurt, de la o sondă la alta. Se construiesc pentru capacităţi mari, pentru ca să poată funcţiona la sonde cît mai adînci şi cu o gamă mare de viteze, ca.să poată executa operaţiile cele mai diverse (în general, cu patru viteze; în cazul transmiterii mişcării prin intermediul unei cutii de viteze, numărul de viteze poate creşte la 6, 8 şi chiar la 12).
Troliul de carotaj geofizice utilajul principal care intră în componenţa unei staţiuni de carotaj geofizic şi care serveşte la introducerea în gaura de sondă a cablului izolat în capătul căruia se găseşte conectat electrodul pentru carotajul electric sau radioactiv. Troliu! de carotaj asigură de asemenea extragerea din gaura de sondă a cablului cu electrod, la o viteză astfel fixată, încît prin intermediul unui colector să se poată colecta tensiunile electrice măsurate de electrod în gaura de sondă şi să se poată înregistra în camera oscifografică a staţiunii de carotaj.
Troliul de carotaj geofizic e constituit din: un motor de acţionare a tobei, un ambreiaj, un reductor de viteze, sistemul de angrenare cu roţi dinţate, cutia de viteze, frînă, toba pentru cablu, colectorul de tensiuni măsurate la peretele sondei, sistemul de aşezare a cablului pe tobă, un far pentru iluminarea gurii puţului, etc.
întregul utilaj, montat pe platforma unei remorci pe două roţi cu pneuri, e protejat de o capotă metalică prevăzută cu cinci uşi laterale.
Troliul pentru intervenţii şi reparaţii la sonde execută: curăţirea de nisip, lăcăritul, pistonatul, deparafinatul, etc.
Ca şi troliile de foraj, troliile de intervenţie sînt fixe.sem’b-portabile şi transportabile.
• Tendinţa tehnicii forajului modern e de a utiliza pentru intervenţie numai trolii transportabile, ceea ce prezintă avantajul de a se putea lucra la fiecare sondă cu un troliu mai puternic, cu mai multe viteze, şi deci executarea în timp mai scurt a intervenţiei. Cu trolij fixe acest lucru nu e posibil, deoarece ar fi necesare investiţii mari.
Trolii fixe se folosesc la sonde izolate situate la distanţe mari de restul şantierului şi în locuri greu accesibile, cum şi la sonde cari necesită intervenţii frecvente şi de durată. Ele sînt montate pe fundaţiile vechi rămase de la foraj sau pe fundaţii executate special în acest scop.
Cel mai simplu şi mai uşor troliu fix (fricţionul), folosit la sondele puţin adînci, pentru intervenţii şi reparaţii simple, e constituit dintr-o tobă pentru înfăşurarea cablului, dintr-una sau din două benzi de frînă şi un acuplaj cu fricţiune. Reducerea vitezei de la niotor la trol iu se obţine prjn: reductoare unitare, roţi dinţate, şaibe intermediare acţionate prin curele
III. Troliu manual.
1) manivelă; 21-22-23-24) mecanism demultiplicator, cu dublu angrenaj de roţi dinţate cilindrice; 3) tobă; 4) agborele principal; 5i-52) acuplaj de fricţiune; 6) pinion-piuliţă; 7) roată-clichet; 8) clichet;9) arborele secundar; 10) ungător; 11) carcasă.
sau prin lanţ rotary.
_ Celelalte trolii fixe sînt formate dintr-un ax principal Pe care se găseşte toba cu două benzi de frînă, din unu sau
late
sau trapezoidale
pentru a obţine diferite viteze la tobă, se face cu ajutorul unor gheare (bacuri). Unul dintre axurile intermediare e echipat cu o roată dinţată pentru antrenarea masei rotative. Instalarea troliilor la sondă se face pe marginea substructurii sondei sau pe o substructură proprie, iar în cazul troliilor cu platformă metalică, substructură e prelungită.
Troliile fixe sînt utilizate la sonde cu adîncimi de 2000---3000 m şi pentru operaţii de intervenţii sau reparaţii mai grele şi de durată mai lungă.
Troliile semitransportabi le sînt ut i I izate pentru operaţii de durată mai scurtă (sub 30 de zile), în scopul reducerii cheltuielilor de montare. Aceste trolii sînt montate pe o sanie, împreună cu reductorul şi cu motorul de antrenare, astfel încît pot fi transportate de la o sondă la alta prin remor-care de către un tractor, sau, uneori, dacă e cazul, pot fi transportate şi după ce au fost demontate.
Există: trolii semitransportabile montate fie în sondă, dacă există o fundaţie veche, fie la o distanţă de 15---20 m de sondă, cînd se ancorează în teren ; trolii fixe montate pe şasiu cu roţi, avînd un reductor sau o cutie de viteze între troliu şi motorul electric sau termic; trolii mai perfecţionate, constituite dintr-otobă echipată cu un acuplaj cu comandă pneumatică, iar între motor şi tambur, în locul reductorului se găseşte un convertisor hidraulic de cuplu, care acţionează ca o transmisiune automată şi îşi autoreglează viteza în funcţiune de cuplul rezistent şi de puterea pe care o furnisează motorul.
Troliul semitransportabil are un şasiu echipat cu o tobă de manevră sau cu două tobe: una de manevră şi alta de lăcă-rit, şi e echipat cu dispozitiv pentru antrenarea mesei rotative prin transmisiune cu lanţ. Troliul poate fi montat pe o platformă auto, devenind astfel un troliu transportabil.
Troliile transportabile sînt utilizate pentru intervenţii şi reparaţii de scurtă durată (5 * * *10 zile), ele intrînd în funcţiune imediat ce au fost aduse la sondă. Aceste trolii sînt montate pe tractoare cu şenile sau pe platforme auto. Troliile montate pe tractoare cu şenile se folosesc în cazurile terenurilor accidentate sau cu drumuri greu practicabile.
Autotroliile se folosesc în cazul terenurilor neaccidentate şi al drumurilor bune.
Troliile folosite în industria minieră şi în construcţii se construiesc cu 1 •••3 tobe. Troliile cu o tobă se folosesc pentru ridicare (latrafic redus) şi manevră. Tro-
Iiile cu două tobe se folosesc pentru ridicare (latrafic intens), o tobă ridicînd sarcini, iar alta cobo-rînd vasele pentru încărcare, şi Ia instalaţii obişnuite de screpere. Troliile cu trei tobe se folosesc la instalaţii speciale de screper, pentru manevrarea longitudinală şi transversală a screperului.
Din punctul de vedere al modului cum sînt acţionate, se deosebesc fie trolii cu acţionare manuală,fie trolii cu acţionare mecanizată. Troliile manuale, acţionate de 1 •••! manivele, se
dou
axuri intermediare şi din roţile dinţate utilizate pentru >merea a două sau patru viteze. Cuplarea roţilor dinţate,
folosesc pe şantiere de construcţii şi montaj. Ele asigură o forţă de tracţiune de 100“*10 000 kgf însă au o viteză foarte redusă (v. fig. III).
Troliu
6
Troliu
Troliile cu acţionare mecanizata folosesc un motor electric, cu aer comprimat, cu ardere internă sau cu abur. Cele mai răspîndite sînt troliile cu motor electric, folosindu-se de regulă motoare asincrone trifazate, cu rotor în scurt-circuit sau bobinat (ultimele permit un demaraj mai lin), şi uneori motoare serie de curent, continuu, în special în montaj Ward - Leonard .
Motoarele cu aer comprimat.cupis-toanesaucu rotor, se folosesc pe trolii miniere, în zone cu pericol de explozie sau în alte cazuri unde e introdusă o alimentare cu aer comprimatdar lipseşte reţeaua electrică. Troliile cu motor cu ardere internă (în general motor cu auto-aprindere) se folosesc ca trolii de manevră, în special în exploatările forestiere.
Troliile cu motor cu abur sînt totdeauna cu pistoane, de regulă cu doi cilindri orizontali. Sînt puţin folosite, în instalaţii vechi.
Transmiterea mişcării de la motor Ia organele de înfăşurare se face prin intermediul unui reductor de viteză. Se întîl-nesc trolii cu re-ductorul format din: două perechi de roţi dinţate cilindrice cu dinţi drepţi sau înclinaţi, libere sau închise într-o carcasă; şurub-melc şj roată elicoida-lă; angrenaje cu roţi conice; angrenaje planetare. Troliile cu angrenaje eli-coidale se folosesc, în special, Ia ascensoare, plane înclinate şi în alte locuri unde e necesară autoblocarea (numai la trolii cu motor electric). Reductoarele planetare se folosesc la trolii de manevră, cu motor electric sau pneumatic. Ele permit o construcţie foarte compactă şi permit cuplarea şi decuplarea tobelor cu motorul în funcţiune.
Troliile de ridicare sînt echipate cu dispozitive de frînare şi de siguranţă. Fîneţele pot fi cu bandă sau cu saboţi, cu acţionare pozitivă (prin apăsarea unei manivele sau pedale)
sau negativă, frîna fi ind strînsă automat printr-o contragreutate şi eliberîndu-se prin acţiunea manipulantului. După destinaţia lor, se deosebesc: frîne de lucru, cu ajutorul cărora se micşorează viteza şi se opreşte troliul, şi frîne de siguranţe cari intervin în caz de avarii, sau cari blochează organul de înfăşurare în timpul opririi. în majoritatea lor, frînele de siguranţă sînt acţionate de o contragreutate, echilibrată de un elec-tromagnet. în cazul scăderii tensiunii, determinată de producerea unor condiţii periculoase de funcţionare (depăşirea vitezei admise sau a limitei cursei, lipsacuren-tului electric) sau de acţionare de către manipulant, elect romagnetu I eliberează armatura sa şi contragreutatea acţionează frîna, adeseori prin intermediul unui amor-tisor, pentru aevi-ta o frînare prea bruscă. Frîna de manevră poate acţiona asupra oricărui arbore sau acuplaj din ansamblul instalaţiei (frînarea arborelui motorului de acţionare condu-cînd la dimensiuni minime). Frîna de siguranţă trebuie să lucreze direct asupra tobelor. Se întîlnesc şi construcţii la cari există o singură frînă, care serveşte atît ca f rînă de manevră, cît şi ca frînă de siguranţă. La troliile mari (aproximativ de la o putere mai mare decît 100 kw) acţionarea frînelor se face prin intermediul unor servomecanisme hidraulice sau pneumatice. La troliile de mînă se foloseşte, ca organ de siguranţă, un dispozitiv cu clichet. La troliile de manevră există uneori o singură frînă; alteori acesta lipseşte.
Dispozitivele de decuplare realizează modificările necesare în schema cinematică a troliului, pentru a permite ca aceasta să-şi îndeplinească funcţiunile sale. La unele tipuri de trolii transmisiunea mişcării de la motor la organul de înfăşurare ' permanentă, fără posibilităţi de decuplare (trolii de as'cens ^
T rolleit
7
Trombon
funie fără fine, trolii de plane înclinate cu transmisiune elicoidală sau cu aer comprimat şi o singură tobă) (v. fig. IV).
La celelalte feluri de trolii există dispozitive de decuplare a tobelor, după cum urmează:
La troliile pentru ridicarea sarcinilor cu o singură tobă, coborîrea sarcinilor se poate efectua fără ajutorul motorului
V. Troliu electric cu o singură tobă, decuplabilă.
1) ramă de oţel profilat; 2) motor electric; 3 şi 6) pinioane; 4 şi 7) roţi dinţate; 5) arbore intermediar; 8) pîrghie;9) tobă pentru înfăşurarea cablului; 10) frînă de bandă.
(prin frînare),fiind prevăzută posibilitateadecuplării tobei, prin deplasarea pin ionului intermediar sau a unui acuplaj (v. fig. V).
La troliile de ridicare cu două tobe, pentru plane înclinate duble, una dintre tobe e fixă, iar cealaltăe liberă pe arbore. Ea se cuplează cu arborele printr-o coroană dinţată, sau se prinde cu şuruburi de cealaltă tobă. Această dispoziţie asigură rotirea simultană a tobelor, dar permite deplasarea lor relativă, cînd e necesar să se regleze lungimea cablurilor.
La troliile de manevră de orice fel, cum şi la troliile de screper, motorul e în funcţionare permanentă, iar toba (tobele)
1.	Trolleit. Mineral.: AI4[0H|P04]3. Fosfat bazic de aluminiu, natural, cristalizat în sistemul rombic sau monoclinic. Se prezintă sub formă de mase compacte incolore.
2.	Trombari, sing. trombar. Zoo/., Agr., Silv.: Gîndaci dăunători din familia Curculionidae. V. Gîndacii de frunze, şi Gîndacii de rădăcini, sub Gîndac.
3.	Trombarin. Farm.: Sin. Pelentan (v.)p Tromexan.
4.	Tromba, pl. trombe. Meteor. V. Tipuri de vînt, sub Vînt.
5.	Trombinâ. Chim. biol.: Substanţă activă asemănătoare enzimelor, prezentă în sînge. Sub influenţa trombinei, fibri-nogenul din sînge e transformat în fibrină. Trombina se formează din trombogen, sub acţiunea catalitică a trombochina-zei. Această acţiune se manifestă numai în prezenţa ionilor de calciu. Trombogenul se găseşte în elementele figurate din sînge, numite trombocite. Cînd trombocitele se distrug, trombogenul se revarsă în sînge, transformîndu-se în trombină.
6.	Trombochinazâ. Chim. biol.: Sin. Tromboplastină (v.).
7.	Trombocitâ. Biol.: Fiecare plachetă sangvină care, împreună cu globulele albe şi eritrocitele, constituie elementele figurate ale sîngelui. Numărul lor pe 1 mm3 variază între 300 000 şi 500 000. Sînt elemente foarte mici, cu diametrul cuprins între 2 şi 4 miJimicroni; sînt purtătoarele enzimelor din sînge. Trombocitele iau parte activă în procesul coagulării sîngelui.
8.	Trombogen. Chim. biol.: Globulină care se găseşte în sînge şi care, sub acţiunea enzimatică a trombochinazei (v.), generează trombina (v.), care provoacă coagularea sîngelui, prin transformarea fibrinogenului în fibrină.
9.	Trombon, pl. tromboane: Instrument de suflat din familia trompetei, însă mult mai mare, folosit mai ales în fanfare. Sunetul e produs ca şi la trompetă, I ipind buzele de un muştiuc. Se deosebesc: trombonul cu culisă şi trombonul cu pistoane.
în trombonul cu culisa se poate obţine o succesiune de semitonuri descendente mărind lungimea tubului; culisa poate funcţiona numai acolo unde tubul are acelaşi diametru şi se găseşte la prima încovoiere pornind de la muştiuc. Corpul principal al instrumentului e susţinut cu mîna stîngă şi culisa e pusă în mişcare cu mîna dreaptă. La fiecare oprire a
VI. Troliu de screper.
1) motor electric; 2) roată dinţată; 3) arbore; 4) pinion; 5) roţi planetare; 6) coroană cu dinţi interiori; 7) ambreiaj; 8) bolţuri; 9) tobă.
se cuplează după necesitate. în acest scop,troliile de acest fel	culisei, se pot produce nu numai sunetul fundamental	cores"
sînt echipate cu transmisiune planetară separată pentru fie-	punzător lungimiitubului, dar şi armonice superioare ca:	tertă,
care tobă (v. fig. VI).	cvintă, etc.
Tromboplastina
8
Trompă de apă
a) la diferenţial flotant;
Trompele di b) Ia diferenţial cuasiflotant; planetar; 3) roată; 4)
în trombonul cu pistoane se obţine o succesiune de semitonuri ascendente, destupînd nişte găuri acoperite de clape şi cari se manevrează prin apăsare cu degetele. Astăzi se fabrică tromboane cu trei pistoane şi se folosesc mai des în muzicile militare. Trombonul cu culisă poate da tonuri mai juste, şi de aceea astăzi, încă, e preferat în orchestră pentru timbrul lui caracteristic.
1.	Tromboplastina. Chim. biol.: Promotor, pus în libertate din celule (în principal, din trombocite), prin ruperea acestora, în momentul în care se produce vătămarea vaselor sangvine. în procesul de coagulare a sîngelui se produce o transformare a fibrinogenului solubil (componentă a plasmei, cu caracter de
globul ină) într-un gel ireversibil şi insolubil, fibrină.
Această transformare are loc sub influenţaunei substanţe, trombina, care se formează la rîndul ei din protrombină, în prezenţa ionilor de calciu şi a unui promotor (tromboplastina). în organismul animal, vitamina K ia parte la sinteza protrombinei care are loc în ficat. în lipsa vitaminei K, această sinteză nu se produce, procesul de coagulare nedecurgînd în mod normal. Prin precipitarea ionilor de calciu din sînge cu ioni de oxalat, tromboplastina nu mai produce efectul său şi coagularea nu se produce. în acest mod se poate conserva sîngele, necoaguiat. în unele emoragii se întrebuinţează extracte cari conţin tromboplastină, de exemplu în produsele Coagulen şi Hemosistan. Sin. Trombochinază.
2.	Tromel, pl. tromele. Tehn., Prep min.: Sin. Ciur rotativ (v. sub Ciur 2), Sită rotativă.
s. ~ concentric. Prep. min.: Sită rotativă constituită din mai multe mantale coaxiale, cu ochiuri de mărimi diferite. Alimentarea se face pe mantaua interioară, care are ochiurile cele mai mari. Refuzul constituie o clasă, iar trecerea cade pe mantaua următoare, cu ochiuri mai mici, şi aşa mai departe, obţinîndu-se astfel mai multe clase, corespunzătoare dimensiunilor ochiurilor mantalelor.
4.	& multiplu.
Prep. min.: Sită rotativă a cărei suprafaţă (manta) are ochiuri de mărimi diferite, mai mici la partea în care se face alimentarea, şi mai mari spre capătul opus. Astfel, materialul e separat în mai multe clase de bucăţi de mărimi diferite, corespunzătoare dimensiunilor ochiurilor mantalei tronco-nului.
5.	Tromexan. For- Diferite tipuri de trompe (perspective şi secţiuni
macie.: Sin. Pelentan	plane).
(v,)> Trombarin.	trompă	cu arce succesive retrase; b) trompă
6.	Trompa, pl. conică; c) trompă în formă de cupolă ăpareiată. trompe. 1. Arh. : Element de arhitectură şi de construcţie, de zidărie, folosit pentru a permite racordarea unui element de construcţie cu
secţiune plană poligonală sau circulară (de ex.:turlă, cupolă) şi pereţii de susţinere aşezaţi pe un contur în general pătrat (v. fig.) sau destinat să susţină un element în consolă (de ex. un balcon). Formaşi structura trompelor variază cu rolul pe care-l au în construcţie ; de exemplu schimbare de plan, de colţ (intrînd sau ieşind), etc. După forma intradosului, pot fi trompe plane, cilindrice, conice, sferice, în arc mînăstiresc.
7.	Trompa. 2. Ut., Cs.: Sin. Hobot (v.).
8.	Trompa. 3. Tehn.: Manta metalică protectoare a unu arbore, imobilă faţă de el, arborele fiind montat în aşa fel în interior (de ex. pe bucele sau pe rulmenţi), încît să se
poată roti în jurul axei sale longitudinale. Trompa poate avea, împreunăcu arborele, toate mişcările oscilante ale acestuia.
La autovehicule, de exemplu, se folosesc trompele carda-
3
ferenţialului. c) la diferenţial semiflotant; resort; 5) rulment.
1) trompă; 2) arbore
n i c e, pentru arborii de transmisiune (numiţi arbori car-danici), şi trompele diferenţialului, pentru arborii planetari.— Trompele cardanice (v. fig. X/, sub Diferenţial) sînt solidarizate la un capăt cu carterul diferenţialului, iar la celălalt capăt au o articulaţie (în general, articulaţie sferică, numită oală cardanic ă). — Trompele diferenţialului (v. fig.) sînt solidare sau soildarizate la un capăt cu diferenţialul, iar la celălalt capăt (exterior) susţin resorturile de suspensiune; la diferenţialele flotante şi cuasiflotante (v. fig. a şi b), arborele planetar e centrat la un capăt din exteriorul trompei (prin butucul roţii), iar la diferenţialele semiflotante (v. fig. c), arborele planetar e centrat numai din interiorul trompei (în acest caz, arborele planetar e solicitat la torsiune şi la încovoiere).
9. ~ cardanicâ. Tehn. V. sub Trompă 3. io. ~a diferenţialului. Tehn. V. sub Trompă 3. n. Trompa de apa. Fiz.: Aparat de laborator pentru realizarea vidului parţial într-un recipient, alcătuit dintr-o manta racordabilă, printr-o conductă, la recipientul de vidat, manta în care pătrund un ajutaj receptor şi un ajutaj prin care iese o vînă de apă sub presiune. Vîna de apă antrenează, prin visco-zitate, gazul din jur, care formează Ia început, în jurul vinei, un strat, care se emu I-sionează apoi în apă. Existenţa stratului de gaz în jurul vinei de apă, la partea superioară a ajutajului receptor, e absolut necesară funcţionării trompei (v.fig.), la care aspiraţia se face direct de la presiunea atmosferică, fără vid preliminar.
Trompele de apă se construiesc, fie din sticlă, fie din metal sau din materiale plastice, şi sînt, în general, adaptate Ia robi netul unei canalizaţii de apă obişnuite. Sînt folosite pentnî a coborî presiunea gazului dintr-un recipient, .mai ales în labo ratoarele de chimie, unde, datorită construcţiei lor simnu" sînt preferate în toate cazurile în cari presiunea anei dT*’ conductă e suficient de mare (2 at) şi unde nu e necesar un 'd
Trompe de apă.
Trompetă
9
Tropicală, zonă —
mai înaintat decît 10 mm col. Hg. Acest vid Iimită al trompelor de apă e determinat pe de o parte chiar de construcţia trompei, iar pe de altă parte, de presiunea de vapori a apei. Cu trompa de apă, folosind apă la 20°, se poate obţine un vid de maximum 19 mm col. Hg, cu apă de 15° un vid de 14 mm col. Hg, iar cu apă de 10°, un vid de 10 mm col. Hg. Debitul, care variază între 8 şi 25 l/min, depinde de presiunea apei în conductă şi de diametrul ajutajului.
î. Trompeta, pl. trompete: Instrument de suflat, construit din metal, avînd îmbucătura ca şi a cornului, însă tubul mai lung.
Pentru a se produce uşor toată gama cromatică s-a modificat construcţia, introducîndu-se cilindre şi pistoane, obţinîndu-se trompeta cromatica (armonică), care e şi ea un instrument transpozitoriu şi poate produce notele cuprinse în intervalul:
. Mai folosite sînt trompetele în mi)?, fa şi sij?.
Sunetul trompetei e ascuţit şi puternic, însă asociat cu celelalte instrumente metalice devine impunător. Trompetele se folosesc în orchestre, cari conţin de obicei două trompete şi, uneori, trei (în compoziţiile lui Wagner).
2.	Trompeta de apa. C. f.: Piesă, în general de bronz, în formă de clopot, montată la capetele conductelor de apă ale tenderului şi ale locomotivei, care serveşte la susţinerea ţevii de legătură dintre cele două conducte ale vehiculelor (v. -fig.). Pentru obţinerea unei legături continue şi etanşe,
A
Troosti ta de revenire se formează la 350* • *400°, prin descompunerea martensitei din oţelul călit. Conţine carbonul separat, sub formă de cementită fin dispersată în masa de ferită, şi păsţrează aspectul acicular caracteristic martensitei. E mai puţin dură şi mai rezistentă decît osmondita şi sorbită. La atacul cu o soluţie 1 /100de acid clorhidric în alcool, culoarea ei devine închisă.
Troostita de c â I i r e se obţine prin căi i re, de la temperaturi mai joase decît cele corespunzătoare punctului Ar[ şi cu o viteză de răcire mai mare decît în cazul sorbitei de călire. Viteza de răcire maximă la care se poate forma troostita are valoarea egală cu viteza critică superioară de răcire, peste această valoare formîndu-se excluziv martensita. Troostita de călire se deosebeşte de cea de revenire, avînd o structură mai mult lamelară şi proprietăţi mecanice inferioare.
9.	~ acicularâ. Metg.: Sin. Bainită (v.). V. ş» sub Fier-carbon, aliaje
10.	Tropacocainâ* Farm.: Alcaloid din grupul tropanului; benzoil-pseudotropină. Are p.t. 49°, e solubilă în alcool, în eter, cloroform, benzen, eter de petrol, acizi diluaţi şi uşor solubilă în apă. Tropacocaina se găseşte, alături de cocaină, cinamil-cocaină, truxilinele a şi (3 (esteri ai acidului truxilic cu metil-ecgonina, etc.), în frunzele arbustului Erythroxylon coca, care creşte în regiunea muntoasă a Americii de Sud. Clorhidratul de tropacocaină, care se prezintă sub formă cristalizată, are p. t. 270---2800, cu descompunere; e solubil în apă, cu reacţie neutră, fiind uşor de sterilizat. Se întrebuinţează în Medicină pentru obţinerea anesteziei locale şi spinale.
11.	Tropan. 1. Chim., Farm.: Compus azotat cu structură eterociclică, conţinînd un nucleu pirolidinic condensat cu unul
H,C-
Trompetă de apă.
1) conductă de apă; 2) trompetă; 3) manşon de cauciuc; 4) mufă filetată.
flexibile (necesară, datorită mişcării tenderului faţă de locomotivă, în timpul mersului), ţeava de legătură are la capete manşoane de cauciuc, cari se pot umfla în interiorul trompetelor, prin rotirea unor mufe cu filet, asigurînd astfel etanşeitatea legăturii.
3.	Trona. Mineral.: Na3H(C03)3-2 H20. Carbonat bazic de sodiu, hidratat, depus în lacurile fără scurgere din Nevada (Statele Unite), Venezuela, etc., şi exploatat pentru fabricarea sodei. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare sau prismatice, formînd de cele mai multe ori cruste cristaline. E incolor, alb sau galben şi prezintă clivaj perfect după (100). Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 2,17. Nu se dezagregă în aer.
4.	Troncon, pl. tronconuri. Geom.: Partea unui con cuprinsă între baza acestuia şi o secţiune paralelă cu această bază. Sin. Trunchi de con.
5.	Tronconic. Gen.: Calitatea unui obiect de a avea forma de troncon (v.).
6.	Tronson, pl. tronsoane. Gen., Tehn.: Porţiune distinctă dintr-un obiect de lungime mare faţă de celelalte dimensiuni, care se extinde în lungimea obiectului şi, fie că e detaşată din acesta (de ex. tronson dintr-o bară), fie că încă nu e reunită la acesta (de ex.: tronson de şosea, de conductă, etc.), fie că diferă funcţional de rest (de ex.: tronsonul de încărcare în buclă, din staţia de încărcare a unui funicular; tronsonul sau brîul tras al unei curele de transmisiune).
7.	Troostit. Mineral.: Varietate de willemit (v.) de culoare roz, care conţine mangan.
8.	Troostita. Metg.: Constituent structural al oţelului, obţinut prin tratament termic. După tratamentul prin care au fost obţinute, se deosebesc trooştjtă de revenire şi troostjtă de călire.
CH		ch2
| NCH3 I	| ch2
I -CH		I ch2
piperidinic. E elementul de structură principal din molecula cocainei, care e esterul dublu cu alcool metilic şi acid benzoic al l-ecgoni-nei (acid aminohidroxitropan), Prin aceasta, cocaina se înrudeşte structural cu alcaloizii din Solanacee, de tipul atropinei. S-a stabilit că sistemul ciclic al tropanului e necesar pentru a obţine o acţiune farmacologică optimă a cocainei şi a altor derivaţi de sinteză, cu calităţi anestezice locale. E lichid, cu p. f. 167°, D2£=0,931, miscibil cu apă rece. Se găseşte" sub formă de alcaloizi în diferite specii de plante din familia Solanaceelor, Convolvulaceelor, Disocoreaceelor şi Eritroxilaceelor.
12.	Tropan, pl. tropane. 2. Mine: Grindă înţepenită, în general, la ambele capete, în pilugi (v.), şi care suportă armaturile aşezate deasupra ei.
13.	Tropeolin. Ind. text.: Nume comun pentru o grupă de indicatori de culoare, cari servesc la verificarea stării acide sau bazice a soluţiilor folosite în tehnologia chimică textilă şi în laboratoarele pentru analize şi încercări de materiale textile. Se deosebesc: Tropeolin 0(8), constituit din acid re-zorcinazobenzensulfonic şi din care, o picătură de soluţie apoasă (0,1 %) avînd culoare galbenă, turnată într-o soluţie cu pH 11 •••13 virează culoarea în oranj brun ; Tropeolin 00(8), constituit din difenilaminoazo-p-benzen-sulfonat de sodiu şi din care, o picătură de soluţie apoasă 1 %, avînd culoarea roşie, într-o soluţie oarecare, cu pH-u\ 1,3***3,2, virează în galben; Tropeolin 000 (8), constituit din acid a-naftolazobenzen-p-sul-fonic şi din care, o picătură de soluţie apoasă 0,1 % de culoare galbenă, turnată într-un lichid oarecare cu ^H-ul 7,6***8,9, virează în roz-roşu.
14.	Tropical, aer Meteor. V. sub Aer 1.
15.	Tropicala, zona Geogr,: Zonă climatică situată dincolo de 10° latitudine nordică şi sudică, caracterizată prin precipitaţii cuprinse între 800 mm şi 2000 mm. în emisfera nordică, aceste precipitaţii cad în intervalul de timp din mai pînă în august-septembrie, adică în timpul cînd soarele e la zenit (solstiţiu de iulie)sau e apropiat. Din octombrie în martie
Tropicale, soluri
10
Tropism
ploile sînt excepţionale, zona tropicală făcînd parte din domeniul alizeelor. Anul se împarte astfel într-un anotimp umed (vara) şi un anotimp uscat (corespunzător iernii).
Ca vegetaţie, în zona tropicală predomină savana (v.), la care se' adaugă izolat pâdurile-galerii.
Savana, caracteristică Africii, se numeşte în America de Sud campos.
Hidrografia zonei tropicale e formată din mlaştini cari apar pe fundul văilor şi al depresiunilor, şi din rîuri mai puţin abundente decît cele din zona ecuatorială, cu regim de ape crescute în sezonul umed şi cu regim de ape scăzute în anotimpul uscat.
1.	Tropicale, soluri Ped.: Soluri formate în climă cu temperatură medie anuală puţin diferită de 25°, determinate zona! de cantitatea de precipitaţii, iar intrazonal de micro-relief, de rocă şi de permeabilitatea acesteia.
în zona de pădure foarte umedă, cu precipitaţii medii anuale de peste 1500 mm, pe pantele cu roci bazice, se formează soluri feralitice tipice (laterite). Pe roci acide şi cu drenaj insuficient se formează soluri roşii slab feralitice. Cînd drenajul e imperfect se formează soluri negre tropicale. în zonasavanei cu păduri, cu precipitaţii între1000 mm şi 1500 mm, cu anotimp uscat de 5***7 luni pe an, predomină formaţiile de carapace (cuirase) feralitice şi, în petice, soluri roşii feralitice. în zona cu precipitaţii sub 1000 mm şi anotimp uscat cu peste 8 luni pe an, se găsesc carapace fosile, soluri feruginoase tropicale, iar în depresiuni, carapace feruginoase cu apă freatică aproape de suprafaţă.
La altitudini de peste 2000 m, unde temperatura scade !a 15° şi chiar mai puţin, se găsesc soluri feralitice humifere, iar pe substrat nisipos chiar podzoluri.
2.	Tropicalizare. Tehn.: Ansamblu! de operaţii pentru a face o piesă, un aparat sau o instalaţie rezistentă Ia clima tropicală.
Principalii factori legaţi de clima tropicală, cari acţionează defavorabil asupra produselor tehnice, sînt umiditatea ridicată a aerului şi variaţiile mari de temperatură. Pentru a se realiza o protecţie contra umidităţii se utilizează construcţii etanşe şi acoperiri cu straturi protectoare rezistente la umezeală.
Tropicalizarea prezintă o importanţă deosebită în special la aparatele electrice şi electronice. în prezent se fabrică în mod obişnuit astfel de aparate în variante tropicalizate, destinate funcţionării în regiunile tropicale şi ecuatoriale.
3.	Tropice, sing. tropic. Geogr.: Cercurile de pe suprafaţa Pămîntului, paralele cu ecuatorul şi situate la latitudinea de 23°27/ nord şi sud de acesta. Tropicul nordic (boreal) se numeşte Tropicul Cancerului, cel sudic (austral) Tropicul Capricornului, iar zona cuprinsă între cele două tropice se numeşte zonă intertropicalâ. în această zonă razele solare cad aproape perpendicular pe suprafaţa scoarţei terestre tot anul — şi zilele sînt aproape egale cu nopţile (între ziua cea mai lungă şi ziua cea mai scurtă e o diferenţă de durată de numai 2 1/2 ore).
4.	Tropinâ. Farm.: Aminoalcool natural care derivă dintr-un compus fundamental, tropanul, şi care se obţine prin extracţie din unele specii de plante, din familiile Solanaceelor, Convolvulaceelor, etc. Tropina e o bază terţiară, care conţine o grupare N-metil şi un hidrcxil alcoolic la C3.
Prin esterificarea hidroxiIu- ,, r______
lui din poziţia C3, cu diferiţi 2 7 acizi ca: tropic, veratric, ben-zoic, isovalerianic, tiglic, cina-mic, truxilic, etc. se obţin numeroşi alcaloizi cu proprietăţi asemănătoare, dintre cari: hiosciamina, atropina, con voi amina, scopolamina,cocaina, tropacocaina, etc., fojosiţi în terapeutică.
Prima sinteză a tropinei a fost realizată plecînd de laciclo-heptanonă (suberonă).
h2c-
CH	 I1 NCH3	2CH2 3CHOH
|s	4|
CH		—ch2
5.	Tropism, pl. tropisme. 1 .Bot.: Fenomen de mişcare şi de orientare, care se manifestă la plante, de obicei prin curburi, şi, mai rar, prin torsiuni, ale organelor cilindrice ale acestora, cu scopul de a-şi găsi materia primă şi energia necesară asimilării substanţelor organice. Mişcarea se execută parale! cu direcţia unor excitante (ortotropâ) sau într-un plan perpendicular sau oblic faţă de direcţia excitantului (plagiotropa), intensitatea tropismelor măsurîndu-se cu ajutorul unghiului produs prin curbură.
Spre deosebire de mişcările plantelor libere (mişcări de lo-comoţiune), la plantele fixate tropismele sînt lente şi orientează organele plantelor unele, faţă de altele. în unele’cazuri, mai rare, şi la plantele fixate se produc mişcări energice vizibile cu ochiul liber (de ex.: mişcarea frunzelor la Mimosa spe-gazzini; închiderea valvelor la planta carnivoră Dionaea musc.; etc.).
După natura excitantului, se deosebesc: geotropismul, foto-tropismul, tigmotropismu!, chemotropismui, hidrotropismul, aerotropismui, termotropismul, reotropismul, traumatotro-pismul, galvanotropismul.
Geotropismul (v.) e legat de atracţiunea gravitaţională a pămîntului. Astfel, tulpina principală a unor arbori (de ex.: brad, molid) e totdeauna verticală, oricît de înclinat ar fi terenul pe care aceştia cresc; ramurile de ordinul I, cari pleacă de pe tulpina principală, formează acelaşi unghi cu aceasta, în timp ce ramurile de ordinele II, II!, IV, etc., se orientează în toate direcţiile. La o plantulă, rădăcina şi tulpina principală sînt verticale (ortogeotrope), avînd direcţia paralelă cu forţa de atracţiune a pămîntului; rădăcina e pozitiv ortogeotropă, iar tulpina, negativ ortogeotropă.
Prin excitaţia geotropă se produc în organele plantelor şi alte modificări. Astfel, la hipocotile şi la rădăcini, ^>H-ul e mai scăzut pe faţa convexă decît pe faţa concavă. Catalaza are o activitate mai mare pe faţa concavă decît pe faţa convexă; pe faţa inferioară, zahărul reducător e în concentraţie mai mare decît pe faţa superioară; la rădăcini, sediul excitaţiei geotrope e în vîrful său, iar sediul reacţiei se află spre bază.
Un caz special de geotropism e plăgi ogeotropis-m u I, care orientează organele unor plante perpendicular sau oblic faţă de direcţia gravitaţiei. Se deosebesc: organe plagio-geotrope cu simetrie radială (de ex.: rizomii, ramurile de ordinul I ale tulpinii şi ale rădăcinii) şi organe plagiogeotrope cu simetrie bilaterală (de ex.: frunzele şi florile).
Fototropismul (v.), legat de direcţia razelor de lumină, se manifestă diferit, faţă de diversele organe ale plantelor. De exemplu: la o plantă de muştar, tulpina se orientează în direcţia razelor de lumină, respectiv spre intensitatea mai mare a acestora (e pozitiv ortofototropă); rădăcina se curbează în sensul opus razelor de lumină, respectiv spre intensitatea mai mică a acestora (e negativ ortofototropă); frunzele se orientează, în parte, pasiv, prin curbura tulpinii, şi în parte prin mişcări proprii, aşezîndu-se astfel încît razele de lumină să cadă perpendicular pe faţa lor superioară, fiind astfel transversal fototrope, respectiv plagiofototrope.
Mişcări fototrope execută atît organele unicelulare cît şi cele pluricelulare ale algelor, ale ciupercilor, fanerogame-lor, etc. La numeroase plante, organele pozitiv fototrope, iluminate cu raze orizontale, cresc oblic, în direcţia rezultantei dintre acţiunea luminii şi a gravitaţiei.
Plantele reacţionează fototrop faţă de diferitele radiaţii ale spectrului solar, fund mai sensibile fată de radiaţiile albastre şi violete şi mai puţin sensibile fată de celelalte radiat i
Frunzele reacţioneaza faţă de direcţia Inm'n-- eraAd‘a-M: limbul perpendicular pe lumina difuză rU -n+	\	^ezmdu"Jl
X lumina că rJs	nu2:a’ de intensitate optima,
astfel ca lumina să cadă pe faţa superioară
a limbului.
Tropism
11
T rotoar
în asociaţiile vegetale (de ex. în pădure), fototropismul are un rol important, frunzele orientîndu-se spre lumină, chiar atunci cînd razele cad lateral.
Tigmotropismul, foarte răspîndit în regnul vegetal, reprezintă îndoirile organismelor plantelor, provocate de excitaţii de contact. Fenomenul se produce la cîrcei (de ex.: la leguminoase, la cucurbitacee, etc.), la peţiolul unor frunze, la tulpinile unor plante tinere şi la rădăcinile adventive ale unor plante (de ex.: la Vanilia, la Syngonium podophyilum, etc.).
După ieşirea lor din muguri, cîrceii cresc foarte repede, executînd mişcări de circumnutaţie şi descriind un con răsturnat, datorită creşterii mai intense pe una dintre feţe. Cîrcelul îşi dublează, uneori, lungimea, în cursul unei zile, îşi încetineşte apoi creşterea, pentru ca după un anumit timp să o accelereze din nou. Răsucirea cîrcelului sub formă de elice începe cu baza şi se sfîrşeşte cu vîrful.
Chemotropismul e provocat de concentraţia inegală a unei substanţe chimice, pe două feţe opuse ale organelor respective. Se deosebesc: un chemotropism pozitiv, cînd curbura orientează vîrful unui organ spre concentraţia mai mare, şi un chemotropism negativ, cînd vîrful e orientat spre concentraţia mai mică a substanţei. Fenomenul se observă cu uşurinţă, la rădăcinile plantelor superioare, la ciuperci (hifele acestora se orientează spre substrat cu ajutorul chemotropismului), la tuburile polinice ale unor flori (nu reacţionează faţă de zaha-roză sau faţă de aminoacizi, dar reacţionează faţă de anumite substanţe proteice), etc.
Concentraţii diferite ale cationilor şi ale anionilor deter-minînd o diferenţă de potenţial electric, chemotropismul poate fi explicat prin orientarea organelor plantelor faţă de potenţialul electric, ca un caz de electrotropism.
Hidrotropismul sau higrotropismul e provocat de diferenţa de concentraţie a vaporilor de apă, de o parte şi de alta a organelor plantelor (în zona de creştere a acestora). Rădăcinile reacţionează puternic la o scădere a concentraţiei vaporilor de apă de 0,4%, pe o distanţă de 1 cm. Rădăcinile, rizoizii de pe talul hepaticelor şi de pe protaiul ferigelor, tuburile polinice, rădăcinile adventive (negativ fototrope), etc. sînt pozitiv higrotrope; unele tulpini (de ex.: la in, cartof, etc.) sînt negativ higrotrope.
Aerotropismul se produce în cazul cînd pe feţele opuse ale rădăcinii şi tulpinii, în lungul zonelor de creştere, se găsesc concentraţii diferite de 02. Faţă de concentraţii mici de C02, reacţionează pozitiv, la început, şi negativ, ulterior, în timp ce concentraţii mari de C02 provoacă, de la început, reacţii negative. Organele plantelor sînt indiferente faţă de concentraţii inegale de H2 şi N2.
Termotropismul se produce în direcţia unui obiect cald, aşezat în apropierea unui organ al plantelor. Curburile apar la o diferenţă de temperatură de 6° pe 1 cm, fiind vizibile chiar la diferenţe de 2° pe 1 cm. Rădăcinile cu vîrful tăiat execută mişcările termotrope ca şi cele normale, ceea ce demonstrează că perceperea excitaţiilor termice nu se produce în vîrful rădăcinii.
Reotropismul e provocat de curenţi de apă cari conţin şi săruri disolvate. Rădăcinile se îndreaptă spre direcţia din care vine curentul respectiv, fiind astfel pozitiv reotrope. Sediul perceperii se află atît în vîrful cît şi în zona de creştere a rădăcinii.
Traumatotropismul e produs de înţeparea unui organ la plantei, de atingerea cu azotat de argint, etc. Perceperea excitaţiei, la rădăcină, se face atît la vîrful cît şi la regiunea de creştere. Curbura pozitiv traumatotropâ se explică printr-o încetinire a creşterii celulelor rănite. Un excitant electric puternic provoacă o încetinire a creşterii celulelor, iar un excitant electric mai slab provoacă o stimulare a creşterii acestora.
Galvanotropismul e provocat de o soluţie apoasă prin care trece un curent electric continuu, perpendicular pe axa longitudinală a unui organ. Faţa rădăcinii, dinspre polul negativ, devine concavă. Tulpinile se curbează în sens opus. Curburi asemănătoare apar şi în cazul cînd organele plantelor se găsesc într-un cîmp electrostatic.
1.	Tropism. 2. Biol.: Proprietatea în baza căreia anumite substanţe, introduse în organisme vii, se localizează în anumite organe ale acestora.
2.	Tropofile, specii Geobot.: Specii vegetale cari se dezvoltă alternativ ca plante higrofile (v. Higrofile, plante ^) şi plante xerofile (v. Xerofile, plante ^).
Astfel, în regiunile tropicale, unii arbori îşi pierd frunzele în timpul perioadei de secetă, căpătînd un aspect dezertic de plante xerofile (tulpinile şi ramurile sînt lemnoase, solzii mugurilor au o cuticulă groasă), în timp ce în perioada de ploi se dezvoltă frunze cu caracter de plante higrofile. Majoritatea arborilor din regiunile temperate capătă iarna aspect de plante xerofile, iar vara, de plante higrofile, coniferele, ca şi unele angiosperme, din aceste regiuni, fiind xerofile aproape tot timpul anului, şi numai primăvara, un timp scurt, fiind higrofile.
3.	Tropopauzâ, pl. tropopauze. Meteor. V. sub Atmosferă 1 ■
4.	Troposferâ. Meteor. V. sub Atmosferă 1.
5.	Troscot. Bot.: Polygonum aviculare. Plantă erbacee din familia Polygonaceae, cu tulpina tîrîtoare şi ramificată. Are ramuri cu frunze mici, eliptic-lanceolate sau Iinear-lanceolate, aspre pe margine, şi flori ermafrodite, verzi (pe margine roşii sau albe), aşezate la baza frunzelor, solitare sau cîte 2-*-4, avînd periantul cu cinci diviziuni aproape egale, opt stamine şi ovarul cu trei stile scurte, terminate cu trei stigmate capitate. Fructul e o nuculă trigonală. Troscotul e o buruiană anuală, care creşte frecvent la marginea drumurilor, în locuri necultivate şi în semănături. Se întrebuinţează la alimentarea porcilor. Sin. Sporiş, Tîrsoacă, Troscovă.
6.	Trotil. Expl.: Sin. Trinitrotoluen (v.).
7.	Trotman, ancora Nav.: Ancoră cu braţe articulate, la care acestea pot oscila în planul fusului ancorei (singura ancoră de acest tip). Ancora Trotman mai e echipată şi cu o traversă rabatabilă, care nu permite punerea la post în nară (v.). Acest tip de ancoră e puţin folosit (v. fig.).
8. Trotoar,	pl. trotoare.
Drum.: Fîşie de teren amenajată special în lungul părţilor laterale	Ancoră	Trotman.
ale unei străzi sau în jurul unei
construcţii şi rezervată circulaţiei pietonilor. Trotoarele străzilor se amenajează de obicei pe ambele părţi ale părţii carosabile şi numai în unele cazuri (construcţie stradală asimetrică) se fac pe o singură parte. La străzile cu două sau cu trei căi, benzile de separaţie dintre căi pot servi şi ca trotoare.
Lăţimea trotoarelor se stabileşte în funcţiune de tipul străzii, de intensitatea de circulaţie a pietonilor, de felul clădirilor de pe stradă, de lăţimea şi de ansamblul arhitectonic al străzii. Pentru determinarea lăţimii trotoarului, se ia ca unitate de calcul banda ocupată de un pieton în mişcare, a cărei lăţime variază între 0,75 m (la străzile cu clădiri de locuit) şi 0,90 m (lîngă gări, magazine, pe arterele principale şi pe bulevarde).
Capacitatea de circulaţie considerată pentru calculul unei benzi e de 750*,*800 persoane/oră, deoarece viteza de circulaţie a persoanelor depinde de vîrsta acestora. în medie se poate considera că viteza de circulaţie a pietonilor variază între 0,7 şi 1,2 m/s. La trotoarele străzilor cari au magazine la parterul
Trotoar acoperit
12
Trotoar acoperit
%
1
_t i
I. Profiluri transversale folosite la proiectarea trotoarelor.
clădirilor se consideră o capacitate de 600 persoane/oră, iar pentru bulevarde se consideră capacitatea de 500 persoane/oră.
Se recomandă ca numărul benzilor pentru circulaţia pietonilor pe trotoarele străzilor principale să nu fie mai mic decît şase, iar pe cele secundare, să fie de cel puţin patru. Pe trotoarele străzilor de locuinţe se recomandă să fie cel puţin două benzi. Pe străzile cu întreprinderi comerciale mari, cu instituţii, săli de spectacole, etc. se recomandă ca numărul benzilor pe un trotoar să nu fie mai mic decît opt.
în profil transversal, trotoarele se proiectează, în general, după una dintre cele patru scheme din fig. /; ele au o parte amenajată pentru circulaţia pietonilor şi o parte (sau mai multe părţi) pentru plantaţii, pentru stîlpii de iluminat, pentru aşezarea sub trotoar a diferitelor reţele subterane edilitare, pentru posibilitatea de lărgire a părţii carosabile, etc. Cînd se instalează pe trotoare stîlpii necesari iluminatului străzii, cei ai liniilor de tramvai, de telefon, telegraf, etc., se lasă în lăţimea trotoarelor o rezervă de protecţie de 0,75*• *1,00 m, între marginea stîlpuIui şi rigola părţi i carosabile, iar pentru un şir de arbori se lasă o fîşie lată de 2,00 m. De asemenea se Iasă şi o fîşie de rezervă, de 0,50 m lăţime, în lungul frontului clădirilor.
Pentru a permite amplasarea sub trotoar a unui număr cît mai mare de reţele tehnice-sanitare se poate amenaja de-a lungul trotoarelor (în imediata apropiere a clădirilor) o peluză, cu lăţimea de 2---3 m, cu bordură de-a lungul soclului clădirii. Această măsură e raţională numai pentru străzile din cartierele locuite, pe cari nu sînt clădiri de utilitate publică (magazine, teatre, instituţii), deoarece aceste peluze îngreunează accesul la vitrine şi trebuie să se amenajeze spaţii de traversare a lor prea dese.
Pe străzi cu întreprinderi comerciale mari, administrative şi săli de spectacole, lăţimea trotoarelor nu e normată şi se stabileşte în funcţiune de ansamblul arhitectonic general al străzii. în acest caz, numărul benzilor de circulaţie a pietonilor trebuie să fie de cel puţin zece.
în general, se recomandă următoarele lăţimi pentru trotoare: la magistrale orăşeneşti de folosinţă generală, 8,5 m; la magistrale raionale, 6,0 m; la străzi cu clădiri de locuit, 3,0 m.
Practic, se consideră că raportul dintre lăţimea trotoarelor şi lăţimea totală a străzii dintre alinierile construcţiilor e de 1 :5-1 : 8.
Spre partea carosabilă, marginea trotoarelor se amenajează cu o bordură de piatră sau de beton (v. Bordură), pentru a separa circulaţia pietonilor de circulaţia vehiculelor şi a împiedica inundarea trotoarului de către apele pluviale colectate de pe partea carosabilă. în străzile cu pavaj de bolovani (caldarîm), separarea se face cu un mic taluz cu înclinarea 1:1, pavat cu bolovani mici.
Nivelul superior al bordurii trotoarelor se aşază la cel puţin 8---10 cm şi la cel mult 15--20 cm deasupra nivelului marginii părţii carosabile.
De obicei, toate trotoarele unei localităţi sînt aşezate la aceiaşi nivel. în oraşele cu teren accidentat, trotoarele pot fi aşezate însă şi la niveluri diferite (v. fig. //).
i
Trotoarului i se dă o pantă transversală spre partea carosabilă de 1***3% (în funcţiune de felul îmbrăcămintei lui), pentru asigurarea scurgerii apelor în rigola străzii.
în profilul în lung, trotoarul urmează decIi-vitatea străzii, muchia superioară a bordurii fiind paralelă cu linia roşie a axei părţii carosabile. Cînd declivitatea depăşeşte o anumită limită, pentru uşurarea circulaţiei pietonilor, se introduc din distanţă în distanţă trepte.
Ca şi partea carosabilă a străzi i, trotoarele sînt formate din fundaţie si din îmbrăcăminte.
II. Trotoare aşezate !a niveluri diferite.
Fundaţiile sînt de nisip, de alicărie, bolovani, zgură, iar pe străzile şi pieţele importante, ele au un strat de beton mai slab.
Pentru asigurarea scurgerii apelor din burlane spre rigola străzii, se execută adesea, în îmbrăcămintea trotoarului, o mică rigolă ca o albie, Iată de circa 15 cm şi adîncă de 2***3cm. Soluţia cea mai bună e însă racordarea burlanelor direct la conductele de canal, fără a se admite scurgerea apelor pe trotoare.
îmbrăcămintea trotoarelor se execută din asfalt turnat, din plăci de asfalt, din beton de ciment, pavaj de mozaic cu calupuri mici, plăci ceramice sau plăci de beton (confecţionate uneori cu cimenturi colorate), din cărămidă de construcţie, dale de piatră, bolovani, klinker, etc.
Trotoarele amenajate pe teritoriul întreprinderilor industriale pot fi principale sau secundare.
Trotoarele principale sînt amenajate la intrarea principală şi conduc la corpurile principale, la anexele sociale sau la cantină, iar cele secundare servesc pentru accesul la celelalte construcţii ale întreprinderii.
Pentru o intensitate de circulaţie mai mică decît 50 pietoni/oră, la trotoarele secundare, respectiv mai mici decît 15 lucrători/schimb, la cele principale, se admite un trotoar cu o singură bandă de circulaţie, de 1 m lăţime.
La drumurile cu intensitate de transport mai mică decît 5 autovehicule/oră amenajarea trotoarelor nu e obligatorie, dacă nu e reclamată de circulaţia pietonilor.
în punctele de aglomeraţie, lăţimea trotoarelor se măreşte, determinîndu-se considerînd un debit de patru oameni/m2.
Declivitatea maximă a trotoarelor e de 6%, cu excepţia celor din jurul clădirilor, la cari se admit decIivităţi pînă la 8%. Dacă terenul nu permite adoptarea unei pante sub 6%, trotoarul se împarte în terase, cu pante sub această limită, separate între ele prin cel puţin trei trepte.
Pe teritoriul industriilor, trotoarele se pot amenaja independent de drumuri, astfel: în lungul clădirilor (atît pentru protecţia construcţiilor contra infiltraţiei apelor provenite din precipitaţii, cît şi pentru circulaţie); la cel puţin 2 m de clădire, dacă apele pluviale nu sînt colectate prin’jgheaburi şi burlane; în lungul drumurilor, la marginea părţii carosabile; cu interval între partea carosabilă şi trotoar;’la cel puţin
3	m de axa liniei căii ferate a întreprinderii.
î. ^ acoperit. L/r^** Trotoar folosit, în general, în oraşe al căror climat prezintă temperaturi înalte sau precipitaţii abundente, pentru a apăra pe pietoni de intemperii. Acoperirea se realizeaza pnntr-o colonadă care, în general, face parte integrantă din parterul clădirilor amplasate în lungul străzilor.
Trotoare de pod
13
Truc de cimentare
1.	~ de pod. Pod.: Platformă amenajată în lungul uneia sau al ambelor părţi laterale ale căii de circulaţie de pe un pod, în scopul asigurării circulaţiei pietonilor pe pod. Trotoarele de pod pot fi amenajate între grinzile principale marginale ale podului, sau în afara acestora. în ultimul caz ele sînt susţinute de console de lemn, de metal sau de beton armat, ori sînt constituite dintr-o placă de beton armat în consolă,
—	în funcţiune de felul podului.
Nivelul trotoarului de pod e cu 10"*15 cm deasupra nivelului căii, la podurile rutiere, pentru a împiedica urcarea vehiculelor pe trotoar. Muchia dinspre cale a trotoarului se protejează cu un fier cornier.
La partea exterioară, trotoarele sînt mărginite de o balustradă.
2.	~ de protecţie. Urb.: Trotoar amenajat în jurul unei clădiri, pentru a evita infiltrarea apelor provenite din precipitaţii. Trotoarul urmează conturul construcţiei, are lăţimea de 0,75***1 m cînd nu e folosit şi pentru circulaţia pietonilor, pînă la 2 m cînd e circulat şi de pietoni, şi de cel puţin 2,00-**2,25 m, cînd terenul e constituit din loess macroporic sensibil la înmuiere.
3.	Troţâ, pl. troţe. Nav.: Dispozitiv care serveşte*la încrucişarea (fixarea) vergilor pe arbori. Troţa e compusă dintr-un manşon sau dintr-o brăţară, care cuprinde verga, o furcă, care
jsusţine brăţara, şi unul sau mai multe inele, cari fixează furca de catarg (v. fig. /). La navele mai mici sau la îmbarcaţiuni, troţa
1) coloană; 2) cercul troţei; 3) furcă; 4) brăţară; 5) vergă.
lemn.
1) parîme; 2) măr; 3) scoarţă; 4) ochi.
e făcută din parîmă de cînepă înfăşurată în piele sau. din parîmă de sîrmă flexibilă. Troţele permit oscilarea vergilor, cu excepţia navelor cu propulsiune mecanică, la cari troţa, neavînd furcă, verga nu se poate roti.
La navele cu arboradă de lemn, troţa velelor superioare se compune dintr-o centură (care reazemă pe catarg) formată din 3**-4 sau le trecute prin mere de lemn (v. fig. II), distanţa dintre saule fiind menţinută prin piese de lemn numite scoarţe. Capetele sau-lelor se împreună prin legături, în fiecare parte a troţei rămînînd numai cîte două saule cu ochi ma-tisit la capăt, între cari se prinde verga. Picul are o troţă compusă dintr-o singură saulă cu mere de lemn.
4.	~a cîrmei. Nav.: Transmisiune cu ajutorul căreia se imprimă cîrmei mişcările timonei (v. fig.). Troţa e formată din: parîmă de sîrmă sau bare de metal, lanţ de transmisiune, întinzătoare, raiuri, turnicheţi şi apărătoare.
5.	Trouton, regula lui Chim. fiz.: Raportul dintre căldurile molare de evaporare A ale lichidelor, măsurate la tem-
Transmisiune de troţe de la timonă la cîrmă.
1)	tobă (acţionată de timonă).
2)	troţe; 3) raiuri; 4) eche.
peratura de fierbere (p=1 at), şi temperaturile absolute de
fierbere T, e un raport constant pentru lichidele cu molecule
a i..t _ . _ cal
neasociate: A/T=21,5--------—^ .
mol K
Pentru lichidele cu temperatura de fierbere sub 200°K, raportul A/T e mai mare decît 21,5.
La I ichidele asociate A/T e, de regulă, mai mare decît valoarea normală, dar poate fi şi mai mic. Aceste rezultate se explică astfel: Dacă moleculele sînt asociate numai în faza lichidă, prin evaporare se produce o disociere a moleculelor asociate, fenomen care absoarbe căldură, A va fi mare şi ✓-p I
A/T>21 ,5 ---•
mol K
Raportul A/T reprezintă creşterea entropiei unui lichid la temperatura de fierbere.
6.	Trovant, pl. trovanţi. Geol.: Porţiune mai puternic cimentată (asemănătoare unei concreţiuni) din cuprinsul unui zăcămînt de nisip presat sau unei gresii friabile, avînd — în general — o formă elipsoidală, aplatisată în planul de strati-ficaţie al zăcămîntului. Trovanţii iau naştere în urma unei cimentări diferenţiate, cu ajutorul apelor calaroase cari pătrund în zăcămîntul respectiv.
7.	Trubceatcâ. Ind. petr.: Sistem de preîncălzire a ţiţeiului în vechile baterii cu blaze şi în bateriile tip Allan, în cari păcura fierbinte, care iese din ultima căldare, trece printr-un sistem tubular de preîncălzire, aşezat în poziţie verticală la partea de jos a unor turnuri, numite turnuri de preîncălzire.
8.	Trubenizare. Ind. text.: Procedeu special de apretare folosit în industria textilă pentru a conferi o rigiditate rezistentă la spălatul gulerelor, al manşetelor de la cămăşi, al bluzelor, etc. în acest scop, în porţiunile cari urmează să fie întărite se introduce o bucată de ţesătură de acetat sau de amestec care conţine acetat de celuloză. Porţiunea respectivă se imbibă apoi într-un agent de umflare şi se presează la cald. Apretul e rezistent la spălare.
Pentru această rigidizare rezistentă la spălare se mai utilizează materiale pe bază de răşini termoplaştice.
9.	Truc, pl. trucuri. Transp.: Cadru suspendat, în general prin resorturi, pe una sau pe două perechi de roţi, şi pe care se montează cupeul unui vagon de tramvai. Osia cu roţi, respectiv osiile trucului, pot fi motoare sau purtătoare, după cum vagonul e motor sau remorcă. V. şî sub Tramvai.
io.	Truc de cimentare. Expl. petr.: Agregat de pompare montat pe camion, folosit în operaţiile de cimentare a sondelor de ţiţei şi de gaze, pentru pomparea cu presiune a laptelui de ciment în sondă.
Trucul de cimentare e echipat cu: o pompă centrifugă sau cu pistoane (pentru pomparea apei în amestecător), acţionată de un motor cu benzină; o pompă de presiune (pentru pomparea laptelui de ciment în gaura sondei), acţionată de motorul camionului; un rezervor cu două compartimente pentru alimentarea amestecătorului cu apă; legături de tragere şî de împingere.
Cu ajutorul trucului de cimentare se execută: amestecarea cimentului cu apă în amestecător; pomparea laptelui de ciment în gaura de sondă; împingerea laptelui de ciment în spatele coloanei, cînd pompele sondei nu au debitul sau presiunea necesară; măsurarea cantităţii de lichid pompată în gaura de sondă. Sin. Cimentruc, Agregat de cimentare. V. şi sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor.
Trucul de cimentare ŢA-80 (v. fig. I) e montat pe un autocamion cu trei axuri, cu capacitate de încărcare de 8t. Motorul de tracţiune cu o putere de 90 CP lucrează prin inter-
Truc de cimentare
14
Truc de cimentare
mediul unei cutii de viteze cu patru viteze mers înainte şi o viteză mers înapoi.
Agregatul e echipat cu o pompă cu doi cilindri cu dublă acţiune, pentru vehicularea laptelui de ciment, care asigură un debit de 32 m3/h şi o presiune de 80 at.
tip GAZ; o habă de măsură cu capacitatea de 3-*-4 m3; mixer pentru ciment; habă pentru ciment; etc.
O pompă rotativă, suspendată în cadrul şasiului camionului sub platformă şi pusă în mişcare de la motorul de tracţiune prin intermediul unei cutii de viteze, serveşte pentru a pompa în malaxorul de ciment apa necesară preparării amestecului de ciment şi pentru spălarea întregului agregat după terminarea lucrului Ia sondă.
Haba de dozare a cimentrucului e montată Ia capătul platformei camionului şi are capacitatea de 4 m3; ea e împărţită în două compartimente a 2 m3 fiecare, legate prin conducte rigide, cu conducta de aspiraţie a pompei.
Manifofdul agregatului de cimentare e format de conductele cari leagă pompa cu pistoane şi cea rotativă cu haba de dozare, conductele de alimentare cu apă a malaxorului de ciment şi conductele de pompare a amestecului de ciment sau a noroiului în sondă. Manifoldul permite să se facă cu uşurinţă legătura la pompe în timpul lucrului, cum şi să se spele cu uşurinţă toate conductele Ia terminarea lucrului.
Trucul de cimentare tip ŢA (AC-150) (v. fig. //) e montat tot pe platforma unui camion cu trei axuri, pe care se găsesc şi habele de dozare, alimentate cu apă sau cu noroi, pompa decimentare şi cea de pompare a apei.
Trucul de ci-	lL-
mentare tip TA^
150-1 se deosebeşte de trucul ŢA-150prin faptul că pe platforma camionului emon-tată o pompă rotativă de acelaşi tip ca Ia trucul ŢA-80.
Trucul de cimentare TA-1,1/150 (v.fig.’///) face parte din agregatele de tip uşor şi e montat pe platforma unui camion cu trei axuri cu capacitatea de 3,5 t. E echipat cu o pompă cu pistoane (tip 1 T avînd transmisiunea cu şurub-melc), pompă rotativă pentru apă, cutie de viteze, un reductor şi o cutie de viteze pentru transmiterea puterii la pompa de apă.
Trucul de cimentare ŢA-300 se compune din: o pompă cu piston cu dublă acţiune, cu doi cilindri, cu transmisiune glo-boidală, acţionată de la motorul autovehiculului ; o pompă de apă cu roţi dinţate care se poate cupla cu un motor separat
		
		
		p
II. Truc de cimentare ŢA-150.
1) pompă de apă; 2) motor de acţionare a pompelor; 3) pompă decimentare; 4) habă de dozare,
III. Schema cinematică a trucului de cimentare ŢA-1,1/150. a) de !a haba de dozare; b) scurgerea prea-plinului; c) spre sondă.; /) habă de dozare; 2) pompă cu pistoane; 3) pompă rotativă; 4) malaxor de ciment; 5) habă pentru amestecul de ciment; 6) cutie de viteze; 7) cutie pentru transmisiunea puterii la pompa de cimentare; 8) cutie pentru transmisiunea puteri f la pompa rotativă; 9) axul cardanic al demultiplicatorului; 10) axul cardanic la pompa cu pistoane; 11) axul cardanic la pompa rotativă; 72) transmisiune cu lanţ la pompa rotativă.
Printr-o serie de modificări constructive, s-a reuşit să se folosească trucul ŢA-300 pînă la presiuni de 400 şi 500 at.
Trucul de cimentare ŢA-4,1/320 (v. fig. IV), folosit pentru cimentarea sondelor adînci (4000*•-6000 m), utilizează pompa
cu piston cu trei
2	7	cilindri	şi	un	tur-
botransformator , caretransmitepu-terea de la motor şi asigură variaţia automată şi lină aturaţiei, la pompe— şi furnisează debite de 4,1 m3/ min la presiuni nalte (320 at).
Trucul de cimentare 111 TA e un agregat de mare putere, capabil să dezvolte Ia 510 CPopresiu-ne pînă la 560 at, asigurînd un debit de 27 l/s. Pe şasiul autocamionului sînt mon-tatedouă pompecu trei cilindri: prima pompă de tip nou Gard-ner-Denver (41l2"x8"), pentru presiunea de regim de 560 at, e acţionată de motorul de tracţiune de 335 CP al autocamionului» prin intermediul unei cutii cu zece viteze; cea de a doua pompă (tot 4VX8"), care alimentează cu apă mixerul de jet, la o presiune de regim de 210 at, e acţionată printr-un turbo-
Truc de fisurare
15
Trupiţă
transformator şi o cutie cu două viteze de la un motor suple-mentar de 175 CP montat la spatele agregatului.
IV. Schema cinematică a trucului de cimentare ŢA-4,1/320.
1) motor de acţionare a pompelor; 2) turbotransformator; 3) reductor cu două viteze; 4) roată dinţată de antrenare a pompei, cuplată cu un acuplaj independent; 5) pompă de cimentare; 6) motorul autovehiculului; 7) cutie de viteze; 8) pompă de apă; 9) transmisiune cu lanţ; 10) arborele cardanic al autovehiculului.
1.	Truc de fisurare. Expl. petr.: Agregat de pompare de înaltă presiune, montat pe autocamion, folosit în operaţiile de fisurare hidraulică (v.) a stratelor. Cu ajutorul acestui agregat se injectează în sondă fluidul de fisurare şi se creează (prin presarea fluidului pompat în sondă) presiuni mari pentru despicarea stratului.
2.	Trucaj. Cinem.: Procedeu de filmare sau de înregistrare a sunetului care permite realizarea unor efecte speciale. V. şî Filmare combinată.
3.	Truelâ, pl. truele. Ut., Mett.: Sin. Mistrie plană de formare. Var. Troelă. V. sub Formare, unelte de —.
4.	Trufâ, pl. trufe. Bot. V. sub Tuber.
5.	Trunchi, pl. trunchiuri. 1. Geom.: Solidul obţinut prin secţionarea unui con sau a unei piramide printr-un plan paralel cu baza şi cuprins între acest plan şi bază.
6.	Trunchi. 2. Telc.: Cale de intercomunicaţie telefonică (urbană sau interurbană) folosită pentru traficul dintre două schimbătoare sau dintre alte dispozitive de comutaţie. Circuitul care leagă un schimbător al unei centrale de abonat cu schimbătorul oficiului central se numeşte trunchi de centrală la abonat. Trunchiul de ieşire de la un oficiu telefonic local spre un oficiu interurban, folosit numai pentru comunicaţiile cu operatoarele interurbane şi nu pentru efectuarea legăturilor interurbane, se numeşte trunchi de comandă. Trunchiul de ieşire de la o centrală urbană către o centrală interurbană,
folosit pentru înregistrarea apelului şi pentru efectuarea legăturii interurbane, se numeşte trunchi de comandă şi conectare. Linia dintre două centrale interurbane se mai numeşte trunchi interurban. Trunchiul de la o centrală interurbană la o centrală urbană pentru conectarea liniilor interurbane la liniile de abonat se numeşte trunchi interurban spre urban. Trunchiul de legătură dintre două oficii centrale oarecari se numeşte trunchi între oficii. Orice trunchi care nu e interurban, ci asigură numai legături interioare unei reţele urbane sau de conectare la interurban, se numeşte trunchi urban.
7.	Trunchi. 3. Silv., Agr., Bot.: Partea inferioară din fusul arborelui (v.), cuprinsă între cioată şi coroană, şi care e lipsită de crăci. Trunchiul reprezintă partea cea mai valoroasă a arborelui, fiind constituită din lemnul cu cele mai mari d imenşi uni şi de cea mai bună cal itate. Din trunchi se formează sortimente cu cele mai multe întrebuinţări în construcţii şi în industrie. După formă, se deosebesc: trunchi tras, care e trunchiul de arbore al cărui diametru descreşte repede spre vîrf, astfel încît are forma apropiată de con şi trunchiul împlinit, la care diametrul descreşte încet spre vîrf şi care are forma apropiată de cilindru.
în pomicultură se numesc: trunchi înalt, trunchiurile cu înălţimea mai mare decît 1,60 miO.05 m; trunchi pitic, trunchiurile cu înălţimea mai mică decît
0,40 m±0,05 m; trunchi mijlociu sau semitrunchi, trunchiurile cu înălţimea cuprinsă între aceste două limite, adică în jurul înălţimii de 1,20 m. Sin.
Trunchiul arborelui.
8.	Trunchiere. Mineral.: Operaţia de tăiere a colţuri lor sau a muchiilor unei forme cristalografice de bază, în vederea deducerii altor forme cristalografice, derivate. Astfel, prin tăierea tuturor colţurilor unui cub, în modul arătat în fig. I, se obţine un octaedru, iar dacă tăierea se face în colţuri alternante, un tetraedru. Dacă
tăietura e mai apropiată de colţ, rezultă o formă complexă de cub cu octaedru, iar dacă se taie muchiile se obţine fie o formă complexă de cub cu dodecaedru romboidal, fie dodecaedrul
/. Trunchierea cubului. linii continue) octaedru; tinii întrerupte) tetraedru.
II. Forme derivate prin trunchierea cubului. a) cub cu octaedru ; b) cub cu dodecaedru romboidal; c) dodecaedru romboida.
romboidal (v. fig. II). Prin operaţii combinate de trunchiere se pot deduce, din forma de bază a oricărui sistem cristalografie, toate formele cristalografice ale sistemului respectiv.
9.	Trunk-deck, nava Nav.: Navă similară tipului turret-deck (v.), dar la care suprastructura se racordează la bordajul corpului prin suprafeţe plane în loc de suprafeţe cilindrice. A fost folosită în trecut pentru transportul mărfurilor în vrac. Sin. Navă cu coferdam.
10.	Trupar, pl. trupare. Ind. piei., Ind. ţâr. V. sub Ham.
11.	Trupiţâ, pl. trupiţe. 1. Agr.: Sin. Corp de plug (v.). V. şi sub Plug.
12.	Trupiţâ. 2. Agr.: Sin. Bîrsă (v.). (Termen regional.)
13.	Trupiţâ. 3. Agr.: Partea bîrsei care se leagă de grindeiul plugului. (Termen regional.)
Trusă de sudare şi tăiere
16
Tuamina
1.	Trusa de sudare şî taiere. Metg. V. Sudare, trusă de ~ şi tăiere.
2.	Trusa de unelte. Ut. V. Unelte, trusă de
3.	Trygonidae. Pisc.: Famijiede peşti din subordinul Ba-toidae, cu dimensiuni mari. în Marea Neagră ating lungimi pînă la 1 m şi greutatea de 6--*8 kg. Au corpul lipsit de solzi (nud), turtit, romboidal, mărginit de aripioarele pectorale şi ventrale şi o coadă subţire, terminală, lungă cît corpul, cu un ţep unic sau dublu, zimţuit, provenit din modificarea aripioarei dorsale, veninos.
Familia Trygonidae e reprezentată în Marea Neagră prin pisica-de-mare (Trygon pastinaca L.), specie cosmopolită, ben-tonică, de ape mai calde, înrudită cu rechinul, care trăieşte pe fundurile de nisip, hrănindu-se cu peşti, moluşte şi crustacee. Pisica-de-mare e colorată în cenuşiu-negru sau verde-măsliniu pe spate, abdomenul fiind alb. Formă ovovivipară, îşi dezvoltă cele 4***5 ouă în uter, iar embrionii sînt hrăniţi cu un lapte uterin. Puii, la naştere, au 30---35 cm. Se pescuieşte din mai pînă în septembrie, cînd se apropie de litoral. Din ficatul pisicii-de-mare, care conţine 52--*70% grăsimi, se extrage un ulei foarte bogat în vitamină antirahitică, utilizat în vindecarea plăgilor externe la ochi. Carnea se industrializează sub formă de făină.
4.	Tschermigit. Mineral.: (NH4)AI(S04)-12 H20. Sulfat de aluminiu şi amoniu hidratat, întîlnit sub formă de plăci mici cu structură fibroasă, pe haldele de cărbuni, în crăpăturile unor strate de cărbuni bruni, pe marginea craterelor unor vulcani, etc. E incolor sau slab colorat în alb cenuşiu, cu luciu sticlos. Are duritatea 2 şi gr. sp. 1,65.
5.	Tschirnhciusen, cubica lui Geom.:	Sin.	Curba	lui
Tschirnhausen (v. Tschirnhausen, curba lui ~).
6.	Tschirnhausen, curba lui Geom.: Caustica prin refle-xiune a unei parabole pentru raze de lumină perpendiculare pe axa de simetrie a curbei.
Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal cu originea în focarul parabolei şi cu axa de simetrie ca axă %'% (v. fig.), în raport cu care parabola e reprezentată de ecuaţia
(1)	y2=2*>ţ*+|j
caustica e reprezentată de ecuaţia:
(2) 2(x
-4£)2|*+ţ-j-
27 py2—0
şi admite trică:
™ 3t2 (3) *=
reprezentarea parame--p2	(3p2-t3)t
2 P
2 p*
Curba lui Tschirnhausen.
Curba (2) e o curbă algebrică de ordinul 3, şi anume e o parabolă divergentă (v. Parabolă divergentă) de tipul:
y2—a(x—<z) 2(#—(3), între numerele a, a, (3 existînd relaţia:
3 a(a—(3)=1.
Ea e tangentă parabolei date (1) şi are un punct dublu nodal în punctul (4 pt 0).
Curba e simetrică în raport cu axa parabolei şi tangentele în punctul dublu:
Vş
3
V 3
= +Y-(*-4 p)'
(*-4 p)
Ecuaţia (2) poate fi scrisă sub forma:
(4)	2(#+2£)3-27	p(tf+y*)=0.
Faţă de un reper polar cu polul în focar şi cu axa de simetrie ca axă polară, curba (4) e reprezentată de ecuaţia
(5)
2 r cos3 — = — p%
formează cu axa unghiuri egale cu
deci cubica lui Tschirnhausen e o spirală sinusoidă (v. Spirală sinusoidă). Sin. Cubica lui Tschirnhausen.
7.	TSH. Biol.: Tireostimulina hipofizei anterioare. Hormon tireotrop care stimulează formarea şi secreţia hormonului tiroidian. S-a preparat TSH purificat din hipofiza de ovine şi de bovine. Produsul obţinut din hipofiza bovină, de puritate parţială, s-a dovedit a fi o proteină cu greutate moleculară mică (10 000), de tipul globulinelor, cu un conţinut de 6% glucide. E inactivat prin căldură, hidroliză, reducerea grupărilor cisteină şi prin acetilare. Hormonul tireotrop acţionează asupra următoarelor procese: scoaterea iodului din sînge, de glanda tiroidă; utilizarea iodului respectiv pentru realizarea hormonului tiroidian; eliberarea iodului din glanda tiroidă şi trecerea lui spre plasmă şi ţesuturi periferice. Acţiunea TSH se manifestă printr-o creştere a iodemiei avînd şi un rol acti-vant asupra hormonului de creştere (somatotropina, STH). Sin. Tireotropină, Hormon tirotropic, Hormon stimulator tiroidic, Thytropar, Pretiron, TTH.
8.	Tsunami. Nav.: Val oceanic provocat de o erupţie submarină. Termen folosit pe coastele Asiei de Est.
9.	Tsuzuic, acid Chim.: CH3(CH2)8CH==CH(CH2)2COOH. Acidul 4-tetradecenoic, acid gras monob.azic, cu o dublă legătură. Are p. t. 18*-*18,5°; p. f. 185-**188°.
Se găseşte în proporţii mici împreună cu omologii săi inferiori şi superiori sub formă de gliceride în grăsimile al căror component principal îl constituie acidul lauric.
în natură au mai fost găsiţi doi isomeri ai acidului tsuzuic: acidul 9-tetradecenoic, CH3(CHa)3CH = CH(CH2)7COOH (acidul miristoleic), prezent în unt, în grăsimea de depozit şi în uleiuri de animale marine, — şi acidul 5-tetradecenoic, CH3(CH2)7CH=CH(CH2)3COOH, izolat din uleiul de delfin şi caşalot şi care prin hidrogenare dă acid miristic, iar prin oxidare acid pelargonic şi glutaric.
10.	Tswett, analiza Chim. fiz.: Sin. Analiză cromato-grafică (V. Cromatografie).
11.	T.T.T. diagrama Metg.: Reprezentarea transformării isotermice a austenitei, la diferite temperaturi, în funcţiune de timp. Se trasează pentru fiecare oţel şi pentru diferite condiţii de încălzire. V. fig. V, sub Transformare 3. Sin. Curbă în S, Curbă în C, Curba în dublu S. V. şi Transformare isotermică a austenitei, sub Transformare 3, şi Călire isotermică, sub Călire 1.
12.	Tuaj, pl. tuaje. Nav.; Remorcarea unui convoi de şlepuri de către o navă specială, numită tuior (v.). Tuajul se practică de obicei pe fluvii, în porţiunile în cari curentul e foarte puternic şi tracţiunea remorcherelor nu e suficientă (de ex. pe Dunăre la Porţile de Fier). Manevra se face în felul următor: tuiorul filează cablul înfăşurat cu un capăt pe tamburul său, iar cu celălalt capăt la mal, pînă ajunge la un ponton numit salmuţ (v.), unde se găseşte capătul unui al doilea cablu care e prins cu o cheie de împreunare de capătul lanţului de pe tamburul tuiorului, după care tuiorul continuă să fileze cablul pînă poate remorca convoiul care trece peste prag. După darea remorcii, tuiorul virează cablul, trăgînd convoiul contra curentului, operaţie ajutată de remorcherele convoiului, cari continuă remorcarea. V. şî sub Tuior.
îs. Tuamina.Farm.: H3C— CH~CH2— CH2— CH2— CH2— CH3
NH2
Produs din clasa medicamentelor simpaticomimetice pe bază de 2-aminoheptan. Aceasta se obţine prin condensarea este-
Tub
17
Tub
rului acetilacetic cu brombutan, urmată de hidroliză şi scindare cetonică. Astfel, se formează 2-heptanona, care se transformă în amina respectivă prin aminare reductivă, în prezenţa de nichel Raney. Tuamina pură se prezintă sub formă de lichid incolor, cu p.f. 138***142°, puţin solubil în apă; solubil în alcool, benzen, cloroform, etc. Sulfatul de tuamina e solid şi are p.t. 230*"240°. Carbonatul de tuamina se întrebuinţează la inhalaţii, iar sulfatul de tuamină, în soluţii isotonice, se întrebuinţează în tratamentul rinitelor acute; introdus în nări, se contractă capilarele dilatate, se reduc procesele inflamatorii ale mucoasei şi se micşorează secreţia.
î. Tub, pl. tuburi. 1. Tehn.: Corp cu lungime mai mare decît dimensiunile lui transversale, care are o cavitate comu-nicînd la cele două extremităţi cu exteriorul şi, în general, coaxială cu suprafaţa lui exterioară. Materialul din care sînt confecţionate tuburile (metal, beton simplu sau armat, ceramică, asbociment, lemn, carton, materiale textile, mase plastice, etc.), forma şi dimensiunile transversale, forma, dimensiunile şi prelucrarea capetelor, etc. depind de sistemul tehnic în care sînt folosite, de solicitările la cari sînt supuse şi de felul îmbinării lor. Procedeul de fabricaţie a tuburilor depinde de materialul din care se fabrică şi de domeniul de folosire a lor.
Tuburile sînt folosite ca organe de construcţie sau de utilaj (în căldări, construcţii metalice, etc.), piese de protecţie, conducte de transport pentru fluide sau materiale granulare,etc.
Tuburile rigide metalice se numesc curent ţevi. Tuburile rigide metalice şi cu pereţii relativ subţiri se numesc şi burlane, dacă diametrul lor depăşeşte anumite dimensiuni. Tuburile flexibile (confecţionate din mase plastice, din materiale textile, etc.) se numesc şi furtunuri, dacă diametrul lor depăşeşte anumite dimensiuni.
Exemple de tuburi distincte după materialul din care sînt confecţionate:
Tub ceramic pentru drenaj: Tub ceramic cu masa poroasă, nesmălţuit, cilindric, fără manşoane, folosit la asanarea terenurilor prea umede, prin drenarea excesului de apă. Se tipizează dimensiunile lor exterioare, grosimea peretelui şi dia-metrii (în ţara noastră, diametrul interior al tuburilor de drenaj tipizate ede 40---200mm; grosimea peretelui, de 8--*26mm şi lungimea, de 330 mm).
Tuburile ceramice pentru drenaje trebuie să îndeplinească următoarele condiţii tehnice; să nu prezinte o curbură mai mare decît 6 mm şi o ovalitate mai mare decît 6%; planul buzei tubului să nu aibă o înclinare mai mare decît 4% faţă de axa tubului; să fie arse uniform, astfel încît ţinute suspendate şi lovite cu ciocanul să producă un sunet clar, metalic; suprafeţele interioare să nu aibă impurităţi lipite pe ele; în spărtură să fie compacte şi fără porozităţi vizibile; să fie rezistente la îngheţ şi la dezgheţ; să fie impermeabile Ia apă, să aibă rezistenţa de rupere la încovoiere de cel puţin 50 kgf/cm2. Tuburile de drenaj se fabrică din argile fuzibile. Fasonarea se execută în prese de extrudare cu melc, verticale sau orizontale. Uscarea se face în uscătorii-tunel, în uscătorii-camere situate deasupra cuptoarelor, sau chiar în uscătorii cu circulaţie naturală a aerului. Arderea se face în cuptoare intermitente sau continue (circulare), la temperatura de 950---10000, adică dedesubtul temperaturii de vitrifiere a argilelor din cari se confecţionează tuburile. Sin. Tub de argilă arsă pentru drenaje.
Tub de asbociment: Tub fabricat djntr-un amestec de circa 85% ciment Portland, 15% asbest crisolitic şi apă (în cantitate de 20“*30 de ori mai mare decît greutatea liantului), fasonat fie prin aşternerea pastei în straturi subţiri pe tobe metalice, fie prin centrifugare, şi lăsat apoi să se întărească în basine cu apă (rece sau caldă) sau în camere de tratare cu abur. Tuburile de asbociment au conductibilitate termică mică (la 100°, &=0,45 faţă de b=60 la oţel), rezistenţă mare la coroziune şi
I. îmbinarea unui tub de asbociment cu un tub de fontă, prin cuplaj flexibil.
1) tub de asbociment; 2) tub de fontă; 3) flanşe de fontă; 4) manşon de fontă; 5) garnituri de cauciuc.
greutate specifică mică; ele au rezistivitate electrică relativ mare şi proprietăţi bacterifuge. Prezintă următoarele dezavantaje: au rezistenţă mică la şoc, la compresiune, la tracţiune şi la încovoiere; procedeele de producţie sînt complicate şi costisitoare; îmbinările etanşe sînt greu de realizat. — Pentru mărirea rezistenţelor mecanice se fabrică tuburi de asbociment armate fie cu un schelet metalic alcătuit din fîşii metalice aşezate paralel cu axa tubului, fie cu o elice de sîrmă care, uneori, poate fi pretensionată prin încălzire. Tuburile armate sînt^ folosite, în special, pentru conductele de presiune.
îmbinarea tuburilor se face, fie flexibilă, cu o mufă de asbociment cu garnituri de cauciuc la extremităţi, pentru astuparea rostului dintre mufă şi tub, fie cu manşoane-bandaj, compuse dintr-un bandaj de cauciuc cu inserţie de pînză rezistentă, cu două inele de cauciuc la interior, aplicate pe extremităţile ţevilor, şi cu o centură metalică de strîngere, de aceeaşi înălţime cu bandajul. îmbinarea tuburilor de asbociment cu tuburi de fontă (coturi, teuri, etc.)se face prin cuplaje metalice flexibile, constituite din două flanşe de fontă. întreflanşăşi manşon se montează garnituri de cauciuc, pentru etanşare (v. fig. /).
Tuburile de asbociment sînt folosite la construirea conductelor de alimentare cu apă, a conductelor de canalizare, a conductelor pentru gaze, a canalelor de fum, a canalelor pentru protecţia cablurilor telefonice, etc.
Tub de bazalt artificial pentru canalizaţie: Tub impermeabil la apă, fabricat din mase argiloase cari, prin ardere şi smălţuire, dau produse neporoase, folosit pentru executarea conductelor de canalizaţie. Tuburile de bazalt artificial au secţiunea transversală circulară, iar la unul dintre capete au mufă pentru asamblare. Pe faţa interioară a mufei şi pe faţa exterioară a capătului fără mufăsînt fasonate cel puţin cinci caneluri, adînci de 5 mm, pentru realizarea unor îmbinări mai etanşe.
Pentru montarea în instalaţii se folosesc piese fasonate de legătură, de exemplu reducţii, ramificaţii, coturi, teuri, tuburi în formă de U, etc. Atît tuburile, cît şi piesele de legătură sînt acoperite la interior şi la exterior cu un strat de smalţ, lucios sau mat.
Tuburile şi piesele de legătură de bazalt artificial trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să nu aibă crăpături, fisuri, topituri izolate şi băşici; să nu aibă suprafeţe neacoperite de smalţ, decît cel mult pe caneluri; absorpţia de apă să fie de cel mult 9%, la tuburile de calitatea I, respectiv de cel mult 11 %, la tuburile de calitatea II; să nu aibă o săgeată din încovoiere mai mare decît 1 %, la tuburile de calitatea I, respectiv mai mare decît 2,5%, la tuburile de calitatea II; să reziste la o sarcină de compresiune pe generatoare de 300--*2500 kgf/m, în funcţiune de diametrul tubului; să reziste la o presiune hidraulică interioară de cel puţin 2 at; la încercarea de rezistenţă la acizi, să nu aibă o pierdere în greutate mai mare decît 15%.
Tub de beton: Tub confecţionat din beton simplu, cu dozajul de ciment necesar pentru a asigura o anumită impermeabilitate. Se fabrică în mod curent tuburi cu secţiunea golului circulară sau ovoidă, cu sau fără talpă la exterior, şi cu îmbinare cu manşon sau cu cep şi buză (v. fig. II). Diametrii interiori şi grosimile pereţilor sînt tipizate. Alcătuirea extremităţilor
2
Tub
18
Tub
trebuie să permită îmbinări ale tuburilor cari să asigure continuitatea conductelor. Tubul de beton prezintă numeroase avantaje: se comportă bine din punctul de vedere al rezistenţei
II. Tuburi de beton. a) tub cu secţiunea circulară, cu manşon; b) tub cu secţiunea circulară, cu cep şi buză; c) tub cu secţiunea circulară, cu talpă; d) tub ovoid.
şi al impermeabilităţii; are pereţi destui de netezi, ceea ce permite o curgere hidraulică bună; prezintă siguranţă contra acţiunilor chimice şi fizice; rezistă la uzura provocată de apele cari conţin nisipuri sau alte materiale solide; poate fi fabricat în lungimi relativ mari (pînă la 5 m) şi cu secţiuni transversale de forme variate, după necesitate; permite realizarea de îmbinări etanşe. Tuburile pot fi confecţionate la locul folosirii sau în fabrică, prin turnarea betonului în forme (tipare) demontabile de lemn sau de metal, şi prin îndesare manuală (cu unelte), ori prin îndesare mecanizată (presare, vibrare, centrifugare).
Tuburile de beton se confecţionează cu agregate cari au granule cu dimensiunea maximă de 7-**15 mm, în funcţiune de grosimea peretelui tubului, şi cari pot conţine cel mult 2% părţi levigabile. Cimentul trebuie să aibă marca 300 sau 400, iar betonul să aibă marca cel puţin B 250 (dozaj minim 350 kg ciment/m3 beton).
Se folosesc pentru construcţia conductelor şi a canalelor subterane (pentru alimentare cu apă, pentru canalizare, cabluri, etc.), pentru construcţia podeţelor tubulare, a unor puţuri, etc.
Tub de beton armat: Tub de beton, cu armatură de oţel beton; se fabrică industrial sau pe şantier. Tuburile industriale se fabrică de obicei cu lungimi de 1.5—3 m şi diametrul pînă la 2 m; ele pot fi folosite pentru presiuni înalte (5***10 at). Secţiunea transversală poate avea orice formă. Betonarea se face prin vibrare, prin centrifugare, prin vibropresare sau torcretare. Armatura transversală se calculează în funcţiune de presiunile interioare de regim şi de încărcările exterioare (împingerea pămîntului, presiunea apelor de infiltraţie, vehicule, etc.); de obicei se aşază şi o armatură longitudinală, pentru montarea armaturii transversale şi pentru preluarea tensiunilor de încovoiere. Armatura poate fi şi pretensionată, mecanic sau prin încălzire; de obicei, e montată pe o inimă de beton simplu, care se acoperă cu un strat de beton torcretat.
îmbinarea tuburilor se face cu mufe, cu manşoane sau cu falţ; etanşarea îmbinării se face cu frînghie de cînepă gudronată, cu cîlţi sau cu garnituri de cauciuc.
Tuburile de beton armat executate pe şantier se toarnă di rect în săpătură, în forme (tipare) confecţionate după necesitate. Secţiunile transversale pot aveadimensiuni şi forme foarte variate, corespunzînd condiţiilor statice ale construcţiei (circulare, ovoide, cu talpă, în formă de clopot).
Tuburile de beton armat se folosesc pentru construcţia conductelor de presiune sau a conductelor îngropate sub o cale de comunicaţie (şosea, drum, cale ferată).
Tub de cauciuc. 1: Sin. Furtun de cauciuc. V. sub Furtun. Tub de cauciuc. 2: Tub de cauciuc cu diametrul de cel mult 20 mm, folosit în instalaţii medicale şi în laboratoare. (Termen de atelier.)
Tub de ceramică brută pentru canalizaţii: Tub ceramic fabricat din mase argiloase puţin refractare şi smălţuite, fasonat la unul dintre capete cu mufă, şi folosit la executarea canalj-zaţiilor pentru apele reziduale agresive din întreprinderile industriale. Are lungimea de 1 m, diametrul interior de 150***600 mm şi grosimea peretelui dependentă de structura ciobului, pentru a rezista la solicitările mecanice la cari e supus tubul. Absorpţia de apă trebuie să fie de cel mult 7%, iar rezistenţa la acizi, caracterizată prin pierderea în greutate după încercare, trebuie să fie de cel mult 10%, Rezistenţa la presiunea hidraulică trebuie să fie de cel puţin 3 at.
Tub de fontă: Tub fabricat prin turnare, din fontă (cu rezistenţa de rupere la tracţiune de 14*• -22 kgf/mm2 şi rezistenţa de rupere la încovoiere de circa 28 kgf/mm2). E folosit, în general, drept conductă (de alimentare cu apă, de canalizare, etc.) sau în construcţii (de ex. ca stîlp). De obicei, tuburile pentru conducte se protejează, la	«
interior şi la ex-terior, prin bitu-mare la cald. Pentru îmbinarea în conducte, tuburile de fontă se confecţionează, de obicei, ca tuburi cu mufă la un capăt (v. fig./// a)
—	la cari etanşarea îmbinării se face cu garnitură de material textil, asigurat cu o garnitură de plumb fixată prin ştemuire
—	sau, mai rar, catuburicu flanşe la ambele capete (v.fig. /// b). Uneori, în terenuri mobile se folosesc tuburi cu mufă cu filet sau tuburi cu mufă şi flanşă, ia cari o garnitură de cauciuc de etanşare se strînge cu ajutorul unui inel de presiune, filetat, respectiv nefiletat (v. fig. III c şi d). Pentru îmbinarea tuburilor de fontă se folosesc piese de legătură (v. sub Piesă fasonată pentru conducte de presiune, sub Piesă fasonată).
Tuburile de fontă se fabrică prin turnare în forme semi-permanente sau prin turnare centrifugă în forme metalice, în proces de lucru mecanizat, în cea mai mare parte cu ajutorul maşinilor de turnat (v. Maşină centrifugă de turnat tuburi, şi Maşină de turnat tuburi de fontă, sub Turnat, maşină de ^).
După turnare, tubul e recopt pentru a ameliora structura straturilor de la suprafaţa lui exterioară şi pentru a înlătura tensiunile proprii datorite răcirii neuniforme în timpul turnării. Tubul scos din cuptorul de recoacere e curăţit prin polizare, la interiorul mufei şi la extremitatea liberă; apoi e bitumat şi controlat (dimensiuni, caracteristici de rezistenţă şi defecte).
Tub de gresie: Tub fabricat dintr-un material ceramic rezistent la acizi, folosit la executarea conductelor pentru transportul lichidelor şi al gazelor corozive.
Capetel'e cu flanşe şi inelele intermediare sînt şlefuite şi fasonate cu şanţuri, iar faţa interioară a mufelor şi cea exterioară a capetelor cari intră în mufe sînt fasonate cu 2-*5 caneluri inelare.
Pentru montarea în instalaţii se folosesc piese de legătură, ca reducţii, ramificaţii, coturi, teuri, etc. (v. fig. /V).
III. Tuburi de fontă pentru conducte. a) tub cu flanşe; b) tub cu mufă (pentru etanşare prin ştemuire); c) îmbinare cu mufă filetată şi cu inel de strîngere filetat (pentru garnitură de cauciuc); d) îmbinare cu mufă şi cu flanşă, pentru tuburi cu diametru mare (pentru garnitură de cauciuc).
Tuburile de gresie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă stabilitatea chimică la acizi de cel puţin 99%; absorpţia de apă să fie de cel mult 2%; să reziste Ia o presiune
IV. Tuburi şi piese de legătură din gresie ceramică antiacidă.
1) tub cu mufă; 2) tub cu	flanşe; 3) tub	cu	mufă şi	flanşă; 4)	tub în formă
de U, cu mufe; 5) tub în	formă de U,	cu	flanşe;	6) cot de	90°, cu mufă;
7) cot de 90°, cu flanşe; 8) cot de 135°, cu mufă; 9) cot de 135°, cu flanşe; 10) cot de 45°, fără mufe; 11) ramificaţie simplă, la 45°, cu mufe; 12) ramifi_ caţie simplă, la 90°, cu mufe; 13) ramificaţie	redusă,	la 90°, cu	mufe; 14) ra.
mificaţie dublă, la 90°, cu	mufă; 15) teu	cu	flanşe;	16) teu redus cu flanşe;
17) cruce cu flanşe; 18) reducere cu mufe; 19) reducere cu flanşe; 20) flanşă oarbă; 21) inel intermediar de etanşare.
hidraulică de cel puţin 4 at; să reziste la un efort de compre-
1'
siune de cel puţin 400 kgf/cm2 cel puţin două cicluri; capetele pieselor trebuie să fie tăiate perpendicular pe axa tubului; glazura trebuie să fie uniformă la interior şi la exterior; prin lovire cu un ciocan de lemn trebuie să producă un sunet metal ic ; în secţiunea de rupere, trebuie să prezinte o structură fin granulată, omogenă, fără incluziuni străine şi fără goluri sau crăpături.
Tub de lemn: Tub confecţionat din buşteni găuriţi longitudinal sau din doage.
Tuburile confecţionate din buşteni cu diametri utili sub 12,5 cm pot fi folosite la presiuni
la
şoc termic, să reziste 2
-nîi
-ti—V
1
din doage se se strîng cu brăţări
V. îmbinarea tuburilor de lemn din buşteni găuriţi, o) îmbinare cu cep şi mufă; b) îmbinare cu niplu de ţeavă metalică specială; 1) tuburi de lemn ; 2) cercuri de oţel lat; 3) niplu de ţeavă metalică specială.
VI. Coliere pentru strîngerea doagelor tuburilor de lemn. o) colier de oţel rotund cu elice elastică; b) colier de oţel rotund cu sabot; 1) peretele tubului; 2) colier; 3) elice de oţel; 4) sabot de fontă.
sub 2,5 at. Continuitatea conductei se asigură prin îmbinări cu cep şi cu mufă, sau prin nipluri de ţeavă metalică specială
(v. fig. V). Piesele de noduri sînt metalice. Lemnul folosit e bradul, cedrul, arinul, lariţa, molidul.
Tuburile confecţionate fabrică prin asamblare de doage, cari metalice, sau cu legături de sîrmă. Se pot real iza conducte continue şi conducte executate din tronsoane. Conductele continue se montează la locui lucrării, din doage separate de lemn de brad alb sau de Iar iţă.
(cu lungimea de 2,5-**3 m, grosimea de 4---8,5 cm şi lăţimea de 8-**15 cm), ale căror capete sînt decalate în sensul lungimii conductei, pentru a avea rosturile transversale dintre doage în secţiuni diferite. Diametrul maxim e de 3 m. Presiunea maximă admisă e de 5***6 at.
Strîngerea se face cu coliere (cercuri) metalice, dispuse la distanţe de 15***30 cm. Capetele colierelor se îmbină cu saboţi (v. fig. VI) de oţel stanţat sau de fontă maleabilă. Din cauza conductibilităţii termice mici, conductele se pot aşeza la adîncime mică în pămînt, sau chiar la suprafaţă. — Tronsoanele pentru conducte cu diametri mici se execută cu lungimi de 3-*-6 m. Doagele se strîng cu spire de sîrmă de oţel galvanizat, peste cari se aplică o izolaţie de asfalt. îmbinarea tronsoanelor se face cu mufe (v. fig.
VII). Pot fi folosite numai la presiuni joase (2---2,5 at).
Tub turnat din fontă: Sin. Tub de fontă (v.), Ţeavă de fontă.
Exemple de tuburi numite după mite caracteristici constructive;
Tub-armonică: Tub metalic al cărui perete e subţire şi are ondulaţii regulate cu terminaţii semicirculare (v. fig’. VIII), astfel încît e deformabil, putînd suferi atît deformaţii axiale, de lungire sau scurtare,cît şi deformaţii de curbare. E folosit, de exemplu, la confecţionarea de capsule barometrice sau de corpuri de dilataţie pentru termostate sau termometre (cînd e umplut cu un lichid uşor volatil, de ex. cu toluen, cu xilen, etc.). Sin. Tub cu perete ondulat, Tub elastic, Silfon.
Tub articulat: Sin. Tub flexibil (v.
Tub flexibil 1).
Tub cu perete ondulat: Sin. Tub-armonică (v.).
Tub flexibil. 1: Tub confecţionat din cauciuc sau din pînză, cu armatura de fir metalic sau de bandă metalică, înfăşurată în formă de el ice, şi care are marginile îmbinate printr-un procedeu care real-izează supleţea şi etanşeitatea. Tuburile cari suportă presiuni mari în interior au o armatură exterioară de fire metalice împletite. E folosit pentru lichide (apă, combustibil, etc.), pentru gaze sau pentru a proteja conductele electrice.
Tub flexibil: 2. Sin. parţial Furtun (v.).
Tub ondulat: Sin. Tub-armonică (v.).
Tub spiral: Sin. parţial, impropriu, Tub flexibil (v. Tub flexibil 1).
îmbinarea tuburilor de doage, cu mufe.
1) peretele tubului; 2) mufă; 3) elice de sîrmă.
a n U-
D
VIII. Tub-armonică.
2*
Tub capilar
Tub amovibil
1.	~ capilar. Fiz. V. Capilar, tub
2.	Tub. 2. E/t,; Tub (v. Tub 1) în care se introduc conductele electrice ale instalaţiilor electrice (de energie, de telecomunicaţii, de semnalizare, de comandă, etc.), din interiorul clădirilor, cu tensiuni pînă la 1 kV, pentru izolarea lor electrică şi protejarea lor mecanică.
Prin norme sînt fixate numărul conductelor cari se pot introduce într-un tub de anumită secţiune.
Instalaţiile electrice de joasă tensiune din interiorul clădirilor se execută, în general, în tuburi.
După felul execuţiei, se deosebesc: tuburi izoiante uşor protejate; tuburi de protecţie; tuburi izoiante de protecţie, etanşe (simbolizate conform STAS, respectiv, prin IP, P şi IPE) şi tuburi de protecţie etanşe.
După materialul din care sînt executate, se deosebesc: tuburi metalice şi tuburi de poiiciorurâ de vinii.
După structură, se deosebesc: tuburi rigide şi tuburi flexibile (numite şi tuburi articulate).
Tubul izolant uşor protejat poate fi metalic rigid (numit şi tub Bergman), flexibil, sau de policlorură de vinii.
Tubul izolant uşor protejat, rigid, metalic (simbol IP), e constituit dintr;un înveliş de oţel şi dintr-o căptuşeală interioară izolantă. învelişul e confecţionat din bandă de oţel laminată la rece (permiţînd eventuale îndoiri necesare la montaj), îmbinată longitudinal prin fălţuire. Banda e protejată contra coroziunilor printr-un strat de plumb aplicat pe ambele feţej căptuşeala interioară e de carton.
îmbinarea tuburilor se face prin manşoane de legătură; ramificarea lor se face în doze (v.); schimbările de direcţie se obţin prin folosirea de curbe şi semicurbe sau prin îndoirea tubului; fixarea pe pereţi, prin scoabe.
Tubul izolant uşor protejat, flexibil, metalic (simbol IPF) (v. fig. o), e executat prin înfăşurarea în elice a două benzi de hîrtie impregnată, peste cari se înfăşoară o bandă de oţel plumbuită.
Tubul izolant şl de protecţie, flexibil, cu rezistenţă mecanică, metalic (simbol IPFR) (v. fig. b), se execută prin înfăşurarea în elice a unei benzi de hîrtie impregnată, peste care se înfăşoară două benzi de oţel plumbuite.
Tubul izolant uşor protejat, rigid, de policlorură de vinii (simbol PVC-IP), e fabricat prin extrudare din policlo-rură de vinii; e rezistent ia agenţi chimici şi la mediilecorozivedin construcţii. E utilizat în încăperi în cari temperatura ambiantă e cuprinsă între -25° şi +40°.
Poate fi montat aparent sau îngropat: pe elementele de construcţie combustibile se instalează aparent şi apoi se ten-cuieste; pe porţiuni accesibile se instalează îngropat; la fel în încăperi cu pericol de incendiu, unde nu există posibilitatea degajărilor de praf combustibil. îmbinările tubului PVC-IP se execută cu mufe, iar schimbările de direcţie, prin curbe şi semicurbe, sau prin îndoire.
Tubul de protecţie e metalic, rigid sau flexibil. Sin. Tub Peschel.
Tubul de protecţie rigid e constituit din bandă de oţel îmbinată longitudinal prin suprapunerea marginilor benzii; e protejat contra coroziunilor în interior şi în exterior prin aplicarea unui strat aderent. Fixarea pe suporturi se face prin scoabe. îmbinarea tuburilor se face prin mufe.
Tubul de protecţie flexibil, cu rezistentă mecanică (simbol PFR) (v. fig. c), se execută prin înfăşurarea în elice a două benzi de oţel plumbuite, peste cari se înfăşoară o bandă de hîrtie impregnată, şi, deasupra, o altă bandă de oţel plumbuită.
Tubul izolant de protecţie, etanş, poate fi metalic sau de policlorură de vinii.
Tubul izolant de protecţie, etanş, metalic (simbol IPE), e constituit dintr-un tub de bandă de oţel, sudată pe generatoare, sau din tub de oţel tras la rece, îmbrăcat în interior cu un tub de carton izolant; tuburile sînt ia exterior filetate la capete. Sin. Tub Panzer.
Tubul izolant de protecţie, etanş, de policlorură de vinii
(simbol PVC-IPF), e fabricat similar cu tubul PVC-IP, în plus satisface şi cerinţe de etanşeitate. E utilizat în încăperi în cari temperatură mediului ambiant nu depăşeşte 40°; nu se utilizează în anumite instalaţii cari trebuie să prezinte siguranţă mărită, ca: instalaţii de alimentare sau comandă la distanţă a pompelor de incendiu, instalaţii de evacuare de siguranţă, avarii sau semnalizări de incendiu, etc.
îmbinarea tuburilor PVC-IPE se execută prin formarea de mufe la extremitatea lor; schimbările de direcţie, prin coturi.
Tubul de protecţie etanş eun tub de oţel sudat sau tras, filetat la ambele capete.
3.	Tub. 3. Tehn.: Sistem tehnic (aparat, instrument de măsură, instalaţie, construcţie, organ de maşină sau element de construcţie) constituit în principal din piese tubulare, sau sistem tehnic a cărui carcasă are formă tubulară, piesele tubulare constitutive putînd avea unu sau ambele capete înfundate.
4.	~ acustic.M/ne, Nav.: Tub metalic cu diametrul de 3***6cm, cu ajutorul căruia se poate comunica verbal între anumite posturi ale unei instalaţii. Se foloseşte, de exemplu, la bordul navelor — unde tubul acustic e numit portavoce (v.) — sau la instalaţii miniere, ca accesoriu, în puţuri de mică adîncime.
5.	~ aerodinamic. Av.: Sin. Statoreactor, Atodid. V. sub Reactor 2.
e. ~ amovibil. Tehn. mii.: Tub situat în interiorul unor anumite ţevi de guri de foc şi care poate fi înlocuit, după uzare, cu un tub nou. Ţevile cu tub amovibil sînt în general constituite din două tuburi, unui exterior, numit tub exterior sau manşon, şi altul interior, amovibil.
Tubul amovibil suportă cea mai mare parte a solicitărilor de balistică interioară ale ţevii. La partea interioară e ghintuit, are de cele mai multe ori şi cameră de încărcare, iar la partea exterioară e cilindric sau tronconic, avînd un joc anumit faţă de tubul exterior, astfel încît să poată fi introdus şi extras relativ uşor. în sens longitudinal e fixat pentru a nu fi deplasat axial sub acţiunea componentei axiale a presiunii pe ghinturi a proiectilului, iar în sens transversal e fixat pentru a nu se roti în interiorul ţevii sub acţiunea componentei tangenţiale a presiunii pe ghinturi a proiectilului. El poate fi limitat în partea dinainte la gura tubului exterior, dar de multe ori ei e mai lung decît acesta. Tuburile amovibile se folosesc la multe guri de foc noi, la cari ţeava e supusă la uzură accentuată, dârele s-au introdus şi la gurile de foc mai vechi cari aveau ţevi monobloc; în aceste cazuri, tuburile amovibile au lungimi mai mari decît vechea ţeavă şi cuprind şi camera de încărcare, care e modificată faţă de cea veche, în scopul obţinerii unor viteze iniţiale şi deci a unor bătăi mai mari; aceasta impune verificarea frînelor de tragere şi eventual
C
Tuburi izoiante şi de protecţie flexibile. a) tip IPF; b) tip IPFR.; c) tip PFR.
Tub Bourdon
21
Tub de încălzire
îmbunătăţirea lor, cum şi verificarea întregii rezistenţe a gurii de foc. Astfel s-a obţinut modernizarea multor guri de foc vechi.
Uneori, chiar ţevile fretate pot avea tub amovibil. în acest caz, tubul amovibil e mai subţire, astfel încît restul ţevii să participe cît mai mult la rezistenţă.
Jocul dintre tubul amovibil şi manşon variază, după calibrul gurii de foc, de la 0,05~*0,2 mm.
înainte de montare, suprafaţa exterioară a tubului amovibil se acoperă cu un strat fin de grafit, spre a uşura atît introducerea cît şi extragerea tubului. Montarea se face uşor, mai ales în prima parte a introducerii tubului, iar către sfîrşit se folosesc dispozitive speciale de împingere.
Calculul rezistenţei tubului amovibil are Ia bază jocul în repaus (cînd întreaga ţeavă are aceeaşi temperatură a mediului ambiant), caracteristicile mecanice ale metalului şi dimensiunile tubului şi manşonului.
1.	~Bourdon. Fiz., Tehn. V. Bourdon, tub
2.	^-cartuş. Tehn. mii.: Recipient metalic care face parte din cartuşul folosit la unele guri de foc şi în care se găseşte încărcătura de azvîrlire. La unele guri de foc, tubul-cartuş nu e fixat la proiectil. La gurile de foc militare, tubul-cartuş e totdeauna metalic, în general de alamă sau de oţel moale. La puştile de vînătoare, tubul-cartuş e de cele mai multe ori de carton, avînd un anumit grad de rezistenţă, iar fundul, care reprezintă şi suportul capsei, e de alamă. Tuburile-cartuş metalice utilizate pot fi reîncărcate de un anumit număr de ori, după care se retopesc. La tuburile-cartuş sînt imprimate, prin presare sau vopsire, inscripţii indicînd caracteristicile muniţiei respective; aceste indicaţii sînt foarte sumare la tuburile-cartuş pentru armamentul portativ, dar ele sînt mult mai complete la tuburile-cartuş de artilerie. V. şî sub Cartuş 1.
3.	~ de aspiraţie. 1. Mş. V. sub Turbină cu suprapre-siune, sub Turbină hidraulică.
4.	~ de aspiraţie. 2. Hidrot.: Sin. Conductă de aspiraţie (v.), Conductă de absorpţie, Ţeavă de aspiraţie.
5.	~ de coborîre. Tehn.: Tub metalic care serveşte Ia transportul sarcinilor granulare (de ex. la transportul minereului abatat într-o mină) sau al sarcinilor în ambalaj moale (deex. în saci), pe verticală sau pe o direcţie cu înclinare mare faţă de orizontală, cu viteză determinată în prealabil. Limitarea vitezei de coborîre se face, fie datorită frecării dintre material şi suprafaţa de alunecare (suprafaţă elicoidaJă cu generatoare orizontale sau înclinate), fie cu ajutorul unor şicane. Tubul poate fi fix (v. fig. XVII, Tub descensor cu elice, sub Transport minier), pentru deservirea unui singur punct din planul inferior, sau rotativ (cu una sau cu mai multe articulaţii), pentru deservirea mai multor puncte(v.fig.).
6.	~ de combustie. Chim.: Tub de sticlă greu fuzibilă, folosit în aparatele de analiză elementară cantitativă, organică, la dozarea carbonului, a hidrogenului şi a azotului.
Tuburile folosite în analiza obişnuită au lungimea de 1 m Şi diametrul de circa 15 mm. în prezent, această metodă e abandonată.
Tuburile folosite în metodele de'analiză semimicro şi micro au forma din figură şi următoarele dimensiuni: lungimea 60 cm
şi diametrul 10 mm pentru analiza semimicro, lungimea 50 cm şi diametrul 7***8 mm pentru analiza micro.
Tuburile de combustie sînt umplute, pe anumite porţiuni, cu substanţe ca oxid de cupru, oxid de plumb, vată de argint, etc.,dintrecari unele au rolul de a descompune substanţa care se analizează, iar altele, de a fixa anumite produse dedescompunereale acesteia. în timpul funcţionării, tuburile de combustie sînt încălzite după anumite reguli, electric sau cu flacără de gaz.
7.	~ de conducere. Mş.: Organ de maşină constituit din-
Tub de combustie pentru analiză micro şî semimicro.
tr-un tub de tablă de oţel, cu serveşte la conducerea seminţelor de la distribuitorul semănătorii la brăzdar.
Tubul de conducere cu lungime fixă e constituit
lungime fixă sau variabilă, care
Tub elicoidal pentru semănători elicoidal).
(tub de conducere,
Tuburi de coborîre rotative, o) cu o singură articulaţie; b) cu două articulaţii; f) gură de încărcare cu articulaţie fixată în plafon; 2) articulaţie intermediară; 3) cărucior rulant pe şină circulară; 4) cărucior cu roată de reazem; 5) gură de descărcare; 6) secţiune l-l.
dintr-o piesă unică tronconică; cel cu lungime variabilă poate fi constituit din mai multe piese cilindrice sau tronconice, cînd e numit tub telescopic, sau dintr-o elice de bandă de oţel (v. fig,), cînd e numit tub elicoidal (şi, impropriu, tub spiral).
8.	~ de curăţire. Tehn.: Sin. Piesă de curăţire, Cutie de curăţire. V. sub Piesă fasonată.
9.	~de flacârâ. Mş., Termot.: Tub metalic cu secţiune circulară şi cu perete neted (numai la construcţiile vechi) sau ondulat, care echipează căldările ignitubulare, al căror corp vaporizator îl străbate în lung. Prin tubul focar circulă întreaga masă de gaze produse în focar, suprafaţa interioară a tubului constituind o parte sau (la unele căldări) întreaga suprafaţă de vaporizare a căldării. La căldările cu un singur tub de flacără, acesta se montează excentric faţă de axa corpului
vaporizator (cu axa puţin decalată faţă de planul vertical de simetrie a! corpului vaporizator); la căldările bitubulare, tuburile de flacără se montează simetric faţă de planul vertical de simetrie al corpului vaporizator şi cu planul axelor sub planul orizontal de simetrie al corpului vaporizator. Diametrul exterior maxim şi diametrul interior minim, ale tuburilor de flacără, sînt cuprinse între 0,8/0,7şi 0,9/0,8 m, la căldările monotubu-lare, şi între 0,8/0,7 şi Sin. Ţeavă de flacără. V. şî
1,1/1,0 m, la căldările bitubulare sub Căldare ignitubulară (sub Căldare cu corp vaporizator).
10.	~ de frîna. C. f.: Tub folosit la semiacuplăriie (v.) frînei cu aer comprimat a trenurilor. Tubul se confecţionează dintr-un strat interior de cauciuc, un strat intermediar de inserţii de pînză cauciucată şi un strat exterior de cauciuc. Are lungimea de 620***700 mm şi diametrul exterior de 32-**46 mm.
11.	~ de încălzire. C. f.: Tub de cauciuc montat între conductele de încălzire ale vagoanelor unui tren. Tubul se
Tub de lipit
22
Tub lans-torpile
confecţionează cu un strat interior de cauciuc, un strat intermediar compus din inserţii de pînză cauciucată şi un strat exterior de cauciuc. Are lungimea de 600 mm şi diametrul exterior de 52-**56 mm.
î. ^ de lipit. Tehn., Mett.: Sin. Suflător (v. Suflător 2),
2.	~ de nivel. Mş.: Sin. Sticlă de nivel (v.). V. şî Indicator cu sticlă de nivel, sub Indicator de nivel 1.
3.de	presiune. Mş. Mec. fl., Tehn.: Sin. Tub pneumo-metric, Tub Pitot. V. Măsurarea debitului în conducte închise, sub Debit, măsurare de
4.	~ de scuturare. Ut., Mett.: Tub scurt de oţel, cu diametrul de 15---40 mm, care se introduce forţat în găurile practicate în anumite modele la feţele de separaţie pentru a servi — ca şi placa de scuturare (v.),— la scuturarea modelului în vederea scoaterii din formă, evitînd deteriorarea acestuia. Tubul de scuturare se asigură cu un şurub care îl traversează diametral, Ia partea inferioară (v. fig.)- Pentru scuturare se introduce în tub o bară de scuturare, care se loveşte, în diferite direcţii şi sensuri, cu un ciocan.
o. ~ de sonda. Nav.: Tub de ţeavă de oţel cu	diametrul de	circa
25 mm, prin care	se introduce	o sondă, pentru	a	constata
cantitatea de lichid din interiorul unui tanc, al unui compartiment al dublului fund, al unei santine, etc.
- 6. ^-filtru. Ind. petr.: Tub perforat, intercalat în tubing în dreptul stratului de exploatat. Găurile Iui sînt acoperite de o sită care se formează prin înfăşurarea unei sîrme de oţel pe corpul exterior al tubului, pe toată porţiunea cu găuri. Sîrma reduce astfel secţiunea găurilor perforate, la mici ori-ficii, cari lasă să	treacă numai	ţiţeiul din strat,	care	astfel
nu poate antrena	şi nisipul. Sin. Screen pipe,
7.	~-focar. Mş., Termot. V. sub Căldare cu corp vaporizator, combinată (sub Căldare cu corp vaporizator).
8.	~ în tub. Termot.: Tip de schimbător de căldură coms pus dintr-o baterie de secţiuni orizontale de 2-*-4 m lungime, fiecare secţiune fiind constituită dintr-un burlan exterior şi o ţeavă interioară coaxială (v. fig. /) sau un fascicul de ţevi
/. Schimbător de căldură tub în tub.
1) tub interior; 2) tub exterior; 3) racord U; 4) racord vertical; 5) plăcuţă de distanţare.
interioare (v. fig. //). Schimbătoarele de căldură tub în tub realizează mai bine contracurentul între fluide; de aceea sînt preferate celor cu fascicul unic în cazul cînd nu se produce schimbarea de stare la nici unul dintre fluide, deşi sînt mai costisitoare la suprafaţă egală.
Racordurile U sînt îndoite pînă Ia 0 100***125 şi sînt sudate din segmenţi la diametri mai mari. Ţevile interioare pentru
apă se fac ^adeseori din alamă. în general se trec prin ţevile interioare, accesibile pentru curăţire, acele lichide cari produc depuneri.
9. ^ în U. Chim.: Ustensilă de laborator, formată din-
y//yy//////.
Tub de scuturare.
1) mode! de lemn; 2) tub de scuturare; 3) şurub de reţinere.
II. Tub în tub cu fascicule.
1) flanşă intermediară înşurubată pe placa tubu-lară; 2) placă tubulară; 3) racord U.
tr-un tub de sticlă curbat în formă de U, avînd sudate lîngă capete două mici tuburi mai subţiri (v. fig.).
Umplut cu clorură de calciu anhidră, serveşte la absorpţia apei din gaze, în scopul dozării sau al îndepărtării acesteia.
10.	~ în U, cu numărător de bule. Chim.: Aparat folosit în instalaţiile de microdozare a carbonului şi hidrogenului, format dintr-un tub de sticlă care se încarcă cu ascarită şi cu hidrat de potasiu 50%, sau cu acid sulfuric, şi serveşte la uscarea şi reţinerea gazelor străine înainte de a pătrunde în aparatură (v. fig.)- Numărătorul de bule serveşte la purificarea gazului şi la aprecierea vitezei Iui.
11.	~ Kundt. Fiz.: Instrument folosit Ia compararea vitezelor de propagare a sunetului într-un gaz şi într-un solid. Instrumentul e alcătuit dintr-un tub de sticlă, închis la unul dintre capete cu un piston deplasabil, iar la celălalt capăt cu un piston fix, prins la una dintre extremităţile unei vergele alcătuite din substanţa solidă, fixată Ia jumătate din lungimea ei. în tub se introduce gazul respectiv. Prin frecarea longitudinală a vergelei se emit sunete cari se propagă în gaz şi se reflectă pe pistonul deplasabil suprapunîndu-se peste sunetele în propagare directă. Deplasînd pistonul mobil se obţine, astfel, în gaz, un sistem de unde staţionare. Dacă l e lungimea vergelei, V distanţa dintre două maxime sau dintre două minime ale sistemului de unde staţionare, c e viteza sunetului în materialul din care e confecţionată vergeaua şi c' e viteza
lynr
Tub în U, cu numărător de bule
sunetului în gaz, rezultă	Poziţia	maximelor, respectiv
a minimelor, e pusă în evidenţă cu ajutorul unei pulberi uşoare (pulbere de licopodiu, de plută, etc.) introdusă în tub, care se strînge în locurile de maxim de presiune, respectiv de minim de amplitudine de deplasare şi se aranjează sub forme de striuri în locurile de maxim de amplitudine de deplasare.
12. ~ lans-torpile. Nav.: Dispozitiv în formă de tub sau a schelet de tub, montat pe o navă militară de suprafaţă, pe un submarin sau la uscat, pentru lansarea torpilelor contra navelor mari inamice. Lansarea se face cu aer comprimat, presiunea gazelor produse prin arderea unei încărcături de pulbere
Tub manometric
23
Tub sonor
într-un cartuş, sau prin gravitaţie la unele tuburi schelet. Tubul: lans-torpile trebuie să asigure imobilitatea torpilei, înainte de lansare, la oscilaţiile navei; să asigure părăsirea navei de către torpilă fără avarierea acesteia; să asigure, în momentul lansării, funcţionarea organelor de punere în funcţiune a torpilei; să ferească organele vitale ale torpilei de lovituri; să permită (la unele tuburi) ochirea în direcţia de lansare; să permită reglajul organelor torpilei şi întreţinerea zilnică. Pe navele de suprafaţă, tuburile sînt grupate în dispozitive de 2***5 tuburi montate pe un pivot comun, avînd însă o singură instalaţie de ochire. La submarine, tuburile trebuie să aibă şi porţi etanşe de închidere spre exterior şi să aibă aceeaşi rezistenţă la presiune ca şi corpul rezistent.
1.	~ manometric. Fiz., Tehn.: Sin.Tub Bourdon (v. Bourdon, tub —-).
2.	~ piezometric. Fiz.: Sin. Piezometru (v. Piezometru 3).
3.	~ Pitot. Mş., Mec. fl., Tehn,: Sin. Tub de presiune. V. Măsurarea debitului în conducteînchise, sub Debit, măsurare de
4.	~ Prandtl. Mec. V. Prandtl, tub — .
5.	~ radiant. Termot.: Cameră de ardere cu formă tubulară, de oţel refractar, montată în baterii orizontale sau verticale în cuptoare de călire (şi altele), asigurînd un mod de încălzire apropiat de cel prin rezistenţe electrice.
Figura reprezintă un tub radiant de tip vertical cu următoarele caracteristici aproximative: greutatea totală a unui element circa 50 kg; capacitatea 50 000 kcal/h; grosimea peretelui 5 mm; dimensiunile camerei de ardere 135 0, lungimea totală 3 m; înălţimea utilă a cuptorului 2,2 m.
Printr-o preamestecare intensă gaz-aer, arderea poate fi concentrată în partea de jos a tubulu i, ceea ce constituie un avantaj la cuptoarele cu capac, deservite pe sus. La cuptoarele orizontale se urmăreşte o radiere uniformă de-a lungul tubului şi în acest scop pe de o parte se lungeşte zona de ardere iniţială micşorînd gradul de amestecare (prin micşorarea vitezei în ajutajul de aer), iar pe de altă parte se intensifică turbulenţa în zona superioară cu ajutorul unui lanţ de miezuri ceramice.
Tuburile radiante orizontale au o piesă de întoarcere la 180°. Din cauza 7)tub curbat; 2) miezuri ceramice; 3) ar-îmbinărilor acesteia, eva-	zător; 4) bujie de aprindere,
cuarea gazelor arse nu se
poate face prin suprapresiune în focare şi fiecare element e echipat cu un ejector cu aer de joasă presiune, dispus de aceeaşi parte a cuptorului cu arzătorul. încălzirea e mai uniformă decît la tuburile verticale.
6.	~ Ranque. Termot. V. Ranque, tub
7. ~ sonor. Fiz.: Sursă sonoră în care sunetul e datorit vibraţiei unei coloane de aer conţinute în tub.
Coloana de aer din tub vibrează numai cu anumite frecvenţe, constituind un rezonator. Vibraţiile sînt produse la una dintre
extremităţi, unde tuburile au o îmbucătură (muştiuc) prin care, prin suflare, sînt produse vibraţiile. La cealaltă extremitate, tuburile pot fi deschise sau închise, cele deschise comu-nicînd cu atmosfera.
îmbucăturile pot fi de diferite tipuri. îmbucătură de fluier, în care vibraţiile sînt produse de un curent de aer (suflu), care iese prin lumină, lovind muchia peretelui (bizon).
Îmbucătură cu ancii. în acest caz, curentul de aer produce vibraţia unor lame elastice numite ancii, fixate la un cap şi libere la celălalt. Unele instrumente au o singură ancie (clarinetul şi saxofonul); altele au ancie dublă (oboiul, fagotul şi sarrusofonul).
Lamele cari formează ancia dublă nu sînt plane, ci au o formă puţin cilindrică şi sînt astfel aşezate, încît concavităţile să fie faţă în faţă; cînd se produce vibraţia, ele vin în contact, prin marginile lor, şi curentul de aer slăbeşte. în figură, / reprezintă lama în poziţie de repaus; G e gura tubului sonor pe care lama / o poate astupa complet în poziţia V de deplasare maximă. Astfel fiind, lama loveşte gura tubului şi de aceea se mai numeşte şi ancie batantă. Frecvenţa vibraţiilor autoîntreţinute a unei ancii batante îmbucătură cu ancii. creşte cu presiunea curentului de aer.
în practică se folosesc şi ancii libere. în acest caz, suprafaţa anciei e foarte puţin mai mică decît suprafaţa gurii (G) şi poate pătrunde în ea. Poziţia anciei în stare de repaus e foarte apropiată de gură, aşa că un curent slab face ca ea să pătrundă şi atunci curentul încetează atît timp cît 2 lama, vibrînd, se găseşte în interior. Astfel fiind, cea mai mare parte din osci laţi i se produc sub acţiunea forţelor elastice interioare lamei şi aceasta face ca ancia să fie foarte puţin sensibilă la presiunea curentului de aer. Din cauza aceasta, anciile libere pot face parte din construcţia etaloanelor de frecvenţe (muzicuţe).
Îmbucătură de corn. O astfel de îmbucătură se realizează întinzînd pe un orificiu două benzi de cauciuc, lăsîndu-se între ele o deschidere foarte îngustă. Suflînd prin această deschidere se obţine un sunet nu prea plăcut pentru ureche. O astfel de îmbucătură au instrumentele de alamă: cornul, trompeta, trombonul, etc.
în coloana de gaz din tub se propagă unde longitudinale. Dacă p e densitatea gazului şi E modulul de elasticitate, ecuaţia de propagare a undelor în gaz e:
d2e d2e
	0--- = E-----.
1	dt2 dx2 ’
e fiind elongaţia vibraţiilor în tub. în tub se stabileşte un sistem de unde staţionare, cu un maxim (o umflătură) la îmbucătură, respectiv cu un maxim (în cazul tuburilor deschise) sau un minim numit nod (în cazul tuburilor închise) la cealaltă extremitate a tubului.
Distanţa dintre două maxime consecutive fiind de y.
X fiind lungimea de undă a undelor cari se propagă în coloana de gaz din tub, în cazul unui tub deschis, lungimea L
a tubului e L— , deci frecvenţa sunetelor emise este/= — 2.	A
(F fiind viteza de propagare a undelor în gaz) sau
Valoarea/j^ a frecvenţei, pentru w=1, corespunde sunetului fundamental produs de tubul deschis. Celelalte sînt frecvenţele armonicelor superioare ale acestui sunet.
Tub torpedo
24
Tub electronic
în cazul unui tub închis, !a extremitatea opusă îmbucăturii se găseşte un nod. Ţinînd seamă că distanţa dintre
o	umflătură si un nod e -- , frecventele sunetelor emise de
4
un astfel de tub sînt
deci sunetul fundamental are frecvenţa
Rezultă că sunetul fundamental al unui tub deschis are un număr de vibraţii de două ori mai mare decît sunetul fundamental al unui tub închis.
Experimental se constată că, suflînd cu o presiune joasă, tubul produce sunetul fundamental şi mărind treptat presiunea se pot produce armonicele succesive.
1.	torpedo. Av.: Tub metalic cu secţiune ovală, utilizat în construcţia organelor de avioane, cari sînt expuse acţiunilor aerodinamice, pentru a micşora rezistenţa la înaintare. Se montează cu axa mare în direcţia curentului. Astfel de tuburi se folosesc, de obicei, la montanţii biplanelor şi la picioarele trenului de aterisaj neescamotabil.
2.	/^/ Venturi. F/z., Tehn. V. sub Debit, măsurare de ~.
3.	Tub. 4. Tehn.: Sin. Butelie metalică, Bombă pentru gaz, Butelie pentru gaz, Tub pentru gaz. V. sub Butelie 1.
4.	Tub cu descârcare electrica. Elt., Telc.: Dispozitiv sau aparat constituit în principal dintr-un înveliş etanş, conţinînd un gaz rarefiat sau nu, în interiorul căruia se produc descărcări electrice (v.) luminescente sau în arc.
Tuburile cu descărcare electrică au de obicei doi electrozi, la cari se aplică tensiunea de alimentare. Exista şi tuburi de descărcare cu mai mulţi electrozi, cum şi tuburi de descărcare de înaltă frecvenţă fără electrozi (v. Nulodă).
Curentul electric de descărcare e constituit din mişcarea electronilor [produşi prin ionizare (v.) sau prin emisiune electronică (v.)] şi — în măsură mai mică, din cauza mobilităţilor mai mici — din mişcarea ionilor (produşi prin ionizare).
Lămpile electrice cu descârcare în gaze (v. Lampă electrică, sub Lampă de iluminat) şi tuburile electronice (v.) cu gaze rarefiate (în cari electronii provin în principal din emisiune electronică) sînt exemple de tuburi cu descărcare electrică.
s. ~ Crookes. Fiz.: Tub cu descărcare electrică în gaze, cu ajutorul căruia se studiază proprietăţile radiaţiei catodice, în acest scop, presiunea gazului din tub trebuie să fie suficient de joasă pentru ca drumul liber mijlociu al electronilor catodici (între două ciocniri cu moleculele gazului) să fie mai mic decît dimensiunea tubului, în direcţia de propagare a electronilor.
6.	~ cu neon pentru semnalizare. H/t.; Tub cu descărcări luminescente, umplut cu neon, folosit ca indicator de tensiune.
Tuburile cu neon pentru semnalizare au de obicei o construcţie foarte simplă, cu electrozi plani, inelari sau cilindrici, şi au dimensiuni relativ reduse. Se pot folosi pentru indicarea tensiunilor continue sau alternative, între 50 V şi 1000 V, în instalaţii energetice, industriale, de transport, la sistemele de afişare a	rezultatului în aparatele de măsurat	numerice, etc.
7.	~	fluorescent. E/t.:	Sin. Lampă fluorescentă (v.	Lampă
electrică, sub Lampă de iluminat).
8.	~	Geissler. Fiz. V.	Geissler, tub
9.	~	ionic. E/t., Tehn.:	Sin. Tub electronic	cu gaz.	V. sub
Tub electronic.
10.	Lenard. Fiz. V. Lenard, tub
11.	~ lumînescent. E/t.; Lampă electrică (v. sub Lampă de iluminat) cu descărcare luminescentă în gaze rarefiate.
12.	~ luminos. E/t.: Sin. Lampă electrică cu descărcare în gaze (v. Lampă electrică, sub Lampă de iluminat).
13.	Tub-balast. Elt.,Telc.: Lampă cu incandescenţă sau tub electronic utilizate pentru a constitui o anumită rezistenţă de sarcină.
14.	Tub de curent. Mec. fl.: Suprafaţă formată din linii de curent, cari trec într-un moment dat prin toate punctele unei curbe închise (elementare sau finite). Prin tubul de curent fluidul curge în momentul considerat ca şi cînd tubul ar avea pereţi solizi, — deci fără trecere de materie prin pereţii lui.
Dacă secţiunea tubului se reduce la un element foarte mic, tubul de curent se numeşte elementar. în secţiunea transversală a unui tub elementar de curent se admite că distribuţia presiunilor şi a vitezelor e constantă.
în mişcare permanentă, forma şi poziţia în spaţiu a tuburilor de curent nu se modifică, deoarece liniile de curent nu variază în timp.
Debitul de fluid incompresibil care trece prin diferitele secţiuni ale unui tub de curent rămîne constant în lungul tubului.
15.	Tub de linii de cîmp. Mat., Fiz.: Suprafaţa loc geometric al liniilor de cîmp ale unui cîmp de vectori, cari trec prin punctele unei curbe închise. Sin. Tub de flux,
16.	/v de flux. Clc. v.: Sin. Tub de linii de cîmp (v.).
17.	Tub de vîrtej. Mec. fl.: Suprafaţă formată din linii de vîrtej, cari trec la un moment dat prin toate punctele unei curbe închise (elementare sau finite).
Principalele teoreme cu privire la tubul de vîrtej sînt:
1)	Intensitatea unui tub de vîrtej, la un moment dat, e constantă de-a lungul tubului.
O consecinţă importantă a acestei teoreme se referă la forma unui tub de vîrtej. Deoarece intensitatea vîrtejului e constantă, tubul de vîrtej nu poate fi terminat în masa fluidului, fiindcă la capătul său circulaţiaT ar fi nulă şi deci nu ar mai avea aceeaşi valoare. Formele posibile ale tubului de vîrtej sînt: tubul de vîrtej cu lungime infinită; tubul de vîrtej inelar, adică un tub ale cărui linii de vîrtej sînt curbe închise; tubul de vîrtej ale cărui capete se sprijină pe suprafeţele limită ale domeniului ocupat de fluid (pe pereţi solizi, sau la suprafaţa liberă a unui lichid).
2)	Dacă fluidul ideal e supus numai la forţe masice derivînd dintr-un potenţial uniform, liniile de vîrtej ale tubului se conservă, iar tubul nu se destramă şi nici nu cîştigă substanţă.
3)	Intensitatea unui tub de vîrtej se menţine constantă în timp, dacă forţele exterioare derivă dintr-un potenţial şi densitatea fluidului e funcţiune numai de presiune.
Aceste teoreme ale tubului de vîrtej sînt valabile numai pentru fluide perfecte, lipsite de frecare şi sub acţiunea unor forţe derivînd dintr-un potenţial. în caz contrar, se constată că vîrtejurile îşi păstrează individualitatea, un anumit timp, difuzîndu-se în masa fluidului înconjurător, datorită efectului rezistenţelor de viscozitate. Sin. Tub de turbion.
îs. Tub electronic. Elt., 7e/c.;Dispozitivsau aparat constituit în dintr-un înveliş etanş, în care există vid înaintat sau un gaz rarefiat, şi care e echipat cu mai mulţi electrozi între cari se închid curenţi electrici consistînd în principal în mişcarea electronilor emişi de unii dintre aceşti electrozi. Sin. (parţial şi impropriu) Lampă electronică, Lampă de radio.
Purtătorii de sarcină liberi cari contribuie la formarea curenţilor dintr-un tub electronic sînt electroni încărcaţi negativ şi, eventual, ioni pozitivi, în cazul tuburilor cu gaz rarefiat. Din cauza masei lor de mii de ori mai mici, electronii au o mobilitate mult mai mare decît a ionilor, cari au o contribuţie neglijabilă la intensitatea curentului, chiar atunci cînd prezenţa lor influenţează în mod esenţial procesele din tub. De aceea, termenul tub ionic, folosit uneori pentru tuburile electronice cu gaz rarefiat, nu e recomandat.
Electrodul a cărui emisiune electronică asigură formarea fluxului de electroni principal din tub se numeşte catod (v.) şi prin el curentul electric (cu sens contrar sensului de mişcare al electronilor) iese din incjnta tubului. Un electrod căruia
i	se aplică o tensiune pozitivă înaltă faţă de catod, de obicei pentru a colecta fluxul principal de electroni, se numeşte anod (v.) şi prin el curentul electric intră în incinta tubului,
Tub electronic
25
Tub electronic
-Tuburile cu mai mulţi electrozi au şi alţi electrozi cu diferite funcţiuni, printre cari cele mai importante sînt comanda intensităţii curentului principal (v. Grilă) şi, eventual, dirijarea 'şi devierea fasciculului electronic (v. Deflexiune 2 ; v. şî Dinodă).
în funcţionarea unui tub electronic au loc pierderi de energie electromagnetică, sub formă de căldură disipată în mediul ambiant, datorită încălzirii electrozilor şi, în principal, datorită încălzirii anodului bombardat de fluxul de electroni din tub.
învelişul etanş al tubului se mai numeşte balon sau bulb. Conductoarele de legătură ale electrozilor sînt scoase în exterior izolate unele de altele prin baza tubului, uneori prin intermediul unei piese izoiante, numită culot. (v.) şi echipată cu contacte, care permite fixarea mecanică amovibilă a tubului într-o altă piesă izolantă, echipată de asemenea cu contacte şi numită soclu (v. Soclu de tub electronic). Prin fixarea tubului în soclu, piesele de contact omologe sînt puse în contact electric şi stabilesc conexiunile dintre electrozii tubului şi circuitele exterioare. Există uneori şi electrozi (de obicei grila de comandă) a căror legătură cu exteriorul nu se face prin bază (culot), ci printr-o bornă specială incorporată în balonul tubului. Tuburile pentru frecvenţe foarte înalte, tuburile de putere mare, etc. au sisteme de fixare şi de stabilire a conexiunilor electrice specifice.
Există o mare varietate de tuburi electronice, cari se deosebesc prin criterii constructive, prin procesele fizice principale cari au loc în ele, prin funcţiunea pe care trebuie să o îndeplinească în instalaţia din care fac parte, etc.
Din punctul de vedere constructiv, tuburile electronice se clasifică după numărul electrozilor, după numărul sistemelor de electrozi cu funcţiuni independente, după natura învelişului, după puterea maximă disipată, etc.
După numărul electrozilor (v. şî Electrod de tub electronic), se deosebesc tuburi cu doi electrozi — un anod şi un catod — numite di ode (v.) şi tuburi cu mai mulţi electrozi — un anod, un catod şi una sau mai multe grile — numite generic p o I i o d e, iar după numărul electrozilor, t r i o d e (v.)t tetrode (v.) (în particular bigrile, v.), pentode (v.), hexode (v.), heptode (v.), oct o de (v.) şi eneode (v,). în cazul tuburilor electronice cu gaz se mai deosebesc, din acest punct de vedere, şi t u b u r i c u electrozi auxiliari sau cu electrod de aprindere.
După numărul sistemelor de electrozi cu funcţiuni independente, se deosebesc tuburi simple, în al căror înveliş există un singur sistem de electrozi asociat unui aceluiaşi flux de electroni, şi tuburi multiple sau combinate, |n al căror înveliş există două sau mai multe sisteme de electrozi, fiecare fiind asociat unui anumit flux de electroni (emis eventual de acelaşi catod). Exemple de tuburi multiple sînt duodioda (v.), duodioda-trioda (v.), duodioda-pentoda (v.), duopentoda (v.), duotrioda (v.), trioda-pentoda (v.), trioda-hexoda (v.), etc.
Dupâ natura învelişului, se deosebesc tuburi cu balon de sticla, tuburi cu înveliş metalic, tuburi cu înveliş combinat (de ex. tuburile meta-loceramice, v. sub Tub cu discuri).
Dupâ puterea maximă disipată, se deosebesc tuburi de foarte mică putere (v. mai jos Tub electronic de recepţie), pentru cari nu se pun probleme speciale de dimensionare din punctul de vedere al puterii disipate şi cari nu reclamă mijloace speciale de răcire (şi cari disipă puteri medii mai mici decît un watt sau de ordinul unui watt); tuburi de putere mică, cari necesită anumite precauţii privitoare la asigurarea condiţiilor de răcire naturală (şi cari disipă puteri medii, de ordinul zecilor de waţi); tuburi de putere mijlocie, cari reclamă o ventilaţie a aerului ambiant (şi cari disipă puteri medii de ordinul sutelor de waţi) şi tuburi de mare putere (cu puteri disipate medii superioare sutelor şi chiar miilor de waţi), cari
necesită totdeauna mijloace speciale de răcire forţată şi au o construcţie adecvată realizării condiţiilor de răcire corespunzătoare (v. mai jos şi Tub electronic de emisiune).
Din punctul de vedere al proceselor fizice principale cari au loc în ele, tuburile electronice se clasifică după natura şi după condiţiile emisiunii electronice, după natura mediului din incinta tubului, după condiţiile cari intervin în mişcarea electronilor (v. mai jos, sub Tub electronic cu vjd), după condiţiile cari limitează frecvenţa de lucru (v. mai jos, sub Tub electronic cu vid), etc.
Dupâ natura şi condiţiile emisiunii electronice (v.) care asigură fluxul principal de electroni din tub, se deosebesc:
Tubul termoelectronic, în care emisiunea electronică se realizează prin efectul termoelectronic, condiţionat de realizarea unei temperaturi suficient de înalte a suprafeţei emi-sive, capabilă să asigure electronilor suplementul de energie necesar (v. Termoelectronică, emisiune ^). Sin. (impropriu) Tub termoionic.
Tubul fotoelectronic, în care emisiunea electronică se realizează prin efectul fotoelectric extern, condiţionat de existenţa unei radiaţii electromagnetice incidente pe suprafaţă emisivă, care asigură electronilor suplementul de energie necesar (v. Fotoelectric, efect şi Fotoelectrică, celulă ~).
Tubul cu emisiune secundară, în care fluxul principal de electroni se obţine prin emisiunea secundară a unor electrozi supuşi acţiunii unui flux de particule primare (v. Emisiune secundară de electroni, Multiplicator electronic).
Tubul cu emisiune autoelectronică, în care emisiunea electronică se realizează în principal prin efectul de cîmp, condiţionat de existenţa unui cîmp electric foarte intens la suprafaţa catodului, capabil să reducă lucrul deextrac-ţie al electronilor	(v. Autoelectronică,	emisiune ~).
Tubul cu catod	cald, al	cărui catod	e încălzit din exterior
pentru a atinge temperatura de lucru necesară realizării emisiunii termoelectronice, şi anume: fie prin trecerea unui curent electric de încălzire prin catodul avînd formă de filament — la tubul cu încălzire directă — , fie prin trecerea unui curent electric de încălzire printr-un filament dispus în vecinătatea catodului şi izolat electric de acesta—la tubul cu încălzire indirecta	(v. sub	Catod de tub electronic).
Tubul cu catod	rece, al	cărui catod	nu e încălzit din	exte-
rior şi emite electronii prin efect fotoelectronic sau prin efect de cîmp (autoelectronic).
Tubul cu catod lichid, al cărui catod e constituit dintr-un metal lichid — în tehnica actuală din mercur — şi care, fără a fi încălzit din exterior, atinge local temperaturi înalte datorită fluxului de ioni pozitivi incidenţi, realizîndu-se condiţiile unei emisiuni combinate autoelectronice şi termoelectronice. V. şî Tub polianodic cu catod de mercur.
Dupâ natura mediului din incinta tubului, se deosebesc tuburi electronice cu vid(înaintat) şi tuburi electronice cu gaze rarefiate.
Tub electronic cu vid:	Tub electronic în care
presiunea fiind foarte joasă (sub 10“6 torr) se realizează un vid înaintat (în care liberul parcurs mediu al moleculelor reziduale depăşeşte cu mult dimensiunile lineare ale învelişului), iar trecerea curentului electric se datoreşte (practic) excluziv electronilor.
Tuburile electronice cu vid se clasifică după numărul electrozilor (v. Diodă, Triodă, Tetrodă, Pentcdă, Hexodă, Heptodă, Octodă, Eneodă), după condiţiile cari intervin în mişcarea electronilor, după condiţiile cari limitează frecvenţa de lucru şi după condiţiile cari limitează puterea de lucru.
Condiţiile cari intervin în mişcarea electron i lor permit să se clasifice tuburile electronice fie din punctul de vedere al modului cum se realizează comanda intensităţii fluxului de electroni — în tuburi cu comandă electrostatică, tuburi cu comandă magnetică şi tuburi cu comandă
Tub electronic
26
Tub electronic
dinamică—, fie din punctul de vedere al modului cum se dirijează mişcarea electronilor, — în tuburi fără fascicul electronic, tuburi cu fascicul electronic şi tuburi cu fascicul electronic dirijat.
Tubul cu comandă electrostatică a fluxului de electroni e echipat cu unu sau cu mai mulţi electrozi de comandă (grila de comandă de la poliode, electrodul Wehnelt din structura tunurilor electronice, v.) al căror potenţial faţă de catod influenţează valoarea intensităţii cîmpului electric la suprafaţa acestuia şi, deci, curentul emis. Poliodele obişnuite sînt tuburi cu comandă electrostatică a intensităţii curentului anodic (v., de ex., Triodă şi Pentodă).
Tubul cu comandă magnetică a fluxului de electroni utilizează pentru comanda fluxului de electroni un cîmp magnetic perpendicular pe planul traiectoriilor lor şi care poate determina reîntoarcerea lor eventuală spre catod (v. Magnetron). Se folosesc de obicei pentru generarea frecvenţelor foarte înalte.
Tubul cu comandă dinamică (cu modulaţie de viteză) utilizează timpul finit de trecere a electronilor prin tub pentru a comanda viteza acestor electroni cu ajutorul unui cîmp electromagnetic de înaltă frecvenţă (v. Clistron, şi Tub cu undă progresivă). Se foloseşte excluziv la frecvenţe foarte înalte.
Tubul fără fascicul electronic e un tub electronic cu vid în care, prin dispoziţia şi forma electrozilor, nu se urmăreşte realizarea unei anumite repartiţii spaţiale a traiectoriilor electronilor. Tuburile electronice obişnuite (diode, triode, pentode, etc.) sînt fără fascicul electronic.
Tubul cu fascicul electronic e un tub electronic cu vid în care, prin dispoziţia şi forma electrozilor, se urmăreşte realizarea unei anumite repartiţii spaţiale a traiectoriilor electronilor grupate în unu sau în mai multe fascicule, eventual cu posibilitatea de a le influenţa cu ajutorul unor electrozi de comandă. Tetroda cu fascicul electronic, octoda cu fascicul electronic, tubul electronic indicator de acord (v. sub Indicator de acord), tubul electronic cu fascicul orbital (v.), fazitronul (v.) şi tuburile cu fascicul dirijat sînt tuburi cu fascicul electronic.
Tubul cu fascicul electronic dirijat e un tub electronic cu fascicul de electroni practic filiform, produs de un tun electronic şi dirijat (deviat) sub acţiunea unor electrozi sau a unor bobine cari, corespunzător unor principii de optică electronică (v.), îi asigură deflexiunea, focalizarea, etc.
Există o mare varietate de tuburi electronice cu fascicul dirijat diferenţiate în principal după funcţiunea îndeplinită — de exemplu: tubul catodic (v.), cinescopul (v.), tubul video-captor (v.), microscopul electronic (v.), acceleratoarele de electroni (v. sub Particule, accelerator de ^), etc. — şi în secundar după modul cum se realizează comanda deflexiunii fasciculului (electrostatic, magnetostatic sau combinat, v. sub Deflexiune), a focalizării (v. Focalizarea fasciculului electronic), etc.
Condiţiile cari limitează frecvenţa de lucru sînt timpul de trecere (timpul de transit), definit de intervalul de timp necesar electronilor pentru a trece prin incinta tubului de la catod la anod (sau la electrodul colector), şi inductivitâţiie şi copacităţile parazite (reziduale) din interiorul tubului.
Odată cu creşterea frecvenţei de lucru, timpul de trecere provoacă apariţia unui defazaj între curentul sau tensiunea de comandă (de grilă) şi curentul sau tensiunea de ieşire (din circuitul anodic). Inductivităţile şi capacităţile parazite interioare fac ca tubul să se comporte ca un circuit rezonant cu anumite frecvenţe proprii. De asemenea, caracterul aleatoriu al emisiunii electronice a catodului determină fluctuaţii şi, deci, un zgomot de fond propriu, care e cu atît mai important cu cît banda de frecvenţe de lucru e mai largă, ceea ce are loc de asemenea la frecvenţe înalte.
în general, tuburile electronice cu vid, de construcţie obişnuită, pot fi folosite pînă la frecvenţe destul de înalte (de ordinul a 107 Hz) corespunzătoare undelor decametrice (scurte). Începînd cu aceste frecvenţe şi, în special, dincolo de 108 Hz (unde metrice, decimetrice, centimetrice, etc.), sînt necesare tuburi speciale.
Tubul electronic pentru frecvenţe foarte înalte e un tub electronic special construit pentru a funcţiona la frecvenţe mai înalte decît 108—109 Hz, fie prin reducerea influenţei factorilor perturbatori semnalaţi (timp de trecere, inductivităţi parazite, capacităţi parazite), fie prin folosirea acestor factori înşişi în funcţionarea tubului,
Din primul grup fac parte tuburile cu o construcţie principial analogă celor obişnuite (diode, triode, pentode), dar avînd electrozi cu dimensiuni mult mai mici (pentru a reduce capacităţile parazite), conexiuni scurte şi groase (pentru a reduce inductivitatea lor echivalentă, factorul de creştere al rezistenţei lor în curent alternativ şi capacităţile lor parazite) şi distanţa foarte mică între electrozi (pentru a reduce timpul de trecere). în forma cea mai simplă, la tuburile numite tip g h i n d ă, se utilizează o dispoziţie normală (concentrică) a electrozilor cu dimensiuni mult reduse şj cu scoaterea conexiunilor lateral — direct prin balonul tubului (care nu mai are bază sau culot). în alte cazuri se utilizează o dispoziţie specială plan-paralelă a electrozilor (v. Tub cu discuri).
Din al doilea grup fac parte tuburile cu timp de trecere, în cari valoarea finită a intervalului de timp necesar trecerii electronilor prin incinta tubului e utilizată în desfăşurarea proceselor electromagnetice cari au loc în el şi în circuitele din cari face parte. Acest lucru e posibil numai la frecvenţe foarte înalte şi de obicei numai în anumite benzi de frecvenţe caracteristice tubului. Principalele tuburi cu timp de trecere sînt magnetronul (v.), clistronul (v.), tubul cu undă progresivă (v.), carcinotronul (v.), etc.
Condiţiile cari limitează puterea de lucru sînt în primul rînd capacitatea de disipaţie anodică a tubului (sau mai general puterea maximă pe care o poate disipa tubul) şi — în al doilea rînd — curentul de emisiune maxim (determinat de dimensiunile şi de tipul catodului), respectiv tensiunea anodică maximă.
Tuburile electronice cu vid, de construcţie obişnuită, utilizate în radiotehnică, se clasifică din acest punct de vedere în tuburi de recepţie (folosite în aparate de radio-recepţie, aparate electronice de măsură şi de laborator, instalaţii de automatizare, etc.) şi tuburi de emisiune (folosite în etajele de putere ale instalaţiilor de radioemisiune, în instalaţii de încălzire prin curenţi de frecvenţe înalte, redre-soare de putere, etc.) (v. mai jos).
Tub electronic cu gaz: Tub electronic al cărui înveliş etanş conţine un gaz rarefiat la o presiune suficient de mare (peste 10"4 torr) pentru ca ionizarea gazului, în urma ciocnirii moleculelor de către electronii emişi de catod, să aibă un rol important în trecerea curentului electric, care se realizează sub forma unei descărcări electrice în gaze (v. sub Descărcare electrică). Sin. (nerecomandat) Tub ionic.
Cu tot rolul important al ionilor, intensitatea curentului electric din tub e asociată, în principal, contribuţiei electronilor, cari au mobilităţi şi, deci, viteze de mii de ori mai mari decît ionii.
După condiţiile emisiunii electronice a catodului, tuburile electronice cu gaz se clasifică în tuburi cu catod rece, tuburi cu catod cald şi tuburi cu catod lichid (v. mai sus).
După natura descărcării electrice care asigură regimul lor normal de funcţionare, tuburile electronice cu gaz se clasifică în tuburi cu descărcare în arc, tuburi cu descârcare luminescentă ş i tuburi cu descărcare obscură.
Tub electronic
27
Tub electronic
Tubul cu descărcare în arc e un tub electronic cu gaz în care descărcarea are loc sub formă de arc electric. Se foloseşte ca element de redresor (v.) sau de mutator (v.), cu catod cald sau cu catod lichid (de mercur) şi fără sau cu electrod de comandă. Exemple de astfel de tuburi sînt:
Fanotronul (v.), numit şi gazotron, care e o diodă cu gaz, cu descărcare în arc şi catod cald, utilizabilă pentru redresare (la tensiuni joase sub forma numită tungar, v.).
Ti ratronul (v.), care e o triodă cu gaz, cu descărcare în arc şi catod cald—-în care grila permite numai comanda iniţierii descărcării (şi nu comanda continuă a intensităţii curentului anodic, ca la triodele cu vid).
Tubul redresor cu catod de mercur, care e un tub cu vapori de mercur cu descărcare mare şi catod lichid, cu unu sau cu mai mulţi anozi (pentru redresare bifa-zată, trifazată, hexafazată. etc.; v. şî Redresor) şi cu sau fără electrozi auxiliari. V. Tub polianodic cu catod de mercur, Excitron, Ignitron.
Tubul cu descărcare luminescentă e un tub electronic cu gaz în care are loc o descărcare autonomă luminescentă (v. sub Descărcare electrică). Se foloseşte ca redresor de mică putere, ca stabilizator de tensiune (v. sub Stabilizator3), ca lampă cu luminescenţă sau ca starter pentru lămpi cu luminescenţă (v. Lampă electrică, sub Lampă), ca eclator (v.) cu gaz, etc. Exemple: Dioda cu gaz (v.) cu catod rece, tubul stabilivolt (v.), tubul cu neon pentru semnalizare (v.), tiratronul cu catod rece (v.), redresorul (v.) cu descărcare luminescentă (a cărui funcţionare se bazează pe formaşi dimensiunile diferite ale electrozilor cari favorizează efectul de redresare), etc.
Tubul cu descărcare obscură e un tub electronic cu gaz în care are loc o descărcare neautonomă obscură, determinată de exemplu de o emisiune fotoelectronică. Se foloseşte ca celulă fotoelectrică (v. Fotoelectrică, celulă ^-) cu gaz.
Din punctul de vedere al funcţiunii îndeplinite în instalaţia din care fac parte, se deosebesc diferite clase de tuburi electronice realizate cu o construcţie adecvată acestei funcţiuni. Exemple:
Tub electronic de recepţie: Tub electronic de putere mică, destinat să funcţioneze în aparate de radio-recepţie sau de amplificare, în montaje de măsuri electrice (voltmetre şi watt-metre electronice, amplificatoare de curent continuu, etc.), cum şi în oscilatoare de putere mică. Sin. (impropriu)
Lampă electronică, Lampă de radio.
Tuburile de recepţie pot fi cu balon de sticla (v. fig. I) sau cu înveliş metalic (v. fig. II). Electrozii tuburilor cu balon de sticlă se montează pe firele cari trec prin fundul de sticlă la care se sudează balonul ; aceste fire se sudează la picioruşele de contact ale tubului. Tuburile metalice au în locul balonului de sticlă un înveliş metalic, iar toate trecerile (uneori cu excepţia trecerii pentru grila de comandă) se fac printr-un disc sau printr-o mărgea de sticlă, cari sînt montate la baza tubului.
Catozii tuburilor de recepţie, cu încălzire directă sau indirectă, se confecţionează aproape totdeauna cu oxizi de metale alcalino-pămîntoase. Grilele, anodul şi traversele cari susţin electrozii se confecţionează de obicei din nichel; pentru obţinerea vidului necesar în interiorul balonului tubului se folosesc substanţe absorbante numite getter (v.).
/. Construcţia unei pentode cu balon de sticlă. 1) catod ; 2) anod ; 3) grilă de comandă; 4) mică; 5) vid; 6) traverse de grilă; 7) filament; 8) balon de sticlă.
Unele tuburi de mică putere — de ^obicei pentode de înaltă frecvenţă — au grila realizată cu pas variabil, ceea ce determină o dependenţă a pantei tubului de tensiunea de nega-tivare a grilei, şi se numesc tuburi cu pantă variabilă (v. sub Pentodă), în opoziţie cu tuburile cu grilă obişnuită, numite tuburi cu pantă fixă.
După funcţiunile pe cari le îndeplinesc, se deosebesc:	tuburi
redresoa re, pentru redresarea curentului alternativ de 50 Hz în curent continuu (se folosesc, în acest scop, diode cu unu sau cu doi anozi în acelaşi balon); tuburi amplificatoare de joasă frecvenţă (frecvenţă sonoră), pentru amplificarea puterii în etajele de ieşire ale montajelor de radiorecepţie şi de amplificare (se folosesc, în acest scop, triode, tetrode şi pentode de construcţie adecvată) ; tuburi amplificatoare de înaltă frecvenţă (de la 10***15 kHz pînă la 30 MHz), pentru etajele amplificatoare de tensiune ale montajelor de radiorecepţie şi de amplificare (se folosesc, în acest scop, de obicei, pentode de înaltă frecvenţă) ; tuburi detectoare, pentru detecţie (redresarea curenţilor de înaltă frecvenţă), mai ales în aparatele de radiorecepţie (se folosesc, în acest scop, diode speciale); tuburi schimbătoare de frecvenţă, pentru schimbarea frecvenţei semnalelor recepţionate în receptoarele supereterodină (dacă tubul e folosit numai pentru amestecul oscilaţiei recepţionate, cu cea auxiliară, el se numeşte tub de amestec, iar dacă, pe lîngă funcţiunea de amestecător, tubul e folosit şi pentru generarea oscilaţiilor auxiliare, el se numeşte convertor; se folosesc, în acest scop, tuburi cu mai multe grile: hexoda, heptoda, octoda şi unele tipuri de tuburi combinate, de exemplu trioda-hexoda); tuburi oscilatoare de mică putere, mai ales ca oscilatoare locale în receptoarele supereterodină (se folosesc, de obicei, triode); tuburi indicatoare de acord sau ochi magici; tuburi combinate, alcătuite prin unirea într-un singur balon a două sau chiar a trei tuburi simple din grupurile precedente (de ex.: diodele redresoare cu doi anozi, cu ajutorul cărora se pot redresa ambele alternanţe; dubla triodă, pentru amplificatoarele finale în contrafază sau pentru legături speciale, folosite, de exemplu, în maşinile de calcul; trioda-hexodă, ca tub schimbător de frecvenţă în receptoarele supereterodină; dubla diodă-pentodă, în care una dintre diode serveşte la detectarea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă, pentoda serveşte ca amplificatoare de tensiune sau de putere, iar cea de a doua diodă intră într-un montaj de reglare automată a volumului). Alte
II, Construcţia unei pentode metalice.
1) catod; 2) filament; 3) anod; 4) suport de anod ; 5) grilă de comandă; 6) contact la grila de comandă; 7) grilă-ecran ; 8) grilă supre-soare; 9) traverse de grilă; 10) ecran pentru grile; 11) izolator; 12) etanşări de sticlă; 73) flanşă; 14) înveliş de oţel; 15) muchie de sprijin ; 16) absorbant; 17) cusătură prin sudare 78) flanşă; 19) cusătură prin sudare; 20) picior central.
Tub amplificator cu emisiune secundară
28
Tub catodic
tipuri de tuburi combinate sau multiple sînt dubla tetrodă, dubla pentodă, dioda-triodă, dubla diodă-triodă, dioda-pen-todă, trioda-pentodă, etc.
Tub electronic de emisiune: Tub electronic folosit în instalaţiile de radioemisiune şi de electronică industrială, construit astfel, încît să poată genera şi disipa puteri relativ mări.
Tuburile de' putere mica sînt, în general, tuburi de recepţie mari, construcţia lor fiind aceeaşi (catozi cu oxizi de metale alcalino-pămîntoase, cu substanţe absorbante pentru obţinerea şi menţinerea vidului, etc.). Nu pot suporta suprasarcini mari, iar puterea pe care o pot ceda e de ordinul zecilor de waţi.
Tuburile de putere mijlocie, cu disipaţie de ordinul sutelor de waţi, se construiesc de obicei cu baloane de sticlă, însă construcţia lor e diferită de aceea a tuburilor de recepţie; de obicei, anozii sînt de tantal sau de molibden (uneori chiar de grafit), grilele sînt de molibden, de wolfram sau de tantal, iar catozii pot fi cu oxizi de metale alcalino-pămîntoase sau de cele mai multe ori de wolfram toriat. Evacuarea gazelor,din balonul tubului se face astfel, încît vidul înaintat să poată fi menţinut fără substanţe absorbante.
Tuburile de putere mare, cu disipaţie de ordinul kilowaţilor, reclamă o construcţie care să permită răcirea lor. Anodul acestor tuburi are forma de cilindru exterior, de cupru; răcirea acestuia se face, fie printr-un sistem cu circulaţie de apă, fie printr-un sistem de radiatoare sudate pe el, peste cari se trece un curent forţat de aer. Tuburile de putere mare lucrează, de obicei, într-un regim în care, în cursul unei părţi din perioadă, grila e la tensiune pozitivă faţă de catod, ceea ce provoacă un curent de grilă care uneori limitează funcţionarea tubului,prin căldura dezvoltată pe grilă ; de aceea, grilele se confecţionează din materiale ca wolfram, molibden sau tantal. Catozi i acestor tuburi se fac totdeauna din wolfram, pentru a rezista bombardamentului ionilor reziduali, fiindcă tensiunile anodice la cari lucrează tuburile sînt foarte înalte şi vidul nu poate fi prea înaintat din cauza anozilor de cupru.
După felul răcirii, tuburile de emisiune se împart cum urmează: t u b u r i cu răcire naturala, pentru puteri utile ajungînd la 3--*5 kW şi puteri disipate de 1,5-**2 kW (incluziv puterea de încălzire); tuburi cu răcire forţate cu aer, pentru puteri utile pînă la 50---100 kW şi puteri disipate pînă la 30 kW, — şi tuburi cu r a c i r e f o r ţ a t â cu apa, în cari anodul de cupru formează şi învelişul exterior pentru o parte a tubului. Puterile utile cari se pot obţine cu aceste tuburi sînt de ordinul sutelor de kilowaţi. Pentru puteri foarte mari (500 kW sau mai mult), tuburile se fac demontabile şi lucrează continuu în legătură cu o pompă de vid.
După funcţiunile pe cari Ie îndeplinesc, tuburile de emisiune se împart în oscilatoare, amplificatoare şi modulatoare. Ca tuburi oscilatoare se folosesc triodele, mai ales în instalaţiile de mare putere, pentru cari nu s-au construit încă alte tuburi. Tetrodele şi pentodele sînt folosite mai ales ca t u b u r i a m p I i f i-cotoare de putere şi ca tuburi modulatoare.
Tu b electronic mutator: Tub electronic — de obicei cu gaz rarefiat — folosit pentru transferarea puterii electromagnetice de la o reţea electrică de anumite caracteristici (curent continuu, curent alternativ, frecvenţă) la o reţea de alte caracteristici (v. şî Mutator).
Tub electronic de t e I e v i z i u n e: Tub electronic cu fascicul, folosit pentru traducerea imaginilor optice în semnale electromagnetice (v. Videocaptor, tub ~), şi invers (v. Cinescop).
Tub electronic i n d i c a t o r: Tub electronic cu fascicuf, folosit pentru prezentarea unor informaţii vizuale pe un ecran luminescent (v. Tub catodic, Indicator de acord).
Tub electrometrie:	Tub electronic cu vid
înaintat, folosit pentru amplificarea curenţilor foarte slabi. E un tub de construcţie specială cu rezistenţă de izolaţie foarte mare între grilă şi catod şi cu curenţi reziduali de grilă foarte mici (sub 10“13-**10“15A).
Tub stabilizator de tensiune: Tub electronic folosit pentru montaje de stabilizare a tensiunii de alimentare. Sin. (parţial) Stabilivolt (v. Stabilivolt, tub ~).
Tub electronic cu acţiune de releu: Tub electronic folosit pentru a declanşa o anumită comandă, sub acţiunea unei excitaţii care depăşeşte un anumit prag (de ex. tubul numărător, tiratronul cu catod rece). V. şî Releu electronic cu tuburi.
Tub electronic detector de radiaţii: Tub electronic folosit pentru a pune în evidenţă o radiaţie de un anumit tip. V. şî Contor de particule, Fotoelectrică, celulă
1.	~ amplificator cu emisiune secundara. Elt., Telc.: Tub electronic în care, pentru amplificarea semnalului, se foloseşte efectul de emisiune secundară a electronilor (v. Emisiune secundară de electroni). Exemple de astfel de tuburi sînt diferitele tipuri de multiplicator electronic (v.), cum şi unele pentode amplificatoare cu emisiune secundară (v. şi Tub cu fascicul orbital).
2.	~ catodic. Elt., Telc.: Tub electronic cu fascicul dirijat care cuprinde, în principal, un tun electronic, un sistem de deflexiune şi un ecran fluorescent. Tunul electronic produce fasciculul filiform de electroni şi cuprinde un catod (sursa de electroni), un sistem de concentrare a electronilor într-un fascicul îngust, un electrod de comandă pentru modificarea intensităţii fasciculului şi e completat cu un sistem de accelerare şi focalizare a fasciculului. Sistemul de deflexiune (v. sub Deflexiune 2)poate fi electrostatic sau magnetic. Ecranul (v. Ecran luminescent)permite vizualizarea urmei fasciculului sub forma unui pot luminos. — Fig. / reprezintă schematic o construcţie tipică de tub catodic. Catodul e constituit dintr-un cilindru de nichel cu pereţi subţiri, acoperitcu un strat de oxizi, încălzit de
/. Tub catodic.
F) filament; C) catod; £) ecran de concentrare; £c) electrod de comandă; Ai) primul anod (electrod de accelerare); A2) al doilea anod (electrod de focalizare);^ diafragmă; Fe) fascicul electronic ; 8) bobine de deflexiune; Eţr) ecran fluorescent.
un filament de wolfram. Electronii sînt concentraţi de un ecran cilindric de nichel care depăşeşte cu puţin capătul catodului. Electrodul de comandă e un cilindru cav, cu un orificiu prin care trece fasciculul de electroni; el îndeplineşte rolul grilei de comandă din tuburile electronice obişnuite. După electrodul de comandă urmează doi anozi cilindrici, cari servesc la accelerarea şi focalizarea fasciculului de electroni. Deflexiu-nea fasciculului se face magnetic, cu ajutorul unui sistem de bobine. — Fig. II reprezintă un tub catodic cu post-acceleraţie, cu deflexiune electrosta-
Tub cu discuri
29
Tub cu fascicul orbital
t j c ă; la acest tub, fasciculul de electroni e accelerat şi după focalizarea lui, printr-un al treilea anod. Acest tub mai are, înaintea ecranului fluorescent, un inel conductor numit elec-
II. Tub catodic cu postacceleraţie.
C) catod; Ec) electrod de comandă; Ax) primul anod (electrod de accelerare); A2) al doilea anod (electrod de focalizare); A3) al treilea anod (electrod de postac-celerare); Pd) plăci de deflexiune; Ea) electrod de amplificare; £) ecran.
trod de amplificare, care se pune la o tensiune egală cu aproximativ dublul tensiunii anodului de accelerare. Cu acest tub se obţine o sensibilitate de 3-*-5 ori mai mare decît a tuburilor catodice obişnuite. Cu ajutorul tuburilor catodice se poate urmări variaţia în timp a semnalelor traduse sub formă de tensiuni electrice.’ Unele tuburi sînt construite astfel, încît permit studiul simultan al mai multor mărimi independente unele de altele (de ex. două sau patru), în acest caz, tubul fiind echipat cu mai multe (două sau patru) tunuri electronice şi cu tot atîtea sisteme de deflexiune.
Tuburile catodice obişnuite sînt tuburi cu vid înaintat. Cu cît tensiunea de accelerare e mai mare cu atît sensibilitatea (exprimată prin raportul dintre deviaţia spotului pe ecran şi tensiunea sau curentul de comandă necesar) e mai mică, dar timpul de trecere al electronilor e mai scurt, ceea ce permite utilizarea tubului la frecvenţe mai înalte. S-au construit şi tuburi catodice cu gaze rarefiate, utilizabile cu tensiuni de accelerare joase. Principalele utilizări ale tuburilor catodice sînt pentru oscilograful catodic (v.), tubul cinescop (v.), tuburile pentru indicatoarele radiolocatoarelor (v.), etc. V. şî Deflexiune.
i.	~ cu discuri. Telc.: Tub electronic cu trei electrozi (triodă) în formă de discuri apropiate şi cu bornele inelare coaxiale, folosit la frecvenţe ultraînalte în gama undelor decimetrice. Sin.
Tub-far, (parţial) Tub metaloceramic.
Anodul şi catodul tubului (v. fig.
/), de forma unor discuri, au conexiunile (bornele) executate din discuri metalice, separate prin izolatoare de sticlă. Distanţele dintre electrozi sînt reduse la minimum, fiind de ordinul a 0,1 mm, pentru a micşora efectele timpului de trecere a electronilor.
Catodul e încălzit direct şi are partea emisivă în formă de disc; componenta continuă a curentului circulă prin unul dintre picioruşele de la partea inferioară a tubului, legat conductiv cu catodul, iar curentul alternativ circulă prin borna în formă de disc a catodului, cuplată capacitiv cu acesta.
Construcţia bornelor tubului cu discuri asigură legătura comodă a tubului cu liniile de transmisiune coaxiale, cari au rolul de circuite oscilante (v. fig. II). Cilindrul interior al liniei coaxiale anodice e legat direct la anodul tubului. Borna .nelară a grilei e legată la cilindrul exterior al liniei coaxiale
anodice care, la rîndul ei, reprezintă conductorul interior al liniei coaxiale de grilă. Cilindrul exterior (conductorul exterior al liniei de grilă) e legat la borna catodului. Circuitul oscilant anodice legat astfel între grilă şi anod, iar circuitul oscilant de grilă, în-
II. Conectarea liniilor coaxiale anodică şi de grilă la tubul cu discuri.
1) tub cu discuri; 2) conductor exterior al circuitului de grilă; 3) conductor comun circuitelor de grilă şi anodic; 4) conductor interior al circuitului anodic; 5) piston pentru acordul liniei coaxiale; 6) izolator; 7) conductor pentru aplicarea tensiunii de negativare a grilei; 8) izolator; 9) linie coaxială pentru cuplajul cu sarcina;
10) fantă inelară.
III. Tub metaloceramic.
1)	borna filamentului;
2)	borna catodului şi al doilea capăt al filamentului; 3) borna grilei; 4) borna anodului; 5) radiator.
/. Tub cu discuri.
1) anod; 2) grilă; 3) catod.
tre grilă şi catod, adică tubul funcţionează ca oscilator sau ca amplificator cu grilă comună (analog montajelor cu grila la masă).
Tuburile cu discuri de putere mică se utilizează ca amplificatoare de înaltă frecvenţă şi ca oscilatoare în radioreceptoarele pentru unde decimetrice, cum şi în emiţătoarele de putere redusă. La emiţătoarele de putere mare se folosesc tuburi cu discuri de construcţia celui din fig. III (numit şi tub metaloceramic). La acest tub, catodul are încălzire directă; borna catodului are formă de cilindru, constituind în acelaşi timp borna unuia dintre capetele filamentului. Cea de a doua bornă a filamentului trece prin interiorul acestui cilindru. Borna grilei are forma unui disc inelar, aşezat la partea de mijloc a balonului tubului. Anodul e constituit dintr-un cilindru masiv; ia partea sa superioară se găseşte un radiator cu aripioare, înşurubat pe o tijă filetată care face parte din borna de anod. Bornele anodului, grilei şi catodului sînt separate între ele prin inele de ceramică, sudate la bornele metalice. Tuburile de acest tip se construiesc pentru puteri de ordinul cîtorva kilowaţi în impulsii la frecvenţe de 400***600 MHz; la frecvenţe mai înalte se obţin puteri mai mici.
2.	~ cu fascicul orbital. Elt., Telc.: Tub electronic cu vid, cu fascicul electronic şi cu emisiune secundară (v. sub Tub electronic), în care electronii au traiectorii încurbate pe orbite semicirculare sub acţiunea a doi electrozi de focalizare. Electrozii de focalizare au aproximativ forma unor cilindri concentrici; unul interior, la o tensiune relativ înaltă, şi unul exterior, latensiune nulă faţă de catod. Catodul, înconjurat de grila de comandă şi de grila-ecran, e dispus — paralel cu axul electrodului de focalizare central — de partea opusă anodului şi electrodului de emisiune secundară, la care electronii ajung numai după ce parcurg orbite aproape semicirculare (v. fig.).'
Prin construcţia şi felul său de funcţionare, tubul orbital are o pantă mare. E folosit ca amplificator de bandă largă.
2'/'& 1
Tub orbital cu fascicul dirijat.
C) catod; A) anod; 1) grilă de comandă; 2) grilă-ecran; 3) electrod de focalizare; 4) electrod de emisiune secundară.
Tub cu unda călătoare
30
Tub polianodic cu catod de mercur
1.	~ cu unda calatoare. Elt., Te/c.: Tub electronic cu vid, cu fascicul electronic şi cu comandă dinamică a acestui fascicul (v. sub Tub electronic), în care mişcarea electronilor în lungul tubului e asociată propagării unei unde electromagnetice pe aceeaşi direcţie, astfel încît interacţiunea electronilor cu unda să determine o amplificare a acesteia. V. Tub cu undă progresivă, şi Carcinotron.
2.	~ cu unda progresiva. Elt., Telc,: Tub cu undă călătoare (v.), în care unda electromagnetică asociată fasciculului de electroni se propagă în direcţia de mişcare a acestora.
Se compune (v. fig.) dintr-un tub electronic, un anod de accelerare, un dispozitiv magnetic pentru centrarea fasciculului electronic, o elice metalică prin axa căreia trece fasciculul electronic şi un colector final de electroni.
Elicea e aleasă astfel, încît viteza de propagare a undelor electromagnetice de frecvenţă ultraînaltă, cari se aduc la capătul din stînga al elicei, să fie aproximativ egală cu viteza electronilor, adică de ordinul 0,1 c0 (c0 fiind viteza de propagare a
de frecvenţă. Prin variaţia tensiunii de negativare a tubului de reactanţă în ritmul unui semnal de modulaţie, se modifică panta lui şi rezistenţa echivalentă.
Dacă tubul de reactanţă se găseşte în paralel cu circuitul oscilant al unui oscilator, rezultă o variaţie a frecvenţei lui în ritmul semnalului de modulaţie — şi deci se obţine o oscilaţie modulată în frecvenţă.
6.	/x/ electrometrie. Elt.: Tub electronic de construcţie specială, utilizat în electrometre, pentru măsurarea curenţilor foarte mici. în acest scop, căderea de tensiune pe o rezistenţă de valoare foarte mare, parcursă de curentul de măsurat, e amplificată cu ajutorul tubului electrometrie şi măsurată cu
un aparat magnetoelectric.
Pentru a putea măsura curenţi foarte mici, e necesar ca tubul electrometrie să funcţioneze cu curenţi de grilă extrem de mici. Aceasta se realizează prin dimensiuni reduse şi forme speciale ale electrozilor tubului, prin utilizarea, de materiale electroizolante speciale şi prin adoptarea
Tub cu undă progresivă.
.	_	1) anodul tunului electronic; 2) catod; 3) filament; 4) dispozitiv magnetic pentru unui regim de funcţionare
luminii in vid). Dacă viteza centrarea fasciculului electronic; 5) elice metalică; 6) colector; 7) intrare (ghid
de unde); 8) ieşire (ghid de unde).
electronilor în tub e puţin mai mare decît viteza axia lă a cîmpului undei progresive care se propagă prin elice, se produce o interacţiune între cîmpul electric axial al undei şi electroni, aceştia cedînd undei o parte din energia lor. Aceasta duce la amplificarea undei, pe măsură ce ea se apropie de celălalt capăt al elicei, unde are loc ieşirea din tub. — Amplificarea unui tub cu undă progresivă nu se bazează pe fenomenul de rezonanţă; un astfel de tub are deci, teoretic, o bandă de trecere a frecvenţelor infinită (practic, foarte largă). De asemenea, nivelul propriu de zgomot al tuburilor cu undă progresivă e foarte redus în raport cu cel al clistroanelor.
*. ~ cu unda regresiva. E/t., Te/c.: Sin. Carcinotron (v.).
4.	~ de radiaţie X. Fiz. V. sub Radiaţie X.
5.	~ de reactanţâ. E/t., Telc.: Tub electronic cu vid înaintat şi pantă variabilă (de obicei o pentodă, v.)care, fiind inclus într-un montaj cu reacţiune (v. Re-acţiune 2), prezintă la ieşire, pentru componente alternative, o im-pedanţă echivalentă reactivă, a cărui reactanţă depinde de tensiunea de polarizare a grilei (v. şî Impedanţă electronică).
Figura reprezintă un astfel de montaj. Grila tubului ia o tensiune în cuadraturăcu tensiunea anodică.
Defazajul de un sfert de perioadă se realizează de obicei cu un circuit format dintr-0 rezistenţă (R) Şl Montajul unui tub electronic de un condensator (C). Curentul de	reactanţă.
placă Ia e proporţional CU panta S ft) rezistenţă; Q condensator; a tubului şi^cu tensiunea aplicată ch) condensator de blocare; grilei. El e in contrafază cu tensiu- Ug^) tensiunea de grilă alter-nea de grilă şi în cuadratură cu tensiunea anodică. Deci curentul anodic e defazat cu un sfert de perioadă în urma tensiunii anodice. Astfel, tubul se comportă ca o reactantă echivalentă:
nativă; UQ ~) tensiunea anodicăf alternativă.
*,=
co CR
Tubul de reactanţă e folosit în special în tehnica modulaţiei
cu tensiuni de polarizare foarte mici (de ex. tensiune anodică de 10---15 V). în prezent se fabrică tuburi electrometrice cu cari se pot măsura curenţi de ordinul 10'14-**10'16 A.
7.	~ electronic analizor. Elt., Telc,: Sin. Tub videocaptor (v. Videocaptor, tub ^).
8.	~ fotoelectric. Elt., Fiz. V. Fotoelectrică, celulă
9.	~ metaloceramic. Telc.: Sin. (parţial) Tub cu discuri. (v).
io.	polianodic cu catod de mercur. Elt.: Tub electronic
cu gaz (v.) cu descărcare în arc (v. sub Descărcare electrică), care are un catod de mercur lichid, un număr de anozi principali (2,3,6,12,18), un electrod de aprindere şi, eventual, o serie de electrozi auxiliari (anozi de excitaţie, grile de comandă).
Tuburile cu catod de mercur (v. fig. /) se construiesc c u balon de sticlă sau de metal (oţel). Tuburile cu balon de sticlă (cu 2, 3 sau 6 anozi principali) sînt evidate şi sigilate în procesul de fabricaţie, iar legăturile la electrozi se fac prin conductoare speciale de molibden, avînd un coeficient de dilataţie apropiat de al sticlei balonului. La tuburile cu balon (cuvă) de metal (cu 3, 6, 12 sau 18 anozi principali), mercurul e turnat într-o ceaşcă metalică izolată de corpul cuvei, iar ceilalţi electrozi sînt fixaţi prin intermediul unor izolatoare de trecere pe capacul cuvei; aceste tuburi se execută în două variante: unele tipuri sînt echipate cu s i s t e m e de vidare permanentă (de obicei se folosesc o pompă de difuziune şi o pompă rotativă, în cascadă) şi au electrozii demontabili; altele sînt sigilate.
Unele tuburi cu balon de sticlă şi cele mai multe tuburi cu balon de metal conţin, pe lîngă fiecare anod principal, cîte o grilă de comandă, capabilă să controleze, prin valoarea potenţialului ei faţă de catod, amorsarea arcului şi stabilirea conducţiei între anodul respectiv şi catod.
Anozii şi grilele sînt de oţel sau de grafit.
Presiunea normală în interiorul balonului e de IO-4*** 10~3 mm Hg. Cum presiunea vaporilor depinde de temperatura mercurului lichid, se prevede totdeauna un sistem de răcire cu aer (la tuburile cu balon de sticlă) sau c u apă (la tuburile cu balon de metal).
Caracterul specific al funcţionării tuburilor polianodice cu catod de mercur e legat de utilizarea lor în redresoare (v.) şi în invertoare (v.). în circuitul anozilor principali se aplică un
, /////7T777////////////??/y//////.
! C
/. Tuburi polianodice cu catod de mercur; tipuri constructive (o"*c) şi sisteme de excitaţie şi de aprindere (d, e).
o)	tub cu balon de sticlă şi anod de aprindere mobil; b) tub cu balon de metal cu vidare permanentă; c) tub cu balon de metal, sigilat; 1) anod principal; 2) anod de aprindere; 3) anod de excitaţie; 4) balon de sticlă; 5) bobina electromagnetului ; 6) bobină de filtraj; 7) catod; 8) ceaşca catodului; 9) capac; 10) cămaşă de răcire; 11) electrod de aprindere; 12) electromagnet; 13) ecran reflector; 14) fantă; 15) filtru de deionizare; 16) grilă de comandă; 17) vas de metal; 18) întreruptor; 19) izolatorul anodului principal; 20) izolatorul anodului de aprindere; 21) izolatorul anodului de excitaţie; 22) inel de ecranare; 23) izolator de porţelan; 24) izolator de susţinere; 25) manşonul anodului principal; 26) manşonul anodului de excitaţie; 27) miezul electromagnetului; 28) rezistenţă; 29) radiatorul anodului principal; 30) resort; 31) releu; 32) tija anodului principal; 33) tija anodului de aprindere; 34) tija anodului de excitaţie; 35) aripi de răcire; 36) transformator de aprindere.
Tub polianodic cu catod de mercur
32
Tub polianodic cu catod de mercur
sistem polifazat simetric de tensiuni alternative, iar curentul circulă în orice moment de la anodul cu potenţialul cel mai înalt la catod (în acest timp, potenţialele celorlalţi anozi sînt negative faţă de catod). în intervalul unei perioade, arcul se transferă succesiv de la un anod la altul, durata de conducţie a fiecărui anod depinzînd de numărul anozilor şi de schema circuitului.
De fapt, arcul se stabileşte între anod şi o regiune limitată de la suprafaţa băii de mercur, numită pata catodica. în regiunea petei are loc evaporarea energică â mercurului (temperatura în această regiune e de aproximativ 250-**300°), iar plasma ajunge la o distanţă foarte mică de la suprafaţa băii de mercur, astfel încît se produce un cîmp electric intens (105***106 V/cm), care determină o emisiune autoelectronică (v. sub Emisiune electronică) puternică (densitatea curentului de emisiune poate avea valori de ordinul 103***105 A/cm2). Ieşind din catod, electronii sînt acceleraţi spre anod şi ionizează moleculele neutre de mercur, întreţinînd astfel descărcarea.
Pata catodică nu are o poziţie fixă, ci se deplasează dezordonat pe suprafaţa mercurului, din cauza deviaţiei ionilor de către vaporii cari ţîşnesc din catod ; la unele tuburi în cuvă metalică se prevăd dispozitive speciale pentru fixarea petei, ceea ce slăbeşte evaporarea mercurului şi cantitatea picăturilor antrenate de vîna de vapori. La curenţi mai mari decît 25---50 A se pot forma mai multe micropete independente.
Pata catodică există şi tubul funcţionează normal atît timp cît curentul în arc nu scade sub 3--*5 A — valoarea minimă la care se întreţin plasma şi emisiunea autoelectronică. Dacă curentul în circuitul catodului scade — datorită configuraţiei schemei şi variaţiei parametrilor circuitului exterior — sub această valoare, pata se stinge şi tubul iese din funcţiune. Existenţa petei independent de condiţiile electrice din circuitul anozilor principali e asigurată prin alimentarea anozilor de excitaţie cu o tensiune (de obicei alternativă) constantă, astfel încît prin circuitul de excitaţie să treacă un curent cel puţin egal cu valoarea critică necesară pentru menţinerea petei; în acest circuit se mai conectează de obicei bobine de filtraj pentru a împiedica anularea curentului în momentele cînd tensiunea aplicată anozilor de excitaţie trece prin zero.
Formarea iniţială a petei catodice se obţine prin stabilirea şi întreruperea contactului dintre catodul de mercur şi un electrod special (anod) de aprindere; la întreruperea curentului prin acest contact, se produce o scîn-teie care iniţiază ionizarea mercurului şi se dezvoltă repede într-un arc de la catod la anodul (principal sau de excitaţie) cu potenţialul cel mai înalt. Dacă pata catodică nu s-a format după prima scînteie care ia naştere în circuitul de aprindere, operaţia se repetă pînă cînd în tub se stabileşte regimul normal de funcţionare. Această operaţie de aprindere se execută, practic, în diferite moduri, în funcţiune de construcţia tubului.
în cazul tuburilor cu balon de sticla, adeseori anodul de aprindere e fix, aşezat într-un braţ lateral de sticlă, umplut cu mercur. Pentru punerea în funcţiune a tubului, se închide întreruptorul circuitului de aprindere şi se balansează balonul, .mercurul din catod se varsă în braţul anodului de aprindere, iar prin puntea de mercur astfel formată trece un curent; cînd tubul revine în poziţia verticală normală, contactul se întrerupe şi apare pata catodică. După amorsarea arcului, circuitul de aprindere se deconectează.
O serie de tuburi cu balon de sticlă au un anod de aprindere mobil, constituit dintr-o lamă elastică pe care e fixată o armatură de fier şi al cărei vîrf depăşeşte cu circa 2***3 mm suprafaţa mercurului (v. fig. I a, d). Cînd se alimentează transformatorul de excitaţie şi aprindere, armatura e atrasă de un electromagnet exterior şi vîrful anodului de aprindere intră în mercur; prin aceasta bobina electromagnetului se scurtcircuitează, anodul de aprindere revine în poziţia normală sub acţiunea unui resort, şi la întreruperea contactului cu mercurul
se produce scînteia iniţială, urmată de aprinderea arcului la anozii de excitaţie. Curentul de excitaţie trece printr-un releu ale cărui contacte întrerup circuitul de aprindere.
La tuburile cu balon de,, metalT anodul de aprindere e de obicei o tijă metalică, al cărei vîrf de molibden se găseşte la distanţa de 2---4cm deasupra nivelului mercurului (v. fig. / b, e). Cînd transformatorul de excitaţie şi aprindere se pune sub tensiune, electromagnetul de comandă împinge tija anodului de aprindere în baia de mercur, bobina electromagnetului se scurt-circuitează şi un resort special readuce tija în poziţia iniţială. în momentul întreruperii contactului dintre catod şi anodul de aprindere, se formează scînteia care provoacă amorsarea arcului de excitaţie, iar curentul de excitaţie acţionează un releu care deconectează circuitul de aprindere.
La unele tuburi cu cuvâ metalica se prevede un dispozitiv de aprindere cu fantă (v. fig. I c), constituit dintr-un tub ceramic fixat în ceaşca catodulu i; acest tub e umplut cu mercur care pe de o parte comunică cu restul mercurului din catod printr-o fantă îngustă, iar pe de altă parte face contact cu electrodul de aprindere, izolat de catod. Cu ajutorul unui transformator se aplică între catod şi electrodul de aprindere o tensiune de 2-**4 V şi prin mercurul din fantă trec impulsii puternice de curent, cu amplitudinea pînă la 800---1000 A; efectul electrodinamic şi termic al acestui curent provoacă ruperea punţii de mercur, apariţia scînteii şi formarea petei catodice.
Pata catodică fiind formată, curentul de la un anod principal la catod în tuburile fără grile de comandă începe să circule imediat ce tensiunea dintre aceşti electrozi depăşeşte valoarea de 25***30 V. La tuburile cu grile de comandă, circulaţia curentului începe în momentul în care tensiunea dintre grilă şi catod depăşeşte o anumită valoare critică care depinde în primul rînd de tensiunea dintre anod şi catod înainte de începerea conducţiei, adică de tensiunea aplicată în circuitul anodului respectiv.
Caracteristicile de aprindere ale tubului sau relaţia dintre tensiunea de grilă critică şi tensiunea aplicată în circuitul de anod (v. fig. //) au acelaşi aspect ca la tiratroanele cu catod cald (v.). Cu cît temperatura fluidului (a aerului sau a apei) de răcire şi curentul mediu prin tub au valori mai mari, cu atît caracteristica de aprindere se deplasează spre regiunea tensiunilor de grilă mai negative.
Lărgimea zonei de aprindere creşte cu temperatura fluidului de răcire.
Tensiunea aplicată în circuitul de grilă se compune, de obicei, dintr-o componentăcontinuă negativă suficient de mare (pentru a nu permite amorsarea arcului pînă în momentul prescris) şi impulsii pozitive de comandă, avînd o amplitudine aproximativ egală cu tensiunea de negativare (pentru a asigura aprinderea în toate regimurile posibile de funcţionare) şi un front abrupt (pentru ca momentele de aprindere să nu depindă de poziţia caracteristici i reale în interiorul domeniului de comandă).
Caracteristica curent-tensiune a unui tub cu catod de mercur reprezintă relaţia dintre curentul care circulă de ta un anod principal la catod (curentul de anod ia) şi tensiunea anod-catod (tensiunea de anod ua). Curentul de
//. Caracteristicile de comandă ale unui tub cu catod de mercur şi grile de comandă. eQ) tensiunea aplicată în circuitul anozilor principali; ucr) tensiunea critică de grilă; lj) curentul mediu în circuitul catodului;
uo
ta) temperatura aerului sau a apei de răcire.
tub Roentgen
33
Tu bare
anod e determinat în principal de parametrii circuitului exterior, iar tensiunea de anod sau căderea de tensiune directă e destul de mică (v. fig. ///); valoarea acesteia din urmă se măreşte într-o oarecare măsură atunci cînd curentul ia creşte (deoarece se măreşte intensitatea ion izări i) şi temperatura fluidului de răcire / scade (deoarece se micşorează dens itateaşi presiunea vaporilor de mercur). Valoarea maximă admisibilă pentru căderea de tensiune directă e de 35***40 V; dacă se depăşeşte această valoare, apare pericolul unor procese secundare anormale cari pot provoca d istrugerea tubu Iu i.
în timpul conducţiei, grila nu are nici o influenţă asupra proceselor electrice din circuit. Atît în tuburile cu grile de comandă, cît şi în cele fără grile, curentul de anod se anulează cînd tensiunea aplicată în circuitul anodului respectiv scade sub valoarea normală a căderii de tensiune directe.
în momentul în care tensiunea (alternativă) dintre un anod principal şi catod trece de la valori pozitive la valori negative, plasma dintre aceşti electrozi dispare (arcul se stinge) prin deplasarea ionilor spre anodul negativ şi a electronilor spre catod, cum şi prin difuziunea sarcinilor spre pereţii balonului, unde ele se neutralizează (se recombină). în acest timp, prin tub circulă un curent contrar de descărcare neuatomată, care în mod normal reprezintă circa 0,001 din curentul direct şi de aceea nu are practic nici un efect asupra funcţionării tubului. Acest curent e maxim în momentul inversării sensului tensiunii de anod (curentul invers iniţial) şi scade aproximativ exponenţial, anulîndu-se într-un interval de timp care reprezintă timpul de deionizare al tubului. în prezenţa unor factori defavorabili (oxidarea suprafeţei anodului din cauza oxigenului rămas în balon sau degajat din straturile adînci ale anozilor sau pereţilor; contaminarea anozilor cu produse de pulverizare sau cu picături de mercur din vîna de vapori; creşterea excesivă a- presiunii vaporilor de mercur, etc.), descărcarea inversă neautonomă poate trece în descărcare în arc şi se produce aprinderea inversă. Aprinderea inversă mai poate fi provocată de ionii din plasmă cari, bombardînd un anod negativ, determină la suprafaţa lui o încălzire locală puternică şi o emisiune electronică abundentă, avînd ca urmare formarea unui arc între acest anod şi anodul (pozitiv) care captează arcul direct de la catod. Tensiunea de anod negativă la care se formează arcul invers sau tensiunea de aprindere inversă ecu atît mai mare, cu cît presiunea vaporilor de mercur e mai joasă, curentul direct mai redus şi distanţa dintre anozi şi catod mai mare.
Aprinderile inverse constituie avarii periculoase în instalaţiile de mare putere. Datorită diversităţii factorilor cari le determină, aprinderile inverse reprezintă un fenomen statistic. Micşorarea probabilităţii lor se obţine pe de o parte printr-o serie de particularităţi constructive,. cari urmăresc împiedicarea circulaţiei directe a vaporilor de mercur şi a ionilor pozitivi spre anozii negativi (şi spre grile): la tuburile cu balon de sticlă, anozii sînt fixaţi în braţe cotite (coarne); la tuburile cu cuvă metalică, anozii şi grilele se montează în interiorul unor manşoane speciale; la intrarea acestora sînt fixate filtre de deionizare, iar deasupra băii catodului se prevede unori un ecran de protecţie. Pe de altă parte, se impune reducerea
valorilor maxime ale curentului invers (prin limitarea curentului direct), tensiunii inverse (cu atît mai mult cu cît curentul direct e mai mare) şi temperaturii fluidului de răcire (aceasta din urmă e limitată şi de valoarea minimă sub care e posibil ca arcul de conducţie normală să ardă instabil sau să se întrerupă).
Tuburile polianodice cu catod de mercur prezintă următoarele avantaje: vaporii de mercur se condensează pe pereţii vasului şi se scurg înapoi în baia catodului, astfel încît catodul e foarte robust şi are o durată de funcţionare practic i I imitată ; capacitate remarcabilă de supraîncărcare temporară; randament mare, determinat atît de căderea de tensiune directă mică, cît şi de absenţa catodului încălzit; funcţionare liniştită. Tipurile cu balon de sticlă se construiesc pentru curenţi de 5---100 A şi tensiuni de 300---1Q 000 V. Ele se caracterizează printr-o construcţie simplă, întreţinere uşoară, cost redus; dezavantajul lor consistă în fragilitatea balonului. Tipurile cu cuvă de metal sînt dimensionate pentru curenţi de 200***1000 A şi tensiuni de 100***300 V; au o construcţie robustă şi durată de funcţionare îndelungată.
Tuburile polianodice cu catod de mercur se' folosesc (la puteri mijlocii, mari şi foarte mari) în redresoare ne.comandate şi comandate şi în invertoare, pentru alimentarea reţelelor de tracţiune electrică (tramvai şi căi ferate), comanda motoarelor de curent continuu, instalaţii electrochimice, reţele de iluminat (lămpi cu arc), sisteme de transport de energie electrică în curent continuu, încărcarea bateriilor de acumulatoare, etc.
1.	~ Roentgen. Fiz.: Sin. Tub de radiaţie X (v. sub Radiaţie X).
2.	~ videocaptor. E/t., Telc. V. Videocaptor, tub
3.	Tuba. Bot.: Numele indigen al plantei Derris, familia Leguminosae, care creşte în peninsula şi în arhipelagul malaez. Extrasul din rădăcinile de tuba e folosit de localnici ca otravă pentru săgeţile cu cari vînează peşti; conţine ca principal compus toxic rotenona sau tubatoxina, Rădăcinile de tuba servesc ca materie primă pentru prepararea unor insecticide,
4.	Tubajul sondelor. 1, Expl. petr.: Sin. Tubarea sondelor (v.).
5.	Tubajul sondelor. 2. Expl. petr.: Coloana introdusă în gaura de sondă pentru consolidarea pereţilor.
6.	Tubare. Expl. petr.: Operaţia de introducere în gaura de sondă a coloanelor de burlane (v.) pentru consolidarea pereţilor găurii de sondă. Tubarea unei sonde se execută pentru realizarea unui canal continuu prin care să se poată aduce fără pierderi, la suprafaţă, ţiţeiul sau gazele cari pătrund din stratul productiv; prevenirea dărîmării pereţilor găurii de sondă în dreptul stratelor neconsolidate, al celor înclinate sau al celor constituite din roci argilo-marnoase cari se umflă; asigurarea unui suport rigid pentru masa de ciment folosită la izolarea stratelor; asigurarea unei căi sigure şi etanşe prin care să se controleze presiunea stratului productiv; asigurarea unor condiţii sigure de lucru în timpul forajului şi exploatării sondei, la introducerea diferitelor scule şi dispozitive de fund, etc.
Tubarea unei sonde se execută conform unui program special (program de tubaj sau diagrama de tubaj) prin care se stabilesc numărul de coloane cari trebuie utilizate şi diametrul acestora, ţinînd seamă de o serie de cond iţi i existente şi vi itoare (sistemu I de exploatare al sondei pînă la epuizarea producţiei acesteia; profilul stratigrafie străbătut de gaura de sondă; posibilitatea realizării unui consum redus de burlane; etc.).
în practică se aplică o varietate mare de diagrame de tubaj rezultate din combinarea diametrilor de coloană şi a diame-trilor de gaură, respectiv diametri de sape de foraj.
Prin reducerea jocului dintre diametrii sapelor şi diametrii burlanelor, prin săparea găurii cu sape cu diametrul mai
III. Caracteristicile curent-tensiune ale unui tub cu catod de mercur. tQ) temperatura aerului sau a apei de răcire.
3
Tubare
34
Tu bare
mic pentru aceeaşi coloană, cum şi prin renunţarea ia săparea găurilor în trepte, se simplifică tubarea sondelor, reducîn-du-se şi volumul de rocă dislocată şi consumul de ciment, iar prin reducerea diametrului coloanei de exploatare, al celei intermediare sau al coloanei conductor, prin suprimarea uneia sau a mai multor coloane de tubaj (coloana conductor
stratului productiv, pentru a opri infiltraţia apelor din formaţiunile superioare.
în mod obişnuit, însă, stratul productiv se tubează pe toată grosimea, iar pentru crearea canalelor de aflux din strat în sondă, coloana se perforează sau pe acest interval se utilizează coloane şliţuite sau filtre.
Scheme de tubaje de sonde, cu adîncimi mari. o) coloana de 2CT; b) de 16'; c) de 13»//; <0 de 11»//: e) de 10»//; f) de 9»//; g) de 8*//î h) de T\ i) de 51//: j) de 5'; k) de 41//.
sau cea intermediară), ori numai prin reducerea adine imn e introducere a coloanei conductor sau a celei intermediarele uşurează coloana de burlane şi se reduce cantitatea de me^a care se introduce în sondă.	f	.
în figură sînt reprezentate cîteva exemple de tuba.je to o-site în practica lucrărilor de foraj şi cari utilizeaza jocuri foarte mici.	,	.	.
Pentru simplificarea, uşurarea sau ieftinirea tubajelor se mai iau şi alte măsuri: evitarea tubării coloanei de exploa are la sondele de exploatare cari nu au întîlnit strate producătoare de ţiţei şi gaze; utilizarea tubajelor constituite »n coloane cu pereţi mai subţiri, însă din oţeluri cu rezis en ,a superioară la lungire; tubarea parţială a formaţiunilor productive constituite din roci consolidate; alegerea mai corecta a grosimii pereţilor burlanelor aplicînd într-un mod judicios calculul coloanelor.
T u b o r e a stratelor producătoare d e ţ i-ţei reprezintă un factor important în exploatarea sondei, deoarece de modul de consolidare a găurii de sondă m »n‘ter; valul productiv şi de posibilitatea de oprire a comunicaţiei între strate depinde viaţa productivă a sondei. Diagramele sau schemele de tubaj variază după împrejurări (v. fig. », sub a de extracţie). Dacă stratul de ţiţei e consolidat (constitui in gresii, calcare, dolomite), sau rocile din pereţi nu au tendin.a de dărîmare, stratul poate să nu fie tubat, coloana de închidere a apelor oprindu-se şi cimentîndu-se imediat deasupra
Tubarea sondelor de gaz e, datorită greutăţii specifice mici a acestora şi presiunii la gura sondei, apropiată de cea de fund, prezintă unele caracteristici speciale de cari se ţine seamă la calculul coloanei de tubaj. Astfel: spre deosebire de sondele de ţiţei, unde coloana de exploatare poate fi încălzită de curentul de ţiţei care vine din strat, la sondele de gaze se produce, în mod obişnuit, o răcire apreciabilă a coloanelor, ceea ce creează în acestea tensiuni suplementare; exploatarea sondelor de gaze nefiind legată, ca exploatarea sondelor de ţiţei, de utilaje de fund, diametrul coloanei variază în limite largi; eventualitatea manifestărilor eruptive la sondele cari deschid strate gazeifere e mult mai mare decît la stratele producătoare de ţiţei.
Alegerea diagramei de tubaj, respectiv a diametrului coloanei de exploatare, pentru sondele de gaze, depinde în mare măsură de condiţiile hidrogeologice (regimul) ale zăcămîntului exploatat (în cazul unui regim de presiune a apei, sonda putîndu-se exploata cu presiune mare la gură şi cu producţie constantă de gaze în cursul întregii exploatări, se poate folosi un diametru redus de coloană, spre deosebire de un regim de gaze, unde reducerea presiunii pentru o extracţie constantă de gaze duce la creşterea ponderii pierderilor prin frecare în ţevr); de condiţiile lui de exploatare şi de necesitatea de a preveni acumularea lichidului la talpa sondei; de necesitatea de introducere ia talpa sondei a unor aparate de cercetare sau a unor scule de intervenţii şi reparaţii; etc.
Tubatoxină	35	Tuberculină
Deoarece de buna executare a tubării depinde posibilitatea continuării forajului sau a exploatării ulterioare a sondei, înainte de efectuarea ei e necesar să se ia o serie de măsuri pentru asigurarea transportului şi manipulării în bunecondiţii a burlanelor de tubaj (se vor evita trîntirile, lovirile, deteriorări le burlanelor ; se vor proteja fi letele cu manşoane speciale ; etc.).
Introducerea burlanelor în gaura de sondă se face cu viteză mică, pentru a nu provoca presiuni mari în gaura de sondă, cari ar putea duce la formarea fisurilor în pereţii găurii de sondă, la pătrunderea noroiului în formaţiune şi la circulaţia fluidelor în spatele inelului de ciment, prin eventualele fisuri verticale. La tubarea coloanelor de burlane, pentru ţinerea coloanei în poziţie de înşurubare "şi pentru executarea înşurubării, se folosesc: broasca (v. Broască cu pene) pentru susţinerea coloanei astfel ca gura coloanei să rămînă liberă; elevatorul (v. Elevator 4) pentru prinderea, susţinerea şi manevrarea burlanelor.sau a coloanelor; cleşte mecanice (v. Cleşte pentru burlane de foraj, sub Cleşte 4) cari ajută la înşurubarea burlanelor, etc.
în sondă se introduc mai întîi burlanul cu şiul şi inelul opritor şi apoi, pe rînd, celelalte burlane sau paşi de burlane, înainte de înşurubare, burlanul superior se aşază perfect pe verticală, fără ca fi letele să se încalece şi numai după ce se asigură înghiventarea normală se procedează la înşurubarea burlanului cu cleştele cu lanţ sau cu funia la mosor (pentru diametri mai mici).
Introducerea coloanei se face cu atenţie. în căzu I cînd coloana se opreşte în timpul introducerii, se manevrează coloana în sus şi în jos, se roteşte cu cleştele de mînă şi se face circulaţia cu noroi.
După ce se termină tubarea coloanei se montează furtunul la capul de lansare, sub dopuri, se porneşte circulaţia şi se continuă pînă cînd presiunea se normalizează, după care se trece la operaţia de cimentare.
Accidentele cari pot surveni în timpul tubării coloanelor şi pot împiedica continuarea lucrărilor sînt: manşonarea coloanei, datorită, fie săpării cu un noroi de calitate inferioară (cu viscozitate şi filtraţie mari) care depune o crustă groasă şi aderentă la pereţii găurii de sondă, fie existenţei unor manşoane de humă luate de sapă din talpă şi rămase în gaură, la extragerea sapei, fie formării în faţa şiului a unui dop de material semisolid al cărui volum creşte odată cu introducerea coloanei; lipirea coloanei de pereţii găurii se produce în dreptul formaţiunilor argiloase în cazul lăsării coloanei un timp în nemişcare; scâparea burlanelor tn gaura de sonda, datorită smulgerii din filet, în urma unei înşurubări incorecte, prezenţei mufelor sau cepurilor ovalizate, deşurubării de la jumătatea dublului, tracţiunii peste limita admisibilă, etc.; deformarea coloanelor, datorită forţării la introducerea coloanei tn sondă, prin supunere la compresiune sub acţiunea greutăţii proprii. Manşonarea, care conduce la pierderea circulaţiei sau prinderea coloanei, se rezolvă prin manevrarea coloanei în sus şi în jos, pînă la spargerea dopului sau a manşonului, după care se porneşte circulaţia pentru curăţirea găurii; dezlipirea coloanei se rezolvă prin lăsarea acesteia în jos; etc. (v. şî sub Instrumentaţie).
Tubarea coloanelor pierdute (v.) se efectuează cu ajutorul prăjinilor de foraj, legătura dintre prăjini şi coloană făcîndu-se prin intermediul unei coloane de lansare (dezgăţător, cap de liner) care permite deşurubarea prăjinilor după ce coloana a fost fixată la adîncimea programată. Coloanele pierdute cari se tubează pot fi cimentate sau necimentate.
Tubarea coloanelor pierdute necimentate, cum sînt filtrele, se face în cazuri speciale, cînd condiţiile de exploatare permit acest lucru. La introducere se măsoară cu precizie atît filtrul cît şi garnitura de prăjini, ţinîndu-se evidenţa strictă a lungimii garniturii. De obicei filtrele nu se suspendă în coloana tehnică
(v.), ci sînt sprijinite în talpă. Dispozitivul de dezgăţare pentru filtru poate fi simplu, sau echipat cu packer (v.) de lansare.
Tubarea coloanelor pierdute cimentate se face cu dezgăţă-toare mai perfecţionate şi mai sigure în funcţionare, la cari se face descărcarea de eforturi a mecanismului de dezgăţare şi se asigură o perfectă etanşeitate a acestui mecanism.
Coloanele pierdute cu lungime mare nu se tubează prin sprijinire pe talpă, pentru a nu flamba sub greutatea proprie, ci se suspendă în coloana precedentă, folosindu-se un agăţător de coloană.
în cazul în care coloana precedentă nu prezintă suficientă siguranţă în ce priveşte rezistenţa sa la solicitările din timpul perioadei de exploatare, sau cînd presiunea formaţiunii productive depăşeşte rezistenţa coloanei intermediare, după cimentare liner-ul se poate întregi pînă la suprafaţă. întregirea se face printr-un nipiu special de întregire şi etanşare. Sin. Tubarea coloanelor.
1.	Tubatoxină; Chim,: Sin, Rotenonă (v.).
2.	Tuba, pl.tube: Instrument de suflat, construit din alamă, care face parte din familia saxhornului. Are o sonoritate puternică şi viguroasă; e folosit în orchestrele simfonice, unde întăreşte grupul instrumentelor de metal, mai ales în notele joase. Partiturile se scriu în cheia fa şi tuba dă toată scara
cromatică cuprinsă în aceste limite:
3.	Tuber. Bot.: Gen de ciupercă ascomicetă din familia Eutuberaceae, ale cărui specii comestibile cresc prin unele păduri de stejar, fag, castan, etc., pe terenuri calcaroase, în principal în regiunea mediteraneană (Sudul Franţei şi Nordul Italiei). Are fructul (trufa) subteran (tubercul), aromat, de culoare neagră-cafenie, de mărimi variate (de la alună pînă la portocală), cu suprafaţa neregulată şi cu interiorul plin de o reţea de canale pe pereţii cărora se află sporii. Speciile de Tuber cultivate cele mai răspîndite sînt: Tuber melano-sporum Vitt., de culoare neagră-roşcată la suprafaţă şi neagră-violacee în interior ; Tuber brumate Vitt., cu carnea de culoare cenuşie închisă; Tuber aestivum Vitt., cu verucozităţi la suprafaţă, de culoare neagră-roşcată la exterior şi galbenă închisă în interior; Tuber Magnatum Pico, de culoare galbenă-cenuşie la suprafaţă şi roşcată în interior.
4.	Tubercul, pl. tubercule. Bot., Agr.: Tulpină subterană îngroşată, cărnoasă, plină cu substanţe de rezervă. Tuberculele poartă rudimente de frunză în formă de solzi, la subsuoara cărora se găsesc muguri numiţi „ochi". La cartof, topinambur şi la majoritatea plantelor tuberculifere, tuberculele sînt îngro-şări alestolonilor. Forma tuberculelor e foarte variată: rotundă, lunguiaţă, ovală, etc. Structura anatomică a tuberculelor e următoarea: epiderma; sub epidermă coaja, compusă dintr-un strat exterior de suber şi unul interior de parenchim; cam-biul, cu vase lemnoase şi cu vase liberiene; măduva, compusă din celule cari conţin grăunciori de amidon. Tuberculele sînt organul de înmulţire vegetativă a plantelor tuberculifere. Tuberculele de cartof şi de topinambur sînt folosite în alimentaţia omului şi a animalelor şi ca materie primă industrială.
5.	Tuberculină. Chim. biol.: Vaccin obţinut prin evaporarea culturilor filtrate şi sterilizate ale baci li lor tuberculozei, de origine umană şi animală (Mycobacterium tuberculosis). Bulionului de cultură i se mai adaugă: peptonăl %, sare 0,5% şi glicerină 4%. Se prezintă s.ub forma de lichid cafeniu, de consistenţă siropoasă. Compoziţia sa chimică se apropie de compoziţia toxaibuminelor. E un toxic puternic pentru bolnavii de tuberculoză. A fost întrebuinţată pentru a diagnostica tuberculoza, în cazurile în cari lipseau semnele clinice. în prezent se întrebuinţează, aproape excluziv, în medicina veterinară, mai ales la bovine, pentru a diagnostica tuberculoza.
2*
Tuberculo-stearic, acid ~
36
Tufît
1.	Tuberculo-stearic, acid ~. Chim.:
CH3(CH2)6CH-(CH2)8COOH i gh3
Acidul 10-metil-stearic. E isomer al acidului nonadecanoic. Are p. t. 10-11°; dj4"=0,8771;	=1,4512.	Se găseşte în
ceara din bacilii tuberculozei, de unde a fost izolat prin distilarea esteri lor metil ici-ai fracţiunii lichide de acizi saturaţi, obţinuţi din această ceară. Eronat a fost considerat ca un isomer al acidului stearic; ulterior a fost găsit şi în ceara izolată din bacilul leprei.
Reprezintă unul dintre puţinele cazuri de acizi graşi cu catenă ramificată şi cu un număr impar de atomi de carbon, prezenţi în materii grase naturale.
2.	Tubing, pl. tubinguri. 1. Expl. petr.: Sin. Ţeavă de extracţie (v.).
3.	Tubing. 2. Mine.: Sin. Cuvelaj (v).
4.	Tubular. Tehn.: Calitatea unui corp de a avea forma unui cilindru cav, cavitatea comunicînd la extremităţi cu exteriorul şi fiind, de obicei, coaxială cu suprafaţa lui exterioară.
5.	Tubulatura, pl. tubulaturi. Tehn.: Ansamblu de ţevi cari comunică între ele şi cari sînt montate într-un sistem tehnic. Exemple: tubulatura unui ecran de ţevi, tubulatura de abur a unei căldări de abur, tubulatura de manutenţiune a combustibilului lichid pe o navă, etc. Sin. (incorect) Tubulură.
6.	Tubulurâ, pl. tubuluri. 1. Tehn.: Bucată scurtă de ţeavă, filetată, nefiletată sau echipată cu o flanşă, o mufă etc., îmbinată etanş cu peretele unui recipient de fluid ori, eventual, de material pulverulent, — sau la peretele ori la extremitatea unei conducte, spre a realiza un racord pentru o conductă (rigidă sau flexibilă), o armatură, un aparat, etc., sau un ajutaj. Sin. (impropriu) Ştuţ.
7.	Tubulurâ. 2. Tehn.: Sin. Tubulatură (v.). Termenul e incorect în această accepţiune.
s. Tuburi telescopice. Tehn.; Tuburi cari pot aluneca unul în interiorul celuilalt, cu un joc mic. Exemple: tuburile retrac-tabile ale lunetelor lungi sau ale periscoapelor, coloana de extracţie telescopică (v. Telescopică, coloană de extracţie ^), garnitura telescopică de prăjini de pompare, etc.
9.	Tucerie. Ind. ţâr.: Ansamblul obiectelor de uz casnic turnate din fontă cenuşie (vase, ustensile, plite, etc.).
io.	Tuchel, contact Elt., Telc.: Contact pentru fişe electrice (v. Fişă 1), a cărui realizare constructivă urmăreşte obţinerea unui contact electric sigur, pornind de la principiul îndepărtării impurităţii r sau oxidării suprafeţelor de; contact, la fiecare q manipulare. Sin. Contact cu auto-curăţire.
E utilizat în construcţia unor elemente de comutare ale instalaţii lor cari necesită o mare siguranţă în exploatare (mai ales în tehnica 6 de studio şi telecomunicaţii): mufe fonice şi de semnalizare, jack-uri.
în general, contactele de introducere au ca principiu de bază obţinerea unei presiuni de contact cît mai mari. Ele prezintă nesiguranţă Principiul constructiv al conul exploatare datorită deformării tactului de siguranţ& cu auto. şi obosim elementelor cari arcu-	curăţire, tip Tuchel.
iese, cit şi impurificarn şi oxidarn
suprafeţelor de contact. Aceste inconveniente sînt înlăturate la contactul de tip Tuchel prin faptul că lamele arcuite cari formează bucşa sînt astfel montate, încît contactul electric să-l facă nu partea laterală, ci muchia frontală a acestor lame.
în această soluţie, prezentată principial în figură, o fişă în formă de cuţit (A) se introduce, în sensul săgeţii, în fanta unui arc (B) de forma unui cilindru despicat după o generatoare. Lărgimea fantei — mai mică decît grosimea contactuIui-cuţit (A) — e astfel dimensionată încît la introducerea fişei să se realizeze presiunea de contact dorită. Muchiile frontale ale arcului cuprind deci ca un cleşte ambele feţe ale cuţitului.
Pentru obţinerea unei siguranţe de contact mai mari, mai multe arcuri de aceeaşi formă dar de diametru descrescător se montează unul într-altul, fiind prinse mecanic, prin sudură, de-a lungul generatoarei opuse fantei (v. fig. C şi D).
De asemenea, aceste arcuri, legate între ele din punctul de vedere electric, sînt divizate prin secţiuni normale pe generatoare (v. fig. B şi D), formînd pachete de contacte.
11.	Tuci. 1. Tehn., Ind. ţâr.: Sin. Fontă (v. Fontă 2).
12. Tuci, pl. tuciuri. 2. Ind. ţâr.: Sin. Ceaun (v.).
13. Tuer, pl. tuere. Nav. V. Tuior.
14.	Tuf calcaros, pl. tufuri calcaroase. Petr.: Rocă sedimentară care se formează prin precipitare fizicochimică la gura izvoarelor bogate în bicarbonat de calciu, care, pierzînd C02, depune carbonatul de calciu. E o rocă poroasă, care conţine numeroase tipare de plante şi cochilii de moluşte terestre. Porozitatea se datoreşte faptului că substanţa calcaroasă din apa izvoarelor a incrustat vegetaţia sau resturile de vegetaţie peste cari a curs, iar după descompunerea părţilor vegetale au rămas golurile, uneori mari, pe cari le-a ocupat.
Are, în general, culoare deschisă, albă sau gălbuie, cu nuanţe roşii (dacă conţine oxizi de fier) sau negre (dacă conţine oxizi de mangan) şi se întăreşte în aer, după extragerea din carieră.
Fiind o rocă uşoară, dar rezistentă, e folosită în construcţii pentru bolţi, pereţi subţiri, etc.
Cunoscute în majoritatea regiunilor calcaroase, tufurile calcaroase se întîlnesc în ţara noastră în munţii Rarău, Hăghi-maş, Piatra Craiului, Cernei, Pădurea Craiului, etc., cum şi în Sudul Dobrogei.
15.	Tuf vulcanic. Petr.: Rocă piroclastică constituită din psamite, aleurite sau pelite, rezultate din fărîmăturile fine ale materialului expulsat de erupţiile vulcanice. Materialul acestor tufuri, poroase şi uşoare, uneori cristalizat (cristalo-cinerite) sau sticlos (hialocinerite), formează în regiunea aparatului vulcanic cimentul aglomeratelor sau al psefitelor vulcanice, iar în unele basine de sedimentare, în cari cenuşa vulcanică a fost transportată de vînt şi depusă, bancuri groase.
Tufurile vulcanice mai cunoscute sînt: tuful daciti c, de culoare verde (numit şi piatra verde sau pala), folosit local pentru zidării şi măcinat ca trass (v.); tuful a n d e z i t / c, de culoare cenuşie; tuful bazai tic sau pa-lagonitul; t u f u I t r a h i t i c (v. Puzzolană, sub Piroclastit) (v. şî Bentonit, sub Argilă 2).
Sin. Cinerit.
16.	Tufan, pl. tufani. Silv.: Sin. Stejar pe-dunculat (v. sub Stejar).
17.	Tufa. 1. Bot.: Arbust cu ramuri dese cari pornesc direct de la rădăcină.
18.	Tufa. 2. Btft.; Grup de flori sau de plante
erbacee cu rădăcină comună.	Tufăr	de	eau-
19.	Tufâr. Cs.: Unealtă în formă de perie cu ciuc. mîner, avînd în loc de peri tubuleţe sau plăcuţe
de cauciuc, folosită la uniformizarea stratului de vopsea, aplicat cu peria, pentru a face să dispară urmele lăsate de pensulă (v. fig.).
20.	Tufiş, pl. tufişuri. Bot.; Grup de arbori tineri şi stufoşi, sau de tufe. Sin. Tufăriş, Tufărie.
21.	Tufit, pl. tufite. Petr.: Rocă sedimentară formată subacvatic, în lacuri sau mări, din amestetul materialului piroclastic
%i 'li cenuşă vulcanică) şi materialul detritic purtat de jafuri’, erodat din ţărmuri, cimentat prin diageneză .
V i Tuhnalit. Mineral.: (Na, K) (Al, Fe) [Si307]2. Silicat com-; jex de sodiu, potasiu, fier şi aluminiu, natural, foarte bogat în SiOg. Cristalizează în sistemul rombic, prezentînd clivaj perfect după toate feţele de pinacoid.
—	Are culoarea albastră-neagră şi e foarte pleocroic (de la roz pal pînă la violet foarte închis). Are gr. sp. 2,87.
2.	Tuia. Bot. V. Thuja.
3.	Tuia, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric distilat din ramuri tinere şi frunze de Thuja occidentalis (v. sub Thuja). Randamentul de obţinere a uleiului e de 0,6***1 % şi el depinde de anotimp, de vîrsta arborelui, de expunerea lui la lumină, etc .Uleiul de tuia e un lichid incolor, pînă la galben-ver-zui, cu miros caracteristic, intens, amintind pe cel de salvie, şi cu gust amar; are: d15—0,915 •••0,935; nD—1,456 •••1,459;
[a]D=—10-------14°; indicele de aciditate pînă la 1 ; indicele de
ester 16.8---31,7; indicele de ester după acidulare 32-*-48; intervalul de fierbere 160***250°; e solubil în 3---4 volume alcool etilic de 70%.
Componenţi chimici:	d-a-pinen, d-a-tuionă, l-fenchonă,
l-borneol, liber şi ca esteri, acid acetic, acid valerianic. Uleiul de tuia se foloseşte drept component pentru mirosul de pin pe care îl dă preparatelor tehnice, dezodorizanţilor de încăperi, etc.
Uleiul de lemn de tuia izolat prin antrenarea cu vapori de apă a lemnului mărunţit de Thuja occidentalis e similar uleiului de lemn de cedru roşu (Juniperus virginiana L). El are un miros slab balsamic. — Sin. Ulei de frunze de cedru alb; Ulei de Arbor vitae.
4.	Tuionâ. Chim.: Cetonă terpenică întîlnită în natură ca a-tuionă, în uleiul coniferului Thuja occidentalis şi în uleiul
de pelin, levogiră - şi ca CH CH C0-------------------CH2
(3-tuiona sau tanacetona, in 3	*	|	j 4
uleiul de Tanacetum vulgare	j-j2C------C—H(CH3)2
şi de salvie (Salvia offici-	\	s
nai is), dextrogiră, stereo-	CH
isomeră cu prima.	2
5.	Tuior, pl. tuioare. Nav.: Navă care se deplasează cu ajutorul unui lanţ sau cablu ale cărui capete sînt fixate pe ambele maluri ale unui fluviu şi care e virat sau filat cu ajutorul unui tambur acţionat de o maşină. Var. Tuer. V. şî sub Tuaj.
6.	Tujamunit. Mineral.: Sin. Tyuyamunit (v,).
7.	Tuleu, pl. tuleie. Agr., bot.: Tuipina unor plante şi, în special, partea rămasă din tulpină după tăierea recoltei (de ex.: la porumb, la floarea-soarelui, etc.).
8.	Tuliu. Chim.: Tm. Element din familia lantanidelor, grupul itriului, subgrupul erbiului. E trivalent; are nr. at. 69; gr. at. 168,94. Se găseşte în proporţia de 1,9-10“5 % în scoarţa pămîntului, asociat cu alte elemente lantanide ca: disprosiu, holmiu, erbiu, în pămînturile erbinice. A fost izolat de celelalte elemente lantanide prin cristalizări fracţionate ale sulfa-ţilor sau azotaţilor dubli, cu azotat de magneziu sau alte săruri (bromuri, săruri organice). Tuliul metalic a fost obţinut în 1911 din huxenit, un carbonat de ytriu, şi conţinea urme de yterbiu şi calciu. Dintre diferitele metode de obţinere a metalului, metoda electrolitică a halogenurilor topite, folosind catod de zinc şi cadmiu, dă rezultate bune. Tuliul e puţin studiat, din cauza greutăţilor de a se obţine în stare pură. Isotopii tuliului sînt indicaţi în tablou.
Tuliul face parte dintre puţinele elemente lantanide cari nu formează amalgame. Dă ioni coloraţi; soluţiile sărurilor de tuliu sînt verzi. Oxidul de tuliu, Tm203, e o pulbere cenuşie deschisă care devine la încălzire roşie intensă. Se disolvă puţin în acizi. După bazicitatea lui se situează între erbiu şi yterbiu. E paramagnetic.
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
166	“	7,7 h	captură K; emisiune 3+	Ho*66 (a ,3 n)Tm166
167	-	9 z	captură K; emisiune $”	Ho165 (a ,2 n) Tm167
169	100%	-	-	—
170	-	127 z	emisiune	Tm169 (d, p) Tm170, Tm169 (n, y) Tm170
171	-	500 z	emisiune (3“	dezintegrarea Eb171
Pînă în prezent sînt descrise puţine săruri ale acestui element. Se cunosc, însă, clorura de tu'liu, TmCI3, de culoare galbenă, slab verzuie, obţinută prin deshidratarea TmCI3-7 H20; oxalatul de tuliu, Tm2(C204)3.6H20; acetilacetonatul de tuliu, Tm(CH3—CO—CH2—CO—CH3)3-3H20; azotatul de tuliu, Tm(N03)3-4H20; etc. Toate sînt verzi. Se cunoaşte, de asemenea, hidroxidul, Tm(OH)3.
9.	Tulnic, pl. tulnice: Instrument acustic din familia buciumelor, cu tubul drept, conic, format din doagede lemn de brad, legate din loc în loc cu inele de lemn. E folosit în Munţii Apuseni. Suflarea e făcută cu jumătatea dreaptă a buzelor, lipite bine de gura instrumentului. în general, notele produse
de tulnic sînt: sol2, do3, mi3, sol3, si(?3, do4
re,, m
U. fa#4
sol4; sij? şi fajţ sînt lipsite de precizie în privinţa intonaţiei.
10.	Tulpan. Ind. text.: Pînză de bumbac, de lînă sau de mătase, cu ţesătura foarte subţire şi străvezie.
11.	Tulpina, pl. tulpini. Bot.: Organ diferenţiat al plantei, care se dezvoltă din sămînţă şi formează axul principal, pe care se găsesc frunzele şi florile, cărora le transportă substanţele minerale absorbite din pă-mînt, de către rădăcină. Tulpina creşte, de obicei, de jos în sus (ortotop), în continuarea rădăcinii, şi constituie, împreună cu aceasta şi cu frunzele, aparatul vegetativ, care asigură nutriţia şi creşterea plantei. La plantele cu frunze reduse, tulpina îndeplineşte şi funcţiunea de asi-milaţie, la unele plante are rolul de a depozita substanţe de rezervă (de ex. tulpinile subpă-mîntene), iar uneori are funcţiunea de a reface planta pe cale vegetativă.
Extremitatea anterioară a tulpinii se termină printr-un mugure terminal sau apical, de formă conică, constituit din frunze mici, în curs de dezvoltare, imbricate unele peste altele, cele de la suprafaţă fiind coriacee şi cutinizate în timpul iernii, pentru a le apăra pe cele din interior. Primăvara, frunzişoarele exterioare cad şi permit celorlalte să se dezvolte şi să se desfacă, în aer. Partea centrală a mugurelui terminal, pe care o apără frunzişoarele, e constituită dintr-un mic masiv de celule, cari au calitatea de a se multiplica intens în timpul verii, determinînd astfel alungirea progresivă a tulpinii; din acest grup de celule apar de asemenea noi frunze .
/. Plantulă.
1) primele frunze; 2) muguraş; 3) frunze cotiledonare; 4) epicotil;5) hipo-cotii; 6) radicuiă.
Tulpînă
38
Tulpină
De-a lungul tulpinii se găsesc şi alţi muguri mici, cu aceeaşi constituţie, proces de multiplicare şi dezvoltare, ca a mugu-relui terminal, numiţi muguri axilari. Din aceştia se dezvoltă ramurile şi frunzele. Unii muguri axilari dau naştere numai frunzelor sau numai florilor, iar din alţii apar şi unele şi altele (muguri axilari micşti).
La baza fiecărui mugure axilar (la noduri) apar frunzele, cari nu se găsesc pe intervalele dintre muguri (internoduri). Ramurile iau naştere dintr-un mugure de la suprafaţa tulpinii (origine exogenă), spre deosebire de radicelă (v.), care apare din interiorul rădăcinii, din periciclu (origine endogenă).
Tulpina se formează încă din timpul germinării seminţei, dezvoltîndu-se în sens opus rădăcinii, ortotop, în aer, şi indiferent de orientarea seminţei, sub forma unei plantule (v.fig. /), care poate rămîne simplă, reprezentată printr-un ax unic, sau se poate ramifica, dînd naştere ramurilor. Tulpini neramificate se găsesc la unele plante din familia Liliaceelor (de ex. la lalea, etc.), la unele monocotiledonate (de ex. la palmieri, etc.), etc. Ramificarea tulpinii se produce în acelaşi timp cu creşterea acesteia, din mugurii laterali ai tulpinilor dezvoltîndu-se ramuri de ordinul I (crâcile), pe cari se dezvoltă ramurile de ordinul II (crengile), iar pe acestea ramurile de ordinul III (râmurelele), formînd astfel un ansamblu de ramificaţie (coroana arborelui). Ramurile ultimului an (lăstarii) poartă frunzele (în viticultură, lăstarii cărora le-au căzut frunzele se numesc coarde).
Se deosebesc trei tipuri de ramificaţie a tulpinii; ramificaţie dicotomică, ramificaţie monopodială şi ramificaţie simpodială (v. fjg. II).
II.	Ramificaţia tulpinii.
1) ramificaţie dicotomică; 2) ramificaţie monopodială; 3) ramificaţie simpodială.
Ramificaţia dicotomică se produce prin împărţirea în două a conului de creştere, apoi din nou în două, a ramurii formate, etc. Acest tip de ramificaţie se întîl-neşte în special la talul pluricelular al algelor şi ciupercilor, la Briofite şi la unele Pteridofite (în special la Licopodine).
Ramificaţia monopodială se caracterizează prin faptul că tulpina principală creşte prin vîrful său, iar ramurile ie dezvoltă din mugurii axilari (de ex.: la molid, la brad, pin, fag, stejar, castan, etc.).
Ramificaţia simpodială se caracterizează prin creşterea limitată a tulpinii, datorită faptului că mugurele terminal se opreşte în dezvoltare sau se transformă într-o floare, creşterea tulpinii în continuare realizîndu-se printr-un mugure axilar final. înlocuirea mugurelui terminal se reproduce şi la ramurile laterale, formîndu-se o tulpină cu cotituri, în zig-zag (simpodiu). Ramificaţia simpodială, vizibilă mai ales la plantele tinere, se întîlneşte Ia; măr, păr, cais, prun, vişin, nuc, arţar, viţă de vie, salcie, mesteacăn, carpen, cartof, etc. La bumbac şi la viţa de vie se întîlnesc, pe acelaşi exemplar, atît ramificaţie monopodială cît şi ramificaţie simpodială (ramificaţie mixtă). Formarea ramificaţiilor mixte e frecventă şi la unele plante lemnoase, datorită luminii şi aerării slabe djn interiorul coroanei arborelui, la plantele
din familia Gram ineelor, ramificarea tulpinii se produce la bază (înfrăţire), mai mult la orz decît la ovăz, mai mult la cerealele de toamnă decît la cele de primăvară.
Un tip special de ramificaţie e dicotomia falsă (dichasiu), care apare la specii cu mugurii opuşi. La acestea, mugurele terminal avortează (încetează să se dezvolte) de timpuriu şi se usucă, iar tulpina continuă să crească în lungime prin dezvoltarea celor doi muguri axilari situaţi imediat sub mugurele terminal. Ramificaţia dicotomică falsă se întîlneşte la vîsc, liliac, numeroase Cariofilacee, etc.
Anatomia tulpinii. Structura primară a unei tulpini se găseşte sub vîrful acesteia, la internoduri le în curs de dezvoi-tare. Se observă o diferenţiere a vaselor lemnoase şi liberiene, însă diametrul e minim, deoarece n-au apărut încă formaţiile secundare. La rădăcină, structura primară e aceeaşi pe toată regiunea perilor absorbanţi, în timp ce la tulpină, nu există o asemenea uniformitate în structura sa. Sub acest aspect se pot deosebi patru grupuri de plante: dicotiledonate şi gimno-sperme; monocotiledonate; ferige; Ecvisetinee.
La dicotiledonate şi gimnosperme, tulpina arborilor şi arbuştilor e constituită, în partea cea mai tînără, care se află sub mugurele terminal, din două regiuni distincte, şi anume: la periferie, un ţesut verde, fraged şi uşor de desprins cu unghia (s c o a r ţ a) şi în centru un cordon de formă cilindrică, mult mai rezistent, format numai din lemn şi liber (cilindrul central),
Scoarţa e formată numai din celule vii. constituind un parenchim. La exterior are un strat de celule (epiderma) care formează o membrană protectoare, străbătută de numeroase mici orificii (stomate) cari asigură pătrunderea aerului necesar respiraţiei. Celulele interioare ale scoarţei sînt neregulate, poligonale sau ovoidale, cu spaţii mici între ele.con-ţinînd numeroase granule de clorofilă, cari imprimă tulpinii culoarea verde. Urmează al treilea strat de celule cari conţin granule de amidon.
Cilindrul central e format din periciclu şi din vase lemnoase şi I iberiene, ca şi rădăcina, însă spre deosebire de aceasta, aceste vase nu sînt izolate unele de altele, fiecare fascicul lemnos fiind alăturat unui fascicul liberian. Centrul tulpinii e format dintr-un parenchim, cu pereţi subţiri (măduva), care continuă prin raze largi între fasciculele libero-lemnoase (raze medulare primare).
La monocotiledonate, structura tulpinii prezintă unele caractere diferite de cele anterioare, în special la cilindrul central. Astfel, fasciculele libero-lemnoase nu formează un singur cerc, ci sînt mai numeroase şi dispuse în mai multe cercuri concentrice, cari se disting cu ochiul liber; grosimea fasciculelor se micşorează progresiv, dinspre centru spre periferie. Nu au endoderm, nici periciclu bine diferenţiat şi nu se găseşte nici cambiu între lemn şi liber. Fiecare fascicul e constituit din lemn, la partea interioară, şi din liber, la cea externă. La monocotiledonate, tulpina nu se îngroaşă, în timp, ca la arbori, dar devine totuşi mai rezistentă îmbătrînind, deoarece în unele regiuni parenchimul se transformă în scleren-chim (v.). Nu se formează ţesuturi noi ca la arbori, ci se produce numai lignificarea ţesutului preexistent. Se formează, de obicei, un inel de sclerenchim în jurul fiecărui fascicul libero-iemnos, pe o anumită parte din grosimea scoarţei.
La ferige, tulpina are o structură foarte diferită de a fanerogamelor. Astfel, la bază, în regiunea care urmează rădăcinii, se găseşte un parenchim cortical, la periferie, şi un cordon libero-iemnos, care cuprinde trei tipuri de ţesuturi şi care reprezintă, în continuare, vasele rădăcinii. Spre vîrful tulpinii, cordonul se ramifică din ce în ce mai mult, pătrun-zînd în parenchimul scoarţei, sub formă de reţea. Fiecare ramificaţie (stei) are o constituţie similară cordonului libero-iemnos unic care se găseşte la baza tulpinii. La bază, tulpina ferigelor e monostelica, devenind polistelicâ, în continuare, spre vîrf,
Tulpină
39
Tulpină
La Ecvisetinee, tulpina e un rizom (v.) orizontal, din care apar tulpini aeriene cane late la exterior şi ramificate sub formă de tufe, la fiecare nod (de ex. la coada-calului = Equi-setum). Structura tulpinii acestor plante se deosebeşte de a celorlalte plante vasculare în ce priveşte fasciculele libero-lemnoase, cari sînt dispuse circular, într-un singur rînd, la mică distanţă de o cavitate centrală; fiecare fascicul alternează cu o lacună care se găseşte în ţesutul scoarţei.
Tulpina adaptîndu-se la alte funcţiuni suferă modificări morfologice şi anatomice, cari îi conferă calitatea de a asimila sau de a se transforma în organ de depozitare a substanţelor nutritive sau de apărare. De exemplu, la numeroase specii de Cactus, cu tulpina modificată sub formă sferică, prismatică, lăţită şi articulată, etc. frunzele sînt reduse, iar funcţiunea de fotosinteză e îndeplinită de tulpină, care e bogată în clorofilă. Aceste tulpini au ţepi, în locul frunzelor, şi pentru a rezista la un climat secetos se dezvoltă un ţesut acvifer, bogat în apă, pe care o cedează în procesul de transpiraţie, cu multă economie. Coada-calului, pipirigul, rugina, etc. au frunzele reduse ia solzi, procesul de asimilare realizîndu-se prin tulpina verde. Tulpinile cari au calitatea de a depozita sînt tuberizate, cum e, de exemplu, la gulie (Brassica oleracea, var. gongylodes), la unele orhidee (Dendrobium, Coelogyne, etc.), la cari sînt tuberizate internodurile bazale ale tulpinii. Uneori, pe tulpinile aeriene se tuberizează mugurii vegetativi sau floriferi, formîndu-se tuberule (tubercule mici) şi bulbili. Tuberulele provin din îngroşarea axei mugurilor axilari şi au frunzele reduse, pînă la dispariţie (de ex.: grîuşor, usturoi); buIbiIii provin din tuberizarea frunzuliţelor cari constituie mugurii tulpinii sau florali (plante vivipare), cum e de exemplu la ceapa de Egipt (Allium cepa f. prolifera), la colţişor (Dentaria bulbifera), etc. La unele plante lemnoase (părul sălbatic, păducelul, etc.), ramurile scurte devin ascuţite, lipsite de frunze (spinii), avînd rolul de organe de apărare; la alte plante se diferenţiază, în acest scop, ghimpi (la măceş, etc.).
Datorită structurii, compoziţiei lor chimice şi substanţelor acumulate, tulpinile au numeroase întrebuinţări directe sau ca materii prime în diverse industrii. Astfel: tulpinile plantelor lemnoase sînt folosite: în construcţii (molid, brad, tisă, nuc, etc.), la fabricarea furnirului pentru mobile (nuc, cireş, abanos, palisandru, etc.), la fabricarea butoaielor (fag, dud, stejar, etc.), ca lemn de foc (fag, carpen, stejar, etc.), etc; tulpinile unor plante leguminoase şi graminee se folosesc ca furaje (trifoiul, lucerna, sparceta, firuţa, etc.); în alimentaţia omului se folosesc lăstarii tineri de sparanghel, tuberculele de cartofi, bulbii de ceapă, usturoi, etc. apoi hameiul, urzicile, etc.; rizomii, tuberculele, bulbii şi butaşii folosesc la înmulţirea vegetativă; lemnul şi scoarţa de molid, stejar, etc. secretă substanţe răşinoase şi tanante, folosite în industria chimică, iar lemnul, bogat în celuloză, în industria celulozei, a hîrtiei, în industria chimică, etc.; din tulpina multor plante se extrag a I c a I o iz i folosiţi în Medicină, apoi gume, răşini, lacuri, zahăr, cauciuc; fibrele elastice de sclerenchim din tulpina unor plante se extrag şi se folosesc în industria textilă, pentru legat sau împletit (de ex.: inul, cînepa, iuta, ramia, teiul, etc.); etc. —
După forma secţiunii transversale, se deosebesc: tulpini cilindrice (la grîu, secară, etc.); ovale (la viţa de vie, etc.); costate, cu trei muchii (la unele rogozuri), cu patru muchii (la plantele din familia Labiatae, Rubiaceae, etc.), cu cinci muchii (la Umbelliferae, etc.) sau cu 6 ori 7 muchii. Se cunosc şi tulpini fin costate, la numeroase graminee, la coada-calului, etc.
După mediul în care s-au dezvoltat şi la care s-au adaptat în procesul lor de formare, se deosebesc: tulpini aeriene, subpămîntene şi acvatice.
Tulpinile aeriene sînt cele mai răspîndite şi, datorită influenţei numeroşilor factori ai mediului, prezintă cea mai mare variabilitate ca formă şi aspect exterior, mărime, consistenţă (erbacee, lemnoase, cărnoase), orientarea lor faţă de suprafaţa pămîntului, aspectul suprafeţei (striată sau cu dungi fine; brăzdată, cu adîncituri longitudinale, păroasă sau glabră, aspră sau netedă, etc.).
După lungimea internodurilor sau apropierea nodurilor, se deosebesc două tipuri de tulpini aeriene: tulpini aeriene ■ articulate, cu internoduri lungi, cum sînt culmul, calamusul, scapul, caulul; tulpini aeriene nearticulate, cu internoduri foarte scurte, cum sînt candexul şi stipul. Aceste tipuri de tulpini, cu excepţia stipului, se întîlnesc la majoritatea plantelor erbacee.
Culmul (sau paiul), care se întîlneşte la graminee, are internodurile lungi, mai scurte la bază (de unde are loc înfrăţirea) şi îmbrăcate de baza frunzei (teaca), care e despicată; nodurile sînt mai umflate. La majoritatea gramineelor, paiul e gol (fistulos) şi are pereţii bogaţi în elemente sclerificate de susţinere; la porumb, atît nodurile cît şi întreaga tulpină sînt pline cu măduvă. înălţimea acestor tulpini variază între cîţiva centimetri şi circa 4 m (la trestie).
Calamusul, care e asemănător cu paiul, are noduri la bază, neumflate; Teaca frunzei, care acoperă internodurile, e întreagă, iar tulpina e plină şi spongioasă. Se întîlneşte la unele rogozuri (Cyperaceae).
Scapul (sau lujerul) e format dintr-un internod lung, terminat la vîrf cu o singură floare sau cu o inflorescenţă, şi din mai multe internoduri bazale scurte. Se întîlneşte la: ghiocel, lalea, ciuboţica-cucului, păpădie, pătlagină, ceapă, etc.
Caulul e o tulpină ierboasă, formată din noduri şi internoduri, verde şi nelignificată, care se întîlneşte la majoritatea plantelor din familiile Ranunculaceae, Cruciferae, Labiatae şi Umbelliferae.
Candexul e o tulpină scurtă, cu internoduri foarte mici, de la noduri pornind frunze cărnoase, cari se acoperă prin baza lor. în continuarea acestei tulpini scurte se formează axa floriferă, cu noduri distanţate. Se întîlneşte la Agave şi la Sempervivum (urechelniţă).
Stipul e o tulpină înaltă, cilindrică, cu numeroase internoduri foarte scurte, terminată într-un buchet de frunze. Stipul e îmbrăcat de resturile peţiolurilor frunzelor. Se întîlneşte la palmieri (Cocos nucifera, etc), la cicaşi (Cycas revoluta, etc.).
Tulpini lemnoase au arborii, arbuştii şi semiar-buştii.
Arborii (copaci, pomi) au tulpina înaltă, bine dezvolta\ă, complet lignificată, mărindu-şi înălţimea şi grosimea anual. Tulpina principală (pînă la prima ramificaţie), se numeşte trunchi. Se întîlnesc în pădurile şi în livezile ţării noastre (de ex.: stejar, fag, molid, prun, măr, etc.).
Arbuştii (tufe) sînt mai scunzi decît arborii, atingînd înălţimi de 5-*-6 m. Ramificarea arbuştilor începe, de obicei, la suprafaţa pămîntului, ramurile secundare avînd aceeaşi grosime ca tulpina principală. Unii arbuşti, cari cresc în apropierea arborilor, sînt mai înalţi, pentru a străbate spre lumină (de ex.: păducelul, porumbarul, etc.); aceleaşi specii, pe păşuni, sînt mai scunde. Sub formă de arbuşti se prezintă: măceşul (Rosa canina), dracila (Berberis vulgaris), liliacul (Syringa vulgaris), agrişul (Ribes grossularia), etc.
Semiarbuştii (plante subfrutescente) fac trecerea între plantele ierboase şi cele lemnoase. în timpul iernii, vîrful lăstarilor nelignificat, ierbos, dispare şi se păstrează numai baza tulpinilor, care e lignificată. în ţara noastră, ca semiar-buşti cresc: afinul (Vaccinium myrtillus) în pădurile de conifere şi pe păşunile unde cresc aceşti arbori; cimbrişorul (Tymua serpyllum), levănţica (Lavandula spica), etc.
Tulpini topite
40
Tun
O categorie specială de tulpini aeriene lemnoase sînt lianele, tulpini urcătoare cari se dezvoltă pe un suport, fie răsucindu-se în jurul său, cum e, de exemplu, salcîmul albastru sau glicina (Wistaria sinensis), fie prinzîndu-se de suport, cu ajutorul unor cîrcei, ca la viţa de vie, la unele leguminoase (mazărea, măzărichea), la unele cucurbitacee (mutătoare, bostan), cum şi la iederă, carpen, vanilie, etc.
Tulpinile subpămîntene pot fi considerate tulpini metamorfozate, datorită modificărilor morfologice profunde pe cari le-au suferit, prin adaptare la mediul în care se dezvoltă. Aceste tulpini seamănă cu rădăcinile, ca aspect, însă se deosebesc de acestea prin structura lor interioară; frunzele se prezintă fie sub formă de solzi, fie sub formă cărnoasă şi conţin substanţe nutritive (amidon, inulină, etc.) cari constituie o rezervă, în principal, a plantelor perene, pentru anotimpurile secetoase sau friguroase. Datorită acestor rezerve, plantele geofite (cu tulpini subpămîntene) lăstăresc mai de timpuriu şi fructifică timpuriu, primăvara. Ele se înmulţesc cu uşurinţă, pe cale vegetativă, calitate aplicată în practică, de exemplu, ia cartof, la usturoi, la stînjenel, etc.
După formă, tulpinile subpămîntene ale plantelor ierboase se împart în: tubercule, rizomi şi bulbi.
7 uberculele (v.) rezultă din îngroşarea părţilor terminale ale lăstarilor alungiţi (stoloni) în cari se produce un proces de tuberizare şi se acumulează mari cantităţi de substanţe de rezervă.
Rizom ii (v.) seamănă mai mult cu rădăcinile, după formă şi culoare (nu au clorofilă şi, deci, nici frunze verzi).
B u I b i i (v.) sînt tulpini subpămîntene, cu frunze foarte modificate, în cari sînt depozitate substanţe de rezervă. Caracterizează numeroase plante din familia Liliaceelor, etc.
Bulbo-tuberculele reprezintă o categorie de bulbi la cari baza tulpinii e tuberizată şi acoperită de frunze uscate, apărătoare ; de exemplu, laşofran (Crocus), brînduşă (Colchicum),etc.
Tulpinile acvatice s-au adaptat mediului, suferind anumite modificări morfologice şi anatomice, diferind atît de cele aeriene, cît şi de cele subpămîntene. Ţesutul lor de susţinere e slab dezvoltat, însă prezintă un ţesut aerifercu lacune (canale). Numeroase plante acvatice plutesc deasupra apei (plante natante), fiind transportate de curenţi, cum sînt, de exemplu: lintiţa (Lemna), feriga de apă (Salvinia natans), etc.; alte plante sînt fixate pe fundul apelor, frunzele şi florile plutind la suprafaţa acestora, cum e, de exemplu, iarba-broaştei (Hydrocharis morsus-ranae), etc. Se cunosc şi plante cari trăiesc scufundate în apă (plante sub merse), nefixate, cum e, de exemplu, cosorul-de-apă (Ceratophyllum), etc. Unele plante, cum sînt: săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia), trifoiaşul-de-baltă (Marsilia quadrifolia), etc. au o parte din tulpină în apă, însă prin uscarea bălţii continuă să se dezvolte în mediul aerian (plante amfibii).
După modul de creştere, faţă de suprafaţa solului, se deosebesc: tulpini drepte (ortotrope), tulpini agăţătoare, tulpini volubile şi tulpini culcate (plagio-trope).
Tulpinile drepte au o creştere dreaptă (erectă) sau aproape dreaptă (de ex.: cînepa, plopul piramidal, etc.); cimbrişorul, etc. au la început tulpina orizontală sau oblică, devenind ulterior erectă; la floarea-soarelui, tulpina e erectă, însă vîrful e îndoit (plantă nutantă).
Tulpinile agăţătoare, lipsite de un sistem de susţinere dezvoltat, se prind de suporturi (ziduri, plante, etc.) cu ajutorul unor organe modificate (frunze, peri, rădăcini, foliole, etc.). La viţa de vie, unele ramuri se transformă în cîrcei; la iederă se găsesc rădăcini fixatoare.
Tulpinile volubile se dezvoltă răsucindu-se în jurul suporturilor întîlnite (de ex.: volbura se răsuceşte de la dreapta la stînga; hrişcă se răsuceşte în sensul mişcării acelor unui ceasornic).
Tulpinile culcate (plagiotrope) cresc paralel cu suprafaţa solului, dezvoltînd rădăcini adventive la noduri, prin cari se fixează şi absorb substanţele nutritive (plante tîrîtoare, repente), de exemplu la trifoiul alb; căpşunii, fragii, etc. au două tipuri de tulpini: una scurtă, erectă, desfoliată, de pe care se dezvoltă ramuri lungi tîrîtoare (stoloni), cari se înrădăcinează la noduri. La dovleac, tulpina e culcată şi formează în acelaşi timp cîrcei, la baza frunzelor, cu ajutorul cărora se prinde uşor de suporturi, devenind agăţătoare.
1.	Tulpini topite. Ind. text.: Tulpini de in, cînepă, iută, chenafşi abutilon, lacari fibrele liberienedin coajăsînt aproape total desprinse de partea lemnoasă prin topire (v. Topire 4). Pentru separarea fibrelor prin zdrobire şi meliţare (v.), tulpinile topite sînt uscate prin întindere la soare în mănunchiuri răsfirate sub formă de ccn sau de piramidă, pînă cînd umid itatea lor devine 10***12%, sau, mai recent, prin uscarea artificială în maşini cu tunel sau în maşini cu bandă transportoare.
Uscarea pe cîmp pe timp foarte călduros şi neploios durează 3***4 zile, iar pe timp răcoros şi umed, 14***2.1 de zile.
2.	Tulpiniţă, pl. tulpiniţe. Bot.: Porţiunea dintre muguraş şi rădăciniţa unui embrion. Acesta se formează din zigot şi dă naştere viitoarei plante. Tulpiniţă din care se formează mica plantulă are la o extremitate radicula şi la partea opusă muguraşul cu două frunze normale, cari vor fi primele cari vor apărea şi vor înverzi, după germinare.
a.	Tulumba, pl. tulumbe. Ut.: Sin. Pompă de incendiu (v, sub Pompă 1).
4.	Tumoare, pl. tumori. Biol.: Excrescenţă crescută pe un ţesut, produsă de dezvoltarea anormală a celulelor acestuia.
5.	Tun, pl. tunuri. 1. Tehn. mii.: Gură de foc de artilerie, caracterizată prin viteză mai mare a proiectilului, bătaie mai mare şi traiectorie mai lungă decît ale celorlalte feluri de guri de foc de acelaşi calibru.
La tunuri, camera de încărcare e mai mare decît la obuziere, uneori proiectilele sînt mai lungi, iar loviturile sertisate sînt mai grele şi mult mai voluminoase decît proiectilele obuzierelor de acelaşi calibru; la tunurile de calibru mai mare, loviturile pot să nu fie sertisate sau pot să nu aibă deloc tub-cartuş.
După calibru, tunurile se pot clasifica în tunuri de calibru mic, mijlociu şi mare.
După putere, se deosebesc: tunuri uşoare, grele şi de mare putere.
După modul de utilizare, se deosebesc: tunuri de cîmp, de munte, de coastă, antiaeriene, navale, de bord aero, tunuri pe tancuri, tunuri antitanc, etc.
Un tun de artilerie terestră e constituit din afetul cu ţeava şi antetrenul său. Uneori, ei e format din două sau din mai multe trăsuri, cînd greutatea lui impune să fie descompus pentru a fi transportabil. Pentru transport tunurile pot fi trase cu tracţiune animală sau cu tracţiune auto. în ultimul caz, unele tunuri sînttrase, ele putînd rula pe roţi proprii, iar altele sînt'purtate, adică încărcate pe platformele unor mijloace automobile.
Uneori, tunurile au mijloace proprii de locomoţiune şi în acest caz se numesc avem tunuri autotractate.
Greutatea mai mare a tunurilor faţă de a celorlalte guri de foc de artilerie impune deplasarea pe drumuri cu atît mai bune cu cît calibrul şi puterea tunului sînt mai mari. Unele categorii de tunuri nu pot fi transportate decît pe calea ferată şi uneori descompuse în elemente cari să permită realizarea unor gabarite acceptabile.
Instalarea în poziţie de tragere a tunurilor necesită măsuri pregătitoare cu atît mai complicate cu cît tunul e mai greu sau cu misiune mai specială.
Astfel, tunurile de calibru mijlociu ale artileriei de cîmp se pot instala relativ uşor, necesitînd o platformă naturală, consolidată pe vreme umedă. Ele se reazemă pe roţi şi pe fălcelele afetului, cari pot fi monofleşe sau bifleşe, realizînd trei sau patru puncte de sprijin pe sol sau pe platforma dintre tun şi sol.
Tun port-harpon
41
Tundră
E necesar să se ia măsuri de camuflaj, în care scop adeseori •se foloseşte poziţia îngropată, organizată astfel, încît tunul -să poată fi ochit şi să poată trage pe diferite direcţii.
Tunurile antiaeriene necesită o platformă de tragere specială pentru a putea trage cît mai repede, în orice direcţie. Cele mai multe tunuri antiaeriene pot executa rotaţii complete în jurul unui ax central numit pivot. Pentru stabilitate, platforma lor e circulară sau pătrată, rezemîndu-se pe toată suprafaţa sau cel puţin pe patru puncte uniform distribuite.
1.	^port-harpon. Nov.: Tun folosit pentru vînătoarea balenelor cu harponul. .E un tun scurt, de cal ibru mic, instalat la prora balenierelor, pe teugă. Harponul lansat de acesta are greutatea de circa 60 kg şi consistă dintr-o prăjină care se introduce în interiorul tunului şi un cap cu dimensiuni mai mari, în care se găseşte o încărcătură de circa 1 kg exploziv, a cărui explozie deschide patru tije de oţel cu lungimea de circa 30 cm. De harpon se prinde, cu ajutorul unui nod de harpon (v. Harpon, legătură de ^), o parîmă făcută colac lîngă tun, continuată cu o parîmă mai groasă, stivată într-un puţ, sub teugă. Lungimea totală a celor două parîme e de circa 750 m. încercarea de a folosi un harpon cu cablu electric pentru electrocutarea balenelor nu a dat rezultate satisfăcătoare.
2.	Tun. 2. Nov. V. sub Siflie.
3. Tun electronic. Elt.:	Part? componentă principală a tuburilor cu fascicul electronic dirijat (v.. sub Tub electronic) care asigură formarea unui fascicul filiform de electroni avînd practic aceeaşi viteză. Se compune dintr-un corp emiţător de electroni, un sistem de concentrare a electronilor într-un fascicul, un sistem de accelerare, un sistem de focalizare şi un sistem de deflexiune a fasciculului de electroni. V. sub Tub catodic.
4.	Tundere. Mett., Tehn.: Sin. Debavurare cu cuţitul. V. sub Debavurare, şi sub Bavură.
5. Tunderea ţesăturilor.	Ind. text.: Operaţie mecanică efectuată în finisarea textilelor, cu ajutorul maşinilor de tuns ţesăturile, avînd ca obiectiv fie îndepărtarea cît mai riguroasă a capetelor de fibre de pe suprafaţa unei ţesături finisate „neted", fie uniformizarea înălţimii fibrelor din stratul superficial obţinut prin scămoşarea ţesăturii sau a părului, la catifele^, pluşuri şi covoare.
în unele cazuri, tunderea se execută ca operaţie preliminară în vederea curăţirii ţesăturii crude de noduri, capete de fire, etc. Ca operaţie intermed iară, tunderea se execută, de exemplu, pe ţesătura albită înainte de imprimare, asigurîndu-se astfel o mai . bună precizie a desenului imprimat prin îndepărtarea capetelor de fibre de pe ţesătură.
6.	Tundra, pl. tundre. Geogr., Geobot.: Regiune a globului terestru, care încinge pe continent, ca o fîşie lată de teren, Oceanul îngheţat, înaintînd şi pe insulele acestuia.
în cea mai mare parte, tundra e acoperită cu gheţuri, cari spre nord crapă, formînd crevase cari limitează suprafeţe poligonale, de unde şi numele de tundră poligonală, şi cu zăpezi.
în linii mari tundra se întinde în emisfera boreală, în Nordul Eu ras iei (7,6% din suprafaţa URSS), în Nordul Americii de Nord şi în insulele respective, în Nordul Scandinaviei, al peninsulei Kola, în regiunea dintre fluviile Peciora şi Lena, incluziv Taimirul, în peninsula Jamal, iar spre est, pe tot litoralul, la nord de 70° latitudine nordică şi în peninsula Ciuhoţk. în timp ce în America de Nord tundrele coboară pînă la 60° latitudine nordică, în emisfera sudică tundra nu are condiţii de dezvoltare favorabile, astfel încît aproape lipseşte, întîlnindu-se numai sporadic în regiunea Antarcticei şi în Ţara de Foc.
Caracteristica tundrei e, în primul rînd, lipsa pădurilor, deoarece solul nu se dezgheaţă şi nu se încălzeşte decît pe o mică adîncime şi pentru foarte scurt timp, astfel încît arborii nu-şi pot adînci rădăcinile. Numai spre sud, şi numai pe fondul
tundrei apar izolat şi arbori, la tranziţia către zona pădurilor, în silvotundră, la adăpostul versantelor, formînd aşa-numitele pâduri-galerii. O altă caracteristică a tundrei e prezenţa muşchilor, a lichenilor şi a arbuştilor pitici, vegetaţia ierboasă fiind slab reprezentată.
în zona tundrei, iarna e lungă şi rece, iar vara e scurtă şi rece (în luna cea mai caldă, temperatura nu depăşeşte 10°). Precipitaţiile sînt foarte scăzute, sub 250 mm, şi din ele numai 10% cad în timpul iernii. Vînturile, în general puternice, măresc transpiraţia plantelor şi distrug arborii. Iluminaţia e îndelungată, vara aproape toată ziua, iar în nord, chiar toată ziua.
Perioada de vegetaţie e de 2-*-2,5 luni pe an.
în general, tundra e săracă atît în familii, cît şi în specii de plante. De exemplu: în insula Franz Josef cresc numai 38 de specii; în Noua Zemlie, 200. Cele mai importante familii de plante din tundră sînt: Salicaceae, Ericaceae, Gramineae, Cyperaceae, Ranunculaceae, Cruciferae, Rosaceae, Umbelliferae, Caryophyllaceae, la cari se mai adaugă şi o serie de familii de muşchi şi de licheni.
Dintre formele biologice (v.) ale fanerogamelor predomină camefitele (v.) şi emicriptofitele (v. sub Forme biologice).
Cele mai multe specii sînt scunde, tîrîtoare, cu frunze mereu verzi (de ex.: Salix polaris, S. reticulata) cari cresc în formă de perniţe, etc. Ele rezistă la temperaturi foarte joase (de ex.: Cochlearia arctica rezistă pînă la —46°), iar creşterea lor în lungime şi în grosime e foarte înceată.
Xerofitismul e imprimat în frunzele mici, cu margini răsucite, pieloase, păroase, etc.
Zona ocupată de tundră e împărţită în următoarele sub-zone: tundra arctică, tundra cu muşchi şi licheni, tundra cu arbuşti şi silvotundră.
Tundra arctică e reprezentată de regiunea cu gheţuri şi zăpezi veşnice, din insulele Oceanului îngheţat, în această subzonă şi numai prin depresiunile crevaselor şi prin hogaşuri, cresc cîteva specii de fanerogame ca: Alopecurus alpinus, Carex rigida, Draba alpina, Papaver radicatum, Saxifraga oppositifolia, Sieversia glacialis, Ranunculus nivalis, Deschampsia arctica, etc., cum şi unii muşchi şi licheni.
Tundra cu muşchi şi licheni e cea mai tipică parte a tundrei, caracterizată prin suprafeţe pe cari domină muşchii şi suprafeţe în cari domină lichenii, fiecare categorie avînd o ecologie aparte. Această subzonă se împarte în: tundra cu muşchi, tundra cu muşchi şi cu arbuşti şi tundra cu licheni.
Tundra cu muşchi ocupă suprafeţele mai înalte, la vest de fluviul Lena, plane, adeseori mlăştinoase, pe cari muşchii, din cauza condiţiilor optime, cresc în covoare compacte (cu greu se poate smulge un fir sau un smoc). Cele mai importante specii de muşchi sînt: Polytrichum striatum, Dicranum elonga-tum, Hylocomium proliferum, Aulacomium turgidum, Campto-thecium trichoides, Ptilidium ciliare, etc. Pe acest substrat de muşchi cresc şi unele ierburi ca: Poa arctica, Carex rigida, Polygonum viviparum, sau arbuşti: Vaccinium uliginosum, V. vi tis idaea, Dryas octopetala, Salix polaris, S. reticulata, etc.
Tundra cu muşchi şi cu arbuşti e caracterizată printr-un etaj inferior de muşchi şi altul de arbuşti scunzi ca: Betula nana, B. exilis, Ledum palustre, Salix glauca, S. pulchra. Această tundră se dezvoltă pe locurile mai apărate de vînt, din cuprinsul tundrei cu muşchi şi licheni.
Tundra cu licheni e constituită din păduri de pin şi zadă, sub cari se dezvoltă un strat de licheni.
în aceste tundre, la nord de lenisei, predomină specii de Cladonia ; în Siberia centrală, continentală, specii de Alectoria, iar în extremul est, din nou Cladonia, cu speciile cele mai răspîndite: C. rangiferina, C. silvatica, C. uncinalis, C. alpes-tris, etc. în această tundră, dintre speciile ierboase cresc: Hierochloa alpina, Luzula confusa, Carex rigida, Pedicularis hirsuta, Arctagrostis latifolia, etc., iar dintre arbuşti:^Vacci-
Tundră alpină
42
Tunel
nium vitis idaea, Betula nana, Ledum decumbens, Empetrum nigrum, etc.
Tundrele cu Cladonia sînt cele mai valoroase din punctul de vedere al păşunatului.
în tundra centrală domină Alectoria ochroleuca şi A. nigri-cans, în care se amestecă şi Cetraria cucullata, C. nivalis, Bryopozon divergens, etc.
Tundra cu arbuşti e caracterizată printr-un strat muscinal şi unul de arbuşti, dintre cari cei mai importanţi sînt: Betula nana, B. exilis, Salix glauca, S. lanata, S. pulchra, Vaccinjum uliginosum, Ledum palustre, etc. Arbuştii sînt răs-pîndiţi mai ales acolo unde stratul de zăpadă e mai gros şi le poate ţine adăpost contra vînturilor.
Silvotundră e regiunea cea mai meridională atundrei, caracterizată prin alternanţa vegetaţiei tipice de tundră cu vegetaţie de pădure, constituită din: Betula tortuosa, B. kus-mitscheffii (de ex. în peninsula Kola), Spre est de marea Albă, pînă la UraIi, se dezvoltă Picea obovata; de la Urali pînă.la cursul inferior al Pasinei se dezvoltă Larix sibirica; de la Pasina pînă la cursul superior al Anadarului Larix dahurica, iar în extremul nord al URSS, păduri mici de Populus suave-olens, Betula cajanders şi Salix macrolepis.
în general, arborii sînt scunzi (3---8 m), rari (300***500 la hectar) şi strîmbi. Pe toată suprafaţa sînt mlaştini şi turbării tipice.
Tundrele, în general, sînt locurile de păşunat ale renilor. Păşunatul se face în două sezoane: unul vara, bazat pe Cype-raceae, Gramineae şi alte ierburi, şi altul iarna, bazat pe licheni; primul e cel mai valoros.
în tundră, în special prin aplicarea masivă de îngrăşăminte azotoase (solurile acide ale tundrelor sînt lipsite de nitraţi), s-au obţinut recolte importante de: cartofi, varză, morcovi, gulii, ridichi, napi, ceapă, orz, timoftică, etc.
Tundrele din America de Nord sînt asemănătoare cu cele eurasiatice, cele mai întinse fiind caracterizate prin specii de ^Cladonia.
în timpul glaciaţiunilor cuaternare cari au coborît peste Europa, vegetaţia predominantă a acestui continent a fost tundra, fapt demonstrat de plantele fosile ca: Dryas octope-tala, Betula nana, Empetrum nigrum, Salix polaris, etc., dintre cari unele persistă şi astăzi prin mlaştinile oligotrofe sau chiar eutrofe.
1.	~ alpina. Geobot.; Pajiştile alpine din golurile munţilor înalţi, a căror vegetaţie se aseamănă, în bună parte, cu cea din regiunile arctice. Perioada de vegetaţie e scurtă, plantele respective sînt adaptate la luminozitate mare, la temperaturi joase, la vînturi puternice, soluri acide, etc.; au frunze înguste, mici, fiiiforme, răsucite, pieloase, cu ceruri şi peri; cresc tîrîndu-se; au rozete de frunze; formează perniţe, etc. De obicei au flori mari şi viu colorate.
în aceste pajişti se întîlnesc speciile Dryas octopetala, Eiyna myosuroides, Loiseleuria procumbens, Carex curvula, C. sempervirens, C. atrata, Ranunculus crenatus, etc., din cari unele constituie asociaţii: asociaţia de Carex curvula, asociaţia de Elyna myosuroides, asociaţia de Sesleria, asociaţia de Loiseleuria procumbens, etc. Adeseori se întîlnesc şi asociaţii de muşchi şi de licheni. Sin. Tundră arcto-alpină.
2.	Tundra, soluri de Ped.: Soluri formate în condiţiile unei temperaturi medii anuale foarte joase (temperatura medie a lunii celei mai calde sub 10°), veşnic îngheţate la mică adîncime şi cu scurtă perioadă de dezgheţ la suprafaţă, în scurta perioadă a vegetaţiei sărace de licheni, muşchi, Carex, sălcii pitice, cu o activitate microbiologică neînsemnată, se produce puţină materie organică, acumulată sub formă de humus brut (în general 1 •••3 %) şi de turbă. Alternarea chimică e puţin favorizată de condiţiile climatice, astfel încît formarea de argilă ecu totul redusă. Pe aproape întregul profil predomină solurile hidromorfe gleice, cu culoare verzuie. Levigarea fiind
împiedicată de stratul îngheţat, în orizontul cu humus p\-\-u\ e rareori sub 5,5. în depresiuni se formează soluri turbogleice cu orizontul de turbă nedepăşind 50 cm, din care se trece direct în orizontul G, de glei. în locurile mai bine drenate, solurile gleice capătă o nuanţă de ocru. Pe material nisipos se formează soluri podzolice, caracterizate prin profiluri scurte, rare-oridepăşind 8***10cm, în cari humusul,detip Mor, atinge6*"7% în orizontul A,, în timp ce pH-u\ nu scade sub 5-**6.
3.	Tunel, pl. tunele. 1. Tnl., Cs., M/ne.; Construcţie subterană care realizează o excavaţie prin care o cale de comunicaţie străbate, după un anumit traseu, un masiv muntos (tunele de munte), terenuri la mică adîncime (tunele urbane) şi terenuri sub fundul apelor stătătoare sau curgătoare (pentru metropolitane, pasaje, etc.). Construcţia tunelelor a luat mare extindere în urma folosirii explozivilor la străpungere, în urma dezvoltării căilor ferate şi a tracţiunii mecanice, a uneltelor mecanice de excavare, şi datorită perfecţionării metodelor de execuţie.
Elementele principale ale unui tunei (v. fig. /) sînt următoarele: tranşeele de acces, portalele, corpul, adăposturile
I. Părţile principale ale unui tunel, o) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală în dreptul puţurilor de aerisire; c) plan de situaţie; 1) portale; 2) tranşee de acces; 3) ziduri de sprijin; A) corpul tunelului; 5) adăpost; 6) puţ de aerisfhe; 7) rigolă de evacuare a apelor.
şi instalaţiile auxiliare (de evacuare a apei, de aerisire, de iluminat).
Tranşeele de acces sînt excavaţii deschise executate la capetele unui tunel, cari se execută pentru a scurta lungimea acestuia cu distanţa pînă la care executarea unei săpături deschise e avantajoasă din punctele de vedere tehnic şi economic. Taluzele tranşeelor de acces sînt consolidate, de obicei, cu ziduri de sprijin racordate cu aripile tunelului (v. Aripă 2).
Portalele sînt construcţii speciale destinate să consolideze, la capetele tunelului, masivul străbătut de acesta. V. Portal de tunel, şi Bandou 2.
Corpul tunelului e constituit din excavaţia limitată de cele două portale şi e format dintr-o susţinere artificială, numită căptuşeala (v. Căptuşeala tunelului) sau manta (care poate lipsi în terenuri foarte tari, stabile şi nealterabile).
Lungimea, poziţia în plan orizontal (traseul) şi în plan vertical (profilul longitudinal), cum şi forma şi dimensiunile transversale ale excavaţiei, sînt determinate de factori tehnici-economici şi de destinaţia tunelului.
Tunel
43
Tunel
Lungimea unui tunel e determinată de lungimea axei lui, limitată de planele exterioare, verticale, ale portalelor,
Traseul unui tunel se proiectează, de obicei, în aliniament, dar poate fi şi în curbă, în buclăm în elice (tunele elicoi-dale), sau poate fi format din aliniamente racordate prin curbe sau prin bucle, în funcţiune de declivităţile porţiunilor de traseu de lîngă tunel ale căii de comunicaţie şi de dificultăţile de excavare.
Topografia determină poziţia tunelului faţă de creastă, pe baza unui studiu care ţine seamă de exploatarea liniei. Alegerea axei tunelului trebuie să aducă îmbunătăţirea caracteristicilor căii de comunicaţie respective; amplasarea portalelor trebuie să fie făcută astfel, încît axa tunelului, în dreptul lor, să fie cît mai perpendiculară pe curbele de nivel. De asemenea, portalele şi tranşeele de acces nu trebuie aşezate în regiuni cari se înzăpezesc uşor sau sînt supuse avalanşelor de zăpadă şi căderilor de stînci.
Poziţia portalului se alege, faţă de adîncimea tranşeei de acces, ţinînd seamă de natura pămîntului, şi anume acolo unde costul unui metru de tunel e aproximativ egal cu costul unui metru de tranşee, în care să fie cuprinse săpătura, consolidarea şi întreţinerea în timpul exploatării. Din această cauză, adîncimea tranşeei, în dreptul portalului, variază între 10 şi 20 m.
La alegerea traseului din punctul de vedere geotehnic, trebuie să se ţină seamă de următorii factori: stabilitatea masivului muntos (se evită pămînturile fugitive, băltoase, slabe şi cu infiltraţii); proprietăţile fizice-mecanice ale rocilor; apele şi gazele subterane, cum şi temperatura din interiorul excava-ţiei; presiunea rocilor din masivul muntos.
Trasarea axei unui tunel se realizează astfel: prin determinarea direcţiei şi a lungimii tunelului, cu ajutorul măsurătorilor efectuate la suprafaţa terenului (operaţie terminată înainte de începerea lucrărilor în tunel); prin lucrări executate în interiorul tunelului pentru fixarea axei (operaţie care se execută în timpul excavaţiei).
Lucrările de trasare de la suprafaţa terenului se execută astfel: prin trasarea directă, pe deasupra construcţiei, în cazul cînd tunelul e mai scurt şi terenul e puţin accidentat; prin ocolirea masivului muntos, cu ajutorul unui poligon de bază; prin folosirea metodei triangulaţiei.
Trasarea axei tunelului în interior se face cu ajutorul aparatelor speciale pornind totdeauna de la reperele de bază fixate în tranşeele de acces.
Profilul longitudinal al tunelelor e determinat de panta maximă admisibilă pentru cale în tunel şi de posibilităţile de evacuare a apelor de infiltraţie,
Pentru ca apa să nu stagneze în tunel nu se admit paliere în profilul în lung decît pe lungimi mici, de cel mult 400 m, şi numai pentru racordări de deciivităţi. Pentru tunele cu lungime mică se foloseşte o singură declivitate, iar pentru tunelele lungi se folosesc două pante, pentru a uşura transportul materialului în timpul construcţiei. Declivitatea minimă în tunel e de 3°/00 şi numai în cazuri excepţionale ea poate coborî la 2°/00. Declivitatea maximă e determinată de declivitatea liniei curente.
Secţiunea transversala libera a tunelelor trebuie să asigure înscrierea uşoară a gabaritelor de liberă trecere a vehiculelor, respectiv să asigure scurgerea debitului de apă maxim (la tunelele hidrotehnice).
Grosimea căptuşelii tunelelor variază după natura rocilor străbătute, respectiv după presiunea masivului muntos. Astfel: dacă rocile sînt compacte, stabile şi negelive, tunelul poate rămîne fără căptuşeală (v. fig. II a); cînd rocile nu prezintă toată siguranţa necesară, profilul tunelului se execută puţin mai mare, pentru ca, la nevoie, să se poată face o cămăşuială de zidărie (v. fig. II b); dacă rocile îndeplinesc condiţiile de mai sus (afară de negel ivitate), excavaţia se îmbracă complet
cu o cămăşuială, cu grosimea de SO-*^ cm, care nu preia solicitări, dar fereşte roca de alterare (v. fig. II c); în rocile mai puţin rezistente, tunelul are nevoie de o căptuşeală parţială
II. Tunele cu diferite tipuri de căptuşeli. a) tunel fără căptuşeală, executat în roci compacte, stabile şi negelive; b) tunel fără căptuşeală, cu secţiunea mai mare decît secţiunea necesară; c) tunel cu o cămăşuială de grosime constantă, executat în roci compacte stabile, dar gelive; d şi e) tunele cu căptuşeală numai la boltă; f) tunel pentru cale dublă, executat iniţial numai pentru cale simplă; g) tunel cu căptuşeală obişnuită, executat In terenuri tari; h) tunel cu căptuşeală obişnuită, executat în terenuri mai slabe,
sau totală, ale cărei dimensiuni sînt determinate de presiunea masivului muntos (v. fig. II d---h).
Căptuşeala parţială, în partea superioară a excavaţiei se execută cînd situaţia locală reclamă numai protejarea
III.	Secţiune cu boltă simetrică, printr-un tunel de cale ferată pentru linie dublă (jumătatea din stîngsn-secţiune pentru tunele în rocă moale; jumătatea din dreapta: secţiune pentru tunele în rocă tare).
1)	boltă; 2) pereţi laterali (picioare-drepte); 3) radier în boltă răsturnată; 4) umplutură de egalizare şi de pantă; 5) balast; 6) canal pentru evacuarea apelor.
bolţii (v. fig. II d şi e). în cazul tunelelor duble, cînd iniţial se construieşte tunelul numai pentru o singură linie, situaţia
Tunel
44
Tunel
se prezintă ca în fig. II f. Pentru căptuşeala completă, în pămîn-turi tari, secţiunea tunelului are forma din fig. II g, iar în pămînturi slabe, unde pot apărea presiuni şi de jos în sus, căptuşeala are, în partea de jos, un radier de rezistenţă format dintr-o boltă întoarsă (v. fig. II h).
Căptuşeala unui tunel feroviar se execută pentru o linie sau pentru mai .multe linii de circulaţie (v. fig. III). în unele cazuri, tunelul serveşte pentru o circulaţie mixtă (feroviară şi rutieră).
Gabaritul tunelelor feroviare ■> mai lat decît gabaritul de încărcare al trenurilor cu cel puţin 1,00 m, pentru ca între cele două gabarite să se găsească un spaţiu liber de cel puţin 50 cm. Acest spaţiu e necesar din următoarele cauze: neregularktăţile inerente ale intradosului căptuşelii; eventualele devieri la aşezarea liniilor; oscilaţiile de legănare ale materialului rulant în timpul mersului; toleranţele admisibile ale materialului rulant şi ale liniei; posibilitatea de a instala liniile telegrafice şi telefonice; posibilitatea de trecere a oamenilor între tren şi pereţii tuneiuiui, în eventualitatea opririi trenului în tunel ; posibilitatea de a trece prin tunel unele garnituri cari depăşesc gabaritul de încărcare a Vagoanelor; posibilitatea de a executa lucrări de reparaţii la tunele în timpul exploatării.
Tunelele executate în ţara noastră au avut în decursul timpului gabaritele reprezentate în fig. IV.
V. Gabaritul unui tunel de şosea, pentru două benzi de circulaţie.
VI. Gabaritele tunelelor de cale ferată construite în ţara noastră. a) gabaritul tunelelor de cale ferată simplă, construite pînă la începutul secolului XX; b) gabaritul tunelelor de cale ferată simplă, construite între anii 1900 şi 1916; c) gabaritul tunelelor de cale ferată simplă, construite între anii 1916 şi 1944; d) gabaritul actual al tunelelor de cale ferată simplă; e) gabaritul tunelelor de cale ferată dublă.
Pentru tunelele executate în curbă cu raza mai mică decît 2000 m, dimensiunile gabaritului se măresc, avînd în vedere următoarele considerente: colţurile vagoanelor lungi din garnitura trenului ies în afara gabaritului trenului; din cauza supraînălţării firului exterior în curbă, materialul rulant e înclinat spre interiorul curbei, faţă de verticală.
Aceste inconveniente sînt cu atît mai mari cu cît raza curbei e mai mică. Pentru remedierea lor se iau următoarele măsuri: se lărgeşte gabaritul tune Iu lui cu o cantitate în funcţiune de rază; bolta se trasează sub forma unei curbe ca un mîner de coş cu trei centre; se deplasează axa tunelului spre interiorul curbei,
Gabaritul tunelelor rutiere depinde de numărul benzilor de circulaţie (v. fig. V).
Metodele de lucru folosite la executarea tunelelor
s-au dezvoltat treptat.
Primele construcţii în subteran s-au redus numai la executări de excavaţii în roci tari (piatră) şi au fost folosite în cele mai multe cazuri pentru alimentarea cu apă. Realizarea lor cerea un timp îndelungat, deoarece mijloacele de lucru erau cu totul rudimentare.
întrebuinţarea explozivilor şi a maşinilor din ce în ce mai perfecţionate a condus la un înalt grad de mecanizare a acestor lucrări. Tune-lele de pe canalele navigabile şi, mai tîrziu, tunelele feroviare şi hidrotehnice, au impus crearea de metode noi pentru realizarea acestor lucrări.
La tunelele mai importante, pe baza experienţei acumulate şi a modului de comportare a lucrărilor executate, s-a stabilit
o	anumită metodă de lucru, care e cunoscută sub numele ţării în care a fost folosită prima dată. Fiecare dintre aceste metode s-a perfecţionat, fie în aceeaşi ţară, fie în altele, dar ea a rămas cunoscută sub acelaşi nume.
Metodele de lucru folosite la construcţia tunelelor pot fi împărţite în două grupuri mari:	metode de lucru
miniere, cari se folosesc, în general, la executarea tunelelor de munte; metode speciale, folosite în special la construcţia tunelelor orăşeneşti (metropolitane, galerii).
Metodele de lucru miniere folosite cel mai frecvent sînt: metoda profilului complet deschis (metoda austriacă), metoda bolţii sprijinite (metoda belgiană), metoda miezului central de sprijin, metoda galeriei centrale (metoda americană), metoda erectorului (metoda sovietică) şi metoda românească.
Metoda profilului complet deschis (metoda austriaca) se foloseşte în pămînturi mai puţin consistente (argiloase, mar-noase) cari dau împingeri, deci în pămînturi în cari o excavaţie nu se poate menţine fără sprijiniri puternice, cari reclamă lemnărie în cantitate mare şi de bună calitate. Metoda comportă nouă faze principale de lucru, şi anume:
Faza I o constituie străpungerea galeriei inferioare (de bază sau de înaintare) (v. fig. VI a), care asigură ventilaţia aerului, permite verificarea axei tunelului şi transportul materialelor prin tunel, de la un capăt la altul; faza II cuprinde executarea galeriei superioare şi a puţurilor de legătură (v. fig. V/ b); faza III e constituită de executarea excavaţiei în calota secţiunii tunelului, cu completarea susţinerilor necesare (v. fig. VI c); faza IV constituie excavarea părţii centrale asecţiunii inelului, cu susţinerea necesară (v. fig. VI d) ; faza V e formată de excavaţia totală a tunelului cu susţinerea respectivă, afară de săpătura radierului (v. fig. VI e); faza VI
o	constituie executarea fundaţiilor (v. fig. VI f); fazele VII-• *lX constituie executarea picioarelor-drepte (v. fig. V/ g), executarea bolţii cu şapele de izolare şi umplutura de piatră (v. fig. VI h) şi executarea radierului (v. fig. VI /).
Metoda bolţii sprijinite (metoda belgiană) se foloseşte în terenurile tari şi stîncoase. Ea reclamă zidării de grosime mai mică şi lemnărie de susţinere în cantitate mai redusă, în schimb, cantitatea de aer comprimat şi de exploziv e mare. Fazele de execuţie cuprind următoarele lucrări: faza I, executarea galeriei superioare; faza II, excavarea calotei; faza UI, executarea bolţii; faza IV, excavarea părţii centrale a
VI.	Fazele de execuţie a unui tunel prin metoda profilului complet deschis, a) excavarea galeriei de bază; fa) excavarea galeriei superioare şi a puţurilor de legătură; c şi d) excavarea calotei; e) excavarea strossului; f) executarea zidăriei fundaţiilor picioarelor-drepte; g) executarea zidăriei picioarelor-drepte; h) executarea zidăriei bolţii; /) executarea săpăturii şi a zidăriei radierului.
VII.	Fazele de execuţie a tunelelor prin metoda bolţii sprijinite, cu o singură galerie, a) executarea galeriei superioare; b şi c) excavarea calotei; d) executarea bolţii; e şi f) excavarea părţii centrale a tunelului; g“-i) excavarea pentru executarea picioarelor-drepte, subzidirea picioarelor-drepte şi executarea radierului.
d
VIII.	Fazele de execuţie a tunelelor prin metoda bolţii sprijinite, cu două galerii. a) executarea galeriei inferioare; b) executarea galeriei superioare şi a puţurilor de legătură; c şi d) excavarea calotei; e) executarea bolţii; f) excavarea
părţii centrale a tunelului.
Tunel
46
Tunel
tunelului; fazele V—VIIf excavarea necesară pentru executarea zidurilor drepte, subzidirea zidurilor drepte şi executarea radierului. Desfăşurarea operaţiilor în lungul tunelului se prezintă ca în fig. VII, cînd se lucrează cu o singură galerie, iar cînd viteza de construcţie ţrebuie mărită, se execută două galerii şi lucrările se dezvoltă ca în fig. VIII. Pentru a nu se forma crăpături la boltă în timpul subzidirii, fazele de subzidire se execută pe cîte două inele, lucrîndu-se cîte două jumătăţi my)o . de inel deodată (v. fig. IX).
Sprijinirile bolţii în timpul executării excavaţiei, pentru zidurile drepte, sînt reprezentate în fig. X. Construcţia zidurilor /x. Fazele de subzidire a picîoarelor-drepte se începe de la fundaţie, drepte prin metoda belgiană, iar legătura la naşterea bolţii se execută după principiile subzidirii obişnuite.
Metoda miezului central de sprijin se foloseşte !a tunelele cu deschidere mare. Metoda se caracterizează prin faptul că,
(v. fig. XIII). Primul front de atac constituie galeria superioară, iar al doilea front formează excavaţia strossului. Susţinerea
X. Susţinerea bolţii Ia excavarea prin metoda belgiană. a) în timpul executării excavaţiei pentru picioarele-drepte; b) după terminarea excavaţiei strossului şi începerea zidăriei la picioarele-drepte.
la executarea excavaţiei, se păstrează nesăpat un sîmbure central de pămînt, care se foloseşte pentru sprijinire, pînă se termină zidăria tunelului. Fazele de lucru, cînd excavaţia înaintează de jos în sus, sînt reprezentate în fig. XI a.
Cînd executarea excavaţiei are direcţia de sus în jos (v. fig. XI b) această metodă e folosită mai puţin.
Metoda galeriei centrale (me-todaamericană)se foloseşte numai în rocile tari şi stabile. Succesiunea operaţiilor e reprezentată în fig directoare
sl 3	y i		j i	N
\ 1		â		
				
XI. Executarea excavaţiei prin metoda miezului centra! de sprijin (metoda germană).
a) varianta cu executarea excavaţiei de jos în sus;
b) varianta cu executarea excavaţiei de sus în jos.
XII. în centrul secţiunii se sapă o galerie de obicei cu secţiune dreptunghiulară; Galeria are înălţimea de 2***3 m şi lăţimea de 2,5-*-3,5 m. în pereţii galeriei se execută radial un sistem de găuri de mină, cu ajutorul cărora se lărgeşte excavaţia pe întregul profil al tunelului. Numărul găurilor e în medie de 30, într-un plan, iar aceste plane se'execută în număr de 1 —12, aşezate la distanţe de 1,1 ***2,1 m unul de altul.
Metoda erectorului (metoda sovietică) consistă în excavarea treptată a pămîntului, formînd două fronturi de atac
XII. Executarea excavaţiei prin metoda galeriei centrale (metoda americană). a) secţiune transversală; b) secţiune longitudinală; c) galeria centrală.
excavaţiei superioare se realizează prin înfigerea unor palplanşe (marciavanti) în pămînt, în sensul tunelului şi după conturul
XIII. Executarea excavaţiei prin metoda minieră, cu folosirea erectorului. 1) conturul excavaţiei; 2) cintre; 3) palplanşe metalice; 4) erector; 5) instalaţie de încărcat materialul săpat în vagonete; 6) vagonete.
calotei. Palplanşele reazemă pe două arce metalice, cari sînt montate în galeria superioară. Aceste palplanşe sînt împinse în pămînt cu ajutorul unor prese hidraulice proptite cu un capăt în inelele deja montate, iar cu celălalt capăt în palplanşe, prin intermediul unei piese speciale în formă de L.
Pămîntul săpat în frontul superior e aruncat la baza tunelului, de unde e evacuat cu ajutorul cărucioarelor. Pe măsură ce frontul de atac superior înaintează, se lucrează şi la cel inferior, permiţînd să se monteze un alt inel al tunelului. Căptuşeala tunelului se execută din bolţari montaţi cu ajutorul unei instalaţii speciale, numite erector (v.).
Metoda românească e folosită în pămînturi le slabe. E metoda profilului complet deschis, în care însă fermele de susţinere generală reazemă pe lamele de beton armat, cari evită tasarea pămîntului. Fazele de lucru sînt reprezentate în fig. XIV.
Metodele de lucru speciale se folosesc la construcţia metropolitanelor. Din această categorie fac parte: metoda scutului, metoda tranşeei deschise, metoda poansonării, metoda chesonulyi-tunel, metoda lansării, metodele consolidării artificiale a terenului (metoda silicatării şi congelării).
Metoda scutului e utilizată în terenuri slabe şi foarte slabe, şi e cea mai avansată; prezintă siguranţă deplină, permite mecanizarea operaţiilor pe o scară mare şi reclamă un consum foarte mic de material lemnos (v. Scuturi pentru tunele sub
Tunel
47
Tunel
Scut 3). La construirea tunelelor după procedeul cu scut, căptuşeala trebuie să preia imediat presiunea rocilor (după înaintarea scutului), astfel încît se execută totdeauna din elemente prefabricate (bolţari), de metal sau de beton armat, a- / samblate în scut. /
Montarea bolţa- j--------
rilor prefabricaţi j (cu greutatea pî- j
nă la 0,8***1,0 t) ......
se face cu macarale speciale, de-plasabile pe şine.
Metoda tranşeei deschise se utilizează în cazul tunelelor aşezate | la adîncime mică i (tunele edilitare j sau pentru metro- | politane) şi se ca- I racterizează prin faptul că se execută prin săparea unor puţuri sau a unor tranşee (cu pereţii sprijiniţi sau în taluz), cari se astupă după executarea căptuşelii. Dacă tunelul e aşezat într-un strat de teren acvifer, se coboară nivelul apei subterane printr-o instalaţie de asecare (epuizmente).
Metoda poansonârii e asemănătoare metodei scutului, cu deosebirea că scutul e înlocuit cu un inet de tunel, de capăt, echipat cu un cuţit de metal dur; presele hidraulice au o poziţie fixă şi se sprijină pe un bloc de zidărie care se demolează ulterior (v. fig.
XV); se foloseşte numai în terenuri tari, la tunele edilitare urbane cu dimensiuni mici.
Metoda chesonului-tunel se aplică în terenuri moi, acvifere. La această metodă se folosesc tronsoane de tunel confecţionate la suprafaţă (închise cu pereţi frontal i provizorii, cari se demontează ulterior), cari sînt coborîtecu ajutorul unuicheson pneumatic (metalic sau de beton armat), asemănător sistemului folosit la executarea fundaţiilor de poduri (v. fig. XVi).
Metoda lansării se utilizează la tunelele construite sub fundul unei ape (fluviu, mare). La acest procedeu se folosesc tronsoane de tunel gata confecţionate (închise provizoriu la capete), cari sînt aduse, prin plutire, la locul potrivit, balas-tate prin umplere cu apă şi coborîte într-o tranşee săpată pe fundul apei; după ce apa e evacuată, pereţii frontali provizorii sînt demontaţi şi rosturile dintre tronsoane se etanşează.
Metodele consolidării artificiale a terenului se utilizează numai în terenuri moi, curgătoare. Au ca principiu consolidarea artificială a terenului în zona de lucru, execuţia pro-
#
priu-zisă făcîndu-se printr-unul dintre procedeele descrise mai înainte. Consolidarea terenului se obţine, fie prin îngheţarea artificială a acestuia, prin procedee asemănătoare cu cele
folosite la executarea fundaţiilor ţrin îngheţare (v. îngheţarea pămîntului), fie prin silicatare (v.), în urma cărora terenul se întăreşte repede. Ambele procedee prezintă dezavantajul că reclamă instalaţii speciale.
Calculul tunelelor consistă în verificareadimen-siunilor date iniţial căptuşelii, considerînd că a-supra acesteia acţionează forţele date de presiunea masivului muntos şi determinate ca mărime, direcţie şi punct de aplica-re după diferitele metode de calcul existente. Prin calcul se poate constata dacă dimensiunile iniţiale sînt prea acoperitoare sau prea mici, în care caz s-ar înregistra fie o sporire de ex-cavaţie şi de material, fie o dimensionare insuficientă.
Dimensionarea tunelelor de importanţă mică se mai face uneori şi azi, în mod empiric, după lucrărilesimilare executate. Acestetunelesînt, de regulă, supradimensionate, deoarece, pentru a avea un coeficient de siguranţă mai mare, se măresc chiar dimensiunile construcţiilor similare.
Presiunea masivului muntos acţionează asupra tunelului, de obicei perpendicular pe suprafaţa exterioară a căptuşelii (v. fig. XVII a). Pentru calcul, însă, aceste forţe se clasifică în felul următor (v. fig. XVII b): forţe verticale, dirijate de sus în jos; forţe laterale (orizontale) ; forţe verticale dirijate de jos în sus; forţe longitudinale, dirijate de-a lungul tunelului.
Forţele verticale dirijate de sus în jos sînt cele mai cunoscute şi cel mai bine studiate.
Toate metodele de calcu I pentru tunele se ocupă în primul rînd cu determinarea mărimii acestor forţe.
Forţele laterale sînt mai puţin studiate, Valoarea lor e, de obicei, mai mică decît aceea a forţelor verticale de sus în jos. Unii cercetători evaluează valoarea acestor forţe la mai puţin
bi b2 b
XIV. Fazele exscutării tunelelor prin metoda de lucra românească (secţiuni transversale şi orizontale). a) galeria inferioară de înaintare; b) galeriile inferioară şi superioară:	) detaliul cofrajelor pentru elemente A
de radier; b3) element A de radier, de beton armat, gata turnat; c) element A de radier, de beton armat, gata turnat, servind la sprijinirea lemnăriei de susţinere a excavaţiei tn curs de execuţie; di) abatajul complet executat, incluziv porţiunea dintre elementele de radier; d2) radierul turnat între elementele de radier; ej) radierul turnat între elementele de radier; ea) zidăria inelului complet turnată.
XV. Executarea unui tunel prin metoda poan-sonării.
f) săpătură executată pentru coborîrea tronsonului de tunel; 2) umplutură executată după terminarea tunelului; 3) bloc de zidărie; 4) tronsoane de tunel; 5) cuţitul tronsonului de înaintare; 6) prese hidraulice.
XW. Executarea unui tunel prin coborîre cu ajutorul unui cheson cu aer comprimat.
1) cheson ; 2) cameră de lucru ; 3) coş de acces la cheson ; 4) camera (ecluza) de intrare în cheson; 5) zidărie pentru protecţia coşului chesonului; 6) căptuşeala tunelului; 7) zidărie pentru susţinerea pereţilor săpăturii, în timpul coborîrii chesonului; 8) Ies-
Tunel
48
Tunel
XVII. Modul de acţionare a presiunilor masivului de teren asupra căptuşelii tunelelor (o) şi modul de clasificare a presiunilor pentru calcul (6).
decît jumătate din valoarea forţelor verticale de sus în jos. Mărimea acestor forţe depinde de natura pămîntului şi de forma căptuşelii tunelului.
Forţele verticale de jos în sus sînt şi mai puţin cunoscute. Totuşi ele au putut fi considerate în calcul, atît ca reacţiuni ale forţelor verticale dirijate de sus în jos, cît şicaacţiuni independente ale pămîntului de la fundaţie.
Forţele longitudinale nu au putut fi cons iderate în calcule pînă acum, mărimea lor şi cauzele cari le determinăvariind foarte mult. Ele sînt preluate însă de portalele de la capetele tunelului.
Există mai multe teorii de calcul pentru dimensionarea lucrărilor în subteran. Aceste teorii pot fi clasificate în cinci mari grupuri, după cum urmează: teorii de calcul cari consideră mărimea presiunii masivului muntos direct proporţională cu grosimea stratului de rocă de deasupra tunelului, pînă la suprafaţa terenului (teoria lui Culmann, teoria lui Heim, etc.); teorii de calcul bazate pe legile echilibrului corpurilor friabile (teoria lui Forchheimer, teoria lui Bir-baumer, teoria lui E'ngesser, etc.); teoriile şi metodele de calcul cari ţin seamă de coeziunea dintre particulele rocii şi au în vedere şi modul de comportare a rocilor şi sprijinirilor (teoria lui Ritter, teoria lui Kommerell, teoria lui Protodia-konov, etc.); teoriile de calcul bazate pe legile elasticităţii (teoria lui Smidt, etc.); metodele pentru determinarea presiunii litostatice, pe baza măsurătorilor directe făcute în ex-cavaţie, cu dispozitive speciale (metoda coardelor, elaborată de profesorul Davidenkov, metoda montantului dinamometric a lui A. N. Dinika şi G. L. Pavlenko, rrţetoda dinamome-trului cu indicator, etc.). V. Boltă de presiune.
Excavarea, care se executa înainte numai manual, se execută astăzi, fie cu explozivi introduşi în găuri de mină făcute cu perforatoare mecanice (cu aer comprimat sau electrice), libere sau fixate pe schele speciale deplasabile, fie cu maşini de săpat individuale (excavatoare de tunel) sau fixate pe scut, sau prin hidromecanizare (v.) şi prin autosfărîmare (de ex. procedeul poansonării în terenuri tari). încărcarea pămîntului săpat şi a materialelor de construcţie se face, fie manual, fie cu încărcătoare automate şi cu macarale (elevatoare de beton, erec-toare pentru bolţarii prefabricaţi, etc.).
Transportul pămîntului săpat şi al materialelor de construcţie se face cu vagonete de mină împinse cu braţele sau cu tracţiune animală ori mecanică (locomotive cu aer comprimat sau electrice), cu benzi transportoare, prin pompare (de ex. betonul), prin hidromecanizare, etc.
Sprijinirile se execută, fie din piese confecţionate pe loc, în tunel, prin prelucrarea manuală a lemnăriei, cu unelte manuale sau cu unelte mecanice (de ex. ferestraie automate), fie din elemente prefabricate, asamblate.
Sprijinirile de lemn (de răşinoase) se folosesc cel mai frecvent, în special pentru tunelele mai scurte. Acestea prezintă avantajul că sînt elastice şi semnalează din timp eventualele creşteri de presiuni ale masivului muntos. La tunelele lungi, cum şi în unele cazuri de restabiliri de tunele, se utilizează şi susţineri prefabricate, metalice sau mixte (de metal şi de lemn), cari sînt avantajoase cînd trebuie să fie în cantitate mare, deoarece pot fi refolosite de multe ori, sau la restabiliri, deoarece au un volum mic.
Modul de alcătuire a sprijinirilor de tunele depinde de metodele de lucru şi de felul pămîntului. La toâte trebuie
avute în vedere atît posibilitatea de lucru conform metodei respective, cît şi faptul că îmbinările la noduri trebuie* să fie cît mai simple, ţinînd seamă de numărul mare al acestora. Stabilitatea sprijinirilor e asigurată în principal de poziţia pieselor componente şi prin consolidarea nodurilor, cu scoabe sau buIoane.
Forma susţinerilor depinde de secţiunea săpăturilor. Astfel, secţiunea unei galerii se susţine cu cadre simple (v. fig. XVIII)
2
XVIII. Susţinerea galeriilor de tune! cu cadre simple, o) secţiune transversală; b) secţiune longitudinală; 1) ştender; 2) capelă; 3) marciavarvti; 4) şpan; 5) bandaje; 6) direcţia de atac a săpăturii.
sau complete (v. fig. X/X), iar o secţiune mai mare (secţiune totală) se susţine cu ajutorul unor ferme pe cari reazemă
.)---------------------------
XIX. Susţinerea galeriilor de tunel cu cadre complete, în terenuri cari dau presiuni de jos în sus. a) secţiune transversală; b) secţiune longitudinală; 1) ştender; 2) capelă; 3) marciavanti; 4) şpan; 5) bandaje; 6) talpă (grundsole); 7) brust; 8) susţinere provizorie în cazul terenurilor foarte slabe.
longarinele respective (v. fig. XX). Montarea sprijinirilor trebuie făcută în timpul cel mai scurt după executarea excavaţiei, pentru a prelua presiunea litosta-tică înainte de a se înregistra deformări în zona stratelor de pămînt înconjurătoare.
XX. Susţinerea galeriilor de tunel cu ferme.
1) ştender; 2) capelă; 3) coroană; 4) longarine; 5) şpan; 6) brustşveler; 7) marciavanti; .8) buţi; 9) longarină pentru preluarea împingerii peretelui vertical; 10) banchină.
Oricare ar fi forma sprijinirii şi materialul din care e con-fecţionată^-în pămîntarile slabe se recomandă să fie- lăsate
Tunel
49
Tunel
mult timp în funcţiune, executînd zidăria care formează căptuşeala tunelului cît mai curînd, pentru a prelua presiunea masivului muntos înainte ca susţinerile să înceapă să cedeze. Sin. Susţineri de tunel.
îndepărtarea apelor din galeria de bază şi impermeabili-zarea (hidroizolarea) căptuşelii formează lucrări de mare impor-'tanţă. Pentru îndepărtarea apelor din galerie se execută în vatra galeriei o rigolă căptuşită sau necăptuşită, aşezată, de obicei, aproape de unul dintre colţurile de jos. Dacă galeria de excavat e în pantă şi infiltraţiile de apă sînt puternice, se execută din loc în loc puţuri de colectare, din cari apa e pompată afară din tunel.
Impermeabiiizarea căptuşelii de zidărie se realizează prin executarea de lucrări speciale, fie la extradosul, fie la intra-. dosul zidăriei.
O metodă simplă, utilizată la izolarea exterioară a unei căptuşeli, e următoarea: după decofrarea zidăriei la extrados, se aşterne pe betonul căptuşelii o tencuială (şapă) de mortar, pentru egalizare, de circa 3 cm grosime. Peste această tencuială se execută şapa de izolare, formată din trei straturi de bitum turnat la caid, între cari se aşază două straturi de pînză de iută sau de carton asfaltat de bună calitate (v. fig. XX/).
XXL Detaliul hidroizolării căptuşelii XXII. Metodele de executare a hidro-
tunelelor, folosite tn ţara noastră. 1) căptuşeala tunelului; 2) şapă de egalizare; 3) şapă de izolare; 4) şapă de protecţie; 5) saltea de piatră.
izolaţiei tunelelor. a) hidroizolaţia executată pînă la naşterea bolţii; b) hidroizolaţia executată pînă la fundaţia picioarelor-drepte; 1) picioare-drepte; 2) boltă;
3) saltea de piatră.
buie îmbunătăţit astfel, încît el să îndeplinească următoarele condiţii: cantitatea de oxigen să nu fie mai mică decît 21%; bioxidul de carbon (C02) să nu fie în cantitate mai mare decît 0,5%; cantitatea de gaz metan să nu depăşească 1 %.
Dacă prin ventilaţia naturală nu se reuşeşte să se satisfacă aceste condiţii, se recurge la ventilaţia artificială, care se realizează în timpul construcţiei cu ajutorul ventilatoarelor electrice sau pneumatice montate pe conducta de ventilaţie, la distanţe de 100---200 m, după felul ventilatorului şi condiţiile locale. Ventilaţia artificială la tunelele feroviare în exploatare se realizează fie cu ajutorul puţurilor echipate cu ventilatoare, fie cu ventilatoare speciale, montate la capătul tunelelor, pentru obţinerea unei ventilaţii longitudinale.
Iluminarea tunelelor în timpul construcţiei se realizează electric, aproape pe toată lungimea lor. Numai pe porţiunea galeriei de înaintare din apropierea frontului de atac, iluminarea se face fie cu becuri electrice mici, individuale, fie cu ajutorul lămpilor de carbid, dacă nu au apărut gaze explozive. Tunelele feroviare în exploatare, cu lungimea mai mare decît 400-*-500 m, se recomandă săfie iluminate electric.
Din punctul de vedere a! destinaţiei tunelelor, se deosebesc numeroase tipuri de tunele:
Tunelele pentru căi ferate şi metropolitane pot fi pentru cale simplă, dublă, şi în staţii.
Secţiunea transversală trebuie să permită înscrierea gabaritelor de liberă trecere. Căptuşeala poate avea forma boltită simetrică (v. fig. III), boltită nesimetrică.(la tunelele de coa-
1
XXIII. Secţiune printr-un tunel de coastă (boltă nesimetrică).
Urmează o şapă de protecţie, formată dintrun strat de mortar, de 5 cm grosime, după care se execută o saltea de piatră (v.). Dacă infiltraţiile de apă sînt numai la boltă, toată lucrarea de izolare se opreşte la naşterea bolţii. Cînd infiltraţiile puternice de apă acţionează pe toată înălţimea tunelului, lucrarea de izolare se prelungeşte pînă la fundaţie (v. fig. XXII). Una dintre metodele de izolare interioară consistă în aplicarea, prin încleire, în interiorul zidăriei, a unui număr de tapete impermeabile şi menţinerea lor cu ajutorul unui inel de beton armat. Numărul straturilor de tapet variază de la 2*-*6. Inconvenientul acestei metode consistă în faptul că apele de infiltraţie pătrund în zidărie, deterio-rînd-o.
în rocile lipsite de apă sau cu infiltraţii mici se poate suprima izolarea propriu-zisă a căptuşelii, dacă la confecţionarea betonului se respectă regulile cerute de o bună gra-nulometrie a agregatelor şi o perfectă compactare a betonului.
Ventilaţia tunelelor e necesară atît în timpul construcţiei, cît şi în timpul exploatării. Aerul viciat din tunel tre-
XXIV.	Secţiune printr-un tunel, cu căptuşeală inelară.
1) căptuşeală; 2) nervuri; 3) platformă pentru susţinerea căii.
stă supuse la împingeri laterale) (v. fig. XXIII), sau (v. fig. XXIV). în pereţii laterali se amenajează nişe adăpostirea lucrătorilor şi a materialelor de linie (v. Nişă 6).
Tunelele pentru auto-strade sînt construite pentru gabaritul de circulaţie al podurilor de şosea cu calea jos, pentru cel puţin două şiruri de vehicule, cu curbe de rază mai mare decît
inelară
pentru
XXV.	Secţiune printr-un tunel pentru auto-strade, cu canale de aerisire.
A) secţiune cu boltă; 6) secţiune circulară;
1) canal de aducere a aerului; 2) intrarea aerului în tunel; 3) ieşirea aerului din tunel; 4) canal de evacuare a aerului; 5) conducte de aer; 6) platforma autostradei; 7) tavan cu deschideri pentru ieşirea aerului.
4
Tunel
50
Tunel
tunelele lungi
100---200 m şi cu declivitatea maximă de 60°/00; au canale speciale de aerisire (v. fig. XXV).
Tunelele mixte pot fi pentru căi ferate, şosele, trotoare pentru pietoni (v. fig. XXV/).
TuneleIe pentru navigaţie şi p I u t ă r i t se construiesc numai în aliniament (în curbă, 6 L ; R raza curbei ,L lungimea navei admise) şi cu declivitatea pînă la 1 °/00 (v. fig. XXVII); căptuşeala tunelelor pentru plutărit se protejează cu o îmbrăcăminte de lemn.
XXVI. Secţiune printr-un tunel mixt.
1) reţele edilitare; 2) cale pentru autoturisme; 3) cale pentru autocamioane; 4) cale pentru tramvaie.
XXVII. Secţiuni de tunele pentru navigaţie, a) secţiune pentru tunel în rocă moale; b) secţiune pentru tunel în stîncă; 1) căptuşeala tunelului; 2) căptuşeala canalului; 3) cale de halaj şi pentru pietoni.
Tunelele hidrotehnice servesc la abaterea apelor (la construirea barajejor), la aducţia şi evacuarea apelor, ia uzinele hidro-
Criteriul de clasificare
Felul tunelului hidrotehnic
electrice; au secţiunea ovoidă sau inelară şi pot fi cu nivel liber sau sub presiune.
Tunelele hidrotehnice se e-xecută în următoarele cazuri: cînd axa lucrării detransport al debitului de apă se află la o adîncime atît de mare sub nivelul terenului, încît execuţia unei săpături e foarte difrcilă din punctul de vedere tehnic sau e neeconomică ; c:înd traseul lucrării trece ________________________________________________
în lungul unei
coaste care ar face nesigură construirea unui canal, datorită prăbuşirilor şi"avalanşelor r cînd traseul lucrării trece printr-o zonă dens populată, în-care'6 aducţie deschisă ar conduce la
După funcţionarea hidraulică După formă
După felul căptuşi rii
După destinaţie
cu nivel liber sub presiune dreptunghiulară în formă de clopot ovoidale
în formă de potcoavă
circulare
necăptuşite
căptuşite cu zidărie de piatră sau de beton căptuşite cu beton armat căptuşite cu straturi multiple (beton şi beton armat, beton şi beton torcretat, beton şi blindaj metalic) energetice (de aducţie sau de evacuare) pentru alimentări cu apă (potabilă şi industrială) agricole (pentru irigaţii sau desecări)
transporturi (navigaţie, plutărit) pentru evacuarea apelor în timpul construcţiei mixte
dificultăţi mari de exploatare, atît a lucrării cît şi a construcţiilor şi amenajărilor adiacente şi intersectate.
Clasificarea tunelelor hidrotehnice e dată în tabloul.
Tunelele hidrotehnice cu nivel liber se construiesc cînd variaţiile de nivel ale apei (la capul amonte şi pe traseu) sînt mici şi cele două biefuri permit, din punctul de vedere hidraulic şi a[ gospodăririi apelor, unirea lor printr-o suprafaţă liberă. în cazul tunelelor pentru navigaţie, acestea sînt în mod obligatoriu cu nivel liber. Forma secţiunii tunelelor cu nivel liber e determinată de considerente hidraulice, constructive şi de mărimea şi distribuţia presiunii muntelui.
Din punctul de vedere hidraulic, pentru transportul cît mai economic, e recomandabilă secţiunea circulară. Această formă e şi cea mai recomandabilă din punctul de vedere al
XXVIII. Secţiuni de tunele hidrotehnice.
Aj şi Aa) secţiuni dreptunghiulare cu boltă pleoştită, pentru tunele de dimensiuni mici, executate în roci tari, cînd presiunea verticală a muntelui este foarte mică, iar presiunea laterală este nulă; şi S2) secţiuni dreptunghiulare cu boltă semicirculară, folosite la tunele executate în roci cari produc presiuni verticale mici şi nu produc presiuni orizontale: Cx şi C2) secţiuni cu pereţi laterali curbi şi boltă cu rază de curbură mică, folosite pentru tunele executate în terenuri cari produc presiuni verticale mari şi presiuni laterale mici, cum şi pentru varierea nivelului apei în tunel; Dx şi Da) secţiuni în formă de potcoavă, folosite pentru tunele executate în terenuri cari dau presiuni verticale şi laterale mari, cum şi presiuni de jos în sus.
Tunel, boală de —
51
Tunel de răcire
rezistenţei la presiunea muntelui. Cu cît presiunea muntelui e mai mică, cu atît e mai puţin necesară forma circulară şi se poate adopta o formă apropiată de dreptunghi, mai simplu de realizat în unele cazuri. în situaţii intermediare se adoptă forme combinate (v. fig. XXVIII). Raportul recomandabil dintre înălţimea maximă a secţiunii h0 şi lăţimea maximă b e hjb—Raporturile mai mari se adoptă în cazurile cînd variaţiile nivelului sînt mai importante.
Dimensiunile minime din punctul de vedere constructiv sînt h—1,9 m, b—1,6 m. Căptuşirea tunelelor fără presiune se '■ face cu zidărie de piatră, de beton sau beton armat, în următoarele scopuri: micşorarea rugozităţii, asigurarea impermeabilităţii atît într-un sens (dinspre tunel spre rocă), cît şi în celălalt sens (dinspre rocă spre tunel); împiedicarea prăbuşirii rocilor bolţii şi pereţilor.
Tunelele hidrotehnice sub presiune se construiesc în următoarele cazuri: cînd variaţiile nivelurilor în secţiunea amonte sînt mari: cînd condiţiile topografice şi geotehnice impun construcţia unor tunele la mare adîncime; cînd punerea sub presiune e
Tunelele sub presiune lucrează atît din punct de vedere static, cît şi din punct de vedere hidraulic, cînd au secţiunea circulară.
Căptuşeala lucrează, în ^ general, la tensiune în cazul secţiunii pline şi la compresiune (presiunea muntelui şi a apelor subterane) în cazul secţiunii goale. Cînd roca prezintă condiţii bune de rezistenţă se poate lăsa tunelul necăptuşit sau se realizează numai o căptuşeală de egalizare pentru micşorarea rugozităţi i. Pentru roci intermediare se pot realiza căptuşeli de zidărie sau de beton simplu, la cari, pentru mărirea impermeabilităţii, se poate aplica şi o tencuială torcretată sau o tencuială sclivisită, care contribuie şi la micşorarea rugozităţii. Pentru presiuni mari sau roci de slabă rezistenţă se utilizează căptuşeli de beton armat simplu sau dublu armat (v. fig. XXIX).
La tunele cu dimensiuni mici se pot utiliza, pentru căptuşeli, prefabricate inelare. Pentru dimensiuni mai mari se pot utiliza bolţari prefabricaţi. Punctele sensibile ale acestor căptuşeli sînt rosturile. Pentru asigurarea rosturilor se poate utiliza armatură pretensionată. Se poate folosi, de asemenea, precom-primarea bolţarilor prin injectarea în spatele căptuşelii a unui mortar sub presiune, prin orificii lăsate special în bolţari sau prin tensionarea unor armaturi circulare exterioare.
Cînd presiunile sînt mari şi rocile sînt puţin rezistente, se utilizează căptuşeli formate din două straturi, dintre cari unul poate fi executat din prefabricate. în unele cazuri, unul dintre straturi poate fi metalic la exterior (constituind scutul de avansare în timpul execuţiei) sau la interior (blindaj).
Tunelele-apeduct se construiese pentru alimen-tarea cu apă a centrelor populate. V. Apeduct.
Tunelele miniere sînt folosite în industria minieră în diferite scopuri: transport, aeraţie, drenare.
Tunelele sub fundul apelor	înlocuiesc
podurile de cale ferată şi de şosea; partea de tunel aşezată sub fundul apelor trebuie să fie în aliniament, iar grosimea stratului de deasupra (adîncimea tunelului) se determină în raport cu gradul de stabilitate al fundului apelor (eroziune).
impusă de condiţiile funcţionale.
XXIX. Secţiune printr-un tunel hidrotehnic cu îmbrăcăminte de beton armat monolit.
1) armaturi circulare de rezistenţă; 2) ţevi pentru cimentare; 3) beton; 4) armaturi de distribuţie; 5) beton toreretat; 6) drenaj.
Tunelele urbane edilitare sînt folosite în oraşele mari, pentru aşezarea reţelelor edilitare: de canalizare, de cabluri electrice si de telecomunicaţii, conducte de gaze (v. fig. XXX).
Tunelele speciale, numite impropriu tunele, sînt construcţii subterane folosite, în general, în scopuri militare:	adăposturi,
hangare de aviaţie, baze pentru nave, depozite de muniţii, uzine hidroelectrice.
1.	boala de
M/ne, Tnl.: Anemia minerilor (a lucrătorilortunelişti), provocată de aerisirea insuficientă, produsă de gaze toxice naturale sau prin folosirea explozivilor, sau de viermi intestinali (în acest caz, anemia se numeşte an-chiiostomiazâ, v.). Boala de tunel a dispărut în urma perfecţionării ventilaţiei, prin asigurarea igienei locu- XXX. Secţiune printr-un tunel pentru lui de muncă şi prin măsuri	reţele urbane edilitare.
de protecţie a muncii.	1) cabluri electrice şi pentru telecomuni»
2. Tunel. 2. Nav.: Cu- caţii; 2) conducte pentru gaze şi aer loar CU pereţi metalici, CU	comprimat;	3)	canal,
dimensiuni le secţiunii transversale suficiente pentru a permite trecerea unui om, în interiorul căruia se găseşte linia de arbori a unei nave. Tunelul leagă camera maşinilor cu presgarnitura-pupa a tubului-etam-bou. Tunelul permite vizitarea palierelor arborelui elicei şi limitează pătrunderea apei în interiorul navei, cînd pres-garnitura-pupa nu e perfect etanşă. Sin. Tunelul elicei.
3.	Tunel aerodinamic. Ut., Mec.: Sin. Suflerie aerodinamică (v.).
4.	Tunel contra avalanşelor. Drum., C. f., Tnl. V. Galerie contra avalanşelor.
5.	Tunel, cuptor-^, Tehn. V. Cuptor-tunel, sub Cuptor.
6.	Tunel de congelare. Ind. alim.: Cameră frigoriferă de formă alungită, răcită cu instalaţii frigorifere puternice, în care se realizează temperaturi sub —25° şi în medie o viteză a aerului, în secţiunea liberă a tunelului, de 3-**4 m/s. Tunelele sînt înzestrate cu linii aeriene pentru suspendarea cărnii în jumătăţi sau sferturi, sau cu cărucioare cu rastele pentru congelat păsări tăiate, organe sau pachete de carne, fructe, legume sau peşte. Ghidarea aerului se face cu panouri de lemn. Pentru dirijarea aerului între bucăţile de carne suspendate tunelul e echipat, în fiecare dintre compartimente, cu şicane rabatabile, cari se închid după umplerea spaţiului dintre ele. Ventilatoarele sînt reversibile, astfel încît produsul să fie expus vîntului puternic pe ambele feţe şi să nu se producă diferenţe de temperatură. La tunelele de congelare se utilizează de regulă sistemul de răcire directă, cu amoniac, care circulă prin ţevile răcitorului de aer. Pentru a asigura o circulaţie în flux a cărnii de la sala de tăiere la tunel şi de la tunel la depozit, tunelele sînt echipate cu două uşi.
7.	Tunel de curăţit. Mett.: Sin. Tunel de sablat. V. Tunel de sablat cu transportor suspendat, sub Sablare 2.
8.	Tunel de răcire. Metg., Mett.: Partea din transportorul cu cărucioare pentru formarea şi turnarea pieselor de fontă mici şi mijlocii, care e acoperită cu o manta de tablă de oţel şi în care se efectuează răcirea pieselor turnate în forme, pînă la temperaturi cari permit dezbaterea lor. De regulă, în tunel se efectuează răcirea pînă sub 500°, iar la piesele cu forme complicate, şi susceptibile de deformare, sub 300°. Mantaua
Tunel, diodă—	52	Tunel,	efect
Curba caracteristică I =»/([/), a dio-dei-tunel.
A-B) porţiune de rezistenţă diferenţială negativă.
tunelului e echipată cu coşuri de evacuare a gazelor cari se degajă din forme.
. Pentru a ajunge la temperaturile necesare ale pieselor, tunelul de răcire trebuie să asigure — prin lungimea sa, care e aproximativ egală cu suma lungimilor părţilor de formare şi de turnare ale transportorului, şi prin viteza de transport — următoarele durate de răcire: mai puţin decît 0,15 h pentru piesedefontăsub 10 kg ;0,15***0,40 h pentru piesede10-*- 30 kg ; 0,25--*0,50 h pentru piese de 30***50 kg; 0,30“-0,60 h pentru piese de 50---100 kg.
î. Tunel, diodâ-~. Telc.: Diodă semiconductoare (v.) realizată din monocristale „degenerate" de: germaniu, siliciu, stibiură de galiu sau arseniură de galiu, la care gradul mare de impuritate a monocristalului şi nivelurile energetice existente inegale fac ca joncţiunea p-n să asigure o trecere de la con-ducţia p la conducţia n mai bruscă decît la diodele obişnuite. Din acest motiv, curba caracteristică I—f(U) prezintă în sensul de trecere o porţiune de /d U\
rezistenţă diferenţială j — J
negativă (v. fig.). Din cauza mecanismului propriu de con-ductibilitate, frecvenţa limită de funcţionare a diodei-tunel e foarte ridicată. Dioda-tunel poate fi folosită la frecvenţe foarte înalte în montaje de: amplificare, oscilare, de circuite basculante astabile sau în circuite de comutare.
2. Tunel, efect Fiz.: Efect cuantic consistînd în trecerea unei particule (sau a unui sistem de particule) printr-o regiune în care energia sa totală e mai mică decît energia sa potenţială clasică.
Efectul tunel constituie o proprietate generală a mişcării sistemelor cuantice. Această mişcare e descrisă prin funcţiunea de undă d», care e diferită de zero şi în regiunile în cari energia cinetică a sistemului, calculată clasic ca diferenţă W^—W—U între energia totală W şi energia potenţială U, e negativă. Există deci o probabilitate diferită de zero pentru ca sistemul să se afle într-o astfel de regiune (W C\n—W—-TJ <§), interzisă din punctul de vedere clasic şi, de asemenea, o probabi-I itate d iferită de zero pentru ca un sistem ce s-a găsit la t =0 într-o regiune „clasică"
(WTcjn>0) se regăsească la t>0 în altă regiune „clasică" despărţită de precedenta printr-o regiune de energie potenţială ridicată (barieră de potenţial) mai mare decît energia totală (J^cjn<0)- Ultimul proces de potenţial.
în cazul cel mai simplu, al unei bariere de potenţial unidimensionale dreptunghiulare (v. fig. /), soluţia a ecuaţiei lui Schrodinger spaţiale e
<|;(#)=^l	x<a
ţj>(^)=^,l (#)=£ -e^x-\-B' *e~$x	a<x<b
ty(x)=fy^(x)'=C'eîax-\-C'•e~~i*x	%>b,
unde a==H-(2wPF//ia)V2l ^ + llm(UQ-W)lh2]112 şi A, A', BtB't
			
Uo	--		
— w-					*
0	(i)'(n)		b (IE}
C, C' sînt constante. Dacă particula se găseşte iniţial la stînga barierei, avînd viteza pozitivă, termenul A'-e~~*Cix reprezintă o undă reflectată şi termenul A-el(xx o undă incidenţă. Deoarece, dacă particula a ajuns în regiunea (III), nu mai există nimic care să o întoarcă din cale, termenul C'-e~î<*,x nu are rost (C'=0). Probabilitatea de trecere (/)-*(///) e dată de raportul pătratelor modulelor amplitudinilor undei C-etux în
(III) şi undei incidente A-eÎCCX în (/); parenţa sau coeficientul de pătrundere T— \A '12
Analog, raportul R-
ea se numeşte transei2
al barierei.
^ ,2 se numeşte coeficientul de refiexiune
al barierei; există relaţia T+R=1.
Din punctul de vedere clasic, se deosebesc două cazuri: | W>U0 T—1, R=0 (particula traversează bariera);
( W<U0 T—0, i?=1 (particula e reflectată de barieră).
Din punctul de vedere cuantic, situaţia e mai complicată şi cele două cazuri W>U0,W<UQ nu mai sînt atît de net deosebite, de fiecare dată valorile lui T, R fiind diferite de zero. Coeficienţii A, Af etc. se determină prin condiţiile de continuitate
d di
ale funcţiunii şi ale derivatei sale ~ în punctelex=a, x=b.
Ca rezultat, în cazul cel mai interesant (W<U^t în care T=0 din punctul de vedere clasic, se obţine formula aproximativă:
VlvKUo-irHb-
T«r„
valabilă pentru barierele suficient de largi şi de înalte. Astfel, efectul tunel e cu atît mai important cu cît bariera e mai scundă şi mai îngustă (U0—W~ mic, b—a = mic). T0 e de ordinul unităţii. în cazul unei bariere de formă oarecare (v. fig. II), generalizarea formulei precedente e
II. Barieră de potenţial unidimensională de formâ oarecare.
TttTn
transparenţa scade cînd aria cuprinsă între curba U(x) şi dreapta orizontală de ordonată W creşte.
Aproximaţiile făcute în calculul transparenţei echivalează cu aşanumita „aproximaţie cuasiclasică".
O înţelegere intuitivă a efectului tunel se obţine descriind fenomenul ca propagare a undei asociate cu particula într-un
I. Barieră de potenţial unidimensională dreptunghiulară.
W) energie totală a particulei; /, III) regiuni „clasice";//) regiune interzisă „clasic".
numit efect tunel prin bariera
mediu de indice de refracţie neomogen
■V
W-Uţx)
W
ce e permis în cadrul aproximaţiei menţionate. Dacă W<U(S, n e imaginar în interiorul barierei; în acest caz, din punctul de vedere al Opticii fizice, are loc o “refiexiune totală" a undei incidente pe barieră, cu o pătrundere a excitaţiei şi în interiorul barierei sub forma unei unde de amplitudine scăzînd exponenţial cu adîncimea de pătrundere şi care se propagă paralel cu faţa de contact dintre cele două „medii" (/) şi (//); dacă bariera nu e prea largă şi coeficientul de atenuare
V
w
nu e prea mare, intensitatea undei e apreciabilă
chiar la cealaltă margine (x=b) a barierei şi excitaţia poate pătrunde în mediul (III), realizînd analogul optic al efectului tunel.
Tunelul elicei
53
Tuns, maşină de —
Paradoxul implicat de efectul tunel (particula ar avea o energie cinetică negativă în regiunea barierei) e numai aparent, în regiunea (II) (v. fig. /) W^cjn<0, dar e vorba numai de energia cinetică clasică W—U. Adevărata energie cinetică a particulei nu e perfect determinată în interiorul barierei (deoarece operatorul corespunzător nu comută cu operatorul energiei, mărime bine determinată într-o stare staţionară). Expresia cantitativă a nedeterminării energiei cinetice rezultă din relaţia generală de nedeterminare Ap-Ax^h^n din Mecanica cuantică, unde p şi x sînt impulsul şi poziţia, iar Ap, Ax impreciziu-nile lor. Dacă particula se află în regiunea (II), Ax^b—a; atunci
„. A 1	h	1	i	•	a	Tir	1	a	/	<
însa A^> -—-r—>-— ------------, deci AW . = -—A(p'
4 71 Ax	4 TU h — n.	c,n	o	***	KJr
_ (Apf > h'2	1
2 m ^ 32rc21 nu e prea mic,
471 -	-Vt-W).{b
b-a’	c,n	2i
. Paradoxul e acut atunci cînd T de mărime că
(b-af
ceea ce înseamnă ca ordin
— 1/ 2m(U0
-«)«1 ; în acest caz AWQ-n^U0—W, adică
nedeterminarea energiei cinetice e destul de importantă pentru ca să nu se poată afirma (cum spune paradoxul) că energia cinetică ar fi realmente mai mică decît zero şi egală cu W— UQ.
Efectul tunel intervine în toate aplicaţiile Mecanicii cuantice (dezintegrarea a, efectul Schottky, mişcarea electronilor într-un cristal, etc.).
1.	Tunelul elicei. Nov.: Sin. Tunel (v. Tunel 2).
2.	Tunetr pl. tunete. Meteor.: Zgomotul produs de o descărcare atmosferică (trăsnet sau fulger), datorit dilataţiei bruşte a aerului şi a gazelor din canalul de descărcare, la temperatura foarte înaltă a acestuia (mii de grade Celsius).
3.	Tung, ulei de Ind. chim.: Ulei obţinut din fructele plantei Aleurites Fordii (abrazin), din familia Euforbiaceelor, originară din Extremul Orient. Fructul, de forma unei nuci, conţine 3---5 sîmburi, cari reprezintă 50-*-52% din fruct şi conţin 50***54% substanţă grasă.
Extragerea uleiului se face prin presare, în două faze, obţinîndu-se două calităţi de ulei colorate diferit: ulei alb, prin presare la rece — si ulei negru, prin presare la cald. Uleiul are culoare galbenă pînă la brună, miros caracteristic şi e foarte sicativ; nu se întrebuinţează ca atare în alimentaţie, fiind toxic. Se solidifică la temperaturi diferite, în funcţiune de vechime, —21—(-2°. E constituit în principal din glicerida acidului eleostearic (C18) cu trei duble legături conjugate, ceea ce îl face foarte sicativ. Are cifra de saponificare 188---195 şi cifra de iod 155---175. E întrebuinţat, în amestec cu alte uleiuri sicative şi cu răşini, la prepararea lacurilor de calitate superioară.
Turtele rezultate după presare sînt întrebuinţate la obţinerea negrului de fum, din care se prepară tuşul. Sin. Ulei de lemn chinezesc, Ulei de abrazin.
4.	Tungar, pl. tungare. Elt.: Diodă cu gaz cu catod cald şi descărcare în arc, al cărei catod e un filament de tungsten (wolfram) situat într-o atmosferă de argon, la presiunea de circa
2	mm col. Hg. V. şî Fanotron, Tub electronic.
Datorită presiunii relativ înalte, filamentul poate lucra la o temperatură mai înaltă decît în tuburile cu vid, fără pericolul de a se dezagrega. Argonul fiind ionizat, neutralizează în mare parte sarcina spaţială negativă din jurul catodului şi contribuie la scăderea considerabilă a căderii de tensiune la catod. Tungarele se folosesc ca redresoare ter-mionice cu arc, ca tuburi monoanode şi multianode, pentru tensiuni de 25---250 V şi intensităţi de curent pînă la 10 A. Se folosesc pentru încărcarea de baterii de acumulatoare.
5.	Tungsten. Chim.: Sin. Wolfram (v.).
e. Tungstenit. Mineral.: WS2. Sulfură de wolfram naturală, foarte rară, asemănătoare molibdenitului (v.). Are gr. sp. 8,1.
7.	Tungstit. Mineral.: Sin. Scheelit (v.).
8.	Tungstomelan. Mineral.: Varietate de psilomelan (v.), care conţine uneori WOs (pînă la 1 % şi rar pînă la 5-*-8%).
9.	Tungum. Metg.: Grup de alame speciale cu compoziţii
cuprinse între următoarele limite: 81 •••86% Cu, 0,7***1,2% Al,
0,8*• *1,3% Si, 0,8,**1,4% Ni şi restul zinc. Au caracteristici mecanice superioare şi foarte bună rezistenţă la coroziune. Sînt folosite la fabricarea de piese cari vin	în contact	cu	apa
de mare sau cu anumite	substanţe chimice	agresive.
10.	Tunicaţi, bulbi	Bot. V. sub Bulb.
11.	Tunica, pl. tunici.	Ind. text.: Obiect	de îmbrăcăminte
exterioară pentru bărbaţi, făcînd parte din grupul îmbrăcămintei speciale (militară, şcolară, etc.), servind drept haină. Tunica se confecţionează fixă pe corp (ajustată), e echipată în general cu patru buzunare aplicate — două în partea de sus a piepţilor şi două lateral, jos —, are guler îngust care se încheie pe gît şi în continuare se încheie în faţă. Sin. Veston.
12.	Tuns. Mett.: Sin. Tundere, Debavurare cu cuţitul. V. sub Debavurare.
13.	Tuns, maşina de Ind. text.: Maşină pentru tăierea prin forfecare a capetelor de fibre ieşite în relief pe suprafaţa ţesăturilor. Cuprinde unu sau mai multe dispozitive de tuns, constituite din (v. fig. I): cuţitul mobil 1, compus dintr-un cilindru rotitor (1200---1800 rot/min), de-a lungul căruia sînt fixate
elicoidal 10***16 lame de oţel; cuţitul fix 2, dispus dedesubt, consistînd dintr-o lamă dreaptă de oţel cu grosimea de 2***3 mm, lăţimea de 80---100 mm şi lungimea egală cu lăţimea utilă a maşinii; o masă reglabilă pe verticală cu ajutorul suporturilor 3 şi al şurubului 4, deasupra căreia circulă ţesătura 5 cu trecere prin zona de lucru dintre cele două cuţite; un exhaustor 6 care aspiră scama rezultată prin tundere, eliminînd-o prin gura de evacuare 7.
înălţimea la care se tunde părul de pe suprafaţa ţesăturii şi adaptarea lucrului la diferitele sorturi şi grosimi de ţesături se reglează: cu şurubul metric fin 8 pentru mişcarea în plan vertical; cu şurubul 9 pentru mişcarea în plan orizontal a cuţitului cilindric 1; cu dispozitivul 70pentru poziţionarea întregului
Tur
54
Turaţie critică
ansamblu de tundere şi cu şurubul 11 pentru poziţionarea ventilatorului.
Maşina de tuns poate avea unu sau mai multe dispozitive de lucru, pentru tunderea pe deasupra sau pe dedesubtul ţesăturii. Fig. //reprezintă schema unu i tip de maşină de tuns pe deasupra, cu un singur dispozitiv de lucru.
Ţesătura 8 e desfăcută în lăţime de cilindrul riflatj, e întinsă şi condusă de c i I ind re le 2 şi 2lf periată de cilindrul 3, trece
//. Schema de funcţionare a maşinii de tuns.
peste cilindrul 4 care are o suprafaţă aspră pentru a scoate la suprafaţă capetele fibrelor şi e tunsă de dispozitivul cu cuţite 5; mai departe e condusă de cilindrul 22, periată de c i l ind rele 3! şi 32, apoi condusă şi întinsă de cilindrul 23 şi depusă în falduri de mecanismul 6 pe fundul lăzii 7 cu un perete oblic, de unde îşi reia cursa prin maşină, de 3* •-5 ori, pînă cînd se realizează o tundere completă, cu suprafaţă uniformă a ţesături.
1.	Tur, pl. ture: Mişcare circulară în jurul unui ax sau al unui punct fix, efectuată o singură dată pînă la revenirea în punctul de plecare. Prin extensiune se numeşte tur şi mişcarea lineară pe un traseu cu revenirea la punctul de plecare.
2.	Tur de orizont. Topog.: Observarea succesivă, cu ajutorul teodolitului (v.), a diferitelor porţiuni caracteristicedin jurul punctului de staţie (v. Staţie 3), pînă la revenirea lunetei în poziţia de la care s-a plecat.
3.	Tur de pista. Av.: Evoluţie uzuală de zbor a unui avion, executată în cadrul instrucţiei pilotajului elementar, compusă din: decolare şi urcare normală pînă la înălţimea de 150 m; circuit orizontal în jurul aerodromului executat la această înălţime prin patru viraje de 90° pe Stînga cu intercalare a cîte unei traectorii rectilinii după fiecare dintre primele trei viraje; coborîre normală după al patrulea viraj şi aterisare la punctul de decolare.
4.	Turanit. Mineral,: Cu5[(0H)2[V04]2. Vanadat bazic de cupru, rar întîlnit. Are culoarea verde-măsl in ie închisă.
5.	Turaţie, pl. turaţii. Tehn., Mş.: Numărul de rotaţii complete efectuate de un corp rotitor în unitatea de timp (de ex. într-un minut, într-o secundă). Mai precis: cîtul prin 2n al derivatei în raport cu timpul a unghiului de poziţie al unui corp rotitor. Turaţia e deci egală cu cîtul dintre viteza unghiulară a corpului şi numărul Iv:.
Unitatea MKS de turaţie e rotaţia pe secundă (rot/s), în tehnica construcţiei de maşini se utilizează curent unitatea rotaţie pe minut (rot/min).
Turaţia se clasifică după diferite criterii, şi anume: după indicaţiile constructive ale sistemului tehnic, se deosebesc turaţie nominală şi turaţie optimă; după sarcina sistemului tehnic, se deosebesc turaţie de mers în gol, turaţie de serviciu şi turaţie de suprasarcină; după regimul de funcţionare al sistemului tehnic, se deosebesc turaţie de mers încet, turaţie minimă, turaţie maximă.
Turaţie nominală:	Turaţia	unui	sistem	tehnic,
care corespunde regimului de funcţionare pentru care acesta a foşt construit,
Turaţie optimă: Turaţie care corespunde regimului de funcţionare cu randament maxim al unui sistem tehnic (de ex. al unei maşini).
Turaţie de mers în gol:	Turaţie care cores-
punde regimului de funcţionare fără sarcină al unui sistem tehnic (de ex. al unei maşini).
Turaţie de serviciu: Turaţie la care un sistem tehnic trebuie să funcţioneze în mod obişnuit, putînd fi egală sau puţin inferioară turaţiei nominale.
Turaţie de suprasarcină: Turaţie care corespunde regimului de funcţionare în suprasarcină al unui sistem tehnic.
Turaţie de mers încet: Turaţia cea mai joasă sau apropiată de aceasta, la care mai poate funcţiona un sistem tehnic (de ex. o maşină) în sarcină. Turaţia cea mai joasă de mers încet se numeşte şi turaţie minimă.
Turaţie minimă, V. sub Turaţie de mers încet.
Turaţie maximă:	Turaţia cea mai înaltă la care
un sistem tehnic mai poate funcţiona, un interval de timp determinat, fără să se deterioreze. Sistemele au, în general, turaţii maxime diferite la mersul în gol şi la mersul în sarcină.
6.	~ critica. 1; Tehn.: Turaţie egală cu frecvenţa proprie a unui sistem tehnic în rotaţie sau cu frecvenţa proprie a organului rotativ principal ai unui sistem tehnic, şi care provoacă starea de rezonanţă a acestuia. Se deosebesc turaţii critice la încovoiere şi la torsiune, după cum se referă la frecvenţa proprie a oscilaţiilor de încovoiere, respectiv a celor de torsiune.
La încovoiere, turaţia critică se exprimă prin relaţia:
(1)	*cr=-P.
cr 7r |Im care se obţine scriind că forţa centrifugă C=MG>*r(n+e)
e egală cu forţa elastică R—ol\l şi că săgeata de rezonanţă e
(2)	!X=^flT=“’
m co2
unde co şi cocr sînt vitezele unghiulare de serviciu şi critică, m e masa în	mişcare, e este excentricitatea poziţiei centrului
de greutate	şi	a	e	un coeficient; dacă se consideră săgeata
statică ţ/, , rezultă
(3)	ncr^300W2,
unde săgeata	e determinată în repaus. Practic, să-
geata [i nu devine infinită la turaţia critică, deoarece reac-ţiunea palierelor şi efectul giroscopic al greutăţilor solidarizate cu piesa în mişcare (de ex.: roţi, volant, etc. montate pe un arbore) produc un efect de rigidizare. Totuşi, dacă turaţia critică se menţine mult timp, oscilaţiile (datorite excentricităţii sporite \L-\-e) au amplitudini mult prea mari, cari provoacă în general ruperi prin oboseala materialului. La turaţii mai înalte decît cea critică, săgeata tinde către valoarea —e (v. relaţia 2, pentru co->oo), adică se manifestă
o	tendinţă de autocentrare, respectiv de reducere esenţială a amplitudinii oscilaţiilor.
După valoarea turaţiei critice, faţă de turaţia în serviciu, arborii se clasifică astfel: arbori rigizi (groşi şi grei), a căror turaţie critică e cu 20---40% mai înaltă decît turaţia în serviciu şi cari produc vibraţii sensibile (chiar dacă’sînt bine echilibraţi), dar nu trec prin turaţia critică, la demarare sau Ia încetinire; arbori flexibili (subţiri şi uşori), a căror turaţie critică e cu 25-*-40% mai joasă decît turaţia în serviciu ’ şi cari produc vibraţii mici, dar trec prin turaţia critică, la demarare sau la încetinire (ceea ce reclamă precauţiuni speciale în exploatare).
Turaţie critică
55
Turbă, placă de —
Turaţia critică la încovoiere se calculează folosind relaţia (3), săgeata statică (ţi.) putînd fi determinată prin mai multe metode, cum sînt: metoda analitica, care permite determinarea exactă a săgeţii, în funcţiune de elemente geometrice şi de repartiţia sarcinilor, dar e puţin folosită, fiind laborioasă; metoda grafică, care permite determinarea aproximativă a săgeţii, în funcţiune de elemente geometrice şi de repartiţia sarcinilor, metodă mult folosită, fiind expeditivă; metoda Dunkerley, care consistă în reducerea problemei la cîteva cazuri simple (uşor rezolvabile prin metode analitice sau grafice), astfel încît permite determinarea vitezei critice cu ajutorul relaţiei:
în care co e viteza unghiulară critică a piesei (rotative) fără greutăţi accesorii, iar co/ e viteza unghiulară critică a piesei (rotative) încărcate cu o anumită greutate accesorie, dar fără greutate proprie.
La torsiune, turaţia critică (în special la arborii maşinilor cu piston), sau o armonică a acesteia, coincide cu frecvenţa impulsiilor provocate de forţele alternative de torsiune cari se exercită, respectiv coincide cu o armonică a frecvenţei acestor impulsii.
Turaţia critică la torsiune se calculează înlocuind sistemul tehnic real (de ex. un arbore) cu un model, constituit dintr-o bară elastică, fără inerţie şi încărcată cu sarcini concentrate (v. şî Oscilaţia la torsiune a arborilor, sub Oscilaţie).
1.	/v/ critica. 2. Prep. min.: Turaţia la care bilele dintr-o moară cu bile (v. sub Moară) rămîn aderente la mantaua morii. Valoarea acestei turaţii se calculează cu relaţia:
42,3 = —— ,
' Yn
în care D (în m) e diametrul morii.
2.	~ de regim. Tehn.: Turaţia corespunzătoare oricăruia dintre regimurile de funcţionare ale unui sistem tehnic, fiind numită după regimul de funcţionare respectiv. Astfel, turaţia de regim poate fi: turaţie de demarare, turaţie de mers în gol, turaţie de frînare, etc.
3.	~ specifica. M?. hidr.: Turaţia unei turbine hidraulice care dezvoltă puterea de 1 CP sub înălţimea energetică (sau căderea netă) de 1 m. Se exprimă prin relaţia:
n 1 [~~P n*~H 11	'
în care H e înălţimea energetică la dispoziţia turbinei, n e turaţia şi P e puterea turbinei. Sin. Rapiditate.
4.	Turbadium. Metg.: Alamă specială cu mare rezistenţă la coroziunea în apă de mare şi cu caracteristici mecanice superioare, cu compoziţia: 44 % Zn, 2% Ni, 1,75% Mn, 1 % Fe,
0,5% Sn şi restul cupru. E folosită la fabricarea, prin turnare, a elicelor de nave şi a altor piese din construcţii navale. V. şi Alamele, sub Cupru, aliaje de
5.	Turban, nod de Nav. V. sub Nod marinăresc.
6.	Turbanit. Petr.: Produsul de încărbunare (carbonificare) în primul stadiu . (Termen învechit.)
7.	Turbare. Biol., Ind. aiim.: Boală infecţioasă acută, comună animalelor şi omului, produsă de un virus filtrabil.
Animalele tăiate de necesitate, cu simptome de turbare sau suspecte, se confiscă în întregime. La animalele cari au fost sacrificate după mai puţin de şase zile de la muşcătură se extirpă şi se confiscă numai locul unde s-a produs muşcătura, cum şi capul şi coloana vertebrală.
8.	Turba, pl. turbe. 1. Petr., Geobot.: Sediment format în timpurile geologice recente, în mlaştini neaerisite, asemănător cărbunilor minerali propriu-zişi, şi compus, în cea mai
mare parte, din resturi vegetale, cu structura morfologică, în general, conservată, trecută însă printr-un proces chimic şi fizic, de descompunere incipientă, al cărui rezultat principal e o relativă îmbogăţire în carbon.
Turba se formează atît în mlaştini eutrofe alcaline şi cu multe substanţe nutritive (turbă e u t r o f ă), cît şi în mlaştini oligotrofe acide şi cil puţine substanţe nutritive (turbă oligotrofă).
După plantele cari iau parte la formarea ei, t u r b a de mlaştini eutrofe se împarte în: turbă de trestie, turbă de rogoz şi turbă de muşchi frunzoşi, iar tu r'ba de mlaştini oligotrofe, în: turbă de Sphagnum, turbă de Eriophorum vaginatum şi turbă de Scheuchzeria palustris. Sînt şi tipuri de turbă mixte (turbă mesotrofă).
Turba de trestie rezultă din rizomii de pe fundul mlaştinii ai plantei Phragmites communis.
Turba de rogoz provine din rizomii şi din rădăcinile diferitelor specii de Carex, din cari se mai păstrează şi fructele. La formarea acestei turbe mai iau parte şi alte specii aie asociaţiilor de Carex ca: Sparganium ramosum, Menyanthes trifoiiata, Glyceria aquatica, Schoenoplectus lacustris, Cladium maris-cus, etc.
Turba de muşchi frunzoşi, care se formează la suprafaţa apei, e constituită din: Hypnum, Amblystegium, Drepano-cladus, etc.
Turba de Sphagnum e provenită din specii de Sphagnum, în care se dezvoltă şi specii de fanerogame ca: Vaccinium oxy-coccos, V. vitis idaea, apoi Eriophorum vaginatum, specii de Carex cum sînt: C. rostrata, C. flava, C. echinata, C. lasio-carpa, Scheuchzeria palustris şi chiar arbori ca: Pinus sil-vestris, Picea excelsa, Betula pubescens, etc.
Turba de Eriophorum vaginatum e provenită din resturile tecilor foliare.
Turba de Scheuchzeria palustris rezultă din rizomii şi din tecile frunzelor.
Există şi turbă de alte provenienţe, cum e, de exemplu: turba de Polytrichum, de Carex cu Sphagnum, de resturi lemnoase (pin, anin, mesteacăn), etc.
în zăcămînt, turba apare ca un depozit afînat la suprafaţă şi din ce în ce mai compact în adîncime, imbibat cu o apă de culoare brună (apa turbâriilor), care conţine substanţe humice în soluţii coloidale şi are o reacţie chimică bine marcată, fiind în acelaşi timp şi antiseptică (conţine iod). Prin aciditatea ei, această apă disolvă calcarul şi fierul şi, din această cauză, argilele din turbării, în general foarte curate, sînt recomandate pentru ceramica fină, iar prin acţiunea ei antiseptică împiedică unele putrefacţii.
Turba are culoare galbenă-brună, deschisă sau închisă pînă la neagră, cu structura fibroasă şi gr. sp. medie 0,45 t/m3. Arecompoziţiachimică: 50--*60% C,5***6% H,35***40%(0-|-N). La cocsificare dă un cocs pulverulent impropriu şi 65--*70%sub-stanţe volatile.
Are puterea calorifică de’ 3000-• -5000 cal. Cele mai mari turbării din lume se găsesc în URSS în regiunea Leningrad. Moscova, în Ural şi Siberia (circa 80% din rezervele mondiale), apoi în Germania (regiunea Hanovra), în Statele Unite, etc. în ţara noastră turba se găseşte în munţii Lotru şi Parîng, în regiunea Braşov, în regiunea Miercurea Ciucului, în regiunea Suceava, etc.
Turba se foloseşte la ardere directă pentru uz casnic (foarte rar transformată în cocs), ca îngrăşămînt azotat pentru culturile agricole, ca dezinfectant şi ca aşternut absorbant în grajdurile sistematice.
9.	placa de Mat. cs.: Material termoizolant şi fonoizolant, confecţionat din turbă, care se prezintă în plăci. Acestea se fabrică prin metoda umedă şi prin metoda uscată.
în prima metodă, turba naturală (cu 90***92% apă) se defibrează, se diluează cu apă fierbinte, se încălzeşte 2 ore la
Turbă
56
Turbiditate
temperatura de 45---500 şi se presează în plăci, cari se usucă în camere de uscare.
în metoda a doua, turba se usucă în prealabil la aer în timpul verii (pentru a-i reduce umiditatea la 50--*60%), apoi se sfă-rîmă, se presează la 3-**4 at, iar plăcile se usucă în camere de uscare, în forme metalice speciale.
Pentru a le face ignifuge, hidrofobe şi rezistente la atacul microorganismelor, plăcile sînt supuse unui tratament termic sau se adaugă la fabricaţie substanţe chimice adecvate.
Tratamentul termic constă în încălzire la temperatura de 140°, timp de 2 ore.
Tratamentul chimic constă în: adăugire de 10% bitum (din greutate), pentru hidrofobizare; impregnare cu acid fos-foric, cu monofosfat sau difosfat de amoniu sau cu un îngră-şămînt azotofosforic, pentru ignifugare; adăugire de 2% fluo-rură de sodiu (din greutate), pentru a le face rezistente la acţiunea microorganismelor.
1.	Turba. 2. Geol., Petr.: Materialul vegetal, la începutul procesului de încărbunare (v.), în faza biochimică a diagene-zei (v.). V. şî Turbificare.
2.	Turbârie, pl. turbării. Geol., Geogr.: Locul în care se formează turba (v.) propriu-zisă sau turba ca stadiu de încărbunare a cărbunilor. Vegetaţia care concură la formarea turbei se numeşte vegetaţie de turbârie. Se deosebesc: turbării înalte şi turbării joase.
Turbăriile înalte sînt turbării de climă rece şi umedă, de latitudini mari sau de zonă montană înaltă şi alpină (de ex. în ţara noastră), cu stratul de turbă mai gros decît 50 cm. Se formează pe strat de muşchi morţi, mai ales din genurile Hypnum şi Polytrichum, ale căror cerinţe pentru hrană fiind reduse, turba formată devine din ce în ce mai săracă în substanţe nutritive. Pe această pătură se instalează muşchi Sphagnum şi alte plante foarte puţin pretenţioase, cari dau o turbă oligotrofă, pe care pădurea nu se poate dezvolta. Sin. (folosit uneori) Hochmoor.
Turbăriile joase sînt turbării de mlaştină sau de apă puţin adîncă, lîngă malurile lacurilor. Pe mîlul sapropelic de fund se dezvoltă asociaţii de Carex, Juncus, Phragmites, ale căror resturi suferă descompunerea anaerobă, care formează o turbă eutrofă. Continuarea procesului tinde la umplerea mlaştinii sau a lacului, care în evoluţia sa poate forma o turbărie înaltă (v.).
Turbăriile joase pot fi cultivate după desecarea lor. Sin. Turbărie lacustră, (folosit uneori) Niederungsmoor.
s. Turbide. Metg.: Metal dur sinterizat constituit din car-bură de titan şi pînă la 10% carburi de crom, la care liantul e nichelul sau cobaltul, în procente mici. Prezintă rezistenţă mare la oxidare la temperaturi înalte şi bună rezistenţă la şocuri termice. E folosit la fabricarea anumitor elemente de turbine cu gaze şi lâ fabricarea altor piese cari reclamă rezistenţă mare la temperaturi înalte. V. şî sub Metal dur.
4.	Turbidimetrie volumetrica. Chim.: Determinarea concentraţiei unui component dintr-o soluţie, pe baza intensităţii turburelii obţinute prin adăugirea unui reactiv. Se compară această turbureală cu aceea a unei soluţii obţinute în condiţii de lucru identice, cu o cantitate cunoscută din substanţa de analizat (un anumit volum din soluţia etalon).
5.	Turbidimetru, pl. turbidimetre. Fiz.: Nefelometru (v.) folosit pentru reperarea turbidităţii suspensiilor. Reperarea se realizează fie prin comparaţia subiectivă a transparenţei mediului cu aceea a unei probe etalonate de suspensie pură de silice, fie prin măsurarea transparenţei (admiţînd că suspensiile comparate au aceeaşi absorpţie pentru radiaţia folosită). Se folosesc, atît metode aproximative expeditive, cu o aparatură simplificată pentru determinări pe teren sau pentru determinări informative, cît şi metode de laborator precise.
în metoda prin comparare subiectivă a transparenţei se folosesc turbidimetre constituite din doi cilindri de sticlă spe-
cial calibraţi şi gradaţi, identici, cari pot fi iluminaţi prin fund prin reflexiunea luminii naturale cu ajutorul unor discuri emailate alb. Examenul de laborator trebuie efectuat la amiază, în lumină difuză, probele fiind privite de la înălţimea de 1 m.
în metodele prin măsurarea transparenţei se foloseşte
o	aparatură foarte variată, de la simpli cilindri gradaţi pînă la aparate cu celulă fotoelectrică sau Ia aparatul Sorel, care utilizează proporţionalitatea ce se stabileşte între hidrogen şi clor într-o soluţie, în funcţiune de fluxul luminos care traversează soluţia.
Un turbidimetru prin transparenţă, de construcţie simplă, folosit Ia determinarea gradului de turbiditate al apei, e to/o-metrul, constituit dintr-un cilindru calibrat de sticlă foarte omogenă şi complet incoloră, cu diametrul de 30"*40 mm şi cu înălţimea de 100 cm, gradat din 5 în 5 cm. Pe fund se pot aşeza discuri cari prezintă, în transparenţă, desene în alb-cenuşiu-negru. Prin măsurare se stabilesc, pentru fiecare fel de disc, gradele de turbiditate cari corespund înălţimilor de coloană de apă turbure la cari se înregistrează dispariţia totală sau parţială a desenelor de pe disc.
6.	Turbiditate. 1. Chim. fiz.: Proprietatea suspensiilor şi a soluţiilor coloi da le de a împrăştia lumina incidenţă. Fenomenu I de împrăştiere respectiv constituie efectul Tyndall (v. şi sub Radiaţiilor, împrăştierea — electromagnetice).
Experimental, turbiditatea sau difuziunea luminii se determină, fie prin metode subiective cu ajutorul nefelometrelor, fie prin metode obiective cu ajutorul spectrofotometrelor.
Deosebit de măsurările fotometrice propriu-zise ale intensităţii, în difuziometrie şi tyndallmetrie mai trebuie efectuate în paralel şi alte măsurări, cum sînt: determinarea lungimii de undă a luminii; determinări refractometrice; măsurări polarimetrice (în cazul sistemelor de particule asimetrice anisotrope).
Intensitatea relativă a luminii împrăştiate se măsoară, de regulă, raportîndu-se la un sol standard.
7.	Turbiditate. 2. Hidr.: Raportul dintre debitul de aluviuni aflat în suspensie într-un curs de apă (exprimat în greutate) şi debitul lichid corespunzător. Turbiditatea medie se calculează raportînd stocul multianual de aluviuni la stocul multianual al debitului.
Apele subterane sînt în general limpezi, cu excepţia celor cari conţin compuşi solubili de fier sau de mangan, cari, în contact cu aerul atmosferic, se transformă în compuşi insolubili.
Turbiditatea, care se manifestă prin lipsa de transparenţă a apei, variază în lungul unui rîu şi în timp, în fiecare punct al rîului, în funcţiune de condiţiile hidrologice (debitul lichid, zona în care s-a produs scurgerea apelor de suprafaţă), climatice (precipitaţii, topiri de zăpezi, măcinarea rocilor datorită variaţiilor bruşte de temperatură) şi agrosilvice (felul şi starea semănăturilor, măsuri agrotehnice, defrişări şi împăduriri).
Turbiditatea depinde şi de eroziunea de suprafaţă şi de adîncime a solului.
Turbiditatea medie a unui rîu şi variaţiile sale în cursul anului nu pot fi stabilite direct decît prin măsurători repetate ale aluviunilor în suspensie, la intervale scurte. Deoarece astfel de măsurători nu se pot efectua însă decît la un număr limitat de staţiuni hidrometrice, turbiditatea medie a rîului într-o altă secţiune sau pe un afluent se determină cu formula;
P9q‘!»MxaYWaaaPa®a .
« Imax yj? « P ©
în care: p e turbiditatea cunoscută a rîului (în punctul în care s-au făcut măsurători); q e debitul mediu specific multianual al rîului; qmax e debitul specific maxim mediu anual; i e panta medie a versantelor basinuIui rîului; 9 e densitatea reţelei
Turbiditate, grad de —
57
Turbină
hidrografice; a e un coeficient care ţine seama de vegetaţia basinului şi care se calculează cu formula:
ss/«i “ s ’
în care: S. e suprafaţa acoperită cu o anumită vegetaţie şi ol-coeficientul de eroziune corespunzător vegetaţiei respective (de ex.: versante defrişate 1,0---0,8; păşuni 0,8*• *0,5; culturi prăşitoare 0,2—0,6; cereale 0,2***0,1 ; ierburi 0,01 •••0,001 ; pădurL după vîrstă, 0,1 •••0,0001); p e un coeficient care ţine seamă de natura geologică a rocilor de pe suprafaţa basinului şi se calculează cu formula:
în care S. e suprafaţa acoperită de un anumit tip de roci, iar (3 e coeficientul de eroziune corespunzător rocii respective (de ex.: stîncă 0,001 •••0,05; pietrişuri 0,05—0,1 ; nisipuri, după fineţe, 1,0***0,25; argile 1,0***2,0); <D e un coeficient de formă a profilului pantelor, avînd valorile: 0,75 pentru profil concav; 1,0 pentru profil linear; 1,25 pentru profil convex.
Pentru determinarea turbidităţii rîurilor principale din ţara	noastră	s-au	construit hărţi speciale în	cari	se	dau debitele	solide	în	suspensie ale acestor	rîuri, sau	se	poate folosi
harta scurgerii medii.
Calculul indirect al turbidităţii se face ţinînd seamă de faptul că ea e aproximativ egală cu capacitatea limită (maximă) de transport de aluviuni în suspensie (valabil în special pentru rîurile de şes), la rîndul ei funcţiune de caracteristicile hidraulice ale cursului de apă şi de mărimea hidraulică a suspensiilor W (viteza de cădere în apă liniştită) pentru care se face calculul.
Turbiditatea maxima pmax corespunzătoare capacităţii maxime de transport se poate calcula cu formulele:
P/mx=0,022 |f?j	' V*	[kg/ms]
valabilă între limitele 0,002 m/s^VF-^0,008 m/s şi
Pwax^0'49 [fj?]	V**»	[kg/m3],
valabilă între limitele 0,0004 m/s^W^0,002 m/s, în cari V (în m/s) e viteza rîului; h (în m) e adîncimea medie a apei; i e panta cursului de apă.
în ce priveşte variaţia în timp a turbidităţii se observă că, în timpul creşterii debitelor lichide, turbiditatea e mai mare decît cea din timpul descreşterii debitelor lichide (pentru debite lichide egale) (v. fig.).
P(kg/m3)
Variaţia debitului solid şi a debitului lichid.
1) cUrba debitului lichid; 2) curba debitului solid în suspensie (turbiditatea).
Cînd apa e în repaus, particulele în suspensie gravimetrică se depun, în timp ce cele fine în suspensie coloidală nu se depun,
deoarece se găsesc în echilibru electrostatic, toate particulele fiind încărcate cu sarcină electrică de acelaşi semn (de obicei sarcină negativă), iar dimensiunile şi greutatea lor specifică sînt apropiate de ale apei.
în alimentările cu apă, măsurarea turbidităţii apei (tur-burelii apei) se face prin comparaţie cu emulsii etalon, în scara silicei. în acest scop se foloseşte pămînt de diatomee, care se calcinează, pentru a îndepărta materiile organice, se tratează cu acid clorhidric, pentru a îndepărta calcarul, şi se macină sub forma unei pulberi a cărei fineţe de măcinare e corespunzătoare cînd un fir de platin, — cu diametrul de 1 mm şi lungimea de 20 mm, cufundat orizontal la adîncimea de 100 mm într-un vas care conţine o emulsie omogenă de 100 mg pulbere de silice la 1 litru apă distilată, — nu mai poate fi văzut de la înălţimea de 1,20 m. în acest caz emulsia are 100 grade de turbiditate. Cu pulbere de silice de aceeaşi fineţe se alcătuiesc diferite emulsii etalon cari să conţină între 7 şi 3000 mg silice la litru, fiecare 1 mg/l reprezentînd un grad de turbiditate sau de turbureaiâ.
în laborator, determinarea precisă a turbidităţii apei se face prin metode optice, exprimîndu-se transparenţa unei coloane de apă prin comparaţie cu o emulsie etalon în scara silicei. Metode mai moderne de cercetare folosesc celule foto-electrice, în locul observaţiei vizuale, măsurîndu-se cu precizie intensitatea luminoasă a razelor cari străbat proba de apă de cercetat, prin intensitatea circuitului electric (în mA) produs de celula fotoelectrică. O scară de transformare dă echivalenţa dintre miliamperi şi gradele din scara silicei.
Pentru turbidităţi mari ale apei, de exemplu peste 100 grade silice, trebuie să se determine turbiditatea şi sub formă directă, cantitativă, determinîndu-se concentraţia în suspensii (în mg/l). Sin. Turbureală.
î. grad de Hidr., Alim. apa. V. sub Turbiditate 2.
2.	Turbificare. Geol., Petr.: Prima fază a procesului de încărbunare (v.), fază biochimică a diagenezei, în care descompunerea vegetaţiei se face în afara contactului cu aerul şi sub acţiunea unei fermentaţii speciale anaerobe, în urma căreia celuloza suferă treptat o descompunere în care, pe lîngă COa şi H20 se produce şi gaz metan (gaz de baltă). V. şi Turbă 2.
3.	Turbina, pl. turbine. Mş.; Motor cu rotor care foloseşte, fie energia disponibilă a unui fluid incompresibil, fie diferenţa de entalpie disponibilă sau energia elastică a unui fluid compresibil, pentru producerea unei cantităţi echivalente de energie stereomecanică.
Turbina e constituită, în principal, dintr-un stator alcătuit dintr-o coroană inelară de pale directoare sau de ajutaje (uneori dintr-un singur ajutaj sau injector) şi dintr-un rotor, care e o piesă de revoluţie avînd la periferie sau pe una dintre feţele frontale (uneori pe ambele feţe), fie una sau mai multe coroane de pale ori palete, fie aripi portante.
în statorul turbinei — prin folosirea, fie a întregii energii sau a diferenţei de entalpie disponibile a agentului motor admis în turbină (la turbinele cu echipresiune), fie numai a unei fracţiuni din aceasta (la turbinele cu suprapresiune) — agentul motor e accelerat şi dirijat spre paletajul rotoric.
în rotor, prin utilizarea energiei cinetice a vinelor de agent motor generat de stator şi prin folosirea directă a restului de energie sau de cădere de entalpie nefolosită în stator (la turbinele cu suprapresiune) se produce lucrul mecanic de învîrtire a rotorului, care se transmite maşinii antrenate, prin acuplajul arborelui rotoric.
După natura transformării energetice care se produce în turbină şi după felul agentului motor folosit, se deosebesc: turbine hidraulice (acţionate de ape curgătoare captate prin amenajări), turbine pneumatice (acţionate de gaze comprimate reci) şi turbine termice (acţionate de gaze comprimate fierbinţi sau de vapori).
Clasificarea turbinelor
Pagina
I.	Turbină hidraulică................................ 59
1	a. Turbină	cu	arbore	orizontal ............... 61
b.	Turbină	cu	arbore	vertical................. 61
c.	Turbină	cu	arbore	înclinat................. 61
2	a. Turbină	cu	admisiune	tangenţială.......... 61
b.	Turbină	cu	admisiune	rad iaIă............. 61
c.	Turbină	cu	admisiune	diagonală............ 61
d.	Turbină	cu	admisiune	axială .............. 61
3	a.	Turbină	lentă............................... 61
b.	Turbină	normală .............................. 61
c.	Turbină	rapidă................................ 61
4a. Turbină	cu	debit	specific	mic ............ 61
b.	Turbină	cu	debit	specific	normal.......... 61
c.	Turbină	cu	debit	specific	mare............ 61
d.	Turbină	cu	debit	specific	foarte mare.... 61
5	a. Turbină de joasă cădere..................... 61
b.	Turbină	de	cădere	mică ..................... 61
c.	Turbină	de	cădere	normală ................. 61
d.	Turbină de	mare cădere..................... 61
e.	Turbină de	foarte mare cădere.............. 61
6a. Turbină cu	echipresiune.................... 61
Turbină cu	acţiune ........................ 61
Turbină de	egală presiune.................. 69
Turbină cu	impulsiune...................... 64
av Turbină Pelton .............................. 62
Turbină cu cupe tangenţiale................ 62
a2. Turbină Bânki............................... 64
Turbină cu pale radiale.................... 62
b.	Turbină	cu suprapresiune ..................... 64
Turbină cu reacţiune.......................	64
Turbină cu repulsiune........................... 64
bx. Turbină Francis .......................	64
Turbină centripetă......................... 67
b2. Turbină elicoidală ......................... 67
Turbină cu aripi portante................... 64
b2>1. Turbină	elicoidală	cu stator reglabil	. .	67
Turbină	elicoidală	tip Bell..............	68
Turbină	elicoidală	tip Lawaczek. . . .	..	68
Turbină	elicoidală	tip Sokolov ..........	68
b2.2. Turbină	elicoidală	cu rotor reglabil..	68
Turbină semi-Kaplan........................ 69
b2.3. Turbină elicoidală dublu reglabilă .... 68
Turbină Kaplan........................	69
b2.4. Turbină de flux........................... 69
Turbină de flux axial concentrică .... 69
II.	Turbină pneumatică................................ 69
III.	Turbină termică .................................. 70
1	a.	Turbină	cu	combustie	internă .............. 71
b.	Turbină	cu	aport extern	de	căldură......... 71
2a.	Turbină	cu echipresiune..................... 71
Turbină	cu acţiune ........................... 71
b.	Turbină	cu suprapresiune ..................... 72
Turbină	cu reacţiune ......................... 72
3	a.	Turbină	unietajată ......................... 74
Turbină	cu un etaj de presiune................ 74
b.	Turbină	cu trepte de viteză .................. 74
c.	Turbină	multietajată ......................... 75
Turbină	cu trepte de presiune ................ 74
4	a.	Turbină	cu	gaze ........................... 75
b.	Turbină	cu	vapori ......................... 75
A.	— cu gaze ........................................ 75
1	a.	Turbină	axială ............................. 78
b.	Turbină	radială............................... 80
2	a. Turbină cu gaze în circuit deschis ......... 82
ax. Turbină cu ardere isobară................... 82
a2. Turbină cu ardere isocoră................... 86
a3. Turbină cu gaze proaspete.............. 87
a4. Turbină cu gaze uzate ...................... 86
b.	Turbină cu gaze în circuit închis.............. 87
Turbină cu aer cald............................. 89
Pagina
Turbină aerodinamică................................	89
c.	Turbină	cu	gaze în circuit mixt................	89
Turbină	în	circuit semideschis ....................	90
3	a. Turbină cu gaze cu ciclu simplu ................	90
b.	Turbină cu reîncălzire...........................	90
bv Turbină cu gaze de expansiune primară ..	90
Turbină de înaltă presiune ......................90
b2. Turbină cu gaze de expansiune finală ..	91
de joasă presiune ...............................91
c.	Turbină	cu	răcire intermediară.................	91
d.	Turbină	cu	reîncălzire şi răcire intermediară 91
4	a. Turbină fără recuperare.........................	91
b. Turbină cu recuperare............................	91
5	a. Turbină cu	gaze,	pentru	aviaţie .........	93
b.	Turbină cu	gaze,	pentru	automobile .......	98
c.	Turbină cu	gaze,	pentru	locomotive .......	99
d.	Turbină cu	gaze,	navală.................... 100
B.	— cu vapori ........................................ 101
Bx — cu abur .......................................... 101
1	a.	Turbină	cu	echipresiune....................... 110
b.	Turbină	cu	suprapresiune .............	110
2	a.	Turbină	de	joasă presiune..................... 110
b.	Turbină	de	medie presiune ..................... 110
c.	Turbină	de	înaltă presiune..................... 110
d.	Turbină supracritică.............................. 110
3	a.	Turbină	cu	turaţie constantă.................. 110
b.	Turbină	cu	turaţie variabilă................... 110
4	a. Turbină cu abur unietajată...................... 110
Turbină cu un etaj de presiune ..................... 117
Turbină Laval .................................. 117
b.	Turbină cu abur cu trepte de viteză.............. 111
Turbină cu un etaj de presiune şi cu trepte
de viteză....................................... 117
Turbină Curtis................................... . 117
c.	Turbină	cu	abur multietajată................... 112
Turbină	cu	abur cu trepte de presiune. ..... 117
cv Turbină multietajată axială ..................... 112
Turbină Rateau ............................... 117
Turbină Parson.............................	117
c2. Turbină multietajată radială.................... 116
Turbină multietajată radială fără stator .. 116 Turbină Ljungstrom................. 117
5	a. Turbină axială ................................. 117
b.	Turbină radială................................... . 117
c.	Turbină combinată (radială-axială)............... 117
6	a.	Turbină	cu	condensaţie ....................... 117
b.	Turbină	cu	contrapresiune...................... 117
c.	Turbină cu emsiune .............................. 117
7	a. Turbină cu abur viu............................. 118
b.	Turbină cu abur acumulat ........................ 118
Turbină cu abur de acumulator................... 119
c.	Turbină cu abur uzat............................. 118
Turbină cu abur de emisiune......................... 119
d.	Turbină cu dublă alimentare...................... 119
dj. Turbină cu abur uzat şi cu abur proaspăt 119 d2. Turbină cu abur proaspăt şi cu abur acumulat 119
8	a. Turbină de centrală termoelectrică ............. 119
a1. Turbină de bază................................. 121
a2. Turbină de vîrf................................. 121
a3. Turbină înaintaşă............................... 121
b.	Turbină de locomotivă ........................... 121
c.	Turbină de termificare .......................... 121
d.	Turbină industrială ............................. 121
dr Turbină cu o singură prelevare reglabilă 121
Turbină cu o priză reglabilă.................. 122
d2. Turbină cu dublă prelevare reglabilă .... 122 Turbină cu două prize reglabile ......... 122
e.	Turbină navală ...............................	122
B2-~ cu vapori de difenileter ......................... 122
B3— cu vapori de mercur................................ 122
Turbină hidraulică
59
Turbină hidraulică
1.	Turbina hidraulica. Mş.: Turbină care transformă în energie stereomecanică (livrată la acuplajul rotorului) energia dispo-nibilă a apelor curgătoare, captate prin amenajări şi instalaţii hidrotehnice (baraje, prize, canale, conducte forţate, castele de apă, etc.). Energia stereocinetică, respectiv puterea mecanică obţinută la arborele turbinei hidraulice, se foloseşte de obicei pentru antrenarea unui generator electric şi rareori pentru acţionarea directă a unei maşini de lucru sau generatoare.
Turbina hidraulică cuprinde următoarele organe principale: sistemul de aducţie a apei (la stator), statorul sau d i s-tribuitorul echipat cu unu sau cu mai multe injectoare (tangenţiale) sau cu o coroană inelară de pale sau palete directoare (concentrice sau frontal-coaxiale cu rotorul), rotorul, tubulurâ de evacuare şi sistemul de reglare. în stator, energia potenţială a apei e transformată total (la turbinele cu echipresiune) sau parţial (la turbinele cu suprapresiune) în energie cinetică; în cupele sau pe palele rotorului — prin folosirea energiei cinetice a vinelor de apă ş.i prin transformarea directă în energie stereomecanică a fracţiunii din căderea netă netransformată în stator — se obţine cuplul motor la arborele turbinei.
Ecuaţia Bernoulli aplicată vinelor de apă cari trec prin canalele curbe ale rotorului are următoarea formă:
a)
în care w e viteza relativă a apei faţă de rotor, u e viteza periferică a rotorului la mijlocul bordului sau al muchiei palelor sau cupelor acestuia,p e presiunea statică a apei, z e înălţimea de poziţie (cota) unei secţiuni prin vîna de apă faţă de nivelul apei din canalul de fugă, iar ÂÂrot sînt pierderile de energie
Ui şj ^2
in cari c„
greutate a apei), iar partea dreaptă reprezintă lucrul mecanic exercitat de apă asupra rotorului, echivalent cu căderea hidrau-
II. Triunghiurile de viteze la o turbină elicoidală.
ABC) triunghiul de intrare la diametrul exterior al palelor; AED) triunghiul de ieşire; AEF) triunghiul de intrare lîngă butuc; AED) triunghiul de ieşire; Ui şi u2) vitezele periferice ale rotorului, la diametrul exterior al palelor, corespunzătoare intrării şi ieşirii apei (u1 = u2); cx şi c2) vitezele absolute de intrare, respectiv de ieşire ale apei faţă de rotor (c2 J_ u2); c^şi cUa) componentele vitezelor absolute cx şi c2 după direcţiile vitezelor periferice; cmj şi cmJ componentele axiale ale vitezelor absolute cx şi c2 (<^/T1l=£=cmg=c2); Wi şi w2) vitezele relative de intrare şi de ieşire faţă de rotor; ax şi a2) unghiurile vitezelor cx şi c2 cu vitezele ux şi u2; (3X şi $2) unghiurile vitezelor wx şi w2 cu vitezele ux şi u2; ult u2, clt c2 cUjt cw cmi, cm2, wi, m, <xi, as. Pi, 32) vitezele şi unghiurile referitoare la diametrul butucului.
lică efectiv transformată în rotor în energie stereocinetică. Relaţia (2), exprimată sub forma:
(3)	gHh= gHr)h=cUi ux-cUi«2,
reprezintă ecuaţia generală a turbinelor hidraulice (aplicabilă şi pompelor prin schimbarea indicilor 1 şi 2 între ei), în care H e căderea netă disponibilă a turbinei (măsurată de Ia nivelul superior al captării pînă la nivelul de restituire al apei curgătoare, în aval de centrala hidraulică), iar e randamentul hidraulic al turbinei.
Puterea expresia:
(4)
hidraulică (CP) a turbinei are
I. Secţiune schematică printr-o centrală hidroelectrică echipată cu turbină hidraulică elicoidală cu axă verticală.
1) rotor; 2) stator; 3) cameră de admisiune spirală; 4) tubulură de evacuare ; 5)- generator electric; H) căderea netă de apă la dispoziţia turbinei; zQ) nivelul superior al captării; z0) cota la ieşirea din stator; zx) cota la intrarea în rotor; z2) cota la ieşirea din rotor; z3) cota la intrarea în tubulurâ de evacuare; z4) nivelul de restituire a apei în aval de centrală.
corespunzătoare rezistenţelor hidraulice din rotor (v. fig. /) Din triunghiuri le de viteze (v.fig. //), constru ite pentru intrarea în rotor şi ieşirea din acesta, se obţin expresiile:
în care y=1000 kg/m3 e greutatea specifică a apei şi 0(m3/s) e debitul de apă consumat de turbină.
Bilanţul energetic al turbinei între nivelul amonte şi aval al apei faţă de aceastase poate exprimasub forma:
(5)
H-'Sk,
+
fl +
=o,
în care clt c2 şi sînt vitezele absolute ale apei la intrarea în rotor, la ieşirea din rotor şi la ieşirea din tubulurâ de evacuare, iar Tihr=L.H e suma pierderilor de energie prin întreaga turbină, care se poate exprima ca o fracţiune £ din căderea
c%
disponibilă a turbinei. Notînd cu He= ^energia (sau înălţimea) cinetică a apei la intrarea în rotor (care reprezintă fracţiunea din căderea disponibilă transformată în stator), cu
şi cu sînt proiecţiile vitezelor absolute cx şi o2, de intrare şi ieşire a apei din rotor, pe direcţiile vitezelor periferice. Prin introducerea acestor expresii în relaţia (1) se obţine:
W	+	~ (^r+^Y+^a) +AA~t= 7	■'«,“») ■
în care partea stîngă reprezintă diferenţa energiilor totale ale apei între intrarea şi ieşirea din. rotor (raportate la unitatea de
w\-w\	u\-u\	_	f	p1-p2
-i căde-
2g	2g	l	Y
căderea transformată în rotor, si cu Ht
Ag
rea recuperată în tubulurâ de evacuare, relaţia (5) devine: (5')	H(1-C+*0)=H,+Hp=Hf>
unde s-a notat cu Hi (prin analogie cu căderea de entalpie internă de la motoarele termice) căderea internă a turbinei.
Turbină hidraulică
60
Turbină hidraulică
Căderea efectiv transformată în turbină^ se obţine scăzînd c2
din H■ energia cinetică =k\H corespunzătoare vitezei absolute de ieşire a apei din rotor:
(6)	Hh=HrklH=H^-l+ha-kX).
Reglarea turbinei hidraulice trebuie să ţină seamă — în general—de particularităţile întregii instalaţii hidroelectrice, de la priza de apă pînă la maşinile de forţă. în acest scop trebuie luate în consideraţie: condiţiile locale de exploatare, reţeaua de conducte forţate, dispoziţia camerei de echilibru, efectul loviturilor de berbec şi felul reglării.
Mărimea reglată e de obicei turaţia turbinei (uneori o mărime electrică reprezentativă a acesteia) şi rareori frecvenţa generatorului sincron antrenat; mărimea perturbatoare e sarcina grupuIui hidroelectric, iar mărimea de comandă e — în general — debitul de apă admis în turbină. Măsurarea turaţiei se efectuează cu un tahimetru antrenat mecanic de arborele turbinei sau prin transmisiune electrică (folosindu-se, de obicei, un motor asincron cu alunecare mică, alimentat de la reţea sau de un alternator magnetoelectric).
Sistemul automat de reglare al turbinei hidraulice (respectiv al grupului hidroelectric) îndeplineşte, în general, următoarele funcţiuni: adaptarea continuă a puterii turbinei la sarcina grupului turbină-generator (determinată de consumul de energie din reţeaua electrică) prin modificarea admisiunii apei în turbină; menţinerea turaţiei turbinei — după trecerea perturbaţiei care a generat procesul de reglare — la valoarea constantă (reglare isodromă), sau variabilă între anumite limite, pentru asigurarea unui anumit grad de neregularitate impus de necesităţile de transport şi distribuire a energiei electrice; limitarea admisiunii (adică a puterii) în funcţiune de anumite prescripţii ale planului de exploatare a centralei; asigurarea funcţionării grupurilor hidroelectrice în funcţiune de nivelul apei în lacul de acumulare sau de debitul disponibil; modificarea turaţiei pe durata punerii în paralel a mai multor grupuri între ele şi la reţeaua electrică; repartizarea sarcinii cerute de reţea pe grupurile din centrală după anumite condiţii impuse; atenuarea loviturilor de berbec în conducta forţată datorită variaţiei debitului de apă admis în turbină; scoaterea din serviciu a întregii instalaţii în caz de pericol; contribuţia la automatizarea parţială sau totală a centralei hidroelectrice.
Reţeaua electrică poate influenţa reglarea turbinei, în general, numai la grupuri hidroelectrice izolate cari debitează într-o reţea cu încărcare ohmică preponderentă.
Regulatorul automat de turaţie poate fi cu acţiune directă sau cu acţiune indirectă.
Regulatorul cu acţiune directă (asupra organelor de admisiune a apei în turbină) se foloseşte numai la turbine la cari lucrul mecanic de reglare nu depăşeşte circa 100 kgf/m. Singurele avantaje ale acestui sistem de reglare sînt simplicitatea construcţiei (şi ca urmare a întreţinerii) şi preţul de cost mic; dezavantajele principale sînt următoarele: sensibilitatea mică, gradul mare de neregularitate, loviturile de berbec.
Regulatorul automat cu acţiune indirectă — care foloseşte, ca sursă auxiliară de energie, presiunea unui fluid (de obicei ulei sub presiune) — cuprinde în general următoarele elemente constitutive: organul sezisor de turaţie; un sertar de distribuţie (cu sau fără releu, simplu sau dublu); servomotorul principal; amortisoare de oscilaţii şi regulatoare ale timpilor de închidere (T.) şi de deschidere (Tj) ai turbinei (numite cataracte); organele circuitului de reacţiune, sistemul de compensare a gradului de neregularitate; sistemul de statism şi organele de reglare a acestuia (pentru asigurarea repartiţiei corecte a sarcinii totale pe diferite grupuri cari
funcţionează electric în paralel); mecanismele de transmitere între servomotor (sau servomotoare) şi organele de execuţie (palele directoare la turbinele cu suprapresiune, palele rotorice la turbinele Kaplan şi semi-Kaplan, acul injectorului şi deflec-torul la turbinele Pelton); dispozitivul de variere a turaţiei de consemn (de obicei prin telecomandă de la tabloul, electric), numit şi schimbător de turaţie sau s i n c r o-n i z a t o r, care permite repartizarea sarcinilor între turbine şi reglarea frecvenţei reţelei alimentate de grupurile hidroelectrice cuplate în paralel; limitatorul de admisiune (eventual cu telecomandă); organe de telecomandă cu sezisoare pentru nivelul sau debitul disponibil de la captare, de la camerele de echilibru (mai ales la centralele pe firul apei sau la cele fluviale); dispozitive de siguranţă, numite şi regulatoare de închidere rapidă (cari opresc automat turbina cînd se depăşeşte o anumită turaţie şi cînd regulatorul nu funcţionează dintr-o cauză oarecare); organe de comandă manuală pentru demararea, punerea în paralel sau oprirea grupului, echipate eventual cu dispozitive de anclanşare pentru trecerea la funcţionarea automată; aparatură de măsurare indicatoare; instalaţia de generare a uleiului sub presiune, formată din pompe, acumulator, robinete şi dispozitive de siguranţă.
La turbinele cu suprapresiune alimentate prin conducte forţate, pentru evitarea loviturilor de berbec, la închiderea bruscă a admisiunii apei din conducta de aducţie (comandată de regulatorul de turaţie), se foloseşte un regulator de presiune, comandat de regulatorul de turaţie. Organul de execuţie al acestui regulatoi^de presiune e o valvă, de obicei cu supapă, care comandă automat descărcarea excesului de apă din conducta de aducţie direct în canalul de fugă; închiderea valvei după un interval de timp suficient de mare (pentru evitarea loviturii de berbec) e asigurată de o cataractă şi de un mecanism de readucere. La turbinele cu echipresiune tip Pelton, rolul regulatorului de presiune e îndeplinit de deflector (v. sub Turbină Pelton).
în funcţiune de numărul de organe de admisiune reglate simultan, se folosesc: regulatoare automate cu acţiunea indirectă simple (folosite numai pentru reglarea palelor directoare, la turbinele Francis şi elicoidale cu stator reglabil, a palelor rotorice, la turbinele elicoidale semi-Kaplan, sau a acului injectorului, la turbinele Pelton) sau duble (folosite pentru reglarea simultană a palelor directoare şi a celor rotorice, ia turbina elicoidală Kaplan, sau a acului injectorului şi a deflectorului, la turbina Pelton).
Regulatoarele isodrome (cari restabilesc turaţia nominală după încetarea perturbaţiei care a antrenat acţiunea de reglare) se folosesc la exploatări exigente, cînd grupurile hidroelectrice debitează în paralel (eventual cu grupuri termoelectrice) pe reţele regionale sau naţionale, la cari se impune menţinerea cît mai constantă a frecvenţei. Regulatoarele neisodrome (mai simple şi mai puţin costisitoare decît cele isodrome) pot fi folosite la grupuri cari funcţionează în paralel pe o reţea a unui sistem energetic, fără a avea rolul de a regla frecvenţa electrică (acest rol fiind rezervat altor grupuri hidro- sau termoelectrice).
Reglarea turbinei hidraulice se mai poate efectua şi prin varierea puterii consumate în conformitate cu puterea sursei de energie, care poate fi constantă, variabilă sau furnisată după un anumit program. Furnisarea programată de putere se obţine prin deschiderea valvei de admisiune a turbinei, stabilită în funcţiune de nivelul apei la captare, de debitul disponibil, de timp, şi neinfluenţată de turaţie. Mărimea reglată poate fi: turaţia, tensiunea (reglarea indirectă a turaţiei) sau alte surse de energie legate în paralel.
La unele grupuri hidroelectrice de putere relativ mică, echipate cu generator de curent continuu, reglarea se poate
Turbină hidraulica
61
Turbină hidraulică
efectua prin modificarea excitaţiei generatorului de către un regulator centrifug, pentru menţinerea între limite admisibile a tensiunii; turaţia grupului la acest sistem de reglare variază cu sarcina, turbina trebuind să reziste la turaţia de ambalare corespunzătoare mersului în gol.
Sistemul de reglare al turbinei hidraulice diferă şi în funcţiune de modul în care e debitată energia electrică produsă de grup. Astfel:
Reglarea grupurilor izolate se efectuează prin reglarea directă a turaţiei sau prin reglarea tensiunii (reglarea indirectă a turaţiei). — Reglarea directă a turaţiei se poate efectua manual (rareori şi numai la turbine de mică putere) sau automat. Organul de sezisare al sistemului de reglare automată e un instrument de măsură cu caracteristică astatică, avînd un tahimetru cu dispozitiv de aservire, un tahi-metru combinat cu un accelerometru sau un frecvenţmetru aservit. — Reglarea indirectă a turaţiei prin reglarea tensiunii se foloseşte, în special, la grupuri hidroelectrice mici, la cari tensiunea generatorului variază aproximativ proporţional cu viteza (afară de mici corecţii, cari depind de caracteristicile maşinii şi de sarcină, cari nu au influenţă sensibilă nici în curent alternativ, nici în curent continuu). în acest caz, tensiunea se menţine constantă, prin acţionare asupra organelor de variaţie a debitului; astfel, un singur regulator automat de tensiune, cu un organ de sezisare simplu, e suficient pentru a regla tensiunea, asigurînd totodată controlul turaţiei.
Reglarea grupurilor hidroelectrice legate în paralei se efectuează prin menţinerea constantă a turaţiei turbinelor şi prin repartizarea sarcinilor proporţional cu puterea lor nominală (necesară pentru a asigura o stabilitate a reglării, deoarece, prin scăderea instantanee a sarcinii totale, turaţia creşte, şi dacă această creştere depăşeşte zona de insensibilitate a uneia d intre turbine, aceasta s-ar descărca parţial, chiar prin acţiunea regulatorului său asupra admisiunii).
Centralele cari alimentează reţele electrice interconectate nu pot fi echipate cu acest sistem de reglare prin măsurarea tensiunii, deoarece e imposibil de realizat legătura dintre aceste centrale şi un punct comun, de unde să se facă repartiţia sarcinilor. Uneori se foloseşte o turbină-pilot, acţionată de un singur regulator de frecvenţă, repartiţia între turbogenera-toare fiind realizată prin regulatoare de echilibrare, cu un sistem de măsură a puterii (fără sisteme de măsură a frecvenţei).
Criteriile de clasificare a turbinelor hidraulice sînt următoarele: poziţia arborelui, direcţia curentului de apă la admisiune, turaţia specifică, debitul specific., căderea disponibilă, natura transformărilor energetice în turbină.
După poziţia arborelui, se deosebesc turbine cu arbore orizontal (de obicei de puteri mici şi mijlocii) şi turbine cu arbore vertical (de obicei turbine de mare putere), uneori şi turbine cu arbore înclinat. — Avantajele turbinei cu arbore orizontal sînt următoarele: permite dispunerea mai multor rotoare pe acelaşi arbore, montare şi demontare, cum şi o supraveghere uşoară; permite cuplarea directă cu maşini de lucru (de ex.: compresoare, ventilatoare, etc.); are rentabilitate mare la puteri mici; necesită fundaţii mai uşoare decît turbinele verticale. Dezavantajele sînt următoarele: suprafaţă mare necesară amplasării, producerea vibraţiilor la căderi mici (datorită solicitării inegale a periferiei rotorului), provocarea inundării sălii turbinelor la accidente, solicitarea combinată a arborelui rotoric la torsiune şi la încovoiere. — Avantajele turbinei cu arbore vertical sînt următoarele: randament mai mare decît cel al turbinei orizontale (la putere egală), la accidente nu provoacă inundarea sălii turbinelor, arborele turbinei e solicitat mai favorabil (la torsiune şi la tracţiune), palierele şi tubulurâ de evacuare sînt simple, camerele de admi-
siune spirale pot fi executate şi din beton, randamentul e mai mare decît la turbinele cu arbore orizontal (la puteri egale). Dezavantajele acestui tip de turbină sînt următoarele: mon-tarea-demontarea şi supravegherea sînt dificile, .reclamă o construcţie cu etaje a centralei şi fundaţii grele, cuplarea mecanică la maşini de lucru se poate obţine numai prin’ angrenaje.
După direcţia curentului de apă. .1, a admisiune, se deosebesc turbine cu adm i s i-u n e tangenţiala (de ex. turbina Pelton), t u r b i n e c u admisiune radială (de ex. turbinele Francis lente şi normale), turbine cu_ admisiune d. i a-gonalâ (de ex. turbinele Francis rapide şi uaele turbine elicoidale) şi turbine cu admisiune axială (de ex. turbinele elicoidale rapide şi extrarapide).
După turaţia specifică (v.) sau rapiditatea (ns=nN0,5H~^,2S, a cărei valoare coincide cu cea a turaţiei unei turbine asemenea care lucrează sub o cădere de
1	m iivrînd ia acuplaj o putere de 1 CP), care constituie criteriul cel mai complet de clasificare şi de alegere a tipului constructiv, se deosebesc turbine lente, normale şi rapide.
Rapiditatea variază în acelaşi sens cu gradul de suprapresiune p= 2 , care la valori crescînde caracterizează tur-r yH
bina cu rapidităţi din ce în ce mai mari. Astfel, grupul turbinelor lente (cu wj.=0**-50) e constituit de turbinele cu egală presiune, tip Peiton (cu cupe), şi de turbineletip Banki(cu pale radiale); grupul turbinelor normale (cu nf=40---450) e constituit de turbinele cu suprapresiune tip Francis; grupul turbinelor rapide (cu ^=350•••1200) e constituit de turbinele cu suprapresiune elicoidale (cu aripi portante). Fiecare dintre aceste grupuri de turbine se subdivide, la rîndul său, în funcţiune de rapiditate, în: lente, normale şi rapide.
După debitul specific sau capac itatea de „înghiţire" (QS=QIH0,5), care caracterizează gabaritul turbinei, se deosebesc: t u r b i n e cu debit specific mic (Qs<1), turbine cu debit specific normal (Qs=1 ***10), turbine cu debit specific mare (Qs==10---100) şi turbine cu debit specific foarte mare (Qs> 100).
După căderea disponibilă, se deosebesc turbine de joasă cădere (H< 10 m), cum sînt turbinele elicoidale rapide; t u r b in e de cădere mică (H=10---50 m), cum sînt turbinele centripete extrarapide şi turbinele elicoidale lente şi normale; turbine de cădere normală (iî=50-**150 m), cum sînt turbinele centripete normale şi rapide; turbine de mare cădere (H—150*• *2000 m), cum sînt turbinele cu cupe şi cele centripete lente; turbine de foarte mare cădere (H> >2000 m), cum sînt turbinele cu cupe, lente.
După natura transformărilor energetice în turbină, sau principiul hidraulic de funcţionare, se deosebesc; turbine cu echipresiune şi turbine cu suprapresiune.
Turbină cu acţiune: Sin. Turbină cu echfpre-siune (v.).
Turbină cu echipresiune: Turbina hidraulică în care întreaga energie disponibilă a apei se transformă în stator în energie cinetică, cuplul motor la acuplajul turbinei obţinîndu-se prin impulsul vinelor de apă cari lovesc cupele sau palele rotorului. Presiunea manometrică a apei la intrarea în rotor şi la ieşirea din acesta e egală cu presiunea mediului ambiant. Aceste turbine sînt folosite., în general, la căderi de
Turbină hidraulică
62
Turbină hidraulică
apa mari şi debite specifice mici. Sin. Turbină de egală presiune, Turbină cu acţiune, Turbină cu impulsie.
Exemple de turbine cu echipresiune:
Turbină cu cupe tangenţiale: Sin. Turbină Pelton (v.). Turbină cu pale radiale: Sin. Turbină Bânki (v.).
Turbină Pelton: Turbină cu echipresiune, cu admisiune parţială şi tangenţială, folosită în general pentru căderi mari (400-*-2000 m) şi debite specifice mici. Se poate construi fie cu arbore orizontal (de obicei la unităţi de putere mică şi mijlocie), fie cu arbore vertical (de obicei la unităţi de mare putere); uneori turbinele Pelton, rapide, cu arbore orizontal, se construiesc cu două roţi montate pe acelaşi arbore. Organele
tuit dintr-o ramificaţie pantalon, iar Ia turbinele cu axa verticală şi cu patru injectoare, conducta de aducţie are forma de cameră spirală.
Statorul eun injector constituit în principal dintr-un tub cotit sau drept, montat la extremitatea conductei de aducţie, şi în interiorul căruia culisează (ghidată concentric) o tijă echipată la capăt cu un ac profilat hidrodinamic, care constituie organul de reglare şi închidere al injectorului. Injectorul serveşte ca organ de admisiune şi dirijare a apei spre rotor, cum şi de reglare a debitului, acul lui fiind acţionat manual (numai la turbinele mici) sau de servomotorul hidraulic al sistemului de reglare al turbinei; poziţia complet retrasă a acului cores.
III. Turbină Pelton cu axă orizontală şi cu două injectoare înclinate (H-402, m; iVZ-14130 CP; 6>=3000 l/s; «=500 rot/min).
1) injector; 2) ac dereglare; 3) deffector; 4) servomotorul hidraulic al mecanismului de reglare; 5) rotor; 6) cupă; 7) carcasă;
la sistemul de aducţie; 10) spre canalul de fugă.
8) injector de frînare; 9) de
principale ale turbinei sînt: sistemul de aducţie, statorul (constituit dintr-unu sau din mai multe injectoare), rotorul (echipat cu cupe), carcasa şi mecanismul de reglare (v. fig. III).
Sistemul de aducţie e constituit dintr-o conductă de oţel derivată din conducta forţată a centralei (pornind de la o valvă de admisiune) şi care conduce apa la stator. La unele turbine cu două injectoare, sistemul de aducţie e consti-
punde secţiunii maxime de trecere a apei prin injector, iar în poziţia acului de la capătul cursei spre în faţă, injectorul e complet închis. Injectorul dirijează vîna'de apă spre roata turbinei astfel, încît axa vinei cilindrice de apă să fie tangentă Ia cercul median al cupelor rotorului (direcţia vinei fiind orizontală sau oblică). La turaţii specifice înalte, respectiv la debite specifice mari, se folosesc turbine cu 2---5 injectoare,
Turbină hidraulică
63
Turbină hidraulică
decalate între ele cu un unghi minim de 60° (pentru ca vinele de apă să nu se perturbe una pe alta, provocînd scăderea randamentului); turbinele cu mai mult decît două injectoare se
pătrunderea unei părţi din vîna de apă şi la cupele următoare, asigurînd un cuplu motor mai uniform, prin atacarea simultană a mai multor cupe (2-*-3). — Dimensiunile roto-
IV. Turbină Pelton cu injector rectiliniu (H-477 m ; N-22 600 CP; £=4050 l/s; «=-375 rot /min).
1) injector; 2) servomotor cu piston multiplu; 3) deflector; 4) rotor; 5) cupă; 6) injector de frînare; 7) carcasă.
construiesc cu arbore vertical, alimentarea lor efectuîndu-se dintr-o cameră spirală. Unele turbine moderne au injectorul rectiliniu orizontal, cu servomotorul de acţionare' a acului dispus în interiorul acestuia (v. fig. IV), ceea ce permite suprimarea cotului injectorului şi reducerea spaţiului ocupat de turbină. — La turbinele alimentate prin conducte forţate lungi, injectorul e echipat cu un deflector, acţionat de meca-nismul regulatorului, şi care deviază vîna de apă de la cupele rotorului înainte de intervenţia progresivă a injectorului, la descărcarea bruscă a turbinei (v. fig. V), evitîndu-se astfel loviturile de berbec în conducta forţată a centralei, cari s-ar produce la închiderea bruscă a injectorului.
Rotorul e constituit dintr-un disc de oţel, echipat la periferie cu cupe de oţel turnat sau de bronz, cari sînt raportate (prin împănare şi înşurubare) sau sînt turnate monobloc cu discul; uneori se toarnă şi se uzinează două sau trei cupe solidare cari se montează ulterior pe disc. Cupa are forma a două scoici, unite în planul de simetrie al ei printr-o nervură cu muchie ascuţită, care despică vîna de apă injectată din stator în centrul cupei, diri jînd-o spre cele două cqncavităţi ale acesteia, în cari e deviată cu circa 175° (v. fig. VI). Cupa se montează pe disc astfel, încît muchia ei mediană să fie înclinată cu un anumit unghi faţă de raza care trece prin extremitatea periferică a muchiei. în partea mediană şi spre periferia rotorului, cupa are o tăietură profilată care permite
rului depind de debit şi de cădere. Cupele se dimensionează după formule empirice, în funcţiune de diametrul vinei de apă injectate de stator; numărul decupe, respectivpasul lor, trebuie să asigure completa utilizare energetică a vinei de apă.
Forţa de impuls care se exercită la periferia rotorului are (presupunînd pentru simplificare că în locul cupelor turbina ar fi echipată cu simple plăci) expresia;
F=Y % (Co-
■u),
V. Reprezentare schematică a modului de acţionare al deflectoarelor. a) de sus în jos; b) de jos în sus; c) prin despicarea şi împrăştierea vinei de apă.
în care c0 e viteza vinei de apă injectate de stator, iar u e viteza periferică a rotorului (pe cercul tangent la axa vinei de apă).
Puterea hidraulică a turbinei are expresia:
yQ
N=
i[CP].
VI. Cupă de turbină Pelton. 1) partea activă; 2) picior; 3) muchie mediană; d0) diametrul vinei de apă.
Randamentul hidraulic al turbinei Pelton, care poate atinge valoarea de 91 %, e puţin influenţat de variaţiile de sarcină, corespunzînd unei variaţii a debitului cuprinse între
(0.3-1) Qmox-
Carcasa, de obicei de oţel turnat (la turbinele mari) sau din table sudate, serveşte — în principal — la captarea apei care a lucrat în cupele rotorului şi la dirijarea ei în canalul de fugă.
Mecanismul de reglare modifică debitul de apă admis în turbină prin acţionarea acului injectorului şi a deflectorului, astfel încît turbina să se adapteze variaţiilor de sarcină ale maşinii antrenate. în fig. VII e reprezentată schema regulatorului automat de reglare a turaţiei al unei turbine Pelton cu două injectoare.
Turbină hidraulica
64
Turbiftă hidraulica
Turbinele Pelton sînt, în general, echipate şi cu un injector de frînare, dispus astfel, încît să dirijeze vîna de apă spre spatele cupelor (v. fig. /V).
VII. Schema unui regulator automat dublu, pentru o turbină Pelton cu două injectoare..
1) regulator centrifug; 2) sincronizator; 3) sertar de distribuţie al servomotorului deflectoarelor; 4) servomotorul deflectoarelor; 5) sertare de distribuţie ale servomotoarelor injectoarelor; 6) supape de comandă a admisiunii uleiului la servomotoare (la demararea turbinei); 7) servomotoarele injectoarelor; 8) injector; 9) acul injectorului; 10) deflector; 11) pompă de ulei principală; 12) pompă de ulei pentru demarare; 13) rezervor de ulei; 14) conductă de ulei.
După turaţia specifică (n), turbinele Pelton pot fi lente (nf<10), normale (10<^<18) şi rapide (18<ns <50). Se construiesc astfel de turbine cu puterea pînă la 80 000 CP. Sin. Turbină cu cupe tangenţiale.
Turbină Bânki: Turbină cu echipresiune, cu admisiune parţială, folosită în general pentru căderi de apă mici şi mijlocii. Statorul e constituit de un ajutaj periferic, racordat prin intermediul unei valve de admisiune, la camera de aducţie; pereţii de ghidare ai statorului au, „ în secţiunea perpendiculară pe axa rotorului, for-mădespirală loga-ritmică (v. fig.
VIII). Rotorul e format din două discuri de tablă, între cari sînt dispuse palelede forma unor segmente de manta cilindrică avînd lungimea egală cu lăţimea rotorului. Arborele străbate rotorul sau e constituit din două fusuri sudate de discurile laterale (rigidizate prin nervuri). Carcasa acoperă partea superioară a rotorului, susţinînd sta-
VIII. Turbină Bânki.
1) valvă de admisiune; 2) stator; 3) carcasă; 4) rotor; 5) pală rotorică; 6) volant.
torul; partea inferioară a carcasei e fixată în fundaţia conductei de evacuare.
Apa, injectată tangenţial la periferia rotorului, atacă de două ori palele rotorului (străbătînd interiorul acectuia), fiind evacuată apoi în direcţie radială.
Debitul de apă admis în turbină se reglează printr-un obturator său printr-o reţea de pale montate în conducta de aducţie şi cari se pot roti în jurul unui ax, acţionate de un mecanism comandat de regulatorul de turaţie al turbinei.
Avantajeleturbinei Bânki consistă în posibilitatea construirii acesteia pentru orice rapiditate (în general, se execută pentru wj.=30-*-80), a cărei valoare nu depinde de debit (creşterea acestuia realizîndu-se prin modificarea lăţimii rotorului), şi în construcţia simplă a întregii turbine. Dezavantajul turbinei consistă în randamentul ei mic. Sin. Turbină cu pale radiale.
Turbină cu impulsiune:	Sin.	Turbină cu
echipresiune (v.).
Turbină cu reacţiune: Sin. Turbină cu suprapresiune (v.).
Tărbină cu repulsiune:	Sin. (impropriu). Tur-
bină cu suprapresiune (v.).
Turbină cu su prapres iu ne :	Turbină hidrau-
lică în care numai o parte din energia disponibilă a apei se transformă în stator în energie cinetică (pentru crearea vitezei de intrare a vinelor de apă în rotor), cuplul motor obţinîn-du-se în rotor — în principal—prin transformarea directă în energie stereomecanică a energiei disponibile neutilizate în stator şi—-în secundar — prin utilizarea energiei cinetice obţinute în stator. Presiunea manometrică a apei, la ieşirea din stator'şi în interiorul rotorului, e mai mare decît presiunea mediului ambiant. Aceste turbine sînt folosite la căderi de apă mijlocii şi mici şi pentru debite specifice normale pînă la foarte mari. Sin. Turbină cu reacţiune; sin. (impropriu) Turbină cu repulsiune.
Exemple de turbine cu suprapresiune:
Turbină centripetă: Sin. Turbină Francis (v.).
Turbină cu aripi portante: Sin. Turbină elicoidală (v.).
Turbină Francis: Turbină cu suprapresiune folosită, în general, pentru căderi de apă mijlocii (20***400 m) şi pentru debite specifice de la normale pînă la foarte mari. Forma construcţiei turbinei depinde de rapiditate, de felul admisiunii, de tipul tubulurii de evacuare (numită aspirator), de poziţia arborelui (orizontală sau verticală), etc. Organele principale ale turbinei sînt: sistemul de aducţie, distribuitorul sau statorul, rotorul, tubulurâ de evacuare şi mecanismul de reglare.
Sistemul de aducţie e constituit, în general, de o cameră spirală racordată la conducta forţată a centralei şi care dirijează apa spre stator, pe linii de curent în formă de spirale logaritmice. Camerele spirale se construiesc din beton simplu (Ia căderi sub 15 m şi diametri relativ mici), beton armat sau blindat cu tolă (la căderi pînă la 50 m şi puteri mari), tolă sudată (la căderi pînă Ia 100---150 m) sau oţel turnat. Carcasele spirale de oţel turnat se construiesc monobloc (la dimensiuni mici) sau din 2***4 tronsoane asamblate prin flanşe (la diametri mari) şi au, ca şi camerele din tole, secţiunile transversale circulare, cari se transformă în secţiuni eliptice spre capătul spiralei. Camerele de beton au secţiunile transversale rectangulare sau trapezoidale, cu muchiile racordate; la turbinele cu arbore vertical, camerele spirale metalice se ancorează în beton pe întregul perimetru (v. fig. IX), iar ia turbinele cu arbore orizontal, carcasa spirală se reazemă pe fundaţie —- în general — numai cu partea inferioară (v. fig. X). Viteza de intrare a apei în spirală are expresia:
C.mhjVîjH. În care ^-=0,2 la camerele de oţel turnat; 0,15*--
0,17 la carcasele din tolă sudată; 0,13*--0,14 la camerele de beton simplu sau armat. Viteza maximă (la căderi peste 180 rri)
r~r4^®
IX.	Turbină Francis cu arbore vertical.
1) canneru de admisiune spirală; 2) pale statorice reglabile;
3)	rotor; 4) pală ro-torică; 5) mecanism de reglare; 6) tub de aspiraţie; 7) dispozitiv de etanşare cu labirinturi.
X.	Turbină Francis cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune spirală (secţiune axială parţială).
1) cameră de admisiune; 2) antestator; 3) pală statorică reglabilă; 4) rotor; 4a) pală rotorică; 4b)coroană de acoperire a rotorului; 4c) discul principal al rotorului; 4d) capac carenat; 4e) canal pentru egalizarea presiunii; 4f) arbore;
5)	tub de aspiraţie; 6) mecanism de reglare; 7) etanşor.
XI.	Turbină Francis cu arbore orizontal şi cu cameră de admisiune deschisă.
1) cameră de admisiune; 2) stator; 3) tub de aspiraţie cotit; 4) canal de fugă; 5) mecanismul dispozitivului de reglare; 6) semiacuplajul arborelui motor al turbinei.
XII.	Distribuitor de turbină Francis.
1) inel de reglare mobil; 2) coroană inelară fixă; 3) pală statorică reglabilă; 4) pîrghie; a) sens de deschidere; b) sens de închidere.
5
Turbină hidraulică
66
Turbina hidraulică
nu poate depăşi 12 m/s, iar viteza minimă nu poate scădea sub 3**-4 m/s.
La turbinele de mică putere (20-*-500 CP) şi de căderi sub
8	m, sistemul de aducţie e constituit dintr-o cameră de admisiune deschisă, cu pereţi de beton, de zidărie de piatră, etc. (v. fig. XI). — La turbinele de putere mică şi de căderi mijlocii (28--*50 m) se folosesc uneori camere metalice cilindrice tronconice racordate axial sau radial (la unele turbine gemene sau duble) la conducta de aducţie.
Distribuitorul (statorul) e constituit din două coroane inelare, concentrice cu rotorul, între cari sînt montate (la distanţe egale) pale reglabile, cu profil hidro-dinamic; aceste pale, numite directoare sau s t a t o-r i c e, formează între ele canale de curgere şi de dirijare a apei spre rotor (v. fig. XII). Funcţiunile distribuitorului sînt următoarele: transformarea unei părţi din energia potenţială a apei, în energie cinetică; distribuirea uniformă a debitului (pe întreaga periferie a rotorului); dirijarea vitezei absolute (c0) cu un anumit unghi de atac (oc0) (ambele variabile în raport cu sarcina turbinei); reglarea admisiunii de la poziţia, complet deschis, pînă la închiderea complet etanşă a admisiunii apei spre rotor. Palele directoare ale distribuitorului (turnate din oţel sau din bronz, uneori monobloc cu fusurile de reazem în lagăre) au profilul construit astfel, încît asigură curgerea apei cu o viteză determinată şi după o traiectorie în formă de spirală logaritmică; se folosesc diferite metode de trasare a profilului, cum sînt metodele Jukovski, Trefftz, Kârmân, Mises, E. Carafoli, etc. Numărul palelor directoare e diferit de ai palelor rotorului. Unele turbine au un antestator (v.) între dispozitivul de aducţie şi dis-	rfa
tribuitor, care e	r-M-k
format dintr-o reţea inelarădepale directoare fixe, concentrică cu reţeaua de pale sta-torice.
Rotorul e construitdindouă coroane circulare coaxiale întrecari sînt fixate palele.
Palele rotorului pot fi turnate monobloc cu coroanele (de oţel sau de bronz) sau ma-triţate (din tablă) şi solidarizate cu coroanele, prin încastrare la turnare sau prin sudare. Forma şi dimensiunile rotorului depind de rapiditatea turbinei (v. fig. XIII), iar forma palelor e determinată de profilul meridian al rotorului, de diagrama vitezelor (v. fig. XIV), etc. Dimensionarea rotorului, care se face după abace sau formule empirice (prin consideraţii de similitudine sau statistice), se bazează pe alegerea rapidităţii optime, la care trebuie să se ţină seamă de faptul că randamentul turbinei creşte cu rapiditatea (prin mărirea lăţimii canalelor rotorului,
raza hidraulică creşte şi pierderile de sarcină se micşorează), însă odată cu rapiditatea creşte şi viteza apei în rotor — deci şi pierderile de sarcină, ceea ce provoacă scăderea randamen-
XIII. Dependenţa de rapiditate a formei rotorului turbinelor Francis. a şi b) turbine lente; c şi d) turbine normale; e, f şi g) turbine rapide.
XIV. Secţiune schematică prin rotor şi triunghiurile de viteză ale unei turbine Francis.
Di şi D2) diametrul cercului median al muchiei de intrare, respectiv de ieşire a palelor; ux şi u2) vitezele periferice ale rotorului (măsurate pe cercurile cu diametrii Dj şi D2);
Ci şi c2) vitezele absolute ale apei de intrare şi de ieşire faţă de rotor; wt şi w2) vitezele relative ale apei de intrare şi de ieşire faţă de rotor; cm şi cmJ componentele
axiale ale vitezelor clf c2; cu^ şi cu^ componentele periferice ale vitezelor c1( c2(cv^=0, deoarece c2_Lu2); ai şi a2) unghiurile direcţiilor de intrare, respectiv de ieşire a vinelor de apă, cu tangentele la cercurile cu diametrii Dx şi D2; $i Şi &î) unghiurile dintre tangentele la axa profilului (la intersecţiunea acesteia cu muchiile de intrare, respectiv de ieşire ale palei)şi tangentele la cercurile cu diametrii Dt şi Da.
tului; în general, rapiditatea nu poate depăşi o anumită valoare
critică, datorită pericolului cavitatiei (n *C0,9n	), fiind limi-
s	scr
tată şi de turaţia turbinei (respectiv de viteza periferică a rotorului) care, din consideraţii de rezistenţă, nu poate depăşi 50*“60 m/s. Diametrul rotorului turbinelor de mare putere poate atinge 9 m.
Tubulurâ de evacuare, numită aspirator sau tub de aspiraţie, e constituită dintr-o conductă dreaptă (care
XV. Tipuri de aspiratoare pentru turbine cu suprapresiune. a) drept; b) tronconic; c şi d) profilat hidrodinamic;'e şi f) cu paravan de difuzare; g) cu disc de difuzare; h, i, k şi /) cotit, pentru turbine cu arbore orizontal; j) cotit, cu perete median; m, n, c şi p) cotit, pentru turbine cu arbore vertical; q) cu dispozitiv de redresare a vîrtejului. şi cu con central prelungit (pînă la rotor); r) eu. con central (hidrocon); s) răsturnat.
Turbină hidraulică
67
Turbină hidraulică
poate fi cilindrică, tronconică, iperbolică), cotită, etc. (v. fig. XV), care permite montarea turbinei deasupra nivelulu i din aval (fără pierderea corespunzătoare a căderii) sau sub acesta (la turbinele cu contrapresiune) prin transformarea energiei cinetice reziduale a apei evacuate din rotor, în energie potenţială. Aspiratorul permite de asemenea—-la turbinele cu axă orizontală — redresarea curentului de apă din direcţia orizontală spre cea verticală, sau — la turbinele cu axă verticală— de cădere mică—redresarea curentului din direcţia verticală spre cea orizontală.
Mecanismul de reglare a admisiunii cuprinde un inel coaxial cu distribuitorul şi de diametru comparabil cu al acestuia, care acţionează axurile palelor directoare prin intermediul unor pîrghii articulate, asigurînd rotirea simultană şi uniformă a palelor în jurul axelor lor de rotaţie. Inelul de reglare montat în afara carcasei (la turbinele cu carcasă spirală) e acţionat, prin două bare, fie manual (numai Ia turbinele de mică putere), fie de servomotorul comandat de regulatorul de turaţie (v. fig. XVI). La turbinele de putere mică,
XVI. Mecanismul de acţionare a inelului de reglare alunei turbine Francis.
a)	ansamblul mecanismului; b) secţiune prin axa de rotire a palei directoare; c) detaliu ; 1) inel de reglare; 2) bare de acţionare a inelului de reglare; 3) pîrghii de acţionare a palelor statorice;4) pală statorică; 5) tija servomotorului.
cu cameră deschisă, întregul mecanism de execuţie al sistemului de reglare (inelul cu pîrghiile) e situat în apă.
După rapiditate sau turaţia specifică (n ), turbinele Francis pot fi lente (40<ns<120), normale (120 <^<250), rapide (250<«/<350) şi extrarapide (350<w/<450).
După numărul rotoarelor, se deosebesc: turbine simple (cu un singur rotor), turbine duble sau gemene, turbine cu trei rotoare şi turbine cu patru rotoare. Turbinele duble au o singură cameră de admisiune, un singur distribuitor, rotorul echipat cu pale pe ambele feţe frontale şi două aspiratoare. Turbinele gemene au două rotoare simple montate pe un arbore comun, fiecare dintre ele avînd un distribuitor propriu, iar aspiratorul central comun. Construcţia cu mai multe rotoare se foloseşte pentru mărirea rapidităţii în vederea obţinerii unei turaţii suficient de mari. Rapiditatea unei turbine cu m rotoare, cari lucrează în paralel pe acelaşi arbore, e ns~Ymns (în care ns e rapiditatea unui singur rotor). Astfel de turbine cu două sau (rareori) cu mai multe rotoare se pot folosi în locul turbinelor elicoidale lente, cînd din calculul tehnic-eco-nomic rezultă că primele sînt mai avantajoase.
Se construiesc turbine Francis cu puteri uzuale cuprinse între 500 şi 200 000 CP, randamentul optim la turbinele mari atingînd 93%.. Sin. Turbină centripetă.
Turbină elicoidală: Turbină cu suprapresiune, cu curgere axială, al cărei rotor e echipat cu aripi portante, folosită în general pentru căderi mici (1---50 m) şi pentru debite specifice normale pînă la „foarte mari". Din punctul de vedere al construcţiei, turbina elicoidală se deosebeşte de turbina Francis rapidă numai prin forma rotorului.
Din punctul de vedere al admisiunii apei, turbinele elicoidale pot fi cu admisiune superioară periferică, printr-o cameră spirală, sau cu admisiune frontală printr-o conductă coaxială cu rotorul. Primele, numite şi turbine decădere, au rotorul vertical şi se folosesc pentru căderi de apă mici; turbinele cu admisiune frontală, numite şi turbine de flux, au rotorul orizontal sau înclinat şi se folosesc pentru căderi de apă foarte mici (de ex. în centrale fluviale sau în centrale cari folosesc energia mareelor).
Din punctul de vedere al rapidităţii, turbinele elicoidale pot fi lente (350<wf<600), normale (600<ns<800) şi rapide (800<n <1400).
Din punctul de vedere al reglării, se deosebesc turbine cu pale statorice şi rotorice fixe (nereglabile), turbine cu stator reglabil, turbine cu rotor reglabil (numite şi s e m i-K a p I a n) şi turbine cu dublă reglare (simultană) a palelor statorice şi rotorice (numite şi Kaplan).
Turbina elicoidală cu stator reglabil şi cu admisiune superioară periferică se deosebeşte de turbina Francis rapidă numai prin forma rotorului, a cărui construcţie se aseamănă de obicei cu cea a unei elice de navă. Celelalte organe principale, şi anume camera spirală, statorul şi aspiratorul şi sistemul de reglare a palelor statorice sînt identice
XVII. Turbină elicoidală cu stator reglabil.
1) pală statorică reglabilă; 2) pîrghia mecanismului de reglare; 3) inel de reglare; 4) pală rotorică fixă; 5) butuc; 6) capac carenat; 7) arbore; 8) aspirator; 9) suport; 10) cameră de admisiune deschisă.
cu cele ale turbinelor Francis. Numărul şi forma palelor depind de tipul constructiv al turbinei. La turbina elicoidală uzuală (de construcţie asemănătoare cu cea a turbinei Kaplan) rotorul are 3***6 pale cu'suprafaţa portantă mare, dispuse radiaj-orto-
Turbină hidraulica
68
Turbină hidraulică
XVIII. Rotorul turbinei elicoidale tip Bell.
cu pale cu pas fiind asamblate cu spre deosebire de cele
gonal sau radial-înclinat (faţă de axa turbinei) şi fixate rigid pe butuc (v. fig. XVII).	'
Curba randamentului tn funcţiune de sarcină are forma unei parabole ascuţite avînd maximul la circa (0,75’"0,95)-Nmax.
Din această categorie fac parte:
Turbina tip Bell (v. fig. XVIII), care are rotorul echipat în general cu două pale elicoidale solidare pe o lungime mare cu butucul şi turnate monobloc cu acesta; turbina tip Lawaczek, care are rotorul echipat cu 10***12 pale trapezoidale, fixate pe butuc şi dispuse oblic faţă de axa turbinei; turbina tip Sokolov, construită în întregime din lemn şi folosită în micro-centrale pentru căderi de 1,5-'-6 m, pentru puteri de 1,5***100 kW.
Turbina el ic o i d a I â cu rotor reglabil are palele statorului fixe (reglarea debitului obţinîndu-se cu ajutorul unei valve dispuse la intrarea în camera de admisiune) şi rotorul echipat variabil, cari se pot roti în serviciu butucul prin pivoturi. Palele rotorice ale rotoarelor de la turbinele cu pale fixe, nu se mai acoperă văzute în plan (ne-maiformînd celule propriu-zise). Sin. Turbină semi-Kaplan.
Turbina e I i c o i-d a l a dublu reglabila are palele statorului reglabile şi rotorul echipat cu 3***6 pale elicoidale (numărul de pale scăzînd cu ns, a roti
în serviciu, fiind asamblate prin pivoturi cu butucul.
Mişcarea palelor în jurul pivoturilor e acţionată de un mecanism stereomecanic, dispus în interiorul butucului (v. fig. XIX) şi comandat de regulatorul automat al turbinei; palele rotorului pot fi acţionate, fie de servomotorul care acţionează şi palele statorice, fie de un alt servomotor (în general cu comandă hidromecanică), montat în butucul rotorului (mult mai gros
decît la turbinele elicoidale cu palele rotorice nereglabile), în ambele cazuri, reglarea e comandată de un singur regulator (v. fig—XX). Dependenţa dintre rotirea palelor directoare şi rotirea palelor rotorice se obţine cu ajutorul unui mecanism cu camă acţionat automat (sau manual).
Capota butucului are profil hidrodinamic, pentru a micşora rezistenţa la curgere a apei şi pentru a evita cavitaţia, Dimensiunile principale ale rotorului se determină prin consideraţii de similitudine sau statistice, sau după abace experimentale; numărul de pale depinde de rapiditatea turbinei (numărul lor scade cu creşterea turaţiei, respectiv a rapidităţii).
Randamentul turbinei dublu reglabile se apropie de randamentul optim al turbinelor Pelton, atingînd valoarea-de 0,91 ;
turbina funcţionează cu randament practic constant pe un domeniu cuprins între 0,3 şi 0,95 Nmax (v. fig. XXI).
creşterea rapidităţii, turbinei) cari se pot
XIX. Rotorul unei turbine elicoidale dublu reglabile.
1) pală; 2) pivot; 3) butuc; 4) capac care-nat; 5) arbore; 6) mecanism de reglare.
XX. Regulator automat de turaţie (dublu, isodrom) al unei turbine elicoidale-Kaplan.
1) rotor; 2) stator; 3) pendul tahimetric; 4) releu; 5) sertarul statorului; 6) sertarul rotorului; 7) servomotorul statorului; 8) servomotorul rotorului; 9) inel de acţionare a palelor directoare; 10) bară de transmisiune; 11, 12, 13) came; 14, 15) cataracte ale sistemului de compensare isodromă pentru stator; 16, 17) cataracte ale sistemului de compensare isodromă pentru rotor; 18) pompa principală de ulei; 19) acumulator pneumohidraulic; 20) sezisor al nivelului de apă din imontele centralei; 21) sensul de circulare a uleiului din circuitul de comandă.
Alte avantaje ale turbinei cu pale reglabile consistă în posibilitatea supraîncărcării la sarcini de 115***120% prin supradeschiderea palelor rotorului, cum şi în transportul uşor, datorită construcţiei rotorului din piese demontabile. Dezavantajele consistă în: cavitaţia provocată de încărcarea mare a palelor, cu suprafeţe foarte mici; preţ mare, astfel că nu pot fi folosite raţional decît în uzine cu număr mic de unităţi, cari lucrează şi la sarcini reduse cu utilizarea totală a debitului de apă (în uzine de mare putere,, cu multe unităţi, e raţională folosirea de turbine, cu rotor reglabil sau dublu reglabile, numai pentru acoperirea vîrfurilor de sarcină, sarcina de bază putînd fi preluată de turbine nereglabile). Sin. Turbină Kapjan.
100%N
XXI. Curbele randamentului turbinei hidraulice în funcţiune de sarcină şi de tipul turbinei. tj) randament; N) sarcină; 1) turbină elicoidală cu stator reglabil; 2) turbină Francis; 3) turbină Pelton; 4) turbină Kaplan.
Turbină pneumatică
69
Turbină pneumatică
Ţurbino de flux cu admisiune frontală e un tip special de turbină elicoidală care antrenează un generator electric dispus axial-frontal sau concentric la periferia rotorului, formînd un agregat monobloc,	12
cu carcasă unică (v. fjg. XXII). Conducta de aducţie, carcasa agregatului şi tubul de aspiraţie formează
o	conductă continuă amonte-a val a barajului. Turbina funcţionează înecat (v. fig. XXIII) şi e folosită în centrale fluviale.
Un exemplu de turbină el icoidală de flux e turbina axial-concentrică, al cărei rotor constituie, împreună cu rotorul generatorului electric (concentriccu acesta), un agregat monobloc, montat într-o singură carcasă. Turbina poate fi cu stator reglabil sau cu dublă reglare. Avantajul acestor turbine consistă
Turbină semi-Kaplan:	Sin.	Turbină	eli-
coidală cu rotor reglabil (v.).
Turbină de egală presiune:	Sin.	Turbină
•cu echipresiune (v.).
i
XXII. Turbină de flux.
1) pale rotorice reglabile; 2) butuc; 3) capac care-nat; 4) mecanism de reglare; 5) servomotorul mecanismului de reglare; 6) generator electric; 7) ventilator; 8) lagăre; 9) pală statorică fixă; 10) capac carenat; 11) pală antestatorică; 12) carcasă.
XXIII. Dispoziţia unei turbine de flux într-o centrală fluvială.
1) baraj deversor; 2) grătar cu curăţitor mecanic; 3) stavilă de admisiune;
4)	conductă de aducţie; 5) turbină; 6) aspirator; 7) stavilă aval; 8) pod rulant; 9) clapetă automată; 10) servomotor; 11) galerii pentru deservirea centralei.
în randamentul lor, care e superior randamentului celor elicoidale normale, şi în preţul lor de cost mai mic.
Fig. XXIV reprezintă o turbină axial-concentrică, al cărei rotor e echipat cu palele fixe 1, montate în buceaua 2, susţinută de lagărele 3 concentrice cu arborele fix 4 al turbinei; rotorul generatorului electric 5 constituie coronamentul exterior al palelor rotorului. Turbina şi generatorul sînt montate în carcasa comună 6, formată din mai multe tronsoane, constituind un segment din conducta amonte-aval a barajului. Palele statorice, reglabile, sînt fixate prin pivoturi între carcasă şi capota carenată 7 â arborelui; în interiorul capotei sînt dispuse mecanismul de reglare 8 şi servomotorul 9. Interstiţii le dintre rotorul electric şi carcasă, respectivdintre buceaua2 a rotorului turbinei şi capota 7, sînt etanşate prin dispozitivele cu labirint 10 şi 11 în cari se introduce aer comprimat.
Turbină Kaplan:	Sin. Turbină elicoidală dublu
reglabilă (v.).
XXIV. Turbină axial-concentrică (P-12 700 kW; H=11,87 m).
1) pală rotorită; 2) bucea; 3) lagăre; 4) arboreî 5) rotorul generatorului electric; 6) carcasă; 7) capotă carenată; 8) mecanism de reglare a palelor statorice; 9) servomotor; 10 şi 11) etanşoare cu labirint; 12) pală statorică;
13) pală antestatorică.
î. Turbina pneumatica. M?.: Turbină care transformă energia elastică a aerului comprimat (rece) în energie stereomecanică. Agentul motor (aer comprimat de obicei la presiunea de 6”'7 at) e alimentat de o reţea pneumatică şi expandează în turbină pînă aproape de presiunea atmosferică (1,1 •••1,2 at), Constructiv, turbinele pneumatice diferă după scopul în care sînt folosite, însă în general sînt caracterizate prin dimensiuni mici şi construcţie compactă.
Statorul se compune, în general, dintr-un disc (de metal alb sau de fontă), în care unu sau mai multe ajutaje sînt dispuse pe un cerc periferic, şî turnate monobloc cu discul, axa ajutajelor fiind înclinată sub un unghi de 17---200 faţă de planul discului (v. fig. /); uneori, ajutajele statorului sînt turnate monobloc cu carcasa.
Rotorul (în general de duralumin) e monobloc cu arborele şi cu paletele.
Carcasa (de fontă sau de metal alb) are forma unui corp de revoluţie (aproape cilindric) şi e, în general, comună pentru turbină şi pentru maşina antrenată. La partea dinspre admisiune, carcasa are un capac echipat cu un robinet de admisiune, la care se racordează conducta de alimentare cu aer comprimat. La partea dinspre evacuarea turbinei, carcasa are fante, pentru ieşirea aerului din turbină.
La turbinele pneumatice folosite pentru acţionarea ventilatoarelor de mină (pentru aerisirea abatajelor), rotorul turbinei e concentric cu cel al ventilatorului (v. fig. II). Palele rotorice ale ventilatorului (în general de aluminiu) au la periferie un bandaj de oţel, în care sînt fixate paletele rotorice ale turbinei. Statorul se compune din unu sau din mai multe
/. Secţiune cilindrică prin paletajul statoric şi rotoric al unei turbine pneumatice.
1) stator; 2) rotor; 3) ajutaj; 4) paletă rotorică; t) pasul paletelor rotorice; b) lăţimea paletelor (5=1,25 t); 8) inter-stiţiul dintre stator şi rotor (8=0,1 mm)
Turbină termică
70
Turbină termică
ajutaje înclinate în plan vertical cu un unghi de circa 10°, iar în plan orizontal, cu un unghi de circa 17°. Aerul expandat în rotor e evacuat printr-o conductă specială în conducta de ventilaţie, în sensul curentului de aer de ventilaţie.
//. Ventilator axial antrenat de o turbină pneumatică.
1) conductă de ventilaţie; 2) rotorul compresorului; 3) capac carenat; 4) bandaj; 5) paleta rotorică a turbinei; 6) carcasa turbinei; 7) ajutaj; 8) direcţia curentului de aer.	*
Turbinele pneumatice, cari se construiesc pentru turaţii înalte (10000•••80 000 rot/min) şi puteri mici (•< 1 CP), sînt de obicei unietajate, cu una sau cu două trepte de viteză (v. fig. III). Randamentul turbinelor pneumatice e de circa 0,2“*0,5 şi depinde de puterea acestora.
///. Agregat turbină pneumatică (cu trepte de viteză) — maşină de rectificat (iV=0,5 CP; « — 38 000 rot/min). i) stator; 2) rotor; 3) carcasă; 4) palete redresoare; 5) capac; 6) conductă de admisiune; 7) i agăr cu rulmenţi; 8) arborele agregatului maşină de rectifi-cat-turbină.
Avantajul turbinelor pneumatice, în raport cu motoarele electrice alimentate cu curent de înaltă frecvenţă (în locul cărora sînt folosite uneori la acţionarea anumitor scule pe maşini-unelte portative sau la antrenarea directă a arborilor maşinilor de rectificat), consistă în faptul că funcţionează timp îndelungat fără să se încălzească, nefiind necesare măsuri speciale de răcire; dezavantajul consistă în faptul că nu pot păstra turaţia constantă la variaţii de sarcină.
i.	Turbina termica. Mş.: Turbinăcaretransformă în energie stereomecanică (livrată la acuplajul rotorului) energia elastică a unui fluid compresibil încălzit la temperatură înaltă după comprimare prealabilă. Echivalentul mecanic al căderii de
entalpie a agentului motor (de la presiunea şi temperatura corespunzătoare secţiunii de admisiune în turbină la o presiune şi temperatură mai joase, corespunzătoare secţiunii de evacuare) afectate de coeficientul de utilizare al acestuia (randamentul intern al turbinei) reprezintă lucrul mecanic s p e c i f i c (exprimat în kgm/kg agent motor) exercitat de agentul motor asupra rotorului turbinei.
Căderea de entalpie disponibilă a turbinei termice depinde de presiunea şi de temperatura agentului motor la începutul evoluţiei în turbină şi de presiunea spaţiului în care e evacuat agentul motor uzat (care poate fi superioară presiunii atmosferice, aproximativ egală cu aceasta sau vid). Evoluţia agentului motor în turbină poate fi considerată o detentă adiabatică uni- sau multietajată, care se produce fie numai în statorul turbinei (la turbinele cu echipresiune), fie parţial în stator şi restul în rotor (la turbinele cu suprapresjune), fie numai în rotor (la unele turbine fără stator). — în stator, detenta adiabatică a agentului motor de la presiunea şi temperatura iniţiale (p0, t0) pînă la contrapresiune şi temperatură mai joase (p± şi ^) are ca urmare creşterea corespunzătoare a vitezei de curgere (deci a energiei cinetice) în conformitate cu legea de conservare a energiei (aplicată evoluţiei adiabatice a unităţii de masă a agentului motor) exprimată prin relaţia:
A
(1)	'o-*i= 27
în care i (kcal/kg) e entalpia agentului motor, c(m/s) e viteza absolută de curgere a acestuia, A e echivalentul în căldură a! lucrului mecanic, iar 0 şi 1 sînt indici corespunzători intrării şi ieşirii din stator. — în rotor, direcţia vinelor de agent motor, imprimată de stator, e deviată, iar viteza relativă de curgere
. Reprezentarea grafică a forţelor		0		■/F*P
exercitate de agentul motor asupra	k K			
paletelor rotorice ale unei turbine		jM2		
termice. F0) forţa datorită devierii vinei de	mw/j						
agent motor; Fr) forţa datorită			■—jf	n3X
accelerării vinei de agent motor;
R) forţa rezultantă (R=Fa-\-Fr)i Rax) proiecţia axială a forţei R; Fj^p) forţa determinată de diferenţa de presiune a agentului motor pe cele două suprafeţe frontale ale coroanei de palete rotorice; F) forţa rezultantă pe paletele rotorice; Fu) proiecţia forţei F pe direcţia vitezei periferice a rotorului; Fax) proiecţia axială a forţei F; mwlt mw'2, mwţ) impulsurile corespunzătoare vitezelor W! (viteza relativă de intrare a agentului motor în rotor), w'2 (viteza relativă de ieşire â vinei de agent motor deviate de paletele rotorice), Wg [creşterea vitezei relative de ieşire w'2, datorită expandării agentului motor în rotor (wg-f w£=w2)], m fiind debitul masic de agent motor; 3x- @2) unghiurile vitezelor şi w2 cu planul rotorului.
a agentului motor (faţă de pereţii paletelor) poate să crească (datorită detentei în continuare, de la presiunea px pînă la o presiune mai joasă p2); ca urmare, pe intradosul paletelor rotorice se exercită în direcţia vitezei periferice forţa (v. fig. /):
	G, Gs	
(2)	Fu= -f (‘U-*2«)= —	■ (c1 cos 0^—c2 cos a2)
sau		
	G Gs	
(3)	Fu= -f(wU + w2,i)= —	(w1 cos Pi+Wacos p,),
unde Gs (kg/s) e debitul de agent motor consumat de turbină într-o secundă, c^u , w^u şi c2u , wlu sînt componentele după direcţia vitezei periferice ale vitezelor cx , c% şi w11 w2 , otj şi (32 sînt elemente geometrice ale reţelelor de palete statorice şi rotorice, determinate după criterii constructive, iar oc2 şi
Turbină termică
71
Turbină termică
sînt elemente geometrice ale paletării, determinate de diagramele de viteză (v. fig. //).
Momentul de rotire exercitat de agentul motor asupra paletajului rotoric se poate exprima prin ecuaţia generală a turbomaşrnilor:
Q
(4)	M=	~
în care r e distanţa dintre celula rotorică (dintre două palete alăturate) şi axa turbinei. La turbinele axiale r^r^—r, iar momentul are expresia:
(40	j Kou~o2u).
Obţinerea energiei cinetice din diferenţa de entalpie disponibilă, cum şi obţinerea cuplului motor la arborele turbinei, se produc cu pierderi externe şi cu pierderi interne.
Pierderile externe sînt:	pier-
deri de entalpie către mediul exterior, prin radiaţie şi conduc-ţie; pierderi mecanice, datorite puterii consumate pentru antrenarea instalaţiilor auxiliare (pompa principală de ulei, regulatorul de turaţie) şi frecării arborelui în paliere; pierderi de agent motor, prin etanşoarele in-terstiţiilor radiale dintre rotor şi carcasă. — Pierderile interne, cari sînt pierderi ale transformărilor energetice şi alte pierderi (pierderi prin frecare şi ventilaţie şi pierderi de agent motor între etajele turbinei), constituie diferenţa dintre căderea de entalpie a aburului introdus în turbină în unitatea de timp şi echivalentul în căldură al lucrului mecanic intern, efectuat de turbină în unitatea de timp.
Principalele criterii de clasificare a turbinelor termice (cu gaze şi cu vapori) sînt următoarele: modul în care se realizează aportul de căldură în motor; modul de repartiţie a detentei agentului motor între stator şi rotor; modul în care se produce detenta adiabatică (uni- sau multietajată) sau se utilizează energia cinetică obţinută în stator (în una sau în mai multe trepte de viteză) ; natura agentului de lucru.
După modul în care se realizează aportul de căldură în motor, se deosebesc turbine cu combustie internă şi turbine cu aport extern de căldură.
Turbină cu combustie internă: Turbină termică în care agentul motor (care circulă în circuit deschis prin instalaţia turbinei) e constituit de gazele de combustie generate într-o cameră de ardere „organic legată de turbina propriu-zisă (în care se produce transformarea energiei elastice a agentului motor, în energie stereomecanică).
La aceste turbine, spre deosebire de modul de lucru al motorului cu piston, compresiunea prealabilă se realizează —
în general — într-o maşină separată (un compresor cu rotor sau cu corpuri rotitoare) care constituie împreună cu turbina pro-priu-zisă un agregat.
Turbină cu aport extern de căldură: Turbină termică în care agentul motor (care circulă, de obicei, în circuit închis, prin instalaţia turbinei) e constituit fie de un gaz oarecare (în general aerul atmosferic), fie de vapori (în general abur şi, rareori, vapori de mercur sau de difenileter). Agentul motor e comprimat de un compresor (v. Turbină cu gaze în circuit închis) sau de o pompă, iar încălzirea se obţine într-o instalaţie specială (separată de turbină) constituită, în general, dintr-un schimbător de căldură (cu suprafaţă de separaţie) prin al cărui sistem tubular circulă de o parte fluidul care va constitui agentul motor al turbinei şi de cealaltă parte, un mediu încălzitor oarecare (gaz de ardere, vapori saturaţi, mediul de răcire al unui reactor nuclear, etc.).
După modul de repartiţie a detentei agentului motor între stator şi rotor, se deosebesc turbine cu echipresiune şi turbine cu suprapresiune.
Turbină cu acţiune: Sin. Turbină cu echipresiune.
Turbină cu echipresiune:	Turbină termică
în care diferenţa de entalpie disponibilă a agentului motor e folosită în întregime în stator, pentru producerea de energie cinetică (adică pentru accelerarea vinelor de agent motor). Forţa care se exercită pe paletajul rotoric şi care produce cuplul motor e generată excluziv prin devierea vinelor de agent motor în reţeaua cilindrică de canale curbe, constituite între paletele rotorice. Presiunea agentului motor înainte şi după trecerea prin coloana de palete rotorice e aceeaşi şi egală cu presiunea la ieşirea din stator, iar viteza relativă
III. Reprezentarea schemat că a unui etaj de turbină termică axială, cu echipresiune.
o) secţiune axială prin paletaj; b) secţiune cilindrică şi triunghurile de viteză; c) diagrama vitezelor şi a mărimilor de stare tn funcţiune de drumul parcurs de agentul motor prin paletajul statoric şi rotoric; 1) coroană statorică; 2) coroană rotorică; c0) viteza de intrare a gazelor în ajutaje; cx şi c,) vitezele absolute de intrare şi de ieşire din rotor; şi wt) vitezele relative de intrare şi de ieşire din rotor; u) viteza periferică a rotorului; ax) unghiul de înclinare al ajutajelor; şi @2) unghiurile vitezelor relative Wj şi wa cu direcţia vitezei periferice u; <xa) unghiul vitezei absolute ca cu direcţia vitezei periferice u; p0 şi /0) presiunea şi entalpia gazelor la intrarea în ajutaje; pt şi iv ps şi /a) presiunea şi entalpia gazelor la intrarea, respectiv la ieşirea din rotor.
teoretică a vinelor de agent motor în secţiunea de ieşire din reţeaua de palete rotorice e egală cu viteza din secţiunea de intrare (în realitate, datorită pierderilor din reţea, viteza la ieşire e mai mică decît la intrare) (v. fig. III şi IV).
II. Secţiune cilindrică prin paletaj şi triunghiurile vitezelor unui etaj de turbină termică, axială, cu suprapresiune.
1) paletă directoare; 2) paletă rotorică; p0 şi /'„) presiunea şi entalpia la intrarea în etaj; pt ş; /j) presiunea şi entalpia după expandarea în aju. taje; p2 şi /2) presiunea şi entalpia după expandarea în rotor; Cj şi ca) vitezele absolute de intrare şi de ieşire faţă de rotor; Wi şi w2) vitezele relative de intrare şi de ieşire faţă de rotor; u) viteza periferică a rotorului.
Turbină termică
72
Turbină termică
Paletele rotorice sînt profilate astfel, încît lăţimea canalului format între un extrados şi un intrados a două palete
IV. Triunghiul vitezelor, într-un etaj axial de turbină cu echipresiune. ocj) unghiul de înclinare a axei ajutajului pe planul perpendicular pe axa rotorului; cc2) unghiul vitezei absolute c2, cu planul perpendicular pe axa rotorului; junghiul vitezei relative wx cu viteza periferică u; $2) unghiul de înclinare a muchiei de ieşire a paletei rotorice; c* şi c2) vitezele absolute de intrare şi ieşire faţă de rotor; vvx şi w2) vitezele relative de intrare şi ieşire faţă de rotor; u) viteza periferică a rotorului; ci0 şi cg0) componentele axiale ale vitezelor cx şi c2; c u şi c u) componentele după direcţia vitezei periferice ale vitezelor cx şi c2; w u şi w y) componentele după direcţia vitezei periferice ale vitezelor Wj şi w2.
succesive să fie aproximativ constantă, într-o secţiune cilindrică oarecare prin reţea (v. fig. V); înălţimea părţii active a pale-
7. Profilul unei palete rotorice de echipresiune. b0) lăţimea teoretică a paletei; b) lăţimea reală a paletei; e) lăţimea normală a secţiunii de ieşire; rx) raza intradosului, rx = b j (cos $i + cos 3_>); r2) raza extradosului; t) pasul reţelei de palete, t = (0,7*“0,9) rl-, s) grosimea muchiei de ieşire; 3i) unghiul de înclinare a muchiei de intrare; 32) unghiul de înclinare a muchiei de ieşire.
telor creşte în conformitate cu ecuaţia continuităţii de-a lungul traseului de curgere (de la muchia de atac la cea de fugă), pentru a urmări reducerea vitezei de curgere a agentului motor şi creşterea volumului specific (datorită încălzirii agentului motor prin înmagazinarea echivalentului caloric al pierderilor din paletajul rotoric).
Randamentul periferic al etajului de echipresiune are expres ia generală;
(5) (%)ri
_2 u
'\n~v2u
cp cos
ai_
cu f \ cos
în care ^o2—[x2c| (indicele pr indicînd etajul precedent, iar fi ind un coeficient de utilizare a energiei cinetice).
Pentru
(5')	*1,=2 (l +* (cos *i- £) ^ < K)rec:
unde cp— — =0,93-*-0,97 e un coeficient de reducere a vitezei în coroana statorică.
Fig. VI reprezintă curba teoretică şi curba reală	J
pentru o reţea de palete directoare şi rotorice date: curba
reală se găseşte sub curba teoretică, deoarece valoarea lui scade, la abaterea valorii vitezei de la cea corespunzătoare regimului de calcul, datorită şocurilor la intrare. Randamentul periferic maxim, care are valori cuprinse între 0,80 şi 0,84, se obţine pentru (Wci)opt = 0,5 cos 04 =
=0,43 •••0,47 (valorile uzuale ale unghiului de înclinare al ajutajelor ax fiind cuprins între 12°şi 20° — la turbinele cu abur — şi între 16° şi 20°
— la turbinele cu gaze).
Randamentul infern al etajului, ţinînd seamă numai de pierderile prin frecare şi ventilaţie (celelalte pierderi fiind neglijabile la turbinele cu echipresiune), se exprimă prin relaţia;
(6)
VI. Diagrama variaţiei randamentului periferic al turbinei cu echipresiune în funcţiune de raportul ufcx. y)u) randamentul periferic; 1) curba teoretică; 2) curba reală.
v»=
f
(?)
e coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilaţie (v. fig, VII),
Puterea maximă a turbinei , respectiv a unui etajai turbinei, se obţine pentru u\cx—2 cos ccj/3.
. Ca turbine cu echipresiune se construiesc, în general, turbinele cu abur (unietajate, cu trepte de viteză sau cu trepte de presiune); turbinele cu gaze se execută rareori ca turbine cu echipresiune. Turbinele cu abur cu echipresiune unietajate şi etajul de reglare al turbinelor multieta-jate au de obicei o admisiune parţială, datorită secţiunii mici necesare pentru trecerea aburului prin stator (determinată de presiunea înaltă a aburului sau de debitul mic, limitat de puterea dată a turbinei).
Turbina termică funcţionează numai excepţional cu echipresiune pură, chiar dacă la regimul de calcul ea a fost proiectată pentru funcţionarea cu echipresiune, deoarece la abaterea de la acest regim (de ex.; variaţia sarcinii, schimbarea valorilor iniţiale ale mărimilor de stare, etc.) apare în reţeaua de palete rotorice un mic grad dq suprapresiune. Sin. Turbină cu acţiune.
Turbină cu reacţiune: Sin. Turbină cu suprapresiune (v.).
Turbină cu suprapresiune: Turbină termică în care numai o fracţiune din diferenţa de entalpie disponibilă a agentului motor e utilizată în stator, pentru producerea_de
VII. Reprezentarea grafică a randamentului în funcţiune de raportul u/cx la un etaj de turbină cu echipresiune.
7)u) randament periferic; 73/) randament intern; ţfv) coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilaţie.
Turbină termică
73
Turbină termică
energie cinetică, restul diferenţei de entalpie fiind utilizat în rotor pentru producerea directă a cuplului rotor (prin expan-;darea în continuare a agentului termic în canalele rotorice). Viteza agentului motor la ieşirea din stator are expresia:
ci=9i [d-pn + ^v)2]1/2.
Presiunea^ a agentului motor la intrarea în reţeaua de palete rotorice e mai înaltă decît presiunea ^>2 la ieşire (v. fig. V///),
VIII. Reprezentare schematică a unui etaj de turbină termică axială cu suprapresiune, a) secţiune axială prin paletaj; b) secţiune cilindrică şi triunghiurile de viteză; c) diagrama vitezelor şi a mărimilor de stare în funcţiune de drumul parcurs de agentul motor prin paletajul statoric şi rotoric; 1) coroană statorică; 2) coroană rotorică; c) viteza de intrare a agentului motor în coroana statorică; hst) căderea de entalpie în stator; hrot) căderea de entalpie în rotor.
iar viteza relativă a vinelor de abur în secţiunea de ieşire a canalelor rotorice e mai mare sau cel puţin egală cu viteza în secţiunea de intrare:
■	r'2^
t/2“=V2
P^o+Ok O1
în care ph0=hrot e căderea de entalpie în reţeaua de palete rotorice, h0=hst+hrot e căderea de entalpie la dispoziţia turbinei (respectiva etajului), 0<p^0,5 e gradul de suprapresiune (numit şi grad de reacţiune) cu care funcţionează etajul, iar <^2=0,95 şi ^1=0,94—0,08 p sînt coeficienţii de pierderi. Turbinele cari funcţionează cu grade de suprapresiune p<0,15 sînt considerate turbine cu echipresiune (specificîndu-se gradul de suprapresiune cu care funcţionează),
1/2
Paletele rotorice au profil aerodinamic (v. fig. IX), iar pentru p=0,5, paletele statorice şi cele rotorice au profiluri identice.
Randamentul periferic al etajului se poate exprima prin relaţia:
T)*=2	|?i	tos	«il/l-p+(9»prctpr)itâ,+
+ ^cosP2]/p+(igî-)2-^],
valoarea maximă a acestuia (cînd 0<p<0,5) obţinîndu-se pentru
COS 0CJ
< cos i) opt la turbinele cu
şi avînd valori cuprinse—la turbinele cu abur între 0,8 şi 0,88 (pentru p=0,5), iar la turbinele cu gaze (pentru gradele uzuale de suprapresiune p=0,3 • • • 0,5 vu pentru unghiuri de înclinare a vinelor 0,8 de agent motor dirijate de paletajul sta- Qjg toric 0^=20 •• *45°) între 0,5^ şi 0,8 Om (v.fig. X). în general, randamentul perife- 0,2 ric maxim al etajului cu suprapresiune e superior celui al etajului cu echipresiune datorită vitezei relative mici a agentului motor la intrarea în reţeaua de palete rotorice, unghiului mai mic de deviere a aburului şi profilului aerodinamic al paletelor.
Randamentul intern al etajului cu suprapresiune, ţinînd seamă numai de pierderile interstiţiale (pierderile prin frecare fiind, în general, neglijabile), se exprimă prin relaţia:
(8)	^%-^sc	■
în care ?j.f=/(Wci) e coeficientul de pierderi interstiţiale (de agent motor), a cărui valoare creşte cu micşorarea înălţimii paletelor, cu creşterea intersti-ţiilor radiale, şi cu căderile de presiune în stator si în rotor (v. fig. XI).
Pentru un acelaşi unghi de înclinare a» şi o aceeaşi viteză
u Ci
X, Diagramele randamentului periferic în funcţiune de raportul u/c1( pentru diferite valori ale gradului de reacţiune p la un etaj de turbină cu gaze.
7\u) randamentul periferic; 1) pentru p=0 şi 1 ;	3)	pentru
CşO a CjCJ '
=0,8; 2) pentru p=0,3 si — =
cxo
p=0,5 şi —=1,2. Ci o
IX. Profiluri de palete de suprapresiune cu gradul de reacţiune p=0,5. b) lăţimea reţelei; r, rx şi r2) razele de construcţie ale profilului; t) pasul reţelei; ®i) unghiul de înclinare a muchiei de ieşire; a2) unghiul de înclinare a muchiei de intrare; f^) unghiul tangentei la extrados prin muchia de intrare a paletei (3i=aa).
deoarece, la aceste grade mici de suprapresiune, construcţia rotorului şi a statorului păstrează caracteristicile turbinelor cu echipresiune.
periferică a rotorului, etajul cu suprapresiune (la p=0,5) utilizează o cădere de entalpie aproximativ de două ori mai mică decît un etaj cu echipresiune (de unde rezultă numărul relativ mare al etajelor turbinelor multietajate cu suprapresiune).
Etajele cu suprapresiune sînt totdeauna cu admisiune totală, deoarece diferenţa dintre presiunile agentului motor de la intrarea şi de ia ieşirea din reţeaua de palete rotorice ar
XL Reprezentarea grafică a randamentului în funcţiune de raportul u/ci la un etaj de turbină cu suprapresiune.
7]u) randamentul periferic; yj/) randamentul intern; £sc) coeficientul de pierderi interstiţiale (de agent motor).
Turbină termică
74
Turbină termică
cauza pierderi inadmisible, la admisiune parţială (agentul motor ar trece nedirijat prin reţeaua de palete rotorice, în dreptul sectoarelor fără ajutaje). Uneori se construiesc şi etaje cu grad de suprapresiune egal cu unitatea (aşa-numitele turbine fârâ stator).
O	caracteristică importantă a turbinei cu suprapresiune e împingerea axiala, dirijată de la înalta către joasa presiune, datorită diferenţei dintre presiunile agentului motor la intrarea şi la ieşirea din rotor. Această forţă axială e preluată, în general, de lagărul axial al turbinei, de presiunea axială de sens contrar exercitată de agentul motor pe etanşorul de înaltă presiune — şi la unele turbine de o tobă sau un disc de echilibrare (solidar cu rotorul); la turbinele multietajate cu mai multe corpuri, echilibrarea forţei axiale se poate obţine prin schimbarea sensului de curgere a agentului motor la trecerea dintr-un corp în celălalt şi prin dublul flux; la turbinele cu gaze, echilibrarea împingerii axiale a agentului motor asupra rotorului se echilibrează de obicei prin contraîmpingerea axială a aerului din rotocompresorui antrenat direct de turbină.
Turbinele cu suprapresiune sînt mai potrivite (teoretic) pentru presiuni relativ joase şi debite mari, la cari paletele avînd înălţimea relativ mare, pierderile interstiţiale sînt mici şi randamentul intern e mare (în fapt se folosesc etaje cu suprapresiune şi la presiuni înalte). Turbinele cu gaze se construiesc numai ca turbine cu suprapresiune. Sin. Turbină cu reacţiune.
După modul în care se produce detenta adiabatică în turbină, se deosebesc: turbine uni-etajate (cu un etaj de presiune şi cu o treaptă de viteză), turbine cu un etaj de presiune şi cu trepte de viteză (numite pe scurt turbine cu trepte de viteză) şi turbine multietajate, cu trepte de presiune.
Turbină unietajată:	Turbină termică în care
căderea de entalpie disponibilă e utilizată într-un singur etaj de presiune (expansiunea adiabatică producîndu-se într-o singură coroană statorică) şi o singură treaptă de viteză (impulsul vinelor de agent motor exercitîndw-se pe o singură coroană rotorică) pentru producerea de energie stereomecanică. Sin. Turbină cu un etaj de presiune.
Turbină cu un etaj de presiune: Sin. Turbină unietajată (v.).
Turbină cu trepte de presiune: Sin. Turbină multietajată (v.).
Turbină cu trepte de viteză: Turbină termică cu echipresiune, în care diferenţa disponibilă de entalpie a agentului motor e utilizată într-o singură coroană statorică pentru producerea de energie cinetică transformată apoi, frac-ţionat, în energie stereomecanică, în două (sau rareori în trei) coroane de palete rotorice.
Agentul motor expandat în coroana statorică e dirijat într-o primă coroană de palete rotorice în care — prin devierea vinelor de agent motor — se generează forţele cari exercită cuplul motor asupra rotorului. Deoarece viteza periferică a rotorului e mică în raport cu viteza absolută a agentului motor la ieşirea din stator, agentul motor are încă destulă energie cinetică remanentă la ieşirea din prima coroană de palete rotorice şi poate fi redresat (aproximativ după direcţii paralele cu axele canalelor statorice) într-o coroană de palete fixe, fiind dirijat spre o a doua coroană de palete rotorice (v. fig. Xil şi X///); dacă la ieşirea din această a doua coroană rotorică, agentul motor mai are încă energie cinetică remanentă destul de mare (posibil cînd turaţia rotorului e joasă şi diferenţa disponibilă de entalpie a agentului motor e mare) pentru a mai putea produce lucru mecanic periferic, rotorul mai are şi o a treia coroană de palete active precedată de o coroană de palete redresoare.
Ansamblul constituit de o coroană de palete rotorice şi o coroană de palete redresoare formează o treaptă de viteză a turbinei . Paletelero-	|c°
torice ale treptelor de viteză se dispun, de obicei, pe un singur disc. în general, se uti-lizează cel mult trei trepte de viteză, deoarece randamentul turbinei scade cu creşterea numărului de trepte (datorită pierderilor suplementa-re în fiecaretreap-tă), astfel încît contribuţia ultimei trepte la producerea cuplului motor poate deveni nulă sau chiar negativă.
Forţa periferică totală e constituită din suma forţelor periferice cari acţionează asupra fiecăreia dintre coroanele de palete rotorice.
XII.
Secţiune cilindrică schematică prin paletajul une turbine termice cu trepte de viteză.
1) coroană statorică; 2) prima coroană de palete rotorice; 3) coroană redresoare; 4) a doua coroană de palete rotorice.
XIII. Triunghiurile de viteză ale unei turbine cu două trepte de viteză, c1( c8) vitezele absolute de intrare şi de ieşire din prima coroană de palete rotorice; Wj şi w2) vitezele relative de intrare şi de ieşire din prima treaptă; u) viteza periferică; ax) unghiul de înclinare a ajutajelor; a2) unghiul vitezei absolute de ieşire cu direcţia vitezei periferice; (3i, 3a) unghiurile vitezelor relative vvx şi w2 cu direcţia vitezei periferice; wîu şi w2u) proiecţiile pe direcţia vitezei periferice a vitezelor wx şi w2; c[, c2, w{, w2, w'lu, w2U, <x{, <x2 şi $2) vitezele şi elementele geometrice ale paletării pentru a doua treaptă de viteză.
(9)
Randamentul periferic are expresia: ^u=ir = lîflj
l	r2
*0
în care hu e căderea de entalpie efectiv utilizată pentru producerea cuplului motor şi h0 e căderea de entalpie disponibilă a turbinei. Pentru o anumită turbină (la o reţea de palete dată) se poate considera cu suficientă aproximaţie variaţia randamentului în funcţiune numai âeulcv valoarea maximă a randamentului corespunzînd valorii
u cos 04
opt
2 n
în care n e numărul de trepte de viteză. Valoarea absolută a randamentului maxim scade cu creşterea numărului de trepte (v. fig. XIV).
Turbină cu gaze
75
Turbină cu gaze
Randamentul intern se exprimă prin relaţia:
(10)
în care ţjv e coeficientul de pierderi prin frecare şi ventilaţie, îmbunătăţirea randamentului se obţine dacă ultima treaptă
0.7
0,6
Ot
XIV. Curbele randamentului periferic i'n funcţiune de raportul ujcx la diferite înclinări ale ajutajelor, la turbinele cu trepte de viteză.
 ------— ocx=10°; —-------0^=17° ; .—.—  --a1==25°.
7ju) randamentul periferic; 1) turbină cu o treaptă de viteză; 2) turbină cu două trepte de viteză; 3) turbină cu trei trepte de viteză,
funcţionează cu un mic grad de suprapresiune (mai exact, cu cădere de entalpie în paletele redresoare ş! în paletele rotorice ale celei de a doua trepte) (v. fig. XV).
Turbină multietajată:	A
Turbină în care căderea de entalpie a agentului motor se utilizează în mai multe etaje dispuse în serie pentru producerea de energie stereocinetică. Agentul motor expan-dează succesiv, starea lui finală la ieşirea dintr-un etaj oarecare constituind starea iniţială a etajului q^ următor. Cuplul motor exercitat la acuplajul turbinei eegal cu suma cuplurilor motoare ale etajelor.
Numărul de etaje depresiune depinde, în general, de mărimea căderii de entalpie la dispoziţia turbinei (carecreşte odată cu presiunea şi temperatura iniţială a agentului motor), de destinaţia şi de principiul de funcţionare a turbinei (cu echi-sau suprapresiune), cum şi de natura agentului motor (vapori sau gaze).
Prin fracţionarea expandării în mai multe etaje se obţine în general un randament superior (la turaţie egală) faţă de cel al turbinei cu trepte de viteză, datorită vitezelor relativ mici de curgere a agentului motor prin turbină permiţînd astfel funcţionarea tuturor etajelor cu raportul (u\ci)opt, de unde rezultă totodată o
			m	I	I \-w-
	n			0'h	
		i'-			f^C
					\
					\
					
					
					
0,2	0,24	0,28	0J2n
*
XV. Curbele randamentului periferic în funcţiune de raportul u/c1( la o turbină cu două trepte de viteză, funcţionînd cu diferite grade de suprapresiune.
7\u) randamentul periferic; /) turbină cu echipresiune pură (0—0 — —0); II) turbină cu 5% suprapresiune în a doua coroană rotorică (0-0-5); III) turbină cu 5% cădere de entalpie în coroana redresoare şi 10% suprapresiune în a doua coroană rotorică (0 — —5-10).
înălţime relativ mare a paletajului, şi ca urmare pierderi mici de entalpie şi de agent motor.
Randamentul intern al turbinei multietajate e superior mediei randamentelor interne ale fiecărui etaj, deoarece o parte din pierderile de entalpie dintr-un etaj oarecare al turbinei se recuperează de obicei parţial în etajele următoare şi se exprimă prin relaţia:
(ii)	^•=V!tai(1+fi)
în care Y)®taJ. e randamentul mediu al etajelor, iarjxe coeficientul de recuperare (care creşte cu căderea totală de entalpie şi cu numărul de etaje ale turbinei). Acest avantaj compensează în general costul şi ancombramentul mare al turbinei multietajate, determinînd adoptarea acesteia în aproape toate domeniile de folosire a turbinei termice. Sin. Turbină cu trepte de presiune.
După natura agentului de lucru şi conform clasificării uzuale, legate întrucîtva şi de dezvoltarea istorică a construcţiei turbinelor termice, acestea se împart în turbine cu gaze şi turbine cu vapori.
Turbina cu gaze se deosebeşte de cea cu vapori — în principal — prin următoarele particularităţi cari influenţează hotărîtor construcţia celor două grupuri de turbine: temperatura iniţială a agentului motor, mult mai înaltă (650---9000 faţă de maximum 565---6000); raportul mic de compresiune şi, ca urmare, valoarea mică a raportului dintre volumele specifice ale agentului motor în starea de la evacuarea din turbină şi în starea iniţială (3***4 : 1 ridicîndu-se rareori pînă la 13 : 1, faţă de 10---100 : 1 şi mai mari întîlnite la turbinele cu abur); energia masică (respectiv căderea de entalpie disponibilă) mult mai mică (a gazelor în raport cu cea a aburului) avînd ca urmare un consum specific de agent motor mult mai mare şi posibilităţi mai bune de profilare a conturului canalului parcurs de agentul motor prin elementele active ale turbinei (paletajul statoric şi cel rotoric), chiar la unităţi de putere medie şi mică; posibilitatea de a obţine la gaze şi în special la aer temperaturi oricît de înalte de încălzire, nelegate direct de presiunea agentului de lucru, astfel încît materialul de construcţie al turbinei cu gaze poate fi intens solicitat la temperatură fără a fi supus simultan la solicitări mecanice prohibitive, spre deosebire de vapori, la cari temperatura de vaporizare e strîns legată de presiune (temperaturilor crescătoare de vaporizare corespunzîndu-le presiuni din ce în ce mai înalte), ceea ce conduce la solicitări mecanice importante ale anumitor organe ale turbinei cu vapori, concomitent cu solicitările termice.
i.	~ cu gaze. Mş.: Turbină termică al cărei agent motor e constituit fie din produsele arderii — la presiune supraatmo-sferică şi cu exces mare de aer — ale unui combustibil, fie de aerul atmosferic (uneori şi alte gaze) comprimat şi apoi încălzit la temperatură înaltă (într-un schimbător de căldură tubular). Turbina cu gaze cuprinde — în alcătuirea ei cea mai simplă — un agregat constituit din turbina propri u-z i s ă (care livrează energie stereocinetică) şi dintr-un r o t o c o m-p r e s o r care (consumînd o parte din energia stereocinetică, totală, livrată de turbina propriu-zisă), furnisează aer combu-rant comprimat unei camere de combustie (v.) sau care refulează aerul (ori alt gaz) motor, de obicei printr-o instalaţie de încălzire (asemănătoare cu o căldare de abur cu trecere forţată). Valoarea raportului dintre puterea totală a turbinei şi puterea consumată de compresor e cuprinsă, în general, între 2:1 şi 3:1. Pentru demararea turbinei (care nu poate porni singură) se foloseşte de obicei un motor auxiliar (în general electric), cuplat cu arborele agregatului turbină-compresor (direct sau prin intermediul unui angrenaj) şi care consumă 3---5% din puterea nominală utilă a turbinei. în ciclul de evoluţie a fluidului de lucru, comprimarea
Turbină cu gaze
76
Turbină cu gaze
se efectuează în compresor, sursa caldă e situată în camera de combustie sau în camera de încălzire, detenta agentului motor se efectuează în turbina propriu-zisă, iar cedarea de căldură către sursa rece e asimilabilă cu evacuarea gazelor în atmosferă sau se obţine într-un schimbător de căldură (cînd fluidul de lucru e retrimis în compresor).
Pentru turbina cu gaze se poate imagina un ciclu teoretic echivalent cu ciclul Carnot (care, spre deosebire de ciclul de referinţă al turbinei cu abur, e realizabil cu presiuni absolute moderate şi raporturi de compresiune relativ mici), numit ciclu recuperativ Carnot (v. fig. /), care se compune dintr-o
I. Ciclu! Carnot şi ciclul recuperativ Carnot al turbinei cu gaze reprezentate în diagrama T-s.
a)	ciclul Carnot; b) ciclul recuperativ Carnot; 12) compresiune isotermă cu cedare de căldură; 23) compresiune adiabatică; 34) detentă isotermă cu aport de căldură; 41) detentă adiabatică; V2') compresiune isotermă cu cedare de căldură; 2'3') preîncălzire isobară recuperativă; 3'4') detentă isotermă cu aport de căldură; 4'V) răcire isobară; Q3) aport de căldură; QO căldură cedată.
compresiune şi o detentă isotermice Y2* şi 3'4' şi din două evoluţii isobare 2'3' şi 4'Y, dintre cari una se desfăşoară la presiunea de la sfîrşitul compresiunii şi cealaltă la presiunea de la sfîrşitul detentei. Pe parcursul detentei isotermice se efectuează concomitent introducerea căldurii în agentul de lucru, iar pe parcursul compresiunii se efectuează cedarea de căldură către sursa rece; cele două evoluţii isobare consistă într-un proces de încălzire şi unul de răcire efectuate între aceleaşi limite de temperatură (temperatura finală de încălzire fiind egală cu temperatura de la începutul răcirii, şi invers) într-un schimbător de căldură (preîncălzitor-recuperator) ideal (fără pierderi de căldură şi presiune şi fără cădere de temperatură între mediul încălzitor şi cel de încălzit). Randamentul acestui ciclu (în ipoteza căldurilor specifice egale a aerului şi a gazelor de ardere — şi a independenţei lor de temperatură) are aceeaşi expresie ca şi ciclul Carnot:
(1)
dependentă numai de temperaturile extreme între cari evoluează fluidul de lucru. In practică, cele două evoluţii isoterme nu sînt realizabile sub forma continuă ci numai în trepte, numărul de trepte fiind limitat, în general, la trei pentru compresiune (v. sub Turbină cu răcire intermediară) şi la două pentru detentă (v. sub Turbină cu reîncălzire); evoluţia pe fiecare treaptă (de compresiune sau expandare) e adiaba-tică, iar evoluţia dintre trepte (răcire la compresiune şi încălzire la expandare) e aproximativ isobară; totodată, la ciclul real, preîncălzirea isobară nu poate fi dusă pînă la temperatura teoretică de început de expansiune, datorită căderii de temperatură necesare între mediul încălzitor (fluidul de lucru evacuat din turbină la sfîrşitul detentei) şi cel de încălzit, astfel încît procesul de încălzire trebuie început chiar pe porţiunea superioară a isobarei de preîncălzire (2'3'). Ciclul real se depărtează şi mai mult de ciclul ideal la instalaţiile simple cari au o singură treaptă (adiabatică) de compresiune, o singură
treaptă (adiabatică) de detentă şi la cari nu se aplică procedeul de recuperare.
Construcţia turbinei cu gaze e condiţionată — în principal— de următorii factori: randamentul, durabilitatea, sarcina maximă, comportarea la sarcini parţiale şi condiţiile de uzinare, fiecare dintre aceşti factori influenţînd în principal turaţia nominală, numărul de trepte, dimensiunile, temperatura maximă a agentului motor la admisiune, solicitarea maximă a elementelor de construcţie, etc. Cerinţa obţinerii unui randament mare conduce, de obicei, la o construcţie multietajată, la care vitezele relativ moderate de curgere a agentului motor şi unghiurile mici de deviere a vinelor de gaze prin paletaj permit obţinerea unui randament mai mare pe fiecare etaj, decît la o turbină unietajată care lucrează cu aceeaşi cădere de entalpie; în plus, randamentul intern al unei turbine multietajate e mai mare decît randamentul mediu al etajelor, datorită recuperării parţiale sau totale a pierderilor de entalpie din fiecare etaj (cu excepţia ultimului) în etajul următor ; sarcina maximă, respectiv puterea necesară a turbinei, condiţionează mărimea secţiunilor libere de curgere pentru agentul de lucru, adică — în principal — înălţimea părţii active a paletajului (caracterizat prin raportul dintre diametrul mediu al etajului şi înălţimea paletei); turaţia nominală condiţionează dimensiunile turbinei, tendinţa uzuală fiind către turaţii înalte, indiferent de destinaţia turbinei, pentru a obţine dimensiuni cît mai mici ale construcţiei (deoarece dificultăţile uzinării elementelor de construcţie din metale termorezistente cresc cu dimensiunile acestora).
Randamentul intern al unui etaj de turbină cu gaze depinde, în principal, de următorii factori: încărcarea etajului, gradul de suprapresiune (sau de reacţiune) şi perfecţiunea etanşării (interstiţiilor stator-rotor şi rotor-carcasă); factorii secundari cari influenţează randamentul etajului sînt următorii: raportul de expansiune, pierderile suplementare, cifra lui Reynolds şi proprietăţile agentului motor.
Măsura încărcării etajului, care determină randamentul paletajului r\u, e dată de raportul dintre viteza periferică u a rotorului (la diametrul mediu al paletajului) şi viteza c0 corespunzătoare energiei cinetice echivalente cu căderea adiabatică de entalpie a etajului:
........X
(2)
u
co
în care&^w2/2g(kcal/kg)e echivalentul caloric al energiei cinetice efectiv utilizate în paletajul rotoric, iar had (kcal/kg) e căderea de entalpie dis-
ponibilă e etajului; curba rin=f(ulc0) corespunzătoare unui anumit grad de suprapresiune atinge un maxim pentru o anumită valoare optimă a raportului ujcQ (v. fig. II). Pentru un anumit raport de viteze w/c0, numă rul z de etaje al unei turbine poate fi determinat cu ajutorul relaţei:
W
V
0,8
OJS
OM
02
			''v	
	rJ // // 			\	
j	fh2			
				
!				
'0	0.2	0,*	d9
(3)
hadT\ (u\2
a w ■
f 1,0
u/co
f. Curbele tqu«=/'Cu/c0) ale unui etaj de turbină cu gaze.
1) echipresiune; 2) suprapresiune.
în care rze coeficientul de recuperarea entalpiei, haj (kcal/kg) e căderea adiabatică disponibilă a turbinei, h„ (kcal/kg) e
%ied
Turbină cu gaze
77
Turbină cu gaze
echivalentul mediu caloric al energiei cinetice efectiv utilizate în paletajul rotoric.
Gradul de suprapresiune optim din punctul de vedere al randamentului paletajului are valoarea 0,5, care corespunde paletajului normal de suprapresiune. La căderi mari deentalpie, numărul deetaje aleunei turbine care lucrează cu gradul de suprapresiune optim, căruia îi corespunde o valoare relativ mare a raportului (w/co)0pt» Poate deveni prohibitiv de mare (numărul de etaje ale turbinei variind în raport direct cu pătratul raportului de viteze); pentru reducerea numărului de etaje, fără afectarea într-o măsură prea mare a randamentului, se poate micşora raportul de viteze şi se poate reduce corespunzător gradu l de suprapresiune, forma paletaju lui apropiindu-se în acest caz de cea a paletajului de echipresiune.
Influenţa (secundară) a raportului de expansiune asupra randamentului etajului se manifestă numai dacă se atinge cifra lui Mach (raportată la vitezamnedie relativă a gazelor în paletaj), cînd apar şocuri de compresiune şi devieri ale vinei de gaze; (în general, raportul de expansiune pe etaj e relativ mic, astfel încît nu se depăşeşte decît rareori cifra M=0,65).
Pierderile suplementare prin frecare între rotor şi agentul motor sînt — în general — neglijabile la turbinele axiale şi intervin cu oarecare pondere la turbinele radiale.
Viscozitatea gazelor, luată în consideraţie prin cifra Reynolds, influenţează randamentul numai la turbinele mici.
Influenţa proprietăţilor agentului motor poate fi luată în consideraţie, în principal, ţinînd seamă de variaţia căldurii specifice a gazelor de ardere în timpul expandării în turbină.
Cu notaţiile din fig. ///, căderea de entalpie disponibilă a etajului are expresia; had—c%\2g, căderea de entalpie în stator:
///. Evoluţia fluidului motor într-un etaj de turbină cu gaze. ha(j) cădere adiabatică-isentropică a etajului ; hst) cădere adiabatică isentropică în stator; hrot) cădere adiabatică-isentropică în rotor; energia cinetică a gazelor la intrarea în stator; heenergia cinetică efectivă la ieşirea din stator; h^) energia cinetică a gazelor la intrarea în rotor (în raport cu rotorul); ^erot) energia cinetică efectivă la ieşirea din rotor (în raport cu rotorul); h^) energia cinetică la ieşirea din etaj; p0, fa, pa) presiunile gazelor la intrarea tn stator, între stator şi rotor, la ieşirea din rotor; p'Q) presiunea iniţială echivalentă a gazelor la intrarea în statorul etajului.
£a	C2
A .=(1 —p) x~-, căderea de entalpie în rotor: Arot=p y^.iar st	2#	S
căderea de entalpie echivalentă cu energia cinetică a vinelor
c pr
de gaze, recuperate de la etajul precedent :V= if- Energia
cinetică efectivă a vinelor de gaze dirijate de stator spre rotor are expresia:
(4)	Kst =<t (Ăst + ks<PkJ‘kii) ;
energia cinetică totală a vinelor de gaz la ieşirea din rotor are expresia:
(5)	k‘ rot = V‘rot (/>rot+K89krotAKst) ■
în expresiile (4) şi (5) cp2^ şi 9%rQt sînt coeficienţi de
v i t e z ă.prin cari se iau în consideraţie pierderile în paletaj; K8 eun coeficient de şoc, prin care se ia în consideraţie pierderea la intrarea în reţeaua de palete;	şi	9|^rot	sînt coeficienţi de
viteză prin cari se iau în consideraţie pierderile la trecerea vinelor de gaze prin interstiţiul dintre coroanele de palete. La turbinele cu gradul de suprapresiune p=0,5, <p2 = <p2	=
=	Coeficientul	de viteză 92 depinde în prin-
cipal de raportul dintre pasul paletelor t şi lungimea L a corzii profilului, cum şi de unghiul de deviere a vinelor de gaze 0* (v. fig. IV şi V). Cînd direcţia de atac a vinelor de gaze
IV. Secţiune cilindrică desfăşurată prin paletajul unei turbine cu gaze şi triun ghiurile de viteză.
d)	grosimea maximă a profilului; r) raza de racordare (0,02 L<r<0,10L); L) lungimea corzii profilului; s) grosimea bordului de fugă (0,01 L<s<0,08 o);
e)	lăţimea axială a: oroanei de palete; a) lăţimea deschiderii între palete; t) pasul paletelor; {3*. 0.f) unghiul tangentelor la scheletul profilului; 0X) unghiul de aşezare; 0* =*180°—(0* —3*) î a/t)coeficientul deschiderii libere dintre palete; 0i, 02) unghiurile vitezelor relative de intrare şi ieşire a gazelor; 8=02—0* ; Wi, w2) vitezele relative de intrare şi ieşire a vinelor de gaze faţă de plane
frontale tangente la paletaj.
diferădecea de calcul al profilului paletelor, pierderea generată se ia în consideraţie prin coeficientul K^, care depinde de
V Variaţia coeficientului de viteză în funcţiune de unghiul de deviere a vinei de gaze cp^ = f(0*).
1) tjL^0,8; 2) t/L-^0,6 (t — pasul paletelor; L—lungimea corzii profilului).
unghiul de şoc 8 dintre direcţia reală şi cea teoretică de atac a paletelor, cum şi de raza de racordare a bordului de atac al profilului (v. fig. VI).
Turbină cu gaze
78
Turbină cu gaze
+eO° +20°
o° -io* -w*-eo°
Construcţia optimă a paletajului pentru turbinele multietajate e cea pentru care diametrii de bază ai coroanelor rotorice (respectiv de vîrf ai coroanelor statorice) sînt egal i pentru toate etajele — condiţie care simplifică uzina- 1%0 rea rotorului. Din punctul de vedere al proiectării paletajului e avantajoasă păstrarea aceluiaşi profil de paletă pentru toate etajele.
Unghiul de atac al paletajului stato-ric 0Cpr e determinat de direcţia de evacuare a vinelor de agent motor din etajul rotoric precedent. Unghiul a1( format de direcţia vinelor de gaze evacuate din stator cu planul vitezei periferice u (perpendicular pe axa turbinei) a rotorului, e determinat de raportul c^Icq—0,24--*0,35 (v. fig. /V); el are în medie 17° la echipresiune şi creşte cu gradul de suprapresiune. Unghiul de atac al paletei rotorice e determinat prin triunghiul de viteze; unghiul vitezei relative de ieşire |32 e determinat prin condiţia de continuitate a curgerii, astfel încît înălţimea b2 a bordului de fugă a! paletei să fie în acord cu înălţimea b, a bordului de atac:
VI. Variaţia coeficientului K§ de şoc în funcţiune de unghiul de şoc S.
1) r=0,1 L ; 2) r=0,21 L (r — raza de racordare a bordului de atac al profilului; L — lungimea corzi* profilului).
(6)
Gv2=y2D2mnb2w2 sin (32 ■
în care v2 şi y2 sînt volumul şi greutatea specifică a agentului motor în secţiunea (perpendiculară pe planul frontal) care trece prin bordul de fugă a! paletajului rotoric, D e diametrul mediu al paletajului rotoric, iar w2, (32, t au semnificaţiile din fig. IV; coefici-
30l
Wk
				
				3
	1			
				
0,1	0,3
QS	0.7
entul de îngustare a secţiunii (libere de curgere prin paletaj) (t—o)/t are valori cuprinse între 0,9 şi 0,93, adică a=(0,1 *••0,075) t; (32 depinde în principal de raportul ajt (v. fig. VII) care indică, la o înălţime dată a paletelor, măsura capacităţii de „înghiţire" a paletajului; pînă la valori ajt=0,5 unghiul (32 poate fi determinat strict din relaţia sin =ajt; la valori mai mari ale raportului ajt, influenţa abaterii (p2—p|) devine importantă (datorită ghidării mai puţin precise în paletajul mai rar) atingînd circa 6° pentru alt=0J; unghiul (32 mai e influenţat şi de viteza de ieşire a agentului motor din paletaj (v. fig. VIII); (32—p2=0 numai pentru M—1,0; la cifre Mach mici, abaterea unghiului real faţă de cel teoretic creşte cu preponderenţă la unghiuri (32 mari. Creşterea abaterii unghiulare ((32—(3|), adică torsionarea vinelor de agent motor către direcţia axială de curgere, antrenează micşorarea puterii specifice a paletajului.
Turbina cu gaze se construieşte — în general — ca turbina axială multietajată, cu suprapresiune (turbinele stabile de mare putere, turbinele navale, turbinele pentru locomotive), sau
+ 8°
Z^ + 6°
*<NJ
<M + 2 $ 0° ~ZB
ca turbină axială ori radială unietajată, cu suprapresiune (unele turbine de aviaţie, turbinele de automobil, unele turbine stabile de mică putere) şi rareori ca turbină axială unietajată cu echipresiune (turbinele auxiliare alimentate cu ^ inff gaze uzate şi folosite pentru antrenarea suflante-lor de alimentare a unor motoare cu combustie internă, cu piston) Numărul de etaje ale turbinei multietajate depinde — în principal ■— de: căderea de entalpie disponibilă (care creşte o-dată cu presiunea şi temperatura iniţială a gazelor), turaţia rotorului la
									■
			*=5	0°					
									
			300						
									
									
O 0.2 O/t Q.G OjS tOM
VIU. Variaţia abaterii unghiulare (@2 —3*) în funcţiune de cifra Mach în secţiunea de ieşire a paletajului (M).
un diametru mediu dat (de ex. la turbinele de aviaţie), diametrul mediu al rotorului la o turaţie dată. Creşterea numărului de etaje (care condiţionează mărirea randamentului) antrenează micşorarea căderilor de entalpie (respectiv de temperatură pe etaj) şi e limitată de solicitarea termică a paletajului primului etaj. Numărul uzual de etaje ale turbinelor cu gaze axiale e cuprins între 2 şi 8.
Statorul turbinelor axiale e constituit din una (la turbinele unietajate) sau mai multe coroane inelare de palete directoare, cari formează între ele (şi între suprafeţele cilindrice sau tronconice de vîrf şi de bază) ajutaje de obicei convergente (chiar dacă gazele trebuie să expandeze sub presiune critică, deoarece ele pot expanda şi sub această presiune, în spaţiul prismatic de la ieşire, obţinîndu-se un randament mai constant la regim variabil). Paletele statorice se fixează în şanţuri profilate practicate, de obicei, fie chiar în carcasa turbinei, fie într-o manta interioară acesteia (v. fig. X). Paletele directoare au profilul aerodinamic, intradosul şi extra-dosul fiind suprafeţe curbe, cu raza de curbură crescătoare de la intrare către ieşire. La turbinele de aviaţie, paletele directoare sînt masive (v. fig. IX a) sau cave, uzinate din tablă
VII. Variaţia unghiului vitezei de ieşire 3a 'n funcţiune de raportul ajt. 1) domeniul profilurilor normale; 2) valoarea medie; 3) sin $*=a!t.
IX. Palete statorice pentru turbine cu gaze de aviaţie, o) paletă masivă; bv b£) vedere şi secţiune prin palete cave; 1) paletă; 2) inel interior; 3) inel exterior; 4) cavitate pentru trecerea aerului de răcire.
(v. fig. /Xb) (cînd se practică răcirea cu aer a statorului); în interiorul paletelor cave se montează, de obicei, un deflector pentru dirijarea aerului de răcire prin interstiţiul dintre peretele paletei şi deflector.
Rotorul turbinelor axiale e constituit de o piesă de revoluţie, care poartă la periferie una sau mai multe coroane de palete active (în funcţiune de numărul etajelor turbinei). La turbinele multietajate cu suprapresiune (stabile, navale sau de locomotivă), rotorul consistă, de obicei, dintr-o tobă pe a cărei periferie sînt practicate şanţurile profilate pentru montarea paletelor, Toba rotorului poate fi
Turbină cu gaze
79
Turbină cu gaze
masivă şi monobloc cu arborele (v. fig. X) sau poate fi constituită din mai multe discuri asamblate prin sudură de-a lungul periferiei (v. fig. X/), discurile marginale fiind monobloc cu
(v. fig. XIIIb), prismatică zimţată (în con de brad) pentru montarea axială (v. fig. XIII c), în formă de trunchi de piramidă, pentru fixarea prin sudare (v. fig. XII i), etc. în fig. XIV e repre-
X. Turbină cu gaze multietajată stabilă.
1) rotor monobloc cu arborele; 2) manta interioară port-stator; 3) carcasă; 4) tubulură de admisiune; 5) tubulură de evacuare; 6) lagăr; 7) etanşor cu
labirinturi; 8) rotocompresor axial.
capetele de arbore ale rotorului sau sudate de acestea; discurile pot fi pline, de egală rezistenţă, sau găurite, Uneori în locul tobei se folosesc discuri individuale pline .solidarizate
zentată o paletă cu răcire interioară fasonată din ţeavă (prin presare). Paletele pot fi cu sau fără bandaj, în funcţiune de solicitările mecanice şi de lungimea paletelor; (la paletele cu viteză periferică mare, bandajul măreşte substanţial efortul de tracţiune la piciorul paletei); la paletele lungi, influenţa interstiţiului inelar dintre coroana de palete rotorice şi carcasă (asupra randamentului intern al turbinei) e relativ mică, astfel încît se
XI. Rotor din elemente sudate.
între ele, cum şi de tronsoanele de arbore ale rotorului prin flanşe şi buloane. în general se evită presarea şi calarea discurilor găurite pe un arbore, deoarece există pericolul slăbirii îmbinării datorită fluajului.
Paletele rotorice, al căror profil depinde de gradu de suprapresiune cu care funcţionează turbina, pot fi masive sau cave (în funcţiune de procedeul de răcire folosit). Ele se uzinează prin aşchiere din bară, prin forjare în matriţă (v. fig. XII a), prin turnare de precizie cu pol isare ulterioară (v. fig. XII b),etc. Paletele rotorice sînt constituite, de obicei, din partea activă (mijlocie), cu profil constant sau variabil pe înălţime, din picior şi din partea periferică. Piciorul poate avea forma de furcă, pentru montarea radială (v. fig. XIII a), cilindrică
XII. Tipuri de palete rotorice. a) forjată tn matriţă; b) turnată (brut).
1) paletă; 2) bavură; 3) alimentator.
poate renunţa la bandaj; la palete scurte şi intens solicitate la încovoiere, bandajul, profilat corespunzător, permite — pe lîngă reducerea pierderilor interstiţiale periferice —şi îmbunătăţirea condiţiilor de rezistenţă.
Principalele condiţii impuse materialelor de construcţie pentru paletele de turbină cu gaze sînt următoarele: stabilitate la fluaj, limită înaltă a rezistenţei la oboseală, proprietăţi de
Turbînă cu gaze
80
Turbină cu gaze
amortisare, invariabilitatea în timp a microstructurii şi a caracteristicilor fizico-mecanice, absenţa tendinţei de auto-călire la încălziri şi răciri alternative, chemorezistenţă, con-
XIII. Forma piciorului paletelor de turbină cu gaze. a) în furcă pentru montare radială şi fixare prin nituire; b) cilindrică pentru montare axială; c) în con de brad pentru montare axială; d) în trunchi de piramidă pentru fixare prin sudare; 1) partea activă; 2) picior; 3) nervură;
4) rotor; 5) sudură.
ductibilitate termică mare, coeficient de dilataţie mic şi pre-lucrabilitate (prin fasonare la cald, aşchiere, etc.).
Carcasa e con-struitădin tablă sudată, din oţel turnat sau din elemente turnate combinatecu elemente de tablă fasonată asamblate prin sudare, şi susţine statorul (direct sau printr-o cămaşă intermed iară) şi uneori rotorul (prin intermediul palierelor), constituind totodată tubulurâ de admisiune, cum şi tubu-lura de evacuare.
Construcţia turbinelor radiale (v. fig. XV) se aseamănă cu sufiantele sau cu rotocompresoare-le radiale unietajate (v. sub Compresor cu rotor). Uneori rotorul constituie o piesă monobloc cu rotorul compresorului radia!
(al turbinei) care are, pe una dintre feţele frontale, paletajul turbinei şi pe faţa opusă, paletajul compresorului. Uneori se folosesc palete statorice reglabile.
Răcirea turbinelor cu gaze e, în general, naturală—răcirea artificială cu aer fiind folosită, de obicei,
XIV. Paletă rotorică fasonată din ţeavăf cu răcire interioară.
1) partea activă; 2) picior; 3) deflector; 4) ştift de asigurare (a fixării prin lipire, de rotor).
XV. Turbină cu gaze radială (N-250 CP; / 3=777°; G=*2,36 kg/s; pjp,**3,0; «=2400 rot/min).
1) rotorul turbinei; 2) rotorul compresorului; 3) carcasă; 4) statorul compresorului; 5) statorul turbinei; 6) tubulură de evacuare; 7) flanşă pentru fixarea reductorului de turaţie; 8) reductor de turaţie; 9) transmisiunea la pompa de combustibil; 10) pompă de combustibil; 11) demaror; 12) electromagnet de comandă a cuplării demarorului; 13) transmisiunea demarorului.
numai la turbinele cu gaze de aviaţie, sau la turbinele pentru antrenarea rotocompresoarelor de supraalimentare a unor motoare de aviaţie cu piston ; răcirea cu apă se aplică rareori, la unele turbine cu gaze stabile.
Răcirea naturală a paletelor se produce prin c o n-d u c ţ i e (de la palete, prin disc şi arbore, la uleiul de ungere şi răcire a lagărelor), cum şi prin rad i a ţ i e (de la palete la carcasă, a cărei temperatură e puţin mai joasă decît cea a gazelor expandate în ajutaje).
Răcirea artificială a paletelor se poate obţine, fie indirect, prin răcirea interioară sau exterioară a discului rotoric (prin crearea unui gradient de temperatură între palete şi disc), fie d i r e c t prin răcirea interioară sau exterioară a paletelor. în general, răcirea artificială provoacă scăderea randamentului efectiv al turbinei, deoarece prin răcirea gazelor în timpul expandării se micşorează căderea de entalpie disponibilă a turbinei, cum şi cantitatea de căldură recuperabilă din gazele de evacuare (răcirea artificială trebuie realizată astfel, încît
creşterea randamentului ciclului prin posibilitatea măririi temperaturii gazelor la intrarea în turbină să fie mai mare decît scăderea acestuia datorită pierderilor prin răcire).
Funcţionarea turbinei cu gaze e condiţionată de puterea livrată la acuplai,care, în general, trebuie să fie mai mare decît puterea consumată de compresor (uneori egală cu ea). Puterea produsă de turbina propriu-zisă depinde, laun anumit raport de compresiune, de temperatura gazelor la ieşirea din camera de combustie şi de randamentul intern al turbinei. Puterea consumată de compresor depinde de raportul de compresiune şi de randamentul intern al compresorului, iar pierderile în instalaţie depind de randamentul camerei de combustie şi de pierderile de presiune ale fluidului motor în circuitul instalatiei.
Turbină cu gaz
81
Turbină cu gaz
Randamentul intern al instalaţiei se poate exprima prin relaţia:
Vr'Er'c m v=-------------------ă--------.
tn care tj;. Şi sînt randamentele interne ale turbinei şi compresorului, H^ e căderea de entalpie în turbină, Hg e d ife-renţa de entalpie echivalentă cu energia stereomecanică teoretică absorbită de compresor, iar Q± e aportul de căldură în ciclu.
R a ndamentul efectiv al instalaţiei reprezintă valoarea raportului dintre energia stereocinetică livrată de turbină la acuplaj şi echivalentul mecanic al căldurii dezvoltate de combustibilul introdus în camera de ardere.
a fluidului motor la intrarea în turbina propriu-zisă (în general, acest factor se exprimă prin raportul 0=T3/r1, Tx fiind temperatura mediului ambiant); căderea de entalpie disponibilă a turbinei, Hţ, care caracterizează compacitatea agregatului (consumul specific de agent motor şi, ca urmare, capacitatea de „înghiţire" necesară a elementelor instalaţiei e cu atît mai mic, cu cît creşte Hj); consumul specific de gaze Dcare se poate exprima prin relaţia:
860
------------------ [kg gaze/kWh],
ht^t~ ri~Hc
şi care determină mărimea necesară a secţiunilor de curgere a elementelor instalaţiei; raportul X=Y}j^r}^N^/N^ dintre puterea dezvoltată de turbină şi puterea consumată de compresor; gradul de compresiune 7z—p2lp1 (px fi ind pre-
XV/. Turbină cu ardere isobară cu ciclu simplu, de mică putere. o) secţiune axială; b) reprezentare schematică; 1) compresor; 2) cameră de combustie; 3) turbină; 4) rezervor de combustibil; 5) pompă de combustibil;
6) acuplaj.
Factorii principali cari determină, în principal, construcţia	siunea la admisiunea în compresor şi p2, presiunea de refu-
turbinelor cu gaze, sînt următorii: temperatura Tz	lare), care determină construcţia compresorului şi adoptarea
6
Turbina cu gaze
82
Turbină cu gaze
schemei de instalaţie cu răcire intermediară (în cazul valorilor mari ale acestui factor).
Principalele criterii de clasificare a turbinei cu gaze sînt: tipul turbinei propriu-zise, deosebindu-se turbine axiale şi turbine radiale; natura agentului motor şi modul de generare a acestuia; alcătuirea ciclului de referinţă; modul de utilizare a căldurii sensibile a agentului motor după detenta acestuia în turbină; destinaţia.
După natura agentului motor şi modul de generare a acestuia, se deosebesc: turbine cu gaze în circuit deschis, în circuit închis şi în circuit mixt.
Turbină cu gaze în circuit deschis: Turbină cu gaze al cărei agent motor e constituit din produsele arderii unui combustibil (ia presiune supraatmosferică şi cu exces mare de aer) şi cari, după expandarea în turbină (cu producerea corespunzătoare de energie stereocinetică), sînt evacuate în atmosferă.
După modul în care se produce arderea în camera de combustie şi după construcţia acesteia, se deosebesc turbine cu ardere isobarâ şi turbine cu ardere isocoră. (Toate turbinele cu gaze în circuit deschis, moderne, sînt de tipul cu ardere isobară, arderea isocoră nemaifiind folosită în prezent.)
Turbină cu ardere isobară: Turbină cu gaze în circuit deschis, echipată cu cameră (sau cu camere) de combustie deschisă, care constituie un element organic legat de turbină şi în care arderea se produce la presiunea constantă a aerului comburant refulat continuu de compresorul turbinei (v. fig. XV/).
Camera deschisă de combustie alimentează turbina (propriu-zisă) cu agent motor, în mod continuu, fără pulsaţii, la presiune şi temperatură constantă (corespunzătoare unui anumit regim de funcţionare a turbinei).
Fazele ciclu Iu ide funcţionare (cel mai simplu posibil) sînt următoarele (v. fig. /): compresiuea prealabilă, aproximativ adiabatică (în compresor); aportul de căldură, în general isobar, obţinut prin arderea combustibilului în camera de combustie; expansiunea aproximativ adiabatică (în turbina propriu-zisă); evacuarea isobară a agentului motor în atmosferă (ech ivalentă cu cedarea căldurii sensibile a agentului motor către mediul ambiant).
Randamentul efectiv al unei instalaţii cu ciclusimplu de referinţă depinde strîns de temperatura gazelor la intrarea în turbină, de raportul de compresiune, cum şi de randamentele turbinei propriu-zise şi compresorului (v. fig. XV//), primul avînd o influenţă preponderentă (de ex. mărirea randamentului turbinei cu circa 6% conduce la o creştere cu 20% a randa-
mentului instalaţiei, efect pentru care ar fi necesară o mărire a randamentului compresorului cu circa 10%). Randamentul efectiv al instalaţiilor recente a fost substanţial mărit (în raport cu cel al instalaţiilor mai vechi, care ajungea pînă la 16***20%) prin creşterea temperaturii la intrarea în turbină, ca urmare a perfecţionării tehnicii de elaborare a materialelor termo-rezistente pentru construcţia turbinei, cum şi a sistemelor de răcire a paletajului turbinei. Cu toate acestea, turbino cu ciclu simplu e folosită numai acolo unde greutatea sau preţul de cost mici prelevează asupra randamentului (respectiv asupra consumului de combustibil), de exemplu în aeronautică (v. sub Turbină cu gaze, pentru aviaţie); în construcţia navală (pentru propulsarea navelor mici şi rapide); în unele centrale termoelectrice, pentru antrenarea generatoarelor electrice de vîrf sau de rezervă (pentru care se dispune de combustibil ieftin şi care necesită spaţiu ocupat mic, disponibilitate pentru punerea rapidă în serviciu, cum şi preţ mic de instalare şi întreţinere); se foloseşte şi ca agregat auxiliar pentru alimentarea cu aer comprimat a unor căldări cu vaporizaţie rapidă, agentul motor al turbinei fiind constituit de gazele uzate generate în focarul căldării (v. sub Căldare Velox, sub Căldare acvatubulară); se mai foloseşte şi ca agregat auxiliar pentru supraalimentarea cilindrilor unor motoare termice cu piston cu autoaprindere (în vederea măririi randamentului motorului principal).
Mărirea randamentului turbinei cu gaze se poate obţine prin utilizarea unei părţi din căldura sensibilă a gazelor de ardere evacuate din turbină pentru preîncăl-zirea aerului comburant refulat de compresor înainte de introducerea acestuia în camera de combustie (v. sub Turbină cu recuperare).
Mărirea puterii unitare se poate obţine prin următoarele procedee: fracţionarea procesului de expandare a gazelor în mai multe turbine (de obicei în două) cu reîncălzirea gazelor (într-o cameră de combustif intermediară) între etajele de expandare (şi aplicarea recuperării); fracţionarea procesului de comprimare a aerului comburant în mai multe compresoare (de obicei în două sau trei) cu răcirea aerului între treptele decomprimare; combinarea expandării fracţionate cu comprimarea fractionată (v. fig. XVIII, XIX).’
în general, procedeul numai cu reîncălzire se foloseşte rareori, numai cînd nu se dispune de apă de răcire (se poate folosi, în această situaţie, şi aerul ca agent de răcire, în care caz sînt însă necesare suprafeţe foarte mari de schimb de căldură şi ca urmare recuperatoare cari pot deveni prohibitiv de mari şi grele). Aceste turbine trebuie echipate cu un recu-
fc-
100
30
80
70
60
50
W
0
(n opt)
5 10 15 20 30*050
50 60 70 $0 90;
a
50
<*3
30
10
0 *w
									4		r^	
												
						>	>		3			
											t	
											1	
			/			fi						
		/		/								
	/		/									
	/	t		/	!—				--		l_.	
50	60	10	80	90 100
— Vc'>It
70
60
50
40
30
20
10
0
40
				■* $	* „2
	y	7,			
/	J*	\			
50 60 d
70 80	90	100
— 7c-7r
XVII. Influenţa randamentelor turbinei şi compresorului, cum şi a temperaturii (O de admisiune a gazelor în turbină, asupra randamentului efectiv al unei turbine cu gaze cu ciclu simplu (fără recuperare), o) curbele TîefXnopt’ t3=650°) = conssistemiJl de coordonate (t)£, 7]y); b) curba 7)ef(no^)=f(t3); c) curbele 7}ef	pentru diferite temperaturi t, şi raporturi
de compresiune n = p2/Pi î d) curbele NeffNŢ=f(ric .rij) pentru diferite temperaturi t8 şi raporturi de compresiune II; 1) pentru t3=550° şi 11=4,2; 2) pentru t3=650° şi 11=6,0; 3) pentru t3=800° şi 11=7,2; 4) ts=1200° şi 11=12; Nef) puterea utilă a instalaţiei livrată la acuplajul turbinei; Nj) puterea turbinei propriu-zise.
I I - Vţ- 30} ~ Vc=S5‘			ţ		/	
			0 % /	/	/	
				/		
		/	/			
		/				
	/					
t	/					
/						
200 300 m 500 600 700800300
b
Turbină cu gaze	83	Turbină	cu	gaze
perator-preîncălzitor, deoarece gazele de ardere sînt evacuate la temperaturi relativ înalte din turbina de expansiune finală.
XVIII.	Reprezentare simplificată a unei turbine cu gaze cu reîncălzire şi răcire intermediară, fără recuperare (instalată la termocentrala de la Filaret-Bucureşti). 1) compresor de joasă presiune; 2) răcitor intermediar; 3) compresor de înaltă presiune; 4) cameră de combustie primară; 5) turbină de înaltă presiune;
6)	cameră de combustie de joasă presiune; 7) turbină de joasă presiune; 8) elec-trogenerator; 9) electromotor de lansare.
Randamentul ciclurilor cu expansiune şi comprimare frac-ţionată depinde (ca şi randamentul ciclului simplu) de tempe-
turaţie variabilă fără inconveniente (de ex. turbine pentru locomotive cu transmisiune electrică), astfel încît să se poată
XX.	Influenţa temperaturii de admisiune a gazelor în turbină, a randamentelor turbinei şi compresorului, cum şi a alcătuirii ciclului de referinţă, asupra randamentului efectiv al turbinei cu gaze.
1) ciclu simplu, 7)7=0,85, 7]q —
=0,80; t3=650°; 2) ciclu simplu, riŢ—0,90, 7)^=0,85, t3=650°;
3) ciclu simplu, tiţ—0,90, viq—
=0,85, ts=760°; 4) ciclu cu reîncălzire şi răcire intermediară,
7)]-=0,90, 7j£=0,85, t3=650°.
obţine randamente mari şi la sarcini parţiale (prin menţinerea temperaturii înalte a gazelor la intrarea în turbină).
16 20 24 28 32 3S %/p,
rt
m
Ai A
XIX.	Reprezentare simplificată a unei turbine cu gaze cu reîncălzire, dublă răcire intermediară şi recuperare.
I) compresor de joasă presiune; 2) răcitor intermediar; 3) compresor de medie presiune; 4) compresor de înaltă presiune; 5) recuperator-preîncălzitor de aer;
6)	cameră de combustie primară; 7) turbina de înaltă presiune; 8) cameră de combustie secundară; 9) turbină de joasă presiune; 10) acuplaj; 11) electro-generator; 12) electromotor de lansare; 13) admisiunea aerului atmosferic; 14) evacuarea gazelor de ardere.
ratura gazelor de ardere la intrarea în turbină, cum şi de randamentele individuale ale maşinilor cari intră în componenţa agregatelor turbină-compresor sau turbină-compresoare (v. fig. XX).
Atît turbinele cari lucrează cu ciclu simplu, cît şi cele cari lucrează cu ciclu complex, pot avea maşinile dispuse pe un singur arbore sau pe mai mulţi arbori paraleli sau coaxiali, separaţi.
în general, instalaţiile cu ciclu complex se dispun pe mai mulţi arbori paraleli — în principal pentru obţinerea unui randament mare şi la sarcini parţiale, cu toate că — principial — e posibilă şi dispunerea tuturor maşinilor pe o singură axă.
Schema cu maşinile dispuse pe un singur arbore (v. fig. XXI) se foloseşte — în principal—cînd maşina generatoare care preia energia utilă livrată de turbină poate fi antrenată cu
XXI,	Scheme de turbine cu gaze dispuse pe un singur arbore.
<V*a6) reprezentarea simplificată a ciclului de referinţă, în diagrama T-s; bi”*bj) schemă de montare; /) turbină cu ciclu simplu; II) cu răcire intermediară; III) cu dublă răcire intermediară; IV) cu reîncălzire şi răcire intermediară; V) cu reîncălzire şi dublă răcire intermediară; C) compresor; T)turbină; A) acuplaj; RP) recuperator; CQ cameră de combustie; R) răcitor.
6*
Turbina cu gaze
84
Turbină cu gaz6
Turbinele pentru centrale termoelectrice se construiesc, de obicei, după schema cu doi arbori şi cu prelevarea energiei stereomecanice utile, de la arborele agregatului turbină-com-presor de înaltă presiune, adaptarea turbinei la sarcină variabilă cu menţinerea unui randament mare obţinîndu-se prin reglarea turaţiei agregatului turbină-compresor de joasă presiune. La această schemă se foloseşte de obicei recuperarea, pentru a evita micşorarea randamentului datorită căderii mai mici de entalpie necesare în turbina de joasă presiune şi ca urmare a evacuării gazelor de ardere din turbină, Ia temperatură relativ înaltă (v. fig. X/X şi XXV).
Pentru centralele termoelectrice de vîrf, la cari se pune mai puţin problema obţinerii unui randament mare la sarcini parţiale, cît cea a capacităţii de adaptare rapidă la variaţii mari de sarcină — se foloseşte de obicei schema cu doi arbori (cu conexiune paralelă), cu prelevarea puterii utile de la arborele agregatului turbină-compresor de joasă presiune şi, în general, fără recuperare (v. fig. XVUl).
La turbinele cu răcire intermediară cu trei compresoare construite după schema cu doi arbori, compresorul de medie presiune poate fi antrenat fie de arborele turbinei de înaltă presiune, fie de cel al turbinei de joasă presiune.
Schema cu trei arbori, în care turbina care livrează energia stereocinetică utilă constituie agregat numai cu generatorul electric, se foloseşte rareori în centrale termoelectrice, datorită dificultăţilor de menţinere constantă a turaţiei agregatului turbină-generator.
Uneori se instalează pe mai mulţi arbori (de obicei doi, sau uneori trei, arborele agregatului de putere fiind independent de arborele agregatului de comprimare) şi turbina cu ciclu simplu (v. fig. XX//), cînd se urmăreşte obţinerea unei curba Nz=f(n) şi M=f(n) (putere şi cuplu motor în funcţiune de turaţie) potrivite pentru tracţiunea directă a unor vehicule (automobile) sau nave (v. fig. XXIII) (v. şî sub Turbină cu gaze, pentru automobile).
Afară de schemele uzuale consacrate ale turbinelor cu gaze, mai există şi alte multe posibilităţi de aranjare şi conectare a maşinilor componente, fiecare dintre acestea oferind anumite avantaje în asigurarea unor anumite condiţii prescrise între cari e cuprinsă, în majoritatea cazurilor, menţinerea unui randament mare la sarcini parţiale. De exemplu: afară de schemele cu „conexiune paralelă", în cari compresorul de înaltă presiune formează un agregat cu turbina de înaltă presiune, iar compresorul de joasă presiune formează un agregat cu turbina de joasă presiune, se folosesc uneori şi scheme „cu conexiune încrucişată", în cari compresorul de înaltă presiune e antrenat de turbina de joasă presiune (în acest caz se folosesc compresoare volumice cu corpuri rotitoare — stabile pe întreg domeniul de variaţie a turaţiei agregatului, deoarece compresoarele axiale pot ajunge în domeniul de pompaj, la sarcini parţiale).
Turbina propriu-zisa a instalaţiei în circuit deschis e, în general, axială, cu suprapresiune, uni- sau multietajată; uneori, la puteri mici, se folosesc turbine radiale unietajate.
Compresorul de aer poate fi axial multietajat, radial uni- sau multietajat, axial-radial (multietajat-axial cu ultimul etaj radial) sau volumic-elicoidal. — Compresorul axial prezintă următoarele avantaje: randamentul mare (t)£;^0,85), dimensiuni radiale mici, posibilitatea dirijării mai directe a curentului de aer spre camera de combustie (de ex. la turbinele de aviaţie). Dezavantajele consistă în gradul mic de compresiune realizabil pe etaj (ceea ce impune folosirea unui număr mare de etaje şi deci dimensiuni axiale mari) şi în sensibilitatea mai mare decît a compresorului centrifug, la variaţiile sarcinii turbinii. — Compresorul radial realizează un grad de compresiune, pe etaj, mai mare decît cel axial, are sensibilitate mică
la sarcină variabilă, dimensiuni axiale mici, construcţie simplă, şi siguranţă în serviciu. Dezavantajele consistă în randamentul mai mic (j\c~
^0,76) (în condiţii	egale de
funcţionare) şi în dimensiunile radiale	mai mari
decît	ale com-
presorului axial.
—	Compresorul volumic - elicoidal prezintă avantajele randamentului mare	la sarcini
parţiale, şi constant pentru diferite	grade de
XXII.	Scheme de turbine cu gaze cu ciclu
de referinţă simplu, dispuse pe doi şi pe trei arbori,
o)	cu doi arbori;
b)	cu trei arbori.
compresiune şi absenţa pericolului de pompaj. Dezavantajul principal consistă în uzinarea dificilă datorită preciziei mari
XXIII. Reprezentarea simplificată a unei turbine navale cu ciclu simplu şi recuperare, dispusă pe doi arbori (cu agregatul turbogenerator, de putere, separat de agregatul de comprimare).
1) conductă de aspiraţie; 2) compresor; 3) conductă de presiune; 4) difuzor; 5) recuperator-preîncălzitor de aer; 6) cameră de combustie; 7) turbină de înaltă presiune; 8) turbină de joasă presiune ; 9) valvă de ocolire ; 10) generator electric; 11) electromotor de lansare; 12) racord cu valvă de suflare în atmosferă; 13) tubulură de evacuare.
necesare obţinerii unui randament mare şi, ca urmare, a preţului de cost mare.
Turbină cu gaze
85
Turbină cu gaze
Construcţia camerei de combustie (v.) depinde __în principal—de combustibilul utilizat, cum şi de destinaţia turbinei.
Reglarea turbinelor cu gaze în circuit deschis se obţine, în general, prin acţionare asupra alimentării cu combustibil a camerei de combustie, modi-ficîndu-se în modul acesta debitul de agent motor (şi ca urmare puterea turbinei). La turbinele cari acţionează generatoare electrice, reglarea se efectuează de obicei la turaţie constantă, turbina fiind echipată cu un regulator taho-metric, ale cărui impulsii se transmit—prin legături stereo-mecanice sau hidromecanice — pompei de combustibil, pentru ca debitul acesteia să fie micşorat sau mărit, după cum turaţia turbinei creşte sau scade cu micşorarea sau cu mărirea sarcinii maşinii antrenate; Ia această reglare, temperatura gazelor la intrarea în turbină coboară la sarcini parţiale, antrenînd micşorarea randamentului.
în fig. XXIV e reprezentată schema simplificată a instalaţiei de reglare — la turaţie constantă — a unei turbine simple pe un singur arbore, de mică putere, care antrenează un generator de curent alternativ. Instalaţia de ardere a turbinei cuprinde un rezervor etanş de combustibil 7, alimentat de o pompă 6 şi în care nivelul e menţinut constant (la o înălţime mică deasupra punctului de racordare a conductei de alimentare a arzătorului), de o valvă 8 comandată de un plutitor. Pe suprafaţa liberă a combustibilului din rezervor se exercită — în timpul serviciului turbinei — presiunea aerului comprimat prelevat din conducta de debitare a compresorului, care se menţine la circa 100 mm C.A. peste presiunea din camera de combustie 2; această presiune refulează combustibilul spre arzătorul camerei de combustie, printr-o legătură directă care nu are nici un organ de reglare. Presiunea aerului din rezervorul de combustibil e reglată de o valvă 9, situată pe o conductă care leagă spaţiul de aer al rezervorului cu tubulurâ de admisiune a turbinei şi acţionată de un servomotor hidraulic 10, comandat de regulatorul centrifug 13 al turbinei, printr-o legătură hidromecanică. La poziţia complet închisă a valvei 9, în rezervorul 7 se exercită presiunea maximă egală cu presiunea de refulare a compresorului, iar la poziţia complet deschisă, se exercită presiunea din faţa turbinei (mai joasă decît cea din camera de combustie, aftfel încît alimentarea cu combustibil se întrerupe). Acest sistem de reglare prezintă următoarele avantaje: masele mici ale organelor de reglare, siguranţă contra înfundării conductei de alimentare a arzătorului (datorită diametrului mare şi absenţei organelor de închidere), siguranţă suplementară contra alimentării cu comr bustibil a camerei de combustie cînd turbina e scoasă din serviciu (în eventualitatea că pompa de combustibil ar continua să debiteze).
La turbinele compuse din două agregate turbină-compresor sau turbină-compresoare) situate pe arbori independenţi, eglarea se poate realiza prin acţionare simultană asupra Umentării cu combustibil şi asupra raportului de compresiune,
XXIV. Schema simplificată a reglării unei turbine cu ciclu simplu pe un singur arbore.
1) compresor; 2) cameră de combustie; 3) turbina propriu-zisă; 4)generator electric; 5) recuperator-pre-încălzitor de aer; 6) pompă de combustibil;/) rezervor etanş sub presiune; 8) valvă cu plutitor; 9) valvă de aer; 10) servomotor hidraulic; 11) pompă de ulei a circuitului de reglare; 12) transmisiunea la regulatorul centrifug; 13) regulator centrifug; Î4)sin-cronizator; 15) valva de reglare a presiunii uleiului din circuitul de reglare.
prin varierea turaţiei agregatului turbină-compresor de la care nu se prelevează energie stereocinetică utilă, obţinîndu-se astfel randamente mai mari la sarcini parţiale.
în fig. XXV e reprezentată schema de reglare a unei turbine cu reîncălzire şi răcire intermediară (v.), cu recuperare, alcătuită din două agregate turbină-compresor situate pe doi arbori independenţi. Energia stereocinetică utilă e prelevată de la agregatul turbină-compresor de înaltă presiune; debitul principal de aer comburant refulatdecompre-sorul de joasă presiune trece printr-un răcitor intermediar, prin compresorul de înaltă presiune, prin recuperato-rul-preîncălzitor şi apoi în camera de combustie de înaltă presiune; agentul motor generat în această camerătrece prin turbina de primă expansiune şi apoi, unindu-secu aerul prelevat din conducta de refulare a compresorului de joasă presiune (printr-oconductă de ocolire), intră în camera de combustie pentru reîncălzire, din care e dirijat în turbina de expansiune finală; gazele de ardere sînt evacuate din această turbină, prin
XXV. Schema simplificată a reglării unei turbine cu gaze cu reîncălzire şi răcire intermediară, cu recuperare. 1) compresor de joasă presiune; 2) răcitor intermediar; 3) compresor de înaltă presiune; 4) preîn-călzitor-recuperator; 5) cameră de combustie de înaltă presiune; 6) turbină de înaltă presiune; 7) cameră de combustie de reîncălzire; 8) turbină de joasă presiune; 9) tubulură de evacuare în atmosferă; 10) generator electric; 11) motor de lansare\12) regulator centrifug; 13) sertar de reglare a presiunii uleiului din circuitul de reglare (prin laminarea returului din circuit); 14) servomotorul hidraulic al acuplajului mecanic dintre circuitele de reglare ale celor două grupuri turbocompresoare;	15)	acuplaj	mecanic;
16) servomotor al regulatorului de injecţie; 17) regulator de temperatură; 18) valvă de reglare a ocolirii cu servomotor; 19) pompă de ulei a circuitului de reglare; 20) diafragme.
recuperatorul-preîncălzitor, în atmosferă. Fiecare	agregat	e	echipat cu un regulator de turaţie centrifug,
ale cărui	impulsii	se transmit prin legături hidromecanice la
servomotoarele hidraulice cari acţionează organul de reglare a debitului de combustibil injectat de arzător. Cele două regulatoare sînt cuplate între ele printr-o legătură hidro- şi stereomecanică. Sistemul de reglare mai are două regulatoare ale temperaturii de admisiune a gazelor de ardere în turbine, din cari regulatorul turbinei de primă expansiune transmite impulsiile la servomotorul regulatorului de combustibil al camerei de combustie de înaltă presiune, iar regulatorul tur-binei de expansiune finală transmite impulsiile servomotorului hidraulic al unei valve situate pe conducta de aer comburant de ocolire. La depăşirea de către unul dintre agregate a turaţiei maxime, la depăşirea temperaturii maxime a gazelor de ardere la intrarea în turbină sau la oprirea apei de răcire (la răcitorul intermediar), admisiunea combustibilului la arzătoare se opreşte automat, refulările compresoarelor se leagă la atmosferă, iar turbina se opreşte.
Turbină cu gaze
86
Turbină cu gaze
în general, turbinele cu gaze nu pot suporta suprasarcini oricît de mici, fără periclitarea paletajului; se admit uneori supratemperaturi de foarte scurtă durată, laturbinelede aviaţie.
Turbina cu gaze tn circuit deschis intră în concurenţă cu alte motoare termice (cu piston sau cu rotor) în următoarele domenii principale de aplicare; centrale termoelectrice stabile, pînă la puteri unitare de 20 000 CP (de obicei de vîrf, de Intervenţie, cu spaţiu foarte restrîns de amplasare, etc.). unde intră în competiţie cu motorul cu piston cu autoaprindere; propulsarea navelor maritime, unde intră în competiţie cu motorul cu piston cu autoaprindere şi cu turbina de abur (alimentată de căldări cu vaporizaţie rapidă sau cu mare solicitare specifică a suprafeţei de vaporizare); tractarea vehiculelor rutiere (automobile, autocamioane, autobuse), unde intră-în competiţie — în principal—cu motorul cu electro-aprindere (v. şî sub Turbină cu gaze, pentru automobile). în anumite domenii, cum e aviaţia (la propulsarea avioanelor cu viteze de peste 600*•-800 km/h), turboreactorul (v. sub Reactor 2) echipat cu turbină cu gaze în circuit deschis constituie
—	în prezent — singurul motor capabil să facă faţă cerinţelor.
Principalele avantaje ale turbinei cu gaze în circuit deschis, faţă de motorul cu piston cu autoaprindere, sînt următoarele: generarea continuă a cuplului motor, care antrenează uniformitatea mersului şi elimină vibraţiile de torsiune; randament mecanic mai mare (96***98%, la turbina cu ciclu simplu, faţă de 80***90%, la motorul cu autoaprindere); construcţie mai simplă; întreţinere mai uşoară; preţ de revenire — în general — mai mic; gazele de eşapare — datorită excesului mare de aer cu care se produce arderea — nu conţin aproape de loc gaze nearse şi nu au miros; posibilitatea arderii combustibililor solizi. Dezavantajele principale sînt următoarele: imposibilitatea autodemarării (pentru pornire motorul de lansare trebuie să antreneze compresorul pînă la turaţia necesară alimentării eficiente a camerei de combustie); durata mai mare a demarării, care e de 0,5***3 min la turbinele simple, mici, şi de 8***10 min la turbinele mari. Deşi turbina cu gaze are în prezent randament mai mic (la putere egală) decît motorul cu autoaprindere şi decît cel cu electroaprindere, costul exploatării acestor motoare e echivalent, deoarece turbina consumă în general combustibili mai ieftini şi o cantitate mult mai mică de lubrifiant.
în raport cu turbina cu abur, turbina cu gaze în circuit deschis prezintă următoarele avantaje: ancombrament şi greutate (raportate la unitatea de putere utilă) mult mai mică (în greutatea turbinei cu abur fiind inclusă şi căldarea); consumul mult mai mic de apă de răcire— la turbinele cu gaze cu răcire intermediară, în raport cu turbina cu abur cu con-densaţie; absenţa organelor de reglare la admisiunea în turbină; timp de demarare mai mic. Dezavantajele consistă în puterea utilă limitată — în prezent la circa 30 000 kW şi acţiunea dăunătoare a agentului motor asupra organelor active ale turbinei, prin corodări şi depuneri de pulberi.
Turbină cu ardere isocoră: Turbină cu gaze în circuit deschis, la care arderea combustibilului se efectuează intermitent, la volumul constant al unei camere de combustie închise. Admisiunea aerului comburant şi a combustibilului, cum şi evacuarea gazelor de ardere din camera de combustie, sînt intermitente şi comandate de supape; deoarece gazele ies dintr-un volum închis, în care presiunea scade în timpul evacuării, turbina cu ardere isocoră funcţionează cu o presiune iniţială variabilă a gazelor. Turbina cuprinde: compresorul de aer (eventual o turbosuflantă), pompa de combustibil, camera de combustie închisă (cu supape de admisiune comandate, pentru aer şi combustibil, şi cu supapă de evacuare automată) şi turbina propriu-zisă.
Fig. XXV/ reprezintă schema unei instalaţii de turbină cu gaze, cu ardere isocoră. Aerul atmosferic comprimat în compresorul 1 e refulat în camera de combustie 4, prin valva 2
(valva de admisiune a combustibilului 3 şi valva automată de evacuare 5 fiind închise); în camera de combustie aerul vine în contact, amestecîndu-se, cu combustibilul alimentat de pompa 8 prin valva 3. Aprinderea se obţine prin scînteie electrică;întimpul arderii,presiunea în camera de combustie creşte pînă la o anumită valoare, la care se deschide valva automată 5 (valvele 2 şi 3 fiind închise), gazele de ardere fiind evacuate spre turbină. Baleiajul camerei de combustie, cu aer proaspăt, se efectuează după ce presiunea din cameră a scăzut sub o anumită valoare, aerul de baleiaj trecînd apoi prin turbină şi răcind paletajul acesteia; baleiajul poate fi obţinut cu aerul refulat de compresorul principal (de la un etaj intermediar ai acestuia) sau de o suflantă (în ultimul caz, după baleiaj se refulează aer din compresor pînă se obţine presiunea necesară arderii în camera de combustie, valva 5 fiind închisă). La turbinele cu combustibil gazos, aerul comburant şi combustibilul se introduc simultan în camera de combustie.
Turbina propriu-zisă e alimentată de obicei de mai multe camere de combustie, cu fazele ciclului decalate în timp, astfel încît agentul motor pătrunde aproape continuu în stator, prin deschiderea succesivă a valvelor camerelor de combustie.
Turbinele cu ardere isocoră nu se mai folosesc în prezent. Sin. Turbină cu cameră de combustie închisă.
După provenienţa agentului motor, turbinele cu gaze în circuit deschis se clasifică în: turbine cu gaze proaspete şi turbine cu gaze uzate.
Turbină cu gaze uzate: Turbină cu gaze fără cameră de combustie proprie, al cărei agent motor e constituit de gaze
circuit deschis cu ardere isocoră. 1) compresor de aer; 2, 3) valvele de admisiune a aerului şi combustibilului ; 4) cameră de combustie închisă; 5) valvă de evacuare; 6) turbină; 7) rezervor de combustibil; 8) pompă de combustibil; 9) acuplaj.
XXVII. Turbină pentru aviaţie, cu gaze uzate evacuate de la un motor cu autoaprindere.
1) palete statorice.; 2) disc; 3) paletă rotorică; 4) arbore; 5) tubulură de evacuare.
de ardere evacuate de la un motor cu piston, cu combustie internă, sau de la o căldare (echipată cu focar cu ardere sub
Turbină cu gaze
87
Turbină cu gaze
presiune) şi care constituie un motor auxiliar folosit, de obicei, pentru antrenarea unui compresor pentru alimentarea cu aer comburant a instalaţiei principale. Pentru obţinerea unei presiuni aproape constante la intrarea în turbinele folosite pentru alimentarea motoarelor cu piston, gazele uzate trec printr-un colector-tampon montat între motorul cu piston şi turbină. Turbina e de obicei unietajată, iar construcţia organelor principale e asemănătoare cu cea de la turbina cu gaze proaspete (v. fig. XXVII).
Turbină cu gaze proaspete: Turbină cu gaze al cărei agent motor (amestec de gaze) se obţine într-o cameră de combustie proprie, aerul comburant fiind refulat în această cameră de un compresor antrenat de turbină.
Turbină cu gaze în circuit închis: Turbină cu gaze al cărei agent motor e constituit — în general — de aerul atmosferic (sau, uneori.de un alt gaz) comprimat şi apoi încălzit la temperatură înaltă, într-un schimbător de căldură (tubul ar). Turbina — în forma cea mai simplă — cuprinde un agregat constituit din turbina propriu-zisăşi dintr-un rotocompresor care (consu-mînd o parte din energia stereocinetică totală livrată de turbina propriu-zisă) refulează gazul motor prin camera de încălzire (v.) înainte de dirijarea acestuia în turbină; gazul evacuat din turbină trece (înainte de a fi retrimis în compresor) printr-un recuperator în care se răceşte preîncălzind gazul refulat de compresor, înainte de admisiunea acestuia în camera de încălzire (v. fig. XXVIII). Datorită circulării permanente a aceluiaşi fluid prin insta-
laţie şi ca urmare a izolării complete a circuitului turbinei faţă de mediul ambiant, presiunea de sfîrşit de expansiune, respectiv de admisiune în compresor, poate fi supraatmosfe-rică, astfel încît presiunea medie a fluidului care parcurge circuitul poate fi mult mai înaltă decît la turbina în circuit deschis (la acelaşi raport total de compresiune). Datorită volumului specific mediu, mic, al fluidului (şi ca urmare a posibilităţii de a se circula un debit gravimetric mai mare printr-o secţiune dată), dimensiunile tuturor secţiunilor libere de curgere ale circuitului închis sînt mult mai mici decît cele corespunzătoare ale unei turbine în circuit deschis de aceeaşi putere utilă. Deşi, teoretic, se pot alcătui instalaţii după oricare din schemele folosite la turbina în circuit deschis, la circuitul închis se folosesc totdeauna cel puţin recuperarea şi răcirea intermediară (la compresiune); reîncălzirea (la expansiune) se foloseşte rareori.
Turbina propriu-zisă e totdeauna de tipul cu suprapresiune, multietajată, axială. Se foloseşte de obicei construcţia cu două carcase concentrice (v. fig. XXX) din cari: o carcasă exterioară de rezistenţă şi o carcasă interioară — nesolicitată mecanic — constituind mantaua în care se montează paletajul statoric şi alcătuind la extremităţi tubulurile de admisiune şi de evacuare. Aceste tubuluri sînt profilate aerodinamic pentru reducerea la minimum a pierderilor de presiune de la admisiune şi evacuare (a căror pondere în reducerea randamentuluj e mare datorită căderii mici de entalpie a fluidului motor). în spaţiul inelar dintre cele două carcase se introduce material termo-izolant, astfel încît carcasa exterioară să fie expusă cel.mult la temperatura gazelor de la finele expandării, oricare ar fi temperatura de intrare în turbină. Rotocompresorul e multietajat de tipul radial pentru puteri pînă la circa 12 MW (v. fig. XX/X) şi de tipul axial la puteri mai mari.
Turbinele de construcţie recentă (cu răcire intermediară), alcătuite după o schemă compactă, sînt echipate cu un singur arbore sprijinit în două lagăre, comun pentru turbină şi compresoare, şi cu o carcasă exterioară de asemenea comună (v. fig. XXX), ceea ce permite suprimarea etanşoarelor de înaltă presiune atît la turbină cît şi la compresorul de înaltă presiune; la turbinele cu compresor axial, răcitorul inter-
XXV///. Reprezentare schematică a unei turbine cu gaze în circuit închis.
1) cameră de încălzire; 2) preîncălzitor de aer comburant pentru instalaţia de ardere a camerei de încălzire; 3) turbina propriu-zisă; 4) răcitor preîncălzitor; 5) pre-răcitor; 6) compresor; 7) răcitor intermediar; 8) generator electric.
XX/X. Reprezentare simplificată a unei instalaţii complete de turbină cu gaze navală, în circuit închis.
1) turbina compresorului; 2) tubulură de admisiune în compresor; 3) compresor radial; 4) răcitor intermediar; 5) prerăcitor; 6) recuperator preîncălzitor
7) turbina elicei; 8) reductor de turaţie.
Turbină cu gaze
88
Turbină cu gaze
med iar e amplasat, Ia această construcţie compactă, ia periferia compresorului de înaltă presiune, concentric cu acesta şi sub carcasa comună a turbinei şi a celor două compresoare.
12
cu o valvă comandată de un servomotor pneumatic cuplat stereocinetic cu regulatorul centrifug— leagă racordul acumulatoarelor la circuitul de aspiraţie al primului etaj de compre-
13
a
XXX. Turbină în circuit închis de construcţie compactă.
1) compresor de joasă presiune; 2) răcitor intermediar; 3) compresor de înaltă presiune; 4) turbină; 5) carcasă comună; 6) izolaţie termică; 7) admisiunea aerului recirculat; 8) direcţia de curgere a aerului prin răcitorul intermediar; 9) evacuarea aerului spre camera de încălzire; 10) admisiunea aerului cald în turbină; 11) evacuarea aerului expandat; 12, 13) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire.
Recuperatorul-preîncălzitor e foarte compact, permiţînd folosirea unui grad de recuperare apropiat de unitate fără a se ajunge la dimensiuni prohibitive. Dimensiunile mici ale recuperatorului pentru circuitul închis se datoresc, pe de o parte, valorii mari a coeficientului global de transfer al căldurii (150---250 kcal/m2 h°C, în funcţiune de căderea de presiune admisă), care creşte cu presiunea medie a fluidului care schimbă căldură, şi pe de altă parte, volumului mic al fluidului (în fapt, tot o consecinţă a presiunii înalte a fluidului care parcurge circuitul închis). în plus, datorită purităţii ambelor fluide cari îl parcurg, recuperatorul poate fi echipat cu ţevi de diametru mult mai mic decît la cele folosite pentru recuperatoarele turbinelor în circuit deschis, şi aranjate la păsuri corespunzătoare mai mici.
S-au construit recuperatoare cu 0,2***0,4 m2/CP (în funcţiune de presiunea medie din circuit) la un randament al circuitului turbinei de 0,33 şi un grad de recuperare de 0,9. Greutatea recuperatorului poate fi coborîtă sub 1,36 kg/CP.
Reglarea turbinei în circuit închis, adică adaptarea la sarcină variabilă, se obţine aproape fără pierderi (spre deosebire de procedeele de reglare de la turbinele cu abur sau de la turbinele cu gaze în circuit deschis), menţinîndu-se turaţia constantă, prin schimbarea presiunii medii a agentului de lucru din circuit (v. fig. XXXI). în acest scop, la refularea compresorului sînt legate — printr-o conductă bifurcată — două acumulatoare de agent de lucru, dintre cari unu de înaltă presiune şi unu de joasă presiune. Racordarea unuia sau a celuilalt acumulator la reţea se obţine cu ajutorul unui sertar comandat, de exemplu, de mecanismul stereocinetic al unui regulator de turaţie centrifug; o a doua conductă — echipată
siune al turbinei. Funcţionarea e următoarea: la creşterea sarcinii (avînd ca urmare coborîrea turaţiei) regulatorul-de turaţie racordează, prin
“ ,11
fl
3 _
sertarul de comandă, acumulatorul de înaltă presiune, lacircuitulturbinei ; acesta debitează în reţea fluid la o presiune superioară celei de refulare a compresorului, făcînd să crească presiunea medie în circuit şi, ca urmare, puterea utilă livrată de turbină; la micşorarea sarcinii, regulatorul de turaţie acţionează în sens invers, punînd circuitul turbinei în legătură cu acumulatorul de joasă presiune astfel încît — prin debitarea în acumulator — presiunea medie în c auxiliară, care lucrează în paralel cu
"r®
ii
5
XXXI. Schema simplificată a reglării unei turbine cu gaze în circuit închis.
1) turbină; 2) preîncălzitor-răcitor; 3) compresor; 4) cameră de încălzire; 5) acumulator de joasă presiune; 6) acumulator de înaltă presiune; 7) sertar; 8) racord; 9) valvă de scurt-circuitare; 10) servomotor pneuma-tic; 11) regulator centrifug.
de fluid din circuit rcuit să scadă. Valva sertarul de comandă (simultan sau cu un mic avans faţă de ultimul) scurt-circuitînd admisiunea şi refularea compresorului, are rolul de a nivela micile oscilaţii de sarcină îmbunătăţind condiţiile de reglare; gazul pentru servomotorul de comandă a valvei e prelevat chiar din conducta de scurt-circuitare. Racordarea acumulatoarelor de fluid motor la refularea compresorului are drept scop mărirea rapidităţii de răspuns la acţiunea de reglare, datorită
Turbină cu gaze
89
Turbină cu gaze
următorului fenomen: prin introducerea întregului surplus de agent motor (la creşterea sarcinii) în porţiunea de înaltă presiune a circuitului, uniformizarea distribuirii în circuit a cantTtăţii suplementare de agent de lucru se efectuează prin expandarea acesteia în turbina propriu-zisă, cu prestarea corespunzătoare de energie stereocinetică suplementară, fără încărcarea simultană a compresorului cu cota-parte de lucru mecanic de comprimare a surplusului de agent de lucru (care nu a ajuns încă în compresor), obţinîndu-se ca efect imediat al reglării un excedent de putere utilă; fenomenul invers are loc la prelevarea agentului de lucru din circuit cînd sarcina turbinei scade. Amplasarea punctului de racordare la circuit a acumulatoarelor între compresor şi recuperator mai e determinată şi de următoarele motive: temperatura relativ joasă (de la finele compresiunii) a mediului de lucru prelevat din circuit (la micşorarea sarcinii turbinei) asigură condiţii uşoare de funcţionare a sertarului de comandă; cantitatea suplementară de agent motor introdusă în circuit (la creşterea sarcinii) la temperatură joasă poate fi preîncălzită în recuperator — datorită capacităţii de acumulare a acestuia —fără perturbarea regimului termic al circuitului, iar camera de încălzire (echipată cu un sistem simplu de reglare a arderii) poate face faţă la încălzirea debitului suplementar de agent motor, tot fără o perturbare sensibilă a regimului termic. Datorită acestui sistem de reglare, atît turbina cît şi compresorul funcţionează permanent la punctul optim, la orice sarcină (debitul volumetric al circuitului rămînînd constant), astfel încît paletajul ambelor maşini, care poate fi proiectat numai pentru acesată condiţie de lucru, poate atinge randamente de peste 0,9.
Turbina cu gaze în circuit închis prezintă faţă de turbina în circuit deschis următoarele avantaje: puritatea fluidului de lucru, care nu are acţiune corozivă sau erozivă asupra paletajului şi nu provoacă depuneri de pulberi; uniformitatea cîmpului temperaturilor de-a lungul înălţimii primelor coroane de palete rotorice; posibilitatea întrebuinţării fără inconveniente a combustibilului solid (mai ieftin decît cel lichid sau gazos); randamentul mare la sarcini parţiale (randamentul la plină sarcină fiind aproximativ egal cu al turbinei în circuit deschis alcătuită după aceeaşi schemă); posibilitatea realizării de unităţi cu puteri foarte mari fără a se atinge solicitări mecanice prohibitive în paletajul ultimei trepte a turbinei propriu-zise; deşi, la puteri egale, dimensiunile maşinilor sînt mai mici decît la circuitul desch'is, acest avantaj e anulat de ancombramentul şi greutatea mult mai mari ale camerei de încălzire (în raport cu camera de combustie) şi de prerăcitorul amplasat între recuperator şi compresor; posibilitatea folosirii directe a mediului gazos de răcire a unui reactor nuclear ca agent motor în turbină. Principalele dezavantaje sînt următoarele: consumul mai mare de apă de răcire (circa 1/3*“1/2 din consumul de apă de răcire al unei turbine cu abur cu condensaţie, de aceeaşi putere); puterea relativ mare consumată de serviciile auxiliare (circa 6% din puterea utilă a turbinei).
Recent se studiază posibilitatea utilizării directe a mediului de răcire al unui anumit tip de reactor nuclear (răcit cu gaz comprimat) ca agent motor, într-o turbină în circuit închis. Acest procedeu necesită perfecţionarea pe o anumită linie a construcţiei reactorului şi, în principal, realizarea unor cartuşe din material fisionabil care să permită lucrul la temperatură înaltă (>600°) (de exemplu cartuşe cu oxid de uraniu învelite în manta de oţel). Gazele cari ar putea fi folosite simultan pentru răcirea reactorului şi ca agent de lucru în turbine în circuit închis sînt heliul, azotul, bioxidul de carbon şi amestecuri heliu + bioxid de carbon. Dintre acestea heliul prezintă cele mai multe avantaje, dintre cari cele mai importante sînt următoarele: nu e activizat de procesul de fisiune din reactor, are coeficient mare de transfer al căldurii, viteză critică (viteza de propagare a sunetului în gaz) de trei ori mai
mare decît cea a aerului permiţînd mărirea corespunzătoare turaţiei rotomaşinilor turbinei şi ca urmare mişcorarea numărului etajelor acestora (ceea ce compensează necesitatea mării rii numărului de etaje datorită greutăţii specifice mici). Azotul reprezintă de asemenea unele avantaje, dintre cari cel ma-important consistă în faptul că permite folosirea directă a turbinei în circuit închis, aşa cum a fost proiectată, experimentată şi perfecţionată pentru lucrul cu aer atmosferic.
Turbinele cu gaz în circuit închis sînt folosite în centrale termoelectrice şi pe nave. Sin. (parţial) Turbină cu aer cald, Turbină aerodinamică.
Turbină cu gaze în circuit mixt: Turbină cu gaze în circuit deschis (sau închis) care foloseşte o turbină în circuit închis (sau deschis) pentru acţionarea unuia sau a mai multora dintre compresoarele instalaţiei. A fost proiectată, construită şi experimentată cu intenţia de a se întruni avantajele circuitului închis (randament mare la sarcini parţiale, posibilitatea construirii de unităţi de mare putere, etc.) cu cele ale circuitului deschis (ancombrament mic, evitarea pierderilor de presiune în sistemul de reglare), obţinîndu-se pînă în prezent rezultate numai parţial satisfăcătoare.
2
XXXII, Reprezentare schematică simplificată a unei turbine cu gaze tn circuit mixt.
Fig. XXXII reprezintă schema de principiu a unei turbine în circuit mixt constituită dintr-un circuit principal (care livrează energie stereocinetică utilă) deschis (alcătuit din compresorul 9, turbina 10 şi camera de combustie 8) şi dintr-un circuit auxiliar închis (alcătuit din maşinile şi aparatele f-**7). Funcţionarea instalaţiei e următoarea: compresorul 9 al circuitului deschis aspiră debitul de aer atmosferic necesar generării fluidului motor pentru turbina 10 şi îl refulează la 4,2 kgf/cm2 în conductade admisiune a compresorului 1 din circuitul închis
—	înaintea prerăcitoru-lui 7 în care e dirijat
	2		
			
XXXIII. Schema de principiu a unei turbine în circuit mixt (cu circuit principal închis).
simultan şi aerul evacuat din recuperatorul 4; ambele cantităţi de aer sînt comprimate (după răcirea prealabilă) la
8,5	kgf/cm2, după care aerul trece prin răcitorul intermediar 2 în compresorul 3 în care e comprimat la 17 kgf/cm2; în continuare, aerul trece prin preîncălzitorul 4, după care debitul total care a trecut prin recuperator se separă, o parte egală cu debitul compresorului 9 fiind refulată în camera de combustie deschisă 8 în care se introduce simultan şi combustibilul şi din care gazele de ardere generate, după ce cedează căldură sistemului tubular 5 de răcire a camerei 8, răcindu-se pînă la 650°, expandează în turbina 10; o altă cantitate de aer,
Turbină cu gaze
90
Turbină cu gaze
separată din debitul total (după recuperator), trece prin sistemul tubular 5 în care se preîncălzeşte la circa 650°, după care expandează în turbina 6 a circuitului închis — din care aerul e evacuat prin recuperatorul-preîncălzitor înapoi spre compresorul 1,
Randamentul unei turbine cu astfel de ciclu e comparabil cu randamentul unei turbine în circuit deschis cu răcire intermediară, reîncălzire şi recuperare.
Fig. XXXIII reprezintă schema de principiu a unei turbine în circuit mixt constituită dintr-un circuit principal închis parcurs însă de gaze de ardere generate în camera de combustie 3 şi cari, după ce expandează în turbina 1 — care antrenează generatorul 6 — trec prin recuperatorul 4 şi apoi prin prerăcitorul 5 fiind reaspirate de compresorul 2; circuitul secundar, deschis, e constituit de un agregat turbină-compresor (7-8) a cărui turbină e acţionată de o fracţiune din debitul de fluid evacuat din turbina circuitului principal şi care livrează circuitului principal aerul necesar generării în camera de combustie a excesului de fluid motor necesar acţionării turbinei circuitului secundar; totodată grupul turbocompresor secundar serveşte şi ia reglarea presiunii medii din circuitul principal. Principalul dezavantaj al turbinei construite după această schemă consistă în faptul că gazele de ardere agresive şi încărcate cu suspensii parcurg, afară de turbină şi recuperator, paletajul compresorului şi prerăcitorul corodîndu-le şi depunînd pulberi. Sin. Turbină în circuit semideschis.
Turbină cu gaze în circuit semideschis:	Sin.	Turbină	cu	gaze	în	circuit	mixt	(v.).
După alcătuirea ciclului de refer i n-ţ ă, se deosebesc: turbine cu ciclu simplu, turbine cu expansiune fracţionată şi reîncălzire (numite şi — scurt — turbine cu reîncălzire), turbine cu compresiune fracţionată şi răcire intermediară (numite şi —scurt — cu răcire intermediară) şi turbine cu reîncălzire şi răcire intermediară.
Turbină cu gaze cu ciclu simpiu: Turbină cu gaze de obicei în circuit deschis (echipată cu o singură cameră de combustie) în care expansiunea şi compre-
(8)
"^teor
823-841 _1	r4aa
fe	To.	T0
x—1
1—î-. \p2) nm
exponentul adiabatic), restul notaţiilor fiind cele din legenda figurii XXXIV.
Formal, randamentul teoretic al ciclului simplu depinde numai de raportul de compresiune, în raport cu care creşte continuu tinzînd către unitate (la limită, cînd II->oo). Temperatura T3 (a gazelor la intrarea în turbină) fiind limitată însă de durabilitatea elementelor de construcţie ale turbinei (în principal, de cea a paletajului), randamentul Y)teordepinde în realitate şi de cantitatea de căldură introdusă în fluidul motor; valoarea optimă a randamentului teoretic, ţinînd seamă de această condiţie, se obţine cînd T2 e cea mai apropiată de T3, adică atunci cînd cantitatea de căldură 023 devine cît mai mică posibil.
Randamentul indicat al ciclului simplu are expresia
(9)
7)jHj-
- H,
ih~h)
»2'3	*	3	^2'
în care	e	căderea	de	entalpie	isentropică	în	turbină,
iar HC=H^ e creşterea isentropică de entalpie în compresor, în ipoteza parcurgerii ciclului de un singur gaz, ideal, şi prin
T
introducerea notaţiilor 11^=9; ~ =0;	expresia
(9)	devine:
p*-ii
’ 9	/
(9-1)
XXXIV.	Reprezentare în diagrama T-s a ciclurilor teoretic şi indicat ale turbinei cu gaze cu ciclu simplu.
TJ temperatura aerului la admisiunea în compresor; T2, TQ temperaturile aerului la sfîrşitul compresiunii isentropice şi la sfîrşitul compresiunii adiabatice; T3) temperatura gazelor de ardere la admisiunea în turbina propriu-zisă; T4, Ti) temperaturile gazelor de ardere la sfîrşitul expandării isentropice şi la sfîrşitul expandării adiabatice; pi) isobara mediului ambiant; p2) iso-bara de refulare a compresorului; p3) presiunea la ieşirea din camera de combustie.
siunea sînt reprezentate de cîte o singură adiabată, chiar dacă expansiunea se obţine în două sau în trei turbine, iar compresiunea, în două compresoare.
Randamentul ciclului teoretic (v. fig. XXXIV) are expresia:
în care XI— — e raportul de compresiune şi m—-—- (x fiind
Pi	x
(10)	7] • =	___________,
în care şi Tj^sînt randamentele interne ale turbinei şi compresorului. Dacă se consideră constante 0, şi 7}^, randamentul intern al ciclului devine o funcţiune numai de raportul de compresiune: 7);.=/(II), care are un maximum pentru un . anumit raport de compresiune optim ITopt.
Puterea utila maxima a turbinei corespunde unui raport de compresiune optim:
1
(11)	nopt; ^=(6V2“<rjopt:
Pierderea de presiune din camera de combustie influenţează puţin atît randamentul ciclului cît şi valorile IIopt corespunzătoare randamentului termic şi puterii utile maxime.
Turbină cu reîncălzire: Turbină cu gaze, de obicej în circuit deschis, în care compresiunea e unică — adiabatică— , iar expansiunea e fracţionată de obicei în două etaje între cari se efectuează reîncălzirea la presiune constantă. Turbina e echipată cu două camere de combustie dintre cari una primară, şioa doua care reîncălzeşte agentul motor (în general, pînă la temperatura de la începutul expansiunii primare) înainte de detenta acestuia într-o turbină (uneori, două dispuse în serie sau în paralel) de expansiune finală.
Randamentul intern al ciclului cu reîncălzire e practic comparabil cu randamentul intern al ciclului simplu (pentru
o	anumită valoare a raportului 0 şi acelaşi grad de compresiune); puterea utilă a turbinei (la acelaşi consum de agent motor) creşte mai mult cu raportul de compresiune decît la turbina cu răcire intermediară (v.).
După locul ocupat în schema unei turbine cu reîncălzire, se deosebesc:
Turbină cu gaze de expansiune primară: Turbină cu gaze a unei instalaţii cu reîncălzire, în care se produce prima detentă a agentului motor generat în camera de combustie primară a turbinei (v. şî sub Turbină cil reîncălzire). Sin. (impropriu) Turbină de înaltă presiune.
Turbină cu gaze
91
Turbină cu gaze
Turbină cu gaze de expansiune finală: Turbină cu gaze a unei instalaţii cu reîncălzire, în care se produce detenta agentului motor evacuat din turbina cu expansiune primară şi reîncălzit într-o cameră de combustie intermediară (de obicei pînă la temperatura de la începutul expandării primare) (v. şî sub Turbină cu reîncălzire). Sin. (impropriu) Turbină de joasă presiune.
Turbină cu răcire intermediară: Turbină cu gaze în care expansiunea e unică (într-o singură turbină), adiabatică, iar compresiunea e fracţionată în două sau în trei etaje (în compresoare montate în serie) între cari se efectuează răcirea isobară a agentului de lucru. *
Turbină cu reîncălzire şi răcire intermediară: Turbină cu gaze în circuit deschis în care atît expansiunea cît şi comprimarea sînt fracţionate pe mai multe etaje (în general cel mult două de expansiune şi cel mult trei de compresiune), între detente efectuîndu-se o reîncălzire isobară a agentului motor, iar între comprimări, răcirea isobară a corpului de lucru.
în fig. XXXV e reprezentat ciclul unei turbine cu reîncălzire şi răcire intermediară, alcătuită după schema: compresor
XXXV.	Reprezentarea tn diagrama T-s a ciclurilor teoretic şi indicat ale turbinei cu răcire intermediară şi cu reîncălzire.
Tj) temperatura aerului la admisiunea în primul etaj de comprimare; T'2,
T'2) temperaturile aerului la sfîrşitul primei comprimări isentropice şi adia-batice; Tg) temperatura aerului la admisiunea în al doilea etaj decomprimare;
7*2, T2) Temperaturile aerului la sfîrşitul celei de a doua comprimări isentropice şi adiabatice; T8) temperatura de admisiune a gazelor în turbină; 7', T'a) tem-
peraturile gazelor de ardere la sfîrşitul expandării primare isentropice şi adiabatice; 74 şi 74) temperaturile gazelor de ardere la sfîrşitul expandării finale isentropice şi adiabatice; px) isobara mediului ambiant; p'2) isobara refulării primei trepte de comprimare; p'{) presiunea la ieşirea din răcitorul intermediar; pf) isobara teoretică acelei de a doua trepte de comprimare; p2) isobara reală de refulare a compensorului; p8) presiunea reală a gazelor de ardere la ieşirea din camera de combustie primară; p') presiunea la finele detentei primare; p£) presiunea la ieşirea din camera de combustie pentru reîncălzire.
de înaltă presiune-turbină de expansiune primară-generator (pe un arbore) şi compresor de joasă presiune-turbină de expansiune finală (pe un al doilea arbore paralel cu primul).
Principalul avantaj al acestui ciclu în raport cu cel simplu sau cu ciclurile numai cu răcire intermediară ori numai cu reîncălzire consistă în puterea utilă mult mai mare la un anumit grad de compresiune şi pentru acelaşi consum de fluid motor.
în general, ciclurile cu reîncălzire şi cu răcire intermediară sau numai cu răcire intermediară pot conduce indirect şi la mărirea randamentului intern deoarece prin aplicarea răcirii intermediare la compresiune se poate lucra cu raporturi 9 mai mari decît la ciclul simplu şi —ca urmare— mai apropiate de valoarea optimă corespunzătoare randamentului maxim pentru un raport 0 dat (şi care e cu atît mai mare cu cît 0 e mai mare).
După modul de utilizare a căldurii sensibile a fluidului motor uzat, se deosebesc turbine fără recuperare şi turbine cu recuperare.
Turbină fără recuperare: Turbină de obicei în circuit deschis, simplă sau cu ciclu complex (de obicei cu reîncălzire şi răcire intermediară), la care căldura sensibilă a fluidului motor evacuat din ultimul etaj de expandare e cedată mediului ambiant fără a fi reutilizată în ciclu. Turbinele
fără recuperare prezintă ‘—-în general—avantajul unui cost de investiţie mai mic şi dezavantajul randamentului termic mai mic (în raport cu turbinele cu recuperare alcătuite după aceeaşi schemă).
Turbină cu recuperare:	Turbină	în circuit
deschis sau închis ia care o parte din căldura sensibilă a fluidului motor evacuat din ultimul etaj de expandare e recuperată şi utilizată pentru preîncălzirea aerului comburant (sau motor) înainte de introducerea acestuia în camera de combustie (sau în camera de încălzire). Astfel se economiseşte o cantitate de combustibil (respectiv aportul de căldură din exterior) echivalentă cu cantitatea de căldură efectiv recuperată. Turbina cu recuperare (v. fig. XXXVI) e echipată cu un schimbător de căldură în care aerul refulat de ultimul etaj de compresiune se preîncălzeşte prin răcirea corespunzătoare a agentului de lucru evacuat din ultimul etaj de detentă, în general, temperatura pînă la care e posibilă răcirea fluidului motor uzat e legată de temperatura aerului la sfîrşitul compresiunii, care depinde de raportul de compresiune IT; cînd temperatura de sfîrşit de compresiune e mai înaltă decît cea de fine de expansiune sau egală cu aceasta, recuperarea nu e posibilă. Raportul dintre cantitatea de căldură efectiv recuperată şi cantitatea totală de căldură recuperabilă se numeşte grad de recuperare.
Randamentul teoretic al ciclului simplu cu recuperare are expresia
(12)
’lte
,=1-
L 4 X-1
în care 9=!!* expresia (v. fig. XXXVII):
( \ * te)
XXXVI. Schema turbinei cu gaze cu ciclu simplu, în circuit deschis (cu ardere isobară), şi cu recuperare.
1) compresor; 2) cameră de combustie; 3) turbină; 4) recuperator; 5) generator electric; 6) motor de lansare; 7) aspiraţia compresorului; 8) evacuarea în atmosferă.
, Randamentul intern are
(13)
^tht~ ^ Hc
023 ~Y)r8r
XXXVII.	Reprezentare în diagrama T-s a ciclurilor teoretic şi indicat ale turbinei cu ciclu simplu şi recuperare.
Tj) temperatura aerului la admisiunea în compresor; Tz , 70 tem peraturaaerului la sfîrşitul compresiunii isentropice şi la sfîrşitul compresiunii adiabatice; 73) temperatura gazelor de ardere la admisiunea în turbina propriu-zisă; 74 , 70 temperaturile gazelor de ardere la sfîrşitul expandării isentropice, respectiv la sfîrşitul expandării adiabatice; 75) temperatura aerului comburant la ieşirea din recuperatorul preîncălzitor;
76) temperatura gazelor uzate la ieşirea din recuperatorul preîncălzitor; px) isobara mediului ambiant; p2) isobara de refulare a compresorului; pa) presiunea la ieşirea din camera de combustie; p4) presiunea de fine de expansiunea gazelor de ardere (p4>pj)«
Turbină cu gaze
92
Turbină cu gaze
(în care	e	cantitatea	de	căldură	transferată	prin	recuperator) sau (notînd cu	a):
(14) V -, rec=
Or)
■1)
"t 8S0
Expresia lucrului util al turbinei e aceeaşi ca şi pentru turbina cu ciclu simplu (v.) fără recuperare.
Randamentele teoretic şi intern ale ciclului cu recuperare cresc asimptotic cu micşorarea raportului de compresiune (la un raport 0 dat) astfel încît, la limită:
(16)
ar
(17)
teor, rec-
0 ^Carnot ’
Creşterea randamentului teoretic şi a randamentului intern cu micşorarea raportului de compresiune se explică prin micşorarea temperaturii de sfîrşit de compresiune şi, ca urmare, a cantităţii de căldură recuperate.
Turbina cu ciclu simplu, cu recuperare, poate lucra cu un raport de compresiune relativ mic, dar care nu poate fi coborît sub o anumită limită impusă de micşorarea inadmisibilă a lucrului specific util livrat de turbină (pentru un anumit consum de fluid motor) care ar avea ca urmare creşterea prohibitivă a dimensiunilor întregii turbine.
în fig. XXXVIII o e reprezentată funcţiunea rjrec—f(p) la diferite grade de recuperare diferite raporturi 0 şi diferite raporturi de compresiune II, pentru o turbină cu reîncălzire şi cu recuperare.
în fig. XXXVIII b e reprezentată funcţiunea	la
diferite grade de recuperare (tj^), diferite raporturi 0 şi
VlSS0
OM 0,5
XXXVIII.	Curbele y; rec=fG*) la diferite grade de recuperare, diferite temperaturi t8 şi diferite raporturi de compresiune II*=PjPv a) pentru o turbină cu reîncălzire; b) pentru o turbină cu răcire intermediară; c) pentru o turbină cu reîncălzire şi cu răcire intermediară.
Dacă se consideră, pentru simplificare, gradul de recuperare	,	atunci	expresia	(14)	devine:
(15)
diferite raporturi de compresiune II, pentru o turbină cu răcire intermediară şi cu recuperare.
Randamentul intern al ciclului cu reîncălzire şi cu răcire intermediară, cu recuperare, pentru schema cu prelevarea
Turbină cu gazfc
93
Turbină cu gaze
puterii utile de ia turbina de expansiune primară, are expresia (reprezentată grafic în fig. XXXVIII c):
C18)	0'!/)rec=------------------------------------------------•
1	+
7]C(0—1) (1 — 7JR)+T)R |[Xtp + — — 2
07)
a-o
Oricare ar fi schema unei turbine cu recuperare, expresia lucrului util (respectiv a consumului specific de agent motor) rămîne aceeaşi ca la turbina alcătuită după o schemă identică, însă fără recuperare.
La turbina cu recuperare (spre deosebire de turbina fără recuperare), randamentul intern al ciclului creşte (tinzînd către valoarea randamentului ciclului Carnot) cu mărirea numărului de răciri intermediare la compresiune şi de reîncălziri (la expandare). La raporturi de compresiune uzuale, creşterea cea mai sensibilă a randamentului se obţine cînd se trece de la cîte o singură treaptă de compresiune şi de expandare la cîte două trepte (mărirea în continuare a numărului de răciri şi renîcălziri nu mai influenţează în aceeaşi măsură creşterea randamentului).
După destinaţie, se deosebesc: turbina de aviaţie, turbina de automobile, turbina navală, turbina de locomotivă, turbina de centrală termoelectrică, etc.
Turbină cu gaze, pentru a v i a ţ i e: Turbină cu gaze în circuit deschis, fără recuperare, cu ciclu de referinţă simplu, care constituie, împreună cu difuzorul compresorului (v. sub Difuzor de aeroreactor) şi cu efuzorul, turboreactorul (v. sub Reactor 2) folosit pentru propul-siunea, prin reacţiune directă, a avioanelor. Turbina cu gaze, de aviaţie, mai constituie si rotomotorul de acţionare a unei
tubulară care formează totodată difuzorul din faţa compresorului şi efuzorul din spatele turbinei (v. fig. XXXIX).
Rotocompresorul e — în general — axial, multietajat, şi rareori axial-radial (axial multietajat, cu ultimul etaj radial). Rotocompresorul radial, care echipează unele din primele tipuri de turboreactoare, nu se mai foloseşte — în general — la construcţiile recente. Raportul uzual de compresiune e de 5***6 la rotocompresoare le obişnuite, 8***12 la rotocompresoarele cu anterotor reglabil şi cu paletele statorice orientabile (ale primei sau ale primelor trepte) şi 13-**15 la două rotocompresoare dispuse în serie (şi antrenate cu turaţii diferite de două turbine independente).
Mărimea raportului optim de compresiune, la turbine cu gaze pentru turboreactoare, depinde de viteza (normală) de zbor pentru care e destinat avionul. Raportul optim de compresiune devine mic la viteze de zbor foarte mari (Ma>2), datorită influenţei compresiunii dinamice, care devine preponderentă în raport cu cea mecanică (efectuată în compresor). Totuşi, ia turbinele turboreactoarelor pentru viteze de zbor foarte mari, la cari se urmăreşte obţinerea unui randament acceptabil şi în condiţii de zbor diferite de cele corespunzătoare randamentului maxim, apare necesitatea folosirii unor rotocompresoare cu raport mare de compresiune şi cu posibilitatea de reglare a acestuia între limite foarte depărtate (astfel încît rotomotorul să poată funcţiona cu raporturi mari de compresiune la înălţimi şi viteze relativ mici de zbor, cînd consumul de combustibil e mare). Deoarece rotocompresoarele axiale uzuale, cu raporturi mari de compresiune, au un domeniu mic de reglare, se folosesc fie rotocompresoare cu prima sau primele coroane de palete statorice (dinspre admi-' siune) orientabile (v. fig. XLVIII), fie două rotocompresoare dispuse în serie (v. fig. XLVII) şi antrenate fiecare (în general, cu turaţii diferite) de cîte o turbină ale căror discuri rotorice sînt calate pe arborii independenţi ai celor două rotocompre-
XXXIX. Secţiune axială printr-un turboreactor (11=4; /z=13 400 rot/min; F0=1115 kgf).
1) rotocompresor axial; 2) cameră de combustie inelară; 3) turbina propriu-zisă; 4) arbore tubular; 5) efuzor; 6) capac carenat; 7) suport profilat; 8) demaror; 9) conductă de alimentare cu lubrifiant a lagărului turbinei; 10) injector cu tubulură de prevaporizare.
elice (eventuai a două elice contrarotitoare) cu care alcătuieşte turbopropulsorul (v. sub Reactor 2) folosit pentru propulsiunea — în principal — prin reacţiune indirectă, a unor avioane şi elicoptere.
Rotocompresorul, camera sau camerele de combustie şi turbina propriu-zisă constituie o construcţie compactă, de obicei axial simetrică, echipată cu o carcasă comună de formă
soare (din cari, arborele rotocompresorului de joasă presiune trece prin arborele tubular al celui de înaltă presiune). Com-presoarele în serie prezintă următoarele avantaje: posibilitatea antrenării cu turaţie optimă, pe întreaga gamă de variaţie a sarcinii, absenţa pericolului de pompaj, randament mare la toate încărcările, raport de compresiune mare. Dezavantajul consistă în construcţia relativ complicată. Avantajul
Turbină cu gaze
94
Turbine cu gaze
principal al rotocompresorului cu palete statorice reglabile consistă în simplicitatea şi compacitatea construcţiei.
Turbina turbopropulsoarelor moderne lucrează numai cu raporturi mari de compresiune, astfel încît ea se echipează
de prevaporizare (v. fig. XXXIX). Aprinderea iniţială se obţine cu ajutorul unui cap de aprindere constituit dintr-o bujie şi un injector auxiliar echipat cu o valvă comandată electromagnetic. în general se folosesc două capete de aprindere (dintre
XL Secţiune axială printr-un turbopropulsor.
1) compresor de joasă presiune; 2) compresor de înaltă presiune; 3) cameră de combustie inelară; 4') turbina de înaltă presiune; 4") turbina de joasă
presiune; 5) reductor de turaţie planetar; 6) arborele elicei.
fie cu rotocompresor cu palete statorice reglabile (antrenat de turbina care acţionează şi elicea — prin intermediul unui reductor), fie cu două rotocompresoare în serie, dintre cari cel de înaltă presiune e antrenat de o turbină de înaltă presiune (de obicei unietajată), iar compresorul de joasă presiune e antrenat de o a doua turbină (independentă de prima şi echipată de obicei cu trei trepte de presiune) care acţionează şi elicea (tot prin intermediul unui reductor de turaţie) (v. fig. XL).
Camera de combustie (v.) poate fi: tu bu-
I	ar ă individuală (v. fig. XLI), mu Ititubu Iară
cari unul de siguranţă şi rezervă), chiar la camerele individuale sau multitubulare.
XLI. Cameră de combustie tubulară, individuală.
1) carcasa; 2) tubulură de admisiune; 3) ajutaj de evacuare; 4) tub-focar; 5) racord; 6) ecran perforat, stabilizator; 7) turbionator; 8) sită; 9) ajutaj de măsurare; 10) tubulură de admisiune a tubului-focar; 11) injector; 12) carcasa turbinei propriu-zise.
(cu carcasă unică inelară) (v. fig. XLII) sau inelară (tipul cel mai recent) (v. fig. XXXIX).
Camera inelară prezintă avantajul folosirii integrale pentru ardere a secţiunii frontale disponibile, la randamente comparabile cu cele ale camerelor individuale.
Combustibilul se injectează fie direct, în contra- sau în echicurent (v. fig. XLIII), fie în contracurent printr-o tubulură
XLII. Cameră de combustie multitubulară!
1) carcasa turboreactorului; 2) tub-focar; 3) injector.
Combustibilul folosit la turbinele cu gaze, de aviaţie, trebuie să îndeplinească în principal următoarele condiţii spe-
XLIII. Spectrul curgerii aerului comburant, a combustibilului şi a gazelor de ardere în camera de combustie. a) injecţie de combustibil în contracurent; b) injecţie în echicurent.
cifice: menţinerea fluidităţii în orice condiţii atmosferice, putere calorică mare şi inflama-bilitate mică; se întrebuinţează aviaţie cu
în general — petrolul de Pci=10 100 kcal/kg (de obicei la avioanele civile)
Turbină cu gaze
95
Turbină cu gaze
şj gazolina de aviaţie cu Pci=10 200 kcal/kg (de obicei la avioanele militare).
Principalele condiţii cari se pun unei camere de combustie pentru turbina cu gaze, de aviaţie, sînt următoarele: randament mare (adică pierderi mici prin ardere incompletă); pierderi mici de presiune; asigurarea unei arderi stabile în orice condiţii de zbor, adică pe un domeniu mare de variaţie a debitului de combustibil şi a excesului de aer comburant (raportul dintre debitul maxim de combustibil corespunzător forţei de tracţiune dezvoltate la decolare la nivelul mării şi debitul minim corespunzător mersului în gol la mare înălţime atinge în prezent valoarea 12 :1, cu tendinţe de mărire pînă la 40 ; 1, iar valorile uzuale ale coeficientului de exces variază între
4	la plină sarcină şi 8 la sarcină redusă, ajungînd pînă la 20, valoare la care trebuie asigurată încă stabilitatea arderii (pentru a se evita stingerea flăcării în timpul zborului); uni* formitatea temperaturii în masa de gaze evacuate din cameră (condiţionată de intensitatea turbionării); temperatură înaltă de evacuare a gazelor; capacitate mare de demarare la sol şi la înălţime; durabilitate acceptabilă în absenţa defecţiunilor mecanice şi a arderii pereţilor; lungime mică în raport cu diametrul carcasei (sau al înfăşurătoarei carcaselor). Camerele de combustie de construcţie recentă lucrează cu încărcări termice de 70***120*106 kcal/m3h at, temperaturi de evacuare a gazelor pînă la circa 1000° (şi>1100° la camerele turboreactoarelor supersonice pentru Ma!>3 şi la combustibili speciali de mare putere calorică), pierderi de presiune de maximum 5%, randament la plină sarcină de 0,98***0,99 (valoare care scade însă substanţial la sarcini parţiale), — şi au lungimea de circa doi diametri ai carcasei exterioare (faţă de 3-**4 diametri la turbinele de construcţie mai veche).
Arzătoarele pentru camerele de combustie sînt în general cu injecţie mecanică. Ele lucrează în condiţii foarte grele, raportului debitelor extreme de combustibil (12/1 * * *40/1) corespunzîndu-i un raport între presiunea maximă şi cea minimă de injecţie de 144/1 •••1600/1. Această condiţie presupune, la un injector obişnuit, o presiune de pulverizare foarte mare la decolare şi la zborul în apropiere de sol, pentru a asigura o presiune încă eficientă de pulverizare la mare înălţime (unde consumul de combustibil e foarte mic); apare ca urmare o suprasolicitare a pompei de combustibil. Pentru evitarea acestui neajuns (adică a ecartului foarte mare al presiunilor extreme de pulverizare) se folosesc de obicei următoarele tipuri de arzătoare perfecţionate: Arzătoru I duplex (v. fig. XLIV), al cărui cap de injecţie are două serii de fante de ac-	o	o	n
ces la o cameră de	2	3	11	10	$
turbionare unică, din cari o serie de fante (auxiliare), cu secţiune mică,serveşte pentru debite mici, iar a doua serie de fante (principale), cu secţiune mare (cari intră progresiv în funcţiune, la creşterea presiunii), pentru debite mari;fiecare din cele două serii de fante e alimentată de o conductă independentă, dintre cari cea principală e reglată de o valvă distribuitoare; la o caracteristică adecvată, arzătorul poate servi ca organ de stabilire a presiunii în instalaţia de reglare a alimentării cu combustibil. Principalul dezavantaj al acestui tip de arzător consistă în dificultatea menţi-
nerii unei caracteristici stabile (debit continuu crescător cu presiunea dinaintea capului de injecţie), datorită pierderilor prin şocuri produse în camera de turbionare cînd vîna principală de combustibil pătrunde în cameră cu viteză mai mică decît vîna auxiliară. O variantă a acestui arzător e echipată cu o singură conductă de aducţie a combustibilului la capul de injecţie, în care canalul principal spre camera de turbionare unică e obturat de o supapă menţinută pe scaunul ei de un resort tarat (v. fig. XLV). Un tip mai recent are capul de injecţie echipat cu camere
1<
separate, concentrice, de turbionare, alimentate de două conducte alăturate sau concentrice, dintre cari cea principală e reglată de o valvă de distribuţie.
Arzătorul cu retur regla- XLV. Cap de injecţie duplex, perfecţionat, b i I (v. fig. XLVI) 1) ajutaj; 2) plăcuţă turbionatoare auxiliară; 3) dis-e în principiu un tanţier; 4) plăcuţă turbionatoare principală; 5) distri-arzător simplu al buitor; 6) canal auxiliar; 7) canal principal; 8) supapă căru i cap de in jec- taler; 9) resorttarat; 10) şurub de reglare; 11) filtru; ţie e echipat CU O	12) corp; 13) manşon; 14) capac filetat,
cameră de turbionare alimentată prin găuri tangenţiale, practicate în peretele ei lateral; capul de injecţie e alimentat — prin conducta de aducţie — cu un debit de combustibil mai mare decît
5'	3'
XLIV. Cap de injecţie al unui arzător duplex.
1) ajutaj; 2) plăcuţă turbionatoare; 3) con tur-bionator; 4) piesă inelară; 5) resort; 6) conductă principală; 7) conductă auxiliară; 8) piesă distribuitoare; 9) manşon; 10) capac; 11) găuri pentru aer primar.
XLVI. Injector cu retur reglabil.
1) ajutaj; 2) piesă intermediară; 3) piesă de fund a camerei de turbionare; 4) conductă de retur; 5) tubulură de introducere a combustibilului; 6) corpul injectorului; 7) flanşă; 8) capac filetat; 9) intrarea combustibilului; 10) retur.
cel necesar (cînd ultimul scade), excesul de combustibil fiind evacuat din camera de turbionare printr-un canal axial-inelar şi apoi prin găuri practicate în fundul camerei de turbionare, înapoi, printr-o conductă de retur reglată de o valvă—în rezervor sau la admisiunea unei pompe de recirculare; unghiul de vîrf al conului de pulverizare variază direct cu raportul dintre debitul de combustibil alimentat şi debitul de combustibil injectat, devenind maxim la debitul minim injectat.
Turbina propriu-zisâ e de tip axial unietajată (v. fig. XXXIX), la raporturi mici de compresiune, şi cu două sau cu trei (rareori cinci) trepte de presiune, la raporturi mari de compresiune. Paletele rotorice sînt echipate în general cu
Turbina cu gaze
96
Turbină cu gaze
picior în con de brad sau cu picior prelungit. Se practică în general răcirea cu aer a statorului şi a rotorului (incluziv a discurilor rotorice, pentru a permite folosirea oţelurilor cu structură feritică la construcţia acestora). Rotoarele agregatului turbină-compresor (sau a agregatelor turbine-compresoare) se sprijină— la construcţiile vechi — în două lagăre principale; turbinele moderne echipate cu două compresoare în serie ajung să aibă pînă la opt lagăre principale, în timp ce turbina uzuală se sprijină în trei lagăre; unele turbine de construcţie recentă, simplificată, se sprijină din nou în două lagăre.
Turbinele turboreactoarelor cu dublu flux antrenează, în general, un ventilator axial care poate fi constituit fie din zona inelară periferică a primei sau a primelor trepte ale rotocompresorului unic sau ale rotocompresorului de joasă presiune a unei turbine cu compresoare în serie (v. fig. XLVII),
cu patru trepte de presiune fără stator, echipată cu două discuri rotorice contrarotitoare; prima şi a treia coroană de palete rotorice
sînt fixate pe pri- ,_________i
mul disc al turbinei, iar pe bandajul primei coroane e fixată prima coroană (rotorică) a
suflantei; paletele XLIX. Secţiune axială schematică printr-un turboreac-rotorice ale celei	tor	cu	dublu	flux, cu tunel inelar,
de a patra trepte ^ rotocompresor de joasă presiune; 2) compresor de cînt f,v^+o .1 înaltă Presiune (pentru fluxul principal); 3) cameră de smi Tixaxe pe al combustie; 4) turbină de înaltă presiune; 5) turbină doilea disc al tur- de joasă presiune; 6) arbore tubular; 7) efuzorul fiu-binei, iar banda- xu*u* principal; 8) tunelul inelar al fluxului secundar;
jul în consolă al	9>	efuzor comu"'
acestora poartă coroana a doua de palete rotorice (la interior)
şi coroana a doua a ventilatorului (la exterior).
XLVII. Secţiune schematică printr-un turboreactor cu dublu flux, cu ventilator axial în faţă.
1) compresor de joasă presiune; 2) compresor de înaltă presiune; 3) ventilator axial (cu canal inelar independent); 4) cameră de combustie; 5) turbină ae înaltă presiune (unietajată); 6) turbină de joasă presiune; 7) arbore tubular;
8) efuzor.
fie de una sau două coroane de palete montate pe bandajul coroanei de palete rotorice ale turbinei propriu-zise (v. fig. XLVIII). Cînd ventilatorul e situat în faţă, aerul circulat de el e condus — în general — printr-un tunel scurt, cu secţiune inelară (constituit din carcasa turboreactorului), şi evacuat în atmosferă. La o construcţie mai perfecţionată (din punct de vedere al performanţelor), echipată cu două rotocompresoare în serie (v. fig. XLIX), al doilea flux se separă de debitul total de aer livrat de rotocompresorul de joasă presiune şi e condus printr-un tunel inelar (constituit între carcasa turbomotorului şi o manta concentrică acesteia) care se prelungeşte cu un efuzor comun pentru ambeleflu-xuri. Cînd ventilatorul e situat la periferiaturbinei, aerul circulat de acesta e condus şi evacuat în atmosferă printr-un tunel cu secţiunea inelară, concentric cu carcasa turbinei şi apoi cu efu-
XLVIII. Secţiune printr-un turboreactor cu dublu flux, cu ventilator în spate.
1) rotocompresor; 2) cameră de combustie; 3) turbină de înaltă presiune pentru antrenarea rotocompreso-rului; 4) turbină de joasă presiune pentru antrenarea rotosuflantei concentrice; 5) suporturi profitate; 6) su-flantă axială; 7) efuzor principal; 8) efuzorui celui de al doilea flux; 9) paletaj anterotoric reglabil; 10) paletaj
statoric orientabii (etaju. 1"*6).
zorul turboreactorului. Unele turboreactoare cu dublu flux (v. fig. L) sînt echipate cu un agregat rotocompresor axial-turbină cu două trepte de presiune obişnuit, urmat de o turbină
L Secţiune axială parţială printr-un turboreactor cu dublu flux.
1) turbina de acţionare a rotocompresorului; 2) discurile contrarotitoare ale turbinei solidare cu coroanele (rotorice) suflantei celui de ai doilea flux; 3) efuzorul fluxului principal; 4) efuzorul fluxului auxiliar;'5) cameră de combustie; 6) suflanta fluxului secundar; 7) arbore tubular; 8) traiectoria aerului de răcire a turbinei compresorului; 9) traiectoria aerului de răcire a turbinei de antrenare a suflantei; 10) tubulură de evacuare a aerului de răcire.
Turaţia turbinelor pentru turboreactoare şi turbopropulsoare e cuprinsă uzual între 6500 şi 35 000 rot/min (turaţiile
înalte corespunzi	zînd	tracţiunilor,
respectiv puterilor mici). Greutatea turboreactoarelor moderne, raportată la forţa de tracţiune, e cuprinsă între 0,14 şi 0,45 kg/kgf, cu tendinţa de micşorare la
0.1 kg/kgf (prin folosireaaliajelor cu titan la con-strucţiaturbinei); greutatea turbo-propu Isoarelor raportată la unitatea de putere totalăechivalentă (puterea de acţionare a elicei şi puterea echivalentă tracţiunii direct reactive), e	cuprinsă	între	0,14	şi	0,4	kg/CPg.	Unele turbine pentru
turboreactoare	sînt	echipate	cu	o	instalaţie auxiliară care
Turbină cu gaze
97
Turbină cu gaze
asigură mărirea de scurtă durată a forţei de tracţiune (în timpul zborului sau la decolare). Se foloseşte fie injectarea unui amestec de apă-metanol, în camera de combustie sau în tubulurâ de aspiraţie a compresorului, fie injectarea de combustibil (pentru postardere) înaintea efuzorului.
Ciclul de referinţă al turbinei de turboreactor e asemănător cu ciclul simplu al turbinei în circuit deschis, la care compresiunea prealabilă a aerului atmosferic (efectuată în rotocompresor) e precedată de o compresiune dinamică
__efectuată în difuzor — şi la care expansiunea parţială a
agentului motor în turbina propriu-zisă se continuă în efuzorul turboreactorului — în general — pînă la o presiune diferită de cea a mediului ambiant (v. fig. LI). Turboreactorul livrează
LI. Ciclu de referinţă al turboreactorului reprezentat în diagrama T-s.
Pp, T0) presiunea şi temperatura mediului ambiant; px.Ti) presiunea şi temperatura la finele compresiunii dinamice adiabatice în difuzor; ft) temperatura la finele compresiunii isentropice în efuzor; p%, Tp presiunea şi temperatura la finele compresiunii adiabatice în compresor; T2) temperatura la finele compresiunii isentropice în compresor ;
Pa. Ta) presiunea şi temperatura la
ieşirea din camera de combustie; T£, TQ temperatura la finele expansiunii isentropice şi adiabatice în turbină; T4, T4) temperatura la finele expansiunii isentropice şi adiabatice în efuzor; Te) temperatura la finele expansiunii isentropice totale (în turbină şi în efuzor).
scade însă mult la turaţii joase, astfel încît influenţează substanţial curba consumului de carburant.
Influenţa principală asupra consumului teoretic de carburant o au turaţia n şi presiunea^. La creşterea înălţimii de zbor, Bteor scade linear cu presiunea, pentru o turaţie dată. Influenţa temperaturii 7\ devine importantă la turaţii înalte, pentru cari £teor variază aproape proporţional cu (n/YTcu 3<a<4, Creşterea vitezei de zbor a avionului antrenează creşterea mărimilor de stare Tx şi p1% la o înălţime dată de zbor, influenţa acestei creşteri asupra sistemului automat de reglare putînd fi anulată dacă px şi Tx se iau ca mărimi de intrare ale sistemului, în locul mărimilor p0 şi T0.
Domeniul de reglare al turboreactorului e foarte întins, el variind între sarcina minimă la mare înălţime (în climă tropicală) şi plină sarcină la viteză mare în apropierea solului (într-o zi rece); acest domeniu creşte permanent datorită tendinţei continue de mărire a înălţimii de zbor.
în fig. LII sînt reprezentate instalaţia de ardere şi sistemul de reglare automată (hidrodinamică) ale unui turboreactor
energia utilă sub formă de energie cinetică a vinei de gaze evacuate prin efuzor (întreaga energie stereocinetică a turbinei propriu-zise fiind consumată de rotocompresor), spre deosebire de turbinele cu gaze uzuale (incluziv ale turbopropulsoarelor), cari livrează energia utilă sub forma stereocinetică, la acuplaj. Diferenţa dintre energia cinetică a gazelor la ieşirea din efuzor şi energia cinetică a aerului la intrarea în difuzorul compresorului reprezintă lucrul mecanic al forţei de tracţiune.
Sistemul de reglare automata a turboreactorului menţine constantă turaţia turbinei, pentru o anumită poziţie a „manetei de gaze"; la deplasarea poziţiei manetei de gaze, turaţia n a turbinei şi, ca urmare, tracţiunea turboreactorului (care depinde de n) se modifică prin acţionare asupra debitului de carburant. în general sistemul de reglare automată a turboreactorului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale: să fie stabil la orice turaţie a motorului şi la orice înălţime de zbor; pentru o anumită poziţie a manetei de gaze să asigure menţinerea constantă a unei anumite turaţii, independent de viteza şi înălţimea de zbor ; să nu permită depăşirea unei turaţii limită prestabilite, la orice viteză şi înălţime de zbor.
La turboreactorul obişnuit, consumul teoretic de carburant (Bteor) variază după o curbă exponenţială cu sarcina. Consumul real de carburant e reprezentat de raportul dintre consumul echivalent cu debitul de căldură care trebuie dezvoltat în camera de combustie şi randamentul camerei y\cc. Acest randament fiind mare (0(95***0,99) la turboreactoarele moderne, pe întreg domeniul turaţiilor, la înălţimi mici de zbor şi în apropierea solului, curba consumului real de combustibil (în funcţiune de sarcină) are aproximativ aceeaşi formă ca şi curba teoretică; la înălţimi mari de zbor şi la turaţii înalte, randamentul t\ mai păstrează, în general, încă valori relativ mari; el
LII. Instalaţia de ardere şi sistemul de reglare automată ale unui turboreactor (schemă de principiu).
1)	turboreactor; 2) rezervor de carburant; 3) pompă de joasă presiune; 4) filtru de joasă presiune; 5) pompă principală de carburant; 6) valvă de presiune minimă; 7) arzător cu retur reglabil şi injecţie în contracurent; 8) filtru pentru carburantul din circuitul de comandă; 9) valvă de reglare a returului; 10) limi-tor de consum minim de carburant; 11) regulator transformator de presiune; 12) regulator de accelerare; 13) influenţa presiunii; 14) influenţa temperaturii; 15) limitoral turaţiei maxime; 16) instituitor pentru valoarea turaţiei maxime; 17) influenţa presiunii din efuzor; 18) regulator hidraulic de turaţie; 19) maneta pilotului; 20) selector de turaţie; 21) compensator pentru turaţia de mers în gol; 22) compensator pentru turaţia corespunzătoare sarcinii maxime continue; 23) generator tahometric; 24) calculator cu amplificatoare magnetice; 25) termoelement în efuzor; 26) servomotor electric; 27) mecanism de transmitere (pentru instituirea turaţiei de consemn); 28) transmisiune stereocinetică.
modern.— Instalaţia de ardere cuprinde, în principal: un rezervor de carburant echipat cu o pompă auxiliară de joasă presiune, un filtru de joasă presiune, pompa principală de carburant, arzătoarele (cu retur reglabil) şi o valvă de reglare (prin laminare), a returului de la arzătoare. Pompa principală de carburant, de tip volumic, cu debit constant, e echipată cu pistonaşe rotitoare, cu cursă nereglabilă. Pistonaşele glisează radial în locaşuri cilindrice practicate într-o tobă rotitoare, montată pe un fus fix, cu rol de distribuitor-colector.
Turbină cu gaze
98
Turbina cu gaze
Extremitatea dinspre exteriorul todei a pistonaşelor e articulată la piese de ghidare cari alunecă pe suprafaţa unui alezaj cilindric excentric în raport cu axa tobei rotitoare, uzinat în corpul pompei. — Sistemul de reglare automată hidrodi-namică (în care se foloseşte, ca fluid de comandă, carburant filtrat) cuprinde, în principal: regulatorul de turaţie (18), constituit de o valvă (care reglează presiunea în circuitul servomotorului valvei de reglare a rotorului de Ia arzătoare) al cărei organ de obturare e acţionat în sensul închiderii de presiunea unui resort pretensionat (cu posibilitate de modificare a acestei pretensionări, fie manual —de la maneta pilotului, fie automat de la circuitul electric de compensare) şi în sensui deschiderii de diferenţa dintre presiunea din conducta de alimentare şi presiunea din conducta de retur a carburantului (cari se exercită pe n:şte pistonaşe); un sistem de compensare, electric (pentru asigurarea stabilităţii reglarii - de turaţie pe domeniul turaţiilor înalte), constituit dintr-un selector de turaţie (20), un generator tahometric (23), un calculator cu amplificatoare magnetice şi un servomotor electric (în curent alternativ) care — prin intermediul unui angrenaj reductor de turaţie — modifică prestrîngerea resortului valvei regulatorului de turaţie; valva de reglare a returului carburantului, de la arzătoare, acţionată de un servomotor hidraulic şi care constituie organul de execuţie al sistemului; un regulator de accelerare (12) combinat cu un regulator transformator de presiune (11), care corectează poziţia valvei de reglare a returului de la arzătoare în funcţiune de presiunile de refulare şi admisiune ale rotocompresorului turbinei (pentru evitarea pompajului acestuia şi pentru limitarea temperaturii gazelor de ardere la admisiunea în turbină, prin reglarea raportului aer-carburant); un regulator limitor al turaţiei de mers în gol pentru orice înălţime de zbor (care e un limitor de fine de cursă reglabil manual sau automat în funcţiune de presiunea px sau de la sistemul de compensare); un regulator limitor al turaţiei de forsaj (15). Principiul de funcţionare a sistemului de reglare automată reprezentat în fig. LII se bazează pe faptul că la arzătoarele cu retur reglabil, diferenţa dintre presiunile carburantului înainte şi după arzător— pentru o anumită turaţie — e aproximativ constantă şi independentă de cantitatea de combustibil debitată dc arzător.
Turbină cu gaze, pentru automobile:
Turbină cu gaze în circuit deschis folosită pentru tractarea automobilelor. Turbina cu gaze cu motor de automobil nu a depăşit pînă în prezent faza de prototip experimental. Unul dintre cele mai perfecţionate tipuri, atît din punctul de vedere al construcţiei şi performanţelor cît şi din punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie (pentru producţia de mare serie) echipează deocamdată un număr mic de automobile (50---70) cari au fost lansate în comerţ pentru experimentare într-o fază mai înaintată.
Turbina cu gaze, pentru automobile, e de obicei cu ciclu simplu (v. fig. LIII), alcătuită dintr-un agregat turbină-compresor (echipat, în general, cu o turbină unietajată axială şi cu un rotocompresor radial unietajat) care furnisează aerul comburant camerei de combustie şi dintr-o turbină (de cbicei unietajată axială), independentă (pentru livrarea energiei ste-reocinetice utile), coaxială cu agregatul de comprimare prealabilă, şi care acţionează arborele cardanic al automobilului (în general prin intermediul unui reductor de turaţie cu roţi dinţate); camera de combustie reprezintă construcţia uzuală pentru arderea combustibilului lichid; tendinţa recentă e de a echipa camera de combustie cu injector cu retur reglabil (v. sub Turbină cu gaze, de aviaţie). Majoritatea turbinelor experimentate sînt echipate cu recuperator cu transfer continuu sau discontinuu. Echipamentul auxiliar cuprinde în principal: instalaţia de alimentare cu combustibil, pompa de lubrifiant,
starterul electric (cuplat cu arborele agregatului decomprimare prealabilă), aparatul de alimentare cu curent electric a bujiei de aprindere, regulatorul debitului de combustibil (pentru adaptarea motorului la sarcină variabilă).
Schema turbinei cu gaze, pentru automobile (cu turbină de forţă independentă), e singura care permite obţinerea caracteristicii M—
=/(») (cuplul motorîn funcţiune de turaţie) adecvate pentru tracţiunea vehiculelor rutiere (momentul maxim Ia pornire şi la turaţi joase) (v. fig. LIV). Schema aceasta mai prezintă şi avantajul că ansamblul celor două turbine propriu-zise lucrează ca un convertisor de cuplu, şi anume: ia debitul constant de agent motor livrat de agregatul de comprimare prealabilă şi de camera de combustie, turaţia turbinei de forţă se autoreglează în funcţiune de sarcină (cuplul motor
Liii. Schema turbinei cu gaze pentru automobiie.
1) compresor: 2) cameră de combustie: 3) turbina compresorului; 4) turbină de tracţiune; 5) recuperator; 6) angrenaj reductor; 7) acuplaj; 8) ax cardanic; 9) aspiraţia compresorului; 10) evacuarea gazelor.
crescînd la coborîrea turaţiei turbinei de forţă, adică la rularea automobilului cu viteză mică), iar dacă se frînează turbina de forţă la plină sarcină, pînă la turaţia nulă, se obţine un cuplu
Mfmkgf)
LIV. Caracteristicile N = f(n) şi M = f(n) ale turbinei cu gaze pentru automobil.
1) M —	2)	N	=	f(n); n) turaţia axului cardanic.
la arborele cardanic, triplu în raport cu momentul corespunzător turaţiei maxime; în aceste condiţii, ambreiajul şi cutia de viteze nu mai sînt în general necesare, pentru autoturismele uşoare. Pentru apropiere de curba ideală a variaţiei cuplului de tracţiune în funcţiune de turaţie, rămîne totuşi necesară — cel puţin pentru autobuse — o cutie de viteze cu două viteze pentru mers înainte şi o viteză pentru mersul înapoi, cu schimbarea vitezei sub sarcină.
Problema dificilă de rezolvat la turbina cu gaze folosită ca motor de automobil o constituie imposibilitatea frînării cu motorul la tăierea alimentării cu fluid motor (aşa cum se procedează, cînd e necesar, cu motorul cu piston). Această absenţă a acţiunii de frînare e importantă mai ales la rularea automobilului în pantă, supradimensionarea frînelor sau rularea la vale cu cutia de viteze pe mersul înapoi neconstituind o rezolvare satisfăcătoare.
La unul dintre prototipurile de turbină motor de automobil s-a experimentat următoarea construcţie: arborele agregatului
Turbina cu gaze	99	Turbină	cu	gaze
de comprimare prealabilă şi cel al turbinei de forţă (cari se rotesc în sensuri contrare pentru echilibrarea efectelor giroscopice) sînt legate printr-un angrenaj şi un ambreiaj de cursă liberă. La mersul obişnuit, înainte, turaţia compresorului e mai mare decît cea a turbinei de forţă, ambreiajul de cursă liberă rămînînd decuplat; la tăierea alimentării turbinelor sau la rularea în pantă, cînd roţile acţionate ale vehiculului încep să antreneze turbina de forţă (prin intermediul axului cardanic şi al reductorului) la o turaţie superioară celei a compresorului, cuplînd ambreiajul de cursă liberă, se obţine efectul de frînare, datorită consumului de energie stereocinetică al compresorului (care afectează, datorită cuplării, şi turbina de forţă).
La unul dintre cele mai recente prototipuri s-au introdus următoarele perfecţionări constructive şi tehnologice: — echiparea statorului turbinei de forţă cu palete orientabile acţionate de un servomotor hidraulic (comandat de la pedală) prin intermediul unui braţ articulat laun inel legat — prin pîrghii — de axurile de rotire a paletelor statorice; unghiul maxim de rotire a paletelor, de circa 100°, permite reglarea puterii motorului fără a se acţiona asupra temperaturii gazelor la intrarea în turbină (adică asupra alimentării cu carburant a camerei de combustie) şi eventual chiar frînarea cu motorul (la rotirea paletelor statorice astfel încît să dea un unghi de atac negativ); — echiparea turbinei cu recuperator de căldură, cu transfer intermitent, compact, aşezat cu axa verticală deasupra motorului şi antrenat de un reductor cu roţi dinţate acţionat de arborele agregatului de comprimare prealabilă;— tehnologia simplă de uzinare a rotorului turbinei, consistînd în turnarea monobloc a coroanei de palete (fără prelucrarea ulterioară prin aşchiere), sudarea acesteia pe discul rotoric urmată de o strunjire de finisare a acestuia şi apoi de echilibrare; — folosirea unor aliaje ieftine (cu conţinut mic de nichel, fără adaus de cobalt) pentru construcţia organelor intens solicitate mecanic şi termic.
Avantajele pe cari le prezintă la automobil turbina cu gaze, faţă de motorul cu piston cu electroaprindere, sînt în principal următoarele; simplicitatea construcţiei (turbina are de circa cinci ori mai puţine piese decît motorul cu piston); greutatea şi gabaritul raportate la unitatea de putere, mai mici (0,5***
1,5	kg/CP faţă de 2*-*3,5 kg/CP); ungerea mult mai simplă (consumul de ulei
fiind infim), iar________________________________________3
uleiul nu se alte- |	^
rează nevenind în contact cu reziduurile arderii; echipament electric mai simplu; absenţa instalaţiei de răcire cu apă, ceea ce înlătură pericolul de îngheţ în anotimpul rece; demararea uşoară şi nem-fluenţată de temperatura ambiantă (nefiind necesar să se aştepte încălzirea motorului pentru pornirea automobilului); combustia mai completă şi, nocive; absenta
toarele: randament mai mic (şi ca urmare consum mai mare de combustibil) la sarcini parţiale (v. fig. LV); dificultatea folosirii motorului pentru frînare; imposibilitatea pornirii automobilului prin împingere, cînd demarorul e în pană.
Turbină cu gaze, pentru loco-m o t i v e: Turbină cu gaze în circuit deschis, cu ciclu simplu, cu recuperare, echipată cu un singur agregat turbină-compresor, folosită pentru locomotivele de cale ferată. Pentru transmiterea mişcării de la turbină la osiile motoare ale locomotivei se foloseşte, în general, o transmisiune electrică asemănătoare cu transmisiunea de la locomotivele electrice sau Diesel electrice (tehnica actuală de construcţie a transmisiuni-
N/N0
LV. Diagrameie consumului specific de carburant (b) în funcţiune de încărcarea motorului (N1N0) pentru turbina cu gaze şi motorul cu piston.
1)	prima turbină cu gaze pentru automobil;
2)	turbină cu gaze recentă; 3) motor cu piston actual; 4) motor cu piston în viitor; 5) turbină
cu gaze, în viitor.
LVI. Turbină cu gaze pentru' ocomotive.
(/3=704°; n=4,8; «=5700 rot/min).
1) turbina propriu-zisă; 2) compresor; 3) recuperator-preîncă^zitor; 4) angrenaj reductor de turaţie
rator electric; 6) ramă cheson.
, ca urmare, evacuarea de gaze mai puţin vibraţiilor de joasă frecvenţă; posibilitatea de a consuma combustibili grei, mai ieftini şi mai puţin inflamabili decît benzina. Principalele dezavantaje sînt urmă-
lor stereomecanice sau hidromecanice nepermiţînd folosirea acestora pe locomotive a căror putere uzuală e cuprinsă între 2000 şi 7000 CP). Generatorul electric (sau generatoarele) care alimentează electromotoarele de tracţiune e antrenat de turbină prin intermediul unui reductor cu roţi dinţate. Construcţia turbinei de locomotivă e asemănătoare cu cea a turbinelor stabile (v. fig. LVI) (alcătuite după aceeaşi schemă) faţă de cari e mai compactă datorită turaţiei nominale mai înalte (5000---7000 rot/min) şi uneori — la turbinele cu combustibil lichid — datorită formei şi modului de amplasare a camerei sau a camerelor de combustie (de ex. în jurul unei piese tubulare de legătură între compresor şi turbină, sau în jurul compresorului). Grupul turbină-compresor-generator e ancorat de obicei pe o ramă-cheson, unică, rigidă, construită din tablă sudată, care serveşte, în general, şi ca rezervor
de combustibil şi, eventual, de lubrifiant. Rama e prinsă de şasi.ul locomotivei în două puncte fixe şi într-un al treilea articulat, situat pe axa longitudinală a locomotivei, şi care permite preluarea tuturor deformaţii lor ramei de ancorare, fără influenţarea şasiu lui.
Pentru demararea locomotivei sefoloseştedeobi-cei un grup motor-generator auxiliar, constitu it d intr-un motor cu
autoaprindere şi un electrogenerator (de 100---250 CP) care se porneşte de la o baterie de acumulatoare. Acest grup alimentează cu curent generatorul principal al turbinei (sau unul dintre generatoarele principale, cînd sînt mai multe), conectat
5) gene-
7*
Turbină cu gaze
100
Turbină cu gaze
01000 2000
3000 5000
' mo
ca motor, care antrenează turbina pînă la o turaţie la care compresorul poate livra camerei de combustie suficient aer comburant pentru aprinderea şi arderea combustibilului. După aprinderea focului în camera de g goo combustie, turaţia turbinei conţi- ,gQQ nuă să crească, în timp ce genera- f n torul grupului auxiliar poate fi deconectat de la generatorul prin-	000
cipal şi, eventual, conectat la elec-	sqq
tromotoarele de tracţiune, pentru	^
pornirea locomotivei (cu viteză mică de rulare); cînd turbina atinge	$00
turaţia nominală de mers în gol,	ZOO
grupul auxiliar se deconectează de	jqq
la electromotoarele de tracţiune cari se conectează la generatorul principal.
Reglarea turbinei se efectuează de obicei prin modificarea simultană a două servomă-rimi, şi anume: debitul de combustibil şi turaţia grupului turbină-generator (v. curba 7, fig. LVII), acest sistem întrunind avantajul aplicării independente a fiecărei metode în parte şi anume: promptitudinea de răspuns (de la reglarea debitului de combustibil, la w=const.) şi economia de combustibil la sarcini parţiale (de ia reglarea prin reducerea turaţiei la sarcini parţiale),înlăturîndu-setotodată dezavantajele acestor metode (consumul mare de combustibil la sarcini parţiale, respectiv întîrzierea de răspuns datorită necesităţii de accelerare a maselor în rotaţie, la trecerea de la o turaţie mai joasă la una mai înaltă). Turaţia poate fi coborîtă de la valoarea nominală pînă la circa 40% din această valoare pentru mersul în gol.
Reglarea turaţiei corespunzătoare unui anumit consum de combustibil (adică unei anumite sarcini) se efectuează automat prin varierea excitaţiei separate a generatorului principal, cu ajutorul unui regulator de cîmp acţionat de un servomotor hidraulic comandat de regulatorul de turaţie al turbinei (v. fig. LVUl).
Dacă puterea prestată de turbină (respectiv debitul de combustibil introdus în camera de combustie) e mai mare decît puterea preluată de generator (sau degrupu/
n
LVII. Curbele consumului de combustibil în funcţiune de turaţie, la diferite temperaturi de admisiune a gazelor în turbină şi diferite încărcări ale turbinei, fî) consumul de combustibil (în kg/h); n) turaţia turbinei (în rot/min); f”-5) curbele B=f(n) pentru N=0, 500, 1000, 1500, 2000 CP; 6) curba consumului de combustibil, la turaţie constantă şi diferite încărcări; 7) curba B—f(n) la reglarea simultană a debitului de combustibil şi a turaţiei turbinei; 8, 9, 10) curbele B=f(n) la /3=500°, 600°, 700°.
LVUL Schema de principiu
sistemului de comandă şi reglare automată pentru locomotive.
1) turbina propriu-zisă; 2) compresor; 3) recuperator-preîncălzitor; 4) cameră de combustie; 5) generator principal; 6) electromotoarele de tracţiune; 7) osia cu roţile motoare; 8) arzător; 9) regulator tahimetric; 10) sertar de reglare a presiunii uleiului din circuitul de comandă; 11) servomotor hidraulic al regulatorului injecţiei de combustibil; 12) valvă de distribuţie; 13) servomotor al regulatorului de cîmp; 14) servoregulator de cîmp pentru excitaţia separată a generatorului principal; 15, 16) transmisiuni stereocinetice; 17) valvă electropneumatică; 18) controler; 19) circuitul de ulei al regulatorului tahimetric; 20) circuitul de comandă a arderii; 21) pompe de ulei.
de generatoare), turaţia turbinei creşte, iar regulatorul de cîmp sezisat de regulatorul de turaţie ridică tensiunea generatorului
principal, mărind cantitatea de energie electrică I ivrată de acesta motoarelor de tracţiune; invers, dacă puterea generatorului e prea mare (în raport cu energia cerută de electromotoarele de tracţiune), turaţia coboară, iar regulatorul de cîmp reduce tensiunea generatorului, descărcînd turbina. Procesul de reglare se desfăşoară similar cînd conductorul locomotivei modifică — de lapupitrul de comandă — putereaturbinei. Regulatorul decîmp stă în repaus cînd turbina atinge turaţia de consemn prescrisă de lacontrolerul pupitrului de comandă. Această turaţie trebuie să varieze în funcţiune de încărcarea momentană a turbinei pentru a se putea obţine consumul minim de combustibil la orice sarcină. Interdependenţa optimă dintre turaţie şi încărcare se stabileşte la bancul de probă. în acest scop, poziţia limită a sertarului regulatorului de turaţie (de care depinde prescrierea turaţiei de consemn) poate fi modificată. Se prevede de obicei şi posibilitatea preluării de către conductor (prin mînu-irea unei pîrghii de la pupitrul de comandă) a reglării turaţiei schimbînd interdependenţa stabilită dintre turaţie şi sarcină (de ex. în timpul unei opriri scurte a trenului, cînd conductorul vrea să menţină înaltă turaţia de mers în gol, pentru a scurta durata de accelerare la repornire).
O comparaţie între o locomotivă echipată cu turbină cu gaze de 5000 CP (la arborele motorului) şi o locomotivă Diesel-elec-trică de aceeaşi putere (cu care prima intră în concurenţă), efectuată în condiţiile remorcării unei garnituri de 1235 tone şi a parcurgerii unei distanţe de 384 000 km/an, indică un preţ anual de revenire (costul exploatării şi întreţinerii incluziv dobînzi de 4%, cum şi amortisarea de 5% pentru turbină şi de 62/3% pentru iocomotiva Diesel-electrică) cu circa 4,7% mai mic pentru locomotiva echipată cu turbină cu gaze. Preţul de cost al locomotivei cu turbină e cu circa 24% mai mic decît cel al locomotivei Diesel-electrice (de aceeaşi putere). Locomotiva cu turbină cu gaze prezintă avantaje economice în regiunile cu climă rece (puterea unei turbine date crescînd cu coborîrea temperaturii aerului ambiant), cu distanţe mari între staţiile de oprire şi cari nu dispun de surse puternice
de energie hidroelectrică.
Turbina cu gaze, navală: Turbină cu gaze în circuit deschis sau închis, folosită pentru acţionarea unei el ice de navă. Se poate folosi fie ca motor de acţionare principal (pe nave corner ciale şi pe unele nave de război), fie ca- motor auxiliar de vîrf (pe unele motonave de război de mic tonaj, echipate cu motoare cu autoaprindere pentru acţionarea principală). Pentru navele comerciale, la cari spaţiul disponibil pentru instalarea motoarelor e relativîncăpător, motoarele funcţionează, în general, la o încărcare apropiată de iar randamentul constituie unul
unei turbine cu gaze
puterea nominală a turbinei dintre criteriile de bază la alegerea motorului, sînt potrivite
Turbină cu vapori
101
Turbină cu abur
fie turbinele în circuit închis, fie turbinele în circuit deschis cu reîncălzire şi răcire intermediară şi cu recuperare.
Pe navele de luptă mici, la cari spaţiul disponibil pentru instalarea motoarelor de acţionare e restrîns şi la cari condiţia randamentului mare trece pe planul al doilea în raport cu cerinţa simplităţii construcţiei şi a comenzilor (cari trebuie să poată fi executate în mod mecanic, chiar de personal nespecializat din componenţa echipajului), se folosesc în general turbine cu ciclu simplu şi uneori (pentru acţionarea principală) cu răcire intermediară.
Turbina antrenează arborele elicei printr-o transmisiune electrică sau stereomecanică. Pe navele echipate cu elice cu pas variabil, se poate folosi turbina simplă, pe un singur arbore cu transmisiune stereomecanică (reductor de turaţie); viteza poate fi reglată (şi sensul de mers al navei schimbat) la turaţia constantă a turbinei — între plina sarcină la mers înainte şi plina sarcină la mers înapoi —prin varierea pasului elicei. Pe navele echipate cu elice cari au pale fixe se folosesc, în general, turbine separate pentru livrarea energiei stereocine-tice utile, oricare ar fi modul de transmitere a acesteia la arborele elicei (v. fig. L/X). La folosirea transmisiunii meca-
fluidului apă-abur care parcurge ciclul, în timpul vaporizării isotermice (în căldare) şi pe parcursul supraîncălzirii aproximativ isobare, detenta aburului în turbină e adiabatică, iar căldura neutilizată a vaporilor e cedată sursei reci în condensator în timpul condensării isoterme. Pentru aducerea acestui ciclu la apropierea maximă de ciclul Carnot, preîn-călzirea apei de alimentare a căldării se efectuează, la unele
L/X. Reprezentare simplificată a unei turbine cu gaze navală.
1) admisiunea aerului; 2) compresor de joasă presiune; 3) răcitor intermediar; 4) compresor de înaltă presiune; 5) cameră de combustie; 6) turbină de înaltă presiune; 7) turbină de joasă presiune (de forţă); 8) schimbător de căldură (recuperator); 9) evacuarea gazelor.
nice, turbina de forţă trebuie echipată cu o treaptă de mers înapoi.
1.	~ cu vapori: Turbină termică acţionată cu diverşi vapori generaţi într-o instalaţie de vaporizare sub presiune independentă (de turbină).
După felul vaporilor folosiţi ca agent motor, se deosebesc: turbine cu abur, turbine cu vapori de difenileter, turbine cu vapori de mercur, etc.
2.	~ cu abur: Turbină acţionată cu vapori de apă generaţi într-o instalaţie de vaporizare sub presiune (de obicei o căldare cu focar ori recuperatoare sau un generator de abur legat de un reactor nuclear) şi cari, după ce au evoluat în turbină, trec într-o instalaţie de condensare (din care condensatul revine în generatorul de abur), la un consumator industrial sau — rareori — în atmosferă (v. fig. /).
în ciclul de referinţă al instalaţiei turbinelor cu condensaţie alimentate cu abur la presiune subcritică, căldura e furnisată
b
I. Schema simplificată a unor instalaţii de turbină cu abur. o) instalaţie cu turbină cu condensaţie; b) instalaţie cu turbină (industrială) cu contrapresiune; 1) căldare de abur; 2) supraîncălzitor; 3) conductă principală de abur; 4) turbină; 5) generator de curent alternativ; 6) condensator;
7)	consumator industrial; 6) pompă de condensat; 9) rezervor de apă;
10) pompă de alimentare a căldări.
instalaţii, cu ajutorul aburului de prelevare sau de emisiune de la turbină pentru a se compensa, parţial, preîncălzirea neadiabatică a apei în căldare (astfel încît să se evite pierderi de randament).
Transformarea energiei elastice a aburului în energie stereocinetică livrată la acuplajul rotorului turbinei e afectată de pierderi interne şi externe (v. şî sub Turbină termică).
Pierderile externe sînt pierderi mecanice şi pierderi de fluid motor.
Pierderile mecanice sînt datorite consumului de energie stereocinetică — în principal — pentru antrenarea pompei principale de ulei şi a regulatorului de turaţie, cum şi frecării arborelui în lagăre; pierderile de agent motor se datoresc scăpărilor acestuia prin etanşoareie interstiţii lor radiale dintre rotor şi carcasă.
Pierderile interne, cari sînt pierderi ale transformărilor energetice şi alte pierderi, constituie diferenţa dintre căderea de entalpie a aburului consumat de turbină în unitatea de timp şi echivalentul în căldură al lucrului mecanic intern care se obţine în aceeaşi unitate de timp.
Pierderile transformărilor energetice se compun din: pierderi în reţeaua de palete statorice şi în reţeaua de palete rotorice, pierderi prin condensaţie (numai în cazul aburului umed) şi pierderi la ieşire. Datorită pierderilor din reţeaua de palete statorice, viteza aburului &j la ieşirea din ajutaje e mai mică decît cea teoretică cxt, corespunzătoare căderii de entalpie isentropice, iar entalpia ix la sfîrşitul
expansiunii în ajutaj e mai mare decît cea corespunzătoare sfîrşitului expansiunii isentropice (v. fig. II). Pierderea
II. Reprezentarea în diagrame entalpo-entropică a pierderilor în ajutaje.
A) starea iniţială a aburului (la intrarea în ajutaj); A') starea iniţială a aburului considerînd şi energia cinetică recuperată din etajul precedent; B) starea aburului la sfîrşitul expansiunii isen* tropice; Q starea finală (la ieşirea din ajutaj); H0) căderea de entalpie isentropică îr> ajutaj; d \
echivalentul în entalpie al energiei cinetice a aburului la intrarea în ajutaj; Ah$t) pierderea în ajutaj.
Turbină cu abur
102
Turbină cu abur
tn ajutaje e egală cu echivalentul în entalpie al diferenţei dintre energia cinetică a aburului la sfîrşitul expansiunii teoretice (isentropice) şi energia cinetică reală şi se poate exprima prin relaţia:
(1)
^st~l1	*1f:
A {r1
’2g{'
_.2\_ 1/ t'ir
(2)
A h
)'k1 -
-460
[kcal/kg],
tn care \ e căderea adiabatică în ajutaj, kt şi sînt coeficienţi experimentali, iar e entalpia stării iniţiale a aburului, — Pierderile în reţeaua de palete rotorice A&rot se datoresc unor fenomene asemănătoare celor din reţeaua statorică.
2
V. Efectul de frînare a rotorului prin şocul vinei de abur pe extradosul paletelor rotorice de echipresiune. 1) paletă rotorică; 2) vînă de abur; (^p) unghiul de înclinare a muchiei paletei ; 9i) unghiul de abatere a vitezei w5 faţă de direcţia corespunzătoare regimului nominal;
Wj) viteza relativă de intrare (la regimul nomi-nal de funcţionare); w^) viteza relativă de intrare (la regimul de lucru); ws) componenta periferica de frînare a vitezei w[.
Acestor fenomene ii se adaugă şocurile vinelor de muchiile de intrare ale paletelor şi pe extradosul (v. fig. IV), neuniformitatea cîmpului de viteze Ia ieşirea aburului din reţeaua precedentă (v. fig. V), etc. Din cauza acestor pierderi, viteza relativă reală w2 (la ieşirea din reţea) e mai
abur pe acestora
mică decît cea teoretică W2/, valoarea pierderilor exprimîn-du-se prin relaţia:
(3)
= Ckcal/kgJ'
în care	(9=0,93**‘0,97	fiind	coeficientul	de	reducere	a
vitezei în ajutaje), iar	1 —<p2=0,06*‘-0,135 e coeficientul
de pierderi în ajutaje. — Pierderile suplementare în ajutajele conver- /* gent-divergente Ahs, cînd aburul (supraîncălzit sau saturat uscat) expandează pînă la o presiune in-erioară presiunii de saturaţie, sînt datorite fenomenului de suprasaturaţie, aburul menţinîndu-se saturat uscat în timpul expansiunii în zona cuprinsă între secţiunea de intrare în ajutaj şi secţiunea minimă (con-densaţia nu se produce, deşi temperaturile sînt inferioare celor corespunzătoare presiunilor de saturaţie). Din cauza întîrzierii con-densaţiei, aburul nu expandează pînă fa starea definită de presiunea critică şi de umiditatea corespunzătoare, ci pînă la o stare căreia îi corespunde un volum specific mai mic, adică o entalpie mai mare (v. fig. ///). După trecerea prin secţiunea critică, aburul condensează brusc, volumul specific şi entropia cresc (entalpia şi presiunea rămînînd aproximativ constante), după care expansiunea continuă pînă la contrapresiunea finală a
ajutajului. Pierderea apare datorită valorificării incomplete a căderii adiabatice la dispoziţia iajutajului şi se "exprimă prin relaţia:
1 -\~k2h0
[kcal/kg],
în care w2—<pw2/ (<|>—0,75--*0,95 fiind coeficientul de reducere
O 20 40 SO 80 100 120 140
V. Influenţa muchiei paletelor directoare asupra cîmpului vitezelor de ieşire din ajutaje.
1) paletă directoare; cx) viteza de ieşire a aburului din ajutaje; clmjn) viteza de ieşire în dreptul muchiei.
///. Reprezentarea pierderilor prin fenomenul de suprasaturaţie, în diagrama entalpo-entropică. SS') curba de saturaţie; p0) isobara stării iniţiale; p0 isobara critică; pi) isobara stării finale; A) starea iniţială a aburului; M) starea aburului suprasaturat; /VT) starea aburului după condensare bruscă; 8) starea finală Ia sfîrşitul expansiunii isentropice; 60 starea finală reală a aburului la ieşirea din ajutaj; Ahs) pierderi prin fenomenul de suprasaturaţie.
VI. Variaţia coeficientului funcţiune de unghiul de deviere al vinei de abur.
4») coeficientul de reducere a viteze relative; y) unghiul de deviere al vinei de abur; 1) curba pentru etaje cu suprapresiune; 2) curba pentru etaje cu echipresiune.
a vitezei relative) şi 5=(1—t}*2) e coeficientul de pierderi (v. fig. VI, VII şi VIII). — Pierderile prin condensaţie Ah
VII. Valorile coeficientului de co* recţie k=f(w) la viteze ale aburului diferite de cea pentru care s-a stabilit diagrama ^~f(Y)-k) coeficient de corecţie; w) viteza relativă a aburului prin rotor.
k
1.03
100
m
10P
500
200w[m/ş]
sînt datorite energiei consumate pentru accelerarea picăturilor de apă (rezultate din condensarea aburului) în reţelele statorice şi rotorice, cum şi acţiunii de frînare a picăturilor de
1,0 0,9 0,8 0,7 9,8
					
					
	1				
?v:	f				
fi					
					
10
20
30	40.103	8e
VIII. Influenţa numărului lui Reynolds asupra coeficientului 4> la diferite grade de reacţiune.
1) curba 4;=f(Re) pentru gradul de reacţiune p«=0,2; 2) pentru p«0,1 ; 3) pentru p=0.
apă exercitate prin şocuri pe extradosul paletelor rotorice (v. fig. IX), şi se exprimă prin relaţia:
(4)	A^=H0(1-*Jt)Vsc	[kcal/kg],
în care H0 e diferenţa de entalpie la dispoziţia etajului,^ e titlul mediu al aburului în etaj şi yjVsc e randamentul intern al etajului care funcţionează cu abur uscat. — Pierderea ia ieşire Ahc e egală cu echivalentul în entalpie al energiei
Turbină cu abur
103
Turbină cu abur
cinetice (corespunzătoare vitezei vinelor de abur evacuate din rotor) neutilizate pentru exercitarea impulsului la periferia rotorului şi se determină cu relaţia:
A 7	^2
(5)	A*f=^4,
IX. Triunghiurile de viteză ale aburului şi ale picăturilor de apă, într-un etaj care lucrează în zona aburului umed.
1) palete statorice; 2) palete rotorice; u) viteza periferică a rotorului; cţ) viteza absolută de intrarea aburului în rotor; wx) viteza relativă de intrare a aburului în rotor; c[, w[) viteza absdută şi cea relativă în rotor a picăturilor de apă.
în care c2 e viteza absolută de ieşire a aburului din reţeaua de palete rotorice; la turbinele multietajate (turbine cu etaje de presiune), pierderea la ieşire dintr-un etaj poate fi recuperată 'parţial sau în întregime în etajul următor, afară de pierderea din ultimul etaj.
Valoarea acestor pierderi depinde de raportul w/cj (u fiind viteza periferică a rotorului, măsurată la mijlocul înălţimii paletelor, şi c1 fiind viteza de intrare în reţea) şi devine minimă pentru (ulci)opt’ care e funcţiune de gradul de suprapresiune al turbinei.
Alte pierderi interne sînt: mecanice, de ventilaţie, de fluid motor şi de presiune.
Pierderile mecanice sînt datorite rezistenţei de frecare, provocate de mişcarea rotorului în mediul înconjurător (abur sau aer); ele se determină cu formule empirice, cari exprimă direct puterea consumată (în kW sau în CP). Pierderile prin frecare au ca urmare creşterea Ahf a entalpiei aburului la ieşirea din etaj:
(6)	Ah	[kcal/kg],
în care Nj(CP) e puterea consumată prin frecare.
Pierderile prin ventilaţie sînt pierderi cu caracter special, cari apar numai la etajele cu admisiune parţială ale turbinelor cu echipresiune. Efectele pierderilor prin ventilaţie pot fi limitate prin măsuri constructive (de ex. prin montarea în carcasă a unui inel de protecţie care izolează paletele active, în zonele în cari nu există ajutaje) sau funcţionale (de ex. utilizarea unui grad mic de suprapresiune în rotor). Mărimea acestor pierderi depinde în general de calitatea aburului, de viteza periferică, de gradul de admisiune şi de înălţimea paletelor, şi se determină cu formule empirice, cari exprimă direct puterea consumată (în kW sau în CP). Pierderile prin ventilaţie au ca urmare creşterea Ahp (kcal/kg) a entalpiei aburului la ieşirea din etaj.
(7)
Ah =
3
5,7G,
La turbinele cu suprapresiune, scăpările de abur se produc prin interstiţiile radiale dintre paletele rotorice şi carcasă, cum şi dintre paletele statorice şi rotor; la aceste turbine, pierderile interstiţiale sînt mult mai importante decît la cele cu echipresiune, deoarece la primele se produc la periferia rotorului (deci la un diametru, respectiv la secţiuni mult mai mari), iar la ultimele, la butucul discurilor. Amestecarea fluxului principal de abur (care a trecut prin ajutaje şi paletele rotorice) cu curenţii secundari de abur scăpaţi prin interstiţii are ca urmare creşterea AA a entalpiei aburului Ia ieşirea d in etaj:
(8)
AA =
sc + Gisc)\
G
[kcal/kg],
unde G e debitul de abur care scapă prin interstiţiu! butuc-diafragmă (la turbinele cu echipresiune) sau prin interstiţiul radial dintre paletele statorice şi rotor (la turbinele cu suprapresiune), GUc e debitul de abur care scapă prin interstiţiul dintre paletele rotorice şi carcasă, e entalpia aburului la intrarea în stator, ix e entalpia aburului la ieşirea din reţeaua statorică, iar i2 e entalpia aburului la ieşire din reţeaua de palete rotorice; la turbinele cu suprapresiune, valoarea pierderilor de agent motor se poate determina şi cu formule empirice, de exemplu:
*1,4
(9)
M -1,72 — [kcal/kg],
în care 8 (mm) e interstiţiul radial, iar l (mm) e lungimea paletei. Pentru limitarea pierderilor de fluid motor se utilizează, la etanşarea interstiţii lor, etanşoare fără frecare (cu şicane sau labirinturi).
Pierderile de presiune se datoresc laminării aburului în supapele de admisiune, adică în supapa principală de admisiune şi în supapele de reglare (valoarea pierderii fiind de 0,03*“0,05£0), cum şi căderii de presiune necesare acoperirii pierderilor în tubulurâ de evacuare; aceste pierderi au ca urmare micşorarea căderii de entalpie disponibile a turbinei.
Câderea de entalpie disponibila a unui etaj al turbinei ţinînd seamă şi de energia cinetică a vinelor de abur cari intră şi cari ies din rotor se exprimă prin relaţia:
(10) k
A
Ţo
A
A
[kcr.!/kg],
în care 2Vy(CP) e puterea consumată în ventilaţie.
Pierderile de fluid motor, cari apar numai la turbine multietajate, sînt datorite scăpării de abur activ prin interstiţiile dintre rotor şi părţile fixe ale turbinei, înainte de expandarea acestuia în ajutaje sau înainte de trecerea lui prin reţeaua de palete rotorice a etajului respectiv. La turbinele cu echipresiune, scăpările de abur se produc între butucul discului şi diafragma care desparte camera de egală Presiune a etajului respectiv, de cea precedentă, la care se adaugă scăpările de abur între bandajul paletelor şi carcasă cînd turbina funcţionează cu un grad inie de suprapresiune).
în care h0 e căderea teoretică (isentropică) de entalpie a
yl
etajului, —— c\pr e energia cinetică a aburului la intrarea în etaj, — c\ e energia cinetică a aburului la ieşirea din etaj, \ipr
o
şi fx2sînt coeficienţii de utilizare a energiei cinetice la intrarea şi la ieşirea din etaj, a căror valoare e cuprinsă între 0 şi 1. Pentru turbinele unietajate c2pr = ţx2 = 0, iarco2 = c^; pentru primul etaj al unei turbine multietajate cu trepte de presiune c2pr“O şi	'ar	°'\=c\t~~c\'* pentru ultimul etaj al unei
turbine cu trepte de presiune jx2=0 şi ^r=1, c'% = c\tJrc\pr\ pentru un etaj intermediar	şi	se poate considera
c2pr^c2 astfel încît c'% = c*r
Câderea de entalpie utilizatâ în reţeaua de palete rotorice, a etajului respectiv, pentru obţinerea cuplului motor, se exprimă prin relaţia:
(11) hu=~-hQ — (Ahst-}-Mifot+Ahc --- ^ L(cf — c|)-f(^ —
[kcal/kg]
Turbină cu abur
104
Turbină cu abur
Randamentul periferic al etajului unei turbine cu abur rezultă din raportul
K
(12)
V
Câderea interna a etajului se obţine scăzînd totalul pierderilor interne din căderea disponibilă, adică (v. fig. X)
(13)
în care
A;.=/*0-Mint,
A^int=^hs int+AĂroţ +
-f A/^-j-AA j-\-AhpJrăJisc.
Randamentul intern al etajului se exprimă prin relaţia:
h.
(14)
Câderea efectivâ utilizata, respectiv puterea efectivâ la acuplaj, se obţine scăzînd şi pierderile externe, adică
(15) N^Ni-N", tn care Nm e puterea corespunzătoare pierderilor externe. Pentru întreaga turbină, bilanţul se defineşte în mod analog.
Randamentul mecanic al turbinei cu abur se exprimă prin relaţia:
(16)
* ^
N-
Ni~Nm N.
în care	0 e puterea
corespunzătoare căderii interne de entalpie (Gh fiind debitul orar de abur consumat de turbină),— iar randamentul efectiv al turbinei are expresia:
X. Reprezentarea în diagrama entalpo-entropică a evoluţiei agentului motor în etajul unei turbine cu abur cu echipresiune cu un grad mic de reacţiune.
A) starea iniţială; 6) starea finală; A') starea iniţială ţinînd seamă de recuperare; B') starea iniţială a etajului următor; hp căderea reală de entalpie în etaj; h0) căderea de entalpie isentropică a etajului;
-echivalentul în ental-
H.
•î
(17) V = ^=^f Ho-
în care Hgj e căderea de entalpie a aburului echivalentă cu puterea efectivă a turbinei, şi N0 e puterea echivalentă cu căderea disponibilă. Astfel, debitul de abur necesar obţinerii unei puteri date a turbinei are expresia:
derea Ia ieşire
860-AT
. AJŢ| ’ 2 g)
fracţiunea
ef
de energie recuperată în etajul următor.
XI. Secţiune cilindrică printr-un grup de ajutaje convergent-divergente.
1) paletă directoare; at) unghiul de înclinare a ajutajului; t) pasul ajutajului; b0) lăţimea secţiunii critice; V lăţimea secţiunii de ieşire; y) unghiul de evacuare a părţii divergente.
Ac2pr |
’Pr~2T
pie al energiei cinetice recuperate din treapta precedentă; hst) căderea de entalpie In stator; hrot) căderea de entalpie în rotor; Ah$t) pierderea în coroana statorică; Ahrot) pierderea în coroana rotorică; Ahsc) pierderile de agent motor; Ahfv) pierderile prin frecări şi ventilaţie; Ahc) pier-
concentrice (cu cari pot fi monobloc) împreună cu care conturează ajutaje convergente şi uneori convergent-divergente. Axele acestor ajutaje sînt înclinate pe planul perpendicular pe axa rotorului şi care trece prin bordul de fugă al paletelor directoare. Coroanele statorice ale turbinelor multietajate sînt dispuse în serie şi distanţate pentru a primi între ele coroanele rotorice. Ajutajele statorice se construiesc convergent-divergente (v. fig. XI) cînd M> 1 (M fiind numărul lui Mach) sau convergente cînd M< 1 ; ajutajele convergent-divergente se folosesc în general la unele turbine unietajate (v.) şi la unele turbine cu trepte de viteză (v.), iar ajutajele convergente se folosesc la turbinele multietajate (în cari aburul poate expanda uneori şi sub presiunea cri-ticăîn spaţiu I prismatic triunghiular de la ieşire)
(v. fig. XII).
S t a t o r u I turbinelor radiale e constituit din unu sau din mai multe
XII. Reprezentarea prin curbe isobare a expandării aburului sub presiunea critică într-un ajutaj convergent. 1) secţiune cilindrică prin ajutajul convergent; 2) isobare; t) pasul ajutajelor; ABC) spaţiul prismatic triunghiular la ieşirea din ajutaj; p0) presiunea la intrare; pcr ) presiunea critică; pt) presiunea finală (Pi<Pfr); <Xi) unghiul de înclinare a ajutajului; 8) unghiul de abatere a vinei de abur (datorit expansiunii aburului în spaţiul ABC); c'j) viteza vinei de abur la ieşire.
Principalele organe ale turbinei cu abur sînt: statorul, rotorul, carcasa, etanşoarele, lagărele, sistemul de reglare, instalaţiile şi mecanismele auxiliare (instalaţia de ungere, mecanismul de învîrtire lentă a rotorului după oprirea admisiunii aburului la scoaterea din serviciu a turbinei, etc.).
Construcţia organelor turbinei cu abur— în special a rotorului, statorului şi carcasei — diferă după principiul de funcţionare a turbinei (cu echi- sau cu suprapresiune), după numărul de etaje de presiune, după direcţia principală de curgere a aburului (axială sau radială), după calitatea aburului la intrarea în turbină (presiunea şi temperatura), etc.
Statorul turbinelor axiale e constituit —în general — din una sau din mai multe coroane inelare de palete directoare fixate — în general — între două piese inelare
discuri, pe a căror suprafaţă frontală se fixează paletele directoare, formînd coroane concentrice distanţate pentru a primi între ele coroanele de palete rotorice.
Rotorul consistă dintr-o piesă de revoluţie (unu sau mai multe discuri monobloc sau calate pe un arbore, o tobă sau un arbore masiv) pe care sînt fixate una sau mai multe coroane de palete rotorice, pe suprafaţa laterală (la turbinele axiale) sau frontală (la turbinele radiale). Aceste coroane de palete rotorice sînt coaxiale şi paralele cu coroanele statorice (la turbinele axiale) sau concentrice cu acestea (la turbinele radiale). Forma paletelor rotorice depinde, în special, de principiu! de funcţionare al turbinei (cu echi- sau cu suprapresiune); ele sînt constituite din partea mijlocie (activă), executată cu un profil constant sau variabil, din picior, şi din partea periferică. Paletele se fixează în caneluri special profilate, uzinate în coroanele discurilor sau în suprafaţa cilindrică a tobei (v. fig. XIII).— Materialele folosite la uzinarea discurilor şi a arborelui sînt oţelul carbon de calitate şi oţelurile aliate (cu crom, nichel şi molibden), iar pentru construirea paletelor se folosesc oţeluri înalt aliate (cu nichel, oţel cu crom, cu crom-molibden, cu crom-nichel wolfram).
Datorită acţiunilor periodice pe cari agenţii externi le exercită asupra lor, discurile şi paletele rotorice execută în serviciu mişcări cu caracter oscilatoriu (vibraţi i).
Se deosebesc vibraţii ale discurilor în cari liniile nodale sînt diametri ai discurilor, şi vibraţii în cari liniile nodale
Turbină de abur
105
Turbină de abur
sînt cercuri concentrice cu discul („în umbrelă"). în timpul funcţionarii turbinei, poziţia diametri lor nodali faţă de disc poate fi fixă, sau se poate deplasa în acelaşi sens sau în sens
63
ţelor proprii ale discurilor de turbină se poate obţine numai în urma schimbării profilului lor. — Funcţionarea în rezonanţă a discurilor de turbină provoacă, datorită amplitudinilor mari
—	în special în cazul undelor staţionare în spaţiu —, atingeri Intre piesele mobile şi cele fixe, cum şi obosirea rapidă a materialului, ceea ce duce la defectarea şi, eventual, la distrugerea turbinei.
Paletele turbinelor vibrează cu o frecvenţă proprie fundamentală şi cu frecvenţe armonice superioare. Dintre tipurile de vibraţii posibile, cele mai importante sînt următoarele: vibraţiile tangenţiale, cari se produc în planul de rotire; vibraţiile axiale, cari se produc în plane perpendiculare pe planul de rotire; vibraţiile de torsiune, cari se produc în jurul unei axe longitudinale a paletei. Vibraţiile se produc atît la paletele individuale cît şi la ansamblul de palate solidarizate în pachete'
XIII. Palete rotorice de turbină cu abur. o) palete de etaj de reglare cu trepte de viteză, cu picior în formă de ciocan; b) palete solidarizate prin sudare, cu picior în formă de ciocan; c) palete de echipresiune cu picior în formă de furcă pentru fixare cu nituri \d) paletă de etaj de reglare cu trepte de vitezăs cu picior prismatic pentru fixare prin sudare; e) paletă de suprapresiune cu picior în coadă de rîndunică; f) paletă a ultimului etaj al unei turbine cu condensaţie de mare putere, cu fixare prin nituire; 1) paletă; 2) bandaj monobloc cu partea activă; 3) bandaj fixat prin nituire; 4) plăcuţă dură pentru protejare contra eroziunii; 5) sîrmă pentru rigidizarea pachetelor de palete; 6) nit; 7) cusătură de sudură.
contrar sensului de ^rotaţie al discului, obţinîndu-se vibraţii tip „unda mobila'. în cazul special în care diametrii nodali se deplasează în sens contrar sensului de rotaţie al discului şi cu aceeaşi viteză unghiulară ca şi discul, poziţia relativă a diametri lor nodali (faţă de stator) rămîne neschimbată, obţinîndu-se vibraţii de tip „unde staţionare în spaţiuacestea sînt cele mai periculoase pentru discuri.
Discurile de turbină pot vibra, fie pe frecvenţa proprie statică (cînd discul e în repaus relativ), fie pe frecvenţe proprii dinamice (cînd discul e în rotaţie).
Frecvenţa proprie dinamică e mai înaltă decît cea statică, datorită efectului de rigidizare momentană cauzată de. forţele centrifuge cari solicită discul.
Principalele forţe periodice cari acţionează asupra discurilor şi la cari acestea pot intra în rezonanţă sînt: impulsiile axiale, cu frecvenţa n-z, exercitate de vîna de fluid {z fiind numărul de ajutaje pe treapta sau etajul respectiv); impulsiile cu frecvenţa n provocate de discontinuităţile neregulate existente în vîna de fluid (la locurile de îmbinare a diafragmelor) şi de dezechilibrul rotorului; forţele axiale intermitente, produse în urma aspirării periodice a fluidului din spaţiul din amonte de disc. Pentru ca discurile să nu fie distruse prin solicitările mari cari apar la rezonanţă, e necesar ca frecvenţele impulsiilor cari acţionează asupra discurilor în timpul funcţionării turbinei să fie diferite de frecvenţele proprii dinamice ale discurilor. Deoarece odată cu creşterea numărului de diametri nodali scade amplitudinea vibraţiilor, şi implicit scad solicitările, funcţionarea în rezonanţă a discurilor e permisă la un număr de peste patru diametri nodali. Modificarea frecven-
XIV. Vibraţia tangenţială a paletelor Individuale, o) fără punct nodal; b) cu un punct nodal; c) cu două puncte nodale; 1) paletă rotorică; 2) discul rotorului; 3) punct nodal.
(prin sîrme sau bandaje). Fig. XIV şi XV reprezintă cele mai frecvente vibraţii tangenţiale ale paletelor individuale, respectiv ale pachetelor de palete.
Datorită impreci-zării de uzinare şi de montare, frecvenţele proprii ale paletelor sau ale pachetelor de palete ale aceleiaşi trepte au valori diferite; dispersiunea frecvenţelor pe treap-tănu trebuie să depăşească circa 8% din frecvenţa proprie mini mădetermi nat ă (experimental) pe treapta respectivă. Pentru ca paletele să nu fie distruse prin solicitările mari produse
XV. Vibraţia tangenţială a pachetelor de palete. a) fără pu net nodal, în concordanţă de fază; b) fără punct nodal, în faze diferite; c) cu un punct nodal în concordanţă de fază; d) cu un punct nodal în faze diferite; 1) paletă rotorică; 2) bandaj;
3) discul rotorului.
la rezonanţă, frecvenţele impulsiilor cari acţionează asupra paletelor în timpul funcţionării turbinei^trebuie să fie diferite de frecvenţele proprii ale paletelor. — în timpul rotirii, paletele se deplasează prin faţa coroanei de ajutaje şi primesc impulsiile vinei de fluid (abur sau gaze). Frecvenţa acestor impulsii e egală cu produsul n-z (z fiind numărul de ajutaje pe coroana considerată). Pentru ca rezonanţa să nu fie posibilă, trebuie ca fj=fzn'Z. Datorită valorii relativ mari a produsului n-z, rezonanţa cu impulsiile provocate de vinele de fluid nu se poate produce, în general, decît la paletele cu frecvenţă proprie înaltă (la paletele scurte ale primelor etaje ale turbinelor). Datorită discontinuităţilor existente în vîna de fluid la locurile de îmbinare a diafragmelor (provocate de mărimea inegală a ajutajelor), cum şi datorită vibraţiilor provocate de dezechilibrul rotorului, paletele sînt supuse şi acţiunii unor impulsii cu frecvenţa n. Rezonanţa e posibilă dacă frecvenţa proprie dinamică a paletei e egală cu turaţia rotorului, sau cu un
Turbină cu abur
106
Turbină cu abur
multiplu întreg al acesteia, adică pentru fj—k-n, unde k — etc. (Rezonanţa pentru k— 1 nu e posibilă, deoarece totdeauna /^>w). Pericolul de distrugere a paletelor datorită rezonanţei scade cu cît k are o valoare mai mare, deoarece paleta în rezonanţă primeşte o impulsie la k oscilaţii amorti-sate, astfel încît, cu cît numărul oscilaţiilor amortisate cari se produc între două impulsii succesive e mai mare, cu atît amplitudinea paletei în momentul primirii impulsiei e mai mică şi efectul de rezonanţă e mai slab. La valori ale lui	oscila-
ţiile se amortisează complet între două impulsii succesive — şi pericolul de distrugere prin rezonanţă dispare.
Vibraţiile axiale ale paletelor de turbină se produc mult mai rar decît cele tangenţiale, fiind provocate de vibraţia axială a discurilor de turbină, cu cari pot intra în rezonanţă.
Vibraţiile de torsiune, cari consistă în mişcări alternative de răsucire a paletei în jurul unei axe longitudinale, se produc rar, în special ia paletele lungi, cu profil ^variabil, de la ultimele trepte ale turbinelor de mare putere. în generai, vibraţiile de torsiune sînt mai frecvente la paletele de ia capetele pachetelor, decît la cele din mijlocul pachetelor de palete.
XV/. Reprezentare schematică a aşezării pe rama de fundaţie a unei turbine cu două corpuri.
o) vedere laterală; b-"g) detalii mărite ale punctelor de sprijin; h) secţiunea L-Q; 1) corp de înaltă presiune; 2) corp de joasă presiune; 3) ramă de fundaţie a lagărului dinspre înalta presiune; 4) ramă de fundaţie a corpului de joasă presiune; 5) ramă de fundaţie între turbină şi generator; 6) pană de ghidare longitudinală; 7) pană de ghidare transversală; 8) pană de ghidare verticală;
9) suport cornier; 10) bridă în L ; 11) punct fix.
Pentru a evita pericolul de rezonanţă trebuie modificată frecvenţa proprie respectivă. Aceste măsuri, al căror efect e rigidizarea paletelor, deci mărirea frecvenţei proprii, sînt: întărirea fixării paletelor pe rotor; întărirea nituirii bandajului pe palete; lipirea bandajului de capetele paletelor; găurirea paletelor, la aceeaşi distanţă faţă de axa rotorului; trecerea unor bucăţi de sîrmă (cu diametrul de 3---6 mm) prin găuri şi lipirea sîrmelor de fiecare dintre paletele prin cari trec (la paletele lungi se pot pune 2***3 rînduri de sîrme, de diferiţi diametri). Cu aceste măsuri, în general, se obţine scoaterea
frecvenţei proprii din zona periculoasă; în caz contrar e necesară modificarea profilului paletelor. în unele cazuri, la paletele cari, în stare nouă, nu prezintă pericolul de rezonanţă, cu timpul se constată distrugeri datorite vibraţiilor. Acestea pot fi provocate de modificarea profilului paletelor, cum şi de slăbirea prinderii în rotor şi bandaj, în urma coroziunii; uneori rezonanţa poate fi provocată de modificarea turaţiei turbinei, determinată, de exemplu, de schimbarea frecvenţei în reţeaua Ia care e legat generatorul electric antrenat de turbină.
Tensiunile produse în paletele turbinelor Ia vibraţiile cari nu au caracter de rezonanţă au valori neglijabile. în cazul rezonanţei, însă, datorită oboselii rapide a materialului
—	după maximum 107 oscilaţii—se produce ruperea paletelor, ceea ce poate provoca, în unele cazuri, distrugerea turbinei.
Carcasa turbinei conturează (izoiînd de mediul exterior) spaţiul de lucru al aburului, susţine uneori rotorul (prin intermediu! lagărelor) şi organele de reglare, formează tubulurâ de evacuare în partea de joasă presiune şi uneori camerele de admisiune. Sprijinirea carcasei pe rama de fundaţie trebuie să permită dilataţia axială şi transversală a turbinei — în timpul serviciului — fără a influenta poziţia centrică a acesteia (v. fig. XVI).
XVII. Etanşoare de turbină cu abur, către exterior.
a) cu labirinturi axiale; b, c) cu labirinturi axiale-radiale pentru înaltă presiune (c detaliu mărit la c); d) cu labirinturi axiale-radiale pentru turbine radiale; e) hidraulic; f) cu inele de cărbune; 1) arbore; 2) carcasa turbinei; 3) carcasa labirintului; 4) caneluri practicate în arborele rotorului; 5) bucea rotorică; 6) element fix; 7) resort lamelar; 8) piesă inelară intermediară; 9) inel de cărbune; 10) inel cu nervuri; 11) intrarea apei de etanşare; 12) intrarea
aburului.
Etanşoarele cu labirinturi, cu garnituri de cărbune sau — rareori — hidraulice (v. fig. XVII) împiedică scăpările d^
Turbină cu abur
107
Turbină cu abur
abur din interiorul carcasei turbinei, către exterior (în locurile prin cari trece arborele rotorului), iar în interiorul turbinelor multietajate împiedică scăpările de abur de la un etaj la altul (v. fig. XVIII); la turbinele cu condensaţie, etanşorul de joasă presiune opreşte pătrunderea aerului atmosferic în condensator, prin difuzorul de evacuare.
L o g â r e I e turbinei susţin rotorul şi preiau fracţiunea
XVIII. Etanşoare în interiorul turbinei. a) între două etaje de turbină cu echipresiune; b) între etajele unei turbine cu suprapresiune; 1) paletă rotorică; 2) paletă statorică; 3) bandaj cu creastă-şicană; 4) diafragmă; 5) disc rotoric; 6) şicană fixă; 7) şicană rotorică; 8) inel de cărbune; 9) bucea rotorică echipată cu inele-şicană; 10) direcţia decurgere a agentului motor prin paletaj; 11) drumul parcurs de scăpări.
neechilibrată din împingerea axială a aburului asupra acestuia. Se folosesc, în general, lagăre de alunecare radiale (rigide sau oscilante) şi lagăre axiale, cari pot fi independente sau monobloc cu unul dintre lagărele radiale; rareori se folosesc lagăre cu rulmenţi (numai la unele turbine de mică putere). Lagărele se ung de obicei cu ulei sub presiune, recirculat cu ajutorul unei pompe cu roţi dinţate antrenate de arborele turbinei, numită pompă principală de ulei; la demararea turbinei se foloseşte de obicei — pentru recircularea uleiului
—	opmpă auxiliară radi-a I ă, antrenată de o turbină cu abur.
Reglarea automată a turbinei cu abur se efectuează, în general, pentru* menţinerea turaţiei sau a unei presiuni de consemn prin restabilirea egalităţii dintre puterea momentană livrată de turbină şi puterea cerută de consumator.
Puterea turbinei poate fi influenţată prin modificarea căderii de entaipiesau a debitului de abur admis.
După felul mărimii asupra căreia acţionează—în principal—organele de reglare, se deosebesc: reglarea prin laminare şi reglarea prin admisiune.
Reglarea prin laminare, numită şi calitativă, se efectuează prin modificarea secţiuni i de trecere a aburului în# conducta principală de abur, în camera de admisiune a turbinei, cu ajutorul unui obturator, ceea ce are ca efect principal modificarea căderii de entalpie (v. fig. XIX); ca efect secundar se obţine şi modificarea debitului deoarece prin laminare se modifică presiunea aburului la intrarea în turbină — presiunea de fine de expansiune rămînînd invariabilă (v. fig. XX) — adică se schimbă ambele mărimi de cari depinde direct puterea turbinei.
XIX. Reprezentarea în diagrama entalpo-entropică^(/-s) a procesului de reducere a căderii disponibile de entalpie, la reglarea calitativă. Ht) căderea isentropică disponibilă, la presiunea iniţială nominală (p0) a aburului; Ht) căderea isentropică disponibilă, la presiunea iniţială redusă (p'0) a aburului; f>2) isobara de fine de expansiune;
1)	curba de expansiune adiabatică la regim nominal;
2)	curba de expansiune a-di abaţi că corespunzătoare presiunii iniţiale reduse;
3)	dreapta reprezentativă a procesului de laminare.
= con st.
XX. Variaţia debitului unei turbine cu abur tn funcţiune de presiunea iniţială, la presiune finală constantă. 6) debitul de abur; pj presiunea iniţială; pz) presiunea de fine de expansiune ;1, 2, 3, 4) curbele G=f(pi) la p2^r0; 5) G=f(pi) la p2=0.
La turbinele de putere mică şi mijlocie se foloseşte de obicei o singură valvă de reglare; la debite mari şi presiune iniţială înaltă a aburului se folosesc mai multe valve conectate în paralel şi cari intră succesiv în acţiune.
Reglarea prin laminare se foloseşte — în general — fie la turbine de mică putere, fie la turbine de mare şi foarte mare putere cu sarcină constantă.
Reglarea prin admisiune, numită şi c a n t i t a t i v ă, se efectuează prin închiderea sau deschiderea accesului aburului Tn faţa statorului turbinei ale cărui ajutaje sînt grupate pe sectoare aferente unor camere de admisiune separate (v. fig.
XXXIV), fiecare cameră de admisiune fiind racordată printr-o valvă— la conducta principală de abur. Se folosesc uzual 3*• *10 valve. Cînd turbina e încărcată la sarcină maximă, toate valvele camerelor de admisiune sînt deschise, iar cînd sarcina descreşte, aceste valve sînt închise succesiv şi progresiv (ultima valvă acţionată de regulator laminînd din ce în ce mai mult — pînă la închiderea completă — aburul care trece în camera de admisiune); cînd sarcina creşte, regulatorul acţionează valvele în sens contrar, deschizîndu-le succesiv şi progresiv.
Modul de distribuire a ajutajelor pe camerele de admisiune (care determină mărimea acestor camere, cum şi pe cea a valvelor de reglare respective) urmăreşte, uneori, ca la sarcinile parţiale pentru cari constructorul garantează anumite consumuri specifice de abur, valvele camerelor de admisiune intrate în joc să fie complet deschise; Ia folosirea unui număr mare de valve de admisiune (peste opt) se poate renunţa la această condiţie obţinîndu-se avantajul identităţii tuturor valvelor. Turbina are, în general, pe lîngă camerele de admisiune cari asigură (la deschiderea completă a valvelor de reglare respective) trecerea debitului corespunzător puterii nominale a turbinei — la presiunea iniţială nominală a aburului, şi camere suplementare de admisiune cu valvele aferente, numite valve de suprasarcină, cari asigură puterea nominală a turbinei la o presiune iniţială a aburului puţin mai joasă. Cînd ajutajele de plină sarcină normală ocupă întreaga periferie statorică, aburul admis prin valvele de suprasarcină se introduce fie în camera rotorică a etajului de reglare, fie într-un etaj mai îndepărtat de acesta (reglarea prin ocolire).
Acest sistem de reglare e aplicabil numai turbinelor cu echipresiune, respectiv primului etaj de reglare cu echipresiune al turbinelor multietajate (cu echi-sau cu suprapresiune) la care se poate practica admisiunea parţială. La reglarea prin admisiune se modifică — în principal — debitul de abur care trece prin turbină, presiunea la admisiune rămînînd aproximativ constantă (deoarece laminarea aburului nu afectează decît presiunea iniţială din camera de admisiune a cărei valvă e incomplet deschisă); la turbinele multietajate presiunea în camera (etanşă) de lucru a rotorului etajului de reglare scade cu gradul de admisiune în turbină (v. fig. XXI) astfel încît căderea de entalpie în statorul acestui etaj creşte la micşorarea sarcinii. Datorită abaterii regimului presiunilor, respectiv al vitezelor pe etajele turbinelor multietajate, la sarcini parţiale (ca urmare a variaţiei presiunii după etajul de reglare), căderea internă de entalpie a turbinei se micşorează, iar consumul specific de abur creşte (v.fig. XX//). Această creştere a consumului
Turbină cu abur
108
Turbină cu abur
specific de abur la sarcini parţiale e mai mică la reglarea prin admisiune decît la reglarea prin laminare.
XXL Diagrama pentru determinarea grupării ajutajelor etajului de reglare pe camere de admisiune, la turbinele multietajate cu reglare cantitativă.
G) consumul de abur al turbinei; p) presiunea în camera etajului de reglare (echipat cu ajutaje convergente); p0) presiunea iniţială a aburului; ^presiunea în camera etajului de reglare la mersul în gol; f>g) presiunea în camera etajului de reglare la plină sarcină; 1,2, 3, 4) curbele debit-presiune de fine de expansiune, pentru 1/2, 3/4, 5/4 G, trasate în ipoteza deschiderii complete a valvelor fiecăreia dintre cele patru camere de admisiune şi a presiunii p0>=const. (cum şi la scări diferite pentru abscisele fiecărei trepte de încărcare): 5) curba P=f(G).
Mărimile principale cari influenţează reglarea sînt: turaţia, contrapresiunea turbinei sau presiunea de refulare a maşinii
XXII. Comparaţie între consumurile periferice de abur pentru sarcini parţiale Ja reglarea calitativă şi cantitativă.
Nt) sarcina turbinei; G^) consumul orar de abur al turbinei; D=G^/Nt kg/kW) consumul specific de abur; 6) punctul corespunzător sarcinii nominale; A, A') punctele corespunzătoare mersului în gol la reglarea cantitativă şi la reglarea calitativă; Nj) sarcina de mers în gola turbinei; 1,2) curbele G^=f(iVt) la reglarea cantitativă şi calitativă; 3, 4) curbele D=f(Nt).
antrenate de turbină, debitul de maşinii antrenate, puterea Ia arbo-
	>—				 . 0	 - 5		
			
■-JU			E
reprezentat un regulator tahimetric cu transmitere hidrodi-namică directă a comenzilor la organele de execuţie. Pistonul servomotorului valvelor de reglare e încărcat cu un resort care acţionează în sensul, închiderii valvei, în timp ce presiunea uleiului din circuitul regulatorului tahimetric acţionează în sensul deschiderii acesteia. Masele 5 ale regulatorului centrifug — echilibrate prin resortul de rapel 4 şi antrenate de arborele turbinei printr-un angrenaj reductor cu roţi dinţate 1
—	acţionează prin intermediul unei tije 3 un obturator cilindric 10 culisant în interiorul unui manşon 11 (cu poziţie reglabilă prin angrenajul cu roţi dinţate 17, 18) în care sînt practicate o fereastră profilată 12 de laminare (comandată de obturator) şi ferestre de trecere 13; în funcţiune de poziţia obturatorului, o cantitate mai mare sau mai mica de lichid derivat prin conducta 15 din circuitul de comandă al regulatorului (în care debitează o pompă cu roţi dinţate) trece prin
13	15	1?
XXIII. Reprezentare schematică a unei turbine de mică putere cu reglare automa ă directă.
1) rotor; 2) stator; 3) valvă de admisiune; 4) regulator centrifug; 5) mecanism stereocinetic de transmitere.
de forţă generatoare abur sau de fluid ai rele turbinei.
La turbinele cu abur se folosesc în general regulatoare cu acţiune indirectă, datorită forţelor foarte mari necesare pentru acţionarea organelor de execuţie, cum şi distanţei, de obicei mari, dintre regulator şi organele de execuţie; rareori, Ia unele turbine de mică putere, se foloseşte reglarea directă (v. fig. XXIII). Pentru acţionarea valvelor de reglare se foloseşte de obicei ulei sub presiune furnisat de pompa principală de ulei a turbinei. Transmiterea impulsurilor de reglare se efectuează prin legături stereo- sau hidromecanice. în fig. XXIV e
XXIV. Regulator tahimetric cu transmitere hidrodinamică directă a comenzilor.
fereastra profilată într-o cameră de descărcare 14 şi de aici înapoi prin conducta 16 spre rezervor, provocînd variaţia presiunii lichidului din circuitul de comandă; de exemplu, la creşterea turaţiei, masele 5 antrenează spre dreapta obturatorul 10, care deschide fereastra 12 provocînd scăderea presiunii sub pistoanele servomotoarelor valvelor de admisiune cari se închid. Regulatorul din fig. XXIV constituie o construcţie unitară împreună cu un regulator limitor de accelerare care limitează viteza creşterii trecătoare a turaţiei la descărcările bruşte ale turbinei. Acest limitor consistă în principal dintr-o carcasă cilindrică 6 închisă cu capace găurite central pentru trecerea tijei 3'a regulatorului tahimetric ; la creşterea bruscă a turaţiei, momentul de inerţie relativ mare al limitorului exercită—prin intermediul angrenajului cu roţi dinţate cu dantură înclinată 2 — o împingere axială asupra tijei 3 depla-sînd obturatorul — în sensul deschiderii — pe o distanţă mai mare decît cea corespunzătoare acţiunii regulatorului tahimetric pentru aceeaşi creştere a turaţiei; se obţine astfel o accelerare a intervenţiei valvelor de reglare la căderile bruşte de sarcină. împingerea axială suplementară datorită limitorului e echilibrată de un resort de rapel 8 presat de pîr-ghiile cotite 7 sprijinite pe gulerul 9.
La reglarea hidrodinamică, regulatorul tahimetric e constituit de obicei de o pompă centrifugă (calată direct pe arborele
Turbină cu abur
109
Turbina cu abur
turbinei) a cărei proprietate de a refula lichidul la o presiune proporţională cu pătratul turaţiei permite folosirea ei ca sezisor de turaţie emiţător de impulsuri în sistemul de reglare (v. fig. XXV). Pompa poate lucra normal, refulînd uleiul alimentat în exces şi fără suprapresiune, în camera de admisiune a pompei (reglare independentă de presiunea de refulare a pompei principale de ulei) sau poate refula lichidul în sensul contrar celui obişnuit cînd se alimentează pompa cu lichid sub presiune prelevat din circuitul de comandă, laminat şi introdus în camera de refulare a pompei (în acest caz se obţine o anumită interdependenţă între presiunile din circuitul de comandă şi din cel de reglare).
Recent se folosesc, la unele turbine de mare putere, regulatoare electro-hidraulice (v. fig. XXWşi XXVII) de turaţie-putere, cari prezintă, pe lîngă avantajul sensibilităţii mai mari decît cea a regulatoarelor uzuale, şi posibilitatea de a se introduce uşor în sistem comenzi de reglare suplementare, reacţiuni, etc., şi de a modifica influenţa acestora.
Cînd mai multe grupuri turbo-generatoare funcţionează cuplate pe o reţea a cărei frecvenţă trebuie menţinută constantă, reglarea trebuie să fie isodromă.
în raport cu sarcina totală a reţelei şi cu frecvenţa acesteia, respectiv cu turaţia turbinei, fiecare agregat turbogenerator se încarcă diferit în funcţiune de caracteristica statică a reglării ţ
XXV. Reglarea hidrodinamică a turbinei cu abur.
1) arborele turbinei; 2) rotorul pompei principale de ulei; 3) camera de admisiune a pompei principale; 4) cameră de refulare; 5) carcasă; 6) rotorul pompei de reglare;
7)	cameră de admisiune;
8)	cameră de refulare; 9) spre
regulator.
XXVI. Schema bloc a regulatorului electrohidraulic de turaţie-putere.
1)	turbină; 2) generator; 3) traductor de frecvenţă (generator pendular); 4) convertisor al semnalului de frecvenţă variabilă, în semnal de tensiune continuă (proporţional cu valoarea abaterii frecvenţei Af); 5) dispozitiv poten-ţiometric de fixare a valorii de consemn pentru frecvenţă; 6) amplificator (cu comportare PD); 7) dispozitiv potenţiometric de fixare a domeniului de proporţional itate; 8) dispozitiv potenţiometric de fixare a valorii de consemn pentru încărcare; 9) potenţiometru pentru introducerea corecţiei de la regulatorul reţelei; 10) nod de comparare a semnalelor; 11) amplificator de putere; 12) servomotor electric’; 13) dispozitivul de fixare a gradientului de sarcină (raportul dintre creşterea sarcinii şi timpul în care se desfăşoară fenomenul); 14) memorie analogică a sarcinii; 15) transmiterea directă a abaterii sarcinii; 16) traductor pentru valoarea efectivă a puterii; 17', 17") priză de tensiune şi de curent; 18) reţea electrică; 19) amplificator; 20) amplificator electrohidraulic cu sertar distribuitor; 21) dispozitiv de poziţionare; 22) bloc diferenţial de stabilizare; 23) servomotor hidraulic; 24) valvă de admisiune (a aburului în turbină); 25) pompă de ulei; 26) limitoare pentru: procesul de demarare (n0), sarcina maximă absolută (Pm), saltul de sarcină (AP), presiunea minimă a aburului la intrarea în turbină (p), a sarcinii în funcţiune de solicitările termice (A&); 27) dispozitiv de captare pentru comanda deconectări i rapide.
XXVII. Reprezentare schematică a amplificatorului electrohidraulic al regulatorului de turaţie-putere. 1) sertar; 2) piston de urmărire; 3) dispozitiv de poziţionare; 4) ajutaj; 5) placă de impact; 6) bobină mobilă; 7) diafragmă; 8) admisiunea uleiului din circuitul de reglare; 9) admisiunea uleiului motor; 10) evacuarea uleiului din circuitul de reglare.
(agregatele cu caracteristică statică puţin înclinată se încarcă mai mult la o anumită variaţie a turaţiei decît agregatele cu caracteristică înclinată mai pronunţat).
Caracteristica statică a reglării poate fi deplasată între două poziţii extreme cu ajutorul unui sincro-nizator(care permite atît schimbarea turaţiei turbinei la sin-cronizarecîtşi schimbarea sarcinii turbinei Ia frecvenţă constantă în reţea).
La turbogenera-toare cari debitează energie electrică pe o reţea comună, frecvenţa constantă a reţelei se obţine prin menţinerea constantă a turaţiei generatoarelor sincrone, respectiv a turaţiei turbinelor. Cînd sarcina variază,dacăsistemul de reglare nu e echipat cu sincronizator, turaţia tuturor turbinelor variază; prin folosirea sincronizatorului se poate deplasa caracteristica statică a uneia dintre turbine astfel, încît acesta să preia întreaga variaţie de sarcină.
Turbinele cu condensaţie cuplate cu generatoare electrice, cari debitează pe o reţea comună, au, de obicei, numai regulatoare de turaţie pentru reglarea puterii.
Grupurile turbogeneratoare pot fi echipate cu regulatoare de putere în locul regulatoarelor de turaţie; în acest caz reglarea turbinei e comandată de instrumentele de măsură electrice ale generatorului electric.
Pentru protejarea turbinei contra ambalării se foloseşte un regulator de siguranţă, limitor de turaţie, care comandă închiderea valvei principale de admisiune (cu închidere rapidă) la depăşirea turaţiei maxime admisibile (a cărei valoare e în general cu 10-*-12% mai înaltă decît turaţia nominală). Timpul de închidere e de 0,1-**0,2 s.
Regulatorul limitor de turaţie e, de obicei, un regulator centrifug montat în arborele rotoric şi echipat cu mecanism de transmisiune a comenzii stereo- sau hidromecanic (v. fig. XXVIII).
Turbinele marine, datorită stabilităţii funcţionării (din cauza formei curbelor caracteristice ale cuplului motor şi rezistenţei), nu au nevoie de regulatoare,- ci numai de limitoare de turaţie şi de presiune.
Turbina cu abur e singurul motor termic folosit în prezent pentru acţionarea generatoarelor electrice de mare putere (peste 30 MW) în centralele termoelectrice. Puterea unitară a turbinelor cu abur atinge în prezent 600 MW (v. Turbină cu abur multietajată axială), presiunea iniţială a aburului 352 kgf/cm2, iar temperatura iniţială a acestuia circa 650°.
Faţă de motorul cu piston, turbina cu abur prezintă următoarele avantaje; producerea directă şi continuă a cuplului motor, lipsa vibraţiilor de joasă frecvenţă, gabarit mai mic la puteri egale, randament superior, posibilitatea construirii de superunităţi, consum mic de ulei, etc. Dezavantajele mai importante consistă în posibilitatea mult mai mică de supra-
Turbina cu abur
110
Turbină cu abur
încărcare şi în uzinarea mult mai complexă. Faţă de turbinele cu gaze în circuit deschis, turbina cu abur prezintă avantajul unui randament mai mare al circuitului de referinţă (numai la va-
formarea în energie cinetică, într-un singur etaj, a întregii căderi disponibile a turbinei conduce la viteze supersonice ale aburului în ajutaje.
XXVIII. Regulator limitor de turaţie, echipat cu instalaţie de încercare (a bunei funcţionări) la turaţia nominală a turbinei.
1) arborele turbinei; 2) regulator centrifug; 3) pîrghie cotită de transmitere; 4) resort de rapel; 5) distribuitorul regulatorului; 6) indicator de poziţie; 7) distribuitorul instalaţiei de verificare; 8) ajutaj; 9) manometru; 10) pîrghie de comandă manuală; 11) mecanismul dispozitivului de siguranţă contra supraîncărcării lagărului axial; 12) ulei de comandă; 13) spre valva de închidere rapidă şi regulatorul de turaţie; 14) ulei sub presiune de la pompa principală de ulei.
lori foarte mari ale mărimilor de stare iniţiale ale aburului)şi al utilizării în bune condiţii a combustibilului de calitate inferioară şi dezavantajul ancombramentului mai mare la putere egală (a întregii instalaţii, incluziv a generatorului de abur).
Criterii de clasificare a turbinelor cu abur (v. tabloul de la p. 58)sînt: modul de repartiţie a detentei între stator şi rotor, după care se deosebesc: turbine cu echipresiune şi turbine cu suprapresiune (v.sub Turbină termică ; modul în care se produce detenta adiabatică în turbină; direcţia principală de curgere a aburului; presiunea aburului la intrarea în turbină, după care se deosebesc: turbine de joasa presiune, cu presiunea iniţială cuprinsă între limitele convenţionale de 1.2---2 ata, turbine de medie presiune, cu presiunea pînă Ia limita convenţională de 50 ata, turbine de înalta presiune, cu presiunea peste 50 ata, turbine supracritice, cu presiunea iniţială>225 ata; presiunea la ieşirea din turbină; turaţia, după care se deosebesc: turbine cu turaţie constanta pentru acţionarea generatoarelor electrice şi turbine cu turaţie variabilă pentru acţionarea ventilatoarelor, a suflantelor, etc,; destinaţia.
După modul în care se produce detenta adiabatică în turbină, se deosebesc: turbine uni-etajate, turbine cu trepte de viteză şi turbine multietajate.
Turbină cu abur unietajată: Turbină cu abur cu echipresiune, în general cu admisiune parţială, în care căderea de entalpie e utilizată într-un singur etaj de presiune (expansiunea adiabatică producîndu-se într-o singură coroană statorică) şi o singură treaptă de viteză (impulsul vinelor de abur exercitîndu-se pe o singură coroană de palete rotorice) pentru producerea de energie stereocinetică (v. fig. XXIX).
Statorul e constituit din unu sau din mai multe ajutaje dispuse de-a lungul unui sector circular la periferia rotorului cu axele în plane tangente la cercul mediu al rotorului. Forma ajutajelor e în general convergent-divergentă, deoarece trans-
XXIX. Turbină cu abur unietajată.
1) conductă de admisiune; 2) supapă de admisiune; 3) distribuitor de abur, spre ajutajele statorice; 4) rotor; 5) carcasă; 6) tubulură de evacuare; 7) lagăr;
8) reductor de turaţie.
Rotorul e constituit dintr-un singur disc cu palete, care se execută fie negăurit (avînd forma unui solid de egală rezistenţă) şi fixat de cele două părţi ale arborelui prin flanşe şi şuruburi (v. fig. XXX), fie găurit şi fixat pe arbore prin fretare şi îm-pănare. Paletele se montează uneori axial, forma piciorului şi a locaşului din coroana discului fiind cilindrică.
Reglarea turbinei se efectuează prin laminarea aburului la admisiune, printr-o supapă comandată de un regulator de presiune. Aburul din conducta de admisiune trece, prin supapa de laminare, într-o încăpere în formă de tor (constituită chiar de carcasa turbinei) şi apoi în ajutaje; după expansiunea în ajutaje şi trecerea prin reţeaua de palete rotorice, aburul e evacuat la o presiune în general superioară presiunii atmosferice.
Căderea de entalpie utilizată în turbina unietajată nu depăşeşte 45---50 kcal/kg. Datorită vitezei mari a aburului Ia ieşirea din ajutaje şi datorită vitezei periferice pe care acesta o determină, turaţia rotorului atinge valori foarte mari (9000---30 000 rot/min).
Avantajele acestei turbine consistă în simplicitatea relativă a construcţiei şi în gabaritul mic (datorită turaţiei înalte), Dezavantajele consistă în randamentul mic (datorit pierderilor mari la ieşire, necesare pentru obţinerea unei viteze periferice convenabile, frecărilor mari la trecerea prin palete şi pierderilor prin frecare şi ventilaţie, proporţionale cu viteza periferică) şi în turaţia înaltă, care implică folosirea reductoarelor pentru cuplarea cu maşini de lucru.
Turbina cu abur unietajată se construieşte numai ca unitate de mică putere (la care economia de abur nu prezintă importanţă), în scopuri secundare (de ex. pentru antrenarea unor maşini de forţă generatoare). Perfecţionarea construcţiei reduc-
XXX. Disc de egală rezistenţă folosit la unele turbine unietajate. 1) disc; 2) paletă; 3) flanşă; 4) arbore.
Turbină cu abur
111
Turbina cu abur
toarelor cu roţi dinţate, planetare, a permis îmbunătăţirea condiţiilor de transmitere a turaţiei (din punctul de vedere al randamentului şi al gabaritelor reductorului) de la turbină la maşina antrenată. Sin. Turbină Laval, Turbină cu un etaj de presiune. V. Turbină unietajată şî sub Turbină termică.
Turbină cu abur cu trepte de viteză: Turbină cu abur cu echipresiune în care diferenţa disponibilă de entalpie e utilizată într-un singur etaj de presiune (aburul expandînd într-o singură coroană statorică) pentru producerea de energie cinetică, transformată apoi fracţionat în două sau
Statorul e constituit din mai multe ajutaje convergent-divergente sau convergente, grupate în sectoare circulare sau dispuse la distanţe egale, de-a lungul periferiei rotorului; axele ajutajelor sînt situate în plane tangente la cercul mediu al rotorului. Paletele redresoare sînt fixate într-o piesă specială, asamblată cu carcasa, prin şuruburi.
Rotorul e constituit dintr-un disc găurit şi fixat pe arbore, fie prin fretare şi împănare, fie prin intermediul unei bucele conice cu piuliţă (v. fig. XXXI) sau cilindrice cu spini radiali (v. fig. XXXII); uneori, d iscu’l e monobloc cu arborele (de obicei
XXXI. Agregat turbină cu abur cu trepte de viteză-pompă centrifugă.
(po~90 kgf/cm2; /0 = 500°; N=100 kW; « = 5000-”5300).
A) turbină; B) rotcpompă centrifugă; .1) tubulură de admisiune; 2) supapă de admisiune; 3) stator; 4) disc rotoric fixat prin fretare şi împănare; 5) paîete rotorice; 6) coroană redresoare; 7) arbore; 8) lagăr cu rulmenţi; 9) etanşor cu inel de cărbune; 10) conducte de evacuare a condensatului; 11) carcasă;
12) ramă de fundaţie.
rareori întrei coroane rotorice, în energie stereocinetică (v. Tur- cînd turbina cu trepte de viteză e folosită ca prim etaj de bină cu trepte de viteză, sub Turbină termică) (v. fig. XXX/). reglare al turbinelor de înaltă presiune, multietajate). Paletele
Turbină cu abur
112
Turbină cu abur
rotorice sînt fixate în caneluri profilate, practicate în coroana discului, şi sînt echipate cu bandaje de oţel, fixate cu nituri (executate monobloc cu paletele).
Reglarea turbinei se face printr-un mecanism constituit dintr-un regulator de turaţie sau de presiune, care acţionează supapele de admisiune, şi dintr-un regulator de siguranţă, care acţionează supapa principală de admisiune, protejînd turbina contra supra-turaţiei.
Turbina cu abur cu trepte de viteză se construieşte de obicei ca turbină cu contrapresiune şi e folosită, în general, pentru căderi de entalpie de 30-120 kcal/kg.
Avantajul acestor turbine consistă în gabaritul mic la o turaţie relativ joasă (3000-**7500 rot/min), iar dezavantajul lor consistă în randamentul mic (puţin mai mare decît randamentu I turbinelor unietajate), ceea ce permite folosirea lor numai ca unităţi de putere mică, în general pentru antrenarea maşinilor de forţă (a pompelor centrifuge pentru alimentarea căldărilor de abur sau în rafinării, a ventilatoarelor şi, uneori, a generatoarelor electrice) şi în agregatele pentru propulsarea navelor (ca turbină de mers înapoi); se foloseşte şi ca prim etaj de reglare la unele
XXXIII. Statorul unei turbine cu abur cu trepte de viteză, folosită ca prim etaj (de reglare) la o turbină multietajată axială de înaltă presiune (turbina Parson). o) vedere din faţă (secţiune transversala prin turbină); b) secţiune cilindrică desfăşurată prin paletajul statoric; c) secţiune axială prin partea activă; d) secţiune axială prin sectorul orb ; 1) paletă directoare (monobloc cu inelul interior); 2) inel interior; 3) bandaj (din bucăţi sudate); 4) inel exterior; 5) piesă oarbă; 6) placă de etanşare; 7) pană de etanşare; 8) ştift opritor; 9) carcasa turbinei.
turbine multietajate. Sin. Turbină Curtis, Turbină cu un etaj de presiune şi cu trepte de viteză.
Turbină cu abur m u i t i e t a ] a t ă: Turbină cu abur cu echi- sau cu suprapresiune în care căderea de entalpie
a aburului se utilizează în mai multe etaje depresiune (fiecare etaj fiind constituit dintr-o coroană statorică şi o coroană rotorică) dispuse în serie, pentru producerea de energie stereocinetică. De obicei fiecare etaj de presiune are o singură treaptă de viteză; rareori se folosesc turbine cu trepte de presiune (în general două), fiecare dintre acestea avînd cîte două trepte de viteză.
Turbinele multietajate se construiesc fie ca turbine axiale, fie ca t u r b i n e radiale.
Turbina cu abur multietajată axială are, în general, un prim etaj cu una sau cu două trepte de viteză şi care funcţionează cu admisiune parţială (v. fig. XXXIII şi XXXIV). Acest etaj, numit etaj de reglare, permite realizarea reglării cantitative a turbinei (prin schimbarea gradului de admisiune în funcţiune de sarcină); el utilizează fracţiunea de cădere de entalpie disponibilă a turbinei din domeniul presiunilor înalte, în care9etajele de presiune cu admisiune totală ar lucra în condiţii defavorabile. Reducerea presiunii iniţiale a aburului prin etajul de reglare permite etajelor următoare să lucreze cu admisiune totală a aburului şi determină mărirea înălţimii paletelor directoare şi rotorice, ceea ce îmbunătăţeşte sensibil condiţiile de curgere a aburului, chiar la valorile mari iniţiale ale mărimilor de stare ale aburului. Prin reducerea presiunii iniţiale a aburului în camera etajului de reglare se micşorează diferenţa de presiune din turbină faţă de mediul exterior şi — ca urmare — pierderile exterioare de fluid motor prin garnitura de etanşare de înaltă presiune. Căderea de entalpie transformată în etajul de reglare depinde de căderea de entalpie la dispoziţia turbinei, de valorile iniţiale şi de cele finale ale mărimilor de stare ale aburului, de puterea şi de destinaţia turbinei; pentru transformarea căderilor mici de entalpie se utilizează etaje de reglare cu o singura treapta de viteza, iar pentru transformarea căderilor mai mari, etaje de reglare cu două trepte de viteza. Etajele de presiune, cari urmează după etajul de reglare, pot funcţiona cu echi-sau cu suprapresiune; în general nu se folosesc etaje cu echipresiune pură.
La turbinele cu echipresiune, în domeniul presiunilor înalte, se folosesc de obicei etaje cu echipresiune cu u/f grad mic de suprapresiune (0,02-• *0,15), iar în domeniul presiunilor medii
XXX//, Reprezentare parţială a unei turbine cu abur cu trepte de viteză.
1)	cameră de admisiune;
2)	stator; 3) ajutaj; 4) paletă redresoare; 5) disc rotoric; 6) bucea cilindrică; 7) spin radial; 8) piuliţă pentru fixarea axială a discului rotoric*
pelor de admisiune) prin carcasa de înaltă presiune a unei turbine de abur multietajate axiale.
1) carcasă; 2) piuliţa prizoanelor de asamblare ale celor două jumătăţi de carcasă; 3) supapă de admisiune; 4) servomotorul supapei; 5) cameră de admisiune; 6) cercul mediu al ajutajelor statorice ale etajului de reglare.
Turbină cu abur
113
Turbină cu abur
şi joase (ia turbinele cu condensaţie), etaje cu grade de suprapresiune crescătoare, atingînd p=0,25---0,45. Utilizarea suprapresiunii în ultimele etaje ale turbinelor cu echipresiune e necesară pentru asigurarea unei creşteri line a secţiunilor de trecere a aburului şi pentru evitarea vitezelor supersonice ale aburului în ajutajele ultimelor trepte.
Statorul turbinelor cu echipresiune (v. fig. XXXV) se deosebeşte fundamental de cel al turbinelor cu suprapresiune,
XXXV, Secţiuni axiale parţiale prin statorul unei turbine multietajate axiale cu echipresiune (turbină Rateau). a) etaje de medie presiune; b) etaje de joasă presiune; c) secţiune mărită prin etanşorul diafragmei; 1) diafragmă; 2) paletă statorică; 3) inel port-de-flector; 4) resort lamelar; 5) deflector inelar; 6) disc rotoric; 7) paletă rotorică; 8) arbore; 9) piesă inelară intermediară.
avînd ajutajele fixate în diafragme între cari se formează camere aproximativ etanşe, de egală presiune, în cari se rotesc
XXXVI. Diafragme de turbine multietajate cu echipresiune.
o)	cu ajutaje frezate din bară; b) cu palete statorice frezate şi sudate ; c) cu palete statorice de tablă, încastrate la turnarea diafragmei; 1) disc interior;
2)	coroană exterioară;
3)	paletă statorică; 4) inele intermediare; 5) sudură pentru fixarea inelelor intermediare; 6) sudură pentru fixarea paletelor pe inele; 7) locaşul de fixare al etanşorului interior;
8) ajutaj frezat.
XXXVII. Fixarea pe arbore^a discurilor uzinate separat. a) prin fretare şi împănare cu inele elastice; b) prin fretare şi împănare cu inele superelastice; 1) arbore; 2) disc rotoric; 3) pană; 4) inel elastic; 5) inel super-elastic.
discurile rotoruiui. Diafragma e constituită dintr-un disc găurit la mijloc şi un inel exterior între cari se fixează paletele
statorice (separate în două părţi simetrice după diametrul orizontal, pentru a permite montarea diafragmei între discurile rotorului); diafragma se sprijină direct în carcasa turbinei sau într-o piesă inelară intermediară. Diafragmele se execută din oţel forjat, oţel turnat sau fontă (în partea de joasă presiune). Ajutajele, frezate din bară, ştanţate, forjate în matriţă, uzinate prin turnare de precizie, se fixează în diafragmă cu nituri (cele frezate), prin sudare (cele ştanţate, matriţate sau turnate), sau prin încastrare la turnare (v. fig. XXXVI). — Statorul turbinelor cu suprapresiune nu are diafragme, paletele directoare fiind fixate direct în carcasă sau într-o piesă inelară intermediară (v. poz. 3, fig. XXXVIII).
Rotorul turbinelor cu echipresiune e constituit în general din mai multe discuri forjate, uzinate separat şi calate pe arbore fie cu inele elastice, dispuse între butuc şi arbore (v. fig. XXXVII), fie prin intermediul unor bucele conice sau cilindrice (cu spini-radiali); rotorul ^ corpului de înaită presiune al turbinelor cu mai 4^ multecorpuri, rotorul unor turbine înaintaşe de foarte înaltă presiune, sau partea dinspre înaltapre-siune a rotoarelor turbinelor cu un singur corp au discurile uzinate dintr-o piesă unică, forjată monobloc cu arborele. Uneori rotorul corpului de joasă presiune (de obicei cu dublu flux) al turbinelor cu mai multe corpuri se construieşte din discuri pline (aproximativ de egală rezistenţă) asamblate prin sudare de-a lungul obezii sau de-a lungul periferiei unei proeminenţe inelare frontale (cu diametrul exterior mai mic decît obada), fiecare disc purtînd 1***3 coroane de palete rotorice; discurile marginale sînt monobloc cu fusurile de reazem în lagăre şi acuplare a rotorului. — Rotorul turbinelor cu suprapresiune de mare putere are, în general, forma unei tobe aproximativ cilindrice sau tronconice, masive (v. fig. XXXIX şi UI)sau cave, monobloc cu fusurile, sau e constituit din tobe cave asamblate prin sudare între ele, cum şi cu tronsoanele monobloc cu fusurile (v. fig. XXXVIII); se mai foloseşte construcţia din discuri pline (fără alezaj central)sudate la periferie (v. fig. XLII) sau din discuri fixate pe arbore prin sudare (v. fig. XXXIX).
Carcasa se construieşte din oţel aliat turnat, în partea de înaltă presiune, şi din fontă sau din tablă de oţel sudată, în partea de joasă presiune; forma carcasei depinde de valorile iniţiale ale mărimilor de stare ale aburului, de forma rotorului, de dispoziţia etajelor (simplu flux, multiplu flux), de presiunea de la sfîrşitul expansiunii aburului în turbină (condensaţie sau contrapresiune), de numărul şi natura prizelor de prelevare a aburului, etc. Carcasa e secţionată de obicei după un plan orizontal care trece prin axa rotorulu i; cele două jumătăţi de carcasă echipate cu flanşe se asamblează în general prin prizoane cu piui iţe speciale (v. fig. XL a) sau (carcasele de înaltă presiune ale unor turbine de construcţie recentă) prin bride şi prizoane (v. fig. XL b). La presiuni foarte înalte, carcasa se construieşte dintr-o singură bucată (în care rotorul şi statorul se montează axial) închisă cu un capac frontal cu deschidere centrală pentru a permite trecerea arborelu i rotorulu i (v. fig. XLI).
Dacă numărul etajelor e mare, turbina se separă în mai multe corpuri dispuse în serie, situate în general pe o singură axă comună arborilor rotoarelor (în prezent pînă la puteri unitare de circa 600 MW) asamblaţi prin acuplaje (v. fig. XLII).
XXXVIII. Turbină cu condensaţie de înaltă presiune (cu mai multe corpuri) echipată, cu rotoare din tobe sudate (p0—171 kgf/cm2; t0 = -535/535°; JV=150 MW; « = 3000 rot/min).
o) corp de înaltă presiune; b) corp de medie presiune; c) detaliu de sudură între tobe; 1) rotor; 2) palete statorice; 3) piesă inelară intermediară; 4) carcasă interioară; 5) carcasă exterioară; 6) etanşor; 7) cameră de admisiune; 8) supapă de admisiune; 9) servomotorul supapei de admisiune; 10) bolţ de centrare; 11) tubulură de evacuare; 12) cusătură sudată; 13) bucea extensibilă pentru centrare; 14) prag de centrare; 15) canelură profilată pentru montarea paletelor rotorice.
XXXIX. îmbinare prin sudare a unui disc rotoric pe arbore.
1) disc; 2) arbore; 3) cusătură.
XL. îmbinări între semicarcase de înaltă presiune. a) cu prizoane şi piuliţe speciale; b) cu bride şi prizoane; 1) semicarcasă inferioară^) semicarcasă superioară ; 3) prizon tubular; 4) piuliţă specială; 5) dis-tanţîer; 6) prag de etanşare; 7) prag de sprijinire; 8) deflectoare; 9) tubulură de admisiune pentru aburul de încălzire a flanşelor; 10) bridă.
Turbină cu abur
115
Turbină cu abur
La puteri unitare mai mari, corpurile turbinei (parcurse de	arbori, circa 1200 kW cu două linii şi circa 1500 kW cu trei
abur în serie-paralel) se dispun pe două sau pe trei linii de	linii. Dispoziţia în corpuri multiple se adoptă pentru evitarea
XJ. Turbină înaintaşă ds presiuna superînaltă cu arcasă exterioară monobloc (p0==303/325 kgf/cm2; p2=118 kgf/cm2; /„=600/625°; N=19 000 kW).
1) rotor; 2) manta interioară port-stator; 3) manta intermediară monobloc; 4) carcasă monobloc; 5) capac frontal; 6) etanşor cu labirinturi; 7) bucea port-palete rotorice de oţel austenitic; 8) manta port-stator de oţel austenitic; 9) tubulură de admisiune; 10) tubulură de evacuare.
arbori, fiecare linie antrenînd un generator electric propriu (v. fig. XLIII). Tendinţa în construcţia de turbine axiale multi-
rotoarelor cu deschideri prea mari între paliere şi, uneori, din necesităţi constructive impuse de alcătuirea circuitului
XLII. Turbină multietajată axială, cu suprapresiune (în mai multe corpuri), de mare putere.
^O=200 kgf/cm2; toltsj — 570/57° ; « = 3000 rot/min ; N=250 MW. f) corp de înaltă presiune; 2) corp de medie presiune; 3) corpuri de ioasă presiune (cu triplu flux de evacuare spre condensator); 4) admisiunea aburului; 5) admisiunea aburului după supraîncălzire intermediară; 6) admisiunea aburului de la corpul de medie presiune; 7) evacuarea aburului spre condensator.
etajate e de a mări continuu puterea unitară pe linia de arbori, astfel încît să se atingă puteri de 600 MW cu o singură linie de
termic al instalaţiei (supraîncălzire intermediară, prize de prelevare, etc.). Turbinele multietajate axiale se reglează, în
8*
Turbină cu abur
116
Turbină cu abur
general, prin admisiune (reglare cantitativă). Sin. (parţial) ţiale mari ale mărimilor de stare ale aburului şi al puterilor “	-	.	..	-	mijlocii	şi	mici).	Dezavantajele	turbinei	consistă	în	următoa-
1	3
Turbină Parson, Turbină Rateau. 12 3^
1 2
hflr6
2	3
pL	«-----
XLIII. Scheme de combinare a corpurilor de înaltă, medie şi joasă presiune la turbine multietajate axiale.
a)	pe o singură linie de arbori; b) pe trei linii; c) pe două linii; 1) corp de înaltă presiune; 2, 2') corpuri de medie presiune; 3) corp de joasă presiune;
4)	generator electric.
Turbina cu abur multietajată radială funcţionează de obicei cu suprapresiune şi cu contrapresiune.
Statorul se compune din unu sau din mai multe discuri, în cari se fixează paletele directoare, perpendicular pe una dintre suprafeţele frontale ale discurilor, în inele concentrice (v. fig. XLIV); discurile statorului sînt solidarizate cu carcasa turbinei.
Rotorul e constituit dintr-un număr de discuri egal cu cel al discurilor statorului, calate pe arborele turbinei; pe suprafeţele frontale ale acestor discuri, opuse celor pe cari sînt fixate paletele directoare, sînt fixate paletele rotorice, în cercuri concentrice, cari alternează cu cele ale paletelor directoare.
Carcasa nu are, în general, un plan transversal de secţionare, montarea rotorului, a statorului şi a elementelor dispozitivului de etanşare făcîndu-se axial.
Etanşorul turbinei spre exterior e format din labirinturi constituite în general din inele cu secţiune axială în formă de brad.
Reglarea se face, de obicei, cu o valvă de laminare, reglarea turbinei fiind în general calitativă; uneori turbina radială multietajată e precedată de un etaj radial de reglare cu acţiune, cu admisiune parţială, ceea ce permite reglarea cantitativă.
Avantajele turbinei radiale multietajate, faţă de turbina axială de aceeaşi putere, consistă în dimensiunile axiale mai mici şi în randamentul mai mare (în cazul valorilor ini-
XLIV. Reprezentare schematică a unei turbine multietajate radiale-1) rotor; 2) stator; 3) arbore; 4) carcasă; 5) paletă directoare (statorică); 6) paletă rotorică.
rele: montarea axială a turbinei (ceea ce implică demontarea completă a turbinei la revizii şi nu permite verificarea poziţiei relative a rotorului faţă de stator, după montare); solicitarea defavorabilă a paletelor la momente încovoietoare, datorite acţiunii combinate a forţelor centrifuge (ale masei proprii) şi ale forţei portante; solicitarea defavorabilă a discului rotorului prin forţa centrifugă a masei proprii şi prin momentele încovoietoare, datorite încărcării unilaterale (coroanele de palete fiind fixate pe o singură faţă a discului); limitarea secţiunilor de trecere finale ale aburului prin turbină, datorită condiţiilor de rezistenţă ale rotorului (a cărui viteză periferică nu poate depăşi «„**«180 m/s), ceea ce nu permite folosirea acestei turbine decît cu contrapresiune sau ca unitate de putere mică şi mijlocie. Uneori, pentru a face posibilăexpan-darea aburului pînă la presiunea condensatorului, se asociază turbina radialăcu o turbină axială care e calată pe acelaşi arbore şi montată în aceeaşi carcasăcuturbina rad ială.
Un tip special de turbină multietajată radială e t u r b i n a radială fără stator, cunoscută sub numele de turbină
XLV.
turbinei
Reprezentare schematică Ljungstrom.
1) disc; 2) conductă de admisiune; 3) arbore; 4) fante de admisiune; 5) carcasă superioară; 6) tubulură de evacuare; 7) etanşoare cu labirinturi.
Ljungstrom, în gerferal cu condensaţie, care funcţionează cu un grad de suprapresiune egal cu
Turbină cu abur
117
Turbină cu abur
unitatea. Paletele sînt dispuse în coroane concentrice, alternativ pe două discuri cari se rotesc în sensuri contrare, discurile fiind montate în consolă pe arbori independenţi, fiecare a^ore antrenînd cîte un generator electric, de putere egală cu jumătate din puterea turbinei (v. fig. XLV). Aburul intră prin conductele 2 şi prin găurile 4 ale discurilor, trece în spaţiul inelar central dinaintea primei coroane de palete; el străbate turbina de la centru spre periferie, de unde prin colectorul 5 e dirijat spre tubulurâ de evacuare 6. V. şî Turbină multietajată, sub Turbină termică.
Turbina Ljungstrom: Sin. Turbină cu abur radială fără stator (v. sub Turbină cu abur multietajată).
Turbina P a r s o n: Sin. Turbină cu abur multietajată, cu suprapresiune (v. sub Turbină cu abur multietajată).
Turbina Rate au: Sin. Turbină cu abur multietajată, cu echipresiune (v. sub Turbină cu abur multietajată).
Turbină cu abur cu trepte de presiune: Sin.-Turbină cu abur multietajată (v.), sin. (parţial) Turbină Parson, sin. (parţial) Turbină Rateau.
Turbină cu abur cu un etaj de presiune:	Sin. Turbină cu abur unietajată (v.), Turbină Laval.
Turbină cu abur cu un etaj de presiune şi cu trepte de viteză: Sin. Turbină cu abur cu trepte de viteză (v.)f Turbină Curtis.
Turbină Curtis: Sin. Turbină cu abur cu trepte de viteză (v.).
Turbină Laval: Sin. Turbină cu abur unietajată (v.).
După direcţia principală a fluxului de a b u r, se deosebesc turbine axiale, radiale şi radial-axiale.
Turbină axială: Turbină în care vinele de abur descriu curbe situate pe o suprafaţă de revoluţie în jurul axei rotorului, direcţia principală de curgere putînd fi asimilată cu o paralelă la axa turbinei.
Avantajele turbinelor axiale faţă de cele radiale consistă în solicitarea mai favorabilă a rotorului, în posibilitatea reglării cantitative, în posibilitatea de a construi unităţi foarte mari, cum şi în uşurinţa de montare şi de control al montării.
Turbină radială: Turbină în care vinele de abur (centripete sau centrifuge) descriu curbe cuprinse într-un plan perpendicular pe axa turbinei.
Turbină combinată (radială-axială): Turbină axială în partea de joasă presiune şi radială în partea de înaltă presiune. Acest tip de turbină se construieşte rar.
După presiunea aburului la ieşirea din turbină, se deosebesc turbine cu condensaţie, cu contrapresiune şi cu emisiune (în atmosferă).
Turbină cu condensaţie: Turbină — în gene' ral — multietajată, în care presiunea de sfîrşit de expansiune a aburului e inferioară presiunii atmosferice, datorită vidului menţinut într-un condensator legat cu tubulurâ de evacuare a turbinei. Prin evacuarea aerului din condensator cu ajutorul unor ejectoare (la demararea turbinei) şi în continuare, prin condensarea aburului la o temperatură apropiată de aceea a apei de răcire, se poate obţine în condensator o presiune abso-lutăde0,1 •••0,035 kgf/cm2; această presiune e mai înaltă decît cea teoretică (corespunzătoare temperaturii apei de răcire), deoarece transferul de căldură de la abur la apă are nevoie de o cădere de temperatură, iar aerul care pătrunde în condensator antrenează condensarea aburului Ia presiunea parţială a amestecului abur-aer.
Turbina cu condensaţie are un randament mult mai mare decît turbinele cu contrapresiune, datorită căderii mari de entalpie a aburului, obţinută prin utilizarea diferenţei de entalpie corespunzătoare detentei aburului între presiunea atmosferică şi vidul din condensator, ceea ce conduce la micşorarea consumului de agent motor pentru o putere dată a turbinei. Prezintă totodată avantajul că permite reutilizarea apei
de condensaţie pentru alimentarea generatorului de abur. La turbinele cu condensaţie (cu vid înaintat) etajele cari lucrează în domeniul saturaţiei (spre condensator) au un randament mai mic decît etajele de medie presiune, datorită pierderilor suplementare prin condensaţie; paletele ultimelor etaje sînt expuse pericolului eroziunii şi coroziunii (datorită umidităţii aburului). Din această cauză, umiditatea aburului se limitează la 8*“12% la ieşirea din ultimul etaj, ceea ce se obţine prin alegerea raţională a valorilor iniţiale ale mărimilor de stare ale aburului (presiune şi temperatură optimă, corespunzătoare acestei presiuni), cari sînt de obicei standardizate şi — la turbinele de foarte înaltă presiune — prin resupraîncăl-zirea aburului (o dată sau de două ori) prin întreruperea expandării acestuia în turbină; separat, se iau măsuri de protejare a paletelor rotorice, prin călirea superficială a muchiei de intrare sau prin acoperirea ei cu plăcuţe de metal dur (v. poz. 4, fig. XIII), cum şi prin extragerea apei din aburul umed din ultimele etaje.
La turbinele cu condensaţie, puterea limită care se poate obţine e limitată de capacitatea de absorbire a debitului de abur de către partea de joasă presiune şi în special de ultimul etaj, deci de secţiunea de trecere şi de viteza aburului prin coroana de palete rotorice a ultimului etaj; mărimea acestei secţiuni depinde de înălţimea paletelor (care atinge la unele turbine de construcţie recentă 780 mm la 3000 rot/min şi 660 mm la 3600 rot/min, reprezentînd circa 1/2,7 din diametrul mediu al rotorului) şi de diametrul mediu al rotorului, care e limitat de tensiunile mecanice din paletele rotorice şi din disc. Mărirea capacităţii de trecere a părţii de joasă presiune a turbinei se realizează prin executarea acesteia din două, trei sau patru grupuri de etaje identice (turbine cu dublu, triplu sau cuadruplu flux), cari lucrează în paralel pe acelaşi arbore, prin fiecare dintre ele trecînd jumătate, respectiv o treime sau o pătrime din debitul total de abur al turbinei.
Turbinele cu condensaţie se folosesc în centrale termoelectrice, în centralele industriale şi pe nave (cari folosesc excluziv astfel de turbine).
Turbină cu contrapresiune: Turbină în care presiunea de sfîrşit de expansiune a aburului e superioară presiunii atmosferice, aburul evacuat din turbină fiind folosit în diferite scopuri. E caracterizată prin consum specific mare de abur (datorită căderii de entalpie disponibile relativ mici) şi prin randamentul intern în general mai mic decît cel al turbinelor cu condensaţie şi de aceeaşi putere; randamentul intern al turbinelor multietajate cu contrapresiune scade sensibil cu reducerea sarcinii. Se construieşte ca turbină cu echi-sau suprapresiune, uni- sau multietajată, cu un etaj de reglare.
Se foloseşte ca turbină înaintaşă (v.) cu contrapresiune de 15*“40 şi uneori pînă la 120 kgf/cm2 (v. fig. XLVI) sau ca turbină industrială (v.) cu contrapresiune de « 1,5 kgf/cm2sau de 6***13 kgf/cm2; turbinele de mică putere, cu un etaj de presiune sau cu trepte de viteză, funcţionează de obicei cu contrapresiune.
Turbina cu contrapresiune e echipată în general cu un regulator de turaţie şi unul de presiune (v. fig. XLVII), regulatoare cari adaptează puterea turbinei şi presiunea aburului de emisiune la condiţiile de serviciu, menţinînd constante turaţia şi contrapresiunea turbinei.
La unele turbine înaintaşe se efectuează reglarea la presiune constantă a aburului la admisiunea în turbină, menţinerea contrapresiunii la valoarea de consemn obţinîndu-se cu ajutorul unei surse-tampon de abur (de ex. o căldare de medie presiune).
Turbină cu emisiune: Turbină în care presiunea de sfîrşit de expansiune a aburului e puţin superioară presiunii atmosferice, aburul fiind evacuat din turbină direct în atmosferă. Se foloseşte rareori ca turbină de mică putere, pentru unele servicii auxiliare.
Turbină cu abur
118
Turbină cu abur
După caracteristicile aburului de alimentare, se deosebesc: turbine cu abur viu, turbine cu
maşină primară (motor cu piston, ciocan sau presă cu abur). Inconvenientul principal al turbinei consistă în admisiunea inter-
XLVI. Turbină înaintaşă de înaltă presiune echipată cu rotor cu discuri monobloc cu arborele.
(/»o«-200 kgf/cm2; /o=610°; N=40 MW); 1) rotor; 2) stator; 3) carcasă interioară; 4) carcasă exterioară; 5) cameră de admisiune; 6) etanşor; 7) lagăr.
abur acumulat, turbine cu abur uzat şi turbine cu dublă alimentare.
Turbină cu abur viu: Turbină alimentată direct de la instalaţia de vaporizare, de obicei cu abur de înaltă presiune şi temperatură înaltă de supraîncălzire.
mitentă şi neregulată a aburului obţinut de la maşina primară. E folosită rareori numai ca turbină navală (funcţionînd cu
XLVII. Schema de principiu a reglării turbinei cu contrapresiune.
1) regulator tahimetric; 2) regulator de presiune; 3) distribuitor; 4) servomotor; 5) supapă de admisiune; 6) pîrghii de transmisiune.
Turbină cu abur acumulat: Turbină cu condensaţie, de joasă presiune, folosită rareori în unele centrale electrice pentru acoperirea vîrfurilor de sarcină. Turbina e acţionată de aburul dat de un acumulator. Sin. Turbină cu abur de acumulator.
Turbină cu abur uzat: Turbină cu condensaţie, de joasă presiune, acţionată de aburul de emisiune de la o
XLVIII. Turbină navală cu abur uzat, provenit de Ia un motor cu piston (N=950 CP; #=3400/76 rot/min).
1) turbină; 2) arborele motorului cu piston; 3) primul angrenaj; 4) al doilea angrenaj ; 5) arborele elicei; 6) arbore cav antrenat de angrenajul 4; 7) lagăr axial.
aburul evacuat de motorul cu piston al navei) (vrTig. XLVIII). Sin. Turbină cu abur de emisiune.
Turbină cu abur
119
Turbină cu abur
Turbină cu abur de acumulator:	Sin.
Turbină cu abur acumulat (v.).
Turbină cu abur de emisiune: Sin.Turbină cu abur uzat (v.).
Turbină cu dublă alimentare:	Turbină cu
condensaţie acţionată atît de abur uzat (provenit de la o maşină primară, de ex. motor cu piston, ciocan sau presă cu abur) sau de abur acumulat cît şi de abur proaspăt (provenit de la instalaţia de vaporizare).
Turbina cu abur uzat şi cu abur proaspăt are o parte de înaltă presiune, acţionată de aburul
XLIX. Turbină cu dublă alimentare, pentru antrenarea unei furbosuflante (N=4000 kW; «=4000 rot/min).
1) supapă de admisiune a aburului proaspăt; 2) etaj de reglare al părţii de înaltă presiune; 3) etaje acţionate de abur proaspăt; 4) cameră de ocolire şi de dirijare a aburului proaspăt către ultimul etaj al părţii de joasă presiune; 5) supapa de admisiune a aburului uzat (abur de emisiune); 6) etaj de joasă presiune acţionat de abur uzat (abur de emisiune); 7) etaj de joasă presiune acţionat de aburul provenit de la partea de înaltă presiune şi de aburul uzat; 8) tubulură de evacuare; 9) regulator tahometric; 10) regulator de presiune a aburului uzat.
proaspăt, si o parte de joasă presiune, acţionată de aburul uzat (v. fig. XLIX).
Această turbină e folosită, uneori, în uzinele metalurgice, pentru acţionarea rotocompresoarelor de aer sau a roto-suflantelor.
Turbina cu abur proaspât şi cu abur acumulat (provenit de la un acumulator) are un etaj de reglare cu trepte de viteză, urmat de cîteva etaje de presiune. Atît aburul proaspăt cît şi cel acumulat traversează întreaga turbină; în mod normal, turbina funcţionează cu abur proaspăt, iar cînd presiunea acestuia scade (la creşterea sarcinii), se deschid automat supapele de admisiune a aburului acumulat.
Această turbină poate fi folosită la acoperirea vîrfurilor de sarcină foarte mari, pentru intervale scurte de timp.
După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: turbine de centrale termoelectrice, industriale, de termificare, navale, de locomotivă, etc.
Turbină de centrală termoelectrică: Turbină cu condensaţie sau cu contrapresiune (v. Turbină înaintaşă), cuplată cu un generator electric, direct sau, rareori, prin intermediul unui reductor. Se construieşte ca turbină
cu etaje de presiune cu echi- sau suprapresiune, precedată de obicei de un etaj de reglare.
Turaţia n a turbinelor cuplate direct cu un generator de curent alternativ e impusă de frecvenţa / a reţelei şi de numărul p al perechilor de poli ai generatorului sincron, conform
relaţiei: n— 60— rot/min (turatii le frecvente fi ind de 3600, p
respectiv de 1800 rot/min, şi de 3000 rot/min).
Turbinele cu contrapresiune (înaintaşe) de putere mijlocie (6000---12 000 kW), la cari valorile iniţiale ale mărimilor de stare ale aburului sînt mari, au uneori — în vederea obţinerii unui randament mare — turaţii nominale mai înalte (5000--* 11 000 rot/min) decît cele impuse de generator, cuplarea turbinei realizîndu-se în general printr-un reductor cu roţi dinţate.
Turbinele cu condensaţie din centralele electrice moderne au — în general — puteri unitare foarte mari (în funcţiune de puterea instalată a centralei şi de posibilităţile de exploatare raţională a acesteia) şi sînt alimentate cu abur de presiune şi cu temperatură înaltă (125---350 kgf/cm2 şi 475---6500, maximul uzual fiind în prezent de 565---5700). Pentru îmbunătăţirea
2
pentru o termocentrală modernă.
1) căldare; 2) turbină; 3) generator electric; 4) supraîncălzitor intermediar; 5) condensator; 6) pompă de condensat (respectiv de apă de alimentare a căldării); 7) prize nereglabile de abur de preîncălzire; h"VII) preîncălzitoare recuperative ale apei de alimentare a căldării.
randamentului circuitului termic al centralei, turbina are prize de abur nereglabile (se folosesc pînă la nouă prize) pentru preîncălzirea apei de alimentare a căldărilor (v. fig. L) şi una sau două supraîncălziri intermediare ale aburului,
Turbină cu abur
120
Turbină cu abur
Supraîncălzirea intermediară (simplă sau dublă) antrenează unele dificultăţi la reglarea turbinei, deoarece volumul mare de abur conţinut de supraîncălzitorul intermediar propriu-zis,
,	«■	-,T	^
i 'i i $
LI. Schema termică simplificată şi sistemul de reglare automată al unei turbine cu o singură supraîncălzire intermediară.
1)	căldare; 2) corp de înaltă presiune; 3') corp de medie presiune; 3") corp de joasă presiune; 4) electrogenerator; 5) supraîncălzitor intermediar; 6) condensator; 7) pompă de condensat; 8) răcitor de abur; 9) conducta principală de abur; 10) ocolirea corpului de înaltă presiune; 11) ocolirea corpului de medie şi de joasă presiune; 12) angrenaj de transmitere a mişcării la regulatorul tahimetric şi Ia pompa principală de ulei; 13) pompă principală de ulei; 14) rezervor de ulei; 15) valvă principală de admisiune; 16) valvă principală de închidere rapidă; 17) valvă de ocolire a corpului de înaltă presiune; 18) reţi-nător; 19) valvă de admisiune în corpul de medie presiune; 20) valvă de închidere rapidă; 21) valvă de ocolire a corpului de joasă şi medie presiune; 22) valvă de închidere rapidă a ocolirii; 23) valvă de reglare a apei de răcire; 24) regulator tahimetric; 25) dispozitiv de laminare; 26"'29) regulatoare transformatoare de presiune; 30) regulator auxiliar de presiune; 31, 32) regulatoare limitoare de vid; 33) regulator de temperatură; 34) regulator limitor de turaţie; 35) dispozitiv de demarare; 8/1( B/2) diafragme; pp) circuitul de comandă al pompei principale de ulei; pn) circuitul regulatorului tahimetric; pa) circuitul de reglare din faţa corpului de medie şi de joasă presiune; pu) circuitul de reglare al ocolirii; p') circuitul de reglare a apei de răcire (pentru aburul ocolit); ps) circuitul limitorului de turaţie; Pmp) presiunea aburului în faţa corpului de medie presiune.
cum şi de conductele respective de legătură (între supraîncălzitor şi turbină) — fiind în afara influenţei regulatorului de turaţie — acţionează perturbator asupra procesului de reglare, în fig. LI sînt reprezentate schema termică şi sistemul de reglare automată ale unei turbine cu supraîncălzire intermediară racordată la căldarea cu trecere forţată (v.) după sistemul bloc (în care căldarea şi turbina constituie o unitate independentă atît din punctul de vedere al alimentării cu apă a căldării cît şi din punctul de vedere al alimentării cu abur a turbinei). Schema termică e alcătuită astfel încît întreg debitul de abur generat de căldare trece prin supraîncălzitorul intermediar, iar două conducte de scurt-circuitare permit ocolirea părţii de înaltă presiune a turbinei (din amon-tele supraîncălzitorului intermediar), a părţii de medie şi de joasă presiune a turbinei (din avalul supraîncălzitorului intermediar) sau a întregii turbine. Fiecare dintre cele două părţi ale turbinei e echipată cu valve de admisiune pentru reglare cantitativă, cum şi cu valve de închidere rapidă (comandate de
regulatorul limitor de turaţie). Conductele de scurt-circuitare sînt echipate cu valve de reglare a debitului ocolit, iar conducta de scurt-circuitare a părţii de medie şi de joasă presiune e echipată — pentru dublă siguranţă — şi cuValvă de închidere rapidă (comandatăde un regulator diferit de regulatorul limitor de turaţie).
Tubulurâ de evacuare a părţii de înaltă presiune a turbinei e echipată cu un reţinător pentru protejarea acesteia dinspre aval — la defecţiuni — şi pentru asigurarea controlului asupra trecerii aburului prin corpul de înaltă presiune, la demararea turbinei.
Valvele de reglare de înaltă presiune deschid sau închid succesiv şi progresiv accesul aburului, astfel încît debitul G-p care trece prin partea de înaltă presiune a turbinei să varieze linear cu presiunea Ptt a uleiului din circuitul de reglare respectiv (v. fig. LII). —
Valvele de reglare situate înaintea părţii de medie şi joasă presiune a turbinei au următorul rol: deschiderea progresivă a admisiunii aburului astfel, încît debitul Gmp_jp care trece prin corpul de medie şi joasă presiune (după resupraîncălzire) să crească linear cu presiunea^ a uleiului din circuitul regulatorului de turaţie, cum şi menţinerea pe cît posibil a egalităţii ^rmp^jp==zGipi *n timpul demarării instalaţiei bloc pînă cînd încărcarea acesteia atinge valoarea sarcinii minime admisibile a căldării (sub care, ultima nu poate funcţiona); deschiderea completă a admisiunii aburului la sarcină mai mare decît cea corespunzătoare încărcării minime a căldării; închiderea rapidă a admisiunii la deconectarea turbogeneratorului de la reţea astfel încît G.p şi Gmp_jp să scadă egal de repede pînă la valoarea de mers în goi.— Valva de reglare a ocolirii părţii de medie şi de joasă presiune a turbinei permite trecerea directă spre condensator a excesului de abur debitat de căldare în timpul demarării turbinei, cum şi la deconectarea acesteia (cînd căldarea trebuie să debiteze mai mult abur decît poate consuma turbina) şi menţine — în orice situaţie — presiunea supraîncălzitorului intermediar la o valoare minimă admisibilă. — Valva de reglare a ocolirii corpului de înaltă presiune permite—atît la plină sarcină cît şi la deconectare — trecerea aburului inutilizat, pentru acţionare, în partea de înaltă presiune a turbinei; această valvă constituie, în general» organul de execuţie al unui circuit separat dereglare a presiunii aburului viu.
LII. Caracteristicile dispozitivului de reglare a ocolirii.
Hymp cursa valvei de admisiune din faţa corpului de medie şi de joasă presiune al turbinei; HyiRo) cursa valvei de închidere rapidă a ocolirii; HyRq) cursa valvei de reglare a ocolirii;	cursa
valvei de reglare a apei de răcire pentru aburul ocolit; M) cursa minimă la deschiderea valvei de închidere rapidă a ocolirii; K0) caracteristica-transformatorului de presiune (Pa-+Pu); Pa) presiunea în circuitul de reglare al valvelor corpului de medie şi joasă presiune; pu) presiunea în circuitul de reglare a ocolirii; p’u) presiunea în circuitul de reglare a apei de răcire; K2Q) caracteristica transformatorului de presiune; K2y); ro“ tirea caracteristicilor transformatorului de presiune datorită transformatorului de presiune; HprjnJ cur$a principală; Hprej) cursa preliminară.
Turbină cu abur
121
Turbină cu abur
O categorie specială de turbine cu abur de centrală termoelectrică o const itu ie t urbineleacţionatecuabur b r o d u s în generatoare cuplate cu r e a c-toa re nucleare. Aceste turbine — în general de mare putere (se construiesc unităţi de 100 MW) se caracterizează (la nivelul actual al tehnicii de producere a aburului cu ajutorul reactoarelor nucleare) prin presiunea iniţială, relativ joasă, a agentului motor (uzual 12—40 kgf/cm2) şi temperatura joasă
clădirilor industriale, etc.). Dubla utilizare a entalpiei aburului se realizează, fie prin prelevarea (reglată) la o presiune prescrisă a unei părţi din aburul care acţionează turbina (după valorificarea unei fracţiuni din căderea de entalpie disponibilă a acestuia) sau prin folosirea aburului de emisiune la turbine cari lucrează cu contrapresiune, fie simultan prin ambele procedee. Avantajul turbinelor industriale consistă în faptul că circuitul din care fac parte utilizează căderea de entalpie a
u(|3
k			Im
			■J-P \
f i			
LIII .Turbină cu abur saturat alimentat de căldarea unui reactor nuclear cu apă sub presiune. (N=100 MW; #=3000 rot/min; ^,=20—30 kgf/cm2; *=0,98).
cazuri utilizîndu-se chiar abur
de supraîncălzire, în unele saturat umed (v. fig. LIII).
După destinaţia pe care o au în centrală, se deosebesc:
Turbină de bază: Turbină cu randament mare (consum specific mic de abur), care funcţionează sub sarcină aproximativ constantă, în mod continuu, acoperind cererile de energie permanente ale centralei. Se construieşte cu un număr mare de etaje, în general în două sau în trei corpuri, cu flux multiplu în partea de joasă presiune.
Turbină de vîrf: Turbină care preia vîrfurile de sarcină ale centralei, în orele de consum maxim de energie electrică. Caracteristicile turbinei sînt asemănătoare celor ale turbinelor de bază (v.), construcţia permiţînd însă un demaraj rapid. Uneori chiar unităţile de puteri mari au un număr relativ mic de etaje grupate într-un singur corp.
Turbină înaintaşă: Turbină cu contrapresiune, acţionată de abur de înaltă presiune, la care aburul de emisiune e folosit în una sau în mai multe turbine de joasă presiune. între cele două expandări, aburul trece printr-un supraîncălzitor intermediar, în care se utilizează în general căldura gazelor de ardere ale căldării de înaltă presiune, care alimentează turbina. Turbina înaintaşă e folosită la modernizarea centralelor termoelectrice ale căror turbine funcţionează cu abur de joasă presiune, prin introducerea ei între turbina existentă şi căldarea de înaltă presiune (introdusă în circuitul termic, în locul căldărilor de joasă presiune care se dezafectează de obicei), şi în centralele industriale.
Turbină de locomotivă. V. sub Locomotivă cu abur cu turbine, sub Locomotivă.
Turbină de termificare: Turbină de centrală termoelectrică, cu condensaţie, de construcţie asemănătoare cu turbina industrială (v.), cu prelevare reglabilă de abur care e folosit pentru încălzirea construcţiilor civile (v. şî sub Centrală de termificare).
Turbină industrială: Turbină cu abur cu condensaţie sau cu contrapresiune în care o parte din diferenţa de entalpie a aburului e utilizată pentru producerea de energie stereomecanică, folosită la acţionarea unui generator electric, iar o altă parte a diferenţei disponibile de entalpie e folosită în scopuri industriale (de ex. în procese tehnologice din industria petrolieră, a hîrtiei sau a zahărului, în uscătorii, la încălzirea
aburului, cu un randament superior randamentului unei centrale care utilizează excluziv turbogeneratoare.
După modul de prelevare a aburului, se deosebesc: Turbină cu o singură prelevare reglabilă: Turbină industrială cu condensaţie sau cu contrapresiune (v. fig. LIV), con-
LIV. Turbină cu abur cu contrapresiune cu o priză reglabilă.
1, 2) etaj de reglare şi cu trepte de presiune ale turbinei din amontele prizei; 3, 4) etaj de reglare şi cu trepte de presiune ale turbinei din aval de priză; 5) supapă de admisiune a aburului viu; 6) moderator de prelevare; 7) regulator tahimetric; 8) tubulură de prelevare; 9) tubulură de evacuare.
stituită în fapt din două turbine complete dispuse în serie, din cari una de înaltă presiune, pînă la locul de prelevare, numit priză, şi alta de joasă presiune, după priză. Prin partea de înaltă presiune trece întregul debit de abur admis prin supapa principală a turbinei, iar prin cea de joasă presiune trece un debit de abur egal cu diferenţa dintre debitul total şi cel prelevat prin priză.
Sistemul de reglare a turbinei cuprinde un regulator de turaţie şi un regulator de presiune (v. fig. LV). Regulatorul
Turbină cu vapori de difenileter
122
Turbină de meliţat
de turaţie adaptează puterea turbinei la sarcina variabilă a generatorului electric, fără să influenţeze (prin acţionarea supapelor de admisiune aîe părţii de înaltă şi de joasă presiune) debitul de abur
prelevat (care trece	jJL___________^
prin priză); regula-	_L1	/P	1
torul de presiune	—• -
menţine constantă presiunea aburuluide priză tn reţeaua de folosire a acestuia, fărăsă influenţeze pu-«terea turbinei. Cînd creşte sarcina turbinei — la consum constant de abur prelevat — supapele de admisiune şi moderatorul de priză (prin care aburul trece din amonte în turbina din avalul prizei)sînt acţionate de regulatorul de turaţie în acelaşi sens, astfel încît prin ambele moderatoare să treacă aceeaşi diferenţă de debit de abur. Cînd creşte consumul de abur prelevat — la sarcina constantă a turbinei, regulatorul depresiune acţionează supapele de admisiune şi moderatorul de priză, în sensuri inverse, creşterea încărcării turbinei din amontele prizei trebuind să fie compensată de reducerea în-cărcării turbinei din avalul prizei (debitele de abur se distribuie
în raportul invers al căderilor din cele două părţi ale turbinei astfel încît puterea să rămînă constantă). Sin. Turbină cu o priză reglabilă.
Turbină cu dublă prelevare reglabilă: Turbină industrială, de obicei cu condensaţie, care are două dispozitive reglabile (prize) de prelevare a aburului la două presiuni diferite. Turbina e constituită dintr-o parte de înaltă presiune, între admisiune şi prima priză, o parte de medie presiune, între cele două prize, şi o parte de joasă presiune, între a doua priză şi evacuare. Fiecare dintre aceste părţi constituie de fapt o turbină completă, echipată cu supape de admisiune, etaje de reglare (cu admisiune parţială) şi eventual etaje de presiune; uneori, partea de înaltă presiune sau cea de medie presiune, sau amîn-două, se compun din cîte un singur etaj cu trepte de viteză. Dacă G e debitul admis prin supapa principală a turbinei, iar Gx şi G2 sînt debitele de abur prelevat prin prima şi prin cea de a doua priză, vor trece prin părţile de înaltă, de medie şi de joasă presiune, debitele: G, G-Gx şi G-(G1+G2).
Puterea turbinei e modificată, în funcţiune de sarcina generatorului, de un regulator de turaţie, care acţionează sistemul de admisiune al părţilor de înaltă, de medie şi de joasă presiune, fără ca debitele de abur prelevate prin cele două prize să fie influenţate de variaţiile de sarcină, Presiunea
LV. Schema de reglare cu transmitere oleodina-mică a unei turbine cu abur, cu condensaţie, cu o priză reglabilă.
1) turbină de înaltă presiune; 2) turbină de joasă presiune: 3) condensator; 4) pompă cu roţi dinţate; 5) regulator tahimetric; 6) regulator de presiune; 7,8) amplificatoare de presiune cu piston etajat; 9) servomotorul supapei de abur viu ; 10) servomotorul moderatorului de priză; 11) abur viu; 12) abur prelevat; 13) ulei spre lagăre; pp) presiunea de comandă a pompei; pn, pr) presiunile de comandă a regulatorului tahimetric şi a regulatorului de presiune; pv, ppr) presiunile de acţionare a servomotorului supapei de abur viu şi a moderatorului de priză.
în cele două reţele alimentate cu abur prelevat e menţinută constantă de către un regulator de presiune, care acţionează asupra supapelor de admisiune şi asupra celor două prize, fără să influenţeze puterea turbinei. Regulatoarele de presiune sînt înzestrate cu dispozitive speciale, cari permit suprimarea uneia sau a ambelor prize, Sin. Turbină cu două prize reglabile.
Turbină cu o priză reglabilă: Sin. Turbină cu o singură prelevare reglabilă. V. sub Turbină industrială.
Turbină cu două prize reglabile: Sin. Turbină cu dublă prelevare reglabilă. V. sub Turbină industrială.
Turbină navală. V. sub Navă cu turbină cu abur, sub Navă 1.
1.	~ cu vapori de difenileter: Turbină acţionată cu vapori de difenileter, cu temperatură şi presiune înalte. Constructiv, turbina e asemănătoare turbinei cu abur (v.) şi e folosită în acelaşi scop ca şi turbina cu vapori de mercur (v.).
2.	~ cu vapori de mercur: Turbină acţionată cu vapori de mercur, cu temperatură înaltă (500---5500) şi presiune relativ joasă (7***8 ata). Turbina e folosită în unele centrale termoelectrice, în cari instalaţia de turbine funcţionează după ciclul complex. Vaporii, obţinuţi în căldări speciale, sînt condensaţi într-un schimbător de căldură, după expansiunea în turbină, iar agentul răcitor (apa) care se încălzeşte la presiune relativ înaltă (30-*-40 ata), pînă la vaporizare, se foloseşte în general ca agent motor al turbinelor cu abur ale centralei.
Din punctul de vedere constructiv, turbina cu vapori de mercur diferă de turbina cu abur numai prin sistemul de etanşare, în general cu labirinturi, în care se introduce un gaz inert sub presiune (de obicei azot), asigurîndu-se astfel etan-şarea perfectă, necesară din cauza toxicităţii vaporilor de mercur. Avantajul acestei instalaţii consistă în randamentul ei termodinamic mare (aproximativ 0,57).
3.	Turbina de fund. Expl. petr.: Sin. Turbofor (v.), Tur-bobur.
4.	Turbina de meliţat. Ind. text.: Maşină folosită în topi-
torii (v.) pentru eliminarea puzderiilor (v.) din mănunchiurile de tulpină de in sau	r
de cînepă cari au fost în prealabil topite şi zdrobite. în principiu, consistădin unu, două sau din patru rotoare cu palete, cari lovesc mănunchiurile de tulpini transportate de o bandă alimentatoare de-a lungul rotoarelor, la distanţă convenabilă. De exemplu, turbina cu două rotoare (cea mai răs-pîndită) cuprinde (v. fig.): două rotoare paralele 1, pe cari sînt montate cîte trei palete 2 şi cari se rotesc în sensuri diferite; o carcasă metalică 3 cu o fantă deasupra (de lungimea rotoarelor), prin care intră mănunchiurile de tulpini zdrobite 4 şi transportate de o bandă transportoare alimentatoare 5, care le conduce de la un cap la altul al maşinii; dispozitive de antrenare, de reglare a vitezei şi eventual de spălare a tulpinilor (la turbinele cari meliţează în mediu umed).
Pentru combaterea tendinţei de îndoire a vîrfurilor mănun-chiurilor pe suprafaţa paletelor, se aplică pe muchie un fel de
Turbină de meliţat.
Turbină Kapiţa
123
Turbionari, curenţi electrici —
grătar, cari protejează fibrele, ferindu-le de rupere, şi cari ajută la distrugerea şi dislocarea ţesuturilor parenchimatoase însoţitoare, cari trebuie înlăturate.
Se folosesc diferite tipuri constructive de turbine de meliţat, cari se deosebesc între ele prin numărul, forma şi poziţia rotoarelor, cari pot fi cu acţiune uni- sau bilaterală, prin structura benzii transportoare, prin numărul paletelor, forma muchiilor la palete, modul de echipare a paletelor cu cuţite şi grătare, prin cinematica, gabaritul şi greutatea maşinii.
Tehnica recentă extinde sistemele de agregare a turbinii cu zdrobitorul pentru prelucrarea mecanică în proces continuu. Calitatea prelucrării la turbinele neagregate sau agregate se apreciază după moliciunea, puritatea şi gradul de individualizare a fibrelor din fuiorul produs, după randamentul în fuior şi după lipsa de defecte de meiiţare (retezări de fibre, alunecări de şuviţe în sensul lungimii, etc.).
1.	Turbina Kapiţa. Termot.: Turbodetentor (v.) cu reacţiune, folosit iniţia! în instalaţiile de laborator, pentru producerea temperaturilor foarte joase, şi adaptat ulterior instalaţiilor industriei de lichefiere a gazelor. V. şi sub Turbodetentor.
2.	Turbion, pl. turbioane. 1. Mec. fl.: Sin. Vîrtej (v.).
3.	tub de Mec. fl.: Sin. Tub de vîrtej (v.).
4.	Turbion. 2. C/c. v.; Sin. Rotor (v. Rotor 2), Rota-ţional, Vîrtej, CurL
5.	Turbionari, curenţi electrici Elt.: Curenţi electrici de conducţie cari se produc prin inducţie în masa unui conductor situat într-un cîmp magnetic variabil în timp. Căldura dezvoltată prin efect Joule în conductor datorită curenţilor turbionari reprezintă pierderile prin curenţi turbionari. Sin. Curenţi Foucault.
în maşinile şi aparatele electrice, curenţii turbionari se induc în special în miezul circuitelor magnetice cu fluxuri variabile în timp şi constituie un efect parazitar care micşorează randamentul maşinilor şi capacitatea de încărcare a aparatelor. De aceea în construcţia acestora se tinde să se micşoreze cît mai mult aceste pierderi, executîndu-se miezurile magnetice din tole subţiri izolate între ele, din pulberi magnetice introduse' în lianţi izolanţi, din ferite, etc.
în cuptoarele electrice de inducţie, în instalaţiile de călire prin inducţie, în frînele electromagnetice de inducţie, dezvoltarea de căldură produsă de curenţii turbionari reprezintă un efect util. în electromagneţii de acţionare a unor categorii de contactoare şi în releele electromagnetice temporizate, producerea curenţilor turbionari permite obţinerea temporizărilor dorite constituind de asemenea un efect util.
Prin analogie cu efectul pelicular, curenţii turbionari produc o refulare a fluxului magnetic spre periferia conductoarelor pe cari aceştia le străbat, producînd astfel un „efect pelicular magnetic
Pentru calculul pierderilor prin curenţi turbionari e necesar să se integreze ecuaţiile cîmpului electromagnetic în volumul ocupat de conductor, omiţînd curentul de deplasare neglijabil faţă de cel de conducţie. Se obţin ecuaţiile:
5B,
Q)t
(2)	rot H=xy0J\
(3)	div B=0:
(4)	div D=0:
(5)	D = eE ;
(6)
(7) y=<x£,
cu 47T în sisteme de unităţi raţionalizate, respectiv neraţionalizate) şi Yo e constanta universală a lui Gauss.
Explicitînd reIaţiile de mai sus în raport cu E şi respectiv cu H şi presupunînd e, [i şi a constanţi (conductor omogen) se obţin ecuaţiile:
AJE —=0
(8)
(9)
AH-
x.YÎtxo
■ dJL
C)t
-0.
Dacă se utilizează potenţialele electrodinamice generale,
cM
definite de relaţiile B = rot A şi E—— grad V ţin ecuaţiile:
(10)	Al
-Yo-—,se°b-
(11)
AV
=0
cu condiţia de etalonare
(12)
div A-\-xj0[igV—0,
unde A e potenţialul electrodinamic vector, V e potenţialul electrodinamic scalar, iar A=divgrad reprezintă operatorul lui Laplace. Ecuaţiile (8), (9), (10) şi (11) sînt ecuaţii de tip parabolic pentru integrarea cărora trebuie date condiţiile iniţiale (valorile iniţiale ale cîmpurilor E şi H în domeniul considerat) şi pe frontieră (componenta tangenţială a lui E sau H pe frontiera domeniului).
în problemele concrete e suficient să se integreze numai cîte una dintre cele două cupluri de ecuaţii (8), (9) şi (10), (11), deoarece cîmpurile E şi H determinate din (8) şi (9) mai trebuie să satisfacă şi ecuaţiile cîmpului, iar potenţialele electrodinamice sînt legate prin condiţia de etalonare (12).
De obicei, în problemele de curenţi turbionari se dau fie cîmpul H la suprafaţa acestuia, fie fluxul magnetic total care străbate conductorul şi valorile iniţiale corespunzătoare. în primul caz se integrează ecuaţia (9) sau (10) pentru interiorul conductorului, cîmpul E determinîndu-se din ecuaţiile (2) şi (7). Pierderile prin curenţi turbionari se calculează efectuînd fluxul vectorului Poynting prin suprafaţa conductorului considerat. în cel de al doilea caz (în afara cîtorva probleme simple unde, datorită condiţiilor de simetrie, cîmpul E e pur solenoidal cînd se poate alege F=0) trebuie rezolvată ecuaţia (9) sau (10) atît pentru interiorul cît şi pentru exteriorul conductorului.
în tehnică interesează în special cazurile în cari fluxurile magnetice inductoare au o variaţie armonică. Pentru cazul regimului permanent sinusoidal, utilizînd reprezentarea în complex (notată cu punct), se obţin pentru fiecare dintre
o o o o o o
mărimile Et D, B, H, A, V ecuaţii de forma:
o	o
AE — jy.yfa\±a*E=0 ; etc.
în aceste cazuri, pierderile prin curenţi turbionari se calculează expresia:
în cari E şi D sînt intensitatea cîmpului electric şi inducţia electrică; H şi B sînt intensitatea cîmpului magnetic şi inducţia magnetică; J e densitatea curentului de conducţie; s, pt şi a sînt permitivitatea, permeabilitatea şi conductivitatea mediului considerat; x e factorul de raţionalizare (egal cu 1, respectiv
(13)
Pt = Re
ExH-:	xYo
d A
reprezentînd partea reală a fluxului vectorului complex prin suprafaţa E a conductorului.
Poynting
Turbinator frigorific
124
Turbobază
în cazul unui conductor care ocupă semispaţiul din dreapta planului y=0 (v. fig. /) şi la suprafaţa exterioară a căruia se aplică în fiecare punct un cîmp sinusoidal de valoare efectivă H0 avînd aceeaşi orientare în toate punctele planului, pierderile prin curenţi turbionari cari revin volumului paralelepipedic avînd ca bază unitatea de arie de pe planul ^=0sînt:
(14)
în care
(15)
PJ
<* I *Yo
xKo I
"I
xygd(x<o 1
2	“	T
/. Conductor care ocupă semispaţiul din dreapta planului.
iar 8— — e adîncimea echivalentă de pătrundere pe care se
presupune că se concentrează curenţii turbionari cu densitate uniformă de curent, astfel încît să dea aceleaşi pierderi de energie, a avînd semnificaţia de mai sus. în tabiou se dau cîteva valori ale adîncimii de pătrundere. Formula (14) se
Valorile adîncimii echivalente de pătrundere 8, în cm, pentru diferite materiale, Ia diferite frecvente
	/, în Hz									
Material	25		50		500		1000		10 000	
	solid ]	lichid	solid	lichid	solid	lichid	solid	lichid	solid	lichid
Cu Zn Alamă Al Ni Oţel	1,32 2,46 2,50 1,7 3,3 0,318	4,48 5 80 6,40 5,2 10,5 10,08	1,0 1,75 1,77 1,2 2,34 0,295	3,34 4.12 4.13 3,68 7,44 7.13	0,29 0,53 0,56 0,38 0,74 0,071	1,1 1.3 1.4 1,16 2,35 2,14	0,21 0,38 0,4 0,27 0,52 0,05	0,75 0,92 1,0 0,82 1,67 1,51	0,067 0,12 0,12 0,085 0,16 0,015	0,23 0,29 0,3 0,26 0,53 0,47
(16)
pi
în care H0 e în general variabil de la punct la punct, e cunoscut sau trebuie determinat din alte considerente.
în cazul unei tole subţiri de grosime A, înălţime hş>A şi lungime teoretic infinită (v. fig. //) situată într-un cîmp magnetic exterior alternativ de inducţie maximă Bm orientat în lungul tolei şi uniform pe periferia ei, se obţine următoarea expresie a pierderilor pe unitatea de volum:
(17)
sh 2aA—sin 2aA ch 2ccA—cos 2aA
(18)
p> =
acoA
sh2aA—sin 2aA
aplică mai ales în cazul problemelor de efect pelicular pronunţat, cînd adîncimea echivalentă de pătrundere 8 e cu mult mai mică decît raza minimă de curbură a suprafeţei conductorului, astfel încît cîmpul să se poată considera plan în vecinătatea elementului de suprafaţă prin care se calculează fluxul de putere. Pierderile totale se obţin prin integrare pe întreaga suprafaţă a conductorului.
//. Tolă în cîmp magnetic.
4xjz y'med j ch 2aA—cos 2ocA unde Bmed reprezintă amplitudinea medie a inducţiei pe secţiunea tolei
Pentru curenţi de frecvenţe industriale, cînd efectul e puţin pronuntat, se obţine formula asimptotică valabilă pentru 2a’A«1
a»;
formulă care se poate obţine şi direct, utilizînd metoda iteraţiei, adică presupunînd în primă aproximaţie că fluxul magnetic e repartizat uniform pe secţiunea tolei. în general, în cazul efectului pelicular puţin pronunţat se poate arăta că
Pt = KPBl=bU\
unde U'1 e tensiunea aplicată înfăşurării care produce fluxul inductor, £ şi b sînt nişte coeficienţi, — şi că prin urmare aceste pierderi sînt independente de frecvenţă la aceeaşi valoare a tensiunii efective. La aceeaşi valoarea inducţiei, pierderile pe unitatea de volum cresc cu pătratul frecvenţei.
în cazul tolelor feromagnetice e necesar să se ţină seamă şi de faptul că permeabilitatea materialului e variabilă. De aceea în formulele (17) şi (18) se introduce o valoare medie a acesteia calculată de pe curba de magnetizare. Un calcul mai exact se poate efectua utilizînd permeabilitatea complexă \L-\L-L-j\L2 (v. Ecuaţiile lui Arkadiev, sub Maxwell, ecuaţiile lui —), cînd se poate ţine seamă şi de pierderile prin isterezis.
1.	Turbionator frigorific, pl. turbionatoare frigorifice. Termot. V. Ranque, tub
2.	Turbiston. Metg.: Alamă specială, cu compoziţia: 33-40% Zn, 0,2-2,5% Al, 0,2-2% Mn, 0,5-2% Fe,0-1,5% Sn şi restul cupru. Are caracteristici mecanice superioare (ct =50—52 kgf/mm2 şi alungirea circa 15%). E foarte rezistentă la coroziunea în apă de mare şi e folosită la turnarea de elice de nave şi de alte piese din construcţii navale marine. V. şi Alame, sub Cupru, aliaje de
3.	Turbo-. 1. Mş.: Prefix folosit în nomenclatura anumitor maşini, dintre cele al căror organ energetic mobil e un rotor. Exemple: turbosuflantă, turbomotor (turbină), turboalter-nator, etc.
4.	Turbo-. 2. Ms.: Prefix care arată că, într-un agregat, motorul de antrenare al unei maşini de forţă sau de lucru e o turbină. Exemple: turbofor, turbopompă, etc.
5.	Turbo. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat diotocard, cunoscut din Silurian pînă azi şi reprezentat prin numeroase specii, în special în Sarmaţian. Cochilia, de formă conică, prezintă stratul sidefos foarte dezvoltat, cu circumvoluţiuni largi, şi peristomul aproape circular. Operculul e calcaros. Specia Turbo rectecostatus Hauer se întîlneşte în ţara noastră în Triasicul din Bucovina şi din munţii Persani. Barbotella neumayri Cob. e un subgen întîlnit în Sarma-ţianul de la. Bohotin-Fălciu.
6.	Turbobazâ, pl. turbobaze. Expl. petr.:
Unitate productivă centrală, specializată în montarea, reglarea şi repararea turbofoarelor (v.).
Operaţiile mai importante cari se execută la turbobază sînt următoarele: recondiţionarea filetelor corpului, a reducţiei superioare şi inferioare şi a axurilor; confecţionarea prelungitoarelor pentru corp a reducţiei superioare şi a axului turboforului; în cazul reparaţiilor capitale, confecţionarea reducţiei de legătură pentru turbofoarele cuplate, a pieselor pentru cuplarea conică prin fricţiune, a axurilor, etc.; recon-
Turbo.
Turbobur
125
Turbodetentor
ditionarea pieselor de schimb a turbofoarelor, prin redimen-sjonarea lor în limitele toleranţelor admise pentru reparaţii mijlocii; în cadrul lucrărilor de reparaţii şi de reglare a turbofoarelor, controlul rectilinearităţii la toate axurile şi corpurile de turbină, îndreptarea lor şi a feţelor de contact ale corpului şi reducţiei superioare; alezarea corpurilor turbinelor; extragerea turbinei din corp în piese detaşabile, operaţie care se execută cu o maşină specială. Turbobaza e echipată cu un atelier complex, avînd secţii de strungărie, lăcă-tuşărie, sudură mecanică, vulcanizare, utilat cu maşinile-unelte necesare efectuării tuturor lucrărilor de reparaţie şi cu o instalaţie de probare a turbinelor de foraj gata montate.
1.	Turbobur, pl. turbobure. Expl. petr.: Sin. Turbofor (v.).
2.	Turbocarotierâ, pl. turbocarotiere. Expl. petr.: Caro-tieră (v.) de construcţie specială, care poate lucra la turaţii înalte caracteristice forajului cu turbina (600 rot/min).
Capul de carotieră al turbocarotierei face corp comun cu turboforul, tubul carotier fiind montat în interiorul cavităţii axului unui turbofor special, la care sistemul statoric e interior, iar rotorul e exterior, astfel încît în timpul lucrului corpul lui se roteşte, iar axul, gol în interior, rămîne imobil.
Construcţia turbocarotierei (v. fig. /) e următoarea: axul e unit cu o reducţie care, la partea superioară, are filet de racord special pentru îmbinarea cu prăjinile de foraj. în goIu I axu Iu i sînt aşezate rotoarele, în con-tinuarea statoarelor, după care se înşurubează reducţia. Cu ajutorul acesteia, statoarele sînt strînse pe ax şi, pentru a împiedica rotirea lor, sînt ca-late cu o pană.
Turbina turbocarotierei, căptuşită cu cauciuc, are 75 de etaje.
înaintea înşurubării reducţiei pe ax se introduce un complex de piese cari formează presgarni-tura. Reducţia, împreună cu statoarele şi cu rotoarele strînse pe ax, se introduc în corpul turbocarotierei pe laparteasu-perioară, înşurubîndu-se apoi pînă Ia refuz. La partea inferioară a corpu-lui se înşurubează o reducţie specială pentru capul carotierei, cu ajutorul căreia se real izează strîngerea sistemului statoarelor (ca şi la t-urbo-foarele obişnuite).
în axul tubular al turbocarotierei se introduce tubul carotier, cu dispozitivul pentru tăierea carotei, asamblat pe ax cu ajutorul unui filet.
La reducţia inferioară a turbocarotierei se înşurubează capul cu role, după care turbocarotiera e introdusă în sondă pentru foraj.
Turbocarotiera poate fi confecţionată atît cu tub carotier fix, cît şi cu tub carotier amovibil. în ultimul caz, tubul caro-
tier are un cap special, care se fixează în gaura conică de la partea superioară a axului gol al turbocarotierei, şi e apăsat şi ţinut presat pe ax, datorită căderi i de presiune produse în turbocarotierâ.
La turbocarotierele recente (v. fig. //), corpul rămîne imobil, iar axul tubular al turbinei se roteşte ca la turbofoarele obişnuite.
Tubul carotier montat în golul axului e fixat cu capătul lui superior la o piesă specială fixă, montată între corpul şi reducţia turbocarotierei, care nu mai necesită o presgarnitură, deoarece o fantă inelară, îngustă şi lungă, între suprafaţa interioară a axului şi suprafaţa exterioară a tubului carotier, asigură o rezistenţă hidraulică mare chiar la trecerea unei cantităţi mici de lichid.
Sistemul rotativ al turbinei se compune din rotorul turbinei şi din reazemele superior,mijlociuşi inferior, iar sistemul fix al turbocarotierei, înşurubat în garni-turadeforaj, e compus din statorul turbinei care, împreună cu piesele reazemelor, superior, mijlociu şi inferior, şi cu locaşul tubului port-carotă, e închis în cavi- ^ Tur'bocarotiera cu corp imobil, tatea corpului şi a reducţiei 1) ax: 2> corP : 3> reducţie; 4) nipiu cu turbocarotierei.	'	căptuşeală de cauciuc; 5) disc statoric;
Tubul port-carotă, amo- 6) disc rotoric; 7) element al lagărului-vibil, e echipat CU un cap pieptene; 8) disc de Divot; 9) inel de pivot; adaptat pentru a fi prins Şi inel de reglare; 11) reazem inferior; extras CU corunca.	bucşa reazemului inferior; 13) pana
Dispozitivul de circulaţie buc?ei; H) reazemul mijlociu; 15) bucşa se găseşte în partea supe- reazemului mijlociu; 16) piuliţa conică rioară a tubului carotier crestată a rotorului; 17) contrapiuliţă; inferior Şi are O supapă de 18) bucşă de distanţare; 19) reazem supe-reţinere CU scaun CU bilă, al rior; 20) bucşa capului carotierei; 21) tub cărei corp are patru orificii	carotier.
cu care se pune în comunicaţie cavitatea tubului carotier cu spaţiul inelar dintre suprafaţa sa exterioară şi suprafaţa interioară a arborelui.
Partea inferioară a tubului carotier, destinat pentru intrarea carotei, are un reţinător de probă, compus dintr-un inel cu şase lame, ale căror axuri sînt fixate în inel, şi dintr-o manşetă de cauciuc, care îndeplineşte rolul unui arc pentru apăsarea lamelor în interiorul reţinătorului de probe.
Lungimea totală a tubului carotier e de 6740 mm pentru o carotă cu lungimea de 2000 mm.
Turbocarotiera poate fi folosită şi pentru forajul continuu (fără a lua probă din teren), în care caz în gaura axului se înşurubează un dop.
3.	Turbocompresor, pl. turbocompresoare. Aiş.: Sin. Compresor cu rotor (v.).
4.	Turbodetentor. Termot.: Turbină utilizată în scopul reducerii temperaturii sau a presiunii unui fluid compresibil, prin destinderea adiabatică a acestuia, cu producere de lucru mecanic. Turbodetentoarele înlocuiesc în instalaţii alte organe
/. Turbocarotierâ cu corp rotativ.
1) inel de etanşare; 2) tub carotier; 3) dispozitiv pentru tăierea carotei; 4) capul carotierei; 5) discul rotorului cauciucat; 6) corp; 7) reducţie; 8) niplu ; 9) corpul presgarniturii; 70) disc rotoric; 11) disc statoric; 12) piuliţa presgarniturii; 13) contrapiuliţa presgarniturii; 14) inelul interior al presgarniturii; 15) garnitura presgarniturii; 16) inelul superior al presgarniturii; 17) şaiba presgarniturii; 18) dop conic.
Turbodetentor, instalaţie de ~
126
Turbodetentor, instalaţie de —
de reducere a presiunii (reductoare de presiune, ventile de laminare), permiţînd desfăşurarea procesului în condiţii mai favorabile (reducerea mai importantă a temperaturii, producerea de lucru mecanic suplementar, etc.).
în instalaţiile de lichefiere a gazelor şi de producere a temperaturilor foarte joase, turbodetentoarele se utilizează pentru reducerea temperaturii gazelor, prin destinderea adiabatică a acestora.
în turbodetentoare, reducerea temperaturii gazelor e proporţională cu mişcarea energiei interne a gazelor, provocată de transformarea unei părţi a energiei interne în lucru mecanic cedat în exterior. Deoarece, la acelaşi raport de destindere, reducerea de temperatură e cu mult mai mare în cazul destinderii adiabatice decît în cazul laminării (v. Joule-Thomson, efect ~), pentru atingerea temperaturii finale, presiunea maximă necesară e cu mult mai mică în instalaţiile cu turbodetentor (cîteva atmosfere) decît în instalaţiile cu laminare (sute de atmosfere).
Turbodetentoarele sînt turbine radiale (cu acţiune sau cu reacţiune), centripete, cu o singură treaptă, montată în consolă.— în turbodetentoarele cu acţiune (primele turbodetentoare folosite în instalaţiile industriale), destinderea gazului se realizează în întregime în ajutaje, energia cinetică a gazului transformîndu-se în lucru mecanic la trecerea gazului printre paletele rotorului. Datorită vitezelor mari de curgere, randamentul intern al turbodetentoarelor cu acţiune are valori reduse (50*”70%).— în turbodetentoarele cu reacţiune, destinderea gazului se realizează parte în paietele fixe, iar restul în paletele rotorului, avînd gradul de reacţiune în general
0,5. Datorită vitezelor de curgere mai reduse şi condiţiilor gazodinamice mai avantajoase, randamentul intern al acestor turbodetentoare are valori relativ mari (80***85%), fiind astfel excluziv folosite în instalaţiile moderne de lichefiere a gazelor. Primele turbodetentoare cu reacţiune introduse în practica industrială au fost realizate de P. L. K a p i ţ a.
Datorită turaţiilor înalte de funcţionare şi debitelor volu-mice mici, dimensiunile turbodetentoarelor sînt foarte reduse, ceea ce prezintă avantaje în ce priveşte pierderile de frig.
Piesele componente cari funcţionează la temperaturi joase se execută din materiale cari să nu devină casante la aceste temperaturi; în general, rotoarele se execută din aluminiu, paletele fiind realizate prin frezarea discului; carcasele şi statorul se execută din alame sau alte aliaje de cupru, speciale.
Reglarea turbodetentoarelor se face prin modificarea gradului de admisiune — ceea ce influenţează în mod defavorabil randamentul — sau prin modificarea poziţiei paletelor fixe, în care caz randamentul e influenţat doar în mică măsură.
La turaţiile uzuale (pînă la 20 000***30 000 rot/min), ungerea lagărelor se face sub presiune, cu uleiuri speciale; la turaţii mai înalte (pînă la 200 000 rot/min), folosite ia turbodetentoarele foarte mici, ungerea se efectuează cu gaz comprimat.
Arborele turbodetentorului e cuplat cu o frînă hidraulică sau aerodinamică, în cazul puterilor mici — pînă ta cîţiva kilowaţi — sau cu un generator electric, în cazul puterilor mai mari, ceea ce permite recuperarea unei părţi din energia consumată pentru comprimare, respectiv reducerea consumului specific de energie; datorită turaţiei înalte de funcţionare, generatoarele electrice, uneori chiar şi frînele, sînt echipate cu un reductor de turaţie.
în general, căderea de entalpie a gazului destins în detentor e de 8---10 kcal/kgf, în care caz, de exemplu în instalaţiile de separare a oxigenului şi azotului din aer, acesta e introdus în detentor cu o presiune de circa 6 ata şi la temperatura de —150***—135 °, iar la ieşirea din detentor aerul are presiunea
de 1,3***1,4 ata şi temperatura de —175---------180°. în unele
instalaţii, în funcţiune de raportul de destindere, căderea de entalpie a gazului destins coboară pînă la 3 kcal/kgf, ajungînd
chiar pînă la 20 kcal/kgf; valoarea obişnuită a raportului de destindere, în instalaţiile de lichefiere a gazelor, e de circa 5.
Debitul volumic mediu al turbodetentoarelor folosite în instalaţiile de lichefiere a gazelor e de 2 500-•-7 500 Nm3/h; la instalaţiile cele mai mici, acesta coboară pînă la 400 Nm3/h, ajungînd, la instalaţiile foarte mari, la circa 25 000 Nm3/h.
Aceste turbodetentoare se folosesc în industrie, în instalaţiile cu debite volumice foarte mari pentru lichefierea gazelor (de ex. metan) şi separarea gazelor prin lichefiere (de ex. oxigen, azot, neon, kripton, etc.), cum şi în lucrările de cercetare, pentru producerea temperaturilor foarte joase, prin lichefierea hidrogenului şi a heliului.
în reţelele de transport şi de distribuţie a gazelor combustibile, turbodetentorul se utilizează pentru reducerea presiunii gazului, de la valoarea pe care o are în conducta din amonte (în general conducta de transport) la valoarea necesară în aval (reţeaua de distribuţie sau consumatorul de gaze).
Deoarece prin destinderea în turbină o parte din energia internă a gazului se transformă în lucru mecanic cedat în exterior, odată cu reducerea de presiune se obţin atît lucru mecanic, cît şi o importantă micşorare a temperaturii gazului; astfel, turbodetentorul permite valorificarea energiei potenţiale a gazelor a căror presiune trebuie redusă, putînd fi folosit
—	afară de reducerea presiunii—fie excluziv în direcţia energetică (producere de lucru mecanic), fie combinat, în direcţia energetică şi în direcţia frigorifică (producerea de lucru mecanic şi de frig).
Turbodetentoarele folosite sînt turbine axiale cu acţiune sau (în general) cu reacţiune, cu mai multe trepte; randamentul intern creşte cu debitul volumic, avînd la construcţiile obişnuite valori de 75***85%. La raporturi de destindere obişnuite de 5---10, temperatura gazelor la intrarea în turbină fiind egală cu temperatura mediului ambiant, temperatura gazelor evacuatele — în funcţiune de randamentul turbinei —
de —30------80°. în aceste condiţii, umiditatea conţinută în gaze
poate forma gheaţă sau hidraţi solizi cari, teoretic, s-ar putea, depune astupînd secţiunile de trecere, însă datorită vitezelor de curgere mari, gheaţa şi hidraţii nu ajung să se formeze; în caz de necesitate, gazele sînt uscate înainte de intrarea în turbodetentor.
Turbodetentoarele sînt mai complicate şi mai costisitoare decît instalaţiile folosite obişnuit pentru reducerea presiunii, însă permit valorificarea unei părţi din energia potenţială a gazelor cari se destind, iar eficacitatea economică e foarte bună, astfel încît plusul de investiţii se amortisează în termen foarte scurt.
Aceste turbodetentoare se folosesc în reţelele de transport şi de distribuţie a gazelor combustibile, cum şi la marii consumatori degaze (de ex.: centrale electrice, industrii chimice,etc.).
î. instalaţie de Termot.: Instalaţie utilizată pentru reducerea presiunii gazelor, cu producerea suplementară de energie mecanică şi eventual de frig. Elementele cele mai importante ale instalaţiei sînt turbodetentorul, maşina acţionată (generator electric, compresor, etc.), conductele şi armaturile, schimbătoare de căldură (încălzitor de gaze, răcitor).
Pentru valorificarea energiei potenţiale din gaze în direcţia energetică, instalaţia cea mai simplă consistă (v. fig. I a) dintr-un turbodetentor cuplat cu maşina care consumă lucrul mecanic produs (generator electric, compresor, pompă, etc.). Energia mecanică obţinută Ia acuplajul turbodetentorului fiind proporţională cu temperatura absolută a gazelor înainte de destindere, în cazurile în cari valorificarea se face în direcţia excluziv energetică, pentru mărirea energiei mecanice produse, gazele se pot încălzi înainte de intrarea în turbină (v. fig. / b). în cazul rapoartelor de destindere mari, destinderea se poate fragmenta, aplicîndu-se reîncălzirea gazului între trepte, cu creşterea importantă a producţiei de energie mecanică.
Turbofor
127
Turbofor
Dacă valorificarea se face atît în direcţia energetică cît şi în direcţia frigorifică, gazele cu temperatură joasă evacuate din turbodetentor se fo-
5
losesc ca agent de răcire într-un schimbător de căldură(v. fig. Ic). Dacă producţia necesară de frig e inferioară producţiei maxime, gazele pot fi încălzite înainte de intrarea în turbină, cu creşterea corespunzătoare a producţiei de energie mecanică (v. fig. / d).
Instalaţiile de tun bodetentor se folosesc în cîmpurile de extracţie a gazelor naturale, în reţelele de transport şi de distribuţie a gazelor şi la marii consumator^ de gaze.
în cîmpurile de extracţie, gazele cari provin din orizonturile adînci, cu presiune mare, se des-tind în turbodetentor pînă la presiunea din conducta de transport (v. fig.// o), producînd lucru mecanic. Compresorul acţionat de turbodetentor aspiră gaze din orizonturi mai ridicate, sau din straturi; pe cale de epuizare, la presiune joasă, comprimînd pînă la presiunea din conducta de transport, punîndu-se astfel în fără consum de caz de necesitate se poate mări producţia de energie în turbodetentor prin încălzirea prealabilă a gazului. Pentru metan,încălzirea trebuie limitată la 250-•-300°, pentru a evita disocierea metanului şi depunerea carbonului în instalaţie.
în reţelele de transport şi de distribuţie, energia mecanică care se obţine prin destinderea gazelor livrate consumatori-
/. Scheme de instalaţii de turbodetentor pentru valorificarea energiei mecanice şi pentru producerea frigului, o) instalaţie pentru producerea energiei mecanice; b) instalaţie cu preîncălzrea gazului, pentru producerea energiei mecanice; c) nstalaţie pentru producerea simultană a energiei mecanice şi a frigului; d) instalaţie cu preîncălzirea gazului, pentru producerea simultană a energiei mecanice şi a frigului; 1) turbină; 2) maşină acţionată: 3) încălzitor de gaze; 4) schimbător de căldură (răctor); 5) intrarea gazului cu presiune mare; 6) ieşirea gazului destins; 7) intrarea agentului de încălzire (gaze de ardere abur); 8) eşirea agentului răcit.
valoare straturile de presiune joasă, energie din exterior pentru comprimare. în
//. Scheme de instalaţii de turbodetentor folosite în reţelele de transport al gazelor, o) instalaţie folosită în cîmpurile de extracţie a gazelor naturale; b) instalaţie foiosită în reţelele de transport al gazelor; c) instalaţie cu preincălzirea gazelor, folosită in reţelele de transport al gazelor; 1) turbină; 2) compresor; 3) încălzitor de gaze; 4) cameră de combustie; 5) conductă de transport (amonte); 6) conductă de transport (aval); 7) conductă de joasă presiune (spre consumator); 8) conductă de gaze (prelevate) de combustie; 9) sondă de presiune mare; 10) sondă de presiune joasă.
lor importanţi plasaţi în lungul conductelor poate fi folcsită pentru comprimarea restului de gaze, cari trec mai departe prin conductă, sau
se poate mări capacitatea de transport a acesteia, fără cheltuieli suplementare cu energia. Instalaţiile fără încălzirea gazelor (v. fig. II b) permit ridicarea relativ redusă a presiunii; instalaţiile cu încălzirea prealabilă a gazelor (v. fig. II c) permit mărirea importantă a posibilităţii de comprimare, compresorul aspirînd gaze la temperatură redusă, în turbodetentor intrînd gaze cu temperatură inaltă. în lungul conductelor se pot aplica numeroase variante de instalaţii, în funcţiune de necesităţile de comprimare a gazelor transportate mai departe, de necesităţile de producere a energiei electrice, şi eventual a frigului.
La marii consumatori de gaze, plasaţi la capătul conductelor de transport (industrii, localităţi), unde nu mai e necesară comprimarea gazelor, instalaţiile de turbodetentoare se utilizează pentru producerea de energie electrică şi eventual de frig, cu rezultate economice foarte bune. De exemplu, la'centralele termoelectrice alimentate cu combustibil gazos, înlocuirea staţiunilor de reducere a presiunii gazelor cu instalaţii de turbodetentoare are ca urmare mărirea randamentului global cu cîteva procente.
î. Turbofor, pl. turbofoare. Expl. petr.: Agregat submersibil care se introduce în gaura de sondă, în apropierea tălpii, pentru acţionarea sapei de foraj. Spre deosebire de sistemul cu masă rotitoare, cuplul motor necesar rotirii sapei se obţine prin transformarea unei părţi a energ-iei elastice a noroiului de foraj, împins prin garnitura de prăjini de pompe puternice, în energie stereomecanică, în turbinele turboforului. Sin. Turbină de fund, Turbobur.
Turboforul tip Kapeliuşnikov (v. fig. /), primul turbofor construit, consistă dintr-o turbină cu o singură treaptă, sprijinită pe un lagăr cu bile închis într-o cămaşă. Spre axul turboforulu i se întoarce o coadă dinţată care pune în mişcare reductorul dinţat planetar cu unu sau cu trei etaje. (Etajul inferior e cuplat la axul la care se înşurubează sapa.) Turaţia turbinei, de 2000---2500 rot/min, e redusă la 15---80 rot/min la sapă,
Turboforul Kapeliuşnikov se uza însă foarte repede în timpul funcţionării şi dădea randament redus.
Turboforul GINI, mai perfecţionat, permite transmiterea la sapă a unei turaţii înalte şi la talpă a unei puteri de 10---15 ori mai mari decît cu turboforul Kapeliuşnikov.
Primul turbofor industrial era echipat cu lagăre cu rulmenţi. La acest tip de turbofor, pe axul turbinei erau montate succesiv cîteva statoare şi rotoare, puterea totală a acestei turbine fiind egală cu suma puteri lor dezvoltate de fiecare etaj.
Un element deficient al turboforuiui cu mai multe etaje e reductorul, a cărui durată în serviciu, destul de mică, a fost
redusă şi mai mult prin sporirea puterii, şi a cărui uzură, producînd rezistenţe suplementare în agregat, reduce puterea transmisă sapei.
Turboforul fără reductor avea următoarea construcţie: pe axul turboforuiui erau asamblatelOOde rotoare şi 100 de statoare, iar sub rotorul inferior era montată o bucşă care se sprijinea peşaibarulmen-tului superior. între rulmentul superior şi cel inferior s-a introdus o şaibă specială, sferică, la montarea axului cu turbine în corpul turboforuiui această
Turbofor
128
Turbofor
şaibă fiind strînsă de capătul reducţiei inferioare. Sub rulmentul inferior, pe ax, e montată altă bucşă. Rotoarele sînt
I, Turboforul Kapeliuşnikov. o) turbofor cu turbină şi cu reductor cu o singură treaptă; b) turbofor cu turbină cu o singură treaptă şi cu un reductor cu două trepte; c) turbofor cu turbină cu o singură treaptă şi cu reductor cu trei trepte.
fixate pe axul turbinei cu ajutorul penelor şi sînt strînse cu o piuliţă specială. între această piuliţă şi rotorul superior e aşezată o şaibă specială, mobilă, şi o presgarnitură. Axul turboforuiui e tubular, iar canalul acestuia serveşte ca cilindru pentru dispozitivul de ungere. La umplerea canalului axului cu ulei, pistonul care se găseşte în acest canal e adus în poziţie inferioară. Canalul axului, în partea de sub piston, comunică, printr-un orificiu special practicat în ax, cu jocul penultimului rotor al turbinei; noroiul de foraj intrînd prin orificiu în interiorul axului, împinge pistonul, obligîndu-l să se ridice şi să deplaseze lubrifiantul de deasupra. Iui, pe care-l dirijează spre carterul în care se găsesc rulmenţii turboforuiui.
Turboforul cu mai multe etaje, fără reductor (v. fig. //), elimină practic eroziunea paletelor statorului şi rotorului, ca urmare a acţiunii noroiului, deoarece datorită diferenţei de presiune în turbofor şi vitezelor mici de curgere printre paletele turbinei, curentul de noroi nu mai provoacă deteriorarea paletelor.
Faţă de noile condiţii de lucru impuse turboforuiui, au fost introduse unele modificări. La partea superioară şi la cea inferioară, în locul bucşelor de ghidaj au fost introduşi rulmenţi radiali cu role.
Experienţa a demonstrat că, deşi rulmentul inferior cu role era protejat cu presgarni-turi şi deşi unsoarea se trimitea prin suprapresiune, de obicei, la sfîrşitul unui marş, în dispozitivul de ungere nu mai rămînea unsoare şi lagărul inferior cu role nu mai lucra în ulei, ci în noroi. La tipul următor de turbofor cu mai multe etaje, fără reductor (v. fig. III), a fost eliminat şi sistemul de ungere a rulmentului inferior.
Turboforul T 6-150-9 3// a fost echipat pentru prima dată cu un lagăr radial de cauciuc, care a schimbat radical durata de serviciu a reazemului inferior al turboforuiui. Pe cînd durata în serviciu a unui lagăr folosit anterior era de 10-*-12ore, durata în serviciu a unui lagăr de cauciuc atinge 100"-150 de ore.
Pentru a asigura momente mari de torsiune la axul turboforuiui şi pentru a asigura viteze mari de foraj s-au montat pe ax 150 de etaje de //. Turbofor cu turbină de tipul cu palete plane.	mai multe eta-
Folosind sapele cu lame, forajul cu acest tur- ]e, fără reduc-bofor era puţin eficace, întrucît în roci cu du- tor. ritate medie, sapele se uzau rapid, iar avansarea pe marş era foarte mică. Prin utilizarea sapelor cu role s-au realizat indici mari de foraj şi o utilizare raţională a performanţelor turboforuiui, dar din cauza apăsărilor axiale mari, la cari se lucrează cu aceste sape, nu se mai pot folosi lagărele cu reazem simplu.
Turboforul T 10-93// (v. fig. IV) constituie o etapă mai avansată în evoluţia turbofoarelor. El e echipat cu doi rulmenţi cu bile cari preiau sarcinile axiale ale axului atît de sus în jos, cît şi de jos în sus.
Pentru protejarea carterului cu lubrifiant contra pătrunderii noroiului, presgarnitura a fost perfecţionată, iar la mijlocul axului turboforuiui a fost montat un lagăr axial suplementar, de cauciuc, la fel ca şi lagărul radial şi cel inferior. Prin folosirea lagărelor de cauciuc, adoptată pentru funcţionarea în noroi de foraj, construcţia turboforuiui a fost simplificată, iar rezistenţa lagărelor radiale apreciabil mărită.
Turboforul T 12-9 8/4* se deosebeşte de tipurile precedente prin faptul că nu are nici un element de reazem executat sub formă de lagăr de rostogolire. Turbina (pe suprafaţa interioară a statoarelor) a fost căptuşită cu cauciuc, constituind un lagăr-pieptene, elementele de reazem ale turboforuiui (cele axiale şi cele radiale) fiind astfel legate organic de turbina însăşi.
///. Turbofor cu mai multe etaje, fără reductor şi fără ungerea lagărului inferior.
Turbofor	129	Turbofor
Acest turbofor a prezentat însă dezavantajul că rotoarele, executate din fontă maleabilă, frecau cauciucul, iar suprafaţa lor în contact cu cauciucul nu era acoperită cu unstratde protecţie contra uzurii prin frecare şi nici nu era supusă unui tratament termic special.
Turboforul T 14,
de construcţie ulterioară, a fost echipat cu lagăre radiale (inferior şi mijlociu) de cauciuc şi cu o turbină neprotejată cu cauciuc, la care sistemul rotoarelor se roteşte în sistemul statoarelor, avînd jocuri radialeşi jocuri axiale; laacesttipde turbofor s-a mai introdus un lagăr-piep-tene special, de cauciuc, montat la partea superioară.
Turboforul T 12 M-8" (v. fig, V) e turboforul T 12 modificat şi îmbunătăţit, la care partea principală e confecţionată fără căptuşeală de cauciuc şi numai o parte mai redusă e echipată cu o astfel de căptuşeală. Atît rotorul cît şi statorul turbinei sînt compuse din cîte 125 de discuri.
Eforturile axiale cari acţionează asupra axului turboforuiui sînt transmise, de roţile rotorului turbinei superioare, la roţile statorului, căptuşite cu cauciuc, turbina superioară îndeplinind astfel rolul lagărului-pieptene al turboforuiui; eforturile radiale cari acţionează asupra axului sînt preluate de niplu, de reazemele mijlocii şi de suprafeţele cilindrice ale
căptuşelii de cauciuc ale discurilor statoare ale turbinei superioare; căptuşeala de cauciuc a nipiului serveşte în aceiaşi timp ca presgarnitură.
Turboforul T 12 M1-8" se deosebeşte de turboforul T 12 M-8* prin faptul că turbina superioară e înlocuită cu un lasăr-pieptene prin ale cărui orificii trece curentul de lichid.
Tu rbof oarele din seria normală (T12 M2-12",T12 M2-10', T12 M 2-9", T12 M2-8"şi T12 M1 -66/8") au folosit, laconstruc-
IV. Turbofor T 10-9 V-1) ax; 2) corp; 3) reducţie; 4) nipiu; 5) dop; 6) sîrmă; 7) bulon ; 8) manşeta pistonului; 9) arcul bucşei inferioare; 10) arcul lubricatorului; 11) capacul pistonului; 12) piston; 13) lubrificator; 14) contrapiuliţă; 15) rondelă de siguranţă; 16) manşon conic; 17) piuliţă secţionată; 18) rulment de sprijin; 19) şaibă de sprijin ; 20) şaibă de reglare; 21) corpul rulmentului; 22) rulment de sprijin; 23) lagăr radial cu role; 24) piuliţa garniturii de etanşare; 25) bucşa axului superior; 26) bucşă de.etanşare; 27) inel inferior de etanşare; 28) manşetă de etanşare; 29) arcul garniturii de etanşare; 30) lagărul piuliţei rotorului; 31) piuliţa rotorului; 32) rotor; 33) stator; 34) lagăr mijlociu; 35) suportul lagărului mijlociu; 36) pană; 37) bucşa inferioară a axului; 38) tub inferior; 39) arcul tubului inferior; 40) con; 41) piuliţă; 42) mufă.
ţia lor, toate caracteristicile pozitive rezultate din practică, prin experimentarea turbofoareior de tipurile precedente. Astfel, pentru a proteja îmbinări le filetate ale reducţiei cu corpul, lagărele-pieptene ale turbofoareior noi au fost montate în cavitatea corpului, iar la unele (de^ ex. la turboforul T12 M 5ls*)’ reducţia a fost complet eliminată.
La noile turbofoa-re, curentul de noroi pătrunde în turbină prin orificiile de trecere de la periferia elementelor lagărului-pieptene, ceea ce împiedică ieşirea din uz a axului turboforuiui, ca urmare a eroziunii orificiilor de trecere, contribuind la îmbunătăţirea regimului de funcţionare a pivotului şi la micşorarea pierderilor, datorită învingerii rezistenţelor hidraulice.
De asemenea se folosesc turbine cu palete profilate şi cu o caracteristică îmbunătăţită, astfel încît căderea de presiune din turbină, la debitul dat de lichid, a fost redusă mult.
Turbofoarele din seria normală, folosind şi prăjini de foraj uşoare, asigură forarea sondelor de adîn-	y	Turbofor T12 M-8".
cime foarte mare. ^ ax. 2) corp; 3) reducţie; 4) niplu; 5) discul
Turboforul T19-10" statorului turbinei inferioare; 6) discul rotorului (v. fig. VI) combină turbinei inferioare; 7) discul statorului turbinei construcţia turbo- superioare; 8) discul rotorului turbinei superioare; forului tip T12, CU 9) reazem; 10) bucşa reazemului inferior; 11) rea-Ut iii zarea uşoară a zemul mijlociu; 12) bucşa reazemului mijlociu; turboforuiui T 14.	13) piuliţa conică crestată a rotorului; 14) capacul
Eforturile axiale piuliţei rotorului; 15) inel; 16) contrapiuliţă; SÎnt transmise de la 17) pana rotorului; 18) pana bucşei; 19) filet de axul turboforuiui racord special 9/16", cu 4 paşi la 1"; 20) filet de prin intermediul dis-	racord	special	4 1j", cu 5 paşi la 1".
curilor rotoruIui turbinei superioare, asupra căptuşelii de cauciuc a discurilor acesteia, care îndeplineşte şi aici rolul lagărului-pieptene al turboforuiui; eforturile radiale sînt preluate de niplu, de reazemele mijlocii şi de suprafeţele cilindrice ale căptuşelii de cauciuc ale roţilor directoare ale turbinei superioare.
Căptuşeala de cauciuc a niplurilor îndeplineşte în aceiaşi timp şi rolul de presgarnitură, datorită căreia curentul de noroi e trimis în canalul central al axului.
9
Turbofor
130
Turbofor
Turboforul T 14 M-9 3// (v. fig. VII) constituie un tip modernizat, prin mărirea unora dintre piesele turbofoareior anterioare. S-au mărit dimensiunile butucilor şi ale coroanelor
VI. Turbofor T19-10".
1) ax; 2) corp; 3) reducţie; 4) niplu; 5) discul statorului turbinei inferioare; 6) discul rotorului turbinei inferioare; 7) discul statorului turbinei superioare; 8) discul rotorului turbinei superioare; 9) inelul de distanţare al turbinei superioare; 10) bucşa de distanţare a axului; 11) reazem; 12) bucşa reazemului inferior; 13) pana bucşei; 14) pana rotorului; 15) reazemul mijlociu; 16) bucşa reazemului mijlociu; 17) bucşa de distanţare inferioară a corpului; 18) bucşa de distanţare superioară a corpului; 19) piuliţa conică crestată a rotorului; 20) capacul piuliţei rotorului; 21) contrapiuliţă; 22) filet de racord special 6 5/8", cu 4 paşi la 1"; 23) filet de racord special 6 &/3", cu 5 paşi la 1".
statozrelor şi rotoarelor turbinei; s-a modificat fixarea ele§ mentului superior al lagărului-pieptene; a fost mărit dia-, metrul axului; a fost modificată caracteristica turbinei, etc. Acest turbofor are o turbină de tip axial, cu reacţiune, cu 96 de etaje, avînd palete profilate. Statoarele şi rotoarele au cîte 25 de palete, iar unghiul de ieşire, atît din stator cît şi din rotor, e de 35°.
In funcţiune de condiţiile de foraj, axul turboforuiui se racordează cu sapa, fie direct, fie cu ajutorul unei reducţii, fie prin intermediul reducţiei şi al prăjinii grele.
Sistemul de rotaţie al turboforuiui e compus din ax şi din rotoarele turbinei, iar sistemul imobil al turboforuiui, înşurubat la gar-niturade foraj, e compus din corpul cu reducţia, statoarele turbinei, lagărul-piep-tene şi reazemele radiale, inferior şi mijlociu.
VIL Turbofor T14 M-9 3//-1) ax; 2) corp; 3) reducţie; 4) niplu; 5) piuliţă conică crestată; 6) reazem; 7) palier canelat cau-ciucat; 8) disc ; 9) inel; 10) inel de reglare; 11) garnitură; 12) bucşa lagărului inferior; 13 şi 14) pene; 15) piuliţă conică crestată; 16) contrapiuliţă; 17) capac; 18) şaibă de blocaj; 19) rotor; 20) stator; 21) capac; 22) lagărul radial mijlociu; 23) bucşa lagărului mijlociu ; 24)con_ trapiuliţă.
Eforturile axiale cari acţionează asupra axului turboforuiui sînt preluate de lagărul-pieptene prin intermediul discurilor pivotului, iar eforturile rad iale, de partea cilindrică a lagărului-pieptene, de reazemul mijlociu şi de niplu.
Turbofoarelc cuplate sînt formate d in două sau din trei turbofoare racordate în serie, cari, prin mărirea numărului de trepte şi mărirea căderii de presiune în turbofor, măresc puterea motorului hidraulic de fund.
Prin cuplarea sim-plificată a secţiunilor acestor turbofoare s-au putut obţine con-strucţii cu orice număr de trepte, folosite la adîncimi mari, dînd avansări pe marş şi viteze mecanice cu mult mai mari decît turbofoarele simple.
VIII. Turbofor T S-3-10".
1) secţiunea inferioară a turboforuiui; 2 şi 3) cuplaj cu mufe; 4) lăgăr axial (lagăr-pieptene).
Turboforul TS-3-10" (v. fig. VIII) e compus din două secţiuni, legate printr-un racord, şi are 182 de etaje de turbină
Turbofor	131	Turbofor
(în secţiunea superioară 94 de etaje, iar în cea inferioară, 88 de etaje). .
Sarcina axială din turbina secţiunii superioare e transmisă de ax direct asupra lagărului axial (lagărul^pieptene) al secţiunii inferioare, prin cuplajul cu mufe 2 şi 3. îmbinarea axurilor e realizată printr-o mufă conică cu fricţiune (2, 3). Axurile celor două secţiuni se cuplează în timpul lucrului prin intermediul mufei conice, sub acţiunea sarcinii hidraulice a turbinei din secţiunea superioară.
Turboforul TS 4, în funcţiune de dimensiunile sale (10*. 9", 8" şi 6	are montate 180---200 de trepte de turbină
si lungimea de 14---16 m. Cele două secţiuni ale turboforuiui se racordează între ele cu ajutorul unei reducţii strîmbe (cu unghiul de îndoire de 1*--2°).
Turboforul TS4A-8" e un turbofor cuplat, constituit din trei secţiuni, la care turbinele sînt de tipul axial, cu reacţiune. Numărul de trepte e de 240 şi are lungimea de 14,3 m. Lucrînd cu un debit de 12 l/s, la turaţia de 760 rot/min, asigură o putere de 55 CP.
Turboforul 3 TS 5 b-8" are trei secţiuni, cari se leagă prin racorduri filetate. Axurile fiecărei secţiuni se întregesc prin mufe conice fără filet.
Turboforul are 326 de trepte şi lungimea totală de 22,4 m. Lucrînd cu un debit de 30 l/s, la turaţia de 410 rot/min şi la căderea de presiune de 60 at, asigură o putere pînă la 140 CP.
Pentru forajul sondelor cu diametru mare se folosesc turbofoare speciale: biturboforul, triturboforul şi turboforul biplanetar.
Biturboforul (v. fig. IX) e consti-tuit din două turbofoare cuplate în paralel şi se foloseşte la forarea sondelor cu diametrul de 1 •••1,5 m.
Cuplarea în paralel a turbofoareior din sistem se obţine cu ajutorul unei traverse (confecţionate prin sudare, din prăjini de foraj), al unei bride şi al unui cap superior, prin care se distribuie curentul de noroi.
Turbofoarele sînt fixate în capacele bride-lor şi sînt strînse cu şuruburi, iar capul superior e executat prin sudare, din două racorduri verticale, paralele cu prăjina centrală, — din două racorduri orizontale, cari leagă prăjina centralăcu racordurile verticale, şi din patru traverse de tablă de oţel. Capul e legat cu turbofoarele şi cu prăjina centrală, cu ajutorul unor racorduri speciale. Curentul de noroi pompat prin prăjina centrală a capului biturboforului e distribuit în turbine prin prăjina centrală şi prin racordurile orizontale şi verticale.
Pornirea turbinelor la talpă se realizează prin greutatea proprie a biturboforului care, prin apăsare, produce cuplurile motoare la axurile turbofoareior şi deci asigură funcţionarea sapei.
Prin mărirea treptată a apăsării biturboforului pe talpă, turaţia acestuia se măreşte pînă la valoarea corespunzătoare puterii maxime, după care, chiar dacă apăsarea continuă să crească, turaţia scade pînă la zero.
Corespunzător cu aceasta, creşte sau scade Viteza de săpare a sondei.
Datorită turaţiei joase, puterea necesară pentru rotirea biturboforului e fără importanţă. La forajul cu sape cu role °bişnuite, lucrul mecanic pentru dislocarea rocii în talpă e realizat de coroanele periferice ale rolelor şi, de aceea, pentru
. IX. Biturbofor.
forajul cu turbofoare cuplate, unde sînt folosite momentele forţelor de reacţiune, e mai raţional să se folosescă sape speciale, cu spălare la partea inferioară.
Avansarea la talpă a biturboforului trebuie să se facă fără smucituri, iar mecanismul de avansare trebuie să asigure o reversibilitate rapidă, în cazul cînd rotaţia biturboforului încetează.
Triturboforul (v. fig. X) se foloseşte la forarea găurilor de sondă cu diametrul de 2-*-2,5 m (necesar la sonde cu diametru mare, la puţuri de aerisire, la puţuri de mină, etc).
Se compune din trei turbofoare paralele, legate rigid între ele, ansamblu care lucrează ca şi biturboforul şi la care rotaţia (şi avansarea) se realizează, de asemenea, datorită momentelor forţelorde reacţiune. Sapa turboforuiui din mijloc degajează mijlocul tălpii, după un diametru egal cu doi diametri ai sapei, iar sapele turbofoareior extreme, în mişcarea lor complexă, prelucrează fîşia periferică a tălpii, avînd o lăţime egală cu diametrul sapelor, fiecare repetînd lucrul efectuat de celelalte.
Triturboforul permite concentrarea pe talpă a unei puteri de 800 kW şi obţinerea unei viteze de foraj de150**-200m/lună.
Turboforul biplanetar (v. fig. XI) e un ansamblu format din două turbofoare suspendate liber în lagăre, pe două axuri cave verticale, legate rigid între ele cu ajutorul unui teu.
Noroiul pompat prin prăjinile de foraj trece prin partea centrală a teului, se distribuie prin braţele iui, pătrunde în interiorul axului şi, după ce a trecut prin lagărele de cauciuc, e condus la turbofoarele componente.
Pe axurile principale ale turbofoareior sînt înşurubate sape speciale cu trei role. în timpul funcţionării, fiecare turbofor e rotit, sub acţiunea momentelor forţelor de reacţiune pe axurile verticale, în sens contrar sensului de rotaţie al sapelor. Concomitent cu aceasta, teul central al rotativă, se roteşte în jurul sondei.
XI. Turbofor biplanetar.
turboforuiui, acţionat de masa axei sale, care coincide cu axa
9*
Turbogenerator
132
Turbogenerator
Astfel, sapele au o dublă mişcare planetară, adică se rotesc în jurul axelor lor de simetrie, iar acestea descriu o suprafaţă cilindrică în jurul axei sondei.
în mişcarea lor complexă, fiecare dintre sapele turboforuiui biplanetar dezagregă întreaga suprafaţă a tălpii sondei, descriind aceleaşi traiectorii şi avînd în punctele identice ale acestor traiectorii aceleaşi viteze şi acceleraţii în raport cu talpa.
Folosirea turboforuiui biplanetar permite forarea sondelor cu diametrul de 5*“7 m, cu sape cu diametru mic.
Pentru asigurarea verticalităţii- găurii de sondă în cazul folosirii turboforuiui biplanetar se poate aplica unei perechi de turbofoare o rotaţie la dreapta, iar celeilalte perechi, o rotaţie la stînga. Astfel, toate eforturile cari lucrează asupra axului garniturii se anihilează, ceea ce contribuie la reducerea la minimum a formării pragurilor din cauza forţelor cari acţionează transversal pe axul garniturii, asigurîndu-se astfel o verticalitate maximă posibilă a găurii sondei.
Turboforul biplanetar permite să se concentreze la talpă o putere suficientă pentru a realiza viteze de foraj de ordinul a 60”*100 m/lună, la săparea puţurilor cu diametrul de 5**- 7 m, folosind echipamentul obişnuit de foraj.
î. Turbogenerator, pl. turbogeneratoare. Elt.: Generator electric (v.), în general de curent alternativ trifazat, construit pentru a fi acţionat de o turbină cu abur.
Turbogeneratoarele sînt maşinile cel mai frecvent folosite pentru producerea energiei electromagnetice. Puterea lor s-a mărit, ajungîndu-se să se folosească unităţi de 100---250 MW, cu tendinţa de a se introduce unităţi de 500 MW şi chiar mai mari.
Caracteristicile electrice principale ale turbogeneratoarelor actuale sînt următoarele:
Tensiunea nominală folosită de la 6 kV în sus, în general între 16 şi 24 kV pentru unităţi peste 200 MW; factorul de putere nominal între 0,8 şi 0,9; turaţia sincronă e aproape excluziv de 3000 rot/min, corespunzătoare frecvenţei de 50 Hz; pierderile de putere variază de la 1,5***1,2% din puterea activă (exprimate în calorii, reprezintă abia 10***13 cal/1 Wh faţă de circa 1000 cal/kWh, pierderile în ciclul termic); raportul de scurt-circuit — care măsoară reacţiunea indusului, şi care influenţează direct variaţia de tensiune la variaţia de sarcină şi condiţionează stabilitatea de funcţionare sincronă în regim permanent, cînd maşina trebuie să absoarbă puterea reactivă (adică la funcţionarea pe reţea de cabluri sau de linii aeriene în goi) — are valori între 0,5 şi 0,6 (faţă de 0,8 şi 0,85 valori adoptate în trecut).
Modul de excitare a turbogeneratoarelor e legat de sistemul de reglare a tensiunii. Acest ansamblu trebuie să satis-
Moduri le de excitare folosite sînt fie cu generatoare de curent continuu, fie cu surse de curent alternativ şi cu redresoare statice (cu vapori de mercur cu grilă comandată sau cu semiconductoare).
Generatoarele de curent continuu se folosesc cu regulatoare de tensiune: mecanice (cu sector rostogolitor, cu vibra-
/. Rotor ae turbogenerator. o) masiv; b) cav; c) din plăci pe arbore masiv; d) din plăci pe arbore cav.
toare, etc.); cu amplificatoare magnetice (turnante şi fixe); electronice. Generatoarele de curent continuu sînt acţionate fie la turaţia arborelui principal, prin cuplare directă (în
//. Secţiuni printr-un rotor de turbogenerator. a) cu crestături	normale tn regiunea	mijlocie dintre poli; b) cu crestături mai	puţine în regiunea mijlocie	dintre poli; c)	cu crestături înguste şi puţin adînci
în regiunea mijlocie dintre	poli; d) cu dinţi aplicaţi.
facă o serie	de condiţii: să răspundă rapid la variaţia bruscă	general numai pentru	puteri pînă	Ia circa	150	MW), fie cu tura-
a sarcinii reactive la tensiune	constantă, să menţină tensiunea	ţie redusă, prin reductoare cu angrenaje	sau	prin motor asin-
la bornele generatorului în caz de scurt-circuit, etc.	cron	(ambele	soluţii	pentru	unităţi	de	puteri	mari).
Turbogenerator
133
Turbogenerator
Construcţia turbogeneratoarelor impune precauţiuni speciale, datorite maselor mari ale acestor maşini şi solicitărilor mecanice şi termice.
Rotorul (v. fig. /) reprezintă subansamblul cel mai important (la unităţi de 250 MW are greutatea de circa 4,5 tj la unităţi de 500 MW, greutatea de circa 65 t), care trebuie să satisfacă* următoarele cerinţe: să fie construit dintr-o piesă unică (construcţie monobloc adoptată de toţi constructorii) forjată fără defecte, să aibă un mers fără vibraţii, să menţină în poziţii corecte înfăşurarea, cu toate eforturile centrifuge şi de dilatare, să conţină un fretaj corespunzător pentru a menţine capetele de bobine, să permită un uşor dezechilibru de/ază (v. fig. II—V).
' Rotoare monobloc (cu diametri de 1,2**‘1,3 m şi cu lungimea oţelului activ pînă la 7 m) se obţin prin forjare din Iin-
III. Secţiuni prin crestături ale rotorului turbogeneratorului. o) normală; b) cu canale de răcire laterale; c) cu canal de răcire sub bobină; d) cu bobină divizată; 1) micartit; 2) conductor de cupru; 3) mică; 4) pană; 5) canal de răcire.
gouri de oţel turnate sub vid, procedeu care exclude practic impurităţile şi îmbunătăţeşte forjab.ilitatea. Omogeneitatea
J	1
pra extremităţilor. Asigurarea solidarităţii fretelor de rotor se obţine prin montare la cald.
înfăşurarea rotorului se execută din ce în ce mai mult din conductoare de cupru cave, pentru a asigura o bună răcire. Acest mod de înfăşurare impune alte metode de mon-	3
tare decît cele folosite in cazul conductoarelor pline.
Curenţi mari de excitaţie impun echiparea colectorului cu un mare număr de perii.
Statorul e obţinut în construcţie sudată: esenţial dintr-o virolă de oţel, întărită în interior cu inele, pentru mărirea momentului de inerţie şi susţinerea circuitului magnetic. Grosimea tolei vi rolei se stabileşte astfel, încît să reziste la o eventuală explozie.
înfăşurarea e constituită cu cîte două conductoare în aceeaşi crestătură, fiecare conductor fiind constituit din cîte două bare alăturate. Barele sînt izolate pe toată lungimea lor prin mai multe straturi de bandă de produse sintetice.
V. Colivie de amortisare,
1) bare de amortisare; 2) inel de scurtcircuitare; 3) nituri.
£0
IV. înfăşurare rotorică. o) bipolară; b) tetrapolară; 1) crestătură.
e verificată prin ultrasunete şi prin examen vizual cu endo-scopul.
Mersul liniştit al rotorului e asigurat dacă: turaţia critică e suficient de depărtată de turaţia normală, echilibrarea e perfectă şi momentele de inerţie sînt sensibil egale după două axe perpendiculare una pe alta.
Frecvenţa proprie de flexiune a unui rotor se micşorează mult odată cu creşterea lungimii. A doua viteză critică în cazul arborilor sprijiniţi pe două suporturi rigide e cuprinsă între 3 şi 3,2 ori prima viteză critică. în cazul rotoarelor cu raportul L/D mare, prima viteză critică e mai mică decît turaţia nominală, iar a doua se poate apropia de 3000 rot/min. Se folosesc diferite mijloace pentru a deplasa această viteză critică: variaţia lungimii şi a diametrului capetelor de arbore, lagăre pe suport elastic, fundaţii elastice, cuplaj rigid între turbina cu abur şi generator.
Fretele folosite sînt în general de oţel austenitic amag-netic, cu scopul de a limita acţiunea înfăşurării statorice asu-
VI. Secţiuni prin turbogenerator. o) cu răcire normală; b) cu răcire specială a părţii mijlocii; 1) rotor masiv; 2) capăt de bobină rotorică; 3) capăt de bobină statorică; 4) ventilator; 5) oţelul activ al statorului; 6) canale de aer; 7) intrarea aerului proaspăt; 8) ieşirea aerului; 9) carcasă; 10) scut; 11) arbore.
. Râ c i r ea turbogeneratoarelor necesită precauţiuni speciale (v. fig. VI). Ca mediu de răcire e folosit, în
Turbogleic, sol —
134
Turbulenţă aeriană
general, hidrogenul cu presiunea pînă la circa 2 kg/cm, pentru unităţi peste 50 MW sau chiar peste 20 MW, care prezintă următoarele avantaje: zgomot şi pierderi mai mici, coeficient de transmitere a căldurii bun, posibilitatea de a fi folosit sub presiune, etc. Răcirea prin metodele clasice, adică prin evacuarea căldurii disipate în conductoare prin izolanţi, nu poate fi aplicată avantajos pentru unităţi de puteri foarte mari, deoarece se ajunge la o ridicare de temperatură mare în materialul izolant (circa 70% din căderea de tensiune între conductor şi gazul rece se produce în izolant). De aceea se adoptă frecvent răcirea directă: bobinele şi chiar conductoarele au canale în cari circulă hidrogenul prin efectul ventilaţiei naturale, ajutată de ventilatoare.
Ca mediu răcitor în conductoare pot fi folosite şi lichide, de exemplu uleiuri cu viscozitate mică sau chiar apa.
în special răcirea cu apă reduce considerabil greutatea maşinilor ; ca urmare scad pierderile mecanice şi cele magnetice.
Greutatea şi volumul ocupat de turbogeneratoarele de putere mare pun probleme de transport; de aceea, pentru unităţile foarte mari e întrevăzută necesitatea construirii parţiale şi a asamblării la faţa locului, în centrala electrică.
1.	Turbogleic, sol Ped.: Sol hidromorf cu profil A0Gr, cu apa freatică ajungînd periodic pînă la suprafaţă. Orizontul A0, turbos, are grosimea de 30-**50 cm, iar sub el urmează orizontul Gp, care în cea mai mare parte a anului e imbibat cu apă. Apa freatică coboară rareori sub 50 cm.
2.	Turbopompâ, pl. turbopompe. Tehn.: Agregat constituit dintr-o pompă (în general cu rotor) şi o turbină care o antrenează.
Pompa se cuplează cu turbina, fie direct, fie prin intermediul unui reductor (în cazul pompelor cu turaţie joasă). Turbopompele sînt folosite la pomparea debitelor foarte mari sau ca grup de siguranţă în centralele termoelectrice, pentru dublarea pompelor de alimentare a căldărilor de abur, a pompelor de ulei ale turbinelor, a pompelor de condensat, a pompelor de circulaţie, etc. V. şî sub Pompă de alimentare a căldărilor de abur, sub Pompă 1.
3.	Turbcpropulsor, pl. turbopropulsoare. Av. V. sub Reactor 2.
4.	Turboreactor, pl. turboreactoare. Av. V. sub Reactor 2.
5.	Turbos, sol Ped.: Sol de tranziţie între solul humico-gleic şi turbă. Orizontul de la suprafaţă e un orizont A0 turbos, gros de 30-*-50 cm sau mai mult, sub care urmează un orizont de glei G, mai mult sau mai puţin dezvoltat. Solurile turboase sînt umezite de apa freatică pînă la suprafaţă sau aproape de aceasta. Pot fi luate în cultură numai după drenare şi calcarizare.
6.	Turboseter, pl. turbosetere. Ind. text.: Dispozitiv la maşina de filat fibre poliacrilnitrilice, pentru producerea unui amestec de fibre scurte (melana) normale (fibre N), cu fibre scurte contractabile (fibre C), avînd rolul principal de a detensiona prin aburire în vid circa 50*--60% din benzile compuse din fibre rupte contractabile, cari au fost debitate anterior de un turbostapler (v.).
Proporţia optimă, de 60%fibre N şi 40%fibre C în amestec, conferă fibrelor finale capacitatea de a se vopsi uniform.
7.	Turbostapler, pl. turbostaplere. Ind. text.: Dispozitiv pentru etirare (v.) şi pentru ruperea în fibre scurte a cablului cu fineţea de circa 3500***30 000 tex (compus din filamente continue), care a fost debitat de maşina de filat fibre prin procedee chimice, fiind folosit în special la fabricaţia fibrelor normale poliacrilnitrilice. Cu ajutorul turbostaplerului se realizează întîi o tensionare a cablu lui prin care fibrele obţin creşterea rezistenţei la tracţiune şi scăderea alungirii la rupere; apoi, într-o fază următoare, se efectuează ruperi succesive, transfor-mînd cablul în fibre scurte de lungimi asemănătoare cu lungimea fibrelor de lînă, a fibrelor de bumbac, etc.
Turbostaplerul cuprinde (v. fig.): un dispozitiv alimentator; o zonă de alimentare (/); o zonă de laminare (//), în care se face pretensionarea (etirarea) cablului după trecerea lui
[ aW/wvvna j
Schema unui turbostapler.
1, 2, 4, 5) cilindre alimentatoare;3) cablu din fire; 6, 8) cilindre conducătoare 7) dispozitiv de încălzire; 9) cilindre intermediare; 10) cilindre rupătoare;
11) cilindre debitoare; 12) cilindre presătoare.
printr-un dispozitiv de încălzire; o zonă de rupere a cablului (UI); o zonă de ondulare (IV), în care banda e presată de cilin-dreie presătoare.
Fibrele din bandă sînt contractabile (fibre C) la tratamente cu abur sau la fierbere.
Prin completare cu un turboseter (v.), turbostaplerul serveşte la fabricarea unui amestec de fibre scurte normale (fibre* N poliacriIinitriIice) cu fibre scurte contractabile (fibre C poliacrilnitrilice).
8.	Turbosuflantâ, pl. turbosuflante. Mş.; Sin. Suflantă cu rotor. V. sub Suflantă.
9.	Turbotahometru, pl. turbotahometre. Expl. petr.: Aparat pentru măsurarea turaţiei turboforuiui (v.) în timpul funcţionării acestuia la talpa sondei.
TurbotahometruI se realizează prin modificări aduse turboforuiui, care în timpul funcţionării lui e pus să emită cîte un semnal Ia efectuarea fiecărei ture, semnalele respective fiind recepţionate şi înregistrate la suprafaţă.
Astfel, la turboforul T14M-93// (v. sub Turbofor), în locul a două discuri superioare ale pivoturilor s-a montat pe axul turbinei statorul turbogeneratorului.
Un capăt al înfăşurării statorului e conectat la corpul statorului turbogeneratorului, iar celălalt capăt e scos la o bornă de contact din capătul reducţiei.
Racordul e confecţionat din sîrmă cu secţiunea de 1,5 mm2 şi cu diametrul exterior, incluziv izolaţia, de 4 mm. Cablul, secţionat în bucăţi de 8***12 m, se montează în prăjini de foraj echipate la capete cu borne de contact, cu diametrul de 13 mm, ceea ce garantează contactul lor fa denivelările brăţărilor de centrare.
Cablul de legătură (monofilar) trece prin interiorul garniturii de foraj şi e scos la suprafaţă prin prăjina pătrată, fiind conectat la aparatura de înregistrare a turaţiei turboforuiui.
10.	Turbulent. Gen., Hidr.: Calitatea curgerii unui fluid de a prezenta turbulenţă (v.).
11.	Turbulenţa. Gen., Hidr.: Mişcare de agitaţie a unui fluid, în care particulele au deplasări dezordonate.
12.	/«*✓ aeriana. Meteor., Av.: Turbulenţa aerului atmosferic, care de la altitudini de cîteva sute de metri poate fi considerată isotropa, deoarece dispare perturbaţia datorită reliefului terestru. în cazul zborului unui avion, care interesează un volum de aer destul de mic, se poate admite de asemenea că turbulenţa e omogenă. Pentru un avion care zboară cu viteza F0, intensitatea turbulenţei T2 e dată de formula:
r -V”*
1 ^0 ’
în care e valoarea medie a vitezei de pulsaţie turbulentă, după direcţia V0. Fluctuaţiile produse de avion sînt de mică durată
Turbulenţă, corecţie de ~
135
Tu reia
si V®'* e m'c‘ Măsurări efectuate în zbor au arătat că Tx = Lo 0003, cînd F0=45 m/s, şi că această valoare a intensităţii turbulenţei scade cu cît viteza avionului creşte; ca ordin de mărime, pentru avioanele actuale, se poate admite 2^=0,0001, Ceea ce înseamnă că atmosfera e foarte puţin turbulentă din punctul de vedere aerodinamic, la altitudini de peste cîteva sute de metri.
1.	/^, corecţie de Chim. fiz.: Număr cu care se înmulţeşte, în tehnica filtrării, volumul de lichid sau de gaz călculât’teoretic pe baza legilor curgerii laminare prin corpuri poroase; adsorbanţi, mase filtrante, precipitate, etc. atunci cînd regimul curgerii încetează de a mai fi laminar (de obicei în domeniul de trecere de la regimul laminar la regimul turbulent).
Corecţia de turbulenţă / e un număr subunitar şi scade în acelaşi timp cu rezistenţa specifică la curgere (practic, pînă la fr 10-3).
Întrucît curgerea turbulentă a sistemelor disperse, coloi-dale, începe în general la viteze mai mici decît curgerea turbulentă a fluidelor simple, omogene (deoarece particulele, respectiv capilarele, constituie nuclee de turbulenţa), corecţiile de turbulenţă se aplică în toate procesele cari implică utilizarea unor produşi coloidali.
2.	Turbulenţe troposferice. Telc.: Fluctuaţii ale indicelui de refracţie troposferic (v. Indice de refracţie atmosferic modificat) datorite fluctuaţiilor umidităţii, temperaturii, densităţii, etc.
Efectul turbulenţelor troposferice asupra propagării undelor radioelectrice consistă în deformarea suprafeţelor de undă şi în împrăştierea energiei acestor unde.
3.	Turburare, punct de Chim., Ind. petr.: Sin. Temperatură de turburare (v. Turburare, temperatură de ^).
4.	Turburare, temperatura de Chim., Ind. petr.: Temperatură la care un produs lichid, derivat din petrol, se turbură (v. Turbiditate 1) în cursul răcirii, din cauza apariţiei cristalelor de parafină. Determinarea temperaturii de turburare se face, aupă ASTM, cu un aparat compus din: o eprubetă (de 32 mm), în care se introduce produsul pînă la un semn; un manşon metalic, care serveşte drept baie de aer pentru această eprubetă, şi un termometru ASTM, pentru congelaţie.
Procedeul de determinare consistă în încălzirea prealabilă a produsului la o temperatură cu cel puţin 14° mai înaltă d^cît punctul de turburare, şi în răcirea treptată cu ajutorul unor băi de răcire, a căror temperatură trebuie să se menţină cu 8***17° mai jos decît temperatura de turburare. încercările se fac din grad în grad, scoţînd eprubetă din manşon pentru cel mult 3 s şi cercetînd dacă se constată vreun semn de turburare.
5.	Turbure. Gen.: Calitatea unui mediu de a prezenta turbiditate (v. Turbiditate 1). Var. Tulbure.
6.	Turbure, culoare Gen.: Culoare care conţiine şi alb şi negru.
7.	Turburealâ. 1. Gen., Hidr.:. Sin Turbiditate (v. Turbiditate 2).
8.	grad de . Al im. apa. V. sub Turbiditate 2.
9.	Turburealâ, pl. turbureii. 2. Prep. min.: Amestecul de minereu fin măcinat cu apă, care se supune operaţiilor de preparare mecanică prin flotaţie. Conţinutul de substanţe minerale din turburealâ se exprimă în %, g/l şi foarte frecvent sub formă de raport dintre cantitatea de material solid şi cantitatea de lichid (S : L) sau prin indicarea greutăţii specifice a turburel ii. Turbureala supusă flotaţiei conţine, în general, între 200 şi 400 g/l, respectiv o diluţie de 1 : 2**-1 : 5.
io.	Turcoazâ. M/nera/.: CuAI6(P04)4(0H)8-5 HăO. Fosfat bazic hidratat de cupru şi aluminiu, care conţine 9,57% CuO, 36,84% Al203, 34,12% P205 şi 19,47% HaO. Se formează prin alterare, sub acţiunea soluţiilor superficiale cuprifere asupra rocilor cari conţin alumină (în feldspaţi, etc.) şi fosfor (în
apatit), sau din oasele şi dinţii unor vertebrate fosile (Odon-tolit).
Cristalizează în sistemul tr ici in ic, clasa pinacoidală, fiind răspîndită, în general, în mase criptocristaline, reniforme sau sub formă de cruste, vinişoare şi concentraţii de forme neregulate.
Are culoarea albastră ca cerul, verde ca mărul crud sau verde-cenuşie, cu luciu de ceară. Clivajul practic lipseşte, iar spărtura e concoidală. Destul de casantă, are duritatea 5• • *6, gr. sp. 2,60***2,83 şi indicii de refracţie: *^=1,61, nm=1,62 şi ng—^ «65.
La flacăra suflătoruIui'decrepită, căpătînd o culoare închisă, şi se disolvă în acizi.
Varietăţile frumos colorate (cele slab colorate se pretează la colorare artificială) sînt întrebuinţate ca podoabe.
ii.	Tureac, pl. tureci. Ind. ţâr.: Obiect component al îmbrăcămintei, avînd forma carîmbului de Ia ciorap, dar fără talpă, confecţionat din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul uman, de la glesnă pînă sub genunchi, şi e folosit de locuitorii din mediul rural. Var. Tureatcă.
12.	Turela, p!. turele.	1. Gen.: Suport mobil, care se poate
roti	în jurul unei axe,	în general orizontale,	astfel	încît să
permită obţinerea poziţiei corespunzătoare pentru efectuarea unei	anumite operaţii.	La maşini-unelte, de	obicei	la cele
automate sau semiautomate, turela e o port-unealtă (de ex. capul-revolver al unui strung cu mai multe unelte cari, prin rotaţie, pot fi aduse succesiv în poziţie de lucru).
Unele turele, cum sînt cele de la avioanele de luptă, pot avea şi mişcări oscilante sau ascendente-descendente, eventual combinate.
13.	Turela. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie din apropierea primului război mondial, maşină cuirasată destinată	să asigure, afară	de protecţia
armamentului şi a personalului de deservire, şi posibilitatea acţiunii armamentului şi a personalului, pe un cîmp	foarte larg, care	putea ajunge
chiar la 360°. Datorită acestei ultime caracteristici, turelele erau destinate să întregească acţiunea celorlalte organe de foc ale uvrajelor, în punctele în cari ar fi fost dificilă sau imposibilă acţiunea acelor organe.
Turelele erau constituite din două părţi principale: un corp inferior (v. fig. / a şi b), înglobat de obicei în masivul de zidărie al uvrajului şi destinat să asigure protecţia organelor de mişcare ale turelei şi legătura subterană cu celelalte organe ale uvrajului, şi care avea la partea de sus cea mai expusă o antecuirasâ de oţel turnat sau de oţel de blindaj, care lăsa în axă locul liber pentru corpul superior; un corp superior, constituit dintr-o °) turelă fixă fără eclipsă; cupolă de oţel turnat sau de oţel de b) turelă fixă cu eclipsă; blindaj, mobilă în jurul unei axe verti- 0 corP inferior; 2) antecui-cale. în cazul turelelor cu eclipsă, rasă; 3) corp superior; 4) cu-corpul superior avea şi o mişcare de polă de oţel; 5) ax de rotire; ridicare şi coborîre (v. fig. I b). Sub 5')ax de rotire şi de ridicare; cupolă se adăposteau armamentul şi 6) direcţia de tragere, personalul care-1 deservea.
După destinaţia lor, turelele pot fi: de observator, de mitraliere, de tun, etc.
Din punctul de vedere al mobilităţii, turelele erau: turele fixe, al căror corp inferior era constituit din însuşi masivul de zidărie în care erau înglobate definitiv; turele transportabile
Turelă
136
Turlă
II. Turelă transportabilă (schemă), o)întimpultransportului; b) montată în amplasament; 1) corpul inferior al turelei; 2) corpul superior al turelei (cupolă); 3) intrare; 4) şasiu pentru transport; 5) nişă de beton sau de zidărie de piatră.
(v. fig. //), al căror corp inferior era constituit tn întregime din tablă de oţel, astfel încît să poată fi instalat la nevoie pe un şasiu cu roţi (v. fig. II a), în vederea transportuluija locui de utilizare. Pentru a intra în acţiune, aceste turele trebuiau instalate într-un fel de nişă de zidărie sau de beton, care asigura protecţia necesară corpului inferior (v. fig. II b). în mod obişnuit, corpul superior al acestor turele avea numai mişcarea de rotaţie în jurul axei verticale.
Antecuirasa lipsea.
Din punctul[de vedere al po-^' sibilităţilor de mişcare a corpului superior, turelele pot fi: turele cu o singură mişcare (de rotaţie); turele cu două mişcări, una de rotaţie şi alta de ridi-care-coborîre. Ultimele se mai numesc şi turele cu eclipsa (v.
Eclipsă 4).
Pentru realizarea rotaţiei turelelor se foloseau deseori sisteme de acţionare manuală cu reductor şi cu o crema!ieră dispusă în jurul corpului superior.
Mişcarea de ridicare şi coborîre (de eclipsare) a turelelor cu eclipsă se realiza în diferite moduri, şi anume: mecanic, printr-un joc de pîrghii şi contragreutăţii, sau prin trolii şi contragreutăţi, hidraulic sau electric. în toate cazurile această mişcare trebuia să se execute cît mai repede, pentru ca turela să poată intra în funcţiune prin surprindere.
1.	Tureîâ. 3. Cinem.: Parte a camerei de luat vederi, care asigură o schimbare rapidă a obiectivelor. Turela e o piesă de forma unui disc care se roteşte în jurul unui ax, dispusă pe partea frontală a camerei de luat vederi. Ea are mai multe obiective (de obicei trei). Un dispozitiv special asigură aducerea obiectivului dorit în axa camerei de luat vederi şi blocarea lui în această poziţie.
La unele aparate moderne, dispoziţia obiectivelor pe turelă e divergentă.
2.	Turgescenţă, pl. turgescenţe. Biol.: Stare de rigiditate caracteristică celulelor vii, datorită umflării membranei plasmei celulare determinată de pătrunderea apei într-o celulă prin endosmoză, datorită faptului că presiunea osmotică din sucul celular e superioară presiunii soluţiei existente în jurul celulei.
Prin turgescenţă se explică procesul de exsudare al nectarului, dehiscenţa bruscă a unor fructe şi mişcările frunzelor. Presiunea de turgescenţă apare şi creşte datorită extensibilităţii limitate a membranei; cînd aceasta nu se mai poate întinde, turgescenţă, respectiv presiunea mecanică din celulă, e maximă, procesul de endosmoză încetînd, oricît de hiper-tomc e sucul vacuolar faţă de soluţia pericelulară.
Pe măsură ce turgescenţă creşte, pătrunderea apei în celulă scade, celula sugînd astfel din ce în ce maiApuţină apă din mediul ambiant, pînă la stagnarea completă. în ultimul timp, noţiunea de „forţă de sugere" a celulei e înlocuită cu noţiunea de „deficit al presiunii de difuziune".
Rolul fiziologic al turgescenţei, la plante, e multiplu. Astfel: pe plan excluziv celular, starea de turgescenţă reprezintă un optim funcţional; procesele fiziologice, şi, în principal, vitalitatea generală a celulei, scad cu turgescenţă; la ţesuturile eterogene coexistente, celule diferite sînt dilatate în pro-
porţii şi în sensuri inegale, cari, producînd tensiuni inter-tisulare mari, pot determina plantei mişcări, uneori, explozive,
3.	Turgit. Mineral.: Amestec de goethit (v.) şi hidrohematit.
4.	Turion, pl. turioane. Tehn., Ms.; Sin. Fus (v. Fus 2).
5.	Turla, pl. turle. Expl. petr.: Construcţie supraterană de rezistenţă, situată pe locaţia unei sonde, care serveşte ca element de sprijin pentru manevrarea sarcinilor mari cu cari se lucrează la sondă.
După destinaţia lor, se deosebesc: turle de (pentru) foraj şi turle de (pentru) producţie.
Turlele de foraj servesc atît la operaţia de foraj propriu-zisă, susţinînd garnitura de foraj în timpul avansării sapei în teren, cît şi la introducerea şi extragerea garniturii de prăjini, a burlanelor de tubaj, etc. şi la susţinerea stivei de paşi de prăjini cari sînt depozitaţi şi sprijiniţi pe deget (v. Deget 2).
După natura forajului care se execută, se deosebesc: turle pentru forajul sondelor şi turle pentru forajul sondezeior.
Turlele de fora] pentru sonde constituie cea mai importantă categorie de turle existente, utilizate în industria petrolului, sarcinile cari se manevrează cu ajutorul lor fiind mult mai mari decît la alte lucrări (de ex.: foraj cu sondeze, extracţie a ţiţeiului, intervenţii şi instrumentaţii, separaţii, etc.) cari se execută în şantierele petroliere.
Din punctul de vedere al materialului din care sînt construite, se deosebesc: turle de lemn şi turle metalice.
Turlele de lemn sînt în curs de dispariţie, fiind înlocuite aproape complet cu turle metalice, datorită faptului că, din cauza structurii sale neuniforme, a nodurilor, a direcţiei nu totdeauna regulate a fibrelor, etc., cum şi din consideraţii de conservare, lemnul necesită în calcule coeficienţi de siguranţă mari. Ele se construiau pe o fundaţie de buşteni, numită talpa turlei, pe care se aşeza podeaua, şi care constituia platforma de lucru în interiorul turlei.
Turlele metalice asigură în schimb o construcţie mai rigidă, sînt mai uşor de demontat şi de transportat (se pot transporta de ia un amplasament la altu[ gata montate), se pretează Ia construcţii portabile, au un coeficient mai mare de utilizare (turlele metalice se pot monta şi demonta de un număr mare de ori, cu pierderi minime de material, pe cînd turlele de lemn puteau servi Ia maximum trei sonde) şi, ca atare, impl ică un procentaj mai mic de amortisment aferent unei sonde.
Spre deosebire de turlele de lemn, turlele metalice sînt cu 25*,-30% mai uşoare decît acestea, au o suprafaţă mai mică expusă vîntului, ceea c^ le măreşte stabilitatea, şi prezintă riscuri de incendiu mai mici.
După forma constructivă, turlele metal ice de foraj se împart în: turle cu format clasic (au forma unui trunchi de piramidă) şi turle cu format modern (turle rabatabile şi în formă de A, V, etc.).
După înălţime, se împart în: turle mici de 28***32 m, pentru manevrarea paşilor constituiţi din două bucăţi; turle normale, de 37***43 m, pentru manevrarea paşilor constituiţi din trei bucăţi, şi turle înalte, de 53--*57 m, pentru manevrarea paşilor constituiţi din patru bucăţi, folosite la forajul sondelor de mare adîncime, pentru scurtarea timpului de manevră.
După sarcina pe care o pot suporta (forţa care acţionează Ia cîrligul macaralei, dirijată după axa verticală a turlei), se deosebesc: turle uşoare, pentru sarcini sub 150 t; turle semigrele, pentru sarcini de 150*-*250 t; turle grele, pentru sarcini mai mari decît 250 t.
Turla obişnuită e formată din patru picioare solidarizate prin zăbrele, căptuşite sau nu pentru apărarea interiorului de intemperii (v. Căptuşeală de turlă), formînd în ansamblu un trunchi de piramidă cu baza pătrată.
Turlă
137
Turlă
Fig. / reprezintă părţile componente ale tipului clasic de turlă piramidală metalică, văzută din cele patru feţe ale sale,
/, Feţele unei turle piramidale metalice.
а)	faţa uşii; b) faţa posterioară (faţa troliului); c) faţa laterală din dreapta (pentru urcarea utilajului în sondă); d) faţa laterală din stînga (pe care se montează prima scară de acces); 1) turla propriu-zisă;
2)	capra geamblacului; 3) grinzile coroanei; 4) podeţul geamblacului ; 5) podeţuI podarului;
б)	degetul de prăjini; 7) căptuşeală sau astereala turlei; 8) scară; 9) platforma de lucru a turlei; poziţiile (2), (3) şi (4)
formează coroana.
iar fig. // reprezintă cîteva tipuri de turle piramidale.
în faţa sondei, pe latura o se construieşte un pod înclinat care serveşte la introducerea utilajului în turlă, iar deasupra gurii sondei, între grinzile platformei de lucru, se aşază masa rotativă.
Solidarizarea picioarelor turlei se realizează cu ajutorul zăbrelelor, constituite din bare orizontale şi din diagonale, folosind unul dintre sistemele: diagonale duble, diagonale în K şi uneori diagonale în dublu K.
Pe faţa a a turlei, zăbrelele sînt d ispuse astfel încît să rămînă o uşă care. să permită introducerea în turlă şi în sondă a paşilor de burlane pentru tubaj.
Pentru sprijinirea paşilor de prăjini în poziţie verticală, la darea lor afară din sondă, în turlă se află montat un deget (v.), în dreptul unor noduri la o distanţă de 5 m de capătul superior al paşilor. La înălţimea degetului se construieşte podeţul de manevră ai podarului, care lucrează acolo la introducerea şi la extragerea garniturii de prăjini.
Accesul Ia pod şi la geamblacul (v.) turlei, apărate uneori de un acoperiş (acoperişul turlei), se face pe scări
fixate pe părţile laterale ale acesteia, la exterior (pe linia de cea mai mare pantă a feţelor turlei, la construcţiile vechi,—
cu panta mai mică, de jur împrejurul turlei, la construcţiile noi).
Turlele se ancorează de obicei în fundaţiile picioarelor şi, suplemen-tar, de fiecare picior, cu cîte două cabluri legate de fundaţii de beton situate la oarecare distanţă de sondă sau, în cazul turlelor uşoare ori la lucrările de foraj de mică importanţă, de buşteni îngropaţi în pămînt („morţi").
Montarea turlelor se poate face fie de sus în jos (v. fig. III), fie de jos în sus.
Cînd relieful terenului permite şi distanţa nu e prea mare, turla de foraje se poate muta de la o locaţie la alta, în picioare, transportul ei după demontarea instalaţiilor interioare făcîn-du-se pe două sănii speciale, cu ajutorul tractoarelor şi prin intermediu [ unor scripeţi.
în timpul ridicării, turla se centrează prin montarea şi strîngerea şurubului fiecărui panou, iar după ridicarea ei completă, asigurarea verticalităţii garniturii de foraj faţă de centrul puţului se obţine prin ridicarea în plan cu ajutorul aparatelor topometri ce.
Turla ffReşiţa“ (TMF-43-300) (v.fig. IV) e tipul reprezentativ de turlă clasică de foraj, folosită pe scară foarte mare în ţara noastră. E constituită din 20de panouri avînd fiecare cîte 2,02 m. Latura bazei turlei e de 8,25 m, iar la geam-blac, de 1,90 m. înălţimea pe verticală de la baza picioarelor pînă la
II. Diferite tipuri de turle piramidale.
a)	turlă de lemn ; b) turlă metalică tip Ragniski; c) turlă cu zăbrele în K.
baza geamblacului e de 43,33 m, iar podeţul podarului e la o distanţă de 24,235 m faţă de platforma de lucru. Picioarele
Turlă
138
Turlă
turlei sînt construite fiecare dintr-o pereche de corniere solidarizate între ele prin plăcuţe sudate.
Zăbrelajul turlei (executat din oţel profilat) e în diagonală, cu solidarizări verticale de la cel de al doilea panou de sub geamblac pînă la panoul podeţului podarului şi cu zăbrelaj în diagonale duble, de aici în jos.
Turla H-41 e o turlă metalică de foraj pentru mare adîncime, confecţionată din material tubular (v. fig. V a).
Are înălţimeade40,7 m, are baza de 8x8 m şi la geamblac 2x2 m şi e formată din zece panouri. Picioarele turlei sînt confecţionate din prăjini de foraj de 6,5/8", barele orizontale din prăjini de foraj sau din conductă de 6", iar barele diagonale, din oţel rotund.
Turlele de acest tip pentru foraje la adîncimi mici au înălţimea de 28 m, dar aceeaşi latură la bază şi la geamblac, şi sînt formate numai din şapte panouri.
///. Montarea turlelor în picioare, de sus în jos, cu ajutorul elevatorului Kerşen-baum.
1) turlă; 2) dispozitiv Kerşenbaum ; 3, 4) grinzi mobile; 5) scripete fix; 6)scri-pete mobil; 7) cablu; 8) troliu de ridicare; 9) şarniere de prindere.
iV. Turla de foraj „Reşiţa". V. Turla metalică H-41 (o) şi BM-53-ŢKB (b),
îmbinarea barelor orizontale şi a celor diagonale cu picioarele turlei se realizează cu ajutorul unor eclise (semimanşoane)
de cari se sudează guseuri pentru îmbinarea montanţilor cu barele diagonale.
Turla BM-41-2 are secţiunea picioarelor (confecţionate din două corniere) în formă de cruce, iar sistemul de zăbrelaj în K.
Turla BM-53-TKE> (v. fig. V b) permite manevrarea paşilor lungi de 4x9=36 m. Are sistemul de zăbrele în dublu K.
Turlele rabatabile sînt turle metalice de construcţie specială (de obicei în formă de A), cari se montează la suprafaţa terenului şi se ridică sau se coboară prin rabatere cu ajutorul instalaţiei de foraj.
Cu acest tip de turle, folosite iniţial numai pentru foraj la adîncimi mici, sînt echipate azi din ce în ce mai mult instalaţiile moderne, pentru forajul la mare adîncime.
Turla rabatabilă TMA-200 (v. fig. VI), e turla instalaţiei de foraj 4 LD-150 A şi are o capacitate de ridicare la cîrlig de 200 t. E echipată cu două picioare construite din material tubular (de 6*)f dispus (în secţiune) în triunghi isosce! şi solidarizat prin diagonale şi orizontale. Fiecare picior se compune, la rîndul său, din trei tronsoane: tronsonul superior 1, tronsonul mijlociu 2 şi tronsonul inferior 3, solidarizate cu şuruburi prin intermediul unor flanşe.
Pe tronsoanele mijlocii se găsesc podeţul podarului 8 şi rasteiele (degetele) pentru stivui rea paşilor, dispuse excentric faţă^ de axa sondei, în consolă, pe partea din faţă a turlei.-
în interiorul picioarelor se găsesc scările de acces (pe piciorul din dreapta pînă la geamblac, iar pe piciorul din stînga, pînă la dispozitivul de blocare a contrafişei).
Dimensiunile principale ale acestei turle sînt: înălţimea totală a turlei, 41 m; deschiderea la bază (între punctele de articulaţie ale picioarelor), 8 m; deschiderea la coroana geamblacului, 3 m.
Turla rabatabilă tip A-75 (v. fig. VII) e turla instalaţiei de foraj 2 DH-75 fabricată în ţara noastră. înălţimea acestei turle e de 41,385 m şi admite o sarcină de lucru la cîrlig de 75 t (sau sarcini temporare de scurtă durată de 100 t).
Pentru ridicarea şi coborîrea turlei, cum şi pentru susţinerea acesteia în poziţie de lucru, instalaţia e echipată cu o capră metalică 5, fixată (demontabil) la suporturile de pe substructură turlei şi a granicului; cele două picioare ale caprei sînt solidarizate printr-o grindă 6 echipată, la extremităţi şi la mijloc, cu role necesare devierii cablului praştiei de ridicare.
Picioarele caprei de susţinere şi articulaţiile inferioare ale turlei sînt echipate cu dispozitive de reglare axială şi transversală a poziţiei turlei (pentru centrare în raport cu axa sondei).
Turla rabatabilă tip VAS-42 (v. fig. VIII) e o turlă în formă de A, care se foloseşte la instalaţiile moderne de foraj.
Acest tip de turlă se asamblează pe sol, în poziţie orizontală, şi se ridică în poziţia de lucru.
Capacitatea de ridicare a turlei e de 200 t, înălţimea ei e de 42,83 m, iar deschiderea la bază e de 9,2 m.
Turla se compune din opt secţiuni complet sudate şi e echipată cu scări pînă Ia podeţul podarului, iar de aici, pînă la geamblac, cu o scară curentă tip tunel.
Cele două picioare ale turlei sînt executate din profiluri laminate sau din ţevi, fiecare picior al turlei formînd o fermă cu trei muchii, împărţită în patru secţiuni complet sudate. Secţiunile se unesc cu flanşe sau cu juguri; secţiunile inferioare sînt echipate cu articulaţii de sprijinire a picioarelor turlei, iar la secţiunile superioare se leagă articulat cadrul geamblacului.
Pentru stabilitatea turlei, în planul de rotaţie al articulaţiilor de sprijin sînt prevăzute două contravîntuiri tubul are.
Datorită aplicării schemei turlei pe două picioare, în care ferma picioarelor are o formă triunghiulară, se realizează o repartiţie uniformă a sarcinii între elementele turlei.
VI. Turla de foraj TMA-200
1) tronson superior; 2) tronson mijlociu; 3) tronson inferior; 4) geamblac; 5 şi 6) traverse de rigidizare; 7) reazem; 8) podul podarului; 9) dispozitive de blocare a contrafişelor; 10) grinzi de sprijin (contrafişe); 11) cărucior cu role; 12) substructură.
(
VII. Turla de foraj tip A-75
1)	tronson inferior; 2) tronson mijlociu; 3) tronson superior; 4) tronson superior comun de secţiune dreptunghiulară: 5) capra
metalică; 6) grindă.
int
Turlă
139
Turlă
Prin adăugarea secţiunilor tip, înălţimea turlei poate fi mărită, în caz de nevoie, pînă la 53 m.
Turlele de foraj pentru sondeze se clasifică, din punctul de vedere constructiv, în: stîlpi (cu unu sau cu două picioare); trepiede şi turle (cu patru picioare), toate aceste categori i putînd fi fixe sau transportabile.
S t î I p u I cu un singur picior (v. fig. IX) se utilizează de obicei la sondezele de mică adîncime. El e legat de şasiul instalaţiei sau al camionului şi e ancorat cu două cabluri cari, preluînd o parte importantă din sarcina de lucru, trebuie să fie perfect simetrice.
Pentru instalaţii de sondeze mai grele se utilizează s t f I p u I cu doua picioare (v. fig. X). V. şl sub Mast.
Caracteristica principală a stîlpi lor e anco-rajul. întrucît acesta preia o parte importantă din sarcina de lucru, an-corajul trebuie să fie riguros simetric.
Trepiedele sînt folosite la instalaţiile fixe şi au picioarele construite din lemn sau din ţeavă de l1^, 3" sau de 4*. înălţimea trepiedului variază între 6 şi 16 m, iar capacitatea lui de susţinere e de 5•••101.
Unele trepiede au un picior dublu (v. fig. XI), pe care e montat un troliu de mînă.
Turlele cu patru picioare (v. fig. XII), cele mai răs-pîndite, pot fi fixe sau transportabile.
Turlele fixe sînt asemănătoare cu turlele utilizate pentru forajul sondelor, înălţimea lor variind însă între 10 şi 20 rn, iar capacitatea lor de încărcare, între 5 si 30 t.
Turlele transportabile (v. fig. XIII), folosite la instalaţiile moderne de foraj cu sondeze, sînt culcate, în timpul mutării de la o locaţie la alta,
pe platforma auto pe care se găseşte şi instalaţia sau pe o platformă specială, în cazul instalaţiilor modernede mare adîncime.
Turlele de producţie sînt folosite în schelele petroliere, în cadrul proceselor de extracţie a ţiţeiului, sau pentru intervenţii şi reparaţii capitale, şi au, în general, dimensiuni mai mici decît turlele de foraj.
Turlele de producţie sînt construite şi ele din lemn sau din oţel (profilat sau tubular).
în funcţiune de înălţime, turlele de producţie se împart în: capre cu patru picioare (înălţimea 12---13 m); turle ^canadiene" (înălţimea 18 m) (v. fig. XIV); turle ,Alianţa" (înălţimea 24 m); turle de producţie, normale (înălţimea 28 m); turle de foraj, utilizate la producţia de tip. mic (înălţimea 37 m) şi d e tip mare (înălţimea 43 m).
Afară de turlele obişnuite, cari au patru picioare şi forma unui trunchi de piramidă, se mai folosesc, în unele cazuri (la sondele de mică adîncime), şi trepiede formate din bulu-maci solidarizaţi în diferite feluri, avînd înălţimea utilă de circa 12 m.
Din punctul de vedere al sarcinii de lucru, se deosebesc: turle uşoare, pentru sarcini pînă la 20 t; turle medii, pentru sarcini cuprinse între 20 şi 60 t, şi turle grele, pentru sarcini mai mari decît 60 t.
Pentru mărirea stabilităţii, turlele de producţie se ancorează prin opt ancore dispuse în două plane verticale, diagonale, ale turlei. Extremităţile celor două ancore dintr-un colţ se leagă la turlă în două plane orizontale, diferite, unul la nivelul corespunzător unui panou sub podeţul podarului şi celălalt la un nivel cu două panouri deasupra acestui podeţ, iar celelalte extremităţi sînt fixate la cîte un fundament de beton, situat Ia o astfel de distanţă de sondă, încît bisectoarea unghiului (în plan vertical) al celor două ancore să facă cu orizontala un unghi de aproximativ 45°.
Turlă de fluor
141
Turmalină
Legătura ancorei cu turla se face la unul dintre nodurile construcţiei. La turlele metalice, spre a evita deteriorarea cablului de către piesele de oţel profilat, legătura dintre cablul de ancorare şi turlă se face prin intermediul unui jug confecţionat din oţel rotund. La turlele de lemn se evită contactul direct al cablului de ancorare cu riglele, interpunîndu-se o piesă de oţel fixată de rigle.
Pentru ca ancora-jul să fie eficient, ancorele se întind în mod uniform cu ajutorul unor tensoare (untensor pentru cele două ancore ale unui p.cior de sondă).
Principalele caracteristici constructive ale turlelor pentru producţie sînt:
Turlele de lemn, construite şi pentru foraj şi pentru producţie, au înălţimea de 28 m, deschiderea la bază de 7,32 m şi la geam-blac de 1,7 m, şi pot suporta o sarcină maximă lacîrligdelOOt, în timp ce turlele construite numai pentru producţie, deşi au aceleaşi caracteristici dimensionale, pot suporta o sarcină maximă la cîrlig de numai 70 t.
Turlele de lemn canadiene au înălţime de18m, deschiderea la bază de 6 m şi sarcina maximă la cîrlig de 201.
Turlele de lemn nAlianţa“ au înălţimea de 24 m, deschiderea la bază de 6 m şi sarcina maximă la cîrlig de 40 t.
Turlele metalice J M o (de material tubular) au înălţimea de 28 m, înălţimea degetului de 16 m şi sarcina nnaximă la cîrlig de 60 t.
Un alt tip de construcţie folosit în acelaşi scop ca turlele de producţie sînt m a st u r i I e (v.).
în general, turlele metalice de producţie sînt construite din oţel cornier şi nu au o substructură metalică; unele turle de producţie au picioarele construite din material tubular, legate Prin rigle şi contravîntuiri de oţel profilat.
în cazul cînd exploatarea sondei nu implică utilizarea unei turle permanente la sondă, în cadrul operaţiilor de intervenţie sau reparaţii capitale se utilizează turle transportabile montate pe tractor (troliu de intervenţie).
i- Turla de fluor. Ind. chim.: Turn umplut cu inele Raschig, folosit la prepararea acidului sulfuric, pentru îndepărtarea
fluorului din bioxidul de sulf. Bioxidul de sulf intră pe la partea de jos, iar de sus e stropit cu apă, care reţine fluorul.
2.	Turlist, pl. turlişti. Expl. petr.: Lucrător care lucrează la montarea turlelor, la sondele în foraj sau în producţie.
V 3. Turmalmâ. Mineral. :	Borosilicat
; complex cu formula generală:	Y8XY (O
H,F)4 [Si6027B3], în care X=Na, Ca, iar Y=Li, Al, Mg» Fe"f Fe’", Ti”\. Cr**’, Mn. Datorită frecventelor substituţii isomorfe compoziţia chimică a turmalinei nu e constantă, componenţii ei principali variind în limitele: 30—44% Si02; 8*• *12% B203; 18—44% Al203; 0— 38 % FeO-f Fe203; 0-25% MgO; 0-6% NaaO; 0—4% CO.
Turmalinele mag-neziene sînt cunoscute sub numele de dravit, cele feruginoa-se, de schorlit, cele iitifere, de efbait, etc.
Se formează:	în
procesele endogene pegmatitice pneuma-tolitice acide legate de intruziunile granitice ; pe cale hidro-termală, întîlnită deseori în zăcămintele metalifere; pe cale metamorfică, fiind întîlnită în aureolele de contact ale graniţelor şi în greisene; ca produs rezidual în unele aluviuni.
Cristalizează în sistemul trigonal, clasa ditrigonaJ-pirami-dală, întîlnindu-se în forme bacilare (snopi de turmalină), fibroase, aciculare, mase granulare compacte, uneori criptocristaline.
Are culoarea (în funcţiune de compoziţia chimică): verde (conţine crom), roşie (rubbeiit), neagră (schorlit), albastră (indigoit), galbenă sau brună (conţine MgO) şi mai rar e incoloră (achroit). E transparentă, opacă şi are luciu sticlos ca smoala. Prezintă se-paraţiuni după(0001), clivaj foarte imper-	Cristale	de	turmalină.
fect după (1120) şi
(1011) şi, în general, spărtura neregulată, concoidal-aşchioasă. E casantă, are duritatea 7—7,5 şi gr. sp.. 2,90—3,25. Se electrizează prin încălzire, frecare şi presiune, încarcîndu-se
Turmalină, cleşte de —
142
Turn de extracţie
ia un capăt al cristalului pozitiv, Ia celălalt negativ. Nu se descompune în acizi.
Varietăţile transparente şi frumos colorate se întrebuinţează ca podoabe. Cristalele mari, cu proprietăţi piezoelec-trice, sînt folosite în tehnica radiofonică, pentru fabricarea plăcilor cari servesc la stabilizarea lungimilor de undă ale emiţătoarelor. Turmalina se mai foloseşte ia construcţia cleştelui de turmalină (v. Turmalină, cleşte de —).
Zăcăminte importante se găsesc în filoanele pegmatitice din URSS; în filoanele pegmatitice din Madagascar sau de ia San Diego (California), în aluviunile din insula Ceylon, etc.
în ţara noastră, turmal ine apar în pegmatitele de la Voislova (regiunea Banat) şi Tîrgul Lăpuş (regiunea Maramureş). Var. Turmalin.
î. Turmalină! cleşte de Fiz.: Dispozitiv optic format din două lame de turmalină, tăiate paralel cu axa optică, cu grosimea de 1-2mm şi cu diametrul de 2---3 cm, prinse în două gheare cari formează o pereche de cleşte, — lame cari se pot roti în pianul lor. Se foloseşte pentru cercetarea lamelor cristaline în lumină polarizată. Polarizarea se face prin dicroism.
2.	Turma, pl. turme. Zoo/., Zoot.: Grup numeros de animale de aceeaşi specie, în special de oi, cari trăiesc laolaltă.
3.	Turn, pi. turnuri. 1. Arh., Cs.: Construcţie supraterană, izolată sau alipită de altă construcţie ori aşezată deasupra ei, executată din lemn, din zidărie sau din beton armat, şi a cărei înălţime e mare în raport cu dimensiunile lineare ale bazei. Secţiunea plană orizontală poate fi circulară, el iptică,triunghiulară, dreptunghiulară sau poligonală. Turnurile pot avea forma de cilindru, de trunchi de piramidă, de trunchi de con sau de hiperboloid. Pereţii turnurilor pot fi executaţi din zidărie masivă (în care se amenajează goluri pentru iluminare), sau pot fi constituiţi dintr-o suprafaţă autoportantă de beton armat ori dintr-un schelet de rezistenţă (stîlpi legaţi între ei cu grinzi orizontale, cadre sau grinzi cu zăbrele, plane sau în spaţiu), care poate rămînea vizibil sau poate avea golurile umplute ori acoperite cu alte materiale (zidărie de cărămidă plină sau cu goluri, scînduri, tablă ondulată, etc.). Partea superioară a turnurilor poate fi liberă sau se poate termina, fie cu o platformă sau cu o terasă (mărginite de un parapet sau de un zid crenelat), fie cu un acoperiş foarte înalt (fleşă) sau în formă de cupolă, ori poate avea o construcţie (de ex. un rezervor) sau o instalaţie (de ex. un far). Interiorul turnurilor poate rămînea liber pe toată înălţimea (de ex. la coşurile de fum), poate avea o scară sau o instalaţie, ori poate fi împărţit în mai multe compartimente, aşezate la niveluri diferite şi cari pot fi destinate pentru locuit sau pentru adăpostirea unor instalaţii. Uneori, platformele interioare sînt prelungite şi la exteriorul turnului.
Turnurile sînt construcţii folosite mult în arhitectura civilă, religioasă şi militară, cum şi în construcţiile industriale.
în arhitectura civilă sînt folosite, fie ca locuinţe izolate (de ex. cula) sau făcînd parte dintr-o clădire monumentală, fie ca elemente arhitectonice de faţadă sau de acoperiş (de ex. lanterna) pentru a crea un aspect monumental, în special la clădirile cari se întind pe suprafeţe mari. în arhitectura religioasă, turnurile constituie, uneori, elemente arhitectonice principale ale unei epoce, ale unui stil sau ale unui cult (de ex. campanilele, clopotniţele, minaretele).
în arhitectura militară au fost folosite, în special în Antichitate şi în Evul mediu, la lucrările de fortificaţii, ca posturi de observaţie şi de apărare înaintate sau în centrul unei cetăţi (donjon), ori făcînd parte dintr-un ansamblu de alte lucrări. Uneori au constituit şi mijloace de atac, mobile. Forma secţiunii lor transversale a variat mult, de la circulară, la pătrată sau triunghiulară. Se întîlneau şi secţiuni aproape ogivale, apropiate ca formă de bastioanele cari au urmat. Turnurile erau amenajate cu creneluri, cu maşiculiuri sau cu barbacane,
prin cari apărătorii băteau la piciorul zidurilor, îngreunînd apropierea atacatorilor. Pe măsura dezvoltării armelor de foc (în special a artileriei), înălţimea turnurilor, ca şi a zidurilor, a scăzut treptat, turnurile cedînd locul redanelor sau bastioanelor.
în construcţiile industriale sînt folosite, fie ca infrastructură sau ca element de susţinere a unor construcţii sau instalaţii (de ex. la castele de apă, la faruri, conducte aeriene, antene de radio, instalaţii de foraj sau de extracţie, elevatoare, cuptoare înalte, etc.), fie pentru adăpostirea unor instalaţii (de pompe, de răcire, de absorpţie, etc.), ori ca element de rezistenţă al unei instalaţii (de ex. Ia coşurile de fum).—
Rigiditatea orizontală a turnurilor cu structuri în formă de cadre etajate e asigurată prin introducerea unor diafragme verticale, executate fie sub forma unor pereţi de beton armat, fie sub forma unor grinzi cu zăbrele, şi cari trebuie distribuite simetric în plan, deoarece altfel produc o torsionare generală a construcţiei.
Rigiditatea turnurilor realizate din structuri cu zăbrele sau sub forma unor mantale de beton armat sau de metal e asigurată de structura însăşi.
Din punctul de vedere static, turnurile se comportă ca nişte console încastrate în teren. Din această cauză, forţele orizontale cari acţionează asupra lor prezintă importanţă deosebită.
Presiunea vîntului se calculează cu formula: p=K.KvKi.gv , în care K e coeficientul aerodinamic, K1 e un coeficient de formă (care depinde de raportul dintre înălţimea construcţiei h, excluziv înălţimea eventualilor stîlpi liberi de la baza ei, şi lăţimea b a dreptunghiului care se poate circumscrie proiecţiei verticale a construcţiei, corespunzătoare direcţiei pentru care aceasta e minimă), K2 e un coeficient care ţine seamă de acţiunea dinamică a vîntului (rafale), iar g e presiunea de bază.
Datorită formei lor, turnurile sînt construcţii sensibile la acţiunile seismice. Pentru a nu fi necesare măsuri de protecţie antiseismică importante, cari să scumpească mult construcţia, se iau următoarele măsuri constructive: se evită fundarea pe terenuri defavorabile din punctul de vedere seismic; se asigură o simetrie cît mai mare a rigidităţilor elementelor portante, pentru a evita torsionarea întregii construcţii în cazul acţiunii forţelor seismice; se folosesc scheme constructive în cari transmiterea eforturilor gravitaţionale şi seismice la terenul de fundaţii să fie cît mai directă; se folosesc pe cît posibil materiale uşoare; se asigură o execuţie îngrijită.
Fundarea turnurilor se face după metodele curente. La multe dintre aceste construcţii, fundaţia prezintă o importanţă deosebită la asigurarea stabilităţii construcţiei. Greutatea fundaţiei şi a masivului de pămînt cari se iau în calcul trebuie determinate cu multă atenţie. Dacă pentru asigurarea stabilităţii se ţine seamă de greutatea pămîntului de deasupra fundaţiei sau de presiunea laterală a acestuia, trebuie să existe certitudinea că în timpul exploatării acest pămînt nu va fi îndepărtat. De asemenea, trebuie studiată posibilitatea ca unele sarcini verticale cu acţiune favorabilă asupra^ stabilităţii să dispară (de ex. căptuşeala coşurilor de fum). în unele cazuri se poate ţine seamă şi de acţiunea favorabilă a frecării dintre prisma de pămînt de deasupra fundaţiei şi terenul înconjurător.
Coeficientul de siguranţă la răsturnare trebuie să fie, în general, mai mare decît 1,5.
Execuţia turnurilor pune probleme specifice, datorită înălţimii lor mari, care poate depăşi adeseori pe cea a mijloacelor de ridicat curente. Astăzi, turnurile de beton armat se execută pe scară mare cu ajutorul cofrajelor glisante, iar turnurile metalice se execută cu ajutorul macaralelor auto-rid icătoare.
4 de extracţie. M/ne; Construcţie la suprafaţă, aşezată deasupra gurii unui puţ de mină (vertical sau înclinat) în vederea conducerii cablurilor de oţel de cari sînt prinse vasele de
Turn de extracţie
143
Turn de extracţie
F			=i
r	
L	>
r	“'i
	J
W—	— —j
H	1	—'t1
	1 i _ J	i i i i
r—;	i t
UL—!	'—u
nn
rn	fTl
1	!	i h 1
!—i	i i( 1
iir-j	L JL j,
/. Diferite secţiuni de transport ale turnului de extracţie.
transport în puţ şi organizării staţiunilor de deservire (de încărcare şi descărcare) a acestor vase, la suprafaţă.
Se compune dintr-o parte verticală (în cazul puţurilor verticale) sau înclinată (în cazul puţurilor înclinate), din capul turnului si din partea de rezistenţă.
Partea verticala sau înclinatâ cuprinde un compartiment în conti-nuareasecţiun ii de transport a puţului, astfel încît ghidajele vaselor prelungite în turn permit trecerea liberă a acestora din turn în puţ, şi invers (v. fig. /). E echipată cu una sau cu două platforme în dreptul cărora se opresc skipurile de extracţie, pentru a fi descărcate de conţinut, sau coliviile din cari se scot vagoneteie încărcate şi se introduc altele goale. Platformele comunică cu paserele de rulaj pentru vago-nete sau pentru benzi de transport cu instalaţiile din jurul puţului. Deasupra platformei şi imediat sub capul turnului se montează dispozitive cari împiedică vasul de transport să lovească moletele, în caz de manevră greşită a mecanicului maşinii de extracţie (se apropie ghidajele între ele, pentru ca să înţepenească vasul de transport, împiedicîndu-Ie să depăşească platforma de oprire, sau vasele de transport ating dispozitive electrice ori mecanice cari declanşează automat frînele maşinii de extracţie sau întrerup curentul la motorul maşinii).
Capul turnului e constituit din grinzile cari susţin palierele moletelor, platforma de circulaţie din jurul moletelor, parapetul de securitate din jurul platformei şi acoperişul. Deasupr; moletelor e instalată macaraua pentru ridicarea în turn ş montarea acestora.
Partea de rezistenţa, care suportă forţele transmise asupra turnului prin ramurile cablurilor de extracţie, e constituită din partea verticală la care se adaugă sau nu (cînd maşina de extracţie e montată chiar în turn) contrafortul înclinat, care preia eforturile datorite rezultantei tensiunilor din cele două ramuri de cablu.
Turnurile de extracţie se verifică la acţiunea simultană a următoarelor forţe:	pentru turnuri cu o sin-
gură maşină de extracţie: greutatea proprie a turnului, plus forţa vîntului, plus forţele normale maxime din cabluri sau greutatea proprie a turnului, plus forţa vîntului, plus de cinci ori greutatea coliviei aşezate petacheţi ; pentru turnuri cu două maşini de extracţie: greutatea proprie a turnului, plus forţa vîntului, plus forţele maxime normale din cablurile ambelor maşini sau greutatea proprie a turnului, plus acţiunea vîntului, plus de cinci ori greutatea coliviei pe tacheţii corespunzători primei maşini, plus forţele normale din cablurile celei de a doua maşini, sau greutatea proprie a turnului, plus acţiunea vîntului, plus forţa de rupere în cablu, în care această forţă e cea mai mare, plus de două ori forţa maximă normală în cablul aceleiaşi maşini, plus forţele maxime normale în cablurile celeilalte maşini.
Din punctul de vedere al numărului de maşini pe cari le deserveşte, cum şi al amplasamentului maşinii de extracţie faţă de turn, se deosebesc:
Turnul pentru una (în general) sau doua maşini de extracţie la soi e echipat cu plat-
formă pentru molete şi contrafişă de rezistenţă. Moletele se aşază una lîngă alta, în cazul maşinilor de extracţie cu organe
x
ii. Schema unui turn de extracţie pentru maşină la sol, cu tambure cilindrice.
de înfăşurare: tambure cilindrice sau cilindroconice, bobine (v. fig.
II), — sau una sub alta, în cazul maşinilor de extracţie cu roată de fricţiune (v. fig. IU). Contrafişa, care se construieşte cu baza lărgită (v. fig. IV), împiedică turnul să se încovoaie datorită tracţiunii cablului de extracţie şi face cu orizontala un unghi mai mare decît bisectoarea unghiului dintre cele două ramuri de cablu. Peste platforma moletelor e rulant pentru ridicarea sau coborîrea moletelor.
Turnul pentru o maşina	(sau	doua)	de
extracţie în turn are în partea superioară	o	încăpere
III. Schema unui turn de extracţie cu moletele una sub alta, pentru o maşină cu roată de fricţiune.
un pod
V A	h
/	! \ ! \
Z			1 \
IV. Diferite tipuri de contrafişe pentru turnuri de extracţie.
în care se instalează maşina de extracţie (în marea majoritate a cazurilor, cu roată de fricţiune), sub care se amenajează platforma pentru moletele de aducere a cablurilor de extracţie
Turn de extracţie
144
Turn de extracţie
în axa compartimentelor de circulaţie a vaselor de transport vertical (v. fig. V); mai jos se prevede platforma în dreptul căreia se opresc vasele.
O categorie specială de turnuri de extracţie sînt turnurile pentru puţuri înclinate, cari se construiesc în mai multe tipuri: simple eşafodaje de susţinere a moletelor, cînd vago-netele sau skipul nu ajung pînă la turn; construcţii analoge cu turnurile verticale de extracţie, de cari se deosebesc numai prin înclinarea ghidajelor şi prezenţa căi lor de rulare a vagone-telor sau a skipu-lui (v. fig. VI), avînd ataşat, uneori, un siloz în care se descarcă automat vasele de transport (v. fig.
Vii).
După materialul întrebuinţat pentru construcţie, se deosebesc: turnuri de lemn, turnuri de oţel şi turnuri de beton armat.
Turnul de lemn, obligator impregnat ignifug şi antiseptic, se foloseşte rar, din cauza pericolului de incendiu, pentru instalaţii de extracţie de scurtă durată (în general pentru săparea puţurilor), pentru puţuri puţin adînci şi debiteorare de extras, mici. Se construieşte de lemn de molid ecarisat, cu grinzile de reazem al moletelor de stejar, are înălţime mică şi aspect greoi şi complicat (v. fig. Vili). Elementele orizontale supuse la întindere se dublează (uneori) cu tiranţi rotunzi de oţel. Macaraua de ridicare şi coborîre a moletelor rulează pe şine de oţel. Se construieşte excluziv pentru maşini instalate la sol.
Turnul de oţel se construieşte din profiluri laminate, nituite sau sudate între ele cu grinzi cu zăbrele, montate în panouri de maximum 3 m, în cari se execută deschideri pentru legătura cu platformele de descărcare a skipului sau de trecere a vagonetelor, montarea tacheţilor, a podurilor osci-
lante, etc. în majoritatea cazurilor, turnurile de oţel sînt de tipul celor cu maşina pe sol şi se pot construi pentru orice
ST
V. Turn de extracţie pentru maşina amplasată în turn.
Vil. Turn fără contrafort, pentru puţuri înclinate, cu siloz de descărcare, de oţel.
înălţime şi orice efort. Pentru turnurile solicitate de eforturi mari, partea de rezistenţă e constituită dintr-o construcţie care înglobează şi contrafi-şele (v. fig. IX), fără legătură cu scheletul metalic de care se prind ghidajele şi platformele.
Aşezarea turnului pe fundaţia de beton se face prin intermediul unei rame (rama turnului) care se fixează de fundaţie, prin şuruburi de ancorare. La turnurile metalice ale puţurilor de aeraj, compartimentul de transport e căptuşit cu tablă metalică (v. fig. X) şi comunică cu exteriorul printr-un sas de etan-şare.
Turnul de beton armat se construieşte atît pentru maşini la sol cît şi pentru maşini montate în turn, avînd secţiune transversală pătrată sau circulară, aceasta din urmă fiind preferată, deoarece prin aplicarea cofrajufui glisant se pretează la scurtarea timpului de construcţie. Turnurile
a ei
VIU. Diferite tipuri de turnuri de extracţie construite din lemn.
Turn de săpare
145
Turn de săpare
moderne de beton armat sînt înalte (v. fig. XI), pentru ca să permită un flux în cascadă de concasare şi însilozare a substanţei
instalaţiile cari deservesc coliviile şi skipurile la suprafaţă (împingătoare pentru vagonete în colivii, circuite automate
JX. Diferite tipuri de turnuri de extracţie construite din oţel.
minerale extrase, concentrîndu-se într-un spaţiu foarte re-strîns instalaţiile de la suprafaţă, ceea ce permite un înalt
X. Turn metalic, la puţuri de aeraj, căptuşit cu tablă.
grad de mecanizare şi reducerea investiţiilor.
Din cauza dificultăţilor de construcţie, turnurile de beton armat se construiesc mai rar cu contrafort. De cele mai multe ori sînt turnuri fără contrafort, eforturile luate de construcţiile învecinate
XI. Turn de extracţie de beton armat.
XII. Turn de beton armat, combinat cu contrafort metalic.
de cale ferată, frîne automate, lanţuri sau benzi transportoare, etc.), şi uneori se amenajează şi silozuri.
Lucrul la platformele turnului de extracţie esupus aceloraşi norme de tehnică a securităţii muncii ca şi la rampele subterane ale puţurilor.
i.	~ de sâpare. Mine: Construcţie la suprafaţă, aşezată deasupra gurii unui puţ în curs de săpare (v. fig. /), în care se montează moletele peste cari trec cablurile de oţel ale maşinii
orizontale fiind pre-(silozuri, etc.), sau sînt construite pentru maşini aşezate în turn cari nu dau, în mod practic, eforturi orizontale. Uneori turnurile de beton armat se combină cu un contrafort metalic (v. fig. XII).
La turnul de extracţie se ataşază, de obicei, o construcţie auxiliară (casa turnului de extracţie), în care se montează
/. Turn de săpare, de lemn, pentru două trolii de extracţie. a) vedere laterală; b) planul fundaţiilor.
(sau maşinilor) de extracţie a chiblelor şi scripeţii pentru cablurile troliilor cu cari se manevrează instalaţiile din puţ (pompă, pod mobil de siguranţă sau pentru zidirea pereţilor, tuburi de aerisire, etc.). în interiorul turnului de săpare se manevrează şi chiblele pentru deşertarea conţinutului de rocă excavată, în jgheaburi sau în mici buncăre, din cari se încarcă apoi vagonetele sau alte vehicule de transport la haldă (v. fig.//).
Turnul de săpare, instalaţie cu caracter provizoriu, se construieşte, în general, sub forma unui schelet de trunchi de
Turn pentru sărituri
146
Turn
piramidă cu bază pătrată, cu cap în care se montează moletele	tejează cu o balustradă care e deschisă numai spre apă şi spre
şi scripeţii, şi cu mai multe platforme cu uşi rabatabile, deasu-	scara de acces.
qrrrriA	
/ """i			\\
\044-	| | \ vU-4
	
<4-U-	I-1---K41
	
Ba
â i m
3) scări
pra cărora se opresc chiblele. Manevrele coliviilor se fac numai c u uşile închise.
Turnul de săpare e construit din lemn (din ce în ce mai rar, pentru că materialul nu se poate recupera) sau din ţevi de oţel (v. fig. II!), cari pot fi reutilizate de mai multe ori, pot fi montate şi demontate mai uşor. După săparea puţului, turnul de săpare se demontează şi se înlocuieşte cu turnul de extracţie (v.). în cazul adîncirii unui puţ în funcţiune, turnui definitiv de extracţie se poate amenaja şi ca turn de săpare.
1.	~ pentru sărituri.
Arh., Cs..* Construcţie alcătuită din doua sau din mai multe platforme deschise, susţinute de un schelet de lemn, de metal sau de beton armat, aşezată pe marginea unui basin pentru înot şi folosită pentru a permite înotătorilor să execute sărituri în
apă (v. fig.)- Platformele trebuie să aibă dimensiunile plane de cel puţin 5x2 m şi să depăşească marginea basinului spre apă cu cel puţin 1,50 m. Suprafaţa platformei se acoperă cu un covor de fibră de cocos. Uneori, platformele sînt echipate şi cu o trambulină.
Platformele se aşază alternat, astfel încît să nu fie două platforme vecine una sub alta. Marginile platformelor se pro-
Turn pentru sărituri în apă. a) vedere laterală; b) vedere din faţă; 1) platformă; 2) trambulină; de acces.
2.	Turn. 2. Ind. chim.: Aparat de formă cilindrică, cu înălţimea mare faţă de diametru (h>5 d), servind ia efectuarea unor procese de difuziune (uscare, răcire, fracţionare, aosorp-ţie, etc.) între diverse faze în contact (gaz-lichid, gaz-solid, lichid-lichid, lichid-so-lid), sau a unor reacţii chimice lente. Turnul se caracter izează prin uşurinţa de realizare a con-tracurentului între faze sau reac-tanţi, sau între materialul tratat şi purtătorii de căldură; uşurinţa de conducere a vitezei şi direcţiei fluxurilor; gabaritul orizontal redus; lipsa de organe în mişcare.
/. Baterie de turnuri de leşie bisuifitică.
0 platformă de încărcare ; 2) intrarea apei;
3)	vagonet pentru calcar; 4) hotă pentru gazul rezidual; 5) turn de lemn; 6) umplutură de calcar; 7) grătar ; 8) cuvă colectoare de leşie; 9) ştuţ de scurgere a leşiei; 10) ştuţ de intrare a gazului sulfuros.
După modul de punere în contact a fazelor, se deosebesc: turnuri goale.(cu stropire), turnuri cu talere de barbotare, cu
Turn de absorpţie
147
Turn de uscare
umplutură, cu pasete, etc. După procesul urmărit, se deosebesc: turnuri de spălare a gazelor (sin. Scrubbere), de extracţie, de răcire, de uscare, de absorpţie, desorpţie şi rectificare (sin. Coloane), de reacţie, etc.
Se construiesc, obişnuit, din tablă (virolă unică cu accesorii sudate), din fontă (elemente flansate), din beton armat (protejat), din lemn, gresie, etc.
Fig. / reprezintă turnul de preparare a leşiei bisulfitice pentru fierberea celulozei, construit din lemn cu centuri metalice, umplut cu piatră de var care participă la reacţie. înălţimea e de 30---40 m, iar diametrul, 2-**2,5 m la bază, şi i,5"*2 m la vîrf. Gazul rezidual (azot, COă, urme de S02 şi S03) e evacuat liber pe la vîrf, iar leşia produsă e pompată din basinul plumbuit constituit de baza turnului. Sin. Turnul lui Mitschşrlich.
Fig. // reprezintă un turn de extracţie pentru spălarea acizilor graşi sintetici. Construcţia e de oţel inoxidabil, are
II. Turn de extracţie.
1) intrarea uleiului; 2) deversor de ulei; 3) ieşirea uleiului; 4) intrarea apei prin duşul de împrăştiere; 5) ieşirea apei; 6) umplutură; 7) capac lateral.
III. Turn de captare pentru MCI. 1) turn de absorpţie isotermă; 2) corp de răcire; 3) racord de gaze; 4) turn de absorpţie adiabatică (scrubber cu umplutură); 5) intrarea apei de absorpţie; 6) intrarea gazului HCI; 7) ieşirea soluţiei de acid ; 8) ieşirea gazului rezidual; 9) intrarea apei de răcire; 10) ieşirea apei de răcire.
diametrul de 1,8 m, înălţimea de 10 m, şi producţia de 3 t/h.
Umpluturaeconstituitădin inele Raschig 50x50. Apa intră la vîrf ca fază dispersă şi e evacuată printr-un gît-de-Iebădă pe la fund. Uleiul spălat e scos la vîrf, pe la periferia unui deversor circular dinţat.
Fig. III reprezintă un turn de captare a gazului clorhidric• care se produce în cantităţi mari în procesele de clorare organică. Construcţia din grafit impermeabilizat cu răşini sintetice asigură un bun transfer al căldurii. Partea superioară e un turn de absorpţie (adiabatic) în care apa proaspătă reţine gazul HCI rezidual. Partea inferioară constituie un turn de răcire cu apa în peliculă, cu un regim practic isoterm.
Turnurile servesc, în general, la procese continue şi se pretează bine la montajul în aer liber, la reglare automată şi la conducerea de la distanţă a procesului.
1.	~ de absorpţie. Ind. chim.: Turn folosit pentru separa-reade gaze din amestecuri, prin disolvare selectivă într-un Ii-chid. Sin. Coloanăde absorpţie (v.). V. şî sub Coloană cu talere, Coloană cu umplutură.
2.	~	de	captare. Ind. chim. V. sub Turn 2.
3.	~	de	leşie bisulfiticâ. Ind. hîrt. V. sub Turn 2.
4.	~	de	preînâlbire. Ind. hîrt.: Căldare verticală,	cu
înălţimea	de	20 m şi cu diametrul de 4 m, căptuşită în interior
cu cărămidă şi echipată în interior cu un amestecător pentru omogeneizarea amestecului de celuloză şi clor. Lignina rămasă în fibra celulozică se clorurează şi apoi, prin tratare cu hidro-xid alcalin diluat, se disolvă şi se elimină.
5.	~ de uscare. Ind. chim.: Coloană cilindrică verticală, umplută cu substanţe capabile să reţină apa dintr-un gaz sau dintr-un lichid.
Se deosebesc trei feluri de turnuri de uscare: cu substanţă higroscopică solidă, cu substanţă higroscopică lichidă şi cu substanţă adsorbantă.
Turnurile de uscare cu substanţa h i-groscopicâ solida conţin substanţe higroscopice cari adsorb vaporii de apă din gaze, pînă cînd tensiunea acestora devine egală cu tensiunea de vapori de apă în echilibru a acestor substanţe. Ca substanţe higroscopice solide, chimic neutre faţă de gazul care se usucă, se folosesc: hidroxid de sodiu, oxid de calciu, clorură de calciu anhidră, sulfat de cupru.
Turnurile de uscare cu substanţe higroscopice solide sînt cilindri verticali, ale căror mantale sînt construite dintr-un material care nu e corodat de gazul cu care intră în contact. Ele sînt umplute pe trei sferturi din înălţime cu granule din substanţa higroscopică. Viteza gazelor în turn, necesară unei bune uscări, e de 0,3**-1,0 m/s, iar timpul de contact în stratul higroscopic trebu ie să fie de cel puţin 1 s. Substanţa higroscopică e aşezată pe un taler, montat la partea de jos a turnului, taler care are găuri pentru repartiţia egală a gazelor pe secţiunea turnului. Gazele intră, de obicei, prin partea de jos a turnului şi ies pe sus. Mantaua are două guri: una ios, pentru golirea turnului — şi una sus, pentru umplerea lui cu substanţă higroscopică.
Se folosesc, de obicei, două turnuri montate în paralel, dintre cari unul e în funcţiune cînd în celălalt se schimbă umplutura uzată. Durata de funcţionare a unui turn de uscare se fixează, de la caz la caz, la 6, 8 sau 12 ore.
Turnurile de uscare cu substanţă higroscopică solidă se folosesc uneori şi la uscarea lichidelor. De exemplu, uscarea materiei prime înainte de introducerea ei într-o instalaţie de rafinare Edeleanu se realizează în turnuri de uscare umplute cu clorură de calciu în granule.
Turnurile de uscare cu substanţă h /-groscopicâ lichidă se aseamănă constructiv cu turnurile de absorpţie cu umplutură. De obicei, nu e nevoie să se împartă stratul de umplutură în mai multe straturi suprapuse, deoarece înălţimea totală a stratu Iu i de umplutură nu depăşeşte 2 m. Gazele cari trebuie uscate sînt introduse la baza turnului şi, în drumul lor de jos în sus, întîlnesc lichidul higroscopic care a fost introdus peste stratul de umplutură. La vîrful turnului ies gazele uscate, iar la fund se scurge lichidul care a absorbit apa din gaze.
10*
turnul lui Mitscherlich	143	Turn	de	răcire
Lichidele higroscopice folosite cel mai mult pentru uscarea gazelor în turnuri sînt acidul sulfuric şi dietilenglicolul.
Deoarece tensiunea de vapori de apă în echilibru, deasupra acidului sulfuric de 96%, e foarte joasă (0,003 mm Hg), acidul sulfuric permite uscarea aproape completă'a gazelor. Acidul sulfuric care iese pe la baza turnului e, de obicei, reintrodus cu ajutorul unei pompe, pe la vîrful acestuia. Cînd concentrarea acidului în circulaţie a devenit prea mică din cauza apei absorbite, el e înlăturat şi înlocuit.
DietilenglicoluI se foloseşte aproape excluziv la uscarea gazelor naturale sau de sondă cari trebuie transportate prin conducte. La temperaturi joase, aceste gaze formează cu apa hidraţi solizi, cari pot astupa conductele sau organele lor de închidere. Dieti lengl icolul încărcat cu apa absorbită se deshidratează într-o coloană de distilare şi apoi e reintrodus continuu.
Uscarea gazelor în turnuri de uscare cu dietilenglicoI se face pînă la o tensiune de vapori de apă de 3 mm Hg, ceea ce corespunde unu i punct de rouă de numai —5°. Pentru cond iţi i le de lucru din conductele de gaze naturale sau de gaze de sondă dezbenzinate, această uscare e suficientă. în acest procedeu, pierderile de dietilenglicol sînt minime, costul specific al uscării fiind foarte mic.
Turnurile de uscare prin adşorpţie se aseamănă constructiv cu turnurile de uscare cu substanţă higroscopică solidă, cu deosebirea că umplutura e formată dintr-o substanţă cu mare putere de adşorpţie a vaporilor de apă, Ca substanţă adsorbantă se folosesc bauxită activată (care absoarbe apa pînă la 20% din greutatea ei), gel de silice sau alumină granulată, activată. Se folosesc, de obicei, două turnuri, dintre cari unul e în funcţiune, iar celălalt e în perioada de regenerare a adsorbantului. Regenerarea se face trecînd prin strat un curent de aer încălzit la 250---3000, cu ajutorul unor serpentine încălzite cu abur, etc.
Prin adşorpţie se poate realiza uscarea aproape completă a gazelor. De exemplu, tensiunea vaporilor de apă în gazele uscate cu gel de silice e de 0,003 mm Hg.
1.	~ul lui Mitscherlich, ind. hîrt. V. Turn pentru prepararea leşiei bisulfitice, sub Turn 2.
2.	Turn. 3. Tehn. mii.: in tehnica de atac medievală, eşafodaj de obicei de lemn, mobil şi înalt, folosit pentru escaladarea zidurilor.
3.	Turn, cuptor-^. Tehn. V. Cuptor-turn, sub Cuptor.
4.	Turn de priza. Hidrot.: Construcţie-turn folosită pentru capLcued apei unur-un lac de acumulare (sau dintr-un lac natural), cînd corstrucţia prizei la mai sau în corpul barajului e dificilă din considerente constructive sau geologice.
Construcţia e constituită dintr-un turn aşezat în lac, echipat cu un număr mare de deschideri aşezate la mai multe niveluri pe întregul perimetru (v. fig. XV, sub Priză de apă). Turnul e racordat la partea inferioară cu o conductă de aducţie a apei.
Deschiderile de priză de la diferite niveluri permit captarea apei independent de nivelul apei din lac, asigurînd captarea din straturile superioare mai limpezi, în cazul apelor turburi din lac, şi captarea din stratele inferioare iarna, cînd stratele superioare îngheaţă.
Turnul de priză e legat de baraj sau de malul lacului printr-o paserelă de serviciu.
Din punct de vedere constructiv, turnul de priză se execută cu secţiune cilindrică (eventual poligonală), cu contraforturi cari servesc şi drept pile pentru vanele şi grătarele deschiderilor de priză. Grătarele pot fi aşezate în faţa deschiderilor la distanţă de acestea, formînd secţiuni pe toată înălţimea turnului de priză, permiţînd accesul apei cu pierderi minime de sarcină.
Pentru reglarea admisiunii debitului se folosesc vane plane, vane-clapete sau vane cilindrice (acestea din urmă sînt folosite în special cînd orificiile sînt amplasate numai la un singur nivel).
I. Schema unui turn de răcire. 1) coş de tiraj; 2) dispozitiv de distribuţie; 3) dispozitiv de împrăştiere; 4) basin colector.
Turnul de priză e solicitat la presiunea exterioară a ape (în timpul nefuncţionării, presiunea e maximă), la presiunea exterioară a gheţii, la presiunea valurilor şi a vîntului, şi la sarcinile provenite de la paserelă. Se verifică la solicitări seismice.
5.	Turn de răcire. Tehn.: Răcitor în formă de turn, pentru răcirea artificială, în curent de aer, a apei care circulă în circuit închis într-o instalaţie industrială, pentru ca să se asigure temperatura de serviciu a apei înainte de fiecare revenire în instalaţie. Turnul de răcire, care poate fi cu tiraj natural sau forţat (artificial), cuprinde (v, fig. /): coşul de tiraj, dispozitivele de distribuţie şi de împrăştiere a apei calde, basinul colector de apă răcită, şi accesorii.
Coşul de tiraj poate fi de beton (de obicei în formă de hiperboloid cu o pînză), de lemn (fie cu secţiune pătrată, la turnurile mici, fie cu secţiune poligonală, la turnurile mari), sau de metal; coşurile de lemn sau metalice au un schelet care e căptuşit cu scînduri, cu panouri, etc. Suprafaţa de bază a coşului e de (2-**3)10~5 m^/kcal sau de (0.6---1,4)10‘5 m2/kcal/h,	după
cum turnul de răcire’e cu tiraj natural sau	forţat,	iar	înălţimea
coşului e de 10---42 m (înălţimea totală a turnului fiind de 17*"49 m). La unele turnuri de răcire, în special la cele de construcţie recentă, debitul de aer care trece prin coş poale depăşi 15 000 m3/h. — Dispozitivul de distribuţie a apei calde cuprinde un canal de aducţie, care în turn se ramifică în mai multe jgheaburi, dispuse radial sau în rînduri paralele, jgheaburile (de lemn sau, uneori, de beton) sînt racordate, la partea inferioară, cu ţevi de scurgere echidistante, iar sub fiecare ţeava e aşezată coaxial o rozetăde împrăştiere (de sticlă sau de faianţă, uneori de oţel cro-mat sau lăcuit).
—	Dispozitivul de împrăştiere e con-stituit dintr-un grătar, în general de şipci de lemn, rezemat pe stîlpi de lemn sau de beton. Suprafaţa de împrăştiere e de 10---2400 m2.— Basmul colector, situat sub coşul de tiraj, are o suprafaţă egală sau mai mică decît suprafaţa de bază a coşului; în ultimul caz, în special ia turnuri cu secţiunea mai mare decît 100 m2, restul suprafeţei de sub coş se amenajează cu pante de scurgere spre basin. Basinul se construieşte aproape excluziv din beton, marginea supe-
T/77Ţ//7?.
II. Turn de răcire.
1) coş; 2) jgheaburi de distribuţie; 3) grătar de împrăştiere; 4) basin cu apă răcită; 5) rezervor de aspiraţie a apei răcite; 6) jaluzele pentru reglarea debitului de aer; 7) scară; 8) intrarea apei calde; 9) intrarea aerului.
Turn de răcire atmosferic
149
Turnare
rioară a basinului'constituind-, uneori, centura de bază a coşului . — Accesoriile turnului de răcire sînt: scara de serviciu /pentru control şi întreţinere), galeria de control (în zona superioară), paratrăsnetul, sorbul (în basinul colector), etc.
Apa caldă, la ieşirea din instalaţia industrială, trece forţat (sub. acţiunea unei pompe) prin canalul de aducţie şi ajunge în jgheaburile de distribuţie (v. fig. II), iar apoi se scurge prin ţevi şi e împrăştiată de rozete pe grătar, de unde cade sub formă de ploaie (în picături). Aerul intră prin jaluzele (cari permit reglarea debitului de aer) dispuse la zona inferioară a turnului şi întîlneşte picăturile de apă, astfel încît se încălzeşte prin căldura preluată de la picăturile de apă; se formează deci un curent ascendent de aer (deoarece greutatea specifică a aerului scade, datorită creşterii temperaturii lui), în contra-curent cu picăturile de apă şi procesul de răcire a apei continuă
^ (m3/m 2h)
III■ Nomograma Berman-Perţev pentru calculul turnurilor de răcire.
<j) densitatea ploii; tr) temperatura apei răcite; At) zona de răcire (tt-tr); t) temperatura punctului de rouă; tus) temperatura uscată a aerului.
în toată „ploaia de picături". Apa răcită cade în basinul colector Şi revine în instalaţia industrială, prin pompare.
Limita teoretică de răcire a apei în turn e temperatura umedă a aerului atmosferic (măsurată cu termometrul umed) sau temperatura punctului de rouă (t). Afară de căldura cedată
aerului, căldura (în general cea mai mare parte din căldura apei) provoacă evaporarea unei cantităţi de apă, astfel încît temperatura acesteia scade şi umiditatea aerului circulant în turn creşte. Temperatura reală de răcire (tr) a apei e totdeauna mai înaltă decît t, dar poate fi mai joasă decît temperatura uscată a aerului atmosferic (măsurată cu termometrul uscat), cînd această temperatură e înaltă şi umiditatea relativă a aerului e mică.
Pentru calculul turnurilor de răcire de tip obişnuit se poate folosi nomograma Berma n-P e r ţ e v (v. fig. ///), care ţine seama de densitatea ploii (q), de mărimea zonei de răcire (At), de temperatura punctului de rouă (t), de temperatura uscată a aerului (tus) şi de temperatura apei răcite (*r). Densitatea ploii, care e raportul dintre debitul de apă răcită (m3/h) şi suprafaţa sistemului de împrăştiere (m2), are valoarea q=2.—3,5 m3/m2h sau q=8*• -15 m3/m2h, după cum turnul de răcire e cu tiraj natural sau forţat. încărcarea termică specifică e 103^dt((kcal/m2h) şi caracterizează funcţionarea turnului de răcire (în general, se obţin 30*103***100*103 kcal/m2h). Gradul de perfecţionare al funcţionării turnului de răcire e
A t h~*r
r) = ---- =-------,
h~T t1~T
unde tx e temperatura cu care vine apa la turn.
Turnurile cu tiraj forţat sînt echipate cu ventilatoare (acţionate, în general, de maşini electrice), pentru activarea tirajului, ceea ce asigură un efect de răcire stabil şi pierderi mai mici. Aceste turnuri pot fi instalate în interiorul clădirilor industriale sau pe acoperişul acestora, însă produc mult zgomot şi reclamă un consum suplementar de energie.
Avantajele turnurilor de răcire sînt următoarele: ancom-brament mic; insensibilitate la vînt (pentru debite de apă sub 700 m3/h şi în regiuni cu atmosferă calmă sau cu ierni puţin friguroase se pot folosi turnuri deschise, fără căptuşeală etanşă a coşului); pierderi mici de apă (de 0,5 * * * 3,5 %), prin scurgeri, evaporare sau antrenare în curentul de aer ; evacuarea vaporilor de apă la înălţime mare; variaţii mici ale temperaturii apei, în funcţiune de temperatura atmosferică; posibilitatea folosirii unor baterii de turnuri de răcire. Dezavantajele turnurilor de răcire sînt următoarele: preţ mare de revenire; exploatare şi întreţinere dificile; pericol.de îngheţ sau de distrugere în timpul iernii; pericol de incendiu în timpul construcţiei sau cînd nu funcţionează instalaţia.
1.	Turn de răcire atmosferic. Tehn. (V. Gradier. Termenul e impropriu în această accepţiune.
2.	Turn, macara-~. Mş. V. Macara-turn, sub Macara 1.
3.	Turnant. Gen., Tehn.: Sin. Rotitor (v.), Învîrtitor.
4.	Turnanta, placa C. f.: Sin. Placă învîrtitoare (v.), Placă rotitoare, Placă de manevră.
5.	Turnare. 1. Gen.: Operaţia de vărsare a unui material lichid, pulverulent, granular sau în bucăţi mici.
6.	Turnare. 2. Metg., Mett.: Operaţie de introducere în cavitatea formelor de turnătorie a unui metal sau aliaj topit şi obţinerea, după solidificare, a pieselor, a blocurilor, lingou-rilor, etc.
Turnarea se efectuează folosind oale de turnare, căldări sau linguri, prin intermediul reţelei de turnare (v.) din forme. Conţinutul oalelor se varsă în forme printr-un orificiu, practicat la fund şi obturat cu un dop refractar (manevrat printr-un sistem de pîrghii din exteriorul oalelor); conţinutul căldărilor se varsă (prin bascularea acestora) printr-un cioc de pe marginea recipientului, iar piesele mici se toarnă cu căldări (cu furcă) sau cu linguri. — Turnarea prezintă caracteristici particulare, după modul de alimentare cu metal (în accepţiunea Metal 3)' lichid a cavităţii formei, după natura formelor de turnare folosite şi după modul de introducere în forme a metalului lichid. — Temperatura la care se toarnă în
Turnare
150
Turnare
formă metalul lichid şi la care metalul lichid îndeplineşte condiţiile optime de fluiditate, corespunzătoare curgerii prin reţeaua de turnare şi prin cavitatea formei, se numeşte temperatura de turnare. Ea trebuie stabilită riguros, în dependenţă de natura metalului turnat, de forma şi mărimea piesei, de materialul de formare, etc., fiind determinată de condiţiile de solidificare în formă.
După natura formelor de turnare folosite, se deosebesc: turnare în forme permanente (cochilii), care poate fi efectuată prin gravitaţie, centrifug sau prin presiune; turnare în forme semipermanente, care poate fi efectuată prin gravitaţie sau centrifug; turnare în forme temporare, care poate fi efectuată prin gravitaţie sau centrifug.
După modul de alimentare cu metal lichid a cavităţii formei, se deosebesc: turnare directă, turnare laterală şi turnare în sifon; prezintă importanţă şi anumite procedee speciale, cum sînt turnarea sub vid (v. mai jos) şi turnarea de precizie (v. mai jos). Un procedeu de turnare recent cu aplicaţie într-un domeniu particular e turnarea continuă a semifabricatelor pentru laminare (v. sub Turnarea continuă a metalelor).
La turnarea directa, metalul e introdus în formă printr-o reţea de turnare, pe la partea superioară a formei; la turnarea laterala, alimentatoarele comunică cu cavitatea formei prin orificii dispuse lateral, pe formă; la turnarea prin sifon, metalul topit eintrodus în formă pe la partea inferioară a acesteia, reţeaua de turnare formînd un sistem de vase comunicante cu pîlnia de turnare, situată la un nivel mai înalt decît partea superioară a cavităţii formei (v. şî figurile sub Reţea de turnare).
Turnare sub vid:	Turnare	cu
producere de vid în cavităţile formelor, în timpul turnării metalului topit, în scopul îndepărtării complete a gazelor
din formă <îi din mp- ^ ramă de formare: 2) cavitatea formei; 3) ali-
tâluI r^Dectiv Vidul mentatoare; 4> loca* Pentru rama deformare;
,.P v '	.	5)	ţeavăde aspiraţie, în legătură cu pompa de vid ;
se realizeaza cu aju-	6) garnituri de etansare.
torul unei pompe de
vid, legată la partea inferioară a formei (v. fig. /) printr-un sistem de îmbinare ermetic; materialul metalic se introduce în formă prin turnare directă. Procedee diferenţiate de turnare sub vid sînt turnarea prin aspiraţie şi turnarea combinată.
II. Schema unei instalaţii de
turnare prin aspiraţie.
1)	formă de turnare, metalică;
2)	creuzet cu aliaj topit; 3) re-zistoare de încălzire; 4) maşină pentru ridicarea şi coborîrea formei; 5) tub flexibil; 6) conductă pentru aducerea apei de răcire la formă; 7) conductă pentru evacuarea apei de răcire ;
8) instalaţie de vid; 9) conductă de vid; 10) rezervor de
presiune.
Turnarea^prin aspiraţie, la care forma de turnare (totdeauna metalică) e legată la o pompă de vid şi e introdusă parţial
în baia de aliaj topit; la realizarea vidului, aliajul topit e aspirat în forma, în cantitate corespunzătoare (v. fig. //). Procedeul se aplică la fabricarea pieselor micî de aliaje neferoase.
Turnarea combinata, centrifuga şi sub vid e un procedeu recent de turnare sub vid, prin care se obţin o bună degazare a metalului topit (datorită realizării vidului) şi eliminarea completă a incluziunilor nemetalice (provocată de forţele centrifuge cari acţionează la turnare asupra aliajului topit).
Turnare de precizie: cu modele fuzibi le: Turnare la care — spre deosebire de turnarea clasică — se utilizează modele cari se elimină din formele de turnare prin topire, cavitatea formei de turnare fiind constituită de o crustă refractară depusă în prealabil pe modele. Prin acest procedeu se pot turna piese cu forme complicate, cu dimensiuni foarte precise în stare brută. Majoritatea feţelor pieselor se execută fără adausuri de prelucrare, fiind posibilă şi obţinerea de piese din aliaje greu prelucrabile prin aşchiere.
Avantajele pe cari le prezintă turnarea de precizie cu modele fuzibile sînt: simpl icitatea utilajelor folosite; suprafaţa redusă a locului de lucru; proporţia mică de piese turnate rebutate; posibilitatea renunţării la prelucrarea prin aşchiere ; defalcarea procesului tehnologic în operaţii foarte simple, cari nu reclamă mînă de lucru calificată ; posibilitatea întrebuinţării anumitor metalesau aliajecari nu pot fi prelucrate prin deformare plastică sau prin aşchiere; posibilitatea obţinerii unor piese turnate cu configuraţii complicate în formă finită şi cu preţ de cost relativ mic al confecţionării; proprietăţi mecanice superioare ale pieselor turnate.
Pentru turnarea de precizie cu modelefuzibile e necesară executarea unei matriţe din otel, din aliaje de aluminiu, din aliaje de stan iu şi plumb, din ipsos sau din cauciuc.în general, d in aliaje neferoase şi din materialele nemetalice se execută numai matriţe provizorii, în vederea determinării retragerii; pentru fabricaţia în serie mare se recomandă matriţe de oţel, cu durabilitate mult mai mare.Pentru piese mici, în matriţe se execută locaşuri pentru mai multe modele, legate între ele printr-un inel; modelele se asamblează prin introducerea inelelor pe tije metalice, obţinîndu-se ciorchini.— Pentru piese mari, matriţele trebuie să fie individuale, iar montarea modelului pe ciorchine se execută prin lipire.
Cu aceste matriţe, principalele faze tehnologice ale turnări i de precizie sînt următoarele:
Materialul pentru model—-constituit din amestec uşor fuzibil de stearină şi parafină, eventual şi cu ceară de albine şi colofoniu (procedeul fiind numit, în acest caz, turndre cu ceara pierduta) — se introduce, în stare lichidă sau vîscoasă, în matriţă. Alimentarea cu amestec uşor fuzibil a matriţei se face folosind o pompă manuală sau o presă. Golul matriţei în care se introduce amestecul uşor fuzibil reprezintă negativul piesei respective; dimensiunile matriţei sînt determinate ţinînd seamă şi de retragerea modelului din amestec uşor fuzibil şi de cea a materialului din care se toarnă piesa, cum şi de dilataţia crustei modelului.
După introducerea amestecului fuzibil în matriţă, aceasta se răceşte, pentru solidificarea modelului.
Ciorchinii cu modele se acoperă, prin imersiune, cu un material refractar format dintr-o suspensie fină de marşalită în sticlă solubilă, peste care se presară nisip. Ciorchinii acoperiţi se introduc într-o soluţie de clorură de amoniu (15-*-20%), pentru precipitarea gelului de bioxid de siliciu, formîndu-se astfel un strat monolit de nisip, întărit, în jurul ciorchinilor cu modele. Pentru obţinerea unei rezistenţe mecanice mai bune a crustei, materialul refractar se aplică succesiv în mai multe straturi.
Modelele se evacuează din cruste prin topire, materialul topit scurgîndu-se printr-un orificiu de la partea inferioară a formei, prin încălzire cu aer cald cu temperatura de 70---800,
Turnare
151
Turnare
cu apă caldă cu temperatura de 80***85°, cu abur cu temperatura de 120° şi presiunea de 3 at.
După evacuarea modelelor, crustele se usucă fie prin menţinerea lor un anumit timp la temperatura ambiantă, fie într-un uscător cu aer cald sau cu radiaţii infraroşii. Apoi crustele se aşază în cutii metalice, împachetîndu-se în nisip, şi se introduc în cuptorul de calcinare, în care — prin încălzire lentă pînă la 900° — se ard resturile de ceară, se elimină apa şi se întăreşte crusta de material refractar.
Metalul lichid se toarnă în forme prin gravitaţie, prin centrifugare sau sub presiune. După turnare şi răcire se obţin ciorchini metalici asemănători cu cei de amestec fuzibil.
Se dezbat formele; se îndepărtează crusta prin procedee mecanice sau chimice, şi se detaşează piesele de pe ciorchini.
Deoarece, de obicei, cu modele fuzibile se toarnă un număr mare de piese mici, e necesară cantitatea de metal de maximum 250 kg pentru fiecare şarjă, de calitate corespunzătoare. Cele mai indicate cuptoare de topit sînt cele cu arc electric, de capacitate mică (4---5 kg) sau mijlocie (80-• *120 kg), ori cuptoarele electrice de inducţie cu capacitatea de 150 sau de 250^kg.
în baza practicii actuale, turnarea de precizie cu modele fuzibile se recomandă în special pentru următoarele tipuri de piese: piese de avion, piese pentru armament, instrumente chirurgicale, piese pentru dispozitivele diferitelor mecanisme, scule turnate cu configuraţii complicate.
După modul de introducere a metalului în forme, se deosebesc: turnare centrifugă, turnare prin gravitaţie şi turnare sub presiune. Aceste procedee de turnare au variante, după natura formelor folosite.
Turnare centrifugă: Turnare la care particulele de metal lichid sînt supuse unor forţe centrifuge produse prin mişcarea de rotaţie care se imprimă formei în timpul turnării, şi cari constrîng metalul să umple forma de turnare în care a fost introdus. Sub acţiunea forţei centrifuge, metalul (care are greutate specifică mare) se deplasează spre părţi ie periferice ale formei de turnare, iar zgura şi nisipul, cari au greutate specifică mai mică, cum şi gazele, se aşază la interior, spre axa de rotaţie a formei; metalul se solidifică de la exterior spre interior şi se obţine o structură densă şi fină. La turnare se pot folosi fie forme de turnatorie permanente, fie forme semipermanente.
Turnarea centrifugă se efectuează la maşini de turnat centrifuge (v. sub Turnat, maşină de ~), la cari se pot realiza turaţii înalte şi variabile ale formelor metalice sau ale formelor de amestec de formare.
Formele metalice folosite sînt solicitate termic şi mecanic ; ele se execută din fontă sau din oţel, cu faţa interioară puţin conică, pentru a uşura scoaterea pieselor. La turnarea centrifugă în forme semipermanente (de amestec de formare) interiorul din amestec al formelor e executat într-o carcasă de material refractar, care e aşezată într-o carcasă metalică, montată pe dispozitivul de centrifugare (v. fig. IV, sub Turnat, nnaşină de ^).
Turnarea centrifugă se aplică, în special, la piese de oţel, de fontă cenuşie şi de aliaje neferoase pe bază de cupru, cu forme de revoluţie (ţevi, bucele, inele, etc.) şi, de curînd, Şi la turnarea pieselor cu alte configuraţii. în general, se toarnă Piese cu diametrul interior mai mare decît 50 mm, la dimensiuni mai mici apărînd greutăţi în alimentarea cu metal lichid.
Turnare forţată: Sin. Turnare sub presiune (v.).
Turnare prin gravitaţie: Turnare la care letalul topit e introdus prin cădere în forme statice, imobilizate în timpul turnării. Sin. (impropriu) Turnare statică.
După natura formelor folosite, turnarea Prin gravitaţie poate fi turnare în forme temporare, turnare în forme semipermanente sau turnare în forme permanente.
Turnare în forme permanente: Procedeu de turnare la care metalul topit e introdus, prin gravitaţie, într-o formă permanentă (v. fig. III) executată din fontă sau din oţel (v. sub Formă de turnare 1). De regulă, înainte de turnare, se încălzesc formele permanente la o temperatură care depinde de aliajul care se toarnă.
Turnarea în forme permanente asigură: productivitate mare, în special cînd închiderea şi deschiderea formelor se efectuează mecanizat; precizia dimensională a pieselor turnate ; îmbunătăţirea structurii metalului, ceea ce asigură bune caracteristici mecanice; preţ de cost mai mic al pieselor turnate. Dezavantajele turnării în forme metalice sînt: umplerea mai dificilă a cavităţii formei şi posibilitatea mai mare de formare a crăpăturilor, datorită valorii mari a tensiunilor din temperatură şi a^tensiunilor din retragere.
în forme permanente se toarnă: aliaje neferoase pe bază de plumb, de 'staniu, zinc, aluminiu, magneziu sau cupru, fonte cenuşii şi albe, oţel carbon şi oţel slab aliat.
La turnarea pieselor de aliaje neferoase cari au cavităţi interioare se pot folosi miezuri metalice (v. fig. III b). La tur-
ui. Forme permanente.
a)	Pentru turnarea unui cilindru de laminor (formă mixtă, metalică şi din amestec de formare):
1) pîlnie de turnare; 2) piciorul pîl» niei; 3) alimentator: 4) cavitatea formei; 5) maselotă; 6) ramă de formare inferioară; 7) formă metalică (din două inele); 8) ramă de formare superioară (pentru maselotă); 9) amestec de formare. —
b) Pentru turnarea pistoanelor din aliaje de	aluminiu: 1) fundul
cochilei; 2 şi	2') jumătate de co-
chilă; 3 şi 4) segment de miez metalic în formă de pană; 5) miez
d	metalic	pentru	gaura bolţului.
narea aliajelor feroase, în special a oţelului, cavităţile interioare ale pieselor se obţin prin miezuri executate din ^amestec de formare. Turnarea fontei în forme permanente e însoţita, în general, de formarea unui strat de cementită pe peretele exterior al piesei, strat care poate stînjeni operaţiile ulterioare de	prelucrare	mecanică	a piesei. Pentru^a	micşora tendinţa
de	formare	a	cementitei şi	pentru a mări	durata formelor
metalice, suprafaţa interioară a acestora se acopera, inain e
/V. Formă permanentă (metali-că) pentru turnarea din oţel a 2 s unei roţi dinţate conice, cu reţeaua de turnaree executată din amestec de formare.
1)	forma metalică (partea de jos); 2) forma metalică (partea de sus); 3) miez central din amestec de formare; 4 miez de amestec de formare; 5) maselotă;
6)	formă pentru reţeaua de turnare; 7) alimentator.
de turnare, cu un strat refractar, compus din argilă, marşa-lită, magnezit, etc., folosind ca liant sticlă solubilă. Stratul cu cementită, care formează pe piesă o crustă dură, e util
Turnarea albiturii
152
Turnarea continuă a metalelor
în cazul fabricării roţilcr de vagoane şi a anumitor ciiindre de laminor (v. fig. lila), fiindcă măreşte rezistenţa la uzură a piesei respective. Turnarea oţelului în forme permanente (turnarea lingouri lor de oţel în lingotiere e un caz particular), deşi prezintă dificultăţi importante, a luat o mare dezvoltare, în cazul turnării oţelului, reţeaua de turnare se execută excluziv în amestec de formare (v. fig. IV), pentru a nu răci metalul şi pentru a permite curgerea oţelului puţin fluid prin forma metalica. De asemenea, maselotele şi anumite părţi ale formei se execută tot în amestec de formare, în vederea micşorării vitezei de răcire şi a tensiunilor de retragere.
Turnare în forme semipermanente: Turnare la care metalul lichid e introdus, prin gravitaţie, într-o formă executată din zidărie, din material refractar, argilă, etc., care serveşte la turnări repetate, cu reparaţii efectuate după fiecare turnare.
Turnare în forme temporare: Turnare la care metalul lichid e introdus, prin gravitaţie, într-o formă executată din amestec de formare, din ipsos, etc., care serveşte pentru o singură turnare.
După cum formele temporare sînt uscate sau neuscate, turnarea în forme temporare se numeşte turnare la uscat sau turnare la c r u d; un procedeu de turnare în forme temporare e turnarea în coji la formele numite coaja sînt preparate dintr-un amestec de formare pregătit într-un mod deosebit şi cu grosimea uniformă (v. Coajă 3: v. şi Forme-coji, sub Formă de turnare 1).
Turnare statică. V. Turnare prin gravitaţie. Termenul e impropriu în această accepţiune.
Turnare sub presiune: Turnare la care se exercită o presiune mare asupra metalului topit, introdus într-o formă permanentă, metalică. Forma permanentă e prelucrată foarte precis, astfel încît dimensiunile ei interioare să corespundă dimensiunilor nominale ale piesei (fără adaus de prelucrare), mărite cu sporul de retragere. Sin. Turnare forţată.
Turnarea sub presiune are productivitate mare, datorită duratei mici de umplere (de la cîteva zecimi de secundă pînă la cîteva secunde, după mărimea şi forma piesei), şi asigură piese curate şi cu di-mensiuni foarte pre-	irjRj
cise. Metalul turnat 5 'fl!| are structură fină,	|y|
compacitate mare şi	7
caracteristici meca-	^	i
nice bune. Masa pie-	PT/Im
selor obţinute lătur- *	Ovvil	■■
narea prin injecţie poate atinge 20 kg (în cazul aliajelor pe bază de plumb), iar la turnarea prin presare, 5 kg.
După modul de exercitare a presiunii, se deosebesc: turnare prin injecţie şi turnare prin presare.
La turnarea .prin injecţie, metalul topit e introdus în formă prin ajutajul de injecţie al unei maşini de turnat cu piston (v. presiunea de 20---250 kgf/cm2, la o temperatură superioară temperaturii corespunzătoare metalului respectiv pe curba liquidus. Procedeul se aplică la turnarea aliajelor grele, uşor fuzibile, pe bază de plumb, de staniu sau de zinc, şi a aliajelor uşoare, greu fuzibile, pe bază de aluminiu sau de mag-
neziu, La turnarea aliajelor de aluminiu cu temperaturi de fuziune mai înalte decît 450° se înlocuieşte maşina pentru turnat prin injecţie cu piston, cu maşina pentru turnat prin injecţie cu compresor (v. fig. VII, sub Turnat, maşină de ^), deoarece, la maşina cu piston, pistonul se uzează repede la, aceste temperaturi. Aerul e comprimat la circa 35 kgf/cm2 şi acţionează asupra cantităţii de metal Iichid necesar unei turnări (separată de baie, în prealabil, într-un recipient cald) la o temperatură superioară celei corespunzătoare de pe curba liquidus. Maşinile de acest tip se utilizează rareori, din cauza pericolului de oxidare a băii de metal.
La turnarea prin presare, metalul sau aliajul sînt comprimate în formă cu ajutorul maşinii de turnat, cu piston (v. fig. V), sub presiunea de 200—1000 kgf/cm2, ia o temperatură cuprinsă între curbele liquidus şi solidus (stare pastoasă sau stare vîscoasă). Procedeul se aplică la turnarea aliajelor cu temperatura de fuziune înaltă (de ex. aliajele de cupru).
1.	~a albiturii. Poligr.: Turnarea materialelor de albitură (v.) necesare compunerii unei forme de tipar înalt. Turnarea variază după categoriile de albitură cari trebuie confecţionate. Astfel, elementele cu dimensiuni mici (spaţii, pătri-şori şi semipătrişori) se toarnă la maşinile de turnat litere, folosind matriţe speciale, negravate, cu suprafaţa înălţată. Pentru turnare se poate întrebuinţa un aliaj mai moale decît cel pentru litere, deoarece albitura e supusă unor solicitări mai mici la imprimare şi stereotipare, decît solicitările literelor. Materialul mărunt de albitură se poate turna şi la maşina de turnat monotip.
Turnarea interi ini ilor se face pe maşini speciale, în benzi lungi cari se taie apoi la lungimile necesare.
2.	~a continua a metalelor. Metg.:	Procedeu	metalur-
gic recent de obţinere a semifabricatelor direct din metalul lichid, fără a-l trece prin faza de lingou. Procedeul se aplică atît în siderurgie cît şi în metalurgia neferoasă; datorită anumitor caracteristici ale oţelului (temperatură înaltă de topire, conductibilitate termică mică, difuzibilitate termică joasă, conţinut mare de căldură şi viteză mare de cedare de căldură prin radiaţie în stare lichidă, viteză mică de solidi-ficare) şi dificultăţilor legate de acestea, turnarea continuă a oţelului a fost realizată industrial cu circa 25 de ani după cea a metalelor neferoase.
Avantajele procedeului faţă de turnarea clasică în lingouri sînt următoarele: reducerea considerabilă a numărului de operaţii grele şi cu volum mare de muncă (eliminarea operaţiilor de turnare în lingotiere, de stripare, de încălzire şi de degroşare a lingourilor), şi deci micşorarea investiţiilor şi a suprafeţelor tehnologice şi reducerea cheltuielilor de exploatare; îmbunătăţirea proporţiei de metal bun (prin micşorarea considerabilă a şutajelor şi prin micşorarea pierderilor prin oxidare), ajungîndu-se la valori de 92-**98% (faţă de turnarea clasică, valori mai mari cu 4***6% la oţel carbon necalmat, cu 7-“12% la oţel carbon calmat şi slab aliat şi cu 15-”20% fa oţeluri bogat aliate), ceea ce constituie avantajul principal al procedeului de turnare continuă (care are ca efect reducerea preţului de cost al produselor şi mărirea productivităţii uzinei în ansamblu); calitatea semifabricatelor obţinute prin turnare continuă e, în general, superioară celei a lingourilor, ele rezultînd cu omogeneitate mai pronunţată, cum şi cu segregaţii şi incluziuni mai puţine; instalaţiile de turnare continuă se pretează mult mai uşor la o automatizare.
Turnarea continuă poate fi aplicată la toate procedeele de elaborare a oţelului (fiind mai avantajoasă folosirea de unităţi relativ mici şi durate de elaborare scurte, cari permit o sincronizare mai bună între elaborare şi turnare) şi la o gamă foarte largă de oţeluri carbon obişnuite, de calitate şi aliate. Turnarea continuă e mai puţin răspîndită la oţeluri carbon necalmate, cari sînt mai sensibile la defecte interne
b
V. Schema de funcţionare a maşinii de turnat prin presare în stare pastoasă, cu piston, o) faza de turnare, înainte de acţionarea pistonului; b) faza de desfacere a formei, înainte de ex-pulsarea piesei turnate; 1 şi V) cele două jumătăţi ale formei metalice; 2) cilindru de presiune; 3) reţea de turnare; 4) împingătoare pentru scoaterea din formă a piesei turnate; 5) piston ; 6) recipient de turnare; 7) metal lichid ; 8) piesa turnată1
fig. VI, sub Turnat, maşină de ~), sub
Turnarea continuă a metalelor
153
Turnarea continuă a metalelor
şj pentru cari avantajul de bază al turnării continue (mărirea proporţiei de metal bun) e mai puţin important.
în prezent se toarnă continuu semifabricate de oţel cu secţiuni rotunde cu diametrul între 50 şi 350 mm, cu secţiuni pătrate între 50x50 mm şi 340x340 mm, cum şi cu secţiuni dreptunghiulare (brame) pînă la maximum 200x1500 mm.
Turnarea continuă a oţelului se realizează excluziv (în instalaţii verticale, construite pe baza diverselor scheme (TNIICM, Williams, Junghaus, Rossi, Bohler, BISRA, Con-cast, etc.), cari au aceleaşi principii de bază diferind numai constructiv. Fazele procesului de turnare continuă sînt reprezentate schematic în fig. I.
Oţelul lichid din oala de turnare 1, trece prin oala intermediară 2 şi ajunge în cristalizorul 3(care are secţiunea interioară egală cu cea a semifabricatului şi e răcit puternic cu apă); metalul solidificat la partea exterioară trece prin zona de răcire secundară 4, unde — prin stropire cu apă — se obţine solidificarea completă, pe toată secţiunea: bara solidificată e extrasă cu ajutorul rolelor de extragere 5, iar apoi debitată la lungimile necesare cu un dispozitiv de tăiere autogenă 6; barele tăiate sînt trecute (cu ajutorul unui dispozitiv de basculare 7) pe o cale cu role 8, şi apoi evacuate în depozit.
Solidificarea metalului la turnarea con-	-"ftl	^
tinuă cuprinde patru stadii: formarea ra- g pidă a unei cruste subţiri în partea supe-rioară a cristalizorului, grosimea crustei
crescînd brusc, datorită contactului direct l. Schema turnării con-cu pereţii cristalizorului; la o distanţă mi-	tînue.
că sub meniscul lichid (maximum 200 mm) V oală de turnare; 2) oală crusta solidificată e suficient răcită pentru intermediară; 3) crista-a se contracta, astfel încît contactul dintre lizor; 4) zonă de răcire metal şi cristalizor dispare, iar schimbul secundară; 5) role de ex-de căldură e mai mic şi viteza de solidi- tragere; 6) dispozitiv de ficare descreşte; solidificarea miezului, tăiere autogenă; 7) dis-sub efectul răcirii secundare cu apă, pozitiv de basculare; ceea ce provoacă o diferenţă mare de 8) cale cu role. temperatură între suprafaţă şi miez; uniformizarea temperaturii pe secţiunea barei complet solidificate, datorită răcirii în aer după zona de răcire secundară şi transferului de căldură de la miez spre exterior.
Viteza de solidificare la turnare continuă e determinată prin următoarea relaţie între grosimea crustei şi timpul de turnare:
g — k]f T ,
în care g (în mm) e grosimea crustei solide, t (în min) e timpul scurs de la începutul turnării, iar k (în mm/min1/2) e coeficientul de solidificare, avînd valori cuprinse între 24 şi 30.
Datorită vitezei mici de solidificare a oţelului, sub nivelul de turnare din cristalizor se formează un con de cîţiva metri de metal lichid, care are lungimea proporţională cu viteza de turnare şi cu timpul de solidificare.
Instalaţiile de turnare continuă diferă constructiv în principal prin: amplasarea, numărul firelor, numărul platformelor, modul de evacuare a semifabricatului.
Instalaţiile de turnare continuă pot fi amplasate supra-teran, subteran (integral) sau parţial peste sol şi parţial sub sol, în funcţiune de înălţimea instalaţiei, de nivelul halei de turnare al uzinei existente, nivelul apelor subterane şi condiţiile de fundare; la instalaţiile noi se preferă amplasarea supraterană, care simplifică construcţia, exploatarea şi întreţinerea. — Instalaţiile de turnare continuă pot avea unu, două
sau mai multe (3***8) fire, în funcţiune de capacitatea oalei, secţiunea barei şi productivitatea necesară. — Platformele servesc la amplasarea şi deservirea elementelor principale ale instalaţiei; în practică, instalaţiile se construiesc cu 3***5 platforme. Evacuarea semifabricatelor se poate face fie prin intermediul unui dispozitiv de basculare, fie cu îndoirea barei înainte de tăiere; în ultimul caz se reduce mult înălţimea instalaţiei. în ultimul timp s-au construit instalaţii cu îndoirea barei imediat după turnare (cristalizoare curbate), asigurînd
o	reducerfe şi mai importantă a înălţimii.
în fig. II e reprezentat ansamblul unei instalaţii de turnare continuă cu două fire şi patru platforme, amplasată suprateran, cu îndoirea barei înainte de tăiere.
//. Schema unei instalaţii de turnare continuă a semifabricatelor de oţel pentru laminare.
1) oală de turnare; 2) oală intermediară; 3) cristalizor; 4) zonă de răcire secundară; 5) sistemul de extragere; 6) dispozitiv de îndoire ; 7; canal de îndoire ; 8) maşină de îndreptat.
Elementele principale ale instalaţiilor de turnare continuă sînt: dispozitivul de turnare, cristalizoru I, zona de răcire secundară, sistemul de extragere, sistemul de tăiere şi de evacuare.
Dispozitivul de turnare e constituit din oala de turnare (cu capacitatea de 10---140 t, fixă şi cu orificiu de fund astupat cu dop pentru productivitate peste 10---20 t/h, respectiv basculantă, pentru productivitate mai mică) şi oala intermediară (cu capacitatea de 1***7 t), servind la reglarea debitului de metal, la separarea zgurii reziduale şi la repartiţia metalului între cristalizoare, la instalaţiile cu mai multe fire. Oalele de turnare şi oalele intermediare sînt preîncălzite la 900---13000 şi, în cele mai multe cazuri,sînt încălzite şi în timpul turnării, asigurînd astfel o variaţie cît mai mică a temperaturii metalului.
Turnarea literelor
154
Turnare, defect de^
Cristalizoarele sînt formate dintr-o lingotieră fără fund, cu manta pentru apă de răcire sub presiune; peretele interior are grosimea de 5***15 mm, e, de regulă, de cupru şi are forma şi dimensiunile corespunzătoare profilului semifabricatului ; peretele exterior e de oţel. înălţimea cristalizoarelor e între 0,6 şi 1,5 m, în ultimul timp preferîndu-se cristalizoare scurte (sub 1 m). Cristalizoarele sînt culisante, coborînd concomitent cu semifabricatul şi cu aceeaşi viteză, pe o distanţă de 15---50 mm, şi apoi ridicîndu-se cu viteză triplă; astfel se elimină riscul de distrugere a crustei subţiri datorită forţelor de frecare dintre metal şi pereţi. Pentru reducerea la minimum a forţelor de frecare pe pereţii interiori se aplică un lubrifiant, iar pentru a evita oxidarea metalului lichid, deasupra meniscului din cristalizor, se realizează o atmosferă de protecţie redu-cătoare.
Zona de răcire secundară, cu înălţimea totală de circa 3 m, serveşte la solidificarea miezului lichid ai barei turnate continuu, sub efectul răcirii cu apă pulverizată (fiind necesar debitul de apă de 0,5—1 m3/t). Pentru a evita deformarea feţelor semifabricatului sub efectul presiunii ferostatice a metalului din interior, încă lichid, în zona de răcire secundară sînt dispuse role de sprijin libere, aşezate între ajutajele de apă de răcire.
Sistemul de extragere e compus din una sau din două caje cu cîte două role libere şi două role antrenate cu motor electric de curent continuu (cu turaţie reglabilă), cu ajutorul cărora se imprimă semifabricatului o viteză de extragere egală cu viteza de turnare. Rolele libere sînt apăsate cu ajutorul unor resorturi pe suprafaţa semifabricatului. Poziţia rolelor de extragere depinde de adîncimea zonei lichide, contactul dintre role şi metal trebuind să se facă într-o perioadă cînd metalul e complet solidificat şi zona lichidă a dispărut. în practică, distanţa dintre meniscul metalului lichid din cristalizor şi prima cajă cu role e de 8--*12 m.
Sistemul de tăiere şi de evacuare. Tăierea semifabricatelor la lungimile necesare se face cu gaz şi vînă de oxigen, suflaiurile fiind dispuse pe un cărucior care se deplasează concomitent cu semifabricatul şi care, după efectuarea tăierii, revine în poziţia iniţială. La instalaţiile fără îndoirea barei, tăierea se face în poziţie verticală a materialului, iar după tăiere semifabricatele tăiate sînt preluate de un dispozitiv basculant, care le depune pe o cale cu role, pentru evacuare în depozit.— La instalaţiile cu îndoirea barei, tăierea autogenă se face în poziţie orizontală a materialului; îndoirea barei se face cu ajutorul unei role reglabile, acţionate hidraulic, semifabricatul fiind trecut în prealabil, înainte de tăiere, printr-un dispozitiv orizontal de îndreptare.
Automatizarea instalaţiilor de turnare continuă urmăreşte reglarea automată, în scopul menţinerii valorilor optime a cinci elemente de bază: temperatura de turnare, intensitatea răcirii primare şi a celei secundare, viteza de extragere a barei, nivelul constant al metalului lichid din cristalizor. De asemenea, se comandă automat funcţionarea instalaţiei de tăiere autogenă şi a mecanismului de evacuare a semifabricatelor.
Parametrii tehnologici ai turnării continue a oţelului sînt următorii:
Temperatura de turnare continuă se alege cu 60---1000 peste temperatura de solidificare şi cu 20---500 peste temperatura de turnare în lingouri. în practică, temperatura metalului lichid în oala de turnare e de circa 1600°.
Timpul de turnare continuă e limitat la
1	•••1,5 h (din cauza uzurii dopului şi a jgheaburilor de scurgere, a pericolului de astupare şi de îngheţare, etc.), după care urmează o pauză pînă la turnarea următoare.
Viteza de turnare continuă depinde de secţiunea semifabricatului, de calitatea oţelului, viteza de
răcire şi temperatura de turnare, şi se poate determina cu următoarele formule:
la secţiuni pătrate şi rotunde: v-
l
H
[m/min],
unde H (în mm) e latura pătratului sau diametrul rotundului, iar / e un coeficient experimental (variind între 90 şi 350); la secţiuni dreptunghiulare (brame):
v= 2 BH fm/min^
B+H
unde B şi H (în mm) sînt laturile bramei, iar / e un coeficient experimental (variind între 150 şi 200).
în practică, viteza de turnare continuă are valori cuprinse între 1 şi 5 m/min la blumuri şi ţagle, respectiv între 0,5 şi 1,5 m/min la brame.
Capacitatea maximă a oalei la turnarea continuă rezultă din relaţia:
[t],
v 1000 1 J
unde g (în kg) e greutatea pe metru linear a barei turnate, v (în m/min) e viteza de turnare, t (în min) e timpul de turnare iar n e numărul de fire.
în cazul instalaţiilor cu patru fire, capacitatea maximă a oalei de turnare e de 60---100 t pentru ţagle şi blumuri mici, de 80***120 t pentru blumuri mari, 150***200 t pentru brame mici şi 200---250 t (şi peste) pentru brame mari.
Productivitatea la turnarea continuă rezultă din relaţia:
P=NQ=	[t/zi],
j- li-1 2
unde Q (în t) e capacitatea oalei de turnare, N e numărul de turnări pe zi, T1 e timpul de turnare pentru o oală (în general 0,5---1 h), T9 e timpul pauză între două turnări (în general 0,5***1 h).
în practică, la instalaţiile recente de turnare continuă, se toarnă 10---15 şarje/zi.
în prezent sînt în funcţiune instalaţii de turnare continuă cu capacităţi pînă la 300 000-**400 000 t/an şi sînt în construcţie instalaţii de mare capacitate (1 000 000-**1 500 000 t/an) cari vor putea înlocui laminoarele degroşoare chiar la uzine siderurgice mari.
î. ~a literelor. Poligr.: Turnarea aliajului tipografic topit în matriţe cu negativul florii literei tipografice. Operaţia, — ultima în procesul tehnologic al fabricării literelor, — se execută, în prezent, la maşini complet automatizate, cu o producţie orară care, la litere de corp mic, poate atinge şi chiar depăşi 15 000 de litere pe oră. Turnarea literelor se poate face şi în tipografie, la maşina de turnat monotip (v.) sau la maşini speciale cari, în locul matriţelor obişnuite, funcţionează cu matriţe de linotip. V. şî sub Literă tipografică.
2.	plăcilor de stereotipie. Poligr.: Operaţia de reproducere şi de multiplicare a formei stereotipate după o matriţă de stereotipie (v. Stereotipie 1), care consistă în fixarea acesteia într-o formă, plană sau semicilindrică, şi în turnarea aliajului metalic, topit în formă. După numărul şi dimensiunile plăcilor cari trebuie executate, turnarea se face manual, semiautomat sau automat.
3.	basin de Ut., Metg. V. Basin de turnare.
4.	defect de /vf Metg., Mett.: Abateri ale pieselor turnate faţă de condiţiile tehnice prestabilitesau faţă de dimensiunile prestabilite prin desen şi cari pot afecta calitatea, forma, starea suprafeţei, dimensiunile lor, etc. Defectele deturnare sînt cauzate de nerespectarea procesului tehnologic, de exemplu :
Turnare, formă de ~
155
Turnare
din cauza unor proprietăţi necorespunzătoare ale nisipurilor şi amestecurilor de formare sau din cauza unor operaţii de formare incorect executate (circa 60% din totalul defectelor); din cauza metalului lichid propriu-zis, şi anume compoziţie necorespunzătoare, temperatură de elaborare şi de turnare joase, fluiditate redusă (circa 25% din defecte); din cauze legate de procedeul de turnare, de condiţiile răcirii, de dezbatere, curăţire şi tratament termic (circa 15% din totalul defectelor). Pentru obţinerea de piese fără defecte de turnare sau cu un procent mic de defecte, trebuie să se respecte procesul tehnologic de fabricaţie în toate fazele lui (prepararea amestecurilor de formare, execuţia corectă a reţelelor de alimentare, a formelor, a cochilelor, etc., elaborarea metalului, turnarea lui în forme, dezbaterea, curăţirea, tratamentul termic ulterior).
în funcţiune de importanţa lor şi în funcţiune de prelucrarea ulterioară şi de solicitarea în serviciu a pieselor, defectele de turnare se grupează în: defecte admisibile, cînd piesele pot fi prelucrate sau puse în serviciu fără nici un fel de remediere; defecte admisibile cu remediere; defecte inadmisibile, cînd piesele se rebutează.
După natura lor, defectele de turnare se pot grupa în următoarele opt clase:
Goluri în corpul piesei, cari pot fi: sulfuri provenite din metal; sulfuri cauzate de formă; microsulfuri! site (canale mici sub suprafaţa netedă, orientate perpendicular pe suprafaţa piesei la o adîncime de 2***3 mm sub aceasta, provocate de gazele din metal); retasuri şi microretasuri (porozităţi, rarefieri).
Incluziuni, cari pot fi de următoarele tipuri: incluziuni de nisip (din amestecul de formare); incluziuni de zgură ; incluziuni nemetalice (oxizi, sulfuri, silicaţi, etc.); incluziuni metalice; picături reci (stropi de metal solidificat şi oxidat prinşi în masa piesei).
Crăpătuni, cari pot fi: crăpături la cald (discontinuităţi intercristaline în pereţii piesei, de forme neregulate, cu margini rupte şi cu pereţii oxidaţi, cari se produc la temperaturi înalte, practic în domeniul plastic); crăpături la rece (cari se produc la temperaturi joase, practic în domeniul elastic şi au marginile continue, tăioase, şi suprafeţe neoxidate); crăpături de tratament (discontinuităţi intercristaline sau intra-cristaIine în pereţii piesei, produse în timpul tratamentului termic din cauza conducerii incorecte a acestuia); reprize sau suduri la rece (brazde străpunse sau nestrăpunse provocate de nesudarea a doi curenţi de metal cu temperatură joasă; cînd suprafeţele sînt oxidate, reprizele prezintă discontinuităţi parţiale sau totale în masa piesei).
Defecte privind geometria şi greutatea piesei, .cari pot fi: deformări (datorite fie modificării conformaţiei pieselor la răcire, fie din cauza cedării formei, fie modelului deformat); deplasări în planul de separaţie a modelului; bavuri ; creste (exces de metal cu suprafeţe neregulate, rezultate din pătrunderea metalului lichid în crăpăturile formei); părţi neumplute (provocate în special de temperatura prea joasă a materialului turnat); ştirbiri la rece sau la cald (avarieri ale piesei, produse fie la dezbatere, curăţire sau transport, fie la tăierea — electrică sau oxiacetilenică
—	a reţelelor de turnare şi a maselotelor); dimensiuni şi greutate necorespunzătoare.
Defecte de suprafaţa, cari pot fi: arsuri (provocate de încălzire prelungită în atmosferă oxidantă, la temperatură înaltă); aderenţe chimice, mecanice sau termice; asperităţi (suprafeţe zgrunţuroase produse de o granulaţie prea mare a amestecului de formare sau de fluiditatea ridicată a metalului); cămăşi (cruste de oxizi metalici pesuprafaţa pieselor de fontă maleabi lă); cari i (v. Carie), cute (adîncituri sub formă de valuri pe pereţii piesei, provocate fie de gazele cari au circulat
între pereţii formei şi piesa turnată, fie de dilatări ale pereţilor formei); cruste, pojghiţe sau scoarţe (plăci metalice despărţite de corpul piesei, parţial sau total, printr-un strat de amestec de formare); faguri (adîncituri pe suprafaţa piesei, cu suprafaţă zgrunţuroasă, produse de gazele emanate dintr-un metal supraîncălzit şi supraoxidat); umflături (proeminenţe sau îngroşări pe suprafaţa piesei, provocate fie prin spălarea parţială a pereţilor formei de către metalul lichid, fie prin cedarea pereţilor formei insuficient îndesate); nisip ars (suprafaţă zgrunţuroasă, provocată prin topirea materialului de formare şi prinderea lui în stratul superficial al piesei).
Abateri de la compoziţia chimică, cari pot fi cauzate de conducerea greşită a elaborării şarjei, de neomogeneitatea compoziţiei chimice a materiilor prime din şarjă, dozarea greşită a şarjei, etc.
Abateri de la caracteristicile mecanice sau fizice prescrise, cari sînt datorite de cele mai multe ori abaterilor de la compoziţia chimică. Ele se pot referi la rezistenţă, la uzură, duritate, preiucrabiiitate, refractaritate, conductivitate termică sau magnetică, etc.
Defecte de structură, cari pot fi: segregaţii; zone dure (conţinînd cementită liberă, la piesele turnate din fontă cenuşie); structuri necorespunzătoare (abateri de la cantitatea, mărimea şi forma constituenţilor structurali prescrişi).
î.	forma de'	I.Metg., Mett. V. Formă de turnare	1.
2.	forma de	2. Poligr. V. Formă de turnare 2.
3.	reţea de	Metg. V. Reţea de turnare.
4.	stare bruta de Metg.: Starea fizicochimică a unui material turnat sau a unei piese turnate, după curăţire şi înainte de prelucrarea prin retopire, prin deformare plastică (de ex. prin laminare), sau de prelucrare prin aşchiere, tratament termic, etc.
5.	viteza de	Metg., Mett.: Viteza de trecere a meta-
lului lichid printr-o anumită secţiune de curgere a unui recipient de turnare (de ex. orificiul de scurgere al oalei de turnat oţel, ciocul recipientelor de turnat fontă), exprimată în kg/s.
Vitezele de turnare ale oţelului şi fontei depind de recipientul folosit şi de condiţiile de lucru.
6.	Turnare. 3. Ind. st. c.: Proces tehnologic de obţinere a anumitor produse ceramice (faianţă, porţelan), în care materiile prime sînt transformate (prin măcinare, amestecare, malaxare, etc.) în barbotină şi apoi sînt turnate în forme de ipsos. Se folosesc forme de ipsos demontabile şi nedemontabile, cari pot fi cu sau fără miez. Datorită proprietăţii ipsosului de a absorbi o parte din apa barbotinei turnate în forme, se formează pe suprafaţa interioară a formelor de ipsos un strat subţire de masă plastică. Excesul de barbotină se îndepărtează, iar masa plastică depusă se usucă treptat, cedînd apa formei poroase de ipsos. Prin uscare, masa ceramică se contractă, se retrage şi se separă astfel de forma de ipsos. Barbotina trebuie să conţină cantitatea minimă de apă necesară asigurării fluidităţii pastei de turnare. în timpul întăririi masei nu trebuie să se separe, prin sedimentare, părţile componente ale barbotinei. Fluiditatea se corectează prin adaus de electroIiţi (de ex. de silicat de sodiu), de substanţe tanante, etc. Pentru amestecarea masei
' se foloseşte un amestecător mecanic cu agitatoare, iar pentru transportul barbotinei se folosesc pompe.
Se deosebesc două procedee: turnare cu vărsare şi turnare prin umplere. Turnarea cu vărsare se aplică la fabricarea obiectelorcu pereţi subţiri şi cu o grosime aproximativ uniformă, de exemplu pentru veselă. După depunerea unui strat compact de masă plastică pe peretele formei, prin absorp-ţia parţială a apei din barbotină, excesul de barbotină se scurge din formă. Grosimea stratului depinde de puterea absorbantă a formei şi de durata operaţiei. Pentru uşurarea scoaterii obiectelor turnate, formele pot fi demontabile. — La
Turnare
156
Turnat, maşină de-^
turnarea prin umplere, masa de barbotină se toarnă în formă (dacă forma are miez, în golul dintre formă şi miez), unde rămîne pînă la sfîrşitul procesului de turnare. Turnarea prin umplere se aplică şi la fabricarea obiectelor cave, cu pereţi de grosimi diferite şi neuniforme; la turnarea prin umplere se pot folosi şi forme şi miezuri demontabile.
Procesul tehnologic de turnare şi lucrările pregătitoare cuprind următoarele operaţii: curăţirea, împreunarea şi asamblarea pieselor formelor ; ungerea îmbinărilor formelor (pentru etanşare); turnarea masei în forme; depozitarea formelor un timp suficient pentru absorbirea apei de pereţii lor şi pentru uscarea pieselor; demontarea formelor; netezirea încheieturilor pieselor şi ataşarea la piese a detaliilor (de ex. urechi) ataşabile; netezirea şi ştergerea cu buretele umed a încheieturilor pieselor şi corectarea defectelor de suprafaţăuscarea şi corectarea obiectului fasonat.
1.	Turnare. 4. Cinem.: Parte dintr-o emulsie fotografică sau magnetică turnată simultan pe acelaşi suport. Toată pelicula unei turnări are caracteristici identice. Acest lucru e important pentru filmări sau înregistrări de sunet unde e necesar ca proprietăţile peliculei să fie cît mai uniforme.
Cutiile unei turnări poartă acelaşi număr distinctiv, pentru a putea fi uşor identificate.
2.	Turnarea betonului. Cs. V. Betonare.
s. Turnarea valurilor. Poligr.: Operaţia de reîmbrăcare a valurilor maşinii de tipar cu un strat proaspăt de clei de valuri (v. sub Val).
4.	Turnat. Metg., Mett, Tehn., Gen.: Calitatea unui obiect (material fabricat sau semifabricat, element de construcţie, etc.) de a fi obţinut printr-o operaţie de turnare.
5.	Turnat, maşina de Metg., Mett.: Maşină de lucru pentru turnarea mecanizată în forme a metalelor sau a aliajelor topite ; maşinile de turnat sînt folosite în metalurgia extractivă şi în metalurgia prelucrătoare.
Exemple de maşini de turnat folosite în metalurgia extractivă:
Maşină de turnat cupru în bare: Maşină care foloseşte la turnarea cuprului rafinat în bare, cea mai răspîndită maşină fiind maşina de tip carusel, cu cochilele dispuse tangenţial într-o ramă circulară rotitoare (v. fig. /). La turnare, rama se roteşte intermitent şi cochilele ajung succesiv sub oala de turnare, care e alimentată cu cupru
umplere, bara e descărcată automat într-un basin de beton plin cu apă. Barele răcite sînt preluate de un transportor
Z S
I. Maşină tip carusel de turnat cupru rafinat în bare.
1) ramă rotativă; 2) cochilă; 3) oală de turnare; 4) basin; 5) transportor înclinat; 6) sensul de mişcare al ramei 1.
înclinat. La maşina cu diametrul ramei de 8---10 m, producţia de bare atinge 50 t/h.
Maşină de turnat fontă brută în blocuri: Maşină care se foloseşte la turnarea în blocuri a fontei brute provenite de la furnal. Maşina e constituită dintr-un transportor, înclinat, cu două sau cu mai multe lanţuri fără fine, paralele, pe cari sînt fixate formele metalice de turnare, în formă de cupe (v. fig. II). Lanţurile sînt antrenate în mişcare cu ajutorul unor roţi de antrenare, montate la capătul superior; fiecare brîu superior al lanţurilor e activ şi suportă cochilele umplute cu fontă lichidă; fiecare brîu inferior merge în gol, readucînd cupele goale, după descărcare, pentru umplerea următoare. Umplerea cupelor se face la capătul inferior al transportorului, prin înclinarea — cu ajutorul unui troliu sau al unei macarale — a oalei umplute cu fontă lichidă, care e vărsată într-un jgheab, care o conduce la cupe. Pe parcursul dinspre capătul de descărcare al transportorului, cupele cu metalul lichid sînt stropite cu apă, pentru răcirea blocurilor. Cînd brîul activ se înfăşură pe roţile superioare, blocurile cad din cupe într-un jgheab şi alunecă spre vagoane-platformă, unde sînt stropite din nou cu apă. Pe parcursul de readucere de la capătul dj
II. Maşină de turnat fontă brută în blocuri.
1) transportor înclinat; 2) platformă deturnare; 3) căruciorul oalei cu fontă lichidă; 4) piedestal cu role pentru răsturnarea oalei; 5) oală de turnare; 6) coridor; 7) jgheab pentru blocuri; 8) jgheab pentru încărcarea blocurilor pe vagoane-platformă; 9 şi 10) vagon-platformă; 11 şi 12) ajutaje pentru
stropirea cu apă a blocurilor.
topit, din cuptorul de rafinat. în timpul cît o cochilă parcurge un drum egal cu jumătate din circumferenţa maşinii, cuprul se solidifică şi, ajungînd în punctul diametral opus punctului de
descărcare al benzii cupelor, acestea sînt stropite cu lapte de var, pentru a împiedica sudarea blocurilor de ele. Pe laturile transportorului sînt amenajate platforme pentru supraveghere
Turnat, maşină de ~
157
Tu rnat, maşi nă de ~
si deservire. Transportorul şi platformele sînt adăpostite în interiorul unei clădiri, care are forma unui coridor.
Producţia în unitatea de timp a maşinii de turnat depinde de lungimea şi de numărul firelor de transportor cu cupe; cele mai răspîndite sînt maşinile cu două fire transportoare, pentru turnarea blocurilor de 50 kg, cari pot produce circa 1 t/min, la o viteză de transport a lanţurilor de 6 m/min.
Exemple de maşini de turnat, folosite în metalurg ia 'pre lucrătoare:
Maşină de turnat centrifugă:	Maşină	de
turnat la care forma de turnare, în care e introdus metalul
III. Maşină deturnat centrifugă, cu ax vertical.
1) masă rotativă; 2) ax de rotaţie; 3) oală de turnare; 4) suport; 5) alimentatoare; 6) forme de turnare; 7) amestec de formare; 8) căptuşeală refractară ; 9) curea de transmisiune; 10) motor electric.
topit, e antrenată într-o mişcare de rotaţie, astfel încît particulele de metal lichid sînt supuse unor forţe centrifuge (v. Turnare centrifugă, sub Turnare 2).
în cazul turnăm pieselor mari, există posibilitatea răcirii cu apă a formei metalice şi a extragerii mecanice a piesei turnate. După poziţia axului principal în jurul căruia se efectuează mişcarea de rotaţie a formei, se deosebesc: maşini verticale pentru turnare c e n t r i f u g â (v.flg. III), folosite la turnarea (de obicei în forme din amestec de formare) a ro-ţilor cu obadă scundă, a inelelor şi, în general, a pieselor cu configuraţie mai complicată ; maşini orizon ta le pentru turnare centri-fugă (v. fig ./V) folosite la turna-rea ţevilor, a bu-celelor, acilindri-lor.
Exemplu de maşină de turnat, orizontală:
Maşina centrifuga de turnat tuburi, constituită dintr-o formă de turnat permanentă, rezemată pe patru role în interiorul unei mantale metalice, care serveşte şi la răcirea cu apă.
fV. Maşină de turnat centrifugă, cu ax orizontal.
1) suport sudat; 2 şi 3) lagăr cu rulmenţi; 4) ax pentru mişcarea de rotaţie; 5) formă de turnare (permanentă); 6) jgheab de alimentare a formei cu metal lichid; 7) transmisiune cu curele, cu trei trepte de viteză; 8) motor electric; 9) frînă manuală cu sabot; 10) manta metalică; 11) ţeavă cu orificii pentru răcire cu apă; 12) colector
de apă.
Forma e un cilindru metalic cav, a cărui suprafaţă şi ale cărui dimensiuni interioare corespund suprafeţei şi dimensiunilor exterioare ale tubului; pentru a obţine suprafaţa interioară a
mufei, se fixează la un capăt al formei un miez din amestec de formare. Prin celălalt capăt pătrunde în formă jgheabul de turnare, care alimentează forma cu fontă topită, adusă într-o oală de turnare, într-o cantitate corespunzătoare celei necesare turnării unui tub. în timpul turnării, forma se reazemă şi se roteşte pe cele patru role în jurul jgheabului de turnare, şi — concomitent — forma împreună cu patul maşinii sprijinit pe alte role se deplasează de-a lungul acesteia (cu ajutorul unui împingător hidraulic),.pînă cînd jgheabul iese din formă (v. fig. V). Fonta lichidă umple spaţiul pentru mufă şi apoi continuă să se depună în elice pe suprafaţa interioară a formei, în grosime uniformă. Tubul turnat se scoate din formă în direcţia mufei, cu cleşte acţionate hidraulic. Producţia orară e de 20-*-40 bucăţi/h, fiind superioară celei a maşinii de turnat prin gravitaţie. — La unele tipuri de maşini, mişcarea de deplasare e efectuată de jgheabul de turnare, forma efectuînd doar mişcarea de rotaţie.
Maşină de turnat sub presiune: Maşină de turnat la care se exercită o presiune mare asupra metalului topit introdus într-o formă permanentă.
După procedeul de turnare (v. sub Turnare 2) aplicat, se deosebesc maşini de turnat prin injecţie şi maşini de turnat prin presare.
Maşina de turnat prin injecţie:	Maşină
la care metalul e comprimat cu ajutorul unui piston şi constrîns să treacă printr-un ajutaj, în cavitatea unei matriţe de turnare (v. fig. VI ). Cilindrul de comprimare e amplasat în recipientul de metal topit. — Cînd temperatura de topire a metalului depăşeşte 450°, se foloseşte presarea cu ajutorul unui compresor (v. fig. VII), la care metalul topit e luat din recipient cu ajutorul unei „linguri" închise, terminate printr-un ajutaj. Ajutajul „lingurii" se aplică la ajutajul cochilei, e apăsat pe acesta şi apoi metalul e forţat să treacă de presiunea
exercitată de compresor.
Maşina de turnat prin presare e constituită,, în principal , dintr-o presă care menţine apropiate semi-matriţele de turnare, .între cari se formează o cavitate care constituie cilindrul de presare a metalului (v. fig. V, sub Turnare 2). Un mecanism acţionează pistonul care comprimă metalul topit, constrîngîndu-l să umple golul formei.
Maşină de turnat tuburi de fontă: Maşină care se foloseşte la turnarea tuburilor de fontă de presiune, pentru alimentări cu apă, şi a celor pentru canalizaţie. în practică se folosesc: maşina de turnat tuburi prin gravitaţie, în forme semipermanente, şi maşina centrifugă de turnat
Turnata, piesa
158
Turnătorie
tuburi, în forme permanente (v. mai sus, sub Maşină de turnat centrifugă).
Maşina de turnat tuburi prin gravitaţie e constituită din-tr-un carusel pe a cărui ramă rotitoare sînt fixate cochile
mişcare de translaţie pe verticală, combinată cu o mişcare de rotaţie (v. fig. /, sub Format, maşină de ~); fiecare formă se usucă cu ajutorul unui arzător de gaz dispus sub aceasta, ansamblul arzătoarelor fiind fixat pe un dispozitiv solidar cu
V. Maşină centrifugă de turnat tuburi de fontă, deplasabilă, cu jgheabul de turnare fix.
1) manta metalică; 2) formă metalică; 3) jgheab de turnare; 4) role de sprijin; 5) oală de turnare; 5') poziţia oalei la finele turnării ;
7) împingător hidraulic.
6)	motor;
metalice tubulare. Prin rotirea intermitentă a caruselului, cochilele sînt aduse succesiv la locul de lucru, unde se introduc
VL Schema maşinii de turnat sub presiune, prin injecţie, cu piston. 1) creuzet de metal topit; 2) canal de alimentare; 3) ajutaj; 4) formă de turnare metalică (permanentă); 5) piesa turnată; 6) manta metalică; 7) căptuşeală refractară; 8) pîrghie de acţionare a pistonului; 9) piston; 10) cilindru ; 11) orificiu de admisiune a metalului în cilindru.
/
modelul pentru tub (pe la partea superioară) şi modelul pentru mufa tubului (pe la partea inferioară); se v mp le cochilă cu
VII. Schema maşinii de turnat prin injecţie, cu aer comprimat (cu compresor)-1) creuzet de metal topit; 2 şi 2') „lingură" de turnare în poziţia de umplere, respectiv în cea de injectare; 3 şi 3') ajutaj; 4) pîlnie de turnare; 5) formă metalică de turnare; 6) racord pentru aer comprimat; 7) cavitatea formei; 8) dispozitiv de scoatere a piesei din formă.
amestec de formare şi amestecul se îndeasă cu ajutorul unei maşini de format, echipată cu bătătoare, cari efectuează o
caruselul; se introduc miezul pentru tub (pe la partea superioară) şi miezul pentru mufa tubului (pe Ia partea inferioară), ambele confecţionate şi uscate separat. Pentru a uşura dezbaterea după turnare, cochilele se confecţionează din două părţi dezmembrabile şi alăturate după un plan diametral. La maşina al cărei carusel are rama cu diametrul de 3,6**-8,50 m, producţia zilnică depăşeşte 50 t.
î. Turnata, piesa ~.Mett.: Piesă obţinută prin solidificarea metalului lichid turnat în cavitatea unei forme de turnătorie, după îndepărtarea maselotelor şi a materialului solidificat în răsuflătoare şi în reţeaua de turnare.
2.	Turnător, pl. turnători. Metg., Mett., Poligr.: Lucrător calificat care execută turnarea (v. Turnare 2) metalelor sau a aliajelor, manuală sau la maşini de turnat, în forme de turnătorie (forme temporare, semipermanente sau permanente), în vederea obţinerii de piese brute, lingouri, etc.— sau *e specializat în turnarea literei or (turnător de litere).
3.	Turnatorie. 1. Metg., Mett.; Ramură a Metalurgiei, care se ocupă cu fabricaţia de piese prin turnarea metalelor şi a aliajelor aduse în stare lichidă prin topire, în cavităţi executate într-un material corespunzător (amestec de formare, fontă, oţel), şi cari reproduc forma pieselor respective. în procesul tehnologic din turnătorie se deosebesc cinci faze principale: obţinerea formei, elaborarea metalului (respectiv a aliajului) în formă de topitură, turnarea metalului sau a aliajului topit, curăţirea şi ajustarea piesei turnate.
Formele de turnatorie pot fi temporare (forme Mpierdute“), semipermanente sau permanente. Pentru obţinerea unei forme temporare trebuie să se construiască în prealabil un model (v. Model 3) de lemn sau de metal (care să aibă dimensiunile cu sporurile de retragere corespunzătoare materialului care se toarnă, şi adausurile de prelucrare necesare pentru operaţiile ulterioare de prelucrare prin aşchiere) şi eventual cutii de miez (v. Miez, cutie de ~) în cari se execută miezurile formei, din amestecuri refractare. Modelul şi miezurile sînt folosite la formare (v. Formare 3), pentru a practica în amestecul de formare cavitatea formei care reprezintă
Turnatorie, broşa de —
159
Turnătorie
configuraţia piesei care urmează să fie turnată. Amestecurile de formare folosite la executarea formei sau a miezului trebuie să aibă următoarele caracteristici: să permită o reproducere corectă a modelului sau a cutiei de miez (să fie plastice); să permită aerului, şi aburului şi gazelor cari se produc la turnare să părăsească forma, trecînd prin masa de amestec îndesat (să. fie permeabile la gaze); să reziste la şocurile şi la presiunile provocate de metal în timpul turnării (să aibă rezistenţă mecanică); să reziste, fără topire sau muiere, la temperatura de turnare a metalului (să fie refractare). Formele pot fi folosite în stare crudă sau în stare uscată; miezurile se usucă totdeauna. Uscarea formelor şi a miezurilor se efectuează în cuptoare de uscare; formele executate în solul turnătoriei se usucă folosind cuptoare transportabile, numite uscâtoare (v. sub Uscător cu amestec de gaze şi gaze de ardere). La formarea artistică, cum şi la obţinerea pieselor de mare precizie se. folosesc modele fuzibile, cari se înlătură, prin topire, în timpul uscării formei (v. Turnare de precizie, sub Turnare 2). Pentru piesele cari au suprafeţe de rotaţie, cavitatea formei se poate executa şi cu ajutorul şablonului (v. Formare cu şablon, sub Formare 3). La turnarea în forme crude, protejarea pieselor contra formării aderenţelor se face cu pudre combustibile şi refractare, iar la formele uscate, cu vopsele de turnătorie.
—	Formele semipermanente se obţin prin căptuşirea cu un strat de material refractar a unei construcţii zidite, înaintea fiecărei turnări. — Pentru turnări repetate se folosesc forme permanente (v. sub Formă de turnare), executate din metal, cari permit obţinerea de piese cu cote exacte şi cu un metal foarte compact. Formele metalice propriu-zise (cochilele) se execută din fontă sau din oţel.
Elaborarea metalelor sau a aliajelor pentru turnare se efectuează pe baza unei tehnologii specifice, în cuptoare metalurgice speciale. Astfel, se elaborează: oţelurile, în cuptoare electrice cu arc şi cu inducţie, sau în cuptoare cu flacără (Martin); fontele, în aceleaşi cuptoare ca şi oţelurile, sau în cubilouri, în cuptoare rotative cu flacără şi în cuptoare cu creuzet (cuptorul cel mai mult folosit e însă cubiloul); aliajele neferoase, în mod obişnuit, în cuptoare cu creuzet, în cuptoare rotative cu flacără şi în cuptoare electrice cu arc şi cu inducţie. în turnătorie se prelucrează următoarele metale şi aliaje feroase şi neferoase: fonte cenuşii şi fonte maleabile, oţeluri carbon şi oţeluri slab aliate (cu adausuri de Cu, Ni, Cr, V, Mo), bronzurile şi alamele, aliajele aluminiului (în special aliajele cu Zn şi Cu), aliajele plumbului (în special aliajele cu Zn şi Sb), aliajele magneziului (de ex. electronul), etc. Metalele sau aliajele sînt topite, degazate şi dezoxidate, încălzite la anumite temperaturi, trecute din cuptorul de elaborare în recipiente de turnare căptuşite cu material refractar (oale, căldări sau linguri de turnare) şi apoi sînt turnate în forme (v. Turnare 2). — Viteza de solidificare, şi deci modul de cristalizare, depind de conductivitatea termică a pereţilor formei. După natura şi importanţa piesei, cum şi după natura metalului care se toarnă, se impun piesei solidificare simultană sau solidificare dirijată; în acest scop se folosesc răcitoare, maselote sau adausuri tehnologice, se aleg forma şi poziţia reţelei de turnare, cum şi poziţia de turnare a piesei. Afară de turnarea prin gravitaţie în forme fixe se aplică şi procedeul de turnare centrifugă, pentru mărirea productivităţii şi îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice ale pieselor turnate, sau procedeul de turnare sub presiune, aplicat, de regulă, la aliaje uşoare (de ex.: Al, Mn).
Turnarea metalului sau a aliajului topit se efectuează manual sau mecanizat, prin diferite metode şi procedee descrise sub Turnare 2 (v).
Curăţirea pieselor turnate consistă în îndepărtarea de pe suprafeţele piesei a nisipului care a aderat la ele, a bavurilor de turnare, a maselotelor şi a răsuflătorilor). După răcire, piesele turnate se dezbat (se scot din formă
manual sau mecanizat (folosind vibratoare sau grătare de dezbatere, pneumatice sau electrice). De la dezbatere, piesele păstrează la suprafaţa lor un strat de nisip ars; mai mult sau mai puţin aderent. Acesta e îndepărtat manual (cu peria de sîrmă şi cu dalta) sau mecanizat: în tobă rotativă, prin sablare cu nisip sau cu vînă de apă sub presiune. Debavurarea se face cu dalta, cu ciocanul şi prin tăiere cu flacără oxiacetilenică. Reţelele de turnare, maselotele şi răsuflătorile se îndepărtează prin rupere cu ciocanul (la aliajele relativ casante), prin tăiere cu dalta (la piesele mici), prin tăiere cu flacără oxiacetilenică (la piesele de oţel) şi prin tăiere mecanică (de ex. cu ferestrăul circular, la piesele mari, turnate din orice aliaj).
Ajustarea pieselor turnate consistă în netezirea la polizoare stabile sau portative (de mînă şi pendulare) a asperităţilor şi a resturilor de bavuri, de reţele de turnare , maselote sau răsuflători; tot prin polizare se netezesc locurile unde piesa a fost remaniată prin sudare.
Procesul tehnologic de fabricaţie a pieselor turnate se încheie, adeseori, printr-un tratament termic de recoacere pentru detensionare, sau de normalizare. Rareori se practică în turnătorie şi călirea, de exemplu la oţelul man-ganos austenitic sau la unele aliaje neferoase.— Piesele de fontă maleabilă şi de oţel au adesea, după tratamentul termic, un strat de arsură care trebuie înlăturat; la piesele mici, operaţia se execută în tobe, iar Ia piesele mari, cu dalta pneumatică sau prin sablare cu nisip de oţel.
1.	broşa de Ut., Metg. V. Broşă 2.
2.	lanterna de Ut., Metg.: Sin. Broşă (v. Broşă 2), Broşă de turnătorie.
3.	Turnatorie, pi. turnătorii. 2. Metg., Mett.: Atelier de fabricare a pieselor, prin turnarea în forme a metalelor sau a aliajelor topite. Atelierul trebuie amenajat astfel, încît să asigure desfăşurarea procesului tehnologic de fabricaţie a pieselor turnate, după un flux de material determinat raţiona! de succesiunea operaţiilor.
După natura metalelor şi a aliajelor cari se toarnă, se deosebesc: turnătorii pentru piese de oţel, turnătorii pentru piese de fontă cenuşie, turnătorii pentru piese de fontă maleabilă şi turnătorii pentru piese de metale si de aliaje neferoase. în aceeaşi întreprindere se pot organiza două sau mai multe ateliere dintre cele indicate mai sus.
După felul producţiei de piese turnate, se deosebesc: turnătorii cu producţie singulară (v. fig. /), turnătorii cu. producţie în serie mică, turnătorii cu producţie în serie mare şi turnătorii cu producţie în 'masă. Din prima categorie fac parte turnătoriile cari produc un sortiment mare de piese turnate (mai mult decît 500), numărul de piese din
I. Schema unei turnătorii de fontă cu producţie singulară.
1) depozit de nisip de turnătorie şi de încărcătură metalică: 2) cuptoare de topit (cubilouri); 3) prepararea amestecului de formare; 4) formare şi miezuire;
5)	uscarea formelor şi a miezurilor;
6)	asamblare; 7) turnare şi dezbatere; 8) turnătorie de bronz; 9) curăţitorie; 10) încăperi auxiliare; 11) depozit de rame de formare; 12) birouri şi încăperi
de deservire.
acelaşi reper fiind în general sub 30 de bucăţi pe an. Producţia în serii mici se caracterizează printr-un sortiment mai mic de piese (300***500), numărul de piese din acelaşi reper putînd ajunge pînă la 500 de bucăţi pe an. Producţia în serie mare comportă un sortiment mic de piese (100-**300), ny mărul de
Turnătorie
160
Turnetă
piese din acelaşi reper putînd ajunge pînă la 5000 de bucăţi pe an. Turnătoriile cu producţie în masă au un sortiment foarte mic de piese (mai mic decît 100), numărul.de piese din acelaşi reper putînd ajunge pînă la 20 000 de bucăţi pe an.
După gradul de mecanizare a turnatului, determinat de felul producţiei, se deosebesc: turnătorii nemecanizate sau cu mecanizare redusă, turnătorii mijlociu mecanizate şi turnătorii complet mecanizate.
în turnatoriile cu mecanizare redusă sau nemecanizate, cea mai mare parte dintre operaţiile necesare pentru turnare se execută manual; îndesarea amestecului de formare se face prin batere manuală sau cu ciocanul pneumatic; amestecul de model şi de miezuri se prepară semimecanizat şi se transportă în cutii la locul de formare; amestecul de umplutură se prepară chiar pe locul de folosire; ramele de formare şi formele propriu-zise se depozitează pe solul turnătoriei; utilajul de transport şi de ridicare se reduce la poduri rulante, macarale în consolă şi macarale pivotante. în astfel de turnătorii, producţia are caracterul de producţie singulară, iar capacitatea de producţie nu depăşeşte, în mod obişnuit, 6000 t/an.
Turnătoriile mijlociu mecanizate comportă mecanizarea următoarelor operaţii: prepararea şi distribuirea amestecului de formare, îndesarea amestecului în forme, transportul formelor la turnare şi de la turnare (de ex. cu poduri rulante, transportoare, etc.) şi dezbaterea pieselor după turnare, cu grătare pneumatice sau electrice. Producţia în turnătoriile mijlociu mecanizate poate fi producţie în serie (la capacităţi de 4000-*-6000 t/an), iar uneori producţie singulară (la obiecte mari).
II. Schema unei turnătorii de fontă complet mecanizate.
1) depozit de nisip de turnătorie şi de încărcătură metalică; 2) cuptoare de topit (cubilouri); 3) prepararea amestecului de formare; 4) formare; 5) mie-zuire; 6) uscare a formelor şi a miezurilor; 7) curăţitorie; 8) depozit de oale de turnare; 9) turnătorie de bronz; 10) servicii auxiliare; 11) vopsitorie; 12) încăperi de deservire şi birouri; 13) estacadă.
cesul de fabricaţie. Astfel, se mecanizează prepararea şi distribuirea amestecurilor de formare, îndesarea amestecurilor în ramele de formare şi transportul acestora la locul de tur-
nare, îndesarea şi uscarea miezurilor, transportul metalului lichid ia locul de turnare, evacuarea formelor turnate şi dezbaterea pieselor din ramele de formare, transportul ramelor de formare goale la maşinile de formare şi evacuarea pieselor turnate şi a amestecului ars de la grătarul de dezbatere la curăţire, respectiv la instalaţia de preparare a amestecurilor de formare. De asemenea, se mecanizează curăţirea piese*lor turnate prin tobare, sablare sau curăţire cu vînă de apă sub presiune. Acest grad de mecanizare e caracterizat prin folosirea pe scară mare a transportoarelor mecanice de pe sol sau suspendate, cum şi a căilor cu rulouri antrenate şi neantrenate. Capacitatea acestor turnătorii e de obicei foarte mare, producţia fiind în serie mare sau în masă; ciclul de fabricaţie (formare, asamblarea formelor, turnare, răcire şi dezbatere) nu durează mai mult decît 4 ore, la turnarea în forme crude.
După sortimentul de fabricaţie se pot întîlni în practica industrială şi turnătorii cu mecanizare mixtă, la cari un anumit număr de piese se execută în serie mică sau în serie mare, mecanizarea operaţiilor fiind completă, iar restul pieselor cari au greutate mare şi se fabrică în număr mic, bucată cu bucată, se execută cu o mecanizare redusă, asamblarea şi turnarea efectuîndu-se pe solul turnătoriei.
i- Turnatorie. 3. Poligr.: Atelier sau întreprindere în care se toarnă litere, şi în care, de regulă, se confecţionează şi linii şi ornamente de alamă. De cele mai multe ori turnătoria de litere e înzestrată şi cu o secţie specială, pentru confecţionarea matriţelor cari servesc la turnarea literelor (v.)f iar uneori, chiar cu o secţie în care se desenează literele şi se gravează poansoanele.
2.	Tur nat ura, pl. turnături. Metg., Mett.: Totalitatea pieselor turnate dintr-o topitură (v.).
3.	Turnbull, albastrul lui Chim.: Precipitat de culoare albastră caracteristică, constituit dintr-un amestec de.fero-cianură ferică şi ferocianură de fier şi potasiu, obţinut prin tratarea unei sări feroase cu cianură ferică. E insolubil în acizi. Reacţia albastrului lui Turnbull e caracteristică pentru recunoaşterea cat ionului Fe*\
4.	Turnesol. Chim. : Substanţă colorantă naturală, extrasă din diferiţi licheni (de ex.: Roccella tinctoria, Lecanora, etc.) cari conţin unii acizi organici derivaţi de la rezorcină (de ex. acidul lecanoric); are proprietatea de a-şi schimba culoarea din roşu (în mediu acid) în albastru (în mediu alcalin)* în intervalul de viraj 5*“8 al exponentului de hidrogen, la 18°.
Substanţa activă din acest colorant e orseina, un amestec nedefinit de orseină roşie (C28H24N207), un compus galben (C21H29N05), azolitmină (C9H10O5 sau C7H7N04), eritrolit-mină (C13H2306) şi alţi compuşi.
Sub diferite numiri comerciale se foloseşte la vopsirea bumbacului, a lînii mordansate (nuanţele diferă după mordantul întrebuinţat), a inului, a produselor alimentare, etc. Coloraţiile obţinute nu sînt rezistente.
E folosit, de asemenea, ca indicator (v.), fie în soluţie apoasă de circa 1 % în volumetrie (v. sub Analiză chimică), fie impregnat în fîşii de hîrtie, pentru aprecierea exponentului de hidrogen (pV\) al soluţiilor în intervalul de viraj amintit.
5.	Turnetâ, pl. turnete. Poligr.: Aparat folosit la depunerea uniformă (centrifugă) şi uscarea stratului fotosensibil pe plăcile metalice sau piatra litografică cari servesc la executarea formelor de tipar înalt (v. Zincografie) şi de tipar plan (v. Litografie, şi Offset, procedeul ~). E format dintr-o cutie metalică de formă cilindrică avînd diametrul formatului maxim al plăcilor sau pietrelor cu cari se lucrează. Prin centrul fundului cutiei trece un ax, la capătul căruia se găseşte
o	cruce metalică (la turnetele pentru zincogravură) sau o ramă cu plasă de sîrmă (la turnetele pentru offset), echipate cu cleme mobile, pentru fixarea plăcii. Cutia e acoperită cu un capac mobil, echipat pe faţa interioară cu rezistenţe electrice cari
Ţurnichet
161
Tu ronian
dau temperatura necesară (reglabilă), accelerînd uscarea stratului sensibil. După construcţia lor, se deosebesc t u r n e t e orizontale (v, fig. la) şi turnete verticale (v. fig.
I	b). Turnetele verticale folosite excluziv pentru plăci metalice sînt mai practice, întrucît ocupă mai puţin spaţiu decît cele orizontale,chiar dacă diametrul cutiei metalice cilindrice e mare. De asemenea, turnetele cu plasă metalică pentru fixarea plăcilor sînt mai avantajoase decît cele cu cruce, deoarece placa nu mai suferă de pe urma diferenţei de temperatură dintre suprafaţa totală a plăcii şi locurile de pe crucea încălzită pe care se sprijină.
Capacul turnetei are
o	deschidere de control, prin care se poate observa cum decurge uscarea,şi un termometru * pentru controlul temperaturii din interiorul aparatului. Pentru evacuarea aerului umed şi cald, turneta posedă şi un sistem de ventilaţie. în partea de jos a corpului turnetei există o scurgere prin care se pot evacua la canal excesul de soluţie sensibilă eliminată de pe placa sau de pe piatra centrifugă ori apa de spălare.
Pentru zincogravură se folosesc (din ce în ce mai rar) şi turnete orizontale de construcţie mai simplă, fără capac şi cu viteza variabilă (v. fig. II), cari servesc numai la egalizarea stratului sensibil turnat în prealabil şi la uscarea acestuia. — Sin. Centrifugă.
1.	Ţurnichet, pl. turnichete. 1.
Nav.: Rolă montată pe un ax vertical servind laschimbareadirecţiei unei parîme sau a unui lanţ de ancoră. Turnichetele se folosesc izolat în jurul unui cabestan, pentru a permite garnisirea pe barbotina acestuia a lanţurilor diferitelor ancore, la urechile din parapet, sau în perechi, ca în cazul golin-gurilor (v.), la dispozitivele de re-morcare, etc.
2.	Ţurnichet. 2. Av.: Mecanism de zăvorîre folosit în construcţia vehiculelor aeriene, care se fixează pe capotele demontabile şi pe portiţele de vizitare ale acestora, pentru închiderea şi deschiderea lor uşoară prin rotirea elementului încuietor.
Există mai multe tipuri de turnichete. Turnichetul cel mai simplu şi cel mai des folosit (v. fig.) consistă dintr-un şurub scurt cu cap înecat la un capăt şi un canal	$
elicoidal la celălalt	4
capăt, constituind
elementul încuietor	^7	!	^
al mecanismului de zăvorîre. Şurubul se introduce în gaura prevăzută în capota demontabilă, respectiv în portiţa de vizitare, care se suprapune pe gaura corespunzătoare prevăzută în suportul capotei,
respectiv în rama de poziţia închisă a arcului; 2) poziţia deschisă a susţinere a portiţei arcu|uj; capac; 4) capotă; 5) nit; 6) turnichet. de vizitare, pe a
căror parte interioară e fixat un arc transversal în dreptul găurii. Prin rotirea şurubului cu şurubelniţa, arcul transversal pătrunde în canalul elicoidal al şurubului, apăsîndu-l pe capotă, respectiv pe portiţă şi asigurînd blocarea Iui contra rotirii involuntare, prin fricţiune cum şi prin praguri opritoare prevăzute în canalul elicoidal al şurubului. Acest tip de turnichet are avantajul că nu provoacă nici o proeminenţă pe partea exterioară a capotei, respectiv a portiţei, evitînd astfel producerea de turbioane şi mărirea rezistenţei la înaintare a aerovehiculului.
3.	Turnichet. 3. Ind. afim.: Parte componentă a maşinii de dozat, folosită în industria şampaniei, compusă din: postamentul cu motorul electric; masa rotativă cu arcuri (turnichet); mecanismu I de dozare cu două pahare; rezervorul de sticlă din care se alimentează paharele. E o masă rotativă pe care se aşază sticlele cu şampanie degorjate, pentru astupare provizorie, pentru primirea licoarei de expediţie şi pentru reumplerea la volumul dorit.
4.	Turnul furnalului. Metg.: Sin. Cuva furnalului. V. sub Furnal 1.
5.	Turnus. Tehn., Ind. hîrt.: Intervalul de timp în care are loc un anumit proces sau o anumită operaţie, fază, etc. dintr-un proces tehnologic. Numirea e specifică în special industriei celulozei. De exemplu: turnus de fierbere (durata procesului de fierbere), turnus de înâlbire (durata procesului de înălbire), etc. V. şî sub Fierbere, turnus de
6.	Turnus grafic. C. f. V. Grafic de serviciu, sub Grafic.
7.	Turonian. Stratigr.: Etaj al Cretacicului superior, cuprins între zona cu Acanthoceras rothomagense a Cenomania-nului superior şi zona cu Barroisiceras haberfelIneri a Conia-cianului inferior. în cadrul Turonianului se deosebesc trei zone cu inocerami şi anume, de jos în sus: cu Inoceramus labia-tus, cu Inoceramus lamarcki şi cu Inoceramus schloenbachi.
Alte specii ale faunei acestui etaj sînt: Mammites nodosoi-des (la bază), Lewesiceras peramplus, Collignoniceras (Prio-notropis) woolgari, Romaniceras deverianum, Scaphites gei-nitzi, Actinocamax plenus, Inoceramus inaequivalvis, Micraster breviporus, Conulus subrotundus, Holaster planus, Durania cornupastoris, Hippurites petrocoriensis, H. rousseli. Asociaţia de foraminifere a Turonianului cuprinde speciile: Praeglo-botruncana helvetica, Globotruncana marginata şi Gl. lappa-renti, Stensioina praeexsculpta, Spiroplectammina praelonga.
în basinul Aquitaniei se disting două subetaje ale Turonianului: Ligerianul la partea inferioară, reprezentat prin calcare marnoase în parte nodulare cu Inoceramus labiatus,' Exogyra columba gigas, Mammites reveilleri, şi Angoumianul la partea superioară, constituit din calcare cu Romaniceras deverianum, hipuriţi şi radioliţi.
11
Turret-deck, nava —
162
Turtă de noroi
Faciesurile cele mai răspîndite ale Turonianului sînt: faciesul de Plâner cu calcare marnoase albicioase în strate subţiri, faciesul de cretă cu silex, sau cretă marnoasă fără accidente silicioase; faciesul marnos cu foraminifere; faciesul calcarelor cu rudişti; faciesul de subfliş pînă la fliş. Hai puţin răspîndit e faciesul grezos cu resturi de plante şi cu faună sal-mastrâ sau cu faună neritică.
Pe teritoriul ţării noastre, depozitele turoniene au în general o răspîndire mică. în Dobrogea meridională Turonianul, cu grosime foarte mică şi reprezentat prin conglomerate, nisipuri şi gresii calcaroase cu Inoceramus lamarcki, Conulus sub-rotundus, C, nucula, Disocoides pentagonalis, e transgresiv pe Cenomanian şi suportă în discordanţă depozitele Santonianului. în Dobrogea de nord, Turonianul din sinelinaiul Babadagului cuprinde calcare în bancuri sau în lespezi (tip Plâner), deseori nisipoase, cu Inoceramus labiatus la partea inferioară a etajului şi cu I. Lamarcki, I. inconstans şi I. schloenbachi la partea lui superioară.
în Carpaţii orientali, Turonianul îmbracă faciesul pelagic bogat în foraminifere, şi faciesul de subfliş şi de fliş, lipsit de obicei de faună. Faciesul pelagic e reprezentat în Munţii Persani (la Ormeniş), unde Turonianul cuprinde marne cu-inocerami şi Lewesiceras, cum şi în împrejurimile Bădenilor (Valea Dîmboviţei), unde acest etaj e reprezentat prin marne cenuşii cu intercalaţii subţiri de gresii glauconitice, peste cari urmează un banc de marne nisipoase roşii cu Lewesiceras, Gau-dryceras şi inocerami.
Faciesul de subfliş şi de fliş e dezvoltat în zona Teleajenului şi în zonele mai externe, Turonianul fiind reprezentat în succesiunea de depozite cu intercalaţii roşii, cuprinsă între şisturile negre eocretacice şi Stratele de Hangu.
în partea de vest a Carpaţilor meridionali (Banat) se presupune că Turonianul e reprezentat prin depozitele grezoase (flişul de Arjana, flişul de Mehedinţi) care urmează peste Stratele de Nadanova (Albian-Cenomanian). în basinul Haţegului şi în culoarul Mureşului (în împrejurimile Devei), Turonianul e dezvoltat în facies de marne şi gresii, local cu faună abundentă. în basinul Haţegului, Turonianul cuprinde la bază marne cu Mammites, peste care urmează gresii calcaroase, pe alocuri cu nerineide, iar în culoarul Mureşului, e reprezentat prin marne cu inocerami şi e cuprins în partea inferioară a Stratelor de Deva. în partea de nord a Munţilor Apuseni Cre-tacicul superior e reprezentat numai prin Senonian.
1.	Turret-deck, nava Nav.: Navă avînd deasupra punţii principale, de la prova la pupa, o suprastructură prismatică ai cărei pereţi verticali se racordează cu-bordajul corpului propriu-zis, prin suprafeţe cilindrice cu ax orizontal. Suprastructura e închisă la partea superioară cu o punte numită turret-deck. Acest tip de navă a fost folosit pentru transportul mărfurilor în vrac, în prezent fiind rareori utilizat. Sin. Navă cu punte-turn.
2.	Turrilites. Paleont.: Amonit aberant din subordinul Lytoceratina, cu o largă răspîndire paleogeografică în Creta-cicul mediu şi superior. Cochilia, înrula-tă elicoidal, e turiculată, senestră, cu coaste şi cu noduri. Specia T. costatus Lam. e cunoscută în ţara noastră din Cretacicul din Dobrogea.
3.	Turritella. Paleont.:	Gasteropod
olostom din ordinul Monotocarde, caracteristic pentru apele marine cu sal in i-tate normală. Cochilia e turiculată cu numeroase circumvo-luţiuni şi cu o ornamentaţie spiralată formată	din	carene
sau din striuri întretăiate de liniile de creştere.
Se cunosc numeroase specii fosile şi actuale,	cele	mai
numeroase fiind de vîrstă terţiară.
Turrilites
costatus.
Turritella.
Din Eocenul de la Cluj se cunoaşte specia Turritella imbri-cataria Lam., iar din Tortonianul de la Lăpugi, Turritella turris Bast.
4.	Turta, pl. turte. Material plastic sau aglomerat, fasonat în stare plastică, prin turtire, în formă plată, adeseori apropiată de forma unui disc.
5.	~ de ciment. Mat. cs.t Bet.: Turtă confecţionată din pastă de ciment normală (v.), folosită pentru determinarea constanţei de volum a cimentului. Turtele se confecţionează preparînd o pastă de ciment normală, din 200 g ciment, care se împarte în două părţi egale, fasonînd fiecare parte, prin rotunjirea marginilor şi aplicarea de lovituri cu palma, pentru a obţine turte cu diametrul de 10***12 cm. După confecţionare, turtele sînt lăsate să se întărească timp de 24 de ore în aer umed, aşezîndu-le pe un grătar de lemn, într-o cutie de zinc, pe fundul căreia se găseşte un strat de apă, şi care se închide ermetic (v. fig. /). După întărire, turtele se aşază cu
? ă
j>v	1	
		
/. Cutie pentru întărirea turtelor de ciment în aer umed.
1) cutie de zinc; 2) capac de zinc; 3$ grătar de lemn ; 4) strat de pîslă pentru etanşare.
faţa plană în sus, pe un grătar de sîrmă, în interiorul unui vas cu apă rece, care.se acoperă cu un capac şi se încălzeşte astfel, încît fierberea să înceapă după 15 minute de încălzire. Se continuă fierberea timp de două ore şi se lasă turtele să se răcească în interiorul vasului. Apoi se scot turtele din vas şi se examinează imediat, pentru a vedea dacă prezintă deformaţii caracteristice inconstanţei de volum (umflare, încovoieri sau fisuri). Dacă fisurile se întind de la margini spre mijlocul turtei, cimentul prezintă umflare, iar dacă fisurile sînt superficiale şi nu ating marginile, cimentul prezintă con-tracţiune (v. fig. II).
II. Turte de ciment cu fisuri datorite inconstanţei de volum. a şi b) turte cu fisuri datorite umflării; c şi d) turte cu fisuri datorite contracţiunii (retragerii).
6- de noroi. Expl. petr.: Stratul depus pe pereţii găurii de sondă, format din materialul solid care se găseşte în compoziţia noroiului de foraj şi care se separă din acesta prin filtrarea lui în formaţiunile poroase şi permeabile. Turta, care astupă în mare măsură porii suprafeţei filtrante a stratelor traversate (turtă de colmataj), are o permeabilitate variabilă, care depinde de natura terenului traversat.
Prin formarea acestei turte de colmataj, procesul de filtrare a noroiului în formaţiune continuă cu o intensitate din ce în ce mai mică (în funcţiune de calitatea turtei), tot timpul cît noroiul se găseşte în contact cu pereţii găurii de sondă.
în condiţiile filtraţiei statice (noroiul nu e în circulaţie în gaura de sondă), grosimea turtei de argilă creşte odată cu reducerea cantităţii de lichid care filtrează.
în cazul filtraţiei dinamice (noroiul circulă în gaura de sondă), filtrarea maximă se produce în primul moment de formare a turtei de noroi, apoi se reduce treptat şi după un timp devine constantă. In aceste condiţii, densitatea părţii
Turtă oleaginoasă
163
Turtîrea coloanelor
superioare a turtei	de	noroi e	totdeauna mai mare decît
densitatea noroiului	de	foraj.
La aceeaşi calitate a noroiului de foraj, turtele mai groase corespund unor viteze mai mici	ale curentului	de noroi	de
foraj, cu o cantitate	mai	mică de	filtrat, trecută	prin ele,	iar
turtele mai subţiri corespund la viteze mari ale noroiului de foraj cu o capacitate filtrantă mai mare.
Datorită faptului că turta de noroi de pe pereţii găurii de sondă exercită o influenţă negativă asupra productivităţii ulterioare a stratului de ţiţei sau de gaze, se urmăreşte utilizarea unui noroi cu turtă cît mai mică, la traversarea prin foraj a unei astfel de formaţiuni.
Pentru determinarea condiţiilor de formare a turtei de noroi se utilizează un aparat (v. fig.) compus dintr-o celulă de filtrare 1 în care se introduce noroiul de cercetat. La partea inferioară, aparatul e prevăzut cu hîrtie de filtru 2, aşezată pe o sită suport 3 sau pe o placă găurită. Se exercită asupra noroiului din celulă o anumită presiune, de obicei timp de
30	min, după care se măsoară (în mm) grosimea turtei de noroi formate.
Pentru îndepărtarea turtei de noroi se folosesc screpere speciale, sau se aplică o metodă de tratare chimică a acestei cruste, prin disolvare cu o soluţie acidă a componenţilor cal-caroşi conţinuţi ; prin aceasta, îşi pierde sistenţa, se dezagregă
Şi cade la talpa găurii de sondă. Fi|tru de noroi pentru determinarea. de unde e mdepartata. Sin.	formării	turtei.
Crusta de noroi.
i.	/x/ oleaginoasa. Gen., Zoot.: Turtă formată din resturile cari rezultă de la presarea seminţelor oleaginoase. După sistemul şi tipul de construcţie a preselor, turtele pot fi cilindrice, plate sau în bucăţi neregulate, de formă foarte variată, numite brocken, iar conţinutul lor în ulei poate varia foarte mult. De asemenea, variază şi duritatea lor, de care trebuie să se ţină seamă cînd urmează să fie utilizate ca nutreţ, sau cînd sînt supuse extracţiei.
Turtele cari conţin substanţe toxice (cele de ricin, de muştar, bumbac nedecorticat, jir) nu pot fi folosite ca nutreţ.
Raţiile maxime de turte oleaginoase cari se pot da vitelor puse la îngrăşat sînt 5***6 kg/zi, iar pentru vacile de lapte, de 2-*-3 kg/zi. Aceste raţii sînt reduse, în cazul turtelor de
Compoziţia medie a turtelor oleaginoase
Felul seminţei din care provin	Apă	Proteine	Ulei		Hidraţi de carbon	Celu- loză	Cenuşă
Floarea-soarelui	5- 7	34-38	8 •	••10	22-28	12-17	4-5
Rapiţă	6- 8	32-33	9 •	-10	29-31	9 -11	6-7
In	6- 9	30-32	7 •	.. 9	32-34	9 -11	6-7
Ricin	8-10	29-31	7 •	.. 9	10-14	30-35	5-7
Dovleac	6— 8	35-37	8 •	••11	22-24	14-17	4—5
Cînepă	7- 9	30-32	7 •	.. 9	17--20	21-24	6-7
Soia	6- 8	40-43	6 •	•• 8	26-30	4 - 5	5—6
Bumbac	8- 9	23—25	7 •	•• 8	30-34	21--25	5--7
rapiţă, la 2 kg/zi pentru vitele puâe la îngrăşat, şi la 1 kg/zi, pentru vacile de lapte. Turtele de cînepă sînt digerate foarte greu; turtele de bumbac nu se dau decît din seminţe delin-tersate şi decorticate, şi nici în acest caz vitelor tinere, pentru că acestea sînt foarte sensibile la acţiunea unui alcaloid
—	gosipolul — pe care-l conţin.
2.	Turta dulce. Ind. alim.: Produs de patiserie obţinut prin coacerea unui aluat format din făină de grîu, apă,zahăr, miere, glucoză, ouă, arome,'mirodenii (scorţişoară, cuişoare, enibahar), etc. căruia i s-a adăugat pentru afinare carbonat de amoniu. După coacere, turta dulce se glasează cu un sirop preparat din zahăr, apă şi esenţe.
3.	Turtire. 1. Gen.: Deformare plastică în cursul căreia una dintre dimensiunile unui corp e redusă mult în raport cu celelalte.
4.	/v/a coloanelor. Expl. Petr.: Deformarea coloanelor de tubaj din gaura de sondă, produsă sub acţiunea unor forţe exterioare, în momentul cînd acestea depăşesc rezistenţa mccanică a burlanelor ^cari constituie coloana (v. fig. I).
în general, turtirea coloanelor de tubaj (v. şi Păpuşarea coloanei) se produce datorită: burlanelor de tubaj cu rezistenţă necorespunzătoare (grosimea burlanelor e prea mică sau materialul acestora e neomogen) şi cu un anumit grad de ovalitate (cu cît ovalitatea burlanelor e mai mare cu atît turtirea e mai accentuată); terenului, respectiv formaţiunilor străbătute de gaura de sondă, cari în unele împrejurări (existenţa stratelor puternic înclinate şi cari alunecă în gaura de sondă deformînd-o; existenţa unei formaţiuni argilo-mar-noase care se umflă sub acţiunea apei filtrate din noroiul de foraj şi strangulează gaura) exercită importante presiuni asupra coloanei de tubaj, turtind chiar burlane cu grosime mare; denivelării lichidului din coloană, din care cauză, în anumite împrejurări, se măreşte solicitarea produsă asupra coloanei de către eforturile exterioare (presiunea laptelui de ciment sau a inelului de ciment; presiunea formaţiunilor, etc.); afluxului violent din strat în sondă, în dreptul intervalului perforat al coloanei, respectiv în dreptul stratului productiv (coloanele introduse în sondă gata perforate sau şl iţuite sînt mai rezistente decît coloanele perforate în gaura de sondă prin împuşcare cu gloanţe sau cu vînă, deşi aceste coloane sînt şi cimentate).
Turtirea coloanei constituie un accident tehnic grav, care, din cauza reducerii secţiunii coloanei în dreptul intervalului pe care s-a produs deformarea, însoţită uneori şi de deranjarea verticalităţii axei coloanei, produce dificultăţi în operaţiile ulterioare de foraj, de echipare sau de exploatare a
sondei, cari necesită continua- a şi b) coloane pierdute; c) coloană rea lucrului prin coloana defor-	unică,
mată (v. fig. //).
în cazul cînd turtirea coloanei s-a produs fără ca să prindă în sondă garnitura de prăjini sau de ţevi, se controlează interiorul coloanei cu un şablon de coloană (v. sub Şablonare 5) subţiat în partea inferioară, cu diametrul exterior cu 3---4 mm mai mic decît diametrul coloanei, şi după forma pe care o ia şablonul se deduce importanţa turtirii.
I. Burlane turtite. a) simple; b) duble.
<tr%
te
c
II. Forme de coloane turtite.
11
Tu rtire
164
Tuşa re
In cazul cînd coloana nu e spartă se îndreaptă cu ajutorul uneia sau al mai multor birne (cu sau fără role), asupra cărora aplică bătăi cu geala (v.).
îndreptarea coloanei turtite se poate realiza şi cu ajutorul unui valţ care se introduce cu prăjinile de foraj şi care se roteşte pe porţiunea turtită a coloanei, prin intermediul mesei rotative, pînă se îndreaptă coloana.
Dacă turtirea coloanei e prea avansată şi nu se poate repara cu birna sau cu valţul (mai ales în coloane cu diametrul sub 53/4") se procedează la extragerea coloanei şi la înlocuirea porţiunii turtite.
Dacă se produce turtirea unei coloane interioare, în urma fixării şi cimentării coloanei exterioare în teren, reparaţia e mai complicată şi mai dificilă. Se încearcă îndreptarea coloanelor fie prin birnuire, fie prin vălţuire, consolidîndu-se zona reparată printr-un manşon.
Dacă turtirea celor două coloane e prea avansată şi încercarea nu reuşeşte, se frezează porţiunea turtită şi apoi se man-şonează coloana.
Coloanele perforate turtite, fenomen frecvent în special în stratele cu nisipuri neconsolidate, se repară, local, prin manşonări scurte cari, împiedicînd exploatarea ulterioară a stratelor superioare, obligă să se facă perforări prin două coloane cu diametru mic.
Dacă turtirea provocată de o spărtură nu e prea pronunţată şi permite să se introducă deasupra frezei o prăjină grea, turtirea se rectifică prin frezare succesivă cu freze masive, ascuţite, cu diametru mic, cu dinţi pe partea conică, corectîn-du-se coloana pînă cînd freza trece dedesubt.
în cazul cînd turtirea coloanei a produs prinderea ţevilor de extracţie în sondă, reparaţia se poate începe numai după eliberarea garniturii. Dacă această eliberare nu e posibilă direct se procedează la frezarea coloanei, în timpul căreia ţevile de extracţie sînt eliberate şi cad în fundul găurii sondei; frezarea continuă pînă cînd se taie complet coloana turtită.
în cazul cînd turtirea coloanei e însoţită şi de o deviere importantă a axului, reparaţia coloanei şi deci a sondei nu se mai poate face decît prin resăparea prin fereastră, cînd aceasta e posibilă şi rentează.
Cînd a fost turtită numai coloana întregită sau coloana de exploatare, prinzînd însă şi ţevile de extracţie, dar coloana precedentă (cimentată în teren) a rămas intactă, se procedează la o simplă instrumentaţie: se taie ţevile de extracţie imediat deasupra nivelului la care sînt prinse, se deşurubează coloana, extrăgînd odată cu ea şi ţevile de extracţie şi apoi se întregeşte coloana.
Repararea coloanelor turtite din cauza presiunii sau a deplasării terenului e o operaţie foarte complicată şi se amplifică încă şi mai mult în cazul turtirii a două coloane cimentate şi al prinderii ţevilor de extracţie în gaura de sondă. Rezolvarea acestor reparaţii dă rareori rezultate satisfăcătoare.
1.	Turtire. 2. Sin. (parţial) Refulare (v. Refulare 2).
2.	Turtou, pl. turtouri. Hidrot.: Piesă metalică în formă de prismă cu secţiunea pătrată sau pentagonală, folosită la dragele cu cupe (v. sub Dragă), montată la extremităţile elin-dei, pentru antrenarea lanţului cupelor. Turtoul superior (motor) — numit şi pătrat (v. Pătrat 3j — are secţiune pătrată, iar cel inferior, — numit şi pentagon (v. Pentagon 2). — are secţiune pentagonală. Sin. Prismă de elindă, Prismă de dragă cu cupe. V. şî sub Elindă 1, şi sub Dragă cu cupe (sub Dragă).
3.	Tussah. Ind. text.: Sin. Tussor (v.).
4.	Tussor, Ind. text.: Mătase produsă de larvele unor specii sălbatice sau semidomesticite de fluturi de noapte din familia bombiceelor.
în funcţiune de numele varietăţilor de larve, se deosebesc: mătase Anthereae perny Guer (cea mai preţioasă), de culoare galbenă-verzuie, produsă de larve originare din Japonia* cari se hrănesc cu frunză de stejar, de castan şi de fag;
mătase Anthereae perny Guer, de culoare cafenie, produsă de larve originare din China, cari se hrănesc cu frunză de stejar; mătase Anthereae mylitta Pruer şi Anthereae Assam,de culoare negricioasă, produse de larve originare din India, cari se hrănesc cu frunza diferitelor plante.
Gogoşi le (v. Gogoaşă de mătase) unor varietăţi sînt depă-nabile, iar ale altor varietăţi sînt deschise la capete şi de aceea prelucrarea lor se face prin destrămare, iar nu prin tragere (v. Tragerea grejului).
Fibra lor are grosimea de 30“*65 [x şi e inferioară mătăsii domestice ca luciu, culoare, elasticitate şi moliciune.
Fibroina (v.) din compoziţia ei e totdeauna colorată. De pe o gogoaşă depănabilă se trag cu randament de 12% circa 500 m fibră continuă de fineţe medie 62 [x, din care se obţin fire cu titlul (v.) mediu T 24. Fibra are lungimea de rupere (v.) 30,5 km, alungirea la rupere 22% şi 6% alungire elastică sub o greutate egală cu 60 % din forţa de rupere.
întrebuinţarea mătăsii tussor la confecţionarea paraşutelor, a umbrelelor, a învel işurilor aripilor de avioane, etc. se bazează pe rezistenţa şi elasticitatea ei excepţionale, depăşind în această privinţă mătasea domestică. Sin. Tussah, Mătase sălbatică, Mătase de stejar.
5.	Tuş, pl. tuşuri. Desen, Poligr.: Cerneală rezistentă la apă, cu mare putere de acoperire, formînd o clasă intermediară între cernelurile de scris şi cernelurile de tipar. Tuşul are, de obicei, culoarea neagră ; se prepară însă şi în alte culori.
Principala materie primă întrebuinţată la fabricarea tuşului negru e negrul de fum de calitate superioară. După scopul în care se întrebuinţează, se deosebesc:
Tuş autografic: Sin. Tuş litografic (v.).
Tuş de desen, negru sau colorat, întrebuinţat pentru executarea de planuri, hărţi, etc. şi în poligrafie pentru executarea desenelor originale pentru clişeele lineare.
Tuş litografic, întrebuinţat în litografie, pentru scris sau desenat cu peniţa, pe hîrtie de transport sau pe hîrtie auto-grafică. Se prepară din negru de fum cu diverse adausuri, între cari săpunul, necesar pentru a-i menţine solubilitatea în apă. Sin. Tuş autografic.
e. /v/ de ştampile. Poligr.: Cerneală de scris foarte concentrată, preparată din culori de anilină şi adausuri speciale antisicative, întrebuinţată la stampilat. Compoziţia tuşurilor de ştampile variază după felul ştampilelor: pentru ştampilele de cauciuc, tuşul se prepară dintr-o soluţie concentrată a unei culori de anilină în glicerină diluată sau în etilengiicol; pentru ştampilele de metal, în locul glicerinei se folosesc uleiuri, de preferinţă sicative, cari se usucă mai repede şi nu difuzează lateral în suprafaţa hîrtiei, pentru a nu da ştampilei aplicate aspectul unei pete de grăsime, care se întinde şi pătează hîr-tia. V. şî Cerneală de stampilare, sub Cerneală.
7. Tuşa re. 1 .Mett., Tehn.: Operaţia de verificare a gradu Iu i de netezime al unei suprafeţe metalice de contact sau de sprijin a unui element de maşină, a unui instrument de măsură, etc., cu ajutorul unor unelte de tuşat (de ex.: placă de tuşat, prismă de tuşat, riglă de tuşat, etc.), sau cu piesa cu care suprafaţa de verificat ajunge în contact (de ex. tuşarea cusinetului bielei unui motor de automobil pe fusul arborelui cotit, prelucrat la dimensiune). Se verifică prin tuşare suprafeţele de alunecare ale cusineţilor motoarelor cu ardere internă, suprafeţele ghidajelor şi glisierelor maşinilor-unelte, suprafeţele de contact ale calibrelor, etc.
în cazul pieselor mici, tuşarea se execută întinzînd un strat subţire şi uniform de vopsea (de ex. de negru de fum în ulei) pe suprafaţa instrumentului de tuşat sau a piesei finite, şi mişcîndu-le pe acestea cu mîna, pe suprafeţele de contact sau de sprijin cari se controlează, sau invers. La piesele mari, instrumentele de tuşat de dimensiuni mici se deplasează cu mîna, iar cele de dimensiuni mari şi grele se deplasează cu ajutorul unei macarale. După tuşare, părţile,
Tuşare
165
Tutocaină
Placă de tuşat.
proeminente ale suprafeţei piesei, cari apar sub formă de pete numite pete de tuşare, se îndepărtează cu ajutorul răzuitorului (v. Răzuitor 2). Cu cît numărul petelor de tuşare e mai mare şi acestea sînt mai uniform repartizate pe suprafaţa tuşată, cu atît gradul de netezime al piesei e mai mare.
1.	Tuşare. 2. Poligr. V. sub Tanghir.
2.	Tuşat Mett, Tehn. Sin. Tuşare (v. Tuşare 1).
3.	pete de	Mett.: Urmele de vopsea lăsate pe supra-
faţa metalică a pieselor ia tuşarea (v. Tuşare 1) cu ajutorul unei unelte de tuşat (de ex.: placă de tuşat, riglă de tuşat, etc.).
4.	placa de	Ut., Mett.; Placă de fontă cu faţa de
lucru plană şi netedă (cu suprafaţa de măsurare între 100x x200 mm şi 1000 x1500 mm), care se foloseşte ca unealtă de tuşat.(v. sub Tuşare 1), pentru controlul planeităţii şi al netezimii feţelor metalice de lucru, mari, ale anumitor elemente de lucru sau de ghidare ale maşinilor de lucru, ale instrumentelor, etc. Plăcile de tuşat se execută în patru clase de precizie, corespunzător diferitelor valori ale abaterii lor de la planeitate: clasele 0 şi 1, cu minimum 25 pete pe 25x25 mm ; clasa 2, cu 20---25 pete pe 25x25 mm; clasa 3, cu 12---20 pete pe 25 x25 mm; verificarea plăcilor de tuşat se face cu plăci etalon. Placa are nervuri de rezistenţă pentru evitarea deformării materialului, şi deci pentru menţinerea planeităţii suprafeţei sale de control. Plăcile de tuşat mici (v. fig.) sînt echipate cu două mînere cu ajutorul cărora sînt deplasate pe suprafeţele de contact sau de sprijin cari se controlează; plăcile mari sînt fixate pe suporturi fixe—în care caz piesele de controlat sînt deplasate pe suprafaţa plăcii— , sau sînt echipate cu urechi pentru manevrarea lor cu macaraua. Sin. (parţial) Placă de control, Placă de verificare.
5.	***, prisma de Ut., Mett. V. sub Tuşat, riglă de^.
6.	rigla de Ut., Mett.: Riglă metalică, de obicei de fontă, cu secţiunea transversală dreptunghiulară sau profilată (v. fig. a--d), cu o faţă de lucru plană, folosită latuşarea (v. Tuşare 1) anumitor suprafeţe metalice de lucru sau de ghidare ale elementelor de maşină, ale instrumentelor, etc.
Riglele de tuşat cu secţiunea transversală în formă de triunghi iso-scel sînt numite curent prisme de tuşat', ele se folosesc şi la tuşarea feţelor de contact
ale canalelor cu unghiuri diedre (de ex. suprafeţele interioare ale canalelor ghidajelor săniilor de cărucior de maşină-unealtă). Pentru deplasarea prismei pe suprafeţele piesei care se controlează, la extremitatea ei sînt fixate două mînere.
7.	Tuşâf pl. tuşe. Tehn.: Sin. Clapă de comandă (v.), Tastă.
8.	Tuşeu. ind. text.: Sensaţie care se produce la pipăirea cu mîna a unei ţesături. în funcţiune denatura şi calitatea fibrelor componente, de legătura dintre urzeală (v.) şi bătătură^.), de felul finisării (scămoşare, apretare, etc.), o ţesătură poate să aibă tuşeul moale sau aspru. Tuşeul constituie un indice de calitate organoleptic important, în controlul de fabricaţie şi în recepţia produselor textile. Sin. Sensaţie Ia pipăit.
a
o o
e
—4-
Rigle de tuşat. a) de oţel, cu secţiune dreptunghiulară; b şj c) de oţel, respectiv de fonta, cu secţiunea în I; d) de fontă, în formă de arcuş.
9. Tutan. Chim.: Preparat fungicid antimăluric, pe bază de mercur.
io. Tutania-metal. Metg.: Grup de aliaje pe bază de sta-niu, cu compoziţiile indicate în tablou. Tipurile Tutania-metal 1, 2 şi 3 din tablou sînt folosite ca aliaje antifricţiune, cu bune caracteristici mecanice şi de material antifricţiune. Aliajul de tipul 4 — şi uneori şi celelalte — sînt folosite la fabricarea de obiecte casnice. Var. Metal Tutania.
Compoziţia aliajelor Tutania-metal (în %)
Tip	Sn	Sb	I Cu I	Pb	Zn
1 I	92,5	4,6	2,6	0,3	_
2	91,5	—	0,7	7,55	0,25
3	90	—	2,7	6	1,3
4 I	80	16	2,7	-	1.3
n. Tuta, pl. tute. Expl. petr.: Sculă de instrumentaţie (v.) folosită pentru prinderea şi extragerea materialului tubular (prăjini sau ţevi de extracţie) rupt şi rămas în gaura de sondă.
Instrumentaţia cu tuta se execută cînd diametrul interior al prăjinii sau al ţevii e prea mic şi operarea cu dornul nu prezintă siguranţă suficientă; cînd în urma operaţiei cu dornul, acesta s-a rupt astupînd gaura (canalul central) a garniturii de prăjini sau de ţevi ; cînd ruperea garniturii de prăjini sau de ţevi s-a produs din corp, pe o formă neregulată, sau sfîşiat în lung.
Tuta (v. fig.) e construită dintr-un corp cilindric tubular, confecţionat din oţel cementat (pentru dimensiuni de 23j8"
2 7/8"), din oţel 15 Mn C 12 (pentru 3xI2) sau din oţel 1 5 Co 7 (pentru
dimensiuni de
•5 %"),
3	b
Tută simplă (o) şi tută-freză (b).
avînd la partea superioară o mufă cu ajutorul căreia se racordează la garnitura de prăjini pentru instrumentaţie. în interior tuta e de formă conică şi are filet (de tipul metric, cu pasul de 3 mm) stînga sau dreapta tăiat longitudinal prin cîteva canale umplute cu plumb.
Pentru cercetarea capătului rupt, prins şi rămas la puţ, tuta se echipează uneori cu o pălărie (v. Pălărie 5) şi, în caz că e necesar să se facă oarecare degajare a materialului tubular rupt la puţ, pentru ca tuta să poată
îmbrăca extremitatea (capătul) ruptă a prăjinii sau a ţevii respective, se montează o freză.
Tutele pentru sondeze sînt asemănătoare ca dimensiuni şi funcţiuni cu cele pentru sonde, diferind numai ca diametru.
12. Tutocainâ. Farm.: Medicament de sinteză din clasa anestezicelor locale pe bază de p-amino-benzoat de dimetil-amino-dimetil-propil. Se obţine din metiletilcetonă, dimetiI-amină şi form-	nh2
aldehidă; se for-	|
mează 1-di metil-	C
am i no-2-m et i I - HC^ ^CH -3-butanol, care | [j	r,,	ru
esterifică acidul HC.	CH	7 3 ,	3	CH*
p-nitro-benzoic,în prezenţa unui acid tare. Prin conden-
I I
-CO—OCH—CH—CHoN
\
CH3
sare şi încălzire, în autoclavă se obţine esterul, care se purifică. Are o activitate egală cu a cocainei (v.) şi mai promptă decît a novocainei, în anestezii locale. Se întrebuinţează sub formă de clorhidrat în infiltraţii de suprafaţă.
Tutor
166
Tutun
1.	Tutor, pl. tutori. Agr.: Suport aşezat lîngă plante tinere de diferite specii, în special de specii pomicole, pentru a le ajuta să crească în poziţie verticală. Tutorii pentru pomi se execută din lemn tare, cu grosimea de 3---6 cm şi cu lungimea pînă sub coroana pomului.
2.	Tutorare. Agr.; Aşezarea tutorelui (v.) lîngă planta care trebuie sprijinită şi legarea plantei de acesta. La pomi, legarea se face după 10--*15 zi le de la plantare, cu nu iele de răchită, fibre de tei sau de rafie. Vîrful tutorelui, care nu trebuie să ajungă pînă la coroană, se rotunjeşte. Pomii rămîn legaţi de tutor în primii 3***4 ani după plantare.
3.	Tutun, pl. tutunuri. Ind. alim.: Produs pentru fumat, prezentat sub diferite forme, obţinut din prelucrarea (prepararea, spălarea, fermentarea, uscarea) frunzelor unor plante din genul Nicotiana, familia Solanaceae. Speciile acestui gen cu importanţă deosebită pentru industrie sînt: Nicotiana taba-cum sau tutunul obişnuit şi Nicotiana rustica sau mahorca, din cari derivă toate celelalte forme cultivate, ca: Nicotiana virginica, Nicotiana brasiliensis, Nicotiana havanensis, Nicotiana macrophyl la (purpurea). Nicotiana !ancifolia(fruticosa),etc.
Planta de tutun e anuală, are tulpina rotundă, verticală, înaltă între 1,00 şi 2,50 m, după soi, cu frunze alterne, simple, de diferite mărimi şi forme, aproape totdeauna sesile, cu sau fără peţiol. Culoarea frunzelor în timpul vegetaţiei e verde de diferite nuanţe, iar după tratamentele de preindustrializare, în vederea fabricării produselor pentru fumat, devine galbenă, roşie sau maron de diferite nuanţe.
Planta are o inflorescenţă de culoare albă, roz sau roşie, situată în vîrful tulpinii. Fructul e o capsulă, ovală sau globu-loasă, în care se găsesc numeroase seminţe mici (într-un gram sînt 10 000***15 000 seminţe) de culoare cafenie, cu ondulaţii la suprafaţă. Seminţele de tutun nu conţin nicotină şi sînt bogate în ulei (37***45% ulei brut), care după rafinare e comestibil. Soiurile de tutun cultivate se clasifică, din punctul de vedere botanic, dupăînsuşiri le şi aspectul morfologic, şi, mai ales, după folosirea lor în fabricaţie şi în consum, fiind grupate pe tipurile: oriental, Virginia, pentru ţigări de foi (învelişuri şi sub-învelişuri) şi cu foaia mare(de mare consum), din care face parte tutunul Marylond, de culoare brună roşietică mai închisă, cultivat pe întinderi mari în St. Unite ale Americii, în Africa şi în Europa.
în ţara noastră, din grupul tutunurilor orientale se cultivă soiurile: Drăgăşani, Djebel, Molovata, Ghimpaţi, Ghimpaţi-Lupu 357; din grupul tutunurilor Virginia: Virginia Bright, Bright Leaf, Special 400, Joiner, B-120; din tutunurile de mare consum: Banat, Bărăgan, Ialomiţa, Burley; din tutunurile pentru ţigări de foi: Sătmărean şi Havana.
Cultivarea tutunului se face în anumite condiţii agrotehnice, specifice acestei plante. Astfel, planta de tutun, avînd nevoie de un număr mare de zile calde (120**-180) pentru ca să ajungă la maturitate, şi făcînd seminţe mici, cari nu pot fi semănate direct în terenurile de cultură, se seamănă în răsadniţe calde, bine îngrăşate, de unde tinerele plantule (răsadul) se transplantează în cîmp, aşezîndu-se la diferite distanţe între plante şi rînduri, cari variază cu soiul respectiv. Lucrările de întreţinere în timpul vegetaţiei sînt identice celor aplicate plantelor prăşitoare, iar ca lucrări tehnice specifice tutunului sînt: politul (îndepărtarea foilor de la baza plantelor), cîrnitul (ruperea inflorescenţei) şi copilitul (îndepărtarea lăstarilor, respectiv a mugurilor florali de Ja subsuoara foilor).
în timpul vegetaţiei, planta de tutun e atacată de numeroase boli şi dăunători, ca: boli criptogamice (micoze); căderea răsadului (Rhisoctonia solani Khun), putrezirea neagră a rădăcinilor (Thelavia basicola), Cercosporioza sau pătarea foi lor (Cercos-pora nicotianae), fusarioza sau ofilirea (Fusarium oxysporum); bacterioze: focul sălbatic (Pseudomonas tabaci, W. şi F.,Stapp); viroze: (răspîndite prin insecte, curenţi de aer, precipitaţii, etc.); mozaic (mozaicul marmorat al tutunului),
pătarea inelară (Ring spot), brunificarea nervurilor, încreţiturile, necroza; paraziţi fanerogami Lupoaia (Orobanche ra-mosa L.), cuscuta sau torţelul (Cuscuta Sp.); dăunători: viermele murgoci (Euxoa segetum Schiff), viermele sîrmă (Agriotes lineatus S.), omida capsulelor (Heliotis obsoleta F), tripsul (Thrips tabaci Lindemann).
Valoarea tehnologică a tutunului depinde mult de c a-racteristicile lui fizice, printre cari: culoarea tutunului care, cu cît e mai deschisă (galben) cu atît indică o calitate mai bună, culoarea verde indicînd o recoltare de frunze necoapte sau că lucrările de preindustrial izare s-au aplicat necorespunzător; grosimea nervurii principale şi a celor secundare ale frunzelor (la soiurile noastre de tutun variază între 13 şi 33% din greutatea unei frunze), care, cu cît reprezintă un procent mai mic, cu atît tutunul are un randament mai mare în fabricaţie; grosimea frunzelor, determinată de textura şi structura lor anatomică, şi care variază între 0,5 şi 1,10 mm ; consistenţa frunzelor, prin care se înţelege greutatea medie a 100 cm2 din suprafaţa foIiară, fără nervura mediană (circa
0,207 g la tutunurile pentru învelirea ţigărilor de foi; circa
0,614 g la tutunurile de tip oriental); greutatea specifică şi, în special, greutatea volumicâ, însuşire care indică randamentul tutunului în fabricaţie (cu cît greutatea volumică e mai mare, cu atît tutunul are un randament mai mare); rezistenţa şi elasticitatea frunzelor, proprietăţi foarte importante ale tutunurilor destinate învelişurilor pentru ţigări de foi.
Din punctul de vedere chimic, tutunurile au o compoziţie complexă, în care ca element principal intră nicotină. Astfel, frunzele de tutun conţin: substanţe colorante (clorofilă, carotină, xantofilă şi diferiţi pigmenţi flavonici ca rutina, isocvercina şi unele glucozide); acizi organici (15---20%), dintre cari s-au identificat: acizii formic (0,19**-0,146 %), oxalic (1,5 * * * 3,0 %), malic (2* * *14 %), citric (2--*4,5%) la tutunurile pentru ţigarete, iar la mahorcă, pînă la 8%, succinic, clorogenic, etc.; hidraţi de carbon (pînă la 50% din substanţa organică), din cari: hidraţi de carbon solubili (între 1 şi 28%) cu o influenţă pozitivă asupra calităţii tutunului, amidon între
5	şi 9% din substanţa uscată, cum şi substanţe cari, formează scheletul parenchimului foliar ca: pectina, celuloza, lignina; substanţe azotoase cu acţiune negativă asupra calităţii tutunului: azot total (1,50 * * * 5,20 %), albumine (4--*15% după Mohr), aminoacizi (0,25-*-0,60 %); nicotină, al cărei procent variază de la un tip de tutun la altul, de la un soi la altul şi chiar la aceeaşi plantă, în funcţiune de poziţia frunzelor pe tulpină (la soiurNe de tutun cunoscute variază între 0,4 şi 7%, iar la cele de mahorcă, pînă la 13%; la soiurile cultivate în ţara noastră, între 0,25 şi 3,61 %); alcaloizi secundari, dintre cari au fost identificaţi: nicotirina, nicoteina, nicotelina, nicotoina, nor-nicotina, anabazina, etc.; substanţe tanante (puţin studiate); substanţe polifenolice (între 2 şi 9%), a căror creştere procentuală indică o diminuare a calităţii tutunului; răşini şi uleiuri eterice (2--*16%, în general, iar la tutunurile noastre 3--*8%), cari imprimă tutunului parfumul specific, alături de cari se găsesc şi cantităţi mici de substanţă ceroasă, care în timpul fumatului degajă un miros neplăcut; substanţe minerale (cenuşă), care variază între 10 şi 29%.
O proprietate complexă a tutunului e combustibi-
I	i ta te a, care consistă în capacitatea tutunului de a menţine arderea (se exprimă în cifre relative de la 0---100, din ţigareta arsă, faţă de lungimea ei totală), şi viteza de ardere (măsurată prin timpul necesar pentru arderea liberă fără aspiraţie a 1 g de ţigaretă, incluziv foiţa). Această proprietate depinde de acţiunea concomitentă a climei şi a solului, factori cari condiţionează: compoziţia, structura şi caracteristicile fizice ale tutunului.
Planta de tutun se valorifică atît printr-o prelucrare chimică, extragînd din corpul ei o serie de substanţe chimice, cît şi direct, prin fabricarea diferitelor produse de fumat.
Tutun
167
Tutun
Valorificarea chimică consistă în extragerea unui număr important de produse secundare din seminţe, flori, frunze, tulpină şi rădăcină (v. fig. /), cum şi din deşeurile rezultate de la prelucrarea tutunului pentru produse de fumat.
Floarea - Extragere de parfum
...	pentru bcuri, vopsele) etc.
'm,'ulei comestibil Sorturi furajere
Produse
[principale
Ţigarete
Ţigări
^-Pipă
Ntcoh'.r::
/
Foaia1
Alcabizil
Produse chimice \\
Anabas/na
Citnc
Clorofila-dm Fot le verzi
Celuloza ! Substanţe pfast/ce Tulpina\FjDgrjş2mjnr
Combustibil
Rădăcina Ingraşamînt natural
I. Utilizarea economică a plantei de tutun.
Aceste produse au cele mai variate întrebuinţări în industria parfumurîlor (parfum asemănător viorelelor, hiacintului, etc.), în fabricarea hîrtiei (celuloză), pentru sosarea şi aro-matizarea produselor de fumat (extractul de tutun din deşeuri şi uleiul din flori), pentru combaterea paraziţilor din grajduri şi coteţe de păsări (tulpinile uscate şi măcinate în praf, etc.), ca nutreţ pentru vite (turtele rezultate la extragerea uleiurilor), ca insecticide (nicotină, care în acelaşi timp are şi alte utilizări), praful rezultat ia prelucrare şi leşia de tutun (v. şi sub Nicotină), etc.
Industrializarea tutunului consistă în valorificarea materiei prime — foile verzi de la plantele de tutun cultivate în cîmp — prin aplicarea tratamentelor corespunzătoare obţinerii unui semifabricat (tutunul uscat şi fermentat din diferite soiuri şi calităţi) care să servescă drept materie primă în fabricarea diferitelor produse pentru fumat.
Tratamentele de preindustrializare încep cu recoltarea foilor verzi, complet dezvoltate şi ajunse la maturitatea tehnologică. După tipul de tutun, metoda de uscare aplicată şi scopul urmărit, lucrările cari se aplică foilor recoltate sînt schematic cele din schema I. Dintre acestea, separarea foilor după grad de coacere, mărimi, alegerea pe calităţi după uscare sînt lucrări pregătitoare, de importanţă secundară, iar dospirea, uscarea şi fermentarea sînt tratamentele de bază.
Dospirea, care are loc sub acţiunea complexului enzi-matic din foi, consistă dintr-o dezasimilare intensă a substanţelor de rezervă, ca: hidroliza amidonului pînă la monozaha-ruri; degradarea parţială a albuminelor pînă la aminoacizi, etc., paralel cu cari au loc şi degradarea clorofilei şi punerea în evidenţă a xantofilei, a carotinei şi a unor produse de oxidare a polifenolilor. Macroscopic, procesul de dospire se manifestă prin transformarea culorii verzi a foilor în galben, de
diferite nuanţe, şi vestejirea lor, în urma pierderii a circa 30% din conţinutul iniţial de apă şi a circa 8• *-10 % din substanţa uscată. Acesta e un indiciu că transformările fizice, chimice şi biologice cari au avut loc au realizat un raport optim Schema I
Recoltare
pe foi
separare pe grad de coacere
separare pe mărimi de foi
pe plante întregi
însirare pe sfoară dospire
legare pe sipci +
dospire şi uscare la foc indirect
I
dospire-uscare la curenţi de aer
uscare la soare
uscarea la curenţi de aer
alegere pe calităţi (culori, consistenţă conform STAS sau normelor)
ambalarea în baloturi tip
maturizarea tutunurilor	fermentare
uscate la foc indirect (Virginia)
între substanţele cu acţiune pozitivă asupra calităţii tutunului, reprezentate prin hidraţii de carbon, şi cele cu acţiune negativă, constituite din grupul substanţelor azotoase. Deoarece prelungirea procesului de dospire conduce la scăderi calitative, exteriorizate prin trecerea culorii galbene în culori închise (maron), pentru a evita această situaţie se opreşte procesul de dospire prin trecerea foilor la uscare, pînă la un conţinut de circa 12% umiditate a lor. Desfăşurarea normală aunui proces de dospire se real izează în cond iţi i de temperatură cari variază între 30 si 38° si a umiditătii relative a aerului de la 90 la 65%.	’	'
Uscarea consistă în eliminarea apei din foile de tutun dospite, pînă la un conţinut de 10***12%, operaţie care se face în mod natural (la soare, în curenţi de aer, la umbră) şi artificial (aer cald, în vid, electric, cu radiaţii infraroşii). în timpul uscării se produce şi o răcire a tutunului, datorită reducerii temperaturii în uscătorii, de Ia72*”85° !a 35°, prin deschiderea uşilor, a ferestrelor şi a gurilor de ventilaţie. Indiferent de metoda de uscare folosită, în acest proces se deosebesc trei faze: fixarea culorii, uscarea limbului fol iar şi uscarea nervurii. Uscarea în mediu artificial se aplică azi la 45***50% din producţia mondială de tutun, fiind mereu îmbunătăţită şi extinsă.
După dospire şi uscare se face alegerea foilor pe calităţi, ţinînd seamă de: culoare, consistenţă, poziţia foilor pe tulpină, gradul de maturitate, integritatea şi gradul de deteriorare mecanică sau provocat de diferite boli sau dăunători, conţinutul de umiditate al foilor. Aşezarea foilor, după alegere, se face în şire, în pastale, în fascicule, în stosuri şi, mai ales în păpuşi (grămadă de foi netezite, suprapuse şi legate la bază cu un fir subţire de rafie, pănuşe de porumb sau tei topit). Operaţia de aşezare în păpuşi se numeşte pâpuşit.
Fermentarea, proces autoiitic complex, cu reacţii biochimice şi chimice, produse de complexul enzimatic existent în foi, are ca efect îmbunătăţirea caracteristicilor externe (culoare, elasticitate, etc.), a celor interne (gust, aromă, etc.) şi asigurarea posibilităţilor de conservare a tutunului.
Fermentarea se real izează sezonal şi extrasezonal (artificial).
Tutun
168
Tutun
Fermentarea sezonalâ se produce în mod natural în lunile de primăvară, cînd factorii climatici creează condiţiile de mediu (temperatura şi umiditatea relativă a aerului) pentru desfăşurarea acestui proces. Pentru fermentare, tutunul se aşază: în baloturi, în butoaie sau lăzi, în masă şi în stelaje.
Fermentarea în baloturi se apl ică tutunurilor de tip oriental de calitate superioară. Acestea se aleg, se ambalează în baloturi de diferite forme (basma, başbagliu, calup sau tonga) şi se condiţionează în vederea intrării în fermentare, în mod natural sau cu ajutorul instalaţiilor speciale de condiţionare a aerului, în cari se controlează starea de umiditate a tutunului şi temperatura încăperii respective (pînă la temperatura de 18---200, cînd tutunul începe „să transpire"). în condiţii naturale, această primă fază de fermentare durează mai mult sau mai puţin, în raport cu calitatea tutunului, cu conţinutul lui în apă şi cu condiţiile mediului exterior. La tutunurile seci şi pe timp uscat, fermentarea se termină după două săptămîni, iar la cele consistente poate dă dureze şi trei luni. Operaţia se consideră terminată cînd, la temperatura tutunului sub temperatura mediului, toată apa de la suprafaţa foilor s-a îndepărtat şi conţinutul în apă al foilor a scăzut ia 14***15%. După aceasta, baloturile de tutun se controlează, li se strîng sforile şi se aşază unul lîngă altul în picioare pe 8---10 rînduri alăturate, formîndu-se o stivă de fermentare. Prin greutatea lor proprie, baloturile exercită o presiune asupra tutunului, presiune care favorizează ridicarea temperaturii cu 3---40 peste temperatura mediului. Această fază, care durează 45---60 de zile, cît temperatura tutunului e în urcare, constituie a doua fază de fermentare, în acest interval de timp, ia fiecare 14 zile se desface stiva, se controlează baloturile, li se strîng sforile şi apoi se aşază din^nou în stivă, în poziţie inversată.
în lunile iulie-august, cînd tutunul nu se mai încălzeşte, se aşază baloturile pe două rînduri verticale suprapuse şi tutunul se încălzeşte din nou cu 2-*-3°, peste temperatura mediului, aceasta fiind a treia şi ultima fază a fermentării, în acest timp, care durează 2*--3 săptămîni, stiva se desface
o	dată sau de două ori, şi se inversează poziţia baloturilor, cele de jos se aşază deasupra şi invers.
Fermentarea în butoaie se apl ică tutunurilor de tipul Virginia şi Burley. Tutunul cu 10***12% apă se aşază în butoaie şi se presează, astfel încît într-un butoi cu 1,20 m diametru şi 1,20--*1,35 m înălţime să intre 400"*500 kg tutun. Butoaiele de tutun se păstrează, în încăperi bine aerisite, timp de 18 luni pînă la 2 ani, timp în care tutunul fermentează foarte lent.
spre exterior, formînd rînduri paralele, în solzi. Se continuă cu aşezarea în straturi suprapuse pînă la înălţimea dorită. Pentru tutunurile de culoare deschisă şi pentru cele de calitate bună, lăţimea şi înălţimea masei sînt cuprinse între 0,40 şi 1,00 m, iar pentru cele de culoare închisă şi pentru ţigări de foi, între 1,20 şi 2,00 m . Pentru fermentarea tutunului în masă se recomandă temperatura de 35---400 pentru tutunurile de culoare deschisă, de 40---450 pentru tutunurile mijlocii, şi de 50---550 pentru tutunurile inferioare, de culoare brună închisă şi pentru cele verzi. Cînd temperatura în interiorul masei a ajuns la limita respectivă, masa de tutun se desface, se aeriseşte, fără a se lăsa să se răcească prea mult şi apoi se reface, aşezîndu-se în centrul masei tutunurilor de la margine, şi invers. Operaţia se repetă a doua oară, pînă la temperatura mediului ambiant, cînd tutunul se consideră fermentat şi se poate ambala. Fermentarea în masă durează 3---4 luni.
Fermentarea în stelaje e folosită în cazul unor recolte abundente, cînd e nevoie de spaţiu mult. Tutunul se aşază pentru fermentare în mase mici de 100 cm lungime, 60”-100cm lăţime şi înălţime, apropiate unele de altele şi aşezate fiecare independent pe suporturi formînd un stelaj. Mai multe rînduri din aceste stelaje alăturate formează blocuri de mai multe mii de kilograme de tutun.
Fermentarea extrasezonală (artificiala), numită şife r m e n-tare industrială, are loc în f a b r i c i de fermentare special construite, echipate cu instalaţii de încălzire şi ventilare. Procesul de producţie într-o astfel de fabrică se desfăşoară după schema II.
Schema li
Depozitarea tutunului nefermentat
4-
Pregătirea şi formarea loturilor pe soiuri şi calităţi
I
Alegerea şi separarea foilor cari nu corespund calitătii lotului
Condiţionarea materialului din punctul de vedere al umidităţii (Institutul Redryng) i
Presarea tutunului în baloturi Fermentarea propriu-zisă Maturizarea si controlul baloturilor
Depozitarea tutunului fermentat pînă la expedierea la fabricile de ţigarete
Fiecare lucrare se efectuează în încăperi speciale (ateliere), echipatecu instalaţii corespunzătoare,transporturile între încă-
A) depozit de tutun nefermentat; 8) formarea
II. Linie tehnologică într-o fabrică de fermentare, loturilor; C) presarea /; D) instalaţii de condiţionare;
de maturizare; H) presarea II; I) depozit de tutun fermentat;
£) alegere; F) camere de fermentare; G) atelier
Fermentarea în masă se aplică la majoritatea tutunurilor pentru ţigarete şi ţigări de foi. Foile de tutun, legate sau nelegate, se aşază în masă în poziţie orizontală şi pe lat, de jur împrejur, cu vîrfurile spre interior şi baza
peri fiind mecanizate. Fig. // reprezintă linia de producţie într-o fabrică de fermentare a tutunului, în care procesul de producţie se desfăşoară atît pe verticală, cît şi pe orizontală, după, cum urmează. Tutunul recepţionat şi’ cîntărit (?) se
Tutun
169
Tutun
ridicăcu ascensorul 2 la etajul II, unde se transportă pe orizontală cu electrocarele 3 şi se depozitează în stive (4). Baloturile cu tutun se desfac şi legăturile (păpuşile) se aşază pe o bandă orizontală 5, care le transportă la toboganul 6, de unde cad la etajul I pe un sistem de alegere pe bandă 7, unde se execută desfacerea legăturilor şi sortarea tutunului pe calităţi. Tutunul în foi se transportă pe bandă în instalaţia de condiţionare 8, în vederea aducerii întregului lot de tutun la acelaşi conţinut de apă (18%). După condiţionare, foile cad în cutiile de presă 9, se cîntăresc cu cîntarele 10, se presează cu presa 11, iar baloturile ajung pe toboganul 12 la parter. Cu ajutorul unui scripete 13, baloturile se încarcă pe etajerele mobile 14, cu cari se transportă, pe cărucioarele ridicătoare, în camerele de fermentare 15, unde la temperatura de 50--600 şi umiditatea de 65-*-80% fermentează timp de 8---12 zile. La terminarea acestei faze, baloturile cu tutun fermentat se descarcă cu ajutorul macaralei cu scripeţi 16 şi se lasă să cadă pe toboganul 17 la subsol, unde se transportă cu căruciorul 19 şi se stivuiesc pe 4-**6 rînduri (18), şi unde maturizarea are loc în aer condiţionat. După maturizare se face un control calitativ, tutunul se transportă cu transportorul 20 la presa 21, unde se presează definitiv, se cîntăreşte cu cîntaru! 22 şi se marchează baloturile rezultate, după care se depozitează în stive (23), în vederea expedierii. De aici baloturile se ridică cu ajutorul unui transportor înclinat, cu lanţ, 24.
Fermentarea propriu-zisă se face după o diagramă a temperaturilor şi a umidităţilor relative ale mediului, în raport cu temperatura care trebuie realizată în baloturile de tutun, şi în cadrul căreia se disting trei faze: de încălzire sau ridicare a temperaturii în tutun (2--*3 zile); de fermentare activă, numită şi de stabilizare (6---8 zile); de răcire şi umezire a tutunului (2---3 zile).
Parametrii de temperatură şi umiditate relativă variază după soi şi după calităţile tutunului supus fermentării, şi anume: pentru tutunurile deschise la culoare din calităţile superioare 45---500; pentru cele din calităţile mijlocii 50* * *53°; pentru cele inferioare 53 * * *58°; pentru cele cu defecte 55---620.
în raport cu proprietăţile tutunului se folosesc în general trei feluri de diagrame de regim, cari fixează limitele de temperatură şi umiditatea cari nu se recomandă să fie depăşite în timpul fermentării: 45--*50° pentru tutunurile de culoare deschisă şi cele consistente de calitate superioară; 50---550 pentru tutunurile de calitate mijlocie; 55---600 pentru tutunurile de calitate inferioară.
Limitele de temperatură indicate sînt pentru tutun; temperatura camerei poate să fie mai mare sau mai mică decît cea a tutunului (±2*--4°), în funcţiune de potenţialul fermen-tativ al tutunurilor, starea lor de umiditate şi tipul diagramelor folosite.
în ceea ce priveşte umiditatea relativă a mediului, aceasta poate varia între 55 şi 85%, prima fiind considerată ca limită inferioară, iar cea de a doua drept limită superioară în fermentarea tutunurilor normale.
Ca rezultat al proceselor cari au loc în timpul fermentării se produce un consum de substanţe organice din foi, care determină pierderi în greutatea a tutunului. Acestea variază între
2	şi 25%, în funcţiune de metoda de fermentare, de intensitatea procesului şi de tipul de tutun. Pierderile cele mai mari se constată la hidraţii de carbon solubili (pînă la 50% faţă de iniţial), la apă (3*• *10% în raport cu umiditatea iniţială), la nicotină (între 1 şi 13%), la acizii organici —în special la acizii malic şi citric—, la albumine, etc.
Din punctul de vedere fizic se constată o uniformizare şi intensificare a culorii, produsă prin formarea substanţelor melaninice şi oxidarea polifenolilor; se reduce însuşirea tutunului de a absorbi şi reţine apa, foile devin mai puţin elastice, mai casante.
Fermentarea tutunului poate fi predeclanşată sau preaccelerată prin umezirea artificială a lui, care se face sub vid, cu ajutorul unui amestec de vapori-aer, operaţia de fermentare propriu-zisă fiind stimulată prin gazarea tutunului cu oxid de etilen, în vase închise (autoclave). După o oră de gazare, tutunul se aeriseşte şi se aşază în lăzi închise în camere la 50---600, unde rămîn 40---48 de ore, după care timp se consideră fermentat. Metoda consistă din următoarele operaţii: Foile de tutun cu 12--*20% apă se aşază în lăzi metalice inoxidabile cu pereţii găuriţi, cari se introduc în autoclave. După introducerea lăzilor cu tutun în autoclave se face vid şi se administrează vapori. După aceea se introduc 500 g oxid de etilen la 100 kg tutun şi se lasă în contact timp de o oră. Evacuarea excesului de oxid de etilen se face prin efectuarea unui vid de 700---710 mm coloană Hg şi menţinerea pompei în funcţiune timp de 20 minute spre a se asigura evacuarea urmelor de oxid de etilen. Se introduce apoi oxigen pînă cînd valoarea vidului ajunge la 750 mm coloană Hg, apoi se dă drumul la.aer şi se egalează presiunea în interiorul auto-clavei cu presiunea atmosferică. Tutunul se introduce în camere la 50**-60°, cu umiditatea relativ ridicată, în vederea fermentării timp de 40---48 de ore, apoi se răceşte şi se ambalează.
Fermentarea directă a tutunului verde e un procedeu elaborat în ţara noastră, în care tratamentele de uscare şi fermentare sînt realizate într-un proces tehnologic continuu. Printr-o anumită variaţie a raportului între temperatură, umiditate relativă a aerului şi ventilare, se produc în 10---14 zile în foile de tutun, recoltate izolat sau pe plante întregi transformări de natură fizică şi biochimică, cari imprimă şi definitivează toate caracteristicile cerute unui tutun fermentat de calitate bună.
Procedeul Frankenburg W. G. realizează din tutunul făcut pulbere o „foaie ideală" sub formă de bandă, cu compoziţie chimică omogenă şi stabilă în raport cu cerinţele fabricilor şi ale consumatorilor. Produsul e numit HTL (Homogenised Tobacco Leaf) (foaie de tutun omogeneizată) şi HCT (Homogenised Cut Tobacco) (tutun omogeneizat pentru ţigarete). în acest scop, tutunul uscat se transformă în prealabil în pulbere foarte fină, care se impregnează succesiv cu o anumită substanţă de cimentare (metilceluloză sau carboximetil-celuloză) la care se adaugă substanţe cari catalizează arderea. Pasta astfel obţinută e transformată într-o bandă continuă de grosime şi lăţime uniformă, care după răcire se rulează pe bobine de un diametru determinat. Bobinele se împachetează în cutii de carton cu greutatea de 15 kg şi se păstrează într-un loc rece, pînă la expedierea lor la fabricile de ţigarete.
Fabricarea ţigaretelor, a ţigărilor, etc. După terminarea lucrărilor de preindustrial izare, foile de tutun, uscate şi fermentate, sînt transformate în diferite produse pentru fumat, sau, în proporţie redusă, pentru prizat sau mestecat.
Produsele pentru fumat se împart în: tutun tăiat şi împachetat', ţigarete cu carton, fără carton, cu filtru; ţigări de foi; tutun pentru pipă.
După modul de prelucrare a tutunului care intră în diferite produse, se deosebesc: produse cu tutunuri avînd caracteristici naturale; produse cu tutunuri sosate şi aromatizate; produse cu tutunuri denicotinizate; produse cu tutunuri torefiate (prăjite).
Ca materie de bază pentru aceste produse se foloseşte tutunul fermentat, din diferite soiuri, calităţi şi proporţii, iar ca materiale auxiliare: hîrtia de ţigarete, cartonul (pentru tuburileţigaretelor cu carton), hîrtiede ambalaje (pentru poşete şi împachetajul mare), cutii de carton, materiale de lipit, cerneluri şi materiale pentru sosarea şi aromatizarea tutunului.
Fabricarea produselor din tutun reprezentînd o producţie de mare serie e necesar ca schema de fabricaţie să asigure o circulaţie cît mai raţională a materiei prime, a materialelor
Tutun
170
Tutun
auxiliare şi a produselor finite, cu o viteză cît mai uniformă fără drumuri inutile şi stadii de depozitare prea lungi.
Dintre schelmele de fabricaţie, cele mai raţionale sînt cele verticale, iar în procesul de producţie se disting două faze: de preparare a tutunului tăiat şi de confecţionare şi împachetare a ţigaretelor.
Indiferent de forma pe care o capătă produsul finit principal, o linie de producţie într-o fabrică de ţigarete se prezintă ca în schema III.
Schema III
Depozitarea tutunurilor fermentate Alcătuirea reţelelor (a procedurilor)
Sosarea foilor
4	4-
Umezirea tutunurilor Torefierea foilor
4	4	4-
Desfacerea păpuşilor şi alegerea foilor
Amestecarea foilor de tutun
4
Tăierea tutunului
Aromatizarea
tutunului
4
Condiţionarea tutunului tăiat
........I
Confecţionarea ţigaretelor Ataşarea filtrelor
Depozitarea cadrelor cu ţigarete si condiţionarea lor
4
împachetarea tigaretelor
4
Depozitarea produselor finite
Deoarece un singur soi sau o singură calitate de tutun nu poate da un fum care să fie în acelaşi timp gustos şi aromat, suficient de tare şi să aibă o combustibilitate bună, se fac amestecuri de mai multe soiuri şi calităţi de tutun, în diferite proporţii, după o anumită reţetă (procedură) care se bazează pe criterii empirice (rutina unor specialişti), pe probe degustative sau pe criterii ştiinţifice. Pentru fiecare ţigaretă, oricare ar fi numirea ei, se alcătuieşte un lot sau o procedură de tutun, chiar în spaţiul rezervat în acest scop, în depozitul de tutunuri fermentate, unde sînt păstrate aceste tutunuri. Pentru transformarea foilor de tutun tăiat, evitînd astfel sfărîmarea (zobirea) lor, e necesar ca ele să conţină un anumit procent de umiditate (16-**18%).
Pentru umezirea tutunului, se deosebesc: procedee de ume zire directă (prin pulverizare de apă caldă, în armane, în lăzi zincate, în tobe rotative) şi procedee de umezire indirectă (vapori de apă, aer condiţionat, schimbări bruşte de temperatură, în mediu cu aer rarefiat).
După umezire, foile se desfac din lot, manual, mecanic, pneumatic sau combinat şi se amestecă manual sau mecanic cu instalaţii speciale rotative (carusel) sau lineare (Beco).
Foile de tutun desfăcute şi amestecate se depozitează. în lăzi, numite armane, unde se ţin timp de 24 de ore, pentru uniformizarea umidităţii în întreaga masă de tutun, după care se taie, adică se transformă în fire de o anumită lăţime (0,5 • * * 0,8 mm pentru confecţionarea ţigaretelor şi 1,0---2,0mm pentru alte produse), folosindu-se în acest scop: maşini de tăiat sistem ghilotină, maşini de forfecat tutunul (cu cuţite rotative sau cu discuri) şi maşini de frezat tutunul. După tăiere tutunul e afînat (dezlipirea firelor), desprăfuit, separat de corpurile străine, uscat şi răcit, operaţii cari se efectuează cu ajutorul instalaţiilor pneumatice.
Confecţionarea şi ambalareaţigaretelor se fac mecanic, automat, la maşini de diferite tipuri (deex.: maşina Ahrens, maşina Molins, maşina Triumph, etc.), cari au o productivitate în medie de circa 60 000 ţigarete/oră (v. fig. ///).
III. Schema de principiu a maşinilor de confecţionat -^FT ţigări fără carton „Rapid D. C." (Oi şi o2) şi Molins Mark (bx şi b2). ^distribuitor; 2)canal ver* tical; 3) bandă transportoare fără fine; 4) dispozitiv de formare şi de presare a şnurului de tutun;
5)	hîrtie de ţigarete; 6) bandă îngustă de in; 7) aparatul de învelire a şnurului de tutun; 8) dispozitiv de lipire; 9) uscător electric;
10) cuţit; 11) dispozitiv de imprimare; 12) benzi colectoare.
Ţigaretele confecţionate se aşază în cutii speciale numite cadre, se condiţionează pînă la un conţinut de 11 •••12,5% umiditate şi se trec apoi la maşinile de împachetat.
împachetarea ţigaretelor, grupate cîte 5, 10, 20, 25 sau 100 de bucăţi, se face în ambalaje de diferite tipuri şi forme ca: poşete de hîrtie, poşete de carton, ambalaj toc-sertar, cutii de carton sau de tablă (v. fig. IV).
e 4 ' \	
	> i
I c—i ,	
IV. Schema confecţionării şi umplerii poşetelor la o maşină de ţigarete.
1) distribuitor de blanchete; 2) sistem de pompare; 3) gheară; 4) canal de formare; 5) furcă de reţinere; 6) gheară de pus clei; 7) rezervor de clei: 8) excentric; 9) transportor; 10) tobă cu calapoade; 11) masă întreruptă: 12) deget; 13) ciocănele; 14) tobă de umplere; 15) casetă cu ţigarete; 16) piston secţionat în trei; 17) piston plin.
Pentru a îmbunătăţi calităţile produselor din tutun se folosesc tratamente ca: torefierea (prăjirea), sosarea şi aromatizarea lor cu diferite ingrediente.
Tutun, ulei de —
171
Tweed
Aprecierea calităţii tutunului şi a produselor pentru fumat. După felul proprietăţilor cari se iau în consideraţie la aprecierea şi diferenţierea calităţii tutunului, se deosebesc: metoda comercială-industrială (fizică); metoda chimică (determinarea compoziţiei tutunului şi a compoziţiei fumului) şi proba la fumat.
Metoda comercială-industriala ia în consideraţie proprietăţile fizice, cari exteriorizează valoarea calitativă a materialului respectiv, şi anume: culoarea, poziţia foii pe tulpină (etajul), mărimea foilor^ gradul lor de coacere, integritatea lor sau gradul de deteriorare a limbului foliar, consistenţa, greutatea unităţii de suprafaţă, elasticitatea, rezistenţa, proporţia de nervuri, proprietăţile higroscopice şi corpurile străine.
Metoda chimică ţine seamă de intervenţia fiecărui grup de substanţe asupra calităţii tutunului, atît prin proprietăţile lor specifice cît şi prin cantităţile cari intră în compoziţia foilor (v. tabloul).
Componentele
calităţii
Caracterizarea componentelor calităţii
Substanţele cari determină componentele calităţii
Aroma tutunului Aroma fumului
Tăria fiziologică
Tăria de gust
I uţimea
Amăreala
Moliciunea Gustul tutunului
Puterea de satisfacere Combustibilitatea
Aroma tutunului fără ardere
E dată de substanţele aromate în timpul arderii (fumatului)
1.	Excitarea sistemului nervos
2.	Respiraţii mai mari
3.	Amplitudinile respiraţiilor mai mari (adînci)
1.	Gust astringent
2.	Impresie de oboseală în gît cînd se aspiră fumul
O zgîriere şi arsură uşoară în gît
Caracteristică, specifică, de amar
Contrar tăriei şi iuţimii
Caracteristicile diferitelor soiuri şi calităţi comerciale
Satisfacerea fiziologică de gust şi aromă
Ardere uniformă, lentă şi continuă
Uleiuri eterice Grupul răşinilor şi al componenţilor polifenolici
Nicotină
Alcaloizi înrudiţi
Amoniac, acizi volatili, acizi răşinoşi Alcalinitatea liberă
Nedeterminată
Albumine
Hidraţi de carbon solubili, polifenoli
Conlucrarea armonioasă a tuturor componenţilor Procent mic de nicotină, conţinut bogat în potasiu
în practică, pe baza compoziţiei chimice a tutunului şi a caracteristicilor lui degustative, se determină indici chimici de calitate, exprimaţi printr-o singură cifră, care oglindeşte caracteristicile degustative.
Astfel, aroma tutunului se exprimă prin relaţia:
Aroma= rezene-f polifenoli
Tăria fumului = nicotină + azot total-f-azot albuminic
Moliciunea^
hidraţi de carbon solubili cenuşă
X 100
Factor calitativ =
hidraţi de carbon solubili+polifenoli + re nicotină-fazot albuminic+cenuşă
X 100
Armonia^
x 10
Calitatea fumativă =
moliciune-f- aromă
factor calitativ
Proba la fumat se face prin notarea sensaţiilor organoleptice, sezisate în timpul fumatului, prin aprecierea tăriei tutunului, a însuşirilor lui negative, ca: iuţimea, iritarea gîtului, producerea salivaţiei, apoi a puterii de satisfacere şi a aromei. Sistemul de notare e de la 1 la 5, iar calitatea fuma-tivă o constituie suma notelor finale pentru gust şi aromă.
în ultimul timp, în aprecierea şi caracterizarea calităţii tutunului şi, în special, a produselor pentru fumat, se ia în consideraţie şi .analiza fumului de tutun, care impresionează în mod direct organele de percepere ale fumătorului.
Procesul fumatului consistă în aspiraţii intermitente (2*-*2,5 s), urmate de pauze (20---28 s). Partea de fum aspirată (circa 40*• -50 cm3) se numeşte curent principcl, iar cea din timpul pauzelor, curent secundar. Dintr-o ţigaretă de 70 mm lungime şi 8-9 mm diametru, fumată în 8 min şi 22 de aspiraţii, circa 38 mm ard în timpul aspiraţiilor şi 27 mm în pauze, iar 5 mm rămîn nearşi.
Temperatura în zona de ardere a unei ţigarete e între 700 şi 800° şi în ea se formează un amestec de gaze şi vapori, din care numai o parte se condensează după răcire. .
Partea gazoasă (1 g tutun =400***1200 cm3 gaze) conţine între 7 şi 8%C02, circa 13%02, 2,2***2,6% CO, circa 76*** 71% N şi ca urme: argon, hidrogen, etan propilen, iso-pren, etc.
Partea lichidă a curentului principal conţine multe dintre substanţele existente în tutun ca: hidrocarburi superioare, răşini, acizi răşinoşi, nicotină, etc. Afară de substanţele cari distilă şi trec în fum neschimbate s-a mai constatat prezenţa diferiţilor alcooli (metalic), aldehide (formică, acetică), cetone, fenoli, produşi de descompunere ai nicotinei, amoniac, etc.
Substanţe principale în fum sînt: gudroaneh, partea semi-lichidă (coloidal-dispersă) a fumului, căreia i se atribuie o acţiune defavorabilă asupra fumătorului şi care reprezintă 3-*-5% din tutun; nicotină, care trece în fum în proporţia de 50***70%; azotul total 8-**33 %; amoniacul 0,1 •••0,3%; piridina
0,048-*-0,070%; substanţe reducătoare 4---15%.
Pentru reducerea acţiunii nocive a nicotinei şi a gudroa-nelor asupra fumătorului se folosesc diferite tratamente chimice cunoscute sub numirea de denicotinizare, iar în ultimul timp fi I t r e, cari se compun din materii filtrante ca: celuloză, vată de bumbac, vată de celuloză, acetat de celuloză, hîrtie de filtru creponată, cărbune, silice, etc. şi se ata-şază la un capăt al ţigaretei. Folosirea filtrelor la fabricarea ţigaretelor duce la reţinerea a 10-**35% din conţinutul de nicotină din fum şi a 11 • • *33 % din gudroane.
î. Tutun, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric izolat din florile de tutun (Nicotiana tabacum, familia Solanaceae), prin extracţii cu solvenţi volatili (eter de petrol, benzeni.
Concretul obţinut după îndepărtarea solventului se prezintă ca o masă ceroasă cu p. t. 53°, indicele de aciditate 36,4; indicele de ester 133.
Prin disolvare în alcool etilic, răcirea soluţiei, filtrarea ei şi distilarea sub vid a solventului se obţine absolutul de tutun, cu «D==1,4821, indicele de aciditate 53; indicele de ester 208.
Prin antrenare cu vapori de apă se obţine un ulei eteric cu miros dulceag, asemănător cu cel de miere şi de tonka, cu indicele de aciditate 149, indicele de ester 143, indicele de carbonil 23,8; metoxil cu 3,15%.
Concretul şi absolutul se folosesc în parfumerie; uleiul eteric nu e un articol comercial.
Uleiul artificial de tutun (uleiul de tabac) e un amestec de bergamote, salvie, trandafir, iasomie şi cumarină.
2.	Tuvalicm. Strctigr.: Subetajui superior al Carnianului (v.), corespunzător zonei cu Tropites subullatus. E cuprins între zone cu Lobites elliptus a J u I ian ului superior şi zona cu Cyrtopleurites bicrenatus a Norianului inferior (Alaunian).
3.	Tweed. Ind. text.: Stofă fină relativ subţire, confecţionată din fire de lînă fină cu fibre lungi, de la rase de oi încrucişate cari cresc în munţii Insulelor Britanice. Are legătura pînză şi e, în general, confecţionată din fire colorate diferit, astfel încît ţesătura rezultă cu diferite desene, asemănătoare celor ale ţesăturilor scoţiene (ecossaise), homespun, cari sînt tweed-urile cu cea mai mare greutate pe metru pătrat.
Tychit
172
Tyuyamunît
1.	Tychit. Mineral.: Na6Mg2[S04i(C03)4]. Sulfocarbonat de sodiu şi de magneziu, natural, cristalizat în sistemul cubic, în cristale octaedrice. Are culoarea albă si indicele de refracţie «=1,508.
2.	Tympanotomus. Paleont.: Gasteropod sifonostom. V. Cerithium.
3.	Tyndalizare. Farm., Ind. chim. V. Tindalizare,
4.	Tyndall, efect Fiz.: împrăştierea radiaţiei electromagnetice de către particulele unui mediu dispers, cînd aceste particule au dimensiuni mici în raport cu lungimea de undă a radiaţiei respective. V. Radiaţiilor, împrăştierea — electromagnetice.
5.	Tynex. Ind. text.: Fibră poliamidică, avînd rezistenţa relativă 5,2 gf/den şi alungirea la rupere 18%, care se prezintă sub formă de fibră continuă şi sub formă de fibră scurtă cu lungimea comparabilă fibrelor de lînă. Are proprietăţi tinctoriale bune.
6.	Tyranosaurus. Paleont.: Reptilă carnivoră din subordinul Theropoda (v.) al cărui corp atingea lungimea de 4 m şi înălţimea de 5 m. Dinţii erau ascuţiţi şi lungi pînă la 20 cm. E caracteristică pentru Cretacicul din America de Nord.
7.	Tyrit. Mineral.: Sin. Fergussonit (v.).
s. Tyrrhenian. Stratigr.: Etajul superior al Pleistocenului marin, succedînd Sicilianului şi reprezentat prin depozitele terasei tireniene şi ale terasei monastiriene. Fauna Tyrrhenia-nului cuprinde, alături de Tapes dianae, numeroase specii de apă caldă, cunoscute actualmente pe coastele Senegalului, şi anume: Strombus bubonius, Corbis guinaicus, Mytilus sene-galensis, Tritonidea viverrata, Natica lactaea. Fauna cu Strombus bubonius se găseşte larg răspîndită pe coastele medite-raniene, ]n ansamblu, etajul Tyrrhenian corespunde intergla-ciarului Mindel-Riss (terasa tyrrheniană), glaciaţiunii Riss şi interglaciarului Riss-Wurm (terasa monastiriană).
9.	Tysely-metal. Metg.: Aliaj de zinc cu aluminiu şi cupru, cu compoziţia: 8,6% Al, 3,6% Cu, 0,5% Si şi restul zinc. Are bune caracteristici mecanice, însă nu rezistă la coroziune. Se toarnă bine sub presiune. E folosit ca aliaj antifricţiune,
pentru sarcini mijlocii şi viteze mici, cum şi la confecţionarea (prin turnare sub presiune) de piese ornamentale, chiar cînd au pereţi foarte subţiri (cu grosimea pînă la 0,5***0,6 mm). Var. Metal Tysely. V. şî Aliaj antifricţiune.
io. Tysonit. Mineral.: (Ce, La, Di) F3.
Fluorură de lantan naturală, care conţine şi ceriu şi disprosiu. Cristalizează în sistemul exagonal, în cristale cu clivaj perfect după (0001). Are culoarea galbenă de ceară deschisă pînă la roşie-brună şi luciu sticlos pînă la răşinos. Are duritatea 4,5---5, gr. sp. 6,1 şi indicele de refracţie co=1,613. Sin. Fluocerit.
n. Tyszack, ancora Nav.: Ancoră ' la care fusul are la extremitatea inferioară o gaură prin care trec două braţe articulate (v. fig.) Unghiul de muşcare (unghiul dintre planul braţelor şi al fu-su'ui) e limitat de două opritoare aşezate într-un plan perpendicular pe acela al braţelor.
12.	Tyuyamunît. Mineral.: Cu(U02)2 (V04)2* 8 HaO. Vanadat bazic hidratat de cupru şi uraniu, întîlnit în zOnele superficiale ale zăcămintelor cari conţin uraniu. Se formează şi în prezenţa unor materii organice şi, probabil,	şi	din	carnotit	(v.).
Conţine 5,87% CaO, 59,96 % U03,19,06	% U205,1 5,11	%	HaO
şi, ca impurităţi mecanice, în cantităţi mici: Na20, K20, MgO, CuO, Si02, etc.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, în cristale cu habitus tabular. E răspîndit sub formă de mase pămîntoase fin solzoase sau ca eflorescenţe şi cruste în cavităţi.
E galben strălucitor, uneori cu nuanţă verzuie sau portocalie, şi are luciu sticlos (pe planele de clivaj sidefos). Prezintă clivaj perfect după (001) şi potrivit după (010).
E casant; are duritatea 1, gr. sp. 3,68 şi indicii de refracţie:
Ancoră Tyszack.
1) fus; 2) opritor; 3) braţe articulate.
np—1.670, nm=î .870 şi se disolvă uşor în acizi.
n^=1,895. E putern Sin. Tujamunit.
c radioactiv şi
1.	Ţaglâj pl. ţagle. 1. Pisc.: Partea cioplită, ascuţită, cu lungimea de 1,5 m, care intră în pămînt, a celor zece perechi de piloţi cari susţin coşul lesei.
2.	Ţaglâ. 2. Metg.: Semifabricat deoţei obţinut din lingouri sau din blumuri (blocuri prelaminate) prin deformare plastică la cald — în general, prin laminare la bluminguri sau, uneori, prin forjare — avînd secţiunea transversală pătrată, dreptunghiulară sau circulară şi cuprinsă între anumite limite, şi lungimea obişnuită de 1000---6000 mm (v. şi fig. sub Blum).
—	Ţaglele sînt întrebuinţate la relaminarea în bare cu secţiuni diferite, în profiluri obişnuite ori în sîrme, în ţevi fără sudură, sau la forjarea şi matriţarea în piese; materialul diferă după scopul în care sînt întrebuinţate. Sin. Biletă.
Ţaglele cu secţiune pătrată au feţele plane sau puţin curbate şi muchiile rotunjite, cu raza de curbură de maximum 0,2 din latură. în ţara noastră sînt standardizate secţiuni le pătrate între 65 x 65 mm2 şi 120 x120 mm2. — Ţaglele cu secţiune dreptunghiulară, numite şi ţagle plate sau sleburi, au feţele laterale puţin convexe şi muchiile rotunjite. în ţara noastră, ţaglele au grosimea de la 30 mm incluziv şi lăţimea de 50---120 mm incluziv. — 8//e t e / e rotunde, numite şi bare prelaminate, au secţiunea circulară, cu diametrul standardizat, în ţara noastră, între 80 şi 160 mm.
Ţaglele cu secţiune pătrată şi dreptunghiulară de oţeluri carbon obişnuite (conform STAS 500-49, de preferinţă din grupul B, adică avînd compoziţia chimică garantată, sau din grupul A) sînt întrebuinţate la relaminarea în bare cu diferite secţiuni, în profiluri obişnuite şi în sîrme, sau la forjarea şi matriţarea de piese. Pentru relaminarea în ţevi fără sudură se întrebuinţează ţagle cu secţiune pătrată sau rotundă, de oţel carbon OLT sau de oţel	aliat OAT.
3.	~ plata. Metg.:	Sin. Biletă plată.	V. sub	Ţaglă 2.
4.	/x/ rotunda. Metg.: Sin. Bară prelaminată, Biletă rotundă. V. sub Ţaglă 2.
5.	Ţambal, pl. ţambale: Instrument muzical ale cărui
coarde produc sunete cînd sînt lovite cu două baghete de lemn cari au capetele învelite	cu bumbac sau cu	postav.	Se	compune
dintr-o cutie de rezonanţă de formă trapezoidală,	pe	care sînt
întinse multe coarde. Sunetele grave sînt produse de cîte o singură coardă, care vibrează pe toată lungimea ei; ele se numesc basuri. Pentru a fi lovite mai uşor, sînt înălţate de un căluş aşezat, alternativ, cînd la partea dreaptă a tablei, cînd la partea stîngă. Pentru sunete mai înalte, numărul coardelor, numite prime, sporeşte, fiind cîte 2, 3, 4 şi chiar 5 (la instrumentele mai mari) pentru acelaşi ton (cor). Pentru sunete nu prea înalte, coardele sînt împărţite în două părţi printr-un căluş aşezat spre partea stîngă; părţile coardelor sînt astfel potrivite, încît să dea cvinta. Pentru sunetele mai înalte, coardele sînt împărţite în trei părţi prin două căluşe şi fiecare poate da alt sunet.
în instrumentele cele mai perfecţionate, numărul corurilor e de 35, fiind acordate într-o serie cromatică temperată pe o întindere de patru octave.
Ţambră.
6.	Ţambrâ, pl. ţambre. Expl. petr.: Grindă de lemn fasonat, folosită la armarea puţurilor, cu secţiune mare, pentru exploatarea minieră a ţiţeiului.
Ţambrele se confecţionează din lemn de stejar sau de fag, în dimensiuni variind între 6 şi
8	cm grosime şi 12***15cm lăţime şi cu lungimea în funcţiune de dimensiunea (profilul) puţului.
îmbinarea ţambrelor în cadre (v. fig.) se face prin sistemul nut şi feder sau în coadă de rîndunică.
7.	Ţap, pl. ţapi. Zoot.: Masculul caprinelor (v. Caprine).
8.	Ţapan, pl. ţapane. Nav.: Sin. Sapan (v.), Sapană.
9.	Ţapapie, pl. ţapapii. Nav.: Parîmă de sîrmă (în trecut vegetală), fixată cu o extremitate aproape de baza vergii şi în bordul opus celui în care se întinde, iar cu cealaltă, la o brăţară situată aproape de capătul vergii. Ţapapia e strangulată din loc în loc, astfel încît porţiunea ei utilă să fie aproximativ paralelă cu verga şi la o distanţă de aceasta astfel, încît gabie-rul care, la manevra velelor, stă cu picioarele pe ea, să se reazeme cu mijlocul pe vergă. Vergile velelor pătrate au cîte
o	ţapapie în fiecare bord. Bompresul (v. sub Greement) are o singură ţapapie. Navele mari, cu propulsiune mecanică, au uneori ţapapii la anumite vergi, pentru a se putea deplasa, gabierii de-a lungul lor şi pentru a putea repara avariile la instalaţia de semnalizare. V. şî sub Greement.
io.	Ţapin, pl. ţapine. Ut., Ind. lemn. V. Ţapină.
n. Ţapinâ, pl. ţapine. 1. Ut., Ind. lemn.: Unealtă pentru manevrarea prin împingere a buştenilor la uscat (de ex.: în parchete, în depozitele din pădure, în depozitele fabricilor de cherestea) şi la apă, constituită din tr-o piesă de oţel — numită, uneori, fierul ţapi ne i — şi dintr-o coadă de lemn.
Fierul ţapinei are la
o	extremitate o gaură transversală (ochi) pentru fixarea la coada de lemn şi celălalt capăt ascuţit (v. fig.).
Ţapinele uzuale au masa de 1,5 şi 1,8 kg, iar cele speciale, pentru manipularea buştenilor mari, de 3 kg. Sin. Ţapin, Sapină, Sapin.
12.	Ţapinâ. 2. Ut., Ind. lemn.: Corpul de oţel al ţapinei, în accepţiunea Ţapină 1. Sin. Fierul ţapinei.
13.	Ţarc, pl. ţarcuri. Ind. alim.: Construcţie deschisă formată din suprafaţa de teren împrejmuită cu gard din prefabricate sau grilaje din ţeavă, pavată, cu pantă şi prevăzută cu rigole de scurgere. Serveşte la recepţia şi la trierea animalelor aduse pentru tăiere, la lotisare şi aşteptare înainte de tăiere.
Ţapine.
o) uzuală, universală: b şi c) folosite în depozite.
Ţăcuîre
174
Ţeava
1.	Ţâcuire. Ind. piei.: Sin. Dantelare (v.).
2.	Ţâncuş, pl. ţăncuşe. Mine: Daltă de oţel, cu lungimea de 20-’-40 cm, cu 6--*8 muchii şi cu vîrf ascuţit de 3“*5 cm, folosită mai ales în minele metalifere, la desprinderea bucăţilor de roci desfăcute (copturi) de pe pereţii şi de pe tavanul galeriilor, al cîmpurilor de abataj, etc., cum şi la începerea găurilor de mină, a pilugilor, etc.
3.	Ţânuire. Ind. lemn.: înăsprirea feţei unei piese de lemn cu rindeaua dinţată (v. sub Rindea). Sin. Dinţare, Zimţuire.
4.	Ţânuit, rindea de Ind. lemn.: Sin. Rindea dinţată. V. sub Rindea.
5.	Ţâpoi, pl. ţăpoaie. 1. Ind. ţâr.: Furcă (v.) mare cu coadă şi cu coarnele drepte.
6.	Ţâpoi. 2. Ind. ţâr.: Fiecare dintre furcile de susţinere mai mici cu cari — împreună cu un ţurchinar (de lungime intermediară) şi un vîrvor (de lungime maximă)—se clădeşte un stog de fîn.
7.	Ţâpoi. 3. Ind. ţâr.: Unealtă cu care se ridică fînul, paiele, etc. în pod.
8.	Ţâpoi. 4. Ind. ţâr.: Căpriorul de la mijloc, la construcţia caselor ţărăneşti.
9.	Ţârm, pl. ţărmuri. Geogr.: Zona de contact dintre uscat şi apă/care se întinde ca o fîşie, mai lată sau mai îngustă, în lungul mărilor şi oceanelor.
După altitudine, se deosebesc: ţărmuri înalte şi ţărmuri joase', după desfăşurarea în lungime; ţărmuri drepte şi ţărmuri sinuoase; după raportul dintre liniile morfotectonice şi apă: ţărmuri longitudinale, ţărmuri transversale şi ţărmuri mixte.
Diversele tipuri de ţărmuri sînt condiţionate de structura continentului, de evoluţia reliefului litoral şi de tectonica regiunii,^ care influenţează dezvoltarea lor. în funcţiune de aceste date, se deosebesc: ţărmuri de submersiune (datorite unei transgresiuni marine) şi ţărmuri de emersiune (datorite fie unei regresiuni a mării, fie unei ridicări a continentului).
Ţărmurile de submersiune (scufundare) se caracterizează prin neregularităţile fundurilor şi ale liniilor de ţărm. Stadiul iniţial e reprezentat printr-o linie de ţărm foarte neregulată, cu numeroase golfuri ramificate, numeroase peninsule şi multe insule. Valurile creează prin eroziune un ţărm crenelat, în lungul căruia se dezvoltă cordoane, grinduri, etc., iar insulele se unesc prin cordoane cu uscatul (v. Tombolo) (v. fig. /).
Dintre ţărmurile de submersiune fac parte:
Tipul dalmatic (v. fig. II a), specific coastelor adriatice ale Jugosiaviei şi coastelor pacifice de la San Francisco (Statele Unite), şi care s-a format prin pătrunderea mării în regiunile cu structură cutată. E caracterizat prin golfuri adînci şi înguste, corespunzătoare sinclinalelor, şi prin promontorii şi insule corespunzătoare anticiinalelor.
Tipul rias (v. fig. II b) specific coastelor peninsulelor Iberică, Bretagne şi Cornwall (Anglia). E caracterizat prin băi înguste şi ramificate, datorite pătrunderii mării în văile adîncite ale masivelor vechi reînălţate.
Tipul fiord (v. Fiord), specific coastelor de vest ale Norvegiei şi de sud-vest ale Noii Zeelande, rezultat dintr-o vale glaciară invadată de mare, cu fundul prezentînd basine sub-săpate cari alternează cu praguri. Pereţii văilor se ridică în pante drepte, cari ating uneori 1000 m.
Tipul estuar (v. Estuar), specific coastei răsăritene a Statelor Unite, la sud de Baltimore. E foarte fragmentat de estuare jargi, rezultate din submersiunea vechilor albii ale fluviilor
invadate de mare. în lungul promontorii lor intermediare se desfăşoară cordoane litorale cari închid lagune (v. fig. II c).
/. Tombolo triplu, Ia un ţărm de submersiune.
1,1’) curenţi litorali ; 2, 2', 2") cordoane litorale; 3) lagune ; 4) insulă.
lui litoral şi a lagunei în spatele lui ; ///) faza formării unei noi faleze vii, a distrugerii cordonului litoral şi a une, ca
II. Diverse tipuri de ţărmuri de submersiune. o) dalmatic ; b) rias ; c) cu lagune.
Ţărmurile de emersiune (ridicare) sînt etajate, cu trepte de relief, sub formă de platforme de abraziune (v. fig. HI). Stadiul lor iniţial e caracterizat printr-o linie dreaptă sau aproape dreaptă, datorită fundului mării, care e o cîmpie netedă, formată din materiale depuse sub apă. Acţiunea de eroziune a valurilor creează un cordon litoral, în spatele căruia se formează lagune cari, cu timpul, se pot transforma în cîmpii marine cu delte (de ex. ţărmul golfului Gasconiei).
10.	ŢârilŞi pl. ţăruşi. Topog., ///_ Formarea ţărmului de emersiune, Cs. .• Piesăscurtăde lemn rotund, „ faza iniţiaiă'de ţărm rectiliniu cu cioplit sau ecarisat, ascuţjtă la faleză vie; //) faza formării cordonu-un capat, care se bate in pămînt pentru a marca un punct al unui traseu, al unei alinieri, etc., avînd astfel rolul de pichet (v.)
(mcare_caz.de regulă, se bate urmare a ridicării uscatului; N.R.) ape un cui, in extremitatea superi- marine cu nivd ridicat. NC) ape oara, pentru a marca mai prec.s marine cu nive| coborît. 1} fa|eza yie. punctul), respectiv pentru a con- 2) noua fa|eză vie. 3) fa|eza moartă. st.tu; un reper sau un punct de	4) conJon. 5 |agună
sprijin pentru o altă piesă (ti-rant, proptea, frînghie, sîrmă).
n. Ţeavâ, pl. ţevi. 1. Tehn.: Tub (v. Tub 1) metalic cu rigiditate mare, fabricat prin deformare plastică (laminare, tragere, forjare, extrudere, înfăşurare, etc.), urmată sau nu de sudare, sau tub de oţel ori de metal neferos, fabricat prin turnare; rareori se folosesc ţevi (de ex. de cupru) fabricate prin depunere electrolitică. Ţevile fabricate din fontă, prin turnare, sînt numite curent tuburi de fontă. Ţevile sînt produse semifabricate sau finite. în general, ţevile sînt tuburi cari pot fi supuse, în serviciu, la solicitări mari, mecanice sau termice.
Formaşi dimensiunile transversale ale ţevilor, forma, dimensiunile şi felul de prelucrare a capetelor lor, metalul din care sînt confecţionate, etc., depind de sistemul tehnic în care sînt folosite, de solicitările la cari sînt supuse şi de felul îmbinării lor în ansambluri constructive.
Ţevile se folosesc în sisteme tehnice foarte diferite, de exemplu: în industria petrolieră (extractivă şi prelucrătoare), pentru transportul de fluide, în instalaţii de tehnică sanitară, în instalaţii industriale (în industria chimică, alimentară, frigorifică, etc.), în construcţii metalotehnice (căldări de abur maşini, vehicule, rulmenţi, etc.), în construcţii metalice, la confecţionarea mobilei, etc.
Ţevile se notează în mai multe feluri, de exemplu: prin indicarea produsului de xdi, dintre diametrii exterior şi interior
Ţeava
175
Ţeava
/. Notarea dimensiunilor ţevilor.
dj)	diametrul	interior;
c/e)	diametrul	exterior;
s) grosimea peretelui; diametrul nominal se referă la diametrul interior la ţevile pentru conducerea fluidelor (ţevi pentru instalaţii, pentru conducte), respectiv Ia diametrul exterior la ţevi cu altă destinaţie (burlane, prăjini pentru foraj).
(în milimetri), prin indicarea produsului dexs, dintre diametrul exterior şi grosimea peretelui sau	prin	indicarea	diametrului nominal, în ţoii ori în milimetri	(v.	fig.	I);	în	ultimul
caz se consideră diametru nominal diametrul interior la ţevile pentru transportul fluidelor (ţevi de instalaţii sau de conducte), respectiv diametrul exterior la ţevile folosite în alte scopuri (de ex.: burlane pentru foraj, prăjini pentru foraj).
Ţevile se clasifică din numeroase puncte de vedere, cum sînt următoarele:
După forma secţiunii transversale, se deosebesc ţevi circulare, ovale, poligonale (pătrate, dreptunghiulare, exagonale, etc.)şi ţevi cu alte forme de profil transversal.
După gradul de precizie de prelucrare mecanică, se deosebesc ţevi obişnuite, ţevi de precizie şi ţevi de înaltă precizie.
După procesul de fabricaţie, se deosebesc: ţevi turnate, ţevi laminate (numite curent ţevi fără sudură), ţevi trase, ţevi sudate, ţevi presate (cari sînt ţevi fabricate prin extrudare), ţevi forjate, ţevi nituite.
După grosimea pereţilor, unele ţevi se clasifică în diferite sorturi, de exemplu: ţevile sudate se clasifică în ţevi subţiri şi ţevi groase, după cum raportul dintre grosimea peretelui şi diametru e mai mic sau mai mare decît 1/20; ţevile pentru instalaţii se clasifică în ţevi obişnuite şi în ţevi îngroşate, după cum grosimea pereţilor corespunde presiunii de lucru de cel mult 10 at, respectiv unei presiuni mai înalte.
După forma şi prelucrarea capetelor în vederea realizării unei îmbinări longitudinale, se deosebesc (v. fig. II): ţevi cu filete exterioare (pentru îmbinare cu mufe sau cu alte fitinguri sau prin armaturi cu filet interior); ţevi cu filete interioare (pentru îmbinare cu nipluri filetate); ţevi cu cep redus, filetat; ţevi cu mufă din corp, filetată; ţevi fără mufe (cu sau fără îngro-şarea pereţilor la interior sau la exterior); ţevi cu filet pentru legături speciale, folosite mai ales în industria petrolieră extractivă; ţevi cu capete netede, pentru îmbinare prin sudură; ţevi cu mufe monobloc cu corpul (cilindrice sau sferice), mufele putînd fi cu sau fără bordură răsfrîntă (v. şi fig. sub Mufă 1) pentru îmbinarea prin sudură la ţevile de oţel, respectiv cilindrice şi netede sau filetate, la tuburi le de fontă; ţevi cu flanşe (de obicei tuburi de fontă), monobloc cu corpul (uneori, îmbinarea cu flanşe se realizează, la ţevi, prin flanşe înşurubate sau prin flanşe libere; v. şi sub Flanşă 2); etc.
După modul de protejare, se deosebesc ţevi neprotejate şi ţevi protejate contra coroziunii (bitumate, vopsite, zincate, etc.); în serviciu, ţevile pot fi protejate şi contra schimburilor de căldură, prin straturi izolante.
Dupăsistemul tehnic în care sînt folosite, cele mai importante categorii de ţevi sînt: ţevile pentru conducte şi instalaţii, ţevile pentru construcţii metalo-tehnice (de ex.: pentru căldări de abur, maşini, etc.) şi aparataj industrial, ţevi le pentru industria petrolieră (burlane pentru tu-bajul sondelor, prăjini de forai, ţevi de extracţie, etc.), ţevile pentru prospecţiuni (ţevi pentru sondeze), ţevilepentru construcţii metalice (civile) şi stîlpi, ţevile pentru utilizări speciale.
Dupâ natura materialului din care sînt fabricate, se deosebesc ţevi de fontă, ţevi de oţel şi ţevi de metale neferoase. Ţevile din materiale de aceeaşi natură pot fi de calităţi diferite, după compoziţia materialului şi după tratamentul termic la care au fost supuse în cursul -sau la sfîrşitul procesului de fabricaţie.
Ţeavă de fontă. V. sub Tub de fontă.
Ţeava de metal neferos: Ţeavă fabricată din metal sau din aliaj neferos, prin extrudare şi numai rareori
le
1
		I li!		
J I			J	
i f
\9
I h
II.	îmbinări uzuale pentru înşurubare şi prin sudare la ţevi pentru foraj.
0)	cu mufă evazată din corp, filetată şi cu cep cu filet exterior; b) cu cep redus filetat şi cu ţeavă filetată la interior; c) cu extremităţile filetate la interior, respectiv la exterior; d) cu filete interioare, pentru niplu filetat;
e)	cu filete exterioare, pentru mufe filetate, la ţevi pentru conducte; e) cu filete exterioare (pentru îmbinări prin piese cu filet interior ba mufe);
f)	cu capete netede (nefiletate), pentru sudare cap la cap; g) cu capete evazate pentru sudură cu niplu de susţinere; h) cu un singur cap evazat,
pentru sudură cu capetele petrecute.
(de ex. la ţevi de cupru cu perete gros) prin laminare sau prin depunere electrolitică; se obţin astfel, de obicei, produse finite, şi numai unele dintre ele reclamă o prelucrare	2
suplementară (prin tragere rEZ=g^-/ sau prin laminare la rece), pentru îmbunătăţirea calităţii suprafeţei sau pentru obţinerea preciziei dimensiunilor.
III.	Scheme ale proceselor de fabricare a ţevilor prin extrudare.
Oj/'-aJ la presa cu acţiune directă; ox) introducerea lingoului în cilindrul de lucru; a2) comprimarea iniţială a lingoului; o3) perforarea lingoului; o4) extrudarea directă a ţevii; fax şi b2) la presa cu acţiune inversă; fc>t) introducerea lingoului în cilindrul de lucru; b2) extrudarea indirectă a ţevii;
1)	cilindru de lucru; 2) piston (plunger); 3) poanson perforator;
4) matriţă de extrudare.
La procedeul prin extrudare, care se aplică la fabricarea celor mai multe ţevi de materiale neferoase, se folosesc lingouri turnate preîncălzite la temperatură adecvată înainte de introducerea în presa de extrudare. Extrudarea se efectuează, de obicei, la cald, la temperaturi de 625---9000, corespunzătoare materialului şi caracteristicilor presei şi produsului fabricat; uneori ţeava de plumb se presează la rece, la temperatura obişnuită. — După forţa de presare necesară, metalele neferoase se împart în: metale uşor de presat (plumb, aluminiu, magneziu, alame cu cel mult 60% Cu), metale cari se presează normal (de ex.: cupru, tombac, alamă cu mai mult
Ţeavă
176
Ţeavă
decît 60% Cu, bronzuri, duralumin, aliaje cu magneziu), şi metale greu de presat (de ex. alpaca). Se folosesc prese de extrudare verticale sau orizontale, cari lucrează (v. fig. III) fie cu acţiune directă (materialul extru-dat curge în sensul de mişcare al plungerului, care efectuează întîi perforarea lingoului), fie cu acţiune inversă (materialul extrudat curge în sens contrar sensului de mişcare al plungerului, iar perfo-■ rarea lingoului nu e necesară). Folosind matriţe de extrudarecu miez şi cuţit (v. fig. IV), se pot executa şi ţevi cu secţiune asimetrică.
La presa de extrudare cu acţiune directă se produc mai multe deşeuri de fabricaţie (resturi de presare şi dopul scos prin perforare din lingou), decît la presa de extrudare cu acţiune inversă; ultima se foloseşte mai mult la fabricarea ţevilor cu diametru mare, scurte şi în cantităţi mici.
Anumite ţevi produse la presa de extrudare constituie semifabricate cari se prelucrează pentru a produce ţevi cu dimensiuni mai mici, pentru a obţine precizia în dimensiuni,
care nu ecircularăse face, de obicei, prin tragere pe dopdecali-brare, la un al doilea loc de lucru al bancului de tras (v. fig. Vg).
IV. Matriţă de extrudare cu miez şi cuţit, pentru ţevi.
1) matriţă, 2) cuţit; 3) miez.
	e
	1 :
pentru ameliorarea anumite caracteristici de rezistenţă. Procedeele de prelucrare a acestor semifabricate sînt (v. fig. V): tragerea la rece sau la cald, folosind sau nu un dop de calibrare ; lărgirea prin tragere pe dop de calibrare cu diametru mai mare decît diametrul interior al ţevii, sau prin împingerea prin interiorul ţevii, la o pre-săspecială, a unui mandrin (dorn) lărgitor; laminarea la rece, la laminoare speciale, cu caja cil’m-drelor de lucru antrenată în mişcare alternativă de translaţie (v. fig. Vi), într-un procedeu analog laminării în pas de pelerin (procedeul e aplicat la prelucrarea materialelor cu plasticitate mică, de ex. a duralumi-nului). Tragerea la rece se efectuează în una sau în mai multe treceri . Tragerea ţe-vilor cu secţiune
calităţii suprafeţei sau pentru a obţine
VI. Laminor de tevi neferoase, cu mişcare alternativă a cajei. a) schemă cinematică; h) mecanismul de antrenare a cilindrilor; <-) mecanism cu cruce de Malta; d) caja laminorului şi mecanismul pentru mişcare alternativă; 1) cajă; 2) cilindru cu profil periodic; 3) prăjină-suport de mandrin; 4) mandrin de laminare; 5) motor pentru	mişcarea de	lucru; 6)	reductor de turaţie ;
7) bielă (pentru mişcarea alternativă a cajei); 8) cruce	de Malta; 9	şi 10) dispozitive de	prindere a prăiinii
cu mandrin (pentru centrare şi rotire); 11 şi 12) dispozitiv de prindere a ţevii (pentru fixare şi rotire); 13, 14,	16,	17,	18, 22, 24 şi 25) roţi dinţate; 15)	cremalieră;	79)' arbore;	20 şi 21)	manivelă, respectiv
camă de frînare a mecanismului cu cruce de Malta;	23) arbore;	26) manşon	crabotat	monobloc cu roată
dinţată,	liberă	pe arbore; 27) manşon crabotat, asamblat prin pană alunecătoare cu şurubul de conducere	30,
acţionat	de electromagnetu! 28; 28) electromagnet; 29) motor pentru	mişcarea de readucere:	30	şi 31) me-
canism cu şurub de conducere şi piuliţă-roată de transmisiune (pentru mişcarea de avans); 32) acuplaj; 33) batiu fix;	34) şi	35) şanţ de angrenare, respectiv canelură de frînare	pe crucea de Malta;	36)	organe	de
legare a pieselor 31, 11 şi 32; 37) semifabricat în	curs de prelucrare.
5-6-16-17-7-1-13-(15 si 14)-2) lanţul cinematic pentru mişcările alternative de translaţie al cajei 1 si de
22-23-(9 şi 10)-3
rotaţie ale cilindrelor 2; 5-6-16-18-19-(20 şi 21)-8-S	lanţul	cinematic	a!
X24-25-26-27-30-31 -36-(11 şi 32-12)-37) mişcării de rotaţie intermitente a prăjinii (ramura de sus), respectiv a semifabricatului (ramura de jos); 29-30-31 -36-(32) şi -11) lanţul cinematic de readucere a dispozitivului 11 în poziţia de ncepere a lucrului,
sub comanda electromagnetului 28.
V. Procedee de fabricare a ţevilor prin tragere. a) tragere (la cald sau la rece) fără dop de calibrare; b) tragere cu dop de calibrare; c) tragere pe mandrin (prăjină); d) scoaterea man-drinului după efectuarea tragerii; e şi f) lărgirea ţevii cu mandrin, prin împingere, respectiv cu dop, prin tragere; g) tragerea unei ţevi exagonale prin trecere simultană prin două matriţe alăturate; 1) filieră rotundă; V) filieră exagonatăi 2) dop de calibrare fix; 3) mandrin (dorn) de calibrare mobil; 3') mandrin (prăjină) lărgitoare, mobilă.
Exemplede ţevi de materiale neferoase folosite curent:
Ţeava de aluminiu e o ţeavă trasă, cu secţiune circulară, cu diametrul exterior de 2---120 mm, grosimea pereteluide 0,4-**5 mm şi lungimea de 2---6 m, care se fabrică în trei categorii diferite prin graduI de duritate: ţeavă moale, jumătate tare sau tare (ultima categorie, cu grosimea peretelui de maximum 1,5 mm). Ţeava cu conţinut de 98--* 99% Al e folosită în construcţii navale, aeronautice, etc., iar cea cu 99,5% Al e folosită în industria chimică.
Ţevile de duralumin sînt ţevi trase, cari se fabrică în sorturi cu aceleaşi dimensiuni şi grade de duritate ca şi ţeava de aluminiu ;ele sînt folosite mai ales în construcţii aeronautice.
Ţeavă
177
Ţeavă
Ţevile de alte aliaje de aluminiu şi de aliaje de magneziu
sînt’tevi' trase cu caracteristici de duritate şi dimensionale ca şi * ţevi Ie de duralumin; ele sînt folosite mai ales în construcţii aeronautice.
Ţeava de cupru e o ţeavă trasă, cu secţiune circulară, cu diametrul exterior de 5---80 mm, grosimea peretelui de 0f4--6 mm şi lungimea minimăde circa 2 m, care se fabrică în categorii cu gradele de duritate moale, jumătate tare sau tare. Se foloseşte în construcţia de maşini, în construcţii de căldări de abur,* în construcţii şi utilaje din industria chimică (în special, unde se lucrează cu substanţe corozive).
Ţeava de alamă e o ţeavă trasă, cu diferite secţiuni transversale* Ţevile cu secţiune circulară, cu diametrul exterior de 3—70'mm, grosimea peretelui de 0,5-3 mm, lungimea de T---6 m şi gradele de duritate moale (ţevi recoapte) sau jumătate tare sînt folosite în industria termotehnică (de ex. în construcţia de frigorifere, de condensatoare de abur, etc.), în construcţia de maşini (avioane, automobile, etc.), în construcţii navale, în industria chimică şi petrolieră, etc.
Ţeava de plumb e o ţeavă cu secţiune circulară, fabricată curent prin extrudare; ţevile de plumb cu diametrul mai mare decît 300 mm se fabrică din tablă de plumb, prin îndoire şi sudare sau lipire. Ţeava de plumb se clasifică, de regulă, în două categorii, numite ţeavă de scurgere şi ţeavă de presiune. Ţeava de scurgerese fabricăcu diametrul interior de 30-**100 mm şi grosimea peretelui de 2 mm, 2,5 mm sau 3 mm; ea e folosită la transportul lichidelor sub presiune mică, de exemplu în instalaţii tehnice-sanitare. Ţeava de presiune se fabrică cu diametrul interior de 6--*150mm şi grosimea peretelui de 2**-10 mm; ea e folosită la transportul de lichide sau de gaze sub presiuni de regim pînă la 20 ata, de exemplu în instalaţii interioare de alimentare cu apă, la serpentine de frigorifer, etc.
Ţeava de plumb, cositorită, e o ţeavă de plumbcu secţiune circuIară, cu diametrul interiorde12-*-35mm, grosimea peretelui de 4---6 mm şi avînd un strat subţire (<0,5 mm) de cositor la interior. Ţeava de plumb cositorită e folosită în instalaţiile de alimentare cu apă de băut, sub presiunea de 7-*-19ata.
Ţeava de cositor e o ţeavă cu secţiune circulară, cu diametrul exterior de 5-"50mm şi grosimea peretelui de1,1 '”3 mm; e folosită în industria alimentară, la transportul'lichidelor sub presiuni pînă la 50 ata.
Ţeava de cositor, cu manta de plumb, e o ţeavă cu secţiune circulară, cu diametrul exterior de 10--*40 mm, grosimea totală a peretelui de 4---6 mm şi grosimea peretelui interior de cositor de cel puţin 0,5 mm; e folosită în industria alimentară şi în instalaţii interioare de alimentare cu apă de băut.
Ţeavă de oţel: Ţeavă fabricatădin oţel, prin turnare sau prin operaţii de deformare plastică (laminare, tragere, îndoire, presare, extrudare, forjare). Ţevile de oţel obţinute prin operaţii de deformare plastică pot fi fabricate cu cusături longitudinale (ţeavă sudată şi ţeavă nituită), sau fără cusături longitudinale (ţeavă forjată, ţeavă laminată, ţeavă extrudată, ţeavă trasă).
După procedeul de fabricaţie, se deosebesc următoarele categorii de ţevi de oţel: ţevi turnate, ţevi extrudate, ţevi trase hidraulic (v. Ţeavă de oţel fără sudură, Procedeul bancului împingător), ţevi laminate (numite curent ţevi fără sudură), ţevi forjate, ţevi nituite şi ţevi sudate.
Ţeavă de oţel extrudată: Ţeavă fără îmbinare longitudinală (cusătură de sudură) obţinută prin extrudare. Procedeul se aplică la fabricarea ţevilor cu diametrul de 10-**76 mm, grosimea peretelui de 2***4 mm şi lungimea pînă la 25 m, din anumite oţeluri înalt aliate (de ex. oţeluri inoxidabile), cari produc dificultăţi tehnologice la prelucrarea prin alte proce-
dee, cum şi la fabricarea ţevilor din oţel placat, numite şi ţevi de bimetal (de ex. de oţel şi cupru). Procesul tehnologic e similar celui aplicat la fabricarea ţevilor din metale neferoase (v. mai sus, sub Ţeavă de material neferos); el consistă, în principal, în încălzirea semifabricatului la temperatură înaltă (1100---1300°, în funcţiune de compoziţia oţelului), în extrudarea la presa de extrudare, în îndreptare (la maşini cu rulouri), eventual în reducerea prin tragere, şi în ajustarea finală. Semifabricatele folosite sînt ţagle cilindrice (cu masa pînă la 50 kg), în cazul ţevilor de oţel aliat, sau sînt piese tubulare constituite din două cilindre coaxiale, în cazul ţevilor de bimetal.
Ţeavă de oţel fără sudură: Ţeavă fără cusătură longitudinală, fabricată printr-un proces de laminare a ţevilor care consistă, în principal, în următoarele operaţii: perforarea la cald a unui lingou sau a unui semifabricat laminat (ţaglă cu secţiune rotundă sau pătrată); prelucrarea la cald a eboşei obţinute astfel, în ţeavă, fie prin laminare (la majoritatea procedeelor), cu sau fără operaţia intermediară de alungire, fie prin tragere la cald (la procedeul bancului cu cremalieră); alte operaţii, cari pot fi netezirea, calibrarea, reducerea, lărgirea şi tragerea la rece sau la cald. Uneori, de exemplu la prelucrarea anumitor oţeluri înalt aliate (cum sînt oţelurile inoxidabile), se produc dificultăţi mari la eboşarea prin laminare; pentru obţinerea eboşei se aplică procedeul de turnare centrifugă sau procedeul de extrudare, urmat de unul dintre procedeele uzuale de laminare la cald sau la rece.
în general, prin operaţiile de bază de laminare se produc ţevi fără sudură cu diametrul de 50***650 mm şi cu grosimea pereţilor de 2,5—50 mm, sau şr mai mare; prin operaţii ulterioare de reducere prin laminare la cald se pot obţine ţevi cu diametrul minim de 17 mm şi cu grosimea minimă a pereţilor de 1,7 mm, iar prin operaţii de deformare plastică la rece, ţevi cu diametrul minim de 3 mm şi cu grosimea pereţilor de 0,5 mm. Prin operaţii suplementare, gama dimensiunilor poate fi lărgită, putîndu-se produce ţevi cu diametrul sub
1	mm (de ex. ţevi pentru ace de seringă) şi ţevi cu diametrul mai mare decît 1500 mm. Fabricaţia ţevilor fără sudură e mai costisitoare decît cea a ţevilor sudate; ele sînt însă preferate în multe domenii de utilizare, datorită valorilor mai mari ale rezistenţei la diferitesolicitări. Sin. Ţeavăde oţel laminată.
Utilajele de bază folosite la fabricarea ţevilor laminate prin diferite procedee tehnologice sînt următoarele: laminoare perforatoare, prese de perforare, laminoare alungitoare, bancuri împingătoare — numite şi bancuri cu cremalieră—- , laminoare netezitoare, laminoare calibroare, laminoare reductoare la cald, laminoare reductoare la rece şi bancuri de tras la rece.
Laminoarele perforatoare formează eboşa cu ajutorul unor cilindre dispuse oblic, tipurile uzuale fiind următoarele: laminorul perforator bitronconic (Mannesmann), folosit la perforarea ţevilor cu diametrul de 80...650 mm (v. fig. VII a); laminorul perforator cu cilindre tronconice în consolă (cilindre „ciupercă"), folosit la perforarea ţevilor cu diametrul de 60---200 mm (v. fig. VII b)\ laminorul perforator cu cilindre-disc, în consolă, folosit la perforarea ţevilor cu diametrul de 60---150 mm (v. fig. VII c). Materia primă (lingou sau ţaglă rotundă) primeşte o mişcare elicoidală în jurul axei sale, perforarea făcîndu-se cu ajutorul unui dop montat la extremitatea unei prăjini. La laminoare cu cilindre bitron-conice şi conice avansul e cauzat de poziţia oblică a acestora, iar la cele cu cilindre-disc, de faptul că materialul nu are axa în planul axelor cilindrelor.
Presele de perforare fasonează eboşe cu fund în formă de pahar pentru prelucrarea la bancul împingător.
12
Ţeavă
178
Ţeavă
L o m i n o a r e I e alung itoare efectuează reducerea grosimii peretelui concomitent cu alungirea- eboşei. Se folosesc curent urmă-t03rele tipuri:
Laminorul automat duo (v. fig. VIII), compus dintr-o cajă nereversibilă cu două cilindre (650-*1100 mm0) între cari se laminează ţeava pe un dop scurt, menţinut în axa calibru lui format de aceste două cilindre, la extremitatea unei prăjini lungi. Reducerea grosimii peretelui ţevii se real izează datorită laminării între ciIin-dre şi dop, însăsupra-faţa şi profilul rămîn neregulate. După ce ţeava a trecut prin calibru, cilindrele se depărtează, ţeava e readusă pe jgheabul de introducere cu ajutorul a două role
dispuse în spatele cilindrelor, e rotită cu 90° în jurul axei sale şi se efectuează a doua trecere (în general se efectuează 2»*-3 treceri, la fiecare trecere mărindu-se diametrul dopului).
2
3
V.
n
VII. Scheme de lucru ale laminoarelor perforatoare. a) cu cilindre bitronconice (Mannesmann); b) cu cilindre tronconice oblice, în consolă („ciupercă1'); c) cu cilindre-disc în consolă; 1) cilindru bitronconic; 2) cilindru „ciupercă"; 3) cilindru-disc; 4) biletă perforată; 5) prăjină cu dop perforator; 6) sensul rotaţiei de laminare; 7) sensul de laminare; 8 şi 9) proiecţie verticală a planului de laminare, respectiv a axei biletei; 10) mişcarea rezultantă
a laminatului.
Laminorul continuu e constituit dintr-un grup de caje continue, în cari eboşa obţinută la perforator e laminată pe
un dorn lung, reducerea grosimii pereţilor făcîndu-se treptat, de la o cajă la alta (v. fig. XV); după laminare, dorunl e extras cu ajutorul unui dispozitiv adecvat. Se folosesc două tipuri de laminoare continue: laminorul cu 7 caje cu perechi de cilindredispusealter-nat orizontal şi vertical, acţionate în comun ; laminorul cu
9	caje cu acţionare individuală cu axele perechilor de cilindre dispuse cu diferite înclinări faţă de orizontală.
Laminorul trio are trei cilindre conice dispuse oblic faţă de axa ţevii laminate şi cari se învîrtesc în acelaşi sens (v. fig.X). Ţeava laminată între cilindre se învîr-teşte în sens contrar şi în acelaş timp avansează în direcţia
b	'	c
VIII. Schema de lucru la laminorul automat duo cu caja nereversibilă, o) schema dispozitivului de susţinere a prăjinii; b şi c) faza de lucru la aminare, respectiv la readucere; 1) cilindre de lucru; 2) rolă de conducere antrenată; 2) rolă de conducere liberă, deplasabilă pe verticală; 3) cadrul cajei de laminor; 4) ghidaj pentru prăjină; 5) prăjină; 6) dop; 7) ţeavă.
Laminorul periodic, numit şi laminor cu pas de pelerin (v. fig. IX), e compus dintr-o cajă duo, în care laminarea ţevii se face pe un dorn cii indric cu un regim period ic de lucru, într-un calibru a cărui mărime variază în timpul rotaţiei cilindrelor, dimensiunile minime ale calibrului corespunzînd diametrului nominal al ţevii.
IX. Fazele operaţiei de laminare la laminorul cu pas de pelerin. o) prinderea eboşei între cilindre; b şi b') începutul fazei de laminare cu reducerea grosimii peretelui ţevii (vedere longitudinală şi frontală); c) sfîr-şitul fazei de laminare; d şi d') înaintarea eboşei cu rotirea ei cu un unghi pînă la 90°; 1) cilindru cu pas de pelerin; 2) eboşă găurită la laminorul perforator; 3) porţiunea laminată; 4) mandrin; 5) sensul de rotaţie al cilindrelor; 6) mişcarea impusă laminatului de cilindrele de lucru; 7 şi 8) mişcările de avans, respectiv de rotaţie ale semifabricatului în faza de înaintare.
Ţeavă
179
Ţeavă
axei. Reducerea peretelui ţevii are loc datorită laminării între ci lindreşi corpul dornului cilindric, menţinut în interiorul ţevii.
Ba. ncurile Im-pingâtoare, numite	x	'
şi bancuri de tras cu ere-malierâ, înlocuiesc lami-noarele alungitoare la fabricarea ţevilor fără sudură prin tragere la cald. Eboşa obţinută la presa de perforare e îmbrăcată pe un dorn şi
—	cu ajutorul unei prăjini acţionate de o cre-malieră — trece prin tr-o serie de filiere calibrate, cu d iametrul interior descrescător pînă la diametrul ţevii, realizîndu-se concomitent şi reducerea grosimii peretelui (v. fig. XI). Viteza dornului acţionat de cremalieră
mai netede ale ţevilor. De regulă, utilajul pregătitor e un laminor la rece, care reduce în special grosimea peretelui, iar tragerea la banc — ulterioară—asigură obţinerea unor ţevi cu diferiţi diametri. Pentru laminare la rece se utilizează laminorul periodic Rockright (v. fig. Xli), la care metalul e
X. Laminor alungitor (întinzător) cu trei cilindre tronconice.
1) cilindru tronconic, oblic; 2) sensul mişcării cilindrului; 3) eboşă; 4) sensul mişcării eboşei.
XI. Schema de lucru la bancul împingător. o şi b) faza înainte de trecerea prin filiere, respectiv după trecerea prin filiere; 1) filiere; 2) capul de prindere fixat pe cremalieră; 3) roată dinţată;
4) prăjină; 5) eboşă-pahar; 5') semifabricatul presat.
variază de la valoarea zero pînă la un maxim şi apoi descreşte pînă la valoarea zero, după ieşirea ţevii din ultima filieră.
Laminoareie netezitoare se folosesc după laminoarele alungitoare automate duo (uneori şi după bancurile de tras la cald cu cremalieră) şi servesc la uniformizarea grosimii peretelui şi la netezirea lui. Ele sînt constituite din caje duo în cari cilindrele oblice bitronconice se învîrtesc în acelaşi sens, iar ţeava e aşezată pe un dorn fixat la o prăjină. Construcţia laminoarelor netezitoare e similară cu cea a laminoarelor perforatoare cu cilindre bitronconice. La laminorul netezitor se produce şi o uşoară lărgire a ţevii.
Laminoarele c a I i b r o a r e servesc la real izarea dimensiunilor finale ale ţevilor, cu ajutorul a 3---7 caje continue duo, fiecare cajă fiind decalată unghiular cu 90° faţă de caja vecină, pentru a asigura reducerea uniformă a ţevii pe întreaga circumferenţă. Pentru obţinerea de ţevi cu dimensiuni precise, instalaţiile recente sînt utilate cu laminoare calibroare atît pentru prelucratea la cald, cît şi pentru prelucrarea la rece.
Laminoarele reductoare la cald servesc la obţinerea ţevilor cu dimensiuni mici (diametrul minim 17 mm, grosimea minimă a peretelui 1,7 mm) şi sînt amplasate după calibror; ele sînt laminoare continue, cu 10---20 caje cu cîte 2-**3 cilindre, fiecare grup de cilindre al unei caje fiind decalat unghiular cu 90° faţă de grupul vecin. La laminoarele reductoare se lucrează fără dorn — grosimea peretelui rămînînd constantă sau crescînd puţin—sau cu dorn, re-dueîndu-se atît diametrul cît şi grosimea peretelui ţevii.
Laminoarele reductoare la rece şi bancurile de tras la rece servesc la reducerea diametrului şi a grosimii peretelui ţevii laminate la cald, cum şi la obţinerea unor dimensiuni mai precise şi a unor suprafeţe
XII. Laminor periodic tip Rockright, pentru laminare.
o) vedere din faţă a cilindrelor de lucru ; b şi b') poziţiile extreme ale perechii de cilindre; 1) cilindru de lucru ; 2) eboşă;3) dop cu extremitatea tronconică; 4 şi 5) sensul mişcării cilindrelor la faza de readucere, respectiv de laminare,
redus pe porţiuni pe un dop cu extremitate tronconică, cilindrul avînd un calibru cu secţiunea variabilă. Cilindrele efectuează o mişcare alternativă înainte şi înapoi, comandată de deplasarea orizontală a cajei de lucru; la deplasarea cajei înainte, ţeava e laminată, iar la deplasarea înapoi, ea e netezită. Cînd, la bancul de tras, se urmăreşte concomitent cu reducerea diametrului şi reducerea grosimii peretelui, tragerea se efectuează pe un dop fixat la extremitatea unei prăjini.
La fabricarea ţevilor fără sudură se aplică numeroase procedee, cari impun folosirea unui utilaj specific. Se aplică cel mai mult procedeul Mannesmann, procedeul Stiefel, procedeul Calmes-Innocenti, procedeul laminării continue, procedeul laminorului întinzător (cu cilindre oblice şi discuri de ghidare calibrate) procedeul bancului împingător şi procedeul laminorului trio.
La procedeul Mannesmann, utilajul principale constituit dintr-un laminor perforator cu cilindre bitronconice oblice calibrate (cu două porţiuni tronconice, racordate la baza mare printr-o porţiune cilindrică), din doua laminoare periodice cu pas de pelerin (v. Cilindru cu pas de pelerin, sub Cilindru 2), cari lucrează în paralel, un ferestrău de retezare a capului neprelucrat şi, eventual, de divizare, şi dintr-un laminor calibror, cu 1-**5 caje. în timpul laminării, lingoul sau bileta menţinute pe direcţia de laminare cu ajutorul unor cilindre de ghidare, se găuresc prin rotirea şi avansarea materialului între cilindre, produeîndu-se întinderea straturilor superficiale şi alunecarea acestora faţă de cele interioare; în consecinţă, materialul opune în partea centrală o rezistenţă redusă pătrunderii unui mandrin, menţinut printr-o prăjină în axa eboşei (cu posibilitatea de a se roti), care efectuează concomitent o netezire grosolană a pereţilor găurii. Eboşa perforată e prelucrată în ţeavă prin laminarea pe mandrin, la unul dintre laminoarele cu pas de pelerin. Operaţia e efectuată în următoarele faze: prinderea eboşei între cilindrele calibrate; laminarea cu reducerea grosimii peretelui şi a diametrului eboşei şi mişcarea acesteia în sens contrar sensului de laminare ; rotirea piesei cu un unghi pînă la 90° şi înaintarea liberă a ţevii în direcţia de laminare (v. fig. IX). Urmează eventuala tăiere în două a ţevii, reîncălzi rea, calibrarea la un laminor calibror sau reducerea diametrului la un laminor reductor, răcirea pe un pat de răcire, îndreptarea la maşina de îndreptat cu role şi apoi ajustarea. Procedeul e aplicat la
12»
Ţeavă
180
Ţeavă
fabricarea ţevilor cu diametrul de 40*-*650 m, cu grosimea minimă de 2,5 mm (la diametrul limită inferior) şi în special la fabricarea ţevilor cu diametrul de140***400 mm. Pentru fabri-
Ia laminoare cu dorn sau cu cilindre lărgitoare. Eboşa se obţine (v. fig. XIII şi XIV), fie la un laminor perforator cu discuri (folosit numai la.bilete cu diametrul mai mic decît
m	s
l
XIII. Schema procesului de laminare prin procedeul Stiefel.
/ şi II) perforare; III) laminare la laminorul duo automat; IV) netezire; V) calibrare; VI) îndreptare; 1) cilindru bitronconic; 2) cilindru de lucru a| laminorului duo automat; 3) role de readucere; 4) cilindru bitronconic de netezire; 5) cilindru calibror; 6) rolă de îndreptare; 7', 7") prăiină cu dop; 8) biletă; 9, 9', 9", 9"') eboşa în diferite faze de prelucrare; 10 şi 10') ţeava de calibrat, respectiv de îndreptat.
carea de ţevi cu diametrul de 650---1500 mm, semifabricatul produs la laminorul cu pas de pelerin e supus unei lărgiri efectuate la laminoare lărgitoare.
La procedeul Stiefel, care este cel mai răspîndit, utilajul principal îl constituie următoarele maşini: unu sau
XIV. Succesiunea operaţiilor în laminarea prin procedeul Stiefel. a şi b) perforarea biletei şi apoi a eboşei; c, d şi e) treceri succesive prin laminorul duo automat; f) trecere prin laminorul netezitor; g-*-k) treceri prin cajele succesive ale laminorului calibror duo; 1) biletă; 2) eboşă;3) ţeavă în curs de fabricaţie; 4) ţeavă calibrată; 5) cilindru de laminor perforator; 6) cilindru de laminor cu calibru circular; 7, 7', 7") cilindrele laminorulu* calibror; 8 şi 8') mandrin; 9, 9', 9") dop de laminare; 10) dop lărgitor, al laminorului netezitor.
două laminoare perforatoare, un laminor duo automat, două laminoare netezitoare şi un laminor calibror (sau, la ţevi cu diametrul sub 60“*70 mm, un laminor reductor); la ţevi foarte mari (cu diametrul de 650--1500 mm), ţeava e lărgită
150 mm), fie la unu sau, succesiv, la două laminoare perforatoare cu cilindre bitronconice (v.) sau, mai rar, cu cilindre conice (în formă de ciupercă) în consolă (v. Laminor perforator cu cilindre tronconice oblice, sub Laminor 1, Laminoarele cu cilindrele dispuse oblic). Eboşa perforată e laminată apoi, la un laminor duo automat, cu cilindre cu calibre circulare, pe un dop, în două (sau în trei) treceri (în timpul trecerilor prin caja laminorului duo automat, peretele produsului se subţiază, suprafaţa şi profilul rămînînd neregulate); cu ajutorul unei tije ghidate, dopul e menţinut în dreptul calibrului şi e schimbat după fiecare trecere cu un dop cu diametru mai mare; înainte de fiecare trecere, ţeava e readusă în faţa cajei cu ajutorul unor role de readucere şi e rotită cu 90c în jurul axei sale. Urmează trecerea ţevii (pe dop) prin laminorul netezitor care efectuează netezirea, uniformizarea şi o uşoară lărgire — şi apoi calibrarea la laminorul calibror duo cu mai multe caje; la perforarea la laminorul cu cilindre oblice, laminarea poate fi urmată de o prelucrare la un laminor reductor. în cursul acestor faze e necesară reîncălzirea semifabricatului. După răcirea ţevii urmează îndreptarea la maşina de îndreptat — şi ajustarea. Procedeul e aplicat la fabricarea ţevilor cu diametrul de 40--450 mm sau mai mare, cu grosimea minimă de 2,5 mm. Pentru fabricarea ţevilor cu diametrul de 450--1500 mm, ţeava laminată la laminorul duo e reîncălzită şi lărgită la un laminor lărgitor —şi apoi e calibrată. în fig./V de sub Laminor 2 e reprezentată schema unei instalaţii complexe pentru ţevi produse prin procedeul Stiefel.
La procedeul Calme s-l nnocenti, perforarea la cald, pentru obţinerea eboşei cu fund (pahar), se face la o presă (verticală, pentru ţevi pînă la 4", respectiv orizontală, pentru ţevi pînă ia 12"); prelucrarea eboşei se face prin alun-gire, cu străpungerea fundului, la un laminor cu cilindre oblice,
Ţeavă
181
Ţeavă
calibrate cu profil special (numit în uzine laminor elongator, şi apoi la un laminor cu pas de pelerin şi la un laminor calibror sau la un laminor reductor în cazul ţevilor cu diametri mici (operaţii analoge celor aplicate la procedeul Mannesmann).
La procedeul laminorului continuu, utilajul principal e constituit dintr-un laminor perforator (cu cilindre oblice, bitronconice sau în formă de disc), un laminor continuu şi, eventual, un laminor reductor sau un laminor calibror; uneori în cazul ţevilor mici, înainte de cai ibrare, ţeava e alungită prin laminare, şi redusă la un laminor reductor la cald. Se folosesc două tipuri de laminoare continue: laminorul cu şapte caje, cu perechi de cilindre dispuse alternat orizontal şi vertical, acţionate în comun — şi laminorul cu nouă caje separate, cu axele perechilor de cilindre dispuse cu diferite înclinări faţă de orizontală şi cu acţionare individuală a acestora. Laminorul cu acţionare comună prezintă dezavantajul că are nevoie de mecanisme complexe, de antrenare cu angrenaje pentru realizarea unor turaţii crescînde, corespunzătoare lungirii materialului la trecerea prin diferitele caje (v. fig. XV).
oO<X)
/	^F	M	W
OO
7 b V
XV. Trecerea eboşei prin laminorul continuu cu şapte perechi de cilindre (patru orizontale şi trei verticale) cu acţionare comună,
o)	cajă de lucru; b) formele succesive (/•••'//) ale secţiunii ţevii, de la eboşă (la prima pereche de cilindre) la perechile netezitoare şase şi şapte; 1 •••7) perechile de cilindre. alternativ orizontale şi verticale; 8) cadru; 9) ţeavă prelucrată; 10) mandrin; 11) sensul mişcării laminatului; 12) sensurile mişcării cilindrelor.
Eboşa perforată e laminată pe mandrin, subţiindu-se şi lun-gindu-se treptat. Mandrinul e extras cu ajutorul unui dispozitiv extractor; după reîncălzirea ţevii se efectuează trecerea prin laminorul reductor. La laminorul continuu cu acţionare comună se produc ţevi cu diametrul de 25---124 mm şi grosimea minimă de 3 mm..La laminorul cu acţionarea individuală a cajelor se pot produce ţevi cu. diametrul de 32***114 mm şi cu grosimea peretelui de 2---10 mm. Ţevi cu diametrul mai mic se obţin prin prelucrare la un laminor reductor.
La procedeul laminorului întinzător (laminor cu cilindre oblice şi cu discuri de ghidare, calibrate), atît perforarea biletei, cît şi laminarea eboşei se execută la laminoare cu cilindre de lucru oblice şi cu discuri de ghidare antrenate (v. Laminor de lungire, sub Laminor 1, Laminoa-
rele cu cilindrele dispuse oblic). Laminarea eboşei perforate la primul laminor se face pe mandrin, care are diametrul mai mic decît diametrul interior al acesteia (v. fig.
XV/), ceea ce conduce la subţierea accentuată şi uniformă a peretelui —■ şi deci la alungirea ţevii.
După extragerea mandrinului, ţeava e fie ajustată, fie reîncălzită, prelucrată la un laminor calibror, ^V/. Schema de laminare prin întinderea eboşelor sau la un laminor tubulare perforate în prealabil, la laminorul cu două reductor, şi apoi cilindre bitronconice oblice şi cu două discuri de ghi-ajustată. ’proce-	dare profilate,
deul e aplicat la °) vedere din faţă; b) secţiune longitudinală prin ro-fabricarea tevi lor e ghidare ; c) vedere de sus a cilindrelor; 1) cilin-CU diametrul de dru bitronconic, oblic; 2) disc de ghidare;3) piesă de 38 * * * 73 mm şi gro- reglare a apăsării; 4 şi 4') eboşa în diferite faze de simea peretelui	lucru; 5) mandrin.
de 2---12 mm.
La procedeul laminorului trio, materia prima o constitu ie ţagle rotunde (cu d iametrul de 80---200 mm) cari sînt încălzite în cuptor rotativ şi aoi găurite la laminorul perforator. Eboşa e alungită şi redusă la un laminor trio, iar după reîncălzire se obţine ţeava finită la un laminor calibror trio de construcţie specială. Ţevile sînt răcite pe patul de răcire şi apoi îndreptate la maşina de îndreptat cu role elicoidale. Capacitatea de producţie a instalaţiilor de fabricare a ţevilor pe baza procedeului laminorului trio e de circa 200 000 t/an. Acest procedeu e aplicat la fabricarea ţevilor de mare precizie (de ex. pentru inelele rulmenţilor), cu diametrul de 40---200 mm şi grosimea pereţilor de 10---50 mm.
La procedeul bancului împingător, perforarea la cald, pentru obţinerea eboşei, se face la o presă, iar prelucrarea eboşei în ţeavă se face prin t r agere la cald, la bancul împingător, numit în uzină şi „Stossbank" (v. sub Banc 2). Prin acest procedeu se prelucrează ţagle cu secţiune pătrată sau circulară, debitate în bucăţi de 300-‘*600 mm. Găurirea ţaglei se face la o presă hidraulică, de obicei orizontală, cu un poanson care nu străpunge ţagla, ci o transformă într-o eboşă cu fund, în formă de pahar (v. fig. sub Ehrhard, procedeul ~); ţagla e presată într-o matriţă ci I indrică, secţiunea ei iniţială fiind egală cu secţiunea inelară, finală, a eboşei. Fundul eboşei se răceşte mai repede decît corpul cilindric şi devine suficient de rezistent pentru a suporta forţa de apăsare exercitată de un mandrin; eboşa se transformă în ţeavă prin împingerea ei (la cald, fără reîncălzire) printr-o serie de filiere succesive, calibrate convenabil, cu diametri descrescînd pînă la diametrul ţevii, efectuată la bancul împingător (viteza mandrinului acţionat de cremalieră variază de la valoarea zero la maxim, pentru a descreşte apoi din nou pînă la valoarea zero, după ieşirea ţevii din ultima filieră) (v. fig. XI). Ţeava cu mandrinul din interiorul ei trece la un laminor extensor, care o lărgeşte astfel, încît mandrinul să poată fi scos la extractor; apoi capătul cu fund e retezat, iar ţeava trece la laminorul calibror, sau e reîncălzită şi redusă, la un laminor reductor. Procedeul e aplicat la fabricarea ţevilor cu diametrul de 60---220 mm şi grosimea peretelui de 2,5--*2Q mm, din oţeluri speciale cari se prelucrează greu prin alte procedee (de ex. a ţevilor pentru inele de rulment, a ţevilor pentru fabricarea buteliilor de aer comprimat, fabricarea buteliilor de gaze comprimate, etc.).
Ţeavă
182
Ţeavă
Pentru fabricarea ţevilor cu diametru mic, produsele obţinute prin unu! dintre procedeele menţionate sînt reduse în diametru prin unul dintre următoarele procedee: reducere la cald, fără mandrin, la laminoare reductoare, pînă la diametrul de 38 mm (grosimea peretelui rămîne constantă sau creşte în măsură mică); tragere la rece, la bancuri de tras, fie fără mandrin (pentru micşorarea diametrului), fie pe mandrin sau pe dop fixat la extremitatea unei prăjini (pentru micşorarea simultană a diametrului ţevii şi a grosimii peretelui); laminare la rece, pe mandrin cu capăt tronconic.
Ţeavă de oţel forjată: Ţeavă de oţel fără cusătură longitudinală, obţinută prin forjarea la cald a lingourilor, efectuată cu ajutorul unei prese hidraulice, eboşa forjată fiind prelucrată apoi la strung, pentru eventuala detaşare a capetelor şi pentru finisare; forjarea se execută pe mandrin, cu încălziri intermediare ale materialului. Pentru ţevi cu diametrul de 700*“1500 mm şi grosimea peretelui de 30---120 mm se folosesc lingouri cave, iar pentru ţevi cu diametrul de 400---700 mm, lingouri masive. Deşeurile rezultate din strunjirea şi tăierea capetelor pot atinge 50“*75%din greutatea lingoului prelucrat; procedeul e deci neeconomic. El e înlocuit cu tragerea la cald, într-un proces de lucru care e asemănător celui aplicat la tragerea la bancul împingător (v. sub Ţeavă de oţel fără sudură), însă e efectuat cu ajutorul unei prese hidraulice orizontale. Ţevile forjate sînt folosite, în special, la construirea cilindre-lor de căldări de abur.
Ţeavă de oţel laminată. V. Ţeavă de oţel fără sudură.
Ţeavă de oţel nituită: Ţeavă de oţel cu cusătură longitudinală cu diametru mare, obţinută prin nituire, din foi de tablă îndoite la maşina de îndoit cu cilindre (v. Maşină de îndoit cu trei cilindre, sub îndoit, maşină de — table şi profiluri, Maşini de îndoit transversal). Ţevile nituite sînt folosite la conductele de gaze sau la conductele hidraulice sub presiune (conducte forţate), îmbinarea transversală făcîndu-se de asemenea prin nituire. Procedeul de fabricare prin nituire e folosit rareori, conductele cu diametru mare fiind fabricate, de cele mai multe ori, prin sudare.
Ţeavă de oţel sudată: Ţeavă cu cusătură longitudinală, dreaptă sau în elice, obţinută prin sudare. Se fabrică curent într-o gamă mare de dimensiuni — cu diametrul între 6 şi 1800 mm şi uneori mai mare, şi grosimea peretelui între 0,4 şi 25 mm, — din tablă de oţel de lungime corespunzătoare ţevii finite (în cazul sortimentelor cu diametri mari), sau din bandă de oţel în rulouri. Se fabrică din oţel carbon (cu 0,07--*0,40 %C) foarte moale, moale sau semimoale, obişnuit ori de calitate, sau din oţel aliat.
Avantajele fabricării ţevilor sudate sînt, în general: posibilitatea producerii unor sortimente variate ca diametru şi grosime a peretelui (chiar şi a ţevilor cu pereţi subţiri, cari nu se pot produce prin laminare); posibilitatea’producerii de ţevi de precizie şi cu uniformitate dimensională (diametru şi grosime), fără laminare sau tragere Ia rece; productivitate mare în raport cu costul utilajului; coeficient mare de utilizare a metalului; preţ de cost mai mic. Dezavantajele ţevi lor sudate sînt: lipsa uniformităţii cusăturii pe întreaga lungime a ţevii; imposibilitatea îndepărtării bavurilor interioare la unele procedee şi la unele sortimente de ţevi; dificultăţi tehnologice la sudarea oţelurilor aliate. Ţevile de oţel sudate sînt folosite în instalaţii şi construcţii. Producţia mondială de ţevi sudate depăşeşte în greutate producţia ţevilor fără sudură.
Procedeele de fabricaţie a ţevilor sudate sînt variate; ele diferă, în principal, după modul de formare a profilului de ţeava, după procedeul de sudare şi mijlocul de încălzire a prefabricatului, după forma cusăturii de sudură, etc. Se aplică sudarea cu sau fârâ metg! de aport, sudarea prin încălzire sau
prin încălzire şi presiune, şi sudarea cu sau fârâ suprapunere a materialului în zona de sudat. Cusătura de sudură poate fi dreaptâ(de-a lungul unei generatoare) sau elicoidalâ. Fabricaţia poate fi continuă (cînd materia primă e în formă de bandă cu lungime mare faţă de lungimea ţevilor produse) sau discontinuă (cînd materia primă e tăiată, în prealabil, la lungimea corespunzătoare ţevii produse). Sudarea ţevi lor se face prin procedee de sudare chimică, electrică, electrochimică, chemomecanică şi electromecanică.
Ca materie primă se folosesc fie benzi, fie table de dimen-siuni corespunzătoare. Procedeele de sudare electrică (cu arc electric neprotejat sau sub flux) — în special pentru ţevi de dimensiuni mari —şi de sudare electromecanică, prin rezistenţă — în special pentru ţevi de dimensiuni mici — sînt cele mai răspîndite; sudarea electromecanică, prin inducţie, se aplicămai puţin frecvent, laţevi dedimensiuni mici. în fig. XVII
â $ W
XVII. Schema unei instalaţii pentru ţevi sudate longitudinal prin inducţie, cu laminor reductor.
1)	agregat de pregătire a benzii; 2) agregat de curbare: 3) agregat de formare si sudare prin inducţie; 4) agregat de tăiere la diferite lungimi (multipli ai lungimii ţevii); 5) transportor transversal; 6) ferestrău; 7) cuptor de preîncălzire rapidă; 8) cuptor de încălzire prin inducţie; 9) laminor reductor; 10) ferestrău volant; 11) pat de răcire.
e reprezentată schema de ansamblu a unei instalaţii pentru ţevi cu diametrul de 17---114 mm sudate longitudinal; această instalaţie cuprinde un laminor reductor la cald, permiţînd fabricarea unei game largi de sortimente dintr-un număr restrîns de formate de benzi.
Prin sudare electrică prin rezistenţă se fabrică ţevi cu diametrul de 6---660 mm şi cu grosimea peretelui de 0,4-‘-20 mm, din tablă groasă sau din benzi laminate, la cald, pentru grosimi mari, respectiv din aceleaşi materiale laminate la rece, pentru grosimi sub 1-2 mm. Procesul de fabricaţie cuprinde următoarele operaţii principale: desfăşurarea ruloului, pregătirea benzii (îndreptarea, tăierea şi curăţirea marginilor, tăierea capetelor, sudarea benzilor cap	Ia cap),
curbarea benzii	şi for-
marea ţevi i,sudarealon-gitudinală, calibrarea şi debitarea ţevii.	Curbarea materialului	pentru
ţevi (v. fig. XVIII) se face la un agregat cu un număr mare de caje orizontale de îndoire succesivă a benzii. Agregatul de sudare e format	din transformator,	electrozi inelari	şi	role
de antrenare şi	de susţinere	(v.	fig.	XIX), şi	are	viteze	de
lucru reglabile între 10 şi 70 m/min. Ţeava trece în continuare într-o instalaţie de curăţire a bavurii şi de răcire cu apă a cusăturii, apoi printr-un laminor continuu cu trei caje.
Prin sudare cu arc electric se fabrică ţevi cu diametrul de 200---1800 mm şi cu grosimea peretelui de 4***25 mm şi anume, din table groase sau din benzi se fabrică ţevi cu grosimi pînă la circa 12 mm, respectiv numai din table, ţevi cu grosimi mai mari. Cusătura de sudură poate fi dreaptă
XVIII. Schema curbării benzii de oţel la agregatul de formare al unei instalaţii de ţevi sudate prin rezistenţă.
Ţeavă
183
Ţeavă
sau eiicoidală (în special la ţevile cu dimensiuni mari). în pregătirea tablei se efectuează şi şanfrenarea marginilor cari se sudează, iar îndoirea se face la prese sau la valţuri cu trei cilindre.	3	3'
Ţeavă de oţel turnată: Ţeavă de oţel, fără cusătură longitudinală, obţinută prin turnare centrifuga. Procedeul se aplică uneori şi la fabricarea de semifabricate tubulare cu pereţi groşi (de obicei, eboşe pentru laminare ulterioară) din oţeluri bogat aliate (de ex. oţeluri inoxidabile şi refractare), cari dau multe rebuturi la^găurirea la laminoare perforatoare. în stadiul actual
se toarnă ţevi cu diametrul pînă la V	I	/'
500 mm şi cu lungime mică. Procesul	~
tehnologic şi utilajul sînt asemănătoare 2 I celor utilizate la turnarea centrifugă a tuburilor de fontă (v.). Cochiliile
sînt căptuşite la interior cu material X/X. Schema agregatului refractar; ele sînt încălzite înainte pentru sudarea electrică a de turnare şi sînt menţinute — prin ţevilor, prin rezistenţă, răcire — la temperatură adecvată, 1 şi r) role de antrenare; pentru a preveni apariţia fisurilor de 2) rolă de susţinere; 3 şi (a suprafaţa exterioară a ţevii turnate. 3') role cu inele-electrozi, Ţevile obţinute prin turnare centrifugă antrenate în mişcare de ro-au structură fină, cu cristale orientate taţie; 4) ţeavă de sudat, radial; turnarea centrifugă e economică, înlăturînd pierderile de material în maselote, culee şi capete, cum şi încălzirile şi trecerile repetate prin maşina de lucru, reclamate de procesul de laminare.
Exemple de tipuri de ţevi de oţel, numite după domeniul de utilizare:
Ţeavă de construcţii: Fiecare dintre ţevile de oţel cu secţiune circulară sau cu profil oarecare, cari se folosesc în construcţii mecanice şi în construcţii metalice (de ex. în construcţia de automobile, de tractoare, avioane, biciclete, conducte speciale, rulmenţi, mobile, etc.). Ţevile pentru construcţii se fabrică fără sudură sau sudate, din oţel carbon (OL 00 şi oţel carbon pentru ţevi) sau din oţel aliat (oţel aliat pentru ţevi), laminate la cald sau la rece, trase la cald sau la rece, obişnuite sau de precizie, netede sau cu cap evazat; ele se livrează în stare normală, ecruisată, recoaptă, normalizată sau sînt supuse la un alt tratament termic. Ţevile de construcţii din oţel fără sudură, netede, sînt utilizate în general pentru conducte şi diferite construcţii; ţevile de precizie se utilizează în cazurile în cari se cere o precizie mărită la dimensiuni şi un aspect special al suprafeţei; ţevile din oţel fără sudură cu capete evazate se folosesc la îmbinări prin ştemuire şi sudare, pentru conducte de apă şi de gaz. Dimensiunile ţevilor de construcţii fără sudură sînt următoarele: ţevi netede, laminate sau trase la cald, diametrul exterior 25---820 mm, grosimea peretelui 2,5***36 mm şi lungimea 4***12,5m; ţevi netede, laminate sau trase la rece, diametrul exterior 4*«* 200 mm, grosimea peretelui 0,2***12 mm şi lungimea 1,5«**9 m.
Ţeava profilata e o categorie specială de ţeavă de construcţii, fabricată prin laminare la cald sau prin tragere la rece, din oţel OL 00 sau din oţel carbon pentru ţevi. De regulă ţevile pătrate au latura de 20---100 mm şi grosimea peretelui de 1-8 mm, iar ţevile dreptunghiulare au dimensiunile de 30x18-’*106x60 mm şi grosimea peretelui de 2*“9 mm; lungimea de livrare e de 3-*-7 m.
Ţeavă de sondeze: Ţeavă care se foloseşte în lucrările de prospecţiuni geologice pentru scoaterea la zi a unor carote, pentru susţinerea pereţilor găurii de sondă (burlane pentru sondeze), pentru a produce avansarea la forare (prăjini pentru sondeze), pentru a prinde carota (ţevi pentru carotaj), etc.
m
Materialul tubular pentru sondeze e supus la solicitări relativ mari; de aceea i se impun condiţii riguroase de calitate şi se execută numai prin laminare urmată uneori de tragere la rece.
Ţeavă pentru căldări: Ţeavă care se foloseşte în construcţia căldărilor de abur (stabile, de locomotive, de locomobile, navale, etc.), ca ţeavă fierbătoare, ca ţeavă de fum, ca ţeavă de supraîncălzitor şi, uneori, ca ţeavă de flacără (v. sub Ţeavă 2). Ţevile pentru căldări se execută cu capetele netede (nefiletate), din oţel carbon (pentru temperaturi pînă la 400°) sau din oţel aliat (pentru temperaturi peste 400° şi presiuni înalte); uneori, ţevile sînt lărgite, alteori, ele sînt îngustate la un capăt. Rareori se folosesc pentru căldări ţew de cupru.
Ţeavă pentru industria petrolieră: Ţeavă care se foloseşte în special la extracţia, transportul şi prelucrarea ţiţeiului sau a derivatelor acestuia. Condiţiile de calitate impuse pentru aceste ţevi sînt mai riguroase decît cele pentru ţevile obişnuite, iar dimensiunile sînt specifice domeniului de utilizare. Ţevile pentru industria petrolieră cuprind următoarele sorturi: burlane pentru foraj (v.), prăjini de foraj (v.), sau prăjini de sapă ţevi de extracţie, ţevi de conducte şi ţevi pentru cuptoare.
Ţevile de extracţie servesc la exploatarea sondelor petroliere# atît în cazul extragerii ţiţeiului prin erupţie, cît şi în cazul extragerii cu 'ajutorul pompelor de adîncime sau prin alte procedee. Ele se execută prin laminare din oţel carbon pentru ţevi, de obicei cu capetele neîngroşate sau îngroşate spre exterior, cu grosimea peretelui de 4***9 mm şi cu dimensiunile
1	V/-4". Se îmbină prin mufe înşurubate, filetate cu filet conic (conicitatea 1:16) cu pasul de 1/10***1/8". Sin. Tubing.
Ţevile de conducte pentru industria petrolieră servesc la transportul ţiţeiului, al gazelor şi al derivatelor de ţiţei în schelă, în rafinărie, la locul de încărcare şi între acestea.Ţevile se îmbină, fie prin mufe filetate, fie prin sudură, astfel încît interiorul conductei să aibă diametrul constant, ceea ce reduce pierderile de presiune şi înlesneşte curăţirea conductei.
Ţevile pentru cuptoare se folosesc în construcţia cuptoarelor din rafinăriile de petrol (unde sînt utilizate la temperaturi şi presiuni înalte) şi la transportul produselor de cracare în faze intermediare de prelucrare. Se execută din oţel carbon de calitate sau din oţel aliat (cu crom şi molibden, rareori şi cu alte elemente de adaus). Ţevile au diametrul exterior între 60 şi 152 mm şi grosimea peretelui între 4 şi 15 mm.
Dimensiunile uzuale sînt următoarele: diametrul exterior 60***165 mm, grosimea peretelui 3,75---7,5 mm, lungimea 7---12 m. în industria petrolieră se mai folosesc pentru conducte şi ţevi pentru instalaţii cu diametrul interior de	",
cum şi ţevi netede de construcţii cu diametrul exterior mai mare decît 165 mm.
Ţeavă pentru burlane de foraj: Ţeavă de oţel fără sudură, cu secţiune circulară, fabricată prin laminare (din oţel carbon pentru ţevi) şi folosită în industria petrolieră, cu următoarele dimensiuni: diametrul exterior 4l/2"---183/4 (114---478 mm), grosimea peretelui 6,5***12,5 mm, lungimea 7***12m. Ţevile pentru burlane de foraj se livrează cu ambele capete filetate şi avînd la un capăt o mufă înşurubată, executată din acelaşi material.
Ţeavă pentru biciclete: Ţeavă de oţel carbon pentru ţevi cu secţiune circulară sau ovală, folosită în construcţia pieselor de biciclete, fabricată prin sudură sau fără sudură (prin laminare la cald şi tragere la rece), cu următoarele dimensiuni: diametrul exterior 8***32 mm, grosimea peretelui 0.8---3 mm şi lungimea 2--*7 m.
Ţeavă pentru bucele de lanţuri rotary: Ţeavă de oţel aliat de construcţii, cu mobibden, cu secţiune circulară, fabricată prin laminare la cald sau prin tragere la rece, care se livrează în stare normalizată cu diametrul exterior de 27--*47 mm, cu
Ţevi, instalaţie de probat ~
184
Ţevi, instalaţie de probat
diametrul interior 14***28 mm şi cu lungimea de 2--*7 m şi folosită în fabricarea lanţurilor rotary pentru industria petrolieră.
Ţeavă pentru pompe de extracţie: Ţeavă de oţel carbon pentru ţevi, cu secţiune circulară, fabricată prin laminare la cald sau prin tragere la rece, folosită în industria petrolieră la confecţionarea mantalei, a cămăşii şi a pistoanelor pompelor de extracţie. Se livrează în stare normalizată sau recoaptă cu următoarele dimensiuni: diametrul exterior 32*** •••127 mm, diametrul interior 17***113 mm şi lungimea 2--*7 m.
Ţeavă pentru rulmenţi: Ţeavă de oţel aliat cu crom, cu secţiune circulară, fabricată prin laminare, folosită la inelele de rulmenţi cu bile sau cu role. Diametrul ţevilor se stabileşte în funcţiune de dimensiunile rulmentului. Se livrează în stare recoaptă, cu lungimi de 4***5,5 m.
Ţeavă pentru instalaţii: Ţeavă de oţel cu secţiune circulară, care se foloseşte în industrie sau în instalaţiile tehnice-sanitare pentru transportul apei, al aburului, al gazelor combustibile, sau al altor fluide. Ţevile pentru instalaţii se execută cu dimensiuni standardizate — cu diametrul nominal (interior) de 1/4***6* (6***150 mm), şi diametrul exterior de 10***165 mm — ca ţevi obişnuite (cu grosimea pereţilor de 2-**4,5 mm), folosite pentru presiuni pînă la 10 at, sau ca ţevi îngroşate (cu grosimea pereţilor de 2,5***5f5 mm), folosite pentru presiuni mai înalte. Ele se execută, fie cu capetele netede (nefiletate), pentru îmbinare prin sudură, fie cu filet conic sau cilindric (filet Withworth cu 11 ***28 de paşi pe ţol, după diametrul nominal), pentru îmbinare cu mufe cilindrice, filetate. Se execută din oţel carbon sudabil (oţel OL 00), fără alte prescripţiuni de calitate, prin laminare sau sudare, fie ca ţevi neacoperite pentru protejare, numite ţevi negre, fie ca ţevi zincate (v. şi sub Zincare).
Exemple de ţevi de oţel, numite după procedeul de finisare sau după operaţia la care au fost supuse pentru a Ie da anumite caracteristici (de rezistenţă, tehnologice, de formă, etc.),
Ţeavă cu nervuri: Ţeavă cu nervuri monobloc cu peretele sau aplicate, pentru a mări suprafaţa care efectuează schimbul de căldură între mediul din interiorul ţevii şi cel din exteriorul ei. Se fabrică ţevi cu nervuri interioare şi cu nervuri exterioare:
Ţeava cu nervuri exterioare, de regu I ă transversale, e folosită la construcţia corpurilor de încălzire, a preîncălzitoarelor, a supraîncălzitoarelor, a răcitoarelor, etc. Nervurile pot fi monobloc cu peretele ţevii (obţinute, de exemplu, prin turnare sau broşare) sau pot fi obţinute prin adausuri de material (de ex.: nervuri de tablă, în formă de elice sau de discuri drepte, presate sau sudate pe ţeavă).
Ţeava cu nervuri interioare, de regulă longitudinale şi de cele mai multe ori monobloc cu peretele ţevii, dispuse de obicei în plane diametrale, e folosită în construcţii
XX. Ţeavă de fum cu nervuri.
termotehnice, cum sînt ţevile de fum la unele căldări de abur (v. fig. XX). Sin. Ţeavă Serve..
Ţeavă de oţel trasă la rece: Ţeavă de oţel fără sudură, laminată, sau ţeavă de oţel sudată, care a fost supusă unei operaţii de tragere la rece, la bancul de tras ţevi, pentru a obţine: reducerea sau lărgirea (micşorarea, respectiv mărirea diametrului ţevii), subţierea peretelui, netezirea suprafeţei
XXI. Ţeavă ondulată, fretată prin presiune hidraulică interioară.
sau precizia dimensiunilor (adică pentru a obţine ţevi de precizie sau de înaltă precizie). De obicei, procedeul se aplică la fabricarea ţevilor cu diametru mic; el impune treceri multiple prin filiere, precedate de recoacere, şi e asemănător cu procedeul de tragere a ţevilor din metale neferoase. Sin. Ţeavă de oţel calibrată (la rece).
Ţeavă fretată: Ţeavă de oţel fără sudură, sau ţeavă de oţel sudată, fretată (v. Fretă 1 şi Fretare 1), pentru a-i mări rezistenţa la solicitările prin presiune interioară mare; e folosită, de obicei, la construirea conductelor hidraulice sub presiune (conducte forţate). Ţevile fretate pot fi ţevi netede sau ondulate. Ţevile netede fretate se obţin prin fretarea cu inele încălzite. Ţevile ondulate fretate se obţin prin: aşezarea Ia recea inelelor de freta — re, la distanţă calculată; obturarea ţevi i la ambele extremităţi cu flanşe oarbe ; exercitarea unei presiuni hidraulice (de 2,5 ori presiunea maximă) timp de 5 minute, care deformează permanent ţeava (v. fig. XXI). în acest fel	se	obţine o	ţeavă	cu limită	de elasticitate mare;
rezistenţa la	curgere	e cu	27% mai	mare decît	la ţeava
netedă fretată cu acelaşi diametru.
Numiri de ţevi folosite uneori în tehnică:
Ţeavă fără cusătură. 1: Sin. (parţial) Ţeavă de oţel fără sudură (v.).
Ţeavă fără cusătură. 2: Termen generic pentru Ţeavă sudată, Ţeavă laminată, Ţeavă trasă şi Ţeavă turnată. V. sub Ţeavă de oţel.
Ţeavă	de	presiune:	Sin.	Ţeavă de	plumb, de	presiune.
V. sub Ţeavă de material neferos.
Ţeavă	de	scurgere:	Sin.	Ţeavă de	plumb, de	scurgere.
V. sub Ţeavă de material neferos.
Ţeavă laminată la cald: Sin. Ţeavă de oţel fără sudură, laminată. V. sub Ţeavă de oţel fără sudură.
Ţeavă Mannesmann: Sin. Ţeavă fără sudură, fabricată prin procedeul Mannesmann (v.). V. şi sub Ţeavă de oţel fără sudură.
Ţeavă trasă la cald. 1: Sin. Ţeavă fără sudură, trasă prin procedeul bancului împingător. V. sub Ţeavă de oţel fără sudură.
Ţeavă trasă la cald. 2: Ţeavă obţinută prin tragere Ia cald printr-o filieră, Ia un banc de tras (v.).
î. Ţevi, instalaţie de probat Tehn.: Ansamblu de maşini, mecanisme şi utilaje care e amplasat la capătul fluxului
I.	Schema mecanismelor de deservire a unei instalaţii de probat ţevi.
1)	pat de alimentare;
2)	dozator cu discuri;
3)	coloanele presei; 4) suportul mobil al aruncătorului; 5) aruncător;
6)	pîrghie de evacuare a ţevilor probate; 7) role de rulare; 8 şi 9) colector de ţevi defecte, respectiv bune; 10) grătar basculant; 11) cilindru de acţionare a grătarului de acoperire a colectorului de ţevi defecte; 12) rolele de sprijin a ţevilor în presă;
13) sensul mişcării ţevilor.
tehnologic de ajustare din laminorie şi serveşte la încercarea de rezistenţă Ia presiune interioară—de regulă la 200 at -— a ţevilor fabricate prin laminare sau sudare (încercarea efec-
Ţevi, instalaţie de probat —
185
Ţevi, instalaţie de probat —
tuată constituie ultima operaţie de ajustare). Instalaţia e compusă, în principal, din presa de probat ţevi (v. mai jos), dispozitivul de alimentare, dispozitivul de evacuare şi dispozitivele de colectare (v. fig. /)■
Dispozitivul de alimentare, la partea de intrare în presă, e constituit dintr-un pat de alimentare şi un „dozator", format din mai multe discuri profilate, calate pe un arbore rotativ acţionat de un mecanism cu grup motor-reductor de turaţie. Forma adecvată a discurilor permite alimentarea presei numai cu cîte o ţeavă, celelalte rămînînd în continuare pe patul de alimentare, pînă cînd se liberează presa.
Cînd la probă rezultă o ţeavă cu defecte, un cilindru pneumatic ridică grătarul basculant, astfel încît ţeava cu defecte intră în colectorul de ţevi cu defecte.
Presa de probat ţevi de oţel dezvoltă, în interiorul ţevilor, presiunea de încercare, de obicei de 200 at. Presa e alimentată cu apă industrială curată (la circa 3 at) şi cu aer comprimat (la 4-*-6 at) din reţelele uzinale respective, şi cu ulei dintr-un rezervor special al presei.
Presa e compusă (v. fig.//) din următoarele subansambluri şi elemente: cilindrul principal 1 cu piston pionjor(care preia o parte din efortul de presare); cilindrele auxiliare 2, cari depla-
II.	Schema instalaţiei de probat ţevi.
f)	cilindru principal; 2) cilindre auxiliare; 3) traversă mobilă; 4) cilindru de umplere; 5) coloanele presei; 6) capul de prindere mobil; 7) suport fix; 8) suporturi mobile; 9) dispozitiv de prindere (strîngere) a ţevilor; 9' şi 9") bare ale mecanismului 9; 10) cilindru de acţionare a cleştilor; 11) dispozitiv de zăvorîre; 12) ventuză; 13) cap de etanşare; 13') garnitură; 14) împingător; 15) dispozitiv de acţionare a aruncătoarelor; 15') tijă de comandă a suporturilor 8; 16) multiplicator; 17) valvă de umplere (cu servomotor); 18) rezervor de umplere: 19) distribuitorul valvei de umplere; 20) pompă cu roţi dinţate; 21) releu de presiune; 22) valvă de apă (cu servomotor); 23) distribuitorul valvei de apă; 24) valvă de reţinere; 25) pompă principală; 26) rezervorul pompelor; 27*-*29) distribuitoare de ulei; 30) valve de siguranţă, de descărcare; 31) valve de reglare; 32) reţinătoare; 33-**36) distribuitoare de aer cu electrovalve; 37) cilindru de acţionare a grătarului basculant; 38) ţeavă încercată; 39) conducta principală a reţelei de aer comprimat; 40) conducta principală a reţelei uzinale de apă industrială; 41 si 42) conducte de refulare ulei de la pompa principală, respectiv auxiliară; 43) conducte de retur ulei; 44) conductă de umplere cu apă a cilindrului principal; 45) conducte de aer comprimat; 46) conducte de apă industrială (alimentate din reţeaua uzinală); 47) mecanisme dispuse în diferite plane decalate cu 90° faţă de restul pieselor sau faţă de mecanismele reprezentate în linii continue; 48 şi 48') scurgerea uleiului uzat, respectiv a apei de spălare, din rezervorul pompelor; 49) conducta de alimentare cu apă a serpentinei de răcire din rezervorul de umplere; 50 şi 50') conducta de apă de spălare, respectiv de alimentare cu apă a rezervorului de umplere 18; 51) conducta de punere sub presiune a rezervorului 18.
Dispozitivul de evacuare, la partea de ieşire din presă, e constituit din dispozitivul aruncător şi din două colectoare, dintre cari^primul pentru ţevi cu defecte şi al doilea pentru ţevi bune. în timpul încercării, colectorul de ţevi cu defecte e acoperit de braţele unui grătar basculant (acţionat pneumatic), astfel încît ţevile se rostogolesc în colectorul de ţevi bune.
sează traversa mobilă 3, pe care se prijină unul dintre capetele ţevii de probat, şi cilindrul de umplere 4, care umple ţeava cu apă de la reţea şi apoi cu apă sub presiunea de încercare (tijele pistoanelor cilindrelor auxiliare şi ţeava de umplere, care e legată de pistonul plonjor al cilindrului principal, sînt soiida-rizate cu traversa mobilă care se poate deplasa pe coloanele
Ţevi, instalaţie de probat —
186
Ţevi, instalaţie de probat
presei); coloanele presei 5, montate orizontal în lungul presei, fixate la o extremitate de cilindrele presei şi la cealaltă extremitate pe un suport special, şi cari preiau efortul presei în timpul încercării; capul mobil 6 al presei, dispus pe partea opusă cilindrelor presei, cu posibilitatea de deplasare pe coloanele presei, acţionat de un mecanism motor-reductor cu angrenaj cu melc (pentru adaptare la lungimea ţevii care se încearcă); suportul fix 7, care susţine capătul ţevii dinspre cilindrele presei şi suporturile mobile 8 deplasabile şi sprijinite pe cărucioare acţionate de un mecanism cu motor-reductor cu angrenaj cu melc şi cari pot fi fixate între cele două capete ale presei; dispozitive de prindere 9 a ţevii, acţionate pneumatic, dispuse pe suporturile mobile (suporturile mobile şi suportul fix primesc ţeava de pe patul cu şine, o coboară pînă în dreptul axei presei, o susţin în timpul încercării şi apoi o evacuează, la terminarea încercării, printr-un mecanism cu pîrghii: mişcarea pîrghiilor aruncătoare e comandatăde un mecanism 15 amplasat în groapa presei); dispozitivul de zăvorîre 11, care are şi rolul de a transmite coloanelor forţa dezvoltată în timpul încercării, preluată de la capul mobil, zăvoarele fiind acţionate cu un cilindru pneumatic; ventuza 12, acţionată pneumatic, amplasată pe capul mobil, care are rolul de evacuator al aerului la umplerea ţevii şi de valvă de descărcare la terminarea probei; capul de etanşa re 13, cu împingâtorul lui 14, amplasate pe capul mobil (capul de etanşare e echipat cu o manşetă de etan-şare, schimbabilă corespunzător cu diametrul ţevii; împingă-torul acţionat pneumatic scoate ţeava din capul de etanşare, după terminarea probei); mecanismul de acţionare a aruncătoarelor 15, constituit dintr-un cilindru hidraulic, tijele aruncătoarelor şi traversa cu pîrghii, cari acţionează şi ridicarea suportului fix şi a celor mobile; multiplicatorul 16, cu acţionare continuă, care asigură presiunea necesară încercării (raportul de multiplicare uzual are valoarea 4:1, de la 50---200 at), aspirînd apă din sistemul de umplere şi refulînd-o, la nevoie, sub presiunea de probă în ţeavă; valva de umplere 17, care efectuează umplerea automată a cilindrului principal, cu apă preluată din rezervorul de umplere 18, la cursa înainte a traversei mobile (valva e deschisă de servomotorul ei hidraulic, care primeşte ulei de la distribuitorul valvei de umplere 19, distribuitorul fiind alimentat cu ulei sub presiune de pompa cu roţi dinţate 20; după deschiderea valvei, uleiul acţionează releul de presiune 21, care efectuează comanda de deplasare a traversei prin intermediul unui limitor de cursă), şi e închisă de un resort; valva de apă 22, care e acţionată de servomotorul ei hidraulic prin intermediul distribuitorului valvei de apă 23, distribuitorul fiind alimentat cu ulei sub presiune tot de pompa cu roţi dinţate 20 (valva se deschide la comanda pentru umplerea ţevii cu apă şi rămîne deschisă tot timpul probei; închiderea supapei e comandatăde un resort, care acţionează servomotorul, cînd valva nu mai primeşte ulei sub presiune); valva de reţinere 24, montată Ia cilindrul de umplere, care separă circuitul apei de umplere de circuitul apei sub presiune (valva de reţinere se deschide automat prin comprimarea resortului elicoidal, cînd se face umplerea ţevii, iar cînd ţeava s-a umplut cu apă, sub presiunea resortului, supapa se închide); pompa principală 25, cu pistoane radiale cu reglaj automat, şi rezervorul de ulei al pompelor 26, distribuitoarele de ulei 27, 28 şi 29; valvele de siguranţă, de descărcare, 30; valvele de reglare 31; valva de reţinere 32; distribuitoarele de aer 33, 34, 35 şi 36 cu valve electropneumatice de diferite feluri (cu o supapă şi o electrovalvă; cu două supape şi o electrovalvă; cu două supape şi două electrovalve sau cu o supapă şi două electrovalve, după felul în care trebuie să acţioneze diferitele cilindre pneumatice); pupitrul de comandă a aparaturii.
Pentru probare, ţeava e adusă şi centrată în presă. La punerea în funcţiune a pompelor de ulei, uleiul, care găseşte la început toate celelalte drumuri închise, debitează în rezervor prin valva de siguranţă 30. La comanda „traversa înainte",
efectuată de la pupitru, electromagnetul distribuitorului valvei de umplere 19 e pus sub tensiune, uleiul debitat de pompa cu roţi dinţate pătrunde prin distribuitorul 79 al valvei de umplere 17, o deschide şi apoi acţionează releul de presiune 21. Prin intermediul pîrghiei sale, releul de presiune anclanşează un contactor care pune sub tensiune electromagnetul distribuitorului cilindrelor auxiliare 28, prin cari (la deplasarea sertarului distribuitorului) uleiul începe să treacă spre cilindrele auxiliare; ca urmare, traversa mobilă 3 se deplasează înainte şi împinge ţeava pe rolele suporturilor ţevii.
Cînd ţeava intră în capul de etanşare (din spate), ea deplasează tija împingătorului, care anclanşează un contactor-limi-tor cu cursă, acesta comandă închiderea valvei de umplere 17 şi a distribuitorului cilindrelor auxiliare 28, prin scoaterea de sub tensiune a electromagneţilor şi opreşte mişcarea traversei mobile 3. Concomitent se pune sub tensiune electromagnetul distribuitorului valvei de apă 23, deschizînd valva 22. Apa de la reţea (la presiunea de 3 at) pătrunde în ţeavă şi o umple, excesul ieşind prin ventuza 12, a cărei deschidere e comandată pneumatic. Cînd începe să iasă apa prin ventuză, se comandă închiderea ei, în două etape. în prima etapă, distribuitorul de aer care a ţinut ventuza deschisă e scos de sub tensiune, ceea ce provoacă închiderea valvei mari a ventuzei şi, prin aceasta, viteza de curgere a apei prin ţeavă scade şi se face evacuarea aerului („liniştirea" apei), iar apa continuă să curgă din ţeavă prin valva mică; concomitent, se pun sub tensiune electrovalvele distribuitoarelor de aer ale dispoziti-vului de strîngere 9, care strînge ţeava în cleşte. în a doua etapă, după ce aerul a fost evacuat din ţeavă, se comandă închiderea supapei mici, astfel încît se poate începe încercarea sub presiune. Tot de la pupitru se pune sub tensiune electromagnetul distribuitorului 27, corespunzător multiplicatorului 16; uleiul, pătrunzînd în cilindrul multiplicatorulului, mişcă pistonul lui (la sfîrşitul cursei într-un sens, se anclanşează un contactor-limitor de cursă, care comandă deplasarea pistonului în sens contrar, iar la capătul cursei se repetă aceeaşi mînuire, astfel încît multiplicatorul funcţionează continuu, trimiţînd apa sub presiune în ţeavă).
în ţeavă, presiunea creşte pînă cînd se atinge valoarea la care a fost reglat manometrul de contact, cînd releul de maxim al manometrului pune în funcţiune un releu de timp. începe menţinerea ţevii sub presiune şi, în acelaşi timp, multiplicatorul funcţionează în continuare, însă cu viteză de lucru redusă.
După trecerea timpului de probă stabilit în prealabil prin reglajul releului de timp, acesta comandă automat oprirea multiplicatorului, prin scoaterea electromagnetului distribuitorului 27 de sub tensiune; concomitent se efectuează închiderea valvei de apă şi deschiderea ventuzei. Apa sub presiune iese din ţeava încercată prin ventuză şi se scurge într-o groapă sub presă, iar presiunea apei din ţeavă scade pînă cînd a atins valoarea minimă la care a fost reglat manometrul de contact, al cărui releu de minim comandă automat deschiderea valvei de umplere. După deschiderea acestei valve prin uleiul de presiune şi limitorul de cursă, se comandă retragerea traversei mobile. Cînd traversa a ajuns în poziţia iniţială, un contactor-limitor de cursă comandă oprirea ei şi închiderea valvei de umplere.
Urmează, de la pupitru, comenzile pentru desfacerea dispozitivelor de strîngere şi pentru acţionarea împingătorului 14, care împinge ţeava afară din capul de etanşare; se scoate ţeava din presă cu ajutorul dispozitivului de acţionare 15 (care e constituit dintr-un cilindru hidraulic de acţionare a unei traverse cu pîrghii cari se ridică, preiau ţeava şi o aruncă în unul dintre cele două colectoare — de ţevi bune, respectiv cu defecte).
Presele pentru ţevi neferoase cu diametru mic se construiesc, fie cu capete pentru încercat concomitent pînă la cinci ţevi (cînd ţevile sînt aşezate orizontal), fie pentru încercat
Ţeavă
187
Ţeavă de execuţie
Ţevile de distribuţie ale locomotivei cu abur.
1) ţeavă de comunicaţie; 2) ţeavă de ad-misiune;3) ţeavă de emisiune; 4) cap de emisiune.
succesiv pînă la cinci ţevi (cînd capetele presei sînt constituite din tobe cari sînt încărcate cu cinci ţevi în diversele faze ale probei— alimentarea, umplerea, punerea sub presiune, încercarea şi evacuarea —, însă la un moment dat o singură ţeavă e încercată).
î. Ţeava. 2. Tehn.: Piesă (organ de maşină) sau element component al unui sistem tehnic, constituit dintr-un segment de tub metalic rigid (ţeavă în accepţiunea 1), în general fără muchii. Ţevile sînt numite, uneori, după funcţiunea pe care o îndeplinesc în sistemul tehnic în care sînt montate.
2.	~ de admisiune. 1. C. f.: Conductă de legătură între ţeava de comunicaţie şi camera de distribuţie a unei locomotive cu abur. Ţevile de admisiune, cu diametrul de 120---150 mm, se racordează la ţeava de comunicaţie printr-o ţeavă de ramificaţie, la locomotivele cu abur saturat, respectiv prin intermediul colectorului de abur supraîncălzit, Ia locomotivele cu abur supraîncălzit.
Legătura lor se efectuează prin flanşe cu lentile de etanşare (v. fig.).
3.	~ de admisiune. 2.
Mş.; Conductă metalică, la motoarele cu ardere internă, prin care amestecul combus-tibil-aer sau numai aerul comburant e condus de la carburator sau amestecător, respectiv de la orificiul de admisiune a aerului —sau de la filtru, la orificiul de admisiune al camerei de ardere. Sin. Conductă de admisiune.
4.	~ de circulaţie. C. f.: Conductă din ţeavă de oţel fără sudură (cu diametrul de 75---120 mm), de legătură între spaţiul de apădin dreptul plăcii por-
tale şi spaţiul de apă din regiunea inferioară a plăcii tubulare acăldării verticale, la unele locomotive cu abur.
La o locomotivă se montează 2***3 ţevi de circulaţie, mandrinate în pereţii cutiei de foc (v. fig.). Ele servesc la mărirea suprafeţei directe de vapor izare, la accelerarea circulaţiei apei din căldare şi la rezemarea bolţii de cărămidă. Fiind expuse acţiunii directe a focului, au nevoie de spălări şi curăţiri frecvente şi se uzează repede. V. şi de locomotivă.
5.	~ de comunicaţie. C. f.: Conductă din ţeavă de oţel fără sudură, cu diametrul de 150-*-160 mm, între regulator şi ţevile de admisiune la locomotivele cu abur saturat, respectiv colectorul de abur la locomotivele cu abur supraîncălzit, pentru conducerea aburului de la căldare la cilindri.
6.	~ de duş. 1. Inst. son., Inst. conf.: Ţeavă pe care sînt fixate una sau mai multe pere de duş, pentru duşuri individuale. V. şî sub Duş.
7.	~ de duş. 2. Termot,: Ţeavă cu găuri cu diametru constant, montată în condo.nsatoarele de stropire, deasupra ţevilor prin cari curge condensatul; prin găuri se împrăştie apa, în vine subţiri, pe suprafaţa care trebuie răcită a acestor ţevi.
Corp vertical de căldare de locomotivă cu ţeavă de circulaţie.
1) placă portală; 2) ţeavă de circulaţie; 3) boltă de cărămidă; 4) placă tubulară.
sub Căldare
8.	~ de economizor. Termot., Ut.: Sin. Ţeavă de preîn-călzitor de apă. V. sub Preîncălzitor.
9.	~ de emisiune. C. f.: Conductă din ţeavă de oţel fără sudură, cu diametrul de 130---200 mm, de legătură între cilindrii şi capul de emisiune al unei locomotive cu abur, pentru evacuarea aburului care a efectuat lucru mecanic în cilindri (v. fig. sub Ţeavă de admisiune 1).
10.	~	de eşapament. Ms. V.	sub Eşapament	1.
11.	~	de evacuare. 1. /Viş.;	Sin. Conductă	de	evacuare,
V. sub Eşapament 1.
12.	~ de evacuare. 2. Mş.: Conductă metalică, la motoa-
rele cu ardere internă, prin care gazele de ardere sînt conduse de la orificiul de evacuare al camerei de combustie la eşapament (la motoarele monocilindrice), respectiv Ia colectorul de evacuare (la motoarele policilindrice); la ultimele constituie, de obicei, numai o ramificaţie	a colectorului	de	evacuare.
13.	~	de extracţie. Expl. petr.: Material cu	diametru mic
(1/4***4'), utilizat îa sondele de extracţie a ţiţeiului pentru realizarea unui canal vertical prin care ţiţeiui şi gazele din talpa sondei să ajungă la suprafaţă. Ţevile de extracţie cu diametrul sub IV2"; se numesc ţevi macaroonl. Ţevile de extracţie se racordează între ele cap la cap, cu ajutorul mufelor (v.) şi constituie o coloană continuă sau o garnitură de ţevi, care se introduce în sondă, în coloana de exploatare a sondei, la o adîncime aleasă astfel, încît Sabotul (v. Sabot 2) ţevilor să ajungă sub nivelul de ţiţei din sondă.
Prin utilizarea ţevilor de extracţie se elimină fenomenul de alunecare (scăpare) a gazelor, conservîndu-se astfel energia utilă care serveşte la urcarea ţiţeiului de la talpă către suprafaţă, iar erupţia se produce mai lin, cu mai puţine rafale; punerea în producţie a sondei se poate face fie prin pistonare (v.), fie prin gas-lift (v.), fie prin alte metode, mult mai sigure şi mai productive decît lăcăritul (v.); permite controlul sondei în caz de manifestare, aceasta putînd fi „omorîtă" (v. „Omo-rîrea" sondelor) cu uşurinţă.
La început, ţevile de extracţie au fost fabricate din fier forjat, apoi din oţel bazic Siemens-M'artin, prin sudare electrică pe direcţia longitudinală, iar astăzi numai din ţevi trase (fără sudură) din oţel carbon de calitate superioară sau din oţeluri aliate.
Ţevile de extracţie sînt standardizate în următoarele calităţi: ţevi de extracţie calitatea 53/32 (gradul C), ţevi de extracţie calitatea 67/39 (gradul B) şi ţevi de extracţie calitatea 53/39.
După dimensiuni, se deosebesc: ţevi de extracţie neîngroşate şi ţevi de extracţie îngroşate la exterior. Ţevile de extracţie se livrează cu ambele capete filetate şi cu mufa înşurubată la unul dintre capete, în lungimi normale de 6-7,5’m şi 8--*9,5 m.
Filetele ţevilor de extracţie se protejează cu apărători metalice filetate (protectoare).
Pentru reducerea frecării amestecului de gaze şi lichid în interiorul ţevilor de extracţie, în scopul micşorării consumului de energie disponibilă, deci pentru prelungirea perioadei de erupţie şi pentru prevenirea parafinării ţevilor, se recomandă folosirea ţevilor de extracţie acoperite pe suprafaţa interioară cu un strat fără asperităţi (lacuri, materiale plastice, răşini sintetice, etc.).
In ce priveşte dimensionarea ţevilor din punctul de vedere al rezistenţei mecanice, se ţine seamă de: eforturile provocate de greutatea proprie a coloanei de ţevi; construcţia filetului; mediul în care lucrează ţevile; uzura probabilă datorită prezenţei nisipului în fluidele cari circulă prin ţevi; frecvenţa manevrelor de introducere şi extragere a ţevilor; diferenţa de presiune între spatele şi interiorul ţevilor în timpul funcţionării sondei.
La exploatarea sondelor prin erupţie artificială, ţevile de extracţie se aleg după aceleaşi considerente ca şi la erupţia naturală. La sondele în pompaj, ţevile de extracţie sînt supuse la sarcini mai mari decît la sondele eruptive, deoarece pe lîngă
Ţeavă de flacără
188
Ţeavă de spălare
greutatea lor proprie şi a echipamentului de fund intervin greutatea masei de lichid din interiorul ţevilor şi uzura ţevilor, accentuată prin frecarea lor pe pereţii coloanei de exploatare în timpul pompajului.
La pompaj se folosesc, în general, ţevi de extracţie cu îngroşare exterioară, cari prezintă însă dezavantajul că au un gabarit mărit (inconvenient important la pompajul fără prăjini sau Ia exploatarea simultană şi separată prin pompaj a două strate, cînd trebuie introduse două coloane de ţevi paralele). Pentru eliminarea acestui dezavantaj se folosesc ţevi la extremităţile cărora se sudează bucăţi scurte cu acelaşi diametru, construite din materiale de o calitate superioară restului ţevii şi îmbunătăţite prin tratamente termice.
1.	~ de flacârâ, Mş., Termot.: Sin. Tub de flacără (v.).
2.	~ de foc. Mş., Termot.: Sin. Tub de flacără (v.), Ţeavă de flacără.
3.	~ de fum. Termot.: Ţeavă din fasciculul tubular al unor căldări de abur cu corp vaporizator, prin care circulă gazele de ardere constituind mediul încălzitor al căldării. Căldura se transmite, prin pereţii ţevilor de fum, ia apa din corpul vaporizator, iar la căldările cu supraîncălzitor montat în ţevile de fum, şi aburului saturat, din elementele de supraîncălzire. Ţevile de fum sînt ţevi de oţel laminat sau, uneori, tras; ele au secţiunea circulară şi diametrul exterior de 41,5***185 mm.
Ţevile de fum se îmbină cu plăcile tubulare, de obicei prin mandrinare şi bordurare şi, uneori, prin sudare. Ţevile de fum cari servesc şi la ancorarea plăcilor tubulare au peretele mai gros decît cele obişnuite şi sînt filetate la capete pentru prinderea în plăcile tubulare prin înşurubare.
La locomotivele cu abur cu supraîncălzire se deosebesc ţevi de fum mici şi ţevi de fum mori (v. fig. /). Ţevile de fum mici au diametrul de 42***54 mm şi servesc numai la încălzirea apei de vaporizare. Ţevile de fum mari au diametru! de 118-*-185 mm şi cuprind, în capătul dinspre camera de fum, şi elemente de supraîncălzire.
Ţevile de fum mici sînt dispuse în rînduri petrecute în zig-zag, astfel încît grupurile de cîte trei ţevi adiacente, aşezate în triunghi (echilateral), să formeze rînduri orizontale sau şiruri verticale (v. fig. //); ultima dispoziţie e preferată, ea permi-ţînd o circulaţie mai bună a apei. Ţevile mari de fum se dispun pe 3---5 rînduri ori-
zontale, aliniate CU ţevile	Dispoziţia	ţevilor	de	fum.
aşezate m pătrat; de obicei, „ în şiruri verticale; 2) ,n siruri ori_ intre ţevile de fum mari se	zontale
monteazăşi ţevi de fum mici.
4.	~ de injecţie. Expl. petr.: Material tubular cu diametru relativ mic (2--*21/2"), folosit la sondele de extracţie a ţiţeiului sau la cele de injecţie, pentru introducerea în sondă sau în formaţiunea permeabilă a unui agent de lucru, în cadrul unei operaţii de: gas-lift (v.), acidizare (v.), fisurare hidraulică (v.), spălarea stratului (v. sub Secundară, metodă de exploatare ) cu substanţe superficial active, injecţie (v. Injecţie de fluid) de gaze, injecţie de apă, etc.
în general, ca ţevi de injecţie se folosesc aceleaşi ţevi ca şi pentru extracţie, însă avînd diametrul corespunzător operaţiei de injecţie care se efectuează.
Întrucît operaţia de injecţie comportă lucrul cu presiuni mari, capabilesă asigure trimitereaîn strat aagentului de lucru respectiv, ţevile de injecţie folosite trebuie să aibă rezistenţă mecanică suficientă şi înghiventări etanşe, pentru ca injecţia să se facă fără scăpări de fluid. De asemenea, ele trebuie să fie foarte curate la interior sau acoperite cu o peliculă de protecţie de răşini sintetice, pentru a evita desprinderea de pe ţeavă a eventualelor cruste de rugină, cari pot obtura canalele de filtrare ale stratului.
5.	^ de prea-plin. Tehn.: Ţeavă racordată la un rezervor de lichid, pentru a limita nivelul în acesta (de ex. la rezervoare de apă), sau pentru a stabi Ii o legătură între spaţiuI de deasupra nivelului de lichid şi atmosfera înconjurătoare (de ex. ţeava legată la basinul superior al radiatorului unui autovehicul şi adusă pînă în partea de jos a acestuia, pentru a-l proteja contra suprapresiuniior, cînd motorul se încălzeşte prea mult).
6.	~ de preîncâlzitor de apa. Termot., Ut. V. sub Preîn-călzitor de apă, sub Preîncălzitor.
7.	~ de refulare. Tehn.: Piesătubularăcare se racordează printr-un racord fix cu gheare (v. Racord fix pentru furtun de stins incendii), la un furtun de refulare, şi care serveşte la formarea vinei de
apă şi la dirija- c--rea acesteia asupra focului. Ţeava de refulare e con- G stituită (v. fig.) din mai multe pie-se de revoluţie	Ţeavă de refulare de mînă, simplă.
___cum sînt' tubu I 0 tub de racordare; 2) tub-mîner; 3) ajutaj de bază;
de racordare tu- ^ aJ’utaj intermediar; 5) ajutaj final; 6) garnitură; bul-mîner, reduc-	7)	racord	fix'cu gheare-
ţia şi niplul intermediare (numite curent ajutaj de bază, respectiv ajutaj intermediar), garniturile, ajutajul final — şi din piese de prindere şi, eventual, de obturare — cum sînt racordul fix şi, eventual, un robinet sau un suport.
După utilajul de stins incendii la care se utilizează, se construiesc următoarele tipuri: ţevi de refulare de mîna, simple, în diferite variante, cu sau fără ajutaje intermediare, tub de racordare sau tub-mîner, pentru pompe manuale, hidranţi de interior sau găleată-stingător; ţevi de refulare cu robinet, cu sau fără dispozitiv pentru perdea de protecţie, pentru auto-pompe şi motopompe; tub de refulare, cu suport, fixat pe osie cu două roţi, pentru hidromonitor, sau fixat pe scară, pentru scări de incendiu, mecanice.
8.	~ de spâlare. Expl. petr.: Material tubular cu diametru mic (1---4"), folosit la sondele în extracţie pentru spălarea acumulărilor de nisip din talpă.
Ca ţevi de spălare se pot folosi, fie ţevi de extracţie pro-priu-zise, fie ţevi speciale.
La extremitatea inferioară, garnitura de ţevi de spălare are un ajutaj, cu ajutorul căruia se produce vîna de spălare pentru dezagregarea dopului de nisip şi, uneori, o sapă mică, tip coadă de peşte cu colţurile rotunjite.
în timpul spălării, pe măsură ce dopul e dezagregat, garnitura de ţevi se lasă mai jos, astfel încît trebuie adăugate noi bucăţi de ţevi pentru prelungire. Pentru a nu se întrerupe injecţia de lichid şi deci pentru a nu se bloca ţevile prin depunerea nisipului se foloseşte o mufă cu supapă (v. fig.)* care permite să se continue injecţia în timpul adăugării unei bucăţi noi.
Conducta de împingere a pompei, de la agregatul de spălare, e echipată cu două furtunuri, fiecare cu robinet de racor-
I. Ţevi de fum de locomotivă cu abur. 1) ţeavă de fum mică; 2) ţeavă de fum mare; 3) detaliul prinderii ţevilor de fum în peretele plăcii tubulare a cutiei de foc; 4) placă tubulară a cutiei de foc; 5) placă tubulară a camerei de fum.
Ţeavă de supraîncălzire
189
Ţeava guşii de foc
dare Ia ţeava de refulare. Cînd s-a terminat spălarea cu o ţeavă si mufa* specială a ajuns la broască (v. Broască cu pene), se racordează cel de al doilea furtun la mufa cu supapă în locul dopului 4, care se îndepărtează, şi se continuă pomparea prin această mufă, manevrîndu-se corespunzător robinetele furtunurilor. 2 Curentul defluid deplaseazăînsus clapa cuşarnieră3a mufei speciale 1 care, aşezîndu-se pe scaunul ^2, opreşte ieşirea fluidului în sus. în acest moment se poate deşuruba capul de spălare şi se poate înşuruba o altă bucată (echipată şi aceasta cu mufă specială), în care timp circulaţia se face normal prin mufa specială. Cînd legătura la capul de spălare nu mai e necesară, circulaţia prin mufa specială se opreşte prin manevrarea robinetelor la furtunuri şi se dirijează prin capul hidraulic. Clapa 3 se deschide, obturează ieşirea laterală a mufei speciale şi furtunul poate fi deconectat de ia ea, repunînd dopul 4,
1.	~ de supraîncălzire. Mş., Termot. V . sub Supraîncăl-zitor de abur.
2.	~ de ulei. Tehn. V. Ţeavă de ungere.
3.	~ de ungere. Tehn.: Ţeavă cu diametru mic, de obicei de cupru, care serveşte la conducerea uleiului de uns de la un gresor sau de la un aparat central de ungere (montate pe o maşină într-un loc accesibil) la locul de ungere. Sin. Ţeavă de ulei.
4.	~ Field. Mş., Termot. V. sub Căldare de vapori de mercur.
5.	~ fierbâtoare. Mş.: Ţeavă din sistemul fierbător al unei căldări de abur acvatubulare, prin care circulă apă, care se vaporizează prin transfer de căldură de la mediul încălzitor care învăluie pereţii ei exteriori. Ţevile fierbătoare sînt, de obicei, ţevi de oţel (carbon sau aliat) laminat sau tras, cu secţiunea circulară (cu diametrul exterior cuprins între 32 şi 102 mm). Sin. Ţeavă de apă. V. şi sub Căldare de abur.
6.	~ Galloway. Mş.: Ţeavă de apă, montată transversal în tubul de flacără al anumitor căldări de abur, pentru a mări suprafaţa de încălzire.
7.	~a gurii de,foc. 1. Tehn. mii.: Ansamblu de piese, de mecanisme şi de dispozitive aparţinînd unei guri de foc, cari servesc la încărcarea, darea focului, conducerea proiectilului, ochirea gurii de foc şi la reducerea forţei de recul.
Din acest ansamblu fac parte: ţeava propriu-zisă (v. Ţeava gurii de foc 2), închizătorul, extractorul, unele elemente din aparatura de ochire, frîna de gură în cazul anumitor guri de foc, şi elementele de legătură cu restul gurii de foc.
8.	~a gurii de foc. 2. Tehn. mii.: Piesa principală a unei guri de foc, reprezentînd ţeava propriu-zisă şi făcînd parte din ansamblul definit sub accepţiunea Ţeava gurii de foc 1. Ea primeşte încărcătura de azvîrlire şi proiectilul, adăposteşte fenomenele de balistică interioară şi conduce proiectilul în mişcarea sa înainte de trecerea în atmosferă, asigu-rîndu-i anumite caracteristici balistice iniţiale; adăposteşte şi susţine dispozitivele indicate sub Ţeava gurii de foc 1. Unele ţevi îndeplinesc integral, iar altele numai parţial toate condiţiile de mai sus, în raport cu scopul în care a fost construită gura de foc.
Ţeava are la partea dinapoi o cameră de încărcare (v.) şi un con de racordare; interiorul e cilindric, de cele mai multe ori ghintuit, (ţeava ghiduitâ), în continuarea camerei de încărcare şi a conului de racordare, avînd lungimea şi diametrul calculate conform scopului urmărit; la anumite guri
de foc, ţeava e neghintuită (ţeava lisa), de exemplu la aruncătoarele de mine. Pentru a putea adăposti fenomenele de balistică interioară, ţeava trebuie să reziste la presiunea şi la căldura dezvoltate în urma combustiei încărcăturii de azvîrlire şi să localizeze în interiorul său aceste fenomene, asigurînd o etanşeitate suficientă; pentru a adăposti şi a susţine celelalte piese, ţeava are locaşuri speciale, avînd formaşi dimensiunile adecvate pentru a rezista solicitărilor respective.
Ţevile de revolver se caracterizează prin lipsa camerei de încărcare, înlocuită cu tubul-cartuş plasat în locaşul său de la butoiaşul revolverului. Ea se reduce numai la partea ghintuită, are calibrul între 7 şi 12 mm, lungimea de circa 15 ori valoarea calibrului, şi asigură realizarea unei energii la gură care nu depăşeşte, în general, 25 kgfm. Ţeava e, de obicei, cilindrică, avînd montată pe ea, la gură, cătarea, iar la partea dinapoi are uneori vergeaua de extragere a cartuşelor şi amenajări pentru legătura cu restul revolverului.
Ţevile de pistolet sînt în general cilindrice, avînd cuiatafi ietată ia exterior, sau cu praguri pentru îmbinarea cu restul gurii de foc (uneori, culata cuprinde şi cutia închizătorului, coaxială cu ţeava); ele au cameră de încărcare, locaşe pentru cătare şi pentru înălţător şi sînt ghintuite. Calibrul e cuprins între 7 şi 12 mm; pentru pistoletele militare, cel mai frecvent e calibrul de 9 mm; lungimea lor e sub 200 mm, iar energia la gură nu depăşeşte, în general, 60 kgfm.
Ţevile puştilor cu magazie sînt de obicei cilindrice în trepte sau conice, cu locaşe pentru fixarea catarii, înălţătorului şi baionetei. Interiorul lor cuprinde camera de încărcare şi partea ghintuită, care permite să se execute o rotaţie a proiectilului ce poate depăşi 3500 rot/s; ghinturile, în număr de 4***6, au adîncimea pînă la“0r4 mm şi înclinarea, în general, de 6°; lungimea ţevilor puştilor moderne nu depăşeşte 700 mm. Cu aceste ţevi se pot realiza viteze pînă la 900 m/s.
Ţevile automatelor (pistoalelor-mitralieră) sînt conice la exterior şi sînt echipate cu manşoane cari preiau o mare parte din căldura ţevii şi o transmit aerului; manşonul mai foloseşte la protejarea trăgătorului, ferindu-l de contactul direct cu ţeava înfierbîntată în timpul tragerii. Ţeava se îmbină, de obicei, prin înşurubare, la partea dinapoi, cu cutia închizătorului. înălţătorul şi cătarea sînt montate, în general, pe manşon.
Ţevile puştilor automate sînt mai uşoare decît ţevile puştilor neautomate, ceea ce se obţine, în general, prin scurtarea lor şi, uneori, prin reducerea diametrului exterior, în special spre gura ţevii sau spre mijlocul ei. Ţevile acestor puşti se încălzesc mai mult decît ţevile celor neautomate; pentru răcirea acestor ţevi se creează condiţii speciale de circulaţie şi de răcire a aerului, scurtîndu-se apărătoarea de lemn a ţevii şi echipînd ţeava cu un manşon cu găuri; la unele ţevi, pentru răcire, sînt prevăzute nervuri pe suprafaţa exterioară, iar la altele radiatoare pe o anumită porţiune a ţevii; în unele cazuri se urmăreşte răcirea prin îngroşarea ţevii, în detrimentul lungimii, astfel încît greutatea totală să rămînă aceeaşi. Spre a putea prelungi tragerea se urmăreşte obţinerea unui oţel aliat care să reziste în condiţii mai bune la tragerea cu ţeava la temperaturi înalte. De obicei, aceste ţevi sînt fixate rigid cu cutia închizătorului la care se asamblează mecanismele ţevii şi, din această cauză, ele sînt în general, de o construcţie complicată. îmbinarea ţevii cu cutia se face prin înşurubare şi se asigură prin şuruburi de siguranţă, sau printr-o anumită adaptare a celorlalte piese. La aceste ţevi se montează şi camerele de gaze, fie prin înşurubare, fie prin fretaj care se asigură cu şuruburi, fie prin montare liberă şi asigurare. îmbinarea ţevii cu camera de gaze trebuie să asigure atît coincidenţa orificiilor de la ţeavă cu a orificiilor de la camera de gaze la montaj, cît şi păstrarea rigidă a acestei
Ţeavă încălzitoare
190
Ţelină
coincidenţe în timpul tragerii. Unele puşti au şi regulatoare de gaze, cari asigură o scurgere corectă a gazelor, înlăturînd ne-regularităţile rezultate din erorile de montaj şi influenţa toleranţelor constructive, cum şi a uzurii.
Ţevile puşti lor-mitraliere şi ale mitralierelor sînt construite în mod asemănător cu ţevile puştilor automate, însă sînt mai complicate, datorită automatizării mai complete, unei cadenţe mai mari şi executării pentru o durată mai lungă. Unele dintre aceste ţevi sînt echipate cu frîne de gură (v.).
Ţevile aruncătoarelor se deosebesc foarte mult de celelalte ţevi de guri de foc prin faptul că sînt relativ mult mai subţiri (în raport cu calibrul), se încarcă pe la \ gura ţevii în cele mai multe cazuri, sînt mai scurte şi se îm-\ bină cu un număr mult mai mic de piese.
Ţevile gurilor de foc de artilerie au / dimensiuni mai mari, corespunzătoare calibrului şi rolului gurilor de foc respective, şi sînt constituite în mod asemănător la toate gurile de foc de artilerie.
Ţevile gurilor de foc de artilerie pot fi simple, adică ^intr-un singur tub, ca şi ţevile de revolvere, de pistolete, de\ puşti, de mitraliere şi de aruncătoare; ele pot fi fretate (vJ Fretaj). Se pot construi cu tub amovibil, adică în interiorul unui tub se introduce un altul, care e supus direct la solicitările interioare şi care, după ce se uzează, se înlocuieşte cu altul; de asemenea, mai pot fi ţevi înnădite la cari, în general, în interiorul unui tub se montează un altul, compus din două sau din mai multe bucăţi de tuburi înnădite în lungime.
Ţevile gurilor de foc de artilerie se leagă de frîna de tragere prin bărbia ţevii, iar cu leagănul, prin gheare alunecătoare, echipate uneori cu rulmenţi.
î. ~ încălzitoare. 1. Termot., Inst. conf.: Corp de încălzire centrală, constituit dintr-o bucată de ţeavă netedă sau cu aripioare ori cu nervuri, care se montează în încăperi în cari spaţiul nu permite montarea altor tipuri de corp de încălzire (de ex. radiator), cum sînt: vestibulul, closetul, etc. Ţevile încălzitoare cu aripioare ori cu nervuri se montează orizontal sau vertical. Ţevile încălzitoare netede se montează, de obicei, vertical; uneori, ele sînt constituite dintr-o porţiune a unei coloane verticale ascendente, cu diametrul mărit, pentru a realiza suprafaţa de încălzire necesară. V. şî Corp de încălzire centrală, sub Corp 5.
2.	~ încălzitoare. 2. Termot., Inst. conf.: Fiecare dintre ţevile netede sau cu aripioare din cari e constituită o baterie de încălzire. V. Baterie de încălzire, sub Baterie 2.
3.	~ lisă. Tehn. mii. V. sub Ţeava gurii de foc 2.
4.	^-macaroană. Expl. petr.: Material tubular cu diametru foarte mic (1/2---1", rar pînă la 1	folosit la son-
dele de ţiţei şi de gaze pentru introducerea în sondă a unui agent de lucru în cadrul unei operaţii de exploatare sau de injecţie.
în funcţiune de situaţia în care se folosesc, ţevile-maca-roană pot fi:
Ţevi de extracţie (v.), cari se folosesc ca atare în cazul extracţiei ţiţeiului prin erupţie artificială, cu două garnituri paralele de ţevi de extracţie în coloana de exploatare.
Prăjini tubulare de pompaj, cari se folosesc în cazul extracţiei prin pompaj de adîncime al ţiţeiului care antrenează o cantitate mare de nisip ce trebuie evacuată la suprafaţă. Datorită condiţiilor în cari lucrează, aceste prăjini servesc în acelaşi timp ca prăjini de pompaj (pentru transmiterea efortului de acţionare de la balansierul unităţii de pompare la pompa de adîncime) şi ca ţevi de extracţie (pentru ridicarea ţiţeiului încărcat cu nisip).
Prin utilizarea ţevilor-macaroană se creează o viteză mare de ascensiune a curentului de lichid în ţevi (viteza de ascensiune a lichidului e superioară celei de cădere a particulei de nisip în lichid), ceea ce împiedică depunerea nisipului şi permite evacuarea lui la suprafaţă.
5.	Ţeava. 3. Ind. text.: Sin. Cops (v.).
6.	Ţeava. 4. Ind. text.: Tub de carton, de lemn sau de materiale plastice şi, uneori, metalic, de forma unui tub conic, cilindric, sau cilindric cu bază conică, cu suprafaţa netedă sau cu rifluri, folosit în filaturi, ţesătorii sau tricotaje, ca suport pentru depunerea firelor. Ţevile uzuale pentru fire de bătătură sînt cele de carton de 145 g/m2, iar pentru firele de urzeală cele de carton de 180 g/m2. Ţevile cari după încărcare trec prin operaţia de aburire a firelor sînt lăcuite cu o peliculă care rezistă timp de două ore la acţiunea aburului, la 100°. Garniturile metalice cu cari sînt echipate unele tipuri de ţevi trebuie să fie bine fixate şi fără asperităţi. Ţevile încărcate cu fir au forma cilindrică, cu capetele, în general, conice, de mărimi diferite.
Figura reprezintă ţevi goale, folosite de obicei în ţesătorii. Firele de bătătură se înfăşoară pe ţevi la maşinile de
Ţevi goale pentru fire de bătătură. a) ţeavă de carton conică, cu suprafaţa netedă; b—g) ţevi de lemn sau de materiale plastice, cu suprafeţele riflate parţial sau total.
ţe vu i t. încărcarea ţevilor cu fir comportă trei tipuri de mişcări, şi anume: o mişcare de rotaţie a fusului maşinii pe care e fixată ţeava goală, pentru înfăşurarea firului; o mişcare de „du-te, vino" a fusului, pentru distribuirea spirelor în stratul înfăşurat; o mişcare de înaintare a ţevii, pentru deplasarea straturilor.
Uneori, firele de bătătură groasă (de lînă cardată, de vigo-nie, etc.) se depun în formă de ţeavă fără suport, ca ţevi oarbe, numite sulane. Sin. Tub.
7.	~ pentru fire de bătătură. Ind. text. V. sub Ţeavă 4, şi sub Cops.
s. Ţelină, pl.ţeline. Agr., Bot.: Apium graveolens L. Plantă ierboasă din famila Umbelliferae. Sistemul radicular e fasci-cularşi are.o rădăcină principală cu dimensiuni mari, cu greutatea pînă la 400 g şi chiar mai mult, de culoare galbenă-cenu-şie sau cafenie. Pulpa rădăcinii e albă-cenuşie, spongioasă, cu aromă şi gust specific. Frunzele, penate, glabre, cu peţiolul lung, formează o rozetă. Tulpina, floriferă, care se dezvoltă în anul al doilea, e puternic ramificată şi atinge înălţimea de 0,8-1,0m, Inflorescenţa e o umbrelă compusă, cu flori mici, albe, ermafrodite sau unisexuate. Fructificaţia e alogamă. Fructul e o diachenă care cuprinde două seminţe mici.
Există trei varietăţi cultivate, şi anume: Apium graveolens L. var. dulce (M'i11.) DC., de la care se consumă peţiolul cărnos
Ţelină, ulei de —
191
Ţesător ie
si înălbit a! frunzelor; Apium graveolens L. var. secalinum Alef., de Ia care se consumă frunzele tinere, şi Apium graveolens L., var. rapaceum (MiII.) DC, de la care se consumă rădă-cinile.'în ţara noastră se cultivă în special ultima varietate, cu următoarele soiuri mai răspîndite: Bulgăre-de-zăpadă, Ala-baster, Invictus, De Praga.
Ţelina e rezistentă la temperaturi joase. Are cerinţe mari de apă. Creşte bine în special pe soluri uşoare, adînci, fertile, îngrăşăminte le indicate sînt cele organice (gunoi de grajd, compost). Se cultivă prin răsad, care se produce în răsadniţe calde, între 15 februarie şi 15 martie. Plantarea se face între 15 aprilie şi 15 mai. în timpul perioadei de vegetaţie se aplică mai multe’praşile şi 5-*-8 udări. Epoca de recoltare e la sfîr-şitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie. Se obţin 25—30 t de rădăcini la hectar.
Ţelina pentru peţiol se deosebeşte de ţelina de rădăcini prin peţiolul lung, gros şi cărnos al frunzelor. Soiurile mai răspîndite sînt: alba cu peţiolul mare, alba aurie, alba timpurie. Se cultivă în şanţuri. Lucrările de întreţinere sînt aceleaşi ca la ţelina de rădăcini; se adaugă în plus muşuroirea plantelor, pentru a obţine peţioluri albe. Producţia atinge 10---20 t de ţelină la hectar.
Ţelina pentru frunze se cultivă în mod asemănător cu ţelina de rădăcină, obţinîndu-se 4-*-6t frunze la hectar.
Bolile cari atacă mai frecvent ţelina sînt: rapănul sau rugina (Puccinia apii Desm.), petele albe ale frunzelor (Septoria apii Chester), putregaiul alb al rădăcinii (Sclerotinia sclerotiorum DeBy); prima se combate prin dezinfectarea seminţelor, iar celelalte se combat prin stropiri cu fungicide. Dăunătorii cari provoacă ţel ine i pagube mai mari sînt: păianjenul roşu (Tetra-nichus telalrius), omida fluturi lor, Mamestrapersicariaşi Depres-saria nervosa, diferite afide, etc.; se combat prin tratamente cu insecticide.
Ţelina e o legumă care se foloseşte sub diferite forme în alimentaţia omului; are, de asemenea, anumite proprietăţi medicinale.
î. ulei de Ind. chim.: Produs obţinut prin antrenarea cu vapori de apă a seminţelor zdrobite de ţelină Apium graveolens P (familia Umbelliferae), care se cultivă în acest scop în Sudul Franţei, în India şi în California. Randamentul mediu e de 1,78%. E un lichid incolor, cu miros caracteristic de ţelină; are dvj| =0,866---0,898; indicele de aciditate pînă la 4; indicele ester 16***55; e puţin solubil în apă, foarte solubil în alcool. Constituenţii chimici sînt: d-limonen (circa 60%), selinen (10---15%), sedanolidă (2,5*• *3%), anhidridă sedano-nică, fenoli, acid palmitic, alcooli terapenici. Uleiul de seminţe de ţelină se utilizează la aromatizarea produselor alimentare (supe, sosuri, conserve de carne, etc.), în Farmacie ca sedativ şi tonic al sistemului nervos.
Prin extracţia seminţelor de ţelină cu solvenţi volatili (în special alcool etilic), se obţine oleorâşina de ţelina, care conţine, pe lîngă uleiul eteric, şi substanţele fixatoare extrase din seminţe. Fiind un produs solubil, uşor de utilizat, e de multe ori preferat uleiului eteric.
Uleiul de frunze de ţelină se obţine prin distilarea cu vapori de apă a părţilor aeriene ale plantei, împreună cu seminţele incomplet maturizate. Are următoarele
caracteristici: d15=0,848--*0,880; [a]D = +41--------J-72°;
=1,4774---1,481 ; indicele de saponificare 25,2. Mirosul uleiului de plantă diferă de cel al uleiului de seminţe.
2.	Ţepuşa, pl. ţepuşe. 1. Ind. ţâr.: Par subţire, ascuţit Ia un capăt, folosit pentru mînuirea sau pentru transportul unor materiale formate din fire, din nuiele, din ramuri, etc., strînse în mănunchiuri (de ex. snopi de cereale, fascine, etc.).
3.	Ţepuşa.	2.	Ind. ţâr.: Vîrful	ascuţit	al unui par.
4.	Ţepuşa.	3. Ind. ţâr.: Fiecare	dintre	coarnele (vîrfurile)
unei furci sau ale	unui ţăpoi.
5.	Ţepuşa.	4.	Ind. ţâr.: Sin. Cep (v.	Cep 2).
e. Ţepuşa. 5. Ind. ţâr., Transp.: Fiecare dintre barele de lemn sau de metal, montate în părţile laterale ale unui vehicul (car, sanie, camion, vagon) pentru a împiedica materialele transportate (de ex.: paie, lemne rotunde, scînduri, ţevi, etc.) să cadă din vehicul.
7.	~ de vagon. C. f.: Scîndură groasă sau bară metalică de diferite profiluri, aşezată pe părţile laterale ale vagoa-nelor-platformă sau ale vagoanelor descoperite cu pereţi scunzi, pentru a împiedica piesele lungi (de ex.: lemne, ţevi, etc.) încărcate să cadă din vagoane. Ţepuşele sînt fixate în suporturi şi sînt uşor demontabile sau rabatabile, pentru a permite încărcarea şi descărcarea pieselor din vagon. în general, fiecare latură a vagonului are 4--*8 ţepuşe (după tipul vagonului), legate între ele cu lanţuri, la partea superioară. Sin. Răcoanţă.
8.	Ţesalâ, pl. ţesale. 1. Zoot.:
Unealtă folosită la curăţirea părului animalelor (cabalinelor şi bovinelor).
E formată dintr-o placă de metal cu un mîner de lemn sau de alt material, care are fixate, pe una dintre feţe, lamele dinţate cari alternează cu altele nedinţate (v. fig.). Acestea din urmă au rolul de a împiedica sau de a limita pătrunderea lamelor dinţate în piele, evitînd rănirea pielii.
în abatoare sînt introduse ţesale echipate cu duş de apă, racordate la un furtun flexibil, şi servesc la curăţirea crustelor de pe suprafaţa pielii, din regiunile cărnoase. în ultimul timp s-au introdus ţesale acţionate mecanic, echipate cu aspirator.
9.	Ţesalâ. 2. Agr.: Grapă tîrîtoare uşoară, cu cadru flexibil în formă de plasă, pe care sînt fixaţi dinţi deşi (pînă la 50 dinţi/m2), sarcina repartizată fiind de circa 1,2 kg pe dinte. E folosită în primele faze de vegetaţie. Prezintă avantajul că se adaptează uşor denivelărilor de teren.
10.	Ţesâlare. 1. Zoot.: Curăţirea părului cabalinelor şi taurinelor de fibrele năpîrlite şi de alte impurităţi naturale sau dobîndite (mătreaţă, aderenţe vegetale, praf, etc.), cu ajutorul ţesalei (v.). Var. Ţesălat.
11.	Ţesâlare. 2. Zoot.: Separarea pe calităţi cu ajutorul pieptenilor-ţesală a părului unor animale (iepuri de casă, capre semiselecţionate, etc.), conform regulii că năpîrlirea pe trupul unui animal se petrece în faze succesive, începînd cu părul cel mai fin şi terminînd cu părul cel mai gros şi aspru.
12.	Ţesâlare. 3. Agr.: Curăţirea de buruieni a unor culturi în primele faze de vegetaţie, cu un fel de grape uşoare (v. Ţesală 2).
13.	Ţesâtor, pl. ţesători. Ind. text.: Lucrător care lucrează la războaie mecanizate (obişnuite, automate, speciale) sau manuale (ţărăneşti). Principalele sarcini ale sale sînt: pornirea războiului la începerea programului, înnodarea firelor rupte, alimentarea suveicii la timp, păstrarea bunei stări a suveicii, observarea desfăşurării ordonate a firului de bătătură de pe ţeava din suveică, ţinerea războiului în stare de curăţenie şi ungerea regulată a vergelelor conducătoare ale tacheţilor, etc.
14.	Ţesâtorie, pl. ţesătorii. Ind. text.: Unitate industrială, care transformă firele în ţesături (v. Ţesătură, şi Legătură 4).
După natura firelor din cari se produc ţesăturile şi după sistemele războaielor, se deosebesc: ţesătorii de bumbac, în
Ţesală.
Ţesătu ră
192
Ţesătură
cari se folosesc fire de bumbac, celofibră, fibre din polimeri sintetici, etc., iar ca utilaj războaie mijlocii şi uşoare; ţesătorii de in şi de cînepă, în cari se folosesc fire de in, cînepă, etc. şi, în general, războaie mijlocii; ţesătorii de lînâ, în cari se folosesc fire de lînă, păr de cămilă, celofibră, fibre din polimeri sintetici, etc. şi, în general, războaie grele şi mijlocii; ţesătorii de mătase, în cari se folosesc fire de mătase, viscoza, cupro, acetat, relon, teron, etc. şi, în general, războaie uşoare şi foarte uşoare; ţesătorii de iută, în cari se folosesc fire de iută şi de cînepă şi, în general, războaie mijlocii.
Ţesătorii le sînt organizate, de obicei, cu următoarele secţii: preparaţia firelor, în care se execută operaţiile de pregătire a urzelii (depănare, dublare, răsucire, urzi re, îhcleirea urzelii şi năvădire) şi a bătăturii (ţevuire); ţesătoria propriu-zisă (secţia războaielor), în care se execută ţeserea firelor de urzeală cu cele de bătătură, în moduri de legare variate, pentru producerea de mai multe articole cu aproximativ acelaşi fel de fire; secţia de finisare, care se subîmparte, de la caz la caz, în; albitorie, vopsitorii, imprimerie, apretură în mediu umed, apretură în mediu uscat; secţ/a ajustare, în care se completează controlul produselor, se aplică unele reparaţii pentru eliminarea defectelor, se fac sortarea pe calităţi, măsurarea, marcarea, înfăşurarea, ambalarea şi etichetarea.
1.	Ţesătură, pl. ţesături. Ind. text.: Produs textil obţinut la războaiele de ţesut (v.) prin încrucişarea în unghi drept a două sisteme de fire: firele de urzeală (v.), dispuse longitudinal, şi firele de bătătură (v,), dispuse transversal. Ţesăturile se caracterizează prin: natura, calitatea şi fineţea (v.) fibrelor componente, cari influenţează aspectul şi proprietăţile fizico-me-canice ale ţesăturilor; fineţea firelor, care determină gradul de subţirime, netezime, etc. al ţesăturii; greutatea pe metru linear sau pe metru pătrat ; umiditatea, de care depind greutatea, conductibilitatea termică şi electrică a ţesăturii, proprietăţi le mecanice, etc.; desimea:, rezistenţa la întindere; alungirea la rupere; rezistenţa la frecare, care contribuie la durabilitatea ţesăturilor în procesul de purtare; rezistenţa la plesnire sau la crăpare, care interesează la construcţia navelor aeriene, etc.; rezistenţa ia îndoire, de care se ţine seamă la confecţiuni, în legătorie, etc.; capacitatea de absorpţie a lichidelor, care depinde de natura firelor, de răsucirea lor, de modul de împletire (legare) a firelor, de operaţiile de finisare, etc.; impermeabilitatea (hidrofobia), care depinde de desimea firelor, de procedeul de hidrofobizare, etc.; gradul de ignifugare, de care se ţine seamă la confecţiuni le de teatru, la ţesăturile pentru avioane, etc.; conductibilitatea termică, caracteristică importantă la proiectarea îmbrăcămintei de iarnă şi de vară; stabilitatea (rezistenţa) culorilor la lumină, la apă, la spălare şi fierbere, la frecare, la călcare, la acţiunea bioxidului de sulf, la alcalii, acizi, clor, la transpiraţie, etc.; gradul de finisare.
Din punctul de vedere al materiei prime întrebuinţate (natura fibrelor şi felul firelor componente), se deosebesc: ţesături de bumbac şi tip bumbac, cari sînt cele mai numeroase, din ele făcînd parte: ţesăturile de bumbac, excluziv cele de Vigonie (v.) groasă, ţesăturile de celofibră (v.), unele ţesături mixte, etc.; ţesături de fibre liberiene, din cari fac parte: ţesăturile de in, de cînepă şi de iută; ţesături de lînâ şi tip lînâ, din cari fac parte: toate ţesăturile de lînă pură (pieptenată, cardată) şi de lînă în amestec cu alte clase de fibre, o parte din ţesăturile groase de bumbac şi de celofibră, ţesăturile din fibre scurte poliami" dice, poliesterice, poli aer i I n i tr i I ice, poliuretanice, policlor-vinilice, polipropilenice, etc., cari au fost filate în fire relativ groase, cu aspect de fire de lînă, cum şi imitaţiile de blană, păturile, unele stofe de mobilă şi covoarele, ţesăturile tehnice (de ex. postavurile fără sfîrşit, filţurile, etc.), ţesături de mătase şi tip mătase, din cari fac parte: ţesăturile de mătase
grege, de fibre continue viscoza, cupro, acetat, polinozice, relon şi ţesăturile mixte din fire de mătase cu fire de viscoză, din fire de viscoză cu fire de relon, etc., şi cari pot fi creponate, netede, satin, cu efect de legătură, păroase, etc.
După gradul de finisare şi domeniul de folosinţă, se deosebesc: ţesături crude, din cari fac parte: pînza nealbită, satinul crud, pînza crudă celo, moltonul, etc.; ţesături albite, din cari fac parte: pînza albită, ţesătura de prosoape fagure, pichetul, etamina, etc.; ţesături pentru lenjerie, din cari fac parte: olandina, sifonul, gradelul, etc.; ţesături pentru cămăşi şi bluze, vopsite în fir sau în bucată, din cari fac parte: aţica, zefirul, indianul, panama, etc.; ţesături pentru cămăşi şi bluze imprimate, din cari fac parte: stamba, olandina şi zefirul imprimate, etc.; ţesături imprimate de vară, din fire de celofibră, cărora le aparţin: o parte din basmale, baticuri, fulare, etc.; ţesături imprimate de iarnă, din fire de bumbac şi vigonie, cărora le aparţin: barchetul imprimat, diftina imprimată, diftinetul imprimat, finetul imprimat; ţesături de iarnă din fire de bumbac vopsite în fir sau în bucată, din cari fac parte: finetul cu dungi, finetul uni, pichetul pluşat, etc.; pături de iarnă din fire vigonia, cari se găsesc în comerţ ca pături pentru copii şi pentru adulţi; ţesături pentru rochii din fire de bumbac, sau din fire de celofibră, vopsite în fir sau în bucată, cari se ţes din fire de grosime medie; ţesături pentru costume, cari sînt vopsite în bucată şi din cari fac parte: docul, pînza rucksack, pînza foi de cort, pînza canadiană, etc.; ţesături din fire fine, din cari fac parte: popIi-nul uni, popi inul cu dungi sau cu carouri, dejalenul, dejali-netul, sifonul, etc.; ţesături din fire fine pentru impermeabile, din cari fac parte: ţesătura pentru ballonseide, pînza pentru bluze de vînt, pînza de avion, pînza de pelerină, etc.; catifea şi catifea cord, cari pot fi vopsite uni şi imprimate; ţesături în carouri (ţesături gheaţă) din fi re groase şi medii de bumbac, din cari face parte zefirul caro, fabricat în mai multe variante; ţesături decorative şi pentru tapiserie, din cari fac parte: feţele de masăjacquard (caroşi imprimate), feţeiedemasăcu chenar, unele feţe de plapumă şi perdelele, pînza de tapiserie din celofibră, dosul de saltele, etc.; stofe de mobilă, cari pot fi: ripsate uni, imprimate Jacquard, etc.; ţesături pentru furnituri de croitorie, din cari fac parte: canafasul, moleschinul, căptuşelile, rosharul, pînza pentru dos de pelerină, etc.; satin şi inlet, cari pot fi vopsite în fir sau în bucată; ţesături pluşate, din cari fac parte: prosoapele, pînza pentru halate de baie, etc.; batiste, produse în multe variante, ca batiste pentru bărbaţi şi pentru femei; muşama, care poate fi mată sau lucioasă; ţesături tehnice pentru industria pielăriei, în variante cari servesc la: căptuşeli, carîmbi şi feţe pentru pantofi; ţesături tehnice pentru filtre pentru industrie, cum sînt: filtrul batist, filtrul farmaceutic, filtrele pentru industria berii, industria textilă, industria ceramică, pentru industria petrolului, a uleiului, a zahărului, etc.; ţesături tehnice pentru industria cauciucului, cum sînt: pînza cord pneu, reţeaua cord auto, pînza talon, pînza pentru benzi transportoare, etc.; ţesături tehnice pentru diferite alte utilizări, din cari fac parte: perdelele de bumbac C.F.R., pînza pentru capote, pînza pentru colaci de salvare, pînzele pentru legătorie, saltele, storuri, bărci, şalupe, vele, etc.
Din punctul de vedere al tehnicii de ţesere, se deosebesc: ţesătură simplă, cu legătură pînza, rips, panama, diagonal, atlaz, etc., care se compune dintr-o singură urzeală şi o singură bătătură; ţesătură compusă, care are două sau mai multe urzeli şi bătături; ţesătură semidublă de urzeală, care are o bătătură şi cel puţin două urzeli; ţesătură semidublă de bătătură, care are o urzeală şi cel puţin două bătături, fiind folosită pentru creşterea grosimii ţesăturii sau pentru ca una din feţe să aibă culoare diferită
Ţesătură
193
Ţesătură
de aceea a feţei opuse; ţesătură dublă, care e compusă din două ţesături: ţesătura de sus cu urzeală şi bătătură proprie, împreunată la cele două margini cu ţesătura de jos, care are altă urzeală şi altă bătătură (cazul ţesăturilor duble tubulare), sau însăilate pe toată lungimea lor (cazul ţesăturilor duble plane); ţesătură multiplă, care se compune din trei sau din mai multe foi suprapuse, ţesute din fire cablate de bumbac, lînă, păr de cămilă, etc. şi legate simultan prin ţesere, servind excluziv în scopuri tehnice, pentru curele textile, benzi de transport, îmbrăcăminte pentru cilindre storcătoare, etc.; ţesătură tubulară, care se compune din două sau din mai multe foi suprapuse şi împreunate la margini (fitil, furtun, etc.), putînd să aibă desene de legătură, iar dosul ţesăturii fiind negativul feţei; ţesătură fârâ sfîrşit, care se ţese la războaie speciale şi care serveşte ca benzi şi filţuri transportoare; ţesătură foarte lată, în două, trei sau în mai multe foi, care se obţine la războaie înguste prin ţeserea simultană a mai multor foi’suprapuse; ţesătură tehnică, pentru: saci fără cusături, ţesături pentru prese, curele textile, filtre, benzi fără sfîrşit, etc.; ţesătură lanciată, care are pe porţiuni înguste din lăţimea ei o urzeală sau o bătătură suplementară, destinată unor desene colorate, cari apar pe faţă (lancierea ţesăturii), în timp ce pe dosul ţesăturii fac flotări (cazul unor ţesături pentru cravate, al unor stofe de confecţiuni pentru femei, al unor stofe de mobilă, etc.); ţesătură plisată pentru rochii, care prezintă cute (încreţituri), de cele mai multe ori longitudinale, uniforme sau dispuse în figuri; ţesătură buclată (pluşată), care prezintă pe una sau pe ambele părţi bucle formate cu anumite dispozitive montate pe război şi care se foloseşte la confecţionarea de prosoape şi halate de baie, putînd să aibă faţa uniformă cu figuri necolorate, rezultate din legătura adoptată, sau cu figuri colorate provenite de la firele vopsite; ţesătură broşată, avînd din loc în loc figuri colorate din fire de broşat, cari leagă numai în locul desenului, pentru care războiul trebuie să aibă o anumită vatală de broşat sau ace cu fire colorate pe un lineal care, în timpul ţeserii, efectuează mişcări de la dreapta la stîngă şi invers; ţesătură cu desene mici, care are în raportul de urzeală cel mult 24---30 de fire de urzeală cu evoluţie diferită, putînd fi ţesută la războaie obişnuite cu 2---24 iţe; ţesătură cu desene mari, cari reprezintă peizaje, scene, portrete cu sute şi chiar mii de fire de urzeală cu evoluţii diferite într-un raport şi cari se obţin cu dispozitive Jacquard, montate pe războaie (stofe de mobilă, brocarturi, damascuri, etc.); ţesătură cu legături combinate, pe faţa căreia coexistă dungi, carouri şi diferite alte figuri, ca urmare a folosirii mai multor legături; ţesătură cu legătură tricot, pe care apar în relief desene sub formă de dungi cu lăţimea de 2-**3 mm, longitudinale, transversale sau oblice, şi uneori imagini; ţesătură cu crestături, variantă a ţesăturii tricot, de care diferă prin lăţimea mare a dungi lor, care atinge 30 mm ; ţesătură pichet, care prezintă puncte în adîncime şi în relief, asemănătoare punctelor lăsate de un tighel (v.) pe cusătură şi care se ţese din fire de bumbac, mătase, fibre obţinute prin procedee chimice, putînd fi ţesătură simplă sau ţesătură compusă (dublă de urzeală sau dublă de urzeală şi de bătătură), servind la confecţionarea de îmbrăcăminte pentru copii, la garnituri de rochii, bluze şi rochii pentru femei, etc.; ţesătură matlasată, care e o ţesătură dublă, din fire de bumbac cu fineţea mare, mercerizate şi albite, din fire de mătase sau de fibre obţinute prin procedee chimice, avînd şi un aspect apropiat de acela al ţesăturii pichet, şi servind ca stofă de mobilă, stofă pentru draperii, etc.; ţesătură catifea, care face parte din grupul ţesăturilor duble (de urzeală, de bătătură sau de urzeală şi de bătătură), cu particularitatea că pe faţă (uneori şi pe dos), prezintă o masă păroasă continuă, provenită din cîrcei i formaţi .prin ţesere de firele unei bătături sau urzeli speciale, cari sînt tăiaţi pe război la o anumită înălţime de la suprafaţa ţesăturii sau în faza de finisare, cu maşini de
tuns; ţesătură astrahan, care e un caz particular de ţesătură pluş cu păr pe faţă, structurată dintr-o urzeală cu fire de mare fineţe (în general, păr de capră de Angora), şi care e supusă apoi unor finisări de mutonare, cari aglomerează şi fasonează prin presarea într-un fel anumit a mănunchiurilor de fibre, pentru a primi aspectul unei blăni de miel astrahan, după ce se vopseşte în negru sau în maron (folosită la confecţionarea de paltoane, mantouri, etc.); ţesătură caracul, din care se confecţionează haine groase (imitaţii de blănuri) şi care diferă de ţesătura astrahan numai prin tehnica de mutonare; ţesătura gazeu care, afară de firele de urzeală încrucişate cu cele de bătătură, mai conţine fire mobile din altă urzeală, năvă-dite în cocleţi separaţi; ţesătură damasc (sin. Damast), care se obţine la războaie cu două corpuri de iţe sau cu o combinaţie dintr-un corp de iţe şi un dispozitiv Jacquard, cari permit mişcarea verticală simultană a firelor de urzeală în grupuri de 2, 4, 6, etc., producînd astfel diferite desene sau peizaje, apreciată pentru stofele de mobilă, în confecţionarea de feţe de masă, de şervete, etc.; ţesătură Jacquard, care poate fi simplă sau compusă şi care se distinge prin desene mari şi complicate ce reproduc flori, litere, cifre, portrete, avînd în raportul de urzeală sute şi chiar mii de fire cu evoluţii diferite, cari leagă: rips (v. Legătură 4), pentru a servi ca stofă de mobilă; pichet-jacquard, pentru goblinuri, pentru catifele şi pluşuri; armuri-jacquard speciale, pentru ţesături buclate, gazeuri, etc.; ţesătură melanj, care se foloseşte mai mult pentru confecţiuni de costume, pardesiuri şi paltoane şi se obţine din: fire cari provin de cele mai multe ori din amestecuri de fibre cari au fost vopsite separat, în diferite culori, nuanţe, străluciri şi plinătăţi (melanjare); fire obţinute prin filare cu procedeul „Vigoureux" (v.); fire mulinate, cari se obţin prin răsucirea împreună a mai multor fire simple de anumite culori sau provenite prin dublarea pretorturilor vopsite în prealabil în anumite culori; efectul melanj se obţine uneori prin vopsirea în bucată a ţesăturii compuse din două sau din mai multe tipuri de fibre (lînă cu celofibră) cu afinităţi diferite pentru coloranţi.
Din punctul de vedere al defectelor ţesăturilor, urmărite, combătute şi eliminate total sau parţial în procesul de fabricaţie, acestea se pot produce: de la bătătură, de la urzeală sau de la urzeală şi bătătură, cum şi în procesul finisării.
Ca defecte de bătătură, se deosebesc: lipsa totală sau parţială a unui fir, fire de bătătură duble, flotări de bătătură peste urzeală sau sub urzeală, tăieturi în bătătură, benzi în bătătură, desime neregulată în bătătură, cîrcei de bătătură, linii în bătătură, efect de flamare în bătătură.
Ca defecte de urzeală pot apărea: defecte de încleire; ruperi excesive ale firelor de urzeală; fire duble de urzeală (mai puţin vizibile la ţesăturile dese), cari apar cînd un fir se rupe şi firul vecin următor evoluează la fel ca firul care precedează firul rupt; vărgi în lungul urzelii; cîrcei în urzeală, cari apar la ţesăturile tip mătase, cu urzeala din fire crepe; benzi în urzeală; noduri, cari produc defecte importante la ţesăturile cari urmează să fie tunse sau calandrate; găuri; buzunare; fire flotante; greşeli de desen (v. Legătură 4); fire deviate prin alunecare; margini defectuoase; pete.
Afară de defectele de bătătură şi de urzeală, cari se pot produce la ţesăturile crude şi cari se transmit, devenind şi mai vizibile după finisare, defectele pot deveni şi din conducerea greşită a unor procese de finisare, din neglijenţă, sau din cauza utilajului necorespunzător, folosit în operaţiile de pîrlire, albire, mercerizare, vopsire, imprimare, piuare, uscare, ca-landrare, scămoşare, etc.
Defectele de pîrlire apar ca: pete galbene sau cafeniP, cari provin dintr-un început de carbonizare, şi cari nu se mai pot elimina; pete de funingine, cari nu se mai pot curăţi;
13
Ţesătură ajur
194
Ţest
neuniformităţi de pîrlire, cari atrag neuniformităţi de vopsire; pîrlire excesivă, care atrage reducerea rezistenţei ţesăturii.
Defectele de albire consistă în: pete galbene, cari provin din acţiunea excesivă a clorului; reducerea rezistenţei datorită tratamentului excesiv de oxidare (transformă celuloza în oxiceluloză, la ţesăturile din fibre vegetale); apariţia puricilor (v.) datorită albirii incomplete şi inegalităţii de albire (datorită descleirii incomplete şi fierberii neomogene).
Defectele de mercerizare se manifestă prin luciu necorespunzător ca intensitate şi inegal, care provine din întinderea neuniformă a ţesăturii şi care nu se mai poate corecta.
Defectele de vopsire pot fi numeroase şi provin din cauze foarte diferite, dar mai frecvent apar ca pete şi inegalităţi, datorită: operaţiilor pregătitoare necorespunzătoare, precipitării colorantului în baia de vopsire, depunerii pulberii de colorant pe material înainte sau după vopsire, nedisolvării complete a colorantului, necurăţirii instalaţiei de vopsit, transportului ţesăturilor înainte şi după vopsire cu mijloace de transport murdare, etc., presării (stoarcerii) neuniforme, întinderii excesive a ţesăturii la maşina de vopsit, concentraţiei şi temperaturii neuniforme a flotei (v.) de vopsire, pătrunderii insuficiente a colorantului în material (defect care apare uneori la ţesăturile groase, dese sau din fire mult răsucite), decolorării sub acţiunea luminii, etc.
Defectele de imprimare apar sub următoarele forme: pete provenite din fierbere (de culoare galbenă sau cafenie); pete de ulei; margini rupte, din cauza tensionării materialului în lăţime (clupele ramei rup marginile ţesăturii); rupturi; lipsă de colorant; defecte de cilindru (cînd cilindrul de imprimate uzat); dungă de la pînza însoţitoare (avantpiesă); dungă din cauza cusăturii pînzei fără sfîrşit; scamă în. raclu ; cute de material (în cută, materialul rămîne neimprimat); sîn-gerarea, deoarece în timpul spălării un colorant nefiind bine fixat, se întinde pe ţesătură.
Defectele de piuare apar ca forfecări, dungi, cute şi con-tracţiuni excesive.
Defectele de uscare apar mai mult la lizieră, sub formă de tuşeu aspru, datorit suprauscării, sau ca rupturi la margine şi uneori ca lăţime neuniformă, din cauza dereglării maşinii.
Defectele de calandrare apar ca rupturi şi tăieturi, iar defectele de scâmoşare apar ca dungi, găuri şi neuniformităţi.
Defectele de tundere apar ca inegalităţi de tundere, cute, dungi în lăţime şi găuri.
Pentru a ajunge la consumatori în condiţii corespunzătoare, ţesăturile sînt înfăşurate (pliate), marcate, etichetate şi ambalate în anumite moduri. Ţesăturile cu lăţimea de maximum 75 cm se înfăşoară cu faţa în interior pe cartoane, pe scînduri sau pe rame din şipci, iar cele cari au lăţimea mai mare decît 75 cm, în special cele de lînă şi tip lînă, mai întîi se îndoaie pe direcţia lungimii, cu faţa în interior şi cu marginile suprapuse, apoi se înfăşoară pe cartoane, scînduri sau rame, cu excepţia ţesături lor mai grele decît 750 g/m (postavuri), cari se înfăşoară fără suport; ţesăturile velur de paltoane pentru femei, indiferent de mărimea lăţimii, se înfăşoară cilindric, în foaie nedublată; ţesăturile tafta, moar, voal, catifea şi altele similare se înfăşoară pe un sul de lemn sau pe un tub de carton. La capete se ţes semne cari indica începutul şi sfîrşitul bucăţii sau se aplică o stampilă, în acelaşi scop.
Produsele imprimate şi cele nesifonabile se înfăşoară pe cartoane late sau rotunde şi cu faţa în afară, după care se învelesc cu celofan.
Ambalarea ţesăturilor se efectuează avînd în vedere conservarea aspectului şi formei lor, distanţa la care se transportă, mijloacele de transport, etc.
Păstrarea ţesăturilor se face în condiţii cari să le ferească de mototolire, de praf, umiditate, uscare, de slăbirea rezistenţei, etc., în spaţii închise, uscate, cu o
umiditate relativă de 60***65% şi cu o temperatură cît mai apropiată de 40° pentru produsele neambalate sau de 12---150 pentru produsele ambalate. Podeaua depozitului poate fi de ciment, asfalt, scînduri, iar ţesăturile se aşază numai pe rafturi, între cari raftul de jos trebuie să se găsească la minimum 20***25 cm deasupra podelei. Materialele se aşază la o distanţă de minimum 1 m de sursele de încălzire şi de conductele de apă.
î. ~ ajur. Ind. text.: Ţesătură cu legătură ajur. V. sub Legătură 4.
2.	Ţesătură electrica. Elt.: Aparat electric de încălzit, obţinut prin înfăşurarea unei sîrme de rezistor pe un suport textil (de obicei fire de asbest). Acest aparat se prezintă sub forme variate ca: pernă electrică, plapumă electrică, saltea electrică, paravan încălzitor.
Aparatele destinate să lucreze în contact direct cu corpul omenesc au, în general, puteri reduse de 60---80W, iar temperatura atinsă în regim staţionar nu depăşeşte 70°.
Pentru păstrarea unei temperaturi constante, aparatele sînt echipate cu termostate cu bimetal, cari întrerup alimentarea cu energie electromagnetică, la depăşirea unei anumite temperaturi. Siguranţa contra defectării termostatului se realizează prin legarea a 2-**3 termostate în serie.
Unele aparate sînt echipate cu mai multe trepte de putere prin conectarea în serie-paralel a diferitelor părţi din rezistor. Sin. Ţesătură de încălzire.
3.	Ţesere. Ind. text.: Transformarea firelor în ţesături cu aspecte şi destinaţii foarte variate. Ţeserea comportă: operaţii preliminare de pregătire a bătăturii (v.) şi a urzelii (v.), şi ţeserea propriu-zisă, care consistă în încrucişarea firelor de bătătură cu firele de urzeală cu ajutorul războiului de ţesut (v.), după reguli cari depind de modul de legare între fire (v. Legătură 4).
în procesul ţeserii propriu-zise se deosebesc patru faze principale: formarea rostului, care se realizează prin mişcarea de ridicare şi de coborîre a unor părţi din firele de urzeală, conform legăturii; introducerea firului de bătătură în rost, prin mişcarea suveicii (v. Suveică 1) sau a altui dispozitiv care vehiculează firele de bătătură printre firele de urzeală; presarea bătăturii în ţesătură, prin mişcarea vatalei (v.) în lungul urzelii; înfăşurarea ţesăturii pe un sul, simultan cu desfăşurarea firelor de urzeală de pe alt sul sau de pe o ramă alimentată cu bobine.
4.	Ţest, pl. ţesturi. 1. Ind. p/e/.: Scheletul rigid al unor părţi componente ale harnaşamentului (şea, samar, sidelcă).
Ţestul se compune din două tălpici de lemn dispuse de o parte şi de alta a liniei şirei spinării animalului, legate între ele cu două arcade (oblîncuri) metalice sau de lemn — arcada anterioară şi arcada posterioară.
în cazul şelei şi al samarului, cele două arcade sînt legate între ele în sens longitudinal prin intermediul unei curele longitudinale.
Pe acest schelet se fixează părţile elastice şi de legătură ale şelei sau samarului.
5.	Ţest. 2. Nav.: Piesă de lemn de ulm, de formă aproximativ ovală, folosită la îmbinarea unei manevre fixe, formate din două bucăţi. Are la interior trei şanţuri, pe cari se formează ochiurile unei părţi a manevrei, în timp ce cealaltă parte a acesteia se prinde printr-un ochi format într-un şanţ scobit în periferia ţestului (v. fig.). Cu ajutorul ţestului se întind, de obicei, subarbele (manevre fixe ale bompresului). Uneori ţestul are în interior un rai (v.) mic, în care caz se numeşte ţest cu rai.
1) corpul ţestului; 2) şanţ exterior; 3) şanţuri interioare.
Ţesut
195
Ţevuire
1.	Ţesut, pl. ţesuturi. Biol.: Grupare de celule cu aceeaşi formă structură şi funcţiune, legate printr-o substanţă intercelula-ră, diferită atît cantitativ cît şi structural de la un ţesut la altul.
După caracterele morfologice şi proprietăţile fiziologice ale celulelor asociate, ţesuturile din organismul animal se clasifică în: ţesut epitelial sau de acoperire, ţesut conjunctiv sau de legătură cu diferite ţesuturi derivate, ţesut muscular de trei tipuri, ţesut nervos, sînge şi limfa,
2.	Ţesut, maşina de Ind. text. V. Război de ţesut.
3.	Ţesuturi vegetale. Bot.: Grupări de celule (v. Celulă 4) vegetale, cari au aceeaşi origine ontogenetică (ciclul vital al indivizilor), cari au aceeaşi structură omogenă şi cari îndeplinesc funcţiuni identice. Ramura Botanicii care se ocupă cu studiul ţesuturilor vegetale e numită Istologie.
La plante, gruparea celulelor apare ca o specializare în timpul dezvoltării lor. La plantele pluricelulare, celulele pot forma filamente, cum e, de exemplu, la mătasea broaştei (Spirogyra), sau sînt dispuse sub formă lamelară, ca la salata de mare (Ulva lactuca); o treaptă superioară, din punctul de vedere filogenetic, se consideră atît dispoziţia celulelor în diferite plane, formînd masive de celule, diferenţiate în rizoid, cauloid şi filoid (formaţiuni asemănătoare cu rădăcina, tulpina şi. frunza), cum e, de exemplu, la algele brune (Macrocystis pirifera), cît şi gruparea în ţesuturi false (plectenchi m), cum e cazul la ciuperci. Aceste tipuri de grupări cari nu formează ţesuturi propriu-zise, ci numai asociaţii de celule, legate uneori prin plasmodesme, sînt considerate unităţi anatomice, spre deosebire de unităţile fiziologice, cari se găsesc la plantele superioare (ferigi, gimnosperme, angiosperme).
Deşi diferitele ţesuturi vegetale prezintă o mare omoge-neitate, la plantele cele mai evoluate, datorită condiţiilor mediului înconjurător, ele se pot modifica; de exemplu, frunzele de fag (Fagus silvatica), expuse la o lumină mai intensă, au ţesutul palisadic dinspre faţa superioară a frunzei format din ’două sau din trei rînduri de celule, în timp ce frunzele crescute la umbră au acest ţesut format numai dintr-un singur rînd de celule, scurte, cu mari spaţii aerifere între ele.
După forma celulelor, fără a lua în consideraţie originea şi funcţiunea lor, ţesuturile vegetale se pot grupa în două categorii principale, şi anume: ţesuturi parenchimatoase şi ţesuturi prozenchima-toase; între’aceste două tipuri de ţesuturi se întîlnesc şi tipuri intermediare (de trecere).
Ţesuturile parenchimatoase sînt formate din celule, de obicei, isodiametrice, cu membranele subţiri sau puţin îngroşate, cu spaţii intercelulare între ele, şi cu punctuaţiuni simple. Aceste ţesuturi (fundamentale) se găsesc în cele mai multe organe ale plantei, formînd astfel majoritatea plantei, de exemplu ţesuturile trofice.
Ţesuturile prozenchimatoase sînt constituite din celule lungi şi ascuţite la ambele capete, cu membrana îngroşată şi prezen-tînd punctuaţiuni cu forme deosebite. Acest tip de celule se găseşte la ţesuturile mecanice şi conducătoare.
După’ prezenţa sau absenţa conţinutului viu (protoplasmă) în celule, se deosebesc ţesuturi vii şi ţesuturi moarte.
După gradul de diferenţiere al celulelor, în timpul dezvoltării lor, se deosebesc: ţesuturi embrionare şi ţesuturi definitive.
Ţesuturile embrionare (formative) au calitatea de a produce celule noi, prin diviziune. Forma acestor celule variază, fiind de obicei poliedrice, aproape isodiametrice, sau de forma unor mici plăcuţe şi se găsesc în plantulă şi în vîrfurile vegetative ale plantei’ adulte şi anume: în vîrful tulpinii şi aproape de vîrful rădăcinii.
Ţesuturile definitive (formate), numite şi mature sau diferenţiate, sînt constituite din celule parenchimatoase sau prozen-chimatoase.
După structura anatomică şi funcţiunea lor fiziologică, se deosebesc:	ţesuturi de
origine (v. sub Meristeme); ţesuturi acoperitoare (v. sub Protectoare, ţesuturi ~); ţesuturi fundamentale (v. sub Nutriţie, ţesuturi de ~); ţesuturi conducătoare (v. sub Lemn; Phloem; Xilem); ţesuturi de susţinere sau mecanice (v. sub Susţinere, ţesuturi de ~); ţesuturi secretoare (v. sub Secretoare, ţesuturi ; Solzi glandular; Nectarifer, ţesut — ; Păr 2).
4.	Ţevi, ecran de Mş. V. Ecran de ţevi.
5.	Ţevie, pl. ţevii. Ind. ţâr.: Bucată de trestie pe care se deapănă firul care serveşte la ţesut. (Moldova, Dobrogea, Transilvania.) — Sin. (Transilvania): Ţeghe, Ţeghie.
6.	Ţevuire. Ind. text.: Operaţie de pregătire a firelor de bătătură (v.), care consistă în transpunerea firelor textile de pe bobine, sculuri sau de pe ţevi necorespunzătoare suveicilor (v.), pe ţevi (v. Ţeavă 4) de carton, de lemn, metalice sau de mase plastice corespunzătoare (dimensional şi ca formă)cu suveici de diferite mărimi şi tipuri.
Ţevuirea se efectuează la maşini de ţevuit simple sau automate, cari lucrează pe una sau pe două părţi longitudinale, cu fuse dispuse orizontal.
Maşina de ţev u it s i mp lâ are fiecare fus pus în m iscare de un mecanism individual închis într-ocutie, pentru a împiedica pătrunderea scamelor şi a prafului. Cutia e umplută parţial cu ulei de maşină pentru ungerea continuă a pieselor în funcţiune.
Fig. I reprezintă schematic o maşină de ţevuit. Firul e tras de pe sculul 1, susţinut şi întins de vîrtelniţa 2, trece peste
/. Maşină de ţevuit simplă şi cu fuse orizontale.
rola 3 de tensionare a firului, printre pieptenii 4 ai dispozitivului de întindere, de control şi de curăţire a firului (de scame, de noduri, etc.), înconjură rola 5 a mecanismului de oprire automată a fusului (în cazul ruperii firului) şi rola 6 a
13
Ţicling
196
Ţiglar
conducătorului de fir, şi se înfăşoară pe ţeava 7, fixă pe fusul 8 care, prin mişcarea sa de rotaţie, trage firul de pe vîrtelniţă.
în cazul ţevuirii firelor de pe ţevile 13 din filatură, cînd acestea au dimensiuni necorespunzătoare suveicilor, firul parcurge drumul indicat în dreapta figurii cu linie întreruptă. Maşina e antrenată de motorul electric 9 care, printr-o curea de transmisiune, pune în mişcare axul principal 10, de unde, prin intermediul unei roţi de fricţiune, mişcarea e transmisă fiecărui fus printr-un angrenaj cu roţi dinţate 11. Turaţia fuselor atinge 1200 rot/min.
Oprirea fusului respectiv se face automat, la încărcarea ţevii (la dimensiunile stabilite), la terminarea firului de pe vîrtelniţă, ţeavă sau bobină, sau la ruperea acestuia. Lungimea de înfăşurare a ţevii, cum şi tensionarea firului pot fi reglate. Ţevile pline se scot şi se depun în lada colectoare 12.
Maşina de ţevuit automată înfăşoară firele de bătătură pe ţevi, iar scoaterea lor după încărcarea completă şi înlocuirea cu alte ţevi goale se fac automat. Ţevile pline cad printr-un jgheab într-o ladă colectoare, iar ţevile goale cad cîte una, din cutia-magazie, luînd locul celor pline.
Fig. // reprezintă schematic o maşină automată de ţevuit care lucrează pe o singură parte, fără fuse, cu grupuri de cîte cinci capete (locuri pentru încărcarea unei ţevi),	!
fiecare capăt fi ind pus în mişcare de un mecanism individual, închis într-o cutie. Ţevile sînt menţinute în poziţie orizontală, între axul conducător şi axul susţinător. Ele efectuează numai mişcarea de rotaţie, rea-lizînd înfăşurarea firului, iar conducătorul de fir efectuează mişcarea de „du-te-vino“ pentru formarea straturilor în spire — şi mişcarea de translaţie, pentru deplasarea straturilor spre vîrful ţevii, permiţînd înfăşurarea pe lungimea stabilită.
Firul e tras de pe o bobină fixă, trece peste un cîrlig conducător, printr-un dispozitiv de tensionare, prin mecanismul de oprire automată 1, prin cîrligul conducătorului de fir 2 şi se înfăşoară pe ţeava 3. Cînd ţeava e suficient încărcată, conducătorul de fir revine în poziţia iniţială, rotirea tubului se întrerupe şi axul sprijinitor 5 se depărtează de ţeava plină, care cade în jgheabul 6, iar de aici, în lada colectoare 7, Cutia-magazie cu ţevi goale 9 se roteşte în jurul axului său şi lasă să cadă o ţeavă goală 8, între axul 4 şi axul 5, care revine la loc. Firul e tăiat automat de nişte foarfece; capătul lui e prins de ţeava goală, antrenată în mişcarea de rotaţie de axul conducător 4, care primeşte mişcarea de la axul principal al maşinii.
Scoaterea ţevilor pline, aşezarea ţevilor goale, prinderea şi înfăşurarea capătului firului se execută automat, ceea ce conduce la mărirea de 3---4 ori a numărului de fuse deservite şi fa creşterea productivităţii muncii cu 20---25%.
II. Maşină de ţevuit automată.
1)	ochiul mecanismului de oprire automată;
2)	conducător de fir; 3) ţeavă; 4) ax conducător; 5) ax sprijinitor; 6) jgheab; 7) ladă de colectare a ţevilor pline; 8) ţeavă goală;
9) cutia-magazie cu ţevi goale.
1.	Ţicling, pl. ţiclinguri. Ut., ind. lemn.: Sin. Răzuitor, (v. Răzuitor 1), Ţigling, Ţiclin, Ţiglină.
2.	Tigaie. Zoot.: Rasă autohtonă de oi, răspîndită aproape în toate regiunile ţării noastre. Caracterele rasei sînt: capul alungit, puţin convex la masculi; urechile ascuţite, aşezate orizontal; coarnele puternic dezvoltate la berbeci şi lipsind la majoritatea oilor; gîtul de lungime şi grosime mijlocie; trunchiul cilindric sau în formă de pară; membrele de lungime mijlocie, cu aplomburile corecte; coada lungă. înălţimea la greabăn e în medie de 62,5 cm. Greutatea vie variază între 40 şi 45 kg la oi şi între 55 şi 57 kg la berbeci.
Se deosebesc: varietăţile cu lînă albă şi anume: buca laie (cu jarul negru sau brun), bela (cu jarul alb), ruginie (cu jarul roşietic); varietatea neagra, la care atît lîna cît şi jarul sînt de culoare neagră.
Oaia ţigaie are lîna de calitate mijlocie, suplă, subţire, cu 6---7 ondulaţii pe centimetru şi 6*--12 cm lungime. Producţia de lînă e de 2---3,4J<g de animal adult, iar fineţea fibrei de
31	••"37 pt (semifină). în timpul perioadei de lactaţie, care durează 160-“200 zile, producţia de lapte se ridică în medie la 79***90 kg. Procentul de grăsime al laptelui e de 6,3---7,7%. Oile şi bătălii îngrăşaţi dau la tăiere un randament de 50--*52%, animalele neîngrăşate un randament de 47-*-50%, De la miei se obţin blăniţe de calitate apreciată. Productivitatea oilor ţigaie variază între 103 şi 123 %.
Din lîna ţigaie cu lungimea de 8---12 cm se produc fire de lînă pieptenată, iar din lîna ţigaie cu lungimea fibrei de 6--*8 cm, fire de lînă cardată.
în cadrul rasei ţigaie s-a format, în ultimii 40 de ani, oaia ţigaie de munte, prin încrucişarea oilor ţigaie cu oi ţurcane (v.) şi prin înlocuirea directă a oilor ţurcane cu oi ţigaie, aclimatizate la condiţiile climatice de munte. Oaia ţigaie de munte e mai robustă decît ţigaia propriu-zisă, e de talie mai mică şi dă lînă mai multă şi calitativ superioară.
Rasa ţigaie înlocuieşte treptat rasele locale slab productive şi cu lînă groasă din ţara noastră.
3.	Ţigara, pl. ţigări. 1. Ind. aiim.: Produs industrial pentru fumat, de formă cilindrică, ascuţită spre capete, obţinut din frunze întregi de tutun de anumite calităţi, supuse unor operaţii speciale de prelucrare. Da obicei aceste operaţii sînt: umezirea; sortarea în frunze, cari vor fi folosite la înfăşurare sau la umplutură; fermentarea; zvîntarea. Ţigările se confecţionează fie manual, fie mecanizat. Ulterior se fac uscarea şi corectarea formei. Uneori se măreşte calitatea combustibilă a frunzelor, sau se adaugă unele substanţe aromatice, ca: favotoncă, cumarină, uleiuri eterice, etc. Se fabrică numeroase tipuri de ţigări, cari variază după calitatea foilor, după modul de fabricare, după formă şi, în principal, după gradul, de fermentare al frunzelor de tutun. Sin. Ţigară de foi, Trabuc.
4.	Ţigara. 2. Ind. alim.: Numire improprie folosită, în vorbirea curentă, pentru ţigaretă (v.).
5.	Ţigareta, pl. ţigarete. Ind. alim.: Produs pentru fumat, confecţionat din tutun mărunţit, înfăşurat în foiţă de hîrtie foarte fină, lipsită de clei, de formă cilindrică, de diferite lungimi şi cu diametrul de 3-6 mm, După varietatea de tutun folosită sau după amestecul de varietăţi de tutun folosit, se obţin diferite tipuri de ţigarete. V. Fabricarea ţigaretelor, a ţigărilor, etc. sub Tutun.
6.	~ medicinala. Farm.: Ţigaretă confecţionată din anumite plante medicinale. Fumul degajat prin ardere, conţinînd principii active, se inhalează în scopuri terapeutice. Exemplu: ţigaretele pentru combaterea astmei (antiastmatice).
7.	Ţiglar, pl. ţiglari. 1. Mat. cs.: Lucrător specializat în confecţionarea ţiglelor.
8.	Ţiglar. 2. Cs.: Lucrător specializat în executarea înve-litorilor de ţiglă.
Ţiglă
197
Ţintă
1. Ţigla, pl. ţigle. /nd. st. c., Cs.; Piesă de argilă arsă, de sticlă sau de mortar de ciment, în formă de placă dreptunghiulară sau cu una dintre laturile mici rotunjită, folosită pentru executarea unor tipuri de învelitori de acoperiş.
Ţiglele de argilă arsa se fabrică din mase argiloase constituite, fie din argilă (de ex. humă), fie din pămînturi argiloase (lut, loess, etc.), sau dintr-un amestec de argile şi de pămînturi argiloase, uneori cu adăugire de materii degresante, — şi cari, după fasonare şi uscare, sînt.arse la temperatura de 950--11000. Fasonarea se face, fie manual, — în tipare de lemn, de ipsos sau de metal, — fie mecanic, cu maşini speciale (prese cu melc, p.rese-revolver, prese cu sanie), prin presare în matriţe sau prin tragere prin filiere.
Calităţile cerute ţiglelor de argilă, prin prescripţiuni, sînt următoarele: formă regulată, fără valuri, crăpături, sau deformaţii apreciabile ale colţurilor; în spărtură, structură fină şi omogenă; prin lovire cu ciocanul, să producă un sunet clar, metalic; faţa superioară, cît mai netedă; rezistenţă destul de mare la încovoiere (sarcina de rupere de minimum 70 kgf, la ţiglele cu jgheab, respectiv de 40 kgf, la ţiglele solzi); porozitate mică, astfel încît să nu permită trecerea apei după o oră de la începerea încercării de permeabilitate; să reziste la cel puţin 15 cicluri de îngheţ-dezgheţ. — Uneori, ţiglele de argilă arsă sînt colorate în masă sau se acoperă la	faţa superioară cu
un strat de smalţ ori de argilă colorată.
Ţiglele de sticlă se fasonează din sticlă de construcţie, prin presare în matriţe. Trebuie să prezinte următoarele calităţi: în transparenţă, culoare verzuie sau albăstruie; să nu aibă crăpături şi bule de aer la suprafaţă; să reziste la încovoiere, la o încărcare de cel puţin 90 kg; să reziste la lovire şi la şoc termic. Se folosesc la executarea învelitori lor de acoperiş prin cari trebuie să pătrundă lumina.
Ţiglele de mortar de ciment se confecţionează dintr-un mortar de ciment, fie prin presare manuală, fie prin laminare în maşini speciale, după care sînt lăsate să se întărească fie în mediu umed, fie prin aburire. Pot fi necolorate sau colorate în roşu, verde sau galben, prin presare pe faţa vizibilă, în timpul fabricaţiei, a unui amestec de ciment cu pigmenţi naturali. Trebuie să reziste, după 28 de zile, ia o sarcină de rupere , prin încovoiere de minimum 70	kgf,	să	reziste	la
minimum 25 ciocluri de îngheţ-dezgheţ.
Din punctul de vedere al formei, se deosebesc două tipuri de ţigle folosite mai des: ţigla solz şi cea cu jgheab.
Ţiglă cu jgheab: Ţiglă de formă dreptunghiulară, care are fasonate, pe una sau pe ambele feţe, şanţuri mici longitudinale sau alte
profiluri, iar în apropierea fiecărei laturi lungi are fasonate unu sau două jgheaburi, pentru îmbinarea laterală a ţiglelor, cînd sînt montate pe acoperiş. Jgheaburile din lungul uneia dintre laturi sînt aşezate pe o faţă, iar cele din lungul celeilalte laturi, pe cealaltăfa-ţă. Ţiglele de sticlă
-4-
w
c-c
cu două jgheaburi au fasonate cîte două ciocuri la fiecare capăt. — Sin. Ţiglă de Marsilia.
Ţiglele de mortar de ciment se fasonează cu două jgheaburi şi patru ciocniri.
Ţiglă solz: Ţiglă în formă de placă subţire, care are cele două laturi lungi drepte şi una dintre laturile mici, drepte, iar a doua latură mică, rotunjită după un arc de cerc (v; fig. II). Ţiglele de argilă se fasonează prin tragerea prin filiere şi au ambele feţe netede; ţiglele de sticlă au striuri (nervuri) longitudinale pe faţa superioară. Pentru fixarea pe şipci, ţiglele de argilă sînt fasonate cu un cioc, iar ţiglele de sticlă, cu două ciocuir.
2. Ţiglin. Mat. cs.: Masă ceramică obtinută dintr-un a-
to
b-b
2
C-C
II. Ţigle solz.
mestec de TiOa şi 1) ţiglă solz de argilă; 2) ţiglă solz de sticlă, argilă refractară, cu
adausuri mici de MgO, CaO şi Al203, folosită ca izolant în radiotehnică, în special pentru temperaturi, ridicate. Amestecul omogen se presează şi se arde la 1300***1350°. Are greutate specifică aparentă de 3,2 kg/dmă, rezistenţă specifică volumetrică de 1014 O-cm şi rigiditatea electrică de 30 kV/mm.
3.	Ţiglinâ, pl. ţigline. Ut.: Sin. Răzuitor (v. Răzuitor 1), Ţicling, Ţiclin, Ţigling.
4.	Ţîncuire. Ind. lemn.: Executarea manuală (cu feres-trăul şi cu dalta) sau mecanizată (la maşini de frezat) a dinţilor pentru îmbinări de colţ.
5.	Ţincuri, sing. ţine. Ind. lemn.: Sin. Dinţi pentru îmbinări de colţ (v.). Termenul, folosit în ateliere de' tîmplărie, e impropriu pentru această accepţiune.
6.	Ţincvais. Ind. chim.: Sin. Oxid de zinc (v. sub Zinc), Alb de zinc.
7.	Ţinerea la zi a harţii. Cartog.: Operaţia de ridicare a modificărilor produse într-o regiune cartografică şi de introducere pe hartă a
±
ir
d-d
2
1) ţiglă de argilă cu un jgheab, trasă
se fasonează numai cu cîte un jgheab pe fiecare faţă (v. fig. /). — Ţiglele de argilă arsă, fasonate prin presare se execută cu două jgheaburi pe fiecare faţă, iar cele fasonate prin tragerea prin filiere se execută cu un jgheab pe fiecare faţa (v. fig. /). Pentru prinderea pe şipcile învelitorii, ţiglele de sticlă şi ţiglele de argilă cu un jgheab au fasonate, pe faţă inferioară, la unul dintre capete, un cioc, iar ţiglele de argilă
detalii lor plani metrice şi altimetrice, prin raportare.
9.	Ţinober. Mineral. : Sin. Cinabru (v.).
10.	Ţinta, pl. ţinte. 1. Tehn.: Cui de formă specială, cu cap (cu „floare") şi cu dimensiuni mici, care se întrebuinţează la prinderea şi uneori la ornarea piese-
piele, de materiale textile, mase plastice, etc., în de curelărie, de marochinărie, încălţăminte, tapi-
r-r
I. Ţiglă cu jgheab.
2) ţiglă de argilă cu două jgheaburi, presată; 3) ţiglă de sticlă, cu jgheab.
lor de lucrări
serie, etc. (v. fig.). Ţintele au, de regulă, lungimea între 6 şi 35 mm şi grosimea tijei de 0,8--*2,0 mm. Capul poate fi monobloc cu tija sau raportat pe un cap monobloc cu tija. Ţintele se fabrică fie din sîrmă, fie din tablă ori din bandă (v. sub Cui 1).
Ţintă
198
Ţiplă
Ţintele folosite pentru ornare (de ex. ornarea pieselor de mobilier tapisate, a cingătorilor ţărăneşti, etc.) au uneori capul foarte lat şi bombat ori profilat (monobloc cu tija sau	n
raportat pe un cap monobloc cu	&	|p	■	=»»-
tija). — Ţintelefolosite laprinderea	_
anumitor piese din cari e com- 0 [p~	'	—^
pusă o piesă de încălţăminte se numesc cuie-tecsuri sau tecsuri	Ţinte.
(v. Tecs, cui ~).	o) ţintă de tablă, pentru tapi-
1.	Ţinta. 2. Tehn. mii.: Dispo- serie; b) ţintă de sîrmă de oţel. zitiv asupra căruia se ocheşte şi se
trage cu o gură de foc, organizată de cele mai multe ori pentru apune în evidenţă precizia tragerii.
în raport cu gura de foc, se deosebesc: ţintă pentru tragerea cu pistoletul, pentru tragerea cu puşca, pentru tragerea cu puşca mitralieră sau cu mitraliera, ţinte pentru gurile de foc de artilerie, etc.
După poziţia lor în spaţiu (pe uscat, în aer sau pe apă), se deosebesc: ţinte terestre, aeriene şi navale.
După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: ţinte pentru trageri de vînătoare, pentru trageri sportive şi pentru instrucţie militară.
Ţintele pot fi fixe sau mişcătoare, după cum se urmăreşte instrucţia tragerii asupra unor obiective fixe sau asupra unor obiective mişcătoare.
Ţintele pentru tragerile cu gurile de foc de infanterie se confecţionează, în general, din carton. Ele pot fi pentru trageri de instrucţie şi pentru trageri de efect. — Ţintele pentru trageri de instrucţie sînt prevăzute cu cercuri concentrice egal distanţate, avînd în centru un cerc negru pe întreaga lui suprafaţă, în care trăgătorul ocheşte. Dimensiunile ţintelor sînt alese în raport cu gura de foc şi cu distanţa la care se trage, crescînd cînd distanţa la care se trage creşte. — Ţintele pentru trageri de efect sau chiar pentru unele trageri de instrucţie reprezintă anumite obiective cari se potîntîlni pecîmpul de luptă. Pentru gurile de foc de infanterie, acestea reprezintă de obicei soldaţi inamici în diferite poziţii: în picioare, în genunchi, culcat; cele în picioare pot fi fixe sau mişcătoare. în general, şi aceste ţinte sînt echipate cu cercuri pentru a indica precizia,tragerii.
Ţintele pentru armamentul de artilerie sînt, în general, fixe, indicînd un punct asupra căruia trebuie să se realizeze de obicei o tragere de distrugere. în cele mai multe cazuri, artileria foloseşte ca ţinte repere naturale: arbori, tufişuri, şanţuri, etc. în cazul tunurilor antitanc, se folosesc ţinte mişcătoare constituite din machete de tancuri trase prin cabluri de la mare distanţă, de mijloace auto sau prin mijloace îngropate
Ţintele aeriene sînt dispozitive uşoare, de volume şi eventual de forme comparabile cu un avion, remorcate de la o mare distanţă de avioane.. Cînd o asemenea ţintă e lovită, ea se dezumflă sau se sfărîmă, marcînd în mod evident lovirea ei,
în mod asemănător se procedează în cazul ţintelor navale.
2.	Ţinta. 3. Tehn. mii.: Obiectiv asupra căruia se execută tragerea de efect şi eventual de reglare a unei guri de foc. Ele sînt ţinte reale şi pot fi pe cîmpul de luptă real sau într-un cîmp de instrucţie ori într-un poligon.
Ţintele cari pot apărea pe cîmpul de luptă sînt foarte variate şi pot fi: personal militar izolat sau în unităţi constituite, mijloace de luptă, organizaţii de luptă (adăposturi de trupe, depozite de muniţii, poziţii de baterii, posturi de comandă, observatoare, etc.), mijloace necesare ducerii luptei (noduri de comunicaţie, gări, căi ferate, poduri, depozite de lubri-fianţi, etc.).
3.	„Ţin-te bine11. Nav.: Echipament folosit la bordul navelor, al îmbarcaţiunilor sau al mijloacelor de salvare, pentru siguranţa sau pentru salvarea echipajului ori a pasagerilor pe timp rău, sau a gelpr căzuţi în apă,
La nave, „ţin-te bine" e format dintr-o vergea de lemn sau metalică montată definitiv pe suprastructură sau dintr-o parîmă de sîrmă întinsă temporar de la proră la pupă, uneori şi transversal pe puntea navei; se întinde la circa 1,20 m deasupra punţii. La navele cu vele, vergile au un „ţin-te bine" format dintr-o vergea metalică paralel şi în pupa filierei de invergare, de care se ţin cu o mînă gabierii cari stau pe ţapapie cînd lucrează pe vergi.
La bărcile şi la plutele de salvare, „ţin-te bine“ e format dintr-o parîmă vegetală legată în jurul bordului, strangulată din loc în loc şi echipată între sugrumătoare cu mînere de lemn, de cari se pot agăţa oamenii cari se găsesc în apă. Colacii de salvare au, de asemenea, o parîmă „ţin-te bine".
4.	Ţintire. Tehn. mii.: Operaţia de orientare a dispozitivului de lansare a unui proiectil, astfel încît traiectoria proiectilului să treacă prin ţinta asupra căreia se lansează proiectilul. Ţintirea poate fi directă, cînd ţinta (fixăsau mobilă) e vizibilă, respectiv indirectă, cînd ţinta nu e vizibilă din punctul din care se lansează proiectilul.
5.	Ţinuta ancorei. Nav.: Calitatea unei ancore de a rezista la tracţiunea lanţului şi la tendinţa de răsturnare pe fund. Pentru o natură a fundului dată, ţinuta ancorei depinde de greutatea sa şi în special de formă. Ancorele speciale pentru geamanduri au o ţinută mai bună decît cele pentru nave. Ancorele moderne au o ţinută mai bună decît ancora amiralităţii, iar la unele tipuri (de ex, ancora-plug) tendinţa de răsturnare poate fi redusă apreciabil. Fundurile de „bună ţinută" sînt argila şi nămolul tare. Ţinuta unei ancore date e funcţiune şi de lungimea de lanţ filată la apă. Studii recente arată că vechea regulă empirică după care lungimea de lanţ de filat la apă trebu ie să fie un multiplu (cuprins intre 5 şi 7) de adîncime nu e valabilă. S-au calculat tabele funcţiune de adîncime şi de tipul lanţului; lanţurile moderne din oţel de calitate superioară fiind mai uşoare decît lanţurile de tip mai vechi (calibru mai mic la rezistenţă egală) prezintă dezavantajul de a necesita o lungime de lanţ mai mare la apă pentru a asigura buna ţinută a ancorei.
6.	Tipar, pl. ţipari. Pisc.: Misgurnus fossilis fossilis L. Specie de peşte din familia Cobitidae, cu dimensiuni medii variind între 18 şi 25 cm lungime şi 80---150 g greutate. Are corpul aproape cilindric — uşor comprimat lateral — acoperit cu solzi foarte mărunţi şi un strat mucos, gura inferioară şi prevăzută cu zece mustăţi, sub ochi un ghimpe ’;mic ascuţit, iar sub pedunculul caudal o creastă evidentă. Colorat în galben-cafeniu marmorat pe spinare, cu o dungă orizontală brună închisă pe mijlocul corpului, e stropit în întregime, incluziv aripioarele, cu pete izolate sau contopite.
Se hrăneşte cu moluşte, viermi, larve de insecte, etc.
Reproducerea are loc din martie pînă în august.
Formă bentonică, specifică apelor stătătoare sau cu un curent foarte slab şi cu funduri m.îloase, invadate de vegetaţie, deci deficitare în oxigen, prezintă şi o respiraţie intestinală, putînd absorbi aerul atmosferic, din care reţine oxigenul prin pereţii intestinului posterior puternic vascula-rizaţi. Din această cauză e foarte rezistent la diminuarea cantităţilor de oxigen liber din apă, suportînd transporturi lungi pe uscat şi supravieţuind, îngropat în mîl, unor secări periodice ale bălţilor. Iernează îngropat în nămol.
Se pescuieşte la coteţe, coşuri şi scormonind în mîl cu lopata. Carnea, în general gustoasă, se consumă proaspătă. E utilizat şi drept momeală în pescuitul la undiţă al somnului. Sin. Varlan.
7.	Ţipirig. Mineral., Chim.: Sin. Salmiac (v.), Clorură de amoniu (v. sub Amoniac).
8.	Ţipla. Ind. alim.: Produs obţinut din prelucrarea seroa-sei de pe colonul de bovine, pericard şi alte foiţe seroase. Recoltarea seroaselor pleurale şi peritoneale se face imediat după eviscerare sau după refrigerarea carcaselor destinatş
Ţitavit
199
Ţiţei
tranşării. Seroasa, după desprinderea de pe straturile la cari aderă, se degresează şi apoi se prelucrează imediat sau se conservă prin sărare. Seroasele sărate se desărează în apă caldă, se tratează cu o soluţie de 2°/00 hidroxid de sodiu, se spală cu apă şi cu o soluţie slabă de acid acetic şi apoi se întind pe rame şi se usucă.
1.	Ţitavit. Petr.: Gel humic rezultat din coagularea acizilor humici cu săruri de calciu, care formează separaţii în cărbunii bruni. Aceste separaţii au de obicei grosimi şi întinderi mici, dar uneori, cînd separarea s-a făcut pe crăpături, pot ajunge pînă la 1/2 m. Sin. Dopplerit.
2.	Ţiţei, pt* ţiţeiuri. Geol., Chim., Expl. petr.: Rocă sedimentară organogenă, caustobiolită, care se prezintă , de obicei, sub formă lichidă, uneori pastoasă, de culoare închisă (neagră-bruna), cu reflexe verzui, cu miros specific şi cu densitatea, la 20°, cuprinsă între 0,820 şi 0,980. Se extrag uneori şi ţiţeiuri incolore, datorită migraţiunii lor prin st rate de argile deco-lorante sau rezultate prin condensare retrogradă (v. Comportare retrogradă), cari sînt constituite, practic, din fracţiuni de benzină, cu densitatea, la 20°, de circa 0,700 şi mai mare. O parte din hidrocarburile uşoare, disolvate (şi eventual hidrogenul sulfurat), se degajă la temperatura şi presiunea normală, iar parafina (cerezina), cînd e în proporţie destul de mare, se separă sub forma solidă. Sin. Petrol brut.
Formarea ţiţeiului: S-au formulat două ipoteze asupra formării ţiţeiului. în ipoteza formării „minerale“ se admite, fie că ţiţeiul s-a format prin polimerizarea hidrocarburi lor gazoase produse prin acţiunea vapori lor de apă asupra carbu-rilor metalice, în stratele adînci ale pămîntului, unde carbu-rile se găsesc în stare incandescentă, fie că el ar fi rezultatul unor combinaţii chimice, la temperaturi înalte, între vaporii de apă, metalele alcaline cari s-ar găsi libere în scoarţa pămîntului şi bioxidul de carbon. Vaporii hidrocarburi lor au migrat apoi în stratele superioare, unde s-au produs reacţii de polimer izare, datorită acţiunii catalitice a pămînturi lor din strat. Aceste ipoteze nu pot explica însă prezenţa în ţiţei a unor substanţe biologice active, ca: hormoni, colesterol şi porfirine. în ipoteza formării „organice'1 a ţiţeiului s-a presupus, în trecut, că acesta s-a format fie numai din vegetale (deci ar avea aceeaşi origine cu cărbunii, numai că celuloza substanţelor vegetale s-ar fi transformat în metan, bioxid de carbon şi acizi graşi), fie numai din animale (prin distilarea la presiune şi temperatură mare a grăsimilor animale). în prezent se admite, aproape în mod unanim, că ţiţeiul s-a format printr-un proces mixt de acumulare şi transformare (degradare şi distilare) a resturilor de micro- şi macroanimale sau din plante marine, în special a grăsimilor acestora, sub acţiunea fermentaţiei întreţinute de bacteriile anaerobe, într-un mediu reductor, fără oxigen, şi în anumite condiţii de temperatură şi de presiune. Acest proces, — care se produce într-un mediu salin şi într-un regim de stepă uscată, în golfuri, lagune, etc., ■— consistă în saponificarea grăsimilor şi în obţinerea, într-o primă fază, de glicerină şi acizi graşi liberi. Cu timpul, din cauza presiunii şi a temperaturii, glicerina pierde apa de formaţie, iar acizii graşi liberi pierd bioxidul de carbon şi apa de formaţie, şi se transformă în cetone şi apoi în hidrocarburile constituente ale ţiţeiului. Pentru admiterea acestei ipoteze pledează prezenţa, în zăcămintele petrolifere, a apelor sărate lipsite de sulfaţi (reduşi de acţiunea hidrocarburilor nesaturate), dar foarte bogate în iod (rezultat al descompunerii organismelor inferioare, vegetale şi animale, cari conţin iod în cantităţi mari), prezenţa substanţelor azotoase şi a porfirinei (existente în plante şi animale), cum şi activitatea optică a ţiţeiului, datorită colesterolului (component al grăsimi lor vegetale şi animale). Odată cu acumularea materiilor organice, se depune şi un sediment mineral, — în general roci fine, pelitice (argiloase, silicioase, calcaroase şi mai rar cărbunoase), bituminoase, lipsite de schelete calcaroase (dis-
truse de COa), etc., — cari formează roca-mamă a ţiţeiului şi de unde, ulterior, — ca urmare a mişcărilor orogenetice, a tensiunii superficiale a gazelor conţinute în ţiţei, a presiunii litostatice a stratelor depuse deasupra rocii-mame, a căldurii interne a pămîntului (care provoacă ridicarea tensiunii superficiale a gazelor şi fluidifică ţiţeiul) şi a apelor subterane,— acesta migrează (v. Migraţiunea hidrocarburilor) în zăcămintele secundare (v. Rocă-colectoare) poroase, fisurate, acoperite cu strate impermeabile şi compacte, în cari se acumulează ţiţeiul.
Compoziţia ţiţeiurilor:	Ţiţei	urile	se com-
pun în cea mai mare parte din hidrocarburi aciclice saturate (parafinice) din seria C^H2/?+2' hidrocarburi ciclice saturate (naftene) din seria C^H2n, hidrocarburi aromatice (mono- şi policiclice) şi hidrocarburi cu caracter mixt (aromatic-para-finic, nafteno-parafinic,etc.),cu un atom pînă lapeste 50de atomi de carbon în moleculă. Felul şi proporţia în care se găsesc aceste clase de hidrocarburi variază de la o regiune de exploatare la alta şi, uneori, de la o sondă la alta, alăturată. Conţin, în plus, proporţii variabile de compuşi de sulf, cu oxigen, cu azot, apoi unele metale (sub formă de săruri ale acizilor organici) şi, adesea, în suspensie, globule de apă sărată (clorură de sodiu şi proporţii mai mici de cloruri de calciu, de magneziu) şi particule de argilă sau de alte minerale cu cari au venit în contact.
La temperatură normală, hidrocarburile parafinice din ţiţei sînt substanţe gazoase, lichide şi solide. Propanul, iso-butanul şi n-butanul se găsesc atît în gazele de sondă, cît şi în ţiţeiul extras. Pentanii, hexanii, heptanii şi alte hidrocarburi, pînă la pentadecan (C15H32) sînt substanţe lichide cari fac parte din diferite fracţiuni. Începînd cu hexadecaoul, hidrocarburile parafinice normale sînt solide la temperatura obişnuită—şi se găsesc parţial în stare disolvată şi parţial în stare solidă, în ţiţei şi în fracţiunile cu puncte de fierbere înalte, Din parafina obţinută din ţiţei s-au putut izola hidrocarburile parafinice (alcanice), de la C23H43 cu temperatura de topire 48° pînă la C29H60 cu temperatura de topire 60---620.
Hidrocarburile naftenice se găsesc uneori în ţiţei în proporţie mai mare decît hidrocarburi le parafinice. Prezenţa unui număr mai mare de isomeri în clasa hidrocarburilor naftenice îngreunează mult identificarea acestora în fracţiunile de ţiţei, mai ales a celor cu temperaturi de fierbere înalte. S-a stabilit că naftenele din fracţiunile superioare ale ţiţeiului sînt hidrocarburi compuse din unu, două şi mai multe cicluri.
Hidrocarburile aromatice din grupul benzenului, naftale-nului şi al antracenului se găsesc în toate ţiţeiurile. Fracţiunile corespunzătoare benzinelor conţin hidrocarburi, ca: benzen, toluen, xilen, etc., foarte preţioase pentru industria chimică (la fabricarea coloranţi lor, a medicamentelor, a explozivilor, etc.). Unele ţiţeiuri conţin compuşi nesaturaţi de tipul ter-penelor.
Un component important al ţiţeiurilor e parafina (v.), care se prezintă sub formă de parafină propriu-zisă, separată din fracţiunile cu viscozitate mică, şi par a-fină microcristalină (numită, impropriu, şi parafină amorfă), care provine din fracţiunile vîscoase.
Compuşii cu sulf se găsesc în ţiţei în proporţii foarte variabile. Astfel, sub formă elementară, sulful se găseşte în cantităţi mici, dar e mai mult ca hidrogen sulfurat şi mai ales ca derivaţi ai hidrocarburi lor. Fracţiunile distilate conţin mercaptani şi sulfuri alifatice, derivaţi ai tiofenului, sulfuri ciclometilenice, iar unele distilate şi sulf liber, provenit probabil din descompunerea hidrogenului sulfurat.
Ţiţeiurile cu conţirut sub 0,5% sulf sînt relativ puţin frecvente şi devin din ce în ce mai rare. De obicei, conţinutul de sulf al ţiţeiurilor e cuprins între 0,5 şi 3%, dar poate depăşi 4%, cum e cazul ţiţeiului din Urali, sau chiar 7%, cum e
Ţiţei
200
Ţiţei
cazul ţiţeiului de Qaiyarah (Irak). Compuşii cu sulf se găsesc în proporţie mai mare în fracţiunile grele decît în cele uşoare şi în proporţie mai mare în ţiţeiurile aromatice decît în cele parafinice.
Ţiţeiurile cari conţin peste 0,5% sulf sînt mai greu de prelucrat, din cauza acţiunii corozive a unora dintre combinaţiile sulfului, din cauza toxicităţii acestor combinaţii şi din cauza pericolului de incendiu pe care-l prezintă combinaţiile piro-forice ale sulfului cu fierul. Ele se prelucrează numai în instalaţii anticorozive, luînd măsuri speciale de protecţie a muncii.
Compuşii cu oxigen sînt prezenţi în ţiţeiuri sub forma de acizi alifatici (inferiori), acizi nafte'nici, fenoli (în proporţii mai mici) şi compuşi eterociclici. în general, acizii cu pînă Ia şase atomi de carbon în moleculă sînt alifatici, cei cu şapte pînă la 12 atomi de carbon sînt ciclici. Proporţia acestor compuşi e adesea sub 0,1 %, dar poate depăşi 2% în unele ţiţeiuri. Uneori, deşi ţiţeiul nu conţine acizi cu greutate moleculară mică, aceştia apar în distilate, formaţi prin descompunere termică. în fracţiunile unor ţiţeiuri s-au găsit acizii miristic, palmitic, stearic şi alţii, cu greutate moleculară mare. Proporţia de acizi graşi e însă mică. Fenolii se găsesc în proporţii mici în ţiţeiuri.
Compuşii cu azot sînt prezenţi numai în cantităţi mici; ţiţeiurile conţin, de obicei, sub 0,1 % azot, cu excepţia unor ţiţeiuri din Mexic şi din America de Sud, cari au 0,3-*-0,5%, şi a unor ţiţeiuri din California, cari au peste 1 % azot. Adesea, o proporţie mare de azot e însoţită de un conţinut mare de sulf. Compuşii cu azot se pot găsi în distilate sub formă neutră (derivaţi ai pirolului, indolului şi carbazolului) sau bazică (chinoline polialchilate, isochinoline şi piridine), ultima fiind probabil produsă prin descompunerea primei în cursul distilării ţiţeiului.
S-au separat numeroşi compuşi cu formulele brute:
CwH18N; C14H19N; C15H20N şi Ci7H2iN, cari au miros greu, sînt baze slabe şi sînt eliminate la tratarea cu acid sulfuric, găsindu-se în gudroanele rămase de la rafinarea acidă. Compuşii cu azot cu greutate moleculară mai conţin, de asemenea, şi compuşi eterociclici cu sulf sau oxigen.
Componenţii şi însoţitorii anorganici, identificaţi în cenuşa provenită din ţiţeiuri, sînt aproape toate metalele cunoscute, pe cari ţiţeiul le-a antrenat în timpul migraţiunii lui prin strate. Aceste elemente se găsesc în ţiţei în ordinea descrescătoare următoare: C, H, S, O, N, Fe, Ca, Mg, Si, Al, V, Ni, Cu, Mn, Sr, Ba, B, Co, Zn, Mo, Pb, Sn, Na, K, P, Li, CI, Be, Bi, Ge, Ag, Ga. Pe lîngă aceste elemente s-au mai găsit: aur, titan, crom, arsen, argon şi heliu. Metalele sînt prezente în ţiţei, fie sub formă de săruri disolvate, fie ca săpunuri ale acizilor organici din ţiţei (naftenaţi, etc.), fie sub formă de complecşi porfirinici (de vanadiu, de nichel, fier, cupru). Arsenul a fost identificat în fosfuri şi în sulfuri.
Săruriie minerale din ţiţei măresc conţinutul de cenuşă al reziduurilor de distilare (combustibili pentru focare), care se depune pe ţevile cuptoarelor şi împiedică transmisiunea căldurii. Vanadiul atacă materialele din cari sînt construite cuptoarele (ţevile şi materialul refractar) şi, împreună cu nichelul şi fierul, otrăveşte catalizatorii de cracare, iar arsenul reduce activitatea catalitică a platinului în procesul de reformare a benzinei.
Determinarea şi separarea diferiţilor componenţi ai ţiţeiurilor se pot face prin metode fizice şi metode chimice.
Metodele fizice sînt cele mai importante şi permit separarea componenţilor fără modificarea lor. Separarea fizică se poate realiza prin distilare simplă la diferite presiuni, distilare azeo-tropă sau extractivă, extracţie lichidă, adşorpţie, cristalizare, difuziune termică, combinaţii de incluziune (aducţi ai ureei, etc.), cum şi prin combinarea acestor metode, de exemplu operaţii repetate de distilare, de adşorpţie şi de extracţie.
Metode/e chimice au o aplicabilitate mai restrînsă decît cele fizice, prezentînd inconvenientul transformării componenţilor din ţiţei, din care cauză se utilizează mai ales în scopuri de identificare.
Metodele chimice de analiză se folosesc pentru determinarea structurii generale (v. Cicloanaliză) a hidrocarburilor din ţiţei şi pentru separarea claselor specifice de hidrocarburi sau, mai rar, pentru separarea hidrocarburilor individuale. Determinarea structurii generale se bazează pe raportul dintre carbon şi hidrogen, sau pe unele proprietăţi, înainte şi după hidrogenare, în funcţiune de greutatea moleculară a acestora. Separarea chimică a claselor de hidrocarburi se face direct, prin sulfonare, nitrare, halogenare, oxidare, hidrogenare, dehidrogenare, etc., adică prin reacţii selective în cari intervin numai hidrocarburile în cauză. Prin combinarea metodelor fizice cu cele chimice se pot obţine cele mai bune separări deoarece, în condiţii optime, metodele chimice permit să se simplifice fracţionarea chiar şi a unor hidrocarburi individuale.
Metodele spectrale de analiză (absorpţie în ultraviolet şi în infraroşu, spectrul Raman şi spectrometria de masă, spectrul de rezonanţă magnetică a nucleului) permit identificarea şi determinarea unui număr mare de hidrocarburi. Aplicarea acestor metode fiind însă practic imposibilă la fracţiuni largi, cari conţin un număr mare de hidrocarburi, din cauza suprapunerii spectrelor şi a benzilor de absorpţie, se separă ţiţeiurile respective în fracţiuni cu un număr mai mic de componenţi, cărora li se aplică, cu rezultate foarte bune, metodele spectrale.
Clasificarea ţiţeiurilor se bazează, în afară de structura geologică în care ţiţeiul se găseşte cantonat, pe: proprietăţile ţiţeiurilor sau ale unora din fracţiunile lor; conţinutul în diferite fracţiuni comerciale sau posibilităţile de prelucrare; compoziţia chimică.
Clasificarea după proprietăţi ţine seamă în primul rînd de dens itate care, pentru cazul ţiţeiurilor de aceeaşi natură şi provenienţă, arată conţinutul în fracţiuni uşoare. Unele sisteme de clasificare, pentru a obţine constituenţii predominanţi din fracţiunile ţiţeiului, corelează două sau mai multe proprietăţi fizice. Aşa sînt sistemele bazate pe factorul de caracterizare (v. Caracterizare, factor de ~), pe indicele de corelaţie sau pe densitatea a două fracţiuni-cheie.
Clasificarea pe baza indicelui de corelaţie (I. C.) — care permite să se caracterizeze în special distilatele uşoare (benzină, petrol lampant), şi se calculează cu relaţia:
în care D e densitatea la 15,6/15,6°C şi T e temperatura medie de fierbere a fracţiunii, în °K — dă următoarele indicaţii: distilatele cu I.C.=0-*-15 au aproape sigur caracter parafinic; în cele cu I.C.>50 predomină ciclurile aromatice, iar valorile 15>I.C.>50 indică naftenele sau amestecuri de parafine, naf-tene şi aromatice.
în fig. I se arată variaţia indicelui de corelaţie în funcţiune de densitate şi de temperatura de fierbere.
Clasificarea pe baza a două fracţiuni-cheie se bazează pe densitatea fracţiunii I, care distilă în aparatul Hempel între 250 şi 275° la presiunea atmosferică, şi pe densitatea fracţiunii II, care distilă în acelaşi aparat între 275 şi 300° la presiune de 40 mm col Hg. Densitatea fracţiunilor-cheie I şi II determină constituţia (baza) fracţiunilor uşoare, respectiv grele, ale ţiţeiului. Pentru multe ţiţeiuri baza ambelor fracţiuni poate fi aceeaşi, iar pentru unele, bazele pot fi diferite, generînd astfel clase şi tipuri noi de ţiţeiuri (de ex.: unele ţiţeiuri pot fi parafinice în fracţiunile uşoare şi naftenice, respectiv aromatice, în fracţiunile grele, sau invers). După această clasificare, în
Ţiţei
201
Ţiţei
funcţiune de limiteledensităţilor fracţiunilor-cheie (v. tabloul I), ţiţeiurile se împart în nouă clase (primul indice se
Ţ i ţ e i u r i I
n e p
arafinoase A,
2, cu pacura
necorespunzătoare pentru uleiuri (cu punctul de congelare
0102030405060706030
Caracterul ţiţeiului	Indice	^156 a ^ract'un'''c^eie	
		1	li
Parafinic	P	<0,825	<0,876
Intermediar	I	0,825-0,860	0,876”-0,943
Naftenic '	N	>0,860	>0,943
Clasa ţiţeiului Indicele		Clasa ţiţeiului Indicele	
1	PP	6	NI
2	Pl	7	NN
3	IP	8	PN
4	II	9	NP
5	IN		
mo
^ 0,330
^ 0,9J0
^ ' om omofto om o,d3) mo 0,350
Densitate ta 1 5,6/15,6 °C
I.	Variaţia indicelui de corelaţie în funcţiune de densitate şi de temperatura de fierbere.
referă la caracterul fracţiunii-cheie I, iar al doilea la fracţiunea II):
Tabloul I
0,870
0,850
nu	! 1 1 1 1 1 1 |	m	Mo reni- FiUpeşti(A ) Moreni-Piscuri (A) Moreni-FHipeşti(A) O	
r/V	1 1 1 1 1 1		IN	n/t	v ^—
	1		ia/ea CeăanuluilA)-&	
	1 1 1 1 1 1 1	Bustenari(B} ^O		
Pl Moreni-Tt/icani(C) Tintea(C)	\M,slea(B) 1 Bâicoi(Bt 1 1 Gura \l o	j Foaie(B) 6 OcniteifC) Zemeş(C)	h	7
Ur/afi(C)— Worîta-Teiş(C) Ţintea (C)^ _ _ JJrjatţ_ (£t	^n°d O Arbi i 8o/o o-Ox J	Berea (C) lăneasa (C) V) ina3f(C]_	 o		
FP 8	^MorenifC) 8ucşani(C) Băieoi(C) j IP Bucşani(C) Mărgineni (C) 	 1 	1		k	P
0.820
Densitatea la 20% -a
ebeie /
Nu se cunosc titeiuri cari să se încadreze în clasele PNs\ NP.
în fig. II e dată clasificarea unor ţiţeiuri romîneşti în sistemul cu două fracţiuni-cheie. Majoritatea ţiţeiurilor româneşti se încadrează în clasa 4 (II).
Clasificarea ţiţeiurilor d u p a posibilităţile de prelucrare le împarte în: neparafinoase, semiparafinoase şi parafinoase, în funcţiune de punctul de congelare a păcurii.
Ţiţeiurile neparafinoase, a căror păcură are punctul de congelare sub —15°, se împart în patru categor i i: Ţiţeiurile neparafinoase A1( cu păcură bună pentru uleiuri, a căror benzină uşoară (minim 60% distilat la 100°) are cifra octanică peste 70, şi cari, la rîndul lor, se subîmpart în trei tipuri:
tip a) cu minimum 10% benzină uşoară; tip b) cu 5-**10% benzină uşoară; tip c) cu maximum 5% benzină uşoară, în cadrul acestor ţiţeiuri se mai face o deosebire, între ţiţeiurile obişnuite şi cele „speciale", a căror benzină uşoară are cifra octanică de cel puţin 74.
II.	Diagrama de clasificare a unor ţiţeiuri româneşti în sistemul cu două fracţiuni-cheie.
ridicat), a căror benzină uşoară are cifra octanică peste 70, şi cari se subîmpart în aceleaşi trei tipuri, ca la At.
Ţiţeiurile neparafinoase A3, cu păcură bună pentru uleiuri, a căror benzină uşoară are cifra octanică sub 70, şi cari se	subîmpart în	trei tipuri:
tip a)	cu	minimum	20% benzină	totală (cu punctul final
de fierbere 185°) ;
tip b)	cu	15-**20% benzină totală;
tip c)	cu	maximum	15% benzină	totală.
Ţiţeiurile neparafinoase A4, cu păcură necorespunzătoare pentru uleiuri, a căror benzină uşoară are cifra octanică sub 70, şi se subîmpart în trei tipuri, ca ţiţeiurile A3.
Ţiţeiurile semiparafinoase, B, a căror păcură are punctul de congelare între —14 şi +19°, se subîmpart, după conţinutul de benzină totală, în trei tipuri, la fel ca ţiţeiurile A3 şi A4.
Ţiţeiurile parafinoase, C, a căror păcură are punctul de congelare peste +20°, se subîmpart în aceleaşi trei tipuri, ca ţiţeiurile A3, A4 şi B.
în ţara noastră se selecţionează în special ţiţeiurile din categoriile Alf A3, B şi C; producţia categoriilor A2 şi A4 fiind neglijabilă se înglobează, după convenienţă, în celelalte.
Ţiţeiurile parafinoase se mai subîmpart în ţiţeiuri obişnuite sau grele (cari reprezintă majoritatea producţiei) şi în ţiţeiuri uşoare.
După sistemul zecimal standardizat în ţara noastră, ţiţeiurile sînt clasificate pe baza conţinutului lor de sulf, de răşini şi asfaltene, de parafină, cum şi în funcţiune de proprietăţile unor fracţiuni.
După conţinutul de sulf, se deosebesc clasele:
1.	ţiţei puţin sulfuros (maximum 0,5% sulf);
2.	ţiţei sulfuros (mai mult decît 0,5% sulf).
Ţiţei
202
Ţiţei
După conţinutul de răşini şi asfaltene, exprimat prin cifra de gudron (raportată la ţiţei) â reziduului de la distilarea ţiţeiului pînă la 300°, se deosebesc subclasele:
1.	ţiţei puţin răşinos (maximum 16% gudron);
2.	ţiţei răşinos (18—34% gudron);
3.	ţiţei foarte răşinos, bun pentru cracare (36***44%gudron);
4.	ţiţei foarte răşinos, impropriu pentru cracare (mai mult decît 44% gudron).
După conţinutul de parafina, exprimat prin punctul decongelare al fracţiunii cu viscozitatea la 50° de 53 cSt (7° Engler), se deosebesc grupele:
1.	ţiţei puţin parafinos (maximum —16°);
2.	ţiţei parafinos (—15 pînă la +20°);
3.	ţiţei foarte parafinos (minimum +20°).
După cifra octanica a benzinei cu 40% distilat la 100°, se deosebesc tipurile:
1.	ţiţei	cu	cifra	octanică	mare	(minimum 72 C.O.);
2.	ţiţei	cu	cifra	octanică	medie (65***71 C.O.);
3.	ţiţei	cu	cifra	octanică	mică	(maximum 64 C.O.);
0.	ţiţei	fără benzină.
După cifra octanica a petrolului iampant cu minimum 20% distilat la 2Q0° şi cu punctul final de fierbere de maximum 315°, se deosebesc tipurile:
1.	ţiţei cu petrol pentru tractoare (minimum 40 C.O.);
2.	ţiţei cu petrol intermediar (30---39 C.O.);
3.	ţiţei cu petrol cu cifra octanică mică (maximum 29 C.O.);
0.	ţiţei fără petrol.
După densitatea fracţiunii cu viscozitatea Ia 50° de 53 cSt, care permite să se aprecieze indicele de viscozitate al uleiurilor ce se pot obţine, se deosebesc tipuri le:
1.	ţiţei cu indice de viscozitate înalt (maximum 0,903);
2.	ţiţei cu indice de viscozitate mediu (0,904-• *0,927);
3.	ţiţei cu indice de viscozitate scăzut (mai mare de 0,927);
4.	ţiţei fără ulei.
După această clasificare standardizată, ţiţeiurile se notează în felul următor: 1 ; 3; 3; 331.21 ; 58; 3; 889; +42, în care prima cifră reprezintă clasa, a doua subclasa, a treia grupa, grupul de trei cifre tipurile, după care urmează indexurile conţinutului de benzină (21), cifra octanică a acesteia (58), cifra octanică a petrolului Iampant (3), densitatea fracţiunii de 53 cSt la 50°(0,889x1 000) şi punctul său de congelare (+42).
Clasificarea d u p â compoziţia chimica se face cu ajutorul analizei structurale şi al analizei pe clase
Tabloul II. Clasificarea ţiţeiurilor după compoziţie
Clasă	Compoziţia | Ţiţeiuri	
Parafinice Naftenice Aromatice Asfaltoase Parafinice-naf- tenice Parafinice-naf- tenice-aroma- tice Naftenice-aro- matice Naftenice-aro- matice-asfal- toase Aromatice-asfal- toase	Cel puţin 75% parafine şi catene iaterale Cel puţin 70% hidrocarburi naftenice Cel puţin 50% hidrocarburi aromatice Cel puţin 60% răşini şi asfaltene 60”*70% parafine şi catene laterale; cel puţin 20% cicluri naftenice Proporţii aproximativ egale de parafine, naftene şi hidrocarburi aromatice Cel puţin 35% hidrocarburi naftenice sau aromatice Cel puţin 25% hicrocarburi naftenice, aromatice sau substanţe asfaltoase Cel puţin 35% hidrocarburi aromatice sau substanţe asfaltoase	/ Pennsylvan ia 1 Rhodessa Emba-Dossor Niciunul Bitum din asfalturi naturale ( Multe ţiţeiuri de Mid-| Continent şi ţiţeiurile <: parafinoase de Ariceşti, j Boldeşti, Bucşani, Mo-( reni, Urlaţi, etc. Maikop Ţiţeiuri uşoare de Coastal şi de California şi ţiţeiurile neparafinoase Moreni A1( Ţicleni A3, etc. Ţiţeiuri grele de Coastal şi de California Ural; probabil unele ţiţeiuri grele din Mexic
de hidrocarburi, deosebindu-se: ţiţeiuri parafinice, ţiţeiur, naftenice, ţiţeiuri aromatice şi ţiţeiuri asfaltoase. Nu se cunosc însă ţiţeiuri cu caracter excluziv parafinic, naftenic, etc., în majoritatea ţiţeiurilor predominînd, de obicei, cel puţin două clase din aceste hidrocarburi. Cele mai multe ţiţeiuri au un caracteri mixt (v. tabloul II).
După analiza structurală (v. tabloul III), clasificarea „Carpatica“ împarte ţiţeiurile în şapte clase:	în fiecare clasă,
ţiţeiurile conţin procente diferite de ceară (parafine solide şi
Tabloul III
Clasa |	Numirea ţiţeiurilor J	Caractere chimice esenţiale ale fondului de hidrocarburi
1	Parafinice	%Cp>72
II	Parafin-naftenice	%Cp^50; %Cp+%CN^90
III	Parafin-aromatice	%Cp>50; %CP+%CA^90
IV	Parafin-naften-aromatice	%Cp^50; %CN>%CA;%CA>10
V	Parafin-aromato-nafte-	
	nice	%CP^50; %CA>%CN; %CN>10
VI	Naften-aromatice	%Cp<50; %Cfyj> %CA
VII	Aromate-naftenice	%Cp<50; %CA> %CN
cerezină) (c), de răşini şi asfaltene (r), de sulf (5), cari, definite prin indicii de calitate (v. tabloul IV), permit împărţirea teoretică a claselor în g r u p e: Clasificarea e completată cu un indice informativ (distilatul în procente, pînă Ia 200°) care arată volatilitatea ţiţeiului. Nu toate grupele se întîlnesc în fiecare clasă. De exemplu: în clasa ţiţeiurilor parafinice se cunoaşte numai o grupă (ceros — puţin răşinos — nesulfuros); în ţiţeiurile parafin-naftenice şi parafin-naften-aromatice se cunosc cel mai mare număr de grupe; etc. Dintre ţiţeiurile româneşti, majoritatea sînt parafin-naften-aromatice (52%); urmează apoi cele parafin-naftenice (37%), naften-aromatice (8%) şi parafinice (3%). în ce priveşte indicele de calitate, cele mai multe ţiţeiuri sînt ceroase-răşinoase-nesulfuroase, după care urmează cele ceroase-puţin răşinoase-nesulfuroase (24%), şi cele necesare - răşinoase-nesulfuroase. Ţiţeiurile sulfuroase sau asfaltoase sînt excepţii.
Prelucrarea ţiţeiului se face în scopul obţinerii de combustibili pentru motoare şi pentru focare, solvenţi, lubrifianţi, uleiuri pentru electrotehnică, lianţi bitu-minoşi, parafinaşi cerezină, acizi naftenici, etc., cum şi pentru obţinerea materiilor prime petrochimice.
Tehnologia ţiţeiului cuprinde numeroase operaţii: după-extracţie (v. Extracţia hidrocarburilor, Minerit, extracţia ţiţeiului prin~.Erupţie, Pistonaj, Pompaj de adîncime, Lăcărit), ţiţeiul trece într-un separator (v.) unde e separat de gazele de sondă (v. Gaze petroliere) şi apoi în rezervoare, unde e separat de o parte din impurităţile mecanice şi de apa sărată, prin decantare şi dezemulsionare. Gazele obţinute în separator numite gaze bogate (v. Gaz bogat, sub Gaze petroliere), conţin, pe lîngă hidrocarburi gazoase, şi o fracţiune compusă din hidrocarburi lichide (pentani, hexani, etc.), care e separată în staţiunea de dezbenzinare (v.). Ţiţeiul separat de gaze e pompat, prin conducte, spre rafinării (v.), unde e prelucrat.
Prelucrarea modernă a ţiţeiului se bazează pe procese de separare din materia primă a componenţilor doriţi (distilare fracţionată, extracţie cu solvenţi, cristalizare, etc.), şi pe procese de transformare chimică a unor hidrocarburi (cracare şi reformare catalitică, etc.). în fig. III şe prezintă schema de
Tabloul IV
Numirea indicelui	I Limitele indicilor
de calitate	I de calitate
Neceros	2%
Ceros	2%
Puţin răşinos	r< 10%
Răşinos	10%<r<25%
Asfaltos	25%
Nesulfuros	J<0,5%
Sulfuros	j->0,5%
III. Schema de prelucrare a unei rafinării moderne.
Ţiţei
204
Ţiţei
prelucrare a unei rafinării moderne, complexe, care produce carburanţi, lubrifianţi şi materii prime petrochimice.
Distilarea fracţionată, la presiune atmosferică, are ca rezultat producerea de combustibili de calitate inferioară: benzină, petrol Iampant şi motorină, cari nu au nevoie de multe ori decît de o neutralizare cu hidroxid de sodiu, iar ca reziduu păcura, folosită drept combustibil pentru focare. Prin distilarea în vid a păcurii se pot obţine fracţiuni de uleiuri brute, cari se prelucrează pentru obţinerea de uleiuri industriale sau uleiuri de motoare.
în fabricarea uleiurilor industriale se pleacă de la păcurile primare, provenind din ţiţeiuri asfaltoase, cari se distilă sub vid, obţinîndu-se un distilat şi un reziduu. Distilatul se supune fie la rafinare cu acid, fie, mai recent, la hidrorafinare şi la neutralizare, după care se redistilă sub vid obţinîndu-se uleiuri finite uşoare, medii şi grele.
Reziduul de vid se supune la dezasfaltare cu propan şi la rafinare cu acid sulfuric, obţinîndu-se uleiul „cilindru", care se întrebuinţează ca atare, sau se compoundează cu uleiurile mai uşoare.
Pentru fabricarea uleiurilor de motoare se pleacă de la păcuri primare provenind din ţiţeiuri parafinoase, cari se distilă în vid, obţinîndu-se distilate uşoare, medii, grele şi un reziduu. Distilatele se supun la solventare selectivă (cu furfurol, fenol, etc.) şi la deparafinare cu solvenţi. Uleiurile rezultate se contactează cu pămînturi activate, sau se hidrofinează, pentru a da produsele finite. Extractul rezultat din operaţia de solventare e un component al combustibililor, sau serveşte la fabricarea bitumurilor. în ultimul timp, extractul se întrebuinţează la fabricarea negrului de fum şi la fabricarea unor aromate grele. în procesul de deparafinare a uleiurilor se obţine prin filtrare, ca fază solidă, o parafină uleioasă.
Prin solventare selectivă se realizează dezuleierea fazei solide, obţinîndu-se ca produs liber de ulei, după rafinare, parafină şi cerezină.
Reziduul coloanei de vid se dezasfaltează cu propan, iar uleiul rezidual obţinut se supune la aceleaşi operaţii de solventare, deparafinare, etc., ca şi uleiurile distilate.
Prin aceste operaţii se obţin toate categoriile de uleiuri lubrifiante, de la uleiul de fuse, uleiurile uşoare, medii şi grele, pînă la uleiul cilindru. Prin selecţionarea fracţiunilor şi modificarea condiţiilor de lucru, se obţin uleiuri speciale, ca uleiul de transformator, uleiuri de turbine, etc.
în legătură cu fabricarea uleiurilor se mai obţin, în proporţie redusă, o serie de produse speciale ca: uleiul de vaselină tehnic, vaselina farmaceutică, uleiul de vaselină de uz extern, pentru aplicaţii cosmetice, şi uleiul de vaselină de uz intern pentru scopuri medicinale. în procesele actuale de prelucrare, distilarea fracţionată la presiune atmosferică sau la presiuni joase se combină cu extracţia cu solvenţi, cu depara-finarea cu solvenţi (în ultimul timp şi cu deparafinarea prin aducţie cu uree), cu tratarea prin adşorpţie şi pe cale chimică. De cîţiva ani a început să se introducă tot mai mult tratarea printr-o hidrogenare catalitică uşoară (hidrofinare), care se aplică practic la toate produsele, de la benzine pînă la uleiuri.
Procesele actuale de prelucrare a ţiţeiului lasă practic neschimbaţi componenţii principali ai acestuia şi au ca scop practic numai extragerea sau concentrarea unora dintre ei. Astfel, prin distilare fracţionată şi prin extracţie lichidă se pot prepara fracţiuni înguste de solvenţi cu conţinut minim de hidrocarburi aromatice, petrol Iampant cu calităţi optime de ardere, etc. Extractele aromatice din benzine pot servi pentru ameliorarea cifrei octanice a acestora, iar cele din petrol Iampant pentru obţinerea naftalinei, prin dezalchilare. Fracţiunea de motorină supusă extracţiei cu furfurol îşi ameliorează calităţile sale de ardere în motor, extractul corespunzător constituind de multe ori o materie primă excelentă pentru obţinerea negrului de fum de calitate superioară.
în locul solvenţilor selectivi (procedeul Edeleanu) s-au aplicat, în ultimul timp, pentru separarea diverşilor componenţi, metode cari folosesc medii adsorbante, analoge cromato-grafiei. în felul acesta s-au putut extrage hidrocarburi aromatice (benzen, toluen) din fracţiuni distilate sau după aroma-tizare, ori s-au obţinut uleiuri de calitate superioară.
După separarea sau concentrarea componenţilor utili, cînd aceştia provin din ţiţeiuri bogate în sulf, produsele obţinute, în special benzinele, sînt supuse, de obicei, rafinării, pentru îndepărtarea impurităţilor (compuşi cu oxigen, cu sulf, cu azot, substanţe raşinoase şi asfaltoase, etc.), dăunătoare calităţilor lor, deoarece sînt corozive, induc reacţii de oxidare şi de polimerizare cari duc la formarea de gume, micşorează susceptibilitatea la tetraetil-plumb şi dau produselor miros neplăcut.
Rafinarea produselor petroliere comportă tratamente cu acid sulfuric, cu hidroxid de sodiu, etc., adşorpţie cu pămînt activ sau cu bauxită, hidrofinare, etc.
Rafinarea benzinelor cu acid sulfuric se bazează pe reacţiile acestuia cu diversele hidrocarburi şi cu diverşii constituenţi ai produselor petroliere.
La temperaturi obişnuite, hidrocarburile parafinice din seria nnetanului nu sînt atacate aproape deloc de acidul sulfuric. în schimb, acidul sulfuric fumans, la temperaturi de 60---700, formează acizi sulfonici conform reacţiei:
R—CH2—CH2—CH3+H2S04 -*
-* R—CH2—CH2—CH2—S02—OH + HaO.
Hidrocarburile din seria metanului, cari conţin atomi de
carbon tertiari —CH, sînt atacate mai uşor; hidrocarburile I
naftenice se comportă în mod asemănător cu parafinele lineare, iar hidrocarburile aromatice reacţionează de asemenea foarte uşor cu acidul sulfuric.
Hidrocarburile nesaturate ciclice şi aciclice, cari reacţionează foarte uşor cu acidul sulfuric, formează esteri (acizi şi neutri) ai acestui acid.
Hidrocarburile cu două sau cu mai multe duble legături (în special cele cu duble legături conjugate) se polimerizează sub influenţa acidului sulfuric, cu formarea unei mase compacte, greu solubile în celelalte hidrocarburi. Reacţii asemănătoare dau şi combinaţiile hidroaromatice cari conţin duble legături conjugate, formînd polimeri solubili în acid sulfuric. Substanţele răşinoase reacţionează cu acidul sulfuric, în parte disol-vîndu-se în acesta, în parte condensîndu-se cu formare de asfaltene, iar în parte sulfonîndu-se, dînd acizi sulfonici. Asfaltenele suferăo condensare cu formare de substanţe de tipul carbenelor. Toţi aceşti produşi, rezultaţi prin acţiunea acidului sulfuric asupra răşinilor, se disolvă în acid. în fig. IV
<g#7
Ԥ#5
HzS0jo
a
10
	s			
		\		
			\	
			\	
				\
50 SO 10 < Cvncenîrafie //2S0$
b
IV.	Influenţa cantităţii de acid (o) şi a concentraţiei acestuia (b) asupra înlăturării compuşilor sulfului.
sînt arătate influenţele cantităţii de acid şi ale concentraţiei acestuia asupra îndepărtării compuşilor sulfului.
Acizii naftenici sînt parţial solubili în acid sulfuric concentrat şi se pot separa ulterior din soluţie prin diluarea acesteia.
Ţiţet
205
Ţiţei
Bazele azotice formează cu acidul sulfuric săruri solubile în acid.
Compuşii cu sulf se disolvă, în.parte, în acid sulfuric concentrat. Unii dintre ei dau reacţii de sulfonare şi de oxidare, obţinîndu-se sulf, bisuIfuri şi bioxid de sulf. Sulful format în aceste reacţii se disolvă în benzină, iar a isu Ifuri le formate se disolvă în acidul sulfuric. Solubilitatea lor în acid scade odată cu creşterea greutăţii moleculare. Unii compuşi rezultaţi în reacţiile de mai sus sînt îndepărtaţi ulterior din benzină prin distilare.
'Acţiunea acidului sulfuric concentrat (în general peste 80%) asupra principalelor grupuri de produşi cu sulf aflate în produsele petroliere e specificată în tabloul V.
Tabloul V
Compusui	E transformat î n	Produsul de transformare se disolvă 1 n
Hidrogen sulfurat Mercaptani Sulfuri şi disulfuri Tiofani Tiofeni Sulf liber	sulf ( bioxid de sulf V bisulfură acizi sulfonici acizi sulfonici	hidrocarburi (produs rafinat) acid (gudron) acid (gudron) acid (gudron) acid (gudron) acid (gudron) hidrocarburi (produs rafinat)
Rafinarea cu acid sulfuric a benzinelor e totdeauna urmată de neutralizarea cu sodă şi spălarea cu apă.
Pentru rafinarea benzinelor se mai foloseşte, în practică, afară de acidul sulfuric concentrat, şi acidul prelucrat (acid mort sau gudron acid), cu concentraţie de 60-*-70% acid sulfuric, care se obţine la rafinarea benzinelor de distilaţie primară sau a petrolurilor acide. Această metodă, care permite reducerea consumului de acid sulfuric, se foloseşte, de obicei, la rafinarea benzinelor cracate cari conţin puţin sulf.
Procedeele folosite pentru rafinare cu acid sulfuric pot fi discontinue, utilizînd agitatoare şi decantoare la temperatura ordinară, sau continue, utilizînd amestecătoare şi centrifuge la temperatură ordinara sau la temperatură joasă.
La rafinarea continuă a benzinelor, succesiunea normală a operaţiilor e următoarea: tratarea cu acid sulfuric şi îndepărtarea gudronului acid; spălarea cu o soluţie alcalină, pentru înlăturarea resturilor de acid sulfuric, urmată, uneori, de spălarea cu apă; redistilarea produsului rafinat, în cazul benzinelor de cracare, în scopul îndepărtării polimerilor formaţi prin acţiunea acidului sulfuric; spălarea benzinei cu alcalii şi cu apă.
în cazul procedeului de rafinare discontinuă, care e din ce în ce mai puţin folosit în cazul benzinelor, din cauza volumului mare al instalaţiei şi al pierderilor cari se produc la rafinare, operaţiile de mai sus se fac în agitatoare cilindrice verticale, asemănătoare cu cele folosite la rafinarea petrolului lampant, de cari se deosebesc prin faptul că agitarea se face mecanic, cu ajutorul unor palete centrale, şi că sînt închise, pentru a evita evaporările.
Printre procedeele tehnologice de rafinare a benzinelor cu acid sulfuric, mai cunoscute sînt următoarele:
Procedeul turnului metalic cilindric, în care benzina, fin divizată cu ajutaje distribuitoare, se trece în mod continuu printr-un strat de acid (v. fig. V a). De obicei, se folosesc mai multe turnuri în serie. Benzina, traversînd acidul de jos în sus, se rafinează şi se decantează la suprafaţă, de unde e evacuată într-o instalaţie asemănătoare, pentru neutralizare. După epuizare, acidul se împrospătează. Procedeul nu mai prezintă interes, nefiind nici practic, nici economic, deoarece amestecul nu se face destul de intim şi se produc încălziri cari provoacă polimerizări şi pierderi prin evaporare.
Procedeul amestecâtorului consistă fie în circularea benzinei şi a acidului printr-un amsstecător, acidul fiind recirculat pînă la epuizare (cînd atinge concentraţia de 45***47% pentru
1 1
V, Procedee de rafinare continuă cu acid sulfuric, a) procedeul cu turn cilindric; bx şi b2) procedeul amestecâtorului cu recir-cularea acidului, respectiv cu adăugare continuă de acid proaspăt. 1) benzină nerafinată; 2) acid; 3) benzină rafinată; 4) gudron acid (acid uzat);
5) amestecător; 6) decantor; 7) acid proaspăt.
benzinele de cracare, şi de 70---75% pentru cele de distilaţie primară) (v. fig. V b^, fie în trecerea prin amestecătorul Respectiv a benzinei şi a acidului în permanenţă proaspăt, necesare rafinării (v. fig. V b2). Lichidele sînt apoi decantate într-un decantor.
Procedeul de rafinare în contracurent şi în trei faze e cel mai răspîndit procedeu de rafinare a benzinelor cu conţinut mare în sulf (v. fig. VI). Principiul acestui procedeu consistă în faptul
Faza 1	Faza	H'	FstaM
VI. Schema rafinării în trei <faze.
1) centrifugă; 2) separator; 3) amestecător; 4) răcitor; 5) filtre; 6) contor; j) mungiu ; 8) regulator; 9) pompă pentru benzină; 10) pompă pentru gudron acid; 11) apă; 12) distilat spre rafinare; 13) gudron acid; 14) spre neutralizare; 15) acid proaspăt.
că distilatul proaspăt e tratat cu gudronul acid provenit de la faza anterioară a rafinării, iar acidul proaspăt întîlcieşte distilatul rafinat în a doua fază.
în ultimul timp, procedeul de rafinare a benzinelor în contracurent a fost perfecţionat prin introducerea rafinării la temperatură joasă, deoarece, afară de diminuarea pierderilor prin evaporare, efectul de desulfurare e influenţat favorabil, reacţia acidului sulfuric cu hidrocarburile fiind încetinită, iar solubilitatea compuşilor cu sulf e mărită.
Procedeele de rafinare a benzinelor cu acid sulfuric au fost aproape singurele folosite, pînă cînd studiul arderilor'carburan-ţilor în motoare şi cunoaşterea importanţei cifrei octanice au arătat defectele mari ale acestor procedee, cari micşorează cifra octanică, prin disolvarea unor hidrocarburi valoroase, ca unele olefine şi unele hidrocarburi aromatice, şi măresc cantităţile de gudron acid.
Datorită folosirii unor inhibitori pentru asigurarea stabilităţii faţă de formarea gumelor, rafinarea cu acid sulfuric a fracţiunilor de benzină ce distilă sub 130° a devenit inutilă. Se mai rafinează astăzi numai fracţiunile cari distilă între 130 şi 200°.
Rafinarea benzinelor cu c I o r u r a c u-pricâ, aplicată excluziv produselor bogate în sulf, se
Ţiţei
206
Ţiţei
bazează pe reacţia mercaptanilor cu clorură cuprică, după ecuaţia:
2	RSH+2 CuCI2=R—S—S—R+2 CuCI+2 HCI,
şi regenerarea acestefa din clorură cuproasă cu aer:
2CuCI2+2HCI +1 /202=2 CuCI2+H20.
Cantitatea totală de sulf care se găseşte în benzină după această tratare rămîne practic nemodificată. Operaţia de rafinare consistă fie în trecerea benzinei, în amestec cu aerul necesar oxidării, prin turnuri umplute cu clorură cuprică fixată pe un material inert oarecare, fie prin tratarea benzinei în mod continuu cu clorură cuprică, în lipsa aerului, soluţia de clorură regenerîndu-se prin oxidare cu aer într-un rezervor special, rezistent la acţiunea acizilor.
Benzina care conţine hidrogen sulfurat, — pentru a se putea regenera clorură de cupru, — e supusă unei spălări prealabile cu o soluţie alcalină de polisulfuri.
După rafinare cu clorură de cupru, benzina conţine urme de cupru, cari induc reacţii de oxidare şi îi scad stabilitatea. Pentru îndepărtarea acestora, benzina se spală cu sulfură de sodiu, asigurîndu-i-se stabilitatea culorii şi stabilitatea la formarea de gume.
Procedeul cu clorură cuprică prezintă avantajul că necesită instalaţii cari ocupă un spaţiu mic şi că nu îndepărtează fenolii cari inhibă oxidărije, ceea ce dă benzinelor rafinate, o stabilitate mai mare, dar nu e economic (necesită aparatură anti-corozivă şi reactivi costisitori).
Unele procedee pentru rafinarea benzinelor bogate în sulf (de ex. procedeul Frasch) folosesc, în locul clorurii cuprice, oxizi metalici, la cald (de ex.: un amestec de 70% oxid de cupru, 15% oxid de plumb şi 15% oxid de zinc).
Rafinarea benzinelor cu c I orura de zinc, folosită atît pentru rafinarea benzinelor cracate, cît şi a produselor albe obţinute prin distilare primară, se bazează pe faptul că clorură de zinc exercită asupra diolefinelor o acţiune de polimerizare. Reacţiile se produc în prezenţa apei, cu care clorură de zinc dă combinaţii complexe, de tipul:
ZnCI2+H20=ZnCI2(0H)H;
ZnC!2+2 H20=ZnCI2(0H)2H2,
şi care reacţionează cu diolefinele, polimerizîndu-Ie.
Produsele reacţiei sînt substanţe cu structură macromolecu-lară, care se îndepărtează din benzine printr-o distilare ulterioară.
Mercaptanii reacţionează cu clorură de zinc formînd sulfuri:
2	RSH+ZnCla=ZnS-f-RSR+2 HCI.
Hidrogenul sulfurat transformă clorură de zinc în sulfură: ZnCI2-fH2S=ZnS+2HCI.
Rafinarea benzinelor cracate cu clorură de zinc se face în fază de vapori, în contracurent.
Se cunosc două procedee de rafinare cu clorură de zinc:
Procedeul cu clorură de zinc solidă consistă în trecerea benzinei prin turnuri încărcate cu clorură de zinc solidă, aplicată pe substanţe de suport inerte, ca piatră ponce, cocs, argilă decolorantă, etc.; e un procedeu economic, care necesită un spaţiu mai redus şi în care separarea benzinei de reactiv e mai uşoară.
Procedeul cu clorură de zinc în soluţie apoasă (procedeul Lachmann) consistă în trecerea vaporilor de benzină printr-o soluţie apoasă concentrată de clorură de zinc [70%ZnCI2 + -h 0,5 * * * 3 % Zn(OH)], în turnuri verticale.
Temperatura optimă de rafinare a benzinelor cracate cu clorură de zinc solidă variază între 175 şi 225°, iar durata de contact a vaporilor de benzină în coloana de rafinare, pentru
obţinerea efectului optim, e de 8 * * * 12 s.' Consumul specific de clorură de zinc, raportat la benzina rafinată, e de 0,1 •••0,2 %.
Metodele de rafinare a benzinelor cu clorură de zinc, în special cea cu reactivul solid, ca şi cea cu pămînturi active, sînt superioare celei cu acid sulfuric, fiind mai economice, iar benzina obţinută fiind de calitate mai bună. Stabilitatea benzinei cracate rafinate cu clorură de zinc e superioară aceleia a benzinelor rafinate cu pămînturi decolorante, sau cu plumbit de sodiu (doctor).
Rafinarea benzinelor de d i s t iI aţ / e p r /-m a r ă, a gazolinelor ş i î n mai mică m ă-s u r ă a benzinelor de cracare cu h i p o-clorit de sodiu se bazează pe acţiunea hipocloritulu i de sodiu care, fiind un oxidant puternic, oxidează compuşii sulfului şi îi transformă în compuşi uşor solubili. Ca agenţi de oxidare se folosesc, uneori, şi hipocloritul de calciu, cum şi clorură de var.
Astfel, mercaptanii sînt transformaţi în disulfuri (R2S2) şi apoi în acizi sulfonici (R—S03H), iar sulfurile alchilice (R2S) în sulfoxizi (R2SO) şi apoi în sulfone (R2S02).
Acizii sulfonici şi sulfonele cu greutate moleculară mică (etil, propil) sînt solubili în apă şi sînt îndepărtaţi prin spălare, în timp ce sulfonele cu greutate moleculară.mai mare, solubile în ulei, rămîn în distilat.
Sulful elementar nu e atacat şi rămîne în distilat, iar hidrogenul sulfurat e oxidat dînd apă şi sulf:
H2S-j-NaCIO -> NaCI-fH20+S.
Produsul obţinut prin acest procedeu se redistilă, se tratează cu pămînt decolorant şi se filtrează.
Deşi cu această metodă se elimină circa 90% din sulful total conţinut în benzină, nu e o metodă generalizată.
Rafinarea benzinelor cu soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa alcoolului m e -t / I ic, consistă în neutralizarea mercaptanilor cu o soluţie de hidrat de sodiu, mercaptidele de sodiu formate fiind apoi disolvate în alcool metilic, şi eliminate.
Prin acest procedeu se elimina aproape 99% din mercaptanii pe cari îi conţine benzina brută.
Instalaţia pentru rafinare se compune dintr-o coloană de extracţie, pe la partea superioară a căreia se introduce soluţia de sodă caustică, iar pe la partea de mijloc, alcoolul metilic; benzina intră pe la baza coloanei şi iese rafinată pe la partea superioară. Amestecul de soluţie alcalină şi alcool metilic, care conţine mercaptide de sodiu disolvate, trece într-o coloană pentru separarea mercaptanilor, unde, prin încălzire cu vapori de apă pînă la 80---900, mercaptidele de sodiu se descompun, iar vaporii de apă, de alcool metilic şi de mercaptani trec într-un condensator, unde mercaptanii sînt separaţi de alcool metilic şi de apă. Amestecul de apă şi alcool metilic trece într-o coloană de rectificare, pentru regenerarea alcoolului metilic, care reintră în circuit.
Rafinarea benzinelor de cracare cu pămînturi active are drept scop îndepărtarea compuşilor uşor susceptibili de a se oxida şi poli meri za. Procedeul se bazează pe proprietatea unor pămînturi naturale (de ex. floridina) şi unor bentonite activate pe cale chimică (cu clorură de zinc, acizi minerali, etc.), de a cataliza pol i meri zarea acestor hidrocarburi în compuşi cu greutate moleculară mare, fără a modifica hidrocarburile etilenice simple. Reacţia se produce în faza de vapori. Operaţia se execută industrial, trecîndu-se vapori de benzină, la temperaturi de 180---2000 şi Ia presiunea de 1 *• *4,5 at, prin turnuri pline cu pămînt decolorant. Benzina e apoi rectificată prin distilare, pentru a se elimina polimerii formaţi. Se pot trata pînă la 800 m3 benzină primară, respectiv 130—160 m3 distilate de cracare, pe tonă de pămînt.
Pămînturile decolorante au asupra benzinelor de cracare şi o acţiune de desulfurare. Compuşii cu sulf sînt convertiţi catalitic în hidrogen sulfurat, care e îndepărtat printr-o spălare eu o soluţie alcalină, după condensarea vaporilor de benzină, în fig. VÎI se dă schema rafinării în fază gazoasă cu pămînt decolorant (procedeul Gray). Uneori, rafinarea cu pămînturi e
VII. Schema rafinării în faza gazoasă, cu pămînturi (Gray), urmată de spălare cu aicalii şi adăugire de inhibitori.
1) turnuri de rafinare ; 2) coloanăde polimeri; 3) separator de gaze ; 4) coloană de spălare cu aicalii; 5) decantor cu apă; 6) rezervoare pentru inhibitori; 7) răcitoare de benzină, de vîrf; 8) răcitorul polimerilor; 9) pompă de reflux a coloanei de polimeri; 10) pompă pentru inhibitori; 11) pompă pentru aicalii; 12) amestecător; 13) benzină spre instalaţia de stabilizare; 14) apă; 15) benzină spre rezervor; 16) răcitoare condensatoare ale distilatului cracat; 17) gaze;
18) vapori de distilat cracat; 19) reziduu polimeric.
urmată de o rafinare prin procedeul „doctor", prin procedeul cu clorură cuprică, etc.
Regenerarea pămînturi lor decolorante uzate se face prin calcinare în cuptoare speciale, în prezenţa aerului, sau prin extracţie cu solvenţi adecvaţi (benzen, xilen, etc.).
Rafinarea benzinelor prin h i d r o g e-n a r e catalitica urmăreşte, în afară de îndepărtarea combinaţiilor cu sulf, azot şi oxigen, şi îmbunătăţirea gradului de stabilitate a unor hidrocarburi conţinute în benzinele respective. Acest procedeu foloseşte, de obicei, catalizator de molibdat de cobalt pe suport de alumină şi se aplică benzinelor primare sau amestecului de benzine primare şi cracate, cari urmează a fi supuse procesului de reformare catalitică. Prin rafinarea cu hidrogen a benzinelor rezultă produse de calitate superioară, se elimină substanţele cari produc coroziune (H2S, hidrogen atomic) şi se dezvoltă baza de materie primă pentru reformarea catalitică, prin posibilitatea înglobării de benzină cracată în benzina primară, în vederea reformării catalitice a amestecului. De asemenea, reformarea cu hidrogen a benzinelor a dat posibilitatea dezvoltării procedeelor de reformare catalitică, cari folosesc catalizatori de bază de platin, sensibili la otrăvirea cu sulf.
Procesul de reformare cu hidrogen se efectuează în fază de vapori, la 400° şi 40 at, în prezenţa unui exces de gaze bogate în hidrogen.
Caracteristicile principale ale unei benzine primare, înainte şi după rafinare cu hidrogen, sînt: cifra octanică (motor) creşte de la 53,8 la 57,8; cifra octanică, cu 0,8 cm3 tetraetil-plumb pe litru, de la 65,9 la 77,4; sulf total, %, iniţial 0,309 şi final 0,017; sulf mercaptanic, %, iniţial 0,148, final 0,000.
Procesul de rafinare a benzinelor cu hidrogen s-a dezvoltat în strînsă legătură cu procesul de reformare catalitică de la care au rezultat gaze bogate în hidrogen, la un preţ de cost redus. Aceste gaze cu hidrogen sînt folosite în procesul de rafinare a benzinelor prin hidrogenare catalitică.
Rafinarea benzinelor prin procedeul „doctor" (cu plumbit de sodiu şi cu sulf) se bazează pe reacţia plumbitului de sodiu cu mercaptanii:
(1)	2R-SH + Na2Pb02 -> R-S-Pb-S-R+2 NaOH.
Mercaptida de plumb formată e parţial solubilă în produsul rafinat. Plumbul se elimină în al doilea stadiu al procesului, care consistă în introducerea unei cantităţi de sulf calculată pentru reacţia:
(2)	(RS)2Pb + S	R2S2+PbS.
Disulfura rezultată se disolvă în produsul rafinat, iar majoritatea sulfurii de plumb se depune.
Acest procedeu nu elimină mercaptanii, ci îi transformă într-un produs necoroziv, conţinutul total de sulf rămînînd practic acelaşi în benzină. Din această cauză, procedeul cu plumbit e înlocuit tot mai mult cu alte procedee, cari elimină complet compuşii cu sulf. Deoarece disulfurile, cu excepţia celor de etil şi’propil, se descompun la temperatură înaltă, procedeul „doctor" se aplică benzinei de cracare după ultima distilare.
Rafinarea se realizează prin agitarea benzinei cu soluţie de plumbit, în amestecătoare (mixtere) continue, prin decantare, şi adăugire de soluţie de sulf în benzină. După decantarea sulfurii de plumb, benzina se spală cu apă.
Eficacitatea rafinării cu plumbit de sodiu se determină prin proba doctor (v. Doctor, proba ~) a benzinei.
Rafinarea cu plumbit prezintă următoarele dezavantaje: înlătură din benzină fenolii şi crezolii, compuşi cari inhibesc oxidările (prin aceasta, stabilitatea benzinei rafinate scade); lasă în benzină cantitatea de sulf iniţială, ceea ce face ca susceptibilitatea faţă de tetraetil-plumb să fie mai mică; orice exces de sulf adăugat în reacţie face benzina corozivă şi instabilă. Sin. Doctorizarea benzinelor.
Rafinarea m o t o r i n e i se face în scopul eliminării acizilor naftenici cari dăunează folosirii acesteia drept combustibil pentru motoare, în special în motoarele cu turaţie înaltă, îndepărtarea se face prin extracţie cu soluţie de hidroxid de sodiu, în agitatoare de felul celor folosite la rafinarea petrolului lampant.
în anumite cazuri, cînd o motorină urmează să fie folosită în scopuri speciale ca ulei alb, ea e rafinată întîi cu acid sulfuric concentrat, apoi cu acid sulfuric fumans, îndepăr-tîndu-se prin aceasta compuşii răşinoşi, unele hidrocarburi nesaturate şi compuşii cu sulf.
Rafinarea petrolului se face în două moduri, după utilizarea care urmează să se dea produsului.
Rafinarea petrolului pentru combustibi I la tractoare consistă în tratarea cu soluţie de hidroxid de sodiu, în agitatoare, la temperatura normală. Naftenaţii de sodiu cari se formează se disolvă în soluţia apoasă care e apoi scursă pe la baza agitatorului. Din soluţia de naftenaţi se pun în libertate acizii naftenici, cu acid sulfuric.
Rafinarea petrolului pentru ardere în lămpi de iluminat sau de încălzit consistă în agitarea puternică, la temperatura normală a lampantului, cu circa 0,5% acid sulfuric concentrat (96%), în agitatoare cilindrice verticale (v. fig. VIII). Agitarea se face cu aer comprimat, care se intro-	Vm Rafjn0r.
duce^pe la baza agitatorului. Gudroanele	^	produs nerafinat;
acide cari se formează sînt lăsate să decan-	2)	serpentină pentru
teze şi apoi sînt scurse. După rafinarea încâlzire. 3) acid sulfu-cu acid sulfuric, lampantul e tratat cu ric. 4) aer comprimat soluţie de hidroxid de sodiu, în scopul pentru agitare; 5) pro_ neutralizării urmelor de acid rămase în dus rafinat. 6> gudron produs, operaţia făcîndu-se în acelaşi	acid
agitator.
Rafinarea anumitor produse	petroliere
prin tratare cu soluţii alcaline se aplică în special la petrolul lampant şi motorină, pentru extragerea
—5
Ţiţei
208
Ţiţei
compuşilor acizi (acizii naftenici, fenolii, mercaptanii, etc.). cari fac produsele corozive, rău mirositoare, etc.
Rafinarea cu soluţii alcaline se face în instalaţii asemănătoare cu cele de la rafinarea cu acid sulfuric şi consistă în agitarea produsului cu o soluţie de hidroxid de sodiu sau, atunci cînd se urmăreşte numai îndepărtarea hidrogenului sulfurat, de carbonat de sodiu, urmată de decantare şi, uneori, de spălarea cu apă. Prin acidulare cu acid sulfuric se obţin acizi naftenici din soluţiile uzate de hidroxid de sodiu.
Transformarea chimică, cu dezvoltare din ce în ce mai mare, consistă în descompunerea hidrocarburilor grele în hidrocarburi uşoare prin cracare sau reformare, termică şi mai ales catalitică, sau prin diferite alte reacţii: alchilare, isomerizare, ciclizare, dehidrogenare, polimerizare, etc.
în cracarea termica a hidrocarburilor grele saturate (în procesele de cocsare, de reducere, respectiv de rupere a visco-zităţii), se realizează desprinderea unor atomi de hidrogen, ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, recombinarea grupelor nestabile carbon-hidrogen, etc. Prin folosirea catalizatorilor se produc în plus: dezalchilarea aromaticelor, dehiarogenarea naftenelor, ciclizarea hidrocarburilor lineare, diferite isomerizări, ruperea ciclurilor, recombinarea unor hidrocarburi sau radicali, etc.
Prin reformarea fracţiunilor grele de benzină în prezenţa platinului (platformare), se fabrică mari cantităţi de benzină, cu cifră octanică foarte mare. Rafinăriile moderne produc de obicei: benzină cu cifra octanică peste 100, benzină cu cifra octanică 93***97 şi benzină cu cifra octanică 88-**92. în fabricarea acestor benzine intervin fracţiunile indicate în tabloul VI.
Platformarea permite, de asemenea, aromaţi-	Tabloul	VI
zarea fracţiuni lor de benzină, şi a devenit o metodă curentă pentru producerea hidrocarburilor aromatice monociclice (benzen toluen, xile'ni, etil benzen).
Cererea tot mai mare de distilate medii şi grele, folosibile ca atare sau ca materie primă pentru cracarea catalitică, lasă un exces de reziduuri grele cu conţinut mare de carbon. Din această cauză, în ultimii ani au luat o mare amploare procesele de cocsare (mai corect de decocsare) a reziduurilor, cari se realizează în instalaţii speciale, de tipul: cocsare întîr-ziată, cocsâre prin contact sau cocsare în strat fluidizat. Operaţia are drept scop obţinerea unui randament cît mai mare de motorină (10--*15%), materie primă pentru cracarea catalitică, şi combustibil distilat sau diluent pentru combustibilii reziduali. Prin calcinare în cuptoare rotative sau în strat fluidizat, cocsul elimină componenţii volatili, iar ce rămîne e întrebuinţat ca masă anodică la fabricarea aluminiului.
Un procedeu care e pe punctul de a fi introdus în prelucrarea modernaa reziduurilor şi a distilatelor de vid e hidro-cracarea catalitică. Prin hidrocracarea distilatelor rezultă proporţii mari de benzină, gaze bogate în hidrocarburi iso-parafinice, şi combustibili Diesel, iar prin hidrocracarea reziduurilor, o proporţie mică de gaze şi de benzină şi proporţii mari de combustibili Diesel, de materie primă pentru cracare catalitică şi de combustibili pentru focare.
Afară de acestea, rafinăriile de petrol fabrică unsori consistente, în compoziţia cărora intră mare parte din uleiurile
lubrifiante, cum şi un număr mare de alte produse (v. Produs petrolier).
Multe din produsele finite rezultate la prelucrarea ţiţeiului nu sînt în totul corespunzătoare scopului pentru care sînt destinate şi necesită aditivi (v.) pentru ameliorarea calităţii.
Prelucrarea ţiţeiului în vederea producerii de materii prime petrochimice urmăreşte obţinerea de hidrocarburi gazoase şi, în al doilea rînd, de fracţiuni lichide.
Metanul (v.), care se găseşte în gazul natural, constituie de asemenea o materie primă pentru petrochimie, din el obţinîndu-se, prin oxidare (ardere) parţială sau prin cracare în arcul electric, acetilena, punctul de plecare pentru multe sinteze. Metanul serveşte şi Ia prepararea gazului de sinteză, care permite obţinerea hidrogenului, a amoniacului, a alcoolului metilic, a acidului foimic, etc.
Gazele asociate cu ţiţeiul şi cele de zăcămînt propriu din regiunile petrolifere au compoziţii foarte variate, cari, după degazolinare, ca gaze sărace, sau după cracarea şi reformarea termică şi catalitică, se prezintă ca în tablou (v. tabloul VII).
Conţinutul gazelorde rafinărie în hidrocarburi nesaturate e relativ mic şi insuficient pentru nevoi le crescînde ale industriei petrochimice. Din această cauză se recurge la pi rogenarea hidrocarburilor sau a amestecurilor acestora din gazele de sondă sau de rafinărie (de ex.: pentru obţinereaeti lenei şi acetilenei, fracţiunea etan-propan se supune la piroliză în cuptoare tubulare, la circa 780°, sau în cuptoare verticaleprin contact cu bile ceramice la 1000°, sau la temperaturi chiar mai mari), cum şi la pirogenarea unor fracţiuni lichidedinţiţei (deex.: prin cracareafracţiunilor de petrol lam-pant sau de motorină, la circa 700° în fază de vapori, rezultă 10* * *11 % în greutate etenăşi 19* • *31 % benzină bogată în aromatice). Fracţiunile medii şi grele şi chiar păcura se pirogenează într-o instalaţie în contact cu granule de cocs (provenit din cracarea materiei prime) fierbinte, la fel ca în cazul procedeulu i cu bile ceramice.
în ultimul timp a început să se extindă pirogenarea fracţiunilor medii şi grele (cari distilă între 150 şi 480°) în prezenţa aburului, la temperaturi de 525---6750, realizîndu-se un randament de etenă şi propenă de 20-**40%.
Un alt proces pentru obţinerea olefinelor e d e h i d r o-g e n a r e a (v.), care se aplică în special pentru prepararea butenelor (v. sub Butilenă), a butaainei (v.) şi a isoprope-nului (v.).
Pentru mărirea cantităţii de hidrocarburi aromatice se recurge, din ce în ce mai mult, la transformarea hidrocarburilor parafinice şi naftenice în aromatice, mai ales cu ajutoiul catalizatorilor de platin (v. Aromatizare şi Reformare catalitică). Se aplică astfel procese de hidrodezalchilare, pentru obţinerea din naftalină a extractelor aromatice din fracţiunea de petrol Iampant (200---2800) şi a benzenului din toluen.
în toate procesele pentru producerea hidrocarburi lor nesaturate gazoase (acetilenă, etenă, propenă, etc.), acestea se obţin în amestec cu metanul şi cu alte hidrocarburi cu puncte de fierbere apropiate. Pentru separarea componenţilor doriţi, se recurge la o varietate mare de operaţii:
Benzină cu cifra octanică	Fracţiunile cari intră în fabricaţie
peste 100	Fracţiunile grele ale benzinei de reformare catalitică Fracţiunile uşoare ale benzinei de cracare catalitică Alchilat Isopentan
93-97	Fracţiunile uşoare ale benzinei de reformare catalitică Fracţiunile grele ale benzinei de cracare catalitică
<N O do 00	Benzină de distilare primară, de cocsare, de hidrocracare catalitică şi fracţiunea grea de la cracarea catalitică
Tabloul VII
Compoziţia chimică	Cantitatea de gaze asociate cu petrolul sau din zăcămînt propriu, % din greutate-	
	După degazolinare	După cracare şi reformare termică şi catalitică
Bioxid de carbon Metan Hidrogen Etan Etenă Propan Propenă Butan normal Butene Isobutan Pentan i	0-5 78-84 5-10 3-7 0,3-1,9 0,2-1,3 0,2-0,9	24-26 0,5-15 19—32 7-9 15-19 12-17 1,5—4,5 2-6 0,5-3,5
Ţiţei mort
209
Ţiu
distilare fracţionată fină (superfracţionare), absorpţie-desor-pţie, adsorpţie continuă, chemosorpţie, combinaţii de incluziune,. adsorpţie selectivă.
Afară de distilarea fracţionatâ simplă, pentru separarea hidrocarburilor pure se mai aplică distilarea azeotropâ, şi distilarea extractivă, ambele bazate pe folosirea unor antrenanţi, apoi extracţia lichidă cu solvenţi selectivi (de ex.: extracţia aromaticelor cu bioxid de sulf lichid, cu dietilenglicol sau cu sulfolan).
Separarea unor componenţi gazoşi, din amestecuri cu alte gaze greu condensabile (de ex.: hidrogen, metan, etenă, aceti-lenă, oxid de carbon, etc.), se realizează, de obicei, prin ad-sorpţie-desorpţie continuă (hipersorpţie).
Separarea prin adsorpţie selectivă se aplică atît la hidrocarburile gazoase cît şi la cele lichide, întrebuinţîndu-se ca adsorbanţi pulberi sau granule de cărbune activ, alumină, silicagel, zeoliţi artificiali (argile speciale). în procesele continue actuale (ciclice), materia primă (gaze de sondă sau o fracţiune lichidă îngustă) circulă printr-o coloană umplută cu adsorbant, care reţine unii componenţi, iar după ce ajunge la saturare, în coloană se introduce desorbantul, care înlocuieşte produsul adsorbit (de ex.: după adsorpţia benzenului de către silicagel, se introduce xilen care, fiind adsorbit mai puternic, înlocuieşte benzenul).
Mai sînt de semnalat cristalizarea, urmată de filtrare (centrifugare) — aplicată la extragerea parafinei (v.), la separarea paraxi Tenului (v. sub Xilen), etc. — şi separarea prin combinaţii chimice intermediare.
Olefjnele şi diolefinele formează săruri complexe cu unele săruri ale cuprului, mercurului, etc. Sărurile complexe respective fiind solubile în apă se pot separa de hidrocarburile parafinice, cari nu formează complecşi. Prin încălzire la 50° şi peste această temperatură, complecşii formaţi se descompun, iar hidrocarburile nesaturate sînt recuperate.
Hidrocarburile parafinice normale formează cu ureea complecşi cristalini instabili, cari se descompun în contact cu apa caldă, ceea ce permite separarea uşoară a parafinelor (lichide şi solide) din amestecurile lor cu alte hidrocarburi (v. Combinaţie moleculară, interstiţială).
Separarea prin intermediul unor combinaţii chimice prezintă interes în special pentru isobutenă. De exemplu: din fracţiunea C4 lichefiată, în contact cu acid sulfuric de 65%, se extrage peste 95% isobutenă; apoi, în continuare, sulfatul acid de butii şi, prin diluare cu apă, alcoolul butilic terţiar, care se separă.
Randamentele medii pentru produsele principale cari rezultă la prelucrarea ţiţeiului sînt (informativ): benzină 22***40%; petrol reactor (combustibil pentru turbomotoare de aviaţie) 2***4%; petrol lampant 6*• *12%; motorină15'**25%; combustibili pentru focare 15***35%; uleiuri 1,5***4%; bitum 2**-4%; parafină 0,1 •••0,3%; cocs 0,2---0,6%; materii prime petrochimice 4-• *8%; diverse 2--*6%.
Aceste produse sînt transportate la centrele de consum, la porturi, în staţiile de încărcare, la rafinării, etc., fie cu ajutorul cisternelor de cale ferată, fie pe apă, cu ajutorul vaselor-cisterne (tancurilor) petroliere, fie rutier, cu ajutorul autocisternelor, fie prin conducte (pentru un singur produs sau pentru mai multe produse succesive). în ultimul caz, foarte mult utilizat în transportul produselor petroliere, sînt necesare staţiuni de pompare în cari, cu ajutorul pompelor centrifuge sau cu piston, se face pomparea ţiţeiului, a benzinelor, etc.
î. ~ mort. 1. Expl. petr.: Ţiţei (v.) adus în echilibru termodinamic cu faza proprie de vapori, în condiţii atmosfe-rice-standard de presiune şi de temperatură. în urma acestui echilibru, volumul fazei lichide a sistemului de hidrocarburi se reduce prin contracţiune termică şi, mai ales, prin ieşirea din soluţie a fracţiunilor uşoare.
2.	~,2. Expl. petr.: Prin extensiune, ţiţeiul care a suferit
o serie de depozitări în rezervoare deschise sau de transportări cari produc încălziri şi răciri suplementare, reechilibrări cu atmosfera fiecărui nou Icc de depozitare, pierderi de fracţiuni uşoare în fiecare din aceste situaţii şi, corespunzător, noi pierderi volumetrice.	.	.	.	3(	....
3.	~ remanent. Expl. petr- Ţiţei rămas într-un zăcămînt exploatat pînă la epuizare prin metode normale. E reţinut prin aderenţă şi tensiune superficială de nisipul din zăcămînt, care nu mai conţine gaze suficiente la.presiune destui de mare. Se extrage prin metode speciale: injectare de gaze comprimate, inundare cu apă, galerii.
4.	~ viu. Expl. petr.: Faza lichidă a sistemului de hidrocarburi dintr-un zăcămînt' sau dir.tr-o anumita etapă a parcursului acestora prin echipamen^rde fund sau de suprafaţă. La o temperatură şi, în special, la 6 presiune superioare celor atmosferice, capacitatea de expansiune elastică a gazelor cari se degajă din soluţie în cursul treceriirde la condiţiile de adîn-cime la cele atmosferice-standard produc un lucru mecanic exterior considerabil, ceea ce permite deplasarea ţiţeiului către sondă şi ascensiunea lui spre suprafaţă.
5.	Ţiţei sintetic. Ind. petr.: Produsul brut obţinut la fabricarea benzinelor sintetice sau rezultat prin amestecarea, în scopuri comerciale, a unor fracţiuni obţinute la distilarea ţiţeiurilor propriu-zise. Acest termen e folosit impropriu.
6.	Ţiţeica, curbele Iui Geom.: Curbe în spaţiu pentru cari, în fiecare punct M, există relaţia:
(D
t fiind torsiunea în M, d fiind distanţa de la un punct fix A din spaţiu la planul osculator la curbă în M, iar a fiind o constantă absolută diferită de zero.
Dacă o curbă în spaţiu (C) e definită printr-o ecuaţie vectorială de forma:
(2)	M==M(t), relaţia (1) devine:
(M\ M", M"')
(3)	- - -	~	=-«.
v	(M,	M', M")2
Curba:
X, [i. fiind constante, e o curbă Ţiţeica.
O transformare afină proprie în spaţiu, care păstrează fix punctul A, deci o transformare centroafină proprie cu centrul în A, transformă o curbă Ţiţeica (C) într-o curbă de aceeaşi clasă (Cx) pentru care relaţia (1) devine:
A fiind modulul transformării.
Liniile asimptotice ale unei suprafeţe Ţiţeica, care e o suprafaţă pentru care există relaţia:
*	=const..
Kf fiind curbura totală, iar d fiind distanţa de la un punct fix la planul tangent (v. Suprafeţele lui Ţiţeica), sînt curbe Ţiţeica.
7.	Ţiu, pl. ţiuri. 1. Mine: Tîrnăcop (v.) confecţionat din oţel, cu masa de 1,7-**2 kg, avînd forma unei bare cu secţiunea pătrată, ascuţită la capete şi puţin arcuită. (Termen minier.)
Ţiu
210
Ţuzaţ
1.	Jiu. 2. Pisc,: Unealtă auxiliară în pescuitul cu năvodul, compusă dintr-o daltă metalică, ascuţită pe o singură latură, fixată într-o coadă de lemn. E utilizată la tăierea şi întreţinerea copcilor în timpul pescuitului sub gheaţă. (Numire regională.)
2.	Ţîţîna, pl. ţîţîni. 1. Nav.: Articulaţie consistînd dintr-un
ax care se poate roti într-un orificiu al unei alte piese, ieşirea axului fiind împiedicată printr-un guler şi o pană (v. fig.)-Pentru a reduce frecarea între gulerul axului şi piesă se intercalează un inel de bronz. Ţîţîna permite rotirea independentă a celor două piese ale sale. Se foloseşte la cheile cu ţîţînă (v.) cari au rolul să permită rotirea cheilor unui lanţ de ancoră, la cheile de afur-care (v.), la cîrligele cari trebuie să se rotească (de ex. cîrligele unor macarale	cheie cu ţîţînă.
sau palancuri), etc. Sin.	f)	za;	2)	ţîţînă;	3)	pană.
Vîrtej.
s. Ţîţîna. 2. Nav.: Piesă metalică formată dintr-o bară cilindrică încovoiată în unghi drept, fixată cu un capăt pe pana cîrmei, iar cu celălalt intrînd într-o balama de pe etambou. Serveşte la prinderea penei cîrmei pe etambou (v.).
4.	Ţîţîna. 3. Cs.: Balama de uşă sau de fereastră.
5.	Ţîţîna. 4. Paleont.: Parte a cochiliei lamelibranhiatelor, aşezată sub umbone şi formată din dinţi şi din fosete, prin cari sînt articulate valvele între ele. Numărul şi dispoziţia dinţilor şi a fosetelor constituie formuia cardinala, care defineşte tipurile de ţîţînă sau de dentiţie. Sin. Şarnieră. V. sub Lame-libranhiate.
e. Ţol, pl. ţoii. 1 . Ms.: Unitate de măsură pentru lungime, folosită în Anglia şi în Statele Unite ale Americii. Ţolul englez e egal cu 25,399956 mm, iar ţolul american e egal cu 25,4000508 mm. în tehn ică se consideră, atît ţolul englez, cît şi cel american, egale cu 25,4 mm.
7.	Ţol, pl* ţol uri. 2. Ind. text.: Ţesătură groasă de lînă pură, supusă operaţiei de piuare, putînd avea părul cu lungimea pînă la 100 mm, care e folosită în mediul rural ca pătură. Ţolul poate avea diferite dimensiuni, o singură culoare, alb, gri, negru sau în dungi, sau cu pătrate pe toată suprafaţa sa; ţesut manual sau cu maşina.
8- Ţug, pl* ţuguri. Nav,: Porţiune dintr-un convoi de şlepuri remorcat de un singur remorcher, care e trecută izolat printr-o trecere periculoasă. Separarea convoiului şi trecerea pe ţuguri se practică atunci cînd remorcherul e prea slab pentru a putea rezista la un curent puternic, la anafoare, etc.
9. Ţunder. Metg.: Sin. Arsură (v. Arsură 1), Scorie.
10. Tundra, pl* ţundre. Ind. ţâr.: Sin. Sarică (v.).
11.	furcanâ. Zoot.: Rasă de oi locală din ţara noastră. Se creşte în regiunile de munte şi de deal şi, uneori, în unele regiuni de şes. Există patru varietăţi de oaie ţurcană: aibâ, neagra, brumar ie şi raţca (răspîndită în regiunea Banat). Exteriorul rasei ţurcane e caracterizat prin cap lung, cu profil în general drept, lipsit de lînă de la frunte în jos; urechile sînt mici; coarnele, la berbeci, puternic dezvoltate şi mici la oi; gîtul lung, iar greabunul, spinarea şi şalele, înguste; coada e lungă; ugerul e bine dezvoltat; picioarele sînt subţiri şi puternice. Greutatea medie variază între 37 kg laoi şi 53 kg la berbeci, iar talia, între 63 şi 67 cm.
Rasa ţurcană are folosiri mixte: lapte, lînă, pieli cele, carne. Producţia de lapte atinge, în medie, 70 kg într-o perioadă de lactaţie. Producţia anuală de lînă e în medie de 2 kg, dar poate atinge 6 kg la o oaie. Lîna, formată din fibre groase şi lungi şi din fibre scurte şi subţiri, ede calitate inferioară, cu fineţea de 40---58 (i.. Varietatea brumărie şi metişii cu rasa Karakul dau pielicele apreciate. Prolificitatea e de 97-**100%.
Oaia ţurcană urmează să fie înlocuită, în general, prin rase de oi cu lînă fină şi semifină, iar în Nordul şi Centrul Moldovei să fie ameliorată prin încrucişări cu rasa Karakul. Sin. Oaie bîrsană, Oaie ţuşcă.
12.	Ţurchinar, pl. ţurchinare. Ind. ţâr. V. sub Ţăpoi 2.
13.	Ţuzaţ. Poligr.: Clei de valuri foarte moale, cu un procent mare de glicerina, folosit ca adaus la retopirea cleiului de valuri uzat, pentru a-i reda elasticitatea şi rezistenţa normală, cari scad după un serviciu lung şi după retopiri repetate.
U.u
1.	U	1.	Elt.: Simbol	literal	pentru	tensiunea electrică
sau pentru potenţialul electric (cînd nu convine simbolul V). în regim alternativ, U reprezintă de obicei valoarea efectivă a tensiunii electrice, valoarea ei instantanee fiind reprezentată prin simbolul u.
Pentru valoarea efectivă a tensiunii	electromotoare se
utilizează simboluri le U jş\ E.
2.	U 2. Termot.: Simbol literal pentru energie (în Termodinamică sau cînd nu convine simbolul W).
3.	U	3.	Mec.: Simbol	literal	pentru	energia potenţială.
4.	U	4.	Geot.: Simbol	literal	pentru	coeficientul de ne-
uniformitate.
5.	U 5. Meteor.: Simbol literal pentru umezeala relativă (în procente) a aerului umed.
e. U Ch im.: Simbol literal pentru elementul Uraniu.
7.	U, bara Metg., Mett.: Bară profilată de oţel sau de material neferos, constituită dintr-o inimă plană şi din două tălpi perpendiculare pe aceasta şi dispuse de aceeaşi parte a ei (v. fig.). Dimensiunile barelor U sînt standardizate. Barele U de oţel pot fi: oţel U normal, pentru construcţii generale, sau oţel UV, pentru construcţii de vagoane. Sînt curente profilurile U cu înălţimea (inima) de 40 mm şi tălpile de 43***47 mm pînă la profilul cu inima de 300 mm şi tălpile de 100 mm, şi profilurile UV cu înălţimea (inima) de 70*“300 mm şi tălpile de 80---100 mm. în tabele se găsesc, de regulă, pe lîngă dimensiunile şi aria secţiunii barei, şi următoarele date: greutatea unui metru linear, cotele axelor principale de inerţie şi ale centrului de greutate; valorile calculate ale momentelor de inerţie în raport cu axele respective de încovoiere; valorile modulului de rezistenţă, ale razei de giraţie şi ale coeficientului de flambaj. .
8-	U, fişa Telc.: Piesă metalică, conductoare, în formă de U, terminată la ambele capete prin cîte o fişă în formă de banană (v.) (v. fig. o), folosită pentru ca, prin introducerea sa în două bucşe metalice dispuse pe o placă izolantă (v. fig. 5), să asigure anumite legături electrice între diferite aparate sau instalaţii dispuse pe panouri. Sin. Fişă de legătură U, Călăreţ, Punte U.
•	9.	U,	indice Chim. fiz.: Mărime egală cu numărul de
miligrame din substanţa analizată, necesar pentru a produce virarea de la roşu-purpuriu la violet a culorii unui volum de
10	ml sol de aur preparat după metoda Zsigmondy si acidulat cu 3,8% ml HCI n:10.
Bară U.
b
Fişă U.
o) fişe; b) bucşe.
Indicele U e folosit pentru caracterizarea coloizilor pro* teici şi a unor coloranţi bazici coloidali (de ex. a fuchsinei), valorile lui fiind cuprinse între 0,002şi 0,004. Virarea edatorită prezenţei azotului în moleculele substanţelor respective, cari sensibilizează (v. Sensibilizare coloidală) solurile de aur şi le grăbesc coagularea. La o concentraţie mai mare, aceleaşi produse coloidale dau naştere fenomenului contrar sensibilizării: stabilizarea sau protejarea, coloizii proteici fiind protectorii cei mai cunoscuţi ai soluţiilor coloidale.
Indicele U e mult mai mic decît „indicele de aur“ al coloizilor şi poate fi utilizat cu mai bune rezultate decît acesta la caracterizarea coloizilor respectivi (Kuhn). Sin. Indice UZ, Indice de transformare.
io.	U, oţel Metg.: Sin. Oţel profilat U.V. sub U, bară— .
n. u 1. E/t.: Simbol literal pentru tensiunea electrică. Pentru tensiunea electromotoare se utilizează simbolurile ue şi r.
12.	u 2. Fiz.: Simbol literal pentru viteza de deplasare efectivă a undelor sonore.
13.	u 3. Bet.: Simbol literal pentru perimetrul unei bare de oţel-beton.
14.	u 4. Geot.: Simbol literal pentru umflarea lineară specifică a pămînturilor.
îs. u 5. Meteor.: Simbol literal pentru uscăciunea aerului.
ie. UA, emulsie tip ~,Chim. fiz.: Emulsie formată dintr-un lichid nepolar (=ulei) dispersat (emulsionat) într-un lichid polar (=apă). Sin. Emulsie directă. V. sub Emulsie.
1?. Uabainâ. Chim.: C29H44012-8 H20. Glucozidătoxică, care se extrage din seminţele de Strophantus gratus sau din lemnul de Acokanthera, din familia Apocynaceae. Se prezintă sub forma unei pulberi cristaline cu gust amărui, solubilă în apă caldă şi în alcool şi insolubilă în eter. E un tonic cardiac, care se administrează, fie în injecţii intravenoase, fie pe cale bucală, sub formă de soluţie glicero-alcoolică. Sin. Glucozidă de strofantină. Var.
Ouabaină.
îs. Ubbelohde, aparatul Ind. petr.: Aparat folosit pentru determinarea în laborator a punctului de picurare al bitumurilor, vaselinelor şi unsorilor consistente. Aparatul consistă, în esenţă (v. fig.), dintr-un tub metalic 1, echipat la extremitatea de sus cu un termometru 2, iar la cea de jos, cu un niplu de sticlă 3 (pentru determinarea punctului de picurare al vaseli-delor şi al unsorilor consistente), sau de cupru (pentru determinarea punctului de picurare al bitumurilor), avînd lungimea de 12 mm şi orificiul calibrat de 3 mm. în acest niplu se ia proba. ^ tub metalic; Determinarea consistă în încălzirea aparatului 2) termometru; cu 1° pe minut pînă la temperatura la care 3^ nip)u< proba, înmuindu-se, se scurge din niplu, picu-rînd. Pentru efectuarea determinării, aparatul se montează, cu ajutorul unui dop de cauciuc găurit, în interiorul unei
Aparatul
Ubbelohde.
14
Ubiquiste, specii —
212
U.D.E.X.
eprubete de sticlă, care are lungimea de 180--200 mm, şi care se introduce într-un pahar Berzeiius umplut cu apăsau cu un ulei alb (cu punctul de inflamabilitate de cel puţin 180°). Marginea inferioară a niplului trebuie să fie la 25 mm de la fundul eprubetei, iar eprubeta trebuie să fie cufundată în lichidul din pahar pe o lungime de 150 mm.
Temperatura la care cade prima picătură de material din orificiul niplului reprezintă punctul de picurare al materialului încercat. Acesta dă indicaţii asupra comportării materialului respectiv la temperaturi înalte.
î. Ubiquiste, specii Geobot.: Specii vegetale rare, cari se întîlnesc în toate climatele, în anumite condiţii de mediu, însă nu pe tot întinsul globului terestru. De exemplu: păpădia (Taraxacum officinale).
2.	Uchatius bronz, Metg.: Bronz cu staniu, laminabil, cu compoziţia 92% Cu+8% Sn. Se laminează în bare, în table şi în benzi, şi e folosit la fabricarea de arcuri de forme diferite, de cuţite pentru industria hîrtiei, de membrane, piese arcuitoare, roţi dinţate, piese pentru rulmenţi, lagăre, etc. Var. Bronz Uchatius. V. şî sub Bronz.
3.	Ud. 1. Gen.: Calitatea unui material solid de a conţine în masa lui, respectiv pe suprafaţa lui, lichid în exces peste cantitatea de lichid reţinută prin adeziune.
4.	Ud. 2. Tehn., Meteor.: Calitatea unui gaz de a conţine un lichid în forma de picături în suspensie. — în cazul aerului atmosferic, termenul ud se foloseşte şi dacă în aer se găseşte în suspensie apă în formă de cristale de gheaţă.
5.	Udabilitate. F/z., Expl. petr., Prep. min.: Proprietatea corpurilor solide de a fi udate de apă, caracterizată prin unghiul lor de contact 0 sau unghiul marginal (v. sub Flotaţie). Corpurile caracterizate printr-un unghi de contact mic (udabilitate mare) se numesc hidrofile, iar cele caracterizate printr-un unghi de contact mare (udabilitate mică) se numesc hidrofobe. Udabilitatea naturală a corpurilor e influenţată de natura şi de puritatea suprafeţei lor (tensiunea interfacială), de temperatură, etc., şi poate fi modificată prin acţiunea fizică (absorpţie) sau chimică a diferitelor substanţe organice sau anorganice (v. Flotaţie, Activanţi, Depresanţi, Colectori). V. şî Umectabilitatea rocilor.
6.	Udare. Chim. fiz.: Fenomen fizic de suprafaţă, care constă în înlocuirea unei faze fluide de pe suprafaţa unui corp cu o altă fază fluidă. Sin. Umectare.
La venirea în contact a unui lichid cu suprafaţa altui corp, solid sau lichid, acoperit în prealabil cu un lichid sau cu gaz înconjurător (de regulă aerul), se pot prezenta trei cazuri principale, deosebite după mărimea unghiului format de tangentele la cele două suprafeţe cari se intersectează —■ unghi numit unghi de racordare sau unghi marginal (0) — şi anume: unghiul 0 e ascuţit şi lichidul udă suprafaţa; unghiul 0 e obtuz şi lichidul aderă la suprafaţă; unghiul 0 e de 180° şi lichidul nici nu udă nici nu aderă la suprafaţă, transformîndu-se în picături independente.
în primul caz, suprafaţa se numeşte liofilâ, iar în celelalte două, liofobâ.
Udarea propriu-zisă (primul caz) poate fi: udare adeziva, consistînd nirmai în înlocuirea unui lichid cu un altul; udare de etalare sau d e împrăştiere, consistînd în înlocuirea suprafeţei de separaţie a solidului (interfaţă solid-gaz) cu alte două noi interfeţe, o interfaţă solid-lichid şi o nouă interfaţă lichid-gaz; udare de imersiune, care consistă în înlocuirea suprafeţei de separaţie a solidului (suprafaţa solid-gaz) cu o interfaţă diferită, solid-lichid.
Toate cazurile de mai sus ale udării se definesc cu ajutorul unghiului de racordare 0 şi al tensiunilor interfaciale corespunzătoare: YsG'YLG Ysl Oficii S,Lş] G se referă la fazele
solid, lichid, gaz) prin relaţia fundamentală Ycung-Laplace a echilibrului interfacial:
0)	cos 0 = (ysG~~tLs)hijG '
Această relaţie se scrie de obicei neglijînd micile diferenţe dintre tensiunile interfaciale şi tensiunile superficiale absolute, corespunzătoare (y^şiyl)>	funcţiune de aceste tensiuni.
Pe baza relaţiei fundamentale (1) se definesc apoi, respectiv, şi cele trei feluri de umectări de mai sus:
(2)	Ead=Yl(c°s 0+1); Eet= yjcos 0-1); Em<= 7t)=yLcos 0.
Parametrii din relaţiile (2), avînd dimensiunile unor energii, se numesc respectiv: energie de adeziune (.Ead), energie (sau coeficient) de etalare (Eet) şi energie de imersiune (E^). Pentru ca fenomenele pe cari le definesc aceşti parametri să aibă loc în realitate e necesar ca fiecare dintre parametrii respectivi să fie pozitiv şi real. Astfel, atunci cînd parametrul Ead din prima relaţie (2) (cunoscută şi sub numele de ecuaţia D u p r e) e pozitiv, lichidul cu tensiune superficială mai mică (yL) se întinde (se împrăştie) în mod spontan pe corpul (solidul) cu tensiunea superficială mai mare (yy), cu atît mai repede cu cît coeficientul de etalare respectiv (.Eet) e mai mare.
De asemenea, dintre două lichide cari vin în contact cu un al treilea corp, acela care are tensiunea de adeziune Eim mai mare dezlocuieşte pe celălalt în stratul de umectare, de asemenea în mod spontan.
Relaţiile fundamentale (1) şi (2) sînt rareori verificate cantitativ, de experienţă. Principalele surse de erori la aplicarea acestor relaţii sînt date de: abaterile tensiunii superficiale a lichidelor (yL), datorite în special disolvării şi impurităţilor tensioactive; abaterile tensiunii superficiale datorite adsorpţiei, în special a solidelor (yy); abaterile unghiului de racordare datorite rugozităţilor suprafeţelor solide. în primul caz, tensiunile superficiale y^ şi y^ se modificătrecînd în tensiunile superficiale y^ şi y£ ale soluţiilor saturate respective, astfel încît se poate scrie în general relaţia:
(3)	YsL = r's-vL’
cunoscută şi sub numele de regula lui Antonov. Relaţiile (2) sînt valabile numai în primul moment al udării de împrăştiere a solidelor liofile, pe cînd relaţia (3) se aplică sistemelor cari au ajuns în stare de echilibru stabil, permanent.
Pentru corectarea abaterilor date de adsorpţie se introduce în relaţiile (2) un termen suplementar, corespunzător presiunii de împrăştiere tc a solidului. La influenţa adsorpţiei asupra udării trebuie săse ţinăseamă şi de felul adsorpţiei şi al udării. Astfel, adsorpţia lichid-gaz (omogenă) nu poate avea rol decît în udarea de împrăştiere, deoarece numai în acest caz se formează prin udare o interfaţă nouă lichid-gaz. Udarea adezivă şi udarea de imersiune sînt influenţate numai de adsorpţia eterogenă (pe suprafaţa solidului).
Cea mai mare influenţă asupra udării o au, ca şi asupra energiilor superficiale, agenţii de suprafaţă, sau coloizii ten-sioactivi. Agenţii tensioactivi, cari se adsorb atît la interfaţa
S—L cît şi la interfaţaL—G, măresc umectareaîn toate cazurile.
Abaterile unghiului de racordare datorite rugozităţilor se pot corecta în unele cazuri speciale, cum e cazul umectării fibrelor textile, prin introducerea unor factori sau coeficienţi de rugozitate în ecuaţiile (1) şi (2), stabilindu-se relaţii corectate, cum e relaţia:
Ead=(1 +/i cos 0-/2). în care/x şi /2 sînt coeficienţii de rugozitate, respectiv, a suprafeţei solidului (/i) şi a suprafeţei lichidului (/2).
7.	U.D.E.X. Ind. petr.: Procedeu industrial de extracţie în contracurent lichid-lichid, aplicat pentru obţinerea aromaticelor din fracţiunile de benzină rezultate din procesul de
UDPG
213
Ulei
reformare (aromatizare) catalitică. Solventul întrebuinţat e dieti lengl icolu I apos (D.E.G.).
Din benzina reformată catalitic, care conţine în preponderenţă aromatice şi parafine cu cantităţi mici de naftene şi cu urme de olefine, se obţin prin extracţie cu un rafinat şi un extract, bogat în aromate. Rectificarea simplă a acestuia, precedată de tratarea cu pămînt decolorant, conduce la obţinerea de aromate de calitatea „grad de nitrare". Dacă materia primă supusă reformării catalitice conţine peste 0,015% sulf, e necesarsăfie supusăunei hidrofinări înainte de a o aromatiza, deoarece altfel nu se pot obţine aromatice „grad de nitrare". în cazul în care materia primă conţine o concentraţie mai mare de diene conjugate sau de alchenil-aromate, ea trebuie supusă unei operaţii prealabile de hidrogenare mai severă, pentru a obţine, în fază finală, aromatice pure.
Avantajul procedeului de extracţie lichid-lichid de tipul U.D.E.X. sau Edeleanu, faţade distilarea azeotropăsau extractivă, consistă în faptul că nu e necesar să se pornească de la materii prime strîns fracţionate pentru a obţine aromatice de mare puritate (96-•-99,8%).
Principiul de funcţionare a! procedeului de extracţie U.D.E.X. e reprezentat în figură.
Materia primă e refulată în coloana de extracţie, unde e contactată în contracurent cu dieti lengl icolu I, care e introdus
Schema de principiu a procedeului U.D.E.X.
1) materia primă; 2) coloană de extracţie (14 at, 150°); 3) vas de expansiune ; 4) striperde rafinat; 5) coloană de spălare a rafinatului; 6) coloană de stri-per D.E.G.; 7) coloană de spălarea extractului ; 8) striper de solvent; 9) re-ciclu D.E.G. stripat; 10) extract; 11) preîncălzitor.
în partea de sus a coloanei. Din fundul coloanei de extracţie se descarcă într-un vas de expansiune soluţia de extract şi dietilenglicol, care se pompează în striperul de solvent. Dieti-fenglicolu! stripat se recirculă la capul coloanei de extracţie, iar extractul aromatic se introduce într-o coloană de spălare cu apă. De aici se’ obţine peste cap extract, iar prin fund, soluţie apoasă de dietilenglicol, care se introduce în coloana de stripare.
în aceeaşi coloană se introduce şi soluţia apoasă de dietilenglicol provenind de la spălarea rafinatului, care provine de Ia striperul de rafinat. Din extract se obţin benzen, toluen şi un amestec de aromate cu opt atomi de carbon, prin simplă distilare. Rafinatul constituie un component al combustibilului de reactoare.
î. UDPG. Chim. biol. V. Uridindifosfatglucoză.
2.	Ued, pl. ueduri. Geogr.: Curs temporar de apă cu caracter torenţial, specific regiunilor aride, dezertice, care se pierde repede în nisipurile din zona de împrăştiere, neatin-gînd ţărmul oceanic. Talvegul uedului se prezintă sub formă de trepte, iar aluviunile sînt nesortate şi depuse haotic. Debitul acestui curs de apă creşte uneori foarte rapid, datorită ploilor torenţiale locale, dar destul de rare. Ueduri le se dezvoltă în special pe versantele înclinate ale munţilor lipsiţi de vegetaţie. Sin. Seil (Egipt), Sheet flood (Mexic).
3.	Uhde, procedeul ind. chim.: Procedeu pentru fabricarea carburanţilor sintetici prin hidrogenarea cărbunelui
cu o cantitate mică de hidrogen molecular. Procedeul Uhde e similar cu procedeul Pott-Broche, care consistă în hidrogenarea unei paste formate din cărbune şi un ulei aromat. Pastei de cărbune care pătrunde în spaţiul de reacţie i se ad'augă numai atît hidrogen cît e necesar pentru ca, la ieşire, presiunea sa parţială să reprezinte numai 30***50% din cea de la intrare, diferenţa reprezentînd hidrogenul consumat.
4.	Uhertip, pl. uhertipuri. Poligr.: Maşină de cules (v. Cules, maşină de ~) pe cale fotografică, de tip mai vechi, compusă din două agregate: maşina de cules propriu-zisă şi maşina de paginat.
Maşina de cules propriu-zisâ fotografiază pe o bandă de film fotosensibil tipele (v.), cari au corpul de 4 mm şi sînt proiectate în ordinea clavierii lor. Tipele sînt desenate transparent pe un ecran negru opac, care se deplasează la comanda claviaturii, astfel încît fasciculul de lumină al unui proiector, trecînd prin ele, să impresioneze filmul. Numărul tipelor fotografiate pe o bandă şi distanţa dintre ele sînt comandate de maşină în raport cu lungimea rîndului, fixată în prealabil. Pentru fiecare rînd se obţine o bandă de film, care se developează şi se fixează în maşină, realizîndu-se tot atîtea diapozitive.
Maşina de paginat serveşte la copierea prin proiecţie, pe un plan sensibil colector, a diapozitivelor rîndurilor introduse în maşină, în ordinea şi poziţia pe cari le ocupă în pagină, în acelaşi timp, ele sînt mărite sau reduse la mărimea de corp cerută. După developare şi după fixarea filmului paginii se obţine un negativ al textului, care poate fi utilizat Ia executarea formelor pentru tiparul planai adînc.
5.	Uhligit. Mineral.: Sin. Perowskit (v.).
e. Uintatherium. Paleont.: Sin. Dinoceras (v.).
7.	Ujbâ, pl* ujbe. Nav.: Sin. Opac (v,), Strapazan, Cui de strapazan.
8.	Ujic, teoria lui Rez. mat. V. sub Rezistenţa materialelor.
9-	Ujog, pl* ujoage. Ind. ţâr.: Băţ lung de lemn, cu un smoc de cîrpe prinse în vîrf, cu ajutorul căruia se curăţă cuptorul de cenuşă, înainte de a introduce pîinea la copt. (Termen regional.)
io.	UIbricht, sfera Fiz. V. sub Fotometru.
n. Ulcior, pl. ulcioare. Ind. ţâr.: Vas de lut ars, în general smălţuit, în formă de pară, cu gîtul strîmt şi <=u una (v. fig.), sau cu două toarte.care serveşte la păstrarea şi la transportul unor mici cantităţi de apă de băut. De cele mai multe ori, o toartă e tubulară şi are pe ea un ajutaj pentru băut.
Var. Urcior.
12.	Ulcometal. Metg.: Aliaj antifricţiune
pe bază de plumb, cu compoziţia:	1 •••2% Ba,
0,5***1 % Ca şi restul plumb. E	folosit ca
material antifricţiune pentru lagăre cu sarcini mari şi viteze medii. Var. Metal Ulco.
V. şî sub Aliaj antifricţiune.
13.	Ulconymetal. Metg.: Bronz binar cu plumb, cu compoziţia 65% Cu+35% Pb. E folosit ca material antifricţiune pentru lagăre cari funcţionează sub sarcini mari, cu viteze mari şi în condiţii nesigure de ungere. Se toarnă fie direct, fie pe strat intermediar subţire de staniu-plumb, în cusineţi cu carcasă de oţel. Uneori se toarnă pe bandă continuă de oţel, care apoi se curbează. E folosit la motoare cu ardere internă, la locomotive, turbine, pompe, etc. Var. Metal Ulcony. V. şî sub Bronz.
14.	Ulei, pl. uleiuri. 1. Tehn.,	Ind. chim.:	Produs	lichid,
mai vîscos decît apa şi insolubil	în apă, avînd	proprietatea
de a unge, adică de a face lunecoasă suprafaţa unui corp pe care a fost aplicat. Impropriu, sînt numite uleiuri (v. Ulei 2) şi anumite lichide cari au aspectul de ulei, cum
Ulei animal
214
Ulei mineral
sînt uleiul de metil, uleiul de acetonă şi unele substanţe folosite în parfumerie (de ex. uleiul eteric).
După provenienţă, uleiurile se împart în uleiuri■ minerale (v.), uleiuri vegetale (v.) şi uleiuri animale (v.), majoritatea uleiurilor fiind hidrocarburi (uleiuri minerale) sau esteri (uleiuri vegetale şi animale); unele uleiuri nu se găsesc în natură şi sînt obţinute prin sinteza, de exemplu, uleiurile siliconice (v. şî Siliconi), folosite ca lubrifianţi în cazuri speciale. —
După domeniul de folosinţă, uleiurile se împart în uleiuri de uns (v. Uleiuri lubrifiante, sub Ulei mineral), uleiuri tehnice (v.), uleiuri comestibile (v.) sau alimentare, uleiuri de transformator (v. sub Ulei mineral), uleiuri de turbina (v. sub Ulei mineral), etc.
1.	~ animal. Tehn., Ind. chim.: Grăsime extrasă din corpul animalelor, în special din al celor marine şi din al peştilor, şi care se prezintă în stare lichidă la temperatura obişnuită. Uleiurile animale, ca de altfel toate grăsimile, sînt esteri ai glicerinei cu acizi monocarboxilici. în grăsimea animalelor acvatice, ca şi în grăsimea vegetalelor acvatice, predomină acizii nesaturaţi C16, C18, C20, C22, dintre cari sînt caracteristici acidul palmitoleic »	16	* cu o dublă legătură,
cum şi unii acizi puternic nesaturaţi, din seriile C20 şi C22, cu patru, cinci şi şase duble legături în moleculă.
Pentru obţinerea uleiurilor animale se prelucrează animale marine şi peşti, ca: balene, delfini, foci, rechini, moruni, scrumbii, sardele, cum şi unele grăsimi de animale domestice sau resturi din acestea (copite, oase). De asemenea, e lichidă şi grăsimea de gîscă sălbatică, raţă sălbatică, cocoş-de-munte, cum şi aceea extrasă din*gălbenuşul de ou.
Uleiuri le de animale marine şi de peşti se obţin prin fierberea acestora cu vapori de apă, separarea emulsiei apă-ulei şi continuarea fierberii pentru mărirea conservabilităţii uleiului; limpezirea uleiului prin sedimentare sau centrifugare. Extracţia uleiurilor se poate face şi cu disolvanţi. Reziduurile obţinute, după presare,-se usucă şi se macină, pentru obţinerea făinii de peşte utilizată ca furaj sau ca îngrăşămînt.
Dintre uleiurile animale, mai importante sînt:
Uleiul de balenă se obţine prin topire, din diferitele părţi ale corpului balenei. E o grăsime animală întrebuinţată, ca atare sau hidrogenată, în scopuri industriale,^ în special în industria tăbăcăriei, la prepararea degrasului. în stare hidrogenată, se mai întrebuinţează la fabricarea săpunurilor şi a margarinei. Are cifra de saponificare 178---202, cifra de iod 102---144, punctul de solidificare —10°; conţine circa 68% acid palmitic.
Uleiul de copite se obţine prin fierbere cu apă, din copite de bovine. E un ulei animal, nesicativ, întrebuinţat la ungerea mecanismelor de precizie. Arecifradesaponificare 191,8-*-196,2, cifra de iod 57,4***72,3, punctul de solidificare —4—f-4°; conţinutul procentual în acizi circa 75% acid oleic.
Uleiul de delfin se obţine, prin topire, din corpul întreg de Delphinus delphis şi din alte specii din familia delfinilor. E un ulei animal întrebuinţat în scopuri industriale, ca atare, oxidat sau hidrogenat. Are cifra.de saponificare 197,3--*237,8, cifra de iod 83,7***126,9, punctul de solidificare aproximativ 0°.
Uleiul de ficat de morun se obţine prin topire cu abur, din ficatul de Gadus morrhua L., din familia gadideelor. E un ulei animal bogat în vitaminele A, antixeroftalmică, şi D, antirahitică. Conţine urme de iod. Se întrebuinţează mult în Medicină, sub numirea de Oleum jecoris Aselli, în tratamentul unor boli de ochi şi în tratamentul rahitismului. Are cifra de saponificare 179*• *193,4, cifra de iod 140• **181, punctul de solidificare —10°"-0°. Sin. (parţial) Untură de peşte.
Uleiul de oase se obţine, prin extracţie cu benzină, din scheletul animalelor. E o grăsime animală bogată în colesterină şi în lecitjnă. Şe întrebuinţează la fabricarea şteari.nei, a
oleinei animale şi în alte scopuri industriale. Are cifra de saponificare 186***198, cifra de iod 44***62, punctul de solidificare —6---—12°.
Uleiul de ou se obţine, prin extracţie cu solvenţi, din gălbenuşurile uscate. E o grăsime bogată în colesterină şi în lecitină. Constituie materia primă principală din care se extrag lecitină animală şi colesterină. Are cifra de saponificare 184**-198, cifra de iod 64**-82, punctul de solidificare 8---100.
2.	~ mineral. Ind. petr.: Amestec complex de hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice, cu peste 20---30 de atomi de carbon în moleculă, obţinut aproape în mod excluziv din ţiţei, fie din fracţiuni, fie din reziduurile de la distilarea în vid, după rafinare adecvată şi, — în cantităţi mici, din şisturi bituminoase, din asfalturi naturale, din gudron de cărbuni. Se prezintă sub forma unui lichid vîscos, incolor sau colorat de la galben la brun-roşcat, cu temperatură înaltă de fierbere. Uleiurile minerale se întrebuinţează în principal la ungerea suprafeţelor asociate şi în mişcare relativă, atît pentru suprimarea frecării dintre acestea, cît şi ca protecţie contra coroziunii şi ca mediu electroizolant.
Proprietăţile uleiurilor minerale. Principalele proprietăţi cari determină calitatea unui ulei mineral sînt: viscozitatea, indicele de viscozitate, punctul de congelare, stabilitatea la oxidare, aciditatea, conţinutul în asfalt tare, lubrifianţa, anticorozivitatea, proprietăţile antispumante, densitatea, punctul de inflamabilitate, cifra de cocs, indicele de iod, cenuşa, culoarea, cum şi proprietăţile electrice.
Viscozitatea (v.), cea mai importantă proprietate a unui lubrifiant, creşte cu greutatea moleculară a hidrocarburilor componente şi, pentru aceeaşi greutate moleculară, creşte în ordinea tipurilor de hidrocarburi: parafinice, naftenice, aromatice.
Caracterizarea variaţiei viscozităţii uleiurilor de uns, cu temperatura, se face prin indicele de viscozitate Dean-Davis (v. Dean-Davis, indicele de viscozitate ~).
Punctul de congelare al unui ulei e temperatura la care uleiul nu mai curge sub efectul gravităţiei. în cazul uleiurilor naftenice (fără parafine solide), congelarea e datorită, practic, numai creşterii viscozităţii uleiului, care se solidifică sub formă de masă sticloasă omogenă. Această solidificare se produce destul de repede, pe cînd congelarea, prin intermediul unei suspensii sau reţele cristaline se face încet.
Stabilitatea la oxidare, respectiv viteza de oxidare, intensitatea fenomenului şi produsele cari se formează, depind de compoziţia chimică a uleiului, de condiţiile de oxidare (temperatură, presiune, suprafaţa de contact cu aerul) şi de prezenţa substanţelor promotoare sau inhibitoare de oxidare. Rezistenţa Ia oxidare a hidrocarburilor, la temperaturi înalte, creşte în ordinea: parafinice, naftenice şi aromatice, Oxidabilitatea uleiurilor se măsoară prin absorpţia oxigenului la temperaturi de peste 100°, în prezenţa sau absenţa unor catalizatori, şi prin determinarea produselor de oxidare: acizi, esteri, produse insolubile (de ex. în hexan).
Aciditatea (v. Aciditate, indice de ~) uleiurilor brute e funcţiune de conţinutul de acizi (naftenici). Uleiurile rafinate nu au practic aciditate liberă, care apare numai în cursul oxidării, în motor, în transformator, etc.
Indicele de saponificare (v. Saponificare, indice de ~) arată prezenţa esteri lor şi a lactonelor, valoarea sa în cazul uleiurilor rafinate fiind de 0,1 •••0,2% şi crescînd prin oxidare. Interpretarea indicilor de aciditate şi de saponificare s-a complicat prin întrebuinţarea aditivilor detergenţi, antico-rozivi, etc., deoarece aceştia conţin fracţiuni cari reacţionează cu hidroxidul de potasiu folosit pentru determinări.
Asfaltul tare reprezintă componenţii uleiului cari sînt precipitaţi de fracţiuni uşoare de benzină, sau de hexan, pentan .
Ulei mineral
215
Ulei mineral
Uleiurile bine rafinate nu conţin astfel de componenţi, spre deosebire de cele brute, în special de cele grele. în uleiurile uzate, proporţia de asfalt tare depinde de condiţiile de funcţionare.
Cenuşa în ulei îndică prezenţa unor săruri metalice, provenite dintr-o rafinare defectuoasă (sulfonaţi sau naftenaţi de sodiu)sau incorporate sub formă de aditivi (v. Cenuşăl). Uleiurile minerale bine rafinate conţin de obicei sub 0,01 % cenuşă. Această proporţie e mai mare în cazul uleiurilor reziduale, cum şi în câfeul uleiurilor uzate, din cauza particulelor şi a săpunurilor metalice formate prin uzura pieselor în mişcare, a prafului intrat în motor, etc.
Cifra de cocs (v. Conradson, indice e un criteriu pentru tendinţa de cocsare a uleiului în motor. Valoarea sa arată cantitatea de cocs care se formează în absenţa aerului, deoarece în cursul determinării nu e ars uleiul, ci sînt arse numai produsele sale de descompunere termică, după ce au ieşit din aparat.
în general, uleiurile vîscoase, cum sînt cele de cilindru şi, în special, cele reziduale, au cifra de cocs mult mai mare (1,5 pînă la 3% şi chiar mai mult) decît uleiurile uşoare (0,02***0,10 %), pentru viscozitatea de 20 cSt la 50°. La viscozitate egală, uleiurile parafinice cu indice de viscozitate înalt au ocifrăde cocs mult mai mare decît uleiurile nafteno-aromatice, cu indice de viscozitate mic. Uleiurile parafinice uşoare au în general cifre de cocs sub 0,3%; cele din ţiţeiuri neparafinoase au valori de 0,3--*0,6%, iar la cele foarte vîscoase, indicele depăşeşte rar 1 %.
Culoarea uleiurilor poate fi un indiciu al gradului de rafinare deoarece, în general, cu cît un ulei e mai bine rafinat, cu atît culoarea lui e mai deschisă. Există însă uleiuri cu culoare închisă datorită aditivilor folosiţi, însă cu calităţi bune de ungere, iar altele, cu culoare deschisă, pot fi necorespunzătoare ca lubrifianţi. Culoarea uleiurilor poate fi de la gălbui (verde) pînă la roşu-cafeniu, ea măsurîndu-se în lumină transmisă, prin comparaţie cu sticle cu soluţii colorate, în colori-metre Union (NPA-National Petroleum Association), Dubosq, Tag-Robinson, etc.
Densitatea e funcţiune de conţinutul de hidrogen al hidrocarburilor componente şi creşte cu greutatea moleculară şi cu viscozitatea, în cazul uleiurilor de aceeaşi natură. Uleiurile parafinice şi cele obţinute prin extracţie cu solvenţi au densităţi mai mici decît uleiurile naftenice, cari sînt mai uşoare decît uleiurile în cari predomină ciclurile aromatice.
Inflamabilitatea (v. Inflamabilitate, punct de ~) depinde în special de prezenţa părţilor uşoare din ulei, a căror influenţă e cu atît mai mare cu cît ele sînt mai volati le. în cazul uleiurilor uşoare, punctul de inflamabilitate corespunde unei presiuni de vapori de 8 mm col. Hg, iar la uleiurile grele, acesta coincide aproximativ cu temperatura incipientă de cracare (circa 300°). Punctul de inflamabilitate reprezintă o indicaţie utilă pentru uleiurile constituite din amestecuri de fracţiuni uşoare şi grele, inflamabilitatea acestora fiind mai mică decît a unui ulei cu viscozitate egală, dar cu interval mic de fierbere.
Indicele de iod (v. Iod, indice de -^), criteriu esenţial de caracterizare a uleiurilor vegetale şi animale, permite, în cazul uleiurilor minerale, la cari se mai produc, pe lîngă adiţionare, şî reacţii de substituţie, să se aprecieze gradul de rafinare, uleiurile brute şi mai ales cele cari au suferit o descompunere în timpul distilării avînd valori mai mari.
Proprietăţile electrice importante ale uleiurilor minerale sînt: permitivitatea, momentul dipolar, conductivitatea electrică şi rigiditatea electrică. La uleiurile rafinate, permitivitatea relativă are valori cuprinse între aproximativ 2,2 şi 2,3, iar momentul dipolar, între 0 şi 0,4, aceste valori scăzînd cînd creşte gradul de rafinare şi
mărindu-se prin adăugarea de substanţe cu caracter polar, cum e uleiul de rapiţă. Conductivitatea electrică e foarte mică (circa 10-14 mho/cm2), dar creşte cu temperatura, în măsura în care scade viscozitatea, şi prin oxidarea uleiului. Rigiditatea electrică e micşorată în prezenţa particulelor solide sau a globulelor de apă în suspensie, cari se orientează în cîmpul electric şi formează între electrozi punţi de-a lungul cărora se produce descărcarea electrică la aplicarea tensiunii între electrozi. Prezenţa unui gaz (disolvat sau sub formă de bule) reduce de asemenea rigiditatea electrică, deoarece prin efectul cîmpului electric gazul e transformat în mici bule şi e ionizat. Rigiditatea dielec-trică a uleiurilor e de aproximativ 60---150 kV/cm, putîndu-se atinge, printr-o purificare avansată, chiar 1000 kV/cm.
Tensiunea superficiala a uleiurilor faţă de aer (adică forţa care tinde să reducă la minimum suprafaţa liberă a lichidelor) se măsoară determinînd greutatea picăturilor cari se scurg dintr-un orificiu,, determinînd <\, ascensiunea capilară, forţa pen-tru a smulge un inel (de ex. \ de platin) de la suprafaţa lichi-dului (tensiometru), etc. Ten- ^ siunea superficială (iniţială) a uleiurilor rafinate e de aproxi- ^ mativ 31 dyn/cm şi scade cu temperatura, ajungînd la 20 ^ dyn/cm la 200°. Deoarece ten- ^ 25 siunea superficială depinde de S' concentrarea la interfaţă a mo- £ leculelor active, se înţelege că § valoarea ei limită se stabileşte '$> 20 după un anumit timp (v. fig. /). £	20	40	60	80	100 120
Tensiunea interfaciala faţă	T/mpJr?	min
de soluţii apoase diferă mult	>■	Scăderea	tensiunii	superficiale	a
de la un ulei la altul, în func-	uleiurilor	în funcţiune^de timp.
ţiune de proporţia substanţelor	1)	ulei solventat, cu	D4 =0,886	şi
tensioactive din ulei (deex. pro-	^0=2,8 St;	2) ulei	rafinat acid	cu
dusele de oxidare micşorează	d2°=0,920	şi	tî20=4,2	St.
tensiunea interfacială).
Clasificarea uleiurilor După întrebuinţările lor, se deosebesc: uleiuri iubrifiante şi uleiuri nelubrifiante.
Uleiuri Iubrifiante sînt uleiurile pentru: motoare cu ardere internă (aviaţie, automobile, Diesel); utilaje mecanice industriale (uleiuri industriale), uşoare (mecanisme cu turaţie înaltă, fusuri, separatoare, maşini de cusut), medii (fusuri, separatoare, maşini) sau grele (cilindri de tip uşor, laminoare); mecanisme speciale (angrenaje, osii); cilindrii maşinilor de abur; turbine de abur şi de apă; compresoare de aer, suflante de aer, maşini frigorifice.
Uleiuri nelubrifiante sînt uleiurile îzo-lante, fluidele hidraulice şi de amortisare, uleiurile cu destinaţii speciale.
în ţara noastră, uleiurile pentru motoare şi utilaje mecanice sînt împărţite în patru grupuri, după indicele de viscozitate (I. V.), conform tabloului.
Fabricarea uleiurilor:
Materia primă pentru fabricarea uleiurilor e păcura (v.) din care, după eliminarea părţilor uşoare, se separă prin distilare în vid şi cu ajutorul solvenţilor sau al adsorbanţilor, următorii componenţi: asfaltene; răşini; uleiuri naftenice (aromatice) cu indice de viscozitate j6s; uleiuri parafinice cu indice de viscozitate înalt; pseudoparafine (componenţi intermediari între uleiurile cu indice de viscozitate înalt şi parafina propriu-zisă); parafine (cerezine).
Grupul	I. V.
100	fără condiţie
200	>40
300	>60
400	>90
Ulei mineral
216
Ulei mineral
Tranziţia de ia un component la altul nu e bruscă, ci treptată, iar proporţia lor relativă depinde de natura ţiţeiului, Compoziţia unei păcuri în funcţiune de greuta- 100r tea moleculară a diferitelor fracţiuni e reprezentată în fig. II.
Rafinarea uleiurilor minerale obţinute prin distilarea păcurii în vid, în prezenţă de abur supraîncălzit, într-o instalaţie de tipul celei reprezentate schematic în fig..
III,	se realizează prin trei metode principale: rafinarea cu acid sulfuric a distilatelor, neutralizarea şi, eventual, tratarea ulterioară cu pămînt de-colorant; deparafinarea, urmată de rafinarea cu acid sulfuric a fracţiunilor distilate; extracţia
1000t
Gret'fsfe mo/ecuferâ
II. Compoziţia schematică a unei păcuri. 1) parafine solide; 2) pseudoparafine; 3) uleiuri parafinice; 4) uleiuri naftenice; 5) răşini; 6) asfaltene.
respectiv deparafinarea cu solvenţi a distilatelor şi a reziduului de distilare, apoi finisarea (de ex. printr-o uşoară tratare cu pămînt decolorant).
Illr Schema unei instalaţii de distilare în vid.
1) cuptor; 2) coloană de vid; 3) coloana cu striperele fracţiunilor laterale; 4) vas de recepţie; 5) aparatură pentru producerea vidului; 6) sistem de condensare; a) apă; b) abur; P) păcură; R) reziduu; Ug) ulei greu; Um) ulei mediu; Uu) ulei uşor; M) motorină.
Rafinarea cu acid sulfuric, aplicată uleiurilor provenite din ţiţeiurile neparafinoase sau nafteno-aro-matice, se efectuează prin amestecarea intimă a uleiului cu acid sulfuric de circa 96%, prin suflare cu aer sau prin trecerea prin dispozitive cu şicane, cu orificii, etc. După reacţie, gudroa-nele acide se separă prin decantare gravitaţională simplă sau prin centrifugare. Uleiul acid e apoi neutralizat la o temperatură convenabilă prin agitare uşoară cu o soluţie apoasă de hidroxid de sodiu, pentru a evita formarea de emulsii stabile şi a permite o decantare destui de rapidă. Pentru evitarea emuIsionării, neutrajizarea se face adeseori cu carbonat de sodiu pulverulent. în ultimul timp, separarea gudroanelor acide şi a leşiei rezultate la neutralizare a început să se facă cu ajutorul cîmpului electric,
După rafinare cu acid sulfuric, uleiul se tratează cu pământ decolorant, prin percolare la temperaturi între 20 şi 100p, printr-un strat de pămînt cu grosimea de cîţiva metri, cu o granulaţie relativ mare (circa 0,2---0,55 mm), uleiul astfel rezultat nemaiavînd nevoie de nici un alt tratament. în cele mai multe cazuri (de ex. la uleiuri rafinate cu solvenţi selectivi şi la uleiuri acide, neneutralizate, provenite de la rafinarea cu acid sulfuric), tratarea cu pămînt se face prin „contactare" cu pămînt cu particule fine (între 0,05 şi 0,07 mm), Ia temperaturi de la 150---200 pînă la 350°. După contactare, amestecul e răcit la o temperatură nu prea joasă şi uleiul e filtrat prin filtre-presă sau prin filtre rotative.
După o metodă mai recentă, rafinarea uleiurilor distilate se poate face prin analiză cromatograficâ, fără tratare prealabilă, cu acid. Metoda consistă în diluarea uleiului într-o hidrocarbură uşoară lichidă (propan pînă la hexan), trecerea, soluţiei printr-o coloană de silicagel (sau pămînt decolorant) şi eluare cu un solvent polar (dicloretan, etc.) în diferite proporţii.
într-o metodă de rafinare, aplicată pe scară mare la obţinerea uleiurilor din ţiţeiurile neparafinoase, la distilarea păcu-rii se scoate numai o singură fracţiune de ,,ulei total1', care cuprinde toate uleiurile distilabile. După tratare cu acid sulfuric, uleiul total se neutralizează cu lapte de var sau cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu, apoi se redistiIă în vid. Se obţin astfel mai multe fracţiuni de ulei finit, cum şi un reziduu care conţine naftenaţii şi sulfonaţii corespunzători agentului neutralizat (v. Ados; Cados).
în ultimul timp, rafinarea cu acid sulfuric şi tratarea cu pămînt tind a fi înlocuite prin hidrogenarea catalitica (h i d r o f i n a r e a), operaţie prin care hidrocarburile nesaturate se saturează, iar compuşii cu oxigen, cu sulf şi cu azot se reduc cu formare de apă, hidrogen sulfurat şi amoniac, cari se elimină.
Un alt procedeu de rafinare a uleiurilor e procedeul De Laval, care e un procedeu continuu folosind o centrifugă tip De Laval şi care se desfăşoară în două faze: în prima se amestecă uleiul cu acidul sulfuric într-un amestecător, care asigură timpul de reacţie dorit şi, în faza următoare, se separă uleiul de gudroanele acide, prin centrifugarea în centrifuga tip De Laval.
Deparafinarea, care se realizează prin răcirea uleiului la temperaturi sub 0°, urmată de filtrare prin filtre-presă, se aplică uleiurilor din ţiţeiurile parafinoase. Distilatul parafinos se poate dilua cu o fracţiune mai uşoară (benzină grea, petrol lampant), pentru a i se reduce viscozitatea la temperatura de filtrare. După deparafinare, uleiul rezultat se redistilă în fracţiuni cu viscozităţi convenabile, cari se rafinează cu acid sulfuric sau cu pămînt în modul obişnuit.
Dezasfalta rea, extracţia şi deparafinarea cu solvenţi selectivi constituie procedeele moderne de fabricare a uleiurilor superioare. Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin dezasfaltarea cu propan a reziduurilor de distilare, extracţia cu fenol sau cu furfurol sau extracţia combinată cu fenol-crezoli şi cu propan a uleiurilor distilate şi a uleiului rezidual (dezasfaltat), apoi deparafinarea cu metil-etilcetonă în prezenţă de benzen şi de toluen (sau numai cu cetone superioare) sau, într-o măsură mai mică, deparafinarea cu propan.
Prelucrarea cu solvenţi selectivi a diferitelor fracţiuni şi a reziduului care rezultă la distilarea păcurii se poate face în multe feluri. Schema folosită cel mai multe reprezentată la p. 217. în locul dezasfaltării, reziduul de distilare poate fi tratat direct prin extracţie cu fenol-crezoli şi propan. Afarăde aceste variante, reziduul dezasfaltat cu propan poate fi rafinat cu acid sulfuric în soluţie de propan sau deparafinat în propan*
Ulei mineral
217
Ulei mineral
Schema de prelucrare a unei păcuri parafinoase
Păcură parafinoasă
Motorină	Ulei	Deşeuri	Ulei	5	cSt	Ulei	10	cSt	Parafină	Ulei	de	avion	Cerezină	Bitum	Deşeuri
Imediat după dezasfaltare, sau după deparafinare, uleiul rezidual se poate supune la extracţia cu fenol, cu furfurol sau cu amestecul fenol-crezoli şi propan. Dezasfaltarea se poate combina de asemenea cu fracţionarea în propan pentru obţinerea, de exemplu, a două uleiuri cu viscozităţi diferite şi a unui asfalt. Uleiul rezultat la dezasfaltare poate fi folosit, după deparafinare, ca atare, ca ulei de cilindru sau drept component pentru diferite uleiuri. De cele mai multe ori, uleiul rezidual dezasfaltat e tratat în continuare prin extracţie cu solvenţi, etc.
Dezasfaltarea cu propan (v. şî Dezasfaltare) se realizează într-o instalatie a cărei schemă simplificată e reprezentată în fig. IV.
Pentru separarea din reziduuri a două fracţiuni de uleiuri, cu ajutorul propanuiui, se poate folosi una dintre schemele din fig. V. Prin utilizarea a trei coloane şi a unui regim adecvat de temperaturi se pot obţine trei fracţiuni de ulei şi un asfalt cu punct de înmuiere mai înalt.
Rafinarea cu acid sulfuric a soluţiei de ulei în propan, cuplată cu o instalaţie de dezasfaltare care prelucrează zilnic
210 m3 reziduu cu trei volume de propan lichid, e prezentată schematic în fig. VI.
Rafinarea se face în două trepte: în prima se folosesc gudroa-nele rezultate de la rafinarea propriu-zisă cu acid sulfuric, care se efectuează în treapta a doua. Contactarea soluţiei de ulei cu acidul (gudroanele) se face în amestecătoare cu orificii. Soluţia de ulei se neutralizează cu soluţie de hidroxid de sodiu şi apoi se încălzeşte pentru evaporarea şi recuperarea propanuiui.
Extracţia se practică mai ales cu furfurol sau cu fenol. Dintre aceşti doi solvenţi se pare că în prezent se preferă fenolul, care are aplicabilitate la uleiuri fluide sau vîscoase, cu compoziţii foarte variabile.
Schema unei instalaţii de extracţie cu fenol e reprezentată în fig. VII. Echipamentul principal e compus din coloana de extracţie şi din sistemul de recuperare a fenolului. Fenolul preîncălzit la temperatura necesară intră la partea de sus a coloanei de extracţie, deasupra talerului superior, soluţia de rafinat iese pe la vîrf, iar cea de extract, pe la fundul coloanei.
Ulei mineral
218
Ulei mineral
în ultimul timp, extracţia a început să se facă în unele instalaţii în coloane cu discuri rotitoare sau într-un tip nou
IV. Dezasfaitarea cu propan a reziduurilor.
1) încălzitor; 2) coloană de dezasfaltare; 3 o şi 3 b) evaporatoare în serie (60"*70oşi 20 at, respectiv 130***150° şi 18 at); 4) coloană de stripare pentru ulei; 5) cuptor pentru faza asfalt; 6) coloană de evaporare pentru faza asfalt; 7) coloană de stripare pentru asfalt; 8) condensator cu vînă de apă; 9) compresor; 10) răcitor; 11) rezervor de propan lichid; a) abur; A) asfalt; M) materie primă; Ud) ulei dezasfaltat.
de extractor centrifug, în locul coloanelor cu umplutură (ca la furfurol) sau cu talere cu clopot (fenol).
La extracţia uleiurilor uşoare, proporţia de fenol raportată la materia primă e de 0,7 pînă la o parte în greutate şi
V. Metode de fracţionare cu propan a uleiului rezidual.
/şi//) scheme tehnologice diferite; A) asfalt;B) bright-stock greu ; P) propan;
R) reziduu; U) ulei SAE 50.
poate ajunge la 4-**5 părţi pentru uleiurile reziduale. La extracţia uleiurilor de motoare sînt necesare aproximativ două părţi de solvent. Ca în cazul extracţiei cu furfurol, capacitatea de prelucrare a coloanei depinde de natura materiei prime şi de calitatea rafinatului dorit, care impune în special proporţia de solvent.
Dintre solvenţii dubli, numai cel cu propan şi fenol-crezoli se aplică pe scară industrială, în procedeul Duosol (v. Duosol, procedeul ~), pentru uleiurile vîscoase şi cele reziduale, ultimele fiind supuse uneori la o dezasfaltare parţială cu propan. Prin folosirea acestor doi solvenţi se realizează concomitent dezasfaitarea materiei prime şi extracţia hidrocarburilor ciclice şi a celorlalţi compuşi nedoriţi. Propanul acţionează ca solvent al hidrocarburi lor parafinice şi ca preci-pitant al asfaltului. Amestecul fenol-crezoli (50“-70% crezoli şi 50--*30% fenol) are o puternică acţiune disolvantă şi o selectivitate destul de bună.
Ca şi în cazul tratării cu un singur solvent, instalaţia se compune din partea de extracţie propriu-zisă şi din partea
VI. Schema unei instalaţii de rafinare a uleiului rezidual cu acid sulfuric în propan.
1) amestecător; 2 a şi 2 b) separatoare de gudroane;3) separator de sodă caustică; 4) preîncălzitor; 5) coloană de vaporizare; 6) striper pentru ulei; 7) coloană pentru uscare; 8) răcitor; 9) striper pentru gudroane; 10) condensator cu vînă şi neutralizare; 11) separator; o) apă; b) abur; c) aer; A) ulei dezasfaltat în propan; 8) acid sulfuric; C) sodă caustică; D) motorină; £) leşie; F) propan; G) gudroane; H) ulei rafinat.
de recuperare a solvenţilor. în locul unei coloane, sistemul de extracţie se compune din şapte extractoare cilindrice orizontale. Propanul se introduce în extractorul de la un capăt al sistemului de extracţie, din care se scoate faza extract. Amestecul fenol-crezoli intră în extractorul de la celălalt capăt,
VII. Instalaţie pentru extracţia uleiurilor cu fenol.
1) coloană de extracţie; 2) evaporator pentru faza rafinat; 3) cuptor pentru faza rafinat; 4) evaporator faza extract; 5) cuptor pentru extract; 6) striper pentru extract; 7) coloană pentru absorpţia fenolului; 8) rezervor de fenol; 9) rezervor de apă fenolică; 10) ejector cu abur; 11) rezervor de fenol apos; o) abur; b) apă fenolică; c) solvent; A) materie primă; 8) rafinat ; C) extract.
pe unde iese faza rafinat. Materia primă intră în extractorul al treilea, după cel de introducere a propanului. Prin mărirea debitului de propan, randamentul de rafinat creşte şi viscozitatea sa se ridică, dar indicele de viscozitate scade. Dacă se măreşte debitul de/enol-crezoli, culoarea rafinatului şi
Ulei mineral
219
Ulei mineral
indicele de viscozitate se ameliorează, dar randamentul de rafinat şi viscozitatea lui scad; ridicarea temperaturii are un efect asemănător.
Depa rafina rea uleiurilor consistă în îndepărtarea parafinei cristalizabile din uleiurile minerale, pentru a le coborî punctul de congelare.
Această operaţie se realizează în marea majoritate a cazuri lor cu amestec de metil-etilcetonăşi hidrocarburi aromatice (benzen şi toluen; în ultimul timp se tinde la suprimarea primului) şi într-o măsură ma' mică cu propan, cu cetone superioaje (fără aromatice). în scopuri speciale (obţinerea de uleiuri cu puncte de congelare foarte joase) s-au construit cîteva instalaţii de deparafinare cu uree. Mai există unele procedee vechi, la cari se folosesc solvenţi cloruraţi prin centrifugare, etc. V. şî Deparafinarea u-
VIII. Schema unei instalaţii de deparafinare cu metiletilcetonă.
I)	încălzitor; 2) răcitor cu apă; 3) cristalizor prin schimb de frigorii; 4) cristalizor prin răcire cu amoniac; 5) recipient pentru alimenarea filtrului; 6) filtru rotativ; 7) transportor elicoidal; 8) recipient cu vid, pentru filtrat; 9) rezervor-tampon, pentru filtrat; 10) evaporator de solvent pentru filtrat;
II)	cuptor pentru filtrat; 12) striper pentru ulei de parafină; 13) vas pentru soluţia de parafină şi decantarea apei; 14) cuptor pentru soluţia de parafină; 15) evaporator de solvent pentru parafină; 16) coloană pentru recuperarea metiletilcetonei; o) abur; b) apă la canal; c) amoniac; d) gaz inert;
A) materie primă ; B) solvent; C) parafină; D) ulei deparafinat.
leiurilor.
Schema cel mai frecvent întîlnită a instalaţiilor de d e p a-rafinarecu metiletilcetonăe redată în fig. VIII. Instalaţia se compune din echipamentul pentru răcirea soluţiei, filtrarea ei şi recuperarea solventului. Materia primă, disolvată la cald în amestecul de solvenţi (1---2 părţi solvent pentru uleiurile uşoare şi pînă la patru părţi pentru uleiurile vîscoase, reziduale), se răceşte cu apă pînă la 30---400. Răcirea continuă în cristalizoare cu tuburi concentrice şi răzuitoare, primele prin schimb de frigorii cu filtratul, iar
următoarele, prin evaporarea amo- IX■ Schema unui filtru rotativ n iacului sau a propanuiui.	pentru deparafinare.
...	.1	•	0 carcasa filtrului; 2) tobă ori-
Fiitrele rotative, cu toba ori- '	’
. „	r• - zontala ; 3) cuţit; 4) transportor ;
zontală acoperita CU O sita fina şi 5) introducerea solventului rece; împărţită in mai multe comparti- ^ soluţie de ulei şi cristale de mente radiale (de obicei 30), sînt parafină; a) turtă de parafină; cufundate pîn ă la j umătate d in dia- A) filtrare ; B) uscare ;C) spălare; metru în soluţiade ulei carecurge în	D) suflare,
carcasa filtrului (v. fig. IX). Cu
ajutorul unor dispozitive adecvate se menţine o presiune joasă în compartimentele inferioare şi în cele superioare ascendente, iar în cele superioare descendente, o uşoară suprapresiune. în cursul rotirii, soluţia de ulei e aspirată în compartimentele cufundate, iar cristalele de parafină se depun pe sită. în prima
parte ascendentă, stratul de cristale e uscat prin aspiraţia creată de vid; apoi e spălat cu solvent rece. Urmează un
compartiment de uscare; apoi altul, de suflare, cu un gaz inert, care dezlipeşte stratul de parafină. Acesta e îndepărtat cu ajutorul unui cuţit şi cade într-un transportor elicoidal.
Filtratul, încălzit în prealabil prin schimb de căldură la 100°, e introdus în compartimentul de mijloc (atmosferic) al evaporatorului de solvent, unde distiiăcir-ca 40% din acesta. Solventul recuperate introdus în compartimentul de jos (atmosferic), de unde alimentează sistemul de spălare a filtrului. Soluţia din compartimentul de mijloc e încălzită într-un cuptor la 180-• -200° şi introdusă în compartimentul de sus (2--*3 at), unde distilă aproape tot solventul, care condensează şi curge în compartimentul de jos. Filtratul rămas trece în striperul de ulei deparafinat. din care se elimină cu abur restul de solvent.
Parafina din transportorul elicoidal e încălzită şi introdusă în vasul de decantare a apei. Din acesta, soluţia de parafină (care conţine mai ales benzen şi toluen) trece într-un cuptor şi apoi intră în sistemul de recuperare a solventului.—
Deparafinarea cu-,propan, în soluţie încălzită la 55-•-60°, uneori la 80°, se apl ică în special uleiurilor reziduale, imediat după operaţia de dezasfaltare. Schema unei instalaţii tip de deparafinare cu propan e reprezentată în fig. X. După încălzire, soluţia de propan se răceşte cu apă la 35*"40° şi intră în cristalizor. Aici răcirea se obţine prin evaporarea unei părţi din propan, reglarea făcîndu-se prin cantitatea de propan rece care se introduce Ia partea superioară a coloanei cu care e prevăzut vasul de cristalizare. Filtrul e asemănător cu cel pentru deparafinarea cu metiletilcetonă, cu deosebirea că funcţionează cu o uşoară suprapresiune (0,5 at). Debitul de ulei deparafinat variază de la 75---125 l/m2-h. Pentru recuperarea propanuiui, soluţia de filtrat trece prin douăevapora-toare în serie; apoi uleiul e stripat cu abur într-o coloană. Suspensia de parafină cu propan trece printr-un sistem asemănător. Recuperarea propanuiui se face în acelaşi mod ca în instalaţiile de dezasfaltare.
Deparafinarea cu uree se bazează pe formarea la temperatura normală, în anumite condiţii, a unor complecşi cristalini cu parafinele. Complecşii au fost numiţi ad ucţi, formarea lor, aducţie, iar fracţionarea cu ajutorul aduc-ţilor intermediari, aducţionare, prin analogie cu distilarea.
Ulei mineral
220
Ulei mineral
Ureea formează de obicei aducţi cu substanţele organice constituite dintr-un lanţ lung, cum sînt de exemplu parafinele
r ir-- - ir--y/13
\r*" T
9^
A *“
J12
11 ! (f*
10
-A *_tS»
5 9
Y	0
*~g----
aductul se descompune. Clorura de metilen de pe suprafaţa aductului se vaporizează şi e recuperată. Soluţia de uree şi parafinele se separă
C
A
X. Schema unei instalaţii de deparafinare a uleiurilor cu propan.
1) recipient pentru soluţie caldă; 2) cristalizor; 3) recipient pentru alimentarea filtrului; 4) filtru rotativ; 5) vas pentru filtrat; 6 şi 7) evaporatoare pentru propanul din filtrat; 8) striper pentru uleiul deparafinat; 9 şi 10) evaporatoare pentru soluţia de parafină; 11) striper pentru parafină; 12) con. densator cu vînă de apă; 13 a) separator de apă; 14 şi 15) compresoare; 16) rezervor de propan; a) apă; b) abur: bx) de joasă presiune; bs) de înaltă presiune; A) ulei parafinos; 8) propan rece; Q ulei deparafinat; D) parafină.
normale. Tioureea formează de asemenea aducţi, dar în special cu compuşi cari conţin catene ramificate sau cicluri. în cazul ureei, formarea şi stabilitatea aducţi lor sînt favorizate de creşterea lanţului parafinic drept.
Pe măsură ce catene şi cicluri sînt adăugate moleculei, lanţul drept trebuie să fie mai lung, pentru ca aductul să se poată forma.
în cristalele de aducţi, moleculele de uree sînt în formă de spirală, care formează un fel de canal în care se găseşte hidrocarbura (v. fig. XI).
După filtrare, aductul trebuie spălat bine, pentru eliminarea so-luţiei-mame. Descompunerea aductului se face, de obicei, cu apă fierbinte, formîndu-se astfel la suprafaţa apei un strat de parafine lichide, cari se pot separa cu uşurinţă.
Deparafinarea cu uree se aplică mai uşor în cazul fracţiunilor cu greutate moleculară mai mică, cari conţin parafine drepte, fără catene laterale. O altă instalaţie, folosită
pentru deparafinarea motorinelor şi a uleiului de fusuri, are schema din fig. XII. Volume egale de ulei, clorurăde metilen şi uree apoasă (saturată la 70°) sînt introduse într-un vas de reacţie şi agitate puternic. Formarea aductului (cristalizarea) începe aproape imediat. Deoarece din cauza căldurii de reacţie se produce fierberea clorurii de metilen, vaporii cari se degajă sînt condensaţi, iar lichidul revine în vas sub formă de reflux. Astfel se menţine temperatura de reacţie necesară de 35—45°.
Produsul de reacţie circulă apoi printr-o conductă cu şicane pentru amestecare suplementară. Amestecul trece printr-un filtru pentru reţinerea aductului. Uleiul deparafinat intră în sistemul de recuperare a solventului. Turta de pe fiItru se spală pentru eliminarea uleiului şi e apoi introdusă în vasul de descompunere. Prin încălzire la 75° cu abur direct
în vasul separator. Stratul de parafină, cu urme de clorură de metilen, intră într-o coloană pentru recuperarea solventului. Stratul inferior, compus din soluţie diluată de uree şi puţinăclorurăde metilen, e încălzit şi concentrat la saturaţie, la 70°, pentru a reintra în circuit.
în vederea obţinerii unei culori deschise, uleiurile provenite de laextracţie-deparafinare se supun de cele mai multe ori la o contactare finala cu pămînt. Amestecul se încălzeşte la circa 200°, într-un cuptor tubular, apoi intră într-o coloană, pentru obţinereatim-pului de contact dorit. Amestecul e apoi filtrat printr-un filtru rotat ivcu strat filtrant. Pentru a evita oxidarea uleiului, diferitele operaţii de
mnnnr
jir
I
kP~D
------------------
XII. Schema instalaţiei pentru deparafinarea uleiurilor cu uree la temperatura normală.
1) vas de reacţie; 2) condensatoare; 3) conductă cu şicane; 4) filtru ; 5) vas pentru descompunerea aductului; 6) separator; 7) coloane pentru recuperarea solventului; 8) încălzitor; 9) concentrator; a) apă; b) abur; A) ulei parafinos; 8) uree recirculată; C) clorură de metilen; O) cristale pentru însămînţare; £) ulei şi solvent; F) aduct de uree cu parafină; G) parafine; H) ulei deparafinat.
XL Sistemul exagonal al complexului cu uree (se reprezintă numai atomii de oxigen din uree: cei şase atomi ai unei celule elementare sînt reprezentaţi prin cercuri pline).
manipulare se fac în atmosferă de gaz inert (gaze de ardere, fără oxigen). Pentru dezodorizare, uneori uleiul se scurge în strat subţire pe o suprafaţă înclinată, într-un spaţiu cu presiunea absolută de 4***5 mm col. Hg.
Tratarea finală cu pămînt a început să fie înlocuită prin hidrofinare, care prezintă ca avantaje randamente de 100% şi absenţa deşeurilor de pămînt uzat.
Operaţiile de amestecare şi de încorporare a aditivilor necesari se fac după rafinarea finală, pentru obţinerea uleiurilor în calităţile cerute. Aceste operaţii şi cele de ambalare în butoaie sau bidoane se fac cu multă atenţie în instalaţii echipate cu dispozitive automate de reglare şi de control.
Exemple de uleiuri minerale numite după anumite caracteristici f i z i c o c h i-mice sau după domeniul de Iubr i f i ere în care sînt folosite:
Ulei acid: Ulei mineral, după tratarea cu acid sulfuric şi separarea gudroanelor, în cursul operaţiei de rafinare (v. mai sus). Sin. Ulei acru.
Ulei acru: Sin. Ulei acid (v.).
Ulei aditivat: Ulei mineral rafinat căruia i s-au adăugat aditivi, în vederea ameliorării calităţilor de ungere, de stabilitate la oxidare, de comportare în exploatare, etc.
Ulei alb: Ulei mineral incolor, obţinut la rafinarea parafinei sau prin rafinarea intensă a unei fracţiuni distilate cu viscozitate mică. Rafinarea se face cu cantităţi mari de acid sulfuric şi de oleum, urmată de neutralizare cu o soluţie alcoolică de hidroxid de sodiu şi de tratare cu pămînt decolorant. Uleiurile albe nu au miros; cele medicinale nu au nici un gust şi trebuie
Ulei mineral
221
Ulei mineral
să fie lipsite de compuşi instabili (cari reacţionează cu acid sulfuric concentrat cald). Se întrebuinţează la fabricarea produselor cosmetice, în Medicină (uz intern), la ungerea unor instrumente de precizie, ca lubrifiant în unele maşini din industria alimentară, ca mediu de polimerizare a eti-lenei, etc. Sin. Ulei de parafină, Ulei de vaselină.
Ulei apiezon: Ulei cu tensiune de vapori foarte mică (1CH-10-11 mm col. Hg la temperatura ordinară).
Ulei compoundat: Ulei constituit din uleiuri minerale rafinate cu acid sulfuric, în amestec cu ulei vegetal de rapiţă sau de muştar, oxidate prin suflare cu aer la temperatura de aproximativ 100°, sau cu uleiuri animale. Prin incorporare de uleiuri animale sau vegetale în uleiurile minerale, lubrifiantul se răspîndeşte mai bine şi aderenţa sa la metal se măreşte. Totodată, la contactul cu apa (din aburul condensat, etc.), uleiul compoundat formează uşor emulsii cari asigură o ungere bună. Pentru maşinile cu abur saturat şi cu presiuni pînă la 15 at se folosesc uleiuri de cilindru compoundate cu 5*"10% uleiuri vegetale sau animale. în cazul aburului supraîncălzit, com-poundarea nu mai prezintă avantaje, deoarece peste 290° încep să se formeze depuneri. Uleiurile compoundate se întrebuinţează, de asemenea, la ungerea compresoarelor de aer, la prelucrarea metalelor, ca mediu de căli re r etc. Uleiurile vegetale şi animale trebuie să fie cît mai stabile, să nu se oxideze repede, să nu formeze acizi, şi să nu devină vîscoase sau să se întărească, cum e cazul uleiurilor foarte nesaturate sau sicative. De aceea, uleiurile folosite sînt adesea oxidate în prealabil, la temperatură înaltă; prin aceasta ele devin totodată mai solubile în uleiul mineral. Ca atare se întrebuinţează mai ales uleiul rezultat prin presarea la rece a seu lui sau a grăsimii de porc, iar după oxidare, uleiurile de rapiţă, de muştar, etc. Sin. Ulei de navă.
Ulei coroziv: Ulei căruia i s-au adăugat compuşi cu clor, cu .sulf, cu fosfor, etc. Acţiunea acestor uleiuri se exercită prin combinaţiile cari se formează la suprafaţa metalului cu anionii respectivi (coroziuni). Uleiurile corozive sînt întrebuinţate la ungerea mecanismelor cari funcţionează la presiuni înalte şi la prelucrarea metalelor.
Ulei cu sulfură de molibden: Ulei cu dispersiune fină de sulfură de molibden. Aceasta prezintă o structură lamelară, cu straturi de molecule în cari fiecare atom de molibden se găseşte între doi atomi de sulf. Legătura Mo-S e mult mai puternică decît legătura S-S, astfel încît alunecarea se face între suprafeţele S-S. E folosit la mecanisme speciale cu sarcini mari.
Ulei de automobil: Ulei pentru ungerea organelor motorului unui automobil. Uleiurile de automobil, cele mai importante prin mărimea producţiei lor şi prin problemele pe cari le pun fabricarea şi întrebuinţarea lor, trebuie să aibă un indice de viscozitate cît mai înalt şi un punct de congelare cît mai jos, pentru a permite pornirea uşoară a motorului la temperaturi joase şi funcţionarea sa normală la solicitări mari.
Ulei de avion: Ulei mai vîscos decît cel de automobil, deoarece motorul de avion funcţionînd la temperatură mai înaltă trebuie să aibă proprietăţi cît mai bune (indice de viscozitate înaltă, punct de congelare jos, rezistenţă la oxidare).
Ulei de cilindru: Ulei mineral distilat sau rafinat, folosit la ungerea cilindrilor maşinilor cu abur, cum şi a organelor acestora cari ajung în contact cu aburul. Uleiurile de cilindru au viscozităţi mari, deoarece ele sînt destinate să asigure ungerea şi etanşarea unor piese cari funcţionează la temperaturi înalte. Ele au puncte de inflamabilitate cari pot depăşi 320°, pentru a evita o evaporare excesivă a componenţilor lor la temperatura de regim a maşinii. în plus, ele trebuie să prezinte o stabilitate mare termică şi la oxidare, pentru a evita formarea depunerilor carbonoase pe piesele maşinii şi
a substanţelor acide, corozive. în funcţiune de temperatura de lucru, uleiurile de cilindru se împart în două categorii: uşoare şi grele, adică pentru maşini cu abur saturat şi pentru maşini cu abur supraîncălzit. Uleiurile de cilindru uşoare pot fi constituite adeseori din distilate brute, conţinutul acestora în răşini fiind chiar favorabil pentru aderarea uleiului la suprafeţele metalice. Uleiurile de cilindru grele trebuie însă să fie rafinate, pentru a rezista bine la temperaturi înalte, fără formare de depuneri.
Ulei de compresor: Ulei mineral folosit pentru ungerea compresoarelor (cu piston, cu rotor), a suflantelor şi a ventilatoarelor. Se foloseşte un ulei de motor sau de cilindru cu caracteristicile cerute de tipul şi de condiţiile de funcţionare ale compresorului sau ale suflantei. Uleiurile minerale nu se întrebuinţează la ungerea compresoarelor de oxigen, clor sau alte gaze cari pot reacţiona cu hidrocarburile; la aceste maşini se folosesc fluide inerte, rezistente la gazele comprimate respective. Uleiurile de compresoare trebuie să fie rafinate, cu viscozităţi la 50° cuprinse între 90 şi 110 cSt, să aibă o bună rezistenţă la oxidare, să nu conţină impurităţi mecanice. Viscozitatea lor mare evită spălarea uleiului de apa care se condensează în ultimele trepte ale comprimării. Rezistenţa la oxidare previne formarea depunerilor carbonoase, cari pot cauza avarii sau cari pot fi antrenate în conductele principale unde, prin autoaprindere, pot produce explozii.
Ulei de fuse: Ulei rafinat, cu viscozitate mică, care serveşte la ungerea fuselor în industria textilă şi a unor mecanisme cu turaţii înalte şi cu sarcini mici. Sin. Ulei spindel.
Ulei de maşini: Acest ulei cuprinde o gamă mare de uleiuri, de la cele mai uşoare (viscozitatea 5 cSt la 50°) pînă la cele mai grele (viscozitatea peste 50 cSt la 50°), astfel încît să asigure ungerea la temperaturi joase a celor mai fine axuri (cu jocuri practic nule) şi a mecanismelor şi maşinilor grele la temperaturi înalte. Din această categorie fac parte deci diferitele tipuri de uleiuri pentru motoare diverse, automobile, tractoare, avioane (motoare cu piston), cum şi pentru instrumente şi mecanisme industriale (cusineţi, etc.).
Ulei de maşini frigorifice: Ulei întrebuinţat la maşinile frigorifice, cari lucrează cu bioxid de sulf, cu freon, etc. Uleiurile pentru maşini frigorifice au viscozităţi mici, puncte de congelare joase şi o stabilitate chimică mare, ele lucrînd în circuit închis. Pentru a putea realiza condiţia de congelare, ele se obţin din ţiţeiuri neparafinoase, prin rafinare cu solvenţi sau cu acid sulfuric şi pămînt decolorant. Uneori li se adaugă aditivi antioxidanţi, de exemplu paraoxidifenilamină.
Ulei de motor: Ulei pentru ungerea motoarelor cu ardere internă cu piston — cu electroaprindere şi cu autoaprindere — şi a turbinelor cu gaze (turbomotoare, în special de aviaţie). Caracteristicile cari se cer uleiurilor de motoare cu piston depind de reigmul termic şi de turaţie, dacă motorul funcţionează în interior sau în exterior (autovehicule), de starea motorului, etc. Astfel, punctul de congelare trebuie să fie destul de jos, iar uleiul să fie încă pompabil la temperaturi joase şi să permită o pornire uşoară a motorului. Congelarea se produce fie prin formarea în masa uleiului a unei reţele cristaline de parafină, fie prin creşterea viscozităţii sau, concomitent, datorită ambelor cauze, în funcţiune de natura uleiului. De aceea, viscozitatea uleiurilor la temperatura de congelare variază de la aproximativ 500---300 000 P, după fenomenul predominant (solidificare în prezenţa sau în absenţa parafinei). Studiile asupra comportării uleiurilor arată că nu există o corelaţie directă între punctul de congelare şi pompabilitatea uleiului. Aceasta depinde de condiţii le mecanice din sistemul de pompare (filtru de ulei, secţiunea şi lungimea conductei), de comportarea anormală a uleiului la temperaturi joase. Pentru a asigura pornirea motorului în condiţii bune, s-a stabilit o viscozitate maximă de 110 St. Temperatura corespunzătoare, numită
Ulei mineral
222
Ulei mineral
„cea mai joasă temperatură de pornire", trebuie determinată experimental.
O altă condiţie importantă e scăderea cît mai mică a viscozităţi i cu creşterea temperaturii, astfel încît uleiul să asigure ungerea şi etanşarea pieselor motorului la turaţii şi sarcini mari. în cazul motoarelor de automobil, un indice de viscozitate de 90 sau chiar mai mic, poate fi suficient de cele mai multe ori. Motoarele de avion, cari lucrează într-un interval de temperatură mai larg, au nevoie de uleiuri cu indici de viscozitate mai mari (cel puţin 90). Motoarele cari funcţionează în clădiri nu au nevoie de indici de viscozitate mari. Pentru scăderea punctului de congelare şi pentru ameliorarea indicelui de viscozitate se folosesc aditivi corespunzători. în timpul întrebuinţării, uleiurile vin de obicei în contact cu oxigenul atmosferic la temperaturi între 70 şi 140°. în cilindrii motoarelor, o parte^din ulei e puternic oxidată, iar altă parte e arsă complet. în condiţiile din motoare (şi din transformatoarele electrice) se produce o autooxidare a uleiului, cu formare de compuşi cu oxigen, de la cei mai simpli pînă la cei mai complecşi. Astfel, în uleiurile uzate s-a constatat prezenţa a numeroase funcţiuni oxigenate: alcool, aldehidă, cetonă, acid, etc., cum şi a unor produse de condensare: răşini, asfaltene, etc. Prezenţa substanţelor de oxidare şi de condensare e dăunătoare, deoarece unele atacă metalele (acizii), altele măresc viscozitatea uleiului şi se depun pe piesele motorului sau înfundă sistemul de ungere (răşinile, asfaltenele). La temperatură mai înaltă, unele depuneri se solidifică sub formă de lacuri, cari pot bloca segmenţii pistoanelor. Depunerile împiedică transmisiunea căldurii, iar compuşii cu oxigen micşorează rigiditatea dielectrică (dezavantaj pentru uleiurile izolante); produsele de oxidare favorizează formarea şi stabilitatea emulsiilor (în uleiurile de turbine). Gradul de oxidare se determină prin: creşterea viscozităţii şi a acidităţii, coro-zivitate, formarea de asfalt şi durata necesară pentru atingerea unei anumite proporţii, creşterea cifrei de cocs. Aceste determinări nu permit, însă, decît o apreciere aproximativă a rezistenţei la oxidare. Pentru uleiurile de motoare, numai încercările la bancul de probă sau în serviciu pot da rezultate sigure asupra calităţii lor. Prin adăugarea de aditivi antioxidanţi, detergenţi şi anticorozivi, caracteristicile uleiurilor de motoare se ameliorează în mod corespunzător.
Motoarele cu autoaprindere, în special cele cu turaţii înalte şi pentru autovehicule, funcţionează în condiţii mai severe (de temperatură, de presiune). Uleiurile pentru aceste motoare, ca şi uleiurile superioare pentru automobile şi pentru avion (cu motoare cu electroaprin-d e r e), provin din ţiţeiuri parafinoase tratate cu solvenţi selectivi. Uleiurile respective conţin aditivi antioxidanţi şi detergenţi, pentru a asigura funcţionarea bună a motorului. Condiţia pentru indicele de viscozitate e indispensabilă în cazul motoarelor cu autoaprindere pentru autovehicule.
în general, la turaţii înalte, la sarcini mici şi la temperaturi relativ joase, se folosesc uleiuri cu viscozitate mică, iar la turaţii joase, sarcini mari şi temperaturi relativ înalte, uleiuri cu viscozitate mare. Alegerea viscozităţii uleiului e în funcţiune de ansamblul condiţiilor de funcţionare a motorului sau de condiţia preponderentă, de gradul de uzură al motorului.
Pentru turbomotoarele de aviaţie se cer uleiuri cu o curbă de viscozitate cît mai bună în intervalul de la — 60o“*150°, astfel încît să permită pornirea uşoară a motorului la temperaturi joase şi să asigure o ungere normală la temperatura de funcţionare. Punctul de congelare trebuie să fie foarte jos, iar la temperaturi joase, uleiul trebuie să prezinte o pompabilitate satisfăcătoare. Rezistenţa la oxidare şi calităţile anticorozive sînt de asemenea caracteristici importante ale acestor uleiuri. în plus, ele trebuie să fie bine rafinate, pentru ca să nu lase depuneri după ardere. Un astfel de
lubrifiant provenit din ţiţei, fără aditivi, are, de exemplu, viscozitatea de 18cSt la 50° şi 480 cSt la 18°, punctul de inflamabilitate de minimum 140° şi punctul de congelare sub —45°. Pentru prepararea de lubrifianţi corespunzători, în condiţiile severe de funcţionare a turbomotoarelor, se recurge adeseori la amestecuri de uleiuri minerale cu uleiuri sintetice speciale, cu tensiune	mică de vapori, cărora	li	se	adaugă aditivi pentru rezistenţă	la coroziune, la spumare,	etc.
Ulei de navă. V.	Ulei compoundat.
Ulei de parafină.	V. Ulei alb.
Ulei de turbină: Ulei mineral întrebuinţat la ungerea şi la răcirea palierelor la turbinele cu abur sau hidraulice, la turbo-pompe, etc., cum şi la diferite instalaţii cu ungere prin circulaţie. Fiind maşini cu turaţii înalte, turbinele necesită uleiuri cu viscozitate mică, dar cu stabilitate foarte bună, deoarece în sistemul de ungere a unei turbine se găsesc cantităţi mari de ulei, cari trebuie să dureze mai mulţi ani. Prin folosirea aburului cu temperatură tot mai înaltă şi a turaţiilor din ce în ce mai înalte, rolul uleiului de agent de răcire devine tot mai important. Pe lîngă rezistenţă la oxidare, uleiul de turbine nu trebuie să formeze emulsii stabile cu apa provenită din condensarea aburului. Uleiurile respective se obţin de obicei din ţiţeiuri parafinoase, prin extracţie şi deparafinare cu solvenţi. Adeseori ele sînt tratate cu inhibitori de oxidare, pentru a reduce formarea depunerilor, şi cu inhibitori de ruginire. Pentru a prelungi durata de folosire, uleiul de turbină trebuie purificat cît mai des prin eliminarea apei şi a depunerilor din rezervoare, prin filtrare şi centrifugare (depunerile favorizează emu Isionarea cu apa). Degradarea uleiului e urmărită prin determinarea acidităţii, viscozităţii şi vitezei de dezemul-sionare.
Ulei de turbomotoare. V. sub Ulei de motor.
Ulei de vaselină. V. Ulei alb.
Ulei grafitat: Ulei care conţine dispersiuni coloidale de grafit. Pentru a putea fi utilizat, grafitul trebuie să fie foarte pur, sub formă de particule cît mai fine. Purificarea se face prin tratare cu un amestec de acid fluorhidric şi acid sulfuric. De obicei se prepară o suspensie cu 10% grafit în ulei, aglomerarea şi depunerea particulelor fiind împiedicate cu ajutorul unor coloizi protectori (tanin, trietanolamină, etc.). Suspensia se diluează în uleiul respectiv pînă la maximum 1 % grafit. Uleiurile grafitate au fost folosite destul de mult în trecut, în special la uleiurile de automobile. în prezent ele se întrebuinţează la unele mecanisme speciale.
Ulei greu: Ulei cu viscozitate mare, provenit din distilate sau din reziduuri de distilare.
Ulei hidrogenat: Ulei mineral supus hidrogenării, în vederea ameliorării calităţii lui.
Ulei industrial: Ulei pentru ungerea maşinilor şi a mecanismelor industriale, cari funcţionează de obicei la temperatura normală. Condiţiile de funcţionare sînt relativ puţin severe şi de aceea uleiurile industriale sînt fabricate din ţiţeiuri neparafinoase, prin rafinare cu acid sulfuric sau cu pămînt decolorant. în unele cazuri se folosesc distilate brute sau reziduuri de distilare, ca atare. Viscozitatea uleiurilor industriale variază într-un interval larg, în funcţiune de condiţiile de lucru, de la uleiurile fluide pînă la cele mai vîscoase.
Ulei multigrad. V. Ulei unic.
Ulei naftenic: Ulei în compoziţia căruia predomină hidrocarburile cu cicluri naftenice (provenite din ţiţeiuri naftenice).
Ulei parafinic: Ulei în compoziţia căruia predomină hidrocarburile şi catenele parafinice, lineare sau ramificate, care nu conţine parafine solide. Provine de obicei din ţiţeiuri parafinoase (v. sub Ulei 2), dar se poate obţine şi din unele ţiţeiuri naftenice prin extracţie cu solvenţi selectivi.
Ulei rafinat: Ulei obţinut după rafinarea fracţiunilor brute, sau partea din ulei, cu densitatea mai mică decît a materiei prime, care se obţine la extracţia cu solvenţi.
Ulei mineral
223
Ulei mineral
Ulei rezidual: Ulei rezultat la rafinarea reziduului de la distilarea păcurii sau cel de la dezasfaitarea cu propan a reziduului,
Ulei solar. 1. Ind. petr.: Fracţiune de ulei mineral cu viscozitate mică, care distilă din păcură între motorină şi uleiul de fuse (ulei spindel). Are densitatea la 20° între 0,840 şi 0,890, viscozitatea la 20° între 6 şi 10 cSt şi punctul de inflamabilitate aproximativ 120°.
Ulei solar. 2. Ind. cb.: Fracţiune obţinută la distilareagudronului produs prin semicarbonizarea cărbunelui brun, adică prin distilarea lui la temperatură joasă: 400***600°. Are densitatea la 20° 0,830*-*0,850, punctul de inflamabil itate 45***50°, viscozitatea la 20° pînă la 10 cSt şi puterea calorică 10 000 cal. E constituit mai ales din hidrocarburi olefinice, cum şi din hidrocarburi aromatice şi alifatice. în unele ţări neproducătoare de petrol e folosit drept combustibil de motoare.
Ulei solventat: Porţiunea de ulei care rezultă la extracţia cu solvenţi a uleiului brut (v. Ulei rafinat).
Ulei spindel. V. Ulei de fuse.
Ulei suprarafinat: Ulei obţinut prin rafinare cu proporţii mari de acid sulfuric concentrat, respectiv oleum. Uleiurile suprarafinate nu au calităţi bune de ungere, nici rezistenţă la oxidare. V. Ulei alb.
Ulei total: Fracţiunea totală de ulei obţinută din păcură după distilarea fracţiunii de motorină (grea). Prin redistilarea uleiului total se obţin fracţiuni de ulei cu diferite viscozităţi. Sin. Ulei brut, Ulei bule.
Ulei unic: Ulei folosit pentru funcţionarea diferitelor motoare de automobile, atît vara cît şi iarna. Aceste uleiuri trebuie să asigure ungerea în condiţii extreme de temperatură: la pornirea motorului rece la temperaturile joase din timpul iernii şi la cele înalte, vara, în condiţii grele de solicitare.
Pentru fabricarea uleiurilor unice se foloseşte o fracţiune îngustă uşoară de ulei distilat, căreia i se adaugă 5*• *10% polimer (polibutilenă, etc.). Se ajunge, astfel, la un indice de viscozitate de 100---150. Deoarece aceste uleiuri nu au rezistenţa la presiuni mari a uleiurilor obişnuite cu bright-stock, li se adaugă un aditiv cu ditiofosfat de zinc. Uleiurile unice mai conţin aproximativ 0,5***1,5% inhibitor de oxidare şi 3,0***6,5% detergent. Sin. Ulei universal, Ulei multigrad.
Exemple de uleiuri minerale folosite f n scopuri diferite de I u b r i f i e r ei
Uleiu de amortisare. V. Ulei hidraulic.
Ulei de cablu. V. sub Ulei pentru electrotehnică.
Ulei de condensator. V. sub Ulei pentru electrotehnică.
Ulei ds întreruptor. V. sub Ulei pentru electrotehnică.
Ulei de transformator. V. sub Ulei pentru electrotehnică.
Ulei hidraulic: Ul-ei folosit pentru transmisiune hidraulică (la autovehicule, aviaţie, maşini industriale, etc.). Uleiurile hidraulice, în funcţiune de maşina deservită, trebuie săsatisfacă următoarele condiţii principale: stabilitate la oxidare şi la aprindere (în cazul scăpărilor la maşinile din industria metalurgică, etc.), rezistenţă la emulsionare şi la spumare, protecţie contra ruginirii (în contact cu apa care a intrat incidental), onctuozitate bună pentru a evita uzura pieselor metalice, indice de viscozitate înalt, punct de congelare jos. Viscozitatea cerută acestor uleiuri variază între aproximativ 30 şi 220 cSt la 37,8° (100°F), după temperatura ambiantă şi caracteristicile maşinii. Huite fluide hidraulice funcţionează în condiţii atît de severe îneît nici chiar cele mai bune uleiuri minerale,^ cu aditivii cei mai eficienţi, nu pot da satisfacţie deplină. în aceste cazuri a trebuit să se recurgă la fluide sintetice, cum sînt, de exemplu, siliconii.
Uleiurile pentru transmisiunile automate sînt supuse la probe pe maşini reale, acestea fiind completate cu o serie de determinări pentru a permite controlul fabricaţiei. De exemplu, dintre 21 de probe prevăzute pentru un anumit ulei hidraulic,
opt se execută în maşini reale ; restul se referă la efectul asupra cauciucului, la coroziune, evaporare, spumare, miscibilitate, viscozitate, punct de inflamabil itate şi de combustie, etc.
Un ulei hidraulic universal pentru automobile — de iarnă şi de vară — conţine 6,5***7,5% aditivi antioxidanţi şi detergenţi cu fosfor, sulf, bariu sau calciu şi zinc, cum şi un polimer siliconic ca antispumant. O bună ungere şi un indice de viscozitate înalt (150), împreună cu un punct de congelare jos (sub —40°), se realizează cu 3,8***4,5% aditiv (pentru indicele de viscozitate) şi cu anticongelant. Aditivul pentru indicele de viscozitate trebuie să fie rezistent la forfecare. Aditivii folosiţi asigură de asemenea protecţia contra coroziunii şi ruginirii, cum şi o onctuozitate suficientă. Sin. Fluid hidraulic.
Ulei izolant: Sin. Ulei pentru electrotehnică (v.).
Ulei pentru electrotehnică: Ulei cu viscozitate mică, bine rafinat, care serveşte mai ales ca izolant electric şi ca mediu de răcire. Sin. Ulei izolant. — Se menţionează uleiurile de transformatoare, de întreruptoare, de condensatoare şi de cabluri.
Uleiurile pentru transformatoare şi întreruptoare sînt: uleiuri minerale obţinute prin distilare fracţionată mai ales din ţiţeiuri neparafinoase, şi anume din fracţiunea mijlocie, distilată între 280 şi 350°; pentru îndepărtarea componenţilor instabili produsul brut e rafinat.
Pentru a corespunde scopului aceste uleiuri trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: viscozitatea mică uşurează pătrunderea în izolaţia bobinelor şi răcirea; temperatura de inflamabilitate cît mai înaltă(125***135°) micşorează în oarecare măsură inflamabilitatea şi pericolul de explozie; lipsa de aciditate şi alcalin itate asigură nealterarea izolanţilor vegetali,
etc.; temperatura de congelare joasă (—25--------45°) asigură
condiţii de folosire la aparate instalate în aer liber; densitatea (0,885 la 20°) nu trebuie să devină prea mare la temperaturi joase, transparenţa e o indicaţie de puritate; stabilitatea chimică (0,1 ***0,3 % gudron după oxidare, după metoda Kiss-ling) asigură o îmbătrînire înceată (prin oxidare, polimerizare şi condensare se produc oxizi organici, cari atacă celuloza izolaţiilor de bumbac, apă şi nămol solubil şi insolubil, care se depune pe bobine, oţelul activ, etc.); constanta dielectrică fiind în general puţin variabilă cu temperatura nu necesită o prescripţie specială; rigiditatea dielectrică (125**-150 kV/cm), influenţatăde prezenţa apei şi a impurităţilor, trebuie asigurată în tot timpul exploatării; rezistivitatea electrică variabilă în timp poate da indicaţii asupra evoluţiei procesului de îmbătrînire; pierderile dielectrice sînt influenţate de conţinutul de apă şi de impurităţi. Pentru transformatoare şl întreruptoare sînt folosite, în ţara noastră, patru tipuri de uleiuri standardizate, deosebite în principal prin: temperatura de congelare, viscozitate, temperatura de inflamabilitate şi rigiditatea dielectrică.
în cursul exploatării, calităţile uleiului se înrăutăţesc prin pătrunderea umidităţii, şi din cauza îmbătrînirii.
Spre a evita ca uleiul din condensatorul transformatoarelor în contact cu aerul să absoarbă umiditatea acestuia se folosesc filtre de aer, cu substanţe higroscopice, cel mai frecvent silicagel (v.) sau, uneori, clorură de calciu.
Periodic, în cursul exploatării, trebuie să fie verificate calităţile uleiului şi ca urmare se efectuează operaţii de: uscare, filtrare, centrifugare sau decantare prin cari se restabilesc, cel puţin în parte, calităţile iniţiale. Uscarea se obţine prin încălzirea uleiului în recipiente sau chiar în cu va aparatului în care se găseşte în scopul de a îndepărta apa şi de a-l degaza. Filtrarea, servind la îndepărtarea apei, a impurităţilor mecanice şi a nămolului, se efectuează trecînd uleiul prin filtre-presă, echipate cu hîrtie de filtru sau cu pînză de filtrare specială. Centrifugarea, servind în aceleaşi scopuri ca şi filtrarea, se efectuează în general cu uleiul încălzit spre a-l face
Ulei sintetic
224
Ulei sintetic
mai fluid; uneori în recipiente în vid sau umplute cu gaze inerte, spre a evita saturarea uleiului cu aer. Decantarea, obţinută prin păstrarea uleiului mai multe zile în recipiente, îl separă de impurităţile cari se depun la fund.
Regenerarea se impune dacă uleiul a atins un grad înaintat de îmbătrînire; operaţia se efectuează pe cale chimică (cu acid sulfuric, sodă caustică sau adsorbant) sau pe cale fizică (cu adsorbanţi).
Pentru fabricarea uleiurilor de transformatoare se folosesc fracţiuni le cu viscozitate corespunzătoare, mai ales din ţiţeiurile naftenice. Se aplică atît procedeele cu solvenţi selectivi cît şi rafinarea simplă cu acid sulfuric. Rafinarea cu acid nu trebuie însă împinsă prea departe, pentru a nu ajunge la uleiuri suprara-finate, cari nu au rezistenţă la oxidare. Pentru a elimina cît mai bine acizii sulfonici, rezultaţi la tratarea cu acid, se foloseşte adesea o soluţie alcoolică de hidroxid de sodiu. Rafinarea se termină prin tratare cu pămînt decolorant. în cazul extracţiei cu solvenţi se aplică o rafinare finală uşoară cu acid sulfuric şi cu pămînt, sau numai cu pămînt. Uleiul se usucă şi se dega-zează prin încălzire în vid înaintat.
Uleiul de fntreruptoare se foloseşte în aparatele pentru întreruperea contactelor în instalaţiile de înaltă tensiune. Sub efectul căldurii degajate de arcul electric, uleiul se descompune parţial, cu formarea în jurul arcului a unui mediu gazos (bulă de gaze) cu un conţinut de circa 70% hidrogen. Hidrogenul, care are o căldură specifică şi o rigiditate dielectrică mai mari decît ale aerului, contribuie în bună măsură la stingerea rapidă a arcului. După stingerea arcului, vaporii de ulei se răcesc, condensîndu-se. Gazele rămase se acumulează lâ partea superioară a vasului cu ulei, de unde sînt evacuate în exterior. Pentru uleiul de întreruptoare se cer condiţii apropiate de cele ale uleiului de transformatoare.
Uleiul de condensatoare serveşte la impregnarea hîrtiei izolante din condensatoarele pentru curenţi tari şi tensiuni înalte. Se foloseşte, de asemenea, la confecţionarea condensatoarelor statice, a condensatoarelor cu izolaţie de hîrtie şi ulei utilizate pentru a mări factorul de putere. Uleiul trebuie să fie bine rafinat, complet lipsit de acizi, de apă şi de impurităţi solide.
Uleiul de cablu e folosit pentru impregnarea hîrtiei care izolează^diferitele conductoare din cari e constituit.
î. ~ sintetic. Ind. chim.: Produs organic de sinteză, înlocuitor al uleiurilor de petrol. Pentru obţinerea unui astfel de produs cu un coeficient mic de viscozitate-tempe-ratură, molecula nu trebuie să conţină grupări chimice cu o mare tendinţă de asociere; molecula respectivă trebuie să aibă o structură lineară şi o cît mai mare flexibilitate. Pentru a obţine un produs cu un punct jos de congelare, la lanţul principal al moleculei se va lega un număr cît mai mic de catene laterale şi într-un mod care să împiedice înlănţuirea sau alinierea moleculelor învecinate. Prin introducerea în moleculă a uneia sau a mai multor grupări nehidrocarbonate şi neasociabile (de ex. gruparea ester) se poate obţine un lichid fluid cu punct de fierbere înalt. Uleiurile sintetice se fabrică pe bază de hidrocarburi sau de alte substanţe.
Uleiurile fabricate din esteri (diesterii alcoolilor alifatici ramificaţi şi ai acizilor cu structură lineară) întrunesc proprietăţile cele mai favorabile ca lubrifianţi. Dintre aceştia sînt de menţionat esterii acizilor bibazici: ftalic, adipic şi, în special, sebacic. Din cauza viscozităţii lor mici, diesterii nu pot fi utilizaţi ca uleiuri de motoare. Ei au dat însă rezultate bune ca uleiuri pentru instrumente de aviaţie, fluide hidraulice, etc., în special acolo unde se cere fluiditate la temperaturi joase. Diesterii acizilor pelargonic, caprilic şi sebacic cu alcoolii isodecilic, isooctilic, etc. sînt indicaţi ca uleiuri pentru tur-bomotoarele de, aviaţie.
Uleiurile fabricate din hidrocarburi clorurate-fluorurate au indici de viscozitate mici (<—100 pînă la +40), dar stabilitate termică şi la oxidare excelentă.
Uleiurile fabricate din hidrocarburi fluorurate au proprietăţi asemănătoare cu ale hidrocarburilor clorurate-fluorurate, dar indicii de viscozitate sînt şi mai mici. Se folosesc ca lubrifianţi în cazuri excepţionale, pentru temperaturi foarte înalte.
Uleiurile fabricate din polialchenglicoli se obţin în cantităţi relativ mari, prin reacţia dintre un alcool alifatic şi unii oxizi ai olefinelor (uleiuri „Ucon" şi ,,Prestone“). Uleiurile polial-chenglicolice sînt în general insolubile în uleiurile minerale; ele au o acţiune disolvantă puternică asupra răşinilor, cum şi asupra depunerilor şi lacurilor cari se formează în motoare prin arderea incompletă a combustibililor şi prin oxidarea uleiurilor instabile. Uleiurile polialchenglicolice sînt relativ sensibile la acţiunea temperaturii; la 200---2600 ele tind să se depolimerizeze şi să se oxideze.
Uleiurile din tetrahidrofuran nu se mai fabrică, prezentînd rezistenţă mică la oxidare.
Uleiurile pe baza de clordifenil au densităţi mai mari decît 1 şi indici de viscozitate foarte mici (sub —250); sînt foarte rezistente la aprindere, termenii superiori fiind chiar incombus-tibili (numire comercială ,,Arochlor“).
Lubrifiantul pe baza de polimer al oxidului de propilenă funcţionează mai bine cînd e supus la radiaţii radioactive.
Uleiurile polibutilenice se obţin prin polimerizarea iso-butilenei la temperatură joasă, în prezenţă de clorură de aluminiu; au greutatea moleculară între 300 şi 1500 şi viscozitatea la 98,9° între 4 şi peste 650. Uleiurile polibutilenice au puncte de inflamabilitate şi de congelare mai joase decît ale uleiurilor minerale obişnuite, cu viscozitate corespunzătoare. Cifra de cocs e însă practic zero, deoarece la temperatură înaltă ele se depolimerizează. Se folosesc ca plastifianţi, impregnanţi, dielectrici, etc., cum şi ca lubrifianţi, acolo unde volatilizarea lor constituie un avantaj, pentru reducerea depunerilor carbonoase (ca lubrifiant care se introduce în benzină, pentru ungerea dispozitivelor transportoare în cuptoarele de recoacere sau de copt).
Uleiurile polietilenice se obţin prin polimerizarea etilenei foarte pure cu clorură de aluminiu. Sînt constituite în special din molecule cu cel mult patru cicluri naftenice, la cari sînt fixate catene parafinice lungi, ramificate. Uleiurile respective sînt asemănătoare cu cele obţinute din ţiţeiurile parafinice, cu indice de viscozitate mare, cu deosebirea că primele au puncte de congelare mai joase şi cifre de cocs mai mici. în sistemul de coordonate ASTM de viscozitate-temperatură ele se înscriu prin linii drepte.
Uleiurile pe baza de hidrocarburi aromatice alchilate se obţin prin clorurarea unei fracţiuni din sinteza Fischer-Tropsch şi condensarea acesteia cu naftalină. Au indice de viscozitate între 50 şi 60 şi puncte de congelare pînă la —26°. Uleiurile din această categorie prezintă o mare rezistenţă la radiaţiile reactoarelor nucleare, din cauza conţinutului lor mare de cicluri aromatice.
Uleiurile conţinînd copolimeri ai polietilenei se obţin prin tratarea unui amestec de polietilenă şi ulei mineral cu hidrogen, etilena şi alte olefine gazoase, în prezenţa unui catalizator. Sînt uleiuri cu viscozitatea la 100° de la aproximativ 4 pînă la peste 40 cSt, cu indici de viscozitate de circa 110, cu puncte de congelare între —10 şi —50° şi cu cifra de cocs în general sub 0,1 %.
Uleiurile obţinute prin hidrogenarea gudronului de cărbuni, a uleiului de lignit, sînt uleiuri uşoare, cu indici de viscozitate de 40-'*60 şi cu puncte de congelare relativ înalte (circa —8°).
Uleiurile obţinute prin polimerizarea olefinelor superioare au indici de viscozitate de peste 110, cifre de cocs destul de mici şi puncte de congelare relativ joase. Polimerizarea olefinelor superioare, provenite de la cracarea parafinei rezultate
Ulei vegetal
225
Ulei vegetal
în sinteza Fischer-Tropsch, se face în prezenţă de clorură de aluminiu.
Uleiurile siliconice sînt constituite, în general, din polime-tilsiloxani, cu greutatea moleculară între 200 şi 1000 (cu .3 pînă la 15 atomi de siliciu), de la cele mai fluide pînă la cele mai vîscoase. Structura uleiurilor siliconice poate fi reprezentată prin formula:
R f R 1 R
r—Si—O
I
R
—Si—O I
R
-Si—R I
R
în care R este —CH3 sau C2H5. Cum se vede în tablou, caracteristica cea mai remarcabilă a uleiurilor siliconice e
Caracteristicile unor uleiuri siliconice
Densitatea, D2| Viscozitatea la
37,8°C, cSt Viscozitatea ia 98,9°C, cSt Indicele de viscozitate
Punctul de i nfla-mabil itate, °C Punctul de congelare, °C
0,950
15,7
6,4
212
270
-56,7
0,955
37,0
15,3
173
282
-53,9
0;968
70
30
156
315
-53,9
0.971
150
56
142
325
-51,1
0,972
390
147
330
-48,3
0,973
750
230
337
-48,3
curba lor de viscozitate-temperatură foarte puţin înclinată, mult mai favorabilă decît aceea a uleiurilor minerale. Faţă de acestea, uleiurile siliconice se mai deosebesc prin punctul lor de congelare foarte jos şi cel de inflamabilitate neobişnuit de înalt. Siliconii pot fi folosiţi ca lubrifianţi numai pentru viteze şi sarcini moderate, deoarece în condiţii mai riguroase, şi cu anumite metale, filmul de ulei nu mai rezistă. Deoarece preţul lor de cost e foarte mare, întrebuinţarea siliconilor se justifică numai acolo unde se poate pune în valoare comportarea lor foarte bună la temperaturi joase (ungerea instrumentelor de precizie, ca fluid hidraulic, etc.).
i. ~ vegetal. Ind. alim.: Amestec de esteri al glicerinei cu acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi, cu predominarea acizilor nesaturaţi, lichid la temperatura ordinară, care se găseşte aproape în toate seminţele plantelor, cum şi în unele fructe. Cele mai importante materii prime pentru obţinerea uleiurilor vegetale, cum şi conţinutul lor în grăsime, sînt date în tabloul I.
Tabloul I
	Conţinutul de grăsime, %		Conţinutul de grăsime, %
Seminţe de bumbac	20--25	Seminţe de palmier	49—52
Arahide	36—49	Seminţe de rapiţă	43-45
Copra	65-70	Seminţe de ricin	44—50
Seminţe de in	37—40	Seminţe de sfeclă	39—41
Seminţe de mac	46-50	Seminţe de sesam	50—55
Măsline	35-60	Soia	16-20
Fructe de palmier	45—65	Seminţe de floarea-soarelui	26—28
Densitatea uleiurilor vegetale e mai mică decît a apei ; ele sînt solubile în majoritatea solvenţilor organici şi insolubile în apă. Prin tratare cu aicalii se saponifică, punînd în libertate glicerina.
Uleiurile vegetale se extrag, fie prin presare, fie prin extracţie cu ajutorul solvenţilor, fie prin ambele procedee, făcîndu-se o presare, urmată de extracţia, din reziduuri, cu solvenţi. Uleiurile obţinute sînt supuse, în final, unor operaţii de rafinare, pentru purificarea lor.
Procedeul tehnic pentru obţinerea uleiului din seminţe e, în principiu, acelaşi pentru diferitele feluri de seminţe oleaginoase şi diferă de cel aplicat pentru obţinerea uleiului din carnea fructelor, de exemplu a uleiului de măsline, a uleiului de palmier.
Prelucrarea seminţelor, pentru obţinerea uleiurilor vegetale, necesită, în primul rînd, îndepărtarea tuturor impurităţilor, ceea ce se realizează într-o serie de operaţii asemănătoare celor din tehnica morăritului, cu ajutorul sitelor vibratoare sau rotative, al aspiratoarelor, al trioarelor, etc. Seminţele umede se usucă în uscătoare cu turn, la 50°; de exemplu: rapiţă, arahide; anumite seminţe trebuie decojite înainte de presare, de exemplu cele de floarea-soarelui. Materiile prime curăţite se mărunţesc, pentru a sparge celulele purtătoare de ulei, prin instalaţii de mărunţire cu valţuri simple sau multiple (cu una, respectiv cu mai multe perechi de ciIindre), cu Rol-lerganguri, etc.
Prăjirea materiilor prime oleaginoase. Materiile prime oleaginoase, decojite şi măcinate, sînt încălzite pînă la temperaturi caracteristice fiecărui sort, un timp determinat, în prezenţa unui anumit conţinut iniţial de apă, pînă la un conţinut final optim de apă, cu viteze de încălzire şi de uscare specifice sorturilor tratate, în scopul creşterii randamentului la presare, al uşurării extracţiei cu solvenţi a turtelor rezultate la presare, al reducerii pierderilor de solvenţi la extracţie şi al îmbunătăţirii calităţii uleiului şi a turtelor rezultate la presare.
Principalele efecte ale prăjirii materiilor prime oleaginoase sînt: coagularea substanţelor proteice, reducerea viscozităţii uleiului, distrugerea unor substanţe toxice.
Coagularea substanţelor proteice conduce la distrugerea structurii celulare primare (distrusă în parte şi prin măcinare), la modificarea stării de dispersare fină a picăturilor de ulei din celule, cu formare de picături mari. Denaturarea substanţelor proteice face membranele celulare permeabile la ulei, astfel încît la presare acesta poate fi relativ uşor evacuat din materialul solid. Prin denaturare membranele devin permeabile şi la solvenţi (benzină de extracţie), astfel încît extracţia cu solvenţi a turtelor rezultate la presare e uşurată, rezultînd şi o reducere a^pierderilor de solvent prin creşterea concentraţiei miscelei. în acelaşi timp, conţinutul de ulei, atît în turtele de presare cît şi în şrotul extras cu benzină, va fi mai mic, crescînd astfel randamentul general al întregului proces de presare-extracţie.
Reducerea viscozităţii uleiului, prin creşterea temperaturii, uşurează expulsarea lui la presare din materialul solid măcinat, prăjit. Prin aportul de apa în cursul prăjirii, apa se adsoarbe pe materialul solid ca un film, depla-sînd uleiul din locul ocupat în seminţe. în acest mod materialul solid devine mai lipofob, cedînd uşor uleiul la presare.
Distrugerea sau dezactivarea (parţială) a unor substanţe toxice din unele materii prime, cum sînt compuşii po 1 ifenoIici din bumbac (gosipolul, v.), e asigurată printr-o anumită temperatură minimă necesară şi un anumit conţinut de umiditate în materialul supus presării.
Prăjirea peste limitele optime conduce la închiderea culorii uleiului şi a turtelor obţinute; prăjirea la temperaturi adecvate conduce la creşterea digestibi 1 ităţi i şi a valorii biologice a turtelor şi a şrotului rezultat după extracţia cu solvenţi.
Afară de prăjitoarele cu foc direct folosite la presele hidraulice şi cari, în general, sînt abandonate părăsite, se folosesc doua tipuri de prăjitoare: prâjitoare tip melc şi prâjitoore etajate.
Prăjitoarele ti p melc sînt constituite din unu sau din mai mulţi melci suprapuşi, cu manta de încălzire — şi, eventual, injecţie de abur direct— în cari materia primă (în general măcinată) se introduce în mod continuu (v. fig. /).
15
Ulei vegetal
226
Ulei vegetal
Acest tip de prăjitoare e utilizat, terii prime cari necesită condiţii
Prăji toarele etajate sînt constituite din 2*“6 compartimente cilindrice cu diametru mare (de obicei circa 2000 mm), cu fund şi cu pereţi dubli prin cari se fac încălzirea treptată a materiei prime şi us- ~1 carea ei pînă la condiţiile finale optime de temperatură şi umiditate (v. fig. II; se folosesc pentru prăji rea mai.energică.
Trecerea materialului dintr-un compartiment în ce inferior se reglează cu ajutorul unor şibere comandate de indicatoare ale nivelului materialului în compartimentul inferior. Materialul
în general, pentru ma-mai blînde de prăjire.
e agitat în compartimentele de prăjire cu un agitator constituit dintr-un ax (pentru prăjitoarele etajate) sau din două axuri pentru cele montate decalat), pe cari sînţ fixate cuţite, cîte
materiile prime bogate în grăsimi, uleiul se extrage în cea mai mare parte prin presare, iar reziduurile de presare se
supun, în continuare, extracţiei cu solvenţi.
Obţinerea uleiului prin presare se realizează în două etape de presare, şi ( anume: în presarea prealabi-^ lăşi în presarea finală. Presarea prealabilă, prin care se obţin uleiuri numite de primă presare, se face în prese el i coi dale cu şurub, de exemplu de tip „Expeller“, a căror presiune se poate regla prin micşorareasecţiu-nii orificiului de evacuare de la capătul de ieşire sau prin micşorarea pasului elicei melcului. Acţionarea se face cu motoare electrice prin intermediuldispozitive-
I. Prăjitor tip melc.
0 corp; 2) manta ; 3) melc cu axul cav pentru introducerea aburului de încălzire măcinăturii; 4) reductor; 5) rolă pentru cureaua de antrenare.
lor de transmisiune cu reducţie. O presă poate prelucra 50-**60t seminţe oleaginoase în 24 de ore, la o extracţie a uleiului de 25"*35%.
Turtele rezultate de la prima presare se mărunţesc în con-casoare cu fălci, în instalaţii cu valţuri şi făina obţinută se încălzeşte şi se presează din nou. Pentru presarea finală se folosesc prese cu melc, prese hidraulice închise, de forma preselor cu rame, preselor cu strecurătoare sau preselor cu jgheab, cu presiunea de circa 400 at. în fig. III se redă o secţiune printr-o presă cu melc (construcţie Sohler).
1) corp de prăjire; 2 şi 2') manta şi fund dublu pentru încălzire cu abur; 3) ax; 4) angrenaj conic; 5) roată de curea de antrenare; 6) registru de reglare a debitului de material de prăjire; 7, presă de brichetat materialul prăjit.
unul în fiecare compartiment, montate pe fundul prăjitoarelor. Primul şi ultimul compartiment sînt echipate cu dispozitive de insuflare de abur direct pentru corectarea umidităţii iniţiale şi finale Ia valorile optime. Vaporii de apă degajaţi în timpul prăjirii, prin uscarea materiei prime, sînt colectaţi şi condensaţi la un condensator corespunzător.
Datorită încălzirii, unele substanţe colorante, cum şi cele cari dau gustul specific, trec în ulei şi ele sînt îndepărtate, ulterior, prin rafinare.
Materiile prime oleaginoase, după prăjire şj umezire, sînt supuse operaţiilor de separare a uleiurilor. în general, din
III. Presă cu melc pentru presarea finală a turtelor.
1) batiu ; 2) melc ; 3) con perforat deplasabil axial ; 4) roată de comandă a dispozitivului de reglare a presiunii ; 5) semicilindri componenţi ai strecurătorii ; 6) angrenaj, reductor de turaţie, cu roţi cilindrice; 7) angrenaj de antrenare şi reducere cu roţi conice ; 8) roată de curea, de antrenare ; 9) intrarea turtelor de ulei mărunţite ; 10) ieşirea uleiului ; 11) ieşirea făinii din turte de ulei după presare.
Uleiul obţinut prin presare e trecut în instalaţii vibratoare, pentru îndepărtarea particulelor de seminţe antrenate şi în continuare în filtru-presă. Reziduurile rezultate după presarea finală, turtele oleaginoase, mai conţin încă 5***10% ulei, care e scos prin extracţia cu solvenţi. în final, turtele conţin circa 1 % ulei. Uleiurile obţinute prin presare şi destinate scopurilor alimentare sînt supuse unor operaţii de purificare avansată cari constituie, în ansamblul lor, operaţia de rafinare.
Obţinerea uleiului prin extracţie prezintă avantajul că seminţele oleaginoase sînt degresate, practic, complet. Procedeul extracţiei uleiurilor vegetale cu solvenţi se aplică, în special, la materiile prime cu conţinut mic în grăsime, sub 25%.
Ulei vegetal
227
Ulei vegetal
Materiile prime oleaginoase sînt supuse, în prealabil, unor tratamente mecanice şi termice, pentru mărunţire şi uscare, deoarece umiditatea materialului îngreunează pătrunderea disolvântului la celulele purtătoare de ulei.
Instalaţiile de extracţie se compun din următoarele aparate principale: extractorul, în care e scos uleiul din materia primă; blaza de distilare, în care soluţia de ulei în disolvant, soluţie numită miscelă, e separată, prin încălzire, în ulei vegetal şi în vapori de disolvant; condensatorul, în care disolvantul din fază de vapori e adus în fază lichidă, şi rezervorul pentru disolvant. Extracţia uleiului se face după procedeul difuziunii sau al îmbogăţirii succesive, prin trecerea disolvantului prin mai multe extractoare dispuse în serie ; prin recircularea disolvantului prin acelaşi extractor sau prin vehicularea disolvantului în contracurent cu materia primă. Temperaturi le de lucru sînt de circa 50---600.
în fig. IV se prezintă schema unei instalaţii de extracţie, în care materia primă, din extractor, e epuizată de ulei prin tratarea repetată cu disolvant.
forţată, coloane cu funcţionare continuă. Reziduurile de la extracţie se tratează, prin insuflare de abur, pentru îndepăr-
IV. Schema unei instalaţii de extracţie a uleiului.
1) spaţiul de extracţie; 2) spaţiul de distilare; 3) evaporator cu recirculare ; 4) condensator ; 5) separator fierbinte ; 6) separator rece ; 7) rezervor de solvent; 8) recipient intermediar ; 9) robinet cu trei căi pentru spaţiile 1 şi 2 ; 10 şi 11) perete de separare plin, respectiv perforat între spaţiile 1 şi 2 . 12) gură de alimentare'; 13) fundul perforat al spaţiului de extracţie ; 14) serpentină cu ajutaje de pulverizare a solventului ; 15 şi 16) serpentine de abur.
La procedeele moderne, extracţia uleiului se face în mod continuu, disolvantul circulînd în contracurent cu materia primă care e încărcată în coşuri găurite. în aceste instalaţii, disolvantul proaspăt vine în contact cu materia primă epuizată, iar disolvantul încărcat cu ulei vine în contact cu materialul proaspăt introdus. Principiul de funcţionare al extractorului cu funcţionare continuă e redat în fig. V.
Miscelă, amestecul de ulei extras şi disolvant, se filtrează şi se separă de disolvant în blaze de distilare. Se folosesc în acest scop evaporatoare cu mai multe trepte, cu funcţionare
V. Schema unei instalaţii pentru extracţia continuă a uleiului.
1) alimentarea cu materie primă; 2) aparat dozator de umplere; 3) turn de extracţie; 4) rezervor de solvent; 5) pompă de solvent; 6) preîncălzitor de solvent; 7) pompă pentru miscelă intermediară; 8) preîncălzitor pentru miscelă intermediară; 9) pompă pentru miscelă finală; 10) filtru de miscelă; 11) turn de distilare a şrotului; 12) condensator; 13) instalaţie de umidificare; 14) turn de distilare a uleiului; 15) rezervor de ulei; 16) pompă de ulei; 17) condensator; 18) separator de apă; a) produs finit; b) material recirculat; c) spre instalaţia de răcire a şrotului.
tarea restului de disolvant, se presează şi apoi se usucă în uscă-toare rotative cu tambur. Pierderile de disolvant, pe toată durata extracţiei, reprezintă circa 0,5**-2%.
Solvenţii folosiţi pentru extracţia uleiuri lor vegetale trebuie să se apropie de solventul ideal, ale cărui proprietăţi sînt: să nu fie inflamabil şi să nu formeze vapori sau amestecuri explozive; să fie stabil, cu compoziţie omogenă, cu punctul de fierbere nu prea înait (pentru a nu se produce pierderi mari prin reţinere în şroturi) şi nici prea jos (pentru a nu se pierde în proporţii mari în vapori şi gazele greu condensabile la deflegmaţie); să aibă căldura specifică şi-căldura latentă mici, pentru a necesita consum mic de vapori de apă (combustibil) pentru evaporare şi consum mic de apă pentru condensare şi răcire; să aibă punctul de congelare mult sub 0°; să fie solvent selectiv pentru ulei, adică să nu disolve nici pigmenţi şi nici alte substanţe (nesaponificabile) odată cu uleiul; să pătrundă uşor în materialul oleaginos şi să se separe uşor din ulei şi şrot; să nu fie coroziv pentru materialele uzuale de construcţie a utilajului; să nu fie toxic şi să nu imprime uleiului sau şrotului nocivitate; să nu fie miscibil cu apa şi să nu formeze cu aceasta amestecuri cu puncte de fierbere constante ; să aibă greutate specifică mică; să fie uşor de procurat, să nu se altereze la depozitare şi să nu prezinte dificultăţi la transport; să fie ieftin.
Nu există nici un solvent cunoscut care să îndeplinească toate aceste condiţii.
Ca disolvant se foloseşte în primul rînd benzina cu p. f. 68--*98° şi cu densitatea 0,68---0,72, care prezintă avantajul că e miscibilă în orice proporţie cu uleiurile grase, nu atacă aparatele de oţel şi are un preţ mic.
Un caz interesant îl constituie alcoolul etilic, în care uleiurile sînt solubile la cald şi insolubile la rece (excepţie fac uleiul de ricin şi uleiurile similare, cari sînt solubile şi la rece). Datorită acestei comportări se realizează extracţia la cald, se răceşte miscelă şi se decantează stratul uleios care conţine numai 5% alcool; stratul alcoolic, care conţine impurităţi şi fosfatide, se foloseşte de cîteva ori, după care trebuie distilat. Deşi are unele inconveniente (pericol de etanoliză, necesitatea
15*
Ulei vegetal
228
Ulei vegetal
rectificării alcoolului), totuşi se foloseşte şi există tendinţa de extindere în ţări cu producţie mare (India, Argentina, etc.). Unele procedee îmbunătăţite fac extracţia cu alcool sub presiune. Di asemenea, alcoolul etilic se foloseşte pentru extracţia uleiului de ricin.
Dintre solvenţii cloruraţi, se foloseşte numai t r i c I o r-etilena, întrucît ceilalţi, deşi tot neinflamabili, prezintă dezavantaje importante: greutate specifică mare (deci consum mai mare decît pentru hidrocarburi); corodează metalele în prezenţa apei; suferă transformări la temperaturi înalte şi necesită unele măsuri contra pericolelor de incendiu; sînt mai toxici decît solvenţii obişnuiţi (hidrocarburi), putînd da şi toxicitate acută; disolvă nesaponificabilele în proporţii mai mari, îngreunînd rafinarea uleiului.
Alcoolul isopropil.ic e recomandat pentru extracţia bumbacului, întrucît disolvă gosipolul, şroturile rezultate devenind astfel furajere. Din ulei gosipolul se inac-tivează şi se elimină prin rafinare.
Extracţia selectiva a uleiurilor consistă în separarea uleiurilor în două sau în mai multe fracţiuni prin extracţie lichid-lichid, pe baza solubiIităţii diferite a componenţilor din uleiuri în solvenţii selectivi, şi permite obţinerea în condiţii economice a unor uleiuri cu caracteristici specifice. Fracţionarea uleiurilor prin extracţie selectivă e posibilă datorită: disolvării selective (solubilităţii mai mari) a unora dintre componenţii uleiurilor în solvenţi selectivi; miscibi-Iităţii incomplete a uleiului cu solventul selectiv folosit, astfel încît la tratarea uleiurilor cu solvenţi selectivi se obţin două straturi cu compoziţie diferită, cari pot fi uşor separate; o fracţiune bogată în solvent reprezentînd o soluţie a unora dintre componenţii uleiului iniţial, mai solubili în solvent, numită „extract'1 şi o fracţiune bogată în ulei, reprezentînd o soluţie de solvent în uleiul eliberat de componenţii disolvaţi în extract, numită „rafinat".
Solubilitatea gliceridelor în solvenţii polari creşte o dată cu gradul de nesaturaţie; solubilitatea în solvenţii nepolari nu depinde de grădul de nesaturaţie, ci de natura substanţelor respective. Folosind deci, un solvent polar drept solvent selectiv, se pot obţine soluţii extract bogate în fracţiuni nesaturate; dacă în soluţiile extract se adaugă solvenţi nepolari, imiscibili cu solventul polar, solventul nepolar extrage din soluţia polară fracţiunile mai puţin polare, astfel încît se poate face o purificare a fracţiunilor foarte sicative disolvate în solventul polar selectiv.
Solvenţii selectivi sînt solvenţi polari (alcooli, aldehide, acizi organici, sărurile lor, nitroderivaţi, amine, nitrili, eteri, olefine, fosfaţi), însă nu toţi solvenţii polari pot fi şi solvenţi selectivi.
Extracţia selectivă a uleiurilor poate fi practicată fie numai cu solvenţi polari, fie concomitent cu solvenţi polari şi nepolari. în ultimul caz, solvenţii nepolari îndeplinesc rolul pe care îl are refluxul în distilare. Acelaşi rol de reflux (dar cu efect mai pronunţat) îl îndeplineşte extractul liberat de solvent cînd e reintrodus în circuit. Refluxul extracţiei reglează echilibrul concentraţiei componenţilor din extract, respectiv din rafinat, determinînd astfel randamentul în cele două fracţiuni.
Alegerea solvenţilor selectivi se face pe criteriul polarităţii grupărilor lor funcţionale, al imiscibilităţii (sau al miscibilităţii parţiale) la anumite temperaturi, şi proporţiei folosite faţă de uleiul supus fracţionării.
Extracţia selectivă a uleiului de soia (uleiuri semisicative) conduce la un rafinat comestibil şi la un extract cu sicativitate mărită, care poate înlocui uleiul de in. Rafinatul poate fi folosit direct în scopuri culinare, fără alt tratament de rafinare alcalină, etc. Se fracţionează prin extracţia selectivă, pentru obţinerea produşi lor cu sicativitate mare, şi anumite uleiuri de peşte, uleiul de in, etc. De asemenea, printr-o extrac-
ţie selectivă adecvată, se pot obţine concentrate de nesaponi-ficabile valoroase.
Rafinarea uleiurilor vegetale se face cu scopu I de a îndepărta din ele impurităţi ca: substanţe mucilaginoase, acizi graşi liberi, aldehide, cetone, lactone, materii colorante, compuşi cu sulf, substanţe în suspensie, etc., provenite din materia primă sau prin oxidare în contact cu aerul. Aceste impurităţi dau uleiului gust şi miros neplăcute, aspect urît, îngreunînd totodată conservarea. Djpă rafinare, uleiul trebuie să fie limpede, fără substanţe în suspensie (eventualele suspensii cari ar exista la rece trebuie să dispară prin încălzire); trebuie să aibă gust şi miros plăcut, să nu fie amar sau rînced, să nu aibă mirosul plantei din care provine; aciditatea liberă, exprimată în acid oleic, să fie de maximum 0,4%; umiditatea să fie de maximum 0,1 %; să conţină maximum 0,005% săpunuri.
Demucilagi narea se efectuează pentru îndepărtarea răşinilor, a substanţelor mucilaginoase, a fosfatidelor şi a proteinelor, fie pe cale chimică, fie pe cale fizică. Un procedeu chimic e tratarea uleiului cu 0,5***1,5% acid sulfuric 97%, sub agitare continuă, temperatura menţinîndu-se sub 30°, urmată de diluarea cu 1 •••2% apă fierbinte şi sedimentare ; după separarea impurităţilor, se spală cu apă fierbinte. Alte procedee chimice sînt tratarea cu alaun, cu tanin, acid clor-hidric, clorură de calciu. — Un procedeu fizic de demucila-ginare folosit în mod curent e procedeul prin hidratare, care se bazează pe proprietatea hidrofilă a albuminelor şi consistă în tratarea uleiului la 240---2800 cu apă fierbinte sau abur şi adaus de clorură de sodiu sub agitare Substanţele mucilaginoase şi saramura se separă prin decantare. Acest procedeu nu îndepărtează fosfatidele, cari produc spumă. De asemenea, purificarea fizică se face şi prin tratarea cu substanţe adsor-bante (diatomită, pămînt decolorant, cărbune activ) şi prin ultrafiltrare.
Neutralizarea se face pentru a îndepărta acizii graşi (în uleiurile vegetale se găsesc circa 7% acid oleic), cum şi urmele de acizi minerali rămase de la demucilaginarea cu acid. Uzuală e neutralizarea cu hidroxid de sodiu. La uleiurile puternic acide, neutralizarea se face cu soluţie concentrată de hidroxid de sodiu, care curge, sub agitare, peste uleiul încălzit la 50---600. La uleiurile slab acide, neutralizarea se face cu soluţie diluată de hidroxid de sodiu, care, încălzită la 98---1000, se pulverizează peste uleiul încălzit la 95°. Săpunurile rezultate de la saponificare, numite săpunuri de rafinare (soapstock), sînt prelucrate pentru obţinerea de săpun, sau sînt descompuse cu acizi minerali, obţinîn-du-se acizi graşi liberi, cu o concentraţie de 30--*60%.
Un procedeu valoros de neutralizare e procedeul Skipin, care consistă în neutralizarea uleiului cu soluţie de carbonat de sodiu cu densitatea 1,2. Temperatura de lucru e de 45--*55°, iar soluţia de carbonat, calculată pentru acizii liberi, se adaugă în patru porţiuni, timp de 40 min. Pentru a înlătura spuma care se formează, agitatorul neutralizatorului are o serie de palete deasupra lichidului. Pentru îndepărtarea săpunului, se adaugă 0,3% clorură de sodiu fin pulverizată. Procedeul e foarte economic, deoarece foloseşte carbonatui de sodiu, un material ieftin şi care nu atacă uleiul neutru.
Uleiurile cu aciditate liberă peste 6% sînt supuse neutralizării prin distilare, sub vid înaintat şi încălzire cu abur la 180---2400, urmată, uneori, de o neutralizare complementară cu hidroxid de sodiu. Neutralizarea prin distilare dă un randament mai mare în ulei neutru. Principiul acestei neutralizări consistă în îndepărtarea, prin distilare, a capului de distilare al uleiului, care conţine acizii liberi.
Uleiurile alimentare pot fi neutralizate şi prin procedeul esterificării acizilor liberi (rafinare sintetică), cu ajutorul glicerinei. Procedeul serveşte la neutralizarea uleiurilor foarte acide.
Ulei alimentar
229
Ulei comestibil
După neutralizare şi spălare, uleiul e uscat în aparatul de albire.
Albirea sau decolorarea se face pentru a îndepărta coloranţii proveniţi din materiile prime şi pentru a obţine o
«V WTi9 yff
VI. Schema unei instalaţii de dezodorizare a uleiului.
1) preîncălzitor; 2) aparat de dezodorizare; 3) ejector cu abur; 4) recipient intermediar cu perete despărţitor; 5) răcitor de ulei; 6) recipient intermediar; 7) ejector cu abur; 8) pompă de ulei; 9) recipient colector de ulei; 10) condensator cu injecţie; 11) agregat de absorbire a aerului.
colorare deschisă. Ea se bazează pe absorpţia acestor coloranţi cu pămînturi decolorante sau cu cărbune activ. DecolorantuI,
în proporţia de 2--*3% faţă de ulei, se amestecă puternic cu uleiul la temperatura de 70---90°, în absenţa aerului, timp de 20---40 min. După filtrare, reziduurile, cari conţin circa 35% grăsime, se degresează cu benzină, pînă la un conţinut de grăsime de 2-**3%.
Dezodori zarea se face pentru a îndepărta substanţele mirositoare provenite din materia primă sau datorite oxidării şi substanţelor întrebuinţate la rafinare. Aceste substanţe se găsesc în proporţia de 0,03 şi 0,5% în uleiurile vegetale, şi pînă la 1,75% în cele animale’. Eliminarea se face cu ajutorul aburului supraîncălzit, temperatura uleiului variind între 160 şi 180°, în „vid“ de maximum 40 mm. Schema unei instalaţii de dezodorizare în vid e reprezentată în fig. VI.
Polizarea are drept scop îndepărtarea din ulei a substanţelor cari precipită prin răcire mai înaintată şi turbură uleiul la stocarea în timpul iernii. Se face, uneori, şi înainte de dezodorizare. Operaţia consistă în filtrarea uleiului, la rece (0-----20°), în filtre-prese cu porozitate foarte fină.
în tabloul II sînt date principalele uleiuri vegetale.
Exemple de uleiuri numite d u p â domeniul, larg sau r e s t r î n s, de folosinţa: î. ~ alimentar. Ind. alim. V. Ulei comestibil.
2. ~ comestibil. Ind. alim.: Ulei vegetal prelucrat astfel, încît să aibă culoare deschisă şi să fie lipsit, în general, de gustul şi mirosul seminţelor sau al fructelor din cari a fost extras.
Uleiurile vegetale obţinute prin presare sau extracţie sînt supuse unei purificări avansate pentru a fi folosite în alimentaţie (v. Ulei vegetal); exemple: ulei de floarea-soarelui, de
Tabloul II. Uleiuri vegetale
Ulei de |	Extras din	Comes- tibil	Proprietăţi sicativante	Cifra de saponificare	Cifra de iod	Ulei de	Extras d in	Comes- tibil	Proprietăţi sicativante	Cifra de saponificare	Cifra de iod
Abrazin	fructe		sicativ	188-195	155—175	Migdale	sîmburi	da	nesicativ	189—195,4	92-102
Alune	fructe	da	nesicativ	189-197	84--90	Muştar alb	seminţe	—	semisicativ	170-178	92-108,6
Arahide	tubercule	da (după	nesicativ	188-202	83-107	Muştar ne-	seminţe	■	semisicativ	171-182	96-107
		rafinare)				gru					
Bumbac	seminţe	da (după	semisicativ	171-199	100,9—120,5	Neghină	seminţe		semisicativ	184—192	131-139
		rafinare)				Nucă	fructe	ci a	sicativ	188-197	143-162
Cînepă	seminţe	da (după	sicativ	170-194	140-167	Oiticica	seminţe	—	sicativ		
		rafinare)				Palmier	fructe	da		195—207	34- 58
Capoc	seminţe	da	nesicativ	189,2-196,3	85,2—98,1	Peri I Ia	seminţe	—	sicativ	187--197	180-206
Carapa	seminţe	_	nesicativ	195-197	65-76	Pin	lemn	—			
Cardamom	seminţe	—	nesicativ	19		Rapiţă	semi nţe	—	nesicativ	169—180	94-106
Cedru	lemn	—	nesicativ	depinde de	depinde de	Ri cin	seminţe	—	nesicativ	176—187 '	81— 90
				specie	specie	Saflor	fructe	da	sicativ	187-194	138-150
Cocos	fructe	da	nesicativ	246-268	8”* 10	Sîmburi de	sîmburi	da (după	nesicativ	179—198	96-112
Croton	seminţe	_		210-215	101—109	caise		rafinare)			
Dica	seminţe	da	nesicativ	240--245	3-- 10	Sîmburi de	sîmburi	da (după	nesicativ	179,7—197,8	92,8-114,6
Dovleac	seminţe	da (după	semisicativ	188-197,1	119—131	cireşe		rafinare)			
		rafinare)				Sîmburi de	sîmburi	—	nesicativ	181,2—188,5	00 co 00
Floarea-	seminţe	da (după	semisicativ	186-199,4	127-136	măsline					
soarelui		rafinare)				Sîmburi de	seminţe	da	semisicativ	190—198	117—126
Germeni de	semi nţe	da (după	semisicativ	188-198	111—131	pepene					
porumb		rafinare)				verde					
In	semi nţe	_	sicativ	190-194	170--204	Sîmburi de	sîmburi	da (după	nesicativ	188—198,5	91,2—104
Jir	fructe	da	nesicativ	191,6-196,3	104,4-”120	prune		rafinare)			
Lalleman-	seminţe	_	sicativ	181-185	161-163	Sîmburi de	sîmburi	da (după	semisicativ	176* ”206	125—157
tia						struguri		rafinare)			
Lemn chi-	fructe	—	sicativ	188—195	155—175	Seminţe de	seminţe	—	sicativ	182—192,8	154-191
nezesc						molid					
Lemn ja-	seminţe	—	sicativ	185—197	149—161,3	Seminţe de	seminţe	da	semisicativ	00 UJ NJ O NJ	105-125
ponez						pătlăgele					
Levănţică	seminţe	—	sicativ			roşii					
Lubiţ	seminţe	—	semisicativ	188	132—153	Seminţe de	seminţe	da	semisicativ	187—193,3	101-”128,5
Lupine al-	seminţe	—	semisicativ	176-186,2	83,2—103,3	pepene					
bastre						galben					
Lupinealbe	seminţe	—	semisicativ	182,1-192,8	61,6-102,3	Soia	seminţe	da	semisicativ	188—195	114-138,5
Lupine gal-	seminţe	—	semisicativ	172-185	88-117	Susan	seminţe	da (după	siemi sicativ	187—195	103—112
bene								rafinare)			
Mac	seminţe	da	sicativ	189-198	131-143	Tall	lemn	—			
Măselariţă	seminţe	—	semisicativ			Tung	fructe	—	sicativ	188—195	155-175
Măsline	fructe	da	nesicativ	185-196,3	75-88,3	Tutun	seminţe	da (după	semisicativ	193—198	136,6-142,3
								rafinare)			
Ulei de furtună
230
Ulei tehnic
porumb, de măsline. Uleiurile comestibile nu au aciditate liberă mai mare decît 0,2%, exprimat în acid oleic, şi nu conţin impurităţi. Sin. Ulei alimentar.
1.	~ de furtuna. Nav.: Ulei folosit pentru calmarea valurilor (v. sub Filarea uleiului). Cele mai bune uleiuri de furtună sînt uleiurile animale (uleiul de peşte şi cel de focă), după cari urmează cele vegetale (uleiul de măsline, de in şi de bumbac). Din acest punct de vedere, uleiurile minerale sînt inferioare celor organice.
2.	~ tehnic. Tehn.: Ulei întrebuinţat în scopuri tehnice. Sînt uleiuri tehnice multe uleiuri vegetale necomestibile, cum şi unele uleiuri obţinute prin congelare, prin solventare, isomerizare, oxidare, sulfonare, etc.
După calitatea pe care o au de a se usca mai uşor sau mai greu, uleiurile tehnice folosite în industria lacurilor şi a vopselelor se împart cum se arată mai jos:
Ulei nesicativ: Ulei care nu se modifică sub influenţa oxigenului atmosferic, neformînd pelicule. Uleiurile nesicative sînt caracterizate printr-o cifră de iod mică (sub 100).
Ulei semisicativ: Ulei care, expus la aer într-un strat subţire, formează o peliculă care se întăreşte într-un timp mult mai lung decît cel necesar în cazul unui ulei sicativ. De exemplu, uleiul de floarea-soarelui şi uleiul de soia sînt uleiuri semi-sicative şi, pentru a prezenta o capacitate de uscare satisfăcătoare, necesită un tratament special sau pot fi folosite numai în combinaţie cu uleiuri sicative şi cu sicativi.
Ulei sicativ: Ulei care, întins pe o suprafaţă într-un strat subţire, se întăreşte în cîteva ore sub acţiunea oxigenului din aer şi formează o peliculă tare, lucioasă şi nelipicioasă, rezistentă la acţiunea agenţilor fizici.
în compoziţia acestor uleiuri intră în proporţie mare glice-ridele acizilor nesaturaţi cu două sau cu trei duble legături conjugate, cum sînt acizii linolic, linolenic sau eleostearic. Proprietăţile filmului obţinut (consistînd dintr-un polimer oxidat numit oxină sau linoxină), şi anume marea sa rezistenţă mecanică şi insolubilitatea sa, demonstrează evident formarea unor macromolecuie tridimensionale, rezultate din reacţii de polimerizare. S-au stabilit greutăţi moleculare de ordinul 25 000-•• 50 000. în fenomenul uscării uleiului are un rol important absorpţia oxigenului din aer, care are loc la început cu' intensitate mare. Astfel, uleiul de in, care conţine 0,1 % sicativ de cobalt, absoarbe în 14 zile o cantitate de oxigen egală cu 40% din greutatea sa. în această perioadă se elimină circa 30% produşi volatili ca: C02, apă, aldehide (mai ales aldehida propionică), acizi (în special acid formic), cum şi aldehide şi cetone superioare cari generează mirosul uleiului în timpul uscării. Uleiuri sicative sînt: uleiul de tung (uleiul de lemn chinezesc), uleiul oiticica brazilian şi uleiul de in.
Dat fiind faptul că uleiurile compuse din acizi cu duble legături conjugate sînt superioare celor cu duble legături izolate, s-au pus la punct procedee industriale pentru obţinerea acestora (de ex. prin isomerizare). Astfel, prin tratare cu catalizator (de ex. alcoxid de sodiu)s-arealizat o migraţie a dublelor legături ale acidului linolenic din uleiul de in. în uleiul astfel tratat a fost identificat acidul 10,12,14-trienoic isomer cu acidul eleostearic (cu trei duble legături). Aceste uleiuri au proprietăţi sicative superioare, asemănătoare celor ale uleiului de tung. O altăcale de obţinere a unor uleiuri cu sicativitate superioară consistă în deshidratarea uleiului de ricin sau a acidului ricinoleic prin încălzire cu sulfaţi acizi sau prin acet ilare şi distilarea esterului acetic. Se el iminăastfel grupareaOH şi apar două duble legături conjugate. S-au mai realizat pe scară industrială uleiuri sicative apropiate calitativ de uleiul de tung prin este-rificarea acizilor nesaturaţi ai uleiului de in cu alţi polialcooli decît glicerina, ca, de exemplu, cu: sorbită, manita, pentaeri-trita. Uleiurile sicative sînt caracterizate printr-o cifră de iod mare (peste 140). Sînt întrebuinţate în industria lacurilor şi a vopselelor. V. şî Sicativ.
Ulei ameliorat prin congelare: Ulei tehnic obţinut din diferite uleiuri vegetale, prin îndepărtarea gliceridelor acizilor saturaţi, prin răcire şi presare.
Ulei de ancolaj: Ulei de in sau alt ulei sicativ, fiert cu sicativanţi, întrebuinţat la încleirea firelor de mătase artificială, pentru a putea fi prelucrate mai departe.
Ulei esterificat:	Ulei	sicativ obţinut prin esterifjcarea
acizilor graşi din uleiurile vegetale, cu polialcooli.
Ulei fiert: Ulei sicativ sau semisicativ, căruia i-a fost incorporat un sicativant, în scopul scurtării timpului de uscare şi al măririi rezistenţei peliculei formate cînd e întins în strat subţire. După temperatura la care a fost efectuată incorporarea sicativantului, uleiurile fierte, numite şi f irnisuri, sînt grupate în trei categorii: firnis rece, Ia temperatura obişnuită; firnis preparat la temperaturi între 140 şi 180°; firnis fiert la temperaturi între 260 şi 280°. Cel mai mult întrebuinţat e firnisul preparat. Firnisul de in se obţine prin adăugare de 2% sicativi, oxizi metalici (bioxid de mangan, litargă) sau de linoleaţi sau naftenaţi ai acestora şi încălzire la 150° sau 220*”250°.— Se întrebuinţează la prepararea lacurilor şi a vopselelor, la prepararea miezurilor de turnătorie, a chitu-rilor, a ancolajelor, la impermeabilizarea ţesăturilor, la prepararea hîrtiei transparente, etc. Sin, Firnis (v.).
Ulei isomerizat: Ulei vegetal conţinînd componenţi cu duble legături conjugate, rezultat prin isomerizare dintr-un ulei nesaturat. Prin această transformare, uleiurile capătă o tendinţă mai accentuată de polimerizare, respectiv de formare a peliculei solide (gliceridele acidului eleostearic au o viteză de polimerizare mai mare decît gliceridele acidului linolenic cu un număr egal de duble legături).
Ulei oxidat: Ulei sicativ obţinut prin oxidarea cu aer, la cald, a unor uleiuri nesicative sau semisicative. Calitatea uleiului obţinut depinde de natura uleiului folosit, de temperatura la care se lucrează, de cantitatea de aer insuflat şi de catalizatorul întrebuinţat. La temperaturi sub 150° se formează în special oxiacizi; între 280 şi 305° se produce un proces combinat de oxidare şi de polimerizare. Gliceridele cari conţin oxiacizi se deshidratează la temperaturi mai înalte decît 280°. Cu cît se lucrează la temperaturi mai joase, cu atît culoarea uleiului e mai deschisă. Cu cît temperatura e mai înaltă şi cantitatea de oxigen absorbită e mai mare, cu atît viscozitatea uleiului e mai mare. Peliculele obţinute din uleiuri oxidate sînt mai lucioase, au o duritate mare şi o bună adeziune.
Uleiul de in oxidat e întrebuinţat în special Ia prepararea cerneluri lor tipografice şi în vopsitor ie. Uleiul de rap iţă oxidat e întrebuinţat la prepararea factisului, a diferitelor tipuri de unsori speciale, etc. Uleiul de ricin oxidat e întrebuinţat ca plastifiant în industria lacurilor de nitroceluloză, la prepararea uleiurilor de uns compoundate, a diferitelor tipuri de unsori, etc. Sin. Ulei suflat.
Ulei polimerizat: Ulei tehnic cu viscozitate mare, obţinut prin tratamente de polimerizare din uleiuri vegetale cu viscozitate mică. Polimerizarea se poate efectua prin tratament termic în absenţa aerului, tratament termic şi catalizator, sau descărcări electrice (v. Voltolizare, sub Ulei voltolizat). în ţara noastrăsîntsupuse polimerizării în special uleiulde in, uleiulde floarea-soarelui şi, în ultimul timp, uleiul de ricin deshidratat. Drept catalizator se folosesc diverşi sicativi cari nu intră în produsul final. Polimerizarea uleiului poate fi ameliorată prin adăugirea unor mici cantităţi de ulei polimerizat, care micşorează perioada de inducţie şi accelerează procesul de polimerizare. Uleiurile polimerizate se usucă mai lent decît uleiurile fierte, dar dau o peliculă mai lucioasă, mai elastică, mai stabilă la apă şi la acţiunea agenţilor atmosferici. Sînt întrebuinţate, ca atare sau sicativate, la prepararea cernelurilor tipografice sau litografice, în industria lacurilor şi a vopselelor, etc.
Ulei reesterificat: Ulei tehnic rezultat prin reesterificarea gliceridelor cu ajutorul unui alcool. Se folosesc în acest scop
Ulei de fuzel
231
Ulei asfaltic
uleiuri sicative, semisicative şi uneori chiar nesicative. Reeste-■■'nficârea se poate efectua şi cu ajutorul alcoolului din componenta esterului iniţial. Astfel, tr ig I i cer i de le din uleiurile vege-tale pot fi reesterificate chiar cu glicerina, obţinîndu-se mono-gliceride şi digliceride. Sfîrşitul reacţiei se recunoaşte prin solubilizarea produsului final în alcool, triglicerida fiind insolubilă în acest solvent. Prin încălzirea uleiului şi a glicerinei la temperaturi peste 280°, în prezenţa a 0,1 % PbO drept catalizator, s-au obţinut digliceride pe baza cărora se pot prepara unele răşini sintetice. Reesterificarea se produce în vid sau în atmosferă de gaz inert, deoarece oxigenul provoacă închiderea culorii produsului. M'onogl iceridele şi d ig I i cer i de Ie uleiurilor sicative pot fi folosite şi ca plastifianţi în lacurile pe bază de ulei şi pe bază de derivaţi celujozici, cum şi ca emulga-toare pentru vopselele emulsionate. în industria substanţelor peliculogene se întrebuinţează uleiuri reesterificate cu poli-alcooli superiori (pentaeritrită, sorbită, manită, etc.).
Ulei solventat: Ulei sicativ extras dintr-un ulei semisicativ prin solventare selectivă, disolvantul întrebuinţat în cele mai multe cazuri fiind furfurolul.
Ulei stirenizat: Ulei sicativ obţinut prin copolimeri-zarea uleiurilor cu duble legături conjugate (uleiul de in) sau separate (uleiul de soia) cu stiren. Pentru a evita formarea ca produs secundar a polistirenului incompatibil cu uleiul se utilizează un amestec de alfametilstiren, stiren şi ulei de in. Pentru realizarea în bune condiţii a stirenizării uleiului de soia, se adaugă ulei de lemn chinezesc. Catenele polistirenice se adiţionează la dublele legături ale uleiului sicativ prin intermediul unor punţi de oxigen:
R
CH2—CH— I
CftHs
I
—O—CH I
x HC— O-I
R
-CH-
I
CfiHr
-CH,
Prin stirenizare, uleiurile vegetale îşi îmbunătăţesc proprietăţile sicative: accelerarea uscării şi mărirea rezistenţei peliculei.
- Ulei suflat: Sin. Ulei oxidat (v.).
Ulei de vopsit: Ulei preparat pe bază de ulei vegetal sica-tivat sau pe bază de alte produse (de ex. produse petroliere, etc.), întrebuinţat ca atare sau în amestec cu pigmenţi, în vopsitorie.
1.	Ulei de fuzel. Ind. chim. Alcool cozi.
2.	Ulei, emulsie de Silv.: Pastă cu aspect de cremă, conţinînd circa 70***80% ulei mineral, circa 3% emulgator (cazeină, etc.) şi 20---30% apă. Se întrebuinţează în Silvicultură, ca insecticid de contact.
3.	Ulei eteric de absint. Ind. olim.: Sin. Ulei de pelin (v. Pelin, ulei de~).
4.	Ulei hidrogenat. Ind. chim.; Ulei vegetal supus hidroge-nării. E o grăsime solidă, obţinută prin hidrogenarea catalitică a unul ulei vegetal. Sin. Ulei solidificat.
5.	Ulei, indice de Chim.: Cantitateade ulei de in tehnic adsorbită de o anumită cantitate diritr-un material, în condiţii determinate. Reprezintă o caracteristică importantă a pigmen-ţilor organici şi anorganici, cum şi a materialelor de umplutură folosite în industria lacurilor, vopselelor şi cernelurilor poligrafice.
Indicele de ulei e dat, în procente, de relaţia:
%
^20
• 100,
în care V (în ml) e voiumuI de ulei de in adsorbit; p^o e densitatea relativă a uleiului de in la 20°; G (în g) e greutatea materialului luat pentru determinare.
Determinarea indicelui de ulei se efectuează prin frecarea într-un mojar a unei cantităţi de material (după felul materialului, cuprinsă între 1 şi 20 g), cîntăriţă cu o precizie de 0,001 g, lăsînd uleiul să picure dintr-o biuretă.
Determinarea se consideră terminată cînd se obţine o pastă densă care nu se mai aglomerează pe pistil ci aderă Ia pereţii mojaru Iu i.
în general, pigmenţii anorganici şi materialele de umplutură au indici de ulei mici (5*• *45%), iar pigmenţii organici şi negrul de fum au indici mari (>50%). Sin. Absorpţie de ulei.
6.	Ulei neutru. Ind. chim.: Amestec de trigliceride, lipsit de acizi graşi liberi. Sin. (impropriu) Ulei neutral.
7.	Ulei solidificat. Ind. chim. V. Ulei hidrogenat.
8.	Ulei voltolizat. Ind. chim.: Ulei vegetal, mineral sau com-poundat, căruia i s-a aplicat un tratament de descărcări electrice la circa 5000 V şi înaltă frecvenţă numit voltolizare. Acest tratament provoacă polimerizarea unor compuşi nesaturaţi din uleiuri, conducînd la macrocombinaţii, cu dublarea sau chiar triplarea greutăţii moleculare. Compuşii formaţi rămîn în ulei sub formă coloidală şi aduc modificări favorabile proprietăţilor uleiurilor. Astfel, viscozitatea creşte, putînd atinge 50° Engler la 100° pentru uleiurile puternic voltolizate; indicele de viscozitate şi onctuozitatea uleiurilor sînt mult ameliorate. Voltolizarea nu provoacă formarea de compuşi de oxidare şi influenţează în mică măsură punctul de congelare, aciditatea, conţinutul în asfalt şi culoarea uleiurilor. Polimerizarea e însoţită de reacţii de cracare şi de dehidro-genare, în funcţiune de energia consumată în proces. S-a observat că odată ce s-a depăşit un anumit potenţial critic, creşterea greutăţii moleculare rămîne proporţionalăcu numărul de kilowaţiore consumaţi pe unitatea de greutate, cel puţin pentru densităţile mici de curent. Dacă voltolizarea se face în vid, viscozitatea creşte mai repede decît în prezenţă de hidrogen. în acest caz e însă necesară răcirea uleiului pentru a evita reacţiile de descompunere. Adăugaţi uleiurilor minerale în proporţie de cîteva procente, voltolii ameliorează indicele de viscozitate şi micşorează punctul de congelare. Ei au de asemenea o acţiune favorabilă asupra mobilităţii la temperaturi joase. Voltolii ar ameliora şi proprietăţile de ungere şi ar avea calităţi detergente. Adausul de voltoli nu influenţează practic cifra de cocs, stabilitatea la oxidare, etc.
Pentru voltolizare, uleiul circulă în film subţire între electrozii situaţi în axa unui^rezervor cilindric, care conţine hidrogen la o presiune joasă. între electrozi se menţine un potenţial de 4---10 kV, frecvenţa fiind de 500---1000 Hz. Consumul de curent e foarte mare, aproximativ 2--*5 kWh pentru 1 kg de ulei. Operaţia de voltolizare începe prin introducerea în aparat, de exemplu, a unui amestec de 2 : 1 —0,5 : 1 ulei de rapiţă şi ulei mineral rafinat. După ce reacţia a început, se adaugă treptat ulei mineral, pînă cînd proporţia de ulei de rapiţă în amestecul final scade la 3—15%. Uleiurile minerale pot fi de asemenea voltolizate ca atare, însă produsul rezultat, adăugat uleiurilor, nu are un efect atît de favorabil asupra indicelui de viscozitate ca atunci cînd voltolizarea se execută în prezenţa unui ulei vegetal.
9.	Ulei. 2. Tehn., Ind. chim.: Lichid dintr-un anumit grup de substanţe sau de amestecuri de substanţe, cu aspect de ulei (v. Ulei 1), care e folosit ca produs intermediar în unele procese de fabricaţie sau care nu are proprietăţi de lubrifiere.
Exemple:
io. ~ asfaltic. Ind. chim., Cs.: Bitum fluid, a cărui penetraţie la 25° e mai mare decît 350 de zecimi de milimetru, folosit în lucrări de asfaltare la cald sau la rece. Se obţine direct din reziduul de distilare în vid a păcurii (ulei pentru drumuri), sau prin diluarea bitumului cu un distilat de ţiţei (bitum de cupaj sau bitum lichid). Uleiul pentru drumuri e lichid sau
Ulei de gudron
232
Ulei eteric
semisolid şi trebuie încălzit la 80---1000 pentru întrebuinţare. Se întăreşte mai încet decît bitumul lichid.
1.	~ de gudron. Ind, chim, V. Gudron de lemn, sub Gudron 1.
2.	~ de miez. Mett.: Ulei vegetal, mineral sau sintetic, sicativ sau semisicativ, folosit în turnătorie ca liant în amestecul pentru miezuri (v. sub Amestec de formare, sub Amestec 1). Calitatea de liant a unui ulei depinde de natura lui chimică şi de sicativitate (susceptibilitatea de oxidare, exprimată prin indicele de iod, adică prin cantitatea de iod, în grame, care poate fi absorbită de 100 g de ulei).
Dintre uleiurile vegetale, cele mai bune calităţi de liant le are uleiul de in crud (cu densitatea la 20° de
0,928---0,936 şi indicele de iod, minimum 170). Miezurile cu ulei da in sînt foarte rezistente, au o bună permeabilitate la gaze, iar după răcire îşi pierd consistenţa şi la dezbatere se fărîmă uşor.
Uleiul de in fiert e un liant inferior uleiului de in crud, însă are o sicativitate mai mare decît a acestuia.
Uleiul de cînepa are proprietăţi foarte apropiate de ale uleiului de in (densitate la 20°, 0,925 şi indicele de iod, 143 •••166).
Se mai folosesc şi uleiul de floarea-soarelui, uleiul de răpită, etc.
Dintre uleiurile minerale, cari încep să înlocuiască uleiurile vegetale, fiind mai puţin costisitoare, se folosesc în special cele obţinute din ţiţei şi apoi tratate cu clor şi disol-vate în white-spirit (de ex. preparatul numit Rematol).
Uleiurile sintetice, rezultate din prepararea cu colofoniu, white-spirit, bitum, etc. a uleiurilor semisicative, tind să înlocuiască uleiurile naturale, în special uleiurile vegetale, sicative.
3.	~ de şist. Ind. chim., Ind. cb.: Sin. Gudron de şist (v. sub Gudron 1).
4.	de taiere. Mett. V. Ulei emulsionabil.
5. ~ de terebentina. Ind. chim. V. Terebentină, ulei de —.
6.	~ emulsionabil. Mett., Silv.: Ulei cu viscozitate mică, în care s-a introdus un agent tensioactiv (sulfonaţi, naftenaţi, etc. de sodiu, de amoniu), care îi permite să se emulsioneze uşor cu apa. Se foloseşte ca emulsie (fiind un insecticid de contact), în silvicultură şi în horticultură pentru prelucrarea metalelor prin aşchiere (răceşte, unge şi micşorează rezistenţa de la suprafaţa metalului prin proprietăţile sale de udare), pentru călirea oţelului. Natura uleiului şi a agentului tensioactiv e funcţiune de destinaţia produsului. Sin. (parţial). Ulei de tăiere, Ulei m isc ibil, Ulei solubil.
Lichidul constituit din circa 75--*85% ulei mineral, circa 15% emulgator (ulei sulfonat, rezinat, naftenat, etc.) şi 2---3%apă e numit, uneori, ulei miscibil. Amestecat cu apă formează o emulsie folosită în Silvicultură, ca insecticid de contact.
7.	~ esenţial. Ind. chim.: Sin. Ulei eteric (v.).
8.	~ eteric. Ind.	chim.:	Produs organic	natural,	cu miros
în general agreabil,	care cuprinde compuşi uleioşi	incolori
sau gălbui, aromaţi, volatili, de obicei uşor alterabili în aer, şi care e constituit din amestecuri de hidrocarburi alifatice, aromatice şi hidroaromatice, aldehide, alcooli, cetone, esteri şi acizi.
Uleiurile eterice naturale se găsesc în florile, în fructele, în coaja fructelor, în seminţele, frunzele, tulpina, rădăcina şi rizomulunor plante,	cum şi	în produse de	secreţie	vegetale
şi animale, sau în balsamuri	şi oleorăşini,	de unde	se obţin
prin numeroase procedee de extracţie.
Compoziţia uleiurilor eterice variază mult, nu numai cu specia botanică, dar şi cu regiunea şi clima în care creşte planta.
Cele mai multe uleiuri eterice sînt lichide sau se solidifică, total sau în parte, la temperaturi joase; unele sînt onctuoase Ig,-temperaţura obişnuită. Au mirosuri variate, caracteristice,
după componentul care predomină. Densitatea variază între
0,8 şi 1,2; uleiurile mai bogate în hidrocarburi sînt mai uşoare, şi cele bogate în fenoli, mai grele. Punctul de fierbere variază, după componenţi, între 150 şi 300°. Sînt solubile în alcool absolut, în eter, în sulfură de carbon, iar în alcool diluat, solubilitatea lor e variabilă, după componenţi.
Compoziţia uleiurilor eterice e complexă; ele conţin principii lichide (elaiopteni) şi solide (stearopteni sau camfori) constituite din: hidrocarburi (heptan, octilen, parafine solide, stiren, camfen, dipenten, a- şi (3- pinen, sescviterpen, etc.); alcooli, liberi sau sub formă de esteri (alcool benziIic, alcool cinamic, alcool dihidrocuminic, alcool etilamilic, alcool fenil-etilic, alcool propilic, alcool undecilenic, borneol, mentol, santalol, terpineol, etc.); aldehide libere sau combinate (alde-hidă benzoică, aldehidă cinamică, aldehidă salicilică, aldehidă cuminică, aldehidă fenilpropilică, aldehidă metoxicinamică, aldehidă nonilică, citrai, citronelal, etc.); cetone, libere sau combinate (carvonă, dimetil-floroacetofenonă, etil-amiIcetonă, metil-heptonă, metil-hexanonă, piperilonă, etc.); fenoli şi eteri fenol ici (anetol, eugenol, safrol, ti mol, apiol, 4-propenil-1,3,5-trimetoxibenzol, alilguaiacol, carvacrol, p-alilfenol, 4-aIil-6-metoxi-1, 2-metiiendioxifenol, etc.); acizi liberi (acid acetic, acid propionic, acid butiric, acid valerianic, etc.) şi sub formă de esteri; esteri (benzoat de benzii, benzoat de metil, acetat de benzii, cinamat de etil, sal ici lat de metil, acetat de bornil, acetat de linalil, acetat de geranil, cinamat de benzii, cinamat de metil, formiat de bornil, formiat de terpeniI, etc.); compuşi azotaţi (acid cianhidric, antranilat de metil, nitrilul acizilor fenilacetic, fenil propionic şi vinilacetic, cianură de benzii, indol, scatol, isotiocianat feniletilic, etc.); compuşi sulfuraţi (sulfură de carbon, mercaptani, isosulfocianat de aIiI, sulfură dimetilică, etc.).
Pentru obţinerea uleiurilor eterice din flori, frunze, fructe, etc. cea mai uzuală metodă e aceea a distilării cu vapori de apă. Prin distilare se antrenează, împreună cu vapori de apă, uleiurile eterice, cari, prin condensare şi decantare, se separă uşor în uleiul respectiv şi, ca produs secundar, în apă distilată aromată. Alte procedee sînt: prin presare, manual sau mecanic; această metodă se foloseşte, de obicei, la stoarcerea uleiurilor din coaja fructelor citrice. Cu ajutorul solvenţilor volatili, cu puncte de fierbere joase; după ce plantele au fost macerate în aceşti solvenţi, prin distilări succesive, se obţin uleiurile eterice şi solventul recuperat, care mai conţine unele produse secundare (ceară, grăsimi, răşini, etc.). Cu ajutorul solvenţilor nevolatili, la rece sau la cald, se obţin uleiurile esenţiale, datorită proprietăţii grăsimilor de a absorbi substanţele aromate din flori. în acest scop se folosesc: grăsimi animale, ulei de măsline, ulei de parafină, etc., cari cedează uşor, la temperaturi joase, uleiurile volatile absorbite. Astfel se obţin uleiurile eterice de iasomie şi de tuberoze. Prin fermentare se prelucrează materia primă numai cînd substanţele se găsesc sub formă de glucozide, etc., din cari trebuie liberaţi înainte de extracţie. Pentru aceasta, plantele se umezesc şi se lasă la macerat, cînd, cu ajutorul fermenţilor existenţi în plante, sînt puse în libertate uleiurile eterice. Acest procedeu se aplică la betula, la migdale amare, spirea, cireşe amare, muştar, etc. Cu ajutorul bioxidului de carbon lichid ca solvent, în recipiente rezistente şi etanşe, la presiune înaltă, se obţin uleiuri eterice foarte pure, şi cu randamente mari.
Produsele obţinute conţin, în general, ca impurităţi, apă, substanţe pectice, răşini, ceruri, grăsimi, coloranţi, etc. Ele se purifică, în prima fază, prin decantări succesive, după ce lichidul a fost lăsat în repaus (se elimină, astfel, substanţele insolubile); prin filtrări; prin rectificări, pentru a elimina substanţele solubile. La această fază, pentru a evita descompunerea substanţelor, se aplică distilarea prin antrenarea cu apă, cu vapori sau la presiune joasă şi la cea mai joasă temperaturi posibilă; apoi, prin distilare fracţionată la presiune
Ulei eteric
233
Ulei eteric
joasă, se înlătură şi substanţele inodore sau slab aromate, în principal terpenele şi sescviterpenele.
Uleiurile eterice fiind, în general, uşor alterabile la aer şi la lumină (colorîndu-se, pînă la brun, rezinificîndu-se, îngro-şîndu-se, şi pierzînd din aroma lor), se păstrează în recipiente etanşe, pline, în locuri răcoroase şi slab iluminate.
Pe lîngă produsele naturale, se obţin sintetic, în industrie, numeroase produse aromate artificiale, cu cari, prin amestec, se prepară produse similare uleiurilor eterice obţinute din plante. Astfel, se produc: difenilmetan (hidrocarbură), cu formula C6H5 — CH2—C6H5, prin condensarea clorurii de benzii cu benzen, în prezenţa clorurii de aluminiu (are miros de
Uleiurile eterice
portocale); bromostirolen (hidrocarbură), C6H5—CH = CHBr, prin descompunerea sării de sodiu a derivatului dibromat al acidului cinamic, în soluţie apoasă, fierbinte, în prezenţa carbonatului de calciu (are miros de iacint); alcool benzilic, C6H5—CH2OH, prin hidroliza clorurii de benzii cu o soluţie apoasă, fierbinte, de carbonat de sodiu (folosit ca fixator); alcool feniletilic, C6H5—CH2—CH2OH, prin transformarea clorurii de fenil, în clorură de fenil-magneziu şi trecerea acesteia în alcool feniletilic, cu oxid de etilenă şi apă acidulată (are miros de trandafir şi de miere); alcool anisic, C6H4(CH2OH)(OCH3), prin acţiunea unui alcaliu asupra aldehidei anisice (folosit ca fixator în parfumerie); esterii
mai importante
Uleiul de	Extras din	Constituenţi principali ;	Uleiul de	Extras din	Constituenţi principali
Anason	Fructul de Prmpinel-la anisum	Anetol, 80*‘-90%; estragol ; cetonă anisică	Mandarine	Coaja proaspătă a fructului de Citrus madurensis	Terpene (dipenten, limonen), 90--*92%; aldehidă deci! ică; citral; citronelal; metilantrani-lat de metil, 1%
Anason stelat	Fructul de lllicium verum	Anetol, safrol, estragol, 80-**90%; pinen, aldehidă şi acid anisic			
			Mentă	Diferite varietăţi ale plantei Mentha pi peri ta	Mentol total, 43*“70% ; mentonă; eucaliptol; terpene
Bergamot	Coaja proaspătă a fructului de Citrus bergamia	Acetat de linalil, 30-*,44%; lina-lol, bergapten, 5*-‘6%; limo-nen-d, dipenten, etc.			
			Migdale amare	Borhotul fructelor de Amygdal is communis	Aldehidă benzoică, 75**-85%; acid cianhidric, 2-**10%; alcool benzilic; feniloxiacetonitrit, 10-15%
Cananga sau ylang- ylang	Flori de Cananga odorata (Filipine, Jawa, Madagascar)	( —)-Linalol, geraniol, nerol, eter metilic al p-cresolului, eugenol, isoeugenol, safrol, acetat de benzii, cadinen, farnesol			
			Muşcată	Diferite varietăţi de Geranium	Geraniol; citronelol; linalol, 65*“80%; dipenten; mentonă; metilheptenonă
Chimen	Fructul de Carum carvi	Carvonă, 50*,,60%; limonen-d			
			Molură (Fen-chel)	Sămînţă de molură (Foeniculum vulgare)	Anetol, 50*"60%; fenchon, (+)-pinen, camfen, a-felandren, dipenten
Chimion	Fructul de Cuminum cyminum	Aldehidă cuminică, 30"50%; cimen			
			Ne roii (portocal dulce şi sălbatic)	Flori de portocal dulce (Citrus au-rantium) sau sălbatic (Citrus biga-radia)	Terpene, 35%; geraniol, nerol, l-linalol, terpineol, 30%; este-riilor acetici, 10”*18%; indol, antranilat de metil, 16%
Citronela	Iarbă de Cymbopo-gon nardus (Ceylon şi Jawa)	Hidrocarbură (10**15%: camfen, dipenten, (—)-limonen), metil-heptenonă, (+)-citronelol, (—)-borneol, geraniol, nerol, acetat de geranil, acetat şi buti-rat de (+)-citronelil			
			Paciuli	Frunzele uscate de Pogostemon pat-chouly	Alcool de paciuli; cadinen
Cuişoare	Mugurii florilor şi cuişoarelecu pedun-cule de Caryophyl-lus aromaticus	Eugenol, 85--92%; cariofilen; metilamilcetonă; furfurol			
			Portocale amare	Coaja fructului proaspăt de Citrus bigaradia	d-limonen, 90%; d-linalol ; d-ter-pineol; citral; citronela!
Eucalipt	Frunzele de Eucalyp-tus giobulus	Eucaliptol, 60%; pinen; camfen; fencen			
			Rosmarin	Frunzele de Rosma-rinus officinalis	Pinen; camfen; linalol; borneol; camfor
Iarbă de lemon	Cymbopogon f lexuo-sus (India)	Citral 75-■ -85%; metilheptenonă, nerol, farnesol, geraniol, dipenten, dodecil-aldehidă			
			Santal	Lemnul de Santalum album	Santalol a şi (3, 90---95%; san-talal; acizi santalici
larba-drumuri- lor	Frunzele de Cheno-podium ambrosioi-des	Ascaridol, 65%; etc.			
			Sassafras	Coaja rădăcinilorde Sassafras off icinal i s	Safrol, 80%; eugenol, 0,5%; camfor, 6%; pinen; felandren; sescviterpeni
Iasomie	Florile de Jasminum grandiflorum	Acetat de benzii, 65%; linalil; alcool benzilic, 6%; linalol, 15-**16%; indol, 2,5%; antra-nilat de metil			
			Scorţişoară	Coajatrunchiului de Cinnamomum cey-lanicum	Aldehidă cinamică, 58--76%; a-cetat de cinamil, de fenilpropil; linalol; eugenol; diverse terpene, aldehide(benzoică, cuminică, etc.)
1enupăr	Boabele de Junipe-rus communis	Pinen, cadinen			
			Stînjenel	Rădăcină de Iris florentina sau germanica	Ironă, 5--*10%; acizii miristic şi oleic, 85%; miristat şi oleat de metil
Lămîie	Coaja proaspătă a fructul ui de C i trus limonum	Limonen, 90%; pinen, camfen; citral, citronela!, 6*--7%; metilheptenonă; terpineol; acetat de linalil şi de geranil; aldehidă octilică şi nonilică			
			Trandafir	Florile de Rosa cen-tifolia şi de Rosa damascena	Rodinol, geraniol, nerol, linalol, alcool feniletilic, farnesol, 75---95%; citral, aldehidă nonilică şi omologi; ceruri şi hidrocarburi alifatice, 5**-25%.
Lămîioară	Planta Thymus vul-garis	Timol, carvacrol, 44---76%; bor-neol; linalol; pinen; camfen			
Levănţică	Planta Lavandula vera	Acetaţii, butiraţii, propionaţii şi valeriana^ii de linalil şi de geranil, 30***60%; geraniol; linalol ; borneol; eucaliptol; I-pinen			
			Valeriană	Odolean (Valeriana officinalis)	Acid butiric, acid valerianic (—) -camfen, (-)-pinen, (—)-borneol, valerianat de bornil
Ulei horticol
234
Uleiuri iodurate
acizilor alifatici nesaturaţi, de exemplu esterii acizilor hep-ten-carbonici şi octen-carbonici cari constituie verdele de violetă, cu mirosul acestei plante; esterii acizilor aromatici, de exemplu benz6a,tul de metil, C6H5—COOCH3, care se obţine prin esterificarea acidului benzoic cu alcool metilic, în prezenţa unei mici cantităţi de acid sulfuric; esterul fenilacetic, esterul cinamic, salicilic, antranilic, etc.; oxidul de fenil, de paracrezil, esterul metilic şi etilic al (3-naftolului; cumarina (care se obţine încălzind aldehidă saliciIică cu acetat de sodiu anhidru şi anhidridă acetică); aldehide alifatice saturate, de exemplu aldehidă benzoică, cu miros pronunţat de migdale amare, aldehidă fenilacetică, cinamică, salicilică, anisică, etc., vanilină (eterul 3-metilic al aldehidei protocatehice), pipe-ronal, etc.; iononă, C12H20CO, cu miros de violete proaspete; nitrobenzen, cu miros de migdale amare; indol ; scatol, etc.
Uleiurile eterice naturale sau esenţele artificiale sînt mult întrebuinţate în industria parfumurilor, a cosmeticelor, în industria alimentară, a medicamentelor, în farmacie (ca antiseptice, aromatizante, etc.) şi în gospodărie. Sin. Ulei esenţial, Ulei volatil, Esenţă.
Cele mai importante uleiuri eterice pentru industria cosmetică şi alimentară şi pentru farmacie sînt cuprinse în tabloul de la p. 233.
1.	~ horticol. Ind. chim., Agr.: Ulei emulsionabil destinat combaterii insectelor în horticuItură. Conţine 75***98%ulei mineral, 2-• *20% emulgator, 0***5% disolvant auxiliar şi 0***3% apă. Sînt două tipuri de ulei horticol: pentru tratamente de iarnă şi pentru tratamente de vară. Acţiunea insecticidăedatorităuleiu-lui mineral, şi anume formării unei pelicule continue de ulei care înveleşte corpul insectelorşi împiedicăschimburile de gaze, ceea ce le produce moartea. Pentru a corespunde cerinţelor horticole, uleiul mineral trebuie să aibă următoarele caracteristici fizice şi chimice: uleiul mineral de iarnă, 30---100 centi-stokes şi 85---90% nesulfonabile, iar cel de vară, 30---37 centi-stokes şi 98% nesuIfonabile (ulei alb-gălbui). Uleiul horticol de iarnăse aplicăsub forma de emulsii apoase cu concentraţia de 3• **5 %, în ulei horticol, iar cel de vară în concentraţia de 0,5***1 %
2.	~ medicinal. Farm.: Ulei animal, vegetal sau mineral, care conţine substanţe medicamentoase. Uleiurile medicinale naturale mai importante sînt: uleiul de ricin, uleiul de ficat de morun (untura de peşte), uleiul de parafină, cel de croton, etc. Uleiurile artificiale se obţin prin disolvare, prin macerare, decocţie, infuzare sau prin amestec cu una sau cu mai multe substanţe medicamentoase. Ca vehicul se întrebuinţează, în principal, uleiul de măsline, cel de floarea-soarelui, de vaselină, de migdale, etc. — Uleiurile medicinale au calităţile organoleptice caracteristice substanţelor cu cari au fost tratate; ele sînt alterabile la lumină, la aer şi la umezeală şi, deci, se conservă prin măsuri corespunzătoare (vase bine închise, loc uscat, răcoros şi întunecos). Cele mai importante uleiuri medicinale artificiale sînt: uleiul camforat, cel de bela-donă, de camomilă, de hiosciam, uleiul fosforat, iodo-guaia-colat, iodat, vitaminat, etc. Se întrebuinţează în Medicină, pe cale externă sau sub formă de fiole injectabile, avînd proprietăţile terapeutice ale substanţelor pe cari le conţin.
3.	~ miscibil. Silv. V. sub Ulei emulsionabil.
4.	~ parafinos. Ind. petr., Ind. chim.: Fracţiune dedistilat din ţiţeiuri parafinoase, folosită de obicei ca materie primă pentru separarea parafinei prin răcire directă şi filtrare în filtru-presă, urmată de sudaţia parafinei pentru îndepărtarea uleiului. Fracţiunea corespunzătoare din ţiţeiurile romîneşti care se prelucrează în acest scop are, la 50°, o viscozitate de 10,2***10,8 cSt şi un punct de congelare minim de 33°.
5.	~ solar. Ind. cb. V. Ulei solar 2, sub Ulei mineral (sub Ulei 1).
6.	~ solubil. Mett. V. Ulei emulsionabil.
7.	Uleiere. Ind. text., Ind. piei., Ind. hîrt.: îmbibarea sau impregnarea cu ulei a unui material poros, cum sînt ţesăturile textile, hîrtia, pielea, etc.
în tehnologia textilelor, operaţia consistă în introducerea, în masa textilă fibroasă, prin stropire, a unor substanţe grase (0,3***0,35% ulei solubil în apă fierbinte) în stare de emulsie, pentru a mări moliciunea şi elasticitatea fibrelor respective.
în cazul bumbacului, uleierea fibrelor se realizează cu un dispozitiv cu ajutaje, cu aer comprimat (principiul pulverizării uleiului sau a emulsiei), montat înaintea ultimului punct de lovire de la maşina bătătoare finală, sau cu un dispozitiv cu bară (principiul uleierii prin contact direct). Uleierea se aplică de obicei fibrelor de bumbac cu umiditatea mai mare decît 8***9%, iar stropirea cu emulsie se aplică fibrelor de bumbac cu umiditate mai mică, pînă la 6%.
Pentru uleierea lînii se folosesc uleiuri vegetale (ulei de măsline, de seminţe de bumbac, etc.), acizi graşi obţinuţi prin hidrolizarea grăsimilor, uleiuri minerale şi produse sintetice. Cu cît fibrele de lînăsînt mai fine şi firele cari se filează sînt mai subţiri, cu atît e nevoie de o cantitate mai mare de ulei sau de emulsie. Uleierea sau stropirea cu emulsie a lînii se face, fie manual (cu un stropitor), fie cu un dispozitiv cu ajutaje (prin pulverizarea uleiului la o presiune pînă la 250 at) montate la masa de alimentare a lupului amestecător.
în cazul fibrelor liberiene se introduc, în masa fibroasă, substanţe grase sau o emulsie compusă dintr-un amestec de apă cu uleiuri minerale, vegetale sau animale şi unele substanţe chimice (de ex. sodă calcinată). Uleierea sau emulsio-narea acestora se execută manual (în lăzi speciale), cu un dispozitiv special, montat la maşina de zdrobit sau de scuturat, şi cu maşini speciale de emulsionare.
Firele de mătase (produs al viermelui de mătase) se stropesc cu o emulsie preparată din 50 g ulei de contact, 3 g sodă calcinată şi 900 cm3 apă pentru evitarea încleirii firelor în timpul depănării.
Ungerea firelor crude de mătase, depănate de pe gogoşi pe mosoare, se face cufundînd mosoarele într-o soluţie de 1 % emulsie încălzită la 35°, în care se ţin două minute. Uneori se adaugă în emulsie un colorant acid (pasager), pentru deosebirea anumitor grosimi sau calităţi ale firelor.
8.	Uleiuri iodurate. Ind. chim., Farm.: Produse medicamentoase de contrast, obţinute prin adiţia iodului la diferite uleiuri de origine vegetală.
Se cunosc numeroase preparate de contrast, de tipul uleiurilor iodurate, cum sînt de exemplu: Lipiodolul, care se obţine prin iodurarea uleiului din seminţele de mac; Campio-dolul, pe bază de ulei din seminţele de rapiţă; etc. Iodurarea se execută prin tratarea cu iod a soluţiei uleiurilor respective în cloroform sau în eter; se îndepărtează excesul de iod şi se purifică produsul obţinut cu ajutorul cărbunelui activ. Se folosesc în locul gliceridelor naturale şi esteri ai acizilor graşi, cu greutate moleculară mai mică, de exemplu, esterul metilic al acidului diiod-stearic ; esterul etilic corespunzător, sau eterul etilic al acidului diiod-brasidic. Unele preparate conţin uleiul iodurat sub formă de emulsie.
Cele mai-utilizate şi mai importante substanţe de contrast pe bază de iod sînt derivaţii acidului iod-metan-sulfonic, de exemplu : sarea de sodiu a acestui acid ( Abrodil), sarea de sodiu a acidului diiod-metan-sulfonic (Intraminâ), etc.
Introduse în organism, uleiurile iodurate împiedică trecerea razelor X prin organele în cari s-au acumulat, datorită absorpţiei radiaţiilor X de către stratul de electroni a atomilor cari alcătuiesc molecula iodului. Acesta e relativ bine tolerat de organism, nu e toxic în anumite cantităţi, prezintă maximul de absorpţie în regiunea lungimilor de undă utilizabile în practica radiologică, se acumulează selectiv, în anumite organe, şi e repede excretat, fără a se produce o absorpţie
Uleiurilor, hidrogenarea —
235
Ulm
sistemică însemnată. Compuşii organici cu iod, solubili în apă, se folosesc, în principal, pentru examinarea căilor urinare.
Uleiurile iodurate sînt folosite, în principal, pentru executarea mielografiilor (depistarea tumorilor canalului rahi-dian), a bronhografiilor (depistarea leziunilor bronhopulmo-nare) şi în ginecologie pentru diagnosticarea uterosalpingo-grafiilor. Prin introducerea uleiurilor iodurate în diferite cavităţi, canale şi fistule ale organismului bolnav, se pot obţine imaginile lor roentgenografice.
1.	Uleiurilor, hidrogenarea Ind. chim.: Operaţia de solidificare a uleiurilor vegetale, în scopul obţinerii de grăsimi solide, prin tratarea acestora, în anumite condiţii, cu hidrogen.
Solidificarea se realizează ca urmare a adiţionării hidrogenului la dublele legături din catenele moleculelor acizilor graşi nesaturaţi:
H H	H	H
li	II
F^-C-C—R2 + H2 -* Rx—C—C —R2
H H
Operaţia de hidrogenare se execută, în general, în următoarele faze: într-un vas de presiune se dizolvă în ulei hidrogenul necesar, favorizînd disolvarea prin presiune şi prin ridicarea temperaturii. Se introduce apoi soluţia de hidrogen în ulei, împreună cu un catalizator, în aparatuI de sol id ificare. Aici, sub influenţa temperaturii şi a presiunii, şi sub agitare continuă, se produce reacţia de hidrogenare a uleiurilor.
Catalizatorul folosit, în general, e nichelul redus, obţinut chiar în timpul procesului, din formiat de nichel. Există şi procedee de hidrogenare în cari se folosesc catalizatori avînd în compoziţia lor, afară de nichel, mici cantităţi de săruri organice ale cuprului sau aluminiului, săruri de paladiu, etc. în timpul hidrogenării, catalizatoruI e suspendat în ulei, în stare de dispersiune fină, pe un suport inert. După hidrogenare, catal izatorul se separă d in grăsimea plastică sau sol idă, obţinută prin filtrare, — şi e utilizat din nou. După un şir de noi utilizări e trecut la regenerare. Temperatura optimă pentru hidrogenare variază între 160 şi 220°, după procedeul folosit şi după presiune, care depinde de natura uleiurilor supuse sol id ificării.
Aparatura pentru hidrogenare e formată dintr-o autoclavă de oţel, echipată cu serpentine, pentru încălzire cu abur indirect, cu agitare mecanică.
Prin solidificare se obţine o creştere de 1 %, a cantităţii de grăsime pentru fiecare reducere a valorii indicelui de iod cu 125 de unităţi.
în cursul hidrogenării apare adeseori, odată cu dispariţia unor mirosuri dezagreabile, specifice uleiurilor inferioare supuse sol id ificări i, mirosul specific de grăsime hidrogenată, care însă poate fi îndepărtat prin desodorizare.
Prin sol id ificare se obţine o creştere a rezistenţei grăsimilor respective, folosite în industria alimentară, a săpunurilor, etc., la degradări calitative datorite rîncezirii sauoxidării.
2.	Ulexit. Mi neral.: Sin. Boronatrocalcit (v.).
3.	Ullmanit. Mineral.: NiSbS. Sulfostibiură de nichel, naturală, cristalizată în sistemul cubic şi avînd reţeaua cristalină similară cobaltinei. Se întîlneşte rar sub formă de cristale, mai frecvent în mase compacte sau în agregate gra-nulare. Are culoare albastră-cenuşie pînă ia cenuşie de oţel, uneori negricioasă, cu luciu metalic., E casant; prezintă clivaj perfect după (100) şi spărtură neregulată. Are duritatea 5 şi gr. sp. 6,7. Cristalele sînt mai translucide decît în masă compactă. La flacăra suflătorului se descompune, formînd o mică sferă metalică şi degajînd S02. în apă regală se disolvă, formînd
o	soluţie verzuie.
4.	Ullmannia. Paleont.: Plantă fosilă caracteristică pentru Permianul superior de facies continental. Frunzele sînt dese,
ovale sau lanceolate, dispuse în spirală şi cu stomate pe ambele feţe. Conurile femele, constituite din bractee ascuţite, protejează fiecare un singur ovul. După unii cercetători, genul Ullmannia ar aparţine grupei Coniferelor; după alţii ar avea
0	poziţie sistematică incertă.
5.	Ulm, pl* ulmi. Silv.: Numire generică pentru peste 30 de specii arborescente şi arbustive, din genul Ulmus L., familia Ulmaceae Mirb., răspîndite în aproape întreaga zonă subtropicală şi temperată europeană şi nord-americană. Flora forestieră a ţării noastre cuprinde speciile indigene: ulmul de cîmp (numire sub care au fost cuprinse, de fapt, trei specii distincte: de cîmp, pufos şi mărunt), ulmul de munte, şi vel-nişul (v.), cum şi specia exotică ulmul de Turchestan, căreia
1	se acordă, în ultimele decenii, o atenţie deosebită; în culturi horticole, au fost introduse şi alte specii exotice.
Ulmul de cîmp (Ulmus foliacea Gilib., sin. Ulmus glabra Mill., sin. Ulmus campestris L.) e un arbore de mărimea I, cu înălţimea pînă la 30 m. Are aria de răspîndire naturală dintre cele mai mari, cuprinzînd Europa vestică, centrală şi sudică, Asia Mică, Caucazul, Persia şi Turkestanul. în ţara noastră e întîlnit ca arbore izolat în regiunile de cîmpie şi de coline şi numai rareori formează arborete de oarecare întindere, şi anume prin lunci şi în silvostepă. Ca şi frasinul şi paltinul, e una dintre cele mai pretenţioase specii, faţă de sol, şi anume cu privire la bogăţia în substanţe nutritive, profunzime şi afînare. Deşi prezintă creşteri mari numai în locurile fresce pînă la umede (cum sînt cele de luncă), e totuşi foarte rezistent la secetă şi la uscăciune. Are tulpină dreaptă, puternică şi plină, şi coroană stufoasă, bogată în ramuri subţiri şi cu frunziş bogat. Are lujeri anuali subţiri şi lungi, de culoare ruginie-cafenie, strălucitoare. Florile apar înainte de înfrun-zire, grupate în buchete mici şi dese. Fructele sînt mici şi au o aripă. Rodeşte mai mult după vîrsta de 30 de ani, la fiecari doi sau trei ani. Fructele semănate încolţesc după 10---20 de zile. Are longevitate mare (trăieşte 300---400 de ani) şi prezintă o puternică tendinţă de înmulţire, atît datorită fruc-tificaţiei sale anuale foarte abundente, cît şi lăstăririi şi dra-jonării viguroase. în ultimele decenii suferă de o boală gravă, numită „moartea u I m u I u i“, provocată de o ciupercă microscopică [Ceratostomelia ulmi (Schw.) Buisman, sin. Graphium ulmi Schwarz], care a determinat uscarea în masă a exemplarelor de vîrste mijlocii şi a celor bătrîne. Ulmul e apreciat în cultura forestieră, ca specie de amestec, datorită, în special, creşterii sale rapide şi, deci, producţiei mari de lemn destul de preţios.
Lemnul de ulm de cîmp are culoarea brună-ciocolatie şi desene frumoase. E caracterizat prin duritate, elasticitate şi trăinicie mari (rezistă bine în aer uscat şi la umiditate; e greu atacat de cari i); de asemenea, e greu fisibi I, datorită structuri i sale cîlţoase. E căutat în lucrări hidrotehnice, în tîmplărie, rotărie şi strungărie, în fabricaţii de parchete, etc. Scoarţa de ulm conţine, la arborii bătrîni cu ritidcm similar celui al stejarului, tanin şi e întrebuinţată în tăbăcărie. Din scoarţa arborilor tineri se pot scoate fibre similare celor obţinute de la tei, din cari se confecţionează frînghii şi ţesături.
Ulmul pufos (Ulmus procera Salisb., sin. Ulmus campestris MiII.) e un arbore de mărimea I şi se aseamănă foarte mult cu ulmul de cîmp, deosebirile mici dintre aceste două specii fiind aproape excluziv de ordin botanic (frunze, fructe).
Ulmul mărunt (Ulmus minor M'ill.) se aseamănă mult cu ulmul de cîmp şi cu ulmul pufos; afară de micile deosebiri de ordin botanic, se mai deosebeşte de celelalte două specii şi prin faptul că e de mărimea II, cu înălţimea pînă la cel mult 20 m.
Ulmul de munte (Ulmus montana Stokes, sin. Ulmus sca-bra M'ill.) are arie de răspîndire naturală asemănătoare cu cea a ulmuluj de cîmp, însă deplasată mai spre nord, în special în Europa. în ţara noastră se localizează, ca arbore de diseminaţie,
Ulmal
236
Ultrafiltrat
în pădurile de gorun, de fag şi de răşinoase. Se aseamănă, în cele mai multe privinţe, cu ulmul de cîmp, însă rămîne arbore de mărimea II, cu înălţimea pînă la 25 m, şi nu e atacat de ciupercile cari provoacă moartea ulmului.
Ulmul de Turkestarr (Ulmus pumila L.) e un arbore exotic, de mărimea III, cu înălţimea pînă la 15 m, şi creşte spontan în Extremul Orient, în Mongolia, Asia Centrală şi în China de Nord. E caracterizat prin pretenţii mici faţă de condiţiile staţionale (sol şi climat) şi prin imunitate faţă de ciupercile cari provoacă moartea ulmului.
O varietate a acestei specii [Ulmus pumila L., var. pina-toramosa (Koehne) Henry], caracterizată şi prin creşterea foarte rapidă din tinereţe, a fost introdusă în ţara noastră de circa 25 de ani. A dat bune rezultate atît în lucrările de creare a perdelelor forestiere de protecţie a cîmpului, cît şi la împădurirea terenurilor degradate, compacte, calcaroase, uscate şi sărăturoase.
1.	Ulmal. Metg.: Aliaj de aluminiu din grupul aliajelor Magnaliu, la care s-au adăugat siliciu şi mangan în proporţii mici, astfel încît are compoziţia: 1,75% Cu, 10% Mg, 1 % Si, 0,5% Mn şi restul aluminiu. Prezintă un complex favorabil de proprietăţi mecanice (rezistenţă la întindere, la curgere, la şoc, alungire relativă), greutate specifică mică şi o foarte bună rezistenţă la coroziune. V. şî Magnaliu.
2.	Uimina. Ped.: Fracţiune a humusului, insolubilă în apă, puţin solubilă în aicalii, la rece. Inerţia sa provoacă rezistenţa faţă de legarea cu partea minerală a solului.
3. Ulminic, acid
Chim.:
c40h
8012+4 H20. Produs de
o)
descompunere bacteriană a celulozei din" plante. Constituie una dintre etapele formării cărbunilor.
4.	Ulminiu. Metg.; Grup de aliaje de tipul Duralumin, cu compoziţii cuprinse în limitele: 3,5***5,5% Cu, 0,2--*1,5% Si, 0,1 * * *1,5 Mn, 0,2---2% Mg şi restul aluminiu. Aliajele din acest grup, cari conţin cupru, mangan şi magneziu în proporţii apropiate de limitele superioare indicate, prezintă caracteristici mecanice deosebit de mari, putînd atinge — după căiire şi îmbătrînire artificială—următoarele valori:<Jr = =45-*-50 kgf/mm2; S=10--*12%; duritatea H£=110 kgf/mm2. V. şî sub Aluminiu, aliaje de
5.	Ulodendron. Paleont.: Plantă fosilă arborescentă, din grupul Licopodialelor paleozoice, asemănătoare cu genul Lepidodendron (v.). Cicatricele
foliare, lipsite de impresiunea ligulei, au formă rombică, alungite şi uşor arcuite. Pe trunchi există, din loc în loc, o serie de cicatrice mai mari, dispuse în şiruri longitudinale, numite cicatrice rameale sau uloden-droide, provenite din căderea ramurilor. în Carbonifera avut aceeaşi răspîndire ca şi genul Lepidodendron.
6.	Ulrichtit. Mineral.: Varietate de uraninit (v.), perfect cristalizată, care conţine thoriu şi sp. 8—10. Se întîlneşte în unele Colorado, etc.
7.	Ultime, linri spectrale Fiz.: Liniile spectrale din spectrul unui element, cari dispar ultimele din spectru, cînd cantitatea de element scade într-un material supus analizei spectrale. Observarea liniilor ultime permite identificarea urmelor din elementul respectiv, într-un amestec în care nici o altă -metodă analitică nu-l mai poate pune în evidenţă.
8.	Ultraacusticâ. Fiz.: Parte a Acusticii care studiază ultrasunetele (v.).
9.	Ultracentrifugâ, pl, ulţracşnţrifuşe. Ut. V. sub Centrifugă 1,
Uiodendron minus, scoarţă; b) cicatrice foliare.
pămînturi rare. Are gr. pegmatite în URSS, în
10.	Ultracondensor, pl. ultracondensoare. F/z.; Condensor special cu care se înlocuieşte condensorul obişnuit al microscopului simplu, pentru a-l transforma în u I t r a microscop. Ultracondensoarele au o formă determinată astfel, încît razele sursei de lumină să intre în port-obiectivul ultramicroscopului numai lateral, sub o mare apertură (>1), pentru a asigura astfel vizibilitatea particulelor coloidale. Cel mai cunoscut e ultracondensorul cardioid, care are o suprafaţă de separaţie cu secţiune cardioidă. Datorită acestei forme, condensorul cardioid concentrează fasciculul de iluminare într-un singur punct, asigurînd luminozitatea cerută de observaţiile la ultramicroscop. Ultracondensoarele moderne, cum sînt ultracondensorul paraboloid, ultracondensorul Jentsch (Zeiss), ultracondensorul Jgnatovsky (Leitz) se construiesc pentru observarea cu obiective de imersiune la deschideri foarte mari (1,5—2,5) şi au secţiuni diferite, după forma constructoare.
La ultramicroscopul cu ultracondensor, imaginea obiectului e tot o imagine de difracţie ca şi la ultramicroscopul cu fantă, dar iluminarea făcîndu-se sub un singur azimut, nu are „adîncime". Acest defect se corectează, la ultramicroscoa-pele cu ultracondensoare noi, completîndu-se cu o blendă azi mutai ă.
11.	Ultradinâ, pl. ultra-dine. Telc.; Tip de montaj receptor supereterodină (v.) fără etaj de înaltă frecvenţă şi folosind drept tub de amestec o triodă a cărei tensiune anodică e modulată de oscilatorul local realizat de asemenea cu o triodă (v. fig.).
12.	Ultrafiltrare. 1. Mim. apa: Operaţie de filtrare a apei, în scopul limpezirii ei parţiale, la care viteza apa- 1) rentă de-trecere prin filtru e de 25-100 m/h.
13.	Ultrafiltrare. 2. F/z., Chim.: Operaţie de filtrare a unei soluţii coloidale, folosind un ultrafiltru (v.). Prin ultrafiltrare se separă faza dispersă de mediul de dispersiune.
14.	Ultrafiltrare. 3. Chim. fiz.: Proces de separare a particulelor coloidale de produşii macromoleculari cari însoţesc şi impurifică soluţiile coloidale naturale, sau cele artificiale, cu ajutorul aparatelor numite ultrafiltre.
Organul principal al ultrafiItrelor, prin care are Ioc ultra-filtrarea propriu-zisă, e o membrană semiper-m e a b i l ă, naturală sau artificială. Mecanismul trecerii amestecurilor prin aceste membrane e deci acelaşi, ca şi al fenomenelor de osmoză şi dializă, fiind principial diferit de mecanismul filtrării simple, mecanice (v. Semipermeabilă, membrană —).
Pentru ca ultrafiItrarea să aibă loc în timp util e necesar ca amestecurile supuse ultrafiItrării să fie comprimate, sau aspirate prin vid, pe ia partea inferioară a ultrafi Itrelor, cari sînt completate în acest scop cu dispozitivele corespunzătoare.
Tot în acelaşi scop se poate folosi şi curentul electric continuu, efectuîndu-se în acelaşi timp cu ultrafi Itrarea propriu-zisă şi o electroforeză (v.) care accelerează foarte mult ultra-filtrarea. Ultrafi Itrarea cu ajutorul curentului electric se numeşte electroultrafiltrare, iar ultrafiltrele respective, electroultrafiltre.
Ultrafi Itrarea e accelerată de asemenea foarte mult de căldură, ca şi osmoza şi dializa.
15.	Ultrafiltrat, pl. ultrafiItrate. Fiz.: Lichidul care trece prin ultrafiltru, la ulţrafiltrarea unei soluţii coloidale,
Montaj ultradină. tub oscilator; 2) tub de amestec; 3) filtru de medie frecvenţă.
Ultrafiltru
237
Ultramicroeterogen, sistem
1.	Ultrafiltru, pl. ultrafiltre. 1. Fiz.: Filtru a! cărui element filtrant are proprietatea de a opri particulele cu dimensiuni foarte mici cari se găsesc într-o suspensie sau într-o soluţie coloidală, lăsînd să treacă lichidul care formează mediul de dispersiune.
Pentru ultrafiitrarea soluţiilor coloidale se folosesc, fie membrane obţinute prin impregnarea unui material poros (materiale ceramice, hîrtie de filtru, etc.) cu anumite geluri coloidale (gelatină, bioxid de siliciu, etc.), fie pelicule de colodiu, de acetat de celuloză, etc., obţinute prin evaporarea solventului. Prin alegerea convenabilă a compoziţiei iniţiale a soluţiei respective (de ex. în cazul soluţiilor de colodiu, a proporţiei de alcool şi eter din amestecul în care a fost disol-vată nitroceluloza) pot fi obţinute pelicule cu diferite permeabilităţi.
2.	Ultrafiltru. 2. Alim. apa. V. Filtre ultrarapide, sub Filtru de apă potabilă.
3.	Uitrafining. Ind. petr.:	Procedeu de hidrogenare
catalitică aplicat în industria prelucrării ţiţeiului în vederea îmbunătăţirii calităţii produselor, prin îndepărtarea sulfului, oxigenului, azotului şi prin saturarea dublelor legături reactive.
Materiile prime supuse prelucrării sînt benzine, petroluri, motorine şi distilate de vid, de cocsare, etc. Benzinele supuse la reformare catalitică se hidrofinează în vederea reducerii conţinutului de S şi N, cari exercită o acţiune de otrăvire asupra catalizatorului de platin. Petrolurile şi motorinele se „ultrafinează" pentru îmbunătăţirea culorii, a stabilităţii culorii şi pentru reducerea conţinutului în sulf. Distilatele de vid şi de cocsare prin hidrogenare îşi ameliorează calităţile de materii prime pentru cracarea catalitică.
„Ultrafinarea" are loc prin trecerea materiei prime în fază gazoasă, sau în fază mixtă, la temperaturi între 320 şi 430°, la presiuni de 14---100 kgf/cm2 peste un strat fix de catalizator. Amestecate cu materie primă se introduc gaze cu un conţinut de cel puţin 70% mol de hidrogen.
Catalizatorul consistă din oxizi de cobalt şi molibden pe alumină. Cu timpul catalizatorul îşi reduce activitatea datorită depunerilor de cocs. Regenerarea lui se face in situ prin trecerea unui amestec de aer şi abur în condiţii controlate la temperatură şi concentraţie de oxigen.
4.	Ultraforming. Ind. petr.: Procedeu de reformare catalitică de tip regenerativ, cu catalizator de platin. Caracteristica distinctivă a acestui procedeu faţă de tipurile obişnuite de reformare catalitică consistă în posibilitatea de a regenera catalizatorul frecvent, in situ. Aceasta se realizează prin întrebuinţarea unui catalizator rezistent şi prin prevederea unui reactor suplementar, care permite ca unul din reactoare să se găsească permanent în ciclul de regenerare al catalizatorului.
Posibilitatea de a regenera frecvent catalizatorul conduce la următoarele avantaje: întrebuinţarea materiilor prime cu domeniu mai larg de distilare (cu un punct final de fierbere de peste 205°); reformarea la presiune redusă (15-**25 kgf/cm2), ceea ce conduce la randamente mai mari de benzină la o cifră octanică dată, sau la o cifră octanică superioară pentru un randament dat de benzină; raport ridicat de benzină/hidrogen necesar pentru a fi recirculat la zona de reacţie.
în practica industrială s-au efectuat pînă la 300 de regenerări in situ înainte de a fi nevoie de a înlocui catalizatorul.
5.	Ultraînalte, frecvenţe Telc.: Frecvenţe cuprinse între 300 MHz şi 3000 MHz, corespunzătoare undelor decimetrice (v. Benzilor, nomenclatura — de frecvenţe, şi Decimetrice, unde ~),
6.	Ultralumin. Metg.: Aliaj complex de aluminiu, din grupul aliajelor duralumin normale, cu compoziţia: 4-*-7%Cu, circa 0,6% Mg, circa 0,75% Mn, 0,25% Ni şi restul aluminiu.
După călire şi îmbătrînire artificială, are proprietăţi mecanice superioare (de ex. <?r=circa 40 kgf/mm2, la temperatura normală) şi bună rezistenţă la temperaturi înalte. V. şî sub Aluminiu, aliaje de şi sub Duralumin.
7. Ultramarin. Ind. chim.: Na8(AI6Si6024)S(2..H). Pigment anorganic, care e un alumosilicat de sodiu cu conţinut variabil de sulf. Se găseşte şi în natură, ca lazurit (v.). După metoda de fabricare, ultramarinul are culori diferite. Cel mai important e ultramarinul albastru; sînt utilizaţi şi ultramarinul violet şi cel roşu, iar în mai mică măsură, cel verde. Sorturile bune de ultramarin rezistă la aer, la lumină şi la spălare. E insolubil în toţi solvenţii, e însă atacat de acizi, chiar de cei slabi, cu degajare de hidrogen sulfurat şi separare de silice, cînd se şi decolorează. Faţă de alcalii diluate, ultramarinul e stabil.
în trecut, ultramarinul se obţinea prin două calcinări: întîi o calcinare a caolinului cu sodă şi sulf în contact cu puţin aer, cînd se obţinea ultramarinul verde, şi apoi, după spălarea şi uscarea acestuia, urma o nouă calcinare în amestec cu sulf şi în contact cu aerul, pînă la nuanţa albastră dorită. Azi, ultramarinul se obţine într-o singură calcinare. Dacă amestecul supus calcinării e mai bogat în silice, se obţine un ultramarin roşcat, stabil faţă de alauni. Prin încălzire îndelungată a unui astfel de ultramarin, cu clorură de amoniu sau cu clorat de potasiu şi acid clorhidric, se obţine ultramarinul violet, iar acesta, prin încălzire ulterioară în curent de acid clorhidric, dă ultramarinul roşu. Compoziţia chimică a ultra-marinului arată un conţinut variabil de sulf şi puţine alcalii; Sulful legat în reţeaua cristalină e în parte sub formă de ion de sulf bivalent negativ (S ) şi, în parte, legat ca în poli-sulfuri. Sulful legat polisulfidic poate fi eliminat din reţea prin încălzire în vid, fără ca aceasta să-şi schimbe parametrii şi nici culoarea. Prin topire cu cianuri alcaline se poate elimina din reţea şi sulful ionic (S ), însă în acelaşi timp se elimină şi cantitatea echivalentă de ioni de sodiu.
Observaţiile chimice, ca şi cele roentgenometrice, arată că culoarea ultramarinului nu e datorită, cum se credea anterior, sulfului coloidal, ci că acesta e legat în reţea ca şi în polisulfuri. Se pot prepara ultramarine în cari ionul de sodiu din reţea să fie înlocuit, parţial sau total, cu alţi ioni, prin încălzire cu soluţii ale sărurilor de: Ti+, Ca++( Sr++, Ba~F+, Zn+ + , etc. Astfel de ultramarine cu ion substituiţi sînt colorate diferit, în funcţiune de natura şi de cantitatea de ion care substituie ionul de sodiu. Aceasta arată că şi ionii pozitivi cari se pot insera în reţeaua alumosilicaţilor de acest tip au o influenţă asupra culorii.
Ultramarinul albastru se utilizează ca pigment în vopsele cu var sau de ulei, apoi drept colorant în tipografie şi la fabricarea hîrtiei. Din cauza posibilităţilor lui de a acoperi tonurile gălbui prin complementare, ajungîndu-se la alb curat, e folosit la „decolorarea“ rufelor, a hîrtiei,'a zahărului, amidonului şi a multor altor materiale. Sin. (termeni comerciali) Albă-streală, Sineală.
b. Ultrametamorfism. Geol. V. sub Metamorfism.
9.	Ultramicroanalizâ. Chim.: Ramură a microanalizei, care se ocupă cu identificarea şi dozarea substanţelor în cantităţi de ordinul microgramului.
io.	Ultramicrobalanţâ, pl. ultramicrobalanţe. Fiz., Chim.: Microbalanţă cu care pot fi efectuate cîntăriri cu o precizie sub 0,01 mg, chiar pînă la 10~6 mg.
n. Uîtramicrochimie. Chim.: Ramură a Chimiei, care se ocupă cu cercetarea reacţiilor chimice şi a procedeelor de analiză în cari intervin cantităţi de substanţe de ordinul microgramului şi chiar de ordinul cîtorva mi li micrograme.
12.	Ultramicroeterogen, sistem Chim. fiz.: Sistem dispers coloidal, a cărui fază dispersă e formată din particule (particule coloidale) prea mici pentru a constitui o fază propriu-zisă, independentă (şi deci un sistem eterogen), dar totuş
Ultramicron
238
Ultraopti metru
mult mai mari decît moleculele din cari sînt formate sistemele omogene.
Particulele sistemelor ultramicroeterogene se numesc •' ultramicroni (sau submicroni), deosebindu-se de particulele mai mari, ale sistemelor eterogene, numite microni (d — 0,2 •••4,0 pi) şi macroni (d > 4 (x), cum şi de particulele mai mici (i<0,2(x) ale sistemelor omogene, numite amicroni (moleculele).
Această clasificare care se face pe baza dimensiunii şi vizibilităţii particulelor la ultramicroscop e legată în acelaşi timp şi de celelalte proprietăţi ale sistemelor respective, cari se schimbă foarte mult prin trecerea de la o categorie la alta.
Una dintre proprietăţi, care^apare prima^dată la sistemele ultramicroeterogene şi le determină apoi şi pe celelalte, e mişcarea spontană a particulelor din cari sînt formate aceste sisteme, sau mişcarea browniană.
1.	Ultramicron, pl. ultramicroni. Fiz. V. sub Ultramicro-eterogen, sistem ~.
2.	Ultramicroscop, pl. ultramicroscoape. Fiz.: instrument optic detipul microscopului, în care iluminarea obiectelor se face (prin arc electric şi o fontă, sau prin condensoare speciale) în direcţie perpendiculară pe direcţia axei optice a instrumentului, astfel încît în instrument pătrunde lumină împrăştiată, E folosit la observarea, datorită difracţiei luminii, a particulelor submicroscopice în suspensie într-un mediu continuu, constituite dintr-un material al cărui indice de refracţie e diferit de cel al fazei continue; observarea nu permite identificarea formei şi a dimensiunilor particulelor, deoarece acestea apar pe fondul întunecat ca puncte luminoase (de fapt, ca figuri dedifracţie), a căror strălucire e cu atît mai mare, cu cît indicele de refracţie al fazei disperse e mai mare în raport cu fazacontinuă. Ultramicroscopul permite cu atît mai binesepara-rea a două particule (observarea lor ca două puncte strălucitoare distincte), cu cît deschiderea obiectivului e mai mare. în cazul observării unui mediu dispers ale cărui particule sînt la depărtări mai mici decît puterea separatoare a ultramicro-scopului, strălucirea continuă a mediului dă indicaţii asupra numărului şi dimensiunilor particulelor, ea crescînd odată cu acest număr. în acest caz, de fapt, ultramicroscopul are rolul unui nefelometru.
3.	~ electronic. Fiz. Tehn.: Microscop electronic (v.) perfecţionat, a cărui mărire unghiulară şi a cărui putere separatoare sînt superioare celor ale microscoapelor electronice obişnuite.
Se deosebesc ultramicroscoape electronice cu emisiune, respectiv cu iradiere, după cum obiectul cercetat emite el însuşi electroni, respectiv e iradiat cu un fascicul electronic, — şi ultramicroscoape electronice magnetice, respectiv electrostatice, după cum devierea electronilor se face cu ajutorul unei lentile magnetice, respectiv cu ajutorul unei lentile electrostatice.
Construcţia unui ultramicroscop electronic magnetic e reprezentată în fig. I. Cu acest ultramicroscop, care funcţionează cu cîmp luminat şi întunecat, se pot obţine, la o tensiune în serviciu de 60 kV, măriri maxime de 260 000 de ori şi, la cîmp luminat, puteri separatoare sub
3	m(x. în mod obişnuit, la acest microscop nu se lucrează cu mărirea maximă, ci cu măriri de 8000---15 000.
Cu ultramicroscoapele electronice electrostatice se obţin, în general, măriri maxime mai mici decît cu cele magnetice, de ordinul a 10 000. De multe ori îsnă, măririle mai mici se preferă celor mai mari, dacă se obţin astfel imagini foarte clare; acestea pot fi mărite mai departe, prin aparate optice, pînă la limita puterii de separare a ultramicroscoapelor electronice, obţinîndu-se astfel cîmpuri vizuale mai mari. Fig. II reprezintă schematic un ultramicroscop electronic electrostatic, cu bobină ocular dublă, formată
din două bobine suprapuse, cea superioară avînd distanţa focală mare, iar cea inferioară, distanţa focală mică. Cu acest ultramicroscop se pot obţine trei măriri diferite, după
cum se introduc în circuit, |	printr-un comutator, prima, a
doua, sau ambele bobine.
4.	Ultraoptimetru, pl. ultra-optimetre. Tehn., Ms. Instrument de măsură optic-mecamc folosit !a măsurarea de precizie a dimensiunilor pieselor uzina-te, prin metoda comparativă, ca şi optimetrul (v.). Sensibilitatea aparatulu* e de .cinci ori mai mare decît a optimetrului, putîndu-se citi direct diviziu-
'50kV
■70
,71
^72
I.	Secţiune printr-un ultramicroscop electronic magnetic.
1) catod ; 2) diafragmă de centrare; 3) bobină-condensator;	4)	obiect;
5) bobină obiectiv; 6) observarea imaginii produse de obiectiv; 7) observarea imaginii intermediare; 8) diafragmă; 9) observarea imaginii ocularului ; 10) bobină-ocular ; 11) observarea imaginii finale; 12) aparat fotografic.
II. Schema unui ultramicroscop electronic electrostatic cu bobină-ocular dublă.
o) bobină-ocular superioară introdusă în circuit; b) bobină-ocular inferioară introdusă în circuit; 1) catod; 2) diafragmă; 3) obiect; 4) bobină obiectiv; 5) imagine intermediară; 6) bobină-ocular superioară; 7) bobină-ocular inferioară; 8) ima-
ginea finită.
nile de 0,0002 mm şi aprecia zecimi ale acestor divizuni. Din cauza marii sensibilităţi, aparatul trebuie folosit în încăperi cu temperatură normală constantă şi ferit cu ajutorul unei cutii-ecran de radiaţia calorică a corpului lucrătorului care efectuează măsurarea.
Ultrapas
239
Ultrasunet
1.	Ultrapas; Chim.: Masă plastică preparată din melamină. V. sub Mase plastice obţinute prin pol icondensare, sub Masă plastică.
2.	Ultraphan. Poligr.: Material artificial preparat pe bază de acetat de celuloză, similar celofanului, întrebuinţat în poligrafie, pentru fotomontaje şi ca suport pentru straturile fotosensibile. E transparent, complet impermeabil, nehigro-scopic, nu-şi modifică dimensiunile şi nu se ondulează. Se livrează în’foi cu grosimea de 0,02---0,2 mm, incolore sau colorate, cu ambele feţe netede sau cu una dintre feţe mată.
3.	Ultraporozitate. Chim. fiz.: Volumul porilor foarte mici ai gelurilor şi ai membranelor în cari au loc absorpţia si difuziunea gazelor şi a lichidelor. Adsorbanţii, catalizatorii, membranele semipermeabile, gelurile şi, în general, toate masele poroase, active, cari constituie sistemele capilare studiate în Chimia coloizilor sînt formate din pori mari şi din pori mici sau micropori (pori vizibili cu microscopul simplu şi pori vizibili numai cu instrumente măritoare mai puternice decît microscopul), cari constituie ultraporozitatea.
Ultraporii pot fi: d e s c h i ş i (corespunzători suprafeţei externe) sau închişi (corespunzători suprafeţei interne).
4.	Ultraporţelan. Mat. cs.: Porţelan cu caracteristici electrice îmbunătăţite faţă de porţelanul obişnuit, prin îmbogăţirea conţinutului în Al203, introducînd bauxită în locul caolinului şi asigurînd un punct de vitrifiere scăzut prin adaus de carbonat de bariu. Se produce ca şi porţelanul. Se arde la 1280°.
Are greutatea specifică aparentăde 2,8--*3 kg/dm3, rezistenţa la tracţiune de 500 kgf/cm2, rezistenţa la încovoiere de 1400 kgf/cm2, rezistenţa specificăvo Iu metr i căde 1012 O-cm, rezistenţa superficială de 1012 Q*cm, rigiditatea dielectrică de 30 kV/mm2.
Se foloseşte ca izolator pentru curenţi de înaltă frecvenţă. Sin. Radioporţelan.
5.	Ultrapraf. Geot.: Numire dată, în clasificarea granulo-metrică a pămînturilor după scara zecimală a numărului doi, materialului pămîntos uscat, format din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,0002 şi 0,002 mm.
6.	Ultrascurte, unde Telc.: Unde radioelectrice cu lungimi de undă metrice şi decimetrice, utilizate pentru radiodifuziunea sonoră de înaltă calitate cu modulaţie de frecvenţă, televiziunea radiodifuzată, radiorelee, etc. V. Decimetrice, unde —; Metrice, unde Benzilor, alocarea — de frecvenţe; Benzilor, nomenclatura — de frecvenţe.
7.	Ultrasunet, pl. ultrasunete. Fiz.: Mişcare oscilatorie a unui mediu, a cărei frecvenţă depăşeşte 20 000 Hz, adică depăşeşte frecvenţa maximă corespunzătoare unui sunet. Acestor frecvenţe înalte, deci unor lungimi de undă mici, îi sînt datorite dife-renţele de comportare între sunetele audibile şi ultrasunete, diferenţele devenind cu atît mai mari cu cît frecvenţa ultrasunetului e mai înaltă. în propagare, amplitudinea undelor ultrasonore scade cu distanţa, chiar dacă sînt unde plane, adică suprafaţa fasciculului rămîne constantă, şi aceasta din două cauze: mai întîi, are loco d isipare de energie vibratorie sub formăde căldură, datorităfrecărilor interne în mediul străbătut, acărei valoare depinde de viscozitatea mediului; în al doilea rînd, compresiunile şi destinderile succesive ale mediului nu sînt riguros adiabatice, de unde rezultă o pierdere de căldură prin conductibiIitate termică. Astfel fiind, notînd cu aQ amplitudinea vibraţiilor la sursă, la distanţa d} amplitudinea e dată de formula:
a=a0 e~^,
fjt. fiind coeficientul de absorpţie. Coeficientul de absorpţie se poate calcula cu relaţia:
4	tc2 v2 ( 2 7] kT a2 \
^ p V [3V* + 2 J c2 j '
În această formulă, între paranteze, primul termen se datoreşte viscozităţii şi al doilea, de mai mică importanţă, propagării
căldurii prin conductibiIitate; a e coeficientul de dilataţie cubică, T e temperatura absolută, J e echivalentul mecanic al caloriei, c căldura specifică, k e coeficientul de conducti-bilitate [1,4*10_3 pentru apă şi 5,7*10-5 pentru aer], V e viteza sunetului, 7] e coeficientul de viscozitate al mediului, v e frecvenţa şi p e masa specifică a mediului.
Tabloul arată, după formula de mai sus, distanţa la care intensitatea scade la jumătate, în cazul diferitelor frecvenţe.
în realitate, în apă, distanţele sînt cu mult mai mici, din cauză că unda nu e riguros plană şi fiindcă în apă, exis-tînd particule în suspensie, acestea produc împrăştierea undelor. Din tablou rezultă că, în aer, undele ultrasonore sînt uşor absorbite şi în acest mediu nu pot fi folosite pentru semnalizări; ele pot fi folosite pentru semnalizări în apă, unde se propagă mult mai bine.
Pentru producerea ultrasunetelor se folosesc generatoare mecanice, generatoare termice, magnetostrictive şi piezo-electrice.
Ca generatoare mecanice se folosesc, rar, diapa-zoane foarte mici, avînd lungimea de cîţiva miIimetri, cum şi discuri de oţel cu diametru mic (35 mm), avînd grosimea de 10*-*12 mm. Astfel de surse nu sînt utilizate în practică pentru că energia emisă sub formă de ultrasunete e foarte mică. Sursă mecanică e şi fluierul lui Galton (v. Galton, fluier ~).
Ca generator termic .pot fi folosite termofonul (v.) şi arcul cîntător.
Generatoare magnetostrictive sînt barele formate dintr-un material feromagnetic, cari îşi modifică lungimea într-un cîmp magnetic (v. sub M'agnetostricţiune).
Generatoare piezoelectri ce sînt piezo-cuarţurile (v. Cuarţ, cristal de —), cum şi alte substanţe ca: turmalina, sarea Seignette, blenda, cloratul de potasiu, sarea de Rochelle, titanatul de bariu.
Undele ultrasonore putîndu-se dirija uşor se pot trimite de la suprafaţa apei spre fund unde cari, ajungînd, se reflectă şi, la sosire, sînt puse în evidenţă de un aparat receptor. Cunos-cînd timpul necesar undelor pentru ca să se ducă şi să se întoarcă, se poate determina adîncimea; ţinînd seamă de intensitatea ecoului se poate deduce şi natura fundului.
Emiţătorul respectiv e compus dintr-un cuarţ piezoelectric care are lipite pe feţe lame groase de oţel. Frecvenţa care convine e de 40 000 Hz şi se poate realiza cu o lamă de cuarţ cu grosimea de 56 mm. Pentru această frecvenţă, amortismentul nu e prea mare, astfel încît ţinînd seamă de cele mai mari adîncimi, energia reflectată de fund e suficientă pentru a putea fi înregistrată de un receptor. Suprafaţa cuarţului e de cîţiva decimetri pătraţi şi pentru că e greu să se găsească un singur cuarţ cu o astfel de dimensiune, lama e formată din mai mu Ite bucăţi, formînd astfel un mozaic (v. fig.). Ca receptor poate fi folosit un aparat analog; în acest caz, plăcile de oţel, după ce curentul a fost amplificat, sînt puse în comunicaţie cu un oscilograf.
Ultrasunetele pot provoca reacţii chimice ca: oxidări, explozii, descompunerea moleculelor cari au un Mozaic de cuarţ. mare număr de atomi de carbon.
Se poate produce cristalizarea soluţiilor suprasaturate, se pot^suprima stările de supratopire şi de întîrziere la fierbere.
în Metalurgie se folosesc ultrasunetele pentru găsirea defectelor (v. Defectoscopie ultrasonică, sub Defectoscopie). Ultrasunetele au început să fie folosite la prelucrarea materialelor.
V	d	
	în aer	în apă
435	100 km	190 000 km
10 000	179 m	340 km
20 000	45 m	85 km
50 000	7,1 m	13,6 km
Ultratrior
240
Umăr
Undele ultrasonore produc emulsii în cari granulele sînt mult mai mici decît cele produse prin dispozitive mecanice; s-au putut obţine, astfel, plăci fotografice de calitate superioară în ce priveşte fixarea detaliilor.
O altă ultilizare a undelor ultrasonore e la sterilizarea apei, cum şi la modificarea dezvoltării celulelor vii. Astfel, de exemplu, peştii pot fi ucişi sau paralizaţi temporar, culturile microbiene pot fi ameliorate prin distrugerea microbilor dăunători, etc.
1. Ultratrior, pl. ultratrioare. Mş.f Agr., Ind. al im. V. sub Trior.
2.	Ultraviolet. 1 ■ Fiz.: Calitatea unei radiaţii electromagnetice de a avea lungimi de undă puţin mai mici decît circa 4000 Â, adică decît lungimea de undă minimă a radiaţiilor vizibile. Domeniul de lungimi de undă corespunzător radiaţiilor ultraviolete nu e limitat precis către lungimile de undă mici, unde el se suprapune peste domeniul radiaţiilor X. în intervalul de lungimi de undă comun (situat către 60---30Â), radiaţiile se numesc radiaţii ultraviolete, dacă sînt obţinute prin procedee similare celor utilizate în domenii cu lungimi de undă mai apropiate de domeniul vizibil (de ex. în arcuri electrice sau în scîntei condensate, între electrozi metalici); dacă radiaţiile din acelaşi domeniu sînt obţinute în tuburi de radiaţie X, ele se numesc radiaţii X. Proprietăţile radiaţiilor depinzînd de lungimea lor de undă şi nu de modul de obţinere, nu există două tipuri diferite de radiaţii în acest domeniu spectral.
Din punctul de vedere al tehnicii experimentale folosite, se deosebesc: ultraviolet apropiat, cu lungimi de undă pînă la circa 1 900 Â, pentru care optica e de cuarţ, piesa dispersivă fiind o prismă de cuarţ sau o reţea de difracţie prin reflexiune, iar receptorul, fie o placă fotografică obişnuită, fie o celulă fotoelectrică; ultravioletul S c h u-m a n n, cu lungimi de undă pînă la circa 1250 Â, pentru care optica e de fluorină, piesa dispersivă fiind o prismă de fluo-rină sau o reţea de difracţie prin reflexiune, iar receptorul o placă fotografică Schumann (placă fără gelatină), toată instalaţia fiind în vid; u/trav/o/etu/ L y m a n, cu lungimi de undă sub 1250 Â, cu optică prin reflexiune, piesa dispersivă fiind o reţea de difracţie prin reflexiune cu incidenţă tangenţială, iar receptorul, o placă Schumann, aparatura fiind în vid.
3.	Ultraviolet. 2. Fiz.: Domeniul de radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între circa 4000 Â (limita domeniului vizibil) şi circa 30---60 Â.
4.	Ultravoni. Ind. chim., Ind. text.: Agenţi activi de suprafaţă, anionici, obţinuţi prin condensarea o-fenilendiaminei cu*acizi graşi, urmată de sulfonarea nucleulu i aromatic. Uitra-vonii sînt detergenţi excelenţi, rezistenţi la mediu acid, foarte stabili faţă de duritatea apei şi avînd o bună putere de dispersare a săpunurilor de calciu.
5.	Uluba, pl. ulube. Ind. ţâr., Transp.: Sin. Hulubă (v.).
6.	Uluc, pl. uluce. 1. Tehn., Gen.: Sin. Jgheab (v. Jgheab 2), Scoc (v. Scoc 1).
7.	Uluc. 2. Ind. lemn.: Sin. Jilip (v.).
8.	Uluc. 3. Ind. lemn., Cs.: Şanţ îngust, cu secţiunea transversală triunghiulară, dreptunghiulară, trapezoidală (în coadă de rînaunică) şi semicirculară, practicat în lungul uneia dintre feţele înguste ale unei piese late de lemn (scîndură, lamelă de parchet) ori ale unei plăci, sau practicat transversal pe una dintre feţele late ale unei scînduri, şi în care se poate îmbuca o parte proeminentă, cu acelaşi profil (pană, lambă), practicată în lungul uneia dintre feţele înguste ale altei piese ase--mănătoare, sau o pană separată, pentru a se putea realiza o îmbinare a celor două piese. Sin. Nut. V. şî îmbinare cu uluc şi lambă, îmbinare cu chingă, sub îmbinare în lemn.
9- Uluc. 4. Geogr. .'Formă negativă de relief, alungită, cu caracter de depresiune (de ex. ulucul depresiunilor subcarpatice). Numirea de uluc e folosită uneori şi în cazul văilor glaciare.
10.	Uluc hidrometric. Hidrot.: Jgheab pentru măsurarea debitului unui curs natural de apă cu debite mici (sub 10-‘*20 m3/s) sau a unui canal. Măsurarea debitului se face fie pe baza tarării jgheabului (cu ajutorul măsurătorilor de viteze sau volumetric), fie prin amenajarea unor dispozitive speciale în jgheab, cari permit înregistrări ale nivelurilor în două sau în mai multe puncte ale jgheabului. Dispozitivele pentru măsurarea debitelor utilizate curent sînt venturimetrele de canal sau pragurile de fund.
11.	Uluca, pl. uluce. Ind. ţâr., Ind. lemn.: Scîndură groasă.
12.	Uluci. Arh., Cs.: Gard de lemn executat din scînduri verticale fixate, cu ajutorul cuielor, pe două sau pe trei rigle (cuşaci) orizontale, susţinute de stîlpi de lemn înfipţi cu unul dintre capete în pămînt sau, mai rar, într-o fundaţie de zidărie sau de beton. Scînduri Ie sînt aşezate alăturat şi pot avea feţele brute sau geluite. Uneori, ele sînt decorate cu motive ornamentale alcătuite din goluri cu forme geometrice, din tăieturi executate pe margini, sau cu una ori cu două muluri executate în lungul muchiilor lungi. Capătul superioi e, de obicei, tăiat în formă de unghi sau de semicerc, ori după un profil mai complicat, geometric sau floral. Rosturile dintre scînduri pot rămînea vizibile — sau sînt acoperite cu o şipcă simplă (cu secţiunea dreptunghiulară sau semicirculară) sau fasonată cu muluri pe margini. Stîlpii pot fi c-e lemn rotund (bulumaci), sau pot avea secţiunea transversală pătrată, cu feţele netede sau împodobite cu muluri sau sculpturi, şi cu muchiile drepte, teşite sau împodobite cu crestături. Pentru a uşura scurgerea apelor de ploaie şi a împiedica putrezirea, capătul superior al stîlpilor e tăiat după unu sau după două plane înclinate către una dintre feţele laterale, respectiv către două feţe laterale opuse, sau e tăiat după o suprafaţă cilindrică avînd generatoarea perpendiculară pe axa longitudinală a stîlpului, ori e fasonat în formă de con, de piramidă, de trunchi de con sau de trunchi de piramidă. Porţiunea îngropată în pămînt sau în fundaţie e apărată contra putrezirii prin carbonizare superficială, prin tratare cu carbolineum sau cu alte substanţe chimice.
13.-	Umangit. Mineral.: Cu3Se2. Seleniură de cupru, naturală, asemănătoare cu bornitul (v.), întîlnită în ganga fi Ioanelor selenifere. Cristalizează în sistemul romboedric în cristale roşietice puternic anisotrope, cari în timp se colorează în albastru-violet închis. Se deosebeşte de bornit prin culoarea roşietică, în loc de brună, a spărturii proaspete. E opac, Are duritatea ~3 şi gr. sp. 5,6.
14.	Umâr, pl. umere. 1. Gen., Tehn.: Proeminenţă la suprafaţa unei piese, făcînd corp comun cu aceasta, de formă regulată sau neregulată şi servind la rezemarea de piesa considerată a unei alte piese sau pentru a transmite acesteia o mişcare în plan sau în spaţiu. Sin. (parţial) Bosaj.— Exemple: umerele de piston; umerele tijei comandate de camă, pe care se reazemă resortul.
15.	~ de piston. Tehn.: Sin. Bosaj de piston. V. sub Piston.
16.	Umâr. 2. Nav.: Porţiunea bordajului operei vii (v. sub Carenă 1), unde începe curbura spre etravă. Pe navele de linie de lemn, umerele erau foarte pronunţate, pentru a da navei flotabilitate pozitivă mare la prova şi a micşota, astfel, tangajul (v.).
17.	Umâr. 3. Nav.: Tachet (v.) de lemn fixat pe catarg, folosit ca reazem pentru manevrele fixe.
îs. Umâr. 4. Nav.: Proeminenţă spre interior a fălcilor unei chei (v. Cheie 3) pentru parîme de sîrmă.
Umăr
241
Umbra-cucului
1.	Umâr. 5. Geogr., Topog.: Formă de relief care apare pe unele versante ca mici trepte (de ex.: umăr de terasă, umăr de suprafaţă de denudaţie, etc.).
2.	Umâr. 6. Tehn. mii.: Masa de pămînt şi anexele ei (de ex. escarpa) cuprinse între faţa şi flancul unui bastion, ale unei lunete sau ale unor forturi (v.), al căror traseu cuprindea feţe (v.) şi flancuri.
s. Umâr de şina. C. f.: Fiecare dintre suprafeţele înclinate, racordate cu feţele inimii, ale coroanei şi ale tălpii unei şine de cale ferată. Pantele umerelor (1 :n), la şinele laminate în ţara noastră, sînt următoarele: 1:1,75 la şinele tip 9,3; 1:1,804 la şinele tip 18; 1:2,5 la şinele tip 34,5; 1:3 la ţinele tip 49; 1:4 la şinele tip 40. Lăţimea umerelor -coroanei e egală cu lăţimea feţelor inferioare ale acesteia; lăţimea umerelor tălpii e egală cu lăţimea feţelor superioare ale tălpii (la şinele tip 40 şi tip 49) şi mai mică decît a acestora, la celelalte tipuri de şine. Eclisele de la joante reazemă pe umerele şinei.
4. Urna rar, pl. umărare. Tehn.: Veşmînt de protecţie cu care se acoperă umerii unei persoane, pentru a-i proteja în
teriorul fructelor prezintăcoaste şi mici şanţuri în cari se găsesc canale secretoare. La unele umbelifere, fructele prezintă peri sau ţepi.
TuIpina umbeliferelor, cu internodui i lungi, conţine uleiuri eterice sau substanţet oxice. Frunzele sînt, în general, de mai multe ori penât-sectate şi au teaca bine dezvoltată, caracteristică. Numeroase umbelifere sînt întrebuinţate în alimentaţie; de exemplu: morcovul, pătrunjelul, mărarul, ţelina, păstîrna-cul, etc. Familia umbel iferelor cuprinde nouă triburi, şi anume: Hydrocotyleae, Mulineae, Saniculeae, Echinophoreae, Ammi-neae, Saselineae, Pencedaneae, Caucalineae şi Laserpitieae.
8. Umbellularia, ulei de ~. Ind. chim.: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a frunzelor arbustului Umbellularia californica Nutt., cu .randamentul de 4,69%. E un lichid cu miros foarte iritant şi cu gust similar celui al camforului. Are caracteristicile: d15=0,916* *-0,948 ; [a]D =
— —22“
-24°
,20
=1,4721; indicele de aciditate 0,4*- *4,7;
indicele de ester 5,5-**5,6; indicele de ester după acetilare 29,9***50,8. Componenţii chimici ai uleiului sînt: umbelulona (40---60%), eugenol, l-a-pinen, cineol (15***20%), safrol, acid formic şi acizi graşi superiori. Uleiul de Umbellularia nu are pînă în prezent utilizări practice.
9.	Umbelularic, acid Chim.: Acid 1-isopropilciclopro-pan-1,2-dicarboxiIic. Are gr. mol. sterică şi optică. S-au izolat acizii cis-umbelu Iar ic şi trans-umbelularic cu cele trei forme: d ; I şi d, I. E folosit ca intermediar în sinteze organice.
10.	Umbelulâ, pl* umbelule. Bot. V. sub Umbelă compusă.
172,23. H,C^
Prezintă isomerie
CH—C—COOH /\
H0C—CH—COOH
Umărar de protecţie.
timpul lucrului, la transportul prin forţă musculară al unor obiecte lungi (cum sînt grinzile, stîlpii, blocurile de gheaţă artificială, etc.). De regulă, umărarul se fixează pe corp cu o centură şi cu unu sau cu mai mulţi nasturi, şi e echipat cu perne în dreptul umerilor (v. fig.).
5.	Umbelâ compusâ, pl* umbele compuse. Bot. : Tip de inflorescenţă (v.) racemoasă, cu ramurile purtătoare de flori, ramificate, caracteristică plantelor din familia Umbeliiferae (v.). E constituit dintr-o grupare de umbele simple (umbelule) reunite de asemenea într-o umbelă (v. fig. C3, sub Inflorescenţă). La baza ramurilor purtătoare de umbelule se găseşte invo-lucrul, iar la baza umbelulelor se găsesc frunzişoare cari formează involucelul (de ex. la morcov, etc.).
6.	Umbeliferonâ. Chim.: Sin. Hidroxicumarină (v.).
7.	Uinbelliferae. Bot.: Familie de plante ierboase, rar arborescente, anuale, bianuale sau perene, din ordinul Umbel-lales, clasa Dicotyledonat.ae, subclasa Dialipetalae, care cuprinde 152 genuri, cu circa 3000 de specii. Caracteristica acestei familii e modul de alcătuire a inflorescenţei (v.), la majoritatea plantelor, o umbelâ compusâ. La locul de ramificare a inflorescenţei se găseşte un cerc de frunzişoare în număr variabil (foliole involucrale), care formează involucrul; la baza florilor (umbelulelor) se găsesc frunzişoare asemănătoare, mai mici, alcătuind involucelul, care la unele plante lipseşte (de ex. la mărar). Floarea Umbeliferelor e de tipul 5, cu părţile componente grupate în patru cercuri. Gineceul (pistilul) e format din două cârpele unite, avînd poziţie inferioară; Ovarul, convex la partea superioară (stilopodiu), reprezentînd ţesutul nectarifer, are în continuare două stiluri, cu stigmate sub formă de măciucă. în interiorul ovarului se găsesc două compartimente cu cîte un ovul, care, după fecundare, se transformă într-un fruct (dicariopsă); la maturitate, dicariopsa se desface, de cele mai multe ori, în două fructe parţiale (meri-earpi), prinse la mijloc de un peduncul1 bifurcat (carpofor). Ex-
ii. Umbelulonâ. Chim.: 4-Metil-1-isopro-pil-biciclo-[3,1 ,OJ-3-hexen-2-ona. Are p. f.
219°
: 92,5 ••• 93°
[a]D=-38°51
10 mm
M2°=1,483-15.
E un ulei in-
color, cu miros foarte caracteristic, similar celui de mentă. Cetonă biciclică, nesaturată, care se găseşte în proporţia de 30***40% în uleiul distilat din frunzele de dafin de California (Umbellularia californica Meissen). ,
12. Umbelulonic, acid Chim.: Acid 1 propan-2-acetil-1-carboxilic. Are gr, mol. 170
CH»
10| 3 c
Hcf 4<3CH jC=0
I
CH
8/7\9
H3c ch3
-isopropil-ciclo-, 22; p. t. 102°
\
HX
HC-
_C—COOH /\
C—C—CO—ch3 H
ţi p. f. 193‘-*195°. Se obţine prin oxidarea umbelulonei cu per-manganat de potasiu. E folosit în sinteze organice, de exemplu prin distilate la presiune atmosferică, pierde uşor apă şi dă o lactonă nesaturată, C9H1202, care, oxidată cu permanganat de potasiu, dă acid umbelularic.
13.	Umblâtoare, pl* umblători. M/'ne: Compartiment di-ntr^o lucrare minieră subterană (puţ, suitoare, plan înclinat), amenajat special pentru circulaţia personalului..
14.	Umbra. Chim., Poligr.: Colorant mineral de culoare brună, preparat dintr-un lignit atacat şi distrus de agenţii atmosferici, care conţine mult ocru de fier şi oxizi de mangan. Se pulverizează uşor, are o putere de acoperire bună, se usucă repede şi e rezistent la lumină. Se întrebuinţează la prepararea cernelurilor pentru imprimarea tapetelor şi, în general, la prepararea de cerneluri brune, folosite în special în litografie sau pentru amestecat cu alte nuanţe (verde, galben şi roşu), cărora le dă un ton închis.
15.	Umbra-cucului. Agr., Bot.: Sin. Sparanghel (v.).
16
Umbrar
242
Umbrire
1.	Umbrar, pl. umbrare. 1. Ind. ţâr., Cs.: Adăpost pentru fiinţe (oameni, animale), maşini, instalaţii sau materiale, folosit pe şantiere sau în teren deschis, pentru a le apăra de arşiţa soarelui în timpul verii. Umbrarul poate fi natural (arbori izolaţi sau în pîlcuri) sau o construcţie provizorie rudimentară (şopron, şură) deschisă pe toate laturile, formată dintr-un acoperiş orizontal sau cu un singur versant (înclinat de obicei spre sud) executat dintr-un schelet de lemn şi o învelitoare (de paie, stuf, rogoz, papură, crengi cu frunze, scînduri,carton asfaltat, etc.) şi susţinut de stîlpi de lemn sau de pari înfipţi în pămînt.
2.	Umbrar. 2. Gen.: Umbrelă. (Termen regional, Transilvania.)
3.	Umbra, pl. umbre. 1. Fiz.: Starea optică din regiunea spaţiu lui, care nu e luminată direct de o sursă de lumină, fiindcă există un corp opac interpus.
4.	Umbra. 2. Fiz.: Regiunea din spaţiu care nu e luminată direct de o sursă de lumină, fiindcă există un corp opac interpus. Dacă sursa de lumină e punctuală, această regiune e cuprinsă în conul cu vîrful în sursă şi tangent corpului opac.
(v. fig. a) Dacă în regiunea de umbrăse introduce un corp, porţiunea din suprafaţa acestui corp, situată în interiorul conului (conul de umbră), nu e întîlnită de nici una dintre razele pornite din sursă şi constituie umbra purtată (v. fig. b). Uneori, se numeşte umbră purtată întreaga regiune a spaţiului din interiorul conului razelor, situată în spatele corpului o-pac. Porţiunea din suprafaţa acestui corp, din interiorul conului de umbră, constituie umbra proprie a corpului opac. Curba care separă zona iluminată a corpului opac de umbra proprie se numeşte separatoare. Dacă sursa de lumină nu e punctuală, pe corpul umbrit, în afară de zona de umbră purtată conţinută în interiorul conului tangent exterior sursei şi corpului	Procedee	de	umbrire.
opac, CU vîrful	a)	umbrirea	în	linii	curbe,	cu	o	egătură atlaz	în	opt
dincolo de sursă,	Ite;	b)	umbrirea şi	desumbrirea	cu	o	legătură	diago-
se găseşte O zonă	na,ă'*	c)	umbrirea	în	carouri,
de penumbră, în
interiorul unui con tangent exterior sursei şi corpului opac, cu vîrful între acestea două (con de penumbra).
a) sursă, punctuală; fa) sursă nepunctuală; S) sursă; Ci) corp opac; C2) corp umbrit; JJl) umbră proprie; Ua) umbră purtată; P) penumbră.
Uneori, umbra purtată se numeşte umbră la luminare, dacă sursa e la distanţă finită, şi umbră la soare, dacă aceasta e la distanţă infinită. în acest ultim caz, conurile de raze devin cilindri tangenţi corpului opac şi penumbra dispare.
5.	Umbra. 3. Fiz.: Regiunea suprafeţei unui corp, care nu e luminată direct de o sursă de lumină, fiindcă se găseşte un corp opac între sursă şi corpul respectiv. V. sub Umbră 2.
6.	Umbra. 4. Poligr., Foto.: Partea întunecată a unei figuri tipărite sau a unui pozitiv fotografic.
7.	Umbrela, antena-/^. Te/c.; Antenă (v.) de emisiune verticală cu capacitatea terminală constituită dintr-un pilon auto-radiant şi din părţile superioare ale ancorelor lui de susţinere.
A fost folosită în trecut pentru staţiunile de emisiune pe unde kilometrice (lungi).
8.	Umbrela de cimentare. Expl. petr. V. sub Cimentarea, echipament pentru — sondelor.
9.	Umbridae. Pisc.: Familie de peşti din grupa Esoci-formes, caracterizaţi prin corpul potrivit de alungit, acoperit cu solzi cicloizi lipsiţi de striuri radiare, botul scurt, gura mică cu dinţi slabi, aripioara ventrală situată înaintea începutului dorsalei, coada rotunjită şi lipsa liniei laterale.
în ţara noastră se cunoaşte un singur gen cu o singură specie de dimensiuni mici — 8***12 cm lungime — ţigănuşul (Umbra krameri krameri), întîlnit în basinele în curs de îmbă-trîniresau rău întreţinute, degradate prin invadarea cu vegetaţie, colmatare, etc., mlaştini, zone poluate, etc.
Datorită mediului e colorat în cafeniu închis, cu reflexe irizante, cu pete negre neregulate şi dungi longitudinale deschise. Răpitor, trăieşte doi ani, perioadă în care se reproduce o dată sau de două ori.
Se pescuieşte la vîrşe, coteţe, etc. Carnea, mediocră, e lipsită de valoare economică.
10.	Umbrire. Tehn., Ind. text.: Procedeul prin care se dă unei suprafeţe sau unei figuri un aspect plastic, prin efectul de lumină şi de umbră.
în ţesătorie.e-fectul de umbrire se produce prin trecerea succesivă de la un efect de bătătură la unul de urzeală şi .invers (v. fig. o), obţi-nîndu-se, la transpunerea pe dispozitivul Jacquard, ţesături jcari reprezintă peizaje, scene, portrete sau reproduceri după fotografii. Pentru umbrire sînt indicate legăturile diagonale şi mai ales legăturile atlaz.
Fig. b reprezintă o umbrire, la care ca legătură originară a servit diagonalul de bătătură în jDatru iţe. Umbrirea s-a făcut pe fîşii de opt fire de urzeală. în prima fîşie s-a desenat legătura originară,
C
Umectabilitatea rocilor
243
Umezi re
în fîşia a doua s-a ataşat la punctele de legare a diagona-lului cîte un punct, la următoarea fîşie s-au ataşat cîte două puncte; astfel s-a^trecut succesiv de la efect de bătătură la efect de urzeală. în partea din dreapta figurii se vede cum se face desumbrirea.
Cînd Ia o ţesătură urzeala e de calitate mai bună, ataşarea punctelor pentru umbrire se face în direcţia urzelii (jos); cînd bătătura e de calitate mai bună, ataşarea punctelor de umbrire se face în direcţia bătăturii (la dreapta sau la stînga).
La ţesăturile din fire groase, pentru umbrire se iau legături cu raport mic pentru a se evita flotările mari, şi la cele cu fire subţiri, legături cu raport mare.
Umbrirea se poate face pe fîşii (v. fig. b)f în carouri (v. fig. c), iar pentru a reproduce în ţesături figuri, peizaje, portrete şi scene, umbrirea se poate face în linii curbe (v. fig. a),
1.	Umectabilitatea rocilor. Expl. petr.: Proprietatea rocilor cari constituie mediul poros al unui strat petrolifer productiv de a fi udate într-o măsură mai mare sau mai mică de fluidele cari apar în procesul de exploatare (apă, ţiţei sau gaze). Se exprimă prin unghiul de contact (v.) al fluidului din zăcămînt cu roca stratului.
în cazul prezenţei simultane, în stratul productiv, a apei şi a hidrocarburilor lichide, deoarece apa aderă mai intens la rocă, ea împiedică saturaţia cu ţiţei a rocii. Fenomenul e cu atît mai pronunţat cu cît dimensiunile porilor sînt mai mici, astfel încît rocile constituite din granule foarte fine sînt practic oleofobe, saturate aproape totdeauna cu apă şi impermeabile pentru ţiţei.
Efectul umectabilităţii diferite a rocii de către fluidele saturante (în general în ordinea: apă-ţiţei-gaze) face ca nici o rocă colectoare să nu fie lipsită de apă.
Distribuţia unei faze umezitoare a rocii, în porii acesteia* poate fi; de saturaţie totală, de saturaţie parţială dar continuă (distribuţie funicuiarâ), şi de saturaţie parţială discontinuă (distribuţie pendulara) (v. şî Apa în roci). Sin. Umidibilitatea rocilor.
2.	Umectant, pl. umectanţi. Chim. fiz.: Sin. Agent de udare, M'uiant. V. sub Agent activ de suprafaţă.
3.	Umectare. Gen., Tehn.: Operaţia de umezire la suprafaţă.
4.	Umed. 1. Gen.: Calitatea unui material în stare solidă de a conţine în masa iui, respectiv pe suprafaţa lui, lichid reţinut prin adeziune.
5.	Umed. 2. Gen.: Calitatea unui gaz de a conţine vapori ai unui anumit lichid, a căror tensiune e mai joasă decît tensiunea vaporilor saturanţi.
6.	Umerar, pl. umerare. Ind. alim.: Utilaj folosit în abatoare pentru suspendarea jumătăţilor şi a sferturilor de carcasă, în aşa fel încît bucăţile de carne să nu se atingă între ele. Unele tipuri de umerare sînt echipate cu un dispozitiv care permite apropierea sau depărtarea ramurilor, pentru a putea fi folosite la suspendarea unui sortiment mai larg de produse. Umerarele pot fi prinse la cîrlige cu role, sau la cărucioare aeriene.
7.	Umezeala. Tehn.: Sin. Umiditate (v.).
8.	~a aerului. Meteor.: Sin. Umiditatea aerului (v. sub Umiditate).
9.	Umezire. 1. Tehn.: Operaţie prin care un material uscat se aduce în starea de a fi umed sau prin care se ridică umiditatea unui material. Sin. Umidificare
10.	~a hîrtiei. Poligr.: Operaţia prin care se adaugă apă hîrtieif înainte de tipărirea ei, pentru a realiza tipărirea cu presiune mai mică, hîrtia umedă avînd o şigiditate mai mică decît cea uscată şi prezentînd o aderenţă la cerneală mai mare decît aceasta. Prin reducerea presiunii la tipărire se evită
deteriorarea prematură a literelor şi a clişeelor. Umezi-rea hîrtiei se face, fie trecînd pe suprafaţa ei un burete umezit şi bine stors, fie aşezînd hîrtia în straturi, între foi de maculatură umede, fie depozitînd hîrtia, înainte de tipărire, într-o încăpere cu o atmosferă umedă (procedeul cel mai indicat).
11.	adîncime de Agr.: Grosimea stratului de sol care trebuie umezit pînă la valoarea capacităţii de cîmp. Serveşte la calculul normei de udare.
Adîncimea de umezire variază în funcţiune de grosimea solului, de dezvoltarea rădăcinilor plantei şi de felul udării, în funcţiune de dezvoltarea rădăcinilor plantei, adîncimea de umezire se determină efectiv pe teren în momentul udării, şi trebuie să includă zona de dezvoltare a masei principale a rădăcini lor. în funcţiune de grosimea stratulu i de sol, adîncimea de umezire nu trebuie să fie mai mare decît grosimea stratului activ al solului, şi să nu ajungă pînă la stratele de pietriş şi de nisip grosier, şi nici pînă Ia nivelul apei freatice.
Pentru ţara noastră, adîncimea de umezire e aproximativ următoarea: 0,4***0,5 m, pentru cereale şi leguminoase;
0,4*--0,75 m, pentru cartofi, porumb, bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă; 0,4--*1,00 m, pentru ierburi perene (lucernă, trifoi, sparceta, ghizdei, graminee perene, etc.) în anul întîi, respectiv 1,00 m, pentru ierburi perene în anul al doilea.
în funcţiune de felul udării, adîncimea de umezire trebuie să fie mai mare la udările de aprovizionare şi mai mică. la udările din perioada de vegetaţie.
12.	Umezire. 2. Ind. text.: Operaţie de înviorare a produselor textile (ţesături, tricoturi, confecţiuni), cari au devenit aspre şi lipsite de strălucire în cursul unor anumite tratamente de prelucrare în mediu uscat, consistînd în stropire cu apă pulverizată sau cu vapori de apă pentru a-şi reobţine vioiciunea pierdută. Umezirea se mai aplică pentru a se da unor produse textile plasticitatea necesară în vederea unor tratamente ulterioare (calandrare, presare, periere, etc.) sau pentru a se realiza o mai mare reactivitate a fibrelor, faţă de coloranţi.
în industrie se folosesc pentru umezire maşini de umezit cu cilindru alimentator şi cu cilindru cu perii, maşini de umezit cu pulverizator de apă sub presiune, maşini de umezit cu vapori de apă, etc.
Maşina de umezit cu cilindru alimentator şi cu cilindru cu perii cuprinde (v. fig. /): un suI 1, de pe care ţesătura 2 trece peste ci I ind rele conducătoare 3 şi peste linealele întinzătoare 4, fiind depusă apoi pe un sul primitor 5; o cadă cu apă 6, în care e afundat parţial cilindrul rotitor 7; un cilindru cu perii 8, care, rotindu-se, perie cilindrul 7 cu suprafaţa muiată în apă, şi împroaşcă pe suprafaţa ţesăturii stropi fini de apă.
Maşina de umezit cu pulverizator de apa sub presiune cuprinde (v. fig. II): un sul 1, de pe care ţesătura 2 trece peste barele întinzătoare 3 şi apoi peste ciIindrele conducătoare 4, înfă-şurîndu-se pe sulul 5, care se roteşte datorită fricţiunii cu cilindrul rotitor 6; o ţeavă cu apă sub presiune 7, echipată cu un pulverizator 8, care aruncă stropi fini de apă pe suprafaţa ţesăturii care circulă întinsă în lăţime.
/. Maşină de umezit prin stropire cu cilindru alimentator.
16*
Umezitor
244
Umflarea pămînturilor
umezit cu vapori de apă la temperatură înaltă imprimerie, pentru a desăvîrşi reacţia dintre
II. Maşină de umezit prin pulverizator.
stropire cu
III. Maşină de umezit cu vapori de apă.
. Maşina d serveşte, în
fibre şi colorantul din pasta imprimată, avînd ca efect înviorarea şi sta-bilitatea culorilor imprimate. Maşinacuprinde (v. fig. ///): un grup de bare întinzătoare 1, peste cari circulăţesătura imprimată 2, fiind trasă mecanic ; o cameră de umezi re (vapor izare) 3, în care ţesătura înaintează în falduri verticale,
fi ind condusă de un grup de cilindre conducătoare, rotitoare, un ventilator 5, care răspîndeşte uniform vapori de apă, camera de umezire, printre falduri le verticale. Sin. Vaporizare.
1.	Umezitor, pl.
umezitoare. 1. Ind. hîrt. V. sub Hîrtie, maşină de fabricat ~ .
2.	Umezitor. 2.
Ind. text.: Apar at care serveşte la acţiunea de umezire a detaliilor sau a produselor de îmbrăcăminte, în scopul prelucrării lor în procesul de confecţionare. Umezitorul poatefiacţionat manual sau mecanzat (uneori automat). Pulve-rizareaapei are drept scop să imbibe ţesătura cu o cantitate necesară de apă, pentru a permite prelucrarea — întinderea, contractarea, formarea
—	în bune condiţii a detaliilor, pentru a da forma şi linia cerută produsului de îmbrăcăminte respectiv.
3.	Umezitor de aer.
Tehn.: Aparat care pulverizează apă şi umezeşte aerul furnisat de o instalaţie de aer condiţionat, cînd în încăpere e necesară o umiditate relativă mare (de ex. în industria chimică, în industria textilă, etc.). Poate fi constituit din: o ţeavă sau un grătar de ţevi, cu duze de pulverizare prin presiune pneumatică (v. fig. II sub Pulverizare, duză de ~); un aparat cu un sistem de ghidare cu cilindru de circulaţie a aerului şi deviator, prin care circulă aerul antrenat prin efect de ejector, de	o	duză de pulverizare
prin	presiune hidraulică
(v. fig.); etc.
4.	Umflare. 1. Tehn., Gen.: Mărirea volumului unui material determinată de creşterea umidităţii lui.
5;	~a betonului. Mat. cs.	V.	sub	Deformaţii le	betonului.
6.	~a lemnului. Ind. lemn.:	Creşterea	dimensiunilor unei
piese de lemn, datorită creşterii umidităţii lui (eventual, de
1 8
Umezitor cu pulverizare prin presiune hidraulică.
1) duză; 2) filtru de apă; 3) corp cilindric; 4) colector al apei neantrenate de aer şi deflector al curentului de aer umezit; 5) con de împrăştiere; 6) clopot de aer sub presiune (pentru curăţireafiltrului printr-un curent de apă în sens contrar) ; 7) intrarea apei; 8) ieşirea apei, pentru recirculare; 9) intrarea aerului; 10) ieşirea aerului umezit.
la starea absolut uscat pînă la umiditatea de saturaţie a fibrei). V. şt Retragerea lemnului.
7.	~a pămînturilor. Geot.: Mărirea volumului pămînturilor ca urmare a absorbirii apei de către acestea. Fenomenul se manifestă la pămînturile argiloase şi e cu atît mai pronunţat, cu cît plasticitatea (v.) pămîntului e .mai mare.
Fenomenul de umflare se explică prin asocierea unui mare număr de molecule de apă în mineralele argiloase cari constituie marnele şi, în general, pămînturile argiloase şi, în parte, prin schimbul reversibil de cationi.
Pentru mineralele cu structură montmorillonitică a reţelei (v. Argiloase, minerale ~), asocierea se realizează prin introducerea apei în însăşi reţeaua cristalină, între păturile de mare densitate atomică, ceea ce conduce, în unele cazuri, la volume finale de peste 20 de ori mai mari decît volumul iniţial.
Mineralele.cu reţea de tip i11it-hidromică se umflă mult mai puţin, iar cele cu reţea de tip caolinitic, foarte puţin. Umflarea e rezultatul suprapunerii unui număr mare de efecte (adşorpţie, fixare în reţea, apă de legături rupte, apă planară), intervenind într-o mare varietate de condiţii.
Umflarea mineralelor argiloase constituind masa sau chiar numai liantul rocilor sedimentare detritice conduce la o micşorare masivă (în general suprimare) a permeabilităţii absolute (v.) în rocile respective şi, practic, totdeauna la suprimarea permeabilităţii efective (v.) pentru fluide puţin umezitoare (gaze, ţiţei, etc.).
în cazul forajului sondelor, umflarea marnelor, adică trecerea rocilor marnoase de la echilibru cu apă veterică de sali-nitate în general peste 5% (exprimată în NaCI), care dă o umflare redusă, la cel cu apa dulce din fluidul de săpare, — care se infiltrează din gaura de sondă, sau cu apa care se injectează în zăcămînt, în cadrul unui proces de menţinere a presiunii (v. Presiunii, menţinerea ~) sau de recuperare secundară (v.) a ţiţeiului, — care umflă simţitor mai mult, dă naştere umflărilor şi ruperilor pereţilor găurilor de sondă, cari creează grave riscuri tehnice de foraj (prinderea garnitur ii, suprimarea circulaţiei, scăparea sondei de sub control, etc.).
La traversarea de către sapă a stratului productiv, riscurile tehnice sînt mai reduse, dar cele economice sînt cu atît mai grave cu cît sînt mai greu de detectat.
Controlul umflării mineralelor argiloase prin reactivi introduşi în fluidul de săpare e foarte dificil, din cauză că majoritatea fluidelor de săpare reţin în suspensie materialul argilos solid în stare umflată-peptizată.
Controlul ulterior prin injectarea de reactivi reversori ai umflării etotatîtde greu realizabil, din cauza nepătrunderii acestor reactivi tocmai în locurile în cari acţiunea lor ar fi necesară şi pătrunderii în acelea în cari nu e necesară.
Pentru cercetarea terenurilor de fundaţie, determinarea în laborator a umflării pămîntului se face prin modelarea de probe neturburate de formă cilindrică, aşezarea acestora pe pietre poroase ude, pentru a li se permite şi uşura imbibarea cu apă, şi măsurarea variaţiei dimensiunilor probelor în timp, pînă la stabilizarea volumului.
Caracteristicile referitoare la umflare, studiate în laborator, sînt: umflarea lineară totală, respectiv creşterea uneia dintre dimensiunile probei, corespunzătoare sporirii umidităţii de la limita de contracţiune (v.) pînă la cea corespunzătoare umflării maxime (se exprimă în procente din dimensiunea iniţială a probei); umflarea specifică, adică umflarea corespunzătoare unui spor de umiditate de 1 % (se obţine raportînd valoarea umflării totale la'intervalul de umiditate pentru care aceasta a fost determinată); presiunea de umflare, definită ca presiunea maximă exercitată de o probă de pămînt cu umiditate iniţială redusă, atunci cînd, imbibată cu apă, rămîne cu volumul practic constant. Determinarea presiunii de umflare se face într-un edometru (v.), echipat cu inel dinamometric, cu
Umflare
245
Umflarea vetrei
ajustarea continuă a presiunii în timpul umflării, La argilele grase,, valoarea presiunii de umflare e de ordinul cîtorva kilo-grame-forţă pe centimetru pătrat.
Prin umflare, pămînturi le argiloase pot exercita împingeri apreciabile asupra elementelor de construcţie: fundaţii, ziduri de sprijin, susţineri, etc., provocînd degradări grave sau chiar distrugerea completă a acestora. La construcţiile rutiere, umflarea se poate manifesta şi ca o consecinţă a acţiunii îngheţului şi dezgheţului asupra pămînturilor gelive (v.).
Pentru reducerea umflărilor se recurge la stabilizarea (v.) pămînturilor, prin modificarea compoziţiei granulometrice sau prin tratarea cu agenţi chimici.
1.	Umflare. 2. Mett.: Sin. Refulare (v. Refulare 2); sin. (parţial) Turtire, Ştafuire, (impropriu) îndesare.
2.	Umflarea caii. C.f.:	Deformaţie anormală (dăună-
toare) a căii unei linii de cale ferată, provocată de ridicarea nivelului terasamentului, din cauza îngheţării apei infiltrate în terasament.
Umflarea poate fi locala, caracterizată prin formarea unor ridicături izolate (cocoaşe sau umflături), de lungime mică, dispuse la distanţe mai mari sau mai mici unele de altele, în lungul traseului—sau poate fi generala, caracterizată prin
-	formarea unor ridicături (umflături) cari se întind pe o lungime mare a traseului şi pe toată lăţimea căii. Umflarea generală poate fi uniformă (pe toată lungimea), sau neuniformă (în unele puncte fiind mai accentuată, formîndu-se cocoaşe de umflătură, iar în altele fiind mai mică, formîndu-se gropi de umflătură). — Din punctul de vedere al înălţimii, umflăturile pot fi de suprafaţă (umflaturi superficiale) sau adînci (umflaturi capitale). Umflăturile superficiale au, de obicei, înălţimi de 30---40 mm (uneori de 50---60 mm) şi se datoresc îngheţării apei. infiltrate şi reţinute în interiorul unui balast amestecat cu pămînt, apei adunate în depresiunile platformei (pungi de balast) sau apei care imbibă straturile superioare ale platformei şi cari sînt alimentate continuu de apele cari stagnează în şanţurile de scurgere, în debleuri sau în punctele de cotă roşie zero. Umflăturile adînci pot atinge înălţimi de 100---200 mm şi se produc la terasamentele foarte umede, prin îngheţarea apei subterane care imbibă stratele din zona de îngheţ a pămîntului.— Măsurile de prevenire a umflăturilor superficiale sînt următoarele: înlocuirea balastului amestecat cu pămînt, sau împrospătarea lui, periodică, cu material de calitate bună, permeabil, aşezat sub traverse şi îndesat bine, pentru ca apele să	t f
nu mai fie reţinute ^ în- masa balastului: aplanarea platformei terasamentului şi înlăturarea pungilor de balast, pentru a împiedica stagnarea apei; corectarea pantei şanţuri lor şi aplanarea fundului lor, pentru a uşura scurgerea apelor. Măsurile de prevenire a umflăturilor adînci sînt următoarele: asanarea platformei şi a patului de balast, prin executarea de drenuri aşezate, fie pe fundul şanţurilor (v. fig. /) sau pe ta-luze (v. fig. //), fie pe banchetele căii (v. fig. III), pentru a coborî nivelul apelor subterane sub adîncimea de îngheţ a terenului; înlocuirea pămîntului imbibat cu apă cu un material permeabil (nisip, pietriş, zgură), şi amenajarea de pante laterale de scurgere a
Asanarea platformei prin drenuri aşezate pe taluze.
Asanarea platformei prin drenuri aşezate pe banchetele căii.
apelor de infiltraţie, către drenuri laterale (v. fig. /V); intercalarea, între patul de balast şi platforma căii, a unor straturi (perne) termo-izoJante de zgură, acoperite, eventual,' la partea superioară, cu un strat de muşchi sau deturbă(v.fig. V); încălzirea artificială a pămîntului, în ///. timpul iernii, cu aju-torul căldurii dezvoltate de anumite substanţe chimice, cari sînt amestecate cu pămîntul terasamentului, cu materialul balastului sau cari sînt împrăştiate la suprafaţa acestuia. Uneori . se recurge la execu-tarea terasamentelor din materiale cari să producă o umflare uniformă, de mică înălţime, care să nu stingherească circulaţia sau care să se poată racorda uşor cu zonele de terasament neumflate. în cazul cînd, totuşi, se formează umflături, trebuie să se facă racordarea denivelărilor liniei, cu ajutorul unor piesedelemn
IV. Asanarea platformei printr-un strat de pămînt permeabil şi drenuri laterale.
/. Asanarea platformei prin drenuri aşezate pe fundul şanţului.
V. Izolarea termică a platformei căii.
1) pernă termoizolantă de zgură; 2) strat izolant de muşchi sau de turbă;
3) tub de drenare; 4) scîndură de 5 cm, impregnată cu creozot.
(plăci, calaje, pene) aşezate între feţele traverselor şi plăcile de reazem ale şinelor; decl.ivităţile admise pentru aceste racordări sînt de 2,5—5°/00, în funcţiune de viteza maximă de circulaţie pe linia respectivă.
3.	Umflarea mufelor. Expl, petr.: Mărirea diametrului prăjinii grele de foraj, pe porţiunea filetată la interior, datorită mişcării de rotaţie şi şocurilor la cari sînt supuse aceste prăjini. Umflarea mufelor poate produce smulgerea prăjinii din filet şi rămînerea acesteia în gaura de sondă.
4.	Umflarea vetrei. M/ne: Deformare a tălpii lucrărilor miniere orizontale sub acţiunea împingerii de jos în sus a rocilor. Umflarea vetrei se produce, în special, în cazul marnelor, al argilelor şi al şisturilor argiloase şi e mai accentuată în prezenţa apei, cînd rocile au tendinţa de a se umfla.
împingerea de jos în sus e datorită apăsării rocilor din acoperiş, transmisă vetrei prin pereţii laterali ai lucrării.
Sub influenţa presiunii, terenul de sub piciorul pereţilor tinde să se taseze, iar particulele de la oarecare adîncime se deplasează lateral spre regiunea de minimă rezistenţă, adică spre vatra lucrării miniere, iar apoi în sus, provocînd umflarea vetrei.
Umflarea vetrei se combate prin întărirea susţineri i lucrări i, prin descărcarea vetrei de presiune şi prin izolarea cu apă a rocilor cari au tendinţa de umflare.
întărireasusţinerii lucrării se face prin completarea cadrelor cu tălpi transversale sau longitudinale, prin căptuşeală de grinzi dublu teşite, din jumătăţi de lemn sau din lemn rotund, printr-o boltă întoarsă din grinzi de lemn, prin betonarea vetrei, etc.
Umflătura
246
Umiditate
Descărcarea vetrei lucrării de presiunea care se exercită asupra ei se face prin lărgirea bilaterală a frontului.
La săparea galeriilor direcţionale în roci cari, prin proprietăţile lor, se apropie de rocile plastice sau în stratele subţiri şi cu înclinare mică, se practică lărgirea bilaterală a lucrării, fie cu front scurt, extrăgîndu-se substanţa minerală din ambele părţi ale lucrării şi montînd stive sau o bandă de rambleu în imediata apropiere a pereţilor, în care caz, sub influenţa presiunii din acoperiş, vatra se umflă pe laturile săpăturii, umplînd spaţiul cuprins între rambleu (stive) şi pereţii golului, — fie cu front lung, în care se execută două benzi de rambleu, despărţite printr-un interval, astfel încît benzile de la margine, mai late şi mai compacte decît cele de la mijloc, preiau o parte mai mare din presiune, iar împreună cu acestea descarcă vatra lucrării.— Izolarea rocilor plastice sau cu tendinţă de umflare, de umiditatea atmosferică sau de apa de scurgere prin galerii, se realizează prin betonarea canalului de scurgere a apei (în cazurile puţin grave) sau prin zidirea sau betonarea întregului profil al galeriei.
1.	Umflătură, pl. umflături. C. f.; Rid icătură formată la partea superioară a patului de balast al unei linii de cale ferată, datorită afînării balastului sau a pămîntului din straturile superficiale ale platformei, în urma îngheţării apei infiltrate în acestea sau a apelor subterane cari le imbibă. V. sub Umflarea căii.
2.	Umflături superficiale. Metg.: Defect local de suprafaţă al pieselor turnate, care consistă în apariţia de proeminenţe şi îngroşări, cu forme şi dimensiuni foarte variate, pe suprafaţa pieselor turnate — în special a celor de aliaje feroase (fonte şi oţeluri) —•, constituite din metal cu stratificaţii şi incluziuni din materialul de formare. Umflăturile superficiale se formează, fie din cauza bătătoririi insuficiente a formei, fie din cauza pătrunderii prin şoc a metalului lichid, în formă, ceea ce are ca rezultat spălarea parţială şi antrenarea materialului de formare de către metalul lichid.
3.	Umidibilitate. Fiz., Prep. min., Expl. petr.: Sin. Ud abilitate (v.).
4.	Umidificare. Tehn., Gen. Sin. Umezire (v. Umezire 1).
5.	Umidificare adiabaticâ. Fiz., Tehn.: Mărirea cantităţii de vapori dintr-un anumit volum de aer, pînă la saturaţie, prin vaporizarea unui lichid, căldura necesară vaporizării fiind produsă prin răcirea gazului, fără schimb de căldură cu exteriorul.
e. Umidificare, maşina de Ind. alim.: Maşină folo-siiă în industria morăritului, la umidificarea boabelor de
* X	. \ 		
	
	
pHH ' —-wlL //li	I	
	
	IT ^
		
XP-
10-
Maşină de umidificare a grînelor.
1) batiu; 2) rezervor de apă; 3) roată motoare cu cupe pentru grăunţe; 4) roată cu cupe pentru apă; 5) arbore cav; 6) ajutaj de stropire ; 7) prea-plin; 8) intrarea apei; 9) jgheab de alimentare cu cereale; 10) spre melcul de umidificare.
cereale. Maşina de umidificare e compusă din următoarele părţi (v. fig.): batiu 1, cu un compartiment care constituie
carcasa unei roţi cu cupe şi un rezervor pentru apa de umidificare; arborele cav (tubular şi cu capetele înfundate), pe care e fixată roata motoare cu cupe pentru grăunţe şi un rotor cu cupe mici pentru antrenarea apei din rezervor, legate de arbore prin spiţe tubulare. Arborele are ajutaje radiale prin cari iese apa şi stropeşte grăunţele, după ce au căzut — dintr-un jgheab înclinat în cupele roţii motoare—şi i-au imprimat mişcarea de rotaţie. Cantitatea de apă folosită creşte, cînd curg mai multe boabe. Boabele stropite cad într-un transportor cu melc, orizontal (melc de umidificare), în care apa se repartizează uniform; boabele sînt transportate într-un timp suficient (timp de absorbire) pentru ca apa să pătrundă numai în coajă, sau numai în cantitatea necesară pentru ca extracţia de făină să nu scadă şi făina să nu fie umedă.
Maşina de umidificare se montează, fie în curăţitoria morii (pentru a da cerealelor apa necesară în procesul de condiţionare sau de preparare), fie înainte de primul şrot (pentru a furnisa boabelor cantitatea mică de apă necesară pentru a da elasticitate cojilor boabelor).
7.	melc de Ind. alim. V. sub Umidificare, maşină de —.
8.	Umidifug. Fiz., Tehn.: Calitatea unui material de a nu putea fi adus în stare umedă.
9.	Umiditate. Tehn.: Lichidul conţinut într-un material solid sau gazos. în majoritatea cazurilor întîlnite în practică, lichidul respectiv e apa.
Umiditatea materialelor gazoase se referă la umiditatea aerului şi la umiditatea gazelor.
Umiditatea aerului e cantitatea de apă conţinută într-o unitate de măsură a cantităţii de aer şi se exprimă prin tensiunea vaporilor de apă, prin umiditatea relativă, umiditatea absolută sau umiditatea specifică, prin coeficientul amestecului, prin diferenţa psihrometrică şi prin punctul de rouă (v. Rouă, temperatură de —).
Tensiunea actuala a vaporilor, în aeruI nesaturat, variază cu temperatura şi cu volumul specific vp (sau cu densitatea pp), conform relaţiei:
s=Rp~ = Rv?vT.
V
în care Rp e constanta gazelor pentru vaporii de apă, a cărei valoare e Rp —4,6 x106 erg/g-grd=1,604 R (R fiind constanta gazelor perfecte) la temperatura de30°.La 0° i?^=4,5813 x106.
Tensiunea maxima E a vaporilor e presiunea exercitată de vaporii în contact cu apa lichidă sau solidă; variază cu temperatura conform formulei empirice a lui Magnus:
7,451	lASt
235+/	2354-/
£=4,58x10 mmHg-6,10x10 mb
sau a Kohl
lui e r
log £=26,1380455
r c h h o f f , corectată de H i I d i n ; 3051,87763
-5,8691014 log T
date pentru apa chimic pură, măt ginită de o suprafaţă plană de evaporare, pentru temperaturi peste 0°. între 0° şi 40°, valorile lui E sînt:
/°=0°	10°	20°	30°	40°
Emb=6,105	12,277	23,378	42,428	73,758-
Sub 0°, E are cîte două valori, după cum vaporii sînt în echi-libru cu apa lichidă Ea, sau cu gheaţa E^ (totdeauna Ea> E^). Aceste valori variază cu temperatura. între 0° şi —60°, ele sînt:
t°	0°	-5°	-10°	-20°	-30°	-40°	-50°	-60°
23amm Hg 4,58	3,17	2,16	0,96	0,39	0,142	0,0480	0,0146
E„mm Hg 4,58	3,03	1,97	0,79	0,29	0,095	0,0293	0,0072
Umiditate
247
Umiditate
Cînd într-un nor se găsesc atît picături de apă în stare de suprafuziune, cît şi cristale de gheaţă, dacă valoarea tensiunii maxime e cuprinsă întreg şi Eaerul e nesaturat faţă de apa lichidă, dar suprasaturat faţă de gheaţă. Se produce, din această cauză, un transport de apă de la picături la cristale.
Dacă apa, în contact cu aerul umed, nu e pură, tensiunea de vapori variază cu impurităţile, conform legii lui Raoult.
Tensiunea maximă depinde, de asemenea, de curbura suprafeţei de evaporare a apei. în acest caz, la valoarea normală E se adaugă sau se scade valoarea
cr
As=1,47-----mm Hg,
V
unde a e constanta capilară a apei şire raza de curbură a me-niscului sau a picăturii de apă, după cum suprafaţa e concavă
E'=E-As
sau convexă
E'=E+As,
Umiditatea r e l a t i v ă se exprimă prin raportul, evaluat în procente, dintre tensiunea actuală s şi tensiunea maximă E a vaporilor de apă, la aceeaşi temperatură:
U=100 4-
E
Ea dă o măsură a stării higrometrice a aerului.
Umiditatea relativă are un mers diurn şi anual invers celor constatate în cazul temperaturii. Maximul de umiditate relativă se.găseşte pe oceane (80-*-100%), iar minimul, pe continente (sub 50%). în deserturi umezeala relativă coboară sub 10%, Umiditatea aerului descreşte foarte repede în altitudine, astfel încît dincolo de 10 km, aerul e practic uscat. Cantităţi foarte mici de vapori se întîlnesc în stratosfera şi chiar în ionosferă. Totalitatea vaporilor de apă se găseşte aproape în întregime în troposferă.
Umiditatea absoluta se exprimă prin numărul a de grame de apă (vapori, picături, cristale) conţinute într-un metru cub (sau, uneori, într-un centimetru cub) de aer umed. La presiune constantă, ea depinde de tensiunea vaporilor şi de temperatul ă:
1'06	/	3
“=T+^7sg/m-
Umiditatea absolută a aerului variază foarte puţin în cursul zilei (mai ales iarna). Ea e minimă la răsăritul Soarelui şi maximă după amiază, deoarece cantitatea de vapori de apă, produsă prin evaporare, variază în acelaşi sens cu temperatura. Vara, în apropierea solului, unde variaţia diurnă a temperaturii e mare, umiditatea absolută prezintă două maxime (la 9h şi la 20h) şi două minime (la 4h şi la 16h). Minimul de la 16h se datoreşte curenţilor ascendenţi cari, în orele calde, ridică în păturile mai înalte vaporii formaţi la sol prin evaporare. Acest minim nu se produce în staţiunile de munte şi nici în cele din regiunile maritime. Umiditatea absolută prezintă un mers anual analog celui al temperaturii. Amplitudinea, mică la ecuator şi în regiunile maritime (2 mm), creşte la latitudinile temperate (5***10 mm) şi descreşte la cele polare (2 mm). Umiditatea absolută descreşte de la ecuator (20 mm) spre poli (1 mm).
Umiditatea specifica se exprimă prin numărul S de grame de apă conţinute într-un kilogram (sau, uneori, într-un gram) de aer umed (aerul uscat cîntăreşte 1000—S g). Ea e o mărime conservativă în timpul transformări lor adia-batice uscate (nu se schimbă dacă aerul urcă sau coboară) şi depinde de tensiunea de vapori:
0,623s
p~ 0,377s unde p e presiunea atmosferică.
0,623 — g/g aer=623 — g/kg aer,
P	P
Pe diagramele aerologice, umiditatea specifică actuală se calculează astfel: se citeşte umiditatea specifică maximă corespunzătoare punctului care reprezintă grafic masa de aer şi se ia apoi, din valoarea citită, fracţiunea indicată de umiditatea relativă.
Umiditatea specifica maximă e umiditatea specifică a aerului saturat. Ea se exprimă cu ajutorul formulei umidităţii specifice, în care s a fost înlocuit cu tensiunea maximăa vaporilor E, datăde formulele lui M a g n u s, ale lui K i r c h h o f f, sau ale lui T h i e s s e n . Ea depinde de presiunea şi de temperatura aerului.
Coeficientul amestecului e numărul x de grame	de	apă conţinute în	1000+# g	aer	umed, adică	amestecate cu	1000	g	aer	uscat.	El	depinde	de	tensiunea	de	vapori:
0,623 s	s
*= —7-----—0,623 — g/g aer,
p—z	p
unde p e presiunea aerului.
Diferenţa psihrometricâ e diferenţa dintre temperatura termometrului uscat şi cea a termometrului umed al unui psihrometru şi depinde de tensiunea actuală a vaporilor de apă, de tensiunea maximă care corespunde temperaturii termometrului umed şi de presiunea p a aerului şi e dată de relaţia
<-<'=1548—-•
P
Tablele psihrometrice dau direct umezeala relativă din valorile celor două temperaturi.
Diferenţa (E—e), dintre tensiunea maximă E a vaporilor de apă la o temperatură şi presiune dată, şi tensiunea actuală (reală) ea vaporilor existenţi în med iul considerat, se numeşte deficit psihrometric sau deficit de saturaţie.
Umiditatea aerului se determină cu instrumente de acelaşi tip ca acelea folosite pentru determinarea umidităţii altor gaze, în special cu higrometre (v.) şi cu psihrometre (v.).
Umiditatea gazelor poate fi: umiditate absolută şi umiditate relativă.
Umiditatea absoluta a gazelor e greutatea-vaporilor conţinuţi într-un metru cub de gaz umed. Umiditatea absolută e egală cu y^kg/m3, y^ fiind greutatea specifică a vaporilor conţinuţi în gaz, la presiunea parţială^ a vaporilor şi la temperatura amestecului gaz-vapori.
Umiditatea relativa a gazelor e raportul dintre cantitatea de vapori conţinuţi într-un metru cub de gaz umed şi cantitatea maximă de vapori care poate fi conţinută în gaz la saturaţie, la aceeaşi temperatură şi presiune. Umiditatea relativă, <p, e dată de raportul:
_ **
9 p,’
în care pj e presiunea parţială a vaporilor în amestecul gaz vapori, iar ps e presiunea de saturaţie (presiunea maximă pe care ‘o poate atinge presiunea parţială a vaporilor) la temperatura amestecului.
în mod practic, umiditatea relativă e egală cu gradul de saturaţie dat de relaţia:
T,
în care y^ e umiditatea absolută a gazului, respectiv greutatea specifică a vaporilor conţinuţi în gaz la presiunea parţială p^% iar ys e greutatea specifică a vaporilor saturaţi uscaţi, la temperatura amestecului, respectiv cantitatea maximă de vapori care poate fi conţinută de gaz, cînd acesta e saturat.
Umiditate
248
Umiditate
Umiditatea materialelor solide e reprezentată de cantitatea de apă reţinută fizic de diferite substanţe minerale, exprimată în procente faţă de materialul umed: “=g^100%' unde Q e cantitatea de material uscat (anhidiu) şi A e cantitatea oe apă din materialul respectiv.
După modul în care e reţinută apa, se deosebesc umiditatea internă şi umiditatea superficială (externă) (v. fig. /).
U m i d i t at e o i n-ter.nă consistă a in apa din porii şi capilarele din interiorul substanţelor minerale, legată fizic (umiditatea legata) prin forţele de adeziune. Ea depinde de volumul porilor, de mărimea capilarelor şi de proprietăţile hidrofile ale materialului.în cazul cărbunilor, ea e maximă pentru turbă, lignit şi cărbunii bruni şi scade cu gradul de încărbunare a cărbunilor, iar în cazul minereurilor e maximă în cazul limonitelorşi minimă în cazul sulfurilor. Prin expunere îndelungată la aer, cărbunii şi diferite substanţe minerale pierd din umiditatea lor pînă la o anumită limită, numită umiditate higroscopică, care depinde, în afarăde natura materialelor, şi de temperatura, presiunea şi umiditatea aerului. Dacă, prin uscare, umiditatea lor e coborîtă sub umiditatea higroscopică, materialele cu structură capilară (de ex. cărbunii inferiori) devin higroscopice absorbind apa din atmosferă pînă la umiditatea higroscopică. în anumite condiţii, cînd prin uscare se modifică proprietăţile fizice ale pereţilor capilarelor, se realizează scăderea umidităţii higroscopice, cum e, de exemplu, căzu I I igniţilor lemnosi, trataţi pri n fieissnerizare (v.). Umiditatea internă a cărbunilor şi a minereurilor, din cari e constituită cea mai mare parte a umidităţii de zăcâmînt, reprezentînd apa din masa minerală a zăcămintelor, nu poate fi îndepărtată decît prin uscare termică.
Umiditatea superficială consistă d in apa reţinută ia suprafaţa corpurilor prin cîmpul molec u Iar de forţe care ia naştere la suprafaţa lor (apa de adşorpţie şi apa de adeziune), din apa reţinută în fisurile de la suprafaţa corpurilor prin forţele capilare şi din apa care umple parţial sau total spaţiile goale dintre granule sau bucăţile de material. Umiditatea superficială de adşorpţie e constituită dintr-un înveliş foarte subţire (0,1 •••1 jz^) de apă care e menţinut de forţele nesaturate de atracţiune ale moleculelor de la suprafaţa granulelor minerale. Umiditatea de adeziune consistă din apa reţinutădecîmpul moleculai .de forţe, la suprafaţa materialelor într-un strat mai gros, şi provine, în general, din operaţiile de preparare pe cale umedă la cari sînt supuse acestea^(ciuruire umedă, concentrare gravitaţională, flotaţie, etc.). între apa de adşorpţie şi cea de adeziune există o diferenţă gradată în intensitatea de reţinere a ei la suprafaţa materialelor. Astfel, la apropierea punctelor de contact dintre particulele minerale, apa e reţinută de forţele capilare dezvoltate în spaţiile înguste dintre particule, care în unele cazuri poate
/. Modul de reţinere a apei de granulele minerale.
1)	umiditate internă (umiditate legată, umiditate higroscopică); 2---6) umiditate externă:
2)	apă de adşorpţie (umiditate legată); 3) apă de fisuri (umiditate legată); 4) apă de adeziune; 5) apă de capilare externe; 6) apă
din spaţiile libere.
ocupa întregul volum al spaţiilor goale (cazul preparării umede a minereurilor şi a cărbunilor). Umiditatea superficială e dependentă, afară de gradul de udabilitate al materialelor, de forma suprafeţelor, de dimensiunea granulelor şi de modul lor de aşezare în grămadă, care determină volumul total al golurilor şi al punctelor de contact dintre granulele minerale. Umiditatea superficială creşte cu creşterea suprafeţei specifice a granulelor minerale, respectiv cu descreşterea dimensiunii lor, ajungînd, în cazul materialelor foarte fine, pînă la 40---50%.
Umiditatea superficială de adşorpţie şi difuziune nu poate fi îndepăitată decît prin uscare termică sau chimică (v. sub Uscare). Umiditatea superficială de adeziune şi cea determinată de apa din spaţiile goale d intre granule (umiditatea liberă) poate fi îndepărtată pînă la o anumită limită prin uscare mecanică (desecare prin centrifugare, presare, filtrare, egutare) şi în continuare prin uscare termică.
Se numeşte umiditatea totală a unui material cantitatea totală de apă inteină şi superficială reţinută de material şi e constituită din umiditatea higroscopică şi din umiditatea de imbibaţie.
Se numeşte umiditate critică medie umiditatea medie la care viteza de difuziune internă a umidităţii în material e egală cu viteza de evaporare a umidităţii la suprafaţa acestuia. Dacă umiditatea materialului e mai mare decît această umiditate critică medie, viteza de difuziune inteină a umidităţii e mâi mare decît viteza de evaporare la suprafaţa materialului şi, în condiţii exterioare neschimbate, rămîne constantă şi determină excluziv viteza ce uscare (v.). Dacă umiditatea materialului e mai mică decît umiditatea critică medie, viteza de difuziune internă a umidităţii e mai mică decît viteza de evaporare la suprafaţa materialului şi, în acest caz, viteza de uscare e determinată excluziv de viteza de difuziune internă, care variază în timp, scăzînd cu umiditatea materialului. Valoarea umidităţii critice medii depinde de factorii cari determină viteza de difuziune internă a umidităţii (mărimea şi sensul căderilor de temperatură, umiditate şi presiune a vaporilor în interiorul materialului) şi de capacitatea de uscare a agentului de uscare.
Se numeşte umiditate de echilibru sau umiditate stabilă umiditatea pe care o are un strat subţire de material, cînd se stabileşte echilibru între presiunea vaporilor la suprafaţa materialului şi presiunea parţială a vaporilor conţinuţi în mediul (gazos) înconjurător. Valoarea umidităţii de echilibru depinde de starea pe care o are gazul în care se găseşte materialul.
Dacă umiditatea materialului e mai mare decît umiditatea de echilibru, presiunea vaporilor ia suprafaţa materialului e mai mare decît presiunea parţială a vaporilor conţinuţi în gaz şi umiditatea din stratul superficial al materialului se evaporă; astfel, materialul se usucă, respectiv umiditatea lui scade, ea tinzînd spre valoarea umidităţii de echilibru. Dacă umiditatea ..materialului e mai mică decît umiditatea de echilibru, presiunea parţială a vaporilor conţinuţi în gazul înconjurător e mai mare decît presiunea vaporilor la suprafaţa materialului — şi umiditatea trece din gaz în material; astfel, materialul se umezeşte, respectiv umiditatea Iui creşte, tinzînd spre valoarea umidităţii de echilibru.
Deoarece, atît în cazul uscării, cît şi în cazul umezirii, umiditatea materialului variază în timp, tinzînd asimptotic spre umiditatea de echilibru (v. fig. //), în procesele reale de
II. Variaţia umidităţii materialului în timp.
7) la uscare; 2) la urriezire; 3) umiditatea de echilibru.
Umiditate, Instrument de măsură pentru ^agazelor	249
Umidostat
uscare şj umezire, cari se desfăşoară în intervale de timp finite, practic nu se atinge umiditatea de echilibru ; la sfîrşitul uscării, umiditatea materialului e mai mare decît umiditatea de echilibru, iar la sfîrşitul umezirii, umidiiatea materialului e mai micădecît umiditatea de echilibru, astfel încît valoarea umidităţii de echilibru e intermediară între valorile umidităţilor finale la uscarea şi umezirea materialelor.
,1. instrument de masurâ pentru ~a gazelor. Meteor., tehn. V. Migrometru.
2. ~ legala. Ind. text.: Conţinutul de apă admis în mod legal în materialele textile, exprimat în procente, diferit după natu! a materialului textil, în funcţiune de higroscopicitatea acestuia* în condiţii de umiditate relativă normală (65±5%) a aerului la temperatura de 20±2CC. Pentru d ifer ite materiale textife, procentele de umiditate legală (repriza) faţă de materialul. fibi os uscat sînt cele indicate în tabloul următor:
Material textil
Bumbac, vigonie In, cînepă, ramie Iută Sisal
Lînă nespălată merinos, spancă şi tigaie Lînă nespălată stogoşă şi ţurcană
Lînă spălată (incluziv tă-băcărească spălată)
Lînă cardată
Umiditatea legală (repriza), în %
Material textil
Umiditatea legală (repriza), în %
8,5
12
13,75
13
17
15
17
17
Lînă pieptenată Deşeuri de lînă, lînă regenerată
Mătase naturală şi gogoşi uscate
Mătase artificială, filamente lungi şi celofibre, viscoză, cupro Mătase artificială, filamente lungi şi celofibre din acetat Relon
18,25
17
11
13
în cazul amestecurilor din diferite feluri de fibre cu umidităţi legale diferite se calculează media ponderată cu formula:
XPrU'i
u= '■
100 ’
în care Uc e umiditatea amestecului din componenţi diferiţi; Pi e procentul în amestec al masei fiecăiui component; Uc- e umiditatea legală a fiecărui component al amestecului.
3.	lemnului. Bot., Ind. lemn. V. sub Lemn.
4.	~a pămîntului. Geot.: Rapoitul dintre greutatea apei conţinute într-un volum de pămînt şi greutatea părţii solide (particulelor) din volumul respectiv. Se exprimă în procente şi se notează cu w.
Determinarea umidităţii se face, în laborator, prin cîntă-rirea unei probe umede, uscarea acesteia într-o etuvă la temperatura de 105° pînă la greutate constantă (în general circa 6 ore) şi recîntărirea sa după uscare, cu ajutorul formulei:
Gi — G2 w—	^	,
62
în care Gx e greutatea înainte şi G2 e greutatea după uscare.
Metoda dă rezultate exacte, dar operaţia necesită un timp relativ îndelungat.
Metodele moderne, folosite în ultimul timp, deşi nu dau rezultate atît de precise, permit însă determinări mult mai rapide, la unele dintre acestea nefiind necesară nici prelevarea de probe de pămînt pentru determinare. Astfel:
Metoda cu carburâ de calciu foloseşte un recipient metalic, echipat cu un manometru, în care se introduce o cantitate determinată de pămînt umed, în prealabil bine mărunţit, împreună cu carbură de calciu anhidră. Recipientul e închis imediat ermetic şi agitat. Umiditatea se calculează pe baza valorii presiunii acetilenei care se formează prin reacţia dintre carbura de calciu şi apa conţinută în proba de pămînt,
Metoda picnometricâ se aplică la fel ca pentru determinarea greutăţii specifice, calculul făcîndu-se însă în mod invers, considerînd cunoscută valoarea greutăţii specifice a pămîntului cercetat.
Metoda tensiometrică se bazează pe atingerea echilibrului de sucţiune între pămînt şi celula unui aparat special, echipat cu o piatră poroasă, care se introduce în teren. Curba de tarare, reprezentînd relaţia dintre sucţiune şi umiditate, trebuie stabilită pentru fiecare tip de pămînt în parte.
Metoda electrometricâ consistă în măsurarea rezistenţei electrice a unui traductor, alcătuit din două conductoare înglobate într-un bloc de material poros, care se introduce în teren şi care, prin contact, capăiă umiditatea mediului respectiv. Pentru a evita efectele de polarizare, determinările se fac în curent alternativ.
Metoda neutroni ca foloseşte efectul de încetinire a neutronilor rapizi de către atomii de hidrogen, cari în pămînt sînt prezenţi în general numai sub forma apei. Aparatura consistă dintr-o sursă de neutroni rapizi şi un detector de neutroni termici (lenţi). întregul ansamblu se introduce în foraje tubate executate în prealabil şi permite stabilirea instantanee a umidităţii terenului în funcţiune de adîncime.
Apa din pămînt poate ocupa în mod parţial sau total spaţii le dintre particule (pămînt saturat). Umiditatea pentru îndesarea respectivă are valoarea maximă:
max	y’
unde n e porozitatea (v.) pămîntului, y e greutatea sa specifică iar s e indicele porilor (v.).
Gradul de umiditate (sau de saturaţie) al pămîntului se defineşte ca raportul dintre umiditatea efectivă a unui pămînt şi umiditatea sa maximă:
^ w y-w
w	e
max
După valoarea gradului de umiditate, un pămînt poate fi: uscat (S = 0 •••0,4); umed (S = 0,4 •••0,8); foarte umed (5=0,8-1,0).
Valoarea umidităţii are o deosebită importanţă în special în cazul pămînturilor argiloase (coezive), întrucîtcondiţionează consistenţa (v.) şi deci calităţile mecanice ale acestor pămînturi.
5. Umidivitate. Expl. petr.: Calitatea uneia dintre fazele fluide prezente într-o rocă colectoare, de a uda mai mult sau mai puţin suprafaţa uneia dintre granulele solide cari constituie roca. Atributul corespunzător „mai umezitor" sau ,,mai puţin umezitor" are totdeauna caracterul de relativ la celelalte faze fluide prezente, chiar cînd e redus la „umezitor", respectiv „neumezitor".
Mărimi legate de caiacterul relativ de umicivitate a două faze imiscibile în contact cu o granulă solidă sînt unghiul de contact (v. sub Capilaritate 2) şi bilanţul liofil-hidrofil al sistemului respectiv. Sin. (de evitat) UmectabiIitate, Umectant.
e. Umidometru, pl. umidometre. 1. Tehn.: Instrument pentru măsurarea umidităţii coipurilo! solide.
Construcţia umidometrului variază după natura materialului a cărui umiditate e determinată. Se folosesc, fie umidometre bazate pe acelaşi principiu ca higrometrele (v.), în care caz instrumentul e conţinut într-o teacă şi e introdus în materialul cercetat (cereale, materiale textile, hîrtie, etc.), fie umidometre bazate pe măsurarea unei mărimi a cărei valoare depinde de umiditate, de exemplu conductivitatea electrică. Un tip de instrument de acest fel e folosii în industria hîrtiei pentru determinarea umidităţii hîrtiei pigment folosite în rotoheliografie, înainte de sensibilizare şi după cromare.
7.	Umidometru. 2. Fiz., Meteor.: Sin. Higrometru (v,),
8.	Umidostat, pl. umidostate. Tehn., Inst. conf. : Sin. Higro-stat (v. Higrostat 1).
Umoare
250
Umplutură
1.	Umoare, pl. umori. Chim. biol.: Produsul lichid sau semilichid al sistemelor celular, nervos, etc. ale unui organism animal. Umorile se separă, prin simplă disociere, fărădescom-punere chimică, în elemente anatomice, de o parte, şi în corpuri definite sau complexe (gazoase, lichide sau solide), de altă parte. — Se cunosc: umori de constituţie (sîngele, limfa, etc.); umori secretate, cari provin din primele (lichidul cefalorahidian, saliva, bila, lacrimile, sucul intestinal, pancreatic, gastric şi duodenal, etc.); umori de excreţie (urina, transpiraţia, exalaţia lichidă a plămînilor, etc.), şi altele, de exemplu umoarea apoasa şi umoarea sticloasa a ochiului (v. sub Ochi 1).
2.	Umplere. 1. Gen.: Operaţia de introducere a unui material într-un recipient.
3.	Umplere. 2. Nav.: Operaţie de introducere a unui luzin (v.) sau merlin (v.), după grosimea parîmei, între şuviţele unei parîme vegetale sau viţele unei parîme metalice, cu scopul de a da parîmei respective o grosime aproximativ uniformă, înainte de a proceda la înfăşarea (v.) şi înfăşurarea (v.) parîmei.
4.	Umplere, coeficient de 1. Mş.: Raportul dintre încărcătura reală de aer sau de amestec combustibil, introdusă în cilindrul unui motor cu ardere internă, şi cantitatea teoretică corespunzătoare cilindreei, la presiunea şi la temperatura de admisiune. Astfel, la motoarele cu ardere internă, coeficientul de umplere 7jv se exprimă prin selaţia
în care Qr (în kg/m3) e încărcătura reală şi Q (în kg/m3) e încărcătura teoretică.
Coeficientul de umplere, care prezintă importanţă în procesul termodinamic al motoarelor cu ardere internă, diferă după cum în determinarea lui se ţine sau nu se ţine seamă de schimbul de căldură cu pereţii cilindrului. Valoarea coeficientului de umplere variază între 0,75 şi 0,95, fiind dependentă de tipul motorului, felul combustibilului, factorul de exces de aer, raportul de compresiune, temperatura şi presiunea la admisiune, temperatura şi presiunea gazelor restante (presiunea de evacuare agazelor), turaţia motorului. Sin. (parţial) Grad de umplere.
5.	Umplere, coeficient de 2. Mş.: Raportul dintre debitul efectiv al unei pompe hidraulice şi debitul teoretic corespunzător dimensiunilor ei geometrice şi turaţiei. Astfel, la pompele hidraulice, coeficientul de umplere X se exprimă prin relaţia:
în care Qe e debitul efectiv şi Q0 e debitul teoretic.
Coeficientul de umplere diferă după felul pompei, şi anume: la pompele cu piston e cuprins între 0,93 şi 0,98, deoarece intervin pierderi de lichid datorite neetanşeităţii pistonului, supapelor şi presgarniturilor, închiderii întîrziate a supapelor, conţinutului de gaze în lichid, formării sacilor de aer, etc.; la pompele cu rotor e cuprins între 0,90 şi 0,98, deoarece intervin pierderi de lichid la intrarea în rotor; la pompele rotative e cuprins între 0,92 şi 0,98, deoarece intervin pierderi de lichid datorite neetanşeităţii pistoanelor, roţilor dinţate, aripilor, şuruburilor, etc., cari depind de particularităţile constructive ale pompei.
e. Umplere, coeficient de 3. Mş.: Raportul dintre debitul efectiv de gaz aspirat într-un compresor cu piston şi produsul cilindreei prin turaţie. Astfel, la compresoare cu piston coeficientul de umplere Xq se exprimă prin relaţia:
în care Q1 (în m3/min) e debitul de aspiraţie la presiunea şi
temperatura de regim, Vc (în m3) e cilindreea compresorului şi n (în rot/min) e turaţia acestuia.
Coeficientul de umplere e cuprins între 0,98 şi 0,99, care se reduce odată cu mărirea spaţiului vătămător al compresorului şi depinde de pierderile datorite neetanşeităţi lor. De aceea, pentru îmbunătăţirea coeficientului de umplere e necesar ca spaţiul vătămător să fie cît mai mic.
7.	Umplere* grad de Mş. V. Umplere, confident de 1.
8.	Umplut, maşină de ~ fiole. Ind. chim.:	Maşină de
lucru, care serveşte la umplerea cotată cu soluţii medicamentoase a fiolelor şi la sudarea acestora înainte de sterilizare. Se deosebesc: maşini simple de umplut sau de sudat fiole, şi maşini combinate,— iar după modul de acţionare: maşini cu deservire manuală, maşini semiautomate şi maşini automate.
La maşinile semiautomate se efectuează, de obicei, numai operaţia de umplere cotată a fiolelor cu soluţii; apoi fiolele sînt sudate cu ajutorul altor dispozitive. Maşinile automate au o producţie orară mai mare, efectuînd succesiv, cu un grad de precizie pe care un operator nu-l poate atinge şi în condiţii superioare de securitate a muncii, operaţiile de tăiere, de umplere, de sudare, etc., preliminare sterilizării fiolelor. Una dintre numeroasele tipuri de maşini combinate, cu deservire automata, e constituită dintr-un batiu metalic, care are în partea centrală dispozitivele pentru deschiderea prin tăiere a fiolelor închise şi goale, pentru umplerea cu lichidele respective şi pentru sudarea fiolelor, iar la partea superioară are recipientul cu materialul de umplut, rezervorul cu un gaz inert şi un agitator pentru omogeneizarea emulsiilor. Tăierea fiolelor la nivelul necesar, înlăturarea vîrfurilor tăiate, încărcarea fiolelor cu o seringă, cu cantitatea de lichid stabilită, care e aspirată printr-un tub de cauciuc sau de sticlă, d in rezervorul de la partea superioară a maşinii, sudarea şi eliminarea fiolelor închise, se fac automat. La aceste maşini se adaptează, în general, dispozitive de numărat fiolele prelucrate, rezervoare cu apă distilată pentru spălarea tuburilor de sticlă şi de cauciuc, agitatoare, încălzitoare electrice pentru a menţine lichidul la temperatură convenabilă, întreruptoare automate pentru a preveni accidentele de muncă, dispozitive de reglare a vitezei, etc.
9.	Umplutura, pl. umpluturi 1. Nav.: Luzin sau merlin folosit la umplere (v.).
10.	Umplutura. 2. Drum., Cs., C. f.: Sin. împlinire (v.), (parţial) Rambleu (v. Rambleu 2).
11.	~ filtranta. C. f.: Sin. Rambleu filtrant (v.).
12.	Umplutura. 3. Cs.: Piesa, placa, panoul, stratul sau masa de material (turnat, îndesat sau aşternut), sau blocurile ori piesele fasonate (aşezate ordonat şi legate sau nelegate între ele), cari umplu sau acoperă spaţiile dintre sisteme tehnice apropiate (două piese apropiate, piesele unui element de construcţie, elementele unui schelet de rezistenţă, două construcţii sau două elemente de construcţie, o construcţie şi peretele excavaţiei în care s-a executat construcţia, etc.), pentru a uşura prinderea şi solidarizarea unor piese cari nu pot fi alipite, pentru a realiza o suprafaţă plană sau continuă, pentru a forma un perete despărţitor, pentru a realiza un strat izoiant şi amortisant, pentru a uşura aşezarea sau montarea altor piese, pentru a realiza un strat mai permeabil, etc.— Exemple: umplutura (carnea sau furura) aşezată între două bare ale unei ferme, situate în două plane paralele, pentru a le putea solidariza cu nituri sau cu şuruburi cu piuliţă, fără a Ie deforma lateral; umplutura (de beton uşor, de zgură, nisip, etc.)dintregrinzile unui planşeu de beton armat cu grinzi răsturnate, executată pentru a realiza osuprafaţă circulabilă; umplutura (de moloz, de nisip, zgură, beton uşor, etc.) aşezată între grinzile unui planşeu sau deasupra lui, pentru a realiza un strat izoiant termic şi fonic, cum şi pentru a putea monta grinzi-şoarele pardoselii; umplutura formată din blocuri ceramice,
Umplutură, material de ~
251
Unda
aşezată între grinzile de beton armat ale unui planşeu prefabricat ; umplutura (de cărămidă plină sau cu goluri, de blocuri de beton uşor, etc.) dintre elementele unui cadru de beton armat, pentru a realiza pereţi interiori şi exteriori; umplutura (de cărămidă, de blocuri izolante, de plăci de dolomit, etc.) dintre piesele unei paiante; umplutura de piatră din spatele unui zid de sprijin sau al unei culee, executată pentru colectarea şi evacuarea apelor de infiltraţie; umplutura de piatră a unui dren; umplutura de rumeguş sau de alt material izolant, dintre pereţii dubli ai unei bărăci ; umplutura de mastic de la rosturile dalelor unei îmbrăcăminte rutiere de beton; tăbliile cari acoperă golurile cadrului unei uşi; umplutura dintre faţa unei fundaţii şi peretele excavaţiei în care s-a executat fundaţia.
1.	material de	1. Cs.; Material granu Iar neaglomerat
(pămînt, nisip, moloz, zgură, rumeguş, etc.) sau aglomerat cu un liant (beton, mastic, plută aglomerată, etc.), ori în formă de plăci, de blocuri sau de piese fasonate (cărămizi pline sau cu goluri, blocuri de beton, bolovani, blocuri de piatră spartă, etc.) folosit pentru execut area unei umpluturi (v. Umplutură 3).
2.	material de	2 Ind. hîrt.: Oricare dintre mate-
rialele de natură anorganică, folosite în amestec cu materialul fibros, la fabricaţia hîrtiei şi a cartonului, în scopul de a conferi acestora unele proprietăţi îmbunătăţite în ce priveşte tuşeul, opacitatea, volumul, gradul de alb, capacitatea de tipărire, cît şi, în cazul unor materiale (de ex. caolinul), de a micşora preţul de cost.
Materialele de umplutură folosite sînt, în general: caolinul (cel mai folosit) natural sau prelucrat (spălat, înălbit, etc.); talcul; carbonatul de calciu (natural sau precipitat); pigmenţii pe bază de sulfat de bariu (blanc-fixul, alb-satinul, etc.);bioxiduI de titan (albul de titan); sulfatul de calciu (lenzină); d iatomita ; si I icaţi i complecşi micronizaţi; silicea coloidală; pigmenţi pe bază de zinc (oxid de zinc, litopon).
Materialele de umplutură trebuie: să aibă o culoare cît mai albă; să fie lipsite de impurităţi ; să fie cît mai insolubile în apă; să nu aibă
o	greutate specifică prea mare; să aibă granu-laţia cît mai fină; să aibă un indice de refracţie cît mai mare.
3.	Umplutura. 4. Ind. text.: Fire de urzeală sau de bătătură folosite pentru a da ţesăturilor duble o grosime sau o greutate mai mare (v. fig.). sus; 2) urzeala Firele sînt groase şi, de regulă, de calitate infe- de umplutură; rioară, fiindcă nu apar nici pe faţa nici pe dosul 3) urzeala de ţesăturii, ci sînt cuprinse între ţesătura de sus şi jos.
cea de jos.
4.	Unciale. Poligr.: Litere majuscule, cari diferă de literele romane capitale, din cari derivă, prin rotunjirea formelor, prin modificarea proporţiilor şi printr-un aspect nou al unor litere. Literele unciale, în forma lor caracteristică, au fost folosite în inscripţii şi în manuscrise, în secolele III • * * VI; din secolul VI ele se transformă în semiuniciale, o scriere con-
TusciprMocxerjA
mesiNuiambolo
Unciale latine din secolul VI.
Uncites gryphus.
Secţiune longitudinală Intr-o ţesătură dublă cu urzeală de umplutură.
/) urzeaia de
im pecotvcxtveclir^a. m i cvcţuctjervcui t c i b oT
Semiunciale latine din secolul V.
stituită din litere majuscule şi minuscule; dispar în secolul VII (v. fig.)* Sin. Cubitale.
5.	Uncie, pl. uncii. Ms.: Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu aproximativ 35 g şi folosită, în special, în Farmacie.
e. Uncites. Paleont.: Brahiopoa aberant, din familia Spi-riferaceae, adaptat la viaţa recifală. Cochilia, mare şi înaltă, prezenta pe suprafaţă coaste fine radiare, umbonele valvei ventrale depăşea cu mult valva dorsală, iar foramenul enorm era astupat de numeroase plăci deltidiale.
Specia Uncites gryphus Schloth. e caracteristică pentru formaţiunile recifaledin Devonianul mediu.
7.	Undametru, pl. undametre. Te/c.: Sin.
Frecvenţmetru (v.).
8.	Undaţie, pl. undaţii. 1. Geol.: Mişcare tectonică verticală diferenţială a scoarţei pămîntului, care conduce la formarea
de anteclize şi de sineclize în regiunile de platformă. Sin. Undulaţie, Mişcare oscilatorie diferenţială. V. şî Geotumoare, Geodepresiune, Cutare, proces de —.
». Undaţie, 2. Geol.: Mişcare tectonică verticală, în masă, a blocurilor continentale, care nu conduce la formarea de structuri geologice, ci determină numai transgresiuni şi regresiuni marine, după cum mişcarea e negativă sau pozitivă. Sin. Mişcare oscilatorie generală, Mişcare epirogenică, Mişcare talatogenică, Mişcare talatocratică. V. şî s*ub Mişcări tectonice.
io.	Unda, pl. unde. 1. Fiz.: Fenomen variabil în timp care se transmite prin contiguitate, adică prin acţiune din aproape în aproape.
Unul dintre grupurile de fenomene produse prin acţiune din aproape în aproape e caracterizat prin următoarea proprietate: valorile mărimilor de stare cari determină fenomenul, într-un punct P al mediului şi într-un moment dat t, depind nu numai de valorile pe cari le aveau aceste mărimi în acelaşi punct într-un moment anterior t', ci şi de valorile pe cari le aveau mărimile în acel moment, în puncte ale mediului situate într-o vecinătate a punctului P şi a căror distanţă de la punctul Pare o margine superioară l. — Limita raportului
l
-—— , cînd V tinde către t, se numeşte viteza de front a undei
în punctul P şi în momentul t.— Exemple: undele elastice dintr-un mediu elastic; undele electromagnetice. — Al doilea grup de fenomene cari se produc într-un mediu continuu prin acţiune din aproape în aproape e caracterizat prin următoarea proprietate: valorile mărimilor de stare într-un punct P al mediului şi într-un moment dat t depind nu numai de valorile pe cari le aveau aceste mărimi, în acelaşi punct P într-un moment anterior t', ci şi de valorile pe cari le aveau mărimile în acel moment, într-o „vecinătate" a punctului P, care conţine puncte siţuate la distanţe arbitrar de mari de punctul P. Exemple: undele de temperatură în conducţia (propagarea) căldurii; undele de difuziune. Viteza de front a acestor ultime unde poate fi considerată infinită. — Undele sînt însoţite de transformări de energie dintr-o formă în alta. — Diferenţa dintre valoarea actuală, într-un punct dat, a unei mărimi locale de stare şi dintre valoarea ei înainte de producerea undei, se numeşte elongaţie (locală), iar valoarea maximă a elongaţiei undei se numeşte amplitudinea undei (locală).
Undele pot fi provocate proaucînd, într-un anumit loc al mediului undei, o variaţie a mărimii locale de stare a cărei repartiţie în spaţiu şi evoluţie în timp constituie unda; această variaţie se numeşte perturbaţie, iar locul în care e produsă se numeşte izvorul undei (de ex. izvorul în care se produce, prin căderea unui corp solid, perturbaţia stării suprafeţei unei ape liniştite, din spre care se propagă undele de suprafaţă în toate direcţiile). —
Undele pot diferi unele de altele după natura fizică a mărimii care variază în ele. Din acest punct de vedere, se deosebesc unde mecanice, unde de difuziune de temperatură şi electromagnetice. în undele mecanice se consideră, în general,
Undă
252
Undă
evoluţia în timp a deplasării particulelor unui mediu în raport cu o poziţie de echilibru a lor. Se pot considera însă şi repartiţia în timp şi evoluţia în spaţiu a unei alte mărimi care caracterizează fenomenul mecanic, de exemplu a vitezei sau a tensiunii mecanice, în particular a presiunii. Undele mecanice se pot produce în medii solide (de ex. în corpurile elastice), în lichide (de ex. undele de compresiune, în particular cele sonice, sau undeje de suprafaţă, etc.), şi în gaze (de ex. undele acustice). — în undele termice se consideră repartiţia în spaţiu şi evoluţia în timp a temperaturii unui corp; —în undele electromagnetice se consideră, în general, repartiţia în spaţiu, şr evoluţia în timp a intensităţilor cîmpurilor electric şi magnetic (în teoria electronilor se consideră intensitatea microscopică a cîmpului electric şi inducţia magnetică microscopică); uneori se consideră, însă, şi repartiţia în spaţiu şi evoluţia în timp a potenţialelor electrodinamice (scalar şi vector), respectiv a vectorului lui Hertz.
Din punctul de vedere al naturii geometrice a mărimilor lineare de stare cu ajutorul cărora se descrie fenomenul de ondulaţie, se deosebesc unde de mărimi scalare, vectoriale, tensoriale şi de mărimi complexe, respectiv s p i n o r i a I e. Undele de temperatură, de exemplu, sînt unde ale unei mărimi scalare; undele deplasării particulelor unui mediu sînt unde ale unei. mărimi vectoriale; undele de tensiune mecanică şi cele de deformaţie specifică, corespunzătoare (de ex. dintr-un corp solid), sînt unde ale unor mărimi tensoriale. Aceste mărimi satisfac ecuaţia undelor (v.).
Din punctul de vedere al dimensiunilor esenţiale ale mediilor în cari se propagă, se deosebesc: unde lineare (de ex. undele în lungu I unei coarde vibrante), unde în două dimensiuni (de ex. undele elastice ale unei membrane subţiri) şi unde spaţiale (de ex. undele sonore din atmosferă).
Din punctul de vedere al proprietăţilor cinematice, se deosebesc unde de discontinuitate şi unde cu variaţie continuă în timp a mărimilor.
Undele de discontinuitate sînt caracterizate prin faptul că unele dintre mărimile de stare ale mediului prezintă discontinuitate de-a lungul unei anumite suprafeţe (în cazul mediilor tridimensionale). Această suprafaţă se numeşte frontul undei: ea îşi schimbă cu timpul forma şi poziţia, caracterizînd unda din punctul de vedere cinematic. Dacă P e un punct care în momentul t se găseşte pe frontul undei, viteza normală de propagare a undei în punctul P,
P' p
în momentul/, e definită ca limita raportului---, cînd
t'—t
unde P' e punctul de intersecţiune dintre normala în P la frontul de undă în momentul t şi normala la frontul de undă în momentul t'. Această mărime poate depinde nu numai de punctul P şi de momentul t, ci şi de orientarea în spaţiu a planului tangent la frontul de undă, în P. în toate cazurile întîlnite în practică, viteza normală în P nu depinde de timp. Dacă ea nu depinde de orientarea planului tangent, mediul se numeşte isotrop faţă de undele considerate ; dacă nu depinde de poziţia punctului P, mediul se numeşte omogen faţă de undele considerate. Analitic, dacă a{x,y,z,t) —0 e ecuaţia frontului de undă raportat la un sistem cartesian de coordonate, viteza normală v e dată de relaţia:
o)a Şt
maximul fiind considerat în raport cu toate orientările posibile ale planului tangent în P la frontul de undă.
Un caz particular important de unde pentru cari variaţia în timp a mărimilor de stare într-un punct oarecare e continuă, e acela în care această variaţie e armonică (sinusoidală) sau pseudoar-monică (sinusoidală amortisată exponenţial). Valoarea, într-un punct P, a unei mărimi scalare de stare sau a uneia dintre componentele unei mărimi vectoriale sau tensoriale de stare, are în acest caz forma
a=A sin (ot—cp),
unde mărimea A, care poate depinde de poziţia punctului, se numeşte amplitudinea mărimii a în punctul P; mărimea o>, care e presupusă independentă de poziţie, e pulsaţia ei, iar 9, care poate depinde de poziţia punctului P, se numeşte constanta de fază a undei în punctul P şi e definită numai pînă la multipli i de 2 7r. Cîtul /=co/2 7t dintre pulsaţia undei şi 2 n se numeşte frecvenţa mărimii a, iar mărimea T=1 // se numeşte perioada ei; argumentul cot—cp se numeşte faza undei. Frecvenţa, pulsaţia sau perioada variaţiei sinusoidale în timp a mărimilor de stare se numesc, respectiv, frecvenţa, pulsaţia sau perioada undei (în aplicaţii interesează cazul în care aceste mărimi au aceeaşi valoare în toate punctele mediului).
Se numesc unde amorţi sate undele cari consistă din oscilaţii cu amplitudini cari descresc cu timpul, într-un punct dat, şi unde întreţinute, undele cari păstrează, într-un punct dat, o amplitudine constantă în timp. Undele ale căror amplitudini rămîn constante într-un punct dat, dar scad în funcţiune de distanţa parcursă, se numesc unde atenuate. Atenuarea unei unde într-un mediu depinde atît de natura şi de frecvenţa ei, cît şi de natura mediului,
Dacăcp e independent de poziţia punctului, unda se numeşte staţionară.
Dacă mărimea 9 depinde de poziţia punctului, deci e o funcţiune 9(%,y,z) de coordonatele cartesiene ale acestuia (în cazul mediilor tridimensionale), unda se numeşte progresivă. Suprafeţele definite prin ecuaţia
oi— 9(#, y,z)= const.
se numesc suprafeţe de fază (uneori, suprafeţe de undă; acest ultim tei men e folosit însă adesea şi cu alte accepţiuni). După forma geometrică a acestei suprafeţe, se deosebesc unde plane, unde sferice, unde c i I i n d r i c e , etc.
Pentru o undă plană, faza în punctu I r şi în momentu 11 —► —
are expresia at—k-r, unde vectorul ke normal pe planele de fază. Orientarea lui k indică orientarea în care se propagă
unda. Modulul lui k, împărţit prin 2 tt, se numeşte ,,numărul de unde“, iar inversul acestui raport â=27t/& se numeşte ,,lungimea de undă“ ; ea reprezintă, într-un moment dat, distanţa dintre două plane de fază ale căror faze diferă una de alta prin 2tc, sau distanţa parcursă în timp de o perioadăŢ=27t/co, de un plan cu o fază constantă dată. Expresia mărimii a în funcţiune de perioada T, de lungimea de undă X şi de distanţa —
s=krlk, are deci forma:
a—A si
[<^r + [cw lc)*j	Ic)y ■
Viteza de front e valoarea maximă pe care o ia viteza normală,
Raportul 'v—c^lk=l/T se numeşte viteza de fază a undei. Dacă ea e independentă de pulsaţia o>, mediul se numeşte nedisper-siv pentru undele considerate ; în caz contrar, mediul se numeşte dispersiv. Dacă viteza de fază nu depinde de direcţia vecto-—>
rului k, mediul se numeşte isotrop pentru undele considerate; în caz contrar, el se numeşte anisotrop pentru ele. Viteza nu
depinde însă de punctul considerat, deoarece undele plane se pot propaga numai în medii omogene.
în cazul general, faza fiind dată prin expresia co£— cp(#, y, z), suprafaţa de fază poate fi considerată plană în vecinătatea oricărui punct din spaţiu:
0 12 3 4 5b
—Măr/mea 7 8 3 101112131415
0
1
'£
'W
•	E
•	7 •F
•	W
•	W
•	ii •X •IZ
Legătura formală dintre undele longitudinale şi cele transversale e reprezentată în fig. III.
Dacă pentru determinarea fenomenului de ondulaţie e nevoie de mai multe mărimi de stare vectoriale, trebuie spe-_______________Mărimea
0 12 3 4 5 6 7 8 3 10 1112 13'WS ,
— (x'it—y grad cp,
unde re vectorul care are componentele^—#), (Y— y)şi {Z—z).
->
Vectorul grad <p are, în acest caz, acelaşi rol ca şi vectorul k în cazul undei plane, cu deosebirea că direcţia şi mărimea lui pot varia de la un punct la altul al mediului. Cu ajutorul acestui vector se pot defini, în fiecare punct şi pentru fiecare orientare de propagare, viteza de fază, lungimea de undă, etc.
Din punctul de vedere geometric, undele’ mărimilor de stare vectoriale se împart în unde longitudinale şi unde transversale. — Ele se numesc longitudinale, dacă mărimea de stare are în fiecaie punct direcţia de propagare a undei. Dacă wx e, de exemplu, deplasarea care se face numai în direc-
II. Formarea unei unde (mecanice) transversale.
cificat care anume dintre ele e considerată în specificarea transversal ităţi i. De exemplu, pentru caracterizarea completă
* ^ t t
III.
Legătura formală dintre elongaţiile undelor progresive longitudinale şi transversale.
/. Formarea unei unde (mecanice) longitudinale.
ţia unei axe Ox a particulelor de cootdonate ‘x. ale unui mediu continuu, unda progresivă a mărimii wx, care se propagă în direcţia x, are expresia:
=W.
w
- sin 2
*(?-
x*j
p I a-
şi reprezintă o u n d ă nă longitudinală armonică (v. fig. /).—
Undele se numesc transversale, dacă mărimea vectorială de stare are în fiecare punct o direcţie perpendiculară pe direcţia de propagare a undei. Dacă wx e, de exemplu, o deplasare analogă, care se face numai
în diiecţia unei axe Ox, a particulelor de coordonate y
Diferenţa de fază &
fliferen/a
IV, Oscilaţii eliptice obţinute prin superpoziţia a două mărimi vectoriale oscilante, perpendiculare, de amplitudini egale, avînd defazaj variabil şi mărimea orizontală fiind în avans.
ale
unui corp, o undă progresivă a în direcţia y, are expresia:
mărimii w, care se propaga
*(M)
= sin 2iz I —
şi reprezintă o undă plană transversală (v. fig. II).
a undelor electromagnetice trebuie date undele a două mărimi vectoriale: intensităţile cîmpurilor electric şi magnetic (undele sînt transversale în raport cu ambele mărimi).
Undele transversale pot fi nepolarizate sau polarizate, după cum mărimea de stare variază neregulat sau după o anumită regulă, care e specificată mai jos, în planul perpendicular pe direcţia de propagare. —
O problemă care depăşeşte cadrul strict al cinematicei undelor, dar care prezintă importanţă în studiul cinematic
al undelor, e aceea a validităţii sau invalidităţii „principiului superpoziţiei“ sau a „principiului suprapunerii11 pentru undele considerate. Se spune că principiul suprapunerii e valabil, dacă e satisfăcută următoarea condiţie: dacă ax{x, y, z,t) şi a2{%, y, z, t) reprezintă valorile mărimilor lineare de stare pentru o undă com-patibilăcu proprietăţi le mediului considerat, iar a[(x,—f) şi a2{x—) reprezintă valorile mărimilor de stare pentru o altă undă compatibilă cu proprietăţile aceluiaşi mediu, atunci şi ax-\-a[, a2+a'2 reprezintă valori ale mărimilor de stare pentru o undă compatibilă cu proprietăţile mediului. Principiul superpoziţiei e satisfăcut, dacă ecuaţiile cu derivate parţiale cari exprimă legile după cari se produce propagarea undelor sînt lineare şi omogene.
Se ştie că prin suprapunerea a două mărimi vectoriale, de aceeaşi natură, armonice şi de aceeaşi frecvenţă, cari au direcţii
-9°	30°=f	30°=^	150°-^71 180 - 7f 6	zw°=i ir 6
	A 12	% 4	5 * A 72 A 2	1 * 72 Ă
Undă amortisată
254
Unda balistică
perpendiculare una pe alta se obţin, în anumite condiţii, oscilaţii ale mărimii în cari extremitatea vectorului ei descrie elipse. Acestea se pot obţine, fie cu mărimi de amplitudini egale, variind diferenţa de fază dintre ele (v. fig. IV), fie cu o diferenţă de fază constantă, de un sfert de perioadă, variind cîtul d intre amplitudinile lor (v.fig.V).
— O undă se numeşte polarizata linear, dacă mărimea vectorială e cuprinsă tot timpul într-un acelaşi plan (v. fig. VI b).
Ea se poate obţine prin superpoziţie, ca în fig. VI, din două unde progresive polarizate linear în plane perpendiculare unul pe altul şi simfazice (v. fig. VI a). Unda se numeşte polarizată circular, dacă mărimea vectorială are o valoare absolută constantă şi se roteşte uniform de-a lungul direcţiei de propagare (v. fig. VI d). Ea se poate obţine prin superpoziţia a două unde progresive egale, polarizate linear în plane perpendiculare unul pe altul, prezentînd o diferenţă de fază de un sfert de perioadă (v. fig. VI c). Suprapunînd două unde progresive polarizate linear în plane perpendiculare unul pe altul, de amplitudini diferite şi prezentînd între ele un defazaj de un sfert de perioadă(v. fig. VII a), se obţine o undă polarizată eliptic (v. fig. VII b).
d *W
V. Oscilaţii eliptice obţinute prin superpoziţia a două mărimi vectoriale oscilante, perpendiculare, cu defazajul de un sfert de perioadă.
VII. Superpoziţia a două unde progresive de amplitudini diferite (a) într-o undă polarizată eliptic (b).
Săgeţile pe axe indică sensul de propagare
şi se caută maximul acestei derivate, Ia direcţie varia-
ătdS
bilă a normalei pe elementul dS. Această valoare maximă e mărimea vectorului densităţii curentului de energie, iar direcţia şi sensul vectorului coincid cu direcţia şi sensul normalei pentru care e realizat maximul. în cazul undelor electromagnetice, vectorul radiant se numeşte vectorul Iu Poynting (v.). Mărimea vectorului radiant se numeşte uneori şi intensitatea instantanee a undei în punctul şi în momentul considerat.
Intensitatea undei într-un punct e valoarea medie în timp a intensităţii instantanee, pe un interval de timp convenabil ales (pentru unde sinusoidale, sau periodice în general, med ia se ia pe o perioadă), în mediile isotrope, direcţia vectorului radiant coincide cu direcţia vectorului grad 9; în general, aceste direcţii nu mai coincid în mediile anisotrope.
Prin superpoziţie, undele armonice coerente (v.) pot interfera (v. Interferenţă), dînd unde staţionare (v.), sau dînd difracţie (v.). Unde de difracţie se pot obţine, cum arată fig. VIII a, b, c şi cu ajutorul reţelelor lineare (v. fig. VIU a), plane (v. fig. VIII b) sau spaţiale (v. fig. VIII c). în figuri, reţelele respective sînt presupuse înconjurate de sfere mari în raport cu dimensiunile reţelelor, pe cari sînt desenate cercurile după cari ele sînt intersectate de conurile de maxime de interferenţe, cu numereledeordine ale maximelor în ordineadinspre direcţia de propagare spre planele normale pe ele.
în cazul undelor cu viteză de fază care depinde de frecvenţă, prezintă importanţă mărimea numită viteză de grup (v. sub Pachet de unde).
x. ~ amortisatâ. Fiz. V. sub Undă 1.
2.	~ atenuata. Fiz. V. sub Undă 1.
3.	/x/ balistica. Mec., Tehn. mii: Undă de discontinuitate formată în aer prin izbirea acestuia de către un proiectil avînd viteza v mai mare decît viteza a a sunetului.
Considerînd o poziţie.^ a proiectilului în mişcare (v. fig. a), apăsarea vîrfului său asupra aerului conduce la o comprimare a stratului de aer, dînd o undă care în acest moment are raza zero. într-o poziţie anterioară A2 proiectilul a produs de asemenea o comprimare a aerului care s-a propagat cu viteza sunetului şi se află acum în poziţia 2; într-o poziţie ,A3 anterioară poziţiei A2 proiectilul a produs o^altă undă care acum se află în poziţia 3, etc. Distanţele minime ale acestor unde sferice faţă de poziţia Ax a proiectilului depind de viteza proiecti-
a	o	c	lului.	în	cazul în care
aceasta e mai mică decît
VIII. Difracţia prin reţele lineare plane şi spaţiale (cu cercurile de tntersecţiune a conurilor vj-j-eza sunetului unda 2
de maxime de interferenţă, corespunzătoare reţelelor lineare componente, cu o sferă care se af jă |a d istanţa t2(a_v)
conţine reţelele).	^	pOZjţja ^ a pro_
iectilului, unda 3 se află la distanţa tz(a—v) faţă de aceeaşi poziţie Av etc., unde t2 şi t3 reprezintă durata timpulu-i necesar
VI. Superpoziţia a două unde progresive de amplitudini egale, polarizate linear (o, c), într-o undă progresivă polarizată linear (b), respectiv într-o undă polarizată circular (d).
Săgeţile pe axe indică sensul de propagare.
O altă mărime care prezintă importanţă în studiul tuturor undelor, dar care depăşeşte cadrul strict al cinematicei, e intensitatea undei. Ea e legată de vectorul densităţii curentului (fluxului) de energie, numit şi vectorul radiant şi definit în modul următor: într-un punct dat ai mediului se consideră un element de suprafaţă dS, a cărui normală e orientată arbitrar:	se
consideră raportul dintre energia d2W, transmisă în intervalul de timp ăt dinspre faţa negativă a elementului de suprafaţă spre faţa lui pozitivă; se formează derivata
Undă călătoare
255
Undă de şoc
pentru ca proiectilul să parcurgă distanţa A2AV respectiv (v. fig-)-
în cazul cînd viteza proiectilului e mai mare decît viteza sunetului, el depăşeşte unda, astfel încît distanţa dintre poziţia
Formarea undei balistice. a) pentru v<a\ b) pentru v>a‘, h”5) unde sferice; 6) undă balistică; poziţii ale proiectilului; t) durata; v) viteza proiectilului; a) viteza sunetului; a) unghiul lui Mach.
proiectilului şi unda 2 e t2(v—a), iar între poziţia A2 şi unda 3 et3(v—o) (v. fig. b). în acest caz, undele sferice admit o înfăşură-toare care e o suprafaţă conică cu vîrful în A1 al cărui semi-unghi a la vîrf, numit unghiul lui Mach, e
sin a= — v
şi care se deplasează odată cu proiectilul. Această înfăşurătoare se numeşte unda balistica propriu-zisă sau unda lui Mach.
Pe frontul acestei unde, presiunea şi densitatea cresc brusc, atingînd valoarea maximă de 5***8 atmosfere în vîrful proiectilului, şi descrescînd proporţional cu depărtarea de la proiectil, înapoia acestuia. La limită, unde comprimarea e infinit mică, unda balistică se transformă în undă sonoră.
Afară de vîrful proiectilului pot produce unde şi fundul său, cum şi brîul forţator, ca şi orice nereguiaritate a suprafeţei proiectilului. Viteza undei de fund e mai mică decît viteza undei de vîrf, datorită, în special, densităţii micşorate a aerului înapoia fundului proiectilului cînd acesta se deplasează.
î. ~ calatoare. Elt., Telc.: Sin. Undă mobilă (v.).
2.	~ cereasca. Telc., Elt.: Undă radioelectrică reflectată de ionosferă. V. sub Propagarea undelor radioelectrice.
3.	~ de compresiune. Fiz.: Undă dediscontinuitate pentru viteze şi presiuni, produsă la curgerea gazelor cu viteză supersonică în jurul unui corp oarecare, şi datorită compresibilităţii gazului. Unda de compresiune se formează în mod curent la suprafaţa corpurilor cari prezintă o variaţie negativă de unghi, adică abat curentul spre normala exterioară conturului; ea corespunde unei compresiuni a fluidului de-a lungul suprafeţei undei şi în spaţiul din aval. V. şi Undă de şoc.
4.	~ de curent. Elt., Telc. V. sub Linie electrică.
5.	~ de discontinuitate. Fiz. V. sub Undă 1.
6.	~ de maree. Nav.: Denivelarea ondulatorie a suprafeţei mării, determinată de forţele generatoare ale mareei (acţiunea Soarelui şi a Lunii) şi care urmăreşte mersul Lunii şi al Soarelui, acţiunea Lunii fiind predominantă. V. şî sub Maree.
7.	~ de sol. Telc, V. sub Propagarea undelor rad ioelectrice.
8.	~ de suprafaţa. Fiz., Telc.: Undă care se propagă într-un mediu, în principal în imediata apropiere a suprafeţei de separaţie dintre el şi un alt mediu. Exemplu: unda (radioelectrică) terestră.
9.	~ de şoc, 1. Fiz.: Undă caracterizată printr-o suprafaţă de discontinuitate pentru viteză, presiune, masă specifică şi temperatură, care apare în anumite condiţii la mişcările cu viteză supersonică ale fluidelor compresibile. în general, producerea undelor de şoc se datoreşte unei variaţii finite de presiune, cauzată de prezenţa unui corp în fluid sau de o per-turbaţie de altă natură; dacă unda de şoc e produsă de un corp, ea poate fi ataşată de acest corp, sau detaşată, la oarecare distanţă, în faţa corpului. Propagarea acestor perturbaţii mari de presiune se face cu viteză finită, superioară vitezei sunetului. Unda de şoc e totdeauna un fenomen ireversibil, adică însoţit de o creştere a entropiei fluidului. — După condiţiile în cari se produce, unda de şoc poate fi normală sau oblică.
Unda de şoc no r m a I ă e perpendiculară pe direcţia vitezei sale de propagare. Unda poate fi plană, cum e cea produsă într-un tub cilindric (datorită, de ex., deplasării bruşte a unui piston), sau sferică, cum e cea produsă printr-o explozie; fluidul din spatele undei de şoc, care iniţial se găsea în repaus,ja o viteză finită, în sensul vitezei de propagare a undei.— în sufleriile supersonice sau subsonice, la numere Mach 1, se produc unde de şoc normale staţionare.
într-un fluid vîscos şi cu conductibilitate termică mică, unda de şoc nu mai are o suprafaţă dediscontinuitate, ci o oarecare grosime, foarte mică, în care mărimile fizice variază brusc ; pentru aer, grosimea stratului de fluid în care se prod uc 80% din saltul de viteză poate fi calculată aproximativ din relaţia e=kj(v0—v1) cm, vitezele v0 şi vx fiind date în cm/s, jar cm2/s.
Unda de şoc oblică se produce la curgerea supersonică în jurul unui corp cu un unghi diedru oarecare, dacă o faţă a diedrului e paralelă cu viteza de la jnfinit amonte (v0), iar muchia e perpendiculară pe aceasta. în anumite condiţii se pi oduce, în acest caz, o und ă de şoc plană şi oblică faţă de muchia diedrului, care formează cu v0 un unghi 8, superior unghiului lui Mach a0=arc sin (1/M0), unde M0 e numărul Mach corespunzător. în aval de undă, curentul e paralel cu a doua faţă a diedrului.
Undele de şoc se reflectă cînd ating un perete (v. Refle-xiunea undelor de şoc).
O problemă de interes practic e relaţia dintre unda de şoc şi stratul limită. Experienţele au arătat că poziţia undei de şoc nu e modificată de natura curgerii (laminare sau turbulente)
Undă de şoc
256
Undă elastică
în stratul limită, forma fiind însă diferită şi numărul lui Mach atins local fiind, de asemenea, diferit. în cazul stratului limită laminar, grosimea acestuia scade puţin după şocul normal şi creşte gradat după şocul oblic; după şocul normal, stratul limită devine turbulent. în cazul stratului limită turbulent, acesta se îngroaşă foarte repede în dreptul şocului, dar raportul grosimilor e mai mic decît la stratul laminar; pierdereade presiune totală e mult mai mare la stratul turbulent decît la cel laminar.
La profil de aripă cu incidenţă pozitivă, unda de şoc apare întîi pe extrados şi apoi pe intrados. Cînd M0 creşte, aceste unde sporesc în intensitate şi se deplasează spre spate. Proprietăţile aerodinamice variază foarte mult cu M0, diferit de la un profil la altul, grosimea şi curbura profilului fiind elemente esenţiale.
Unda de şoc tridimensională a fost studiată în special în cazul curgerii unui fluid compresibil în jurul corpurilor axial-simetrice.
Din punctul de vedere practic, pentru avioanele de viteză mare, apariţia undei de şoc e un fenomen dăunător, atît prin solicitările suplementare pe cari le produce, cît şi pentrucă dă rezistenţă de undă (v. sub Rezistenţă la înaintare). Sin. (în parte mai general) Undă de discontinuitate.
1.	~ de şoc. 2. £/t.; Sin. Undă electrică de impulsie (v.).
2.	~ de tempesta. Nav.: Creştere a nivelului apei la plaja mării, datorită acţiunii vîntului cu forţă de tempestă sau de uragan şi diferenţelor de presiune atmosferice în diferitele puncte ale zonei tempestei (uraganului).
3.	~ de tensiune. E/t., Telc. V. sub Linie electrică.
4.	~ de viitura. Hidr.: Creşterea şi descreşterea relativ rapidă a debitelor unui curs natural de apă datorite unui aport intens al scurgerii superficiale în urma topirii bruşte a zăpezilor sau unor ploi torenţiale.
Reprezentarea grafică a variaţiei debitelor în funcţiune de timp se numeşte hidrograful viiturii. Forma hidrografului viiturii e determinată de particularităţile hidrologice şi hidrografice ale basinu Iu i - şi albiei cursului de apă respectiv, cum şi de intensitatea şi repartizarea ploii, respectiv a topirii zăpezii în basin. în moo schematic hidrograful viiturii poate fi reprezentat sub forma unui triunghi sau trapez. Forma triunghiulară corespunde unor ploi de scurtă durată sau unor basine lungi, iar forma trapezoidală corespunde unor ploi de lungă durată sau unor basine scurte, şi apare în general atunci cînd durata ploii depăşeşte timpul necesar unei picături de apă pentru a străbate versantele şi albia din punctul cel mai depărtat al basinului pînă în punctul de studiu.
Hidrograful viiturii unui curs de apă se poate studia şi determina fie pe cale directă, prin observaţii şi măsurători hidrometrice fie cu ajutorul unor calcule indirecte, de exemplu prin metoda hidrografului specific (v. Sub Hidrograf).
Viitura poate fi influenţată, afară de factorii hidrometeo-rologici, şi de factori accidentali (obstrurări şi eliberări bruşte de albii la poduri, chei, etc.), cum şi de construcţiile şi amenajările executate în basinul de recepţie şi în albie (regularizări de torenţi, împăduriri, lacuri de acumulare, măsuri agrotehnice şi hidroameliorative, etc.).
5.	~ directa. 1. Telc. V. sub Propagarea undelor radio-electrice.
6. ~ directa. 2. Fiz.: Undă progresivă care se propagă în sensul ales drept sens pozitiv de propagare.
7.	~ elastica, Rez. mat.: Undă care se propagă într-un mediu elastic, caracterizată prin mărimi cari descriu starea elastică a mediului.
Undele elastice pot fi provocate, producînd într-un anumit IbC al mediului elastic o variaţie a mărimii locale de stare a cărei repartiţie în spaţiu şi evoluţie în timp constituie unda; această variaţie se numeşte perturbaţie, iar locul în care se produce se numeşte izvorul undei. De exemplur unde provocate
de o forţă aplicată dinamic pe un corp elastic, de scoaterea bruscă a unui corp elastic dintr-o poziţie de echilibru,- de sarcini periodice, etc. Menţionăm că undele elastice pot fi produse şî de influenţa unui cîmp termic (unde termoelastice, v. şi sub Termoelasticitate), unui cîmp electromagnetic (unde magnetoelastice, v. şî sub Magnetoelasticitate), etc.
Repartiţia în spaţiu şi evoluţia în timp a undelor elastice se studiază în cadrul Elastodinamicii (v.); se consideră, astfel, unde ale unor mărimi vectoriale, cari dau deplasarea particulelor unui mediu elastic în raport cu o poziţie de echilibru, cum şi unde ale unor mărimi tensoriale, cari dau variaţia componentelor tensorului tensiune.
Din punctul de vedere al dimensiunilor preponderente ale elementelor de construcţie în cari se propagă undele, se deosebesc unde lineare (cari se propagă în fire sau în bare), unde bidimensionale, plane (cari se propagă în plăci, grinzi-pereţi, membrane), şi unde tridimensionale, spaţiale (cari se propagă în mediul infinit sau într-un solid finit de dimensiuni oarecari).
în cazul general a! unui solid elastic în mişcare componentele u, v, w ale vectorului deplasare, tensiunile normale V ?i tensiunile tangenţiale Tyz=xzy , tzx=txz , Tv.i,~Ti/v sînt funcţiuni de variabilele spaţiale y, z si de xj yx	'	'	’
variabila temporală t. Ecuaţiile de mişcare au forma (scriem numai prima ecuaţie, celelalte obţinîndu-se prin permutări circulare):
(1)
yx
+ •
C)T,
zx ,, e)2w
â* 1
unde X, Y, Z sînt forţele masice, iar p e masa specifică.
în cazul micilor mişcări amortisate se folosesc ecuaţiile lui G o I i ţ î n :
(2)
, a* !pP'+v sT
^Gx ^ryx
ă* cb7
în cari v e un coeficient de amortisare. Se observă că toate rezultatele obţinute în caz neamortisat pot fi transpuse pentru cazul mişcărilor amortisate, înlocuind operatorul diferenţial păW2 Prin operatorul (pc)2/c^2+vc)/c^).
Pentru rezolvarea problemei în cazul linear, asociem legea lui Hooke (corp elastic, omogen şi isotrop) (3)
(30
c)u 8* E'
Şw 1
S*	î)y~ g- ’
unde E e modulul de elasticitate longitudinală,
G e modulul coeficientul de contrac-
de elasticitate transversală, iar ţiune transversală al lui Poisson.
Eliminînd tensiunile între ecuaţiile (2), (3), (3') se obţin ecuaţiile lui Lame în caz dinamic
(4)
□2m + .
+ _ jsc=0,
1 —2[i q)% G o rezolvare în deplasări a problemelor;
cari conduc, la £ e deformaţia specifică volumică
(5)
(6)
Forţele masice se pot reprezenta sub forma:
â* Sy â*
x=
unde O e o funcţiune scalară, iar
, 'F* sînt componen-y ~
tele unui vector (vectorul forţă masică e scris sub forma unei
Undă elastică
257
Undă elastică
sume între un gradient şi un rotor), specifică volumică verifică ecuaţia:
în acest caz, deformaţia
(8)
unde c2<ci
(9)
sînt vitezele de propagare 1	1—2{jl p	1 p
2(Tqi) g' 7j-g"
Deplasări le se pot exprima şi sub forma dată de C I e b s c h:
(10)
„=Ş£ +
S#	c)y	S*
unde <p e o funcţiune scalară, iar	sînt	componentele
unui vector (o reprezentare de aceeaşi formă cu (6). Aceste funcţiuni sînt date de ecuaţiile:
(ii)
(110
□9<L
2tv
1
xp
în lipsa forţelor masice se obţin cele două ecuaţii simple ale undelor; ecuaţia (11) corespunde undelor P (u n d e primare]), pentru cari rotorul vectorului deplasare e nul (unde irotaţionale, de condensare-dilatare, cari corespund unei schimbări de volum a solidului elastic), iar ecuaţia (11') corespunde undelor S (unde secundare), pentru cari deformaţia specifică volumică e nulă (unde de forfecare, cari corespund unei schimbări de formă a corpului, fără schimbarea volumului).
în general, în lipsa forţelor masice, fiecare componentă a vectorului deplasare şi fiecare componentă a tensorului tensiune verifică dubla ecuaţie a undelor:
(12)	□1DaQ(*ly,s; f)=0.
Integrala generală a acestei ecuaţii se poate scrie totdeauna sub forma:
(13)	0=0^2, unde
(14)	□•0;(tfI y,z\ *)=0	(*=1,2).
Se poate afirma, deci, că o undă oarecare, în interiorul unui corp elastic, poate fi obţinută prin suprapunerea unei unde de condensare-dilatare şi a unei unde de forfecare.
în baza ecuaţiilor (4), componentele vectorului deplasare se pot reprezenta sub forma
(15)	JL^ki-hp^T*- ^
I -p (X
unde
(16)
+
+ -
S#	ây	Q)Z
funcţiunile (fx(%, y, z\ t), (fy(%> y, z\ t), (fz(x, y, z\ t) trebuind să verifice ecuaţia (12).
Eliminînd deplasările între ecuaţiile (2), (3), (3'), se obţin ecuaţiile lui Beltr am i, corespunzătoare cazului dinamic:
(17')	□.
Tjyz +
1
1 +
1
1+n
[—
La**
+
H(1 + [*) 1-(i
i!
9<2.
K+°j,+°z)=o.
+ (Jy+'yz>
--0.
Sistemul (17) permite să se reprezinte tensiunile normale, în mod general, sub forma:
(7)
carej pentru <D o funcţiune armonică, e o ecuaţie simplă (omogenă) a undelor.
Aici, {i—1,2) sînt operatorii lui d’Alembert
□ .=A— -r — i ef ă*2
vitezele de propagare ale undelor date de
(18)
(7 =CLF X 1 x
3
+
[*(1+1^) P c)2
2+ţi [Q#2	1	—	[i	E
unde Fx(x,y,z]t), Fy(x> y> z\t)> Fz(x, y, z; t) trebuie să verifice ecuaţia (12) şi s-a introdus notaţia:
(19)
(18';
Sistemul (17') dă tensiunile tangenţiale 3
T =__________-L A(j7 —p )-f-
v 2+^l a*
1
_ şf2 Vxy'Jzx'
^x 2c2 's*2 v Zx^
iar ecuaţiile (3) dau componentele deplasării
(19,)	[«-(-^“.rj.+5'“zx+“o)] =
J l x 2+[x j 2+^x Q# unde u0, v0, co0, cojx, co^ sînt deplasările, respectiv rotirile corpului, considerat ca un rigid; funcţiunile Fyz{y>	0»
iy*. *; t)\ Fxy(x, y\ t) şi <px(#, y, s; /), 9^*, y, z\ t), (pzţx, y> 2‘> 0 verifică ecuaţia:
(20)	d2<k*, y> * \ 0=0-
în baza ecuaţiilor (2), 9^, 9 , 9^ sînt integrale particulare ale sistemului
(21)
3
2+fx
+ — — Di r2c| c)/2	1
3 \L
2+[x
.F j d*.
Ca integrale particulare, cari verifică ecuaţia (20), se pot folosi funcţiunile
■	-	X	D1Făydz	+
(22)
<PX
3 tx
2 (2 + ^) l d*2 o\
+
unde trebuie să se precizeze funcţiunile arbitrare cari ihtervin datorită operaţiilor de integrare, astfel ca sistemul (21) să fie satisfăcut. Aceste funcţiuni se anulează dacă se iau pentru FX	j ■	*
Q2)	gOX + 3j' + Y2 + ^|
unde
F , F expresii de forma (de ex. cazul undelor Rayleigh):
(24)
a2 + (32 + y2___ S2 = 0 (i = 1,2).
în baza ecuaţiilor (3'), funcţiunile fyz(y, z\ t), fzx(z, % \ t), fXy(%, y; t) trebuie să verifice sistemul de ecuaţii cu variabile separate:
JL
c)^2
c)2
c)^c)y
<251
32 c)F
+
ff r_ai _ jl i!
J J lc)^2 C\
$F
o)y
az +
F d y &z
Reflexiunea şi refracţia undelor elastice plane pot fi studiate în acelaşi mod ca şi teoria
17
Undă elastică
258
Undă elastică
electromagnetică a luminii; se menţionează, însă, că o undă de un tip poate să dea naştere, prin reflexiune şi refracţie, la unde de ambele tipuri. Astfel apar alte tipuri de unde.cele mai importante fiind undele de suprafaţa, cari se pot propaga în vecinătatea frontierei unui corp solid.
Fie semispaţiul elastic z^O, pentru care planul de separaţie z=0 nu e acţionat de sarcini exterioare; să admitem că unde, cari se amortisează exponenţial cu z, se propagă în lungul axei fiind date de relaţii de forma
(2i)	u=Ae-<a+i^x~cf'>	(i=y^T).
Viteza de propagare c a undelor de suprafaţă cari iau naştere (unde Rayleigh, cari joacă un rol foarte important în seismologie) e dată de ecuaţia:
Q')	:	:.	.	....
2
în cazul semispaţiului stratificat se pot alege deplasări pe direcţia Oy, de forma
[V(z) eî^x~c^ (—h<z<0),
(28)	v= | W	v	'
(z^O),
obţinînd astfel unde de tip L ove, de asemenea foarte importante în geofizică.în lipsa sarcinilor exterioare pe z=—h şi punînd condiţii de continuitate pe linia de separaţie £=0 dintre cele două medii (pentru semispaţiul £^0 se notează constantele elastice cu „prim*'), se obţin:
(29)	^)=V0cos [a*(*+*)]	0),
V'(z) — V0 cos (c? qh) e°'^z	(z^O),
unde F0eo constantă arbitrară, iar
(30)
-1,	tx'2=1	-
a2'?
(32)
?
E ’
sau sub forma
(320
(33)
_1_
= 2(1+ii).
pentru cazul unei stări de deformaţie plane folosim aceleaşi rezultate, înlocuind constantele elastice prin constantele elastice generalizate:
(34)	*0=1^	■‘.-îqr
Rezultatele de mai sus, valabile în lipsa forţelor masice, sînt utile pentru rezolvarea celei de a doua probleme fundamentale a teoriei elasticităţii. — Pentru forţele masice X~ =X(x, y), Y=0, deplasările se pot reprezenta cu ajutorul relaţiilor (32), funcţiunea lui Sobrero verificînd ecuaţia:
Din2^'+ —-^~X==0.
(35)
De asemenea, dacă X—0, Y—Y(x, y), deplasările se pot reprezenta prin relaţiile (32'), iar funcţiunea de deplasare verifică ecuaţia:
(35')
n1n,<7: +
1-|X2
Y=0.
Pentru cazul general de încărcare cu forţe masice oarecari se poate folosi principiul suprapunerii efectelor. Cu ajutorul relaţiilor (3), (3') se obţin apoi componentele tensiunii.
într-o rezolvare în tensiuni, ecuaţia de continuitate are forma:
(36)	Di(VH»P=0.
Tensiunile normale se vor exprima sub forma:
(37)
viteza de propagare fiind dată de ecuaţia:
(31)	G'g' — Gg tg (qoh). ’
în cazul propagării undelor în bare cilindrice apar unde longitudinale, unde de încovoiere, unde de torsiune, etc.
Pentru rezolvarea problemelor concrete la limită, trebuie ca — pe lîngă condiţiile pe frontieră, dependente de timp, cari se pun în mod obişnuit — să se pună şi condiţii iniţiale în tot domeniul ocupat de solidul elastic. Problemele — dificile—de acest fel sînt în special rezolvate în cazurile bidimensionale. Se foloseşte adeseori metoda funcţiunilor de variabilă complexă sau metoda transformărilor integrale (metodă operaţională).
în cazul unei stări de tensiune plană, componentele deplasării se pot reprezenta sub următoarea formă, dată de Sobrero:
Gy
d2-F c)y2 " c)2F ă*2 '
■ 0 +1*)
p a2?7
E Şt* '
iar tensiunea tangenţială va fi dată de
(37') ^,,= -^+4^jnli=-d*d>- +
[fi (y\ 0+/a(*! 03 •
xy
, p cr
E Şt*
De asemenea, relaţiile (3) (pentru cazul plan) vor da componentele deplasării:
(38)
(1-^)
Ev =
0~^)
■dy +
$y
d/a(*: 0
$X
Ţinînd seamă de ecuaţia de continuitate (36), se poate afirma că funcţiunea de tensiune F—F(x,y\t) trebuie să satisfacă ecuaţia undelor (12). Relaţia (3') arată că funcţiunile de o singură variabilă spaţială sînt date de ecuaţia cu variabile separate
CtfF
dy+2
1—[X e)x2 Q}y2
unde funcţiunea de deplasare	(#,	y;	t)	trebuie	să	veri-
fice ecuaţia dublă a undelor (12) cu două variabile spaţiale; vitezele de propagare ale undelor sînt în acest caz date de
+
(39)
d y\ —2(1 — ja)
â*ây
E Şt* J J 1
Făxăy +
+
5V,(*; o
d*2
9Vi(y; 0
ây2
-2(1+h)|- |^A0';0+/.(*i0]=
care se poate descompune în două ecuaţii de forma
(40)
a2/1(y;0+i71(j’:0+^o)o=0, ^2/2^ > 0~^~E2(x ; t)—£cd0=0.
Undă electrică de impulsie
259
Undă electrică de impulsie
Prin integrare se obţine
/i(y; <)='PiCy-c*#)+,KCv+c20+Ă(y; 0+£ [~«0 \ + vj (41)
: (-m0 j- +«0yJ. *2 )
>~2 +VJ
; 0 ==<P2(* ~ ^0+W*+c2t) +/2(*; 0+-£
unde q>!, 92»-<W» ^2 s‘nt funcţiuni arbitrare, fx(y\ t) şi /2(#; 2) sînt integrale particulare ale ecuaţiilor (40), iar u0, v0, co0 sînt deplasările, respectiv rotirea corpului considerat ca un rigid.
în general, funcţiunea F se poate exprima sub forma (42)	F(x,	y\	*)=$(*,	y\	O+'FC*. y\ 0.
noile funcţiuni fiind integrale generale ale ecuaţiilor:
(43)
0^=0,
(45)
d2r
d*2
±y2T=0.
Dacă se ia semnul minus, rezultă o mişcare aperiodică, iar dacă se admite y=0 rezultă o mişcare aperiodică critică. Aceste cazuri sînt mai puţin interesante în practică. Dacă se iasemnul plus se obţin oscilaţii periodice, în care caz funcţiunea temporală T are forma (46)	T(t)=A	cos yt+B sin yt.
în general, funcţiunea de tensiune se obţine printr-o suprapunere de oscilaţii armonice
„(*, y) cos (y„«+0b) |y„ =	,
(47)	F{x,y,t)= £ F.
H=1
în cari dn e diferenţa de fază, iar T e perioada. Ecuaţia (12) va deveni o ecuaţie bimetaarmonică
(48)	(A+^i*) (A+ă|,) Fn{x, >0=0, unde s-a notat
y2	y2
*/Z	,	9	*«
__
R2n~
(49)
.» C|
iar funcţiunile metaarmonice ®n{%, y) şi	>0	corespunză-
toare sînt date de
(50)	(A+^b)®„=0,	(A+^B)Tra=0.
Aceste ecuaţii dau starea de tensiune şi starea de deformaţie corespunzătoare unor oscilaţii staţionare. Ecuaţiile (50) admit integrale sub forma unor dezvoltări în serie Fourier, în raport cu una dintre variabile, ceea ce uşurează rezolvarea problemelor practice.
Din punctul de vedere al condiţiilor pe frontieră se deosebesc două cazuri particulare importante:
a) Corpul e solicitat de sarcini periodice. în acest caz se pot folosi dezvoltările în serie Fourier pentru funcţiunile metaarmonice şi o funcţiune de tensiune de forma (47). Sarcinile periodice se reprezintă sub aceeaşi formă, ceea ce permite să se pună uşor condiţiile la limită.
b) Corpul e supus unui şoc. în acest caz se înlocuieşte dezvoltarea în serie (47) cu o integrală Fourier în raport cu timpul şi se exprimă sarcinile exterioare sub aceeaşi formă.
Problemele se pun şi se rezolvă analog în cazul corpurilor anisotrope. Astfel, în cazul unui corp ortotrop (v. sub Elasticitatea solidelor anisotrope), dubla ecuaţie a undelor capătă forma (stare de tensiune plană)
Ey S*4
+
1
xy
yx
IeT
(51)
+ ■
9 *F
+
cb'4
+ ■
xy
CfF Sy2c>*2
+
xy
+
xy^yx*
E E G
x y xy
Astfel se pot descompune starea de tensiune şi starea de deformaţie într-o sumă de două stări de tensiune şi două stări de deformaţie. Undele elastice date de prima ecuaţie (43) (indicele 1) sînt unde irotaţionale, de natura unor unde de dilatare-condensare. Undele elastice date de a doua ecuaţie
(43)	(indicele 2) sînt unde de forfecare (distorsiune).
Dacă se alege o funcţiune F de forma:
(44)	F(x,y\t)=F(x,y)T(t),
ecuaţia (12) arată că funcţiunea temporală trebuie să verifice o ecuaţie diferenţială de forma
unde E E sînt modulele de elasticitate longitudinală, G,
e modului de elasticitate transversală, iar jx,
xy
^H^sînt coefi-
xy
cienţii de contracţiune transversală de tip Poisson, între cari există relaţia:
(52)
V'xy _ V*yx
E E *
y	x
E important să se observe că discriminantul formei (51), privită ca o formă pătratică, nu e nul. Deci, spre deosebire de cazul isotrop, undele elastice nu se mai pot obţine prin suprapunerea a două tipuri de unde, ci există un singur front de unde.
Starea de tensiune se exprimă, în acest caz, sub forma:
(53)
(53')
c)2F
o)y2
tfF
c)*2
+ P
—(1 -f (*J,*)
'**’ Ey ?
E„
tfF
tfF c)*2 ’
■«
1-tw
E E 1 starea de
Făxăy-{-p
ii 1 Qi2
deformaţie
c)F
il
c)/2
ă*2
+ -
o)y2
1
mfi(y * 0+ ~Er~f2(x< 0
i-
e dată de
a
p rtfF
V-xyV-yx) JT J "^2 ăx +
^)E-J^dy +
9/a(y:0
c)y ’
&/»(*; 0 â*
iar
rtfF
Exu=\j^âx~ 1-yx^
(54)
C?\2F
E/=\^ăy-Vxy^-V-Vxyr
funcţiunile fxiy'.t), /2(#;/) trebuind să verifice ecuaţii de acelaşi tip cu cele menţionate mai sus.
1. /v electrica de impulsie. Elt.: Undă de tensiune sau de curent unică, unidirecţională, pe o linie electrică lungă sau în lungul înfăşurării unei maşini sau a unui aparat, avînd o foarte scurtă durata, cu variaţie aperiodică în timp; are o parte ascendentă, de creştere rapidă cu distanţa pe linie, numită front sau frunte, şi o parte descendentă, care descreşte mai încet, numită spate. Se caracterizează prin amplitudinea (valoarea, instantanee maximă, exprimată în kV, respectiv în kA) şi prin forma ei, exprimată printr-o fracţiune, cifra de la numărător indicînd durata frunţii, iar cea de la numitor, durata semiamplitudinii, ambele măsurate de la originea convenţională (v. fig.) şi exprimate în microsecunde.
Undele de impulsie pot proveni din perturbaţii atmosferice — sau pot fi generate în laborator, pentru a studia efectele
1
Undă electromagnetică
260
Undă electromagnetică
supratensiunilor atmosferice în reţele şi instalaţii electrice, servind la încercarea izolaţiei elementelor componente.
Pentru încercări se folosesc unda de impulsie de tensiune 1,5/40, în URSS şi în U.S.A., — şi aceea de 1/50 în celelalte ţări din Europa, cum şi unda de impulsie de curent 10/20 şi undele 0,5/5, 1/5 şi 1/10 pentru reproducerea fenomenelor foarte rapide. Fruntea undei fiind aproximativ o exponenţială, pentru definirea pantei undei se duce o dreaptă prin punctele de	Undă de impulsie,
intersecţiune a frunţii un- 7f) durata frunţii; Ts) durata semiam-dei CU două drepte orizon- plitudinii; oc) originea convenţională, tale trasate la „distanţa"
de 10% din amplitudine de la baza, respectiv de la vîrful undei (v. fig.).
Analitic, variaţia în timp a mărimii de stare a undei (tensiune, etc.) într-un punct dat se reprezintă prin relaţia:
u = V{e~at-e-bt),
a şi b avînd valori reale, finite, V fiind o constantă, iar bş>a. Primul termen scade relativ încet, iar cel de al doilea repede, din care cauză se trece repede prin valoarea maximă, pentru ca apoi mărimea u să descrească mult mai încet. — Sin. Undă de şoc. V. şî sub Tensiune electrică de impulsie.
î. ~ electromagnetica. Fiz., Elt.: Undă caracterizată prin mărimi de stare electromagnetice. Mărimile electromagnetice cari caracterizează unda electromagnetică sînt fie mărimi de stare alecîmpului, cum sînt, de exemplu, intensitatea cîmpului electric E şi intensitatea cîmpului magnetic H, fie mărimi integrale exprimabile în funcţiune de mărimile cîmpului, cum sînt tensiunea electrică u şi intensitatea curentului electric de conducţie i.
Dacă se exprimă mărimile de stare ale cîmpului electromagnetic în funcţiune de potenţialele electrodinamice vector A şi scalar V sau în funcţiune de vectorul Iui Hertz, se constată că şi acestea pot caracteriza de asemenea propagarea undelor electromagnetice. în principiu undele electromagnetice se pot propaga în orice fel de mediu, incluziv prin vid.
în acest ultim caz viteza lor de propagare e egală cu viteza de propagare a luminii în vid, undele luminoase fiind unde electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse în spectrul vizibil (4000-7500 Â).
Posibilitatea existenţei undelor electromagnetice rezultă din ecuaţiile lui Maxwell (v.).
în medii lineare, omogene şi isotrope, caracterizate prin permitivitatea s=s0sf, permeabilitatea jx=(x0[xr şi conductivitatea a, mărimile E şi H satisfac ecuaţiile undelor
(1)
(2)
-£^Yo
g\2E ă*2
AU 2	9#	92#
-gj- -sRTo -p-:
=0
=0.
(10
(2')
în regim armonic permanent, aceste ecuaţii devin:
o	o	o
A E—j x co \lgE -f- o>2s{x Yo^ = 0
AH—jxxl co l<jH + w2o(x Yo H=0,
O	_o
n complex ale
unde j=Y—1, iar E şi H sînt reprezentările cîmpurilor sinusoidale E şi H. '
Utilizînd ecuaţiile Maxwell-Arkadiev (v.) în cari intervin permitivitatea complexă s şi permeabilitatea complexă (/. se pot obţine ecuaţiile undelor pentru medii slab conductoare cu viscozitate electrică şi magnetică şi cu isterezis electric şi jnagnetic.
în cazul mediilor perfect izolante (g=0) rezultă ecuaţiile:
(3)
A E-
(4)
respectiv în regim armonic permanent
o	o
(3')	AE -f co2s[AYo-E=0
(4')	AH+co2c(JLy2H=0.
Aceste ecuaţii descriu în particular propagareaundelor electromagnetice în vid.
O soluţie particulară a acestor ecuaţii se obţine în cazul undelor p I o n e, în cari mărimile de cîmp depind spaţial de o singură direcţie. Din ecuaţiile lui Maxwell rezultă că în acest caz soluţii le au forma generală (v. fig.)
(5)
(6)	H(r,t)
Unda electromagnetică plană.
în aceste ecuaţii, x e coeficientul de raţionalizare (x=1 în sistemele raţionalizate, x=4ît în sistemele neraţionalizate), iar Yo e constanta universală a lui Gauss (v. Gauss, constanta lui ~).
Soluţiile acestor ecuaţii reprezintă în general unde atenuate datorită transformării ireversibile de energie prin efect Joule.
£
£
în cari vectorii E şi H sînt normali pe direcţia de propagare de versor u (deci sînt unde transversale) şi normala între ele. Prin urmare o undă electromagnetică plană e alcătuită în general din două unde, una de cîmp electric şi alta de cîmp magnetic, caracterizate de vectori perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare. Fiecare undă e alcătuită larîndul ei dintr-o undă directă (E^, respecţivH^) care se
1 * , , • ~
propaga cu viteza c= —-—.......---■ - in sensul versorului u
YoKSoV^r
şi o undă inversă (E., respectiv H.) care se propagă în sensul opus versorului u cu aceeaşi viteză c. în cazul vidului, Mărimea ^==x|^!i se numeşte i m p e-u n d ă.
versorului
1
— Ca.
Yof d a n ţ a de
Dacă se aleg două direcţii de versori ux şi w2 transversale pe direcţia u şi normale între ele, astfel ca
VI — l/tX	»
Undă electromagnetică de apel
261
Undă hidraulică
descompunînd ecuaţiile 5 şi 6 pe cele două direcţii, se obţin perechile de ecuaţii:
(7)
(8)
«-.o-** K)+£4+t) o-*,,
TKceste ecuaţii arată că în cazul cel mai general o undă electromagnetică plană e alcătuită din patru unde elementare (două directe şi două inverse) polarizate linear în plane transversale, în regim armonic permanent, aceste ecuaţii devin:
^M)=^ws44~?)+aiJ+
+Ehaax s'n [“ (* +"7 ) + Pi] HJr, t)= f [iVwsin	^)	+	ai]-
n[“(<+T) + pl]
(9)
—	E:	s	i	r
nmax
(10)
+ «a +
E^t^Ed2max^[t~i)
+£, sin co -l2max	V
x
X
^+“1+ Ps
*i('. 0= f	f«	(*-7)	+	«,
in
Dacă a^ocg+wr, respectiv j31=(32+w'n: (n=0, 1, 2., •**)» unda electromagnetică e polarizată linear, vectorii E şi H nu-şi schimbă direcţia de oscilare în cursul propagării.
Dacă ai—a2=-^-, respectiv Pi~P2=Y' far amplitudinile
undelor directe, respectiv inverse, sînt egale între ele
{E, —Ei si E. =E:	),	unda	electromagnetică
*1 max	“2max '	11 max	l1max	_	 
e polarizată circular. Vectorii de cîmp E şi H se rotesc în jurul axei de propagare cu o rotaţie completă corespunzînd la o perioadă. Dacă în acest caz amplitudinile nu sînt egale, se obţine o undă electromagnetica polarizata eliptic.
Orice undă electromagnetică care se propagă în spaţiul liber poate fi totdeauna aproximată cu o undă plană dacă e suficient de depărtată de locul emisiunii ei.
Dacă domeniul de propagare a unde’or electromagnetice e mărginit după anumite direcţii, apar unde electromagnetice jghidate (v. sub Ghid de unde, şi sub Linie electrică). în domenii mărginite în toate direcţiile pot lua naştere unde electromagnetice staţionare.
Radiaţia undelor electromagnetice rezultă de asemenea din ecuaţiile lui Maxwell.
Dispozitivele utilizate în tehnică pentru radiaţia şi recepţia undelor electromagnetice se numesc antene (v.).
Undele electromagnetice utilizate în radiocomunicaţie se mai numesc şi unde rad ioelectri ce (v.). V. şî Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice; Propagarea undelor radioelectrice.
î. ~ electromagnetica de apel. Undă electromagnetică de frecvenţă aleasă convenţional, pentru a chema unu sau mai multe posturi de radioemisiune date.
2.	~ electromagnetica de lucru. Telc.: Undă electromagnetică prin care se transmit semnale sau comunicări.
3.	/%/ electromagnetica de răspuns. Telc.: Undă electromagnetică de frecvenţă aleasă convenţional, care permite unui post de radioemisiune să anunţe primirea comunicărilor de serviciu cari i s-au făcut.
4.	~ electromagnetica de repaus. Telc.: Undă electromagnetică produsă de un radioemiţător, cît timp nu transmite semnale.
5.	/v/ elementara. 1. Fiz.: Fiecare dintre undele cele mai simple prin a căror superpoziţie se obţine o undă dată. De exemplu, o undă electromagnetică plană care se propagă într-un mediu dielectric ideal isotrop e constituită, în cazul cel mai general, din suprapunerea a patru unde elementare plane (două directe şi două inverse) avînd direcţiile de polarizare normale între ele.
6.	~ elementara. 2. Fiz.: Undă datorită unei perturbaţii localizate într-un punct. Sin. Undă epicentrală.
7.	~ epicentralâ. Fiz.: Sin. Undă elementară (v. Undă elementară 2).
8.	~ exploziva. Chim .,Expl.: Undă de discontinuitate care consistă în coexistenţa fencmenului chimic de descompunere a unui exploziv cu fenomenul de transmitere a descompunerii şi presiunii. Se transmite cu viteze cari ating 8000 m/s. V. ş i Detonaţie.
9.	~ hidraulica. Hidr.: Undă a suprafeţei libere a unui lichid avînd mişcare nepermanentă în albii sau în canale. Unda se formează în urma creşterii sau scăderii rapide a debitului într-o secţiune oarecare a curentului. Unda poate fi pozitiva sau negativa, după cum denivelarea se face prin creşterea adîncimii apei sau prin scăderea ei, şi progresiva sau regresiva, după cum se propagă spre aval sau, respectiv, spre amonte. Unda poate fi lunga sau scurta, după lungimea sectorului pe care se menţin variaţii lente ale adîncimii în profilul undei. Se deosebesc:
Unda de schimbare de regim: Undă lungă produsă la trecerea de la un regim permanent la alt regim permanent, de exemplu în timpul exploatării uzinelor hidroelectrice.
Unda de viitură (v. Viitură), de tipul undei lungi, corespunde unui fenomen foarte complex, depinzînd de condiţiile climatice, de caracteristicile basinului rîului, de parametrii hidraulici ai albiei, etc.
Unda de inundaţie se produce la deschiderea bruscă a stavilelor sau la ruperea unui baraj.
Undele pozitive apar în general la deschiderea stavilelor în amonte (unde progresive) sau la închiderea lor în aval (unde regresive). Unda pozitivă regresivă care ia naştere la gurile fluviilor, datorită fluxului, se numeşte bară sau mascaret, Bara se caraiterizează printr-un front foarte abrupt.
Undele negative apar la închiderea stavilelor în amonte (unde progresive) sau la deschiderea lor în aval (unde regresive).
Unda solitară are o singură creastă care se propagă nedeformată, cu viteză constantă la suprafaţa lichidului.
Viteza de propagare a undei e:
unde H e adîncimea iniţială a apei, yj e denivelarea produsă de undă, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Dacă vj/if se poate neglija
Undă indirectă
262
Undă, număr de
faţă de unitate, viteza de propagare devine g=VgH şi, în acest caz, în regim rapid, unda nu poate fi decît progresivă.
în cazul undei de inundaţie, viteza de propagare a frontului de bază are valoarea c=2 ]fgH. (De exemplu, în cazul ruperii unui baraj cu înălţimea de 60 m, unda catastrofală care se formează are viteza de propagare c=2]^9-81 x60=48,5 m/s.)
î. ~ indirecta. Telc., Elt.: Sin. Undă reflectată. V. sub Propagarea undelor radioelectrice.
2.	~ interna. Nav.: Undă care apare pe suprafaţa de separaţie a două mase de apă avînd.proprietăţi fizice (densitate, sal in itate, temperatură) diferite, fiind imperceptibilă la suprafaţă. Undele se întîlnesc mai frecvent în mările polare, însă au fost semnalate şi în Bosfor. în cazul cînd o navă are pescaj suficient de mare pentru a ajunge la o undă internă, viteza sa e redusă din cauza pierderii unei cantităţi de energie absorbite la înfrîngerea rezistenţei suplementare opuse de undele interne. Fenomenul de frînare a navei e cunoscut sub numele de fenomenul apei moarte.
3.	~ ionosfericâ. Telc., Elt. V. sub Propagarea undelor radioelectrice.
4.	~ întreţinuta Fiz.: Undă care păstrează într-un punct dat al mediului o amplitudine constantă în timp.
Staţiunile de radiotelefonie şi de radioteleviziune emit unde electromagnetice purtătoare întreţinute.
5.	~ lineara. Fiz. V. sub Undă 1.
6.	~ longitudinala. Fiz. V. sub Undă 1.
7.	/v/ Love. Geofiz. V. sub Seismică, undă
8.	~ luminoasa. Fiz., Opt.: Undă electromagnetică (v.) avînd lungimea de undă cuprinsă în spectrul vizibil (între 4000 Â şi 7500 Â). V. şî Lumină 1.
9.	~ Mach. Mec., Tehn. mii. V. sub Undă balistică.
10.	~ mobila. Elt., Telc.: Undă de tensiune sau de curent care apare pe liniile electrice lungi. Sin. Undă călătoare. V. sub Linie electrică.
11.	^parazita. Telc.: Sin. Undă de perturbaţie. V. sub Perturbaţii electromagnetice.
12.	~ plana. Fiz. V. sub Undă 1.
îs. ~ plastica. Plast.: Undă de tensiune care produce propagarea deformaţiilor plastice. Undele plastice apar în corpuri solide atunci cînd aces.te corpuri sînt lovite cu alte corpuri, iar prin lovire limita de plasticitate (v. sub Plasticitate) e depăşită.
Problema care a fost studiată cel mai mult e aceea a propagării undelor plastice longitudinale în bare subţiri, datorită unei lovitări produse la unul sau la ambele capete. Dacă relaţia tensiune-deformaţie pentru un material ecruisabil (v. Consolidare) e
0)	a=/(e),
ecuaţia de propagare a undelor plastice e
e)2w __ 1 da
0)t2 p0 de q)x2 în care p0 e densitatea n iţi al ă, iar u e deplasarea longitudinală. Familia de curbe definite prin relaţiile diferenţiale
l/ 1 dej
( )	ăt=±	|/*	s	=±c(E)
sînt fronturile undelor plastice şi c(s) e viteza variabilă de propagare în coordonate Lagrange. Un grup de unde plastice produse de o singură încărcare e numit fascicul de unde plastice. Undele plastice se deosebesc de cele nelinear elastice prin faptul că în procesul descărcării (al scăderii tensiunii) relaţia
(1)	trebuie înlocuită prin una elastică, pe cînd în cazul corpurilor nelinear elastice, în cursul încărcării şi al descărcării, e aplicată aceeaşi relaţie între tensiune şi deformaţie.
Undele plastice intervin în procesele de prelucrare rapidă a metalelor: ambutisare, forjare, sudare, etc., cum şi în procesele de deformare rapidă a diferitelor soluri sau materiale plastice.
14.	~ plina. Elt.: Undă electrică de impulsie (v.) care se produce cînd în circuitul de probă nu există o cădere instantanee de tensiune datorită vreunei conturnări sau străpungeri (v. Undă tăiată). E forma de undă folosită curent în încercările de verificare a izolaţiei.
15.	~ progresiva. 1. Fiz. V. sub Undăl.
16.	~ progresiva. 2. Fiz.: Undă al cărei sens de propagare coincide cu sensul de referinţă ales drept sens pozitiv de propagare. Sin. Undă directă.
17.	~ purtâtoare. Telc. V. Purtătoare, undă^.V. şî Modulaţie 1.
îs ~ radioelectricâ. Telc.: Undă electromagnetică folosită pentru radiocomunicaţii, produsă sau recepţionată cu mijloace radiotehnice. Undele radioelectrice au frecvenţe cuprinse între 10 kHz şi 3 000 000 MHz. Sin. Undă. hertziană.
19.	~ Rayleigh. Geofiz. V. sub Seismică, undă
20.	~ regresiva. Fiz.: Undă al cărei sens de propagare e contrar sensului de referinţă ales drept sens pozitiv de propagare. Sin. Undă inversă. — De regulă, undele regresive apar în punctele de reflexiune ale undelor progresive.
21.	~ seismica. Geofiz. V. Seismică, undă —.
22.	~ sonicâ. 1. Fiz.: Undă, datorită comprimării aerului, care se formează în faţa obiectelor cari se mişcă în aer cu o viteză relativă mai mare decît viteza sunetului.
23.	~ sonicâ. 2. Fiz.: Undă progresivă, produsă în fenomenele de sonicitate.
24.	~ spaţiala. Fiz. V. sub Undăl.
25.	~ tăiata. E/t.; Undă de impulsie de tensiune, pe o linie electrică lungă, produsă cînd în circuitul de probă există o cădere instantanee de tensiune, datorită unei conturnări sau unei străpungeri. Unda se numeşte tâi'.atâ pe front, cînd căderea de tensiune se produce pe ramura ascendentă a undei (v. fig. a)
—	şi tâiatâ pe spate, cînd se produce pe ramura descendentă a acesteia (v. fig. b).
Solicitarea reţelelor şi a instalaţi i lor electr ice prin undă tăiată e mai severă decît cea prin undă plină (v.), deoarece unda tăiată constituie o succesiune de două unde pline, cea de a doua fiind de polaritate inversă şi cu pantă foarte abruptă.
încercarea cu undă tăiată e mai puţin răspîndită decît încercarea cu undă plină, din cauza dificultăţilor de experimentare şi de interpretare a rezultatelor.
26.	~ terestra. Te/c., Elt.: Sin. Undă de sol. V. sub Propagarea undelor radioelectrice.
27.	~ transversala. Fiz. V. sub Undă 1.
28.	~ troposfericâ. Telc., Elt. V. sub Propagarea undelor radioelectrice.
29.	front de Fiz. V. sub Undă 1.
30.	lungime de Fiz. V. sub Undă 1.
31.	numâr de Fiz. V. sub Undă 1.
Unde tăiate.
o) undă tăiată pe frunte; b) undă tăiată pe spate; U£) amplitudinea undei tăiate; Up) amplitudinea undei pline corespunzătoare.
Undă, suprafaţă de
263
Undecilencă, aldehidă -
1.	rs,9 suprafaţa de Fiz.: Locul geometric al punctelor de fază constantă a unei unde armonice sau pseudoarmonice. V. sub Undă 1. V. şî Huygens, principiul lui —.
2. Unda. 2. Fiz., Tehn.: Sin. Oscilaţie (v.). (Termenul undă e impropriu pentru această accepţiune.)
3.	Unda. 3. Fiz.: Sin. Funcţiune de undă (v. sub Cuantică, Mecanica ~).
4.	** de Broglie. Fiz.: Undă asociată unei particule. Lungimea de undă a undelor de Broglie e dată de relaţia
X=-,
P
în carep e impulsul particulei şi h e constanta lui Plank. V. şî sub Cuantică, Mecanica
5.	Unda staţionara. Fiz.: Oscilaţie obţinută prin suprapunerea a două unde progresive cu aceeaşi frecvenţă, cari se propagă în sensuri contrare şi cari pot fi emise de două surse diferite sau pot reprezenta unde incidente şi unde reflectate provenite de la aceeaşi sursă.
Fenomenul mai general al suprapunerii a două unde progresive coerente (unde cu aceeaşi frecvenţă, cari corespund unor oscilaţii cari se efectuează în aceeaşi direcţie, emise de două surse cari oscilează cu o diferenţă de fază constantă în timp) se numeşte interferenţa (v.).
Un sistem de unde staţionare e caracterizat prin faptul că fiecare punct al mediului în care e stabilit sistemul oscilează cu o amplitudine constantă în timp şi care variază de la un punct la altul. Se obţin, astfel, puncte cari oscilează cu amplitudine maximă, numite umflaturi sau ventre, şi puncte cari oscilează cu o amplitudine minimă, care e nulă cînd amplitudinile de oscilaţie ale celor două surse sînt egale. în acest ultim caz, punctele cu amplitudine nulă se numesc noduri. Pe o coardă, umflăturile, respectiv nodurile, sînt depărtate
= fiind lungimea de undă a oscilaţiilor,
fiind
între ele cu
v frecvenţa lor şi v viteza de propagare a lor, nodurile intercalate la jumătatea distanţei dintre două umflături.
Pe o suprafaţă, respectiv în spaţiu, se deosebesc linii, respectiv suprafeţe loc geometric al umflăturilor sau al nodurilor, determinate prin condiţia ca umflăturile să fie situate la distanţe faţă de cele două surse astfel, încît diferenţa distanţelor să fie un număr par de X/2, iar nodurile, astfel încît diferenţa distanţelor să fie un număr impar de >./2.
6.	Unde lungi. Telc.: Sin Unde kilometrice(v. Kilometrice, unde ~).
7.	~ medii. Telc.: Sin. Unde hectometrice (v. Hectome-trice, unde ~).
8.	~ scurte. Telc.: Sin. Unde decametrice (v. Decametrice, unde ~).
9.	y Undecalactonâ, Chim.: CH3(CH2)6 — CH —CH2—CH2.
O-
I
-CO
Lactona acidului nesaturat (3, y-undecenoic. Lichid incolor pînă la galben deschis, cu miros dulceag de fructe (de piersici), cu d||=0,9450-0,9480; ng*=1,4530-1,4540; p. f.13mm=162°; e solubilă în alcool etilic de 60° 1 :10 ; e solubilă în cei mai mulţi solvenţi organici. Se obţine sintetic prin lactonizarea la cald a acidului undecilenic cu acid sulfuric concentrat.
Se utilizează în aromele alimentare de fructe, în parfumu-riIe florale şi în compoziţiile pentru unele produse cosmetice (creme, roşu de buze). Sin. Aldehidă persică; 9-n-Heptil-Y-butiro-lactonă.
10.	Undecilenic, acid Chim.: CH2=CH(CH2)8 • COOH. Acid monocarboxilic nesaturăt cu 11 atomi de carbon şi o dublă legătură. Are p. t. 22—23°; p. f.76omm=275°: P' f'100mm=
15mm
=165°;
d?° =0,9072.
Se obţine prin piro-lui (esteri, săruri).
I.	Formarea unei unde staţionare prin superpoziţia a două unde progresive
cari se propagă în sensuri contrare.
Fig. I reprezintă formarea unui sistem de unde staţionare prin suprapunerea a două unde progresive, cu aceeaşi ampli-
t i i i i i
II.	Legătura formală dintre elongaţiile undelor staţionare longitudinale şi
transversale.
tudine, cari se propagă în sensuri contrare. Aceste unde pot fi longitudinale sau transversale, legătura formată între ele fiind reprezentată în fig. II.
-213,5°; p. f.
liza acidului ricinoleic şi a derivaţilor Distilarea distructivă are loc la 275---3000, obţinîndu-se, alături de acidul undecilenic, oenantol şi o masă spongioasă.
Esterii acidului undecilenic se utilizează la prepararea aromelor alimentare şi în parfumerie. Acidul ca atare, sarea de zinc şi etanolamida se folosesc în farmacie şi în cosmetică. Sin. Acid 10-hendecenoic.
ii.	Undecilenic, alcool Chim.: CH2=CH(CH2)8-CH2OH. Alcool nesaturat, corespunzător hidrocarburii undecen. Are
'f-15mm=132-133°
d15=0,8495;	=
19
p.t. — 2°; p. f. 250°;
=1,4506;e insolubil în apă, foarte solubil în alcool. Se găseşte în uleiul de frunze de Litsea odorifera. Cristalizează în plăci mici. Se utilizează în parfumerie, în cantităţi mici, în compoziţiile de trandafir. Sin. Undecen-1-ol-11.
12.	Undecilencă, aldehidâ Chim.: CH2=CH(CH2)8CHO. Compus carbonilic nesaturat cu o dublă legătură C=C, cu o grupare carbonil aldehidică şi avînd în moleculă 11 atomi de carbon. Are p. t. 5-7°; d2° = 0,8420; p ,f.13mm =118°;
n-Undecilic, acid ~
264
Undrea de apă
np—'l ,4455; solubilitatea în alcool etilic e 80° 1:20. E un lichid incolor cu miros intens, asemănător cu al trandafirilor. Poli-merizează la rece. Se foloseşte în industria parfumurilor. Sin. Undecenal.
î. n-Undecilîc, acid Chim.: CH3*(CH2)9*COOH. Acid monocarboxilic saturat cu 11 atomi de carbon. Are p. t. 28°13 ; p.f. 284°; p. f.15mm=164°; d20=0,9948; dSO=0,8505; «g)= =1,4203; indicele de saponificare 301,17. E puţin solubil în apă, foarte solubil în alcool, în acetonă, în benzen, în acid acetic.
A fost identificat în uleiul eteric de Artemisia frigida şi în concretul de rădăcină de Iris. Se prezintă ca o masă cristalină cu miros plăcut. Se prepară prin: reducerea acidului 10-unde-cenoic cu fosfor roşu şi acid iodhidric; hidrogenarea catalitică a acidului 10-undecenoic ; oxidarea metilundecilcetonei; topirea acidului 2-bromolauric cu hidroxid de potasiu. Acidul undecilic se foloseşte la prepararea unor esteri utilizaţi în parfumerie şi în industria aromelor industriale. Sin. Acid undecanoic, Acid hendecanoic.
2.	Undecilic, alcool Chim.: CH3-(CH2)9*CH2OH. Combinaţie organică hidroxilică derivînd de la.undecan. Are p. t. 19°; p. f>25 mm=147°; d^ =0,8334; ?£3=1,4392. Se obţine prin reducerea acidului undecanoic. E un lichid incolor care se utilizează la prepararea unor esteri folosiţi în industria aromelor alimentare şi a parfumurilor. Sin. Undecanol-1, Alcool hendecilic, Hendecanol-1.
3.	Undecilicâ, aldehidă Chim.: CH3-(CH2)9-CHO. Derivat funcţional al hidrocarburii saturate undecan (11 atomi de carbon), avînd o grupare carbonil-aldehidică. Are.p.t. —4°;
P-f'18 mm=116-117°; d243 =0,8251; »g=1,4322; polimeri-
zează uşor. E un lichid cu miros intens, amintind pe cel de trandafir şi de lămîie; se oxidează prin şedere la aer, trecînd în ^acid undecilenic. Aldehidă undecilică se utilizează în industria “parfumurilor. Sin. Undecanal.
4.	Undelor, absorpţia ionica a ~ radioelectrice. Fiz.: Undele radioelectrice cari pătrund într-o pătură de aer ionizat sînt refractate (v. Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice): Electronii liberi sau ionii absorb energia undelor şi vibrează cu frecvenţa acestora. în absenţa ciocnirilor între electroni şi molecule sau atomi, electronii emit din nou integral energia, cu frecvenţa undei incidente. Cînd se produc ciocniri, o parte din această energie se dirijează în masa de aer, dînd absorpţia ionica a undei. Ea e cu atît mai mare, cu cît densitatea aerului e mai mare (deci la altitudini mici). De altă parte, cum amplitudinea de vibraţie a electronului e cu atît mai mare, cu cît frecvenţa undei e mai joasă, pierderea de energie, — proporţională cu amplitudinea, — e maximă pentru frecvenţele joase. Absorpţia pe unitatea de distanţă (coeficientul de absorpţie) are următoarea expresie:
cm [if2
în care q0 şi m sînt sarcina electrică şi masa electronului, c e viteza luminii, N e densitatea electronică (numărul de electroni pe unitatea de volum), v e frecvenţa ciocnirilor, [i, e indicele de refracţie şi / e frecvenţa.
5.	Undelor, ecuaţia Mat. V. Ecuaţia undelor, sub Ecuaţie cu derivate parţiale.
6.	Undelor, propagarea ~ radioelectrice. Telc. V. Propagarea undelor radioelectrice.
7.	Undiţa, pl. undiţe. 1. Pisc.: Unealtăde pescuit metalică, din grupul cîrligelor cari prind peştele prin agăţare. Undiţa se utilizează separat, legată cu ajutorul unui fir de o vargă, cu momeală, în special în pescuitul sportiv (la undiţe), cum şi î<j unele cazuri în pescuitul industrial. Undiţa are forme şi
dimensiuni variate, părţile ei componente fiind: tija, sau axul longitudinal; arcul (cîrligul undiţei), care are două îndoituri, una spre vîrf, numită frunte, şi alta spre tijă, numită, ceafă; limba sau barba cîrl igu lui, în formă de ancoră, care se termină cu un vîrf ascuţit (spin, cioc, z î m b r o c, z a z o b r i n) în care e reţinut peştele. SpinuI în formă de ac e preferat, iar la undiţele pentru peştele mic el poate fi suprimat. Distanţa dintre vîrful limbii şi tija cîrligului formează pasul undiţei, de mărimea căruia depind forma şi capacitatea ei de prindere. Raportul dintre părţile componente ale undiţei, cum şi forma şi dimensiunile ei sînt foarte diferite , datorită atît condiţiilor de fabricaţie, cît şi unor considerente de ordin specific. Pătrunderea undiţei în gura peştelui e în funcţiune de deschiderea unghiului cîrligului; cu cît acest unghi e mai deschis cu atît undiţa pătrunde mai uşor, dar se menţine mai greu. Un rol important în perfecţionarea undiţei au deci lungimea tijei şi a limbii cîrligului, cum şi poziţia lor una faţă de alta, limita optimă a unghiului format în continuarea lor în momentul agăţării peştelui variind între 10şi 15°. Aceasta se obţine prin: poziţia vîrfului riguros paralel cu corpul cîrligului ; lungimea părţii situate între curbură şi vîrf, egală cu jumătatea lungimii totale a undiţei; profilul curburii de formă ogivală, spre a se asigura o deschidere convenabilă în vederea unei agăţări eficace. Obişnuit, undiţele de bună calitate prezintă, pentru completarea îndoiturii de bază, şi un unghi lateral de 6***10°, care contribuie la mărirea posibilităţilor de prindere şi de reţinere a peştelui agăţat în cîrlig. Vîrful cîrligului e întors înăuntru şi e sucit într-o parte, astfel încît, privit din faţă, are aspectul cifrei opt.
în general, undiţele se fabrică din sîrmă de oţel de cea mai bună calitate, cu o limităspecificăde călire, pentru ase asigura rezistenţa îa rupere şi menţinerea formei iniţiale, Ia efortul depus de peştele prins.
După forma capătului superior al tijelor, se deosebesc:
Undiţa cu inel, utilizată în special în pescuitul sportiv, e echipată cu un inel de sîrmă de care se fixează firul, şi care îngreunează undiţa, inelul fiind folosit ca strună la pescuitul ştiucii, care muşcă tare.
Undiţa cu paleta (numită şi talpa sau ciochină), cea mai răspîndită, eutilizată atît în pescuitul sportiv cît şi în cel industrial. Are o paletă puţin voluminoasă, pentru a nu deveni în apă un corp strălucitor, care îndepărtează peştele.
Undiţa dreaptă, prezentînd cîteva crestături în cari se prinde sfoara, e mai puţin utilizată.
Undiţele se numerotează de la 1---24, în ordinea descres-cîndă a mărimii lor, în funcţiune de pasul lor.
Pentru peştii răpitori se utilizează uneori cîrlige duble sau triple.
La legarea firului de undiţă se folosesc mai multe procedee, cari variază în funcţiune de natura firului, de dimensiunile undiţei, etc.
8.	Undiţa. 2. Pisc.: Termen impropriu folosit în pescuitul sportiv pentru întregul ansamblu de prindere a peştelui, şi anume cîrlig, sfoară (fir) şi vargă.
9.	Undrea, pl. undrele. 1. Ind. ţâr.: Ac de tricotat, de împletit. Var. Andrea (v.).
io.	Undrea. 2. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cele două piese de lemn pe cari se reazemă pernele sau perinocurile morii de apă, cari susţin broaştele (lagărele) grindeiului. Sin. Andrea.
n. Undrea de aerisire. Mett.: Sin. Vergea de aerisire (v.)
12.	Undrea de apa. Pisc.: Syngnathus nigrolineatus nigro-lineatus Eichw. Specie de peşte marin din familia Syngnathidae, cu dimensiuni variind între 15 şi 20 cm lungime. Are corpul alungit, foarte subţire, necomprimat lateral, lipsit de solzi, acoperit cu plăci osoase concrescute formînd inele dispuse în şapte rînduri în regiunea trunchiului şi patru rînduri în
Undulat
265
Unealtă
regiunea caudală, botul cilindric cu o creastă superioară şi fără aripioară ventrală. E brun-verzui sau brun-roşcat, cu dungi transversale clare şi întunecate alternînd metameric. Se hrăneşte cu crustacee şi cu peşti mărunţi. E un relict ponto-caspic adaptat atît la apele salmastre cît şi la cele dulci; trăieşte în lungul litoralului nostru marin, în Deltă şi în bălţile din regiunea inundabilă a Dunării inferioare.
1.	Undulat. Ind. text.: Efect de unde produs în ţesături prin folosirea diagonalului undulat, la care urcarea nu e normală, ci variază în funcţiune de curba diagonalului undulat.
Diagonal undulat.
2.	Unduiatus. Meteor. V. sub Nori.
3.	Undulaţie, pl. undulaţii. Geol:: Sin. Undaţie (v.).
4.	Unealta, pl. unelte. Tehn.: Sistem de corpuri solide portabil, care nu conţine o sursă proprie de energie şi care serveşte la atacul mecanic direct al unor solide, fie pentru a executa o anumită fază tehnologică sau a provoca o anumită transformare fizică-tehnologică (a formei, a dimensiunii, calităţii suprafeţei, poziţiei relative, etc.) a acestora, fie pentru a le extrage, iar într-o accepţiune mai largă, şi dacă serveşte ca suport, ca mijloc de prindere sau de mînuire, etc., la efectuarea unei operaţii de prelucrare ori de extragere, la pescuit sau la vînat.
Unealta, în accepţiune restrînsă, poate fi folosită pentru Jucru în mai'multe moduri: fără o piesă auxiliară care uşurează mînuirea ei (de ex.: dalta, cutea, cleştele, etc.); asamblată cu o piesă sau cu un sistem de piese auxiliare cari uşurează mînuirea (de ex.: ciocanul cu coadă, pilacu mîner, tîrnă-copul cu coadă, cuţitul de strung cu placă de oţel special, etc.); fixată într-un suport care face corp comun cu maşina-unealtă care o acţionează (de ex.: abrazorul fixat pe arbore flexibil, cuţitul fixat în port-unealtă, etc.). — Unelte în accepţiunea largă sînt, de exemplu: nicovala, menghina, lopata de miner, uneltele de vînătoare sau de pescuit, etc.
Partea activă a unei unelte (în accepţiunea restrînsă), care vine în contact direct cu obiectul de prelucrat sau de extras se numeşte scula. Astfel: la ciocanul de mînă, capul constituie scula care execută nemijlocit lovitura pe obiectul care se ciocăneşte, iar capul împreună cu coada constitu ie unealta ; lama cuţituIu i de bucătărie, a cuţitului de blănar, etc. (v. sub Cuţit 1), constituie scula, iar ansamblul lamă-mîner constituie unealta cu acelaşi nume; placa tăietoare şi poansonul constituie sculele uneltei numite stanţă de tăiat; etc.—■ în numeroase regiuni ale ţării, întreaga unealtă, inel uzi v mînerul, etc., se numeşte seu la.
Sculele sînt compuse din anumite elemente esenţiale şi indispensabile: unul sau mai multe elemente active (la anumite unelte, cum sînt cuţitele de strung, de morteză, etc., burghiele, teşitoarele, etc., partea activă e numită şi cap) şi un element de prindere şi poziţionare; de regulă, între aceste două elemente există şi un element intermediar, numit corp, cu funcţiunea de element purtător al celor două elemente esenţiale. Unele cu partea de fixare cilindrică sau conică (de ex. burghiele, frezele, etc,) sînt echipate şi cu un element numit antrenor (canal de pană, capăt plat, pătrat, etc.) care împiedică rotirea uneltei în port-unealtă. La unele scule, corpul, elementele active şi elementul de prindere pot fi construite ca elemente separate cari sînt asamblate într-un fel oarecare; la alte tipuri de scule, cele trei elemente formează o unitate monobloc.
Părţile active ale uneltelor se confecţionează din materiale diferite, după felul operaţiilor la cari sînt folosite (oţel, bronz, aluminiu, lemn, piatră, etc.), cele mai multe unelte (în accepţiunea restrînsă) fiind confecţionate din oţel de scule.
Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească uneltele sînt: să corespundă operaţiei de efectuat (de ex.: operaţie de prelucrare la cald sau la rece) şi materialului de prelucrat; să aibă duritatea adecvată, stabilitatea durităţii la temperaturi înalte, tenacitate, rezistenţă la uzură, durabilitate a tăişurilor, posibilităţi de remaniere sau de recondiţionare. Condiţiile impuse variază după felul şi modul de folosire a uneltei, cum şi după gradul de precizie al operaţi i lor efectuate; ele se determină prin încercările uneltelor, cari diferă după felul acestora.
Materialele folosite în prezent, cari satisfac în măsură mai mică sau mai mare aceste condiţii, sînt: oţelurile de carbon de scule, oţelurile aliate de scule, oţelurile rapide, metalele dure, materialele mineralo-ceramice şi diamantul. Aceste materiale se folosesc de regulă numai la confecţionarea părţilor active ale uneltei, corpurile şi elementele de prindere putîndu-se confecţiona din oţeluri de construcţie obişnuite sau din fontă. Astfel, pentru scule aşchietoare manuale (cari lucrează cu viteze mici şi la temperaturi joase) se folosesc oţeluri carbon cari sînt mai puţin costisitoare; pentru unelte cu forme complicate şi cu condiţii de precizie a formei şi dimensiunilor se aleg materiale rezistente şi cu o bună stabilitate a formei şi a dimensiunilor la tratamentul termic; pentru scule la cari tăişurile utilizează treptat — prin reascu-ţiri — întreaga secţiune transversală a corpului (de ex. la burghiu, etc.) se aleg materiale cu o bună călibilitate în adîncime etc.
Pentru mărirea rezistenţei la uzură şi a durabilităţii, în vederea economisirii materialelor costisitoare şi a măririi productivităţii sculelor, feţele de lucru ale sculelor se înnobilează prin unul dintre următoarele procedee: tratamente termice, tratamente termochimice (de ex. cianizare), netezirea fină a feţelor pe cale mecanică, chimică sau electro-chimică, acoperirea feţelor de lucru cu un strat de material cu calităţi superioare, pe cale galvanică sau prin seîntei. Prin înnobilare durabilitatea sculei poate fi mărită de 2---4 ori, ceea ce se traduce într-un spor de productivitate de 15** *30 %.
Uneltele se clasifică din mai multe puncte de vedere, cele mai importante criterii de clasificare fiind: modul în care sînt acţionate uneltele, felul operaţiilor cari pot fi efectuate cu ajutorul lor şi ramura de activitate în care sînt folosite.
După ramura de activitate în care sînt folosite, se deosebesc numeroase grupuri de unelte, unele unelte aparţinînd la două sau la mai multe grupuri.
Uneltele din agricultură se folosesc la efectuarea operaţiilor de pregătire a solului, la semănat şi plantat, la cultivarea plantelor, la recoltat, la clasat şi sortat, (a curăţit, la pregătirea furajelor, etc. Exemple: casma, sapă,
Unealtă
266
Unealtă
plug, grapă, greblă, secere, coasă/furcă, ciur, sită, diferite cuţite de tăiere prin apăsare, foarfece pentru culturi de pomi şi foarfece pentru tuns iarbă, lopată, furcă pentru scos sfeclă, furcă pentru snopi, furcă pentru fîn, furcă pentru cartofi, etc.
Uneltele din construcţii se folosesc pentru pregătirea materialelor sau pentru executarea operaţiilor din lucrările de construcţii civile, industriale, hidrotehnice, feroviare, rutiere, de poduri, etc. Uneltele din construcţii se subîmpart după felul lucrărilor la cari sînt folosite.
Uneltele de lucrat pâmîntul, cum. sînt casmaua, lopata, sapa, grebla, tîrnăcopul, maiul, etc., se folosesc la următoarele lucrări: săparea pămîntului, fie pentru a obţine material pămîntos necesar unor construcţii (rambleuri, umpluturi, diguri) sau materia primă pentru fabricarea unor produse (de ex. cărămizi), fie pentru a executa excavaţii (tunele, galerii, gropi de fundaţii, şanţuri pentru conducte, etc.) sau pentru a disloca stratul superficial al terenului în diferite scopuri tehnice (de ex. pentru nivelări); aruncarea pămîntului dislocat; îndesarea pămîntului în umpluturi, etc.
Uneltele de zidărie, cum sînt: ciocanul de zidar, cheia de îndoit oţel-beton, foarfecele de tăiat oţel-beton, amestecătorul de mortar, tîrnăcopul de zidar, sapa de mortar, mistria, can-ciocul, cuţitul de întins mortarul, cuţitul de formă, mistria de ipsos, dreptarul (v. Dreptar 2), drişca, malaua, ţeava dinţată pentru găurit ziduri, şpiţul, racleta, fierul de rostuit, etc., se folosesc la următoarele lucrări: fasonarea şi aşezarea armaturilor de oţel, cioplirea şi tăierea la dimensiune a cărămizilor, întinderea mortarului, întinderea şi netezirea tencuielii, prelucrarea suprafeţelor şi a rosturilor, etc.
Uneltele pentru prelucrarea pietrei, cum sînt: şpiţurile, dălţile şi şalirele, gradinele, baroasele şi ciocanele, maţeta, dalta cu coadă, picul, tîrnăcoapele şi toporaşele speciale, buciarda, trasatorul, etc., se folosesc la următoarele lucrări: fasonarea, cioplirea şi curăţirea feţelor pietrei, etc.
Uneltele de lâcâtuşârie, cum sînt: ciocanul de lăcătuş, cleştele, menghina portativă, menghina de banc, pila, dalta, burghiul, filiera, şurubelniţele, etc. se folosesc la: tăiere, dăltuire, pilire, găurire, filetare, înşurubare, etc.
Uneltele de instalator de ţevi, cum sînt: forja de cîmp, menghina de ţevi, menghina de ţevi cu lanţ, menghina de cîmp, aparatul de îndoit ţevi, cleştele de ţevi, cleştele de ţevi de gaz, cleştele mops, cleştele cu lanţ, cleştele de lărgit ţevi de plumb, tăietorul de ţevi cu disc, tăietorul de ţevi de plumb, fierul de îndesat, lingura pentru plumb, lampa cu benzină, filiera, etc., se folosesc la montarea ţevilor în pămînt şi în clădiri, tăiere, aducerea la dimensiune, îndoire, lipire, sudare, etc.
Uneltele de tîmplârie şi de dulgherie, cum sînt: ferestrăuI drept, ferestrăuI pentru găuri, ceaprazul, barda, tesla, presa pentru încleit, coarba, burghiele, rindelele, cuţitul detîmplar, cioplitorul, pieptenele pentru nervuri, răzuitorul (ţiglin), ciocanul pentru furniruit, servesc la tăiere, cioplire, rinde-luire, îndreptare, lipire, curăţirea parchetului, etc.
Uneltele de tinichigerie, cum sînt: ciocanul lat, ciocanul ascuţit, ciocanul de lipit, ciocanul electric de lipit, foarfecele de tablă, cleştele de tinichigiu, perforatorul, fierul de fălţuit, etc., servesc la tăiere, îndoire, îndreptare, găurire, ştanţare şi ambutisare, fălţuire, lipirea tablelor de tinichea, etc.
Uneltele de zugrav, cum sînt: bidineaua, peria, spatula, rola pentru zugrăvit, etc., servesc la spălarea, curăţirea şi zugrăvirea pereţilor de zidărie, etc.
Uneltele de geamgiu, cum sînt: diamantul pentru tăiat, ciocanul pentru geamgii, lopăţica pentru chit, etc., servesc la tăierea Ia dimensiune, demontarea şi montarea geamurilor.
Uneltele de vopsitor, cum sînt: bidinelele, periile, spatula, etc., servesc la vopsire, lustruire, curăţire, etc.
Uneltele de tapiţer, cum sînt: acul de cusut, acul curbat, ciocanul de tapiţer, etc. servesc la coasere, tăiere, croire, prindere, etc.
Uneltele de prelucrare şi de întreţinere a cailor ferate, cum sînt: lopata, furca pentru piatră spartă, cheile fixe, cheile pentru tirfoane, sfredelul de traverse, cleştele de scoatere a crampoanelor, piciorul de capră, ranga, tîrnăcopul de burat, răzuitorul lat, răzuitorul îngust, maiul, ciocanele, lopata de suflaj, bastonul cu ghiulea, ferestrăul de mînă, joagărul, tesla de cioplit, tesla de sabotat traverse, cleştele fix şi cleştele mobil de transportat şine, cîrligul de manevrat şine, cleştele pentru traverse, dalta lată, dalta-ciocan, boraciul pentru găurit şine, etc., servesc la următoarele lucrări: burare, suflaj, tăiere, găurire, curbarea şi aşezarea şinelor, sabotarea traverselor, baterea crampoanelor, strîngerea tirfoanelor, etc.
Uneltele din industria electrotehnica se folosesc la efectuarea de operaţii ca: montarea conductelor electrice exterioare şi interioare, montarea aparatajului electric bobinarea şi izolarea maşinilor electrice, etc. Exemple: cleşte de îndoit tuburi de protecţie, cleşte de tăiat, cleşte universale, cleşte izolate, şurubelniţă, sfredel, ţeavă de găurit, lampă cu benzină, ciocan de mînă, ciocan de nituit, cleşte-gură de broască, daltă, furcă de ridicat sîrmă, cheie de suporturi izolante, ferestraie, etc.
Uneltele din industria forestiera se folosesc în exploatările forestiere la efectuarea următoarelor operaţii: pregătirea solului, doborîrea, secţionarea şi cioplirea arborilor. Exemple: ferestrău, joagăr, tîrnăcop, ţapină, topor de doborît arbori, topor decioplit, topor de curăţit crengi, etc.
Uneltele din industria lemnului se folosesc la efectuarea următoarelor operaţii: tăiere (feres-truire), decupare, rindeluire, pilire, burghiere, găurire, îndreptare, netezire, polizare, lustruire, lipire, dăltuire, răzuire, etc. Exemple: ferestraie diferite, ferestrău de gaură, ferestrău de tăiat furnir, ceapraz, cleşte de cuie, ciocane, sfredele, burghie, rindele, pile, menghină de tîmplar, bardă, răzuitor, daltă lată de tîmplar, cuţit, şurubelniţă, chei diferite, filiere, cuţite de tîmplar, şurubelniţă dublă, şurubelniţă cotită, pilă-cuţit, şurub de strîns, coarbă de găurit, perie de curăţit.
Uneltele din industria metalotehnica se folosesc la prelucrarea materialelor metalice, în general prin operaţii de aşchiere, de deformare plastică, forfecare, mărunţire, separare, agregare şi asamblare. Ele se clasifică după felul lucrărilor principale cari se efectuează în atelierele de prelucrare a metalelor sau a aliajelor lor.
Uneltele de cazangerie, cum sînt: ciocanul de cazangiu, ciocanul de nituit, ciocanul de aramă, ciocanul de îndreptat tablă, ciocanul-daltă, ştemuitorul, căpuitorul, trăgătorul de nituri, dalta lată, dalta crucişă, dalta de tăiat nituri, pilele mari, priboiul, cleştele pentru ţevi. mandrinele pentru ţevi, menghina de ţevi, dornul, peria de sîrmă, frezele pentru locaşul lentilelor, cheile tubulare, acul de trasat, pana de slăbit ţevi, cuţitul-freză de curăţit antretoaze, filiera, burghiele, etc. servesc:	la trasare, nituire, tăiere, ştemuire,
mandrinare, burghiere, etc.
Uneltele de atelier de montaj (de lăcătuşărie), cum sînt: ciocanul de mînă, ciocanul de găurit, ciocanul de planat, ciocanul de îndreptat tablă, cleştele, menghina de banc, menghina de mînă, dalta lată, dalta crucişă, cheile, burghiele, filiera, ferestrăul, priboiul, punctatorul, boraciul, răzuitorul, pilele, alezorul, zencuitorul, foarfecele de tablă, etc. servesc Ia următoarele lucrări: tăiere, decupare, dăltuire, găurire, burghiere, pilire, nituire, îndreptare, planare, răzuire, polisare, alezare, zencuire, etc.
Uneltele de deformare plastică şi ştanţare, cum sînt: stanţele, matriţele de deformare, matriţele de extrudare, etc. servesc la ştanţare, extrudare, matriţare, îndoire, refulare la rece, etc.
Unealtă
267
Unealtă
Uneltele de forjerie, cum sînt: nicovala, blocul de îndesat, ciocanele de forjerie, ciocanul de găurit, ciocanele de netezit, ciocanele de îndreptat, cleştele de foc, menghina cu picior, menghina paralelă, menghina pentru ţevi, planatorul, plana-torul cu pinten, gîtuitorul, netezitorul, rotunjitorul, dalta lată, dalta crucişă, matriţele, lopata decărbuni, etc. se folosesc la următoarele lucrări: întindere, tragere, planare, netezire, îndesare, turtire, refulare, umflare („ştafuire"), sudare prin forjare (şvăiţuire), subţiere, tăiere, crestare, despicare, retezare, găurire, îndoire, îndreptare, răsucire, etc.
Uneltele de ateliere de sudura, cum sînt: ciocanul de curăţit zgura, peria de sîrmă, pilele, cleşte diferite, cleştele de prins electrozi, trusa de sudare cu becuri diferite, etc. servesc la curăţire, periere, sudare, etc.
Uneltele de format şi de turnatorie, cum sînt: bătătorul, îndesătorul, lopata, furca, sita, lanţeta, mistria, peria, pensula, stropitoarea, netezitoarea, riglele, ţevile şi acele pentru canale de aer, lingura de turnat, oalele de turnătorie, cleştele de foc, menghina, oala de topit, matriţele, periile de sîrmă, şablonul de turnat, etc. servesc la efectuarea următoarelor operaţii: formare, turnare, curăţire, dezbaterea formelor.
Uneltele de strungârie, cum sînt: cuţitele, ciocanul, cleştele, pilele, etc. servesc la următoarele operaţii: aşezarea şi fixarea pieselor pe maşină, strunjire, pilire, striere (moletare), etc.
Uneltele de tinichigerie, cum sînt: foarfecele de tablă (drepte, curbe, de colţ, de gaură), foarfecele de tăiat ţevi, foarfecele cu menghină, trăgătorul de nituri, căpuitorul, placa de îndreptat, ciocanul de lipit, fierul de îndoit tablă, cleştele de tinichigiu, nicovala de mînă, nicovala cu corn, ciocanul de îndoit, ciocanul de întindere, ciocanul de ambutisat, ciocanul de îndreptat, ciocanul de lemn, ciocanul de aramă, burghiele, etc. servesc la efectuarea următoarelor operaţii: tăiere, decupare, îndoire, presare, ambutisare, îndreptare, găurire, ştan-ţare, lipire.
Uneltele din industria m i n i e r a se folosesc la lucrările miniere sau în legătură cu mina, la efectuarea următoarelor operaţii: perforare, lucrări de exploatare, sondare, găurire, tăiere de minereu, etc. Exemple: perforator, ciocan de abataj, tîrnăcop, ferestrău de cărbune, disc tăietor, cuţit de maşină de havat, etc.
Uneltele din industria pescuitului se folosesc la prinderea peştelui din lacuri, ape curgătoare şi mări. Ele se confecţionează din bare metalice ascuţite (de ex. cîrlige), din sîrmă (de ex. vîrşe mari de rîu), nuiele de răchită (de ex.: vîrşe mici, coşuri), stuf (de ex.: lese, coteţe), din material lemnos (de ex. garduri pescăreşti), din plasă de bumbac, de in, cînepă, mătase naturală, fire sintetice, etc. (de ex. setei, năvoade, taliene). Constructiv, uneltele de pescuit diferă după metoda de prindere, adîncimea la care se pescu-ieşte şi modul de întrebuinţare. Se deosebesc numeroase unelte de pescuit, de exemplu:
Uneltele mici (individuale), confecţionate din plasă, pot fi ridicătoare, cum sînt crîsnicul, chipcelul, sacoviştea, tăr-buful, chipceagul, etc., sau aruncătoare, cum sînt cuca, capacul, prostovolul, etc.
Cîrligele se împart în cîrlige cu nadă, numite paragate (cari pot fi undiţe sau cîrlige — cum sînt brişcă, cazulca, cîrligul de clonc, apca — sau pripoane — cum sînt pripoanele de fund şi pripoanele de suprafaţă), sau cîrlige fără nadă, numite carmace.
Capcanele, confecţionate din plasă sau din. alte materiale (sîrmă, nuiele, stuf, material lemnos gros, etc.), pot fi capcane confecţionate din plasă, închise (de ex.: vintirul, stufişa), deschise (de ex.: stavnichia, talianul de mare) sau mixte (de ex.: talianul de baltă, vintirul uriaş) sau capcane confecţionate din alte materiale (de ex.: vîrşele, coşurile, coteţele, gardurile, închiderile pescăreşti, etc.).
Setcile, confecţionate din reţea, pot fi fixe, plutitoare sau derivate; ele se împart în setei simple, formate dintr-o singură reţea, şi setei compuse, formate din două sau din trei reţele. Setcile se numesc, în general, după specia de peşte la prinderea căruia sînt folosite (de ex. setcă de babuşcă, setcă pentru scrumbi i de mare, setcă de cegă) sau au numiri proprii, cum sînt mreaja, copca, volia, trandadaia, etc.
Uneltele de pescuit filtrante se împart cum urmează: plase simple (fără sac), cum sînt plasa de mînă, vologul sau tifanul; năvoade (de baltă, de rîu, de mare), cari pot fi năvoade de mal, năvoade înconjurătoare, năvoade turburătoare marine, năvoade cu grinzi de distanţare, năvoade jumelate; traule, folosite pentru adîncimi foarte mari.
Uneltele de pescuit inelate, cum sînt alamanul şi năvodul-pungă, se folosesc la încercuirea bancurilor de peşti maritimi, atît la suprafaţă, cît şi la adîncimi (circa 40---60 m).
Uneltele din industria pielăriei se folosesc în industria de prelucrare a pieilor şi în industria încălţămintei, Ia efectuarea următoarelor operaţii: tăierea pielii, întindere, călcare, lustruire, croire, coasere, baterea tălpii, etc. Exemple: cleşte late, cleşte de întins, ciocan pentru curelari, ciocan pentru ghete, cuţit curb, cuţit drept, ac de cusut, ac curb, sulă rotundă, sulă rombică, placă de îndreptat, etc.
Uneltele din industria sticlei se folosesc la prelucrarea sticlei topite şi a produselor din sticlă; cu ele se efectuează următoarele operaţii: suflare (cilindri de sticlă, tuburi, butelii, baloane pentru becuri electrice, etc.), tragere (geamuri, tuburi, etc.)» laminare, presare, tăiere, burghiere, polisare, lustruire, gravare, etc. Exemple: suflător de sticlă, matriţă de suflare, matriţă de presare, ferestrău de sticlă, cilindru laminor, ceaşcă cilindrică, ceaşcă concavă, ceaşcă convexă, trasator, diamant de tăiat geamuri, burghiu cu diamant, burghiu elicoidal cu metal dur, disc de polisat, disc de lustruit, creion de gravat, etc.
După modul în care sînt acţionate, se deosebesc unelte manuale şi unelte acţionate mecanizat:
Unealtă manuală: Unealtă acţionată prin forţa musculară, fără intervenţia vreunei maşini. Uneltele manuale sînt folosite fie pentru prelucrări sau extrageri, prin mişcarea şi conducerea lor manuală (de ex.: ciocan, cheie, cleşte, etc.), fie pentru prinderea sau antrenarea în mişcare a pieselor de prelucrat (de ex. menghină, nicovală, etc.); în ultimul caz, de cele mai multe ori, unealta serveşte şija prinderea, respectiv la reze-marea pieselor de prelucrat. în majoritatea lor, sculele uneltelor manuale se confecţionează din oţel de scule; pentru anumite operaţii (de ex.: abrazare, netezire, lustruire, etc.), uneltele se confecţionează din alte materiale cari îndeplinesc condiţiile impuse de acestea (de ex. ciocan de aramă, disc abraziv, lopată de lemn, etc.). Sin. Unealtă de mînă.
Unealtă acţionată mecanizat: Unealtă acţionată cu ajutorul unei maşini de prelucrare (maşină-unealtă, maşină de agregare, de asamblare, de mărunţire, de separare), fără intervenţia forţei musculare, sau numai cu intervenţia ei parţială. — Maşina de prelucrare poate fi antrenată de o maşină de forţă motoare sau, rareori, prin energie musculară. Pentru lucru, uneltele acţionate mecanizat sînt antrenate prin intermediul unui mecanism, astfel încît efectuează mişcări relative desmo-dromeîn raport cu piesele sau materialele de prelucrat. Forma şi dimensiunile uneltelor şi caracteristici le materialelor din cari se confecţionează sculele lor depind de felul operaţiei, de materialele de prelucrat şi de ramura industrială în care sînt folosite. Ele pot fi prinse în maşina de lucru, direct sau printr-un dispozitiv de prindere adecvat (de ex. con Morse, port-cuţit, etc.), care e de obicei calat într-un organ ai maşinii de lucru.
Exemple de unelte grupate după felul operaţiilor în cari sînt folosite:
Unealtă aşchietoare. V. Unealtă de aşchiere.
Unealtă abrazivă
268
Ungator de cablu
Unealtă de aşchiere: Unealtă care serveşte la prelucrarea sau la extragerea prin aşchiere (v, Aşchiere 2) a materialelor. Uneltele de aşchiere pot avea: un singur tăiş (de ex.: dalta, sfredelul de mînă cu tăiş unic, unele cuţite de strung, de rabo-teză, de maşini de rindeluit, de maşini de dăltuit, etc.), două tăişuri (de ex.: burghiul plat, burghiul elicoidal, unele burghie pentru lemn, etc.), mai multe tăişuri dispuse regulat (deex.: ale-zoarele, frezele, burghiele de filetat, filierele, broşele, feres-traiele, etc.), mai multe tăişuri dispuse neregulat (de ex. pietrele de polizor); se folosesc şi unelte caracterizate prin prezenţa mai multor elemente active eterogene, cari efectuează cîte o prelucrare distinctă (de ex. burghiu de centruire şi teşire; burghiu şi adîncitor; cuţit combinat cu tăişuri pentru degrc-şareşi finisare; etc.). Ele pot fi folosite la efectuarea de operaţii ca: strunjire, burghiere, frezare, ferestruire, rindeluire, dăltuire, rectificare, lustruire, etc. Sin. Unealtă aşchietoare.
Elementul activ al unei scule aşchietoare (v. fig.) e format în principal dintr-o suprafaţă materială numită faţa de degajare, care are rolul de a transmite stratului adaus de aşchiat, forţa de compresiune care produce formarea şi degajarea aşchiei. Ea e limitată de muchia aşchietoare formată prin intersecţiu-nea cu o altă suprafaţă, numită faţa de aşezare, care se găseşte în contact cu suprafaţa aşch iată de-a lungul muchiei de intersecţiune şi determină astfel aşezarea (poziţia în adîncime) a feţei de degajare în raport cu stratul de aşchiat. Muchia de intersecţiune a celor două feţe (faţa de degajare şl faţa de aşezare) constituie tăişul sculei.
Orientarea feţei de degajare în raport cu d i-recţia mişcării ei principale de aşchiere sau în raport cu linia ori cu planul de aşchiere e determinată de un unghi y numit unghi de aşchiere sau unghi de degajare, iar orientarea feţei de aşezare faţă de aceeaşi direcţie e determinată de un unghi a numit unghi de aşezare sau unghi liber.
Planul perpendicular pe direcţia mişcării principale e numit plan de bază; suprafaţa instantanee rămasă în urma muchiei tăişului după un ciclu al mişcării de aşchiere e suprafaţa de aşchiere, iar tangenta la această suprafaţă în punctul ei de contact instantaneu cu un punct oarecare al tăişului se numeşte linie de aşchiere, sau — în cazul unei porţiuni de tăiş recti-liniu — plan de aşchiere. Unghiul 8 al feţei de degajare cu o direcţie perpendiculară pe planul de aşchiere e numit unghi de taiere şl e complementar cu unghiul de aşchiere y. Unghiul (3 dintre suprafaţa de degajare şi suprafaţa de aşezare e unghiul de ascuţire. Unghiurile se măsoară într-un plan secant perpendicular pe tăiş în punctul considerat. Unghiul x dintre direcţia tăişului rectiliniu (sau dintre direcţia tangentei la tăiş într-un punct oarecare) şi direcţia avansului principal de lucru, măsurat în planul de bază, e numit unghi de atac. UnghiuI X dintre tăişul principal şi un plan paralel cu planul de bază şi care
Unghiurile de formă şi de poziţie ale cuţitului de strung. a şi a') vederi laterale din două direcţii diferite; b) vedere de sus; c) secţiune / — /; d) secţiune II— II; a şi ccx) unghi de aşezare principal, respectiv secundar; 3 şi @x) unghi de ascuţire principal, respectiv secundar; Y şi yJ unghi de degajare principal, respectiv secundar; 8 şi 80 unghi de tăiere principal, respectiv secundar; s) unghiu! vîrfului cuţitului ; X) unghi de înclinare al tăişului ; x şi Kj) unghi de atac principal, respectiv secundar; 1) plan de bază; 2) plan de tăiere principal; 3) plan de tăiere secundar; 4) faţă de degajare; 5) faţă de aşezare principală; 6) faţă de aşezare secundară; 7) sensul mişcării principale (de rotaţie) a piesei prelucrate.
trece prin vîrful cuţitului e numit unghi de înclinare (pozitiv, negativ sau egal cu zero).
Partea aşchietoare poate fi constituită din unu sau din mai multe tăişuri (v. Tăiş 1). Tăişul care detaşează aşchia după lăţimea ei e numit tăiş principal, iar tăişurile cari detaşează aşchia după grosimea ei şi netezesc suprafaţa prelucrată sînt numite tăişuri secundare. Elementele constitutive ale tăişului principal sînt numite: faţă de aşezare principală, faţă de degajare principală, unghi de aşezare, unghi de degajare, unghi de atac principal, etc.; elementele constitutive ale tăişurilor secundare sînt numite: faţă de degajare şi de aşezare secundară, unghi de degajare şi de aşezare secundar, etc., şi au simbolurile literale ale elementelor principale, afectate de indicele 1 (de ex.: ocv y1( xx). Unghiul s dintre proiecţiile pe planul de bază a tăişului principal şi a tăişului secundar e numit unghiul vîrfului. Unghiul dintre planul tăişului şi axa principală a uneltei e numit unghiul profilului tăişului.
Unghiurile de ascuţire, de aşezare, de degajare, de tăiere şi de înclinare, principale şi secundare, unghiul profiiuiui şi unghiul de vîrf sînt unghiurile de forma ale cuţitului, iar unghiurile de atac principal şi secundar sînt unghiurile de poziţie ale cuţitului.
Unealtă de deformare plastică: Unealtă care serveşte la prelucrarea materialelor prin deformare plastică de exemplu: presare la presă, presare la strung, laminare, forjare, extrudare, filetare prin presare, ondulare, tragere, trefilare, etc.) (v. Deformare plastică), Exemple de unelte de deformare plastică: ciocanul (de nituit, de ambutisat, de găurit, etc.), pre-sătorul, berbecul de ciocan mecanic, nicovala, filiera de trefilare, filiera de tragere, matriţa obişnuită, matriţa de extrudare, cuţitele boante, cilindrul de laminare, cilindrul de netezire, etc.
Unealtă de tăiere: Unealtă care serveşte la prelucrarea materialelor prin tăiere. Cu ajutorul ei se efectuează următoarele operaţi i: detaşare (tăiere cu foarfecele, pentru îndepărtarea de fragmente dintr-un material), debitare, decupare, ex-ciziune. Uneltele de tăiere sînt constituite fie din două piese asociate în serviciu şi cari pot fi, ambele, cu tăişuri în formă de lamă sau de pana (de ex.: foarfecele simple, foarfecele-ghilotină, etc.), în formă de linie frîntă, plană (stanţele obişnuite), în formă de disc (foarfecele cu cuţite-disc), fie dintr-o piesă de sprijin şi o piesă cu tăiş (stanţa cu poanson-cuţit, poansonul de ronţăit). Sin. Unealtă tăietoare.
Unealtă tăietoare. V. Unealtă de tăiere.
î. ~ abraziva. Tehn.: Sin. Abrazor (v.), Corp abraziv. Sin. (parţial) Piatră abrazivă.
2.	Unealtâ-cutie, pl. unelte-cutii. Ut., Mş.: Sin. Lunetă port-cuţit. V. Lunetă de urmărire, sub Lunetă 5.
3.	Unelte, trusa de 1. Tehn.: Totalitatea uneltelor cari sînt necesare — simultan sau succesiv— la efectuarea uneia sau a mai multor operaţii (de prelucrare, de asamblare, montare sau demontare, etc.), dispuse în general ordonat şi separat (pentru ca piesele să nu se atingă reciproc şi să nu se avarieze), într-un ambalaj portabil, de exemplu o lădiţă sau o cutie (de lemn, metalică), o geantă (de piele, de materiale textile sau de mase plastice), etc.
Exemple: trusă de sudare şi tăiere: trusă de chei, cleşte, ciocane, şurubelniţe, etc., pentru autovehicule; etc.
4.	trusa de 2. Tehn.: Ambalaj portabil pentru o trusă de unelte în accepţiunea 1 (v. Unelte, trusă de ~1).
5.	Ungator, pl. ungători. 1. Tehn.: Lucrător care efectuează (deex. cu pompe de ungere) sau supraveghează ungerea unei maşini sau a unei instalaţii.
e. Ungator, pl. ungătoare. 2. Tehnf: Sin. Gresor (v.).
7.	Ungator. 3. Tehn.: Sin. Căniţă de uns (v.), Gîscă.
8.	Ungator de cablu. Expl. petr.: Dispozitiv utilizat pentru asigurarea ungerii continue şi automate a cablului de foraj. Se compune din două corpuri cilindrice în cari glisează două
Ungător de şine
269
Ungere
pistoane (v. fig.)- Cablul de foraj trecînd prin camera intermediară antrenează în spaţiile dintre şuviţe şi toroane unsoarea necesară. Pe măsură ce unsoarea din camera de trecere se consumă, alimentarea se face din ceilalţi doi cilindri.
Ungătorul, care urmăreşte deplasarea cablului de foraj la înfăşurarea acestuia pe tobă, se montează prin suspendare, deasupra tobei troliu lui, şi e prins cu un cablu cu diametrul de 12***15 mm.
1. Ungâtor de şine. C. f.:
Dispozitiv pentru ungerea şinelor în curbe în scopul reducerii uzurii şinelor şi bandajelor.
Se deosebesc ungătoa-re fixe şi ungătoare mobile.
Din clasa ungătoarelor de şină fixe fac parte ungătoarele cu periniţe de pîslă îmbibată cu ulei, cu cari se unge buza bandajului şi cari sînt fixate pe şină la intrarea în curbă şi alimentate cu ulei dintr-un rezervor (prin sifonare), — şi cele consistînd dintr-un piston, ce e apăsat de buza bandajului şi care introduce o cantitate mică de grăsime consistentă amestecată cu grafit, între buza bandajului şi şină.
Din clasa ungătoarelor de şină mobile fac parte:
Ungâtorul mobil montat pe un cărucior, care e mişcat de un lucrător de-a lungul şinelor în curbe şi care, cu ajutorul unor perii înmuiate în ulei, unge şinele în mod uniform pe toată lungimea curbei. Dispozitivul acesta e bun, însă necesită un personal specializat pentru deplasarea ungătorului.
Ungâtor automat aplicat pe locomotiva (v. fig.). La acest ungător se foloseşte pentru ungere ulei pulverizat cu aer
Schema de funcţionare a dispozitivului de ungere a şinelor, montat pe locomotivă.
1) robinet de izolare ; 2) tub flexibil; 3) filtru de aer; 4) distribuitor ; 5) rezervor de ulei; 6) releu de izolare; 7) comandă cu presiune; 8) contactul bilei de acţionare; 9) injector; 10) tub flexibil; 11) buton de probă; 12) intrarea . aerului.
comprimat sau cu abur de la locomotivă. Uleiul pulverizat e răspîndit printr-un injector direct pe şină, pe partea rotunjită
dintre suprafaţa de rulare şi tîmpla şinei. Injectorul e reglat să dea o peliculă de ulei uniformă şi e încadrat în gabaritul buzei bandajului, astfel încîc el e ferit de eventuale izbituri. Reglajul automat al ungătorului se face în funcţiune de raza curbei şi el funcţionează numai la curbele cu rază mai mică decît 800 m.
2.	Ungemachit. Mineral.: Na4 (K, Fe"')2[0H|(S04)g],5H20. Sulfat de sodiu, de potasiu şi de fier, natural, cristalizat în sistemul trigonal. E incolor,'prezintă clivaj perfect după (0001) şi are indicii de refracţie 0=1,502 şi s=1,449. Există şi o varietate monoclinică, identică, numită clinoungemachit.
3.	Ungere. 1. Tehn.: Interpunerea unui film continuu sau aproape continuu de lubrifiant, între două suprafeţe tehnice asociate, cari în serviciu sînt în mişcare relativă şi apasă una pe alta. Astfel, ungerea serveşte la reducerea frecării dintre aceste suprafeţe, înlocuind frecarea uscată dintre ele prin frecarea semifluidă sau fluidă din interiorul filmului. Stratul de lubrifiant trebuie să aibă o grosime suficientă, pentru a acoperi proeminenţele maxime ale asperităţilor celor două suprafeţe (v. fig. I); pentru asigurarea ungerii cu un strat cît mai subţire de lubrifiant, suprafeţele tehnice trebuie să fie cît mai netede.
Prin ungere se pot realiza atît micşorarea consumului de energie datorit frecării, reducerea uzurii corpurilor în contact şi protecţia lor contra încălzirii, cît şi protecţia suprafeţelor contra oxidării şi coroziunii.
Frecarea uscată şi semiuscată urmează legea de frecare a lui Coulomb, dar frecarea fluidă urmează legea lui Newton, şi frecarea semifluidă urmează o lege dedusă din combinarea celor două legi. în ultimele două cazuri proprietăţile lubrifiantului şj condiţiile de lucru, spre deosebire de primul caz, în care prezintă importanţă numai natura materialului corpurilor în contact.
Pentru ca să se menţină filmul de lubrifiant vîscos între suprafeţele de frecare cari apasă una pe alta şi dintre cari una are viteza orientată paralel cu suprafaţa celeilalte, trebuie ca suprafaţa
/. Grosimea filmului de ulei în frecarea fluidă. h) grosimea maximă a stratului de lubrifiant; Si şi 82) înălţimile maxime ale asperităţilor.
prezintă importanţă
b'
b
//. Pana de ulei între două supra- III. Diagrama presiunii p în stratul de feţe plane în mişcare relativă. ulei sub patină (săgeata indică sensul
mişcării patinei).
în mişcare să prezinte O faţă o) sarcină relativ mică; b) sarcină mare; înclinată în raport CU supra- t>') vederea suprafeţei de alunecare ; P) apă-faţa în repaus relativ. Astfel,	sare	pe	patină,
între’ planele tangente corespunzătoare celor două suprafeţe se formează un unghi diedru divergent, în sensul de mişcare, iar faţa înclinată devine o suprafaţă înclinată „portantă11 (v. şi Ungerii, teoria hidrodi-
Ungere
270
Ungere
namică a —). Suprafeţele de frecare pot fi suprafeţe de corpuri în translaţie, în rotaţie sau în rostogolire unul faţă de altul.
La ungerea corpurilor în translaţie, suprafeţele de frecare formează un unghi diedru divergent în sensul deplasării suprafeţei înclinate faţă de suprafaţa pe care alunecă „paralel" (v. fig. II), pentru ca în timpul mişcării să se poată obţine un strat de lubrifiant capabil să susţină corpul mobil, datorită creşterii presiunii lubrifiantului, respectiv efectului de suprafaţă portantă (v. fig. III). în repaus, interstiţiul dintre suprafeţele de frecare e aproximativ nul; prin mişcarea de translaţie a corpului mobil, lubrifiantul e refulat între aceste suprafeţe, astfel încît interstiţiul creşte şi se obţine un strat de lubrifiant în formădepană. Dacă suprafeţele de frecare ar fi paralele, lubrifiantul ar fi expulsat sub acţiunea de apăsare dintre suprafeţe. — Această ungere intervine la mişcarea unei patine în culisă, a unui cap de cruce pe glisieră, a unui pistonjn cilindru, etc.
La ungerea corpurilor în rotaţie, suprafaţa de frecare a corpului mobil trebuie să aibă un diametru diferit de cel al suprafeţei pe care alunecă, pentru ca în timpul mişcării să se
din care cauză se preferă uneori paliere oscilante (v. fig. VII); canalele de ungere (v. fig. VIII) şi orificiile de aducţie a lubri-
IV. Poziţiile fusului în palier. v) turaţie nulă; b) turaţie joasă; c) turaţie înaltă; d) turaţie teoretic infinită; 1) jocul în palier; 2) centrul fusului; 3) centrul palierului; 4) cel mai subţire strat de ulei.
obţină un strat de lubrifiant (de grosime neuniformă) capabil să susţină corpul mobil, datorită refulării lui şi efectului de suprafaţă portantă. în repaus, interstiţiul dintre suprafeţele de frecare e aproximativ nul în zona de reazem ; prin mişcarea de rotaţie a corpului mobil, lubrifiantul e refulat între aceste suprafeţe, astfel încît interstiţiul creşte şi se obţine un strat de lubrifiant cu secţiunea transversală în formă de seceră, deplasată în sensul de rotaţie faţă de verticală (v. fig. IV), Presiunea lubrifiantului variază, fiind mai mare în zona dinain-
V. Diagrama presiunii în stratul de ulei.
1) centrul palierului; 2) centrul fusu-
VI. Aducţia uleiului la un fus imobil cu cusinet rotativ.
1) cusinet rotativ; 2) fus imobil,
VII. Tipuri de paliere, o) palier fix; b şi c) paliere oscilante.
fiantului, practicate în zona penei de presiune, provoacă scăderea presiunii acestuia (v. fig. IX) şi creşterea temperaturii.
tea interstiţiului (v. fig. V), iar debitul şi stratul de lubrifiant de grosime minimă (în interstiţiu) se stabilesc spontan, în funcţiune de turaţie şi de apăsarea dintre suprafeţele de contact, fără a putea fi modificate din exterior. — Această ungere intervine la mişcarea relativă dintre palier şi fus (v. fig. VI), etc. La paliere, la cari ungerea fluidă e favorizată cînd ajusta-jul e cu joc, pentru a îmbunătăţi condiţiile de ungere e necesar să se menţină paralelismul dintre axele palierului şi fusului,
VIU. Cusineţi cu şi fără canale de ungere, o) corespunzător; b) necorespunzător; c) rău.
La ungerea corpurilor în rostogolire, suprafeţele de frecare sînt cufundate parţial sau total într-o baie de lubrifiant lichid, sau în unsoare consistentă. în general, ungerea e semiuscată sau cel mult semifluidă, la apăsări mutuale mari între suprafeţele de frecare, iar lubrifiantul trebuie să aibă viscozitate şi onctuozitate mari. — Această ungere intervine la mişcarea roţilor dinţate angrenate, la mişcarea bilelor unui rulment, etc.
Se admite că moleculele polare ale lubrifiantului, cu moment electric spontan, intrînd în cîmpul de forţe al suprafeţelor metalice, aderă la ele cu grupările lor active, iar lanţurile hidrocarbonice dau alte suprafeţe de frecare, netede, între cari frecarea e mică (v. fig. X).
Orientarea moleculelor polare depăşeşte mult limitele unui film monomolecular, atingînd o grosime de pînă la 150 de rînduri de molecule suprapuse — şi chiar mai mult. Legătura grupărilor active ale moleculelor e mult mai puternică decît cea a lanţurilor hidrocarbonice; de aceea, deplasarea suprafeţelor lubrifiantului se face în straturi bimoleculare, iar frecarea e mică, deoarece se produce între suprafeţele formate de restul hidrocarbonic al moleculelor, ale căror cîmpuri de forţe sînt slabe. Moleculele polare se orientează în straturi monomoleculare, la suprafeţele metalice, sub acţiunea cîmpului de forţe al acestora. — Conform unei ipoteze mai noi asupra structurii peliculei de lubrifiant, moleculele polare absorbite pe suprafeţe s^-ar uni între ele prin grupările lor active, orientîndu-se cu capetele hidro-carbonicespre exterior şi formînd mici sferecu o acţiuneasemă-
IX. Variaţia presiunii în stratul de ulei, datorită canalelor din cusinet.
1) cu canale; 2) fără canale.
Ungere, capacitate de —
271
Ungere, instalaţie centralizată de —
natoare celei a rulmenţilor; aceste sfere minuscule s-ar forma mai uşor în jurul particulelor fine de metal din lubrifiant, datorite uzurii suprafeţelor de frecare, ceea ce ar înlătura efectul abraziv ai particulelor metalice. — Conform unei alte ipoteze, orientarea în adîncimea moleculelor polare e posibilă numai în stare de repaus sau de mişcare relativă foarte lentă
—	şi grosimea stratului de lubrifiant orientat se micşorează simţitor odată cu mărirea vitezei relative a suprafeţelor. Moleculele mai depărtate de suprafeţele metal ice ar trece dela orientarea normală în orientare paralelă cu sensul de mişcare (orientare de curent) şi frecarea s-ar reduce datorită uşurinţei de alunecare relativă a moleculelor orientate în acelaşi sens. ’ Sistemul de ungere variază în funcţiune de mai mulţi factori, printre cari: regimurile de presiune, de viteză şi de temperatură; forma geometrică a suprafeţelor de contact, care poate fi plană, cilindrică, sferică, etc.; caracteristicile fizice şi mecanice ale materialului corpurilor; grosimea stratului de lubrifiant şi calitatea lubrifiantului, etc.
După caracteristica lubrifiantului, care determină ungerea, aceasta se numeşte:
Ungere prin onctuozitatea lubrifiantului: Sin. Ungere semi-uscată (v.).
Ungere prin viscozitate şi onctuozitate: Sin. Ungere semifluidă (v.).
Ungere prin viscozitatea lubrifiantului: Sin. Ungere perfectă (v.), Ungere fluidă.
După natura frecării pecare o asigură stratul de lubrifiant, se deosebesc: ungere fluida, numită şi ungere perfecta, cu film de lubrifiant gros şi continuu, condiţionată în principal de viscozitatea lubrifiantului; ungere semifluidă, cu film de lubrifiant de grosime neuniformă şi continuu (avînd zone de film gros, cu frecare fluidă, şi zone de film subţire, cu frecare semiuscată), condiţionată în principal de viscozitatea şi de onctuozitatea lubrifiantului; ungere semi uscata, cu film de lubrifiant subţire şi eventual discontinuu, condiţionată în principal de onctuozitatea lubrifiantului; ungere s e m i-uscatâ limita, cu film de lubrifiant de grosime minimă, care să mai poată asigura ungerea. Afară de aceste cazuri de ungere, există frecarea uscată, fără film de lubrifiant, care intervine la alunecări excesive între suprafeţele de contact (de ex.: la frîne cu sabot, la mecanisme cu fricţiune, la îmbinări în pană, etc.).
Cazurile extreme de ungere, adică ungerile fluidă şi limită, prezintă interes în practică. în ce priveşte cazurile intermediare, se observă că: ungerea semifluidă corespunde la variaţii bruşte de viteză sau de sarcină, de exemplu la roţile dinţate, la pistoane, etc.; ungerea semiuscată corespunde la alunecări foarte mici sau la presiuni înalte între suprafeţe de frecare, de exemplu la pietrele de culisă, la şarniere, la articulaţiile acuplajelor, la transmisiunile cu şurub-melc, etc. — La ungerea fluidă, frecventă la maşini, stratul de lubrifiant suportă sarcina în timpul mişcării relative a suprafeţelor de frecare. Deci, trebuie să se realizeze un film continuu de lubrifiant, a cărui stare de presiune să fie corespunzătoare apăsării dintre suprafeţele de frecare; această stare de presiune depinde în principal de viscozitatea lubrifiantului şi de viteza relativă de mişcare (v. şî
sub Ungere, sistem de ~). — La ungerea limită, care intervine adeseori în practică, stratul de lubrifiant e foarte subţire şi aderă la suprafeţele de frecare. Ungerea limită se datoreşte onctuozităţii lubrifiantului.
După calitatea ungerii realizate, se deosebesc:
Ungere fluidă: Sin. Ungere perfectă (v.).
Ungere perfectă: Ungere la care frecarea e fluidă. Sin. Ungere fluidă.
Ungere semifluidă: Ungere la care frecarea e semifluidă.
Ungere semiuscată: Ungere la care frecarea e semiuscată.
După natura lubrifiantului folosit, ungerea se numeşte:
Ungere cu lubrifiant gazos: Ungere la care se foloseşte un lubrifiant gazos (de ex. aerul).
Ungere cu lubrifiant lichid: Ungere la care lubrifiantul folosit e în stare lichidă. Lubrifianţi pentru această ungere pot fi uleiuri minerale, vegetale sau animale, emulsiuni, acizi, apă, etc.; uneori, lubrifianţii lichizi se folosesc în amestec cu substanţe aditive.
Ungere cu lubrifiant solid: Ungere ia care se foloseşte un lubrifiant solid. Lubrifiant pentru această ungere poate fi, de exemplu, grafitul; uneori lubrifianţii solizi se folosesc în amestec cu uleiuri, cu unsori, apă, etc.
Ungere cu unsoare consistentă: Ungere la care lubrifiantul are viscozitate relativ mare. Lubrifianţi pentru această ungere pot fi unsori minerale, animale sau vegetale, eventual săpun de sodiu, de potasiu, etc.
1.	capacitate de Tehn.: Sin. Onctuozitate (v.).
2.	Ungere. 2. Tehn.: Tehnica realizării ungerii, în accep-tiunea]Ungere 1 (v.). Sin. Sistem de ungere (v. Ungere, sistem de - 2 ).
3.	~ centrala. Tehn. V. sub Ungere, sistem de — 2.
4.	/x/ individuala. Tehn. V. sub Ungere, sistem de — 2.
5.	instalaţie centralizata de Tehn.: Instalaţie de ungere forţată, care deserveşte o linie tehnologică complexă sau o parte dintr-o instalaţie tehnologică complexă, care are un număr foarte mare de puncte consumatoare de ulei sau de unsoare consistentă. O instalaţie e compusă din una sau din mai multe staţiuni amplasate în spaţii speciale, numite centrale de ungere.
Instalaţiile de ungere diferă după lubrifiantul folosit, deosebindu-se instalaţii de ungere cu unsoare consistentă şi instalaţii de ungere cu ulei.
Instalaţiile centralizate de ungere cu unsoare consistentă se construiesc, în funcţiune de frecvenţa ungerilor şi de concentrarea sau împrăştie-rea punctelor de ungere, în circuit deschis sau în circuit închis.
O instalaţie de ungere cu unsoare consistentă (v. fig. /) consistă, în principal, din: o staţiune automată de ungere cu unsoare consistentă—formată din rezervorul de unsoare 1, o pompă 2 şi motorul de antrenare 3, împreună cu aparatajul de comandă —, un filtru 4, o valvă automată de inversare 5 (pentru debitarea alternată în cele două conducte principale), o valvă de limitare a presiunii 6, două conducte principale 71 şi 72 şi alimentatoarele-distribuitoare 8, cari alimentează fiecare punct de ungere separat, prin conducteie 9, cu o cantitate determinată de unsoare, la fiecare perioadă de funcţionare a staţiunii.
Instalaţia de ungere cu unsoare consistentă funcţionează la intervale fixe, reglate automat. Pompa debitează în una dintre cele două conducte principale pînă cînd se umplu toate spaţiile pistoanelor alimentatoarelor-distribuitoare 8 şi presiunea depăşeşte valoarea pentru care e reglată valva de inversare (de obicei 103 kgf/cm2 sau, în cazuri speciale, 200---300 kgf/cm2), care e astfel acţionată şi stabileşte punerea
mYmVYmYYYYYV?-
wiwwwww
V
X. Aderenţa moleculelor polare ale lubrL fiantului la metal, o) strat limită; fc>) regiunea de orientare curentului; c) metal.
Unge/e, sistem de —
272
Ungere, sistem de —
conductei caree sub presiune în legătură cu atmosfera şi punerea celeilalte conducte principale în legătură cu circuitul sub presiune (la următoarea perioadă de funcţionare a
pompei, aceasta va debita pe a doua conductă principală). Pentru automatizareafuncţionării, staţiunea e echipată cu : aparate de comandă, sirenă de semnalizare, releu intermediar, manometru înregistrator, etc.
O	instalaţie poate deservi numai punctele cari reclamă aceeaşi calitate de unsoare.
în cazul cînd sînt puţine puncte de ungere se folosesc staţiuni de ungere cu unsoare consistenta cu comanda manuaiâ, compuse din rezervorul de unsoare consistentă, pompa de unsoare consistentă, motorul de antrenare şi aparatul său de comandă; acţionarea se face manual, la intervale determinate în prealabil.
instalaţiile centralizate de ungere cu ulei mineral se execută pentru funcţionare în circuit închis (uleiul folosit se întoarce în rezervorul staţiunii, de unde, după răcire şi curăţire, e introdus din nou în circuit). O instalaţie de ungere centralizată, de exemplu cea de ungere de Ia un laminor (v. fig. II), consistă, în principal, din rezervorul deulei 1, două pompecu motoarele lor 2, recipientele de aer 3 corespunzătoare, filtrele cu curăţire automată 4, valva de siguranţă 5, răcitorul de ulei 6, aparatele de măsură şi control necesare (termometre cu rezistenţă 7, mano-metre obişnuite 8, manometre de contact 9, manometre diferenţiale obişnuite 10 şi manometre diferenţiale de contact 11, robinete, valve de inversare, oale de condensare, etc.), conducte de alimentare cu ulei, cu apă, cu aer comprimat şi conducte de scurgere; staţiunea cuprinde şi un separator de ulei prin centrifugare.
Cînd instalaţia deserveşte lagăre de alunecare cu o durată mare de funcţionare prin inerţie, ea mai cuprinde şi un rezervor de ulei sub presiune, din care se poate trimite uleiul cu ajutorul aerului comprimat, ca siguranţă pentru caz de avarie a instalaţiei principale. Uleiul e aspirat din rezervor de una dintre pompe, trimis prin filtre la răcitorul de ulei şi de acolo, prin conductele principale şi ramificaţii, spre mecanismele pe cari le deserveşte; după ungerea şi răcirea lagărelor sau a angrenajelor, uleiul revine prin conducta principală colectoare descurgere liberă în rezervor (la distanţe mari de alimentare, sau la pantă insuficientă sînt necesare şi staţiuni de repompare
a uleiului). Staţiunilese montează pentru grupuri mari de maşini, pe întindere mare, pentru toate locurile de ungere ale grupurilor de maşini cari folosesc aceeaşi calitate de ulei
//. Instalaţie centralizată de ungere cu ulei mineral la un laminor, a) ulei sub presiune pentru ungerea laminorului; b) scurgerea uleiului folc» sit; c) conductă spre separatorul de impurităţi din ulei; d) conductă de ulei recirculat, purificat; e) alimentarea cu ulei pentru înlocuirea uleiului din rezervor; f şi g) conducte de apă de răcire; h) conductă de abur pentru încălzirea uleiului; i) conductă de condensat.
(de ex. o staţiune alimentează un grup de reductoare cu roţi dinţate, iar altă staţiune, un grup de lagăre cu film de ulei).
De regulă, la o instalaţie mare şi complexă, staţiunile de ungere cu ulei se grupează într-o cameră separată, de obicei la subsol (pentru a asigura panta la scurgere), în care se amplasează şi echipamentul de automatizare, constituind centrala de ungere.
1.	sistem de 1. Ut.: Tipul instalaţiei de ungere (v. Ungere, sistem de — 2).
2.	sistem de 2. Tehn.: Modul în care se realizează ungerea, printr-un circuit de ungere sau numai prin dispozitive de aducţie a lubrifiantului pe suprafeţele de uns, astfel încît să se asigure prezenţa neîntreruptă şi cantitatea corespunzătoare de lubrifiant la locurile de ungere, în general satisfăcînd condiţiile de supraveghere şi întreţinere minime. La un sistem de ungere e posibil ca ungerea să se efectueze fie manual, de exemplu cu picurător, fitil, inele sau în baie de lubrifiant, fie prin barbotaj, fie în circuit forţat (sub presiune). Sistemele de ungere se pot clasifica după următoarele criteri i: debitul de ungere, care poate fi sărac, mijlociu sau bogat ; presiunea de debitare, care poate fi joasă, medie sau înaltă ; modul de circulaţie a lubrifiantului, care poate fi în circuit închis sau în circuit deschis; principiul constructiv, conform căruia se deosebesc ungere centrală şi ungere individuală, prima efectuată de la o sursă centrală, iar a doua efectuată separat pentru fiecare loc de uns; principiul funcţional, conform căruia se deosebesc ungere liberă (prin gravitaţie) şi ungere forţată, după cum lubrifiantul e adus fărăsau sub presiune la locul de ungere.
Ansamblul dispozitivelor, incluziv canaîizaţ'a, necesare ungerii unui utilaj sau unui vehicul se numeşte instalaţie de ungere. După felul sistemului de ungere, există diferite tipuri de instalaţii de ungere.
Ungerea manuală se efectuează atît cu lubrifianţi lichizi, prin turnare (cu căni de ungere), prin introducere sub presiune (cu pompe de mînă) sau prin pensulare, cît şi cu unsori consistente, cu gresoare. Ungerea manuală e semifluidă, fiindcă nu asigură dozarea adecvată a lubrifiantului, şi corespunde numai cînd presiunea interfacială a supra-
Ungere
273
Ungerea pieilor
feţelor de frecare e joasă. Se foloseşte la fusuri cu turaţie joasă, la*lanţuri, Ia roţi dinţate aparente, etc.
Ungerea cu pi curator se efectuează printr-un dispozitiv numit picurâtor, format dintr-un pahar de sticlă sau de masă plastică, avînd la partea inferioară un orificiu cu un ac dereglaj (pentru reglarea debitului de lubrifiant care se scurge prin orificiu). Ungerea cu picurător are un debit mic şi asigură numai o ungere s e m i f I u i d ă, fiind corespunzătoare numai cînd viteza relativă dintre suprafeţele de frecare e mică. Se foloseşte la paliere, la lanţuri, motoare cil abur, motoare cu ardere internă, compresoare, etc.
Ungerea cu fitil se obţine prin capilaritate, cu ajutorul unor fitiluri de materiale textile (de ex. de lînă), prin cari lubrifiantul trece de la un recipient de depozitare pînă la locul de ungere (situat, de obicei, deasupra acestuia). Ungerea cu fitil e s e m i f I u i d ă şi se realizează cu lubrifianţi lichizi, de viscozitate mică şi fără impurităţi (cari s-ar putea depune pe fitil, micşorînd astfel capilaritatea). Pentru a asigura un debit constant ai 1 ubrifiantuiui ia locul de ungere se menţine constant nivelul în recipientul cu lubrifiant, iar pentru a asigura continuitatea şi uniformitatea ungerii se aplică pe locul de ungere o perniţă de lînă, care absoarbe excesul de lubrifiant. Se foloseşte la maşini de lucru din industria hîrtiei, a cauciucului sau a cimentului, la electromotoare mici, la fusurile osiilor de vagoane, etc.
Ungerea cu inele, la paliere orizontale, se efectuează prin unul sau mai multe inele, cari antrenează lubrifiantul din recipientul inferior al palierului Ia cusineţii superiori ai acestuia (v. fig. /).
E un sistem de ungere în circuit închis şi fără presiune. Ungerea e fluidă şi se realizează cu lubrifianţi lichizi, de viscozitate medie. Se foloseşte Ia electromotoare, la ventilatoare, pompe centrifuge, etc.
Ungerea în baie se efectuează prin imersiunea totală a suprafeţelor de frecare în lubrifiant. ]n acest scop se folosesc lubrifianţi cu viscozitate mică, pentru a evita încălzirea suprafeţelor şi înspumarea lubrifiantului. E folosită la palierele verticale sau, uneori, la palierele orizontale cu rulmenţi, la schimbătoarele cu roţi dinţate, la lanţuri, la maşinile de filat, etc.
Ungerea prin barbotaj se efectuează prin împroşcarea lubrifiantului pe suprafeţele de frecare, agitaţia lubrifiantului fiind datorită unor corpuri în mişcare într-un carter cu lubrifiant, în care sînt situate împreună cu suprafeţele de frecare. La întoarcerea în carter, lubrifiantul trebuie să fie filtrat, pentru ca impurităţile să nu urmeze circuitul acestuia; trebuie să se menţină constant nivelul lubrifiantului în carter şi să se evite pătrunderi de apă. Se foloseşte la schimbătoare de viteză cu roţi dinţate, la motoare cu ardere internă, la compresoare, maşini cu abur, etc.
Ungerea forţată se efectuează prin introducerea sub presiune a lubrifiantului, cu pompe de ungere, într-unul sau în mai multe locuri de ungere. Ungerea forţată, numită şi ungere sub presiune, poate fi în circuit deschis sau închis.
La sistemul de ungere în circuit deschis ar trebui să se debiteze numai cantitatea necesară de lubrifiant (v. fig. II). Reglarea debitului de lubrifiant se obţine, fie prin supape de r e g I a r e individuale, cînd pompa e acţionată de un motor propriu (cazul pompelor centrale cari deservesc simultan mai multe maşini), fie automat, cînd pompa e acţionată direct de maşina la care se efectuează ungerea. Presiunea lubrifiantului debitat e în general joasă, de obicei 0,5	1 at,
/. Schema unui palier cu inel.
şi rareori depăşeşte 4 at; în cazuri speciale, de exemplu ia motoare cu ardere internă, la compresoare, etc., presiunea poate atinge 20-*-100 at. Se foloseş- 3, te Ia maşini din industria metalurgică, a cauciucului sau a lemnului, lamaşini-unel-te etc. Uneori,ungerea forţată în circuit deschis e combinată cu ungerea prin barbotaj .
La sistemul de ungere în circuit închis se debitează lubrifiant în exces la locui deungere, excesul scurgîn-du-se într-un basin de colectare,
II.
Schema de principiu a unei instalaţii de ungere forţată (sub presiune), în circuit deschis.
1)	camă antrenată în mişcare de arborele motor;
2)	pompă de ungere; 3) reţinător; S) cursa pistonului; Su) fracţiunea din cursa pistonului corespunzătoare duratei de ungere.
de unde e readus în circuit (v. fig. HI). Interstiţiul dintre fus şi cusinet se umple automat cu lubrifiant, favorizînd răcirea şi curăţirea suprafeţelor de frecare. în circuitul lubrifiantului se intercalează, afară de pompele de presiune
III. Schema de principiu a unei instalaţii de ungere forţată (sub presiune), în circuit închis.
1) pompă de mînă; 2 şi 11) reţinător; 3 şi 8) manometru; 4) filtru dublu; 5) răcitor de ulei; 6X şi 62) intrarea şi ieşirea apei de răcire; 7 şi 10) termometru; 9) motor; 12) robinet de ocolire ; 13) pompă cu roţi dinţate; 14) sită; 15) sorb; 16) ţeavă de scurgere a uleiului; 17) rezervor de ulei; 18) robinet de golire.
(de ex. cu roţi dinţate), filtre şi răc itoare. Se foloseşte la paliere cu viteze de alunecare mari şi cu sarcină mare, la angrenaje speciale, la turbine, suflante, maşini electrice, maşini-unelte de putere mare şi turaţie înaltă, etc. (V. şî Ungere, instalaţie centralizată de ~).
1.	Ungere, 3. Tehn.: Acoperirea unui obiect cu un strat continuu sau aproape continuu de material gras, de lubrifiant, izoiant, etc. pentru a-l proteja sau pentru a-i conferi anumite proprietăţi prin pătrunderea parţialăa acestui material în straturile superficiale ale obiectului.
2.	~a pieilor. Ind. p/e/.; Operaţie din procesul tehnologic de prelucrare a pieilor tăbăcite, care consistă în introducerea unor grăsimi în ţesutul fibros al dermei, pentru lubrifierea f ibrelor.
Ungerea pieilor modifică unele dintre proprietăţile lor fizice. Prin acţiunea lubrifiantă a substanţelor grase se micşorează fragilitatea şi tendinţa c'e rupere a fibrelor, şi deci se măresc rezistenţa la întindere şi extensibilitatea pielii tăbă-
Ungerii, teoria hidrodinamică a ~
274
Ungerii, teoria hidrodinamică a —
cite; de asemenea, se măreşte rezistenţa la absorpţie a apei şi se reduce permeabilitatea pentru aer şi pentru vapori.
Pentru ungere se întrebuinţează atît uleiuri şi grăsimi saponificabile de origine animală sau vegetală şi produsele lor de transformare (seu, untură de peşte, ulei de copită, ulei de măsline, ulei de ricin, ulei de floarea-soarelui, ulei de rapiţă şi ulei de in, uleiuri sulfonate, moellon sau degras obţinute prin oxidarea unturilor de peşte şi a uleiurilor vegetale, săpun, grăsimi solidificate prin hidrogenare şi acizi graşi liberi, ca, de exemplu, stearina), cît şi ceruri şi grăsimi minerale nesaponificabile (Iano 1 ină, ceară de albine şi ceară montană, uleiuri minerale, vaselină, parafinaşi cerezină).
Se întrebuinţează de asemenea, compuşi anion-activi (anumiţi sulfonaţi alchilarilici, sărurile de sodiu ale acizilor sulfonici ai naftalinei, ale isopropiInaftalinei şi ale isobutil-naf-talinei), compuşi cation-activi (compuşi aminaţi ai unor acizi graşi, compuşi de sulfoniu şi compuşi de fosfoniu) şi compuşi neionogeni (umectanţi şi emulgatori, de exemplu unii glicoli, poliglicoli şi eteri glicoiici şi un produs de condensare dintre clorură acidului oleic şi lisalbinatul de sodiu).
înainte de ungere, pieile cari trebuie unse mai mult trebuie spălate bine şi liberate de substanţele incluse. Procesul de ungere se efectuează asupra pieilor umede — cu excepţia metodei de brenoire (v.) — , deoarece în stare umedă acestea sînt mai apte pentru absorpţia grăsimii.
Cantitatea de substanţe grase introdusă în piele diferă după natura acesteia.
Operaţia se execută: prin simplă ungere cu ulei, pe faţă, a pieilor umede, înainte de uscare (în cazul pieilor de talpă tăbăcite vegetal); prin aplicarea grăsimii pe faţa pieilor aşezate pe masă (ungere la rece, în cazul pieilor de curele de transmisiune, toval şi vaşete pentru tapiserie); prin ungerea pieilor umede în butoiul de văicuit (ungere la cald, în cazul pieilor pentru curele de transmisiune, al pieilor pentru feţe de încălţăminte, etc.); prin brenoirea pieilor uscate (în cazul piei lor rigide cu conţinut mare de grăsime, al pieilor pentru talpă, al pieilor pentru curele de transmisiune, etc.); prin ungere cu emulsii în butoi (în cazul pieilor fine, al pieilor pentru feţe de încălţăminte tăbăcite cu crom şi al pieilor fine tăbăcite vegetal). Adeseori se folosesc mai multe dintre aceste procedee de ungere, succesiv, pentru unul şi acelaşi fel de piele.
i.	Ungerii, teoria hidrodinamicâ a Tehn.: Teorie a plutirii în lubrifiant, la ungerea fluidă, a uneia dintre două piese asociate în serviciu, datorită presiunilor formate în lubrifiantul vîscos, antrenat în spaţiul în formă de pană dintre cele două suprafeţe în mişcare relativă (v. sub Ungere, şi sub Viscozitate).
Teoria utilizează, în rezolvarea problemei, ecuaţia lui Navier-Stokes (v.) referitoare la mişcarea lichidelor incompresibile de viscozitate constantă y] şi de densitate pi, cari urmează legea de frecare interioară a lui Newton, în ipoteza curgerii laminare:
9 y
lyt
-f (y grad) v j = — grad^>+t]Az/.
sistemul de coordonate ca în figură şi presupunînd mişcarea plan-paralelă (adică neglijînd pierderile laterale de lubrifiant), rezultă
(a)
=7]
^=0 si
=o.
Derivînd prima ecuaţie în raport cu y, se obţine
ăy*
1
7) d*c):y
1 1 (^) >) ă-i' I ăj' J
=0,
/. Cusînet plan. hx şi h2) înălţimea stratului de ulei Ia capete; /) lungimea; re) curba presiunilor p; x0 şi ^coordonatele x şi y corespunzătoare presiuni maxime pmaXi
a cărei integrală e vx—ay2+by-{-c. în teori ile ungeri i se admite, de obicei, antrenarea fără alunecare a lubrifiantului de către suprafeţele în mişcare, adică vx=0 pentru y—Oşi vx—v0 pentru y=yQ (v. fig. /): în aceste condiţii se obţine
vx=ay2+
şi din (a) rezultă
c)P â#
= 2 ar\,
iar debitul de lubrifiant printre suprafeţe, pe unitatea de adîn-cimefaţăde planul figurii, produs prin antrenarea acestuia, e
Q-
r y»
1 "•
y% &>
12 7) 9#
Se asimilează apoi cu acest caz o porţiune ăx=aă.a, cuprinsă de un unghi da între un fus şi un cusmet, fusul avînd raza a şi cusinetul raza interioară mai mare « + Pentru ca suprafaţa superioară să plutească în lubrifiant, trebuie ca apăsarea ei în jos să fie în echilibru cu rezultanta din presiunile p, adică dp	1 dp
= —r— nu poate fi nul; deci, trebuie să existe o excen-d% a doc
trie itate a fusului faţă de cusinet (v. fig. II a). Diferitele
Ecuaţia e particularizată pentru viteze v mici, cînd termenul (y grad) v poate fi neglijat faţă de ceilalţi termeni şi forţele inerţiale sînt neglijabile — şi pentru regimul staţionar, cînd
~ =0; astfel, ecuaţia se reduce la următoarea formă:
Q)t	'
Y]Aî/=grad p.
în cazul a două suprafeţe plane, cari se mişcă cu viteza relativă v0 şi sînt puţin înclinate una faţă de-alta (v. fig. /), alegînd
II. Cusinet cilindric, o) cu ungere; fa) fără ungere; a) raza fusului; e) excentricitatea; y0) înălţimea stratului de lubrifiant; co) viteza unghiulară a fusului; G) apăsare; Fv) forţa de frecare, cu componentele normală N şi tangenţială T; Mp) moment de frecare.
teorii ale ungerii diferă prin consideraţiile privitoare la direcţia în care se produce această excentricitate. — în teoria mai
Ungher
275
Ungher
veche, a lui Sommerfeld, direcţia excentricităţii e presupusă orizontală şi deci y0=§-{-e cos dacă a• Din ultima ecuaţie se deduce
1271» _gj
Q}p ==a^p_ c)a Sat
unde debitul încă necunoscut Q rezultă din condiţia:
fO-TZ
l
şi are expresia:
Q = ^
82-s2
2 S2+*2
Tensiunile tangenţiale la suprafaţa cusinetului sînt [<KA =	2	7),
l dv j »= v.
J(2v„-3 0),
11n
şi se pot calcula: atît momentul de frecare corespunzător unităţii de lungime indicate mai sus
f2*	2A	4nv)a2v0	S2+2 c2
M f= \ T«2da= -	-7=4=^	,
/	Jo	2-c2	2S2+«2
cît şi forţa verticală cu care apasă lubrifiantul pe unitatea de lungime de mai sus
P	12tcy)î/o020
^ (2 S2+e2) fs^e2'
De aici se deduce excentricitatea e în funcţiune de apăsarea G—Fp a fusului pe cusinet. Dacă se numeşte coeficient de frecare cîtul f—MFpf se obţine deci:
82+2*2
/=■
3 ae
A t =
112^ 1
depind de raportul b— y^/t^ dintre viscozităţi le % şi v)2 la cele două capete ale penei de lubrifiant; pentru a ţine seamă de scurgerea laterală
1,00
0,30
0,80
0.70
a lubrifiantului se introduce în calcul un factor de sarcină
PlP9=CplCp,< în care
Po ?* °p0 s‘n't mări-mile teoretice cores- ^0t00 punzătoare căzu lui fă- <0^5$ ră scurgere laterală. 1 ^ ^ a T '
I 0,30
0,20 0,10 0
La u n g e r e ( palierelor, pre-
supunînd că nu se produce o scurgere laterală a lubrifiantului, coeficientul de frecare are expresia:
f-'ţrlcf,
iar creşterea temperaturii e
\									
									
									
									
									
									
									
									
									
1H W Zfi 3J0 3,* 3,8 ‘t.Z MS 5J>
----—
III. Variaţia coeficienţilor Cf, cpşict,în funcţiune de raportul o=h1/ha, Ia un cusinet plan, cu viscozitate uniformă şi fără scurgere laterală.
At--
Pm2(2+s2) cf _ pm 112	1-s2	Cl	112C/l
Cercetări mai noi au arătat că ipoteza excentricităţii orizontale, admisă mai sus, nu e realizată cu destulă aproximaţie în practică. — O teorie mai nouă admite că axa fusului mobil nu descrie o fîşie de plan orizontal cînd creşte viteza, ci o suprafaţă cilindrică semicirculară cu planul limită diametral vertical, pînă cînd ajunge, la viteze foarte mari, coaxială cu axa corpului faţă de care	se roteşte (v.	fig.	IV, sub Ungere	1).
în cazul frecării uscate,	fusul se ridică	în
partea cusinetului care e opusă părţii din cazul frecării fluide, astfel încît zona de contact se deplasează pe peretele cusinetului în sens contrar rotaţiei (v. fig. II b). —
La ungerea suprafeţelor plane, presupu-nînd că nu se produce o scurgere laterală a lubrifiantului, coeficientul de frecare se scrie sub forma
f=h± ci B°P'
iar creşterea de temperatură e
Pm ^1+^2 cf ÎT2-^T^
unde B (în m) e lăţimea	suprafeţei de	frecare, hx şi h2 (în	m)
sînt grosimile stratului	de lubrifiant	la	capetele penei	(v.
fig' 0» Pm (^g/™2) e presiunea medie a lubrifiantului, iarcy, cp	CflhşCp sînt constante de integrare (fig. III,
şi IV). Unghiul de înclinare al penei de lubrifiant, respectiv raportul a=h1lh2, influenţează capacitatea portantă şi pierderile de. energie (în general, se recomandă #=2,21 •••3,05). Dacă se consideră viscozitatea variabilă, valorile Cp Cp şi cf
unde l (în m) e lungimea fusului, v (în m) e raza fusului, pm (în kg/m2) e presiunea medie a lubrifiantului, o e jocul din palier, z—e\c e raportul dintre excentricitatea e şi jocul c, iar Cj, Cp şi
Ct=2 (2 +e?)cjl(l-e2)cp
sînt constante de integrare (v. fig. V). Dacă se consideră scurgerea laterală a lubrifiantului, coeficientul de frecare devine
t-%
1 m 1,8 Zfi3,03H3fi
3=hi/hz
IV. Variaţia raportului coeficienţilor Cf şi Cp, în funcţiune de coeficientul a=h1/h2, la un cusinet plan, pentru viscozitate uniformă şi fără scurgere laterală.
unde hm—c(l—z) e grosimea minimă a stratului de lubrifiant, c'f şi c^sînt coeficienţi variabili, iar F0 şi P0 sînt valorile teoretice corespunzătoare cazului fără scurgere laterală.
		1		II
			)	1
			/	
		/		
	9-			
				
0,2 OM 0,6 0,8 1.0 —- t*e/c
1				f
\			y	
				
				
0 ______________
0 0,2 Oft 0,6 , — t*e/c
W
V. Variaţia coeficienţilor Cf, Cft, Cp şi ct, în funcţiune de raportul e = e/c, la un cusinet cilindric, pentru viscozitate uniformă şi fără pierdere laterală de ulei (cf=cfi pentru e=0).
1. Ungher, pl. unghere. Cs.; Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremităţile reunite ale pereţilor. Sin. Colţ.
Unghi
276
Unghi
1.	Unghi, pl. unghiuri. 1. Geom.: Figură formată de două semidrepte (distincte) cari au aceeaşi origine. Originea comună senumeştevîrf, iarsemidreptele	^
componente se numesc laturi ale unghiului.
Un unghi (v. fig. /) se notează:
aOb, bOa, 2<.a0b,	bOa, AOB,
BOA, 2$. AOB, 4.BOA, O, 2(0, unde O e vîrful, a, b sînt laturile, iar A, B sînt, respectiv, puncte oarecari ale laturilor
A
l. Unghi.
a,	b, diferite de vîrful O• Dreapta (a), căreia îi aparţine latura unui unghi, determină în planul unghiului două regiuni (v. fig. II):	<Tl~a.
Se consideră ca pozitivă regiunea în care esi-tuată cealaltă latură a unghiului. în acelaşi mod se fixează şi regiunea pozitivă fâţ relativă ia latura b.
Mu Iţi mea punctelor comune celor două regiuni pozitive^®*, <7£ţ asociate laturilor unui unghi formează o regiune 3(a, b), numită regiunea interioara asociată unghiului considerat. Această regiune e convexă, adică punctele unui segment de dreaptă M1M2 ale cărui extremităţi sînt puncte ale regiunii 3(a, b) aparţin toate acestei regiuni.
Un punct din plan care nu aparţine regiunii interioare
şi nici laturilor a, b ale unghiului aOb se numeşte punct exterior în raport cu unghiul. Mulţimea punctelor exterioare formează regiunea exterioară £(a, b) asociată unghiului.
Două unghiuri cari au acelaşi vîrf şi o latură comună se numesc unghiuri adiacente (v. fig. III).
II. Regiuni determinate de laturile unui unghi.
IV. Unghiuri adiacente suplementare.
Două unghiuri adiacente se numesc suplementare, dacă cele două laturi, cari nu sînt comune, aparţin aceleiaşi drepte (v. fig. IV).
Unui unghi dat aOb i se pot asocia două unghiuri adiacente
suplementare: bOa' şi aOb', unde a', b' sînt semidreptele opuse
respectiv laturilor a, b (v. fig. V). Unghiul a'Ob' se numeşte unghi opus la vîrf cu unghiul dat. Orice unghi e egal cu unghiul opus la vîrf care îi e asociat.
Un unghi care e egal cu unul dintre unghiurile adiacente suplementare asociate se numeşte unghi drept.
Două drepte cari au un punct comun O determină patru unghiuri cari au vîrfurile în acest punct. Unghiurile opuse la
vîrf sînt egale, iar cele adiacente sînt suplementare.
Dacă unul dintre aceste patru unghiuri e drept şi celelalte trei sînt drepte,.iar dreptele considerate se numesc drepte perpendiculare sau drepte ortogonale.
Fiind dat un unghi aOb (v. fig. VI a) se construieşte, în regiunea pozitivă relativă la una dintre laturi, de exemplu Oa, semidreapta Oa', care e perpendiculară pe Oa. Dacă a doua latură Ob a unghiului considerat e situată în regiunea interioară a unghiului drept aOa', se spune că unghiul aOb e mai mic decît un unghi drept
(1)
aOb< 1 dr.
Un astfel de unghi se numeşte unghi ascuţit.
Dacă Ob e situată în regiunea exterioară asociată unghiului
drept aOa', se spune că unghiul aOb e mai mare decît un unghi drept
(2)	aOb>	1	dr
şi, în acest caz, se numeşte unghi obtuz (v. fig. VI b).
Fiind dat un unghi aOb, există o singură semidreaptă Oc avînd originea în vîrful O al unghiului (v. fig. Vil) şi situată în regiunea interioară 3(a, b) astfel ca să existe egalitatea
aOc—cOb.
Semidreapta Oc se numeşte bisectoarea unghiului aOb.
Semidreapta opusă Oc', situată în regiunea exterioară
£{a, b), determină cu laturile a, b două unghiuri egale aOc',
bOc'. Ea e bisectoarea unghiului a'Ob', opus la vîrf cu unghiul
aOb.
BisectoareJe a două unghiuri adiacente suplementare sînt perpendiculare.
Două drepte (a), (b) dintr-un plan, cari au puncte comune, respectivi, B, cu o dreaptă (c), determină, în aceste puncte, cîte patru unghiuri. Ele se asociază în perechi cari au numirile următoare (v. fig. Vili):
1) Unghiuri corespondente:	(AB-) (i — -1,2, 3,4).
2)	U n g h i u r i interne de aceeaşi parte a transversalei: (Aţ, B1), (A3, B2).
Unghi
277
Unghi
3)	Unghiuri externe de aceeaşi parte a transversalei: (Av B^), (A2, B3).	,7*
4)	Unghiuri	alterne	interne:	(As, BJ,
(A4,B3).	^	-
5)	Unghiuri	alterne	externe:	(At, B3),
(A2, B^).
Dacă dreptele (a), (b) sînt paralele, unghiurile corespondente sînt egale, unghiurile alterne interne sînt egale, unghiurile alterne externe sînt egale, unghiurile interne de aceeaşi parte a	transversalei sînt	suplementare	şi unghiurile	externe de
aceeaşi parte a secantei sînt suplementare.
Se mai întrebuinţează ca unitate principală un unghi care e un submultiplu de ordinul 100 al unui unghi drept, notîndu-se
1-Wdr-
Submultiplii acestei unităţi sînt unghiurile de un minut şi de o secundă:
1 '=
100
1	"= —1'. 100
Aceste unităţi formează sistemul centezimai. In acest sistem, măsura unui unghi e exprimată printr-un număr zecimal.
VII. Bisectoare a unui unghi.
VIII. Unghiuri determinate de o secantă şi două drepte.
IX. Operaţia de adunare a unghiurilor ascuţite
Operaţia de adunare a doua unghiuri ascuţite se defineşte în modul următor (v. fig. IX):	____
Fiind date două unghiuri ascuţite axOa2, bxO'b2, cu vîrful într-unul din punctele O, O' — de exemplu în O —- se construieşte un unghi a20a3 egal cu bxO'b2, astfel ca latura a3 să fie situată în regiunea exterioară asociată unghiului a1Oa2.
Prin definiţie, unghiul a1Oa3 se numeşte suma a unghiurilor date, notîndu-se:
afia3=axOa2-fb±0 'b2.
Operaţia poate fi extinsă şi în cazul unui număr finit n de unghiuri ascuţite.
Două unghiuri ascuţite a căror sumă e egală cu un unghi drept se numesc complementare.
Dacă unghiurile însumate sînt egale:
se spune că unghiul sumă axOan e multiplu de ordinul n al unghiului ascuţit a±Oa2 sau că unghiul axOa2 e submultiplu de ordinul n al unghiului a,1Oan1 notîndu-se:
axOan—n • axOa2
0a9 — — • a, Oa„.
1	2	n 1 n
Prin definiţie, unghiul ascuţit care e submultiplu de ordinul 180 al unghiului ale cărui laturi av an sînt semidrepte opuse se numeşte unghi de un grad, notîndu-se 1°. Submultiplul de ordinul 60 al unui unghi de un grad se numeşte unghi de un minut şi submultiplul de ordinul 60 al unui unghi de un minut se numeşte unghi de o secundă, aceşti submultipli notîndu-se, respectiv, V, V. Aceste unităţi formează un sistem numit sistem sexagezimol. Măsura unui unghi drept e de 90°.
Unui unghi dat aOb i se pot asocia două măsuri. Una dintre ele, notată, de exemplu, în sistemul sexagezimal, cu n°, provine din însumarea unghiurilor unităţi ale căror laturi sînt situate în regiunea interioară 3 (a, b), iar cealaltă măsură, notată cu n'°, provine din însumarea unghiurilor unităţi ale căror laturi sînt situate în regiunea exterioară £ (a, b). între cele două măsuri există relaţia:
n°+n'°=360°.
Distincţia dintre cele două măsuri asociate unui unghi e necesară în problema măsurării unghiurilor unui poligon plan (v. Poligon), deoarece pentru anumite unghiuri ale unui poligon concav trebuie să se folosească măsura exterioară n'°.
Fiind dat un unghi aOb, se consideră o familie de cercuri concentrice (rj, (r2), ••• , (1^), avînd centrul comun în vîrful O al unghiului dat. Un cerc (I1 ) din familie intersectează laturile unghiului dat, respectiv, în punctele An, Bn, cari determină pe cerc două arce, unul dintre ele avînd punctele situate în regiunea interioară 3{a, b) şi celălalt avînd punctele sale situate în regiunea exterioară £{a, b). Lungimile arcelor situate într-o aceeaşi regiune — de exemplu în regiunea interioară — sînt proporţionale cu raza cercului considerat şi sînt date de formula:
n° n 180° ’
n° fiind, de exemplu, măsura interioară în sistemul sexagezimal
a unghiului aOb, iar Rn fiind raza cercului (1^).
Se mai consideră ca unitate de măsură a unghiurilor acel unghi pentru care lungimile ln ale arcelor An Bn sînt egale cu razele Rn ale cercurilor corespunzătoare (Tn). Un astfel de unghi unitate se numeşte rad ion şi măsura lui, în sistemul sexagezimal, aproximată la o sutime de unghi de o secundă, se obţine din formula menţionată:
w°-57°17/44,,,80.
Măsura unui unghi, în radiani, se notează cu n şi e dată de formula:	o
180°
Unghi altitudinai
278
Unghi de atac
Unghi orientat în plan orientat.
Dacă laturile unui unghi se consideră într-o ordine determinată, figura astfel obţinută se numeşte unghi orientat (v. fig. X) şi se notează:
(a, b) sau 2). (a, b), dacă a e latura primă a unghiului.
Dacă un unghi orientat se găseşte într-un plan orientat, adică într-un plan în care s-a fixat un sens pozitiv pentru rotaţiile în jurul unui punct arbitrar din plan, măsura lui, prin definiţie, e măsura, mai mică decît 27T, a amplitudinii rotaţiei care aduce tn coincidenţă latura primă a cu latura b, rotaţiaefe ctuîndu-se în sensul pozitiv, fixat în prealabil.
Măsura astfel definită e exprimată printr-un număr pozitiv a cărui valoare, în radiani, verifică inegalităţile:
în anumite probleme se consideră şi posibilitatea suprapunerii laturii iniţiale a peste latura finală b printr-o rotaţie efectuată în sensul negativ şi, în acest caz, măsura e exprimată printr-un număr negativ.
într-un mod mai general, dacă măsura unui unghi orientat e exprimată printr-un număr a, se consideră ca măsură generalizată numărul
a+lkn,
k fiind un număr întreg arbitrar, ceea ce exprimă posibilitatea coincidenţei laturii iniţiale cu latura finală şi în cazul în care se efectuează un număr oarecare de rotaţii complete ale laturii iniţiale în jurul vîrfului.
Fiind date n semidrepte av a2, ..., an, avînd originea comună, între măsurile unghiurilor orientate formate de aceste semidrepte există relaţia
(«!, a2)+(«2, fls3)+"‘+(«»_v <*»)+(«#• ai)=2kn.
Dacă unghiul orientat se găseşte într-un plan oarecare din spaţiu care nu a fost orientat, se consideră ca măsură a lui numărul pozitiv a cuprins în intervalul [0,tc] care reprezintă măsura elementară interioară.
î. ~ altitudinai. Fotgrm. V. Unghi vertical.
2.	~ul axelor optice. Mineral.: Unghiul dintre cele două axe optice ale unui cristal biax. (Are simbolul 2 V.) Valoarea acestui unghi e cuprinsă între 0 şi 90°; în cazul cînd această valoare e 0°, cele două axe optice se confundă într-una singură, devenind astfel cristal uniax.
3.	~ul cîmpului aparent. Fiz.: Unghiul sub care se vede lucarna de ieşire (v. sub Caracteristică optică) a unui instrument optic, din centrul pupilei de ieşire.
4.	~u! cîmpului real. Fiz.: Unghiul sub care se vede lucarna de intrare (v. sub Caracteristică optică) a unui instrument optic, din centrul pupilei de intrare.
5.	~ de angrenare. Mş.: Unghiul dintre normala în punctul de contact al profilurilor dinţilor în contact ai unui angrenaj şi normala la linia centrelor în polul angrenării, sau unghiul dintre normala la profilul unui dinte în punctul considerat şi tangenta la cercul de divizare în punctul de intersecţiune a normalei cu acest cerc.
Unghiul de angrenare (a) poate avea valori între 14°30' şi 22°30', de obicei 15° şi 20°, în ţara noastră fiind standardizată valoarea de 20°.
Deoarece direcţia presiunii pe care dintele roţii conducătoare o exercită asupra roţii conduse se confundă cu direcţia normalei comune la profilurile dinţilor în punctul lor de contact, unghiul a reprezintă şi unghiu Ide presiune ai angrenajului.
în cazurile în cari linia de angrenare e o curbă, unghiul de angrenare e variabil. La roţile dinţate cu profil în evolventă, linia de angrenare e o dreaptă, iar unghiul de angrenare e constant. V. sub Dantura angrenajului.
6.	~ de apucare. Metg.; Laun cilindru delaminare, unghiul la centru care cuprinde zona de contact şi are valoarea:
AH
a=arc cos (1 -
D
unde AH e reducerea de grosime a laminatului, iar D e diametrul de lucru al cilindrului.
7.	~ de aşchiere. Ut., Mett.: Sin. Unghi de degajare. V. sub Unealtă.
8.	~ de aşezare principal. Ut., Mett. V. sub Unealtă.
9.	~ de atac.1- Mş.: Unghiul sub care vîna de fluid (apă, gaze, etc.) intră într-o turbină. Direcţia vitezei de intrare a vinei de fluid trebuie să fie tangentă Ia fibra medie a profilului paletei, evitînd astfel mersul cu şocuri al turbinei.
10.	~ de atac. 2. C. f.; Unghiul pian al diedrului format de faţa de ghidare a acului şi faţa de ghidare a contraacului unui schimbător de cale, avînd vîrful la vîrful acului şi laturile spre călcîi. Acest unghi contribuie la ghidarea roţilor materialului rulant de cale ferată pe linia abătută a unui schimbător de cale.
Buza bandajului fiecărei roţi atinge faţa de ghidare a acului, care e înclinată faţă de contraac cu un unghi de atac (â, şi astfel roata e obligată să se rotească în direcţia de mers, impusă de direcţia acului în abatere, de unde rezultă numirile atacarea acului de buza bandajului şi unghi de atac. Se urmăreşte ca acest unghi de atac să fie cît mai mic pentru ca rotirea instantanee a roţilor să se poată produce în limita jocurilor existente între buza bandajului şi faţa de ghidare a acului. Practica a confirmat că acest unghi de atac trebuie să fie 1 /4 din valoarea unghiului de deviaţie a al schimbătorului de cale sau al inimii de încrucişare. Micşorarea unghiului de atac sub această valoare
/. Schimbătoare de cale. o) cu ac drept; b) cu ac curb (secant); 1) roată; 2) contraac; 3) ac drept;
4) ac curb (secant); P) unghi de atac.
prezintă dezavantajul că vîrful acului devine prea subţire şi nu mai are suficientă rezistenţă mecanică pentru ghidarea roţilor şi deci se uzează foarte repede şi vîrful se poate rupe uşor.
La schimbătoarele de cale de tip-mai vechi, acul schimbătorului de cale e drept (v. fig. I a) şi unghiul de atac (3 se obţine între faţa interioară de ghidare a acu lui şi cea a contraacului, de la vîrful acului spre călcîiul acului.
Schimbătoarele de cale de tip modern au însă faţa de ghidare a acului după o curbă secantă la contraac şi tangentă la o paralelă cu contraacul, la prima joantă a schimbătorului de cale, în faţa vîrfului acului (v. fig. I b). în acest caz, acul se numeşte secant şi unghiul de atac e format de tangenta la curba acului, la vîrful lui — şi cu faţa de ghidare a contraacului. Pentru acul secant, curba acului ediferitădecurba de racordare a schimbătorului de cale.
Unghi de atac
279
Unghi de colatitudine
Unghiul de atac serveşte Ia calculul geometric al lungimii acului schimbătorului de cale.
Pentru schimbătoarele de cale cu ace drepte, lungimea acului se obţine din triunghiul ABC
11. Determinarea lungimii acului de macaz la schimbătoare de cale cu ac drept. 1) contraac; 2) ac drept.
(v. fig. //) şi are valoarea l —
unde e e distanta dintre
faţa de ghidare a acului şi cea a contraacului (la călcîiul acului), iar p e unghiul de atac al acului.
Pentru sch i mbăto-rul de cale cu ac secant (v. fig. ///), lungimea acului se deduce de asemenea din triunghiul ABC:
sin (pi+y) = -
HI. Determinarea lungimii acului de macaz la schimbătoare de cale cu ac secant.
unde e e distanţa dintre faţa de ghidare a acului şi cea a contraacului la călcîiul acului. Unghiurile (3X şi (â2 rezultă din figură:	e un-
ghiul la centru format de raza dusă la prima joantă şi raza dusă prin vîrful acului, unghiul p2 e unghiul la centru format de razele duse la vîrful şi călcîiul acului, iar unghiul oc e unghiul la centru format de razele corespunzătoare primei joante şi celei din faţa inimii de încrucişare, egal şi cu unghiul inimii de încrucişare.
î. ~ de atac. 3. C. f.; Unghiul format de tangenta la firul exterior al căii, cu proiecţia ei ortogonală pe planul vertical al unei roţi conducătoare de vehicul de cale ferată, care trece prin punctul de contact dintre buza bandajului şi şină, în care e dusă şi tangenta la firul exterior al căii (v. fig.). în cazul osiilor neconducătoare (la cari buza bandajului roţilor nu e în contact cu şina) se consideră ca unghi de atac unghiul format de tangenta la firul exterior al căii cu proiecţia ei pe planul vertical al roţii care trece prin punctul de contact al suprafeţei de rulare a bandajului cu şina.
Pentru a nu se produce uzuri exagerate la şine şi la bandaje trebuie ca valoarea unghiului de atac să nu depăşească 2° la căile ferate cu Aşezarea în curbă ecartament normal şi 3° la căile ferate cu ecar- a unui vehicul cu tament îngust. La vehiculele cu mai multe osii douăosii. rigide, unghiul de atac e mai mare la osiile F/) forţa laterală conducătoare şi scade proporţional cu distanţa asupra şinelor; de la osia conducătoare la osiile următoare. °0 unghi de atac. Creşterea unghiului de atac limitează viteza de circulaţie admisă pentru vehicule în curbele de anumite raze. V. şi sub înscrierea în curbe a vehiculelor.
2.	/%/ de avans. 1. Mş.: Unghiul format în sensul mersului de direcţia excentricului unui motor cu abur cu piston, cu
distribuţie cu sertare, cu perpendiculara pe direcţia manivelei motoare, cînd ea se găseşte în punctul mort (v. fig. sub Unghiul de calai al excentricului). Unghiul de avans e pozitiv (avans pozitiv) în cazul admisiunii exterioare a aburului şi negativ (avans negativ) în cazul admisiunii lui interioare în cilindri. Unghiul de avans e necesar pentru a avea o poziţie deplasată a sertarului faţă de poziţia mijlocie (avansul linear) şi a asigura astfel succesiunea fazelor de distribuţie.
3.	~ de avans. 2. Mş.: Sin. Avans unghiular. V. sub Avans Ia admisiune, Avans la evacuare, Avans la aprindere, Avans la injecţie, sub Avans 1; v. şi sub Distribuţie cu sertar, sub Distribuţia motorului cu abur.
4.	~ de bracaj. Transp.: Unghiul format de roţile directoare ale unui autovehicul, în poziţia limită corespunzătoare virajului maxim, faţă de poziţia mersului în aliniament. Raza de curbură aferentă se numeşte raza de bracaj.
5.	^ de braţare. Nav.: Unghiul dintre t r a v e r s (perpendiculara pe axa navei) şi axa unei vergi. Unghiul de braţare se măsoară în carturi de la travers spre prova şi pupa.
6.	~ul de calaj al excentricului. Mş.: Unghiul format (în sensul rotirii arborelui motor) de direcţia manivelei motoare cu direcţia braţului excentricului, respectiv contramanivela, unui motor cu abur cu piston cu distribuţie cu sertar, într-un moment dat, pentru obţinerea fazelor de distribuţie. Dacă direcţia de mişcare a sertarului coincide cu direcţia mişcării pistonului, unghiul de calaj are expresia s=90°-f § (8 fiind unghiul de avans), iar dacă aceste direcţii nu coincid, ci formează între ele un unghi 9, atunci £=90°-f $+9 (v. fig.).
Comanda distribuţiei cu sertare la un motor cu abur cu piston (schemă de funcţionare).
o) direcţiile de mişcare ale pistonului şi sertarului coincid; b) direcţiile de mişcare ale pistonului şi sertarului nu coincid ; OM) manivelă motoare; 0£) manivela excentricului; s) unghi de calaj al excentricului; 8) unghi de avans; cp) unghi de deviere al direcţiilor celor două mişcări; A A') direcţia de mişcare a sertarului; MO/VI') direcţia de mişcare a pistonului.
7.	~ de carosaj. Transp.: Sin. Unghi de cădere (v. Unghi de cădere 1). V. şî sub Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
8.	~ de cădere. 1. Transp.: Unghi la roata directoare a unui autovehicul, cînd acesta se găseşte în palier şi în aliniament, format de axa geometrică a roţii cu orizontala. Sin. Unghi de carosaj. V, şî sub Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
9.	~ de cădere. 2. Tehn. mii. V. sub Traiectoria proiectilului.
10.	~ de cîrmâ. Nav.: Unghiul plan al diedrului format de planul longitudinal ai navei şi pana cîrmei. Se măsoară în grade de I a planul longitudinal spre tribord şi babord. Unghiul maxim de cîrmă e, în general, de circa 30°, deoarece la unghiuri mai mari efectul evolutiv scade, iar rezistenţa cîrmei creste. Navele cu cîrmă activă (v.) au unghiu! de cîrmă maxim de 90°.
11.	~ de clivaj. Mineral.: Unghiul dintre două direcţii de clivaj ale unei substanţe cristalizate. V. şi Clivaj.
12.	~ de colatitudine. Geom., Geogr., Astr.: Unghiul format de axa de referinţă a unui sistem de coordonate sferice
Unghi de contact
280
Unghi de încrucişare
cu raza vectoare a unui punct (ai cărui unghi de colatitudine interesează).
1.	~ de contact. Fiz.: Sin. Unghi marginal, Unghi de racordare. V. sub Capilaritate 2.
2.	~ de convergenţa. Transp.: Unghiul dintre roţile directoare ale unui autovehicul, cînd acesta se găseşte în palier şi aliniament, format de urmele planelor mediane ale roţilor directoare, pe un plan orizontal care trece prin axele roţilor. V. şi Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
3.	~ de creasta. Tehn. mii.: Unghiul de proiecţie care corespunde traiectoriei tangente la creasta unui obstacol (ridi-cătură de teren, parapet, etc.)înapoia căreia se găseşte o unitate de artilerie care trebuie să tragă dincolo de această creastă. Pentru orice unghi de proiecţie mai mic decît unghiul de creastă, proiectilul tras cu acest unghi loveşte terenul înapoia crestei şi numai pentru unghiuri de proiecţie mai mari, proiectilul trece dincolo de creastă. Unghiului de creastă îi corespunde o zonă nebătută în faţa crestei în care nu se poate trage din poziţia de tragere considerată. Sin. (parţial) Unghi mort.
4.	~ de declivitate. Topog.: Sin. Declivitate (v. Decli-vitate 1).
5.	~ de deflexiune. M/ne. V. Deflexiune, unghi de
6.	~ de deriva. 1. Tehn. mii.: Sin. Derivă (v. Derivă 1).
7.	~	de deriva. 2.	Av., Fotgrm.: Sin. Derivă (v.	Derivă 2).
8.	~	de direcţie.	Fotgrm. V. sub Direcţie de	aerofoto-
grafiere.
9.	~	de drum. 1.	Av. V. sub Drum 3.
io.	~	de drum. 2.	Fotgrm. V. Drum, unghi de
u.	~	de drum. 3.	Tehn. mii.: Unghiul format,	în planul
orizontal al ţintei, dedirecţia originecu drumul ţintei, măsurat de la direcţia origine, în sensul acelor unui ceasornic. Unghiul de drum e constant pentru o ţintă care-şi păstrează direcţia de deplasare.
12.	~ de extincţie. Mineral. V. sub Extincţie 2.
13.	~ de fuga. Transp.: Unghi la roata directoare a unui autovehicul, format de proiecţia axului pivotului fuzetei pe un plan vertical-longitudinal cu direcţia verticală. V. şî Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
14.	~ de garda al unui avion. Av.: Unghiul format de verticala centrului de greutate al unui avion, faţă de direcţia determinată de centrul de greutateşi depunctul decon-tact al roţilor pe teren. Se deosebesc: unghi de garda în repaus şi unghi de gardă în linie de zbor (v. fig.), ultimul fiind mai mic decît primul şi permite avionului să ruleze pe sol fără riscul de a capota.
îs. ~ de ieşire. Mş, .'Unghiul pe care îl formează, în triunghiul vitezelor, viteza relativă a curentului de fluid cu cea periferică a rotorului, la ieşirea din rotorul unei maşini cu rotor.
16.	~ de incidenţa. 1. Av. V. Incidenţă, unghi de — (sub Incidenţă 1).
17.	~ de incidenţa. 2. Opt. V. Incidenţă, unghi de (sub Incidenţă 2).
îs. ~ de incidenţa. 3. Fiz., Elt.: Unghiul pe care-l formează, în mediul de incidenţă, normala pe suprafaţa de contact a două medii, cu tangenta la linia de cîmp a unui cîmp electric, respectiv magnetic, în punctul suprafeţei de contact pentru care se consideră acel unghi.
19.	~ de incidenţa. 4. Tehn. mii.: La trageri, unghiul format de tangenta la traiectorie cu intersecţiunea dată de suprafaţa terenului cu planul vertical al traiectoriei în punctul de incidenţă.
20.	~	de	incidenţa	al aripii. Av.:	Unghiul pe care-l formează viteza	de zbor,	faţă de o direcţie oarecare din planul
median al aripii, aleasă arbitrar.
21.	~ de incidenţa brewsterianâ. Fiz. V. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice.
22.	~	de	înclinaţie	longitudinala.	Fotgrm.: Unghiul pe
care-l formează axa de fotografiere a unei fotograme cu verticala locului în centrul de perspectivă al fotogramei.
23.	~	de	înclinaţie	transversala.	Fotgrm.:	Unghiul pe
care-l formează planul unei fotograme cu un plan orizontal care trece prin centrul de perspectivă al fotogramei.
24.	~ de intrare. Mş.: Unghiul pe care îl formează, în triunghiul vitezelor, viteza relativă a curentului de fluid cu viteza periferică a rotorului, la intrarea în rotorul unei maşini cu rotor.
25.	~ de înâlţare. Tehn. mii.: Unghi format de linia de înălţare cu proiecţia ei pe planul orizontal.
26.	de înălţător. Tehn. mii.: La tragerile de artilerie antiaeriană, unghiul format de linia de înălţare cu linia de tragere. (V. fig, sub înclinare totală).
27.	~ de înclinare laterala a pivotului. Transp.: Unghi Ia roata directoare a unui autovehicul, cînd acesta se găseşte în palier şi în aliniament, format de axa geometrică a pivotului cu verticala. V. şî sub Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
28.	~ de încrucişare. C. f.: Unghiul format de axele a
două linii de cale ferată cari se intersectează. Două linii de cale ferată AB şi CD se pot intersecta sub un unghi oarecare a (v. fig.)» Ia punctele de intersecţiune ale celor două perechi de şine aşezîndu-se două inimi de încrucişare ascuţite şi două inimi obtuze. Cînd a=90°, cele patru inimi de încrucişare sînt egale	Unghi	de	încrucişare.
şi încrucişarea se nu- 1 ?i 3) inîmî ascuîite*’ 2 ?• 4) inîmi obtuze; meşte „no r mal a".	a) unshi de încrucişare.
Cînd a e egal cu unghiul corespunzător unui schimbător de calesimplu, cele două inimi ascuţite pot fi egale cu inimile de încrucişare aleschim-bătoruiui de cale şi numai cele două inimi obtuze sînt de construcţie specială. Acest caz particular de încrucişare la un unghi a egal cu unghiul unui schimbător de cale simplu e destul de frecvent întîlnit în construcţia staţiilor de pe linii duble, încrucişarea numindu-se traversare simplă.. De asemenea, în cazul traversărilor-joncţiune simple sau duble seîntîlnesc traversări la un unghi de încrucişare egal cu cel al schimbătoarelor de cale simple.
Unghiul de încrucişare egal cu unghiul unui schimbător de cale simplu se măsoară prin tangenta unghiului — avînd aceleaşi valori, egale cu: 1/6, 1/6,6, 1/8, 1/9, 1/10 şi 1/14 ca şi cele admise ia construcţia schimbătoarelor de cale simple standardizate.
De asemenea, unghiul de încrucişare al traversărilor-joncţiune simple şi duble trebuie să fie în concordanţă cu unghiul schimbătoarelor de cale simple.
Unghiul de încrucişare al liniilor din interiorul unei bretele (v.) e egal cu dublul unghiului de încrucişare al schimbătoarelor de cale cari formează breteaua respectivă.
Diagonalele de la intrarea în staţii sînt determinate, ca înclinare faţă de linia curentă, de unghiul de încrucişare al inimilor schimbătoarelor de cale cari alcătuiesc acea diagonală.
Unghi de gardă.
0r) în repaus; Ps)în linie de zbor.
Unghi de înfăşurare
281
Unghi marginal
1.	^ de înfăşurare. Mş.: Unghiul la centru sub care un “element flexibil (cablu, sîrmă, funie) e petrecut peste un scripete, troliu, tambur.
2.	^ de întîrziere. Mş.: Sin.Întîrziere unghiulară. V. sub Întîrziere [a admisiune. Întîrziere la evacuare, Întîrziere la aprindere, Întîrziere la injecţie, sub Întîrziere 2.
3.	~ de întoarcere. Geol.: Sin. Unghi de rebrusment (v. Rebrusement, unghi de ~).
4.	~ de manivela. Tehn.: Unghiul format la un moment dat de direcţia manivelei unui mecanism bielă-manivelă cu o direcţie dată trecînd prin articulaţia fixă a manivelei.
5.	^ de nivel. Tehn. mii.: Unghiul pe care-l formează axa unei guri de foc cu proiecţia ei pe planul orizontal, cînd s-a ochit cu gura de foc asupra unui obiectiv. Unghiul de nivel eegal cu suma dintre unghiurile de tragere şi deteren.
6.	~ de ohlicitate. Fotgrm.: Unghiul format de axa de fotografiere a fiecărei fotograme cu proiecţia ei pe un plan normal pe baza de fotografiere.
7.	^ de ochire. Tehn. mii. V. sub Ochire.
8.	~ de panta. Geom.: Sin. Pantă (v. Pantă 1).
9.	~ de penumbra. Fiz. V. sub Polarimetrie.
10.	~ de planare. Av.: Unghiul a cărui tangentă e raportul GxjCz, dintre coeficienţii de rezistenţă la înaintare (Cx) şi de portanţă (Cz) ai unei aeronave. Acest unghi are un minim, pentru tangenta dusă din origine ia polara avionului, şi un maxim, în picajul la verticală (cînd Cz devine nul). V. şî sub Fineţe 4.
11.	~ de portanţâ nula, Av.: Unghiul dintre axa de portanţă nulă şi o axă de referinţă a profilului unei aripi.
12.	~ de poza. Foto.: Unghiul care determină cîmpul imaginii pe care-l cuprinde un obiectiv fotografic (în funcţiune de distanţa focală a obiectivului respectiv şi limitat de razele de lumină extreme pe cari obiectivul le mai prinde şi le foloseşte la formarea imaginii). Pentru un anumit sistem de lentile, unghiul de poză e acelaşi pe partea obiectului şi pe partea imaginii. Pe partea obiectului el cuprinde o secţiune circulară, în timp ce pe partea imaginii, din această secţiune se elimină părţile marginale datorită formatului pătrat sau dreptunghiular. Pentru un acelaşi format al imaginii, unghiul de poză se măreşte dacă distanţa focală scade, şi invers. Pentru a stabili unghiul de poză al unui obiectiv se trasează o dreaptă avînd lungimea egală cu diagonala formatului. Pe mijlocul ei se ridică o perpendiculară, egală ca lungime cu distanţa focală. Capătul perpendicularei, unit cu capetele bazei, formează un triunghi isoscel al cărui unghi la vîrf e egal cu unghiul de poză. Unghiul de poză al obiectivelor normale e de circa 46,5°. Obiectivele superangulare au unghiuri mai mari de60°, iar teleobiectivele au unghiuri mai mici decît cele ale obiectivelor normale.
13.	~ de poziţie. Ut., Mett. V. sub Unealtă.
14.	~ de proiecţie. Tehn. mii. V. sub Traiectoria proiectilului.
îs. ~ de racordare. Fiz.: Sin. Unghi de contact, Unghi marginal. V. sub Capilaritate 2.
16.	de ramificare. Silv.: Unghiul format de o ramură de ordinul întîi a unui arbore, cu axa coroanei, de o ramură de ordinul al doilea, cu ramura de ordinul întîi, din care a crescut, etc.
17.	~ de reflexiune. Fiz. V. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice.
18.	~ de refracţie. Fiz. V. sub Reflexiunea şi refracţia undelor electromagnetice.
19.	~ de ridicare. Tehn. mii.: Sin. Unghi de zvîcnire (v. sub Traiectoria proiectilului).
20.	de teren. Tehn. mii.: Unghiul pe care direcţia tun-obiectiv îl face cu proiecţia ei pe planul orizontal.
21.	~ de tragere. Tehn. mii. V.subTraiectoriaproiectilului.
22.	~ de urcare. Av.: Unghiul cu care poate urca un avion, la o anumită incidenţă a aripii şi la o anumităsarcină. Tangenta unghiului de urcare e egală cu coeficientul de urcare CJCZt unde Cx şi Cz sînt coeficienţii de rezistenţă la înaintare şi de portanţă ai avionului considerat.
23.	/v/ de vîrf. Drum., C. f.: Unghiul format de două aliniamente consecutive ale traseului unui drum sau al unei căi ferate. E suplementul unghiului la centru al arcului circular de racordare, cuprins între punctele de tangenţă cu aliniamentele.
Unghiul de vîrf constituie una dintre caracteristicile curbelor, servind la trasarea acestora pe teren, şi se înscrie în piesele desenate ale proiectului, folosindu-se ca semn convenţional litera V, scrisă lîngă punctul care marchează vîrful unghiului. La trasare, Vîrful unghiului se Unghiul de vfrf dintre două aliniamente, marchează pe teren cu «) unghiul la centru al arcului de racordare ţăruşi sau CU borne, a aliniamentelor; U) unghi de vîrf; 7,) punc-(v. fig.). La proiectare, tul de tangenţă dintre aliniament şi arcul de valoarea unghiului de cerc, la intrarea în curbă; Te) punctul de VÎrf se Stabileşte, deobi- tangenţă dintre aliniament şi arcul de cerc, cei, prin măsurarea gra-	,a	leşirea	din	curbă,
fică pe planul de situaţie al traseului, valoarea sa exprimîndu-se în grade sau minute (sexazecimale sau centezimale), secundele rotunjin-du-se în plus sau în minus, după cum sînt mai mari sau mai mici decît o jumătate de minut. Cînd traseul trebuie fixat cu mare precizie şi se proiectează pe baze de coordonate legate la un sistem de caroiaj local sau naţional (reţeaua geodezică a ţării), valorile unghiurilor de vîrf se determină cu precizie (în grade, minute şi secunde), pe bază de calcule, din diferenţa orientărilor celor două aliniamente cari se intersectează. în acest caz, poziţia fiecărui vîrf de unghi se determină prin coordonate, sau uneori se dau coordonate numai la punctele de plecare şi de sosire ale traseului, între acestea trasarea făcîndu-se pe bază de drumuire.
Pe teren, cînd se face alegerea traseului, valoarea unghiului de vîrf se determină prin măsurare directă cu teodolitul, făcînd staţie în vîrful de unghi şi vizînd din el spre cele două aliniamente. Diferenţa dintre cele două vizări reprezintă valoarea unghiului de vîrf.
în proiectare se utilizează mai frecvent unghiul la centru, suplementar unghiului de vîrf, deoarece acesta are, în general, valori sub 90°, şi tabelele de calcul ale elementelor curbelor (tangentă, arc, bisectoare) sînt de obicei întocmite pe baza acestor unghiuri.
24.	~ de zvîcnire. Tehn. mii. V. sub Traiectoria proiectilului.
25.	~ ieşind. Geom.: Orice unghi care are vîrful îndreptat
spre exteriorul unui	poligon sau al unui poliedru.
26.	~ indus. Av.:	Unghiul cu care se modifică,	în	dreptul
aripii, direcţia vitezei la infinit amonte, din cauza vitezei induse.
27.	~ intrînd. Geom.: Orice unghi care are vîrful îndreptat spre interiorul unui poligon sau al unui poliedru.
28.	~ liber. Ut., Mett.: Sin. Unghi de aşezare. V. sub Unealtă.
29*	~ limita. Fiz.	V. sub Reflexiune totală.
30.	/v/ marginal. Fiz.: Sin. Unghi de contact. V.	sub	Capi-
laritate 2.
Unghi micşorat
282
Unghi de pierderi
1.	^micşorat. Tehn. mii.:	In	fortificaţia	bastionată,
unghiul format de linia care uneşte vîrfurile a două bastioane vecine, cu linia de apărare (linia feţei bastionului).
2.	/v nadiral. Fotgrm.: Unghiul pe care-l formează axa de fotografiere a unei fotograme cu verticala locului care trece prin centrul de perspectivă al fotogramei.
3.	~ orizontal. Topog.: Sin. Unghi azimutal (v. Azimutal, unghi ~).
4.	~u! pivotului. Transp.: Sin. Unghi de înclinare laterală a pivotului (v.).
5.	~ul roţii. Transp.:	Fiecare dintre unghiurile roţii
directoare a unui autovehicul, putînd fi unghi de fuga, unghi de cădere (carosaj), unghi de convergenţa sau unghi de înclinare iateralâ a pivotului roţii. V. şî Roată de autovehicul, sub Roată de vehicul.
6.	~ul taluzului. Drum., C. f.: Unghiul format de linia de cea mai mare pantă a unui taluz de rambleu sau de debleu, cu planul orizontal. V. şî sub Rambleu şi sub Taluz.
?. ~ util. Foto.: Unghiul de poză (v.) efectiv folosit !a obiectivele superangulare (v. Obiectiv fotografic, sub Obiectiv), care e mai mic decît unghiul total cuprins de obiectiv.
Aceasta se datoreşte faptului că părţile marginale nu sînt corectate suficient şi prezintă o scădere de luminozitate prea accentuată (v. fig.).
8.	~ vertical.
Fotgrm.: Unghiul determinat, într-un plan	Unghi util.
vertical, de linia de
vizare a observatorului cu linia orizontului, care trece prin punctul de vedere şi care e şi vîrful unghiului astfel format. Sin. Unghi altitudinal.
9.	~ zenital. Fotgrm.: Unghiul pe care-l formează verticala locului cu direcţia de vizare spre un punct de pe bolta cerească.
10.	Unghi. 2. Geom.: Sin. Haşura unui unghi, în accepţiunea Unghi 1.
11.	~ de frecare interna. Geot.:	Unghiul,	exprimat în
grade, pe care-l face dreapta intrinsecă (v.) a unui pămînt cu axa eforturilor normale, respectiv unghiul a cărui tangentă trigonometrică reprezintă coeficientul de frecare dintre granulele pămîntului.
Unghiul de frecare internă e expresia cantitativă a frecării interne (v.) a pămînturilor şi se notează, de obicei, cu cp.
La pămînturi necoezive (pietrişuri sau nisipuri uscate), valoarea unghiului de frecare internă depinde de mărimea şi forma particulelor, de compoziţia lor mineralogică şi de gradul de îndesare, umiditatea neavînd o influenţă sensibilă asupra sa. Pentru aceste pămînturi, unghiul de frecare internă e egal cu unghiul taluzului lor natural. In general, unghiul de frecare internă creşte odată cu mărirea particulelor şi pe măsură ce scade gradul de îndesare (v.) al nisipului. La pămînturile cu particule aciculare sau lamelare, valoarea unghiului de frecare internă e mai mică decît în cazul particulelor poliedrice colţuroase.
La pămînturile argiloase, datorită faptului că frecarea între particule are loc prin intermediul peliculelor de apă adsorbită, valoarea unghiului de frecare internă e mult redusă faţă de nisipuri.
Unghiul de frecare internă se determină cu ajutorul casetei de tăiere (v.), al aparatului de compresiune monoaxială (v.) sau triaxială (v.) şi, în general, cu orice dispozitiv pentru stabilirea rezistenţei la forfecare (v.) a pămîntului.
în tablou sînt date cîteva valori medii ale unghiului de frecare internă pentru diferite tipuri de pămînturi. Sin. Unghi defrecare interioară.
12.	~ de taluz natural. Geot.: înclinarea maximă faţă de orizontalăasupra-feţei taluzului unui masiv de pămînt cu
o	anumită compoziţie, pentru care talu-zu 1 respectiv e stabi I.
La pămînturile necoezive (nisipuri) sau alte materiale granulare (cereale, făină, ciment, etc.), unghiul de taluz natural e practic egal cu unghiul de frecare internă (v.) şi se determină prin turnarea în aer liber a nisipului sau a materialului granular respectiv pe o suprafaţă orizontală şi măsurarea unghiului maxim pe care suprafaţa laterală a nisipului sau a materialului respectiv îl face cu orizontala.
La pămînturile coezive (argiloase), unghiul de taluz natural e mai mare decît cel de frecare internă şi depinde de valoarea coeziunii. V. şî sub Stabilitatea masivelor de pămînt.
13.	Unghi. 3. Mat.: Mărime egala sau proporţională cu faza unei funcţiuni armonice de o variabilă scalară. Coeficientul de proporţionalitate determină unitatea în care se măsoară unghiul; cînd acest coeficient are o valoare pentru care unei faze egale cu perioada funcţiunii armonice îi corespunde unghiul 2n, unghiul e măsurat în radiani.
14.	Unghi de apârare. Tehn. mii.: Unghiul diedru format de faţa unui bastion de fortificaţie bastionată cu flancul bastionului vecin.
15.	Unghi de defazaj. Fiz.: Diferenţa dintre fazele a două mărimi de aceeaşi perioadă, cari variază armonic în funcţiune deo variabilă independentăscalară(timp, lungime, unghi, etc.).
16.	Unghi defaza. Mat., Fiz., Elt.: Sin. Fază (v. Fază 1).
17.	Unghi de flanc. Tehn. mii.: Unghiul diedru format de flancul unui bastion (v.) şi curtina vecină.
îs. Unghi de orientare. Tehn. mii.: La tragerile de artilerie antiaeriană, unghiul diedru format de planul vertical de ochire, cu planul vertical care trece prin axa fuzelajuiui avionului.
19.	Unghi de panta. Geom.:	Unghiul	diedru	pe care-l
formează un plan cu planul orizontal de proiecţie. Se măsoară prin măsura unghiului plan pe care-l formează o Jinie de cea mai mare pantă a planului cu planul orizontal. în epură, se obţine în triunghiul de poziţie al unui punct din plan, cînd se rabate acesta pe un plan de nivel.
20.	Unghi de parcurs. Elt.: în cazul în care un curent electric rezultă dintr-un flux de purtători de sarcină a cărui intensitate variază sinusoidal în timp, produsul duratei de parcurs între două puncte prin pulsaţia curentului. Sin. Unghi de tranzit.
Unghiul de parcurs interesează la tuburile electronice cari funcţionează la frecvenţe foarte înalte (prezintă interes, de exemplu, unghiul de parcurs catod-grilă sau catod-anod).
Cînd unghiul de parcurs devine comparabil cu -y , în mod
normal funcţionarea tubului nu mai e posibilă.
21.	Unghi de pierderi. Elt.: Complementul -8-al defazajului dintre tensiunea la borne aplicată la bornele unui condensator plan, cu un anumit dielectric între armaturi, şi curentul electric care trece prin condensator, în regim armonic. Valoarea Iui fiind independentă de dimensiunea dielectricului (în majoritatea cazurilor, şi de tensiunea aplicată) şi crescînd odată cu creşterea pierderilor de putere în dielectric, e utilizată uneori ca o caracteristică a comportării dielectricilor în serviciu, pentru o anumită frecvenţă a tensiunii aplicate şi o anumită
Numirea pămîntului	Valoarea <p°
Argilă grasă Argilă slabă Argilă prăfoasă şi nisipoasă Nisip argilos şi prăfos Nisip fin Nisip mijlociu Nisip mare	0-10 13-15 15-17 17-22 20-25 25-33 33-38
Unghi de umăr
283
Uni, vopsire —
temperatură. în majoritatea cazurilor se utilizează, însă, în acest scop, factorul de pierderi (v. Pierderi, factor de — egal, în regim armonic, cu tangenta trigonometrică a unghiului de pierderi, deoarece valoarea lui e direct proporţională cu pierderilede putere în dielectrici. V.sub Pierdereîn dielectric.
1.	Unghi de umâr. Tehn. mii.: Unghiul diedru dintre faţa şi flancul lucrărilor de fortificaţie cari aveau traseu cu feţe şi flancuri (de ex.: bastioane, lunete, forturi).
2.	Unghi diedru. Geom.: Sin. Diedru (v. Diedru 2).
3.	Unghi electric. Elt.: Unghiul de fază (v.) al unei mărimi electrice sau magnetice armonice, corespunzător unui anumit unghi de rotaţie a circuitelor cari provoacă acea mărime.
La m a ş i n i I e electrice, unghiul electric cce al tensiunilor electromotoare, al tensiunilor electrice, al curenţilor sau al fluxurilor magnetice, e egal cu produsul unghiului de rotaţie al rotorului, corespunzător: ocr, prin numărul de perechi de poli fi ai maşinii: ae—par. Unghiurile electrice se utilizează în studiul maşinilor electrice, deoarece permit stabilirea de relaţii cari păstrează aceeaşi formă, oricare ar fi numărul de perechi de poli ai maşinii. De exemplu, intervalul polar al unei maşini electrice, exprimat prin unghiul electric
corespunzător, păstrează aceeaşi valoare rad ian i sau 90°j f
oricare ar fi numărul de poli ai maşinii.
4.	Unghi flancant. Tehn. mii.: Unghiul diedru format de feţele unui bastion (v.).
5.	Unghi mort. Tehn. mii.: Zonă de teren situată în faţa crestei unui obstacol, pe care nu pot cădea proiectilele artileriei aflate înapoia acestei creste. (Termenul e impropriu în această accepţiune.) Sin. Zonă nebătută, Zonă moartă.
Uneori se mai numeşte unghi mort şi unghiul de creastă (v.), care dă naştere zonei nebătute.
6.	Unghi orar. Astr.: Unghiul diedru constituit de planul meridianului locului cu planul orar al unui astru. Se măsoară, pe arcul de ecuator cuprins între aceste două plane, în sensul retrograd, adică începînd de la est, de la 0° la 360°.
7.	Unghi solid. Geom.: Sin. Unghi spaţial (v.), Unghi steric.
8.	Unghi spaţial. 1. Geom.: Scalar pozitiv, asociat unei figuri formate de o curbă închisă din spaţiu şi de un punct exterior acestei curbe.
Fiind date o curbă simplă închisă (37) în spaţiu şi un punct P exterior curbei (37), se consideră conul care are vîrful în punctul P şi admite ca directoare curba dată (37).
Curba de intersecţiune a acestui con cu sfera (£), care are centrul în punctul P şi raza egală cu unitatea de măsură, determină pe (£) o regiune de suprafaţă a cărei arie e, prin definiţie, măsura unghiului spaţial sub care se observă curba (37) din punctul P.
Unitatea de măsură a acestei arii e deci unitatea de măsură pentru unghiurile spaţiale şi, în acest caz, se mai numeşte sterad ian. Sin. Unghi steric, Unghi solid.
9.	Unghi spaţial. 2. Geom.: Scalar real asociat unei figuri formate de un punct P şi de o regiune a unei suprafeţe date (S).
Presupunînd că regiunea considerată e orientată, adică s-a fixat un sens pozitiv pe normala la (S) în fiecare punct M al regiunii, şi că frontiera acestei regiuni e o curbă simplă închisă (37), se consideră unghiul spaţial asociat figurii formate de punctul P şi de curba (I1). Acest număr pozitiv se înmulţeşte cu +1 sau cu —1 după cum vectorul PM formează cu vectorul unitar al normalei în M Ia (S) un unghi ascuţit sau un unghi obtuz în orice punct M al regiunii considerate.
Numărul astfel obţinut e, prin definiţie, măsura unghiului spaţial sub care e privită din P regiunea suprafeţei (S). Sin. Unghi steric, Unghi solid.
10.	Unghi steric. Geom.: Sin. Unghi spaţial (v.).
11.	Unghie, pl. unghii. 1. fi/o/.: Substanţă cornoasă avînd forma unei plăci, care acoperă partea de deasupra a ultimei falange de la degetele mîinilor şi picioarelor omului, sau de la degetele picioarelor la păsări (gheară) sau la mamifere (copită).
12.	Unghie. 2. Nav.: Faţa superioară a palmei unei ancore.
13.	Unghie. 3. Pisc.: Fiecare dintre cele două instrumente în formă de pîrghie pentru ridicat şi lăsat coşul lesei de pescuit.
14.	Unghii, lac de Ind. chim.: Produs pe bază de nitroceluloză, care, după aplicare şi evaporarea solventului, formează pe unghii un film tare, lucios. Există lacuri transparente şi opace. Substanţele componente ale unui lac de unghii sînt: nitroceluloză, coloranţi, plastifianţi, adausuri de mărire a luciului, solvenţi şi parfum.
La prepararea lacurilor se folosesc soluţii de colodiu cu viscozitate mică pînă la mijlocie: ca coloranţi, pentru lacurile transparente se pot utiliza oricari dintre coloranţii solubili în acetonă, iar pentru lacurile de acoperire (opace), pigmenţi coloranţi şi guanină; pentru mărirea elasticităţii lacului cei mai frecvenţi plastifianţi sînt: Palatinol A, L şi M' (esteri ai acidului ftalic), esterul etilic al acidului benzoic, camfor, ulei de ricin, stearat de butii, etc.; ca adausuri de mărire a luciului sînt folosite diferite răşini:	mastix, benzoe, elemi,
dammar, copal, etc.; ca solvenţi se întrebuinţează, mai ales, amestecuri de acetonă-acetat de etil-alcool isopropilic; alcool amilic-acetat de amil; acetat de etil-etilenglicol; acetat de butil-alcool etilic, etc.; parfumurile utilizate sînt astfel alese încît să îmbunătăţească mirosul solvenţilor volatili.
15.	Unghiular, pas /%/. Mş. V. Pas unghiular.
16.	Unguent, pl. unguente. Farm.: Preparat farmaceutic constituit dintr-un amestec de răşini şi substanţe grase şi întrebuinţat ca medicament extern la fricţiuni, sau prin aplicarea pe piele, în strat subţire. Se deosebeşte de pomadâ prin faptul că aceasta nu conţine răşini. Unguentele sînt întrebuinţate şi în arboricultură, la tratarea plăgilor arborilor.
17.	Unguentum petrolei. Farm.: Termen farmacopeic pentru vaselină.
îs. Ungulata. Paleont.: Mamifere erbivore sau omnivore ale căror membre prezintă ultima falangă acoperită de o copită protectoare.
Unii autori consideră mamiferele ungulate ca ordin, cuprin-zînd următoarele grupuri:	Condylarthra, Perissodactyla,
Artiodactyla,^ Amblypoda, Proboscidea, Notoungulata şi Hyracoidea. în clasificaţia actuală, fiecare din aceste grupe reprezintă un ordin separat.
19.	Ungulite, gresie cu Paleont.: Gresia siluriană cu brahiopodul Obolus.
20.	Uni, vopsire Ind. text.: Vopsire („în bucată") a ţesăturilor pentru a le asigura un aspect exterior mai bună care are următoarele particularităţi faţă de vopsirile melanj sau ale ţesăturilor din fire de culori diferite: se efectuează în faza de finisare a ţesăturilor, fără să mai afecteze tehnologia filării (v.) şi a ţeserii (v.); vopsirile uni scot în evidenţă mai clară aspectul, dar fac să apară impurităţile şi eventualele defecte de filare şi ţesere ale produselor.
La ţesăturile vopsite uni, porţiunile cu o desime mai mare în urzeală şi cu firele urzelii mai torsionate prezintă o dungă mai luminoasă şi mai puţin plină de-a lungul urzeli i. Porţiunile de ţesătură cu o desime mai mică în urzeală (o desime mai mică în spată), ca şi porţiunile la cari firele de urzeală au o torsiune mai mică, prezintă dungi longitudinale de culoare mai închisă, deoarece raza de lumină pe aceste porţiuni se refractă de mai multe ori.
Pentru vopsiri uni se folosesc coloranţi, procedee de lucru şi utilaje, dependente de natura fibrelor textile, calitatea şi destinaţia ţesăturilor, rezistenţa nuanţelor şi efectul colo-ristic necesar.
Uniax
284
Unicităţii, teorema cîmpului electrostatic
Ţesăturile de bumbac pentru îmbrăcăminte (rochii şi căptuşeli) se vopsesc, de obicei, în următoarele culori: negru, albastru, brun, verde, cenuşiu,,auriu, kaki, cu coloranţi de sulf, iar pentru culori şi nuanţe mai vii, cu coloranţi direcţi. La stambe, satinuri şi flanele, pentru obţinerea unui sortiment variat de culori şi de nuanţe mijlocii şi deschise (albastru deschis şi verde, cărămiziu, etc.) se utilizează vopsirea cu coloranţi direcţi, iar în ultimul timp şi cu coloranţi de cadă. Ţesăturile de vară din bumbac, pentru lenjerie colorată, cămăşi şi perdele, se vopsesc cu coloranţi decadă(cuvosoli şi indigosoli). Satinurile şi stambele de plăpumi se vopsesc cu coloranţi de gheaţă, în culori vii şi pline, în roşu aprins, bordo şi portocaliu, iar cu coloranţi bazici, în culori strălucitoarecasmeuriu, albastru deschis, violet şi verde.
Ţesăturile de lînă pură şi de mătase se vopsesc cu coloranţi acizi şi coloranţi acizi cromatabili, cari asigură obţinerea unor culori suficient de rezistente şi într-un sortiment larg de nuanţe, cum şi cu cuvosoli şi coloranţi de cadă.
Ţesăturile de viscoză se vopsesc cu aceiaşi coloranţi cari sînt folosiţi pentru ţesăturile din alte fibre vegetale.
Ţesăturile din fibre acetat nu se pot vopsi cu coloranţii cari sînt folosiţi în mod obişnuit pentru viscoză şi sînt necesari coloranţi speciali (celitoni, etc.).
Ţesăturile de polimeri sintetici se vopsesc cu coloranţi selecţionaţi acizi de mordansare, direcţi şi de dispersiune.
Pentru ţesăturile în amestec, procedeul cel mai raţional consistă în a vopsi în prealabil fibrele sau firele unei categorii de fibre (de ex. a fibrelor de viscoză, pentru ţesăturile de lînă în amestec), iar apoi întreaga ţesătura să fie vopsită în aceeaşi culoare, pentru fibrele de cealaltă categorie. în acest caz se are în vedere schimbarea nuanţei fibrelor deja vopsite, care va avea loc în timpul vopsirii ţesăturii în bucată. Coloranţii de sulf pentru vopsirea bumbacului pierd în timpul vopsirii ulterioare a ţesăturii din plinătatea culorii, care devine mai spălăcită, în cazul vopsirii lînii cu coloranţi acizi sau,cu coloranţi decromatare. Din această cauză e necesar ca la acest procedeu bumbacul să fie totdeauna vopsit într-o culoare mai închisă decît o cere tonul general al vopsirii ţesăturii de lînă în amestec.
E şi mai greu să se obţină o culoare de acelaşi ton la ţesăturile mixte cari conţin fibre de polimeri sintetici. Fibrele relon se vopsesc de obicei cu coloranţi direcţi şi acizi, în culori mai închise şi mai pline decît lîna. De aceea se aleg coloranţi şi combinaţii de culori astfel încît deosebirea de nuanţă a fibrelor relon şi a altor fibre din ţesătură să fie redusă la minimum.
Vopsirile uni pentru ţesăturile de mătase şi pentru ţesăturile de bumbac mercerizat de calitate superioară se fac în culori calde şi strălucitoare (roşii, portocalii, galbene şi gal-bene-verzui), iar pentru ţesăturile mai puţin aspectuoase se aleg culori reci (albastre, verzi, violete) şi negre.
Alegerea culorilor pentru ţesăturile pluşate se face pe bază de probe experimentale, avînd în vedere atît culoarea produsului nou cît şi transformările ei în procesul de purtare (catifeaua, pluşul, velours-ul, etc. devin de culoare mai deschisă şi mai puţin plină, cînd fibrele se rod, se strivesc sau se culcă, dînd aparenţa că sînt pătate).
1.	Uniax. Fiz.: Calitatea unui cristal de a avea o singură direcţie de monorefringenţă (o singură axă optică). Sînt uni-axe cristalele din sistemele exagonal, pătratic şi romboedric.
2.	Unicat, pl- unicate. Gen. .'Produs realizat într-un singur exemplar.
3.	Unicitate, teoremă de Log., Mat.: Teoremă prin care se demonstrează că, în anumite condiţii, dacă o problemă admite o soluţie, această soluţie e unică.
4.	Unicitatea soluţiilor. Mat., Fiz.: Calitatea de a fi unice a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale. Condiţiile iniţiale (v.)şi condiţiile ia limită (v.) cari asigurăo soluţie unică pentru o ecuaţie (sau pentru un sistem de ecuaţii) diferenţialăordinară
sau cu derivate parţiale se numesc şi condiţii de unicitate.
Stabilirea condiţiilor de unicitate se face pe baza teoremelor de unicitate şi depinde de tipul ecuaţiei diferenţiale.
în general, pentru o ecuaţie diferenţială dată pot exista mai multe grupuri de condiţii de unicitate (v.,deex. Unicităţii, teorema ~ cîmpului electrostatic).
5. Unicităţii teorema, ~ cîmpului electromagnetic. Fiz., Elt.: Cîmpul electromagnetic din interiorul unui domeniu O mărginit de suprafaţa S e univoc determinat în medii imobile lineare din punct de vedere electric şi magnetic dacă se dau: a) cîmpurile E(r, 0) şi H(r, 0) în momentul iniţial în toate punctele domeniului; b) fie componenta tangenţială a intensităţii cîmpului electric Ef, fie componenta tangenţială a intensităţii cîmpului magnetici^ pe suprafaţa frontieră în fiecare moment de timp.
Demonstraţia se face pornind de la integrala de energie a ecuaţiilor Iui Maxwell (v.):
(1)-
E.xHĂ $----\ndA =
£ ( fs£2 qyO-*-
+ ^)d, 2k
Se admit două soluţii E' şi E", respectiv H' şi H" cari satisfac aceloraşi condiţii de unicitate. Cîmpurile diferenţăH—H'—H* şi E—E'—En au componentatangenţialăcu valori nulepefron-tieră cum şi valori iniţiale nule în toate punctele domeniului. Deoarece fie Ef—E'f—E”t fie	e	nul	pe S, din
relaţia (1) rezultă;
(2)
0=
EJ dv+
f (eE* | ^ J^l2x 2 x
du.
Cum EJ^.0 din (2) rezultă: d f I sE2
(3)
U
sau încă, integrînd un timp
(4)	W(t)~W(0)^0.
Cum W(0) -lU-g + TÎr)d'
=0, în virtutea anu-
t—o
\q)\ 2 x
lării valorilor iniţiale a cîmpurilor diferenţă din (4) rezultă:
<5) y-s+T?) a'-°-
relaţie din care inegalitatea trebuie exclusă, deoarece integrala e o sumă de termeni pozitivi sau nuli.
Deci
(6)
W(ty-
Jq)\2y. 2x J
care implică E=E'—E"=0 ş\H=H'—H"—0 în toate punctele domeniului (D, fapt care demonstrează teorema de unicitate.
în regim cuasistaţionar permanent, în „condiţiile de unicitate intervin numai condiţiile de pe frontieră (v.)
Pentru cazurile în cari suprafaţa 2 se extinde pînă la infinit, în locul condiţiilor de pe frontieră se impune o anumită comportare a cîmpurilor (în general anularea lor) în punctele tinzînd spre infinit.
6. Unicităţii, teorema ~ cîmpului electrostatic. F/z., Elt. Cîmpul electrostatic din interiorul unui domeniu ^T) mărginit de suprafaţa E, în prezenţa unor dielectrici lineari, sau chiar nelineari, dar cu caracteristică monotonă de polarizare, e
Unicităţii, teorema ~ cîmpului magnetic staţionar 285
Unifining
univoc determinat dacă se dau: a) distribuţia sarcinii electrice în interiorul domeniului H); b) potenţialul electric V sau componenta normală a inducţiei electrice Dn pe suprafaţa frontieră £.
Demonstraţia teoremei se face pornind de la expresia integralei de volum:
(1)
E-Dăv,
în care E e intensitatea cîmpului electric, iar D e inducţia electrică, care se transformă în baza relaţiilor fundamentale ale cîmpului electrostatic (£=—grad V şi divD=xp^), cum urmează:
(2)
\q)EDdv-\
+
H)
fD
V d i v Ddv =
(—grad V)-Ddv—~
-V2)
div(F -D)dv -
VDjdA
xp Viv.
Considerînd două cîmpuri distincte E' şi E" (respectiv D' şi D") cari satisfac aceleaşi condiţii de unicitate şi observînd că diferenţa lor satisface condiţiile:
div D~d\v (D'-D")=0) Dn = Dn-Dn= 0, pe 23
(3)
sau
V—V'—V "=0, pe S; din relaţia (2) rezultă că:
(4)
ED dv=0.
b) fie componenta tangenţială At a potenţialului vector, fie componenta tangenţială Hţ a intensităţii cîmpului magnetic pe suprafaţa frontieră 2.
Demonstraţia teoremei se face pornind de la expresia integralei de volum:
(1)
HB da,
în care H e intensitatea cîmpului magnetic, iar B e inducţia magnetică, care se transformă, în baza relaţiilor fundamentale ale cîmpului magnetic staţionar (£=rot A şi rot H=J), cum urmează:
(2)
O)
H rot A
-s
O)
div (AxH) dv-f
AJdv — ji (.A/xH/) n ăS+ ^ AJ ăv.
O) ’	'	"	1	J/Z)
Considerînd două cîmpuri distincte Hf şi H" (respectiv B' şi B") cari satisfac aceleaşi condiţii de unicitate, se observă că diferenţa lor satisface relaţiile:
div i?r=div (B'—B")=0 şi rot A= rot(Ă' — A") rot H=rot (H'-H")=0
At=(At — Af)i:=0, pe S, sau Hf = (H't-H*)S= 0, pe S.
Cu relaţiile (3), din relaţia (2) rezultă:
(3)
Pentru medii dielectrice lineare sau chiar nelineare, dar cu caracteristici de polarizare monotone produsul ED^Q şi integrala nu poate fi nulă decît dacă £“=0 şi deci D=0. Prin urmare E'—E" şi D'=D* în toate punctele domeniului, teorema fiind astfel demonstrată.
în cazul unui sistem de conductoare cares se găsesc aflate în echilibru electrostatic condiţiile de unicitate implică:
a)	sarcinile sau potenţialele conductoarelor (în ipoteza uzuală că nu există o distribuţie de volum a sarcinii);
b)	potenţialul electric Fs sau componenta normală a inducţiei Dn pe suprafaţa frontieră.
în cazul în care frontiera S se extinde pînă la infinit, iar sursele cîmpului electrostatic (sarcinile) rămîn concentrate într-o regiune mărginită din spaţiu, condiţiile de pe frontieră nu mai intervin în condiţiile de unicitate, în schimb se cere ca atît potenţialul cît şi cîmpurile să se anuleze cînd se tinde la infinit. —
în medii lineare şi omogene în cari e satisfăcută relaţia de proporţional itate:
condiţia de unicitate b) poate fi formulată şi numai cu ajutorul derivatei normale a potenţialului pesuprafaţa frontierăS.
Dacă prin condiţiile de unicitate se dă potenţialul de pe frontiera S, determinarea cîmpului electrostatic conduce la o problemă Dirichlet, dar dacă se dă derivata după normală a potenţialului aceasta revine la o problemă Neumann (v. şi Electrostatică).
î. Unicităţii, teorema ~ cîmpului magnetic staţionar. Fiz., Elt.: Cîmpul magnetic staţionar din interiorul unui domeniu mărginit de suprafaţa S, în medii lineare sau chiar nelineare cu caracteristică monotonă de magnetizaţie, e univoc determinat dacă se dau: a) distribuţia densităţii de curent J,
(4)
HB dv=0.
Pentru medii magnetizabile lineare sau chiar nelineare dar cu caracteristici de magnetizaţie monotone, produsu I HB^O şi mtegraIa_J4) nu poate fi nulă decît dacă H=H'—H"^= 0 şi B—B'~B"=0 în tot domeniul O, fapt care demonstrează unicitatea soluţiei.
în cazul unor sisteme de circuite parcurse de curenţi situaţi într-un mediu linear sau cu magnetizaţie reversibilă şi în rest lipsit de curenţi, condiţiile de unicitate includ: a) fie intensităţile curenţilor din circuite, fie fluxurile magnetice referitoare la suprafeţele sprijinite pe conturul circuitelor; b) fie componenta tangenţială a potenţialului vector, fie componenta tangenţială a intensităţii cîmpului magnetic pe suprafaţa frontieră S. Pentru domenii nemărginite în cari sursele cîmpului sînt concentrate în regiuni mărginite ale spaţiului în condiţiile de unicitate nu mai intervin mărimile de pe frontieră (Aţ sau Hf), în schimb se cere ca soluţia să tindă către zero într-un anumit mod, cînd punctul în care se consideră mărimile cîmpului tinde către infinit.
în formularea corectă a oricărei probleme de determinare a cîmpului magnetic trebuie să se indice condiţiile de unicitate.
2.	Unidirecţionala, cale Drum. V. Ca le unidirecţională.
3.	Unifining. Ind. petr.: Procedeu de hidrogenare catalitică aplicat în industria prelucrării ţiţeiului în vederea îmbunătăţirii calităţii produselor prin îndepărtarea sulfului, azotului şi oxigenului şi prin saturarea dublelor legături reactive. Prin „unifining" se realizează următoarele obiective: pretratarea materiilor prime supuse la reformare catalitică şi la cracare catalitică; îmbunătăţirea susceptibilităţii benzinelor la adausuri de tetraetilat de plumb ; îmbunătăţirea mirosului, a culorii şi a stabilităţii la depozitare a benzinelor, a petrolurilor, a motorinelor şi a uleiurilor; reducerea conţinutului de sulf, etc.
Uniform, mişcare ~ variată
286
Unisoî
Condiţiile de lucru sînt practic aceleaşi cu ale altor procedee de hidrogenare catalitică (v. Ultrafining).
1.	Uniform, mişcare ~ variata. Mec. V. Mişcare variată, sub Variată, mişcare
2.	Uniforma, funcţiune /Viat. V. Funcţiune uniformă.
3.	Uniforma, mişcare Mec.: Mişcarea unui punct material sau a unui mobil oarecare, faţă de un anumit sistem de referinţă, astfel încît lungimea drumului parcurs e proporţională cu timpul cît durează mişcarea. în mişcarea de translaţie uniformă, viteza e constantă şi acceleraţia e nulă, iar în mişcarea de rotaţie uniformă viteza unghiulară e constantă şi acceleraţia unghiulară e nulă.
4.	Unimolecularâ; adsorpţie Chim.: Primul strat de molecule adsorbite pe suprafaţa unui adsorbant. Adsorpţia unimoleculară se caracterizează prin aceleaşi mărimi ca şi adsorpţia în general: capacitatea de adsorpţie monomoleculară (Qm) e cantitatea de adsorbat ce poate fi adsorbită de 1 gram adsorbant sub formă de strat monomole-cular; suprafaţa specifică moleculară (Am) e suprafaţa ocupată de o singură moleculă a stratului mono-molecular saturat (ocupat în întregime) igradul de ocupare al suprafeţei (0) reprezintă raportul (a\am) dintre adsorpţia Ia o presiune oarecare (a) şi adsorpţia monomoleculară (am).
Un caz al adsorpţiei monomoleculare cu aplicaţii practice importante e acela al adsorpţiei chimice (chemosorpţiei) sau al adsorpţiei orientate. Adsorpţia bazată pe reacţii chimice cu anumiţi atomi de pe suprafaţa adsorbanţilor e, prin definiţie, o adsorpţie unimoleculară. Sin. Adsorpţie monomoleculară.
5.	Unio. Paleont.: Lamelibranhiat din familia Unionidae, caracteristic pentru apele dulci stătătoare şi curgătoare. Cochi I ia poate fi de diferite forme, de la oval alungită, pînă la foarte înaltă. Valvele sînt groase, egale şi sidefoase, pre-zentînd pe suprafaţă dungi de creştere, şterse sau adîncite, iar uneori, proeminenţe neregulate (sculpturi).
Dentiţia e de tip eterodont; valva dreaptă prezintă trei dinţi cardinali, dintre cari unul e mai dezvoltat şi zimţat, şi un singur dinte lateral, posterior, alungit, şi paralel cu linia cardinală; pe valva stîngă sînt doi dinţi cardinali şi doi dinţi laterali, posteriori, lame-lari. Ligamentul e extern, protejat de nimfe ligamentare.
Genul Unio apare în faciesul lacustru al Jurasicului superior, avînd o mare dezvoltare în basinele neogene din Europa de S—E. în ţara noastră e foarte frecvent în terenurile daciene şi mai ales levantine (stratele cu Unio).
Specia Unio pristinus Bielz e cunoscută din Levantinul inferior din Oltenia şi Muntenia; Unio rumanus Tournouer din Dacianul din Oltenia şi Unio subatavus Teiss, din M'eoţianul regiunii subcarpatice.
6.	Union metal. Metg.: Aliaj antifricţiune, pe bază de plumb, cu compoziţia: 0,2% Ca; 1,5% Mg şi restul plumb. E folosit ca material antifricţiune pentru lagărecu sarcini mijlocii şi viteze relativ mici. V. şî Aliaj antifricţiune.
7.	Unionidae. Paleont.: Familie de lamelibranhiate adaptate la mediul limnic. Sînt de talie relativ mare, cu stratul sidefos al valvelor foarte dezvoltat, ceea ce denotă primitivitatea lor. Exemple: Unio (v.), Psilunio, Hyriopsis, Anodonta, Leptanodonta, etc.
Unio pristinus (o), Unio subatavus (b) şi Unio rumanus (c).
8.	Unipolar. Elt.: Calitatea unei maşini, a unui aparat sau a unui instrument electric, de a avea în partea sa activă (de ex. la întrefier) elementele corespunzătoare unui singur pol magnetic, respectiv unei singure conducte de linie sau de fază.
9.	Unipolar, electrod E/t., Chim.: Electrodul unei celule de electroliză (v. Celulă electrolitică) servind fie numai ca electrod pozitiv, fie numai ca electrod negativ, şi care se leagă direct la polul respectiv al sursei de energie electromagnetică. Electrodul unipolar e deosebit de electrodul bipolar, care pe o parte îndeplineşte funcţiunea de electrod pozitiv, iar pe cealaltă de electrod negativ, contactul cu sursa exterioară de energie făcîndu-se prin intermediul soluţiei de electroliză. în aplicaţiile practice e utilizat aproape excluziv electrodul unipolar.
io. Unipolara, inducţie Elt.: Fenomen de inducţie electromagnetică (v.) prin mişcare, care se produce prin rotirea unui corp cilindric situat într-un cîmp magnetic în jurul axei lui de simetrie, utilizat în producerea tensiunilor electromotoare continue în maşinile electrice unipolare (v.). Cîmpul magnetic poate fi produs de corpul considerat (dacă e un magnet permanent sau un electromagnet) sau poate fi produs din exterior.
Dacă se consideră un cilindru conductor de rază a care se roteşte cu viteza unghiulară co în jurul axei sale într-un cîmp magnetic omogen şi constant de inducţie B, paralel cu axa de rotaţie, între axa de rotaţie şi periferia cilindrului (v. fig. ) se induce o tensiune electromotoare de mişcare a cărei valoare poate fi calculată apl i-cînd forma dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice (v.) curbei T. Rezultă
- _	-	rA
(B x v) ăr= -fl Bvăr=
Jo
Ca	a?
— i Bru>âr=B —- -co.
Inducţie unipolară.
OA) partea mobilă a conturului T; ABCDO) partea fixă a conturului T; V) voltme-tru; B) inducţia magnetică; m) viteza unghiulară de rotaţie; o) raza cilindrului rotitor.
Aplicarea formei nedezvoltate a legii inducţiei electromagnetice pentru medii mobile, presupunînd curba T şi deci segmentul OA antrenat de disc în rotaţia iui, conduce la acelaşi rezultat. Dacă în timpul At e măturată aria mărginităde curba OAA'O rezultă
d® " d*
1
A t
-B
«2Aoc
Ba% . Aa
: ||m : 2 At
Ba2
;~T"
Fenomenul se numeşte inducţie unipolară deoarece căile conductoare mobile în cari se induce tensiunea electromotoare întretaie mereu linii de inducţie magnetică de sens invariabil, corespunzînd deci unui aceluiaşi pol al magnetului sau electro-magnetului care produce cîmpul.
11.	Unipolara, maşina electrica Elt. V. sub Maşină electrică.
12.	Unisol. Ind. petr.: Procedeu întrebuinţat în industria prelucrării ţiţeiului pentru extragerea mercaptanilor din benzine, white-spirit, etc. Prin aplicarea acestui procedeu benzinele îşi reduc conţinutul în sulf, mărindu-şi susceptibilitatea la adausuri de tetraetilat de plumb.
Procedeul consistă în tratarea benzinei într-o coloană de extracţie cu soluţii apoase de metanol şi de hidroxid de sodiu. în partea superioară a coloanei se introduce soluţia de hidroxid de sodiu, pe la mijloc se introduce soluţia de metanol, iar aproape de baza coloanei se introduce benzina de tratat. Soluţia de hidroxid de sodiu trecînd în partea superioară a
Unitate
287
Unitate de pompaj
coloanei îndepărtează din benzină metanolul reţinut de aceasta şi mai jos se uneşte cu fluxul de metanol pentru a realiza extracţia mercaptanilor. Prin vîrful coloanei se extrage benzina, iar prin bază soluţia apoasă de metano!-sodă caustică în care se află disolvaţi mercaptanii. Această soluţie alimentează o coloană de stripare, din care se extrage pe la bază soluţia de hidroxid de sodiu, care se reîntoarce în sistem. Prin vîrful coloanei distilă soluţia de mercaptani şi metanol, care condensează şi separă un strat de mercaptani şi unul apos de metanol. Soluţia de metanol se rectifică obţinîndu-se ca distilat metanol aproape anhidru, care se reîntoarce la coloana de tratare a benzinei.
Prin tratare se pot îndepărta pînă la peste 95% din mercaptanii din white-spirit, petroluri, etc.
1.	Unitate. 1 • Mat.: Numărul unu (v. Unu).
2.	Unitate, pl. unităţi 2. Mat.: Element al unei mulţimi caracterizat în raport cu o operaţie definită între elementele mulţimii, prin proprietăţi isomorfe proprietăţilor numărului 1 în operaţia de înmulţire a numerelor reale. Sin. Element unitate.
3. /^, ideal	Mat.: Inel O, considerat ca submulţime a lui însuşi, care satisface condiţiile cari definesc un ideal (v.).
4.	matrice Mat. V. sub Matrice.
5.	tensor	C/c. v., Fiz. V. sub Tensor.
6.	vector C/c. v., F/z.; Sin. Versor. V. sub Vector.
7.	Unitate. 3. Mat.: Numărul algebric întreg e, astfel încît unitatea e a domeniului de raţionalitate să fie divizibilă prin g.
Un număr algebric e o soluţie a unei ecuaţii algebrice ireductibile
**+ a^-1 H-------ha/)_1*+aB=0,
a. fiind elemente ale unui domeniu de raţionalitate R. Dacă
a.	sînt numere întregi în R, numărul algebric corespunzător se numeşte număr algebric întreg. (De exemplu numărul i, soluţia ecuaţiei #2-f 1 =0, e un număr algebric întreg.) Produsul rădăcinilor ecuaţiei se numeşte norma numărului algebric %\ N(%)=(—V)n an. Condiţia necesară şi suficientăca un număr întreg algebric s să fie o unitate algebrică e următoarea: N(z) = ±e.
In domeniul de raţionalitate R(i) există unităţile ±1 şi
Produsul şi cîtul a două unităţi algebrice sînt unităţi algebrice Sin. Unitate algebrică.
8.	Unitate. 4. Fiz.: Unitate de măsură. V. sub Sistem de unităţi de măsură.
9.	~ de mâsurâ. Fiz. V. sub Sistem de unităţi de măsură.
10.	~ de toleranţa. Tehn.: Mărime (în microni) care reprezintă baza şirului de toleranţe într-un sistem de toleranţe, exprimată prin relaţia:
i=b^D+cD,
în care D (în mm) e diametrul nominal med iu al unui interval determinat de diametri, iar b şi c sînt factori caracteristici sistemului de toleranţe. De exemplu, diametrul D e media aritmetică a diametrilor intervalului în sistemele STAS sau OST, respectiv media geometrică în sistemul ISA; coeficienţii caracteristici au valorile £>=0,5 şi c=0 în sistemele STAS sau OST, respectiv valorile 6=0,45 şi c—0,001 în sistemul ISA.
Toleranţa (în microni) e produsul dintre unitatea de toleranţă i şi un coeficient a care depinde de categoria de toleranţe (v. şi Toleranţe, sistem de ^), adică T=ai,
unde coeficientul a are valori caracteristice sistemului de toleranţe ales.
11.	^ de transmisiune. Telc.: Fiecare d intre unităţi le loga-ritmice(v. Decibel, Bel, Neper etc.) utiIizate pentru măsurarea nivelurilor de transmisiune (v. Nivel de transmisiune).
12.	~ enzimaticâ. Chim. biol.: Cantitatea de enzimă care,
în anumite condiţii de pH, de temperatură şi de concentraţie a substratului, transformă într-un interval dat o cantitate fixă de substrat. De exemplu, unitatea urează e acea cantitate de enzimă care liberează din uree, în cinci minute, la pH=7,Q şi t=20°, 1 mg azot amoniacal; unitatea tripsină e cantitatea de tripsină capabilă să libereze din cazeină, în 20 de minute si la 30°, grupări carboxilice echivalente unei cantităţi de
1.05	mg dintr-o soluţie de 0,2 N de hidroxid de sodiu; unitatea lipază e cantitatea de; li pază care hid rol izează 24% din
2.5	g ulei de măsline, în 60 minute, la 30°, la un pH—8t9 iniţial. în prezenţa a 15 mg albumină şi 10 mg clorură de calciu. Unităţile enzimatice sînt arbitrar alese, pentru fiecare enzimă, în condiţii standard de pH, temperatură, timp, etc. Pentru determinarea cantitativă se folosesc metode gravimetrice, titrimetrice, gazometrice, spectroscopice, viscozimetrice, etc.
13.	~ raportata de execuţie muzicala.Te/c. V. sub Studio 2.
14.	~ tipografica. Poligr.: Unitatea de măsură a lungimii utilizată în poligrafie. Principala unitate e punctul tipografic. (v.), egal aproximativ cu 0,376 mm, ai cărui multipli sînt:
1	cicero=12 puncte tipografice («4,5 mm) şi 1 cuadrat (cva-drat)=4 cicero =48 de puncte tipografice («18 mm).— Pentru măsurarea grosimii literei de monotip se utilizează setul: 1 set=0,938 puncte tipografice («0,353 mm).
15.	Unitate. Tehn., Gen.: 5. Ansamblu sau element al unui ansamblu considerat ca un tot.
16.	~ cartografica de sol. Ped.: Unitate geografică, determinată de unităţi taxonomice de sol (v.) prin identificarea, localizarea pe teren şi delimitarea lor pe hărţi. Unităţile cartografice servesc pentru a arăta unde şi cît se întind unităţile taxonomice. O unitate cartografică e omogenă, cînd cuprinde
o	singură unitate taxonomică împreună cu mici proporţii din
a.Ite unităţi, cari nu pot fi excluse în practica de cartare, şi e eterogenă, cînd conţine două sau mai multe unităţi taxonomice, grupate în asociaţii de soluri (v.) sau complexe de soluri (v.). în hărţile Ia scară mică se pot reprezenta unităţi cu întindere geografică mare: zone de sol, subzone de sol, provincii de soluri, regiuni şi raioane naturale de soluri. V. şî sub Geografia solurilor.
17.	/x/ de pompaj. Expl. petr.: Instalaţie folosită pentru acţionarea pompelor de adîncime la sondele de ţiţei exploatate prin pompaj. Se deosebesc unităţi de pompai cu balansier şi unităţi de pompaj fără balansier.
I. Schema unei unităţi de pompaj cu balansier şi echilibrare prin contragreutăţi.
1) balansier; 2) capră metalică; 3) bolţuri; 4) bielă; 5) lagăr principal; 6) butonul manivelei; 7) manivela reductorului; 8) balansier egalizator; 9) lagăr sferic; 10) reductor de turaţie; 11) motor.
Unităţile de pompaj cu balansier se compun din balansier, capră metalică, bielă şi manivelă, motorul de acţionare şi sistemul de echilibrare (v. fig. /).
Unitate de pompaj
288
Unitate de pompaj
Instalaţiile moderne ale unităţilor de pompaj sînt construite bloc, dintr-o ramă metalică de fier profilat pe care sînt fixate: capra balansierului, reductorul şi motorul.
II. Schema unei instalaţii de pompare cu echilibrare rotativă, cu greutăţi în formă de discuri.
Echilibrarea (contrabalansarea)unităţilor depompajcu balan-sier poate fi mecanică, pneumatică sau hidraulică. Echilibrarea mecanică poate- fi
//\ \\
// \ \\ /7 \ w
oscilantă sau tativâ.,
Echilibrarea osc i 1 antă se realizează prin fixarea unei greutăţi (placă de fontă) pe balan-sier sau pe un con-trabalansier secundar, legat la baiansierul principal.
Echilibrarea rotativă se realizează în trei variante: cu greutăţi în formă de plăci în locaşuri practicate în manivelă;cu greutăţi de forma unor discuri cari se deplasează pe circumferenţama-nivelei, aceasta avînd forma unui disc fixat excentric (v. fig. //); cu greutăţi cari se deplasează în lungul manivelei, schimbînd astfel poziţia centrului de greutate al greutăţilor faţăde axa de rotaţie a manivelei. La construcţiile recente, între manivelă şi greutate se intercalează o cremalieră şi un pi-nion, astfel încît deplasarea greutăţilor se face de un singur operator.
Echilibrarea pneumatică se realizează cu ajutorul unui cilindru 1 (v. fig. III) intercalat între balansier
III. Unitate de pompaj cu echilibrare pneumatică.
1) cilindru; 2) articulaţie; 3) tija pistonului din cilindru; 4) rezervor; 5) compresor; 6) tija pistonului compresorului; 7) şurub de reglare a cantităţii şi presiunii aerului comprimat; 8) picioare fixe pentru rezemarea axului balansierului; 9) diagonală de stabilitate; 10) reductor; 11) discuri cu găuri pentru
manivela 12.
şi rama de susţinere a caprei şi în interiorul căruia se găseşte un piston a cărui tijă 3, goală la interior, serveşte la intrarea aerului comprimat în cilindru, din rezervorul 4.
Echilibrarea hidraulică, asemănătoare cu cea pneumatică, utilizează, în locul cilindrului cu aer, un cilindru hidraulic umplut cu ulei şi prevăzut la partea inferioară cu o conductă prin care se leagă cu partea inferioară a unui rezervor cu aer. Presiunea care se exercită asupra lichidului, şi deci asupra cilindrului, se obţine cu ajutorul aerului comprimat care se introduce pe la partea superioară a rezervorului cu aer.
Unităţile de pompaj fără balansier (cu cursă dublă) sînt folosite pentru acţionarea pompelor de fund la sondele cu debite mari sau la sondele cu adîncimi mari de fixare a pompelor, în scopul realizării de debite mari de pompare cu un număr redus de curse. Punerea în mişcare a garniturii de prăjini la unităţile de pompaj fără balansier se face prin transmisiune mecanica, acţionare pneumatică sau acţionare hidraulică.
Transmisunea mecanica nu a dat rezultate satisfăcătoare, din cauza mecanismelor complicate.
Acţionarea pneumatica (v. fig. IV) se realizează cu ajutorul unui cilindru de oţel 1 suspendat printr-un sistem cu patru bare 3 şi centrat la gura sondei. în cilindru se mişcă un piston
a cărui tijă 6, după ce trece printr-o cutie deetan-şare 2, se leagă cu garnitura de prăjini 7 a pompei. La cursa ascendentă, aerul easpirat încorpul cilindrului, iar la cursa descendentă aerul e împins prin valva de evacuare în sistemul de distribuire a aerului. Lungimea şi direcţia cursei se modifică cu ajutorul uncr şliţuri speciale, aşezate în pereţii cilindrului şi al unor valve de evacuare cari, prin intermediul unor ţevi flexibile (4, 5), sînt puse în comunicaţie cu unul sau cu altul dintre aceste şliţuri. Pe conductele de alimentare cu aer şi de evacuare se montează rezervoarele 9 cari au rolul de a compensa variaţi ilede presiune din conducte, cum şi rolul de a purifica aerul şi de a elimina umiditatea, cum şi reductoarele de presiune 10, cu ajutorul cărora se permite să se varieze în limite largi viteza cursei pistonului şi deci numărul de curse pe minut. Printr-o supapă de închidere 8 se împiedică pierderea aerului în cazul ruperii accidentale a prăjinilor.
Unitate de producţie silvică	289	Unitate	luminoasă
Acţionarea hidraulica (v. fig. V) se realizează cu ajutorul unui cilindru vertical în interiorul căruia se poate deplasa un piston prin introducerea ş] evacuarea succesivă în cilindru a unui lichid de către o pompă de circulaţie, printr-un sistem de distribuţie şi inversare a sensului de circulaţie a lichidului. Pentru acţionarea alternativă a pistonului se schimbă numai sensul de circulaţie a lichidului printr-un sistem de distribuţie şi inversare a circulaţiei, care consistă dintr-o supapă de inversare 4, comandată de un servomotor, şi o su-papă-pilot 3. La cursa ascendentă a pistonului pompa 6 aspiră lichidul dintr-un rezervor de echilibrare 7 şi îl refulează în cilindrul vertical 2, sub piston, care astfel se deplasează în sus. Prin comanda supa-pei-pilot 3, supapa de inversare 4 transformă linia de aspiraţie a pompei în linie de refulare, iar linia de refulare, în linie de aspiraţie. Supa-pa-pilot 3 e acţionată de presiunea lichidului din
IV. Schema unităţii de pompaj fără balansie cu acţionare pneumatică.
cilindrul vertical prin conductele 1 şi 5 cari pun supapa respectivă în comunicaţie, succesiv, cu
spaţiul de sub piston şi cu cel de deasupra pistonului. Cînd pistonul, în cursa sa ascendentă, a depăşit priza de presiune 1 asupra uneia din tijele supapei-pilot se exercită o presiune mare, care o deplasează spre stînga. Prin această acţiune, care se transmite supapei de inversare fie direct, printr-o transmisiune, fie prin punerea în comunicaţie a supapei de inversare cu o cameră de presiune joasă, linia de aspiraţie se transformă în linie de refulare şi invers, iar pistonul îşi începe cursa descendentă pînă cînd se coboară sub priza de presiune 5. Lichidul evacuat din supapa-pilot sau din supapa de inversare e reintrodus în rezervorul de echilibrare prin pompa auxiliară 9, aerul comprimat necesar pentru realizarea pernei de aer de deasupra lichidului din rezervorul de echilibrare fiind furnisat de compresorul 8, cu funcţionare intermitentă.
i.	~ de producţie silvica. Silv.: Suprafaţă de pădure individualizată teritorial, avînd condiţii staţionate omogene, şi care e supusă unui regim unitar de gospodărire, spre a constitui obiectul unui proces de producţie unitar; unitatea de producţie se notează cu U.P. în mod normal, acest proces de producţie unitar presupune continuitatea producţiei, în sensul tăierilor anuale, pe cît posibil egale din punctul de vedere al cantităţii şi al calităţii lemnului. Delimitarea teritorială a unităţii de producţie se face prin limite naturale (culmi de munţi şi de dealun, ape, etc.) sau artificiale (şanţuri, borne, lini i deschise, arbori de hotar, etc.; de obicei, la cîmpie şi în baltă). Teritoriul unei unităţi de producţie poate fi constituit dintr-o pădure, dintr-o porţiune de pădure sau, uneori, din mai multe porţiuni sau trupuri de pădure, cari sînt cît mai apropiate. Sin. Secţie de gospodărire, Serie de exploatare (termen învechit).
Aria unei unităţi de producţie are diferite valori, depin-zînd de un mare număr de factori (naturali, de aşezare, de tehnică forestieră, social-economici, etc.) şi de multe considerente practic-gospodăreşti. în condiţiile actuale ale economiei naţionale şi forestiere din ţara noastră, aria maximă a unităţii de producţie are, în dependenţă de condiţiile orografice, următoarele valori: la munte, pînă la circa 6000 ha; la dealuri (sau coline), pînă la circa 4000 ha; la cîmpie, pînă la circa 2000 ha; în baltă, pînă la circa 400 ha, cu excepţia ostroa-velor mari, unde poate avea valori pînă la 1000 ha. Regimul de gospodărire impune, la rîndu! său, o limită maximă a ariei unităţii de producţie. De exemplu: la cîmpie aria poate avea valoarea maximă de 1000 ha, în cazul pădurilor gospodărite în crîng simplu; aceeaşi arie maximă e impusă şi pădurilor tratate în codru grădinărit. Aria minimă a unei unităţi de producţie e determinată, în primul rînd, de necesitatea de a se asigura o producţie continuă, ceea ce se poate realiza: în cazul codrului regulat, şi pe suprafaţa de circa 100 ha; în cazul codrului grădinărit, pe suprafaţa de circa 15---20ha; în cazul crîngului, peo suprafaţă de 40---60 ha. Mărimea optimă a unităţii de producţie se determină, în fiecare caz, ţinînd seamă de diferiţi factori şi considerente determinante.
Uneori, în cuprinsul unei unităţi de producţie există una sau mai multe porţiuni de pădure cari se diferenţiază prin regimul de gospodărire de cel al restului unităţii, cari constituie s u b u n i t a ţ i de producţie (numite şi subsecţii de gospodărire sau subserii de exploatare). Existenţa unei subunităţi de producţie constituie o excepţie la principiul tratamentului unitar al unităţii de producţie; excepţia e impusă de anumite condiţii staţionale şi de arboret specifice, cari fac imposibilă înglobarea porţiunii de pădure considerate în unitatea de producţie respectivă, iar concomitent, porţiunea aceasta de pădure e prea mică şi e izolată, astfel încît nu poate constitui o parte a unei alte unităţi de producţie. De exemplu ,
o	porţiune de pădure de plop, mai întinsă, aflată în cuprinsul unui complex de fag, poate deveni o subunitate de producţie.
2.	~ fitosociologică. Geobot.: Sin. Asociaţie vegetală (v.).
3.	~ luminoasa. C. f.; Dispozitiv optic servind la realizarea focurilor de semnal (v.). Unitatea luminoasă cuprinde: sursa de energie luminoasă, care e o lampă incandescentă; dispozitivul optic, care concentrează şi dirijează razele luminoase într-un fascicul şi care se compune din lentile şi reflectoare; filtre de lumină, cari dau culoarea focului de semnal; cutia de protecţie, de fontă, în care sînt montate aceste dispozitive; dispozitivul de prindere a unităţii de semnal de catargul semnalului şi dispozitivul de orientare a unităţii luminoase. Mai are şi un cozoroc de protecţie care sporeşte vizibilitatea focului de semnal împiedicînd pătrunderea razelor solare în unitatea luminoasă, ceea ce ar putea da naştere la indicaţii fantomă (v. Foc fantomă), şi în acelaşi timp împiedică depunerea zăpezii pe partea exterioară a lentilei.
19
Unitate motoare
290
Unitate, punct
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc:
Unităţi luminoase separate pentru fiecare culoare de semnalizare, cari pot fi cu două sau cu o singură lentilă. în fig. / e reprezentată o unitate luminoasa cu lentile Fresnel; prima lentilă, cu diametru mai mic şi, de obicei, colorată, permite captarea unui procent mai mare din fluxul luminos al lămpii incandescente. Această lentilă, cu trepte pe suprafaţa convexă, dirijează fasciculul luminos către lentila exterioară, cu trepte pe suprafaţa concavă, de obicei incoloră, care transformă razele captate într-un fascicul util pentru vizibilitatea semnalului. Pentru a evita apariţia indicaţiilor fantomă nu se folosesc oglinzi sau suprafeţe poleite reflectoare în spatele lămpii.
Din acelaşi motiv lentila exterioară e necolorată.
Dispersarea laterală necesară pentru vizibilitatea semnalelor în curbe se obţine cu ajutorul lentilelor de-f l e ct o a r e (v. fig. II).
Cu ajutorul acestor lenţi le se poate obţine vizibilitatea semnalului şi în apropierea lui.
în fig. III e reprezentată o unitate luminoasa cu o singură lentilă plină asferică. Lentila e incoloră şi între lentilă şi
I. Unitate luminoasă cu două lentile în trepte (Fresnel).
1) lentilă în trepte incoloră; 2) lentilă în trepte colorată; 3) sursă luminoasă.
III. Unitate luminoasă cu lentilă plină.
1) sursă luminoasă; 2) oglindă deffectoare; 3) filtru colorat; 4) lentilă plînă; 5) geam de dispersiune.
nos e dirijat în jos printr-o oglinda. în faţa lentilei pline se gă-seştegeamul de dispersiune. Geamul de dispersiune are o încli-
IV. Unitate luminoasă tip proiector.
1) oglinzi elipsoidale; 2) filtru colorat; 3) lentilă
II. Dispunerea lentilei deflectoare
pentru dirijarea fasciculului luminos într-o direcţie determinată.
1) lentilă colorată; 2) lentilă deflectoare 3) lentilă incoloră.
lampă se aşază filtrul colorat. Pentru a asigura vizibilitatea focului din apropierea semnalului, o parte din fasciculul lumi-
nare de 12° faţă de verticală pentru ca orice rază străină care ar veni din exterior să fie dirijată, după reflexiune, în jos, spre piciorul semnalului luminos.
Unitatea luminoasă tip proiector (v. fig. IV), care poate da mai multe indicaţii colorate, e formată dintr-o oglindă eliptică cu sursa luminoasă în unul dintre focare; oglinda captează un mare procent din fluxul luminos al lămpii pe care îl concentrează
şi proiectează în al	3
doilea focar. Acest al doilea focar coincide cu focarul lentilei clare; razele luminoase trec printr-un geam colorat aşezat în apro-pierea focarului şi străbat lentila într-un fascicul luminos colorat. Geamurile colorate sînt . montate într-un ecran mobil acţionat de unu sau de două relee. Cu loarea focului va fi determinată de poziţia acestui ecran. La unităţile luminoase tip proiector nu există pericolul de apariţie a indicaţiei fantomă, astfel că se pot folosi reflectoare, ceea ce sporeşte randamentul optic al unităţii luminoase, putîndu-se folosi lămpi de putere mai mică.
Dispozitivele de orientare a unităţi-
I	o r luminoase (v. Orientarea semnalului luminos) per-rriit rotirea unităţii luminoase atît în jurul unui ax orizontal, cît şi în jurul unui ax vertical. Aceste dispozitive pot fi individuale, pentru fiecare unitate luminoasă, sau dispozitiv comun care se adaptează la panoul de semnal pe care sînt fixate mai multe unităţi luminoase sau la carcasa de fontă în care sînt cuprinse două sau trei unităţi luminoase.
1.	~ motoare. 1. Tehn.: Motor sau grup de motoare cuplate, montat pe un vehicul sau într-o instalatie stabilă, independent de altele asemănătoare. Uneori şi agregatul motor-generator se numeşte unitate motoare; de exemplu, in centralele hidroelectrice sau termoelectrice, se numeşte unitate motoare fiecare dintre agregatele turbină hidraulică-generator electric, turbină cu abur-generator electric, etc.
2.	~ motoare. 2. Tehn.: Vehicul cu autopropulsiune, echipat cu motor termic, cu motor cu abur, electric, etc., care produce forţa de tracţiune necesară propulsiunii sale (de ex.: automobil, automotor, navă, aeronavă, etc.), sau remorcării unui convoi de vehicule (de ex.: tractor, locomotivă, remorcher, etc.).
3. ~ sinecologicâ. Geobot.: Sin. Sinuzie (v.).
■i. ~ taxonomica de sol. Ped. V. sub Sol 2.
5.	Unitate, mulţime Mat.: Mulţime caracterizată prin proprietatea că x e identic ega.l cu y, dacă x şi y sînt elemente ale ei.
6.	Unitate, punct Geom.:	Punct	care	se	asociază
unui sistem de patru puncte linear independente, pentru a forma un reper proiectiv în spaţiul cu trei dimensiuni.
Dacă se consideră patru puncte Mv M2, M3, M4, linear independente, adică necoplanare, coordonatele cartesiene omogene ale unui punct oarecare M din spaţiu sînt date de relaţia simbolică
pM—x1M1 +*2M3+x*M3 +^M4,
în care M- reprezintă sistemu I format de coordonatele omogene ale punctului Mp	fiind	un factor de proporţionalitate
arbitrar.
Sistemul ordonat de numere (x1, x2, x3, x4) e sistemul de coordonate proiective omogene ale punctului M în raport cu tetraedrul de referinţă format de punctele M.. Coordonatele
Unităţi imagine
291
Unsoare consistentă
proiective ale vîrfurilor tetraedrului de referinţă sînt proporţionale, respectiv, cu sistemele (1, 0, 0, 0), (0, 1, 0, 0), (0,0,1,0), (0, 0, 0,1). Coordonatele cartesiene omogene ale acestor puncte pot admite— respectiv— factori de proporţi-nalitate arbitrari şi independenţi p-.— şi acest fapt are drept
consecinţă modificarea fiecăruia dintre cele patru numere .
Pentru a obţine un sistem de coordonate unic, e necesar şi suficient să se considere un punct U, diferit de punctele M• şi linear independent faţă de trei vîrfuri oarecari ale tetraedrului de referinţă, şi căruia să i se fixeze drept coordonate proiective un sistem de numere luat arbitrar, dar diferit de sistemele de numere cari formează coordonatele punctelor M*m
—	în mod particular, se alege pentru punctul U un sistem de numere proporţional cu sistemul (1,1, 1,1); de aceea, acest punct se numeşte punct unitate.
î. Unităţi imagine. Geom.: Proiecţiile unităţii de lungime din spaţiu, aceleaşi pe cele trei axe ale unui triedru tridreptunghi de referinţă, proiecţii cari, în general, sînt diferite pe cele trei axe-imagini ale axonometriei corespunzătoare. Ele rămîn egale de-a lungul fiecărei axe-imagini în axonometria ortogonală sau oblică, în care caz au nevoie de trei scări de lungimi — şi se reduc către punctele de fugă ale axelor-imagini, în axonometria conică.
2.	Univalentâ, funcţiune Mat. V. Funcţiune uni va lentă.
3.	Univers. 1. Fiz.: Ansamblul corpurilor şi al cîmpurilor cari există în spaţiu şi în timp.
4.	Univers. 2. Fiz.: Varietatea cu patru dimensiuni, ale cărei elemente sînt evenimentele, adică puncteie-momente; dimensiunile ei sînt cele trei dimensiuni spaţiale şi dimensiunea temporală. Evenimentele se mai numesc şi p u n c t e de un i v e r s.
Conform teoriei relativităţii, universul are relaţii metrice unitare şi geometrie pseudoeuclidiană în regiunile în cari cîmpurile de gravitaţie sînt neglijabile (v. sub Relativităţii, teoria ~ restrînse), şi geometrie pseudoriemanniană în regiunile cu cîmp de gravitaţie (v. sub Relativităţii, teoria ~ generale).
Universul teoriei relativităţii restrînse se mai numeşte universul lui Minkowski sau univers minkowskian.
5.	Univers, interval de Fiz., Mat.: Măsura elementului de arc ai unei curbe din universul cu patru dimensiuni — trei spaţiale şi o a patra temporală — introdus de teoria relativităţii, invariantă la schimbarea sistemului de coordonate (v. Relativităţii, teoria —).
6.	Universal de strungr pi* universale de strung. Ut.: Sin. Mandrină universală ae strung. V. sub Maiidrină de strung.
7.	Universala, antena Telc.: Antenă (v.) de recepţie construită pentru a fi utilizată într-o gamă largă de frecvenţe, de' obicei pentru unde kilometrice, hectometrice şi decametrice.
8.	Universala, baie Metg.: Baie electrolitică cu compoziţia: 25 g/i acid sulfuric, 33 g/l acid hidrofluoric, 8,3 g/l
acid boric, 372 g/l a- _____________________________________________
cid cromic, 12 g/l a-	Densitatea	D
cid citric, 4,3 g/l an-	MetaM	de^r°"	min
hidridăftal icâ, 32.8 g/l -----------------------1------------------
acid fosforic, şi care	Metale feroase	17-40	2—4
poate fi folosită la	Alame
lustruirea electroli-	^Ure	î!^	2,0'
tică atît a metalelor	Cupru	5-13	1,5
feroase, cît şi a celor	Plumb	29—70	6,0
neferoa^p	Zinc	20-24	2-2,4
neteroase.	Staniu	7...9	1,5-3,o
Obiectul de lustru it e aşezat la anod,
catodul putînd fi din cupru, din oţel inoxidabj sau oţel înalt aliat cu crom. Distanţa dintre anod şi catod se reglează între 50 şi 60 mm. Rezultate optime pentru diferite materiale se obţin la densităţile de curent şi duratele de menţinere
în baie indicate în tablou. Baia trebuie să fie agitată continuu în tot timpul tratamentului. V. şî Lustruire electrolitică, sub Lustruire.
9.	Universala, maşina Mş.: Maşină de prelucrare, de regulă semiautomată, ia care se pot efectua simultan sau succesiv mai multe feluri de operaţii; exemple: strungul universal (v. sub Strung 2), maşina de rindeluit la grosime (v. sub Rindeluit, maşină de ~), etc. V. şî Maşină 1, Maşină de prelucrare.
10.	Univoca, corespondenţa ~.Mat.: Corespondenţă între două mulţimi Ge elemente S şi S',în care unui element al mulţimii S îi corespunde un singur element al mulţimii S'. Cînd corespondenţa e univocă atît dinspre 5 spre S', cît şi din spre S'spre S, ea se numeşte corespondenţa biunivoca.
11.	Unsoare, pl. unsori. Tehn.:	Material	de	consistenţă
uleioasă sau pastoasă, întrebuinţat, fie ca lubrifiant (v.), fie pentru izolarea suprafeţelor metalice de mediul înconjurător, în scopul protecţiei contra coroziunii. Sînt folosite ca unsori grăsimile vegetale şi animale, uleiurile minerale, vaselinele şi unsorile consistente.
12.	Unsoare consistenta. Tehn.: Produs consistînd din dis-p.ersiunea coîoidaiă a unor săpunuri în produse petroliere, cu sau fără diferite ingrediente, în stare solidă sau semisolidă. După funcţiunea pe care trebuie să o îndeplinească, unsoarea consistentă e un produs îngroşat care rămîne în contact cu suprafeţele în mişcare, fără a curge sub acţiunea gravitaţiei sau a forţei centrifuge şi fără a fi eliminat prin presare.
Componenţii principali ai unsorilor consistente sînt uleiurile minerale şi săpunurile. Acestea pot proveni din grăsimi animale, vegetale sau din acizii lor, din lanolină, colofoniu, acizi naftenici, acizi proveniţi de la oxidarea hidrocarburilor solide (parafină, petrolatum). Mai pot fi prezente următoarele substanţe: grăsime nemodificată, acizi graşi sau aicalii; substanţe nesaponificabile, ca glicerină şi alcooli graşi; colofoniu sau lanolină; apă; anumite adausuri cari pot funcţiona ca agenţi modificatori sau peptizanţi. Unele dintre substanţele menţionate pot fi sub formă de impurităţi, rămase din reacţii incomplete ale agenţilor saponificabiIi, sau pot fi introduse în scopul stabilizării sau modificării structurii. Afară de săpunuri, ca agenţi de îngroşare se mai folosesc diferiţi hidroxizi, siiicoalummaţi (bentonite), silicagel, negru de fum, pigmenţi ai ftalocianinei. Diferitele materiale de umplutură (oxizi metalici, carbonaţi, sulfuri, praf de metale, silicaţi, grafit, etc.) se introduc în unsori pentru mărirea stabilităţii mecanice şi a consistenţei. Unele dintre aceste materiale, în special grafitul, au şi valoare lubrifiantă; sulfura de molibden măreşte consistenţa şi, introdusă în proporţii foarte mici, îmbunătăţeşte ungerea şi formează o peliculă rezistentă la temperaturi şi presiuni mari. Unsorile consistente mai pot conţine adausuri pentru ameliorarea stabilităţii la oxidare, inhibitori de coroziune, substanţe pentru mărirea rezistenţei filmului la presiuni înalte, etc. (v. Aditiv 1).
Uleiurile minerale folosite pentru fabricarea unsorilor au, la 50°, viscozitatea între 20 şi 50 cSt, după condiţiile de ungere. în cazul unsorilor pentru temperaturi joase, se întrebuinţează uleiuri cu viscozitate mică, cu punct de congelare scăzut. Uleiurile vîscoase (ulei de cilindru, etc.) se folosesc numai în cazuri rare. în general se preferă uleiurile parafinice cu indice de viscozitate înalt, în locul uleiurilor nafteno-aromatice, deşi acestea permit o mai uşoară dispersare a săpunului şi formarea fără dificultăţi a structurii. Afară de uleiurile minerale, se mai întrebuinţează, în cazuri speciale, uleiurile sintetice, cum sînt polioiefmele, polialchilenglicolii, esterii, siliconii, hidrocarburile clorurate (v. Ulei sintetic). Dintre acestea, siliconii şi diesterii prezintă cel mai mare interes.
Structura unsorilor: Unsorile consistente reprezintă un sistem coloidal, constituit în cea mai mare măsură dintr-o
Metalul	Densitatea de curent A/dma	Durata min
Metale feroase Alame Bronzuri Aliaje uşoare Cupru Plumb Zinc Staniu	17-40 10-15 18-24 12-39 5-13 29-70 20-24 7-9	2-4 2-3,5 2-2,3 2,0 1,5 6,0 2-2,4 1,5-3,0
19*
Unsoare consistentă
292
Unsoare" consistenta
dispersiune mecanicădecristalite de săpun în ulei. O parte mică din săpun poate fi sub formă amorfă. S-a constatat că agregatele cristaline sînt în formă de fibre cu dimensiuni variabile. Diferite unsori de litiu, sodiu, calciu şi aluminiu au fibre cu diametrul de 0,2 ţx şi chiar mai mic, lungimea putînd ajunge la 100 [x la unele dintre ele. Fibrele unsorilor de ^calciu şi ale unora de litiu sînt răsucite cîte două împreună. în alte tipuri de unsori fibrele au o formă simplă, cilindrică sau de panglică. Elesînt dispuse la întîmplare, iar în unelecazuri par a fi împletite. Fibrele formează o reţea care îşi păstrează forma dacă un element geometric de unsoare e plasat jntr-un solvent al uleiului (de ex. hexan), fără a fi agitat. în unele tipuri de unsori fibrele pot fi orientate pe o anumită direcţie. Forma optimă a fibrelor e funcţiune de compoziţia săpunului, de uleiul folosit şi de modul de preparare a unsorii. Fibrele cu lungimea foarte mare faţă de diametru prezintă rezistenţă la forfecare, iar cele cu dimensiunile cele mai mici reţin cel mai puternic uleiul. Prin urmare, fibrele dintr-o unsoare trebuie să fie constituite dintr-un amestec din cele două tipuri arătate, pentru a avea stabilitate la forfecare şi pentru a reţine uleiul. Uleiul e reţinut în interstiţiile reţelei de săpun, sau în aglomerarea formată de fibrele mai scurte, datorită forţelor capilare. După o altă explicaţie, uleiul e reţinut prin solvatare şi absorpţie şi prin pătrunderea lui în reţeaua structurală, pentru a micşora tensiunile din scheletul nesolvatat. E de asemenea posibil ca reţinerea uleiului să fie datorită atracţiunii suprafeţei fibrelor, care se manifestă prin mai multe straturi de molecule ale uleiului, nu prin umflarea fibrelor.
în ce priveşte influenţa naturii uleiului asupra structurii unsorilor, s-a constatat că aspectul neted-untos al unsorilor de aluminiu se ameliorează cu creşterea viscozităţii uleiurilor de aceeaşi natură; de asemenea, uleiurile naftenoaromatice (cu caracter polar) conduc la unsori mai moi şi mai untoase decît cele parafinice sau bine rafinate (cu caracter nepolar).
Structura, aspectul şi alte caracteristici ale sistemelor formate din hidrocarburi şi săpun sînt modificate prin adausul de apă, acizi graşi, alcooli, glicerină, fenoli, etc. Aceste substanţe atenuează insolubilitatea săpunului şi se combină cu el, favorizînd cristalizarea. Apa e aproape totdeauna prezentă; ea provine fie din soluţia de hidroxid necesară pentru saponificare, fie din neutralizarea acizilor graşi folosiţi. Deşi cea mai mare parte din apă se evaporă în cursul fabricaţiei, e posibil să se formeze hidraţi ai săpunurilor, cari se descompun numai în condiţii severe. Rolul apei e evident, în special în cazul unsorilor de calciu.
Aspectul unsorilor poate da multe indicaţii utile. Se înţelege că nu e admisă prezenţa aglomeratelor de săpun, a impurităţilor mecanice, etc., nici separarea uleiului din unsoare (v. Sinereză). Adesea se cere o anumită structură aparentă: netedă, fibroasă, granulară, etc.
Proprietăţile unsorilor: Unsori le consistente posedă toate proprietăţile specifice sistemelor disperse, cu schelet structural (viscozitate aparentă, prag de curgere, tixotropie, etc.). Din punctul de vedere al comportării în serviciu, interesează proprietăţile mecanice, fizicochimice şi chimice.
Rezistenţa mecanică a unsorilor plastice e însuşirea de a se comporta la fel ca corpurile solide la tensiuni de forfecare mici. Ea se determină prin limita de rezistenţă, care reprezintă tensiunea de forfecare minimă care provoacă distrugerea scheletului structural al unsorii şi apariţia curgerii vîscoase. Limita de rezistenţă arată deci proprietatea unsorilor de a se menţine pe suprafeţele în mişcare, fără a se scurge şi fără a aluneca de pe ele. Această caracteristică, care e funcţiune de temperatură, se măsoarăcu aparatul numit p lastometru. Valoarea ei depinde mai ales de agentul de îngroşare şi de proporţia Iui în unsoare.
Viscozitatea unsorilor depinde de gradientul de viteză (ca orice sistem care comportă o structură) şi de temperatură, fiind determinată de visco- m zitatea uleiului şi de agentul de îngroşare. Se mă-soară într-un viscozimetru ^ 200. capilar special. în fig. / se prezintă modificarea visco- •<* 100-zităţii aparenteaunei unsori ^ qq\ de aluminiu, comparativ cu ^	,
aceea a unor unsori decalciu ŞS şi de sodiu.
Stabilitatea mecanică e ^ micşorată ca urmare a dis- § 10-trugerii scheletului structu- % £. ral, prin fragmentarea parti- ^	4 .
culelor agentului de îngroşare, cauzată de diferite ac- " 2 ţiuni (amestecare,deformări	'20 0 20 W GO SO 100120
în cupluri le în frecare). Dis-	Temperatura,m °C
trugerea scheletului structural reduce limita derezis- Curbele de variaţie a viscozităţii apa-tenţă. Scheletul se poate rente, în funcţiune de temperatură, ale însă restabili parţial în stare	unor	unsori-
de repaus (tixotropie). Unele	s^Pun de calciu ; Na) săpun de sodiu ;
unsori se solidifică la de-	Al) săpun de aluminiu,
pozitarea îndelungată.
Pentru aprecierea proprietăţilor mecanice se mai foloseşte încă metoda penetraţiei. Ea se bazează pe măsurarea adîncimii de cufundare în unsoare a unui con cu formă specială, de o anumită greutate, timp de 5 s, de obicei la 25°. Valoarea penetraţiei se exprimă în zecimi de milimetru. Penetraţia se determină fie asupra unsorii ca atare, fie la unsoarea care a fost
-30 -20 -10	0	10	20	SO -30-20~10 0 10 20 30
Temperatură in °C	Temperatură, în °G
li. Curba de variaţie a penetraţiei,	III. Curba de variaţie a penetraţiei,
în funcţiune de temperatură, a unor	în funcţiune de temperatură, a unor
unsori cu conţinuturi diferitedesăpun	unsori de calciu preparate cu uleiuri
de calciu.	cu diferite valori ale viscozităţii la
37,8°C(100°F).
amestecată într-un mod stabilit, într-un aparat special (unsoare „lucrată"). Consistenţa unsorii, determinată prin penetraţie, e funcţiune mai ales de natura şi de proporţia săpunului şi mai puţin de viscozitatea uleiului (fig. II şi III).
Punctul de picurare permite să se aprecieze temperatura maximă de întrebuinţare a unsorii şi constituie totodată un mijloc de control al calităţii unsorii. Temperatura maximă de întrebuinţare se determină în mod mai sigur prin limita de rezistenţă la temperatură înaltă.
Rezistenţa la presiune a peliculei de unsoare se măsoară, de obicei, în maşina cu patru bile. Această caracteristică se
Unsoare consistentă
293
Unsoare consistentă
poate ameliora cu ajutorul adausurilor de compuşi cu sulf, clor, fosfor, etc. folosiţi pentru uleiurile de uns.
Corozivitatea faţa de metale depinde de compoziţia iniţială a unsorii (acizi şi aicalii libere) şi de rezistenţa ei la oxidare. Se determină la temperaturi ridicate, după diferite metode.
Rezistenţa la oxidare constituie o caracteristică foarte • importantă. Prin oxidare în strat subţire (caz curent în folosirea lor), culoarea unsorilor se închide şi se produce întărirea lor (fenomen datorit şi evaporării uleiului). Uneori, în cazul unei oxidări avansate, unsorile respective devin fluide şi se scurg de pe suprafeţele pe cari trebuie să le ungă sau să le protejeze. Prin oxidare se formează compuşi corozivi, cari atacă piesele metalice.
Stabilitatea coloidalâ asigură omogeneitatea structurală a unsorilor, fără separare de ulei. în caz contrar, se produce separarea uleiului sub formă de globule mici, repartizate în masa unsori i. într-un stadiu mai avansat, se ajunge la separarea uleiului sub formă de fază lichidă (sinereză). Stabilitatea coloi-daiă e funcţiune de natura şi de viscozitatea uleiului, de concentraţia agentului de îngroşare şi de eficacitatea sa, de modul de preparare a unsorii.
Volatilitatea depinde mai ales de prezenţa părţilor uşoare din ulei, cari se pierd cînd unsoarea e în strat subţire pe suprafeţe fierbinţi. Prin aceasta proprietăţile unsorii pot fi modificate cu efecte defavorabile. Pierderile prin evaporare se produc mai ales Ia unsorile preparate cu uleiuri cu punct de congelare scăzut. Volatilitatea se determină prin pierderea în greutate la temperatură ridicată după un anumit timp.
Conţinutul de acizi şi aicalii libere pot afecta calităţile unsorilor, dacă sînt în proporţii apreciabile. Aceste substanţe pot fi corozive sau pot avea o influenţă defavorabilă asupra structurii, stabilităţii şi rezistenţei mecanice, etc. a unsorilor.
Conţinutul de apa e un indiciu important pentru controlul calităţii şi utilizarea unsorilor. Astfel, în unsorile de calciu apa contribuie la formarea şi la stabilitatea scheletului structural. în unsorile de sodiu sau de litiu prezenţa apei e însă dăunătoare, conţinutul ei fiind strict limitat sau interzis.
Conţinutul de cenuşa poate servi drept criteriu de identificare sau pentru controlul fabricaţiei. Pentru utilizarea unsorii, conţinutul de cenuşă nu prezintă importanţă, calitatea ei fiind determinată de proprietăţile arătate.
Fabricarea unsorilor consistente. Procesul tehnologic ae obţinere a unsorilor consistă în esenţă în realizarea unei mase omogene de săpun şi ulei mineral. Săpunul, respectiv unsoarea, se pot prepara după trei metode: săpunul preparat în prealabil se incorporează în uleiul mineral, metodă convenabilă pentru orice fel de unsoare; săpunul se obţine în cursul procesului de fabricaţie prin saponificarea directă a substanţei grase, metodă aplicabilă în special unsorilor pe bază de metale alcaline şi aicalino-pămîntoase; săpunul se obţine în cursul fabricaţiei, prin reacţie de dublă descompunere, ceea ce permite prepararea unor unsori cu săpunuri insolubile în apă.
Saponificarea se face la presiunea atmosferică sub 100°, sau la temperatură înaltă, în autoclavă. Temperatura de dispersare a săpunului în ulei depinde de tipul unsorii. Vasele sînt echipate cu dispozitive eficace de amestecare. încălzirea se face printr-o manta în care circulă abur sau ulei cald, sau cu foc direct. în unele cazuri, operaţiile de fabricare (saponificare, dispersarea săpunului) se execută la temperatură moderată (fabricare „la rece").
Marea majoritate a unsorilor se obţin după procedeul discontinuu, în vas deschis sau în autoclavă.
Fabricarea în vas deschis se poate face în următoarele variante: saponificarea şi finisarea într-un singur vas; dispersarea în ulei a săpunului preparat în prealabil şi finisarea produsului într-un singur vas; saponificarea şi dispersarea săpunului într-un singur vas, apoi răcirea separată în alt aparat; dispersarea săpunului preparat în prealabil
într-un vas, apoi răcirea separată a unsorii; saponificarea într-un vas şi finisarea în altul; săpunul preparat în prealabil e dispersat într-un vas, iar unsoarea e finisată în altul; substanţa grasă, de preferat acizi graşi sau colofoniu, se amestecă cu o porţiune din ulei într-un vas, iar agentul de saponificare se amestecă cu restul uleiului în alt vas. Cele două amestecuri sînt contactate apoi în vasul de saponificare.
Fabricarea în autoclavâ se poate face în variantele: saponificarea se face într-un vas, finisarea în al doilea; saponificarea într-un vas de presiune, dispersarea săpunului în alt vas, iar răcirea, într-un aparat corespunzător.
Unsorile cu sâpun de calciu, cari sînt cele mai întrebuinţate, se fabrică după ambele variante. în vas deschis, saponificarea se face la 95°; urmează evaporarea apei pînă la maximum 150°, apoi dispersarea săpunului în ulei şi răcirea la 60°. în autoclavă, saponificarea se face la temperaturi pînă la 180° şi la 5 pînă la 8 at. în felul acesta durata de saponificare se reduce la 45 min, cu un procent de saponificare de 99 % (faţă de 3---5 ore, cu 96%, în vas deschis). Celelalte operaţii se efectuează după variantele descrise.
în procedeul la rece, se folosesc ca agent sapo-nificabil acizi graşi şi rezinici (colofoniu, etc.), cari se amestecă cu uleiul mineral şi cu laptele de var fără încălzire, pînă la îngroşare. După ambalare, unsoarea se stabilizează la consistenţa fixată prin reţetă, fără să se întărească.
Unsorile de sodiu se prepară, de obicei, în vas deschis, saponificarea făcîndu-se în prezenţa unei porţiuni din uleiul mineral. Se ridică temperatura la 110***120° şi se adaugă treptat circa o treime din uleiul rămas. Restul uleiului se introduce în două porţiuni pînă la 140---1600. Temperatura finală de încălzire poate ajunge la 250°, după punctul de picurare al unsorii, sau numai pînă la 150°, fără topirea unsorii. Unsori le de sodiu se fabrică la rece prin saponificarea amestecului de grăsime (de ex. grăsime hidrogenată) şi ulei mineral de maşini, cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu, încălzite ia 40°. Prin căldura de reacţie, temperatura se ridică la 60°, rămînînd la această valoarea pînăcînd începe îngroşarea unsorii. Unsorile respective pot conţine pînă la 18% apă; ele se fac cu o proporţie relativ mică de săpun. Se toarnă sub formă de lumînări sau de brichete, cari se introduc în locul de ungere.
în procedeele de fabricare în flux continuu se folosesc săpunuri preparate în prealabil. Schema
8
IV. Schema unei instalaţii de fabricare în flux continuu a unsorilor cu săpun de aluminiu.
1) vas de alimentare cu săpun; 2) vase de amestecare; 3a) schimbător de căldură pentru încălzire la 152°; 3b) schimbător de căldură pentru răcire la 43°; 4) vase pentru gel; 5) omogeneizator; 6) debitmetru ; 7) pompă; 8) regulator de temperatură; A) alimentare cu ulei 92%; 8) conductă de vid ; C) evacuarea unsorii consistente.
unui astfel de procedeu, aplicat pentru fabricarea unsorilor de aluminiu (sau de litiu), e reprezentată în fig. IV. Săpunul de
Unsoare consistentă
294
Unsoare consistentă
aluminiu, uleiul mineral şi orice alte ingrediente se amestecă, în proporţiile stabilite, în două vase cu agitare mecanică, echipate cu un sistem de vid pentru eliminarea aerului şi a altor gaze. în timp ce în unul din vase se face amestecarea, conţinutul celuilalt e trimis mai departe la prelucrare.
In linii mari, unsori le pe bază de săpunuri ale altor metale se prepară în mod asemănător, cu oxizii sau hidroxizii corespunzători. Unele săpunuri metalice se prepară prin dublă descompunere, prin reacţia dintre săpunul de sodiu şi sarea solubilă în apă a metalului respectiv.
Unsorile, după răcire, sînt omogeneizate prin vălţuirea între două cilindre cari se rotesc în sensuri diferite, sau prin amestecarea eficace în alte dispozitive (mori coloidale, etc.), pentru ca fibrele de săpun să se fragmenteze şi să se orienteze într-o singură direcţie, astfel încît unsoarea să capete un aspect untos. —
După compoziţia lor, unsorile sînt clasificate în funcţiune de metalul săpunului, în unsori de aluminiu, bariu, calciu, litiu, magneziu, plumb, sodiu, stronţiu, zinc; în unsori mixte, pe bază de săpunuri de două sau mai multe metale (calciu, sodiu, etc.); în unsori cu săpunuri complexe (de ex.: săpunuri hidratate, acide sau în amestec cu acetaţi, etc.); în unsori pe bază de g e I u r i a n o r -ga n / ce.
După întrebuinţările lor, unsorile se pot clasifica în: u n-sori Iubrifiante, care e categoria cea mai importantă; unsori de etanşare; unsori de protecţie (standardele sovietice includ în această categorie vaselina artificială, obţinută prin îngroşarea unui ulei cu parafină sau cerezină); unsori de adeziune sau de fricţiune, cari au rolul de a împiedica lunecarea curelelor sau a cablurilor pe roţi (în compoziţia lor intră uleiuri, ceruri, colofoniu, săpunuri de sodiu, de plumb, etc.); unsori de dispersiune, numite şi uleiuri emulsionabile.
Tipurile principale de unsori şi caracteristicile lor mai importante sînt prezentate în tablou.
Unsorile pe bază de săpun de calciu sînt stabilizate cu apă,
0,5% fiind suficient pentru acest scop. Ele conţin de obicei o proporţie de apă mai mare (pînă la 2% şi chiar mai mult). Prin încălzire aproape de 100° apa se evaporă, ceea ce conduce la distrugerea structurii şi la descompunerea unsorii. Stabilitatea lor mare faţă de apă permite utilizarea lor în locurile unde aceasta poate fi prezentă.
Unsorile de sodiu au temperaturi înalte la topire, dar sînt sensibile la contactul cu apa, care le spală de pe piesele cu cari vine în contact. Prin folosirea de uleiuri vîscoase rezultă unsori cari se pot întrebuinţa pînă la 200---2300. Pentru temperaturi joase, se utilizează unsori obţinute cu uleiuri cu punct de congelare coborît, cu proporţii mici de săpun de sodiu.
Unsorile cu săpunuri mixte, dintre cari cele mai răspîndite sînt pe bază de sodiu şi calciu, au proprietăţile mecanice asemănătoare cu ale unsorilor de sodiu, putînd fi folosite
însă numai pînă la 150°. Ele sînt mai rezistente la contactul cu apa decît unsorile de sodiu.
Unsorile de aluminiu pot fi obţinute de diferite consistenţe, în funcţiune de viscozitatea uleiurilor şi de natura agentului saponificabil. Ele sînt excepţional de rezistente faţă de apă, fiind întrebuinţate în locurile cari vin în contact cu apa de mare şi ca strat de protecţie. Din uleiurile cu viscozitate mică rezultă unsori transparente, cu proprietăţi apropiate de acelea ale unsorilor de calciu, putînd fi folosite în aceleaşi locuri.
Unsorile de litiu reprezintă o categorie interesantă sub multe aspecte, datorită proprietăţilor săpunurilor acestui metal. Stearatul şi hidroxistearatul de litiu au puncte de topire ridicate, sînt numai puţin solubili în apă şi au o mare putere de îngroşare a uleiurilor. Introduşi în uleiurile cu viscozitate mică şi cu punct de congelare coborît, permit să se obţină unsori foarte stabile, cari pot funcţiona într-un interval larg de temperatură, de la —60 pînă la +150°.
Unsorile de bariu se apropie de cele de litiu, dar necesită proporţii mari de săpun, acesta avînd o putere de îngroşare mică. Din această cauză unsorile de bariu nu se comportă destul de bine la temperaturi scăzute. Aceste unsori rezistă bine la
Caracteristicile mai importante ale unsorilor principale cu săpunuri de diferite metale
Caracteristici	Sodiu		Caiciu		Sodiu şi calciu	Bariu	Aluminiu	Stronţiu	Litiu
	Preparare obişnuită la cald	Preparare la rece	Preparare PreDarare obişnuită | * la cald | larece						
Structura	Fibroasă sau netedă	Solidă sau sfărî mici oasă	Netedă, untoasă		De la untoasă la fibroasă	Netedă, fi-broas ă	Netedă, e-lastică sau filiformă	Netedă	Netedă sau fi liformă
Punct de picurare, °C	150-230		93-107	<135	130-150	<175	<95	<250	<2.04
Temperatura maximă de întrebuinţare, °C	150-200	150-230 ■	80	90	150	160	65-90	190	150
Comportarea la încălzire pînă la punctul de picurare	Nu se modifică		Se descompune	Spumează şi se descompune	Nu se modifică				
Comportarea după încălzire la 121°C (250°F) şi răcire	Stabilă		Separă ulei		Stabilă J Se lichefiază			Stabi lă	
Stabilitatea faţă de apă	N e sat i sfăcătoare		Stabilă, nu se modifică						
întrebuinţări principale	Antifricţiune, suprafeţe mari, temperaturi înalte		Stanfere, uz industrial I		Rulmenţi cilindri	Uz general (autovehicule)	Fitingurile şasiurilor, agregate oscilante	Uz general, pentru sarcini mari	Uz general (aviaţie)
Unsoare, cutie de —
295
Unt vegetal
apă şi la benzină, nu se oxidează şi posedă o stabilitate mecanică'ridicată. Ele au găsit aplicări variate pentru etanşări şi ungere.
Unsorile de stronţiu se remarcă prin temperatura lor înaltă de topire, rezistenţă termică mare, stabilitate faţă de apă şi mai ales prin rezistenţa lor mare la presiune.
Unsori pe bază de săpunuri de magneziu, plumb, zinc şi foarte rar unsori cu săpunuri de cadmiu, cobalt, cupru, fier, etc. sînt fabricate în cantităţi mici.
Unsorile cu uleiuri minerale (sau sintetice) pe bază de geluri anorganice constituie o categorie relativ recentă, din cari cele cu silicagel sau cu diferite bentonite merită o menţiune specială. Silicagelul folosit trebuie să aibă particule pînă Ia maximum 50 m[x. Unsorile se prepară cu aproximativ 8% silicagel, prin simplă amestecare cu uleiul, urmată de omoge-neizare într-un malaxor adecvat pînă capătă un aspect neted, untos. Deoarece unsorile cu silicagel simplu nu sînt rezistente faţă de apă, acesta e acoperit cu un siloxan (triclorometil-siloxan), cu un polimer (polibutilenă sau pol ist i ren), etc. Unsorile cu silicagel posedă o bună rezistenţă mecanică, termică şi la oxidare. Ele nu produc uzura pieselor metalice, dacă dimensiunea particulelor de silicagel e pînă Ia 3*”5 ţi. Se întrebuinţează pentru aproape orice condiţii, de la -50-230°.
Bentonitele întrebuinţate la prepararea unsorilor sînt supuse de obicei unui tratament pentru a deveni organofile. De exemplu, după spălare cu apă, bentonita se tratează cu o amină superioară, cu 12***30 atomi de carbon sau cu diferite alte substanţe tensioactive hidrofobe. Substanţa tensioactivă poate fi de asemenea incorporată în prealabil în ulei. Pentru prepararea unsorii se întrebuinţează aproximativ 10% bento-nită. Aceasta se amestecă cu uleiul într-un dispozitiv eficace de agitare, în prezenţa unui agent de dispersiune (pînă Ia 1 % metanol, acetonă, etc.), pentru a micşora energia necesară. Urmează operaţia de omogeneizare într-o moară coloidală, în cursul căreia căldura degajată înlesneşte evaporarea parţială a agentului de dispersiune. O încălzire finală permite degajarea aerului antrenat şi clarificarea unsorii. Uleiurile folosite au viscozitatea la 100° de aproximativ 5***40 cSt, cu indici de viscozitate pînă la 95. Unsorile cu bentonita rezistă bine la temperatură înaltă şi nu produc o uzură mai mare decît cele pe bază de săpun. Sînt recomandate pentru uz general în automobile, laminoare, etc.
Unsorile pe bază de pigmenţi ai ftalocianinei (de cupru, cupru-staniu, calciu; ftalocianină de cupru mono- şi policlo-rurată) reprezintă o categorie specială. Aceşti pigmenţi sînt formaţi din particule de 0,01 pînă la 0,1 \l. Se întrebuinţează proporţii asemănătoare (în volum) cu cele pentru unsorile cu săpun. Prepararea unsorii consistă în dispersarea în uleiuri (mai ales sintetice) a agregatelor de particule prin agitare puternică în mai multe trepte (de ex. în agitator cu palete, apoi în moară coloidală). Suspensia e încălzită la circa 150°, apoi omogeneizată. Unsorile cu ftalocianină întrunesc o serie de avantaje cari nu se găsesc toate într-o singură unsoare pe bază de săpun. Astfel, ele pot fi utilizate peste 150°, sînt foarte puţin sensibile la oxidare, rezistă bine la apă, nu separă ulei, nu se înmoaie la temperatură ridicată (consistenţa lor are tendinţă să crească cu temperatura), sînt foarte stabile la forfecare.
Unsorile siliconice sînt obţinute prin îngroşarea uleiurilor vîscoase de dimetil-polisiioxani (v. Siliconi) cu materiale de umplutură, ca de exemplu acid sijicic cu un grad mare de dispersiune sau săpunuri metalice. în cazul în care se folosesc la temperaturi înalte, se poate întrebuinţa ca material de umplutură şi negrul de fum. Unsorile siliconice se utilizează acolo unde se lucrează la temperaturi foarte înalte sau foarte joase, fără variaţii mari ale consistenţei unsorii. Diferite tipuri de unsori siliconice corespund acestor cerinţe, putînd fi folosite
între —40 şi +180°. Unsorile siliconice se pot utiliza Ia ungerea matriţelor sau pentru a conferi proprietăţi hidrofobe anumitor suprafeţe, în special în domeniul izolărilor la curenţii vagabonzi.
1.	Unsoare, cutie de Transp,: Sin. Cutie de osie (v.Osie, cutiede—), Cutie de grăsime.
2.	Unsoare de fricţiune. Ind.piei.:Sin. Grăsime adeviză(v.).
s. Unsoare de piele. Ind. piei.: Produs de consistenţă
pastoasă, constituit dintr-un amestec de petrolatum sau de alte ceruri şi cerezine, cu motorină. Se întrebuinţează la întreţinerea supleţei şi la impermeabilizarea pielii, în special a bocancilor.
4.	Unsoare de robinet. Fiz.: Substanţă cu aspect unsuros, întrebuinţată în tehnica vidului pentru a asigura etanşeitatea diferitelor rodaje, în special a robinetelor dintr-o instalaţie. Tensiunea de vapori a unei astfel de substanţe trebuie să fie foarte mică (mai mică decît presiunea reziduală a gazelor din instalaţia respectivă). Se întrebuinţează mai multe tipuri de astfel de unsori, cele mai cunoscute fiind: unsoarea Ramsay, compusă dintr-un amestec de 16 părţi cauciuc nevulcanizat,
8 părţi vaselină şi circa o parte parafină, topite pe o baie de apă şi apoi fierte mult timp în vid, pentru a se evapora componentele cu tensiune mare de vapori; unsoarea Apiezon, compusă din derivaţi ai hidrocarburilor grele, din cari au fost îndepărtaţi componenţii cu tensiune de vapori, prin încălzire în vid. Se pot obţine produşi cu tensiunea de vapori de 10“10 mm Hg.
5.	Unt. Ind. alim.: Grăsime animală comestibilă, obţinută prin aglomerarea globulelor grase din lapte.
Fabricarea untului cuprinde următoarele operaţii: smîntî-nirea laptelui, adică separarea globulelor de grăsime din lapte, cari se ridică la suprafaţa lichidului, formînd smîntîna; maturatia smîntîn'u, care consistă într-o uşoară fermentaţie lactică a ei; baterea smîntfnii, pentru aglomerarea globulelor de grăsime pînă la mărimea boabelor de grîu; frâmîntarea untului, pentru reunirea particulelor de unt obţinute prin baterea smîntînii şi eliminarea apei; sârarea untului cu sare de bucătărie, pentru a-i da gust şi a-l conserva. Compoziţia medie a untului de vacă e următoarea: grăsime 84%, apă 14,7%, substanţă uscată (proteine, lactoză şi acid lactic, săruri) 1,3%.
6.	Unt vegetal. Ind. alim., Tehn.: Grăsime solidă sau pastoasă Ia temperatura ordinară, obţinută prin presare sau prin extracţie cu solvenţi din seminţe, din boabe sau din miezul unor fructe, în general tropicale.
Exemple:
Unt de cacao: Unt vegetal obţinut prin extracţie cu solvenţi, în cantitate de 48---57%, din seminţele uscate de Theobroma cacao, din familia sterculiaceelor. E o grăsime întrebuinţată în alimentaţie şi în Medicină. Are cifra de saponificare 192---202 şi cifra de iod 34‘”38.
Unt de cocos: Unt vegetal obţinut prin extracţie cu solvenţi, în cantitate de 57---75%, din endospermul uscat, numit coprah, al nucilor de Cocos nucifera, din familia palmierilor. E o grăsime întrebuinţată în alimentaţie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 246***268 şi cifra de iod 8---10. Sin. (popular) Unt de nucă (Transilvania).
Unt de palmier:	Unt vegetal obţinut prin ex-
tracţie cu solvenţi, în cantitate de 51 •••67%, din carnea fructului de Elaeis guineensis, din familia palmierilor. E o grăsime întrebuinţată în alimentaţie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 196*• *210* şi cifra de iod 43,8“-58,5.
Unt de sîmbure de palmier:	Unt vegetal
obţinut prin extracţie cu solvenţi, în cantitate de 43-• -53%, din sîmburii fructului de Elaeis guineensis, din familia palmierilor. E o grăsime întrebuinţată în alimentaţie şi la fabricarea săpunurilor. Are cifra de saponificare 240-**257 şi cifra de iod 12—16.
Untdelemn
296
Untură
Ulei de măsline.
Orice ulei vegetal comes-
1. Untdelemn. 1. Ind. alim.
2. Untdelemn. 2. Ind. alim. tibil (v. sub Ulei vegetal).
3.	Untişor. Bot., Agr.: Ficaria ranunculoides Roth. Plantă ierboasă perenă din familia Ranunculaceae. Are rădăcina fasciculată, cărnoasă; tulpina scurtă, puţin ramificată; frunzele sînt cordiforme, lucioase, de culoare verde închisă, cu bulbile la subsuoară; florile sînt galbene; fructele, mici şi netede. Creşte spontan prin păduri, pe rîpe, pe locuri umbroase şi umede. Secultivăîn grădină. Frunzele, fi ind fragedeşi suculente, se folosesc în alimentaţia omului, ca salată. Sin. Grîuşor, Calce-mică, larba-rîndunelii-mici, Scorbutăriţă.
4.	Untura, pl. unturi. Ind. alim.: Grăsime animală comestibilă obţinută prin topirea osînzei, slăninii şi a altor ţesuturi grase de porc, a ţesutului adipos subcutanat al gîştelor (untură de gfscă), cum şi uleiul extras din ficatul peştelui Gadus morhua sau al altor peşti (numit impropriu untură) folosit în medicină pentru conţinutul ridicat de Vitamine A şi D (untură de peşte).
După materia primă folosită la topire şi după caracteristici le organoleptice şi fizicochi mice ale produsului finit, untura de porc se clasifică în trei calităţi specificate în tablou:
Calitatea	Superioară	I	II
Materia primă	Osînză, slănină de pe spinare de laporci bine îngrăşaţi	Osînză, slănină şi alte ţesuturi grase cu excepţia grăsimi i me-zenterice	Osînză, slănină şi alte grăsimi comestibile incluziv grăsimea mezente-rică
Aspectul la 20°	Masă alifioasă sau fin granulată, omogenă		
Culoarea ia 20°	Albă imaculată	Albă conform mostrei etalon	Albă-gălbuiesau albă-cenuşie
Aspectul în stare topită	transparent		
Mirosul şi gustul	Caracteristic de untură proaspătă fără miros sau gust particular		Se admite şi o | nuanţă de pră-: jit
Acid itatea I i beră exprimată în acid o-leic, % max.	0,35 | I	0,5	1 ,0
Apă, % max.	0,2	0,3	0,5
Punctul detopire°C	36-48		
Indicele de i od	46-77		
Indicele de saponificare	193-200		
în întreprinderile mari, extragerea unturii se face în instalaţii cu funcţionare continuă, cu mare productivitate, cum sînt: instalaţia De Laval, instalaţia de tip AV), instalaţia „Titan" şi instalaţia Sharpless.
Toate instalaţiile se bazează pe mărunţirea grăsimii într-o maşină de tocat în care grăsimea e supusă şi la acţiunea temperaturii înalte, după care urmează o serie de separări, cu preîncălzirile respective, dezodorizare şi răcire.
Instalaţia de topit De Laval (v. fig. /) funcţionează după următoarea schemă: materia primă A se introduce în maşina
Acu,
l	/ 1B
		1		
A	r !	: ?		J -13
I. Schema instalaţiei „De Laval" pentru topit untură.
de tocat 1, de unde trece printr-o conductă în rezervorul de topit 2, echipat cu agitator elicoidal 3 şi serpentină cu abur. Aici grăsimea se încălzeşte pînă la 70---800, după care se pompează cu pompa 4 în dezintegratorul cu perii 5 unde se încălzeşte pînă la 90° şi se destramă cu ajutorul periilor cilindrice. Masa de grăsime topită trece prin centrifuga 6 în sita 7 unde se separă jumările de emulsia apă-grăsime. Aceasta e trecută cu ajutorul pompei 8 în preîncălzitorul 9, şi prin dezodori-zatorul 10 în separatorul 11, de unde cu pompele 12 şi 13 trece în separatorul 14. Reziduurile rezultate de la cele «două separatoare sînt eliminate prin 6, iar apele sînt decantate pentru separarea grăsimii şi apoi sînt trimise la canal prin D. Pompa 15 refulează grăsimea purificată, care e răcită cu apa adusă din rezervorul 16 în răcitorul cu plăci 17, de unde iese prin C, ca untură, spre secţia de ambalare.
Instalaţia de topit tip AVJ (v. fig. II) funcţionează după următorul proces tehnologic: grăsimea crudă tocată în maşina de
II. Instalaţia continuă de topit untură tip AVJ.
Untura de porc se prepară prin topirea grăsimii crude, în cazane deschise sau închise, prin omogeneizare şi decantare.
tocat e trecută în centrifuga 1, de unde, la temperatura de 80---900, e trimisă sub presiune în centrifuga orizontală 2
Untură de peşte
297
Uperizare
pentru separarea grăsimii de jumări. Jumările sînt îndepărtate cu ajutorul recipientului 3 aşezat sub gura de evacuare a centrifugei, iar amestecul de apă şi grăsime e trimis în centrifuga 9 unde se continuă procesul de topire, apoi cu ajutorul pompei 6 în emulsorul 5. De aici grăsimea trece în vasul intermediar
11	şi în primul separator 10, unde se face purificarea iniţială. Grăsimea separată e preluată printr-o conductă şi trimisă cu pompa 8 în rezervorul intermediar 4, apoi în centrifuga 12, de unde trece în emulsorul 7 şi apoi prin rezervorul de alimentare 13 în separatorul 14, unde se face purificarea definitivă. Apoi grăsimea trece în rezervorul de alimentare 15 al răcito-rului cu plăci 16, de unde e pompată în maşina de dozat şi umplut pungi, lădiţe sau butoaie 17.
Instalaţia de topit „Titan" (v. fig. III) e, în principiu, asemănătoare cu precedentele. Grăsimea introdusă în maşina de
prin conducta cu cămaşă dublă 3 în cazanul duplex 4. De aici, grăsimea cu temperatura de 77° se trimite printr-o pompă în centrifuga orizontală 5, unde se separă jumările cari cad în rezervorul 72 şi amestecul grăsime-apă, care trece în malaxorul 6 apoi în rezervorul 7 unde se încălzeşte cu abur pînă la 93°. De aici e trecută, cu ajutorul pompei, în separatorul 8, din care zaţul se scurge în rezervorul 12, iar grăsimea, în rezervorul de grăsime 9, de unde e trecută în răcitorul de grăsimi 10, iar de acolo, la maşinile de dozat şi ambalat 11.	*■	; ;
Jumările şi zaţul din rezervorul 12 sînt dirijate spre prelucrare în făini furajere 13. Apa rece e folosită numai pentru' răcirea unturii, iar apa caldă, pentru spălarea utilajelor.
i.	Untura de peşte. Tehn., Farm.: Termen impropriu pentru uleiul care se extrage din animale marine (peşti şi mamifere), avînd întrebuinţări în tăbăcărie sau în alte scopuri
IV. Instalaţia continuă de topit grăsimi Sharpless.
tocat a expulsorului 1 e împinsă către mecanismul de tăiere de un şnec elicoidal şi de apa caldă. După tocare, materia grasă e trecută într-un preîncălzitor şi apoi în autoclava expulsorului, unde se încălzeşte pînă la 125°, după care e trecută în ciclonul 2, iar aburul separat în condensator. Grăsimea topită se scurge în filtrul rotativ 3, de unde jumările separate trec în presa 4, iar grăsimea, în rezervorul intermediar 5 unde se încălzeşte pînă la 95-,*97°. De aici emulsia apă-grăsime trece, cu ajutorul pompelor 6, în rezervorul intermediar 7 şi, cu ajutorul pompei 8, în separatorul 9, de unde e trecută fie în rezervoarele de limpezire 10, fie în rezervorul răcitorului 11, de unde grăsimea răcită e preluată de maşinile de dozat şi ambalat 12.
Instalaţia Sharpless, cea mai simplă şi cu productivitatea cea mai mare, funcţionează după următoarea schemă tehnologică (fig. IV): Materia primă se introduce în pîlnia de alimentare 1 a maşinii de tocat 2, de unde materialul tocat se scurge
tehnice şi alimentare. Uleiul extras din ficatul de morun, datorită conţinutului în vitaminele Aşi D, e folosit în Medicină. Untura de peşte se caracterizează printr-un conţinut de acizi graşi foarte nesaturaţi, cari exercită asupra pielii o acţiune tanantă. După contactul îndelungat cu pielea gelatină, în procesul de tăbăcire (şamizare), untura de peşte oxidată care nu s-a fixat în piele se strînge şi se întrebuinţează ca moellon şi ca degras. V. şî Ulei de ficat de morun.
2.	Unu. Mat.: Numărul cardinal al unei mulţumi caracterizate prin următoarea proprietate: % e identic egal cu y, dacă x şi y sînt elemente ale mulţimii. — Unu e deci numărul cardinal al mulţimilor unitate (v. Unitate, mulţime ~).
Unu e cel mai mic număr al următoarei serii a numerelor naturale: 1, 2, 3, ...
3.	Uperizare. Ind. alim.: Procedeu pentru prelucrarea şi conservarea laptelui, care consistă într-un tratament termic de scurtă durată şi la temperaturi înalte. Laptele e supus, în
Upland
298
U raniţe
acelaşi timp, unei distilări parţiale prin antrenare cu vapori de apă pentru îndepărtarea mirosului de grajd, de animai şi de furaje. Prin uperizare (v. fig.) proprietăţile laptelui crud se păstrează integral, valoarea biologică şi fiziologică, gustul şi aroma se îmbunătăţesc, iar microorganismele sînt distruse fără să apară proprietăţi organoleptice neplăcute.
1.	Upland. Ind. text. : Tip de bumbac cu fibrele de lungime mijlocie, cultivat în Statele Unite ale A-mericii (în El Paso,
California, Memphis,
Arizona, Orieans-Te-xas, Georgia, Alaba-ma, Carolina), şi care cuprinde varietăţile:
Acala, DPL, Lankart,
Coker 100 Wilt, Em-pire, etc.
Bumbacul tip Upland se clasifică în următoarele nouă clase: Midd ling Fair, care e cel mai bun şi ia care nu se admit impurităţi; Strict Good Middling, la care se admit 0,9% impurităţi ; Good Middling, la care se admit 1,3% impurităţi; strict M'iddling, la care se admit 1,8% impurităţi; Middling, cu 2,3% impurităţi; Strict Low Middljng, cu 4% impurităţi; Low Middling, cu 5,8% impurităţi; Strict Good Ordinary, cu 8,5% impurităţi şi Good Ordinary, cu 12,1% impurităţi. După culoare se clasifică în şase clase: Extra White (foarte alb), White (alb), Spotted (pătat), Tinged (gălbui), Yellow Stained (colorat în galben) şi Gray (gri).
Preţul bumbacului Upland se calculează prin raportare la clasa de bază Middling şi la culoarea de bază Extra White, fiecare clasăde bumbac putînd avea una dintre cele şase culori.
2.	Uracil. Chim.: 2, 4-Dioxipirimidină. Combinaţie organică eterociclică cu caracter aromatic. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p. t. 338°. Se prepară tratînd un amestec de uree şi acid malic, cu acid sulfuric fumans, cum şi prin hidroliza totală a polinucleotidelor. Uracilul intră în constituţia acizilor nucleici.
3.	Uragan, pl. uragane. Meteor. V. sub Atmosferice, perturbaţii — 1.
4.	Uralian. Stratigr,: Etajul superior al Carboniferulu* de facies marin, corespunzător Stephanianului din domeniul continental. într-un sens mai larg, Uralianul cuprinde, la partea sa terminală, etajul Sakmarian care se atribuie în prezent Permianului. Uralianul din Urali e discordant pe restul Carboniferului (faza asturică) şi cuprinde în bază conglomerate. Partea lui inferioară, constituită din calcare conglomeratice şi megabrecii, în alternanţă cu gresii şi cu argile, conţine fusulini de (Triticites simplex, Quasifusulina longissima) şi numeroase amonoidee (Pronorites, Uddenites, Uralites, Shumar-dites, Agathiceras, Neodimorphoceras). La partea lui superioară se găsesc încă specii de Triticites, pe lîngă Schwagerina fusulinoides şi o asociaţie mai puţin numeroasă de amonoidee. Deasupra urmează calcarul cu Schwagerina a etajului Sakmarian.
Uralit.Mineral.: Varietate de hornblendă cu aspect fibros, rezultată din metamorfoza hidrotermală şi epizonală a augitului.
Uralitul e mai rezistent la acţiunea acizilor decît asbestul, însă fibrele sale, cari ating lungimea de 30 mm, sînt mai greu de filat decît fibrele de asbest. Filarea se face după amestecare cu 3-“5 % bumbac, trecînd apoi printr-o flacără firele obţinute, pentru a îndepărta bumbacul. Din uralit se confecţionează ţesături pentru costume ignifuge, pentru termoizolare, etc.
6.	Uralitizare. Mineral.: Proces de transformare pseudo-morfă apiroxenilor din roci magnetice în hornblendă, în general fibroasă (uralit).
7.	Uraninâ. Chim.: Sarea de sodiu a fluoresceinei. Colorant acid întrebuinţat în reproducerea fotografică a imaginilor colorate, ca sensibilizator de emulsie; e un sensibilizator puternic pentru emulsie cu colodiu, în verde, însă are un efect de scurtă durată. Sin. Fluorosceinat de sodiu.
8.	Uraninit. Mineral.: U02. Oxid de uraniu natural, a cărui compoziţie e, de fapt, un amestec de n (U02) şi m (U308), unde n>m. Conţine aceleaşi impurităţi ca pehbienda (v.), dar în procente mai reduse. Se întîlneşte: în pegmatitele granitice şi sienitice, în parageneză cu mineralele pămînturilor rare, cu niobiu, tantal, zircon, etc.; în zăcăminte hidrotermale, asociat cu nichel in, smaltin, cloantit, etc. şi cu bismut, argint, arsen nativ; sub formă de „negru de uraniu“ în alteraţii le zăcămintelor de uraniu; în asociaţie cu unii compuşi organici conţinînd uraniu (thucholit, asemănător cu asfaltul; car-buran; etc.).
Cristalizează în sistemul cubic, clasa exakisoctaedrică, în cristale cubice, mai rar în octaedre şi în dodecaedre romboidale şi, mai rar, sub formă de macle de întrepătrundere după legea fluorinei. De obicei se întîlneşte în mase colomorfe, reniforme sau stalactitice, cunoscute sub numele de: smoala de uraniu, nasturan.
Are culoarea neagră, uneori cu nuanţă slab violetă. în secţiuni subţiri e opac în lumină directă şi brun închis prin transparenţă, iar în porţiunile puternic alterate are nuanţă verzuie. Are urma brună-neagră, puţin strălucitoare, cu luciu semimetalic tipic de smoală sau, la varietăţile alterate, de ceară, sau mat.
Are duritatea 5-*-6, care scade la varietăţile alterate la
3,	şi gr. sp. 10,3—10,6. E casant, cu spărtură concoidală. E un mineral puternic radioactiv, sursa cea mai importantă de uraniu şi radium. Se disolvă uşor în HN03,.H2S04 şi HF, mai încet în HCI.
Cele mai mari zăcăminte de uraninit se găsesc în Canada, lîngă Marele lac al Urşilor şi în Katanga (Congo).
9.	Uranitâ. Agr.: Produs negricios, pulverulent, rezultat din descompunerea completă a băligarului. Se foloseşte în răsadniţe.
io.	Uranite. Mineral.: Grup de minerale constituit din fosfaţi, arseniaţi şi vanadaţi bazici hidrataţi, cari sînt mai ales săruri duble ale metalelor bivalente: Cu2+ şi Ca2+, apoi Mg2+, Fe2+, Mn2+, Ba2+, Pb2+ şi K2+ cu U6+. V. Torbernit, Autunit, Tyuyamunit, Carnotit.
Se găsesc în aceleaşi condiţii, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de uraniu.
Structura cristalină a acestor minerale e tipic stratificată, straturile, două cîte două, fiind reprezentate prin grupe tetra-edrice de XO4 (X=P, V, As), legate între^ele prin cationi de U6+, înconjuraţi de şase ioni de oxigen. între aceste straturi sînt dispuşi cationi de Cu, Ca, Ba, etc. şi segăsesc molecule de apă.
Uranitele sînt minerale cu clivaj perfect după o singură direcţie; au culoarea galbenă sau verde strălucitoare, luciu sidefos (pe feţele de clivaj) şi duritatea relativ mică; sînt solubile uşor în acizi şi puternic radioactive.
Schema uperizării.
1) intrarea laptelui; 2) vas de dezaerare ; 3) separator de picături; 4) condensator; 5) intrarea apei de răcire; 6) pompă pentru condensat; 7) pompă pentru vid; 8) pompe pentru lapte; 9) încălzitor cu serpentine; 10) intrarea aburului, cu ventil de reglare; 11) purificator pentru abur; 12) oală de condensare; 13) uperizator; 14) vas de destindere; 15) răcitor pentru lapte; 16) vas de depozitare a laptelui; 17) intrarea apei de răcire; 18) boiler pentru recuperarea căldurii; 19) ieşirea apei calde.
Uraniu
299
Uraniu
Toate speciile minerale din acest grup se pot obţine şi artificial, din soluţii cu compoziţie şi concentraţie corespunzătoare, la temperaturi joase.
In zăcăminte pot fi surse importante de uraniu, radiu, uneori de vanadiu. Sin. Mice uranifere.
1.	Uraniu. Chim,: U. Element din grupul al şaselea secundar al sistemului periodic. Are: nr. at. 92; gr. at. 238,03; gr. sp. 19,05 şi p.t. 1130°. în compuşi, uraniul manifestă valenţa 2, 3, 4, 5 şi 6. O dată cu creşterea valenţei se măreşte stabilitatea compuşilor şi scade bazicitatea lor. Compuşii valenţelor 2, 3, 4, 5 se oxidează uşor. Compuşii uraniului di-, tri- şi pentavalent se separă greu şi nu prezintă importanţă pentru metalurgia uraniului. în compuşii cu valenţele 2, 3 şi 4 uraniul are rolul de metal, iar în compuşii cu valenţa 6, el intră fie în anionii acizi, fie în cationul complex de uranil (U02)2+. în stare pură uraniul e un metaj alb argintiu, nu prea dur. E cristalizat în sistemul rombic. în scoarţa pămîntului se găseşte în proporţia de 2,9*10“4%. Mineralul principal de uraniu e pehblenda (v.) care se găseşte în proporţia de 40-*-90% alături de alţi oxizi de fier, plumb, calciu, toriu şi elemente lantanide. Alte minerale sînt: carnotitul (v.), uraninitul (v.), care conţine, alături de bioxid de toriu, şi proporţii mari de pămînturi rare (v. Cleveit, Broggerit, Nivenit). Un amestec de oxid de toriu şi uraniu, în care predomină toriul, e toria-nitul. Chiar thoritul (v.) conţine oxid de uran. Se întîlnesc şi mice uranice, în cari se găsesc: autunit (v.), uranocircit (v.)f chalcoIitA(v.), Uneori euxenitul (v.) şi policrazui (v.). conţin uraniu. în toate aceste minerale, uraniul e însoţit de toate elementele seriei lui de descompunere radioactivă, în proporţiile date de echilibrul radioactiv, funcţiune a raporturilor timpilor de înjumătăţire.
Uraniul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrări i	Reacţia nucleară de obţinere
228		9,3 min	emisiune oc (80%), captură K (20%)	Th232(oc, 8n)U228 ; dezintegrarea Pu232
229		58 min	emsiune a (20%), captură K (80%)	Th232(a, 7n) U228
230		20,8 z	emisiune a	Th232(a, £n)U239, Pa231 (d, 3n)U23°, Pa231(oc,p4n) U230;dezintegrarea Pa230
231	-	4,2 z	captură K	Pa231(d,2n)U23\ Pa231 (a, p3n)U231
232		70 ani	emisiune a	Th232(a,4n)U232, Pa231 (d, n)U232, Pa231(%p2n) |J232
233	-	1,6 X105 ani	emisiune a	dezintegrarea Pa233
234	0,0051%	2,35 x105 ani	emsiune a	dezintegrarea Pa234
235	0,71%	8,91 X108 ani	emisiune a	-
237	—	6,8 z	emisiune 3	U23S(n, 2n)U237, U238 (d,t)U237; dezintegrarea Pu241
238	99,28%	4,51 x109 ani	emisiune a	-
239	—	23,5 min	emisiune 3	U238(n, Y)U239, U238(d,p) (J239
Extragerea uraniului în gradul de puritate cerut de folosirea lui la obţinerea energiei nucleare comportă o tehnologie destul de laborioasă. Minereuri le cari conţin pehblenda sînt întîi atacate cu acid sulfuric, azotic sau clorhidric. Din soluţie
se precipită aluminiul, fierul, cobaltul şi manganul cu hidroxid de calciu şi cu exces de carbonat de sodiu; uraniul trece în soluţie sub formă de carbonatouranat care se descompune cu acid clorhidric şi apoi e transformat în diuranat de amoniu, (NH4)2U,07. prin tratare cu amoniac. După cristalizarea acestuia se descompune prin calcinare în U308. Reducerea oxidului se face cu cărbune în cuptor electric, cînd se obţine uraniu metalic. Totuşi, metalul e impurificat cu carbură, azotură şi oxid de uraniu. Reducerea.se poate face aluminotermic sau în curent de hidrogen.
Un alt procedeu de obţinere a uraniului consistă în reducerea tetraclorurii cu metal alcalin sau alcalino-pămîntos la temperatură înaltă sau prin descompunere termică a haloge-nurilor. Pentru obţinerea uraniului necesar pilelor nucleare se practică cu precădere reducerea tetrafluorurii cu calciu metalic.
Uraniul se poate prelucra la rece, prin batere sau prin laminare. Prin încălzire la 600°, uraniul, stabil la temperatura ordinară, trece în alte modificaţii. E destui de reactiv. Prin încălzire arde în aer la triuranoctoxid, U3Os. Se combină cu halogenii, iar la temperaturi înalte, şi cu sulful, azotul, fosforul, arsenul şi carbonul. Se combină şi cu hidrogenul, însă hidrura formată se descompune la temperaturi înalte. Uraniul e atacat de acizii diluaţi cu degajare de hidrogen şi formare a sărurilor de uraniu tetravalent. în stare fin divizată descompune şi apa chiar la temperatura ambiantă. în acid azotic concentrat, metalul compact se pasivizează, iar în stare divizată e disolvat cu degajare de oxid de azot.
Uraniul e radioactiv. E primul element la care s-a observat fenomenul de radioactivitate. El e capul a două familii radioactive: seria uraniului şi a actiniului. Astfel se explică de ce în minereurile de uraniu se găsesc totdeauna produsele lui de dezintegrare, în concentraţii bine stabilite de echilibrul radioactiv.
O dată cu descoperirea energiei atomice, uraniul pur e utilizat în pilele nucleare drept combustibil nuclear, cum şi la prepararea plutoniului. Combinaţiile lui au importanţă practică în măsura în care pot servi la obţinerea metalului pur, sau pentru separarea isotopilor uraniului între ei. Combinaţii ale uraniului se folosesc în Fotografie, la colorarea unor sticle şi a unor smalţuri şi ca material refractar. Astfel, oxidul de uraniu sub formă de granule, bare sau brichete acoperite cu o manta de zirconiu (în amestec cu oxid de magneziu) devine refractar, fiind întrebuinţat la confecţionarea de creuzete, de cuptoare şi cărămizi (refractare) în industria chimică, în metalurgie, ceramică, industria sticlei, a cimentului etc. Uraniul cu un anumit conţinut de carbură de uran se utilizează drept catalizator în sinteza amoniacului.
Combinaţiile mai importante ale uraniului sînt:
Trioxidul de uraniu, U03, are gr. mol. 286,07; eo pulbere de culoare galbenă-portocalie sau roşie. Se obţine prin încălzirea atentă a azotatului de uranil, a carbonatului de uranil şi amoniu sau a uranatului de amoniu. Prin încălzire energică trece în U308. Are caracter amfoter: se combină cu oxizii bazici, dînd uranaţi, iar cu acizii dă săruri de uranil. Prin fierbere cu apă, trioxidul dă un hidrat, U03*H20, în formă de tăbliţe rombice, insolubile în apă, care în mod obişnuit e numit hidroxid de uranil, U02(0H)2, sau acid uranic, H2U04. Se cunoaşte şi un hidrat al trioxidului de uran cu două molecule de apă, U03-2 HaO, care se prezintă ca o pulbere galbenă. Se cunosc şi alţi hidraţi ai acestui oxid.
Bioxidul de uraniu, U02, are gr. mol. 270,07, p.t. 2176°; se obţine prin încălzirea în curent de hidrogen a trioxidului sau a triuranoctoxidului. Pulbere neagră-brună, care se disolvă destul de greu în acizi, formînd sărurile respective. E practic insolubil în apă şi în aicalii. Prin încălzire, în aer sau cu vapori de apă, la roşu, trece în U8Og.
Uraniu 11
300
Uranosfalerit
Triuranoctoxidul, U308, se obţine din bioxid sau din trioxid prin calcinare în aer, sau prin calcinarea uranatului de amoniu sau a sărurilor de uraniu cu acizii volatili. E o pulbere de culoare verde pînă la neagră, după metoda de obţinere. Se găseşte în natură ca mineral, numit pehblendă, impurificat cu oxizi ai altor metale. Poate fi considerat un oxid mixt: U02*2 U03, iar după unii autori, ca uranat de uraniu, U(U04)2. Prin calcinare puternică pierde oxigen cu formare de bioxid de uraniu. Prin tratare cu acizi dă un amestec de săruri de uraniu tetravalent şi săruri de uranil.
Uranaţii sînt combinaţii ale trioxidului de uraniu cu oxizii bazici. Se cunosc monouranoţi, Me2!U04, şi diuranaţi, Me2^U207, cum şi uranaţi superiori. (Me* reprezintă un atom de metal monovalent.) Monouranaţii se obţin prin topirea trioxidului de uraniu cu oxizii metalici respectivi. Diuranaţii se obţin din sărurile de uranil tratate cu bazele respective. Toţi uranaţii, chiar şi cei alcalini, sînt insolubiili în apă. Diu-ranatul de sodiu, Na2U207, precipită din soluţiile de uranil prin adaus de amoniac, ca o pulbere galbenă practic insolubilă în apă, însă uşor solubilă în soluţii de carbonat de amoniu. Aceste proprietăţi sînt folosite la dozarea uraniului.
în valenţa şase, uraniul dă numeroase combinaţii cu acizii." Toate aceste combinaţii au caracter salin pronunţat şi aproape toate provin de la radicalul pozitiv bivalent, U02++, radicalul uranil. Acesta se comportă ca un ion elementar al unui metal bivalent. Majoritatea sărurilor de uranil se pretează în mod deosebit la formarea de săruri'duble sau a combinaţiilor complexe. în majoritatea lor sînt solubile în apă, dînd o coloraţie galbenă cu o fluorescenţă galbenă-verzuie. Toate sărurile solubile ale uraniului sînt foarte toxice.
Azotatul de uranil, U02(N03)2*6 H20, e sarea de uraniu cea mai importantă. Se obţine prin disolvarea oxizilor de uraniu în acid azotic. Cristalizează în prisme galbene cu fluorescenţă verzuie. E uşor solubil în apă, alcool şi în eter. Cu azotaţii alcalini dă săruri duble.
Acetatul de uranil se obţine prin disolvarea hidroxidului de uranil, U02(0H)2, în acid acetic. Din soluţie apoasă cristalizează dihidratul U02{CH3C00)2*2 HaO sub formă de prisme rombice galbene cu fluorescenţă puternică. Acetatul de uranil se pretează la formarea de complecşi cu acetaţii alcalini. De exemplu, sarea de sodiu Na (U02(CH3C00)3) formează cristale galbene greu solubile în apă. Formarea acestei sări e folosită la identificarea sodiului. Alte săruri greu solubile de acest tip cu importanţă în chimia analitică sînt: NaZn(U02(CH3C00)3)3-6H20şi NaMg(U02(CH3C00)3)3.9H20.
Se cunosc şi alte săruri de uranil cu oarecare importanţă analitică sau practică: sulfatul de uranil, U02S04-3 H26, carbonatul de uranil, U02C02, clorură de uranil, U02CI2, sulfura de uranil, U02S, etc. Majoritatea cristalizează cu apă şi dau săruri duble. Se cunosc si halogenuri ale uraniului. Singura halogenură în care uraniul e hexavalent e fluorura, UF6. Se obţine din uraniu prin acţiunea fluorului cu un mic adaus de clor. Se prezintă sub formă de cristale incolore, puternic higroscopice. Sublimează la 56,5°. Datorită volatilităţii sale, are importanţă pentru separarea isotopilor uraniului. în acelaşi scop se folosesc si alte combinaţii volatile ale uraniului, ca: U(BH4)4, U(BH3-CH3), U(BH3-CH3)4.
Se cunosc şi UF5, UF4, UF3, UCI5, UCI4, UCI3. La fel, bromurile şi iodurile cu comportări analoge.
Se cunosc, de asemenea, o serie de combinaţii ale uraniului cu carbonul, siliciul, azotul, fosforul, de mai mică importanţă.
1. Uraniu II. Fiz.: Isotopul cu numărul de masă 234 al uraniului. E un element radioactiv, care se dezintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăţire de 2,7x105 ani, obţinut în filiaţiunea familiei radioactive a uraniului U238, prin dezintegrarea uraniului Xg.
2.	Uraniu X-j. Fiz.: Isotopul cu numărul de masă 234 al toriului. E un element radioactiv, care se dezintegrează prin emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 24,1 zile, obţinut în filiaţiunea familiei radioactive a uraniului U238, prin dezintegrarea acestuia.
3.	Uraniu X2. Fiz.; Isotopul cu numărul de masă 234 al protactiniului. E un element radioactiv, care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 1,14 m in, obţinut în filiaţiunea familiei radioactive a uraniului U238, prin dezintegrarea uraniului X,.
4.	Uraniului, familia Fiz.:	Familie radioactivă, ple-
cînd de la 2|?U, şi care are următoarea filiaţiune:
238,
92
Ul-
93
5,2341 jy
> 90	1	'
234,
9i'UXa-
un
230 > 90
Io ■
>2ltRa->2llRn-
.234,
218
Ra A-
214, * 82
Ra B
91
214
* 83
UZ-
214,
218?RaC“-
84'
210 > 82
Ra C
Ra D-
210
> 83
Ra E-
>28?Po-- 282*a
5.	Uranocalcit. Mineral.: Sulfat de calciu cu un conţinut mare de uraniu. Se prezintă sub formă de cristale nodulare, cari conţin mici druse de cristale aciculare fine. Are culoare verde ca iarba. Are duritatea 2***2,5 şi e fluorescent.
6.	Uranocircit. Mineral.: Sin. Bario fosforuranit (v.).
7.	Uranoconit. Mineral.: Sulfat hidratat de uraniu natural, asemănător cu voglitul (v.) şi cu zippeituI (v.). E amorf, pămîntos, de culoare galbenă ca lămîia. Conţine peste 60% U308. Are gr. sp. ~3,8. E fluorescent, cu culori strălucitoare.
8.	Uranofan. Minera'.: CaU2[(0H)3|Si04]2*3 H20. Silicat hidratat de calciu şi de uraniu, natural, format ca produs de alteraţie. Cristalizează în sistemul triclinic sau rombic. sub forma de cristale aciculare de culoare galbenă palidă pînă la galbenă ca mierea, sau sub formă de agregate fibroase radiare. Uneori se prezintă sub formă masivă, cu structura fin fibroasă. Are luciu sticlos, duritatea 2***3 şi gr. sp. 3,8-**3,9. Sin. Uranotil.
9.	Uranolepidit. Mineral.: Sin. Vandenbrandeit (v.).
10 Uranoniobit. Mineral.: Varietate de uraninit (v.), cu habitus cristalin monometric, care conţine, ca mineral accesoriu, puţin toriu. Are aceleaşi proprietăţi ca uraninitul, cu excepţia greutăţii specifice, care e 9---9,7.
11.	Uranopilit. Mineral.: (U03)5[U03|S04]*16 H20. Sulfat hidratat de uraniu cristalizat în ace trie lini ce sau monoclinice, de culoare galbenă. Se prezintă sub formă de cruste cu aspect vălurat. Are gr. sp. 3,9 şi e fluorescent. Varietatea [3-urano-pilit e un produs de alteraţie. Sin. Uranocker.
12.	Uranoscopidae. Zool., Pisc.: Familie de peşti marini din ordinul lugulares, caracterizaţi prin corpul conic acoperit' de solzi mărunţi, capul acoperit cu plăci osoase cu ţepi, mandibula groasă şi proeminentă, dinţi mari pe maxilare, palatin şi vomer, iar operculul cu ţepi. — în apele ţării noastre trăieşte un singur gen cu o singură specie, boul-de-mare (Urano-scopus scaber scaber L.), care atinge lungimea de 30 cm. E cenuşiu-cafeniu, cu dungi întunecate longitudinale şi cu puncte albe pe laturi. Formă specifică fundurilor stîncoase, acoperite cu Cystosira, trăieşte îngropată în nisip. Răpitor, îşi atrage prada prin mişcările unei excrescenţe filiforme, cu lungimea de 2--*3 cm, fixată pe partea internă a mandibulei. Se reproduce din iunie pînă în august. Se pescuieşte la taliene, în cantităţi mici, avînd o importanţă economică redusă.
13.	Uranosfalerit. Mineral.: Oxid hidratat de uraniu şi bismut care conţine 50% U3Os. Are culoarea portocalie sau roşietică, cu pulberea galbenă. Se prezintă sub formă de
Uranosferit
301
Urdin iş
agregate mamelonare, cu suprafaţa netedă şi lucioasă şi cu structura radiară. Are duritatea 2*-3 şi gr. sp. 6,36.
1.	Uranosferit. Mineral.: Bi2U203*3 H20. Uranit de bis-mut, natural, care se prezintă sub formă de globule roşii-cărămizii, pînă la galbene-portocalii, cu duritatea 6,36.
2.	Uranospatit. Mineral.: Fosfat hidratat de uraniu, cristalizat în sistemul ortorombic, în cristale cu habitus tabular alungit. Are culoare galbenă sau verde. E fluorescent. Are gr. sp. 2,5.
3.	Uranospinit. Mineral.: Ca[U02|As04]2*8 H20. Arseniat hidratat de calciu şi de uraniu, natural, care conţine 50% U3Os. Face parte din grupul uranitelor (v.), fiind probabil un autunit (v.), în care fosforul a fost substituit, în parte sau integral, prin arsen. Cristalizează în sistemul rombic, prezentîn-du-se sub formă de mici cristale rectangulare de culoare verde şi cu luciu sticlos sidefos. E fluorescent; are duritatea 2,5--3 şi gr. sp. 3,45. Sin. Calcioarsenuranit.
4.	Uranotantalit. Mineral.: Sin. Samarskit (v.).
5.	Uranothaliit. Mineral.: Ca2(U02)[C03]3*10 HsO. Carbonat hidratat de calciu şi de uraniu, natural, care conţine pînă la 35 % UgOgi Cristalizează în sistemul rombic, sub formă de mici cristale tabulare sau prismatice, de culoare verde, cu urmă verde palid şi cu luciu sidefos sau sticlos. Adeseori formează cruste. E fluorescent. Are duritatea 2,5***3 şi gr. sp. 2,15. Sin. Uranocalciocarbonat.
6.	Uranotil. Mineral.: Sin. Uranofan (v.).
7.	Uranotorit. Mineral.: Silicat natural de uraniu şi de toriu, care se prezintă sub formă de agregate, de culoare brună închisă, cu pulberea galbenă-brună şi cu luciu răşinos sau semi-sticlos. Are spărtura concoidală neregulată, duritatea 5 şi gr. sp. 4,126.
8.	Uranus. Astr.: Planetă a cărei depărtare de Soare variază între 2736-106 şi 3000-106 km, adică e de circa 19,1 ori mai mare decît depărtarea dintre Pămînt şi Soare. Durata revoluţiei e de 84,02 ani, iar durata de rotaţie, de 10 ore şi 42 minute. Orbita are excentricitatea 0,047 şi e înclinată cu 46/22"6 faţă de ecliptică.
Uranus apare ca un astru de mărimea a şasea. Diametrul său e de 53 400 km,	deci de 4,19 ori mai mare	decît al Pămîntului; volumul	e de	69 ori şi masa de 15 ori	mai mari	decît
volumul, respectiv masa Pămîntului. Densitatea medie e de
1,26 şi temperatura medie, de —210°. în spectrul atmosferei planetei apar bandele amoniacului şi metanului.
Uranus are	cinci	sateliţi: Miranda, Ariei,	Umbriel,	Tita-
nia şi Oberon,	depărtaţi, respectiv, cu 5,25;	7,10; 10;	16,41
şi 21,94 raze ale planetei de centrul ei, avînd orbite foarte înclinate faţă de planul orbitei planetei şi. cari au o mişcare retrogradă.
9.	Urbanism. Urb.: Ştiinţa şi arta studiului, proiectării şi planificării lucrărilor de construire, de sistematizare sau de amenajare, de reconstruire sau de restructurare a aşezărilor omeneşti (oraşe, sate, colonii, tabere de şantiere, etc.) şi a teritoriilor aferente, împreună cu complexul de măsuri sociai-economice, sanitare, igienice şi tehnice-economice cari se iau în vederea organizării lor adecvate nevoilor materiale şi culturale ale societăţii.
Urbanismul studiază şi stabileşte raporturile mutuale dintre teritoriu, construcţii şi populaţie, cari constituie elementele caracteristice ale unei aşezări omeneşti, şi determină întinderea spaţiilor construite, a spaţiilor de circulaţie, a spaţiilor libere şi a reţelei de lucrări edilitare. în funcţiune de nevoile societăţii din punctul de vedere al activităţii, al adăpostim, al circulaţiei, al repausului şi al recreaţiei.
Din punctul de vedere al întinderii teritoriului asupra căruia se face proiectarea urbanistică, se deosebesc: urbanismul teritorial sau r e g i o n a I, care se ocupă de mai multe localităţi, cu teritoriile respective, şi cari formează un ansamblu cu legături strînse, din punctele de vedere economic, cultural,
estetic, etc.; urbanismul local, care se ocupă cu o singură localitate şi cu zona din imediata vecinătate a ei, care o deserveşte; urbanismul parţial, care se ocupă cu porţiuni limitate dintr-o localitate (zone, cartiere, cu arta le).
Principiile şi metodele urbanismului se adaptează la condiţiile sociale, tehnice şi economice ale mediului la care se aplică, fiind, în consecinţă, într-o continuă evoluţie, paralelă cu evoluţia acestor factori. Verificarea acestor principii şi metode se face pe baza realizărilor practice, pe teren. Asemenea realizări sînt, în general, de mare amploare (construcţii de ansambluri, de cartiere, de oraşe sau alte aşezări); ele se desăvîrşesc în curs de mai mulţi ani, în unele cazuri de decenii. De aceea, progresul acestei discipline e legat de urmărirea soluţiilor experimentate în diverse regiuni şi ţări străine.
Proiectarea urbanistică e determinată de sarcina de bază, stabilită de economia naţională, de prevederile de dezvoltare economică în viitor, cum şi de folosirea justă a terenului. Ea e condiţionată de următorii factori: dezvoltarea forţelor de producţie, regimui social, niveiul de dezvoltare ai culturij, tehnica construcţiilor şi condiţiile geografice naturale. în cazul urbanismului teritorial, proiectarea urbanistică trebuie să rezolve problemele legate de dezvoltarea economică a teritoriului în diferitele ramuri de activitate (extractivă, silvică, agricolă, industrială), problemele demografice (de ex. repartiţia populaţiei pe localităţi), problemele legate de echiparea tehnică a teritoriului (drumuri, căi ferate, căi navigabile, amenajarea apelor, lucrări edilitare de interes regional, instalaţii energetice, etc.). In cazul u r-banismului local, proiectarea urbanistică trebuie să rezolve următoarele probleme: delimitarea localităţii şi a teritoriului din imediata vecinătate a ei; împărţirea teritoriului în zone şi stabilirea reţelei de căi de comunicaţie; stabilirea claselor de construcţie, ţinînd seamă de principiile de compoziţie plastică; distribuirea zonelor verzi, a pieţelor şi a esplanadelor, în raport cu peizajul, cu perspectivele naturale şi cu poziţiile dominante; stabilirea şi plasarea diferitelor clădiri de deservire interioară a localităţii (de ex.: scoale, cămine, cluburi, săli de spectacol, spitale, dispensare, etc.). Proiectarea urbanistică se face în diferite faze, după întinderea teritoriului şi volumul investiţiilor.
Principiile şi normele cari se aplică în urbanism se concretizează în întocmirea de planuri de sistematizare (v.) locale, regionale, naţionale. V. şî sub Sistematizare.
10.	Urbanit. Mineral.: Varietate de egirin, care conţine MnO, MgO şi CaO. Se întîlneşte, ca mineral de culoare brună închisă, în unele zăcăminte de mangan şi de magnetit metamorfozate.
11.	Urcare. 1. Gen.: Variaţie în care creşte valoarea pozitivă a unei mărimi scalare.
12.	Urcare. 2. Mec.: Mişcare ascendentă.
13.	Urda, pl. urde. Ind. alim.: Produs alimentar obţinut din zerul scurs de la prepararea caşului prin închegarea zerului la cald. cu ajutorul fermenţilor naturali — şi prin îndepărtarea, după fermentaţie, a lichidului neînchegat. Urda conţine o cantitate mare de lactoză. E albă; are gust plăcut, dulce, şi e înecăcioasă. Fiind uşor alterabiIă, se consumă scurt timp după ce a fost preparată.
14.	Urdiniş, pl. urdinişuri. Zoot.: Deschizătură în stup, prin care intră şi ies albinele. Dimensiunile urdinişului variază după tipul de stup (v.). La stupul sistematic vertical cu 12 rame, urdinişul se găseşte în partea de jos a peretelui din faţă; înălţimea urdinişului e de 20 mm şi lungimea lui, cît lăţimea stupului. Stupul orizontal are jos două urdinişuri: unul mare (300x20 mm), pentru familia de bază, şi unul mic (150x20 mm), pentru familia ajutătoare; la acestea se adaugă un urdiniş superior (100x8 mm). Fiecare urdiniş are cîte o scîndură de zbor. Pe timp defavorabil, friguros, urdinişul se poate micşora sau închide, folosind în acest scop paralelepipede de lemn.
Urează
302
U reche
Pentru a opri pătrunderea şoarecilor în stup se aşază gratii în spatele urdinişului.
1.	Ureazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul amidazelor (care scindează hidrolitic legătura C—N), subgrupul care catalizează scindarea hidrolitică a legăturii amidice. E de natură globu-linică.conţinegrupăritiol-iceşi aregr. mol.483 OOOşi ^^=5,0. Ureaza catalizează scindarea ureei, cu formare de amoniac şi bioxid de carbon. Se găseşte, în principal, în boabele unor plante superioare (de ex. soia), la multe specii bacteriene, la ciuperci inferioare, în unele ţesuturi ale mamiferelor (în cantităţi mici), în mucoasa stomacală, etc. Funcţiunea ureazei în aceasta din urmă e interpretată ca fiind necesară neutralizării acidului clorhidric, la suprafaţa mucoasei, prin procurarea amoniacului. E necesară bacteriilor, datorită amoniacului pe care-l procură, fiind folosit în diferite sinteze. Pentru organismul animal e mai puţin importantă, ureea fiind un produs de eliminare, iar sinteza acesteia realizîndu-se pe altă cale. Ureaza eo enzimăstrict specifică, cu un fiW optim de activitate la 7,3*♦ *7,5, fiind inhibită de concentraţii mari ale substratului său ; inhibiţia se evită prin adăugare de glicocol. Ureaza e prima enzimă obţinută sub formă cristalizată şi purificată, ceea ce a permis să se dovedească natura proteică a enzimelor. injectată animalelor e toxică, datorită eliberării amoniacului; administrată în doze mici, treptat, conferă calitatea de apărare faţă de doze mai mari, ceea ce indică formarea unei antiureaze; are, astfel, ca şi alte enzime, caracter antigenic.
Ureaza e folosită în laborator pentru dozarea ureei în sînge şi în urină.
2.	Ureche, pl. urechi. 1. Gen.: Organ prin care animalele percep sunetele.
La om, urechea e formată din urechea externă, cea medie şi cea internă (v. fig. /). Urechea externa cuprinde pavilionul şi canalul auditiv extern, cari formează, împreună, un cornet acustic.
Canalul auditiv are o formă cilindrică neregulată, e lung de /5---30 mm şi se termină ia membrana timpanului, care separă urechea externă de cea medie. —
Urechea medie, formatădintr-o cutie a cărei bază externă e membrana timpanului, cuprinde aparatul transmiţător al sunetului şi organul de acomodare al urechii, împreună cu a-nexele pentru aerare.
E situată în interiorul osului temporal, avînd, spre exterior, un perete osos, subţire (bula timpan icâ). în cavitatea urechii medii, care are o deschidere exterioară acoperită de membrana timpanului, şi una interioară, ocupată de o proeminenţă osoasă (promontoriul), perforată de două orificii (fereastra ovala şi fereastra rotunda), se găseşte ciocanul, care se sprijină pe faţa internă a timpanului, fiind legat de altă piesă, nicovala, articulată, la rîndul ei, prin intermediul osului lenticular, cu scâriţa, care astupă fereastra ovală, transmiţînd vibraţiile sonore spre urechea internă. Scăriţa poate fi depărtată de fereastra ovală de un muşchi, care intră în acţiune cînd urechea primeşte sunete prea stridente, oprind astfel propagarea lor mai departe.
/. Ureche.
1) pavilion ; 2) canalul auditiv; 3) timpanul; 4) cio-cănaşul; 5) nicovala; 6) scăriţa; 7) trompa lui Eustachio; 8) nervul auditiv; 9) fereastra ovalS; 10) melcul; 11) canale semicirculare.
Urechea medie comunică şi cu faringele, prin trompa lui Eustachio, a cărei mucoasă căptuşeşte pereţii urechii medii şi înveleşte piesele osoase, acoperind şi fereastra rotundă, unde formează un timpan secundar. Trompa lui Eustachio are şi rolul de a egaliza presiunea din urechea medie cu presiunea atmosferică. — Urechea interna e săpată în osul temporal. Are două părţi cu funcţiuni diferite: melcul şi canalele semicirculare. Prima parte e constituită din cavităţi osoase (labirint osos), în cari se găsesc cavităţi membranoase (labirint membranos), umplute cu un lichid (endolimfâ) şi separate de învelişul lor osos, prin alt lichid (perilimfâ). Labirintul osos cuprinde o cavitate centrală, vestibulul, care comunică cu trei canale semicirculare, prin şase orificii, şi, spre cutia timpanului, prin fereastra ovală. Comunică, de asemenea, prin mai multe orificii, cu canalul auditiv intern şi cu melcul. Labirintul membranos e constituit, în principal, dintr-un buzunăraş şi un săculeţ membranos, cum şi din canalul cohlear, unde se găsesc unele celule, din cari o parte formează organul lui Corti, care recepţionează undele sonore şi, prin intermediul membranei bazilare, transmite sensaţiile spre scoarţa cerebrală, prin ramura cohleară a nervului auditiv. — Canalele semicirculare alcătuiesc organul simţului echilibrului, fiind în legăturăcu ram ificaţii le vestibulare ale nervului auditiv-acustic.
Undele sonore din exterior, cari produc vibraţia membranei timpanului, se transmit, prin piesele osoase şi prin aerul din cutia timpanului, spre lichidele urechii interne, spre melc şi spre organele lui Corti, ajungînd la creier.
Principalele caracteristici acustice ale urechii se referă la domeniul de audibilitate, la corelaţia dintre excitaţie şi sen-saţie, la particularităţile auditive.
Domeniul de audibilitate e domeniul în care o vibraţie acustică e perceputăca sensaţie de sunet şi e limitat din punctul de vedere al frecvenţei, al intensităţii vibraţiei acustice şi al duratei excitaţiei sonore. Raportat la urechea medie, domeniul de audibilitate cuprinde frecvenţe de Ja16-**16000 Hz. în cep: iveşte intensitatea vibraţiei acustice, domeniul de audibilitate are limita inferioară determinată de pragul de audibilitate, iar cea superioară, de pragul de durere Vv. Audibilitate, şi Intensitate, nivel de — auditivă).
Pragul de audibilitate e intensitatea acustică sub care vibraţiile nu sînt percepute şi variază cu frecvenţa. Pentru urechea medie şi la 1000 Hz, el are valoarea de 10~16 W/cm2, corespun-zînd unei presiuni acustice de 2,04•10“4 dyn/cm2.
Pragul de durere e intensitatea sonoră peste care sensaţia auditivă se transformă în durere şi e, pentru urechea medie şi la 1000 Hz, de 10“4 W/cm2, corespunzînd unei presiuni acustice 2-102 dyn/cm2.
//. Variţia nivelului de intensitate sonoră (în dB) cu frecvenţa (în Hz; pentru pragul sensaţiei dureroase (1) şi pentru pragul de audibilitate (2).
în fig. II e reprezentată variaţia cu frecvenţa a pragului de audibilitate (perceptibilitate auditivă) şi a pragului de durere. Domeniul cuprins între cele două curbe reprezint^ domeniu I de audibilitate al urechii medii.
Ureche
303
Ureche
Corelaţia dintre excitaţie şi sen saţ ia auditivă. Din punctul de vedere cantitativ, sensaţia auditivă se caracterizează prin mărimile numite tărie (v.) şi înălţime fv. sub Sunet).
Relaţia obţinută experimental, statistic, dintre nivelul de tărie şi frecvenţă, pentru diferite niveluri de intensitate, e reprezentată în
_ Font
. 120 dB
fig. ///.Tăriasen
saţiei auditive se exprimă în soni.
Corelaţia dintre excitaţie şi sen-saţie în cîmp difuz. Curbele de mai sus, cari reprezintă corelaţia dintre excitaţie şi sensaţia auditivă, au fost stabilite în condiţiile unui sunet pur, care se propagă de	////?
^	sP*~e	as	III.	Variaţia	nivelului	de	tărie	(în	foni) cu frecvenţa
On Hz) pentru diferite niveluri dd intensitate sonoră
ma de unda plana	/A _
. ~ a 1	(in dB).
progresiva intr-un
cîmp liber, sursa găsindu-se în faţa ascultătorului. Studiile efectuate au condus la stabilirea unei corelaţii între nivelul de tărie al unui sunet în cîmp dB difuz şi nivelul de tărie perceput într-un cîmp de unde plane progresive cu incidenţă normală (v.
fi g.’/V).
Se constată că diferenţele între valori nu depăşesc 5 dB, tăria sunetului perceput în cîmp difuz fiind mai mare, cu excepţia domeniului de frecvenţe dintre 2000 şi 5000 Hz,
Particularităţile urechii se manifestă prin:	nelineari-
tatea audiţiei ; minimul perceptibil de variaţie a intensităţii;
200	500	1000	2000	5000	10000 Hz
IV. Variaţia cu frecvenţa (în Hz) a diferenţei (în dB) dintre nivelul de tărie al unui sunet în cîmp difuz şi nivelul de tărie în cîmp plan de incidenţă normală.
Ca urmare a ne linearităţii audiţiei, un sunet pur aplicat urechii generează sensaţii în cari sunetul pur apare însoţit de armonice; tot astfel,, două sunete pure intense, aplicate simultan, se aud însoţite de armonice şi de sunete suplementare cu înălţimi corespunzătoare frecvenţelor sumă şi diferenţă ale frecvenţelor sunetelor iniţiale. Relaţia dintre nivelul la care apar armonicele datorite nelinearitâţii, şi frecvenţă, pentru d iferite ordine de armonice, e reprezentată în fig. V a.
Minimul perceptibil de variaţie a intensităţii variază cu frecvenţa şi cu nivelul de tărie pe care îl are sensaţia înainte de variaţia intensităţii. Curbele reprezentative sînt date în fig. V b.'
Minimul perceptibil în variaţia frecvenţei depinde de nivelui de tărie al sensaţiei auditive şi de frecvenţa sunetului înainte de variaţie. Curbele reprezentative sînt date în fig. V c.
Minimul perceptibil în durata emisiunii sonore a unui sunet pur (armonic) e de circa 60 ms. Sub această limită, vibraţia e percepută ca un pocnet. Urechea poate totuşi percepe diferenţe de durată între două sunete chiar pînă la 10 ms. Persistenţa sensaţiei sonore, după încetarea excitaţiei, e de ordinul 1 1
T5 20 S’ sediul regimurilor transitorii, aceste valori de
minim perceptibil sînt foarte importante.
Efectul de acoperire (sin. Efectul de mască) consistă în stînjenirea audiţiei unui sunet prin suprapunerea unui sunet perturbator, rezultatul fiind echivalent cu micşorarea tăriei (slăbirea) sunetului iniţial util. Nivelul iniţial al sunetului acoperit se numeşte nivel acoperit, iar nivelul perturbator se numeşte nivel acoperitor. Valoarea creşterii nivelului acoperit pînă la restabilirea condiţiilor de audibil itate iniţiale se numeşte nivel de acoperire, în curbele experimentale din fig. VI e reprezentat efectul de acoperire a unor sunete pure de către sunete perturbatoare pure sau conţinînd mai multe frecvenţe. Efectul de acoperire se manifestă mai supărător la sunetele înalte decît la cele joase.
Influenţa vîrstei asupra auzului se face simţită mai ales la frecventele înalte şi în mod diferit la bărbaţi si la femei (v. fig. V/l).
Efectul de ecou e proprietatea urechii de a percepe separat repetarea unui sunet primar, dacă această repetare depăşeşte un interval de timp de: t=0,05±0,01 s căruia îi corespunde
o	diferenţă de parcurs: d=17±3 m. (Valorile cele mai mici corespund surselor cu caracter pulsatoriu.) intervalul de timp necesar apariţiei ecoului, numit întîrziere critică,
V. Curbe de variaţie a audiţiei. a) nivelul de intensitate sonoră (în dB) la care apar armonicele de diferite ordine în funcţiune de variaţie a nivelului intensităţii sonore, în funcţiune de frecvenţă (în Hz), pentru diferite niveluri
relative -j- a frecvenţei, în funcţiune de frecvenţă, pentru diferite niveluri de tărie (în foni),
frecvenţă (în Hz); b) minimul perceptibil (în dB) de de tărie (în foni); c) minimul perceptibl al variaţiei
minimul perceptibil devariaţiea frecvenţei; minimul perceptibil în durata emisiunii sonore; efectul de acoperire; influenţa vîrstei asupra auzului; efectul de ecou.
dincolo de care sunetul repetat devine nu numai perceptibil, dar chiar perturbator, depinde de intensitatea sunetu lui repetat faţă de cea a sunetului primar. Această dependenţă se .accen-
Ureche medie
304
Ureche de ghidare
tuează la frecvente înalte: întîrzierea critică creşte dacă se atenuează frecvenţele înalte ale sunetului repetat. De ase-
torul normal e o persoană între 18 şi 25 de ani, care are auzul norma! şi nu a suferit vreo afecţiune a organului auditiv.
VI. Nivelul de acoperire (în dB) produs de
menea, întîrzierea critică creşte cu creşterea duratei de rever beraţie (v.^ a încăperii în care se produce ecoul.
î. ~ medie. dB Telc.: Organ auditiv virtual, căruia i se atribuie însuşirile auditive ale unui ascultător normal mediu.
Relaţiile cari exprimă dependenţa dintre mărimile caracteris-ticeundelor sonore şi cele caracte-ristice sensaţiei aud itive au variaţi i de la individ la individ. De aceea, pentru exprimarea acestor depen-
VII. Scăderea (în dB) a pragului de audibilitate cuvîrsta (în ani), la bărbaţi (a) şi la femei (b), pentru diferite frecvenţe (în Hz).
diferite surse, în funcţiune de frecvenţa sunetului acoperit (în Hz), pentru diferite niveluri de intensitate sonoră perturbatoare (în dB).
2. Ureche. 2. Mine: Sin. Dinte (v. Dinte 3). s. Ureche. 3. Tehn. : Proeminenţă la suprafaţa unei piese, cu una sau cu mai multe găuri regulate sau neregulate, constituind inele. Serveşte, fie la apucarea sau agăţarea piesei la care e montată, fie la ghidarea, fixarea sau incastrarea unei piese sau a unui organ de tracţiune (de ex. urechea de ghidare de la bordul navelor), de mînuire (de ex. urechea lopeţii), sau de ghidare (de ex. urechea cutiilor de formare). Sin. (parţial) Toartă (v.)f Teacă (v.).
4.	~ de etanşare. Hidrot.: Coroană circulară de tablă de oţel, aşezată la fiecare dintre capetele unui stăvilar mobil, pe care se fixează garnitura (de tablă sau de cauciuc) pentru etanşarea laterală a stăvilarului.
5.	~ de ghidare. Ngv. : Piesă de lemn sau metalică (de fontă, otel turnat, bronz de aluminiu sau alamă), fixată pe
/cţK
Urechi de ghidare.
a)	ureche simplă;
b)	ureche simplă, deschisă; c) ureche cu o rolă; d) ureche cu două role; 1) ureche; 2) rolă.
d
denţe s-a recurs la valori medii obţinute pe cale statistică, considerînd un număr mare de ascultători normali. Ascultă-
punte sau pe copastie, care serveşte la ghidarea parîmelor. Se construieşte ca ureche simplă (cu ghidare dreaptă sau oblică),
Ureche artificiala
305
Ureide
care poate fi închisă sau deschisă, şi ca ureche cu 1-**3 turni-cheţi, deschisă (v. fig.).
1.	Ureche artificiala. Telc.:	Dispozitiv	utilizat	pentru
măsurarea receptoarelor electroacustice tip casca, şi care cuprinde un microfon destinat măsurării presiunii acustice dezvoltate de cască şi un adaptor de impedanţe, astfel încît impedanţa acustică pe care ansamblul o prezintă căştilor să fie egală cu cea a urechii omeneşti medii.
2.	Urechelniţâ, pl. urechelniţe. 1. Zoo/.: Specie de insecte nocturne şi aripate din ordinul Orthoptera, subordinul Derma-toptera (Forticulidae). Aceste insecte trăiesc în scorburile sau sub scoarţa arborilor bătrîni, sub scînduri vechi, sub pietre, etc., cari le apără de lumina zilei.
Urechelniţâ are corpul plat şi alungit, terminat cu un organ asemănător unui cleşte, care la femelă e drept la bază şi uşor încovoiat spre vîrf, iar la mascul e mai dezvoltat şi încovoiat, pe întreaga lungime. Capul, de forma unei inimi, poartă armatura bucală, ochii laterali şi două antene filiforme, constituite din 11 articulaţii fiecare. Toracele e mobil, independent de segmentele abdominale (nouă la mascul şi şapte la femelă), şi poartă două perechi de aripi caracteristice, unele mici şi chitinoase (elitrele), cari acoperă perfect a doua pereche de aripi membranoase, fine, străbătute de nervuri sub formă de evantai şi cari, desfăşurate, sînt de 8---10 ori mai mari decît primele. Se cunosc şi speci i cu aripile reduse, însă cu picioarele mai dezvoltate.
Urechelniţâ atacă stupii şi fructele, a căror pieliţă înveli-toare e vătămată de alţi factori. în acelaşi timp e folositoare apărînd coloniile de albine contra invaziei unor fluturi mai dăunători, consumînd ouăle depuse de fluturele femelă şi tinerele larve ale acestuia.
3.	Urechelniţâ. 2. Bot.: Sempervirum tectorum Linn. Plantă perenă, erbacee şi suculentă, din familia Crassulaceae, cu tulpina glanduloasă erectă, simplă, avînd ramuri florifere numai la partea superioară. La baza tulpinii apar numeroşi lăstari, cu rădăcini şi frunze imbricate. Frunzele sînt oblong-obovale, spinescent-ascuţite la vîrf, de culoare verde sau slab roşietică, cu marginile ciliate. Florile sînt de culoare roză sau roşie, dispuse în cime scorpioide, cari formează un corimb în vîrful tulpinii. Urechelniţâ e o plantă meliferă, care creşte pe stîncile calcaroase ale munţilor, cum şi cultivată. Sin. larba-ciutei; larbă-de-ureche; larbă-grasă; larba-tunului ;larba-urechii; Jintură; Prescurariţă; Urecheriţă; Urechiuşă; Varză-de-stîncă; Verzişoară.
4.	Urechi. Arh.: Ieşinduri de zidărie (de cărămidă, de beton sau de piatră), amenajate pe faţa unui zid sau în jurul unui gol (de uşă, de fereastră, de poartă, nişă), pentru a uşura fixarea unui toc de uşă sau de fereastră, pentru a susţine tencuiala trasă cu şablonul a unei muluri, — sau pentru fixarea unui ornament prefabricat. Sin. Şpaleţi
5.	Uree. 1. Chim.: H2NCONH2. Diamida acidului carbonic. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p.t. 133°, uşor solubile în apă şi în alcool, greu solubile în hidrocarburi.
Sinteza ureei consistă în încălzirea cianatului de amoniu, în soluţie apoasă:
[OCN] NH4 —> H2N—CO— NH2.
100°
Industrial, se prepară prin încălzirea bioxidului de carbon, cu amoniac, sub presiune, la 130-■ *150°:
COa+2 NH, —> H2N—CO—NH2+H20.
Se mai prepară tratînd t'osgenul cu amoniac:
COCI2+2 NH3—► CO(NH2)2+2 HCI.
Ureea e întrebuintată ca îngrăşămînt agricol (sub numele de Floranid), cum şi la fabricarea unor răşini sintetice şi a unor produse farmaceutice. Sin. Carbodiamidă.
6. Uree. 2. Chim. biol.: Compus azotat, care se găseşte în urina mamiferelor în cantitate mare. E o diamida a acidului /NH2
carbonic, cu formuia O—C , care nu explică calităţile
xnh2
nh2 / !
sale, sau cu constituţia ciclică HN —C , care în mediu
No
NH,
/
acid se transformă în HN=C . Ureea e un compus uşor
XOH
cristalizabil, foarte solubil în apă, formînd săruri cu unii acizi (azotic, oxalic, etc.). Dozarea ureei se execută fie prin descompunere cu hipobromiţi alcalini, fie prin transformarea ei în carbonat de amoniu, fie prin combinarea cu xanthidrol.
—	Formarea ureei în organismul mamiferelor (ciclul ureo-genezei) a reclamat numeroase iucrări de cercetare şi a condus la enunţarea a numeroase teorii.
Teoria deshidratării susţine că amoniacul rezultat din desaminarea acizilor aminici se combină cu acidul carbonic din sînge formînd carbonatul de amoniu, care — la nivelul ficatului — deshidratîndu-se, trece în carbamat de amoniu şi, în continuare, în uree.
Teoria oxidativă susţine formarea ureei prin oxi-darea proteidelor.
Teoria enzi mati că susţine că prin hidroliză bazică cum şi sub acţiunea unei enzime (arginaza), care se găseşte în ficat, arginina (aminoacid aciclic) e transformată în orni-tină(aminoacid diamino-monocarboxilic) şi uree. Aceşti amino-acizi, ca şi alţii, participă la ciclul de transformări care conduce la sinteza ureei în ficat.
Ureea excretată prin urină e formată în ficat, spre de" osebire de amon-iac, care e un produs format în rinichi. Omul elimină zilnic 14--*42 g de uree, după condiţiile de alimentare, metabolism şi de dezasimilare proteidică tisulară (cauze exogene şi endogene). La 30-*-50 g proteide ingerate se elimină, normal, între 9 şi 56 g uree. După formarea ureei în ficat şi înainte de a fi eliminată, ureea circulă prin organism şi se poate găsi în sînge (0,20---3,30 g°/0o)-
7.	Ureide, sing. ureidă. Chim., Farm.: Clasă de substanţe chimice cari cuprind derivaţi din uree, prin substituirea prin radicali de tipul R—CO— a hidrogenilor grupărilor NH2.
Se deosebesc: ureide aciclice şi ureide ciclice. U r e i d e I e aciclice, cu acţiune depresivă asupra sistemului nervos central, urmată de somn, sînt derivaţi acilaţi ai diamidei acidului carbonic (ureea—H2N—CO—NH2), cari se obţin prin condensarea halogenurii acidului re pectiv, cu uree. Principalele produse farmaceutice din clasa ureidelor aciclice sînt următoarele: bromuralul (bromoval, dormigen, etc.), care e ureida acidului oc-brom-isovalerianic şi care se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, cristalină, cu p.t. 154°; adalina (carbromal, nyetal, etc.), care e ureida acidului a-brom-dietilacetic, şi care se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, cristalina, cu p.t. 115***117°; sedormidul, care e ureida acidului aIiI-isopropil-acetic, şi care se prezintă sub forma de cristale incolore, cu gustul slab amar, cu p.t. 194°.
Ureide le ciclice cuprind în principal grupul medicamentelor „barbiturice14 (v.) (derivaţi ai acidului bărbi-turic) (v. Barbituric, acid'-) a căror substanţă de bază, diureida acidului malonic, e un derivat al pirimidinei, găsit în multe combinaţii naturale importante din punct de vedere fiziologic (vitamine, purine, acizi nucleici), cum şi în numeroase medicamente de sinteză (de ex.: în sulfamide, în tiouracil, etc.). Dintre ureidele ciclice se folosesc, în principal, în Medicină,
20
Ureido-
306
Urina
următoarele produse: veronal (barbital), luminai (fenobarbital), omităI (dormitai), dial, sandoptal, nodal, ciclobarbital (fano-dorm), dormovit, eunarcon (pronarcon), evipan (hexobarbital), etc. Spre deosebire de celelalte produse din clasa ureidelor ciclice, ai căror substituenţi sînt de obicei alifatici, mai rar aljciclici, luminalul şi derivaţii săi sînt singurele medicamente cari conţin şi un substituent aromatic.
1.	Ureido-. Chim.: Prefix care indică prezenţa, în molecula substanţei la care se referă, a radicalului H2N—CO—NH.
2.	Uretani. Chim.: Sin. Carbamaţi (v. Carbamaţi 2).
3.	Uretrografie. Biol.: Metodă prin care se obţin imagini radiologice ale uretrei, prin umplerea ei cu o substanţă de contrast (lipiodol 40%, iodură de sodiu 15%, sulfat de bariu în suspensie). Această metodă se aplică în cazurile în cari uretra nu poate fi explorată cu ajutorul uretroscopului (v.) sau al cateterului (stricturi uretrale, etc.), sau în cazuri de anomalii ale uretrei.
Se practică două variante de uretrografii, şi anume:
Uretrograda ascendenta (retrogradă), care consistă în injectarea, lent, a unei soluţii de lipiodol 40% (30 ml, în uretră), împiedicîndu-se refluxul, spre exterior; pătrunderea soluţiei în ţesuturi şi în circulaţia venoasă e fără consecinţe nocive. Se execută trei radiografii (faţă, profil drept şi profil stîng).
Uretrografia micţionalâ o uretrei, care se execută în timpul micţiunii, după umplerea vezicii cu o substanţă de contrast (sulfat de bariu în suspensie).
4.	Uretroscop, pl. uretroscoape. Tehn. med.: Instrument metalic folosit în urologie în scopul explorării şi examinării uretrei. Se cunosc două tipuri de uretroscoape, şi anume: unul cu vedere directă folosit, de obicei, la examenul uretrei anterioare, şi altul, cu vedere indirectă folosit la examenul uretrei posterioare şi chiar şi al vezicii (uretrocistoscop), cu cari se obţin imaginile prin intermediul unui mecanism optic.
5.	Uretroscopie. Biol.: Metodă de explorare endoscopică a aparatului urinar, pentru a obţine date precise în diagnosticul urologic. Această metodă consistă în examinarea pereţilor uretrei şi a gîtului vezicii, cu ajutorul uretroscop u-
I	u i (v.), fiind executată pe două căi, şi anume: prin privire directă, sau prin privire indirectă. De obicei, prima cale e folosită în examenul uretrei anterioare şi al uretrei, la femei, iar a doua cale e folosită în explorările uretrei posterioare şi a gîtului vezicii. Uretroscopia prin privire indirectă se execută cu mijloace perfecţionate, obţinîndu-se imagini amplificate, un cîmp examinat mai clar, spălarea continuă a uretrei, cum şi relaţii suplementare referitoare la supleţea pereţilor uretrei.
e. Urgo-Apţian. Stratigr. V. sub Urgonian.
7.	Urgo-Barremian. Stratigr. V. sub Urgonian.
8.	Urgonian. Stratigr.: Etajul calcarelor cu orbitoline şi pachiodonte (de ex. Requienia ammonia, Agria blumenbachi) cuprinse între depozitele marno-calcaroase ale Neocomianului şi marnele Apţianului inferior, pe marginea fosei voconţiene din Sudul Franţei (localitatea tip Orgon în Provence), sau faciesul calcarelor recifale ale Barremianului (Urgo-Barremian) şi Apţianului (Urgo-Apţian). Calcarele urgoniene se dezvoltă pe alocuri începînd din Barremianul inferior, dar în special în intervalul Barremianului superior şi al Apţianului inferior (Bedoulian) şi uneori în Apţianul superior (calcare cu Toucasia santanderensis, Horiopleura lamberti şi Polyconites verneuili în Pi rinei). în mai multe regiuni din Sudul Europei există două orizonturi de calcare urgoniene: orizontul inferior, care corespunde Barremianului superior, după care urmează un nivel marnos cu orbitoline şi Heterastes oblongus reprezentînd baza Bedoulianului şi al doilea orizont (cu Toucasia carinata, Praecaprina varians, Offneria rhodanica în Sudul
Franţei), după care urmează al doilea nivel marnos cu orbitoline, Horiopleura oblongus şi Cheloniceras martini. Faciesul urgonian e larg răspîndit pe teritoriul ţării noastre, şi anume: în Dobrogea de Sud (la Cernavoda); în Cîmpia română (la Atîrnaţi); în Banat (în zona Reşiţa şi în Podişul Mehedinţi); în basinul Haţegului; în partea de nord a Munţilor Apuseni (în munţii Bihorului Central şi Pădurea Craiului); în Carpaţii orientali, unde calcarele urgoniene constituie lentile intercalate în depozitele de Wildflysch din Rarău şi Hăghimaş; în marnele cu cefalopode barremiene şi bedouliene din culoarul Dîmbovicioarei (Dealul Sasului, Valea Muierii); în depozitele de fiiş apţian, dezvoltate pe marginea anticlinoriului Za-mora (Sinaia, Pietroşiţa, izvoarele Doftanei, Tesla în basinul superior al Tîrlungului); în conglomeratele de Bucegi din Ceahlău.
9.	Uric, acid Biol.: Produs organic de excreţie a! orga-
nismului animal, rezultat din degradarea nucleinelor. Omul elimină zilnic 0,2--*0,6 g acid uric. In j]|\j__cO anumite cazuri patologice, acidul uric se	j	j
acumulează la articulaţii, cauzînd boala qq q j\jh
numită gută. Dozarea acidului uric se ba-	j	"	^CO
zează pe reacţia de culoare pe care odă	!	!l	/
cu acidul fosfo-wolframic.	NH
10.	Uricazâ. Chim. biol.: Enzimă oxido-reducătoare din grupul flavoproteinelor, care catalizeazătransformarea acidului uric din organismul animal, în alantoină(5-ureido-hidantoină). Din alantoină, prin hidroliză alcalină, rezultă acidul alanturic şi ureea. Omul şi maimuţele superioare elimină produşii de degradare normală a derivaţilor purinici sub formă de acid uric, fără intervenţia uricazei.
11.	Uricuri, guma Ind. chim.: Ceara palmierului Attalea excelsa (sin. Syagrus coronata) care creşte în Brazilia şi în America Centrală. E o masă de culoare brună închisă, tare, fărîmicioasă, avînd p.t. 80°, indicele de esterificare 16---18, indicele de saponificare 66*• *78, indicele de iod 7, substanţe nesaponificabile 28***30%.
Produsul natural, brut, care conţine substanţe răşinoase, se supune unei rafinări şi decolorâri, obţinîndu-se produsul comercial care conţine numai mici cantităti de parafină. Se utilizează în cosmetica, la fabricarea roşului de buze şi a unor emulsii.
12.	Uridinâ. Chim. biol.: Nucleozidă formată dintr-o bază pirimidinică, uracilu!, şi din d-riboză. Uridina se obţine prin hidroliză bazică a acidului uridilic.
13.	Uridindifosfatglucozâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa transglicozilazelor, care prin reacţiile pe cari le catalizează contribuie la sinteza unor compuşi polizaharidici macromo-leculari. Acestui tip de enzimă i se atribuie un roi important în sinteza zaharozei la plante şi, posibil, a unor oligo- şi poli-zaharide. Sin. UDPG,
14.	Urina. Chim. biol.: Produs lichid de excreţie, la mamifere, secretat la nivelul rinichiului, cu rolul de a elimina din organism substanţele inutile sau dăunătoare, cum şi excesul de apă. Secreţia urinară, sub dependenţă neurohormonală, e dirijată de metabolismul apei, care e dirijat de numeroşi factori (eliminare sau reţinere de săruri, etc.). Formarea urinei nu e un simplu proces de filtrare, de difuziune sau osmoză, ci un proces combinat, în două faze; un proces de ultrafiltrare, fizic, în glomerul, care dă un ultrafiltrat lipsit de proteine, etc., asemănător uItrafiItratuIui plasmei sangvine; un proces de concentrare, de modificare a raporturilor componentelor din ultrafiltrat, care duce la urina propriu-zisă, şi care consistă într-o reabsorpţie selectivă a u I traf i Itratu lui, cu consum de energie, ţesutul renal intervenind în mod activ. Glomerulul are rolul de filtru, iar reabsorpţia e realizată de mecanisme chimice complexe, catalizate de sisteme enzimatice. Cantitatea
Urluiaiă
30?
Urluitoarâ
de urină excretată în 24 de ore depinde de condiţii fiziologice şi patologice, de exemplu vîrsta, alimentaţia, temperatura, diferite boli, intoxicaţii (cu mercur, fenol), etc. Culoarea urinei e, de obicei, galbenă, datorită unor pigmenţi (urocrom, urobilină, uroporfirină şi indoxil urinar).
Urina e folosită în agricultură pentru stropitul gunoiului, al cîmpurilor de trifoi, de lucernă, al grădinilor de iarbă şi, uneori, al semănăturilor. Conţinînd în medie 1 % azot şi 1,4% potasiu (în stare imediat activă şi în proporţii mai mari decît gunoiul de grajd) şi un conţinut foarte redus de fosfor, urina e folosită numai ca adaus de îngrăşămînt fosfatic mineral. Se poate folosi şi în stare proaspătă, dar e de preferat după fermentare.
Urina mamiferelor gravide constituie materia primă pentru extragerea unui hormon oestrogen: oestrona sau foliculina (v.). Industrial fol icuIina se obţine, prin diferite metode, din urina iepelor gravide, colectată între a cincea şi a şaptea lună de gestaţie; aceasta e concentrată, prin evaporare sub vid, iar extractul obţinut e hidrolizat în mediu acid, prin fierbere. Produsul obţinut după răcire, care conţine fol icu lină, se tratează, în mai’multe reprize, cu toluen cald, care se concentrează si se supune unor spălări cu carbonat de sodiu. Se hidrol izează din nou în mediu alcalin, se acidulează şi se extrage cu eter; se concentrează şi se tratează cu soluţii de hidroxid de sodiu, de diferite concentraţii. Prin evaporarea eterului se obţine o cantitate de fol icu lină cristalizată.
î. Urluialâ, pl* urlu iei i. Zoot.: Seminţele de nutreţ şi, în special, cele cu coaja tare (porumb, orz, ovăz, mazăre, mei, etc.), mărunţite prin zdrobire, de obicei cu ajutorul urluitorii (v.) sau al morii cu ciocane. Prin lurluire se măreşte coeficientul de digestibiIitate al seminţeor. Granulaţia trebuie să fie astfel, încît vitele să asimileze cît mai complet unităţile furajere din urluiaiă. Pentru cabaline şi ovine e adecvată urluiala mare, pentru bovine urluiala de mărime mijlocie şi pentru porcine şi păsări, urluiala măruntă. Proporţia de urluiaiă variază, după seminţele de la cari provin, după specia şi categoria de animale cărora sînt destinate, între 10 şi peste 60% din raţia de nutreţuri concentrate. Var. Uruială, Huruială.
2.	Urluire. Zoot.: Mărunţirea nutreţului concentrat (boabe de cereale şi turte de oleaginoase) cu ajutorul urluitorilor, pentru a-l preface în urluiaiă (v.).
3.	Urluitoare, pl* urluitori. Ut., Agr.: Maşină de lucru care serveşte la mărunţirea grosolană a nutreţului concentrat (boabe de cereale sau turte de oleaginoase), pînă la dimensiunea de 0,5***0,75 mm. M'ărunţirea se efectuează prin rupere sau despicare, prin apăsare şi frecare sau prin percusiune, după nutre'.ul prelucrat, obţinîndu-se urluiala. Sin. Urluitor.
Exemple de urluitori:
Urluitoare cu două cilindre, pentru turte de oleaginoase:
Urluitoare al cărei organ de lucru e constituit dintr-o pereche de cilindre orizontale, paralele, cari au la periferie dinţi aşezaţi pe direcţia generatoarelor; cilindrele se rotesc în sensuri contrare. Dinţii se angrenează cu joc, astfel încît prind turtele şi le mărunţesc în principal prin rupere. Cu ajutorul unui mecanism cu excentric se poate varia distanţa dintre cilindre şi deci şi mărimea de mărunţire. De obicei se folosesc maşini, cu două perechi de cilindre, pentru mărunţirea în două faze (v. fig. I a). Maşina e acţionată, de cele mai multe ori, mecanic.
Urluitoare cu cilindru unic, pentru turte de oleaginoase:
Urluitoare al cărei organ de lucru e constituit dintr-un cilindru orizontal cu dinţii montaţi la periferie, pe o familie de elice paralele. Turtele introduse în maşină se sprijină pe un contrabătător crenelat (crestat) şi sînt mărunţite în principal prin despicare. Sub cilindrul de lucru rotitor e montat un grătar in formă de jgheab amovibil, cu secţiunea în semiciIindru.
La acţionarea manuală se scoate grătarul şi turtele sînt mărunţite pînă la mărimea unei nuci; pentru mărunţire mai avan-
I. Urluitoare pentru turte de oleaginoase, o) cu două perechi de cilindre; b) cu cilindru unic^ 1) cilindru de lucru, cu dinţi; 2) pereche de cilindre pentru faza a doua de mărunţire; 3) contrabătător crenelat; 4) grătar; 5) mecanism de reglare.
sată, se montează grătarul, mărunţire (v. fig. I b).
Urluitoare cu cilindre,
cărei organ de lucru paralele cari se rotesc în sensuri contrare (un ci Iindru fiind antrenat direct şi al doilea antrenat de primul, prin angrenaje) ; se folosesc, fie cilindre nete-d e, cari mărunţesc prin strivire, datorită, în principal, apăsării, fie cilindre r i f I a t e, cari mărunţesc prin apăsare şi frecare; pentru mărunţire suplemen-tară, maşina cu cilindre riflate are un sabot riflat (numit şi contra-bătător), montat sub cilindrul antrenat direct (v. fig. H). Jocurile dintre cilindre şi dintre cilindru şi sabot pot fi reglate cu ajutorul unui mecanism cu melc şi determină gradul de mărunţire. Cilindrele netede au aceeaşi turaţie; cînd se folosesc cilindre riflate,
iar dinţii efectuează o a doua
pentru grăunţe: Urluitoare al constituit dintr-o pereche de cilindre
//. Urluitoare cu cilindre. pentru grăunţe.
1) pereche de cilindre de lucru ; 2) sabot (contrabătător); 3) mecanism de reglare; 4) coş (pîlnie) de alimentare.
turatia cilindrului antrenat direct e de 1,5*• • 3 ori decît turaţia cilindrului antrenat prin angrenaj .
mai mica
20*
Urluitor
308
Urmărirea mişcărilor construcţiilor
Urluitoare cu ciocane: Urluitoare care poate fi utilizată pentru mărunţirea diferitelor tipuri de nutreţ (afară de cele suculente), cum sînt grăunţele, porumbul în ştiuleţi, turtele, etc. şi chiar a mineralelor amestecate în nutreţ. Urluitorile cu ciocane sînt mori cu ciocane la cari sînt adaptate site şi, fie un melc, fie un ventilator şi un ciclon, pentru evacuarea produsului mărunţit (v. fig. ///). Urluitorile cu ciocane prezintă următoarele avantaje: posibilitatea de a fi folosite la nutreţuri foarte diferite; reglarea în limite largi a gradului de
///. Urluitoare cu ciocane.
1) moară cu ciocane; 2) ventilator; 3) ciclon; 4) coş de alimentare.
măcinare; produsele măcinate nu se încălzesc; posibilitatea de prelucrare a nutreţului cu grad de umiditate mare şi a grăunţelor (de-orz, ovăz) cu pleavă; etc.
î. Urluitor, pl. urluitoare. Ut,, Agr.: Sin. Urluitoare (v.).
2.	Urmaticâ, pl. urmatice. Pisc.: îmbarcaţiune pescărească (barcă'* care însoţeşte năvodul, servind la transportul năvodarului care urmăreşte mişcările de strîngere a crilelor, descurcîndu-le, cum şi la scoaterea peştelui recoltat din toană.
Capacitatea urmaticei depinde de dimensiunile năvodului (ea are 14***18 crevace pentru pescuitul de apă dulce şi 24-*’32 crevace pentru cel costier).
3.	Urma, pl. urme. 1. Geom.: Punctul în care o curbă intersectează o anumită suprafaţă. V. şî sub Geometrie descriptivă.
4.	Urma. 2. Geom.: Curba de-a lungul căreia o suprafaţă
intersectează o altă suprafaţă datŞ. V. ş» sub Geometrie descriptivă.	/
5.	Urma. 3. Mat.; Suma elementelor de pe diagonala principală a unei matrice pătratice.
6.	Urma de lup. Silv., Ind. lemn.: Desen al lemnului (v. Desenul lemnului) caracterizat printr-o anumită grupare de noduri provenite din muguri dorminzi, asemănătoare cu urmele lăsate de lup pe zăpadă sau pe pămînt moale; desene similare sînt: urma de pisică, ochii de pasăre, coada de păun,
etc. Aceste desene sînt specifice pentru diferite specii lemnoase; de exemplu, urme de lup se întîlnesc, uneori, la gîlmele de plop negru, la lemnul de rădăcină de plop, lemnul de ulm, lemnul de paltin de munte, etc. Ele sporesc în mare măsură valoarea comercială a lemnului, care e întrebuinţat ca surse de materie primă în industria furnirelor estetice.
7.	Urma de pisica. Silv., Ind. lemn, V. sub Urmă de lup.
8.	Urmărire, curba de Mec.: Traiectoria unui punct material M care se mişcă într-un pian dat cu viteză de modul constant, astfel încît în fiecare moment al mişcării sale se îndreaptă spre un punct material P, care are o mişcare uniformă pe o curbă dată (T).
Dacă (D e reprezentată în raport cu un reper cartesian ortogonal de ecuaţia:
(1)	’ (T)f(X,Y)=0,
o	curbă de urmărire relativă la curba (1) e o curbă integrală a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea:
(2)	’	' F{xt y, y't y*)=0
obtinută eliminînd argumentele
- £• £
din (1) şi din ecuaţiile:
(3)	Y-y	=	(X-x)
d y
âx
(4)
Vq fiind viteza constantă cu care se mişcă punctul M.
Dacă (17) e o linie dreaptă, care e luată ca axă x'x a reperului cartesian, ecuaţia (2) e:
(5)
(6)
»3[i+y,1!]+*ya=o.
integrala generală a ecuaţiei (5) e:
1	, Cx2 c'
2(y-y0)^ -F ln *-
iar în cazul vQ=^1, integrala generală e x^ ~v° C
m
C fiind, în ambele cazuri, constantă de integrare. Dacă v0 e raţional, curbele (7) sînt algebrice. în special dacă vQ e număr întreg, ele sînt parabole de ordin superior (v. Parabolă). Sin. Curba cîinelui.
9.	Urmârirea mişcărilor construcţiilor. Cs.: Operaţia de observare şi de constatare a deplasărilor, pe verticală sau pe orizontală, pe cari le poate avea o construcţie în timpul exploatării.
Urmărirea mişcărilor construcţiei e obligatorie în următoarele cazuri: cînd studiul geotehnic arată prezenţa unor terenuri de fundaţie cari pot produce deplasări ale construcţiei, cum sînt pămînturile coezive cu compresibil itate mare, pămînturile cu indice de porozitate mare, pămînturile cimentate nestabile la apă (cari pot fi înmuiate, disolvate, spălate), pămînturile macroporice, pămînturile alcătuite din umpluturi, cum şi terenurile stîncoase foarte degradate (grohotişuri); cînd în apropierea construcţiei pot să acţioneze sarcini importante date de supraîncărcări (de ex.: terasamente, grămezi de materiale, construcţii înalte, etc.) sau surse de trepidaţii permanente; dacă în timpul execuţiei sau exploatării se produc crăparea, fisurarea sau deplasarea elementelor construcţiei.
Urmărirea mişcărilor unei construcţii se face în următoarele scopuri : cunoaşterea comportări i în timp a construcţiei; aprecierea modificărilor cari trebuie aduse proiectului,execuţiei şi exploatării în urma deplasări lor constatate; cunoaşterea
Urmărirea trenurilor
309
Urnă Poisson
influenţei construcţiilor vecine asupra deplasărilor noii construcţii, şi invers; verificarea ipotezelor de calcul şi a datelor referitoare la teren; completarea documentării locale, în vederea altor lucrări.
Programul pentru urmărirea mişcărilor unei construcţii, atît în timpul execuţiei, cît şi ulterior, se întocmeşte de către organul însărcinat cu studiul terenului de fundaţie, împreună cu organul de proiectare, şi cuprinde măsurările cari trebuie efectuate în timpul execuţiei, la recepţie şi înainte de darea în exploatare.
în timpul execuţiei se efectuează măsurări ale nivelurilor reperelor fixate pe construcţie, pe măsura executării acesteia. Se recomandă ca determinările să coincidă aproximativ cu încărcări parţiale ale terenului de fundaţie cu aceleaşi sarcini, pînă se atinge sarcina totală a construcţiei. Determinările mai pot fi programate astfel, încît ele să coincidă cu terminarea unei etape de lucru (terminarea fundaţiilor, a parterului, etc.). De asemenea, se efectuează determinări ia începutul şi la sfîr-şitul întreruperilor de lucru cu durată mai mare.
La recepţie şi înainte de darea în exploatare, cînd lucrarea se încarcă cu sarcina utilă completă (de ex.: la silozuri, castele de apă, magazii) măsurările se efectuează la început trimestrial sau chiar mai des, dacă e nevoie, apoi anual, pînă cînd tasările se sting. Observaţiile trebuie reluate cînd există indicii că anumite acţiuni influenţează mişcările construcţiei (de ex.: variaţii ale nivelului apelor subterane, executarea de terasa-mente înalte în apropierea construcţiei, baterea de piloţi, producerea de vibraţii, exploatări cu explozivi, dărîmări, etc.). Cînd apar fisuri sau crăpături în construcţie, urmărirea trebuie reîncepută imediat după apariţia acestora. Dacă aceste fisuri sau crăpături sînt importante, urmărirea lor trebuie făcută continuu.
Determinarea mişcărilor verticale (a tasărilor) se face printr-un nivelment de precizie, folosind repere fixe, aşezate în afara construcţiei, în puncte ale căror niveluri nu pot fi influenţate de tasările altor construcţii, de ape subterane sau de agenţi fizici (de ex. îngheţul), şi repere fixate, aşezate pe construcţie.
Reperele fixe se montează înainte de începerea lucrărilor de fundaţii, şi se amplasează astfel, încît să permită vizarea unui număr cît mai mare de puncte ale construcţiei.
Reperele din construcţie se fixează pe elementele de construcţie a căror tasare trebuie urmărită. Ele consistă din vergele orizontale, cu diametrul de 20 mm, fixate în zidărie şi aşezate astfel, încît să nu poată fi deteriorate.
înclinările construcţiilor se determină cu ajutorul teodoli-tului. în interiorul construcţiilor, cum şi în cazurile cînd se iau măsuri de apărare contra vîntului, se poate folosi firul cu plumb.
Determinarea mişcărilor orizontale se face prin : măsurarea repetată a distanţelor dintre diferitele repere ale construcţiei şi reperelefixe exterioare ; măsurarea cu precizie a unghiurilor, cu ajutorul teodolitului.
Datele cu privire la tasările efective se înscriu într-un registru al mişcărilor construcţiei şi servesc la întocmirea unor diagrame de variaţie a încărcării şi a mişcărilor construcţiei în timp.
i.	Urmârirea trenurilor. C. f.: Sistem de circulaţie prin care se reglementează modul de circulaţie la anumite intervale de timp sau de distanţă, în funcţiune de centralizarea şi semnalizarea staţiilor şi a liniei curente.
După distanţa de circulaţie la care se urmăresc trenurile şi modul cum acestea se urmăresc, se deosebesc:
Urmârirea în grup, ta distanţă de staţie sau halte de încrucişare pe liniile cari nu dispun de bloc de linie. Se
poate face şi cînd trenul urmăritor are oprire în staţie şi cînd nu are oprire în staţie. în fig. a e reprezentată schema urmăririi a două trenuri, în care trenul urmăritor are oprire în staţie. Intervalul dintre trenurile cari se urmăresc tu cuprinde: timpul de staţionare, care în timpii indicaţi e format din tv t2 şi 24, şi timpul de mers t5. în fig. b e reprezentată schema de urmărire a două trenuri în cazul cînd trenul urmăritor nu are oprire în staţie; în acest caz, timpul de urmărire cuprinde timpii de staţionare t1, t2 şi t.$
ŞÎ timpii de mers	a) trenul urmăritor are oprire în staţie; b) tre-
Şi /5-B, considerîn- nu| urnnăr;tor nu are oprire în staţie; tu) inter-du-se in plus şi tim- va|u| dintre trenuri; tv t2, t4) timpi de staţionare; pul de ITierS al tre-	t t ^ timpi de mers; ds) distanţa de sigu-
nului urmăritor de la	ranţă; df) distanţa de frînare.
distanţa de frînare	'
din faţa semnalului de intrare şi pînă în staţia A.
Timpii de staţionare se cronometrează şi ei sînt constanţi pentru o aceeaşi staţie, în funcţiune de instalaţiile şi modul de organizare a muncii din staţia luată în consideraţie: timpul de mers variază cu viteza trenului şi cu distanţa dintre staţii.
Urmârirea în pachete sau în fascicule, la distanţe de posturi de mişcare, distanţă de bloc automat sau semiautomat, ori numai la interval de timp — pe liniile cari sînt echipate cu instalaţiile de semnalizare respective,
Pe liniile echipate cu bloc de linie automat sau semiautomat (v. Bloc de cale ferată) trenurile se urmăresc la distanţe de bloc cu respectarea strictă a semnalelor cari acoperă secţiunile de bloc.
Blocul automat se instalează atît pe cale simplă cît şi pe cale dublă, cu menţiunea că pe cale simplă circulaţia trenurilor se face în pachete într-un sens şi apoi în sens contrar — după ce s-au scurs toate trenurile pe distanţa între două staţii într-un sens.
Trenurile cari se urmăresc în pachete trebuie să aibă aceeaşi viteză, deoarece în caz contrar se produc perturbaţii în circulaţie.
în principiu se admite urmărirea unui tren cu viteză ma1 mică decît a trenului care e urmărit.
2.	Urna, pl. urne.. 1. Arh.: Vas de pămînt ars, de faianţă
sau de bronz, care servea în Antichitate la scoaterea şi ia transportul apei	de la	o fîntînăsau de la un izvor.
3.	Urna.	2.	Arh.:	Vas sau cutie de ceramică,	de piatră
sau de metal, în care se păstrează cenuşa celor decedaţi şi incineraţi. — Urnele funerare din Antichitate erau ornate, în general, cu motive ornamentale şi aveau, uneori, un cartuş mic, înconjurat de palmete, de rozase sau de alte motive, şi pe care se grava o inscripţie.
4.	Urna.	3.	Gen.:	Cutie de lemn sau de tablă,	închisă cu
un capac, în	care se introduc, la o votare secretă,	buletinele
de vot, printr-o fantă tăiată în capac sau în perete.
5.	Urna. 4.Ms.: Unitate de măsură de capacitate, folosită de romani, egală cu o jumătate de amforâ, adică egală cu 2,804 litri.
6.	Urna. 5. Ms.: Veche unitate de măsură de capacitate, folosită în Transilvania, egală cu 54,30 litri.
7.	Urna Bernoulli. Mat. V. sub Probabilitate.
8.	Urna Poisson. Mat. V. sub Probabilitate.
Tr2
Trt
Schema de urmărire a două trenuri.
Urobilină
310
Uropac
1.	Urobilinâ. Chim. biol. V. sub Urobilinogen.	5.	Urokimografie.	Biol.: M’etodă de explorare radiologică
2.	Urobilinogen. Chim. biol.:	a arborelui urinar superior, pentru înregistrarea şi cunoaşterea
HOOC	COOH
I	1
h2c	ch2
h3c—c--------c—c2h5 h3c—c--------------c—ch2 h2c—c------------c—ch2 H3C—C--------------c—c2h5
îl II il	I!	III	il	II	IV	||	il 1 I!
HO—C	C-C-C C--—C------C C--------------C--------C	C—OH
XN/	H2	XN/	H2	XNX	H2	XN/
H	H	H	H
Urobilinogen
Compus incolorcarerezultăîn procesul de degradare-reînnoire a hemoglobinei, respectiv a nucleului porfirinic din molecula hemului, după schema următoare:
Hemogiobină
^	oxidare
Verdoglobină + 2 H2	^	reducere
Biliverdină
+ 2 H2	reducere
Bilirubină -f 2 Ha	^	reducere
Mesobih'rubină + 2 Hg	^	reducere
Urobilinogen + 2H,	|	— 2 H
^	reducere	oxidare	^
Stercobilinogen	Urobilină
oxidare '	—	2	H
Stercobilină
Urdbilinogenul se formează în organism din bilirubină, care pătrunde cu bila în intestin, unde, sub influenţa florei intestinale, se transformă în stercobilină, Aceasta e absorbită şi, pătrunzînd în sînge, trece în urobilinogen, care se elimină prin urină, în cantitatea de 0,02”*0,08 g în 24 de ore. Uro-bilinogenul, cromogenul urobilinei (care nu se găseşte normal în urină), eo substanţă incoloră, care sub influenţa luminii şi a unor oxidanţi se transformă în urobilinâ care, sub formă solidă, e o pulbere amorfă, brună, roşie sau brună-roşcată. Sin. Hesobilirubinogen.
3.	Urodela. Paleont.: Grup de Batraciene al căror corp alungit, în general-cilindric» are o coadă persistentă cel puţin în stadiul tînăr. Membrele anterioare şi cele posterioare au, de obicei, aceeaşi lungime. Vertebrele sînt de tip amficelic sau opistocelic, iar craniul e incomplet osificat. Urodelele sînt cunoscute începînd din Cretacicul inferior şi pînă azi, cînd sînt reprezentate prin două genuri mai importante: Salamandra şi Tritonul.
Din Miocenul de la Oeningen (Germania) se cunosc resturile unui urodei (salamandră asemănătoare cu o specie actuală din Japonia) gigantic, numit Andrias scheuchzeri, atribuite de vechii paleontologi unui Om fosil, căruia i-au dat numele de Homo diluvii test/s. Sin. Broaşte-cu-coadă.
4.	Urografie. Biol.: Metodă de explorare radiologică a aparatului urinar, care foloseşte substanţe de contrast şi prin care se obţin date de ansamblu asupra stării acestuia, chiar în cazurile în cari leziunile sînt localizate numai în partea inferioară a aparatului urinar (vezică, prostată, uretră). Uro-grafia permite studiul morfologiei căilor excretoare, cum şi studiul valorii secretoare a rinichiului, constituind o probă de eliminare. Cu cît imaginea apare mai repede, după executarea injecţiei intravenoase, cu atît' valoarea funcţională a rinichiului e mai bună.
exactă a mişcărilor executate de căile excretoare. în acest scop se intercalează între bolnav şi clişeul radiografie o placă de plumb, întretăiată de deschideri orizontaje, înguste, riguros paralele, la distanţa de 12 mm una de alta. în timpul expunerii, placa de plumb coboară la 12 mm ; radiaţia X nu atinge clişeu! decît prin deschiderile plăcii de plumb. Urokimografia dă posibilitatea înregistrării dintr-o dată a ritmului, a amplitudinii şi a vitezei contracţiunilor.
a.	Urokon. Farm.: Produs din clasa derivaţilor cu iod şi cu nucleu benzenic, folosit în radiologie ca substanţă de contrast. Din punctul de vedere chimic, urokonul e sarea de sodiu a acidului 3-acetil-amino-2,4,6-tri-iod-benzoic, care se obţine din acid m-amino-benzoic prin iodurare cu iod în acid iodhidric sau cu mono-clorură de iod, urmatăde acetilare cu anhidridă acetică, Acidul liber are p. t. 280”*283o. Urokonul prezintă o toxicitate redusă şi produce o opacitate puternică, datorită conţinutului mare de iod (65,8%). Se foloseşte în urografie şi în pielografia retrogradă, sub formă de soluţie 30%. Sin. lodoren.
7.	Uronici, acizi Chim., Ped.: Acizi organici derivaţi din aldoze, gruparea carboxil provenind din oxidarea grupării de alcool primar terminală. Numele lor se formează adăugind la aldozele respective sufixul- uronic; de exemplu, acidul glu-curonic provine din glucoză. Au asupra organismului animal o acţiune de dezintoxicare.
Acizii uronici sînt prezenţi în humusul solului sub forme complexe, încă nedeterminate precis. După cantitatea de C02 degajată la fierberea probei de sol cu acid clorhidric, se deduce că uronidele şi poliuronidele (săruri ale acizilor uronici) constituie 10---30 % din humusul orizontului A al solului. Proporţia de uronide creşte în adîncime, în special în orizontul B al podzolurilor, iar în solurile tropicale depăşeşte 50%. Datorită mobilităţii lor, uronidele au un rol important în procesul pod-zolirii, în formarea podzolurilor humico-şi ferihumico-iluviale.
8.	Uropac. Farm.: Produs din clasa derivaţilor cu iod şi
cu nucleu piridinic, folosit în radiologiecasubstanţădecontrast. Din punctul	de vedere chimic,	q
uropacul e	sarea de sodiu a	,j
acidului N-metil-3, 5-diiod-4-	q
piridon-2,6-dicarboxilic. Acidul	,__q/	j
liber e o substanţă cristalizată,	(|	[( J
incoloră, cu p. t. 173---174° (cu NaOOC—C C—COONa
descompunere); conţine 51,5%
iod. Pentru	a-l sintetiza se fo-	|
loseşte acidul chelidonic din	q\-\
care, prin amonoliză, se obţine
acidul chelidamic ; acesta, prin iodurare cu iod în soluţie apoasă alcalină, se transformă în acid 3,5-diiod-chelidamic; apoi, se metilează cu iodură de metil sau cu dimetil-sulfat. Sarea de sodiu se întrebuinţează în soluţii apoase de 50% pentru uro-grafii şi pielografii retrograde, iar în soluţii de 75%, pentru angiografii. Sin. Uroselectan B.
COONa
I
i r//Q^ l-C C-j
ni	»
H<\ C—NCOCH3
c
Uraporfirine
311
Urs
1.	Uroporfirine. Chim. biol.: Produse naturale cari se găsesc în cantităţi foarte mici în organism în unele ţesuturi, cum şi în produsele de excreţie (urină). Din punct de vedere chimic, uroporfirinele sînt protide, grupate în clasa porfiri-nelor; sînt produse de transformare a porfirinelor prin substituirea unor atomi de hidrogen cu diferiţi radicali (metil, etil, acid, aldehidă, etc.). Se cunosc patru uroporfirine iso-mere (I, II, III, IV). Structura lor chimică se poate reprezenta printr-o formulă derivînd din aceea a protoporfirinei.
Uroporfirina e mai bogată în carboxili, avînd opt grupări COOH (cîte un rest de acid propionic şi un rest de acid acetic la fiecare inel pirolic). Uroporfirinele apar sub formă de porfirine libere şi nu de complecşi cu fier.
Uroporfirinele apar în sînge în unele cazuri patologice (porfinurie), cum şi în unele intoxicaţii cu plumb, anilină, sulfonal, etc.
2.	Uroselectcm B. Farm.: Sin. Uropac (v.).
3.	Urosulfon. Farm.' Sin. Sulfaniluree (v).
4	Urotropinâ. Chim., Farm.: Nume comercial pentru hexametilentetramină, produsul de condensare a! formalde-hidei cu amoniac. Industrial se obţine prin trecerea unui curent de amoniac peste o soluţie apoasă de formaldehidă (40 %), la rece (sub 20°) pînă la saturare. Produsul se purifică prin filtrare şi concentrare în vid.
p— CH2-----------------------f
I	i
N-C—N—c—n 6CH20+4NH3 ->	|	H2	|	H2 |
h2c ch2 ch2
I	I
■N____________________1
Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, de culoare albă, sau sub formă de cristale romboedrice incolore, cu p.t. 263° (cu descompunere), fără miros, cu gustul dulce-amărui, solubile în apă şi în alcool; prin tratare cu acizi pune în libertate formaldehidă, ceea ce îi conferă calitatea de antiseptic urinar. Cu unii acizi diluaţi, urotropinâ formează, la rece, săruri cri stal izabi le; se folosesc în teraputică sărurile urotropinei cu acidul anhidrometilen-citric, cu acidul fosforic, mandelic, adipic, etc.
Urotropinâ se întrebuinţează,	în	tehnică, ca accelerator
în vulcanizarea cauciucului şi la fabricarea bachelitei, iar în medicină, ca antiseptic urinar, în principal în cazurile infecţiilor urinare rezistente la chimioterapie şi antibiotice, cum şi ca antiseptic al căilor biliare. Sin. Formină, Hexamină, Methenamină, Hexametilentetramină, Uroformină, Urometină.
s. Urs, pl- urşi.1. Pod.: Fiecare dintre piesele de lemn rotund, cioplit sau ecarisat, cari alcătuiesc grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. Se execută din lemn de stejar sau de brad şi poate avea, fie secţiunea brută (circulară) a trunchiului, fie două feţe plane, realizate prin cioplirea acestuia, fie secţiunea dreptunghiulară, obţinută prin ecarisare. Urşii constituie elementele de rezistenţă ale suprastructurii podurilor de lemn ; ei au rolul de a transmite paleelor şi culee-lor greutatea proprie a suprastructuri i şi a căi i, ca şi încărcări le mobile cari circulă pe pod. Fiecare grindă principală poate fi constituită, fie dintr-un singur urs, fie din 2-**4 urşi supra-puşi (pachete de urşi), după distanţa dintre palee şi mărimea încărcărilor mobile. La podurile de şosea, urşii sau pachetele de urşi sînt aşezaţi, pe lăţimea podului, la distanţe egale, iar la podurile de cale ferată, la cari se folosesc numai pachete de urşi, acestea sînt grupate cîte două sub fiecare fir de şine, lăsîndu-se între pachete un spaţiu de cel puţin 8 cm (v. fig. /). Urşii sau pachetele de urşi se reazemă pe palee, fie direct pe moazele superioare sau pe o grindă aşezată pe capetele
piloţilor (babă), fie prin intermediul unui suburs (v. fig. II), care e o piesă scurtă de lemn, de aceeaşi secţiune ca şi urşii, şi care e aşezată transversal pe moazele superioare ale paleei sau pe babă, rămînînd în consolă în ambele părţi laterale ale paleei sau fiind sprijinită prin contrafişe la capetele libere.
I. Secţiune transversală prin tablierul unui pod de lemn, de cale ferată, cu pachete de urşi.
1) pachete de urşi; 2) contravîntuire transversală; 3) piesele verticale ale înjuguirii; 3') piesa orizontală inferioară a îniuguirii; 4) traversă lungă.
Pe culee sau pe pilele de zidărie, urşii sau pachetele de urşi se reazemă direct pe moaze sau pe babe. Fixarea capetelor urşilor sau ale pachetelor de urşi pe moaze sau pe babe se face cu şuruburi cu piuliţă. Solidarizarea urşilor dintr-un pachet se face, fie numai prin şuruburi cu piuliţă, fie prin şuruburi cu piuliţă şi pene de lemn de esenţă tare (stejar) sau pene metalice. între urşii unui pachet, ca şi între urşi şi suburşi, trebuie să se lase un interval de 2***3 cm, pentru a 5) rezemare pe babă, urşii fiind alăturaţi; c) reze-permite circula- mare pe babă, urşii fiind alăturaţi, iar feţele de con-ţia aerului, în -tact teşite; d) rezemare pe suburs; f) babă; 2) urs; vederea evitării	3) suburs; 4) pilot,
stagnării apei între urşi şi a putrezirii lemnului. Stabilitatea pachetelor de urşi se asigură prin juguri şi contravîntuiri verticale, în formă de X, aşezate între pachete şi fixate de juguri. Urşii se calculează ca grinzi simplu rezemate. în cazul rezemării directe sau pe suburşi fără contrafişe, deschiderea de calcul se ia egală cu distanţa dintre axele babelor sau ale moazelor a două palee alăturate; în cazul rezemării pe suburşi cu contrafişe, deschiderea de calcul se ia egală cu media distanţei dintre axele piloţilor şi distanţa dintre capetele contrafişelor. Lungimea fiecărui suburs se ia, de obicei, egală cu 20*“25% din distanţa dintre axele paleelor. La pachetele de urşi solidarizate prin şuruburi cu piuliţă se consideră că fiecare piesă lucrează independent şi că buloanele nu pot prelua alunecările. La pachetele solidarizate prin şuruburi cu piuliţă şi pene se consideră că piesele lucrează parţial împreună, luîndu-se pentru calcul, din modulul de rezistenţă total, numai 85%, în cazul pachetelor cu două piese, respectiv 75%, în cazul pachetelor cu trei piese.
V
akW					pmm
.....					
3-
1
i
II. Rezemarea urşilor simpli pe palee. a) rezemare pe babă, urşii avînd axele în prelungire;
Urs
312
Urs
Urşii simpli independenţi se folosesc pentru poduri cu o singură deschidere, mică, de 1---3 m, la podurile pe cale ferată, şi de 3---4 m la podurile de şosea.
Urşii simpli continui se folosesc cînd reazemele nu sînt tasabile, şi anume la poduri cu infrastructuri de zidărie, netasabile sau cu tasări neglijabile. Pentru ca aceşti urşi să fie economici, trebuie ca ei să fie continui pe cel puţin trei deschideri.
Urşii simpli cu s u b u r ş i se folosesc cînd baba pe care reazemă urşii trebuie să aibă dimensiuni prea mari
pentru a permite o rezemare bună a poate fi mai lată decît pilotul, ceea ce produce solicitarea defavorabilă a îmbinării dintre babă şi pilot.
Urşii continui cu s u b u r ş i sînt folosiţi pentru a realiza grinzi continue (v. fig. III).
Urşii cu s u b u r ş i şi contrafişe se folosesc pentru a mări eficacitatea suburşilor. Contrafi-şele împiedică deformarea suburşilor prin încovoiere.
Acest sistem se foloseşte cînd înălţimea de construcţie a podului permite utilizarea contrafişelor. Deschiderea teoretică a ursului se micşorează, ceea ce măreşte capacitatea lui portantă.
Sistemul poate fi folosit atît la paleele simple, constituite dintr-un şir de piloţi (v. figi IV), cît şi la paleele duble, cu două şiruri de piloţi (v. fig. V). Fiecărui urs îi corespunde, fie un suburs cu contrafişe şi un pilot (v. fig. VI bi), fie un număr mai mare de suburşi decît numărul urşilor (v. fig.
XI b9), aşezînd între urşi şi suburşi piese intermediare cari sînt supuse la încovoiere.
uşilor, astfel încît ea
2
III, Urşi continui cu suburşi,
a)	urşi cu un suburs, rezemaţi pe palee;
b)	urşi cu doi suburşi, rezemaţi pe palee;
c)	urşi cu un suburs, rezemaţi pe pilă de zidărie; 1) urs; 2) suburs; 3) babă;
4) pilot; 5) pilă de zidărie.
în formă de grinzi puternice, Astfel, solicitarea tuturor pie-
pilot se execută cu praguri simple, eventual duble, sau cu rezemări pe călcîie, Lungimea subursului se ia egală cu
0,15—0,20 I.
Urşii suprapus i (pachetele de urşi) se folosesc pentru deschideri mari. Pachetele de urşi se solidarizează cu rigle de secţiuni 10/12—15/15 cm, alcătuind o î n j u g u i r e. între pachetele de urşi se montează contra-vîntuiri transversale, cari au rolul să împiedice răsturnarea urşilor.
La poduri de cale ferată, înjuguirea poate fi executată din una sau din două piese verticale, aşezate de o parte şi de alta a unei traverse; la partea inferioară se aşază o piesă orizontală cu dimensiuni egale cu ale pieselor verticale, cînd se foloseşte o singură piesă verticală (v. fig. VII a), sau o piesă orizontală cu dimensiuni egale cu ale traversei, cînd se folosesc două piese verticale (v. fig. VII b). în dreptul reazemului, deasupra babei, riglele verticale ale înjuguirii se îmbină cu cepuri într-o riglă superioară, introdusă între traverse, şi în babă; în părţile laterale ale pieselor verticale se aşază proptele, cari măresc stabilitatea suprastructurii (v. fig. VII c şi d).
La poduri de cale ferată îngustă, deoarece distanţa dintre axele şinelor e mică, se foloseşte înjuguirea reprezentată în fig. VII e.
La podurile de şosea, înjuguirea se execută cu o singură piesă verticală, introdusă în interiorul unor scobituri ale po-d in ii de rezistenţă şi fixată de aceasta cu bu Ioane (v. fig. VII f). La partea inferioară se pot folosi 1---2 rigle.
La toate podurile cu pachete de urşi, înjuguirile se aşază Ia distanţa de 1,20***2,0 m unele de altele, cel puţin două pe travee.
Contravîntuirea transversală a pachetelor de urşi poate fi realizată prin diagonale în cruce, cari se aşază de o parte şi de alta a pieselor verticale, cînd acestea sînt alcătuite dintr-un singur element, sau între cele două piese verticale, cînd acestea sînt’ alcătuite din două elemente. Prinderea lor de piesele verticale ale înjuguirii se face cu buloane. Cînd între cele două diagonale de contravîntuire rămîne un spaţiu liber, se înterpune o furură, prinsă cu bulon. Uneori diagonalele de contravîntuire se îmbină între ele în jumătatea lemnului, pentru a fi menţinute în acelaşi plan.
Urşii din pachete se solidarizează cu buloane verticale (0 20---25 mm) cari, uneori, sînt folosite şi pentru prinderea
				■ 		i
				
3				
IV. Urs cu suburs şi contrafişe, aşezat pe palee simplă.
1) urs; 2) suburs; 3) babă; 4) grindă de rezemare; 5) contrafişă; 6) pilot; 7) călcîie; 8) cleşte.
selor se măreşte pînă la limita capacităţii nomie de material lemnos, îmbinările dj
â
V. Urşi cu suburs şi contrafişe. o) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală;
5) piloţi; 6) cleşte; 7) căfcîi ;
aşezaţi pe palee duble. 1) urşi; 2) suburşi; 8) grinzi de rezemare.
3) babe; 4) contrafişe;
lor, obţinînd eco-	traverselor sau a podinelor, iar înjuguirea se fixează de pache-
ntre contrafişe şi	teledeurşi prin buloanşorizontale, cu diametrul de16***20mm-
VI.	Urşi cu suburşi cu interspaţiu şi contrafişe, rezemaţi pe palee simplă.
a)	secţiune longitudinală; bx) secţiune transversală, cu număr egal de urşi şi suburşi; b2) secţiune transversală, cu număr de suburşi mai mare decît numărul urşilor; /) urşi; 2) suburşi; 3) grinzi de distanţare; 4) babă; 5) grinzi de rezemare; 6) contrafişe; 7) pilot; 8) cleşte; 9) călcîi.
VII.	înjuguirea pachetelor de urşi.
a) înjuguire curentă, simplă, la poduri de cale ferată (secţiune longitudinală şi secţiune transversală); b) înjuguire curentă, dublă, la poduri de cale ferată (secţiune longitudinală şi secţiune transversală); c şi d) înjuguiri simple pe reazem, la poduri de cale ferată (secţiune longitudinală şi secţiuni transversale); e) înjuguire la poduri de cale ferată îngustă (secţiune transversală); f) înjuguire la poduri de şosea (secţiune longitudinală şi secţiune transversală) ;1) urşi; 2) piesele verticale ale înjuguirii; 3) piesa inferioară a înjuguiri i; 4) traversă; 5) contravîntuire transversală;
6)	furură; 7) riglă superioară; 8) babă; 9) proptea; 10) cornieră.
Urs
314
Urson
Pentru a împiedica lunecarea relativă a pieselor cari formează pachetul de urşi se folosesc urşi solidarizaţi
VIU. Urşi solidarizaţi cu pene. a) urşi executaţi din lemnărie ecarisată; b) urşi executaţi din lemnărie semi-rotundă; 1) traversă; 2) urşi; 3) piesele verticale ale înjuguirii; 4) piesa orizontală inferioară a înjuguirii; 5) contravîntuire; 6) pene.
cu pene, în scopul măririi capacităţii portante a acestora (v. fig. VIII). Astfel, pachetul de urşi se transformă într-o grindă cu pene.
1.	Urs. 2. Arh., Ind. ţâr.: Fiecare dintre stîlpii cari susţin talpa prispei unei case ţărăneşti. (Termen regional, Oltenia.)
2.	Urs. 3. Metg.; M'asa de fontă solidificată în creuzetul unui furnal , din cauza „mersului rece" al furnalului sau al în fu nd ăr i i cu zgură a gurilor de aer.
3.	Urs. 4. Metg.: Masă de metal sau de aliaj solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întreruperii accidentale a alimentării acestuia cu combustibil sau cu aer comburant, respectiv cu energie electrică.
4.	Urs. 5. Metg.: M'asa de oţel solidificat într-o oală de turnare, cînd golirea acesteia e împiedicată din cauza calării incidentale a dopului în orificiul de scurgere.
5.	Urs de frecat. Cs.: Unealtă constituită dintr-un suport de oţel cu mîner, în care se fixează, fie prin strîngere cu ajutorul unui şurub, fie prin blocare cu ajutorul unei pene metalice sau de lemn, un bloc de lemn sau de piatră ponce, şi care e folosită la finisarea prin frecare a treptelor de mozaic sau de piatră (v. fig.).
6.	Ursa mare.
Astr.: Consteiaţiedin emisfera boreală care cuprinde şase stele de	Urs	de	frecat-
mărimea a doua şi suport de oţel; 2) mîner de lemn; 3) piatră mai multe stele de ^ freca-ţ-; 4) dispozitiv de fixare a pietrei de mărimea a treia şi	frecat
mai mici. Stelele de
mărimea a doua a, (3 şi y, împreună cu steaua de mărimea a treia S constituie corpul Ursei (carul), iar stelele de mărimea a doua s, tj, constituie coada. Steaua £, numită Mizar, e dublă, iar în vecinătatea ei se găseşte o stea mai slabă, Alkor. Sin. Carul Mare.
7.	Ursa mica. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, situată în vecinătatea polului Nord al emisferei cereşti, asemănătoare ca aspect cu Ursa mare şi constituită din două stele de mărimea a doua (dintre cari steaua Polară) şi mai multe stele mai slabe. Sin. Carul Mic.
8.	Ursoii. Ind. chim.: Coloranţi de oxidare utilizaţi la vopsirea părului, a penelor, a blănurilor, etc. în acest scop, iniţial au fost utilizaţi excluziv coloranţi naturali, ca, de
exemplu: Curcuma, Henna, Sumach, gogoşi de r ist ic, etc. Ursolii şi produsele similare sînt: diamine sau aminofenoli, derivaţii lor nitro-, clor- şi sulfonici, cum şi sărurile lor cu HCI sau H2S04; derivaţi ai difenilaminei, polihidroxiderivaţi, etc., sau amestecuri din aceşti derivaţi. Numeroşi produşi de acest tip se cunosc sub diferite numiri comerciale: Furrol, Nako, Durapur, Enkamin, Fouramine, Nyanzole, etc. Cu ajutorul lor se obţin diferite tonuri: negru-brun, gri, galben, etc. Cu produse de acest tip se vopseşte şi părul omenesc, însă dau naştere uneori la accidente grave, datorită toxicităţii produselor intermediare. Sînt considerate toxice şi sînt interzise în unele ţări, la vopsirea părului omenesc, produsele cari conţin amestecuri de metafenilendiamină, parafenilendiamină, toluidine.
Un al doilea grup de coloranţi de oxidare, cu utilizare la vopsirea blănurilor, cuprinde sărurile dihidroxinaftalinelor cu o amină aromatică-sau eterociclică substituită, după caz, cu grupări alchil, cicloalchil, aralchil, hidroxialchiI, sau alcoxi; de exemplu sarea 1,5-dihidroxinaftalinei cu 1 amino-4-dimetil-aminobenzen. Aceşti compuşi permit să se obţină pe blănuri nuanţe greu de realizat cu coloranţi de tip Ursol, şi anume: albastru, violet, brun, galben-brun. Vopsirea se realizează de asemenea prin oxidare şi e mai rezistentă la lumină şi mai uniformă. Aceşti coloranţi se fabrică sub diferite numiri ca: Ursatin, Zobatin, Fourane, etc, Exemple: Brun Ursatin B, Albastru Ursatin RN, Violet Ursatin B, Roşu Ursatin BB, etc. Deoarece solubilitatea în apă a acestor coloranţi e mică, ei sînt trataţi cu un agent de emulsionare sau dispersare şi se găsesc în comerţ sub formă de pulbere foarte fină. Exemplu: Brun Ursatin B are compoziţia: 40% sare a 1,5-dihidroxinaf-talinei şi toluilendiaminei (raport molar 1 : 1) şi 60% amestec al sărurilor de sodiu obţinute prin neutralizarea produsului rezultat din sulfonarea unui amestec de naftalină şi monogli-cerida uleiului de cocos.
Chimismul oxidării coloranţilor e destul de bine cunoscut; diaminele şi derivaţii lor formează azine, iar aminofenolul şi produşii asemănători formează oxazine.
în industria blănurilor, în care coloranţii de oxidare de tip Ursol au principala utilizare, se preferă utilizarea unor produse cari formează compuşii coloraţi pe fibră, la temperaturi joase.
Deşi părul e o proteină relativ stabilă, care rezistă la acţiunea hidrolitică a apei şi a soluţiilor acide la temperaturi apropiate de fierbere, la cari moleculele de colorant, relativ mari, pot să difuzeze în fibrele părului, totuşi, în industria blănurilor prezenţa pielii face dificilă aplicarea coloranţilor de oxidare la temperaturi înalte, deoarece pielea tinde să se contracte, să se încreţească şi să se descompună, într-o proporţie care e funcţiune de tipul şi de gradul de tăbăcire.
Pentru vopsirea blănurilor, colorantul se disolvă prepa-rîndu-se o soluţie de concentraţie cerută, la care se adaugă H20.?i. Blana e imersată în soluţie. Viteza de vopsire depinde de: concentraţia colorantului şi a apei oxigenate, temperatură, tipul şi cantitatea de mordant în păr şi de pH. Se recomandă vopsirea ia un pH apropiat mult de neutru, acesta influenţînd puternic şi coloraţia, deoarece mulţi dintre coloranţi sînt indicatori. Durata vopsirii e de 1/2---2 ore. Temperatura uzuală e de 20*-*25°.
în ce priveşte coloranţii utilizaţi şi la vopsirea părului omenesc, aceştia pot apărea în comerţ în următoarele forme: soluţii clasice; combinaţie între shampoon şi colorant; colorantul e incorporat într-o pastă, cu agenţi activi de suprafaţă asemănători cu cei utilizaţi în shampoonul pastă, etc. Se pot utiliza şi în două ambalaje, unul care conţine oxidantul (apa oxigenată) stabilizat şi celălalt, colorantul.
9.	Urson. Ind. text.: Blană artificială ţesută sau tricotată, obţinută prin realizarea de bucle de pluş sau de smocuri din benzi de fibre cardate.
Ursus
315
Urzi re
1.	Ursus. Paleont.: Mamifer din familia Ursidae, de talie mare, plantigrad, cu regim omnivor. Molarii, de tip bunodont, sînt alungiţi şi constituiţi din numeroase tubercule: premolarii tind sădis-pară. Primii urşi au apărut în Miocen, fiind reprezentaţi prin forme de talie mică (Ursavus).
în ţara noastră, genul Ursus e cunoscut începînd din Pliocen;din depozitele de vîrstă dacianăde la Chepeţ-Baraolt, a fost descris ăspec ia U. boeckhi Schloss. în Cuaternar, contemporan cu Omul, a trăit Ursus spelaeus (ursul de peşteră), ale cărui resturi se găsesc în majoritatea peşterilor din ţara noastră.
2.	Urticaceae. Bot.:	Familie	de
plante din ordinul Urticales, clasa Dicotiledonatelor, subclasa Apetaieîor (piante cu înveliş floral redus sau fără înveliş). Cuprinde circa 1500 de specii de plante anuale, perene sau lemnoase, cari cresc, în principal, în regiunile calde şi, mai rar, în regiunile temperate.
Plantele din această familie sînt dioice sau monoice, cu flori mici, cu învelişul format dintr-un perigon cu patru folio-Ie, cu patru stamine şi cu un ovar unilocular. Specii mai importante sînt: urzica vie, hameiul, ficusul, etc.
3.	Urticarie. Gen.: Boală a pielii sub formă de erupţie cutanată acută, pruriginoasă, fugace, caracterizata prin papule sau plăci reliefate, de culoare albă sau roşietice, asemănătoare cu leziunile produse prin contactul cu frunzele de urzică. Apariţia acestei boli reprezintăo reacţie alergică, predominant vasculară, a unor indivizi sensibilizaţi faţă de alergeni macro-moleculari.
Reacţiile biologice ale inflamaţiei sînt complexe şi coordonate de mecanisme neurohormonale. Pătrunderea agentului nociv în piele, pe cale externă sau internă, sau acţiunea de la distanţă a agentului flogogen asupra pielii (de ex. iradiaţii) determină, în celule, distrugerea şi dezorganizarea citoplas-mei, cu apariţia produselor de dezagregare (proteine, polipep-tide, cataboliţi) cari acţionează asupra ţesuturilor învecinate, şi anume asupra receptorilor nervoşi şi asupra vaselor sangvine ca o substanţă străină, ca un excitant.
Urticaria apare brusc, uneori însoţită de febră, turburări gastrointestinale (greţurivărsături, diaree). Simptomul iniţial e pru ritul, după care apar leziuni urticariene caracteristice. Acestea apar, uneori, şi pe mucoasa bucală, laringiană, farin-giană sau intestinală, producînd manifestări corespunzătoare localizării (răguşeală, dificultate la respiraţie, colici, etc.). Erupţia urticariană e caracterizată prin faptul că elementele dispar după cîteva ore şi reapar după intervale variabile, în acelaşi loc sau în alte regiuni.
După aspectul elementelor eruptive se cunosc forme dis-coidale, inelare, lineare, etc., în urticaria papuloasă, buloasă, hemoragică, pigmentată sau gigantă.
După evoluţie, se deosebesc: urticaria acută, subacută şi cronică.
Boala apare la toate vîrstele, la ambele sexe, fiind rezultatul sensibilizării organismului faţă de o eteroproteină; e mai frecventă vara, datorită unor descompuneri ale alimentelor sub acţiunea căldurii, cu formare de substanţe de tipul histaminei.
Urticaria poate fi produsă de înţepăturile unor insecte, contactul cu urzica, contactul cu lîna, la unele persoane după ingerarea ouălor, a laptelui, a vînatului, ale conservelor, a căpşunelor, a cafelei, etc.; de asemenea, unele medicamente (chinina, antibioticele, sal ici laţi i, etc.), cum şi paraziţii intestinali, serurile, vaccinurile (eteroproteine) pot provoca această dermatoză. Se cunosc urticarii cu caracter cronic, produse
în anumite stări nervoase sau psihice (isterie, neurastenie, surmenaj, emoţii), cum şi la diabetici şi hepatici, la gravide, etc.
în urticaria acută se administrează un purgativ, după care bolnavul e supus unui regim hidrozaharat şi apoi făinos-vege-tarian ; paralei se administrează medicamente antihistaminice de sinteză (antergan, fenergan şi histantin, hiposulfit de sodiu, calciu, vitamină C, etc.). Local se aplică loţiuni slabe cu acid acetic, anestezină, camfor, etc. în urticaria cronică trebuie depistat alergenul alimentar care provoacă erupţia, se elimină din alimentaţie alergenul'sau se desensibilizează organismul faţă de acesta. Se administrează vitamina K, antihistaminice de sinteză şi medicaţia cu acţiune sedativă asupra sistemului nervos, în general, şi asupra scoarţei cerebrale în special.
4.	Uruialâ, pl. uruieli. Zoot. V. Urluială.
5.	Uruire. Agr. V. Urluire.
6.	Uruitoare, pl. uruitori. Ut., Agr. V. Urluitoare.
7.	Urzeala, pl. urzeli. Ind. text.: Ansamblu de fire textile dispuse paralei pe o lungime şi o lăţime stabilite, pregătite pentru obţinerea ţesăturilor şi a unor tricoturi. Urzeala se caracterizează prin numărul de fire pe lăţimea urzelii, prin desimea firelor pe unitatea de lăţime, prin greutatea urzelii, prin natura şi culoarea firelor.
Urzeala se compune .din fire crude, din fire vopsite sau din fire albite, în unele cazuri albirea şi vopsirea firelor făcîndu-se direct „în urzeală".
8.	Urzica, pl. urzici. Bot., Ind. text.: Urtica dioica. Plantă erbacee bianuală din familia Urticaceae, din tulpina căreia se obţin fibre textile. E acoperită, în general, cu peri cari secretă un lichid care conţine acid formic, din care cauză produc o mîncărime dureroasă cînd sînt atinşi. Are funzele opuse şi florile verzi şi puţin aparente.
Fibrele de urzică se separă prin procedee chimice, din corpul tulpinii, rezultînd un material cotonizat (complexe celulare de aceeaşi lungime ca a fibrelor de bumbac). Proprietăţile tehnice ale fibrelor de urzică sînt superioare celor ale fibrelor de bumbac; prelucrarea lor se face cu utilajul folosit în industria bumbacului. Datorită deszvoltării producţiei fibrelor artificiale, producţia fibrelor de urzică a încetat.
Urzica se întrebuinţează şi ca furaj. în Medicină se foloseşte la fustigaţii în paralizie şi în come, sau administrată pe cale bucală, sub formă de suc de urzică, ca galactogen sau contra leucoreei.
9.	Urzire. Ind. text.: Operaţie prin care sînt trase şi deşirate simultan fire de pe un număr mare de bobine, de mosoare sau de ţevi, formînd un sistem de fire paralele, foarte apropiate, cari se înfăşoară pe tobe intermediare sau, direct, pe suluri de urzeală (v.). Se folosesc următoarele sisteme:sistemul de urzire în lăţime (sistemul englez), care se aplică mai mult în ţesătoriile de bumbac şi care se caracterizează prin înfăşurarea urzelii ca o pînză cu lăţimea egală cu distanţa dintre şaibele tobei sau ale sulului; sistemul de urzire în benzi sau în brîuri (sistemul saxon), care se aplică mai mult în ţesătoriile de lînă şi în ţesătoriile de mătase, avînd particularitatea că înfăşurarea urzelii se face pe tobe intermediare echipate la unul dintre capete cu un suport conic, care permite dispunerea firelor în benzi succesive de la capătul cu con spre capătul opus al tobei; sistemul secţionai, care se aplică în industria tricotajelor, unde urzeala se înfăşoară pe tobe cilindrice sau direct pe suluri cu lungime mică, numărul celor montate pe maşina de tricotat trebuind să asigure urzeala cu numărul total de fire necesare.
în sistemul de urzit în lăţime (sistemul englez) se foloseşte maşina de urzit în lăţime, care cuprinde (v. fig. /): o ramă de al imentare 1, de la care firele trec, prin pieptenele 2, de forma unei spete rezistente cu intervale mari între dinţi, peste cilindrul conducător 3, apoi pe sub un cilindru de frî-nare 4, care apasă asupra cilindrului conducător cu o presiune
Ursus spelaeus. o) molar.
Urzi re
316
Urzi re
reglabilă—prin manevrarea vîrtejului 5 (înşurubînd vîrtejul, se obţine urzeală densă, iar prin deşurubarea lui se obţin urzeli afînate, cari se vopsesc pe sul) — şi apoi peste un cilin-
I. Maşină de urzit în lăţime.
dru măsurător 6 (cu lungimea circumferenţei de 0,5 m, care e înfăşurat cu postav sau cu pîslă şi care se roteşte datorită fricţiunii firelor în mişcare); un dispozitiv compensator, care e compus dintr-o pereche de cilindre plutitoare 7 rezemate pe urzeală şi dintr-o pereche de cilindre 8, cari se menţin constant într-un plan orizontal, şi care serveşte la ţinerea urzelii în stare întinsă, cînd maşina trebuie oprită în vederea înnodării firelor rupte sau pentru eliminarea altor defecte de funcţionare; un dispozitiv măsurător, care permite citirea pe un cadran a lungimii urzite; un dispozitiv de oprire automată a maşinii de urzit, în momentul în care s-a depus pe sul o anumită lungime de urzeală; controlorul firelor rupte 9 al dispozitivului de oprire automată, care acţionează asupra mecanismului de oprire a maşinii de urzit, cînd firele se rup: pieptenele extensibil 10, care poate fi strîns sau lăţit, pentru a menţine firele paralele la ieşirea lor din controlor; o tobă de lemn 11, echipată la un capăt cu un con, cuplată cu motorul, care, prin fricţiune, roteşte sulul de urzeală 12.
Sulul de urzeală obţinut conţine numai 1 /10-**1 /3 din numărul de fire necesare ţesăturii. într-o fază următoare, mai multe astfel de suluri se derulează, iar firele asamblate se înfăşoară pe un singur sul, care serveşte la alimentarea războiului. De exemplu, dacă ţesătura reclamă o urzeală de 3000 de fire pe lăţimea de 1,20 m, lungă de 400 m, se urzesc succesiv cîte 500 de fire de 400 m pe şase suluri cu distanţe între şaibe de 1,20 m. Cele şase suluri 1, 2, 3, 4, 5, 6 (v. fig. II
II. Schema transferării urzelii fracţionare pe un sul de urzeală fina! (sistemul englez de urzire).
se desfăşoară apoi simultan, astfel încît firele lor să se suprapună, iar ansamblul de fire rezultat, cu desimea de fire necesară ţesăturii, se depune pe un alt sul 7, cu distanţa între şaibe de 1,20 m. Rotirea sulurilor e frînatăde frînghii cu greutăţi 8, iar paralelizarea firelor în urzeală e asigurată de un pieptene 9. Transpunerea urzelilor fracţionare pe sulul final se face, în general, la maşina de încleit. Urzirea în lăţime se aplică la urzeli simple, cu lungimi mari şi de material uniform.
în sistemul de urzit cu brîuri (sistemul saxon), urzirea se face tot cu fracţiuni din numărul total de fire, iar depunerea urzelii fracţionare se face în brîuri pe o tobă rotitoare. După depunerea unui brîu, în care lungimea firelor e egală cu lungimea urzelii finale, se taie firele şi se depune un nou brîu, lîngă cel precedent. Se continuă acest mod de depunere pînă cînd se obţine numărul de fire necesare urzelii finale. Cu ajutorul unor cuie sau al unor discuri separatoare, sau făcîndu-se o depunere a brîurilor pe suprafeţe conice, se poate preveni încurcarea firelor.
Maşina de urzit cu depunerea urzelii in brîuri cuprinde aproape aceleaşi dispozitive şi mecanisme ca şi maşina de urzit în lăţime, cu deosebirea că urzeala fracţionară se depune în brîuri pe o tobă scheletică intermediară. După modul de formare a brîurilor, toba poate fi: cu cuie separatoare între brîuri, cu discuri separatoare între brîuri sau cu conicitate la un cap.
în sistemul secţionai, urzirea se face cu fracţiuni din numărul total de fire, depuse pe mosoare mari, cu discuri iimitoare, cari se aşază cap la cap pe un ax orizontal comun, iar ansamblul de mosoare rezultat se aşază direct pe război, îndeplinind rolul sulului de urzeală.
în cazul urzelilor cu fire puţine (panglici, ţesături înguste), cînd numărul de fire total pe lăţimea ţesăturii e mic, urzirea se face deodată cu toate firele, depunerea urzelii făcîndu-se direct pe sul.
Maşina de urzit secţionai are dimensiuni mici şi cuprinde două părţi distincte, separate prin s p a t a de urzit, numită şi pieptene de rost. Prima parte seamănă cu maşina de urzit cu depunere în lăţime, iar a doua parte serveşte la depunerea urzelii direct pe mosoare sau pe o tobă intermediară, de pe care urzeala se transferă ulterior pe mosoare. Maşina de urzit secţionai, cu depunere directa pe mosoare, cuprinde (v. fig. III): o ramă de alimentare, de la
1
care firele 1 trec prin pieptenele 2, pe cilindrele conducătoare şi întinzătoare 3, 4, 5, 6 şi 7, dintre cari 4 şi 6 sînt cilindre plutitoare-compensatoare, pentru tensionarea urzelii, în timpul cutării şi înnodării firelor rupte; un controlor cu călăreţi 8, care controlează ruperea firelor şi acţionează pentru oprirea maşinii în caz de rupere a firelor; un pieptene obişnuit 9; un pieptene pentru rost 10, care are căsuţele cu număr impar despărţite prin cele două punţi, pentru încrucişarea firelor; un pieptene ii, cu care se poate mări sau micşora lăţimea urzelii fracţionare, prin căsuţele căruia trec 8*-*12 fire; un cilindru măsurător 12, care acţionează asupra unui contor; mosoare cu discuri 13, pentru depunerea urzelii, şi cari servesc, la războiul de ţesut, drept segmenţi de sul de urzeală. Urzirea de pe bobine conice permite alimentarea cu solicitări minime şi uniforme pentru fire, cu ruperi mai puţine, cum şi lucrul cu viteze mai mari.
La urzirea firelor de polimeri sintetici sînt riguros necesare tensionarea mai mică şi constantă a ^firelor, cum şi măsuri de anihilare a sarcinilor electrostatice. în fig. IV e redată grafic
Urzit, rama de —
317
Uscare
influenţa vitezei tobei maşinii de urzit asupra gradului de	patent alăturate (suporturi): cînd o bobină s-a descărcat complet,
tensionare a firelor poliamidice de 4 tex, la cari s-a considerat	capul firului ei se înnoadă cu capul firului bobinei de rezervă.
	9r		9?	
	20	"	20		- '
	15		15	
r 	 			10		mir -	10	
L I, 		i.. l. . t	L._			5	r I *. 	U	5	_J						1 	.		 JL-J
 L  _______,__,___, I  _____,____.,--1.-1	 I ..	....	...--------------------1----1-- ---1—J  ----- --- —I-----  
200m/min	250	300	300m/min	350	400	H50	SQO'm/min	600	100	750
a	b	c
IV. Influenţa vitezei de urzire asupra gradului de tensionare a firelor, o) viteze pînă la 300 m/min; b) viteze de 300*"450 m/min; c) viteze de 500---750 m/min.
ca tensiune admisibilă 6 gf/tex. Linia întreruptă reprezintă variaţia tensiunii la o ramă de urzit echipată cu un sistem central pentru reglarea tensiunii şi cu un alt sistem, pentru reglarea automată a vitezei. Linia punctată reprezintă variaţia tensiunii la o ramă de urzit lipsită de aceste două sisteme, iar linia continuă reprezintă variaţia tensiunii la o ramă de urzit echipată numai cu sistem central pentru reglarea tensiunii.
La maşina de urzit echipată cu dispozitivele necesare pentru reglarea centrală automată, atît a vitezei cît şi a tensiunii, eforturile la cari sînt supuse firele se menţin constante chiar la o creştere a vitezei de lucru de la 200--750 m/min.
Urzelile din fibre continue din polimeri sintetici se pot obţine şi la maşini de urzit secţionale de tip vechi în condiţiile următoare: viteze reduse de lucru, echiparea cu dispozitive de reglare a tensiunilor, îmbrăcarea cu placaj a tobei, montarea unui dispozitiv de antistatizare locală în apropierea spetei, mărirea distanţei dintre rama de urzit şi tobă, păstrarea curăţeniei desăvîrşite a maşinii şi a spaţiului din jurul ei, condiţionarea aerului la 20*,*22° şi umiditatea relativă de 65***70% şi menţinerea firelor timp de 24 de ore în condiţiile acestui climat, înainte de urzire.
î. Urzit, rama de Ind. text.: Dispozitiv de susţinere a bobinelor, a ţevilor sau a mosoarelor încărcate cu fire, pentru alimentarea maşinii de urzit. Mărimea ramelor se exprimă prin numărul suporturi lor de bobine, de mosoare sau de ţevi. Pentru buna supraveghere a procesului de urzire, numărul de bobine alimentatoare poate fi de cel mult o mie.
Dupămodul deaşezare a bobinelor, a ţevilor sau a mosoarelor, ramele pot avea desfăşurare axială, radială sau mixtă.
Rama cu desfăşurare axiala serveşte la alimentarea cu fire de pe bobine şi de pe ţevi.
Ea cuprinde două rastele (v.) unite în formă de V, cu deschiderea spre urzitor, avînd montate suporturile pentru bobine sau pentru ţevi şi inele conducătoare de porţelan.
în fig. / e reprezentată schematic o maşină de urzit, la care axa de simetrie a ramei de urzit 1	/. Maşină de urzit cu ramă pentru
trece prin planul median perpen- desfăşurare axială de pe bobine, d icu Iar pe axa tobei înfăşurătoare 4
(v. şî Urzire). Locurile în cari se aşază bobinele în cruce pe ramă sînt indicate în schemă prin cifra 2, iar pieptenele prin care trece ansamblul de fire trase simultan de toba înfăşurătoare 4 e indicat prin cifra 3.
Alimentarea ramei se face prin exteriorul unghiului format de rastele. Pentru fiecare fir de urzealăse pot prevedea două cuie
Rama cu desfăşurare radială serveşte la alimentarea cu fire de pe mosoare şi de pe bobine. Rastelele ei formează un V cu vîrful unghiului spre maşina de urzit (v. fig. II), alimentarea cu bobine sau cu mosoare făcîndu-se prin interiorul unghiului, în timpul urzirii, mosoarele se rotesc pe axuri rezemate în paliere de sticlă.
Rama cu desfăşurare mixtă (axială şi radială) se caracterizează prin existenţa unor lineale cari se pot roti cu un anumit unghi, pentru a aduce suporturile bobinelor, după necesitate, în poziţia de desfăşurare axială sau radială.
îmbunătăţirile aduse ramei de urzit pentru a putea fi folosită în cazul firelor de polimeri sintetici sînt: creşterea capacităţii de încărcare cu bobine, perfecţionarea modului de amplasare a bobinelor, a modului de conducere şi frînare a firelor pentru menţinerea tensiunii joase chiar la viteze de lucru mărite.
în industria bumbacului şi a lînii au fost introduse şi tipuri noi de rame de urzit de mare capacitate, echipate cu dispozitive de reglare a tensiunii, pentru urzirea firelor cu conţinut de fibre de polimeri sintetici. în industria mătăsii au fost introduse rame la cari partea laterală, după golirea bobinelor, poate fi îndepărtată şi în locuită cu altă parte, alimentată cu bobine pline. Prin manipularea barei pe care sînt montate frînele, tensiunea firelor poate fi reglată pentru fiecare rînd orizontal de bobine şi — simultan, în bloc — pentru o întreagă parte laterală a ramei.
La unele tipuri noi de rame de urzit, reglarea tensiunii se face prin plăcuţe flexibile metalice, cari acoperă orificiile de trecere a firelor şi cari sînt acţionate prin vid reglabil, pentru a presa firele în mod corespunzător. La începerea unei urzeli noi — şi chiar pe parcurs —■ tensiunea firelor în diferitele părţi ale ramei de urzit trebuie controlată.
2.	Urzitor, pl. urzitoare. Ind. text.: Sin. Maşină de urzit. V. sub Urzire.
3.	Usbekit. Mineral.: Cu3[V04]2-3 H20. Vanadat de cupru hidratat, natural, de culoare verde închisă. E optic biax.
4.	Uscare. Tehn.: Proces tehnologic de îndepărtare parţială sau totală a umidităţii (v.) materialelor cari se găsesc sub forma de; soluţii, paste, granule, foi, plăci, pînze sau obiecte de diferite forme, folosit în vederea îmbunătăţirii calităţii lor (creşterea puterii calorifice a cărbunilor, mărirea conţinutului metalic al minereurilor, mărirea rezistenţei lemnului, etc.), reducerii cheltuielilor de transport, evitării îngheţării (în special a cărbunilor şi minereurilor) în timpul
niS
I
II. Maşină de urzit cu ramă pentru desfăşurare radială de pe bobine.
Uscare	3^	Uscare
transportului sau al depozitării lor eventual în silozuri (seminţe de cereale şi de oleaginoase, unele legume, frunze de tutun), uşurării prelucrării lor în diferite procese tehnologice ulterioare, etc.
îndepărtarea umidităţii materialului în mediul ambiant se realizează prin difuziunea ei din straturile interioare ale materialului cătresuprafaţa lui şi apoi prin evaporarea ei superficială în mediul ambiant.
Procesul de uscare cuprinde două aspecte principale: statica uscării şi cinetica uscării.
Statica uscării studiază legătura dintre parametrii iniţiali şi cei finali ai materialului şi ai agentului de uscare, adică echilibrul dintre materialul umed şi agentul de uscare şi permite, pe baza ecuaţiilor bilanţului de materiale şi al bilanţului termic, să se determine consumul de căldură necesar procesului de căldură şi cantitatea necesarăde agent de uscare.
Procesul de uscare într-un curent de aer, principalul agent de uscare, decurge după schema reprezentată în fig. /. Materialul umed intră prin 1, traversează camera de uscare 2 şi iese uscat prin 3. Aerul rece 7 e aspirat de ventilatorul 4, se preîn-călzeşte în contact cu elementele de încălzire 5 şi apoi în 6 antrenează vapor de apă dezvoltaţi
din materialul umed şi părăseşte camera de uscare 8.
Pentru stabilirea consumului specific de căldură şi de aer pentru uscare şi cantitatea de umiditate eliminată şi de material uscat, se alcătuiesc bilanţul de materiale şi bilanţul termic.
Notînd cu Gx, G2 şi Gu cantitatea de material introdusă în uscător şi, respectiv, cantitatea de material uscat şi substanţa uscată (în kg/h), cu wt şi w2 umiditatea iniţială şi respectiv finală a materialului, în %, cu W apa eliminată (umiditatea), cu L debitul de aer în kg/h şi cu x0, xx şi x2 conţinutul de umiditate al aerului, respectiv la trecerea prin elementele de preîncălzire, la intrarea în uscător şi la ieşirea din uscător, bilanţul de materiale e:
j I. Schema procesului de uscare într-un curent de aer.
(1)
(2)
Gu=G i
100—^
100
= G2
100—w2 100
^1-
Go
100-w2
100—
w-r Wl r w' w ~GlToo~Gaîoo
2 sau W = G1^--W^~-1100-a;»
wl ca g
2 100 — w1
Cantitatea de agent de uscare (în stare uscată) necesară pentru a prelua cantitatea de umiditate W, adică debitul de aer, e:
W
(3)	L=—
x2~x1
Consumul specific de agent de uscare, respectiv de aer, adică consumul de aer necesar pentru a prelua 1 kg umiditate eliminată în uscător din materialul supus uscării e:
L 1
W =
(4)
Cum aerul nu-şi modifică conţinutul de umiditate la trecerea prin elementele de preîncălzire, x1=x0, deci şi 1=1 /x2~x0.
între materialul care se usucă şi	agentul de	uscare, după
un	contact destul	de îndelungat se	stabileşte	un	echilibru,
cînd umiditatea materialului şi umezeala aerului rămîn constante în timp şi	cînd temperatura	sistemului	e	constantă.
In fig. II se	prezintă
această relaţiedeechilibru.	^ Umiditatea Umiditatea
Curba arată umiditatea de	'^echfiibrftV Uberâ-A
echilibru w& (w =w) şi îm-	'
partediagrama în două cîm- ** ' puri: unul de umezire (sor-pţie) (w<w ) şi unul de de-sorpţie (w>we). Umiditatea de echilibru în funcţiune de umiditatea relativă a aerulu i se exprimă prin relaţia:
a cp
(5)
Umiditatea maieriaiu/ui w
b—cp
în care a ş\ b sînt două con stante caracteristice materl aiului şi temperaturii.
Bilanţul termic al unui uscător se exprimă prin relaţia:
(6)	Q=QC+QS=
= i(^2_'^o) + G2cOT(02 —9i ) +
iar ecuaţia consumurilor specifice prin:
II. Curba de echilibru (we) în funcţiune de starea higroscopic^ a aerului (cp) şi de umiditatea materialului (w).
't.iJ+QP+WQv
(7)
Q
w
în cari: Q e consumul total de căldură; Q e consumul de căldură în bateria de elemente de preîncălzire; Qs (în kcal/h) e căldura suplementară introdusă direct în camera de uscare ?* Qp (în kcal/kg) pierderile de căldură din uscător în mediul ambiant; cm şi cf (în kcal/kg*grd) sînt căldurile specifice respectiv a materialului şi a instalaţiilor de transport;/0 şi /2 (în kcal/kg) entalpia aerului înainte de elementele de preîncălzire şi, respectiv, după uscător; şi 02 sînt temperaturile materialului la intrarea în uscător şi la ieşirea din uscător, ’ar */,/«/’ *t,ie s‘nt temperaturile instalaţiilor de transport la intrarea şi la ieşirea din uscător;
q = QIW\ qe = QtIW-, q=QJW-, qm = G,cm^-^)IW şi
sînt consumuri specifice de căldură, respectiv consumul total, consumul la preîncălzirea aerului, consumul la încălzirea suplementară în uscător al materialului de uscat şi consumul instalaţiilor de transport; l(I2—IQ) e consumul specific de căldură al aerului, în kcal/kg,
Pe baza ecuaţiei consumurilor specifice (7), consumul specific la preîncălzirea aerului în bateria principală de încălzire a uscătorului se exprimă astfel:
(8)	<ls'
în cercetarea procesului de uscare se studiază aşa-numitul „uscâtor teoretic", în care se consideră că agentul de uscare nu primeşte căldură decît prin bateria se încălzire şi că deci căldura suplementară introdusă în uscător compensează pierderile de căldură în mediul ambiant, prin pereţii uscătorului, pierderile de căldură pentru încălzirea dispozitivelor de transport şi a materialului care părăseşte uscătoru! (materialul iese din uscător cu aceeaşi temperatură pe care o avea la intrare), adică qs=qm+qt+qp .
Uscare
310
Uscare
în aceste condiţii, căldura necesară pentru evaporarea unui kilogram de umiditate, adică relaţia (7), se poate exprima:
(9)	?o=z(/2--ro)-0i sau ?,=*(*i-To)’
Ix fiind entalpia aerului după elementele de preîncălzire, pre-supunînd şi condiţia	Ca	urmare	l(I2—IQ)	—01=/(I1—J0)
si deci:
(10)	/(/2-J1)=01.
Cînd temperatura iniţială a materialului care se usucă e egală cu zero (Oj^O), atunci J1=J2=const., ceea ce arată că, în uscătorul teoretic, pentru 01=O, entalpia aerului la trecerea sa prin camera de uscare rămîne constantă, adică aerul îşi schimbă starea în uscă-
, \Bi
V .	^
tor la 1=const.
Introducînd în (9) valoarea entalpiei şi res-
pectînd condiţia x1=x0, consumul specific teoretic de căldură e dat de relaţia:
(11) </—/(0,24+0,46 x0) •
* (^2 *o) “f" (^2 ^l) ’ în această relaţie, expresia /(*2—/0)-(0,24+
+ 0,46	x0) reprezintă
căldura pierdută prin aerul preluat din exterior cu umiditatea x0 şi care părăseşte uscătorul cu temperatura t2\ (i2 —
—0J reprezintă căldura necesară pentru evaporarea umiditătii care, III- Schema uscătoruiui teoretic (o) şi a uscă-iniţial, era sub forma de	torului	real (b).
apă CU temperatura 01(	1) uscător; 2) baterie principală de încălzire ;
iar la sfîrşitul procesului 3) baterie secundară de încălzire; 4) materia! a devenit abur CU ental- de uscat; 5) agent de uscare (aer); q) căldura pja i2.	dată	agentului	de	uscare	prin	bateria	princi-
Spre deosebire de us- pală; q~) căldura dată agentului de uscare prin cătorul supus considera- bateria secundară; qm, qţ şi qp) pierderi le de ti i lor teoretice, în usca- căldură prin material, dispozitivele de trans-torul real (v. fig. III)	port şi pereţii uscătoruiui.
există pierderi de căldură prin materialul care părăseşte uscătorul (qm), prin dispozitivele detransport al materialului (qf) şi prin pereţii uscătoruiui (q^); de asemenea, pot exista cantităţi suplementarede căldură (qs), introduse direct în camera de uscare, prin bateriile secundare de încălzire existente aici (toate aceste cantităţi de căldură sînt mărimi specifice, fiind raportate la 1 kg de umiditate extrasă din material).
Din egalarea relaţiei (8) cu relaţia qc= /(/j—70), care exprimă consumul specific de căldură (în kcal/kg umiditate) în bateria de elemente de preîncălzire a aerului, se obţine relaţia:
(12)
-0r
IV. Diagrama I-x.
Dacă se notează cu A = (^J+01) — (qm+qt+qp)< expresie care reprezintă diferenţa dintre căldura introdusă suplementar în uscător (peste căldura dată agentului de uscare prin bateria principală de încălzire şi pierderile de căldură), relaţia (12) devine:
h-h x.j ■— X-,
(13)
=A.
în condiţiile existente în uscătorul real se pot deosebi trei cazuri: A>0, pentru care I2>Ilt adică entalpia agentului
A
de uscare la ieşirea din uscătorul real e cu — (kcal/kg) mai
mare decît entalpia la ieşirea din uscătorul teoretic: A<0, pentru care/2<71, adică entalpia agentului de uscare la ieşirea
din uscătorul real e cu — (kcal/kg) mai mică decît entalpia
la ieşirea din uscătorul teoretic (cazul cel mai frecvent întîlnit la uscătoarele reale); A=0, pentru care I2=Ilt în care caz pierderi le de căldură fiind egale cu căldura introdusă suplementar, funcţionarea uscătoruIui real poate fi asimilată cu funcţionarea uscătoruiui teoretic.
în funcţiune de semnul lui A, diferenţa de entalpie a aerului e fie o mărime pozitivă, fie una negativă.
Procesul de uscare poate fi reprezentat cu ajutorul diagramei I-x (v. Diagrama entalpie-conţinut de umiditate al aerului), care permite să se stabilească caracterul schimbului de căldură şi de umiditate, parametrii intermediari şi finali ai aerului, cum şi consumurile specifice de căldură şi de aer. în fig. IV se prezintă schematic această diagramă I-x pentru cazul transformări lor elementare ale aerului umed în condiţiile uscătoruiui real cînd A>0 sau A<0.
Transformarea pe verticală de la punctul O cu condiţiile de stare iniţiale ale aerului x0, IQl t0, <p0, la punctul 1 cu condiţiile de stare xlt 71( t1% <plt reprezintă procesul de încălzire a aerului în bateria de elemente de preîncălzire; în aceste condiţii x1=xn. în procesul de uscare se consumă căldură pentru evaporarea umidităţii şi aerul îşi reduce temperatura; acest proces, în funcţiune de modul în care lucrează uscătorul, e reprezentat prin liniile dirijate în jos - 1-2"; 1-2'. Cînd A=0 are loc o transformare isentalpică, I2=Ilt şi e reprezentată prin linia 7=const. care uneşte punctul 1 cu 2; cînd A^O transformări le sînt reprezentate, respectiv, prin dreptele 1-2' pentru A>0 şi 72>7X Ş* pentru A<0 şi I2<I 1.
Cinetica uscării se referă, în general, la masa de umiditate eliminată dintr-un material, raportată la unitatea de suprafaţă şi la unitatea de timp, adică la viteza de uscare. Această viteză depinde într-o măsură apreciabilă de modul în care apa e legată în materialul care se usucă, din acest punct de vedere deosebindu-se: apă liberă şi apă higroscopică.
Viteza de evaporare a umidităţii libere se determină după legea de evaporare de pe o suprafaţă liberă, cînd presiunea vaporilor pe suprafaţa materialului la o viteză de uscare infinit mică e egală cu presiunea vaporilor saturaţi la aceeaşi temperatură.
în cazul umidităţii higroscopice, presiunea parţială pe suprafaţa materialului devine mai mică decît presiunea vaporilor saturaţi la aceeaşi temperatură.
în momentul în care presiunea vaporilor de pe suprafaţa materialului (p2) devine egală cu presiunea parţială a acestora în aer (/>,), procesul de uscare atinge un echilibru, iar umiditatea materialului se numeşte umiditatea de echilibru sau stabilă (eliminarea umidităţii din material are loc cînd px>p^).
Uscare
320
Uscare
; în fig. V o se prezintă variaţia umidităţii în funcţiune de timpul de uscare W=f(t), iar în fig. V b, variaţia vitezei de uscare în funcţiune de umiditatea materialului U=f(W).
CaracteruI curbei W = /( t) depinde de regimul de uscare, condiţionat de: natura şi forma materialului care se usucă (structură, compoziţie chimică, modul delegare a apei, Variaţia umidităţii W, în funcţiune de timpul de d imens iun i) ; um i- uscare (a), şi a vitezei de uscare U, în funcţiune de ditatea iniţială,	umiditate	(b).
cea finală şi cea
critică a materialului; umiditatea, temperatura şi viteza agentului de uscare; caracterul şi condiţiile de contact între material şi agentul de uscare; alegerea agentului de uscare; diferenţa dintre temperatura la intrare şi la ieşire a agentului de uscare; construcţia uscătorului şi gradul de uniformitate cu care trebuie realizat procesul de uscare.
Curba vitezei de uscare are un pronunţat punct de inflexiune, punctul critic (c) al procesului de uscare, care corespunde umidităţii critice medii a materialului şi împarte procesul în două perioade: perioada vitezei de uscare constante, în care umiditatea scade linear, şi perioada vitezei de uscare descrescînde. Durata ambelor perioade e variabilă şi depinde de proprietăţile materialului, agentului de uscare şi de condiţiile procesulu i de uscare. Rolul cel mai important îl au viteza de difuziune interioară a umidităţii din material şi viteza de difuziune exterioară, adică trecerea ei în mediul ambiant. La începutul uscării, viteza de difuziune interioară e mai mare decît viteza de difuziune exterioară, presiunea vaporilor la suprafaţa materialului e egală cu presiunea lor deasupra lichidului pur şi viteza de uscare nu depinde nici de grosimea stratului de material şi nici de umiditatea sa iniţială, ci^numai de regimul de temperatură al procesului de uscare. In cea de a doua perioadă, viteza de uscare depinde, în special, numai de viteza de difuziune interioară a umidităţii, deci de grosimea şi de umiditatea materialului şi practic nu depinde de viteza şi de umiditatea aerului.
Viteza de uscare (U), determinată de umiditatea eliminată W [kg] de pe 1 m2 suprafaţă de material uscat într-o oră, e dată, în formă diferenţială, de relaţia:
(14)
ăW
U= —	[kg/m2h],
în care 5 (în m2) e aria suprafeţei totale a materialului, prin care se elimină umiditatea, şi t (în ore) e timpul de uscare.
Pentru o viteză de uscare cunoscută şi un material care, în stare complet uscată, are masa (Gu), durata totală e G (w, — Wc)
05)	T= A_l_. 2)	[h],
unde şi w2 sînt umiditatea iniţială şi, respectiv, finală, a materialul, în kg/kg.
Viteza şi durata de uscare pot fi stabilite în condiţiile în cari umiditatea agentului de uscare e constantă sau variabilă (cazul regimului de uscare staţionar în care proprietăţile aerului şi materialului variază în lungul uscătorului, rămînînd constante în timp în fiecare punct al uscătorului).
în cazul vitezei şi al timpului de uscare la o umiditate constantă a agentului de uscare, în prima perioadă (porţiunea dc a curbei U din fig. V), viteza de uscare rămîne constantă, şi umiditatea se evaporă, în special de pe suprafaţa liberă a materialului care
se usucă, astfel încît se poate admite că umiditatea evaporată (dW) va fi proporţională cu căldura cedată materialului dQ, adică: ăW=băQ, unde b e un coeficient de proporţional itate. Ţinînd seamă că fluxul termic de la mediul de încălzire e dat de relaţia d0=aS(£ —0)dT, în care a e coeficientul de transmitere termică, în kcal/m2h°C, iar / şi 0 sînt temperaturile agentului de uscare şi, respectiv, a materialului, în °C, viteza de uscare e:
d W
(16)	U=——=ba(t-d)=K0(t-d) [kg/m2-h].
OCLT
în aceste condiţii, viteza de uscare fiind egală cu viteza de evaporare la suprafaţa materialului, ea e, în acelaşi timp, direct proporţională cu diferenţa dintre presiunile parţiale ale vaporilor de apă şi a conţinutului de umiditate în agentul de uscare:
(17)
d W
U= =Ki(Ps-P„
unde	e un coeficient de uscare, în kg/m2*h*torr, şi
K2 e tot un coeficient de uscare, exprimat în kg/m2-A#.
Pentru stabilirea duratei de uscare în prima perioadă se foloseşte ecuaţia bilanţului de materiale dW= — Gy dw sub forma:
5
(18)	-dW=K2~ (xs-x )ăT,
tru
din care, după integrarea la condiţiile limită ale umidităţii materialului, de la w=w1 umiditatea iniţială, la w=wc umiditatea critică, t de la 0 la t1( se obţine:
Gu Wi~Wc
(19)	T.= —- • —-  •
Perioada a doua începe cînd materialul atinge umiditatea critică şi cuprinde două etape: una cu viteză de uscare uniform descrescîndă (porţiunea ce a curbei U din fig. V), cînd umiditatea se îndepărtează tot de la suprafaţă, dar aceasta descreşte ca urmare a uscării, şi o etapă de uscare cu viteză neuniform descrescîndă (porţiunea ed a curbei U din fig. V), determinată în special de difuziunea interioară a umidităţii.
Considerînd S aria suprafeţei totale şi S' aria suprafeţei încă umede, pentru prima etapă rămîne valabilă relaţia ăW=S'k2(x — x )At, şi, ţinînd seamă că S' şi S sînt proporţionale cu umiditatea liberă a materialului (w—we) şi cu umiditatea liberă critică (wc~we) e umiditatea de echilibru) şi că viteza de uscare, în această etapă, se poate admite, în primă aproximaţie, că variază linear cu umiditatea liberă, începînd de la cea critică, atunci:
(20)
Integrînd şi trecînd la condiţiile limită pentru w~wc (umiditatea finală a materialului la sfîrşitul. primei etape) şi t=t2 , se obţine pentru:
G	w —w	w—wp
(21)	T2=^L._i---------i . In ------1.
R0S	x —x„	w , — w
-	s p	cf e
Pentru etapa de uscare cu viteză neun iformă descrescîndă se foloseste relaţia:
(22)
4/2 .
-------In
Dr2
în care t3 e durata de uscare de la w la w2 (umiditatea finală a materialului); / (în m) egrosimea materialului, şi D (în m2/s) e
Uscare
321
Uscare
difuzivitatea lichidului. în această etapă, viteza de uscare nu mai depinde de condiţiile de stare ale agentului de uscare.
Valorile difuzivităţii şi umidităţile critice, wc şi w'e se determină experimental (pentru wse găsesc tabele şi diagrame cari dau valori aproximative).
Durata totală de uscare e t=T] +t2+t3. în cazul vitezei de uscare la o umiditate variabilă a agentului de uscare, umiditatea aerului creşte continuu la trecerea sa peste materialul umed şi, în consecinţă, se admite că viteza de uscare e proporţională cu x —x. Pentru un sector elementar din uscătorul continuu, în care condiţiile de uscare sînt constante, materialul se usucă cu viteza:
în care K e coeficientul vitezei de uscare în kg/m2*h*A#.
Se constată că viteza de uscare variază continuu în timpul uscării, scăzînd odată cu umiditatea materialului. în majoritatea cazurilor, în prima jumătate a perioadei de uscare materialul cedează aproximativ 80***90% din umiditate, restul fiind evacuat în a doua jumătate, astfel încît umiditatea tinde asimptotic în timp către o umiditate limită (v. fig. VI).
VI. Variaţia umidităţii în timpul uscării, în funcţiune de grosimea materialulu i. w) umiditatea materialului; t) durata uscării; 1,2,3 şi 4) materiale cu grosimea de 5, 10, 15, 20 mm.
Spre deosebire de desecare (v.), — operaţie de uscare mecanică realizată prin egutare (v.), îngroşare (v.), filtrare (v.) şi centrifugare (v.), prin cari se îndepărtează apa din spaţiile goale dintre particule,—-uscarea propriu-zisă, realizată pe cale chimică (uscare chimică) şi în special pe cale termică (uscare termică), conduce la îndepărtarea mai pronunţată a umidităţii, mergînd pînă la îndepărtarea totală a apei din interiorul materialelor.
Uscarea chimică realizează îndepărtarea umidi tăţii din materiale prin tratarea acestora cu anumite substanţe, cari au proprietatea de a reţine umiditatea sau de a forţa ieşirea ei din materiale. Procedeele de uscare chimică se folosesc, în cea mai mare parte, în industria chimică.
După modul în care substanţa folosită pentru uscare acţionează asupra umidităţii, se deosebesc: uscarea prin absorpţie şi uscarea prin osmoză.
Procedeul de uscare prin absorpţie foloseşte ca agent de uscare o substanţă avidă de apă (de ex.: acid sulfuric concentrat, clorură de sodiu, oxid de calciu, etc.), care preia umiditatea din material. Instalaţiile de uscare prin absorpţie sînt simple, ieftine şi, în general, uşor de exploatat. Prin regenerare după saturarea cu apă, substanţele folosite pentru uscare pot fi utilizate din nou. Acest procedeu, folosit în special în industria chimică, e uşor de intercalat în procesul tehnologic, cu rezultate bune atît în privinţa gradului de uscare, cît şi din punctul de vedere economic.
Procedeul de uscare prin osmoză se bazează pe accelerarea difuziunii interne a umidităţii, sub acţiunea presiunii osmotice provocate prin diferenţe de concentraţie. înainte de a fi introdus în uscător, materialul e ţinut într-o soluţie saturată a unei
sări ieftine (de ex. sare de bucătărie industrială), pînă cînd stratul superficial al materialului se imbibăcu sare, după care e supus uscării prin unul dintre procedeele obişnuite (de ex. prin convecţie). Deoarece presiunea vaporilor la suprafaţa soluţiilor de săruri e mai joasă decît la suprafaţa lichidelor pure, presiunea vaporilor în stratul superficial, îmbibat cu sare, e mai joasă decît presiunea vaporilor în interiorul materialului, unde concentraţia sării e din ce în ce mai mică. Sub acţiunea acestei diferenţe d-e presiune, umiditatea din interior e împinsăspre periferie, undese evaporă, concentraţia creşte — şi o nouă cantitate de umiditate e adusă spre suprafaţa materialului; deplasarea şi evaporarea umidităţii se produc astfel continuu.
Instalaţiile, cum şi modul de aplicare a acestui procedeu, sînt relativ simple şi puţin costisitoare.
Uscarea termică se realizează cu ajutorul căldurii, fie pe cale naturală (uscare naturală), fie pe cale artificială (uscare artificială).
Uscarea termică naturală consistă în evaporarea naturală a apei în atmosferă, fără vreo intervenţie exterioară care să activeze această evaporare. Prin uscare naturală, umiditatea materialelor nu poate fi redusă decît pînă la o anumită valoare, apropiată de starea de echilibru cu aerul atmosferic.
Uscarea naturală e un procedeu de uscare simplu, în general puţin costisitor, şi care nu reclamă instalaţii speciale, realizîndu-se în urma depozitării materialelor, fie în aer liber, fie sub şoproane, în magazii, etc., construite ad-hoc. El prezintă însă numeroase dezavantaje, cari îi limitează domeniul de aplicare şi, cu toată simplicitatea lui, îl fac uneori destul de costisitor. Astfel, durata uscării e mult mai lungă decît în cazul uscării artificiale, gradul şi durata uscării depinzînd de anotimp şi, în general, de starea atmosferică; sînt necesare suprafeţe mari pentru depozitarea îndelungată a materialelor; uscarea materialului depozitat e neomogenă, astfel încît el trebuie în permanenţă răscolit şi întors, operaţii cari, în cele mai multe cazuri sînt foarte laborioase; procesul de uscare nu poate fi reglat, ceea ce, în anumite cazuri, are repercusiuni defavoarbile asupra calităţii materialelor; pentru obţinerea unei uscări omogene, cu un anumit grad de umiditate, uscarea naturală trebuie să fie urmată, în numeroase cazuri, de o uscare artificială.
Uscarea naturală se foloseşte pentru uscarea în masă a unor cantităţi mari de materiale: lemne de foc, cherestea, turbă, minereuri, etc.
Uscarea termică artificială consistă în îndepărtarea parţială sau totală a umidităţii din materiale, atît cea liberă cît şi cea legată, prin evaporarea provocată artificial prin mijloace termice, realizată în uscătoare (v.) sau în cuptoare de uscare.
în majoritatea instalaţiilor de uscare artificială se foloseşte aerul, care acţionează atît ca agent termic, cît şi ca vehicul pentru antrenarea vaporilor de apă formaţi. Durata şi gradul uscării pot fi reglate după necesităţi şi sînt independente de condiţiile atmosferice. în numeroase cazuri, uscarea artificială trebuie efectuată după uscarea naturală, şi trebuie să o completeze, pentru a putea obţine umiditatea dorită. Datorită posibilităţilor de reglare a vitezei şi a gradului de uscare, cum şi datorită omogeneităţii realizate, uscarea artificială e, în general, calitativ superioară celei naturale.
Domeniul de utilizare a uscării cuprinde, practic, toate cazurile în cari e necesară realizarea unei uscări mai înaintate: în industria chimică, în industria materialelor plastice şi a materialelor de construcţie, în industria lemnului, în industria alimentară, în industria textilă, în industria metalurgică, în vopsitorii, în instalaţiile pentru prepararea cărbuni lor, etc.
Pentru ca evaporarea lichidului conţinut în material să fie posibilă, presiunea parţială a vaporilor la suprafaţa materialului trebuie să fie mai mare decît presiunea parţială a vaporilor conţinuţi în agregatul de uscare (aer, gaze deardere, etc.).
21
Uscare
322
Uscare
Sub acţiunea diferenţei dintre aceste două presiuni, vaporii existenţi la suprafaţa materialului difuzează în agentul de uscare, care ia astfel umiditatea materialului. Cu cît diferenţa dintre presiunile parţiale (a vaporilor existenţi la suprafaţa materialului şi a vaporilor din agentul de uscare) e mai mare, cu atît viteza de îndepărtare a umidităţii de pe suprafaţă creşte. Umiditatea se evaporă din material numai la suprafaţa acestuia, astfel încît concentraţia umidităţii în straturile superficiale ale materialului devine mai mică decît în interiorul lui. Din aceste cauze se produc atît difuziunea internă a umiditătii, dinspre interior spre straturile superficiale ale materialului, cît şi evaporarea umidităţii.
Pentru ca uscarea să fie posibilă, materialul trebuie să fie încălzit şi, în acelaşi timp, să se asigure evacuarea continuă a vaporilor produşi prin uscare, pentru a menţine la o valoare cît mai mare capacitatea de uscare a agentului de uscare.
După procedeul folosit, materialul supus uscării primeşte căldura necesară fie direct, fie prin intermediul agentului de uscare, care astfel îndeplineşte şi rolul de purtător de căldură. Vaporii produşi prin evaporare trec în agentul de uscare şi sînt evacuaţi din uscător odată cu acesta.
Dacă viteza de evaporare la suprafaţa materialului e prea mare, straturile superficiale se usucă repede, în timp ce interiorul materialului îşi pierde mult mai încet umiditatea. Deoarece majoritatea materialelor, în special cele de origine vegetală, se contractă în urma uscării, datorită variaţiei neuniforme a umidităţii, apar în material tensiuni interne, cari provoacă/deformaţii, crăpături (de ex. produsele flexibile se contractă), etc. Pentru evitarea acestora, viteza de evaporare nu trebuie să depăşească viteza maximă de deplasare a umidităţii în material. Aceasta din urmă depinde însă de structura materialului, de viscozitatea lichidului care umezeşte materialul, etc., astfel încît nu poate fi modificată, spre deosebire de viteza de evaporare la suprafaţa materialului, care poate fi modificată în limite largi, prin schimbarea capacităţii de uscare a agentului de uscare. Uscarea lentă poate fi realizată atît la temperaturi ioase, cît şi la temperaturi înalte, cu condiţia ca, în acest ultim caz, agentul de uscare să aibă o umiditate destul de mare pentru a menţine capacitatea de uscare la valoarea corespunzătoare vitezei de uscare dorite.
Uscarea materialelor pe cale termică se face în uscătoare speciale, de tipuri foarte diferite, consumîndu-se cantităţi importante de energie, atît pentru asigurarea căldurii necesare evaporării, cît şi pentru activarea circulaţiei agenţilor de uscare.
După procedeul utilizat, se deosebesc: uscare prin convecţie, uscare prin contact, uscare prin iradiere, uscare prin sublimare şi uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă.
Uscarea termică prin convecţie e caracterizată prin faptul că materialul supus uscării primeşte de la agentul de uscare căldura necesară pentru evaporarea umidităţii. Agentul ajunge în contact direct cu materialul^, căruia îi cedează căldura şi de la care se încarcă cu vapori. în urma acestui schimb, temperatura agentului de uscare scade, iar umiditatea lui creşte.
în timpul uscării, straturile interioare ale materialului au o temperatură mai joasă şi o umiditate mai	mare	decît stra-
turile superficiale (v. fig. VII),
Această variaţie a umidităţii	în	interiorul materialului
constituie principalul dezavantaj	al	uscării	prin	convecţie,
deoarece stabilirea unor grade de umiditate mult diferite în interiorul materialului provoacă apariţia unor tensiuni interne (întindere la exterior şi comprimare la interior), cu caracter temporar, în timpul uscării—şi a unor tensiuni interne de semn schimbat, cu caracter permanent, după terminarea uscării. Cu cît diferenţa de umiditate între cele două zone e mai mare, cu atît şi tensiunile interne produse în material cresc.
Deoarece diferenţa dintre gradele de umiditate centrală şi periferică creşte cu intensificarea procesului de uscare, pentru a nu provoca distrugerea materialului (deformare, fisurare, rupere), în urma creşteri i tensiunilor interne peste rezistenţa admisibilă, viteza de uscare e limitată la o valoare convenabilă, ceea ce face ca, în anumite cazuri, durata uscării să fie destul de mare. Această condiţie limitativă nu se pune în cazul uscării materialelor lichide prin pulverizare (numită şi atomizare), de exemplu în fabricarea laptelui praf.
La procedeul obişnuit de uscare prin convecţie continuă, căderea de temperatură de la exteriorul spre interiorul materialului frînează deplasarea umidităţii din interior spre exterior, micşorînd astfel intensitatea procesului de uscare. Dacă se poate face ca temperatura straturilor periferice să fie mai joasă decît cea a regiunii centrale, căderea de temperatură de la interior spre exterior accelerează în mare măsură deplasarea umidităţii spre straturile superficiale ale materialului, intensificînd astfel procesul de uscare. Pe această proprietate se bazează procedeul de u s c a r e prin convecţie intermitentă sau „oscilant ă“, în care agentul de uscare are succesiv temperatură înaltă şi temperatură joasă, astfel încît materialul e supus unor încălziri şi răciri alternative. în perioadele de răcire, temperatura straturilor superficiale scade mai repede decît cea a regiunilor centrale, astfel încît se produce acea cădere de temperatură de la interior spre exterior, care grăbeşte deplasarea umidităţii spre periferia materialului, respecitv uscarea acestuia. După răcirea întregii cantităţi de material urmează o nouă perioadă de încălzire, etc. La acest procedeu, viteza de uscare depinde de vitezele de încălzire şi de răcire a materialului cari, la rîndul lor, depind de inerţia termică a materialului şi de viteza de evaporare a umidităţii la suprafaţa acestuia.
Datorită simplicităţii relative a instalaţiilor, uscarea prin convecţie e cel mai răspîndit procedeu de uscare artificială.
La uscarea prin convecţie, ca agent de uscare se folosesc aer cald, gaze de ardere sau abur supraîncălzit.
Uscarea cu aer cald, unul dintre cele mai răspîndite procedee de uscare, foloseşte ca agent de uscare aerul încălzit într-un schimbător de căldură, pînă la temperatura impusă de procesul de uscare.
Uscarea cu gaze de ardere foloseşte ca agent de uscare gazele rezultate din arderea unui combustibil, în focare de construcţie specială. Dacă temperatura gazelor obţinute prin ardere e mai înaltă decît cea necesară procesulu i de uscare, gazele sînt amestecate cu aer pentru a coborî temperatura la valoarea cerută.
în cazul arderii complete a combustibililor solizi şi lichizi, produsele arderii se compun din C02, HaO, S02, N2 şi 02. Dacă combustibilul nu conţine sulf, produsele arderii au aceeaşi componenţi ca şi aerul atmosferic, dar în alte proporţii. în astfel de cazuri, datorită excesului mare de aer, studiul instalaţiilor de uscare cu gaze nu diferă aproape deloc de cel al
		
T ~ v		/ /
\ s	'-*w°	
		
flftSBEE&SI		
t	•3	
		
L—-—		
VII. Repartiţia şi variaţia umidităţii şi a temperaturii în materialul uscat prin convecţie (curbele cu linie continuă reprezintă variaţia umidităţii, iar curbele cu linie întreruptă, variaţia temperaturii). w0) umiditatea la începutul uscării; wn ) umiditatea la sfîrşitul uscării; t0) temperatura la începutul uscării; tn) temperatura la sfîrşitul uscării; 8) grosimea materialului.
Uscare
323
* Uscare
3	1	2	5	6	v	$
instalaţiilor cu aer cald. Dacă nu se produce însă o ardere completă, gazele rezultate conţin particule de carbon nears, oxid de carbon şi unele hidrocarburi chimic active cari, în general, dăunează calităţii materialului supus uscării. Această dificultate poate fi evitată printr-o ardere cu exces mare de aer, datorită faptului că gazele de ardere sînt folosite la temperaturi, în general, joase. Folosirea combustibililor cu sulf la instalaţiile de uscare cu gaze e în mare măsură I imitată, deoarece, chiar în cazul arderii complete, gazele sulfuroase • si acizii proveniţi din combinarea acestora cu vaporii de apă, ~ rezultaţi din ardere sau din evaporarea umidităţii, — au o acţiune distructivă intensă atît asupra părţilor metalice ale uscătoarelor, cît şi asupra materialelor supuse uscării. Dacă, totuşi., condiţiile generale impun folosirea gazelor rezultate din arderea unor astfel de combustibili, — de exemplu folo-s irea pentru uscare a gazelor evacuate d intr-o căldare, d intr-un cuptor, etc. —, înainte de instalaţia de uscare, gazele trebuie trecute printr-o instalaţie de captare a prafului. Această măsură nu e însă indispensabilă în uscarea cărbunilor.
Dacă uscarea trebuie făcută la temperatură înaltă şi cu o umiditate cît mai mică a agentului de uscare, gazele cari părăsesc uscătorul sînt evacuate în atmosferă (v. fig. VIII b). Dacă uscarea se face la
temperatură joasă şi, în	12	5	6	^
special, la un grad mare -	■	*
deumiditateal agentului de uscare, o parte d in gazele ieşited in uscător sînt readuse şi introduse în uscător, după amestecarea cu gazele de ardere ieşite din focar şi cu aerul rece (v. fig. VIII a).
Restul gazelor ieşite din uscător se evacuează în exterior. Alături de uscare acu aer, uscarea cu gaze de ardere .e unul dintre cele mai răspîn-dite procedee de uscare.
Uscarea cu abur supraîncălzit nu se deosebeşte principial de uscarea prin convecţie cu aer sau cu
gaze de ardere. Procedeul foloseşte ca agent de uscare abur supraîncălzit, care, intrat în uscător, cedează materialului supus uscării o parte din căldura de supraîncălzire şi provoacă astfel evaporarea umidităţii. în urma acestui schimb de căldură, gradul de supraîncălzire al aburului scade. Parametrii şi debitul aburului se aleg — în funcţiune de condiţiile de exploatare — astfel, încît, la ieşirea din uscător, aburul să mai fie puţin supraîncălzit.
Acest procedeu e folosit pentru-uscarea materialelor uşor inflamabile, sau a celor cari se alterează în prezenţa oxigenului din aer sau a gazelor de ardere, însă nu poate fi folosit pentru uscarea materialelor în formă de pulbere, din cauza imposibilităţii practice de a separa particulele de material antrenat, de aburul care părăseşte uscătorul.
Pentru o bună funcţionare, instalaţiile de uscare cu abur supraîncălzit trebuie să fie perfect etanşe, astfel încît să nu pătrundă deloc aer sau gaze în spaţiul de circulaţie a aburulu i. Menţinerea acestei etanşeităţi e relativ dificilă la instalaţiile mari. Deoarece căldura conţinută în aburul care părăseşte uscătorul poate fi recuperată aproape integral, fie prin recir-cularea aburului, fie prin folosirea acestuia la încălzire, acest procedeu e foarte economic, cînd e aplicat într-o schemă tehnologică raţională. Inconvenientul cel mai important
V///. Uscarea cu (o) şi fără (b) recircularea parţială a gazelor evacuate din uscător.
1) focar; 2) gaze de ardere; 3) aer rece; 4) gaze recirculate; 5) ventilator; 6) uscător; 7) material supus uscării; 8) gaze evacuate în exterior.
/
al acestui procedeu consistă în necesitatea de a dispune de un supraîncălzitor voluminos, a cărui exploatare e incomodă, şi care, din cînd în cînd, trebuie scos din funcţiune, pentru curăţire.
Uscarea prin contact se caracterizează prin faptul că materialul supus uscării primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităţii de la o suprafaţă caldă, cu care e în contact direct. Datorită evaporării: umidităţii la suprafaţa liberă a materialului, pe aceasta temperatura e mai joasă decît pe suprafaţa prin care materialul primeşte căldura. Astfel, căderea de temperatură în interiorul materialului avînd acelaşi sens ca şi deplasarea umidităţii (de la suprafaţa de încălzire spre suprafaţa liberă), procesul pe uscare e mult intensificat, durata lui fiind uneori foarte mică. Variaţia temperaturii şi a umidităţii fiind însă mult mai accentuată la uscarea prin contact (v. fig. IX), decît la uscarea prin convecţie, domeniul deapl icare a uscării prin contact e mult mai limitat, deoarece, la materialele în strat gros, stabilirea unor grade de umiditate mult diferite în interiorul materialului provoacătensiuni interne cari determină deformarea, fisurarea şi chiar ruperea acestuia. în cazul materialelor în strat subţire şi cari nu au de suferit din cauza tensiunilor interne, cum sînt: cartonul, celuloza, placajul, materialele textile, diferite paste, etc., uscarea prin contact poate fi realizată chiar în cîteva minute, cu rezultate foarte bune.
La uscarea prin contact, procesul se desfăşoară la presiunea atmosferică sau în vid.
Uscarea prin contact la presiunea atmosferică e un procedeu în care interiorul
peratura la sfîrşitul uscării ; 8) grosimea mate -rialului.
IX. Repartiţia şi variaţia umidităţii şi a temperaturii în materialul uscat prin contact (curbele cu linie continuă reprezintă variaţia umidităţii, iar curbele cu linie întreruptă, variaţia temperaturii).
1) corpul cu suprafaţă caldă; 2) materialul supus uscării; t) temperatura; w) umiditatea; uscătorului se găseşte la presiunea atmo- wo> umiditatea la înce-sferică.	putui uscării; wn)umi-
Uscarea prin contact, în vid, e un proce- ditatea ia sfîrşitul uscă-deu în care presiunea în interiorul uscă- rii ;t0) temperatura la în-torului e mai joasă decît presiunea atmo- ceputul uscării; tn) tem-sferică. Presiunea la suprafaţa materialului fiind joasă (0,1 •••1,2 ata), temperatura de evaporare e joasă, astfel încît se poate obţine o scădere importantă de temperatură în material, care să mărească viteza de uscare, fără ca suprafaţa încălzitoare să aibă o temperatură prea înaltă. Aceasta prezintă mare importanţă în cazul uscării materialelor textile, a produselor alimentare şi a altor materiale cari se degradează la temperaturi înalte.
Uscarea prin iradiere se caracterizează prin faptul că materialul supus uscării primeşte căldura necesară evaporării umidităţii, prin iradierea termică (radiaţii infra-roşii) emisă de suprafeţe radiante corespunzătoare.
Deoarece căldura transmisă prin iradiere unui corp care are o anumită temperatură creşte cu puterea a patra a temperaturii absolute a corpului radiant, se poate mări cantitatea de căldură transmisă materialului supus uscării, numai prin ridicarea temperaturii suprafeţei radiante, ceea ce se poate realiza uşor, fără a fi nevoie să^se mai mărească viteza şi temperatura agentului de uscare. în uscătoarele prin iradiere se pot transmite uşor materialului cantităţi de căldură de zeci de ori mai mari decît în uscătoarele prin convecţie, însă viteza de uscare nu poate fi mărită în aceeaşi măsură, deoarece ea depinde de viteza de deplasare a umidităţii în interiorul mate-
Uscare
324
Uscare
rialului şi e limitată de deformarea materialului, care se produce la vitezede uscare prea mari. în situaţii favorabile, durata de uscare poate fi de cîteva ori mai mică decît în cazul uscării prin convecţie.
în cazul uscării materialelor în strat subţire (pînă la 15 mm) şi poroase, astfel încît să poată fi pătrunse de radiaţiile termice, dacă temperatura agentului de uscare e destul de joasă, suprafaţa materialului e răcită de acesta şi temperatura maximă se / stabileşte în interiorul materialului. în astfel de cazuri, deplasarea umidităţii spre exterior e accelerată de căderea de temperatură, ceea ce măreşte mult viteza de uscare. La materialele în strat gros, cari nu pot fi pătrunse de radiaţii, temperatura în interior rămîne inferioară temperaturii straturilor periferice. Iniţial, sub influenţa acestei diferenţe de temperatură, umiditatea se deplasează de la periferie spre interior, astfel încît umiditatea creşte în regiunea centrală a materialului (v. fig. X). La astfel de materiale, temperatura în zona centrală rămîne inferioară temperaturii straturilor periferice.
La materialele în strat gros, dar poroase, în cari radiaţiile pot pă- X. Repartiţia şi variaţia umidi-trunde pe O anumită adîncime, dacă tăţii şi a temperaturii în mate-temperatura agentului de uscare e rialul uscat prin iradiere (curbele mai joasă decît cea a suprafeţei, cu linie continuă reprezintă temperatura maximă se stabileşte variaţia umidităţii, iar curbele într-unul din straturile interme- cu linie întreruptă, variaţia tem-diare ale materialului. Pe măsura	peraturii).
uscării, atît umiditatea CÎt şi tem- w0) umiditatea la începutul uscării; peratura, în interiorul materialu- wn) umiditatea la sfîrşitul uscării; lui, se uniformizează.	t0) temperatura la începutul us-
Prin distribuirea raţională a cării; tn) temperatura la sfîrşitul surselor radiante, cum şi a inten- uscării; 8) grosimea materialului, sităţii radiaţiei, se poate obţine
uscarea uniformă a materialului, indiferent de forma suprafeţei acestuia. Acest procedeu e mult folosit pentru uscarea superficială a pieselor vopsite sau lăcuite (deex.: în industria automobilelor, în electrotehnică, în aviaţie, în industria lemnului), unde uscarea poate fi terminată astfel în cîteva minute, cum şi în cazul materialelor cu grosime mică şi destul de poroase pentru a permite pătrunderea radiaţiei infraroşii, cum sînt: materialele textile, hîrtia, piesele de lemn, cheresteaua, formele de turnare, produsele alimentare, etc.
Ca surse radiante se folosesc, fie lămpile cu incandescenţă, cu filament de wolfram sau de cărbune, fie suprafeţe metalice sau ceramice încălzite cu gaze de ardere. Uscătoarele de iradiere sînt mai simple, mai ieftine şi mai uşor de intercalat în procesul de producţie, decît uscătoarele de alte tipuri. Uscătoarele în cari se folosesc drept surse radiante lămpi cu incandescenţă sînt mai puţin economice decît cele cu suprafeţe radiante, din cauza cantităţii mari de energie electrică de care au nevoie pentru iradierea unităţii de căldură în infraroşu.
Uscarea prin sublimare în vid eun procedeu de uscare combinat care se foloseşte pentru eliminarea umidităţii conţinute în material în stare solidă (gheaţă), direct, fără a mai trece prin faza lichidă. Pentru a menţine umiditatea în stare solidă, în tot timpul uscării, temperatura materialu Iu i şi a spaţiului înconjurător trebu ie să fie inferioară temperaturii
decongelare; la astfel de temperaturi joase, presiunea de saturaţie a vaporilor e foarte joasă, astfel încît presiunea în uscător trebuie să aibă valori foarte mici (0,02-**2 mm col. Hg). Accentuarea vidului măreşte diferenţa de temperatură dintre material şi spaţiul în care trec vaporii, accelerînd procesul de uscare.
Congelarea materialelor supuse uscării se realizează, fie în prealabil, fie chiar în instalaţia de uscare. Căldura necesară subl imării e luată din exterior, prin pereţii buni conducători ai uscătoruiui, sau etransmisămaterialului prin iradiere, de la suprafeţe încălzite la temperatura de 40---600. în timpul sublimării, temperatura materialului rămîne constantă şi joasă, în echilibru cu vidul din uscător. După îndepărtarea umidităţii libere, temperatura materialului începe săcrească. Materialele uscate prin sublimare au un aspect spongios. Acest procedeu e folosit pentru uscarea materialelor uşor alterabile la ridicarea temperaturii, cum sînt produsele farmaceutice şi cele biologice (antibiotice, plasmă sangvină, etc.), cum şi a unor produse alimentare, pentru cari aplicarea unui alt procedeu de uscare e dăunătoare. Proprietăţile active ale materialelor uscate în acest fel nu scad şi se pot păstra timp îndelungat.
Uscătoarele prin sublimare în vid sînt complicate şi costisitoare, iar exploatarea instalaţiilor respective e dificilă şi costisitoare.
0	s c a r e a prin curenţi de înalta fre-cve nţâ e un procedeu în care materialul (dielectric) se introduce într-un cîmp de unde electromagnetice de înaltă frecvenţă, şi în care, prin disiparea energiei electromagnetice în interiorul materialului, se dezvoltă în acesta căldura necesară evaporării umidităţii. Sub acţiunea curentului de înaltă frecvenţă, materialul supus uscării se încălzeşte simultan în toate regiunile (creşterea temperaturii e mai accentuată în regiunile mai uscate). Datorită, însă, evaporării şi schimbului de căldură care se produce la suprafaţa materialufui, temperatura straturilor superficiale rămîne, în general, inferioară temperaturii regiunilor centrale. în acest fel, în cazul uscării prin curenţi de înaltăfrecvenţăsestabileştespontan căderea de temperatură spre exterior, care provoacă accelerarea difuziunii interne a umidităţii. Această cădere de temperatură-—deci viteza de propagare a umidităţii, respectiv viteza de uscare — poate fi reglată uşor prin modificarea intensităţii curentului. Afară de aceasta, datorită vaporilor cari se produc în interiorul materialului, presiunea creşte în această zonă, stabilindu-se astfel şi o diferenţă de presiune care provoacă deplasarea umidităţii spre exterior şi măreşte viteza de uscare de cîteva ori faţă de viteza care se obţine la uscarea prin convecţie. Mărirea vitezei de uscare se datoreşte faptului că, în timp ce la uscarea prin convecţie umiditatea la suprafaţa materialului e în echilibru cu atmosfera înconjurătoare, la uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă, în majoritatea cazurilor, umiditatea la suprafaţă e mai mare decît în interior (v. fig. X/), ceea ce permite realizarea unor viteze mari de evaporare la suprafaţa materialului. Afară de aceasta, deoarece prin acest procedeu de uscare materialul e încălzit în întregime, umiditatea are de parcurs spre exterior numai jumătate din drumul pe care-l parcurge în cazul uscării prin contact. Astfel, viteza de uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă e de 5***10 ori mai mare decît viteza de uscare prin convecţie, fără a dăuna calităţii materialului. în cazul uscării materialelor lemnoase pot apărea crăpături sau deformaţii numai cînd, în urma existenţei unor regiuni cu permitivităţi mult diferite (provocate prin variaţii mari ale umidităţii, prin orientarea diferită a fibrelor, etc.), gradul de încălzire al materialului diferă prea mult de la o regiune la alta.
Uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă poate fi aplicată în industria lemnului, a hîrtiei, a cartonului, a produselor alimentare, a produselor textile, a pielii, a ceramicii, a materialelor plastice, etc., fiind indicată pentru uscarea materia-
Uscare
325
Uscare
lelor în straturi groase, cari se usucă greu prin alte procedee, deoarece, la uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă, durata uscării e foarte puţin influenţată de grosimea materialului. Uscarea artifici-
%w
	r					
	t					
p	i i/					
L	V					a
T|						
T]						/
]						Li
L>					P	
mm				7	F	in
ll’BMIN'irj wmmmfAfum						
%w
Iz:
w„ —
-b-
b
ală de bună cal i-tate a lemnului cu secţiuni mari nu e posibilădecît prin curenţi de înaltă frecvenţă, celelalte procedee dînd foarte multe rebuturi.
Din punctul de vedere al circulaţiei agentului de uscare, se deosebesc:
Uscare normală sau / n circuit deschis, în care aerul necesar uscării trece o singură dată peste material.
Uscare cu preîncălzi-re a aerului în camera de uscare, în care o parte sau eventual întreaga cantitate de căldură necesară pentru eliminarea umidităţii se introduce chiar în camera de uscare. încălzind astfel aerul, pentru o anumită stare finală, se pot folosi pentru procesul de uscare diferite cantităţi de căldură (qs) introduse în camera de uscare, cînd se produc diferite pierderi de căldură (2^—Oj),	(v. mai sus Statica uscării).
Din diagrama din fig. XII rezultă că la punctul final C se poate ajunge după diferite direcţii ale liniei 8C, şi anume B'C, B"C şi AC. Faţă de această situaţie, qc şi qs variază, însă suma lor e constantă dacă S —O^Oşi procesele de uscare pot decurge după liniile ABC,
AB'C, AB"Cşi AC.
Uscarea cu încălzirea intermediară a aerului, în care se urmăreşte să se reducă cît mai mult posibil temperatura aerului în camera de uscare. în acest scop, camera de uscare se împarte în cîteva zone cu suprafeţe de încălzire intermediară a aerului. în fig. XIII e reprezentată diagrama procesului de uscare în cazul unui uscător cu încălzire intermediară a aerului.
Procesul de uscare e reprezentat prin linia frîntă AB^B^BqC^, ceea
ce ilustrează faptul că s-a împărţit camera de uscare în trei zone; procesu I de uscare în fiecare zonă e reprezentat de liniile
XI. Repartiţia şi variaţia umidităţii şi a temperaturii în materialul uscat prin curenţi de înaltă frecvenţă (curbele cu linie continuă reprezintă variaţia umidităţii, iar curbele cu linie întreruptă, variaţia temperaturii). a) material a cărui umiditate era înainte de uscare mai mare la exterior decît în interior; b) material a cărui umiditate era înainte de uscare mai mare în interior decît ia exterior; w0) umiditatea la începutul uscării; wn) umiditatea la sfîrşitul uscării; tQ) temperatura la începutul uscării; tn) temperatura la sfîrşitul uscării; 8) grosimea materialului.
XII. Diagrama cantităţilor de căldură pentru o anumită-stare finală.
AB±C± pentru prima zonă, CXB2C2 pentru a doua zonă şi C2B3Cş pentru a treia zonă. Punctele Cv C2şi C3 sînt situate pe aceeaşi I in ie de temperatură (£2—const.). într-un astfel de uscător (ca şi în uscătorul cu încălzirea aerului în camera de uscare), consumul de aer şi de căldură depinde numai de parametrii iniţiali şi finali (poziţia reciprocăapunctelor A şi C3). Consumul de căldurăşi efectul cantita-tivdeuscaresînt egalecu consumul de căldură şi cu efectul de uscare, corespunzătoare uscării obişnuite, în care însă agentul de uscare ar trebui încălzit pînă la o temperatură t mult mai înaltă, corespunzătoare punctului 6. Astfel, fără a mări debitul agentului de uscare şi fără a depăşi limita admisibilă de temperatură se pot obţine regimul şi gradul de uscare necesare.
Acest regim de lucru se foloseşte pentru uscarea materialelor XIII. Reprezentarea în diagrama cari nu suportă temperaturi înalte l-d a procesului de uscare din şi cari au nevoie de un anumit uscătorul teoretic cu încălzire regim de temperatură în lungul us-	intermediară,
cătorului.
Uscarea cu recircularea parţială a aerului utilizat împarte curentul de aer, la ieşirea din uscător, în două: o parte se elimină în atmosferă, iar cealaltă parte intră din nou în uscător împreună cu aerul proaspăt (v. fig. XIV).
Procesul realizat într-un astfel de uscător teoretic e reprezentat prin linia AMBC. Amestecarea aerului recirculat cu cel proaspăt se face după linia AM, amestecul se preîncălzeşte după linia MB şi îşi reduce temperatura, mărindu-şi concomitent umiditatea, după linia BC (procesul de uscare).
Consumul decăldură e determinat, în acest caz, numai prin starea iniţială şi finală a aerului, iar debitul total al agentului de uscare e mai mare decît la uscătorul cu circuit deschis, ceea ce face să crească energia necesară pentru antrenarea ventilatorului.
Uscarea cu recircularea parţială a aerului permite uscarea materialelor cari se pot usca numai în aer umed (produse ceramice); procesul se conduce la diferenţe mici de temperatură ale aerulu i la intrarea şi ieşirea d in uscător; aerul poate circula cu viteze mari; consumul de căldură e mai mic; umiditatea aerului în camera de uscare se poate regla foarte precis.
Uscarea în circuit închis util izează d in nou aerul care părăseşte uscătorul, după ce-l trece într-un condensator de suprafaţă sau într-un condensator de amestec, unde, răcindu-se, pierde o parte din umiditate; aerul răcit, cu un grad înalt de saturaţie şi cu un conţinut redus de umiditate, pătrunde în bateria elementelor de încălzire şi apoi în camera de uscare.
în diagrama I-x (v. fig. XV), linia AB reprezintă încălzirea agentului de uscare, linia BC reprezintă procesul de uscare,
XIV. Reprezentarea în diagrama l-d a procesului de uscare din uscătorul teoretic cu recirculaţie. A) starea aerului proaspăt; 8) starea agentufui de uscare după încălzire; C) starea agentului de uscare la ieşirea din uscător ; M) starea agentului de uscare (amestec) înainte de încălzire.
Uscarea cărbunilor
326
Uscarea formelor şi a miezurilor
CD reprezintă răcirea agentului de uscare în condensator pînă la saturaţie, iar DA, condensarea umidităţii. Această variantă de uscare se aplică numai atunci cînd se urmăreşte recuperarea umi- ^ dităţii aerului.
Prin combinarea acestor variante ale procesului de uscare se pot obţine şi alte variante :
Uscarea cu r e c i r c u-
I	a r e a aerului utilizat şi cu preîncălzirea aerului în camera de uscare, în care scop se montează o sursă suplementară de căldură în camera de uscare, pentru a folosi avantajele ambelor variante.
Uscarea cu încălzire intermediară şi cu reci rcularea aerului ut i-	*1
Uzat în fiecare zonă, xv, Reprezentarea în diagrama care presupune reci rcularea unei 7-x a procesului de uscare din us-parţi din aerul utilizat completat cătorul teoretic cu circuit închis, cu aer proaspat, in fiecare zonă;
aceasta permite reducerea temperaturii pînă la limitele minime, păstrîndu-se totuşi ind ici economici favorabili. Prin faptul că procesul de uscare decurge la diferenţe mici de temperatură, procesul e economic şi permite o uscare uniformă a materialului, la o viteză de uscare mai mare, prin mărirea vitezei de trecere a aerului.
Uscarea cu preîncălzire intermediară şi cu reci rculareaaerului pe zone şi în întregul uscător se aplică în cazurile în cari, la uscarea materialului trebuie create astfel de condiţii, încît aerul să ajungă la un grad înalt de saturaţie.
Din punctul de vedere al sensurilor de mişcare relativă a materialu Iu i şi a agentului de uscare, se deosebesc:
Uscare în echi curent, cînd materialul şi agentul de uscare circulă în acelaşi sens. Capacitatea de uscare a agentului şi viteza de uscare scad de-a lungul uscătorului. Principalul avantaj al acestei variante consistă în faptul că materialul părăseşte uscătorul cu temperatură relativ joasă, deoarece la ieşirea din uscător, agentul de uscare are temperatură joasă şi umiditate mare.
U s c a r e î n contracurent, cînd materialul şi agentul de uscare circulă în sensuri contrare. Capacitatea de uscare a agentului nu variază prea mult în lungul uscătorului, diferenţa dintre temperaturile, respectiv umidităţile agentului de uscare şi cele ale materialulu i rămînînd la o valoare aproape constantă.
Uscare în curent încrucişat, cînd materialul şi agentul de uscare circulă formînd curenţi încrucişaţi; procesul se caracterizează printr-o capacitate mare de uscare.
i.	~a cărbunilor. Prep. min.: îndepărtarea excesului de apă din cărbunii cari nu sînt anhidri.
Gradul de deshidratare a cărbunilor depinde de următoarele elemente: structură (cărbunii bruni tineri, fiind puţin compacţi, cedează greu apa pe care au absorbit-o), granulaţie (cărbunii mărunţi cedează greu apa de imbibiţie), procedeele tehnice folosite şi durata de deshidratare. Prin procedeele mecanice se pot realiza deshidratarea prin gravitaţie (în care caz apa se scurge), prin forţă centrifugă (în care caz, fie apa e îndepărtată prin centrifugare, fie cărbunii sînt separaţi de apă în hidrociclon), prin aspirare sau prin presare.
Deshidratarea prin scurgere (egutarea) se poate realiza pe drumul de la maşinile şi aparatele de spălare spre silozuri, şi anume: în cupele elevatoarelor (construite din t^blă perfo-
rată), pe benzi de împletitură metalică, pe ciururi fixe sau mobile (cari real izează în acelaşi timp deşlamarea, îndepărtarea apei de spălare sau de stropire, uneori şi micşorarea procentului de cenuşă); egutarea se poate realiza în silozuri special amenajate, cu fund piramidal sau conic (cu pereţii dublaţi uneori cu tablă perforată sau cu tubur/^perforate cari pătrund în masa cărbunilor cari se egutează). în silozuri, la început, egutarea e rapidă şi apoi scade, umiditatea tinzînd către o valoare limită.
Deshidratarea prin centrifugare se face cu centrifuge cu ax vertical (cu sau fără racloare), sau cu centrifuge cu ax orizontal.
Prin uscarea cărbunilor pe cale termică se pot reduce atît umiditatea de imbibiţie, cît şi cea higroscopică (în parte sau în total). Uscarea se realizează, fie prin evaporare în mediu nesaturat cu vapori (prin încălzire directă cu gaze arse sau prin încălzire indirectă cu vapori), fie prin e v a p o r a r e în mediu saturat cu vapori. Evaporarea apei începe la suprafaţa bucăţilor de cărbune şi înaintează spre interior mai repede, dacă bucăţile sînt agitate mecanizat (radare pe o masă de uscare, dispersare pe poliţele din interiorul unei tobe rotitoare, etc.). Din cauza relei conductibilităţi, bucăţile de cărbune, calde la suprafaţă, dar reci în interior, crapă şi se mărunţesc (în cazul mediului nesaturat cu vapori). La unele procedee, degradarea e evitată încălzind în prealabil cărbunii în mod uniform în toată masa lor, cu vapori supraîncălziţi la 15---20 at, şi începînd numai după aceasta vaporizarea prin destindere în mod uniform, în toată masa.
în instalaţiile de uscare, mediul de uscare (gaze calde) şi fluxul cărbunilor pot avea fie sensuri contrare (în care caz există pericol de explozie), fie acelaşi sens. Există numeroase tipuri de uscătoare cu încălzire directă (cu tobă rotativă, cu contact, cu turbină, cu pat fluidizant, cu mori uscătoare).
Principalele tipuri de uscătoare cu încălzire indirectă sînt constituite, fie dintr-un ax vertical care poartă braţe cu mese suprapuse, pe cari cărbun ii sînt raclaţi alternativ de la periferie spre centru şi invers (mesele au pereţi dubli, între cari circulă abur condus prin ax şi braţe), fie dintr-o tobă uşor înclinată, cu ţevi longitudinale, prin care circulă cărbunii cari se usucă, în exteriorul ţevilor fiind condus abur cu care se încălzesc ţevile. Ambele tipuri sînt folosite pentru reducerea umidităţii cărbunilor bruni de la 45% la 2%, adică pînă la umiditatea necesară brichetării.
Cînd trebuie să se reducă umid itatea, fără să se degradeze, însă, bucăţile cari se supun uscării, se foloseşte procedeul de uscare în spaţiu saturat cu vapori (de ex. la ligniţi). Instalaţia e compusă din perechi de autoclave; în una dintre autoclave, cărbunii'sînt supuşi încălzirii cu vaporii saturaţi cari au părăsit cealaltă autoclavă; după încălzirea cărbunilor, se introduc în autoclavă vapori supraîncălziţi la 25 at. La această presiune, o parte din umiditatea cărbunilor e eliminată în stare lichidă. După eliminarea cantităţii posibile de apă, vaporii trec în stare saturată în cea de a doua autoclavă, care s-a încărcat între timp cu lignit umed; în timpul destinderii aburului se produce evaporarea apei din lignit.
Ligniţii se pot deshidrata şi prin depozitare în stive de 100***1000 t, acoperite cu un strat format dintr-un bitumen de petrol amestecat cu 20 % cocs sau semicocs ; învel işul împiedică degajarea vaporilor de apă din interior, proveniţi în urma încălzirii ligniţilor, prin autooxidare; temperatura stivei creşte şi, dupăcirca două luni, atinge 75---800. La această temperatură se fac în înveliş cîteva coşuri pentru degajarea vaporilor de apă şi, deci, pentru scăderea umidităţii ligniţilor pînă la 12% (3 luni de depozitare) sau 6% (6 luni).
2.	~a formelor şi a miezurilor. Metg.: îndepărtarea prin încălzire a umidităţii formelor şi a miezurilor, cu ajutorul căldurii conţinute în aer cald (v. şi Uscător-turn cu leagăne,
Uscarea lemnului
327
Uscarea lemnului
sub Uscător) sau în gaze de combustie provenite fie de ia alte cuptoare, fie din arderea unui combustibil în uscător (v. Uscător pentru forme, sub Uscător, Uscător termic), în vederea măririi rezistenţei şi a permeabilităţii lor faţă de gaze, şi în vederea micşorării capacităţii lor de a degaja gaze; uscarea se mai poate efectua şi cu flacără directă, produsă de exemplu de o lampă cu benzină de tipul lampă de lipit (v.) sau de un arzător de gaz şi în acest caz operaţia e numită, în atelier, impropriu, arderea formelor. Viteza de evaporare a umidităţii formelor şi a miezurilor şi higroscopicitatea gazelor de ardere cresc odată cu temperatura acestora; totuşi, temperatura de uscare se limitează, fiindcă o temperatură prea înaltă ar provoca arderea lianţilor şi deci scăderea rezistenţei formelor şi a miezurilor. Ea depinde de natura amestecului de formare: la amestecuri slabe e cuprinsă între 110 şi 150°; la amestecuri semigrase, între 150 şi 300°; la amestecurile grase formate în rame de formare, între 300 şi 350°; la amestecuri grase formate cu şablon sau în forme de cărămidă, între 400 şi 450°. Durata uscării e de 6---10 h, în raport cu grosimea pereţilor formelor sau a miezurilor. E recomandabil ca încărcătura unui uscător să fie omogenă atît din punctul de vedere al naturii amestecului de formare, cît şi din ce! al dimensiunilor formelor şi miezurilor, iar uscarea miezurilor să se facă separat de cea a formelor.
Uscarea se efectuează în trei faze: faza de încălzire a formelor şi a miezurilor, prin ridicarea lentă a temperatur ii la valoare mică a tirajului, pentru a menţine o atmosferă umedă, bună conducătoare de căldură; faza constituită din creşterea rapidă a temperaturii pînă la atingerea valorii ei maxime, la valoare maximă a tirajului şi din menţinerea acestei temperaturi un timp anumit, urmată de oprirea focului, în care se produce evaporarea umidităţii, atît la suprafaţă, cît şi din interiorul formelor şi al miezurilor; faza de răcire a formelor şi a miezurilor în uscător, la valoare redusă a tirajului, în care se pierde şi restul de umiditate, datorită căldurii acumulate în acestea în fazele anterioare.
Controlul uscării se face, fie indirect, măsurînd temperatura gazelor cu pirometre, fie direct, prin măsurarea conductivităţii electrice a amestecului de formare (proporţională cu gradul de umiditate), prin măsurarea tensiunii produse de o pilă galvanică al cărei electrolit e umiditatea amestecului (tensiunea scăzînd pe măsura uscării amestecului), sau prin măsurarea temperaturii amestecului de formare cu ajutorul unui cuplu termoelectric (temperatura nedepăşind 100°, decît după ce amestecul de formare şi-a pierdut întreaga umiditate).
î. lemnului. Ind. lemn.: Reducerea umidităţii lemnului sau a semifabricatelor lemnoase (v. Umiditatea lemnului, sub Lemn, Proprietăţile fizice ale lemnului) pentru a evita modificări cari ar putea reduce gradul său de folosire, lemnul uscat fiind mai puţin sau deloc atacat ori distrus de ciuperci, şi avînd rezistenţe şi duritate mai mari, greutate specifică mai mică, tendinţa mai mică de retragere şi crăpare, cum şi capacitate mai bună de impregnare şi de vopsire decît lemnul umed. Prin uscarese eliminăapa liberăşi o partedin apa legată din lemn, astfel încît să se atingă, pentru umiditatea remanentă a lemnului şi a semifabricatelor lemnoase, valori cari depind de locul şi de natura utilizării acestuia (v. tabloul I sub Lemn).
în procesul de eliminare a apei legate, lemnul suferă contrageri diferenţiate, şi anume: contragerea e maximăîn d irecţia tangenţială, mai mică în direcţia radială şi minimă în direcţia axială a fibrelor. Contragerea diferenţiată pe direcţii provoacă deformarea pieselor de lemn prin uscare; de exemplu (v. fig. /): scîndurile debitate radial se contrag muit în gro-sirne şi puţin în lăţime, însă secţiunea se menţine dreptunghiulară (ceea ce explică faptul că acest mod de debitare e preferat); scîndurile debitate tangenţial se contrag mult în lăţime şi mai puţin în grosime; piesele cari cuprind inima arborelu i avînd în secţiune una d intre feţe aproximativ tangen-
ţială şi alta aproape de direcţia radială se contrag neuniform, apărînd „crăpături de inimă"; piesele obţinute din trunchiuri conice sau cu defecte de structură (fibră torsă) se deformează în lungime, se răsucesc sau se curbează. Din această cauză cheresteaua (derăşinoase şi de foioase) se debitează cu supradimensiuni, astfel încît după uscare şi contragere să aibă dimensiunile corespunzătoare normelor şi standardelor.
La uscare, apa liberă din masa materialului L M°dificarea secţiunii pieselor debitate da -expus uscării se depla-	torită	contragerii,
sează pe grosimea materialului, în special în de stare lichidă^, iar apa legată, atît în stare lichidă cît şi în stare vapori. în măsura în care apa liberă difuzează spre straturile periferice cari s-au uscat în prealabil, ea se transformă acolo în apa legată.
în cazul lemnului se deosebesc trei faze de uscare.~ Prima fază de uscare cuprinde următoarele două perioade: în prima perioadă aerul de uscare trebuie să aibă o temperatură înaltă şi umiditatea relativă mare. în perioada următoare, suprafaţa lemnului ajunge saturată cu apa liberă, astfel încît la suprafaţa produsului presiunea parţială a vaporilor de apă e egală cu cea corespunzătoare aceloraşi condiţii de stare ale aerului la suprafaţa apei; apa care se evaporă din straturile limită e înlocuită cu apa care difuzează din interior, astfel încît straturile de la suprafaţă rămîn saturate cu apă; în această perioadă, viteza de uscare e practic constantă, iar procesul de uscare depinde numai de parametrii aerului de uscare. — Faza a doua începe cînd s-a atins limita de saturare a fibrei şi începe să se elimine apa legată, iar viteza de evaporare devine descrescătoare. — Faza a treia corespunde momentului cînd se atinge umiditatea de echilibru, şi se termină cînd lemnul a atins în toată masa lui umiditatea de echilibru corespunzătoare stării aerului înconjurător.
Pentru a se menţine tensiunile în lemn la valori mici, în faza iniţială trebuie să se asigure produsului o temperatură înaltă pentru a mări difuziunea apei şi a vaporilor de apă din material. La începutul uscării viteza de uscare trebuie limitată prin folosirea aerului cu umiditate relativă mare, deoarece în caz contrar se atinge prea repede umiditatea de saturaţie a fibrelor, ceea ce conduce la contragere şi modificări supranormale în secţiune.
Temperaturile maxime de uscare cari se pot aplica sînt limitate. La răşinoase (brad, molid, pin), peste 80° răşina se topeşte şi se scurge, astfel încît nodurile insuficient legate de masa lemnului cad. Majoritatea lemnului de foioase proaspăt doborît îşi modifică la temperaturi peste 60° culoarea, în special cînd umiditatea relativă a aerului de uscare e înaltă (arţarul se înroşeşte; mesteacănul se pătează în cenuşiu, fagul proaspăt doborît se înroşeşte şi — cu timpul — devine brun; stejarul se îngălbeneşte; arinul şi teiul se pătează; nucul devine brun); de aceea valoarea maximă a umidităţii relative a aerului nu trebuie să depăşească 80% şi temperatura maximă trebuie să fie sub 70°.
Procesul de uscare a lemnului se poate realiza: în aer liber, în stive protejate de precipitaţiile atmosferice şi de acţiunea directă a razelor soarelui; în instalaţii cari pot accelera uscarea în aer liber; în uscătoare cu aer cald, cu abur supraîncălzit, cu abur şi aer, cu vapori organici, cu radiaţii infraroşii, cu curenţi de înaltă frecvenţă, şi sub vid (v. sub Uscare).
Uscarea pieilor
328
Uscarea tipăriturilor
La uscarea lemnului în aer liber, un complex de factori meteorologici — dintre cari temperatura şi umiditatea aerului au influenţa cea mai mare — determină timpul şi intensitatea de uscare. Condiţiile de stare ale aerului diferă în cursul anului; uscarea cea mai activă se poate realiza în lunile aprilie sau octombrie. Circulaţia aerului în direcţia orizontală e provocată de vînturile locale, iar pe verticală, de diferenţe de temperatură din stivă, Durata de uscare e influenţată de modul de stivuire şi de orientarea stivei. Prin uscarea în aer liber se poate atinge umiditatea minimă de 12***15%. Procesul de uscare în aer liber se poate accelera activînd circulaţia aerului prin ventilatoare cari suflă aerul în tuburi amenajate în interiorul stivelor, sau folosind „leagăne*1 de uscare (cari cuprind dispozitive cu o mişcare de balansare pe cari 10---20 t de materia se stivuiesc vertical şi cari efectuează circa 15 oscilaţii pe minut, intensificînd circulaţia aerului în stivă) ori uscătoare centrifuge (de construcţie asemănătoare cu cea indicată în fig. VII, sub Uscător), la cari platforma pe care se stivuieşte materialul se roteşte cu turaţia de 60 rot/min, în aer liber sau în interiorul unei camere închise şi care poate fi echipată şi cu elemente de încălzire.
Uscarea cu aer cald se real izează în uscătoare-cameră sau în uscătoare-tunel, cu circulaţie forţată sau naturală a aerului, cu condensarea umidităţii aerului, etc. (v. şi sub Uscător).
La uscarea cu abur se foloseşte abur supraîncălzit, în uscătoare închise etanş, aburul supraîncălzit (fără aer) provoacă la trecerea prin stiva de lemn vaporizarea rapidă a apei din lemn, care e absorbită de aburul care are tendinţa de a se satura.
Pentru realizarea uscării uniforme, stivele trebuie să ai.be lăţimea maximă de 0,80-*-1 m, iar aburul viteza de 4 m/s; aburul saturat e recirculat (cu ajutorul unor ven-
//. Instalaţie de uscare a lemnului cu vapori organici.
1) evaporator; 2) cilindru de uscare; 3) condensator; 4) separator; 5) rezervor pentru condensat; 6) rezervor pentru măsurarea apei evacuate ; 7) rezervor de depozitare; 8) conductă de eliminare a aerului.
tilatoare axiale) peste elemente de încălzire (pentru a-I supraîncălzi) şi din nou în stiva de lemn. — La temperaturi
înalte se poate realiza şi uscarea cu un amestec de aer şi abur, însă amestecul are capacitatea de absorpţie a vaporilor de apă mai mică decît aburul care nu e amestecat cu aer.
La uscarea cu solvenţi organici se folosesc ca agenţi de uscare, solvenţi im iscibiI i cu apa, cu punctul de fierbere peste 100°, de regulă xilen. Lemnul se amplasează (v. fig. II) într-un cilindru metalic în care se introduc vaporii de solvent, la 150°, sub presiune atmosferică. Aceştia cedează
o	partedin căldura lor, se condensează şi seamestecăcu vaporii deapăeliminaţi din lemn. Amestecul de vapori trece Ia condensare, şi la separator; apoi solventul e reîncălzit şi recirculat. La terminarea procesului de el im inare a apei, cilindrul cu materialul lemnos e pus sub vid pentru extragerea solventului care a difuzat în lemn. Vidul ede 100 mm col. Hg abs. iar pierderile de solvent în lemn ating 8 kg/m3 lemn. în aceeaşi cameră se poate real iza şi impregnarea lemnuluicuun agent de protecţie.
î. ~a pieilor. Ind. piei.: Operaţia de îndepărtare a umidităţii din pieile crude, în scopul conservării lor, cum şi din pieile în curs de fabricaţie, în diferite faze ale procesului tehnologic.
Dacă e posibil, uscarea pieilor crude trebu ie să se facă imediat după jupuire, înainte ca bacteriile să-şi fi început activitatea dăunătoare. Uscarea trebuie să se facă astfel, încît îndepărtarea umidităţii să se producă mai repede decît înmulţirea microorganismelor; ea e favorizată prin ridicarea uniformă a temperaturii. Totuşi, de cele mai multe ori, uscarea prea rapidă dă un strat interior al piei ii, gelatinizat sau putres-cibil, care provoacă, la reînmuiere, o „autodespicare" în două straturi, pe toată întinderea sau numai în regiuni izolate.
Uscarea pielii se face în modul cel mai convenabil prin întindere sau suspendare sub un acoperiş, în încăperi deschise, aerisite, destul de calde, astfel încît curenţii de aer să poată circula pe ambele părţi.
Uscarea pieilor crude în scop de conservare e recomandată pentru pieile mici (ovine, caprine, piei de vînat, etc.).
Uscarea pielii tăbăcite prin suspendare la aer se face în cazuri izolate; de obicei, ea se efectuează prin uscarea accelerată cu aer cald, în încăperi încălzite sau în instalaţii speciale de uscare. Durata uscării depinde de aerisire, de umid ita-tea relativă a aerului şi de temperatura de uscare, de structura pieilor, de grosimea lor. Temperatura de uscare e funcţiune, în primul rînd, de natura tăbăcirii. Pentru pieile tăbăcite vegetal, temperatura de uscare nu trebuie să depăşească 30*'*35°, deoarece pielea tăbăcită vegetal suferă modificări defavorabile chiar la temperaturi peste 40---500, mai ales în stare umedă. Pielea cromată e mai puţin sensibilă; totuşi, nici în acest caz temperatura de uscare nu trebuie să depăşească 50°.
în practică, uscarea pieilor se face în următoarele feluri: în uscătorii încălzite cu ţevi de încălzire aşezate sub podea, în cari pielea e suspendată de tavan ; în turnuri de uscare, în cari pielea e suspendată în mai multe etaje, încălzite cu ţevi de încălzire montate sub podeaua etajului celui mai de jos (uscarea se efectuează în contracurent); în camere de uscare echipate cu ventilatoare pentru sistemul de încălzire a aerului (uscare în curent de aer cald preîncălzit); în instalaţi i de uscare cu canal sau cu tunel (folosite, în speciai , pentru sorturile de piei mai fine, Ia cari se cere o uscare uniformă, reglarea exactă a temperaturii de uscare, uscarea în absenţa prafului, etc.); cu întindere pe plăci (de obicei de sticlă), în tunele speciale (metodă folosită pentru pieile cromate).
2.	~a tipăriturilor. Poligr.: Uscarea cerneluriîor de tipar pe suprafaţa tipăriturilor, astfel încît să se evite copierea (v. Copiere 1), care se produce, în principal, prin absorpţia lianţilor în materialul tipărit, cînd se întrebuinţează materiale absorbante (de ex. hîrtia neîncleită) Ia tipărirea ziarelor, prin evaporarea lianţilor, cînd se întrebuinţează cerneluri cu
Uscare, agent de —
329
Uscător
solvenţi volatili, de exemplu la tipar rotoheliografic, sau prin oxidarea şi polimerizarea sicativilor, cînd se întrebuinţează cerneluri cu sicativi, de exemplu la tipărirea pe materiale neabsorbante, ca celofan, hîrtie puternic încJeită, etc. Accelerarea uscării tiparelor, necesară pentru evitarea copierii la viteze mari de tipărire, se obţine prin întrebuinţarea cerne-lurilor de tipar speciale, cu lianţi foarte volatili sau cu mult sicativ, sau prin încălzirea tipăriturilor. La maşinile de tipar se pot adapta aparate de uscat cari cuprind lămpi cu radiaţie în infraroşu aşezate în reflectoare separate sau într-un reflector comun care dirijează astfel radiaţiile, încît să acopere întreaga suprafaţă a colii de hîrtie tipărite; timpul de cîteva secunde dintre tipărirea a două coli succesive e, în general, suficient pentru ca razele infraroşii să producă efectul dorit. Dacă nu se poate asigura o uscare destul de rapidă a tipăriturilor, copierea se evită împied.icînd contactul direct al colilor tipărite.
î.	agent de	Termot.: Corp folosit în tehnica us-
cării, pentru a lua umiditatea extrasă djn materialul supus uscării şi pentru a o evacua din uscător. în marea majoritate a cazurilor, agentul de uscare e un gaz, adeseori aerul. Agentul de uscare are un rol foarte important în uscarea termică (v. sub Uscare), la care, în cele mai multe cazuri, e atît purtător de umiditate, cît şi purtător de căldură. în această situaţie, valorile mărimilor de stare ale agentului de uscare — deci şi capacitatea de uscare (v. Uscare, capacitate de ~) a agentului — condiţionează şi limitează desfăşurarea procesului de uscare. Afară de aer, agenţii de uscare folosiţi cel mai mult sînt gazele de ardere şi aburul supraîncălzit.
2.	aparat de	Tehn.: Sin. Uscător (v.).
3.	capacitate de Termot.: Capacitatea pe care o au gazele nesaturate cu vapori de a prelua umiditatea corpurilor cu cari sînt în contact. Capacitatea de uscare e dată de diferenţa:
z~^us ^urn-a '
unde/ e temperatura gazului, măsurată cu termometrul uscat, iar t e temperatura de evaporare adiabatică în gaz, în starea considerată. Temperatura de evaporare adiabatică are valoarea minimă şi deci s e maxim, cînd umiditatea relativă a gazului e nulă, adică gazul e lipsit complet de vapori. Cînd gazul e saturat cu vapori, temperatura de evaporare ad iabatică e egală cu temperatura măsurată cu termometrul uscat şi, prin urmare, capacitatea de uscare a gazului e nulă.
Capacitatea de uscare a gazului se poate exprima şi prin diferenţa dintre conţinutul de umiditate al gazului Ia saturaţie şi conţinutul real de umiditate în starea considerată.
Capacitatea de uscare e o mărime folosită în studiul proceselor de uscare şi în calculul uscătoarelor.
4.	viteza de Tehn. V. sub Uscare.
5.	Uscat, absolut Ind. hîrt.: Calitate a materiilor prime fibroase, a semifabricatelor fibroase sau a produselor papetare lipsite complet de umiditate (umiditate 0% sau uscăciune 100%). Se notează prescurtat a. u.
e. Uscat, lemn 1. Silv., Ind. lemn.: Lemn brut al cărui conţinut de umiditate a scăzut prin uscare naturală în urma depozitării în pădure sau în depozitul de lemn.
7.	Uscat, lemn 2. Ind. lemn.: Lemn brut sau prelucrat în piese (traverse, cherestea, etc.) al cărui conţinut de umiditate a fost redus pînă la o valoare predeterminată, reclamată de procesul tehnologic, prin uscare naturală îndelungată sau prin uscare artificială, în uscătorii.
8.	Uscăciune. Ind. hîrt.: Cantitatea de material sub formă uscată (fără apa conţinută) dintr-un semifabricat fibros sau dintr-un produs papetar. Uscăciunea raportată la materialul iniţial sau prin scăderea umidităţii din 100% în 0% reprezintă gradul de uscăciune al semifabricatului sau al produsului papetar respectiv.
9.	Uscăciune fiziologica. Geobot.: Starea unui sol în care apa e în cantitate atît de mică încît nu e accesibilă rădăcinilor sau e absorbită cu mare greutate de către acestea, sau în care forţa osmotică nu poate fi învinsă de rădăcin i, deoarece soluţia solului e foarte concentrată.
Uscăciunea fiziologică e caracteristică solului bogat în acizi humici liberi sau în alte substanţe cari, prin acţiunea lor specifică asupra plantelor, determină o structură xero-morfă (v. Xerofite, specii. ~), sau solului bogat în soluţii sărate, cari fac ca structura plantelor să fie xeromorfă. De exemplu: structura plantelor halofite (v.), formă a plantelor xeromorfe.
10.	Uscâtoare, secţiune Ind. hîrt. V. sub Hîrtie, maşină de fabricat
11.	Uscâtor, pi* uscătoare. Tehn.:	Sistem tehnic folosit
pentru uscarea materialelor. Sistemul poate fi un aparat, o maşină sau o instalaţie.
D u p â presiunea din uscâtor, la care se face uscarea, se deosebesc uscătoare atmosferice şi uscătoare cu vid.
Uscătorul atmosferic lucrează la presiuni egale sau foarte apropiate de presiunea atmosferică. Cele mai multe uscătoare folosite în practică sînt de acest tip, deoarece lipsa unei diferenţe de presiune între interiorul uscătorului şi exterior simplifică construcţia şi exploatarea, reducînd mult cheltuielile.
Uscătorul cu vid lucrează la presiuni sensibil inferioare presiunii atmosferice. La aceste uscătoare, pierderile de căldură sînt mai mici decît ia alte tipuri, substanţele volatile (valoroase sau dăunătoare) rezultate din uscare sînt uşor de captat, pierderile de material sînt minime, iar viteza de uscare e de cîteva ori mai mare decît în uscătoarele atmosferice cu convecţie.
în raport cu gradul de vid realizat, se deosebesc uscătoare cu vid normal şi uscătoare cu vid înaintat.
Uscătorul cu vid normal realizează uscarea celor mai multe produse în două etape, ca la uscarea sub presiune atmosferică; în prima etapă viteza de uscare e relativ constantă, iar în a doua e descrescîndă. Cînd în spaţiul cu vid se mai găseşte un amestec de vapori şi aer, în prima etapă de uscare produsul capătă o temperatură care depinde de transferul de căldură şi de masă şi, în cazul unui schimb termic pur prin convecţie, corespunde cu temperatura
I	imită de răcire. Cu cît presiunea e mai joasă cu atît fenomenul e mai pronunţat. Raportul vapori-aer, cînd temperatura amestecului e constantă, creşte, iar temperatura produsului la fiecare valoare a presiunii totale tinde spre temperatura de fierbere a lichidului din produs. Dacă există numai vapori puri, cazul cel mai frecvent, atunci, în prima etapă, temperatura produsului (după ce acesta a capătat o temperatură constantă) depinde, conform curbei vaporilor saturaţi, de presiunea absolută a vaporilor.
Viteza de uscare în uscătoarele sub vid e determinată de conductivitatea termică, respectiv de coeficientul de conductivitate termică al produsului, care, sub vid, la substanţe poroase şi în granule, e mai mic decît în mod obişnuit şi e cu atît mai mic cu cît umiditatea e mai mică.
Căldura poate fi transmisă produsului princonducţie, prin convecţie sau prin radiaţie, în funcţiune de construcţia uscătorului.
Viteza de uscare, în căzuI unui uscâtor sub vid, de contact, creşte cu scăderea presiunii în spaţiul de vid şi scade odată cu scăderea coeficientuIui de conductivitate termică al produsului; în general, viteza de uscare la uscătoare de contact sub vid e mai mare decît la uscătoarele prin convecţie sub vid.
Ca la uscătoarele sub presiune atmosferică, etapa a doua de uscare e mult mai lungă.
Uscător
330
Uscător
în fig. / e reprezentată schema unei instalaţii de uscare sub vid care, în principiu, se compune dintr-o cameră etanşă
!. Schema unei instalaţii de uscare sub vid.
1) cameră de uscare; 2) evacuarea vaporilor dezvoltaţi; 3) condensator de suprafaţă; 4) prea-plinul condensatorului; 5) colector de condensat d econec-tabil; 6,7) intrarea şi, respectiv, ieşirea agentului de răcire; 8) evacuarea aerului; 9) pompă de vid.
în care se introduce materialul supus uscării, şi dintr-o pompă de vid care aspiră în permanenţă aerul pătruns prin neetanşeităţi, cum şi vaporii de umiditate evacuaţi din instalaţie după ce sînt condensaţi.
Uscătoarele cu vid normal pot lucra continuu sau periodic. Pentru producerea vidului se folosesc pompe de vid cu piston, centrifuge, sau ejectoare cu abur cari sînt folosite adesea în mai multe trepte sau în combinaţie cu alte pompe.
Uscătorul sub vid î n a i trt a t lucrează în special sub presiunea reziduală de 0,1*-0,001 torr, cînd
Secţiune A-B
III. Uscător-duiap de contact cu vid.
1) spaţiul de vid pentru încărcarea produsului; 2) uşă de încărcare; 3) fereastră de observaţie; 4) spaţiu de încălzire; 5) evacuarea vaporilor formaţi; 6, 7) intrarea şi, respectiv, ieşirea agentului de încălzire; 8) robinet de aerisire;
9) garnituri de etanşare.
umiditatea se poate prezenta numai sub formă de gheaţă şi de vapori şi, rareori, de soluţii cari îşi pot menţine starea lichidă. Majoritatea produselor înainte de uscare se congelează, după care gheaţa sublimează în spaţiul cu vid (uscare prin sublimare). Pentru o serie de substanţe acest mod de uscare prezintă avantaje mari faţă de uscarea prin evaporarea fazei lichide.
O mare importanţă prezintă faza de congelare, deoarece apa conţinută de produs se găseşte sub formă de soluţii cu mai multe săruri, al căror punct eutectic e mult sub 0°.
Pentru ca soluţia din produs să nu se topească în timpul uscării, temperatura produsului trebuie menţinută sub punctul eutectic respectiv, deoarece sub un vid foarte înaintat soluţia spumează, formînd în timpul uscării o crustă care îngreunează uscarea şi obţinerea unui produs uşor solubil după uscare.
De obicei, produsul trebuie răcit cu 10**20° sub cea mai înaltă temperatură admisibilă în prima fază de uscare.
II. Uscător-cameră cu vid.
7) peretele camerei cu vid; 2) serpentină de încălzire; 3) corpul de încălzire a vaporilor recirculaţi; 4) ventilator pentru recirculare; 5) racord spre sistemul de vid; 6) platforma vagonetului; 7) obiectul supus uscării.
în fig. II e reprezentat un uscător-cameră cu vid pentru obiecte mari, în care transmisiunea termică se face prin convecţie, iar în fig. III, un uscător-dulap sub vid cu contact (suprafaţa de încălzire poate atinge 80 m2), echipat cu două uşi pentru încărcare şi descărcare.
IV. Scheme pentru eliminarea gazelor şi a vaporilor la uscarea prin sublimare. 1) uscător; 2) pompă de vid cu mai multe trepte; 3) substanţă absorbantă; 4 şi 5) răcitor pentru îngheţarea vaporilor, cu buzunar de agent de răcire cufundat în gaz, respectiv cu trecerea gazelor printr-un dispozitiv cufundat într-un recipient de agent de răcire; 6) condensator tubular; 7) condensator de răcire cu răzuitor; 8) agregat de răcire; 9) recipient de colectare a gheţii.
Temperatura agentului de încălzire (care furnisează căldura de sublimare) variază între 20 şi 50°, în funcţiune de
Uscător
331
Uscător
substanţa care se usucă. în general, aceste aparate se încălzesc cu curent electric, apă caldă sau apă de conductă.
După ce produsul pierde umiditatea liberă, începe să-şi ridice temperatura pînă se apropie de temperatura agentului de încălzire. Materialele uscate în acest mod au un aspect spongios. Acest procedeu de uscare se aplică în special produselor cari se alterează uşor la ridicarea temperaturii (ter-molabile), cum sînt produsele farmaceutice, biologice şi alimentare.
în fig. IV se prezintă schematic mai multe variante ale uscătoarelor pentru uscare prin sublimare.
După regimul de uscare, se deosebesc uscătoare cu acţiune periodică şi uscătoare cu acţiune continuă.
Uscătorul cu acţiune periodică are funcţionarea întreruptă^ de operaţiile de încărcare şi descărcare a materialului. în timpul uscării, temperatura şi umiditatea agentului de uscare variază. Acest tip de uscător permite reglarea foarte precisă a procesului de uscare, fiind astfel preferat la uscarea materialelor sensibile. La descărcarea şi încărcarea uscătorului se pierd, însă, cantităţi importante de căldură şi timpul necesar pentru realizarea acestor operaţii reduce mult durata de folosire efectivă a uscătorului.
Uscătorul cu acţiune continuă, în care încărcarea şi descărcarea materialului se fac continuu sau periodic, prin părţi diferite ale instalaţiei, funcţionează fără întreruperea uscării materialului existent în uscător. Acest tip de uscător e echipat cu dispozitive de deplasare a materialului în timpul uscării, de la uşa de încărcare spre uşa de descărcare. în regim permanent, fiecărui punct din uscător îi corespund anumite valori ale mărimilor de stare constante ale agentului de uscare; regimul de uscare e însă greu de reglat, atît în ansamblu, cît şi în lungul camerei de uscare. Deoarece la aceste uscătoare opririle sînt rare, pierderile de căldură prin răcirea instalaţiei sînt foarte mici; din acelaşi motiv, la capacitate de încărcare egală, durata de folosire, respectiv producţia în unitatea de timp, a uscătoarelor cu acţiune continuă, sînt superioare celor de la uscătoarele cu acţiune periodică. Uscătoarele cu acţiune continuă se folosesc pentru uscarea în masă a materialelor cari nu cer respectarea strictă a unui anumit regim de uscare.
După starea de agregare a materialului supus uscării, se deosebesc: uscâtoa re cu acţiune continua pentru solide, în cari se usucă materialele solide, sub formă de bucăţi, pastă , materiale mărunte (granule, boabe) sau pulberi; uscătoare cu acţiune continuă pentru lichide, în cari se usucă soluţiile, suspensiile lichide, etc., şi uscătoare cu acţiune continuă pentru gaze, în cari se usucă gazele.
După natura procesului de uscare, se deosebesc: uscătoare mecanice, uscătoare chimice şi uscătoare termice.
Uscătorul mecanic realizează îndepărtarea umidităţii din materiale prin forţe produse cu mijloace mecanice. Aceste uscătoare nu pot elimina din materiale decît cel mult umiditatea liberă (v. sub Umiditate), însă cu un consum specific de energie foarte mic, ceea ce face să fie utilizate pentru uscarea preliminară a materialelor (v. Desecare, îngroşare, Filtrare, Centrifugare).
După modul în care se realizează îndepărtarea umidităţii, se deosebesc: uscătoare prin presare, uscătoare centrifuge şi uscătoare cu aspiraţie.
Uscătorul prin presare îndepărtează umiditatea din materiale prin supunerea acestora la o anumită presiune. Se deosebesc: uscătoare cu cilindre (v. fig. V), cari, antrenînd materialul şi presîndu-l în acelaşi timp, storc umi-
ditatea din el; teascuri de uscare, de construcţie asemănătoare cu teascurile de struguri, în cari materialul, introdus într-un cilindru cu pereţi găuriţi, eapăsat de un piston (v. fig. V/); fil-tre-prese (v. sub Filtru 2).
Uscătoarele prin presare sînt folosite mult pentru îndepărtarea umidităţii libere din materiale textile, din materiale fibroase, din pastă, în principal din materiale cari suportă bine presiunea.
Uscătorul centrifug (v. şi Centrifugă) e folosit pentru îndepărtarea umidităţii libere din materiale. E constituit, în principal, dintr-o tobă rotativă cu pereţi găuriţi (v. fig.
VII), în care se introduce materialul de uscat, aşezată într-o
altă tobă. în timpul rotirii primei tobe, umiditatea liberă părăseşte materialul, sub efectul forţei centrifuge, trece
V. Schema uscătorului mecanic cu cilindre.
1) cilindru; 2) resort; 3) materia! de uscat.
VI. Schema teascului de uscare.
1)	cilindru cu pereţi găuriţi;
2)	piston ; 3) material de uscat.
VII. Schema centrifugei de uscare.
1) tobă rotativă; 2) tobă; 3) material de uscat; 4) evacuarea umidităţii; 5) palier radial-axial; 6) roată de antrenare.
prin găurile peretelui şi se colectează în toba exterioară, în funcţiune de dimensiunile tobei şi de gradul de uscare care trebuie realizat, turaţia centrifugelor e cuprinsă între cîteva sute şi cîteva mii de rotaţii pe minut.
Uscătoarele centrifuge sînt relativ costisitoare, dar sînt uşor de exploatat. Ele sînt folosite pentru uscarea materialelor cari nu pot fi supuse la presiune, în special în industria alimentară şi în industria chimică-farma-ceutică.
Uscătorul cu aspiraţie e un uscător cu acţiune continuă, în care materialul e străbătut de un curent de aer care antrenează umiditatea liberă. în acest uscător, materialul se deplasează deasupra unor fante prin cari se aspiră continuu aerul din atmosferă, într-o cameră cu vid (v. fig. VIII). Aceasta e în comunicaţie cu un condensator şi cu o pompă de vid.
Uscătoarele cu aspiraţie au un consum specific de energie mai mare decît celelalte tipuri de uscătoare mecanice şi sînt folosite pentru uscarea materialelor spongioase.
Uscătorul chimic realizează uscarea materialului prin tratarea lui cu substanţe cari au proprietatea de a reţine sau de a forţa ieşirea umid ităţii d in material (v. Uscare chim ică, sub Uscare).
VIII. Schema uscătorului cu aspiraţie.
1) placă cu fante; 2) cameră de vid; 3) material de uscat; 4) curent de aer; 5) condensator; 6) pompă de vid; 7) evacuarea umidităţii.
Uscător
332
Uscător
Uscătoarele chimice se compun din recipiente, echipate în general cu agitatoare, în cari se face tratarea materialului de uscat cu substanţa care reţine umiditatea. Se deosebesc: uscătoare chimice prin absorpţie şi uscătoare chimice prin osmoză.
Uscătoarele prin absorbţie reţin umiditatea în substanţa absorbantă, care astfel îşi pierde treptat capacitatea de absorpţie. Substanţa absorbantă trebuie regenerată periodic prin încălzire, fie în afara, fie chiar în interiorul recipientului de uscare (golit de materialul de uscat). Pentru a asigura continuitatea producţiei se prevede, fie un număr dublu de uscătoare, — cari funcţionează alternativ, — fie posibilitatea de înlocuire rapidă a substanţei absorbante.
Uscătoarele prin osmoză se compun din recipiente în cari materialul de uscat se îmbibă superficial cu saramură şi din uscătoare cu convecţie obişnuite, în cari se produce apoi uscarea propriu-zisă a materialului.
Uscătoarele chimice sînt simple, puţin costisitoare şi uşor de exploatat şi se folosesc, mai ales, în industria chimică.
Uscătorul termic realizează evaporarea umidităţii prin mijloace termice (v. Uscare termică, sub Uscare). Majoritatea uscătoarelor folosite în industrie sînt uscătoare termice.
După natura agentului de uscare, uscătoarele termice se împart cum urmează:
Uscător cu aer, în care agentul de uscare e aerul (v. şi Uscare cu aer cald, sub Uscare), a cărui temperatură e ridicată pînă la valoarea impusă de procesul de uscare, cu ajutorul unui schimbător de căldură prin suprafaţă.
Uscător cu gaze de ardere, în care agentul de uscare îl constituie gazele rezultate din arderea unui combustibil (v. şi Uscare cu gaze de ardere, sub Uscare). Arderea trebuie să se producă cu exces mare de aer, valoarea excesului depinzînd de temperatura la care trebuie introduse gazele în uscător. Uscătoarele cu gaze de ardere se folosesc în specia! cînd uscarea trebuie să se producă la temperatură înaltă.
Uscător cu amestec de aer şi gaze de ardere, în care agentul de uscare e un amestec de aer proaspăt şi de gaze de ardere, real izat între focarul în care arde combustibilul şi uscătorul propriu-zis. Raportul dintre cantităţile de aer şi gazele de ardere depinde de temperatura pe care trebuie să o aibă agentul de uscare.
Un exemplu de uscător cu amestec de aer şi gaze de ardere e uscătorul pentru forme executate în solul turnătoriei, transportabil, cu ventilator, reprezentat în fig. IX, care are un grătar pe care arde	combustibil
solid (cocs, huilă, antracit), iar gazele de ardere se insuflă în formă, din care sînt evacuate prin	răsuflători	,x Uscător transportabn,	cu ventilator.
dispuse a partea	superioară	f) grMar; 2) ţeavă de aducţie; 3) râsu.
a Orme or.	flătoare; 4) ventilator; 5)	cavitatea for-
Uscător CU abur	mei;	6) cutie de formare.
supraîncălzit, în care
agentul de uscare e aburul supraîncălzit (v. şi Uscare cu abur supraîncălzit, sub Uscare). Acest tip de uscător se foloseşte pentru uscarea materialelor uşor inflamabile sau a celor cari se alterează în prezenţa oxigenului. Nu poate fi folosit pentru uscarea materialelor sub formă de pulbere, deoarece pulberea antrenată de abur nu mai poate fi separată de acesta. Consumă mai puţină căldură decît cele cu aer sau cu gaze de ardere;
construcţia şi exploatarea sînt însă mai costisitoare şi mai compl icate.
După sensurile de mişcare relativă a materialului şi a agentului de uscare, se deosebesc: uscătoare în echicurent, uscătoare în contracurent şi uscătoare cu curenţi încrucişaţi.
Uscătorul în echicurent se caracterizează prin faptul că atît materialul, cît şi agentul de uscare circulă în acelaşi sens şi capacitatea de uscare a agentului şi viteza de uscare scad de-a lungul uscătoruiui. Principalul avantaj al acestui tip consistă în faptul că materialul părăseşte uscătorul cu temperatură relativ joasă, deoarece, la ieşirea din uscător, agentul de uscare are temperatură joasă şi umiditate mare. Aceasta limitează însă posibilitatea reducerii umidităţii finale a materialului. Reglarea procesului de uscare e simplă şi sigură, mai ales în faza finală. Aceste uscătoare sînt preferate: cînd materialul suportă mai bine o uscare intensă în stare umedă, decît în stare uscată; cînd materialul uscat e sensibil la temperaturi înalte; cînd materialul are la sfîrşitul uscării higroscopic itate mică; cînd materialul e foarte higroscopic la sfîrşitul uscării, dar menţinerea calităţii lui primează asupra economiei operaţiei de uscare.
Uscătorul în contracurent se caracterizează prin faptul că atît materialul, cît şi agentul de uscare circulă în sensuri contrare. Capacitatea de uscare (v. Uscare, capacitate de ~) a agentului nu variază prea mult în lungul uscătoruiui, diferenţa dintre temperaturile, respectiv dintre umidităţile agentului de uscare şi cele ale materialului rămî-nînd la o valoare aproape constantă. Aceste uscătoare sînt preferate: cînd materialul nu suportă uscarea intensă în perioada în care umiditatea lui e mare; cînd materialul nu e sensibil la temperaturi înalte; cînd materialul uscat trebuie obţinut cu umiditate foarte mică; cînd materialul e foarte higroscopic şi sensibil la temperaturi înalte, iar necesitatea de a-l obţine cu o umiditate minimă la temperatură joasă primează asupra duratei şi economiei operaţiei de uscare, în regiunea de încălzire a materialului e posibilă condensarea pe material a umidităţii din agentul de uscare, ceea ce reduce viteza de uscare. Acest inconvenient poate fi înlăturat prin realizarea curentului mixt (introducerea agentului de uscare pe la ambele capete ale uscătoruiui şi evacuarea lui pe la mijloc, sau invers).
Uscătorul cu curenţi încrucişaţi, cu capacitate de uscare mare, se caracterizează prin faptul că materialul şi agentul de uscare circulă formînd curenţi încrucişaţi. Aceste uscătoare se folosesc cînd materialul suportă bine uscarea intensă, atît în stare umedă, cît şi în stare uscată; cînd materialul nu e sensibil la temperaturi înalte; cînd viteza mare de uscare şi obţinerea unei umidităţi finale mici primează asupra consumului specific de agent de uscare şi de căldură.
După modul de mişcare a agentului de uscare, se deosebesc: uscătoare cu circulaţie naturală şi uscătoare cu circulaţie artificială.
Uscătorul cu circulaţie naturală foloseşte circulaţia agentului de uscare provocată şi întreţinută numai de diferenţa dintre greutăţile specifice ale agentului în diferitele părţi ale uscătoruiui. Deşi nu permite realizarea unor viteze mari de uscare şi provoacă dificultăţi Ia reglarea procesului de uscare, acest tip de circulaţie prezintă avantajul simplicităţii; se foloseşte numai la uscătoarele de capacitate mică, la cari primează ieftinătatea instalaţiei.
Uscătorul cu circulaţie artificială foloseşte miscarea agentuIu i de uscare provocată de maşini sau aparate speciale (ventilatoare, pompe, ejectoare). Mărirea vitezei de uscare şi posibilitatea de a regla procesul de uscare sînt avantaje cari, în general, impun folosirea circulaţiei artificiale, cu toate că aceste uscătoare sînt mai complicate, mai
Uscitor
333
Uscător
X. Schema de principiu a unui usc recirculaţie.
1) ventilator; 2) baterie deîncăl?ire; cător; 4) material de uscat.
3) us-
costisitoare şi consumă cantităţi importante de energie electrică.
După circuitul realizat de agentul de uscare, se deosebesc: uscătoare cu circuit deschis, uscătoare cu recirculaţie şi uscătoare cu circuit închis.
Uscătorul cu circuit deschis foloseşte agentul de uscare la o singură trecere prin el, după care e evacuat în exterior (v. Uscare cu gaze de ardere, sub Uscare). Uscătoarele cu circuit deschis sînt relativ simple, consumă energie electrică puţină pentru antrenarea ventilatoarelor şi sînt sigure în exploatare. Se folosesc pentru uscarea la temperaturi înalte şi cînd recircularea ar constitui un pericol (din cauza vaporilor inflamabili sau nocivi cu cari se încarcă agentul de uscare).
Uscătorul cu recirculaţie readuce în interiorul lui o parte din agentul de uscare ieşit din el (în majoritatea cazurilor: aer) (v. fig, X), restul completîndu-l cu o cantitate egală de aer proaspăt (v. Uscare cu recir-	7	2	3	s	^	x
cularea parţială a aerului utilizat, sub Uscare),
Uscătoarele cu recirculaţie se folosesc cînd agentul de uscaretrebuie să aibă umiditate mare .
(uscarea materialelor lemnoase, ceramice, etc.).
Faţă de uscătoarele cu circuit deschis, uscătoarele cu recirculaţie sînt mai complicate, mai costisitoare, consumă mai multă energie pentru antrenarea ventilatoarelor, dar prezintă posibilităţi mai mari de reglare a parametrilor agentului şi a regimului de uscare.
Uscătorul cu circuit închis (v. fig. X/) se caracterizează prin faptul că, după ieşirea din uscător, agentul de uscare trece printr-un condensator unde i se reduce umiditatea, printr-o baterie de încălzire unde primeşte căldură, şi apoi intră din nou în uscător (v. şi Uscare cu circuit închis, sub Uscare). Umiditatea preluată de la material rămîne în condensator, sub formă de condensat, care e evacuat continuu sau periodic, putînd fi recuperat (dacă constituie un produs valoros).
După modul de îndepărtare a umidităţii din uscătoarele termice, se deosebesc: uscătoare cu schimbarea agentului de uscare şi uscătoare cu condensaţie.
Uscătorul cu schimbarea agentului de uscare eun uscător cu circuit deschis (v.), în care umiditatea e preluată de agentul de uscare, care apoi e evacuat în exterior.
Uscătorul cu condensaţie elimină vaporii de umiditate preluaţi de agentul de uscare într-un condensator aşezat în drumul agentului, unde sînt condensaţi. în general, după condensarea umidităţii se face recircularea agentului de uscare. Aceste uscătoare sînt mai răspîndite în îndustria chimică, în special cînd e necesară recuperare a vaporilor valoroşi cari s-au produs în timpul uscării (v. şî Uscător cu circuit închis).
XII. Schema de principiu a unui uscător cu încălzire intermediară.
1) ventilator; 2) baterii de încălzire; 3) uscător; 4) material de uscat.
XI, Schema de principiu a unui uscător cu circuit închis.
1) ventilator; 2) baterie de încălzire ; 3) uscător; 4) material de uscat; 5) condensator; 6) evacuarea umidităţii condensate.
După locul de încălzire a agentului de uscare, se deosebesc:
Uscătorul cu încălzire exterioară foloseşte un agent de uscare a cărui încălzire se face în afara instalaţiei pro^riu-zise (într-un focar sau într-un schimbător de căldură). încălzitoarele exterioare pot deservi simultan unu sau mai multe uscătoare (încălzire centrală). Avantajul încălzirii centrale consistă în simplicitatea instalaţiei, iar dezavantajele, în dificultatea de a regla parametrii agentului de uscare în mod diferit, la uscătoare diferite, şi în consumul mare de energie pentru antrenarea ventilatorului central'.
Uscătorul cu încălzire interioară foloseşte agentul de uscare încălzit chiar în spaţiu! de uscare (prin arderea unui combustibil sau cu un schimbător de căldură). Aceste uscătoare sînt mai compacte decît cele cu încălzire exterioară, dar reglarea regimului de uscare e mai dificilă.
Uscătorul cu încălzire intermediară încălzeşte agentul de uscare de mai multe ori, între diferitele zone ale uscătorului (v. fig. XII). în fiecare dintre aceste zone, agentuI de uscare real izează un proces de uscare simplu, asemănător uscări i în cir-cuit deschis (v. şi Uscare cu încălzire intermediară, sub Uscare).
Acest tip de uscătoare, în cari, fără a mări debitul agentului de uscare şi fără a depăşi limita admisibilă de temperatură, se pot obţine regimul şi gradul de uscare necesare, se folosesc pentru uscarea materialelor cari nu suportă temperaturi înalte şi cari au nevoie de un anumit regim de temperatură în lungul uscătorului. Construcţia e relativ complicată, dar uscătorul prezintă mari posibilităţi de reglare a regimului de uscare.
După modul de încălzire a agentului de uscare, se deosebesc: uscătoare cu schimbător de căldură, uscătoare fără schimbător de căldură şi uscătoare încălzite electric.
Uscătorul cu schimbător de căldură foloseşte un agent de uscare care primeşte căldura într-un schimbător de căldură. Natura fiuidului încălzitor care alimen-tează schimbătorul de căldură depinde de regimul de uscare şi, în primul rînd, de valorile mărimilor de stare ale agentului de uscare. în cele mai multe cazuri, fluidul încălzitor e aburul. Cu acesta, temperatura agentului de uscare poate fi ridicată pînă la 40---1200, rareori mai sus. Chiar în acest interval de temperatură, schimbătoarele de căldură cari trebuie să reziste la presiuni de 3-*-6 ata sînt grele, voluminoase şi costisitoare. Ridicarea temperaturii peste această limită impune şi mărirea presiunii aburului, ceea ce ridică preţul instalaţiei la valori prohibitive. în ultimul timp există tendinţa de a folosi fluide cu temperaturi de fierbere înalte, ceea ce permite ridicarea temperaturii agentului de uscare la 300-”400°, în schimbătoare-de căldură cari funcţionează la presiuni mai joase decît 10 ata. în cele mai multe cazuri, însă, ridicarea temperaturii agentu Iu i de uscare peste 120° se face prin încălzirea cu gaze de ardere.
Uscătorul fără schimbător de căldură e alimentat direct cu gazele de ardere (amestecate sau nu cu aer proaspăt) cari părăsesc focarul în care se arde combustibilul. Acest tip de uscător e foarte răspîndit şi se foloseşte în cazul cînd se admite ca agentul de uscare să conţină unele impurităţi.
Uscătorul cu încălzire electrică foloseşte agentul de uscare încălzit prin rezistenţe electrice. Aceste tipuri de uscătoare, cari consumă foarte multă energie
Uscător
334
Uscător
electrică, sînt folosite numai în lucrările de laborator şi în cîteva ramuri industriale în cari e necesară reglarea foarte fină a regimului de uscare.
După modul în care se transmite materialului căldură, se deosebesc: uscătoare cu convecţie, uscătoare cu contact, uscătoare cu iradiere şi uscătoare cu curenţi de înaltă frecvenţă.
Uscătorul cu convecţie se caracterizează prin faptul că materialul supus uscării primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităţii, de la agentul de uscare, prin convecţie. Acesta e cel mai răspîndit tip de uscător termic (v. şi Uscare prin convecţie, sub Uscare).
Uscătorul cu contact se caracterizează prin faptul că materialul supus uscării primeşte căldura necesară pentru evaporarea umidităţii, de la o suprafaţă caldă, cu care e în contact direct (v. şi Uscare prin contact, sub Uscare).
Uscătorul cu iradiere usucă materialul prin căldura primită prin radiaţia termică emisă de suprafeţe radiante montate în uscător (v. şi Uscare prin iradiere termică, sub Uscare).
Uscătorul cu curenţi de înaltă frecvenţă se caracterizează prin faptul că în materialul (dielec-tric) situat într-un cîmp de unde electromagnetice de înaltă frecvenţă se dezvoltă căldură, care e utilizată pentru evaporarea umidităţii (v. şi Uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă, sub Uscare).
După principiile constructive şi în funcţiune de modul de transmitere a
Clasificarea constructivă a uscătoarelor în funcţiune de modul de transmitere a căldurii
	Natura produselor supuse uscării	Tipul constructiv
Uscătoare prin convecţie	Produse scăldate de a-gentul de uscare	Uscător-cameră Uscător-tunel Uscător-bandă Uscător-turn cu leagăn Uscător cu tren de rulouri
	Produse străbătute de agentul de uscare	Uscător cu grătare Uscător-puţ pentru meteria-le cari curg Uscător cu cuvă
	Produse aduse în stare fluidizată	Uscător cu strat fluidizat Uscător cu strat fluidizat cu două talere
	Produse aduse în stare de plutire	Uscător pneumatic Uscător cu pulverizare
Uscătoare cu radiaţie		Uscător cu suprafeţe radiante Uscător cu lămpi Uscător cu radiaţii încălzit cu gaze de ardere
Uscătoare de contact	Produse în straturi neagitate sau în bandă	Uscător cu unu, cu două sau cu mai multe cilindre
	Produse în straturi agitate	Uscător tubular Uscător cu tobă Uscător tambur cu tuburi
Uscătoare cu încălzirea produsului pe mai multe căi	Produse în straturi neagitate	Uscător-cameră Uscător-canal
	Produse în straturi întoarse şi lopătate	Uscător cu platforme
Uscătoare cu dezvoltarea căldurii în produs		Uscător cu inducţie sau cu rezistenţă electrică
		Uscător cu curenţi de înaltă frecvenţă.
căldurii se dau în tablou principalele tipuri caracteristice de uscătoare termice.
Uscătorul-cameră e un uscător cu acţiune periodică, compus dintr-o cameră în care^ materialul introdus rămîne nemişcat în tot timpul uscării. încărcarea şi descărcarea materialului se fac prin acelaşi loc. Cele mai multe uscătoare funcţionează la presiunea atmosferică, folosind aerul ca agent de uscare. Materialul e aşezat pe vagonete speciale cari nu trebuie să împiedice circulaţia agentului de uscare şi cari sînt imobile în timpul uscării. După necesităţi, volumul camerei de uscare poate atinge cîteva sute de metri cubi.
Uscătoarele-cameră cu circulaţie naturală, cari au avut o mare răspîndire în prima fază a tehnicii uscării, se compun dintr-o cameră de uscare (v. fig. XIII), în care se găsesc bateriile de încălzire. Camera are următorul sistem de aerisire: aerul pătrunde din exterior prin canale, trece prin bateriile de încălzire, se ridică pe lîngă material, pătrunde în partea superioară a acestuia, şi coboară prin e! pe măsură ce se încarcă cu umiditate. O parte din aerul umezit se evacuează în exterior prin canale, iar restul aerului e recirculat, aerul evacuat fiind înlocuit cu o cantitate egală de aer proaspăt. Un sistem de clapete montate în canale permite reglarea circulaţiei agentului de uscare. Uscătoarele-cameră sînt simple şi ieftine, dar durata de uscare e foarte lungă, iar uscarea nu e uniformă; în timp ce straturile superioare ale materialului se usucă prea mult, straturile inferioare rămîn adeseori cu o umiditate care necesită o nouă uscare. Acest
4
3
XIII. Schema de principiu a uscăto-rului-cameră cu circulaţie naturală. 1) cameră de uscare; 2) canale pentru intrarea aerului; 3) canale pentru evacuarea aerului; 4) baterie de încălzire; 5) material.
XIV. Schema de principiu a uscăto-rului-cameră cu circuit închis, cu condensaţie.
1) cameră de uscare; 2) material; 3) condensator; 4) baterie de încălzire.
inconvenient poate fi înlăturat parţial prin aşezarea raţională a materialului (cu un spaţiu liber central), astfel încît să se asigure circulaţia mai uniformă a agentului de uscare. în industria chimică, în cazurile în cari trebuie recuperate sau reţinute produsele volatile sau nocive cari se dezvoltă din material în timpul uscării, se folosesc uscătoare-camerâ cu circuit închis.
Umiditatea e extrasă din agentul de uscare, fie cu ajutorul unui condensator montat chiar în camera de uscare (v. fig. XIV), fie cu ajutorul unor absorbanţi chimici (silicagel, cărbune activat, carbonat de potasiu, clorură de calciu, acid sulfuric, etc.). în acest caz, pentru a asigura funcţionarea continuă a uscătorulu i, se folosesc alternativ două mase absorbante, fiecare uscîndu-se succesiv prin încălzire.
Uscătoarele-cameră cu circulaţie naturală se folosesc numai pentru producţie mică, pentru uscarea materialelor cari nu
Uscător
335
Uscător
suportă viteze mari de uscare, — şi unde lipseşte energia electrică necesară pentru antrenarea ventilatoarelor.
Uscătoare le-ca merâ cu circulaţie a rt i-fj c i a I â au ventilatoare centrifuge sau axiale, montate în exteriorul camerei
de uscare. Acest fapt 3	y	4	7
permite supravegherea uşoară a instalaţiei şi reduce gabaritul camerei, mărind însă consumul de energie electrică, din cauza creşterii importante a rezistenţei hidraulice a circuitului agentului de uscare (v. fig. XV). Montarea ventilatoarelor în interiorul camerei (V XV/' Schema de principiu a uscătorului-cameră cu fig. XVI) măreşte ga-	circulaţie artificială,
baritul acesteia si ^ cameră de uscare; 2) vagonete pentru mate-îngreunează suprave- rial: 3) ventilator: 4) baterii de încălzire; 5) cla-gherea; reduce însă petă de res'are; 6) aer uzat; 7) aer proaspăt, de cîteva ori consumul de energie electrică, în raport cu cel al uscătoarelor cu ventilatoare exterioare. Folosirea ventilatoarelor axiale reversibile, cu cari se poate inversa sensul de circulaţie al agentului de uscare, permite realizarea unei uscări mai uniforme şi într-un timp mai scurt.
XVI. Uscător-cameră cu ventilator interior.
1) cameră de uscare; 2) vagonet pentru material; 3) ventilator; 4) baterii de încălzire; 5) coş de aerisire.
XVII. Uscător-cameră cu ejecţie.
1) cameră de uscare; 2) vagonet pentru material; 3) ventilator; 4) ejector; 5) baterie de încălzire; 6) canal pentru aer.
de uscare, ceea ce e mult mai greu de realizat cu alte tipuri de uscătoare.
în fig. XVIII e reprezentat un uscător-cameră special, cu mai multe etaje, folosit în industria textilă la carbonizarea lînii nefilate.
■y////////////////////vy////y///^^^
XVIII. Uscător-cameră pentru lînă.
1) cameră cu pereţi izolatori; 2) serpentine pentru încălzire; 3) uşă de alimentare; 4) elevator; 5) cilindru cu lineale; 6) pînză fără fine; 7) dispozitiv de evacuare; 8) ventilator; 9) coş.
Un alt tip de uscător-cameră e uscătorul de produse textile prin suspendare, cu acţiune continuă. Acest uscător consistă dintr-o cameră de uscare de 7*«*10m lungime în care ţesătura e suspendată în falduri egale (v. fig. X/X) pe role,
în numeroase cazuri, folosirea uscătoarelor-cameră cu ejecţie (v. fig. XVII) dă rezultate bune. Ventilatorul aspiră un amestec de aer proaspăt şi aer de recirculaţie, pe care-l trimite în ejector sub presiune înaltă. Aici, datorită efectului de ejecţie, se aspiră o altă cantitate de aer de recirculaţie. Amestecul refulat trece printr-o baterie de încălzire şi apoi prin materialul supus uscării. Excesul de aer e evacuat printr-un coş de aerisire.
Uscătoarele-cameră cu circulaţie artificială sînt mai costisitoare şi mai complicate în exploatare decît cele pentru circulaţie naturală; ele permit, însă, utilizarea mai bună a spaţiului camerei de uscare, mărirea importantă a vitezei de uscare şi îmbunătăţirea calităţii materialului, datorită omo-geneităţii superioare a procesului de uscare. Uscătoarele-cameră se folosesc numai în cazul unei producţii mici şi, în special, cînd se impune reglarea foarte precisă a procesului
XIX. Uscător continuu pentru produse textile, prin suspendare.
1) intrarea ţesăturii; 2) cilindre de tragere; 3) ventilator pentru debitarea aerului necesar să formeze faldul; 4) fald în formare; 5) role-suport; 6) lanţ fără fine; 7) cilindre de extragere;&) dispoziteiv pendular de pliere a materialului; 9) ţesătură; 10) ventilator axial; 11) motor electric; 12) elemente de încălzire.
acoperite cu un strat de cauciuc pentru a le proteja contra coroziunii, montate fix pe două lanţuri fără fine laterale, cari poartă ţesătura treptat de-a lungul camerei de uscare şi apoi se întorc pe la partea inferioară în punctul de alimentare. Aerul necesar uscării e debitat cu o viteză de 2,5 m/s de ventilatoare axiale plasate jos, lateral, şi se preîncălzeşte la circa 138°, în funcţiune de ţesătura care se usucă, şi după ce o străbate e eliminat. Viteza de deplasare a materialului atinge 29m/min. Umiditatea finală obţinută, raportată la substanţa uscată, e de 5%. La finele uscătorului, materialul e tras de două cilindre şi eliminat din spaţiul de uscare.
Uscătorul-cameră cu vid lucrează cu acţiune periodică şi e compus dintr-o cameră sau dintr-un dulap etanş (tip etuvă), în care se găsesc rafturi încălzite cu abur, pe cari se aşază materialul supus uscării (v. fig. XX). în uscător se menţine un
Uscător
336
Uscător
vid înalt (presiunea absolută de circa 35 mm coi. Hg), cu ajutorul unei instalaţii de condensare. Se foloseşte, în special, în industria chimică şi în cea farmaceutică, la producţie mică şi cînd e necesară reglarea precisă a regimului de uscare, la temperaturi joase.
Uscătorul-tunel e un uscător cu acţiune continuă, format dintr-o cameră în lungul căreia se mişcă materialul supus uscării. Materialul se introduce pe la un capăt al tunelului, cu ajutorul unui dispozitiv de transport, iar după uscare părăseşte tunelul pe la capătul opus. Lungimea tu-
ies simultan acelaşi număr de vagonete cu material uscat (v. fig. XXI). Deplasarea vagonetelor se face manual, pe un plan înclinat sau cu ajutorul unor dispozitive mecanicede antrenare.
în fig. XXII e reprezentat uscătorul-tunel cu cărucior folosit în industria textilă, şi la care elementele
XX. Schema de principiu a instalaţiei de uscare, cu acţiune periodică prin contact, în vid.
1) uscător; 2) condensator; 3) pompă de vid ; 4) abur pentru încălzire; 5) aer; 6) vapori ; 7) apă de răcire.
nelului poate atinge 60 m. La capete, tunelul e închis cu uşi etanşe. Uscătoareîe-tunel se construiesc numai cu circulaţie
XX//. Uscător-tunel cu cărucior pentru fire textile, lînă spălată, etc.
1) tunel; 2) ventilatoare; 3) curenţi de aer; 4) zone de uscare; 5) coş de evacuare a aerului umed; 6) uşă de ieşire a căruciorului.
calorigene sînt montate lîngă unul dintre pereţii laterali, aproape de zona de introducere a cărucioarelor cu tăvi de sită metalică sau cu rame de susţinere a sculurilor. Căru-
XXI!!. Uscător cu o bandă.
1) role de antrenare; 2) ventilator de circulaţie; 3) baterie de încălzire; 4) ventilator de evacuare; 5) bandă transportoare; 6) sită pentru reţinerea
materialului; 7) motor electric.
artificială, în contracurent, sau cu curenţi încrucişaţi. Agentul de uscare circulă în circuit închis sau e recirculat, recircu-laţia făcîndu-se pe zone, din cauza lungimilor mari.
Uscătoarele-tunel sînt costisitoare şi nu dau posibilitatea reglării precise a proceselor de uscare, dar sînt economice. Pentru aceste motive se folosesc în întreprinderile cu producţie mare şi continuă, la uscarea materialelor cari nu au nevoie de condiţii grele de uscare.
Pentru deplasarea materialului în interiorul tunelului se folosesc vagonete, benzi rulante întinse, benzi cu bucle şi şuruburi fără fine.
U s c o t o o r e I e-1 u n e 1 cu vagonete au şine pe cari se deplasează încet vagonetele cu material de uscat. La
XX/, Uscător-tunel cu vagonete, cu încălzire intermediară pe zone.
1) vagonete; 2) ventilatoare; 3) baterii de încălzire; 4---70) camere pentru dirijarea aerului.
intervale regulate de timp se introduc un vagonet sau mai multe, pe la un capăt al tunelului, iar pe la celălalt capăt
cioarele, cari se încarcă cu materiale textile umede (lînă spălată, etc.), se introduc în tunel şi se prind de un. lanţ acţionat manual sau mecanizat, tras cu o viteză determinată, spre capătul opus al maşinii.
Uscătorul- tunel cu banda încarcă şi descarcă materialele în mod continuu, pe la cele două capete, deplasarea fi ind as igurată de o bandă ru lantă (v. fig. XXIII) metal ică, de bumbac sau de cauciuc. Uscătoarele cu o singură bandă prezintă inconvenientul că stratul de material nu se usucă uniform pe toată grosimea. în uscătoarele cu mai multe benzi (v. fig. XXIV), acest inconvenient e înlăturat datorită amestecării materialului în timp ce cade de pe o bandă pe alta. Uscătoarele cu bandă sînt instalaţii de mare producţie orară şi se
folosesc la uscarea materialelor fibroase (lînă, bumbac), a. materialelor granulare (boabe diverse, grîne), cum şi a pieselor vopsite cari se fabrică în serie.
Usca toacele cu bucle se folosesc mult în industria chimică pentru uscarea pastelor şi a semifluidelor obţinute din filtrarea suspensiilor. La acestea, banda, constituită d’intr-o
XXIV. Uscător cu mai multe benzi.
1) cameră de uscare; 2) benzi transportoare; 3) role de antrenare; 4) role de susţinere; 5) baterie de încăzire; 6) pîInie de alimentare.
Uscător
337
Uscător
plasă metalică rezistentă la coroziune, formează numeroase bucle (v. fig. XXV), astfel încît lungimea ei e mult mai mare
XXV. Uscător cu bucle.
1) buncăr cu cilindre de alimentare; 2) cilindre de presare; 3) plasă metalică; 4) mecanism de antrenare; 5) dispozitv de lovire; 6) buncăr pentru material uscat; 7) transportor elicoidal; 8) ventilatoare.
decît cea a camerei de uscare. Pasta, de uscat conţinută într-un buncăr de alimentare se aşterne pe plasă într-un strat a cărui grosime e egală cu adîncimea ochiurilor plasei (5-**25 mm). Un sistem de cilindre de presare îndeasă materialul în ochiurile plasei, care introduce apoi materialul în camera de uscare. Banda e susţinută de un grup de role cari constituie în acelaşi timp sistemul de antrenare. Pe măsură ce banda se deplasează, materialul se usucă şi, la capăt, un sistem de ciocănele loveşte plasa, din ochiurile căreia materialul uscat cade într-un buncăr, din care apoi e scos de un şurub fără fine. Datorită suprafeţei mari de uscare (pe ambele feţe ale plasei), încălzirii materialului în interior (unde e în contact cu plasa) şi continuităţii procesului de uscare, aceste tipuri de uscătoare sînt instalaţii de mare producţie orară. La unele uscătoare cu bucle, încărcarea materialului pe plasă se face prin trecerea acesteia printr-un recipient în care materialul se găseşte în stare semjfluidă.
în uscătoare ie cu şurub fără fine, materialele mărunte se deplasează cu ajutorul unui transportor elicoidal.
Un alt tip de
automat odată cu obiectul aşezat pe ele. Instalaţia e alimentată şi descărcată la nivelul solului. Pentru uscare se foloseşte aer fierbinte, încălzit într-un focar special sau cu rezis-toare electrice (v. fig.///,subCuptor)
Pentru reglarea regimuluide temperaturi, instala-ţiadispunede mai multe locuri de insuflare a agentului de uscare.
Sin. Cuptor uscător poternoster.
Uscătorul cu tren de rulouri (v. fig. XXVIII), cu acţiune continuă, e folosit la uscarea furnirului şi a produselor în formă de plăci.
Materialul eintro-dus în uscător între rulouri, aseza-
XXV//. Uscător-turn cu leagăne.
1) leagăne; 2) zidul turnului; 3) ventilator; 4) generator de aer fierbinte încălzit cu gaze; 5) coş.
uscător-tunel, folosit în industria textilă, e r a-m e z a (v.).
în fig. XXVI e reprezentat un uscător pentru ţesături care funcţionează cu aer cald şi care e agregat cu un foulard de apretat.
Uscătoru l-turn cu leagăne, e un cuptor cu flux ds material, cu transportor tip pater-noster, folosit la uscarea formelor şi a m iezur i lor de turnare: cuprinde un număr de leagăne cu fund grătar,suspendate pe un lanţ fără fine cu ajutoruIcăruia acestea se deplasează într-un circuit cu un traseu ascendent şi unul descendent (v. fig. XXVII). Leagănele sînt demontabile şi se pot introduce mecanic sau
XXVI. Uscător cu aer cald pentru ţesătură.
1) sul cu ţesătură; 2) foulard de apretat; 3) cadă cu apret; 4) cilindre conducătoare; 5) cilindre storcătoare; 6) ţesătură; 7) cilindre conducătoare; 8) maşină de uscat; 9) cilindre rotitoare (conducătoare); 1G) dispozitiv pendular; 11) ventilator de aducere a aerului cald; 12) tub prin care pătrunde aerul cald; 13) ventilator de
evacuare
XXVIII. Uscător cu tren de rulouri.
1) material pentru uscare; 2) rulouri; 3) roţi pentru lanţ; 4) roţi frontale; 5) ventilator; 6) elemente de încălzire.
te în perech i şi pe etaje, de-a lungu I unu i canal de uscare cu Iun" gimea de 25*• -30 m. în cazul unei al imentări automate, instalaţia
poate fi echipată cu şase trenuri de rulouri suprapuse. Roţile inferioare (ale pere-chilor)sînt acţionate cu ajutorul unor roţi de lanţ de transmisiune, iar rulourile su-perioarese rotesc libere în lagăre aşezate în pante, putîndu-se deplasa în sus şiîn jos în funcţiune de grosimea materialului şi exercită o presiune asupra materialu-lui care se usucă, egalăcu greutatea lor. Uscătorul cuprinde patru zone, dintre cari ultima e cîmpul de răcire cu aer debitat la temperatura ambiantă. Se pot obli.ie produse cu um id i tatea finală de 4,6 %, viteza med ie de deplasare a materialului fiind de 0,50 m/min.
ulu
i cald.
Secţiune A-B
22
Uscător
338
Uscător
1
/O'	
	i >j t
,i#is	
ir
/*
A A AA A : A A A A A A A A A A A A A A A A W AA/\AA A A A A A A'
A-A AA A
AJA A A A Aii A A A A
Aj£ 4ava A
Uscătorul-puţ pentru materiale cari curg, cu acţiune continuă, e folosit pentru uscarea cerealelor. Construcţia uscătoruiui are o secţiune cu suprafaţă mică şi înălţime mare (v. fig. XXIX) şi cuprinde trei zone: zona de preîncălzire, zona de uscare şi zona de răcire. Materialul se introduce pe la partea superioară, traversează prin cădere prima zonă . şi se preîncălzeşte în urma contactului cu elemente de încălzire cu abur sau cu apă fierbinte şi trece apoi în celelalte zone.
în zona de uscare a puţului se găsesc elemente de construcţie sub formă de acoperişuri. Pe dedesubtul unei serii de astfel de elemente, aerul care traversează stratul de material antrenează umiditatea şi părăseşte uscătorul prin seria de acoperişuri situate la nivelul mai înalt următor, într-un sector, aerul pătrunde prin faţă, iar în altul, prin spate. Uscătorul dispune, în fiecare sector, de elemente de încălzire suplementare, pentru preîncălzirea aerului în vederea reglării regimului de temperaturi şi a vitezei de uscare. Zona inferioară serveşte la răcirea produsului. Cu ajutorul unui dispozitiv de descărcare pendular se reglează golirea şi nivelul materialului în puţ.
Uscătorul cu cuvă, cu acţiune continuă, lucrînd în contracurent, e folosit pentru uscarea cerealelor, a cărbunelui, a argilei şi a materialelor friabile. E constituit dintr-o cuvă la a cărei parte superioară e adus materialul, lăsat să cadă prin aceasta. După modul de mişcare a materialului, se deosebesc următoarele cazuri: materialu! cade Iiber; căderea liberă e încetinită de un sistem de şicane; întreaga cuvă e plină cu material afînat, care coboară pe măsură ce se scoate materialul a cărui uscare e terminată. Primele două tipuri se folosesc mai ales pentru îndepărtarea umidităţii superficiale. în ultimul tip de uscător, materialu! nu rămîne decît cîteva secunde; în al doilea, de la cîteva minute pînă la cîteva ore. Cel mai frecvent folosite sînt uscătoarele cu cuvă cu şicane (v. fig. XXX). Uscătorul reprezentat în figură e împărţit în mai multe etaje. Materialul ridicat la partea superioară a cuvei de un elevator e introdus cu un alimentator în camera de sus şi e lăsat să cadă pe grătarul acesteia, la margine. Un sistem de palete fixate sub conul rotativ din această cameră adună materialul spre centru, lăsîndu-l să cadă apoi în camera de dedesubt, unde conul împrăştie materialul spre periferie, etc. Agentul de uscare pătrunde în cuvă prin camera inferioară şi se ridică, trecînd din cameră în cameră, prin straturile de material de pe fiecare grătar. Materialul uscat e evacuat cu vagonete sau cu un altsistem detransport. La uscătoarele cu cuvăse folosesc, în general, ca agent de uscare, gazele de ardere, cari însă trebuie curăţite, în prealabil, de praf. La unele uscătoare cu
XXIX. Uscător-puţ pentru materiale cari curg. 1) dispozitivele alimentare; 2) elemente de preîncălzire; 3) elemente constructive sub formă de acoperişuri; 4) dispozitiv de evacuare; 5) zona de preîncălzire; 6) zona de uscare; 7) zona de răcire.
cuvă, şicanele sînt constituite din rafturi oscilante. Există şi uscătoare cu cuvă transportabile, folosite în special pentru uscarea cerealelor la gospodăriile agricole.
Uscătoarele cu cuvă se folosesc în special cînd, datorită procesului tehnologic, materialu I de uscat esituat laînălţime.
Cu toate perfecţionările aduse, uscătoarele cu cuvă sînt inferioare uscă-toarelor cu tobă (v. sub Transport în strat fluidizat).
Uscătorul cu strat fluidizat eo instalaţie în care materiale pulverulente se usucă în condiţiile hidrodinamice şi de transfer termic ale stratului fluidizat (v.).
Acest proces de uscare e foarte economic, deoarece transferul de masă şi de căldură e foarte activ, ca urmare a faptului că viteza relativă dintre aer şi produsul solid e mare. Una dintre principalele greutăţi ale stratului fluidizat se referă la posibilitatea de a menţine o stare fluidizată omogenă şi de a reduce tend inţa de mărunţire a materialului datorită şocurilor şi frecării dintre particule. Uscătorul cu strat fiu id izat poate fi folosit la produse pulverulente cari curg uşor, pot forma un strat într-o măsură oarecare omogen şi cu o granulaţie nu prea diferenţiată. Se pot usca în condiţii bune cerealele, diferite săruri, nisipul, materialele sintetice, cărbunele mărunt, etc. Nu se pot usca produse sub formă de fibre, foi, bare, bulgări sau produse cu tend inţe de aglomerare, datorită conţinutului mare de umiditate.
Dacă produsul aregranu-lede mărimi sau densităţi diferite, curentul ascendent de fluid (agent de uscare)
XXXI. Uscător cu strat fluidizat 1) recipient; 2) racord de alimentare ; 3) produs ; 4) clapă de evacuare; 5) agitator; 6) sistemul de acţionare a agitatorului; 7) intrarea aerului cald; 8) fund perforat;
9) filtru; 10) racord pentru evacuarea aerului.
exercită o acţiune de stratificare, astfel încît particulele mai mari se aglomerează la partea inferioară, iar cele mai mici şi mai uşoare, cari cedează mai repede umiditatea lor, la partea superioară, unde condiţiile de uscare sînt mai puţin
XXX. Uscător cu cuvă cu şicane.
1) elevator; 2) alimentator; 3) con rotativ; 4) distribuitor; 5) exhaustor; 6) canal de gaze fierbinţi; 7) grătar.
Uscător	339	Uscător
severe. Fenomenul de stratificare mai uşurează desprăfuirea şi îndepărtarea particulelor uşoare din produsul finit. E foarte important ca aerul de uscare să fie distribuit omogen sub strat. Produsul se aşază în strat pe un suport cu pori mai mici decît diametrul granulelor şi care asigură o distribuţie omogenă a aerului.
Fig. XXXI reprezintă un uscător cu strat fiu id izat cu acţiune periodică pentru uscarea unor materiale în granule, cari, în stare umedă, manifestă o tendinţă de aglomerare. Aerul cald pătrunde prin fundul perforat, afînează produsul şi apoi trece
XXXII. Uscător cu strat fluidizat cu două talere.
1, 2, 3) dispozitive de alimentare cu roţi stelate; 4) strat fluidizat în care are loc uscarea; 5) strat fluidizat în care are loc faza de răcire; 6) şnec pentru evacuare; 7) ventilator; 8) preîncălzitor de aer; 9) ciclon pentru separarea particulelor fine; 10, 11) aparate pentru măsurarea diferenţei de presiune; 12) aparat pentru măsurarea temperaturii aerului evacuat; 13) regulator al debitului gazului la arzătorul preîncălzitorului.
prin filtre, pentru a reţine praful antrenat. Pentru a împiedica aglomerarea, uscătorul e echipat cu un agitator.
Fig. XXXII reprezintă un uscător cu strat fluidizat pentru produse cari se pot fluidiza fără agitator, şi care cuprinde: două talere de uscare, dispozitive de alimentare şi de evacuare, un ciclon pentru reţinerea particulelor fine şi un sistem de circulaţie a aerului pentru uscare.
Uscătorul pneumatic e un uscător în care materialul se usucă în timp ce e menţinut în suspensie într-un curent de aer fierbinte sau de gaze de ardere. Urcătorul pneumatic cu tub (v. fig. XXXIII) face parte din instalatia de preparare a combustibilului (cărbune pulverizat) pentru centrale termoelectrice. Bucăţile de cărbune umed, cu dimensiuni cuprinse între 1 şi 12 mm, trec din buncăr în partea inferioară a tubului de uscare. Mai jos intră un curent de gaze fierbinţi
luate din circuitul de gaze al căldării. Curentul de gaze antrenează în sus bucăţile de combustibil, împingîndu-le apoi în mori cu bile. unde sînt măcinate. Pulberea de cărbune îşi
XXXIV. Uscător pneumatic cu vînă de gaze, 1) ventilator; 2) tobă; 3) ciclon; 4) transportor de material umed; 5) buncăr; 6) ieşirea materialului uscat; 7) gaze de ardere; 8) aer.
XXXIII. Uscător pneumatic cu tub, inter, calat într-o instalaţie de preparat cărbune pulverizat.
I)	buncăr; 2) alimentator; 3) tub de uscare ; 4) moară; 5) separator; 6) ciclon ;
7)	buncăr pentru pulbere de cărbune;
8)	alimentator cu praf; 9) ventilator; 10) injector de cărbune pulverizat;
II)	conductă pentru readucerea bucăţilor mari; 12) conductă de aer; 13) conductă
de gaze; 14) căldare de abur.
urmează apoi circuitul indicat în fig. XXXIII, pînă cînd e introdusă în focarul căldării. Uscarea se produce numai în timpul scurt (cîteva secunde), care e necesar pentru ca bucăţile de combustibil să parcurgă tubul de uscare. Pentru ca materialul să poată fi antrenat în sus, în interiorul tubului de uscare, viteza gazelor trebuie să fie mai mare decît viteza de cădere liberă a materialului (numită impropriu şi viteză de plutire^. Djpă dimensiunile bucăţilor de material, această viteză limită e cuprinsă între 10 şi 30 m/s. Uscarea e cu atît mai eficace şi mai economică, cu cît viteza gazelor e mai apropiată de viteza limită.
După natura materialului, temperatura gazelor poate fi cuprinsă între 200 şi 900°.
Afară de uscarea cărbunilor, uscătoarele pneumatice cu tub sînt folosite la uscarea unor cereale şi a anumitor materiale friabile. Consumul specific de căldură ede 1100— 1200 kcal/kg umiditate evaporată.
Din categoria uscătoarelor pneumatice face parte şi uscătorul cu vînă de gaze (v. fig. XXXIV), în care materialul umed, cu dimensiuni mici, e antrenat în tobă de un curent de gaze fierbinţi. Aici, odată cu înaintarea uscării, greutatea specifică a materialului scade, astfel încît materialul care a atins un anumit grad de uscare e antrenat de curentul de gaze în ciclon, de unde e apoi colectat. Acest tip de uscător e folosit Ia uscarea cerealelor, a rumeguşu-	8
Iui, a materialelor fibroase (bumbac), etc.
Durata de uscare e de cîteva ori mai mare decît la uscătoarele pneumatice cu tub, însă mult mai mică decît la alte tipuri (de ex. la uscătorul cu cuvă) folosite pentru uscarea aceloraşi feluri de materiale.
Uscătorul cu pulverizare (Sin. Atomi zor, Atomizator)e un uscător cu acţiune continuă, în care materialul Iichid, de uscat, e pulverizat fin, uscareaproducîndu-seîn timpcematerialul eîn suspensie în agentul de uscare. Uscătorul cu pulverizare se compune dintr-o cameră (v. fig. XXXV), în care materialul e adus si pulverizat, odată cu agentul de uscare — aerul. Datorită dispersiunii foarte înaintate a materialului, se obţine o suprafaţă mare de contact între acesta si agentul de uscare, ceea ce permite să se reducă durata uscării de la cîteva zecimi de secundă pînă la cîteva secunde şi să se obţină o uscare foarte intensă (umiditatea finală a materialului poate coborî sub 1 %). Timpul scurt cît materialul se găseşte în contact cu agentul de uscare permite ca acesta să aibă temperaturi foarte înalte (cîteva sute de grade), fără ca materialul să sufere vreo alte-
XXXV. Schema uscătorului cu pulverizare, conductă de alimentare; 2) pulverizator; cameră de uscare; 4) baterie de încălzire; 5) transportor; 6) exhaustor; 7) filtru; 8) lichid de uscat; 9) aer; 10) material uscat.
1)
3)
22*
Uscător
340
Uscător
rare, deoarece temperatura lui nu are timp să depăşească temperatura de evaporare a umidităţii. Materialul uscat se depune sub formă de pulbere pe duşumeaua camerei, de unde e evacuat cu un transportor. Agentul de uscare trece printr-un filtru de postav care reţine particulele de material antrenate, si e evacuat de un exhaustor. Filtru! e scuturat periodic, pentru a nu seîmbîcsi, iar pulberea căzută de pe el ajunge tot la transportor. Pentru a reduce la minimum cantităţile de material antrenat, acesta şi agentul de uscare trebuie să circule în echicurent, iar viteza agentului să nu depăsească 0,2-0,4 m/s.
Pulverizarea lichidului se face prin mijloace mecanice (lichidul e trecut printr-un injector sub presiunea de 30-• *200 at), pneumatice (pulverizare cu aer comprimat la presiunea de 1,5-“5at), sau prin centrifugare pe un disc special cu turaţia de 5000*”20 000 rot/min. Cea mai economică e pulverizarea mecanică, dar cea mai eficace şi mai sigură e pulverizarea prin centrifugare.
Acest procedeu se foloseşte pentru uscarea unor lichide cari conţin substanţe uşor alterabile: lapte, ouă, sînge, etc.
Uscătorul cu lămpi foloseşte căldura radiată de lămpi electrice cu incandescenţă, cari pot fi I ă m p i obişnuite, folosite pentru iluminat, sau lămpi speciale cu o g I i n z i. Lămpile obişnuite trebuie montate în reflectoare speciale, acoperite cu un strat de argint, de crom sau de aluminiu, perfect lustruite. Tensiunea de alimentare a acestor lămpi e cu 10***15% mai joasă decît tensiunea lor nominală, ceea ce măreşte mult durata de funcţionare. Sub acţiunea vaporilor şi a aerului, capacitatea de reflectare a oglinzilor scade repede. Acest inconven ient e înlăturat la lămpile speciale, la cari chiar suprafaţa interioară a lămpii e argintată şi serveşte drept reflector. Din energia electrică consumată, 70-**80% trec în radiaţiile calorice, cu spectrul cuprins între 0,8 şi 5,3 [i, intensitatea maximă a radiaţiei avînd lungimea de undă de circa 1 \x. Densitatea radiaţiei e de 0,2*-*2 W/cm2, distanţa dintre lămpi şi materialul de uscat fiind de 50“'400 mm. Deoarece în intervalul de lungimi de undă de 0,7—1,5 ţjLf în care se găseşte cea mai mare parte din energia radiată de lămpi, capacitatea de absorpţie a radiaţiilor depinde în mare măsură de culoarea corpului radiat, în numeroase cazuri, la aceeaşi intensitate de radiaţie, se stabilesc temperaturi diferite, la suprafeţele corpurilor diferit colorate, ceea ce face ca uscarea să fie neuniformă. Acest inconvenient e accentuat de faptul că lămpile au mai mult caracterul de surse punctuale de radiaţie decît cel de suprafeţe radiante, astfel încît fluxul primit de suprafeţele iradiate e neuniform, ceea ce poate duce uneori la degradarea materialului.
Uscătoarele cu lămpi se folosesc pentru uscarea vopselei de pe piesele metalice fabricate în industria avioanelor, a tractoarelor şi a automobilelor, în electrotehnică, etc., a celei de pe materialele nemetalice, ca articole de carton, de lemn, materiale plastice, asbociment, cum şi pentru uscarea unor materiale fibroase sau poroase, ca textile, lemn, forme de turnare, produse alimentare, etc. (v. şî Uscare prin iradiere termică, sub Uscare).
Un tip special de uscător cu lămpi e uscătorul cu radiaţii i n f r a r o ş i i, folosit în industria textilă. Se construiesc uscătoare simple (numai cu radiaţii infraroşii) sau uscătoare mixte (cu radiaţii infraroşii şi cu aer cald).
Uscătorul simplu cuprinde dispozitive cari conduc ţesătura întinsă în lăţime şi în lungime, o ramă pe care sînt montate „în fagure" sau în diagonală 150---500 de lămpi electrice şi dispozitive de învălătucit ţesătura uscată (sau de depunere a ţesăturii în falduri).
Uscătorul mixt cuprinde o parte în care ţesătura trece pe deasupra unei rame cu becuri pentru radiaţii infraroşii (la depărtarea de 0,15-*-0,25m de becuri) şi o a doua parte, în
care ţesătura continuă să se usuce în curent de aer cald. Pe măsură ce ţesătura se apropie de ieşirea din uscător, temperatura scade de la 100 la 40°.
Uscător cu suprafeţe radiante: Uscător în care căldura e radiată de suprafeţe metal ice sau ceramice încălzite. La tem-
XXXVI. Schemele uscătoarelor cu suprafeţe radiante. a) cu suprafeţe încălzite direct de flacără; b) cu suprafeţe încălzite cu gaze de ardere; 1) injectoare; 2) suprafaţă radiantă; 3) transportor; 4) cameră de ardere; 5) preîncălzitor de aer; 6) gaz combustibil; 7) ejector; 8) ventilator;
9) coş de evacuare; 10) aer cald; 11) gaze recirculate.
peraturi de 600--*800°K ale suprafeţelor radiante, intensitatea maximă a radiaţiilor se găseşte în intervalul de lungimi de undă 3,5*"5 [i. Radiaţiile cu aceste lungimi de undă sînt absorbite şi radiate în mod uniform de majoritatea corpurilor. în aceste condiţii pot fi folosite cu rezultate bune suprafeţe radiante de oţel, de fontă sau de materiale ceramice. Acestea se încălzesc, fie direct la flacără, fie cu gaze de ardere (v. fig. XXXVI).
Pentru reducerea pierderilor de căldură, gazele de ardere sînt folosite, fie pentru preîncălzirea materialului de uscat (v. fig. XXXVI a), fie pentru preîncălzirea aerului necesar arderii (v. fig. XXXVI b). Unde nu există reţea de gaze combustibile, pentru alimentarea instalaţiei de uscare se foloseşte gaz de generator. în ultimul timp au început să se folosească drept surse radiante injectoare cu ardere fără flacără, iar ca purtătoare de căldură pentru încălzirea suprafeţelor radiante, în locul gazelor de ardere, substanţe organice cu temperaturi de fierbere înalte. Uscătoarele cu suprafeţe radiante au o inerţie termică puţin mai mare decît uscătoarele cu lămpi (v.), dar sînt mai simple, mai ieftine şi, la producţie egală, energia consumată e de 5*• *10 ori mai puţin costisitoare. Uscătoarele cu suprafeţe radiante se folosesc — ca şi uscătoarele cu lămpi -- pentru uscarea vopselei pe diferite piese metalice şi nemetalice, pentru uscarea unor materiale fibroase sau poroase, a produselor alimentare, a hîrtiei, a materialelor textile, etc. (v. şi Uscare prin iradiere termică, sub Uscare).
Un tip special de uscător cu suprafeţe radiante e u s c ă-torul cu radiaţii încălzit cu gaze de ardere, folosit în special la uscarea obiectelor lăcuite. Suprafaţa radiantă a acestui uscător e peretele său interior (v. fig. XXXVII), scăldat pe cealaltă parte de gaze fierbinţi generate de un arzător. Întrucît gazele în deplasarea lor ascendentă cedează căldură şi îşi reduc temperatura, partea superioară a peretelui interior radiază mai puţină energie. Pentru a omogeneiza temperatura se introduce în spaţiul de uscare aer pe la partea inferioară. Amestecul de aer şi vapori de solvent se elimină din spaţiul de uscare separat de gazele de ardere. Traseul de evacuare a amestecului de aer şi vapori de solvent e scăldat de gazele de ardere pentru a împiedica condensarea solventulu i.
341
Uscător
Construcţia uscătorului pe/mite ca necesarul de aer pentru antrenarea vaporilor de solvenţi să fie reglat astfel, încît Ia începutul procesului să fie mai mare şi apoi mai mic.
XXXVIII. Schema uscătorului atmosferic cu două cilindre.
1) carcasă; 2) cilindre; 3) cuţite; 4) material de uscat; 5) aer; 6) material uscat.
XXXVII. Uscător cu radiaţii încălzit cu gaze de ardere.
1)	manta izolată termic ; 2) arzător de gaze; 3) spaţiu de încălzire; 4) suprafaţă interioară radiantă; 5) aport de aer suple- Uscătorul cu cilindre e un US-mentar; 6) produs; 7) grindă cător cu acţiune continuă, în care portantă; 8) lanţ cu role; 9) eva- materialul, lichid, pastăsau bandă, cuarea gazelor de ardere; se usucă pe suprafaţa unu ia sau a ma i 10) evacuarea vaporilor de sol- multor cilindre metalice orizon-venţi.	tale, încălzite în interior (valţuri).
în cazul lichidului sau al pastei, materialul de uscat e luat dintr-un rezervor de cilindrul sau de cilindrele cari se rotesc continuu. în interiorul cilindrelor se introduce un purtător de căldură (abur, apâ caldă sau substanţe organice cu temperatură de fierbere înaltă), a cărui temperatură depinde de condiţiile de uscare cari trebuie realizate. Stratul de material, cu grosimea de 0,1 *”1 mm, care aderă la suprafaţa caldă a cil indruIu i, se usucă înainte ca acesta să facă o tură, e răzuit de un cuţit (v. fig. XXXVIII) şi e îndepărtat de un transportor. Durata de uscare e de 5—30 sf iar turaţia cilindrelor, de 2-*-8 rot/min.
Uscătoarele atmosferice cu cilindre sînt folosite în industria chimică, în cea alimentară, farmaceutică, în industria tananţilor, etc., pentru uscarea pastelor, a soluţiilor şi a suspensiilor lichide cari nu pot suporta o durată de uscare îndelungată (coloranţi, mase plastice, etc.). Consumul specific de căld.ură e de 750---900 kcal/kg umiditate evaporată.
Uscătorul cu cilindre în vid e etanş ş/ cuplat la un condensator (v. fig. XXXIX). Uscătorul cu cilindre în vid are un consum specific de căldură mai mic decît al uscătorului atmosferic cu cilindre, o viteză de uscare mai mare şi pierderi de căldură mai mici; el permite captarea şi, în caz de necesitate, recuperarea umidităţii, şi realizează uscarea la temperatură joasă, fără a amesteca materialul cu eventuale impurităţi. Instalaţia e însă complicată, costisitoare, şi exploatarea ei e dificilă. Uscătoarele cu cilindre în vid se folosesc, în industria chimică şi în industria farmaceutică pentru uscarea materialelor sensibile la temperatură înaltă, a celor explozive şi toxice, cum şi în cazurile în cari se impune recuperarea umidităţii.
Uscătorul cu cilindre, pentru material în bandă, lucrează cu acţiune continuă şi e compus din mai multe cilindre încălzite, cu a căror suprafaţă ajunge în contact materialul de uscat. Cilindrele, al căror număr
poate fi mai mare decît 30 şi al căror diametru e cuprins între 300 şi 800 mm, sînt executate din tablă de cupru sau de oţel inoxidabil, fundurile fiind de fontă. Prin cî ce unul d intre fundurile fiecărui cilindru se intro-duceabur careseconden-seazăîn cil indru; condensatul se evacuează prin celălalt fund(v. fig. XL).
XXXIX. Uscător cu cilindre în vid.
I)	carcasă etanşă; 2) cilindru ;
3)	conductă pentru alimentare cu abur; 4) conductă pentru alimentare cu material de uscat; 5) material uscat; 6) cuţit; 7) vagonet; 8) cameră de descărcare; 9) conductă de legătură cu condensatorul; 10) fereastră de observaţie;
II)	serpentină de încălzire»
W/7//XXy//////7777y
Axele cilindrelor sînt paralele. După poziţia relativă a cilindrelor şi după modul de înfăşurare a materialului,
XL Cilindru uscător.
1) intrarea aburului; 2) evacuarea condensatului.
acesta poate ajunge în	contact	cu cilindrele	numai jDe	o	singură faţă a sa, sau pe	ambele	feţe	(v.	fig.	XLI).	în	primul
caz, cilindrele sînt folosite mai bine, datorită unghiului de înfăşurare mai mare, dar construcţia e mai complicată. Cilindrele pot fi dispuse vertical sau orizontal. Dispoziţia verticalăcere mai puţin spaţiu, dar complică exploatarea. Pentru ca transmiterea căldurii să nu fie stînjenită, aburul de încălzire trebuie să	nu conţină
ulei şi alte impurităţi	cari se	de-
pun în interior, iar suprafaţa exterioară a cilindrelor trebuie să fie curată (fără ulei, vopsea şi alte impurităţi preluate de la materialul de uscat). Turaţia cilindrelor depinde de viteza de uscare şi poate atinge 40---50 rot/min. Uscătoarele atmosferice cu cilindre se folosesc în industria textilă, în industria hîrtiei, a celulozei, etc. Producţia specifică e de 10***15 kg/m2h umiditate. Dezavantajele pe cari le prezintă aceste uscătoare consistă în greutatea şi în gabaritul lor mare.
XLI. înfăşurarea materialului pe cilindrele de uscare.
1) contact pe ambele feţe ale materialului; 2) contact pe o singură faţă a materialului.
Uscător
342
Uscător
în timpul uscării, uscătorul dezvoltă cantităţi importante de căldură şi de vapori. Pentru ca acestea să nu modifice condiţiile din încăperea în care se găseşte uscătorul, acesta e închis într-o cabină cît mai etanşă, cu sistem propriu de ventilaţie. Deoarece temperatura aerului umed din cabină poate atinge 65---750, temperatură la care aerul conţine o cantitate mare de căldură utilizabilă, în numeroase cazuri această căldură e recuperată, fiind utilizată, fie pentru tratarea aerului în instalaţia de ventilaţie, fie pentru încălzirea apei folosite în procesul tehnologic.
Uscătorul cu cilindre în vid e înch is într-o carcasă şi e cuplat la un condensator. Pentru menţinerea vidului, locurile de intrare şi de ieşire a materialului au dispozitive speciale de etanşare. Datorită temperaturii de uscare joase, materialele uscate în vid (pînză, hîrtie, celuloză) au proprietăţi mecanice superioare. Dezavantajele pe cari le prezintă instalaţia cu vid sînt costul mare şi exploatarea complicată.
Uscătoarele cu cilindre se utilizează pe scară mare în industria textilă, deosebindu-se: uscătoare orizontale, ale căror cilindre uscătoare au axele în unu sau în două piane orizontale, ţesătura circulînd de-a lungul maşinii după o cursă sinusoidală, şi uscătoare verticale, ale căror cilindre uscătoare sînt aşezate unul deasupra altuia, cu axele longitudinale dispuse orizontal, ţesătura mişcîndu-se sinusoidal în direcţie verticală.
Uscătorul orizontal cu cilindre e precedat de o maşină de apretat. El cuprinde (v. fig. XLII), în principal, un foulard de apretat 1, un sistem de 16 cilindre uscătoare rotitoare 8, de tablă de cupru, încălzite prin interior cu abur, şi cilindrele conducătoare 9, de la cari ţesătura uscată ajunge la dispozitivul cu mişcare pendulară 10, care o depune în falduri pe o rampă.
Uscătorul vertical cu 20 d e cilindre uscătoare cuprinde (v. fig. XLIII)', un batiu compus dintr-un cadru metalic, care are doi pereţi verticali 1, susţi-
XLIII. Uscător vertical cu 70 de cilindre, pentru ţesătură.
1) pereţii verticali ai cadrului metalic; 2) cilindre uscătoare; 3) ţesătură; 4) bare conducătoare; 5) cilindre conducătoare; 6) dispozitiv pendular de de. punere a ţesăturii în falduri.
nători a cîte cinci perechi de pal iere ale cil indrelor uscătoare 2 ; ţesătura 3, susţinută de un sistem de bare conducătoare 4, e condusă la cilindrele uscătoare 2, printre cari circulă, păs-trînd contactul cu suprafaţa lor încălzită şi efectuînd întîi o cursă ascendentă pe un grup de cilindre uscătoare, apoi o cursă descendentă pe alt grup, simetric,, de cilindre uscătoare; un sistem de cilindre conducătoare 5, cari aduc ţesătura la dispozitivul 6, care efectuează o mişcare pendulară şi depune ţesătura în falduri,
x//y/y;z?7//m7?7m77w
XLIV. Uscător vertical cu opt cilindre, pentru ţesătură.
1) lineal; 2) bare cilindrice de conducere a ţesăturii; 3) ţesătură; 4) cilindre uscătoare; 5) dispozitiv pendular.
v//‘////////7/
XLII. Uscător orizontal cu cilindre pentru ţesătură.
1) foulard de apretat; 2) ţesătură; 3) bare întinzătoare; 4) cilindru conducător; 5) cilindre storcătoare; 6) zonă de introducere a ţesăturii în maşină; 7 şi 9) cilindre conducătoare; 8) cilindre uscătoare; 10) dispozitiv pendular de depunere a ţesăturii în falduri.
Uscătorul vertical, cu opt cilindre, cuprinde (v. fig. XLIV): un lineal 1 şi mai multe bare cilindrice 2, cari conduc ţesătura 3, asigurînd contactul ei cu o suprafaţă cît mai mare a cilindrelor uscătoare; opt cilindre uscătoare 4, ai căror pereţi sînt de tablă de cupru de 3 mm grosime şi cari au dispozitive de încălzire cu abur prin interior, dispozitive pentru eliminarea apei condensate, valve pentru eliminarea aerului, armaturi de siguranţă, cum sînt valvele, manometrele, oalele de con-densaţie, etc.; un dispozitiv 5 cu mişcare pendulară, care depuneîn falduri ţesătura uscată şi care e însoţit, în general, de un alt dispozitiv, pentru învălătucirea ţesăturii, cînd e cazul.
Uscătoarele cu cilindre pot funcţiona cu rotirea în acelaşi sens sau în sensuri diferite a cilindrelor uscătoare vecine, în primul caz, uscarea ţesăturii se face pe o singură parte; în celălalt caz, uscarea ţesăturii se face pe ambele părţi. Aceste
maşini pot fi antrenate de un electromotor cu colector cuplat direct, care permite schimbarea vitezei din mers. Viteza cilindrelor uscătoare poate fi modificată şi cu o cutie de viteze cu 10---12 trepte sau cu discuri conice în trepte. Primele grupuri de cilindre ajung în contact cu ţesătura mai rece şi mai umedă; de aceea se recomandă ca ele să fie încălzite la o temperatură mai joasă. Posibilitatea de încălzire a unor grupuri decilindre ia temperaturi d iferite se obţine prin armaturi separate pe grupuri de cilindre, pentru încălzire cu abur, pentru condensare şi pentru eliminarea condensatului.
întinderea puternică a ţesăturii în direcţia de parcurgere produce înclinări ale firelor de bătătură faţă de firele urzelii, ca rezultat al micilor inegalităţi ale vitezei de înaintare a părţilor de ţesătură repartizate de la un capăt la capătul opus al cilindrelor. Corectarea poziţiei firelor de bătătură deplasate se face cu un dispozitiv compus din 10*• *12 cilindre, montat pe maşină, care intră în funcţiune după ce ţesătura a parcurs aproximativ jumătate din cursă în uscător.
Dezavantajul principal al uscătoarelor cu cilindre consistă în lipirea ţesăturii apretate de suprafaţa cilindrelor uscătoare, defect care aspreşte ţesătura. Ţesăturile uscate cu aceste uscătoare intră în lăţime (se îngustează), din cauza întinderii puternice în direcţia lungimii. Uscătoarele cu cilindre sînt indicate pentru uscarea ţesăturilor cari ulterior se măngăluiesc sau se calandrează, îmbunătăţindu-şi astfel comportarea la pipăit.
Uscătorul cu tobă e constituit, în principal, dintr-o tobă conică sau cilindrică lungă, înclinată (v. fig. XLV), în interiorul căreia se deplasează şi se amestecă materialul supus uscării. Toba se roteşte cu 1---8 rot/min şi are faţă de orizontala o înclinare de 1/15-**1/50, după viteza cu care trebuie să
y////////////////)//Â{//////////)////////////.
Uscător
343
Uscător
treacă materialul prin tobă. Instalaţia cuprinde un sistem de sprijinire şi de rotire a tobei. Pentru ca materiaIuI să nu adere la tobă şi pentru a asigura o amestecare cît mai omogenă a
torul de încărcare specifică a tobei UjV t, adică umiditatea evaporată în timp de 1 oră pe 1 m3 volum de tobă. Valoarea acestui factor depinde de tipul tobei,
XLV. Uscător cu tobă.
1) focar; 2) alimentator; 3) tobă; 4) motor electric; 5) reductor; 6) roată dinţată pentru antrenare; 7) role de sprijin;
labirint.
8) role de ghidare; 9) etanşare-
XLVI. Şicane montate în interiorul tobelor.
lui, sînt fixate, în interiorul tobei, şicane (v. fig, XLVI), a căror formă şi dispoziţie depind de caracteristicile materialului. în cele mai multe cazuri se folose:c, ca agent de uscare, gazele de ardere, car i trec prin interiorul tobei în echicurent şi, mai rar, aerul încălzit, cu circulaţia în contracurent. Se pot folosi combustibili solizi, lichizi, gazoşi sau de două feluri.
Folosirea combustibi-Iilor lichizi sau gazoşi prezintă avantajul căse poate regla focul cu mai multă precizie, astfel încît temperatura de încălzire a materialului e independentă de temperatura mediului exterior. Maşinile încălzite cu două feluri de combustibili folosesc, de obicei, combustibilul solid pentru încălzirea obişnu ită, şi arzătorul de combustibil lichid sau gazos, cnd e necesară o cantitate mai mare de căldură. Varierea încălzirii materialului se poate realiza şi prin mărirea sau micşorarea vi tezei de rotire a tobei, astfel încît mater ia Iu I să rămînă în tobă mai mult sau mai puţin timp. în acest caz se intercalează, între motor şi tobă, un schimbător de viteze. Pentru a se micşora pierderile de căldură, toba e căptuşită la exterior cu materiale izolante. La ieşire, agentul de uscare trece printr-o instalaţie de reţinere a prafului, care altfel ar distruge ventilatorul. La uscătoarele cari au rezistenţă mică pe circuitul agentului de uscare, ventilatorul poate fi înlocuit cu un coş de tiraj. în cazurile în cari nu se admite contactul între material şi agentul de uscare, toba are pereţii dubli şi materialul care se găseşte în cilindrul exterior primeşte căldura gazelor cari circulă prin cilindrul interior. La extremităţi, toba are etanşări în labirint.
Uscătoarele cu tobă se folosesc la uscarea cărbunelui, a nisipului, a argilei, a calcarului şi a altor materiale minerale sub formă de praf sau de bulgări. Aceste uscătoare au o mare producţie orară. Caracteristic pentru dimensionare e fac-
de factorul de umplere a acesteia, de turaţia tobei, de caracteristicile materialului şi ale agentului de uscare, etc.
Uscâtoare le de agregate, numiteşi maşini de uscat agregate, pot fi fixe sau mobile (remorcate sau cu autopropu Is iu ne). Rid i car ea mater ialului laguradeal imentare, uneori şi transportarea lui la alte maşini de lucru (betonieră, malaxor, etc.), se face prin elevatoare cu cupe, prin benzi de transport, etc. Uneori, uscătoarele de agregate sînt echipate cu ciururi, pentru a se face şi sortarea materialului, după uscarea lui (v. fig. XLVII). Concomitent cu uscarea se face şj
XLVII. Uscător de agregate, cu ciururi (schemă).
1) elevator cu cupe; 2) jgheab; 3) coş; 4) cameră de uscare; 5) palete; 6) ciur rotativ; 7) arzător; 8) carcasa uscătorului; 9) pîlnii pentru evacuarea materialului sortat; 10) gură de ieşire a materialului prea mare.
o desprăfuire a materialului, fiindcă ventilatorul care aspiră gazele de ardere antrenează şi praful produs prin vînturarea materialului, din cauza rotirii tobei. Acest praf e separat apoi de un separator de praf şi poate fi folosit ulterior ca filer.
Uscătorul tubular e constitu it d intr-o tobă închisă la ambele capete cu cîte o placă tubulară în care sînt mandrinate tuburi cu diametrul mai mare decît 100 mm. în axa tobei se găseşte un tub central cu diametru mai mare (v. fig. XLVIII). Materialul de uscat, sub formă de bulgări, intră printr-un distribuitor în tuburile cu diametru mai mic, prin cari se rostogoleşte pînă la celălalt capăt al tobei. Pentru o mai bună
Uscător
344
Uscător
amestecare a materialului, în fiecare tub există cîte un ghidaj elicoidal. Prin tuburi^circulă şi un curent de aer care ia umiditatea materialului. încălzirea se face cu abur de cîteva atmo-
XLVIII. Uscător tubular.
1) distribuitor de material umed; 2) cap de alimentare cu abur; 3) reductor; 4) rolă de fricţiune; 5) tobă; 6) tuburi; 7) ghidaj elicoidal; 8) melc pentru evacuarea materialului uscat; 9) buncăr pentru material uscat; 10) tuburi de colectare a condensatului; 11) conductă de abur; 12) conductă de condensat;
13) coş pentru material umed ; 14) ieşirea aerului umed.
sfere, care intră în tubul central, din care apoi se răspîndeşte în spaţiul intertubular al tobei, unde se condensează, cedînd căldura către tuburile cu material. Condensatul e colectat în partea inferioată a tobei şi e evacuat. în timpul uscării, toba se roteşte cu 4***8 rot/min. Deoarece cantitatea de căldură transmisă materialului pe metru cub de tobă e, la uscătoarele tubulare, de cîteva ori mai mare decît la uscătoarele cu tobă, factorul de încărcare specifică al primelor are valori mai mari. Consumul specific de căldură e de 750---800 kcal/kg umiditate evaporată.
Uscătoarele tubulare se folosesc în industria chimică şi în centralele termoelectrice, pentru uscarea cărbunilor.
Uscătorul-tobă cu tuburi e folosit în special pentru materiale pulverulente cari curg (v. fig. XL/X). în funcţiune de productivitatea uscătoruiui, mantaua exterioară are un diametru de 1-3 m şi o lungime de 4---30 m. Uscătorul e echipat în interior cu ţevi în formă de U mandrinate în placa unui distribuitor şi dispuse concentric, avînd o suprafaţă de încălzire de 20”-2200 m2. Ţevile sînt încălzite cu abur de 10 at sau cu alt agent de încălzire şi se rotesc solidar cu tamburul.
Materialul eintrodus continuu printr-o instalaţie de alimentare cu şurub-melc şi se răspîndeşte de-a lungul tamburu Iu i, acoperind tuburile încălzite. Datorită rotirii tobei şi cu ajutorul unor plăci de antrenare montate pe suprafaţa interioară a mantalei, stratul de material e agitat şi suprafaţa de contact dintre ţevi şi material se reînnoieşte continuu. Uscătorul lucrează în contracurent, aerul saturat se elimină prin tiraj natural sau cu ajutorul unui ventilator, iar la ieşire produsul uscat e răcit cu aer proaspăt.
Pentru cazurile în cari se usucă materiale cari la căldură formează crustă, uscătorul se prevede cu un singur rînd de ţevi protejate cu plăci pe partea anterioară, iar pe manta se montează dispozitive de lovire pentru desprinderea crustei.
Astfel de uscătoare se folosesc la uscarea pigmenţilor şi a materialelor de umplutură pentru cauciuc.
Uscătorul cu platforme e folosit pentru material granular (pulverulent), care se deplasează în strat fix odată cu platforma (platforme circulante) sau de pe o platformă pe alta (platforme oscilante).
Uscătorul cu platforme circulante are platformele deplasabile în două puţuri de uscare, efectuînd într-unul o deplasare ascendentă şi în al doilea una descendentă (v. fig. L). Platforma 1 cu material de uscat e alimentată _____________________________
XL/X. Uscător-tambur cu tuburi.
1) mantaua tobei; 2) tuburi de abur; 3) bandaj de rulare; 4) role de rulare; 5) coroană dinţată de antrenare; 6) sistemul de acţionare; 7) instalaţie de alimentare cu melc; 8 şi 8') alimentarea cu abur şi eliminarea condensatului; 9) coş de tirai.
L. Uscător cu platforme circulante.
/) platforme pentru material; 2) dispozitiv cu excentric pentru alimentarea Şi evacuarea platformelor de uscare; 3) excentric; 4 şi 5) bare pentru deplasare^) cilindru hidraulic pentru mişcarea de ridicare; 7) grindă pentru trecerea platformelor în al doilea puţ; 8) degete de antre.iare.
în puţul ascendent cu ajutorul unui dispozitiv cu excentric. Fiecare puţ cuprinde cîte patru bare verticale, cu degete cari asigură sprijinirea şi apoi deplasarea platformelor cu material.
în puţul descendent, deplasarea şi evacuarea platforme-lorsînt similare. Mişcarea barelor e asigurată de o instalaţie electr ică de acţionare şi dirijare specială.
Uscătorul cu platforme osci I a n te real izează circularea materialelor pulverulente pe platformed ispuse una peste alta (v. fig. LI). Datorită oscilaţiilor şi unor amplasări, adecvate, materialul de pe o platformă trece pe cea de dedesubt d in platformă în platformă, pînă la gura de evacuare. Platformele sînt montate rigid jn două rame putern ice, cari se sprijină fiecare independent pe
Uscător
345
Uscător
arcuri. Un sistem special de acţionare asigură ramelor cu platformele respective o mişcare osci'antă. Agentul de uscare e aerul.
material, drenînd-o în exteriorul acestuia, ca un fitil. La uscarea în stive a materialelor lemnoase, electrozii pot fi
LII. Uscător electric prin inducţie.
1) dispozitiv automat de stropit cu lac capacele de roţi auto (vedere de sus); 2) pistol de stropit; 3) alimentarea instalaţiei; 4) zonă de uscare ; 5) capac de roată; 6) bobină; 7) suportul bobinei.
	-v		—r~~	i	
		.			
					
LI. Uscător cu platforme oscilante.
1) ventilator; 2) corpuri de încălzire; 3) palete de dirijare a aerului; 4) evacuarea aerului saturat; 5) rame de sprijin; 6) cadru lateral; 7) instalaţie de antrenare oscilantă; 8) platforme oscilante; 9) alimentare cu material;
10) evacuarea materialului; 11) uşa uscătorului,
în această instalaţie se pot usca materiale pulverulente cari nu au o granulaţie prea fină şi nu aderă, timpul de uscare fiind scurt.
Uscătorul cu inducţie sau cu rezistenţă electrică foloseşte căldura necesară procesului de uscare furnisată de o rezistenţă electrică, prin efect Joule, sau de o bobină de inducţie. Curentul electric alternativ, începînd de la 50 Hz, poate furnisa căldura necesară printr-o rezistenţă electrică adecvată; în cazul uscătoarelor cu bobină de inducţie sînt necesari curenţi cu frecvenţe de 10 kHz. Uscarea prin încălzire cu rezistenţă electrică e folosită la uscarea lacurilor depuse pe sîrme metalice. Lacul primeşte căldura chiar de la sîrmă şi se usucă de la bază.
încălzirea prin inducţie se aplică în special la table lăcuite şj provine din curentul electric alternativ indus în tablă, în fig. LII se prezintă o instalaţie de uscare pentru capace lăcuite de roţi auto. Deasupra capacelor, plasate pe o bandă, atîrnă un număr de bobine de inducţie de formăpotrivită pentru a acoperi produsul care se usucă şi cari sînt alimentate de un curent alternativ de 10 kHz. Lacul se usucă în cîteva minute.
Uscătorul cu curenţi de înaltă frecvenţă se compune din generatorul de curent de înaltă frecvenţă şi din camera de uscare propriu-zisă. Generatoarele sînt constituite, fie de tuburi electronice, fie de convertisoare de frecvenţă; primele sînt mai complicate şi au randament inferior ultimelor. Există şi generatoare combinate, cu tuburi electronice şi cu convertisoare. Frecvenţa curentului de uscare poate fi reglată în gama de 300-"1000 Hz, tendinţa fiind de a se ajunge la 8000 Hz fără a micşora randamentul generatorulu i, care are, în actualele construcţii, valoarea de circa 55%. Cele mai multe instalaţii au puteri de circa 50 kW.
Camera de uscare are un sistem de aerisire pentru evacuarea umidităţii evaporate, dispozitive pentru transportul materialului de uscat şi un sistem de electrozi. Forma, dimensiunile şi modul de amplasare a acestora depind de caracteristicile materialului (y. fig. LIII). Foarte utili pentru uscarea materialelor în stive sînt electrozii cu dren, înveliţi în pînză hidrofilă, care absoarbe umiditatea evaporată din
U7///7/7/77/./7\
V777777777777A
3
1
- 2
LIII, Diferite ferme şi moduri de aşezare a electrozilor în uscătoarele cu curenţi de înaltă frecvenţă, a) uscarea capetelor palplanşelor, ale stîlpilor, etc. (curbele 0 şi w reprezintă variaţia temperaturii şi a umidităţii în interiorul materialului); k) uscarea grînelor în tub de cuarţ; c) uscarea unui cilindru compact; d) uscarea continuă a materialelor granulare pe transportor; e) uscarea stivelor cu electrozi introduşi în material; 1) electrozi; 2) canale pentru circulaţia aerului; 3) material de uscat.
aşezaţi vertical, de-a lungul stivei, fără a ajunge în contact cu materialul, sau pot fi introduşi în stivă în poziţie orizontală
LIV. Aşezarea electrozilor la uscarea materialelor în stive. a) aşezarea fără contact între electrozi şi material; b) aşezarea electrozilor în interiorul stivei, în contact cu materialul de uscat; 1) electrod ; 2) material;
3) baterie de încălzire; 4) ventilator.
(v. fig. LIV). Primul sistem e folosit din ce în ce mai mult, fiind mai comod şi dînd, în majoritatea cazurilor, rezultate mai bune.
Deoarece uscarea numai prin curenţi de înaltă frecvenţă e prea costisitoare, se recurge la combinarea ei cu alte procedee de uscare termică. în sistemul combinat de uscare, energia curenţilor de înaltă frecvenţă se consumă numai pentru a real iza căderea de temperatură d in inter ioru I mater ia Iu !u i spre exterior, sau numai pentru îndepărtarea umidităţii legate (v. Uscare prin curenţi de înaltă frecvenţă, sub Uscare). în ^cest fel, durata uscării se reduce la aproximativ o treime din
Uscător de par
346
Uscător rutier
cea corespunzătoare uscării prin cohvecţie (v. fig. LV), iar consumul de energie electrică scade pînă la 1 kWh/kg, faţă de 5 kWh/kg, cît e consumul specific în cazul uscării numai
prin curenţi de înaltă frecvenţă. Uscarea combinată permite folosirea succesivă a unui singur generator, la 2-*-3 camere de uscare cari funcţionează continuu.
Uscătoarele cu curenţi de înaltă frecvenţăsînt costisitoare, au deservire complicată, impun nevoia de a respecta strict regulile de tehnică a securităţii muncii şi au consum mare de energie electrică; ele prezintă însă marele avantaj de a permite uscarea rapidă şi corectă, independent de umiditatea şi grosimea materialu Iu
°/o*
LV. Graficele uscării scîndurilor de pin cu grosimea de 65 mm (curbele 0 şi w reprezintă variaţa temperaturii şi a umidităţii materialului). a) prin convecţie; b) combinată (convecţie şi curenţi de înaltă frecvenţă); c) prin curenţi de înaltă frecvenţă; t) durata uscării, în zile.
chiar în cazurile în cari alte procedee de uscare dau rezultate nesatisfăcătoare. De aceea, uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă e folosită din ce în ce mai mult, mai ales în combinaţie cu alte procedee de uscare,termică, în special pentru uscarea materialelor lemnoase groase (stejar, fag, etc,), cari sînt greu de uscat cu rezultate bune prin alte metode, cum şi în cazurile în cari nu e necesară decît uscarea anumitor porţiuni ale materialelor (marginile pal-panşetor, capetele stîlpilor, etc.).
î. ~ de par. E/t.: Aparat electric pentru uscarea părului printr-un curent de aer cald. E compus din un' electromotor monofazat cu ventilator centrifug şi un rezistor (înfăşurat pe un suport ceramic) pentru încălzirea aerului. întregul apa-
limita de topire a firului metalic. Alimentînd numai electromotorul, uscătorul debitează aer rece şi poate fi folosit ca ventilator.
2.	~ pentru forme şi miezuri de turnatorie. Mett.: Sin. (parţial) Cuptor uscător. V. Cuptor de uscare, sub Cuptor. V. şi Uscător pentru forme executate în solul turnătoriei, sub Uscător termic.
3.	Uscâtor rutier. Drum.: Maşinădeprelucrare, deseparare, folosită la uscarea şi încălzirea porţiunilor degradate din îmbrăcămintea unei şosele şi cari trebuie reparate cu o mixtură asfaltică, pentru ca materialul nou să se lipească mai bine de
/. Uscător rutier cu flacără.
1) rezervor de combustibil; 2) robinetul conductei de alimentare a arzătorului ; 3) manometru ; 4) orificiu pentru umplerea rezervorului cu combustibil;
5)	pompă de aer, manuală; 6) furtun; 7) robinetul arzătorului; 8) arzător;
9) difuzor metalic.
cel vechi. Se deosebesc două tipuri de maşin i de uscat şi încălzit îmbrăcămintele rutiere: maşini cu flacără şi maşini cu aer cald.
Uscătoarele rutiere cu flacără sînt formate (v. fig. /) dintr-un rezervor de combustibil (de obicei petrol Iampant sau motorină), un arzător şi o pompă de aer manuală. Arzătorul e echipat cu un difuzor care proiectează flacăra asupra locului de încălzit. Unele maşini au două sau mai multe arzătoare, a căror flacără arde sub o apărătoare metalică, în formă de ladă, izolată termic şi deschisă la partea de jos, care realizează o ridicare de temperatură mai mare (v. fig. II).
h r	Li	i	
0 0	b o ° 3 ” O	
		
II. Uscător rutier cu flacără, cu ladă.
1) rezervor de combustibil; 2) manometru; 3) pompă de mînă; 4) supapă de siguranţă; 5) gură de umplere a rezervorului; 6) conductă de alimentare a arzătoarelor; 7) arzătoare; 8) ladă izolată cu asbest; 9) pîrghie pentru ridicarea şi coborîrea lăzii.
rat e închis într-o carcasă metalică sau de material plastic. Rezistorul e dimensionat astfel, încît să funcţioneze numai sub curent de aer; în cazul contrar, temperatura lui depăşeşte
Uscătoarele rutiere cu aer cald sînt formate dintr-un rezervor de combustibil, un ventilator şi un arzător care încălzeşte, la 200---2500, aerul împins de
Uscător, cilindru —
347
Usuc
ventilator într-o cameră în jurul căreia circulă gazele de ardere. Aerul încălzit e împins sub o pîlnie de metal, care-l proiectează asupra îmbrăcămintei (v. şi Greco, maşină --). ■— Sin. Maşină de uscat şi încălzit îmbrăcămintea rutieră.
1.	Usca tor, cilindru Ind. hîtt. V. sub Hîrtie, maşină de fabricat —.
2.	Uscâtorie, pl. uscătorii. Tehn.: Instalaţie în care se face uscarea termică a materialelor, de cele mai multe ori un uscător (v). Exemple:
Uscătoriile din prepararea cărbunilor sau a minereurilor, în cari se face uscarea cu aer cald sau cu abur, la o temperatură sub 140° (pentru a evita aprinderea cărbunilor), respectiv mai înaltă decît 140° (pentru minereuri), în scopul reducerii umidităţii de la 45---62% (în cărbuni şi, eventual, în minereuri) pînă la 12***18 % (la cărbun i) şi chiar la mai puţin (la minereuri''. V. şî Uscarea cărbunilor.
Uscătoriile din industria alimentară cari sînt, de regulă, camere de uscare echipate cu rastele şi alimentate cu aer cond iţionat.
Uscătoriile pentru maţe au rastele pentru suspendarea maţelor umflate sau a maţelor trase pe calapoade de lemn. Aerul proaspăt adus în camere e trecut printr-un spaţiu de amestecare cu aer recirculat, apoi e filtrat şi încălzit la temperatura necesară uscării, într-o baterie de încălzire. Intrarea aerului cald în uscătorie se face prin mai multe guri orientate spre tavan. Aerul umed uzat se evacuează cu ajutorul ventilatoarelor. Temperatura optimă de uscare e de 35---500, iar umiditatea relativă de 60-*-80%.
Uscătoriile pentru salamuri sînt camere cu aer condiţionat în cari batoanele de salam sînt suspendate pe rastele în mai multe rînduri cu spaţii între ele, cari să permită circulaţia aerului. Pe fiecare rînd se aşază batoane cu aceleaşi dimensiuni şi cu aceeaşi compoziţie chimică. în prima perioadă a uscării temperatura e sub 16° şi umiditatea de 90%, cu o uşoară circulaţie a aerului. Pe măsură ce salamurile se usucă, se reduce treptat umiditatea şi se ridică temperatura.
Uscătoriile de seminţe forestiere, cari servesc la uscarea ,'artificială a conurilor de specii răşinoase ('molid, pin, larice), în vederea extragerii şi condiţionării seminţelor, pentru a reduce timpul de uscare de la 4--*6 zile (necesar la uscarea naturală) pînă la circa 24 ore; concomitent se realizează independenţa operaţiei faţă de condiţiile climatice schimbătoare din natură şi se realizează cantităţi mai mari şi calitate mai bună a seminţei prelucrate. Se deosebesc uscătorii fixe şi uscătorii mobile de diferite tipuri, corespunzător condiţiilor de fructificare a diverşilor arbori şi de recoltare a conurilor. O uscătorie e constituită, în principal, din una sau din mai multe camere de depozitare a conurilor, echipate cu stelaje, grătare sau tobe pentru expunerea uniformă a conurilor unui curent de aer încălzit; un generator de căldură pentru rid icarea temperaturii aerului la circa 40--‘45o; conducte pentru dirijarea curentului spre camerele uscătoriei; exhaustor pentru evacuarea aerului încărcat cu vapori de apă; dispozitive pentru captarea seminţelor scuturate din conuri; maşini pentru dez-ariparea seminţelor căzute cu aripă din conuri; vînturători sau trioare pentru curăţirea seminţelor dezaripate de impurităţi şi pentru sortarea lor.
3.	Usnâ, pl. usne. M/ne; Lărgitura de la bază a puţurilor ocnelor de sare vechi, pe înălţimea de 4-*-6 m şi adîncimea de 2---3 m, cu formarea unui prag, executată pentru sprijinirea armaturii de lemn. Pentru ca apele de infiltraţie să nu disolve pragurile, acestea se căptuşeau, împreună cu pereţii puţului din dreptul usnei, cu piei de bivol tăbăcite.
4.	Uspulun. ind. chim.: Preparat fungicid pe bază de clorură de mercur, întrebuinţat la dezinfectarea puieţilor, înainte de plantare, contra cancerului coletului.
5.	Ussingit. Mineral.: Na2[OH | AISi208]. Silicoaluminat de sodiu, natural, din grupul plagioclazilor. Cristalizează în
sistemul triclinic, formînd adeseori macle mimetice după (010). Prezintă cl ivaj perfect după (001). Are culoare roşietică-violetă, duritatea 6,2 şi gr.sp. 2,5. E solubil în HCI. Are indicii de refracţie: np— nm=1,506, ^ —1.545.
6.	Ustensila, pl. ustensile. Gen.: Obiect care serveşte la efectuarea sau la uşurarea efectuării de operaţii curente în îndeletnicirile casnice (de ex. în bucătărie, etc.), în laboratoare (de ex. în laboratoare de chimie), în meserii, etc. şi cari, în general, nu sînt operaţii de prelucrare, acestea efec-tuîndu-se cu scule sau cu unelte Exemple: vase, refrigerente, eprubete, cleme, etc., folosite în laboratoarele chimice; vase tacîmuri, site, etc., folosite în bucătărie; etc.
7.	Usturoi. Agr., Bct.: Allium sativum L. Plantă ierboasă perenă din familia Liliaceae. Are o rădăcină fasciculată şi un bulb (căpăţînă, măciucă) rotund, compus din mai mulţi bulbili (căţei) lunguieţi, aşezaţi pe un disc comun şi înveliţi în foi, membranoase albe, uneori cu nuanţe roz şi violete. Tulpina, falsă, formată în primul an, are înălţimea de 30***35 cm; tul* pina florală, care se dezvoltă rar (în anul al doilea de vegetaţie), atinge înălţimea de 100 cm. Frunzele sînt lanceolate, cu nervuri reliefate, aşezate într-un singur plan. Usturoiul se înmulţeşte, în general, pe cale vegetativă, prin căţei.
în ţara noastră, soiurile cele mai răspîndite în cultură sînt: usturoiul de Cenad, Roz timpuriu, Usturoiul comun (de primăvară şi de toamnă); se mai cultivă de asemenea soiurile: usturoiul de Sotoşani, de Egipt, de Albania.
Usturoiul e foarte rezistent la frig, dar are nevoie de multă lumină. Cerinţele lui de apă sînt mai reduse decît cele ale cepei şi, în general, culturile de usturoi nu se irigă. Creşte bine în special pe soluri uşoare, argiloase-nisipoase şi cari au primit gunoi de grajd în anul precedent. Solul trebuie să fie bine mărunţit şi lipsit de buruieni.
în cultură, usturoiul se comportă ca o plantă bienală
Usturoiul, care conţine uleiuri eterice, se foloseşte în alimentatie, în stare verde (frunzele şi tulpinile false), pentru prepararea mîncărurilor, a mezelurilor, a conservelor. Se întrebuinţează, de asemenea, în industria farmaceutică. Sin. Ai.
8.	Usuc, pl. usucuri. Ind. text.: Component important al „cojocului" (v.) de lînă, consistînd din ceară şi suint (v.). Ceara e produsă de glandele sebacee din piele şi e depusă pe fibre la un nivel situat mai jos, în suprafaţa pielii, iar suintul e produs de glandele sudoripare şi depus pe fibre la un nivel situat mai deasupra. Usucul acoperă întreaga fibră de lînă şi o apără contra influenţelor climatice defavorabile, păstrîndu-i calităţile îizice. Usucul reprezintă, după rasă, individ, hrană, climă, condiţii de întreţinere, etc. 10---20% din greutatea lînii nespălate. Cu cît lîna e mai fină, cu atît proporţia de usuc e mai mare; astfel, la rasa Merinos procentul de usuc e de 26,4, la rasa ţigaie de 10,6 şi la rasele cu lîna groasă, de 4--*8. Usucul lînii fine e de culoare albă-gălbuie, iar acela a! lînii de calitate inferioară e de culoare brună, roşcată sau verzuie, între calitatea usucului şi culoarea lui există o legătură strînsă, usucul de culoare mai deschisă fiind de calitate mai bună.
înainte de tunderea oilor, usucul protejează fibrele de acţiunea dăunătoare a oxigenului din aer, a luminii, a ploilor, a zăpezilor, iar în timpul spălării protejează contra acţiunii prea vii a detergenţilor (v.) şi contra împîslirii.
Prin diferite procedee fizicochimice, completate cu metode cromatografice, spectrometrice şi cu schimbători de ioni, au fost identificaţi şi izolaţi circa 80 componenţi anorganici şi organici ai usucului.
Ceara de lînâ eun amestec de acizi graşi liberi, esteri ai acestora cu alcooli superiori şi alcooli graşi liberi. Ea se distinge de alte ceruri prin conţinutul ridicat de alcool colesterinic. Din totalul fracţiunii de acizi graşi ai cerii de lînă se deosebesc: 7% acizi graşi din seria normală cu catene de 10---26 atomi de carbon în număr par, 23% acizi graşi
Uşă
348
Uşă
din seria iso- cu catene de 10---28 atomi de carbon în număr par, 30% acizi din seria antiiso- optic activi, cu catene de 9—31 atomi de carbon în număr impar (avînd ramificarea la al patrulea atom de carbon de la sfîrşit), 28 % hidroxi-acizi, etc.
Din fracţiunea alcoolică a cerii fac parte: din seria al ifatică, alcooli normali alfa-, beta-glicoli, alcooli iso şi antiiso, iar din seria steroli şi isosteroli, colesterină, isocolesterina şi lanosterina.
Ceara de lînă e singura lipidă în care s-au găsit pînă în prezent alfa-, beta-gl icol i cu catenă lungă.
Datorită lipsii totale a acizilor graşi inferiori, ceara de lînă se deosebeşte fundamental de grăsimi. Totuşi, în procesul spălării alcaline a lînii se formează în apele reziduale şi acizi graşi inferiori, proveniţi din modificarea detergenţilor. Ca urmare, partea grasă a lînii nespălate e o ceară, iar partea grasă a apelor reziduale constituie o grăsime („grăsimea lînii").
Ceara de lînă formează emulsii tip ulei-apă. E solubilă în eter, în clorură de carbon, în acetonă, benzină, benzen, şi greu solubilă în alcool etilic (e insolubilă în apă).
5	u i n t u / se compune din 30-••40% substanţe anorganice sub formă de săruri de potasiu, de calciu şi de magneziu, iar restul, pînă la 100%, sînt substanţe organice ca acizi volatili, acizi nevolatili, compuşi carboxilici, zaharuri, compuşi cu azot şi pigmenţi.
Ca acizi volatili ai suintului, se deosebesc; acidul formic, acidulacetic, acidul propionic, acidul butiric, acidul valerianici acidul caproic şi acidul benzoic. Acizi nevolatili sînt: acizii, bibazici (oxalic, succinic, glutaric, adipic, pimelic, malonic), acizii hidroxilici (malic, glicolic, citric, tartric), cetoacizii (piruvic, fenilglioxilic, parahidroxifenil-piruvic.alfa-cetobu-t ir ic, glioxilic) şi compuşii carbon i i ic i (propionaldehida, bu-tiraldehida, vaierianaldehida, capraldehida, fenilacetaldehida, p-hidroxifenilacetaldehida). Ca zaharuri se întîlnesc acizii zaharici (glucuronic, galacturonic, fructoză, glucoză, riboză), iar printre compuşii cu azot se găsesc amino-acizii (acidul aspartic, acidul glutamic, serina, tirozina, valina, leucina), peptideîe, ureea şi acidul uric, considerate ca produse ale microflorei din cojoc în mediu umed şi cald.
Printre pigmenţii usucului se găsesc: pigmentul galben-auriu lavabil, produs al cerii în lîna gălbuie care, prin spălare, devine albă; pigmenţii galbeni închişi, nelavabili, produşi ai glandelor sudoripare (melamine, eritronă, leucocron şi xantocron).
Prin spălarea lînii, usucul rămîne în apele reziduale, cari se pot valorifica prin extragerea lanol inei şi a unor componente ale suintului.
1.	Uşa, pl. uşi. 1. Arh.,Cs.: Deschidere amenajată într-un perete exterior sau interior al unui spaţiu închis (clădire, vehicul, dulap, etc.), fie pentru a permite trecerea din exteriorul spaţiului în interior şi invers, respectiv pentru a permite trecerea dintr-o încăpere sau dintr-un compartiment al spaţiului în altul, fie pentru a permite introducerea sau scoaterea unui material din interiorul spaţiului.
2.	Uşa. 2. Arh., Cs.: Dispozitivul care închide uşa în accepţiunea 1, format dintr-unu sau din mai multe panouri verticale mobile (canaturi sau batante), legate prin balamale de marginile deschiderii amenajate în perete, sau de un cadru (toc sau căptuşeala) montat în golul deschiderii, ori susţinute de ghidaje aşezate la marginile golului. Deschiderea şi închiderea uşii se pot face, fie prin rotirea fiecărui panou în jurul unei axe verticale, formate de balamalele cu cari e prins de marginea deschiderii sau de un panou vecin, ori formate de două fusuri aşezate la părţile superioară şi inferioară ale panou Iu i, fie prin deplasarea laterală a panourilor, cari sînt conduse de ghidaje,
—	ori prin combinarea acestor două mişcări (v. fig. /).
Dimensiunile plane ale uşilor se stabilesc în funcţiune de mărimea încăperilor, de importanţa şi destinaţia lor, pentru
a permite trecerea fără dificultate a persoanelor, a mobilelor sau a utilajelor. Aşezarea uşilor se face în funcţiune de distribuţia încăperilor, de amplasarea ferestrelor sau a altor elemente arhitectonice, şi de destinaţia încăperilor, pentru a permite distribuirea cît mai bună a mobilelor sau a utilajelor şi deschiderea canaturilor, fără să se împiedice circulaţia pe coridoare, pe scări sau în celelalte încăperi, şi fără să se lovească mobilele, utilajele sau alte uşi, aşezate în apropiere. La uşile montate în pereţi groşi, deschiderea trebuie să se facă astfel, încît canaturile să acopere faţa golului, pentru ca porţiunea de canat care înaintează în încăpere să fie cît mai mică.
Numărul canaturilor unei uşi se stabileşte în funcţiune de lărgimea ei. Canaturile se aşază, fie în planul median vertical al peretelui, fie în planul uneia dintre feţele peretelui, ori într-un pjan paralel cu una dintre feţe şi foarte aproape de aceasta. în general, canaturile rabatante se aşază în planul feţei peretelui care e opusă încăperii în care se deschide uşa, iar deschiderea se face dinspre coridoare sau dinspre încăperile de trecere cari dau acces în celelalte camere (de ex. hal l-uri).
Din punctul de vedere al deschiderii canaturilor, se deosebesc uşi-stînga şi uşi-dreapta. La uşile-stînga, deschiderea canaturilor se face astfel, încît canatul pe care sînt montate broasca sau mîneru! e situat în stînga persoanei care deschide uşa prin împingere (canat-stînga). La uşi le-dreapta, canaturile se deschid astfel, încît canatul pe care sînt montate broasca sau mînerul e situat în dreapta persoanei care deschide uşa prin împingere (canat-dreapta). Broaştele şi balamalele se numesc „pe stînga“, sau „pe dreapta", după cum sînt montate pe canaturi-stînga sau pe canaturi-dreapta.
Din punctul de vedere al aşezării în clădire, se deosebesc: uşi exterioare, uşi-ferestre şi uşi interioare.
Uşile exterioare sînt amenajate în pereţii exteriori ai clădirilor, pentru a permite trecerea din exteriorul clădirii în interior, şi invers. Pot fi executate ca uşi simple sau duble, de lemn sau de metal, cu un sau cu mai multe canaturi (rabatante, glisante, ridicătoare, pliante sau batante), sau ca uşi turnante. Cînd dimensiunile plane ale uşii exterioare sînt mari, ea se numeşte poartă (v.) şi se execută, de obicei, din metal; porţile clădirilor se execută cu geamuri şi sînt împodobite cu motive ornamentale, pentru a avea aspect monumental.
—	Uşile de lemn simple se montează, de obicei, pe toc, care se aşază, fie Ia mijlocul grosimii peretelui, fie la marginea exterioară a golului (v. fig. II), şi poate fi mascat la exterior de un ieşind de zidărie (urechi) care-I apără contra intemperiilor. Deschiderea canaturilor rabatante se face, de obicei, către interior, pentru a fi apărate de ploaie cît timp sînt deschise. Se recomandă ca uşile edificiilor publice, ale sălilor de spectacole, ale şcolilor, etc. să se deschidă către exterior, pentru a evita închiderea şi blocarea lor în caz de incendiu. — Uşile de lemn duble se montează, fie pe toc, fie pe căptuşeală. Canaturile exterioare se deschid spre exterior, iar canaturile interioare, spre interior. Uneori, canaturile sînt cuplate, pentru a se putea deschide amîndouă către interior. Pentru a împiedica pătrunderea curenţilor de aer şi a apelor de ploaie, uşile exterioare se execută cu falţ şi cu prag, sau nivelul treptei sau al peronului din faţa uşii se face mai înalt decît nivelul pardoselii din încăperea de intrare şi muchia din spre uşă se întăreşte cu o piesa metalică (platbandă, cornieră), marginea inferioară a canaturilor al i-pindu-se acestei denivelări. Uşile de lemn se execută, fie în tăblii, fie din scînduri. Uneori, uşile în tăblii sînt ornate, la partea exterioară, cu muluri, sculpturi, cornişe, frontoane, etc. L.a partea inferioară a canaturilor se montează, de obicei, un I ăc r i m a r, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul dintre prag şi canat. Unele tăblii pct fi înlocuite cu
6
12
znz
A
n
&
21
20
22
23
2.6
28
29
31
I. Repre7entarea schematică a diferitelor moduri de deschidere a uşilor.
1) uşă-stînga simplă, într-un canat, rabatantă, cu deschidere în afara tocului; 2) uşă-stînga simplă, într-un canat, rabatantă, cu deschidere pe toc; 3) uşă-dreapta simplă, într-un canat, rabatantă, cu deschidere în afara tocului; 4) uşă-dreapta simplă, într-un canat, rabatantă, cu deschidere pe toc; 5) uşă-stînga simplă, în două canaturi, rabatantă, cu desch'dere în afara tocului; 6) uşă-stînga simplă, în două canaturi, rabatantă, cu deschidere pe toc; 7) uşă-dreapta simplă, în două canaturi, rabatantă, cu deschidere în afara tocului; 8) uşă-dreapta simplă, în două canaturi, rabatantă, cu deschidere pe toc; 9) uşă simplă, într-un canat, rabatantă, cu deschidere în afara tocului; 10) uşă-stînga cuplată, într-un canat; 11) uşă-stînga cuplată, într-un canat; 12) uşă dublă, în două canaturi, rabatantă, cu deschidere în afara tocului; 13) uşă-dreaptă, cuplată, în două canaturi; 14) uşă-stînga, cuplată, în două canaturi; 15) uşă batantă într-un canat; 16) uşă batantă în două canaturi; 17) uşă-armonică, în două canaturi ; 18) uşă glisantă în două canaturi cu glisaj în planul peretelui; 19) uşă glisantă cu două, canaturi mascate în perete; 20) uşă glisantă, telescopică, cu canaturile mascate în perete; 21)- uşă glisantă după colţ; 22) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginea canaturilor; 23) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la mijlocul canaturilor; 24) uşă pliantă laţeral, cu ghidaj la marginea canaturilor şi cu canaturile mascate în perete; 25) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginea canaturilor şi cu canaturile rabatabile pe faţa peretelui; 26) uşă pliantă în sus, cu ghidaj la marginile canaturilor; 27) uşă-ghilotină; 28) uşă ridicătoare cu glisare în plan vertical şi în plan orizontal, cu ghidaj la marginile canatului; 29) uşă ridicătoare cu glisare în plan vertical şi în plan orizontal, cu fus mobil şi glisai sub tavan; 30) uşă ridicătoare cu mai multe canaturi; 31) uşă turnantă cu patru canaturi (liniile întrerupte reprezintă modul
de strîngere a canaturilor).
Uşa
350
Uşă
panouri de geam, montate în frizuri sau într-o cercevea mobilă, şi cari pot fi protejate cu o plasă metalică sau cu o grilă.— Uşile metalice se execută, fie cu ramă şi geam, mon-
(I. Uşă exterioară simplă, în tăblii, cu două canaturi, cu deschidere interioară Q) elevaţie; b) secţiune verticală; c) secţiune orizontală; 1) toc dublu mascat; 2) toc vizibil; 3) prag ; 4) cornieră pentru întărirea marginii pragului; 5) canat cu falţ: în tăblii; 5 a) frizurile canatului; 5 b) tăblii; 6) pervazuri; 7) frizurile căptuşelii; 8) tăbliile căptuşelii; 9) grinzişoare de pardoseală; 10) duşumea oarbă; 11) duşumea de lemn de esenţă tare; 12) pardoseala peronului exte' rior; 13) şipcă pentru etanşarea canaturilor; 14) ghermele; 15) prag fals.
tat direct în ramă sau într-o cercevea mobilă şi protejat de o grilă de fier forjat, fie cu ramă căptuşită cu tablă pînă la o anumită înălţime, şi cu ochiuri de geam montate în cercevele metalice (fixe sau mobile), ori cu canaturi oarbe. Uneori, pentru a obţine o iluminare mai bună a interiorului, uşile exterioare pot avea o supralumină, separată de canaturi printr-o traversă intermediară. Sin. Uşă de intrare.
Uşi le-ferestre sînt uşi cu geamuri, cu unu sau cu mai multe canaturi, şi sînt amenajate în pereţii exteriori ai clădirilor, pentru a permite accesul pe terase sau pe balcoane, înlocuind ferestrele cari ar fi trebuit aşezate în acel loc. Uşa-fereastră se execută, fie ca uşă cu ramă, cu ochiuri de geam montate între spross-uri sau cu panouri de geam montate direct în rama canaturilor, fie ca uşă combinată, cu tăblii la partea inferioară pînă la o anumită înălţime şi cu unu sau cu mai multe ochiuri de geam la partea superioară. Poate fi simplă sau dublă, montată pe toc sau pe căptuşeală, şi cu prag. Pentru a împiedica pătrunderea curenţilor de aer şi a apei de ploaie prin rosturile dintre canaturi şi toc sau căptuşeală, uşile-ferestre se execută cu falţ, care se etanşează uneori printr-o garnitură de cauciuc. Uneori se execută şi din panel, în care se taie golurile pentru ochiurile de geam, dar numai pentru terase acoperite, pentru a nu fi expusă intemperiilor.
Uşile interioare sînt amenajate în pereţii despărţitori ai încăperilor, pentru a permite trecerea d intr-o încăpere în alta.
Pot fi executate ca uşi simple sau duble (pentru a izola mai bine fonic şi termic), de iemn sau de metal, cu unu sau cu mai multe canaturi (rabatante sau batante), cu sau fără falţ, — ca uşi glisante, pliante sau ca uşi-armonică. Uşile interioare de lemn se montează, fie pe toc, fie pe căptuşeală, pentru clădiri cu finisaj îngrijit sau pentru încăperi importante. De obicei, se execută în tăblii, în panel, placate sau din plăci celulare, şi pot avea panouri de geam montate în locul tăbl iilor, sau direct în rama canaturilor. La unele încăperi se folosesc uşi cuplate, uneori capitonate (de ex.: la cabinete medicale, birouri, etc.), sau uşi mascate (de ex. la încăperi pentru băi, cămări, etc.). Uşile interioare metalice se folosesc, în special, la clădirile industriale şi se execută, de obicei, cu canaturi pline; la clădirile civile se folosesc la încăperile auxiliare ale caselor (poduri de case, pivniţe, subsoluri cu instalaţii de încălzire, etc.), la haiturile sau coridoarele ufnor clădiri publice (hoteluri, teatre, restaurante, şcoli, spitale, etc.), şi pot fi executate, fie cu canaturi oarbe, fie cu canaturi cu geamuri.
Din punctul de vedere ai numărului de rînduri de canaturi, se deosebesc: uşi cuplate, uşi duble şi uşi simple.
Uşile cuplate sînt uşi duble, cu unu sau cu două canaturi rabatante, la cari canaturile sînt legate între ele, cîte două, printr-un sistem de bare articulate, astfel încît se deschid împreună către aceeaşi parte. La uşile cu două canaturi, de obicei sînt cuplate numai canaturile pe cari sînt montate mînerele. Pot fi folosite atît ca uşi exterioare, cît şi ca uşi interioare. De obicei, uşile cuplate interioare sînt capitonate şi se folosesc la cabinete medicale, la săli de operaţie, la încăperi pentru înregistrări muzicale, birouri, etc. Uşile cuplate se execută, fie în tăblii, fie în panel sau placate, pe toc sau pe căptuşeală.
Uşile duble sînt uşi cu unu sau cu mai multe canaturi rabatante, la cari canaturile sînt aşezate în două plane paralele. Distanţa dintre canaturi depinde de grosimea peretelui în care e montată uşa. Uşile duble sînt folosite ca uşi exterioare, cînd camera serveşte pentru locuit (pentru a realiza o izolare termică şi fonică mai bună), şi ca uşi interioare, la încăperi a căror destinaţie reclamă o izolare fonică mai bună (de ex. la cabinete medicale). Pot fi montate pe toc sau pe căptuşeală şi pot fi executate în tăblii, cu ramă, în panel, placate sau din plăci celulare, cu canaturi pline sau cu geamuri. La uşile exterioare, canaturile din exterior se derchid în afară, iar canaturile interioare se deschid înăuntru. La uşile interioare, un rînd de canaturi se deschid spre una dintre camere, iar celălalt rînd, spre cealaltă cameră. Cînd pereţii sînt prea subţiri sau cînd ambele rînduri de canaturi trebuie să se deschidă într-o singură parte, uşile duble se execută cuplate.
Uşile simple sînt uşi cu unu sau cu mai multe canaturi aşezate într-un singur plan. Pot fi batante, rabatante, glisante, ridicătoare sau pliante, şi pot fi montate pe toc sau pe căptuşeală. Sînt folosite ca uşi interioare sau ca uşi exterioare şi pot fi executate din lemn, din metal, sau mixte, cu sau fără geamuri.
Din punctul de vedere al modului de execuţie a peretelui canaturilor, se deosebesc tipurile de uşi descrise mai jos:
Uşile cu geamuri pot avea unu sau mai multe canaturi, fiecare canat avînd unu sau mai multe goluri în cari se montează panouri de geam (ochiuri de geam), pentru a permite iluminarea camerelor cari nu primesc lumină directă sau suficientă. Uşa poate fi de lemn sau de metal, exterioară sau interioară. Panourile de geam pot fi montate, fie în golurile lăsate pentru tăblii, fie în golurile dintre riglele orizontale şi verticale cari împart interiorul cadru Iu i uşii, format de frizuri,
—	sau se montează un singur panou de geam, care umple întregul gol al cadrului uşii. La uşile de lemn, fixarea ochiu-rilor de geam se face în falţurile frizurilor, cu ajutorul unor
sipci de lemn, bătute în cuie pe frizuri, şi cari pot fi simple sau profilate. La uşile exterioare, panourile de geam pot fi montate pe o cercevea de lemn sau de metal prinsă cu balamale de frizurile uşii sau de cadrul metalic al canatului, pentru a se putea deschide în vederea aerisirii.
Uşile cu persiene sînt executate din lemn şi pot avea unu sau d°uă canaturi, constituite dintr-un cadru exterior de frizuri, care are unu sau mai multe goluri (formate din frizuri intermediare), în interiorul cărora sînt montate lamele de
III. Uşă cu persiană, o) elevaţie (din exterior); d) secţiune verticală ; c) secţiune orizontală (parţială); î)toc; 2) pervaz; 3) frizuri; 4) umplutură de scînduri; 5) persiană.
lemn, paralele şi distanţate între ele, aşezate transversal în planul canatului şi cu faţa superioară înclinată în afară, pentru a permite ventilaţia încăperii, cînd uşa e închisă (v. fig. III). Lamelele pot fi fixe (încastrate la capete în piesele verticale ale cadrului), sau pot fi mobile (montate prin intermediul unor fusuri axiale). înclinaţia lamelelor mobile poate fi variată printr-un d ispozitiv format din bare articulate, pentru a se putea varia debituI 'de aer sau pentru a se închide complet. De obicei, lamelele se montează în golurile situate în jumătatea superioară a canaturilor, golurile jumătăţii inferioare fiind umplute cu tăblii sau cu scînduri îmbinate între ele. Uşile cu persiene se folosesc la încăperi în interiorul cărora aerul se poate umezi foarte mult (de ex.: la spălătorii, camere de
baie, încăperi agricole, etc.), la încăperi în cari se pot degaja diferite gaze nocive (de ex. la săi i de acumulatoare), la uscătorii cu circulaţie de aer, la depozite şi magazii, la grajduri, etc.
Uşile-grilă se execută cu unu sau cu două canaturi, alcătuite dintr-o reţea de piese subţiri de lemn sau de metal (uneorideoţel forjat, pentru a fi mai ornamentale). Canaturile pot fi rigide sau deformabile în plan, putîndu-sestrîn-ge lîngă toc. Canaturile rigide sînt alcătuite din piese izolate sau legate între ele, fixate pe un cadru sau pe bare transversale de sol idarizare, şi se deschid prin raba-tere sau prin gl isare laterală. Canaturile deformabile sînt alcătuite din bare paralele, legate între ele prin articulaţii şi de alte piese verticale, ale căror capete se pot deplasa în planul canatului în ghidaje aşezate la părţile inferioară şi superioară ale tocului; deschiderea, respectiv închiderea se fac prin apropierea pieselor verticale cari antrenează deformarea patrulaterelor formate de bare şi apropierea acestora (v. fig. IV).
Uşile-grilă se folosesc la ascensoare, la boxe de pivniţe sau subsoluri, la magazine (pentru o închidere mai sigură la uşile exterioare sau pentru despărţirea diferitelor secţiuni ale magazinului), etc.
Uşile mascate sînt uşi interioare cu un canat — în tăblii, în panel sau placat — care are una dintre feţe executată asemănător cu faţa peretelui, pentru a fi mai puţin vizibilă. Uşile mascate se execută pe toc sau pe căptuşeală şi se pot
deschide în afară sau în interiorul golului. Canatul se fixează cu bala-male-şarnier. Uşile mascate au dimensiuni mai mici decît uşile normale şi se folosesc, de obicei, pentru accesul în încăperi accesorii (camerede baie, bucătării, cămări, debarras-uri, etc.). Cel mai frecvent folosite sînt uşile cu lambriu şi uşile tapetate. —
Uşile cu lambriu au una dintre feţe acoperită cu un lambriu (v.)asemă-nător lambriului din cameră. Marginile canatului uşii se îmbină cu lambriul camerei, în acelaşi fel cum se îmbină
IV. Uşă-grilă. o) elevaţie; b) secţiune orizontală (canatul din stîngă, închis; canatul din dreapta, deschis): 1) montanţi; 2) bare articulate; 3) ghidaj ; 4) spaţiu pentru rabaterea canaturilor.
V. Uşi tapetate.
a) uşă cu deschiderea în afară; a,) secţiune orizontală; o2) secţiune verticală; b) uşă cu deschiderea înăuntru: bt) secţiune orizontală; b2) secţiune verticală; 1) toc; 2) frizurile căptuşelii; 3) tăbliile căptuşelii; 4) frizurile canaturilor; 5) tăbliile canaturilor ; 6) balama-şarnieră ; 7) plat-bandă pentru limitarea cursei canaturilor; 8) tapet; 9) pardoseală.
între e!e piesele lambriului, acestu ia.
în dreptul unor rosturi curente ale
Uşă
352
Uşă
Uşile tapetate au una dintre feţe plană şi acoperită cu un tapet asemănător tapetului din cameră, sau acoperită cu un strat de pînză pe care se aplică o zugrăveală imitaţie de tapet (în cazul cînd camera e zugrăvită la fel). La canaturile în tăblii, pentru a se realiza faţa plană, marginile frizurilor şi ale tăbliilor se execută la acelaşi nivel şi fără muluri, folosindu-se tăblii mai groase şi executîndu-se ulucul şi lamba îmbinărilor mai aproape de marginea feţei tapetate a canatului (v. fig. V). Pentru racordarea uşii cu tencuiala, se fixează la marginile canatului şi ale golului din perete platbande metalice, cari se acoperă cu tapet.
Uşile oarbe pot fi cu unu sau cu mâi multecanaturi, de lemn, de mecal sau mixte, constituite din panouri cu perete plin şi fără ochiuri de geam.
Uşile tapisate sînt executate din lemn, cu unu sau cu două canaturi căptuşite, pe una sau pe amîndouă feţele, cu un strat de material fibros, izolant termic şi fonic, care e acoperit cu o tapiserie de material textil sau de piele. Sînt folosite ca uşi interioare, simple sau duble, izolante termic şi fonic, la cabinete medicale, săli de operaţii, birouri, studiouri de radio, încăperi pentru înregistrări muzicale, etc.
Din punctul de vedere al modului de fixare a canaturilor, se deosebesc:
Uşile pe căptuşeală au canaturile fixate cu balamale pe o ramă de lemn care căptuşeşte feţele interioare, laterale şi superioară, ale golului uşii. Căptuşeala se execută, fie din scînduri geluite pe feţele văzute, fiedin frizuri şi tăblii. Fixarea căptuşelii în interiorul golului se face cu şuruburi sau cuie, înfipte fie în ghermele fie într-un toc sau în două tocuri (dacă peretele e prea gros). Canaturile uşii se montează la una dintre marginile căptuşelii, de obicei în planul uneia dintre feţele peretelui, şi se fixează cu balamale îngropate (v. fig. VI). Pot
VI. Uşă interioară, pe căptuşeală, cu un canat, în tăblii, o) elevaţie; b) secţiune verticală; c) secţiune orizontală; 1) toc dublu, mascat; 2) pervaz retras, pentru a forma falţ; 3) pervaz; 4) canat de falţ, în tăblii; 4 a) frizurile canatului; 4 b) tăbliile canatu/u/'; 5) frizurile căptuşelii; 6) tăbliile căptuşelii; 7) duşumea oarbă; £) duşumea de lemn de esenţă tare ; 9) ghermele-
fi cu falţ sau fără faiţ. în cazul canaturilor fără falţ, rostul dintre canaturi şi căptuşeală e mascat de pervazuri, ale căror margini depăşesc marginile căptuşelii. Cînd canaturile au
falţ, acesta se îmbină cu un falţ fals, realizat prin aşezarea pervazurilor în poziţie retrasă faţă de marginile căptuşelii. Rosturile dintre căptuşeală şi faţa peretelui se acoperă cu pervazuri. Uşile pe căptuşeală se folosesc la clădirile de locu it, ca uşi interioare, simple sau duble, şi ca uşi exterioare, de obicei duble, în tăblii.
Uşile pe toc au canaturile fixate cu balamale pe un cadru (toc) dreptunghiular (v. fig. VII) sau de contur special, de
VII. Uşă interioară, cu toc (secţiune orizontală).
1) toc vizibil; 2) pervazuri; 3) ghermele; 4) canat; 4 o) frizuri; 4 b) tăblii.
lemn sau de metal, format, de obicei, din două piese verticale (montanţi) şi din două piese orizontale (traverse). Traversa superioară poate fi dreaptă (I? tocurile dreptunghiulare), curbă, în arc frînt, ori de altă formă (la tocurile cu contur special). Traversa inferioară, num ită prag, poate să I ipseasca la uşile interioare. Tocurile de lemn se folosesc la uşile de lemn ale construcţiilor civile şi industriale. Se execută din dulapi groşi sau d in rigle de circa 10 cm grosime, cari se asamblează prin îmbinări cu colţi. Fixarea tocurilor în golul uşii, la pereţii de zidărie, se face cu şuruburi sau cuie înfipte'în piese scurte de lemn (ghermele) îngropate în zidărie, sau cu ajutorul unor prelungiri ale traverselor (urechi) introduse în goluri amenajate în zidărie şi cari se zidesc după montarea tocului (v. fig. VIII). în pereţii de paiantă, tocurile se fixează cu şuruburi sau cuie înfipte în uşori.
La pereţii de bîrne, montanţii tocului sînt constituiţi de uşori, dacă tocul nu e executat separat. Lăţimea tocului e egală cu grosimea peretelui (la pereţii subţiri), sau mai mică decît aceasta (la pereţii groşi), pentru a se face economie de material, iar tocul se aşază, fie la mijlocul golului, fie la una dintre marginile lui. Uneori se monteaz’ă cîte un toc la fiecare margine a golului, iar deasupra lor se fixează o căptuşeală, constitu ită d intr-o scîn-durăsimplăsau profilată, ori executată în tăblii. în acest caz, dacă uşa e simplă, canaturile se fixează numai pe unul dintre tocuri. Uşile duble au toc comun pentru amîndouă rîndurile de canaturi, dacă pereţii sînt subţiri, sau au tocuri separate, pentru fiecare rînd de canaturi, mascate cu o căptuşeală, dacă pereţii sînt groşi. Rosturile dintre perete şi toc sînt acoperite cu pervazuri, dacă marginile tocului sînt în acelaşi pian cu feţele peretelui. Tocurile aparente se execută din piese	de	lemn	geluite	pe
toate feţele sau cel puţin pe feţele văzute;	tocurile	mascate	se
execută, de obicei, din piese negeluite.
Tocurile- metalice (v. fig. IX) se execută din bare de oţel profilat, cu secţiuni în L, U, X. Z, sau de forme speciale, ori a in tablă presată. Tocul poate acoperi întreaga faţă interioară a golului sau numai colţurile (toc-colţar). Traversa inferioarăa tocurilor metalice e formată dintr-o platbandâ aşezată sub pardoseală. Fixarea tocului, la pereţii de zidărie, se face cu ancore metalice, iar la pereţii cu schelet de metal, se face prin sudare sau nituire de scheletul metalic al construcţiei (direct sau prin intermediul unor piese intermediare). Tocurile metalice se folosesc la uşile metalice, la uşile mixte şi, uneori, la uşile de lemn, cu sau fără ramă metalică.
VIII. Toc de lemn pentru uşă. 1) montanţi; 2) prag ; 3) traversă superioară; 4) urechi.
Din punctul de vedere al modului cum se deschid canaturile, se deosebesc tipurile de uşi descrise mai jos:
IX. Uşi metalice cu toc (secţiuni orizontale), o) uşă cu toc-colţar; b) şi c) uşi cu toc lat; 1) toc-colţar din corniere ; 2) canat;
3) ancoră; 4) toc lat, de oţel profilat cu înălţime mare.
Uşile-armonică sînt constituite din unu sau două canaturi, alcătuite din montanţi legaţi între ei prin bare articulate, şi cari sînt căptuşite pe ambele feţe cu fîşii de placaj, cu ţesătură textilă groasă, cu piele, etc., cari se fixează pe montanţi (v. fig. X). Deschiderea şi închiderea uşii se fac prin deplasarea
în pardoseala şi în tavanul încăperii sau în, traversa superioară a tocului, pentru a ghida deplasarea montanţilor şi a împiedica răsturnarea canatului. Uşile-armonică se folosesc pentru încăperi interioare cu dimensiuni mari (de ex., magazine, săli de gimnastica, săli de recepţie, etc.), cari uneori trebuie micşorate, şi la cari nu se pot amenaja uşi obişnuite, fie din cauza dimensiunilor prea mari, cari le-ar face greu de manevrat, fie pentru a nu strica aspectul unitar al încăperii, cînd uşa e deschisă. în acest scop, canatul poate fi mascat, în poziţie deschisă, într-un spaţiu amenajat în perete, pentru a nu ieşi din planul lui.
Uşile batante sînt uşi simple, cu unu sau cu două canaturi cari se deschid şi se închid prin rotire în jurul unei axe verticale (aşezată la una dintre marginile acestu ia), cu un unghi de 90°, atît într-un sens de circulaţie, cît şi în celălalt sens, canaturile revenind, deobicei, singure, în poziţie închisă(v. fig. XI).
X. Uşă-armonică cu două canaturi, o) elevaţie (canatul din stîngă întins, canatu' din dreapta pliat); b) vedere; e) secţiune orizontală; 1) toc; 2) pervazuri; 3) ghidaj superior; 4) ghidaj • nferior; 5) montanţi intermediari; 6) montanţi de margine, ficşi; 7) montanţi de margine, mobili; 8) bare articulate; 9) căptuşeală de placaj, de piele, de material textil; 10) şipci pentru etanşarea canaturilor.
lateralăa montanţilor în planul canatului, astfel încît se alătură unii lîngă alţii la marginea tocului* respectiv se depărtează unii de alţii, constrîngînd căptuşeala să se plieze, respectiv întinzînd-o. Canaturile sînt fixate de toc printr-un montant Şj au la marginea liberă un montant mai gros, pe care sînt fixate mînerele pentru manevrare şi broasca. Capetele montanţilor au cîte un fus axial care alunecă în locaşuri amenajate
XI.	Uşă batantă cu două canaturi,
o)	elevaţie; b) secţiuni orizontale (parţiale), pentru prezentarea modului de închidere a canaturilor; 1) toc; 2) canat; 3) balama specială.
Uşile batante sînt echipate cu balamale speciale, cari permit rotirea canaturilor în ambele sensuri. închiderea automată a uşii se face, fie printr-un resort montat în corpul balamalei, fie printr-un resort montat pe toc şi echipat cu un braţ legat printr-o articulaţie de canat, sau printr-un dispozitiv pneumatic, montat, de obicei, în pardoseală. Marginile libere ale canaturilor sînt rotunjite şi distanţate cu un mic spaţiu, pentru a împiedica lovirea canaturilor. De obicei, în lungul lor se montează o garn itură de piele sau de cauciuc, flexibilă, cu secţiunea transversală în formă de buclă, pentru a împiedica trecerea curenţilor de aer. Canaturile uşilor batante se execută, de obicei, din lemn, în tăblii sau în panel, şi pot avea geamuri protejate de o grila metalică sau de bare metalice orizontale. Uşile batante se folosesc la încăperi cu circulaţie mare (de ex.: cantine, birouri, magazine, localuri publice, etc.). Sin. Uşă oscilantă.
Uşile culisante sau glisante sînt uşi simple, cu unu sau cu mai multe canaturi, cari se închid şi se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor, fie într-un singur plan (la uşilecu un canat, sau cu douăcanaturi cari sedeschid în ambele părţi), fie în plane paralele foarte apropiate (la uşile cu mai mult decît două canaturi sau la uşile cu două canaturi cari se deschid într-o singură parte). Canaturile cari alunecă în plane paralele se acoperă, în poziţie închisă, unele pe altele; în poziţie deschisă, ele se acoperă numai pe o fîşie îngustă de la margini (uşi telescopice). Uneori, marginile cari se acoperă au
23
Uşa
354
Uşă
cîte un prag, înalt cît distanţa dintre feţele opuse a două canaturi alăturate, pentru ca închiderea să fie mai etanşă (v. fig. XII a). Cînd uşa e deschisă, canaturile pot acoperi faţa
XII.	Uşi glisante (scheme),
o)	uşă glisantă telescopică; b) uşă glisantă după colţ.)
peretelui în care e amenajată uşa, sau sînt introduse într-un spaţiu lateral, amenajat în perete. Cînd nu se poate amenaja un spaţiu în perete sau cînd acesta nu are o porţiune liberă pe care să se suprapună canatul, se folosesc canaturi glisante alcătuite din mai multe panouri, articulate între ele, şi cari se deplasează pînă la marginea tocului şi apoi se rotesc cu 90° (v. fig. XII b), alunecînd în lungul peretelui longitudinal al încăperii (canaturi glisante dupâ colţ). Părţile superioare şi inferioare ale canaturilor glisante sînt ghidate prin dispozitive mascate în pardoseală şi în traversa superioară a tocului, sau în tavan ori în buiandrugul de desupra golului uşii. Canaturile uşilor glisante pot fi de lemn, de metal, sau mixte, şi se execută, fie cu perete plin, fie cu goluri sau cu ochiuri de geam. Uşile glisante sînt folosite, mai ales, la încăperi la cari deschiderea canaturilor prin rotire ar ocupa prea mult spaţiu, sau ar fi împiedicată (de ex. în magazine, birouri, săli de spital, vagoane de cale ferată sau de tramvai, etc.).
Uşile pliante sînt uşi simple, constituite din două sau din mai multe canaturi (formînd un singur grup sau două grupuri laterale) legate între ele prin ba- jr^r-lamale, deschide* rea, respectiv închiderea uşii fă-cîndu-se prin rotirea canaturilor în jurul axelor verticale formate de balamale, şi prin deplasarea lor către una dintre marginile tocului, astfel că se alătură unele altora, respectiv se aşază unul în prelungirea celuilalt.
Unul dintre cele două canaturi extreme e legat de toc prin balamale.
Canaturile pot fi cu rost curat, cu rost mascat printr-o şipcă, cu falţ sau cu uluc şi lambă (pană). Deplasarea canaturilor, pentru deschiderea uşii, se poate face lateral sau în sus (v. fig. XIII). Ele pot fi ghidate, jn timpul deplasării laterale,
XIII. Uşi pliante (scheme), o) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginile canaturilor, mascată în perete; b) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la mijlocul canaturilor şi cu aşezarea simetrică a acestora faţă de axa peretelui; c) uşă pliantă lateral, cu ghidaj la marginile canatului, rabatabilă pe faţa laterală a peretelui; d) uşă pliantă în sus, cu ghidaj vertical la marginile canaturilor.
prin fusuri fixate, fie la marginile canaturilor, fie la mijlocul lor. în poziţie deschisă, canaturile se pot alipi la marginea tocului, sau pot fi mascate într-un spaţiu amenajat în perete (de obicei cînd uşa ocupă întregul spaţiu dintre pereţii longitudinali ai încăperii), ori se pot rabate pe una dintre feţele peretelui în care e amenajată uşa. Uneori, canatul de lîngă toc e mai îngust decît celelalte, fie pentru a permite aşezarea canaturilor lîngă toc simetric faţă de axa peretelui, fie pentru a uşura rabaterea canaturilor pe faţa laterală a peretelui. Uşile pliante sînt folosite pentru deschideri mari, la hall-uri, săli, magazine, ateliere, garaje, hale, etc. Pot fi executate din lemn, uneori cu geamuri (cu ochiuri numeroase sau cu un panou de geam cît interiorul cadrului canatului), sau din metal (în special uşile pentru clădirile industriale).
Uşile rabatante sînt uşi simple sau duble, cu unu sau cu două canaturi, cari se deschid şi se închid prin rotirea fiecărui canat (în jurul unei axe verticale aşezate la una dintre marginile acestuia) cu un unghi de cel mult 90°, — într-un singur sens de circulaţie (la uşile simple sau la uşile cuplate), sau prin rotirea unui rînd de canaturi într-un sens şi a celuilalt rînd de canaturi în sens contrar (ia uşile duble, necuplate). Uşile raba tante se folosesc, atît ca uşi exterioare, cît şi ca uşi interioare, şi pot fi de lemn, de metal sau mixte.
Uşile ridicătoare sînt uşi cu unu sau cu mai multe canaturi, cari se deschid şi se închid prin deplasarea verticală a fiecărui canat. La uşile cu un canat, acesta poate glisa, fie numai în plan vertical, fie în plan vertical şi în plan orizontal. La primul tip (u ş d- g h il o t i n â), canatul alunecă în două ghidaje, fixate pe montanţii tocului sau pe perete. Prezintă dezavantajele că reclamă un perele plin deasupra golului uşii, egal cu înălţimea canatului, şi că în acest perete nu se pot amenaja ferestre. Se foloseşte la hale, la garaje, hangare, etc., cu înălţime mare. La uşile cu canat .glisant în plan orizontal şi în plan vertical, canatul se roteşte, pe măsură ce se ridică, din poziţia verticală, în poziţia orizontală, aşezîndu-se sub tavanul încăperii (v. fig. XIV a). în timpul mişcării, canatul e ghidat orizontal prin fusuri aşezate la partea superioară a lui, cari alunecă în ghidaje fixate sub tavan, iar vertical, canatul e ghidat, fieprin fusuri aşezate la partea inferioară a lui, fie prin fusuri mobile cari alunecă atît în ghidajele verticale ale tocului, cît şi în ghidaje fixate în lungul marginilor canatului. Sînt folosite la clădirile industriale (hale, ateliere), la garaje, hangare, etc. Uşile cu mai multe canaturi se deschid prin ridicarea fiecărui canat şi prin rotirea lui pînă ajunge în poziţie orizontală, aşezîndu-se sub tavanul încăperii (v.fig.XIV b). Canaturile sînt ghidate prin fusuri aşezate la cele patru colţuri, cari alunecă întîi în ghidajele verticale fixate pe toc — şi apoi în ghidajele orizontale fixate sub tavan. Sînt folosite la magazine, la ateliere, garaje, hale, etc. Uşile ridicătoare se execută, în general, din metal; ele sînt echilibrate, de obicei, prin contragreutăţi, pentru a uşura deschiderea şi pentru a evita eventualele accidente în timpul manevrării. Canaturile se pot fixa şi în poziţii intermediare, prin dispozitive de înzăvorîre fixate pe toc, pentru a varia înălţimea deschiderii, după nevoie.
Uşile turnante (p i v ot a n te sau cu tambur) sînt uşi de lemn sau de metal, cu trei sau cu patru canaturi cari formează între ele unghiuri de 120°, respectiv de 90°, solida-
XIV. Uşi ridicătoare scheme), o) uşă ridicătoare cu canat glisant în plan vertical şi în plan orizontal; £>) uşă ridicătoare cu ma imulte canaturi cu glisaj sub tavan
rizate Ia marginile din spre vîrful unghiurilor, şi cari se rotesc împreună pentru a permite intrarea şi ieşirea persoanelor fv. fig- XV). Canaturile sînt aşezate în interiorul unui spaţiu circular, numit tambur, închis cu doi pereţi subţiri de lemn, pentru a împiedica pătrunderea curenţilor de aer. Rotirea canaturilor se face în jurul unei axe centrale, fie prin împingerea unui canat de către persoanele cari circulă, fie cu ajutorul unui electromotor care roteşte uşa continuu sau cînd e declanşat printr-un mîner. De obicei, ca-, naturile se execută cu geamuri (protejate de bare metalice sau de o grilă), fie cu un singur panou care umple întregul interior al ramei canatului, fie cu ochiuri numeroase, aşezate pe tot panoul sau numai pe jumătatea lui superioară. La marginile libere ale canaturilor se montează o garnitură de fibre, de ţesătură sau de cauciuc, care alunecă pe faţa interioară a tamburului, pentru a împiedica intrarea aerului rece. Canaturile sînt menţinute la distanţă unele de altele prin braţe metalice articulate, cari se pot rabate pentru a permite alăturarea canaturilor şi realizarea unei circulaţii continue. Canaturile se pot alătura la mijlocul tamburului, sau pot fi deplasate lateral. Uşile turnante sînt folosite la intrările localurilor publice cu mare circulaţie, de exemplu magazine, restaurante, oficii poştale, etc.
Din punctul de vedere al materialului din care sînt construite uşile, cel mai des sînt folosite uşile de lemn, uşile metalice şi uşile mixte.
Uşile de lemn au elementele (toc, căptuşeală, canaturi» pervazuri) executate, fie din piese de lemn masiv (şipci sau scînduri), fie din plăci de panel, fasonate şi asamblate între ele, sau dintr-un schelet de piese masive căptuşit cu placaj sau cu contraplacaj. Uşile interioare se execută, de obicei, din lemn de brad sau de molid. Uşile exterioare se execută, de obicei, din lemn de pin sau de lariţă. Uneori, atît pentru uşile interioare cît şi pentru cele exterioare se foloseşte lemnul de stejar, pentru a fi mai estetice, deoarece pot fi ornate cu sculpturi sau cu muluri mai bogate şi se pot lustrui frumos. Lemnul folosit pentru execuţia uşilor trebuie să fie bine uscat, sănătos, fără pungi de răşină, fără găuri de cari şi fără noduri. Uşile cari nu se lustruiesc trebu ie să fie grunduite şi acoperite cu vopsea de ulei, pentru a fi ferite de variaţiile de umiditate şi de temperatură, de atacul insectelor xilofage, cum şi pentru a ii seda un aspect mai frumos, — Uşile de lemn pot fi exe-
cutate din scînduri, din şipci, din panouri de panel, din tăblii, sau pot fi placate.
Uşi ie de scînduri sînt constitu ite d in unu sau din două canaturi executate din scînduri înguste, aşezate alăturat
sau îmbinate şi fixate de piese de lemn transversale sau într-o ramă exterioară făcută din scînduri. Uşile de scînduri de execuţie simplă sînt constituite din scînduri brute sau gelu ite, aşezate vertical, alăturate (cu rostcurat, liber sau acoperit cu o şipcă), sau îmbinate cu fajţ sau cu uluc şi lambă, şi cari sînt fixate pe două sau pe trei stinghii orizontale şi sînt întărite cu o diagonală, pentru a împiedica deformaţiile (v. fig. XV/ a). Scîndurile se fixează pe stinghii cu cuie sau cu şuruburi, şi pot fi îmbinate cu stinghiile printr-o îmbinare de lăţire (v.) cu uluc în coadă de rîndunică. Canaturile se pot monta fără toc sau pe un toc simplu, şi se fixează cu balamale simple (uneori de oţel forjat), încastrate în zidărie sau fixate pe uşori sau pe toc. Se folosesc la încăperi de mică importanţă, la cari totuşi trebuie să se asigure o închidere bună, de exemplu la intrări de pivniţe, de subsoluri, de poduri de case, magazii, barăci, depozite, construcţii agricole, etc. — Uşile de execuţie îngrijită au canaturile constituite din scînduri montate într-o ramă făcută din scînduri mai groase sau de aceeaşi grosime, şi îmbinate cu falţ sau cu uluc şi lambă. Rama poate fi întărită cu una sau cu două piese transversale intermediare, iar scîndurile se montează în golurile acestui schelet. Uneori, canaturile pot fi căptuşite cu un al doilea rînd de scînduri, aşezate vertical, orizontal sau înclinate la 45°, într-un sens sau în două sensuri (v. fig. XV/ b şi e), sau pot fi căptuşite cu piese de lemn de diferite forme şi ornate cu muluri sau cu sculpturi, pentru a fi mai decorative (v. fig. XVI c şi d). în acest caz, uşile se execută din lemn de stejar şi sînt folosite, în special, ca uşi exterioare. Canaturile pot fi montate fără toc sau pe toc, cu balamale obişnuite sau cu balamale ornamentale de oţel forjat cari au, uneori, aripa fixată pe canaturi, constituită dintr-o platbandă lungă, aparentă, ornamentată, fixată cu şuruburi sau cuie cu cap forjat decorativ.
Uşile de şipci sînt constituite de obicei dintr-un singur canat, alcătuit din şipci verticale, distanţate, alăturate sau îmbinate (cu falţ, cu uluc şi lambă), fixate pe două stinghii orizontale întărite cu o diagonală (v. fig. XVII). Capătul inferior al diagonalei se aşază către marginea canatului pe carese fixează balamalele, pentru ca diagonala să fie solicitata
d
XV. Uşi turnante.
0)	elevaţie; b) secţiune orizontală printr-o uşă turnantă, cu patru canaturi; c) secţiune orizontală printr-o uşă turnantă cu patru canaturi, strînse la mijlocul sau la marginea tamburului (linie întreruptă); d) secţiune orizontală printr-o uşă turnantă cu trei canaturi;
1)	peretele tamburului; 2) panouri glisante pentru închiderea tamburului; 3) canaturi turnante; 4) pivot central; 5) braţe metalice pentru solidarizarea canaturilor; 6) garnitură
flexibilă pentru etanşare.
23*
b
XVI. Uş i de scînduri.
a) uşă de scînduri simplă, fără toc (elevaţie şi secţiune orizontală); b) uşă de scînduri cu toc, căptuşită cu scînduri aşezate !a 45° (elevaţie, secţiune verticală şi secţiune orizontală); c---e) uşi de scînduri, căptuşite cu piese de lemn de forme speciale sau ornamentale (elevaţii); 1) stinghie pentru fixarea scîndurilor; 2) scînduri verticale; 3) balama forjată, fixată în perete; 3) zăvor; 4) toc; 5) pervazuri; 6) frizuri; 7) umplutură de scîndur i
aşezate vertical; 8) scînduri aşezate la 45°.
Uşă
357
Uşă
la compresiune. Uneori, şipcile de la marginile verticale ale canatului sînt înlocuitecu dulapi sau cu scînduri înguste, pentru
XVII. Uşă de şipci.
1) stinghii; 2) şipci; 3) balama forjată, fixată direct în perete.
XVIII. Diferite profiluri de frizuri şi tăblii. 1) frizurile uşii; 2) tăblii subţiri; 3) tăblie groasă; 4) piese profilate intermediare între tăblii şi frizuri.
a mări rigiditatea canatului şi a uşura montarea balamalelor şi a broaştei. Şipcile se fixează pe stinghii şi pe diagonale cu cuie sau cu şuruburi;
ele se pot îmbina cu acestea în coadă de rîndunică, pentru a împiedica rotirea relativă a şipcilor şi a stinghiilor în jurul cuielor sau al şuruburilor, şi deformarea canatului. Montarea canatului se face prin balamale simple, de obicei de oţel forjat, încastrate direct în zidăria pereţilor sau fixate pe stîlpii (uşorii) pereţilor de lemn, fără intermediul unui toc.
Uşile de şipci se folosesc la încăperi de mică importanţă sau la cari trebuie să se lase liberă circulaţia aerului pentru aerisire, ca: boxe de pivniţe sau de poduri de case, grajduri, hambare, etc.
Uşile în panel sînt constitu ite dintr-un singur canat executat dintr-o placă de panel (v.) de dimensiuni corespunzătoare. Feţele cana-tului pot fi acoperite cu foi de furnir de lemn de esenţă tare sau de lemn exotic, pentru a se lustrui frumos şi a fi decorative. De obicei, ca-
XIX. Tipuri de uşi în tăblii.
natul se execută fără falţ, etanşarea rostului dintre toc şi canat făcîndu-se printr-un falţ fals, format dintr-o şipcă aşezată la marginea tocului sau cu ajutorul pervazurilor cari depăşesc marginea acestuia. Pervazurile, tocul şi căptuşeala se execută din piese masive de lemn de aceeaşi esenţă ca foile de furnir ale panelului. Uneori, tocul se execută din bare de oţel profilat (în special Ia uşile în panel cu ramă metalică). Uşile în panel se folosesc numai ca uşi interioare, pentru a fi ferite de intemperii. Prezintă avantajele că nu se deformează prin uscare şi că au canaturi relativ uşoare.
Uşile în tăblii au canaturile constituite dintr-un cadru (constituit din piese masive de lemn, numite frizuri) al căru i interior e împărţit, prin piese intermediare orizontale sau încrucişate, în două sau în mai mu Ite cîmpuri egale sau diferite, ale căror goluri sînt umplute cu panouri (tăbl ii) de lemn masiv, de panel sau de contraplacaj, îmbinate în u luc şi lambă cu frizurile cadrului şi cu cele intermediare (v. fig. XVIII şi XIX). Unele tăbiii pot fi înlocuite cu panouri de geam, pentru a permite iluminarea încăperilor cari nu primesc lumină directă sau în cantitate suficientă. Geamurile se montează într-un falţ fasonat la marginea frizurilor, şi se fixează cu şipci de lemn, simple sau profilate cu muluri asemănătoare cu cele de la marginile frizurilor. Feţele şi marginile aparente ale tăbl iilor pot fi simple, profilate cu muluri, sau sculptate. Uşile în tăblii se execută, de obicei, cu falţ, fie că tocul are falţ propriu, fie că se realizează un falţ fals, cu ajutorul pervazurilor uşii sau cu ajutorul unor piese de lemn montate la marginile tocului sau
ale căptuşelii. Montarea uşilor în tăblii se poate face, fie pe toc, fiepecăptuşeală. Tocurile sau căptuşeala, ca şi pervazurile, se execută din lemn de aceeaşi esenţă ca lemnul canaturilor şi au aceeaşi ornamentaţi e ca şi acestea. Cînd grosimea peretelui e ma i mare decît o jumătate de cărămidă, căptuşeala se execută din frizuri şi tăblii, ca şi canaturile. Frizurile inferioare ale canaturilor şi ale căptuşel ii, ca şi partea inferioară a pervazurilor, pot fi mai late, mai groase şi mai bogat ornamentate, formînd un soclu, în special la încăperile cu plintăsau cu lambriu, pentru a realiza continuitatea decoraţiei interioare a încăperii. Frizurile transversale trebuie dispuseastfel, încîtsă nu fie la acelaşi n ivel cu broasca uşii, pentru ca scobitura făcută la montarea broaştei să nu slăbească îmbinarea frizurilor, îmbinarea tăbliilor cu frizurile nu se consolidează cu cuie,
P
|L
Ff
Uşă
358
Uşă
şuruburi sau prin încleire, pentru a permite deformaţiile pieselor datorite variaţiilor de temperatură şi de um id itate. în acest scop, ulucul tăiat în frizuri se face mai adînc decît lambaua. Uneori, tăbliile nu se îmbină direct cu frizurile uşii, ci prin intermediul unor piese profilate cari formează un chenar în jurul fiecărei tăblii, ieşit în relief faţă de planul cadrului uşii. Acest sistem prezintă avantajul că evită crăparea tăbliilor prin uscarea lemnului, datorită faptului că variaţiile dimensiunilor plane ale tăbl iilor sînt uşurate, atît prin îmbinarea d intre tăbl ii şi piesele intermediare, cît şi prin îmbinarea dintre acestea şi frizuri. Uşile în tăblii se folosesc, atît ca uşi interioare, cît şi ca uşi exterioare; în ultimul caz, faţa exterioară a canaturilor e ornată cu muluri mult mai bogate şi mai ieşite în relief, cu sculpturi, cornişe, frontoane, etc. Uneori, una dintre feţele canaturilor e căptuşită cu scînduri îmbinate cu falţ, sau cu uluc şi lambă, pentru a se realiza o suprafaţă plană, sau e căptuşită cu piese de lemn de esenţă tare, de diferite forme, mărimi şi culori, aranjate pentru a forma motive ornamentale geometrice, ori e acoperită cu un lambriu sau cu un tapet, cari maschează uşa (v. Uşă mascată).
Uşile placate sînt uşi simple, cu un singur canat alcătuit dintr-un cadru de scînduri înguste, rigidizat cu piese
22
XXI. Uşă metalică cu schelet de fiare profilate, o) elevaţie; b) secţiune verticală; c) secţiune orizontală (parţială); 1) toc-colţar;
2)	ancoră pentru toc;
3)	fiarele profilate ale scheletului canaturilor; 4) tablă; 5) apărătoare de ploaie.
asemenea, din piese masive de lemn de aceeaşi esenţă ca furnirul feţelor văzute. Uşile placate se folosesc numai ca uşi interioare, pentru a fi ferite de intemperii. Prezintă avantajul că au canaturi uşoare.
Uşile metalice au canaturile şi tocul executate din piese de metal. Canaturile se execută, fie dintr-un schelet constituit din bare de oţel laminat (cu secţiunea în L, [, T, sau de forme speciale), întărit cu diagonale sau cu bare orizontale şi verticale, şi pe cari se aplică o căptuşeală de tablă de oţel (v. fig. XXI) pe una sau pe ambele feţe ale canatu Iu i, fie dintr-un cadru de bare de oţel laminat, în interiorul căruia se montează unu sau mai multe panouri de geam, protejate uneori de o grilă confecţionată din bare drepte de oţel sau din bare de oţel forjat (pentru a fi mai decorativă), — sau din piese de tablă presată, de forme speciale, asamblate pentru a forma
caz, cadrul canatului se execută din piese masive de lemn de aceeaşi esenţă ca şi furnirul aparent, sau se acoperă numai îeţele văzute ale cadrului cu piese mai subţiri de acelaşi lemn 9* furnirul. Pervazurile, tocul sau căptuşeala se execută, de
XX. Uşă placată (secţiune orizontală, parţială).
1) toc mascat; 2) pervaz; 3) frizul căptuşelii; 4) tăblia căptuşelii; 5) montanţii scheletului canatului; 6) contraplacaj.
intermediare (orizontale, verticale sau încrucişate), şi ale căru; feţe sînt acoperite cu cîte o foa ie de placaj sau de contraplaca j fixată prin încleire, pentru a prezenta suprateţe piane (v. fig. XX). Uneori, faţa văzută a placajului sau a contra placajului e constituită din furnir de lemn de esenţă tare sau de lemn exotic, pentru a se putea lustrui frumos. în acest
n	i		n
i i	i i	i i	i i
i i	i i	11	u
□	n	U	i
XXII.. Uşă metalică executată din p:ese de tablă presată, o) elevaţie; b) secţiune verticală; c) secţiune orizontală; 1) toc-colţar; 2) piese speciale pentru alcătuirea scheletului canaturilor; 3) piese de umplutură; 4) ancorele tocului; 5) canat de dimensuni mici, pentru accesul persoanelor.
scheletul canatu Iu i şi umplutura golurilor (v. fig. XXII). Uneori, fa uşile cu căptuşeală dublă de tablă, spaţiul dintre cele două căptuşeli se umple cu un material izolant termic. Asamblarea pieselor metalice se face de obicei prin sudare, mai rar prin nituire
Uşile metalice sînt folosite la clădirile de locuit, în special ca uşi exterioare, pentru a le da aspect monumental; ca uşi interioare sînt folosite la încăperile instalaţiilor (de ex. la încăperile căldărilor de calorifer), la intrarea în podurile caselor, ca uşi antifoc, la garaie, etc. Sînt folosite pe scară foarte mare la clădirile industriale, atît ca uşi exterioare, cît şi ca uşi interioare, ia ateliere, hangare, magazii, depozite, clădiri pentru transformatoare, etc. Cînd dimensiunile uşii sînt prea mari (de ex. la uşile de hangare sau de ateliere) se amenaiează, pentru circulaţia oamenilor, un canat mai mic în unui dintre canaturile uşii.
• Uşile metalice cu dimensiuni mici se execută ca uşi rabatante; cele cu dimensiuni mari se execută ca uşi glisante sau pliante, pentru a putea fi deschise mai uşor.
Uşile mixte sînt executate în parte din piese de oţel, şi în parte din piese de lemn. Canaturile se execută fie dintr-un
Uşă antifoc. Tehn.: Uşă metalicăsau mixtă, folosită la încăperile în cari se pot produce uşor incendii (de ex.: la instalaţii cu .căldări de abur, instalaţii pentru producerea
XXIII. Uşă mixtă cu schelet metalic (secţiune orizontală).
1) rama canatului de fiare profilate; 2) rama umpluturii; 3) umplutură de dulapi; 4) montant pentru fixarea canatului mic; 5) căptuşeală de tablă; 6) canat de dimensiuni mici, pentru accesul persoanelor; 7) toc din profiluri Z.
schelet metalic, în interiorul căruia se montează piese verticale şi orizontale de lemn (v. fig. XXIII), fie dintr-un schelet
____XXIV. Uşă mixtă cu schelet de lemn (secţiune orizontală parţială).
1) toc de tablă presată, de formă specială; 2) ancoră; 3) montanţi de lemn; 4) contraplacaj; 5) căptuşeală de tablă.
de lemn peste care se aplicăo căptuşea lăde placaj (v. fig. XXIV), şi pot fi acoperite sau nu cu o foaie subţire de tablă. Tocul uşii se execută d in metal. Se foloseşte ca uşă antifoc, la podurile caselor, la subsoluri, etc.
XXV\ Uşă metalică antifoc, executată din bare profilate şi tablă. a) elevaţie; b) secţiune verticală; b') variantă a secţiunii verticale (partea inferioară a canatului); c) secţiune orizontală; 1) toc-colţar; 2) ancore; 3) rama canatului de fiare profilate; 4) căptuşeală de tablă perforată; 5) căptuşeală de tablă netedă; 6) straturi de material incombustibil (asbest, vată de zgură, etc.).
Din punctul de vedere al modului special de execuţie, sau al destinaţiei speciale, se deosebesc tipurile de uşi descrise în continuare.
XXVI. Uşă metalică antifoc, executată din piese speciale, o) elevaţie; b) secţiune verticală; c) secţiune orizontală; 1) toc de profiluri Z; 2) rama canaturilor executată din profiluri speciale; 3) piesă de tablă presată;
4) umplutură incombustibilă.
oxigenului, a acetonei sau a altor substanţe chimice, posturi de transformatoare, poduri de case, etc.), pentru a împiedica întinderea incendiului la încăperile învecinate. Uşile metalice antifoc au spaţiul dintre cele două căptuşeli umplut cu un material incombustibil sau refractar, ca, de exemplu, fibre de asbest, praf de şamotă, beton uşor (de piatră ponce, de zgură), vată de zgură, pămînţel, etc. (v. fig, XXV şi XXVI). Sînt folosite, în special, la > încăperile instalaţiilor termice. Uşile mixte antifoc sînt de tipul cu căptuşeală de tablă pe ambele feţe. Uneori, între căptuşeală şi	pl	caj	se	aşază	un material
izolant (de ex. plăci de asbest). Se folosesc la	încăperi de	mică
importanţă (de ex. la podurile caselor, la încăperile căldărilor pentru calorifere, etc.). Tocul uşilor antifoc trebuie ancorat bine în zidărie, pentru a evita dislocarea acesteia din cauza dilataţiei uşii. Cadrul canaturilor şi tocul trebuie ajustate bine, pentru ca închiderea să se facă perfect, împiedicînd trecerea fumului şi a^gazelor în celelalte încăperi. în cazul cînd uşa trebuie să aibă panouri de geam, acestea se execută din sticlă greu fuzibilă sau din sticlă armată cu o plasă de sîrmă. Sin. Uşă de incendiu Uşă parafoc.
Uşă de cameră de fum. C. f.: Uşă montată la partea din faţă a camerei de fum a locomotivelor cu abur
(v. fig. XXVII). Se confecţionează din tablă de oţel, se deschide spre exterior şi are formă bombată sau conică (aerodinamică), fiind apărată la partea inferioară cu o tablă de protecţie contra arderii. Serveşte la curăţirea şi la scoaterea ţevilor de fum (la revizii) ale căldării; de aceea, diametrul uşii trebuie să fie cel puţin egal cu cel al fasciculului tubular al locomotivei. La locomotivele Ia cari curăţirea şi scoaterea ţevilor de fum
XXV//, Uşă de cameră de fum.
Uşa
360
Uşă
XXVIII. Uşă de focar simplă.
se efectuează prin cutia de foc, iar curăţirea fraisilului, prin pîlnii degolire, uşa camerei defum arediametrul micşi rămîne închisă în permanenţă. închiderea etanşă a uşii, pentru menţinerea depresiunii necesare în camera de fum, se realizează printr-un dispozitiv de înzăvorîre cu roată de mînă (volan) şi şurub, prin apăsarea peretelui uşii (circa 10 kg pe centimetru de perimetru) pe placa frontală a camerei de fum. Asigurarea înzăvorîrii se obţine prin chei montate pe perimetrul uşii, cari strîng uşa de placa frontală.
Uşă de focar. Mş., Termot.: Uşă montată în peretele portal (la gura de alimentare) al focarului unei căldări de abur sau al unui cuptor industrial. Se confecţionează din plăci de oţel sau de fontă şi are forma dreptunghiulară, circulară sau eliptică. De obicei! uşa de focar se construieştecu pereţi dubli, la distanţa de 40" *60 mm între ei, pentru a micşora pierderile de căldură prin transfer efectuat prin peretele uşii şi pentru a preîncălzi aerul secundar care intră în focar prin deschiderile practicate în peretele acesteia. Fixarei uşii în poziţia închisă trebu ieasiguratăastfel, încît uşa să nu poată fi deschisă prin efectul unor suprapre-siuni provocate în focar.
Sistemele de uşă folosite la focare sînt următoarele:
Uşa simpla (v.fig. XXVIII), cu deschidere spre exterior, care prezintă avantajul unei construcţii simple; e din ce în ce mai puţin folosită şi numai la unităţi mici de focar, din cauza intrării unor cantităţi mari de aer rece în focar în timpul alimentării cu combustibil, şi nu prezintă suficientă siguranţă contra deschiderii accidentale. — Uşa culisantâ (v.fig. XXIX), formată d in două aripi alunecătoare,cari permit deschideri variabile şi deci reglarea cantităţilor de aer comburant, şi nu se deschid sub efectul supra-presiunilor accidentale de focar. — Uşa basculanta (v. fig. XXX), cu deschidere spre exterior şi menţinută în poziţii dedeschideri variabile, putîndu-se regla cantităţile de aer şi direcţia de curgere a aerului în focar.
—	Uşa cu acţionare mecanizata, formată din două aripi cari se închid, respectiv se deschid prin deplasarea unui piston actionat de aer comprimat. Acest tip de uşă e folosit în special la focarele cu al i-mentare mecanizată a combustibilului (de ex. la locomotive cu stoker), pentru a! imentare suple-mentară cu combustibil.
Uşă de incen-d i u. Tehn. V. Uşa anti-foc.
Uşă de puţ. Mine:
Uşă sau barieră care închide orificiul unui puţ de mină, în dreptul rampelor (v.). Uşa trebuie să rămînă închisă în tot timpul cînd colivia se deplasează în interiorul puţului şi nu e oprită la nivelul rampelor.
Transp.: Uşă folosită la vagoanele
XXIX. Uşă de focar culisantă.
Uşă de vagon.
de călători şi de marfă.
Lei vagoanele de calatori, după destinaţie, se deosebesc la exterior uşi de intrare, laterale, şi uşi frontale de comunicaţie pentru trecerea dintr-un vagon în altul, iar în interior, uşi despărţitoare pe coridor şi uşi între compartimente, sau cabine de toaletă şi coridor.
Uşile de intrare sînt plasate în pereţii laterali ai cutiei vagonului, şi anume la vagoanele cu coridor lateral şi la cele vechi cu săli comune la capetele pereţilor, executîndu-se cu un singur canat şi cu şarniere (v. fig. XXXI), iar la vagoanele noi cu săli comune la capetele sau la mijlocuI
pereţilor, executîndu-se mai late, cu două canaturi fiecare canat fiind format, în general, din două pl iante).
Atît uşile de in" trare cît şi cele de comunicaţie se execută dintr-un schelet de profiluri metalice, îmbrăcat în exterior cu tablă, iar în spre interior cu materialul cu care se îmbracă interiorul cutiei, şi sînt prevăzute la partea superioară cu o fereastră. îmbinarea între uşă şi perete se face cu şicane şi garnituri de etanşare de materiale elastice, ca benzi (tuburi) decauciuc, pîslă.etc., spre a evita pătrunderea apei de ploaie, a zăpezii şi mai ales a curenţilor de aer.
Pentru a nu reduce lăţimea vagonului la capete şi pentru ca scările să nu depăşească totuşi gabaritul, unele vagoane au un gol în pardoseală (v. fig. XXXII) — astfel încît treapta de sus rămîne liberă cînd uşa e deschisă, iar la închiderea uşii acest gol se acoperă cu o clapă articulată (fie de uşă, fie de peretele frontal) şi acţionată mecanic prin deschiderea (închiderea) uşii; la uşile cu deschidere spre exterior această clapă e fixată de uşă fără articulaţie şi la închiderea uşii ea pătrunde cu marginea liberă într-o nişă din pardoseală.
Uşile frontale de comunicaţie, de construcţie similară, se execută în general cu un singur canat şi cu şarniere şi rareori se execută şi din două canaturi rulante; în ambele cazuri ele trebu ie să rămînă închise în tren. La vagoanele noi, la cari burdufurile au fost înlocuite cu rame din tuburi de cauciuc, aceste uşi se
XXXI. Uşă de intrare (vedere din interior).
1) fereastră; 2) broască; 3) şarniere; 4) mîner pentru clanţă; 5) miner pentru zăvor de siguranţă.
XXXII. Uşă de intrare cu spaţiu liber deasupra scării.
1) pardoseală; 2) treapta scării; 3) clapă de acoperire; 4) uşă.
Uşă de siguranţă
361
Utilaj
execută din două canaturi cu şarniere, fiecare canat fiind format din douăsau din trei pliante, şi ele rămîn deschise în tren.
Uşile exterioare se prevăd cu broaşte de închidere robuste, cari la uşile de intrare e obligatoriu să aibă o dublă închidere (spre a evita accidente), şi anume un zăvor (o clanţă) acţionat din exterior şi din interior, cu un mîner, şi un al doilea zăvor de siguranţă, acţionat din interior tot cu un mîner, iar din exterior, cu o cheie pătrată (pătratul-cheia de la Berna). Uşile de intrare de la vagoanele de tramvai şi metrouri se închid (se deschid) de conductorul vagonului (al trenului) prin dispozitive pneumatice sau electromagnetice.
Uşile despărţitoare simple din interior se montează la capete, iar la vagoanele cu 2*’*3 clase şî între acestea, spre a evita formarea de curenţi pe coridorul lateral (trecerea din mijjoc);
Intre compartimente şi coridor se folosesc uşi rulante cu o bună etanşare şi cu geamuri la partea superioară; au o broască simplă, care poate imobil iza uşa (în poziţie închisă sau deschisă) printr-un mîner şi un zăvor cu cioc, iar înzăvorîrea se face printr-un al doilea zăvor, manipulat din interior tot printr-un mîner şi din coridor cu pătratul-cheia de la Berna. La vagoanele de dormit, aceste uşi se execută cu şarniereşi fără geam. La cabinele de toaletă şi W.C. se folosesc uşi simple cu un canat şi şarniere cari se închid cu o broască şi un zăvor rotitor solidar cu o placă indicatoare („liber" „ocupat").
Ld vagoanele de marfa acoperite se foloseşte cîte o uşă centrală exterioară rulantă pe fiecare perete lateral. Aceasta e constituită în principal dintr-un cadru metalic îmbrăcat în exterior cu scînduri sau cu tablă (v. fig. XXXIII).
XXXIII. Uşă rulantă pentru vagon de marfă acoperit, f) suport de ghidare; 2) bară de ghidare; 3) roţi; 4) şină de rulare; 5) clanţă rabatabilă.
Conform noilor prescripţii (fişele U.I.C. şi R.I.U.), la vagoanele noi unificate deschiderea liberă a uşii trebuie să fie de 2x2 m, bara de rulare se montează sus, bara de ghidare jos şi uşa la închidere trebuie să poată avea trei poziţii: închisă, întredeschisă cu 15 cm sau cu 30 cm.
Uşi rulante asemănătoare, dar jnai îngrijit construite, se folosesc şi la vagoanele de bagaje. în acest caz, cadrul metalic al uşii se îmbracă în exterior cu tablă şi în interior cu scînduri (plăci fibrolemnoase, etc.), uşa fiind etanşată spre exterior.
La vagoanele descoperite (cu pereţi înalţi) se prevăd în fiecare perete lateral cîte două uşi din dogă canaturi cu şar-
niere, executate dintr-un cadru metalic îmbrăcat cu scînduri sau cu tablăgroasă. închiderea uşii se face cu zăvoareded iferite construcţii, dar.la vagoanele noi unificate se prescrie ca închiderea la vagonul tip I ^	^
să se facă ca	în fig.	^ —-
XXXIV a, iar	la va-
gonul tip II, ca în fig.
XXXIV b.
La multe vagoane de construcţie mai veche se întîinesc şi uşi rabatabile cari se rotesc în jurul unui ax orizontal.
Pentru descărcarea vagoanelor prin	XXXIV. Usă	pentru	vagon	de	marfă descoperit.
asculare, a	mu te	0) pentru vagoane tip	I;	b)	pentru	vagoane	tip	li;
vagoane pereţii fron- () ax rotitor; 2) camă. 3) mîner; 4) opritor;
tal I seconstru iese sub	5) articulaţie; 6) închizător; 7) pivot,
formă de uşi rabatabile cari oscilează în jurul unui ax superior sprijinit pe stîlpii de colţ. închiderea acestei uşi se face printr-un ax rotitor cotit fixat pe traversa frontală şi manipulat cu un mîner de lîngă peretele lateral.
Uşă etanşă. Tehn. mii., Nav.: Uşă executată d in tablă de oţel consolidată cu nervuri sau corniere şi echipată cu garnituri de etanşare, folosită la adăposturi şi cazemate, cum şi între compartimentele din corpul unei nave sau la anumite deschideri în suprastructuri.
Uşă parafoc. Tehn. V. Uşă antifoc.
1.	Uşa de siguranţa. Tehn., Inst. conf.: Sin. Clapă de siguranţă (v. sub Clapă 1 j; sin. (impropriu) Clapetă de siguranţă.
2.	Utaloy. Metg.; Oţel înalt aliat cu nichel-crom, inoxidabil şi anticoroziv, cu compoziţia: maximum 0,2% C, 35 % Ni, 12 % Cr şi restul fier, cu structură austenitică. Are foarte bună rezistenţă la temperaturi înalte. De asemenea, are rezistenţă mare la acţiunea corozivă a diverselor produse chimice, ch iar la temperaturi înalte. E folosit la construirea recipientelor pentru băi de săruri topite, pentru încălzirea la temperaturi înalte, pentru tratamente termice.
3.	Utilaj, pl. utilaje. Tehn.: Ansamblul maşinilor, aparatelor, uneltelor şi echipamentelor accesorii, necesare efectuării unei anumite lucrări sau a unui proces de lucru, într-o întreprindere industrială sau cu caracter industrial, eventual într-o instituţie de cercetare ştiinţifică. Astfel, se deosebesc: utilaje pentru procese tehnologice, de exemplu utilajul unei întreprinderi industriale, utilajul unui şantier de construcţie,-utilajul agricol, etc.; utilaje pentru asigurarea unor servicii, de exemplu utilajul unei centrale electrice sau termice, utilajul unei staţiuni de alimentare cu apă, etc.; utilaje pentru încercări sau experimentări, de exemplu utilajul unui laborator, utilajul unei staţiuni de cercetare, etc.; utilaje de transport, pentru transporturi apropiate, de exemplu utilajul unei staţii de funicular, utilajul portuar, etc.
Instalaţiile de încălzire, de iluminat, de ventilaţie sau altele asemănătoare, în incinta unei întreprinderi industriale, în laboratoare sau într-o clădire uzuală, sînt amenajări; mijloacele folosite pentru transporturi depărtate se numesc vehicule (v.).
în general, prin utilaj se înţelege şi fiecare maşinăsau aparat mai important, din ansamblul de utilare al unei instalaţii industriale. în această accepţiune, utilajele se clasifică în: maşini, cari pot fi maşini de torţă (energetice) sau maşini de lucru (de ex. maşin i-unelte); generatoare de energie statice, cari sînt convertoare de energie, de exemplu căldări de abur, schimbătoare de căldură, tranşformatoare electrice, etc.; unelte, în general portabile,
Utila]
362
Utilaj
de exemplu chei, ciocane, ferestraie, etc.; instrumente, în special instrumente de măsură; utilaje de transport, pentru transport apropiat, cum sînt macaralele, elevatoarele, transportoarele, etc.
Proiectarea utilajului reprezintă ansamblul operaţiilor de elaborare a unui proiect (v.) de utilaj (v. şî Proiectare 3).
Proiectele de utilaj se elaborează în institute de proiectare şi în birourile de proiectare ale uzinelor sau ministerelor, cum şi în secţii de proiectări, specializate, ale altor instituţii de stat.
Fazele principale de proiectare a unui utilaj sînt: studiul tehnic-economic, incluziv tema de proiectare, proiectul tehnic, desenele de_ execuţie; în uzina executantă, documentaţia de proiectare constructivă e urmată şi de o documentaţie de execuţie -tehnologică.
Uneori, dintre cele trei faze de proiectare se poate elimina proiectul tehnic; el e însă obligatoriu pentru utilajele principale sau complexe. în cazul utilajelor simple, faza de studiu se poate reduce numai la tema de proiectare. în linii mari, conţinutul fazelor enumerate e următorul:
Studiul tehn ic-economic cuprinde fundamentarea temei propuse, cu comparaţii între diferite variante şi tipuri posibile, cu calcule economice cari să justifice alegerea soluţiei propuse. Comparaţia trebuie să fie atît tehnică cît şi economică, şi să facă dovada că — prin rezolvarea temei recomandate — se va realiza un utilaj de nivel tehnic înalt şi care să poată intra în competiţie cu alte utilaje, de acelaşi fel, de pe piaţa mondială.
Din acest studiu, organele de avizare aleg soluţia cea mai avantajoasă — ţinînd seamă de recomandarea cuprinsă în studiu—-'şi fac diferite recomandări, cari servesc drept bază pentru faza de proiectare următoare.
Proiectul tehnic trebuie să determine toate elementele principale de calcul şi constructive, necesare întocmirii desenelor de execuţie, şi se elaborează pe baza studiului tehnic -economic aprobat (ia utilaje mai simple, pe baza temei de proiectare aprobate).
Proiectul tehnic trebuie să fie dezvoltat astfel, încît să permită ca, pe baza lui, să se poată face un calcul al preţului de cost, suficient de precis, Aceasta e necesar, pentru ca — la avizarea acestei faze, care e cea mai importantă din punctul de vedere tehnic — să fie disponibile toate elementele necesare.
Proiectul tehnic trebuie să conţină următoarele documentaţii:
Elementele principale de calcul cinematic, dinamic, de rezistenţă, etc., pentru utilajul proiectat.
Desenul de ansamblu cu secţiuni şi, la nevoie, desenele pentru subansambluriie principale — şi în orice caz desenele pentru subansambluriie independente ale utilajelor complexe —, incluziv cotele principale şi planurile de poziţionare ale diverselor părţi componente ale utilajelor.
Planşele conţinînd epurele cinematice ale mecanismelor componente ale utilajului.
Caietul de sarcini, care trebuie să cuprindă: toate caracteristicile utilajului ca ansamblu, toate condiţiile pe cari el trebuie să le satisfacă, cum şi operaţiile obligatorii de control şi de analiză cari trebuie făcute în timpul execuţiei fizice a lui; condiţiile tehnice de control şi de recepţie.
Memoriul de prezentare, care trebuie să conţină toate precizările, astfel încît la faza următoare să nu mai existe nici o nelămurire.
Desenele de execuţie trebuie să conţină: toate detaliile necesare realizării tuturor reperelor, cu prescripţii precise de execuţie şi de montare; prescripţii tehnice pentru montare şi rodaj; indicaţii tehnice pentru deservire şi întreţinere. Toate detaliile trebuie să fie suficient de dezvoltate pentru a
permite elaborarea tehnologiei şi realizarea produsului în uzină.
în cazul neexecutării fazei de proiect tehnic, faza desene de execuţie trebuie să conţină şi caietul de sarcini cu memoriu! de prezentare.
Exemple de utilaje:
Utilaj de transport apropiat. Tehn.: Mecanisme, maşini, vehicule şi instalaţii cari servesc la deplasarea pe distanţe mici a sarcinilor, în special în incinta unei întreprinderi, (hală, atelier, depozit acoperit sau descoperit, etc.), în instalaţiile portuare, în interiorul unei construcţii, etc., în general pentru servirea unu i proces de producţie. Astfel, acest utilai se deosebeşte de vehiculele pentru transport îndepărtat, de exemplu rutier, feroviar, naval sau aerian, cari deplasează sarcini sau persoane la*dis+anţe mari.
Utilajul de transport apropiat serveşte, de exemplu, la: transportul în interiorul uzinelor, care consistă în distribuirea materialelor la diverse ateliere, transportul materialelor şi al semifabricatelor între ateliere, transportul în atelier de ia un post de lucru la altul şi la depozitele din atei ier, transportul produselor finite la locurile de încărcare pentru transport îndepărtat, transportul deşeurilor la punctele de evacuare a acestora; transportul în incinta unui port, incluziv încărcarea navelor sau a vehiculelor de cale ferată; transportul minereului, respectiv al sterilului, într-o mină sau la zi; etc. Un transport distinct e transportul materialelor 'mtre operaţii tehnologice succesive (cari se execută, în general, în interiorul unui atelier, însă de multe ori şi între ateliere), care prezintă o importanţă deosebită la fabricaţia în serii mari şi la fabricaţia în masă, legînd posturi de lucru independente sau interdependente, pentru a asigura desfăşurarea procesului de producţie după un anumit plan şi într-un anumit ritm de lucru.
Utilajul de transport apropiat se poate clasifica după numeroase criterii, de exemplu: după direcţia transportului, dupăprincipiul de funcţionare, după mobilitate (stabil sau mobil), după caracteristici constructive, după modul de acţionare (cu acţionare prin forţă musculară sau cu acţionare mecanizată), după felul şi numărul mişcărilor de lucru pe cari le poate efectua, după domeniu! de utilizare (utilai de transport pentru porturi, pentru metalurgie, pentru construcţii, etc.).
Din punctul de vedere al direcţiei transportului, se deosebesc: utilaj de ridicat, cu direcţia principală de transport pe verticală (cu unu sau cu mai multe mecanisme de ridicare a sarcinilor pe verticală), însă efectuînd şi transporturi în plan orizontal, prin mişcări de rotaţie sau prin mişcări de translaţie; utilaj transportor, cu direcţia principală de transport diferită de cea verticală.
Din punctul de vedere al principiului de funcţionare, se deosebesc: utilaj pentru transport continuu şi utilaj pentru transport discontinuu (intermitent), ultimul putînd fi utilaj pentru transporturi pe sol şi utilaj pentru transporturi pe căi suspendate. — Utilajul de transport continuu deplasează sarcini în general omogene (granulare, în bucăţi), în direcţia principală de mişcare, într-un singur sens, mişcările repetîndu-se ca direcţie, ritm, viteză, etc.; el poate fi automatizat cu uşurinţă, atît în privinţa transportului, cît şi a operaţiilor de încărcare şi descărcare. Se deosebesc următoarele categorii importante: elevatoare, pentru deplasarea de obicei verticală-ascendentă a sarcinii: tobogane, pentru deplasarea înclinată-descendentă a sarcinii; transportoare (incluziv escalatoare, încărcătoare, alimentatoare, etc.), pentru deplasarea orizontală sau înclinată a sarcinii; funiculare, pentru deplasarea orizontală sau înclinată a sarcinii, suspendată de cabluri sau şine; etc.— Utilajul de transport discontinuu deplasează sarcini individuale şi uneori sarcini omogene (în cupe, în bene, etc.) în unul sau în ambele sensuri ale direcţiei de mişcare, cu intermitenţă; în general, acest utilaj nu poate fi automatizat.
Utilaj, element de ^	363	Uva
Se deosebesc următoarele categorii importante: palane, pentru deplasarea de obicei verticală, prin tragere, a sarcinii; cricuri, pentru deplasarea de obicei verticală, prin împingere, a sarcinii; ascensoare (în special pentru persoane), pentru deplasarea verticală a sarcinii; t rol ii, pentru deplasarea într-o direcţie oarecare, prin tragere, a sarcinii; căruc ioare (cu autopropulsiune, de ex. manipulatoare, sau fără autopropulsiune, de ex. roabe), pentru deplasarea de obicei orizontală a sarcinii; vagonet e, pentru deplasarea orizontală sau înclinată a sarcinii, pe căi cu şine de rulare; transbordoare, pentru deplasarea orizontală a sarcinii, de pe o cale de rulare pe alta; macarale, pentru deplasarea principală verticală a sarcinii, combinată cu mişcări de translaţie sau de rotaţie într-un plan orizontal sau înclinat; etc.
Din punctul de vedere al mobilitătii, se deosebesc: utilaj stabil, la care numai organul de transport execută mişcările necesare pentru deplasarea sarcinii, de exemplu elevatoare, transportoare, funiculare, ascensoare, transbordoare, macaraie stabile, etc.; utilaj mobil, care se poate deplasa împreună cu sarcina sau fără sarcină, de exemplu palane, cricuri, cărucioare, macarale automobile sau plutitoare, etc. Dintre utilajele mobile, unele sînt transportabile, de exemplu automacaraua, iar altele sînt p o r t a b i I e, de exemplu cricul.
Utilaj de geniu. Tehn. mii.: Ansamblul maşinilor, uneltelor, aparatelor şi vehiculelor necesare unităţilor de geniu pentru îndeplinirea misiunilor.
Utilaj rulant. Tehn.: Vehicul tehnic, în general autopropulsat, care serveşte la efectuarea anumitor lucrări tera-sieresau rutiere, în mişcare. Utilaje rulante sînt, de exemplu, buldozerele, grederele, screperele, rulourile compresoare, excavatoarele, draglinele, scarificatoarele, cutoplugurile, etc.
1.	element de Tehn.: Sin. Organ de maşină (v.), Organ de utilaj, Element de maşină.
2.	organ de Tehn.: Sin. Organ de maşină (v.), Element de utilai, Element de maşină.
3.	Utilare. Tehn.: înzestrarea cu utilaj, a unei întreprinderi industriale sau cu caracter industrial.
4.	Utilizare. 1. Gen.: Acţiunea de punere în funcţiune a unui aparat, dispozitiv, sistem tehnic, etc., pentru îndeplinirea scopului pentru care a fos't construit.
5.	Utilizare. 2. Elt.: Transformarea energiei electromagnetice în alte forme de energie sau în căldură, cu ajutorul maşinilor electrice sau al unor aparate, la locul de folosire al energiei electromagnetice.
Util izarea energiei electromagnetice, practic simultană cu obţinerea ei, caracteristică specifică a acestui produs, se efectuează în general la distanţe relativ mari de sursele de producere, ca intermediare servind instalaţiile de transport şi distribuţie electrică.
6.	Utilizare. 3. E/t.: Ansamblul instalaţiilor electrice servind pentru realizarea utilizării (v. Utilizare 2) energiei electromagnetice.
Aceste instalaţii consistă în general din reţele electrice, de joasă tensiune (sub 1 kV), maşini electrice şi aparate electrice pentru folosirea energiei electromagnetice.
în cazurile cînd în locurile de folosire se cer cantităţi mari de energie electromagnetică, în loc de reţele electrice de joasă tensiune se instalează reţele electrice cu tensiuni de peste 1 kV, cel mai frecvent de 6 kV.
7.	Utilizare, coeficient de ~ a rezistenţei. Ind. text. • Raportul dintre rezistenţa la rupere a firului şi rezistenţa la rupere de care sînt capabile toate fibrele din secţiunea transversală a acelui fir. Se exprimă prin una dintre următoarele două formule:
P
; C„=
în cari: P e rezistenţa med ie la rupere a firului; p, e rezistenţa med ie la rupere a unei fibre; număru I med iu de fibre d in secţiunea transversală a firului, care se determină prin raporturile:
nr
Tt (tex) Tt(tex) jr'C
unde
Nj e numărul de fineţe mediu al fibrelor ; N e numărul
de fineţe mediu al firului; Tt (tex) e fineţea medie a firului, în sistemul Tex ; Tt(tex)j e fineţea med ie a fibrelor, în sistemu I Tex; C e coeficientul de scurtare (v.) prin torsionare; Lg e lungimea de rupere (v.) a firului; e lungimea de rupere a fibrelor. Lungimea de rupere a firului, în km, se calculează cu formulele:
P
Tt(tex) '
P şi p fiind rezistenţa la rupere a firului, în kg, respectiv în g, Nm şi Tt (tex) numărul metric şi fineţea în tex a firului; lungimea de rupere a fibrelor e dată de relaţiile:
Lr —
Pi
■f	Tt(tex) j
'• fPi
Lt> •C Rf
Px şi p} fiind rezistenta medie la rupere a unei fibre, în kg, respectiv, în g.
Coeficientul de utilizare a rezistenţei firelor componente în firul răsucit e dat de raportul dintre rezistenţa la rupere a firului răsucit şi suma rezistenţelor firelor componente din secţiunea transversală a firului răsucit şi se calculează cu formule analoge celor pentru firul simplu. —
Valorile coeficientului de utilizare a rezistenţei fibrelor în firul simplu depind de torsiunea dată, de lungimea fibrelor, de coeficientul de frecare al fibrelor între ele şi variază între
0,2.5 şi 0,40 în mod obişnuit şi se aiunge şi la 0,60 în cazuri anumite. La firele răsucite valoarea coeficientului de utilizare a rezistenţei firelor componente e, în cele mai multe cazuri, mai mare decît 1, deoarece scade importanţa rezistenţelor mici date de porţiunile slăbite ale fiecărui fir component, prin compensare cu rezistenţele mai mari ale celorlalte fire din firul răsucit.
8.	Utilizare, coeficient de ~ a terenului. Urb.: Raportul dintre suprafaţa totală (desfăşurată pe toate caturile) a unei clădiri sau a unui ansamblu de clădiri şi suprafaţa de teren pe care sînt amplasate clădirile respective. Sin. Densitate de clădiri.
9.	Utiloy. Metg.: Oţel austenitic înalt aliat cu crom-nichel, inoxidabil şi anticoroziv, conţinînd în plus cupru, molibden şi sil ic iu, cu compoziţia: maximum 0,07% C, 29 % Ni, 20% Cr, 3% Cu, 1,75% Mo, 1 % Si şi restul fier. Afară de rezistenţa deosebită la coroziunea la temperaturi înalte, acest oţel are şi o bună rezistenţă la acţiunea aciduIu i suIfuric diluat şi a amestecurilor de diferiţi acizi.
io. UV, filtru Foto.: Filtru optic (v.) pentru radiaţii ultraviolete.
u.	UV, oţel Metg,: Sin: Oţel U pentru vagoane. V. sub U, bară — .
12. Uva. Zoo/.: Ammodytes cicerellus Raf. Specie de peşte marin din familia Ammodytidae, cu lungimi variind între 10 şi 18 cm. Are corpul mult alungit, aproape cil ind r ic, mărginit lateral de pliuri tegumentare oblice şi transversale, capul lung ascuţit, maxila protractilă, iar aripioara dorsală lungă prevăzută cu trei ridicături şi trei excavaţii. Colorată în măsliniu pe spate cu reflexe arămii la partea anterioară, prezintă pe fiecare latură cîte o dungă longitudinală strălucitoare.
Uvala
364
Uzină
Formă nectonică migratoare din Mediterană, trăieşte în Marea Neagră pe fundurile nisipoase şi cu cochilii, printre cari rămîne îngropată ziua. Formează uneori bancuri mari.
Răpitor, are importanţă economică indirectă, deoarece serveşte drept hrană unor peşti valoroşi — scrumbii, păiă-midă, lufari.
Se pescuieşte în lungul litoralului, vara la taliene, în cantităţi mici. Carnea, delicată, se consumă în special proaspătă.
Se utilizează ca momeală în pescuitul sportiv marin.
1.	Uvala, pl. uvale. Geogr., Geol.: Microdepresiune de suprafaţă, specifică regiunilor carstice, rezultată din unirea mai multor doline, care face trecerea între doline (v.) şi polje (v.).
Uvala comunică în interiorul carstului, prin diferite sisteme de canale subterane, cu peşterile.
2.	Uvanit. Mineral.: (U02)2(V60i7)-15 H20. Vanadat hidratat de uraniu, natural, cristalizat în sistemul rombic. Se prezintă sub formă de agregate granulare fine, de culoare brună-gălbuie.
3.	Uvet, filtre Petr.; Filtre folosite în analizele petro-grafice ale cărbunilor, pentru absorbirea razelor ultraviolete.
4.	Uviol. Fiz.: Sticlă transparentă pentru ultravioletul apropiat, astfel încît o lamă de uviol cu grosimea de 1 mm e complet transparentă pentru radiaţia incidenţă cu lungimea de undă de 3600 Â si mai lasă să treacă 80 % la 3000 Â si 15 % la 2700 Â.
5.	Uvografie. Agr.: DiscipIină care se ocupă cu examinarea structurii caracteristice a fiecărui soi de struguri.
6.	Uvologie. Agr.: Disciplină care se ocupă cu cercetarea sistematică a strugurilor, definindu-i ca materie primă, în vederea folosirii optime (struguri pentru masă, pentru vin, pentru stafide, etc.). Studiul cuprinde cunoaşterea compoziţiei mecanice şi a compoziţiei chimice a strugurilor, pe unităţi uvologice: ciorchine şi boabe, pentru fiecare varietate.
7. Uvraj, pl- uvraje. 1. Cs.; Sin. Lucrare (v. Lucrare 2).
8. Uvraj. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie; element al cetăţilor cu forturi detaşate (v.), cu o dezvoltare destul de mare şi echipat astfel, încît să poată lupta independent în cazul unei încercuiri complete. După mărime, uvrajele puteau fi forturi şi baterii intermediare.
Forma lor varia atît cu terenul, cît şi cu rolul care li se atribuia. în mod obişnuit, forturile aveau forme pentagonale sau trapezoidale (v. fig. a şi b), iar bateriile intermediare, triunghiulare (v. fig. c). în cazul uvra-jelor echipate cu turele (v.) forma lor putea să fie semirotundă sau rotundă(v. fig. d).
Incinta uvraje-lor era înconjurată cu un zid de escarpă şi cu un şanţ, care uneori era plin cu apă.
Şanţurile erau o-bişnuit flancate de caponiere (v.), amplasate în zidul de escarpă (v.) sau în zidul de contraescarpă.
9.	Uwarowit. Mineral.: Ca3Cr2(Si04)3. Varietate de gra-nat (v.) din seria andraditului, care conţine 33,5% CaO, 30,6% Cr^Oa şi 35,9% SiOg. Are culoarea verde închisă de
a) uvraj de trapezoidală
Tipuri de uvraje (scheme), formă pentagonală; b) uvraj de formă c) uvraj de formă triunghiulară; d) uvraj
în formă de sector circular (semirotundă).
smaragd şi luciu sticlos. în flacăra suflătorului, formează perlă de borax de culoare verde. Are gr. sp. 3,88 şi indicele de refracţie n—1,87.
io.	Uzare. Tehn.: Sin. Uzură (v.),
n. Uzinare. Tehn.: Prelucrarea materialelor prin intermediul maşinilor-unelte, indiferent dacă se efectuează numai operaţii separate de aşchiere, deformare plastică sau forfecare, sau operaţii combinate într-un proces tehnologic. Exemple de operaţii de uzinare sînt strunjirea, burghierea, frezarea, rabotarea, ştanţarea, abrazarea la maşini-unelte.
12.	Uzina, pl. uzine. Tehn. 1 ; Mare instalaţie Industrială organ izată pe bază de d iviziune a munci i, în care, prin transformări de compoziţie sau de structură a unor materii prime, se produc în principal utilaje, semifabricate sau materii prime pentru alte industrii. Uzina, ca şi fabrica sau manufactura, fiind organizată pe baza de diviziune a muncii, se deosebeşte esenţial de atelierul meşteşugăresc: ea se deosebeşte de fabrica, în care predomină munca mecanizată, sau de manufactură, în care predomină munca manuală, mai ales prin faptul că în acestea d in urmă se produc în principal bunuri de larg consum.
—	Uzina cuprinde adeseori mai multe subdiviziuni, numite atei iere, secţii sau fabrici, cari constituie unităţi productive distincte, interdependente.
Proiectarea uzinelor: Ansamblul operaţiilor de elaborare necesare a proiectului (v.) unei uzine (v. şi Proiectare 3).
Elaborarea documentaţiilor tehnice pentru o uzină fiind o operaţie foarte complexă şi care comportă un număr mare de specialităţi tehnice, se face sub conducerea unei singure organizaţii de proiectare numită proiectant general, care — pentru diferite specialităţi sau chiar pentru sectoare întregi — are în subordine alte organizaţii de proiectare, proiectanţii de specialitate.
Fazele de elaborare a proiectului (fazele de proiectarea) unei uzine sînt următoarele: tema de proiectare pentru uzina respectivă, studiul tehnic-economic, proiectul de ansamblu, proiectele de execuţie.
Tema de proiectare (v. şi Temă de proiectare, sub Proiectare 3) e întocmită de titularul investiţiei, în colaborare cu organele tutelare, în cazul obiectivelor mai mici; în cazul obiectivelor mari, ea e întocmită cu ajutorul tuturor factorilor cari concură sau dirijează pe scară naţională (uneori) produseie pe cari urmează să le elaboreze uzina, cum şi influenţa asupra utilităţilor comune cu alte unităţi, etc. în cazul complexelor mari, se elaborează studii şi cercetări de fundamentare a temei de către institute specializate, în colaborarecu factorii răspunzători.
Studiul tehnic-economic se întocmeşte pe baza temei de proiectare aprobate de forurile de resort. El cuprinde, în principal, următoarele documentaţii:
Justificarea necesităţii şi a oportunităţii realizării uzinei, modul de încadrare a capacităţii proiectate în profilul ramurii, ponderea capacităţii proiectate în raport cu necesităţile de dezvoltare a ramurii, etc.
Eficienţa economică a investiţiei propuse, în comparaţie cu cea a întreprinderilor similare în funcţiune, sau cu documentaţii tehnice de date recente.
Profilul de producţie propus, sortimente, capacitate, etape de dezvoltare şi de punere în funcţiune, necesităţi de cooperare cu alte întreprinderi, etc.
Procese tehnologice sau funcţionale propuse, comparaţia acestora cu nivelul tehnicii mondiale, liste orientative de utilaje, în special utilajele complexe, liniile tehnologice sau secţiile complexe şi principalele utilaje cu ciclu lung de fabricaţie sau de procurare.
Justificarea amplasamentului propus.
Date principale privind: posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi cu semifabricate; sursele de aprovizionare;
Uzînă chimică
365
Uzină
cooperările cu alte întreprinderi; transporturile şi căile de comunicaţii, combustibilii, energia şi apa necesare; forţele de muncă pentru exploatare şi posibilităţile de cazare a acestora.
Date privind productivitatea muncii în comparaţie cu cea din alte uzine.
Destinaţia şi posibilităţile de desfacere a producţiei.
Necesarul de forţe de muncă pentru executarea lucrărilor si posibilităţile de cazare a acestora.
Evaluarea investiţiei totale pînă la intrarea în funcţiune a întregii capacităţi, incluse fiind şi investiţiile colaterale.
Sarcini cari decurg pentru alte ramuri şi sectoare de activitate şi evaluarea investiţiilor conexe (adică a investiţiilor cari sînt necesare pentru dezvoltarea producţiei de materii prime, de materiale, combustibili, energie electrică, piese de schimb, etc., necesare pentru exploatarea uzinei proiectate, cum şi a celor pentru transportul celor enumerate pînă la locul de consum).
Proiectul de ansamblu se întocmeşte apoi pe baza studiului tehnic-economic aprobat şi a recomandărilor forurilor de resort şi cuprinde în principal următoarele elemente esenţiale:
Justificarea necesităţii şi a oportunităţii realizării investiţiei.
Modul în care se încadrează capacitatea proiectată în profilul ramurii şi ponderea pe care o reprezintă în ramura respectivă şi faţă de necesităţile de viitor.
Eficienţa economică a investiţiei, pe bază de comparaţie cu întreprinderi similare sau cu documentaţii tehnice existente, corespunzătoare nivelului tehnic la data elaborării.
Indicii tehnici-economici.
Justificarea profilului de producţie propus, a sortimentului, a capacităţii de producţie totală şi pe secţii, pînă la faza finală de dezvoltare, în comparaţie cu capacitatea de producţie cea mai raţională din punctul de vedere economic; etape de dezvoltare şi de punere în funcţiune cu stabilirea definitivă a capacităţilor proiectate, a destinaţiei şi a posibilităţilor de desfacere a producţiei; determinarea consumurilor specifice de materii prime, de materiale şi de manoperă necesare producţiei, cum şi alte probleme legate de profilul şi de capacitatea uzinei proiectate.
Detalierea procesului tehnologic aprobat în vederea stabilirii temelor funcţionale ale tuturor obiectelor şi utilajelor necesare investiţiei. Determinarea tuturor utilajelor necesare, cu stabilirea coeficienţilor de încărcare a fiecărui utilaj în parte şi a tuturor caracteristicilor necesare pentru elaborarea părţii de construcţii-montaj a proiectului, pe baza procesului tehnologic aprobat şi a fluxului tehnologic propus. Aceasta are ca urmare necesitatea ca, pentru toate utilajele principale şi complexe pentru cari nu există date de catalog ale furniso-rilor, să fie necesară elaborarea proiectului tehnic al acestor utilaje, înainte de înscrierea lor în proiectul de ansamblu al uzinei.
Justificarea procesului tehnologic şi a utilajelor alese, pe baza analizei valorilor documentaţiei corespunzătoare nivelului tehnicii mondiale.
Posibilităţile de procurare a utilajelor, termenele de punere în funcţiune, gradul de încărcare la capacitate finală şi pe etape, etc.
Măsurile privind tehnica securităţii şi a igienii muncii şi cele pentru prevenirea incendiilor.
Listele de utilaje, grupate pe obiecte, pentru a se putea completa graficele de eşalonare a execuţiei lucrărilor şi a permite urmărirea contractării, a achiziţionării şi montării lor.
Definitivarea şi justificarea datelor privind, exploatarea capacităţii propuse: necesarul de materii prime, de semifabricate şi de materiale, cu indicarea surselor de aprovizionare; •determinarea necesarului de consumuri energetice, de transporturi şi de căi de comunicaţie; necesarul de apă şi posibili-
tăţile de evacuare a apelor uzuale; necesarul de forţe de muncă, cu indicarea posibilităţilor de recrutare şi de cazare.
Stabilirea coordonatelor terenului de construcţie şi justificarea soluţiilor de plan general, a reţelelor exterioare şi a concordanţei cu normativele şi cu instrucţiunile în vigoare.
Justificarea datelor privind realizarea investiţiilor; stabilirea şi justificarea gabaritelor, a soluţiilor funcţionale şi constructive; stabilirea consumurilor specifice ale principalelor materiale de construcţie; eşalonarea lucrărilor pe obiecte, pe baza graficului de execuţie,:cu precizarea pe an i a volumulu i materialelor de construcţie, a fondului de salarii necesar, a graficului de predare a proiectelor de execuţie, a graficului de livrare a utilajelor, etc.
Valoarea totală a investiţiei desfăşurate pe obiecte şi alte cheltu iei i.
Uzina fiind de regulă un obiect foarte complex, proiectul de ansamblu al uzinei, proiectele de execuţie şi execuţia se fac în etape şi pe sectoare, ceea ce durează mai mulţi ani. Din această cauză toată coordonarea soluţiilor pe uzină trebuie să fie complet efectuată la terminarea proiectului de ansamblu, pentru a permite elaborarea proiectelor de execuţie pe porţiuni.
în cazul complexelor de mare amploare, cari sînt compusedin unităţi cari pot fi puse separat în funcţiune, proiectul de ansamblu se poate elabora pe etape.
Proiectul de execuţie al uzinei se elaborează pe baza proiectului de ansamblu aprobat şi a recomandărilor forurilor de avizare, în vederea executării şi a decontării lucrărilor, şi cuprinde precizarea şi detalierea acelor părţi ale proiectului de ansamblu cari sînt necesare executării lucrărilor şi cari au drept scop: rezolvarea, în detaliu, a tuturor problemelor cu privire la soluţiile tehnologice, tuncţionale, constructive şi arhitectonice; precizarea valorii de deviz, pe obiecte, în limita valorii totale din proiectul de ansamblu. Conţinutul proiectului de execuţie e cel indicat sub Proiectare 3.
Din cauza complexităţii şi dată fiind amploarea lucrărilor, proiectele de execuţie a uzinei se elaborează pe obiecte şi pe părţi de obiecte, ţinînd permanent seamă de obligaţia încadrării în proiectul de ansamblu şi de coordonare cu toate punctele contingente.
1.	~ chimica. Ind. chim.: Uzină de produse chimice, putînd cuprinde instalaţii de mărunţire (concasoare, mori, etc.), de cernere (site, trioare, etc.) sau de amestecare a materiei prime (amestecătoare, malaxoare, etc.), instalaţii de reacţie (cuve, turnuri, coloane, camere, autoclave, etc.), instalaţii de distilare (blaze, coloane, rezervoare, etc.), instalaţii de filtrare, de spălare sau de decantare, cuptoare industriale, prese, valţuri, etc.
2.	~ metalurgica. Metg.: Uzină de produse metalice (metale, aliaje sau semifabricate din acestea). Poate cuprinde instalaţii de cuptoare de elaborat metale din minereuri sau din semifabricate, instalaţii şi cuptoare de topire a semifabricatelor, instalaţii de tratament mecanic sau termic, instalaţii de prelucrare prin deformare plastică (de ex.: forje, laminoare, trefilerii), instalaţii de prelucrare prin aşchiere (instalaţii de prelucrare mecanică), etc.
Uzina metalurgică pentru produse din materiale feroase e numită uzina siderurgica. Aceasta poate cuprinde furnale, convertisoare sau cuptoare de elaborare prin alte procedee, oţelărie, laminorie şi alte instalaţii şi ateliere obişnuite ale uzinelor metalurgice.
s. ~ siderurgica. Metg. V. sub Uzină metalurgică.
4.	Uzina. 2. Tehn., Energ.: Instalaţie producătoare de energie. în această accepţiune, termenul e un sinonim impropriu al termenului centrala de energie (de ex. electrică), centrala de alimentare cu apa sau centrală de pompare.
Uzina hidroelectrica
366
Uzină hidroelectrica
1.	~ hidroelectrica. E/t. • Ansamblul amenajărilor, construcţiilor şi instalaţiilor de pe un anumit sector hidraulic necesare pentru transformarea energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi în energie electromagnetică.
Sectorul hidraulic amenajat pentru o uzină hidroelectrică cuprinde următoarele trei zone caracteristice (v. fig. /): zona de remu, cuprinsă între secţiunea în care se creează retenţia
/. Schema de amenajare a unei uzine hidroelectrice.
1) baraj; 2) aducţie; 3) castel de echilibru; 4) conductă forţată; 5) centrală ; 6) canal de fugă; A) zonă de remu; fi) zonă de derivaţie; C) zonă de regularizare.
şi secţiunea de pe rîu în care nu se mai transmite influenţa supraînălţării nivelului apei; zona de derivaţie, cuprinsă între secţiunea de captare şi secţiunea de restituire; zona de regularizare, cuprinzînd porţiunea rîului dintre secţiunea de restituire şi secţiunea în care nivelul apei e egal cu cel iniţial.
La o uzină hidroelectrică se deosebesc caracteristici hidraulice şi caracteristici hidroenergetice.
Caracteristicile principale hidraulice sînt: debitul modul (debitul mediu într-o perioadă de mulţi ani în secţiunea de captare; în cazul unei uzine cu captări secundare, debitul modul e suma debitelor medii din toate secţiunile de captare); căderea naturală totală (diferenţa de cotă topografică între extremitatea remuului şi nivelul apei ia restituţie); căderea brută (diferenţa dintre nivelul de retenţie şi nivelul apei la restituţie; diferenţa dintre căderea naturală şi cea brută prezintă importanţă la uzinele fluviale).
Caracteristicile principale, din punctul de vedere hidroenergetic, ale unei uzine hidroelectrice sînt: debitul instalat (debitul maxim la care se dimensionează toate construcţiile şi instalaţiile uzinei hidroelectrice); coeficientul de instalare (raportul dintre debitul instalat şi debitul modul); volumul util de acumulare (volumul de apă cuprins între nivelul de reţinere şi nivelul minim de exploatare al lacului); randamentul (produsul dintre randamentele parţiale ale instalaţiilor hidraulice, mecanice, electrice); energia medie anuală (energia produsă în anul normal; în mod aproximativ se poate considera că energia medie anuală corespunde unei funcţionări în tot timpul anului normal la un nivel de reţinere mediu, egal cu cota centrului de greutate al lacului de acumulare); puterea disponibilă (puterea maximă care poate fi realizată de uzina hidroelectrică la nivelul maxim de reţinere şi la debitul instalat); puterea instalată (^însumarea puterilor instalate ale grupurilor electrogene din centrală; această putere nu poate fi realizată efectiv niciodată,; fiind o valoare teoretică mai mare decît puterea disponibilă)-; puterea asigurată (puterea garantată de uzină în perioada de iarnă a anului, cu asigurarea de caicul); durata de utilizare (raportul dintre energia medie anuală, exprimată în kWh, si puterea disponibilă, exprimată în kW).
în principal, părţile componente ale uzinei hidroelectrice sînt uvrajele de reţine re-a du ce re a apei, centrala electrică şi uvrajele de restituire a apei.
Uvrajele de reţinere-aducere a apei sînt compuse din;
Captare, cuprinzînd barajul, descărcătoarele de ape mari şi priza, — ansamblu de construcţii cari au rolul de a
deriva apa dintr-un curs natural de apă şi a asigura nivelul de reţinere prevăzut.
Aducţie, cuprinzînd canalul deschis, conducta sau galeria, cu rolul de a transporta apa de la captare pînă la castelul de echilibru sau camera de încărcare cu nivel liber sau sub presiune.
Castelul de echilibru, element de racord dintre aducţie şi conducta forţată, cu rolul de a împiedica propagarea loviturii de berbec în aducţie. în cazul aducţiilor cu scurgere liberă, castelul de echilibru e înlocuit cu o cameră de încărcare.
Conducta forţată, consistînd din conductă, galerie sau puţ, cu rolul de a concentra căderea uzinei.
Uvrajele de restituire a apei sînt compuse din canale sau galerii, cu rolul de a conduce apa de la centrală, şi din baraje, cu instalaţiile aferente, necesare creării unor rezervoare de compensare a debitului de apă restituit.
Centrala cuprinde construcţia şi echipamentul electromecanic cu instalaţiile anexe necesare transformării energiei cinetice a apei în energie mecanică şi apoi în energie electromagnetică.
Construcţia centralei electrice are două părţi distincte: infrastructura şi suprastructura, delimitate prin cota planşeului sălii generatoarelor electrice.
Suprastructura are rolul de a adăposti echipamentul electromecanic în încăperi principale: sala maşinilor, staţiunea electrică, dacă e interioară, camera de comandă, etc., şi auxiliare: atelier electric, atelier mecanic, depozite de materiale şi de piese de rezervă, birouri, etc.
înălţimea suprastructurii, determinată de gabaritele echipamentului pe care-l conţine construcţia, ţinînd seamă de necesitatea instalării unui pod rulant pentru montaj, e de 8---10 m la centralele d^e putere mică şi de 15---20 m la centralele de putere mare. în unele cazuri, suprastructura e redusă prin amplasarea utilajelor de ridicare în exterior şi prin folosirea acolo de macarale portal.
Infrastructura, executată din beton şi din beton armat, cu o distribuţie în general complexă, are rolul de a susţine echipamentul principal şi de a constitui canalele necesare: aducerii la turbine şi evacuării apei de acţionare, cablurilor electrice, conductelor de aer, instalaţiilor de ulei sub presiune şi altor instalaţii anexe.
Condiţiile de acces şi de restituire a apei de acţionare a turbinelor influenţează dispoziţia generală a infrastructurii prin direcţia fluxului de apă, care poate fi: al axei centralei, la exteriorul acesteia; al axei centralei, la interiorul acesteia; transversal faţă de axa centralei. Sînt posibile şi diferite combinaţii între direcţiile de acces şi cea de restituţie a apei (v. fig. II).
Echipamentul electromecanic e amplasat, în general, în interiorul clădirii şi e compus, în principal, din turbine, generatoare electrice, aparate electrice, etc., cum şi d in accesorii: instalaţii de aer comprimat, pompe deal imentare cu apă, baterii de acumulatoare, instalaţii de ulei pentru ungere şi acţionare, instalaţii de încălzire, instalaţii contra incendiului, instalaţii de telefonie, etc.
Centralele electrice se deosebesc după cădere, tipul uzinei hidroelectrice, poziţia faţă de suprafaţa terenului, felul turbinelor, după modul asigurării răcirii generatoarelor electrice, etc.
După căderea uzinei, se deosebesc : centrale de joaşă cădere, la cari întreaga cădere se realizează în interiorul construcţiei centralei (v. fig. III)', centrale de cădere mijlocie, la cari se mai construieşte o conductă forţată sau un puţ forţat, cari fac însă corp comun cu infrastructura centralei (y. fig. IV); centrale
sa =02
	53				k	k
						
II. Schemele posibile de acces şi restituţia ape i la centrală.
d<J7f N)n
IU. Centrală de joasă cădere.
IV. Centrală de cădere mijlocie.
1) priză; 2) conductă forţată ; 3) infrastructura centralei.
V. Centrală de mare cădere.
1) conductă forţată; 2) infrastructura centralei.
VI.	Uzină hidroelectrică fluvială cu centrala (1) amplasată la un mal-
VII. Uzină hidroelectrică fluvială cu două centrale (?) amplasate la ceie două maluri.
VIII. Uzină hidroelectrică fluvială cu centrala (?) amplasată într-un canal (2) excavat în mal.
¥
IX.	Uzină hidroelectrică fluvială, care asigură în continuare navigaţia cu ajutorul unor ecluze.
'1) baraj; 2) centrală; 3) ecluze.
Uzină hidroelectrică
368
Uzină hidroelectrica
de mare cădere, la cari conducta forţată e independentă de construcţia centralei (v. fig. V).
După tipul uzinei hidroelectrice în care se încadrează, se deosebesc: centralele uzinelor hidroelectrice fluviale, centralele uzinelor-baraj, centralele uzinelor hidroelectrice de derivaţie.
La centralele uzinelor hidroelectrice fluviale, priza de apă e amplasată în interiorul construcţiei centralei care e supusă direct presiunii apei din amonte. Centrala e amplasată, în general, lîngă unul dintre maluri (v. fig. VI); uneori se construiesc douăcentrale lîngăcele două maluri (V. fig. VII), soluţie justificată în cazul unor debite foarte mari sau cînd cursul de apă separă două ţări diferite. Centrala poate fi amplasată pe un canal excavat în mal (v. fig. VIII). Cînd cursul de apă e navigabil, dispoziţia centralei şi a stăvilarului trebuie să permită condiţii cît mai bune de navigaţie, construindu-se în acest scop ecluze (v. fig. IX).
La centralele uzinelor-baraj, construcţia poate^fi situată fie în aval de baraj, fie chiar în corpul barajului . în general, amplasarea se face la piciorul aval (v. fig. X), iar în unele
X.	Uzină-baraj cu centrala ampla- XI. Uzină-baraj cu barajul tip Ambur-sată la piciorul barajului.	sen	şi centrala amplasată între pile.
1) baraj; 2) centrală; 3) des car-	1) baraj; 2) centrală,
cător de ape mari.
cazuri se construiesc două centrale separate (v. fig. VII). La barajele cu pile nedeversante, centrala poate fi amplasată
La centralele uzinelor hidroelectrice de derivaţie, dispoziţia construcţiei depinde de cea a conductei forţate şi a distribuitorului. Alimentarea cu apă a turbinelor se poate face în trei moduri (v. fig. XIII): fiecare agregat prin cîte o conductă
|b b b o)
rgf fewrr
iU-Hi r-f¥W [fFF^
XIII. Sisteme de realizare a accesului apei în centrală.
(schema cea mai modernă); cîte un grup de agregate printr-o conductă; toate agregatele printr-o singură conductă.
î) cameră de încărcare; 2) conductă forţată; 3) centrală; 4) canal de fugă; 5) descărcător.
în raport cu direcţia conductei forţate, centrala poate fi dispusă transversal (v. fig. XIV), longitudinal (v. fig. XV) sau pe o direcţie intermediara.
chiar între pile (v. fig. XI), iar la cele deversante, sub placa deversorului (v. fig. XII).
XV. Centrală dispusă longitudinal faţă de conducta forţată.
1) conductă forţată; 2) centrală.
După poziţia faţă de suprafaţa terenului, centralele pot fi: ■supraterane (aeriene) şi subterane.
Centralele supraterane pot fi de oricare dintre tipurile descrise mai înainte. După felul suprastructurii, centralele
Uzină hidroelectrică	369	Uzina	hidroelectrică
pot fi semi acoperite p e r i t e (v. fig. XW c).
(v. fig. XVI b) sau d esco-
XW.	Centrale supraterane.
a) de tip „acoperit"; b) de	tip „semiacoperit"; c)	de tip ^descoperit".
Centralele	subterane	pot fi situate la	piciorul	barajului
(v. fig. XVH)	sau la o	anumită distanţă	în aval	de acesta
(v.fig. XVIII). Dispoziţia în plan e determinată, în general, de condiţiile geologice.
Partea de construcţie a centralelor subterane cuprinde aceleaşi elemente ca şi ale centralei supraterane, însă, în
XVII. Centrală subterană amplasată la piciorul barajului.
1) puţ forţat; 2) centrală; 3) galerie de fugă; 4) galerii de acces; 5) castel de ecnilibru aval.
general, în volum mai concentrat. în funcţiune de condiţiile geologice, centrala subterană poate fi: cu excavaţia cu pereţi necăptuşiţi, dar cu tavanul protejat
XVIII. Centrală subterană amplasată în aval de o galerie de aducţie.
1) puţ forţat; 2) centrală; 3) galerie de fugă; 4) galerii de acces; 5) caste! de echilibru aval; 6) galerie de aducţie.
de o boltă de beton (v. fig. X/X o), aceasta fiind necesară chiar cînd roca e foarte rezistentă şi stabilă, pentru a evita des-
sălii maşinilor şi pereţii excavaţiei, lăsîndu-se un strat izolator de aer de circa 80 cm.
După tipul turbinei, se deosebesc următoarele feluri de centrale: cu turbine cu camera deschisa (v. fig. XX); cu turbine cu ax vertical şi carcasa spirală de beton (v. fig. XXI), cu turbine cu ax vertical şi carcasă spirală metalică (v. fig. XXII); cu turbine cu ax orizontal şi carcasă spirală metalică (v. fig. XXIII); cu turbine de acţiune (v. fig. XXIV).
Dupădirecţiaaxe-lor turbinelor, se deosebesc centrale cu turbine cu ax vertical şi centrale cu turbine cu ax orizontal.
Turbinele cu ax vertical sînt cele mai avantajoase la puteri
XX. Centrală cu turbină cu cameră deschisă.
1) priză; 2) turbină; 3) camera turbinei; 4) tub de aspiraţie; 5) canal de fugă.
XXI. Centrală cu turbină cu ax vertical şi carcasă spirală de beton.
1) turbină; 2) carcasă spirală; 3) aspirator.
XIX. Centrale subterane a) cu boltă de beton şi pereţi necăptuşiţi; b) cu întreaga excavaţie căptuşită; 1) turbină; 2) generator electric; 3) pod rulant.
prinderile de fragmente, — sau cu excavaţia căptuşită pe întregul ei contur (v. fig. X/X b), între pereţii
mari şi mijlocii, deoarece permit micşorarea dimensiunilor construcţiei şi prezintă avantaje în exploatare. Sînt posibile, în principiu, două dispoziţii ale săi ii maşinilor: în cazul din fig. XXV, accesul laturbineeprin galerii amplasate la
o	cotă inferioară săi ii maşinilor; în cazul din fig. XXW, sala maşinilor are două niveluri diferite de pe cari se efectuează atît deservirea turbinelor cît şi a generatoarelor electrice.
în cazul folosirii turbinelor cu ax orizontal, atît acestea cît si generatoarele sînt amplasate în sala maşinilor, care e unică (v. fig. XXVII).
Camerele spirale cari conduc apa la paletele directoare ale turbinelor cu ax vertical sau cu ax orizontal pot fi: complete, adică pe toată circumferinţa turbinei; incomplete, adică pe un arc mai mic decît 360°, pe restul circumferinţei apa venind difect din orificiile de intrare.
Spirala completă e mai favorabilă, însă ocupă mai mult loc în plan decît spirala incompletă; de
aceea se construiesc camere spirale complete numai la turbinele de presiune mare şi mijlocie; debitele acestora fiind, în general, mai mici, camerele rezultă cu dimensiuni convenabile.
XXII. Centrală cu turbină cu ax vertical şi carcasă spirală metalică.
1) carcasă spirală; 2) aspirator; 3) canal de fugă.
24
Uzină hidroelectrică
370
Uzină hidroelectrică
XXIII. Centrală cu turbină cu ax orizontal
carcasă spirală metalică.
1) carcasă spirală; 2) canal de fugă.
Şi
fluxului de apă, mărimea
posibilitatea de căderii, modul
Aspiratorul sau tubul de aspiraţie (v. sub Turbină cu supra-presiune, sub Turbină hidraulică) prin care este evacuată apa turbinată trebuie dimensionat astfel încît să asigure micşorarea vitezelor şi restabilirea presiunii cinetice la ieşirea apei.
După modul asigurării răcirii generatoarelor electrice, se deosebesc: centrale electrice cu răcire în circuit deschis (v. fig.
XXVIII) şi centrale electrice cu răcire în circuit închis (v. fig.
XX/X). —
Uzinele hidroelectrice sînt de d i-ferite tipuri, după: sursa de energie hidraulică, modul obţinerii compensare a debitelor naturale, realizării căderii, felul centralei.
După sursa de energie hidraulică utilizată, se deosebesc uzine hidroelectrice folosind apele c u r g â t o a re, cari uneori pot constitui şi rezervoare naturale (lacurile), deosebindu-se ca variantă uzinele hidroelectrice fluviale, şi uzine hidroelectrice folosind apa mărilor şi oceane-/ o r cu flux şi reflux (uzine hidroelectrice maree-motoare).
După modul obţinerii fluxuiui de apă care străbate turbinele, se deosebesc: uzine hidroelectrice f o lo-
XXIV. Centrală cu turbină Pelton.
1) injector; 2) rotor; 3) cana! de fugă.
XXV. Centrală cu un singur nive! al sălii principale.
XXVI. Centrală cu sala principală
avînd două niveluri diferite.
s i n d apa în scurgere normală, din amonte în aval; cu pompare, la cari se foloseşte apă pompată dintr-un basin aval într-unul amonte, utilizînd în acest scop energia produsă în anumite perioade de uzine termoelectrice sau de alte uzine hidroelectrice; mixte, la cari se combină
cele două cazuri precedente; de maree, cari folosesc fluxul şi refluxul apei mărilor şi oceanelor creînd variaţii de nivel.
După posibilităţile de compensare a debitelor naturale ale rîu lui, se deosebesc:	uzine	hidroelectrice	pe
firul apei (fără posibil itate de compensare între debitele afluente şi cele utilizate), exploatateca uzine de bază; cu acumulare redusă şi compensare zilnică sau s ă p t ă m î-n a I ă, exploatate fie ca uzine de bază, fie ca uzine de vîrf; c u m a r e acu-m u l a r e ş i c o m- XXVII, pe n sa re sezonieră, anuală sau superanuală, exploatate ca -uzine de vîrf.
După mărimea căderii, se deosebesc:	uzine hidro-
electrice de joasă cădere, cu H<15 m; d e
=©-
Centrală cu turbinele şi generatoarele dispuse la acelaşi nivel.
XXVIII. Răcirea generatorului cu aer din exterior în circuit deschis.
1) priză de aer; 2) generator; 3) turbină; 4) canal de fugă.
cădere mijlocie, cu 15 m<H<50 m; de mare cădere, cu H>50 m.
După modul de realizare a căderii, se deosebesc: uzine hidroelectrice-baraj, la cari întreaga cădere e
XXIX. Răcirea generatoarelor cu aer din sala maşinilor, în circuit închis. 0 generator; 2) orificii de evacuare cu jaluzele reglabile.
realizată la captare cu ajutorul barajului, centrala fiind amplasată în corpul barajului sau imediat în aval de acesta (v. fig. XXX a, b); fluviale, cari sînt uzine-baraj de joasă cădere (v. fig. XXX a); de d e r i va ţ i e, la cari căderea
Uzură
371
Uzură
se realizează prin derivarea apei în canale, în conducte sau galerii, în cari pierderile de sarcină sînt mai mici decît
rialului expus uzurii; felul frecării; materialul agresiv, pentru care în mod esenţial interesează starea de agregare şi starea suprafeţei lui, dacă e solid.
Uzura unui material nu e deci o proprietate care depinde numai de acel material şi de starea lui fizică, ci depinde şi de materialul agresiv cu care e în contact, de forma şi dimensiunile obiectelor în contact, de existenţa şi mărimea solicitărilor superficiale variabile. De exemplu, la frecarea uscată pe fontă, cuprul prezintă uzură mai mică decît numeroase bronzuri, însă la frecarea uscată pe oţel, cuprul prezintă uzură mai mare decît acestea. De asemenea, la frecarea cu un material de referinţă, unele materiale prezintă uzuri mai mici la temperaturi maijoase, iar alte materiale, la temperaturi mai înalte.
în tehnică prezintă importanţă: uzura la frecarea uscată de rostogolire sau de alunecare a solidelor; uzura la frecarea umedă (produsă prin ungere) de rostogolire sau de alunecare a sol idelor ; uzura sol idelor atacate de o vînă de particule sol ide (împroşcare cu nisip); uzura solidelor atacate de fluide pure (cînd fenomenul e numit cavitaţie) sau conţinînd nisip (deex.
XXX. Scheme de uzine-baraj. o) uzină cu centrala (0 amplasată în corpul barajului (2) (uzină fluvială); b) uzină cu centrala (1) amplasată în aval de baraj (2).
in albia naturală; de tip mixt, la cari căderea se real izează atît cu ajutorul barajului, cît şi prin derivaţie (v. fig. XXXI).
XXX/. Schema de amenajare a unei uzine hidroelectrice de tip mixt.
1) lac de acumulare; 2) baraj; 3) priză; 4) aducţie;
5)	castel de echilibru;
6)	conductă forţată; 7) centrală; 8) canal de fugă;
9) cursul rîului.
î. Uzura. 1. Tehn.: Desprinderea progresivă neintenţionată a straturilor superficiale ale unui solid (organ de maşină, instrument, unealtă, cale de transport, etc.), datorită unei acţiuni mecanice (atac mecan ic), în special prin frecare sau prin eroziune. Mărimea uzurii unui material e măsurată, fie prin grosimea, fie prin greutatea pe unitatea de arie de suprafaţă a stratului său superficial îndepărtat. — Uneori, de exemplu în prepararea minereurilor, prezintă importanţă aprecierea uzurii (în g/t) prin consumul de material al utilajului folosit (oţel, fontă, etc.) raportat la cantitatea de material supusă operaţiilor de preparare. Sin. Uzare.
Caracteristicile procesului de uzură sînt intens i t a -tea uzării şi viteza de uzare. Intensitatea uzării se exprimă prin raportul dintre mărimea uzurii şi o mărime care caracterizează funcţionarea sistemului, alegerea acestor mărimi depinzînd de sistemul tehnic considerat. De exemplu, la glisiere, intensitatea uzării se determină prin greutatea stratului desprins, raportată la lungimea căii pe care se produce frecarea, iar la un cilindru de locomotivă se determină prin reducerea diametrului cilindrului raportată la 10 000 km parcurşi. — Viteza de uzare se exprimă prin raportul dintre mărimea uzurii şi timpul în care ea s-a produs, de exemplu prin uzura lineară (în milimetri) raportată la ora de funcţionare sau prin pierderea de greutate (în grame) raportată la ora de funcţionare. în general, viteza de uzare depinde de: materialul obiectului expus uzurii şi starea suprafeţei lui; natura şi proprietăţile produselor uzurii (de ex., dacă uzura se produce cu sau fără oxidare superficială, adică cu produs al uzurii total sau parţial oxidic, sau numai metalic) sau a prafului care exista de la început, intervenind şi condiţiile de evacuare a acestora; viteza relativă şi apăsarea dintre materialul expus uzurii şi materialul agresiv cu care e în contact, cum şi natura stratului gazos sau lichid interpus între acestea; temperatura, duritatea, structura şi tenacitatea mate-
Tipul pieselor cau al materialului care atacă	Modul de frecare	Ungerea	Exemple
Fiecare dintre piesele asociate în ser-	Frecare de alunecare	cu ungere	Fus-palier piston-cif indru
viciu, ale unui sistem tehnic			
Fiecare dintre piesele asociate în ser-	Frecare de alunecare	fără ungere	Sabot de frînă-roată de vagon
viciu, ale unui sistem tehnic			
Fiecare dintre piesele asociate în ser-	Frecare de rostogolire	cu ungere	Bilă-inel de rulment
viciu, ale unui sistem tehnic			
Fiecare dintre piesele asociate în ser-	Frecare de rostogolire	fără ungere	Roată ste ată-şenilă de tractor
viciu, ale unui sistem tehnic			
Corp compact dur	| 	 i Frecare de alunecare	-	Cuţit de aşchiere-piesă prelucrată; calibru de control-piesă măsurată
Corp compact dur	Frecare de rostogolire		Cale de rulare dură-anvelopă !
Particulele dure dintr-o masă plastică	Frecare de alunecare	-	Sol-brăzdar de plug
Particulele dure dintr-o masă plastică	Frecare de rostogolire		Masa de argilă pre-lucrată-paletă de malaxor
Particulele dure dintr-o vînă de fluid	Curent de li-chid-piesă	-	Apă cu particule de nisip-palete de pompă
Particulele dure dintr-o vînă de Huid	Curent de gaz-piesă		Gaze de ardere-pa-lete de exhaustor
Fluid de mişcare	Lovitura picăturilor de apă	-	Abur-palete de turbină cu abur (în I treptele de ioasă presiune';
Fluid în mişcare	Cavitaţie		Apă-palete de pompă centrifugă; aer-pale de elice
apa, care produce astfel eroziune), de gaze şi de vapori umezi sau uscaţi. în tabloul de mai sus sînt date exemple ce uzură.
fiindcă nu există relaţii univoce între uzură şi constituţia chimică sau celelalte proprietăţi fizicochimice şi tehnologice ale materialelor (de ex. ecruisarea), rezistenţa la uzură a unui
Uzură, încercare la
372
Uzura roţilor dinţate
material nu poate fi determinată printr-o singură încercare la uzură, cu un singur material de atac sau ia o singură apăsare, încercări uzuale sînt, de exemplu: încerca rea la uzura prin frecare de rostogolire, cu o anumită alunecare relativă (de ex.
1	%), care se efectuează cu două role de diametri inegali — sau egali (una executată din materialul de referinţă şi cealaltă din materialul de încercat), cu apăsare reglabilă şi cu sau fără ungere; încercarea la uzura prin frecare de alunecare, cu disc rotitor, care se efectuează cu apăsare reglabilă, cu sau fără ungere, folosind un disc rotitor, executat din materialul de referinţă, care, apăsat cu o anumită forţă pe o probă fixă de material, lasă o canelură pe suprafaţa acestuia; încercarea la uzura prin frecare de alunecare cu piese asociate în serviciu, care se efectuează, fie cu două piese cu feţe plane, fie cu două piese cu feţe curbe (ca fusul şi palierul), cu apăsare reglabilă, şi cu sau fără ungere; încercarea la suflai, care se efectuea7ă împroşcînd materialul de încercat, un anumit timp, cu nisip de cuarţ de o anumită granulaţie; încercarea la uzura prin atriţiune, care se efectuează cu maşina Deval (v. Deval, maşină ^); etc.
1.	încercare Ia Tehn. V. încercare la uzură, sub încercare mecanică.
2.	maşina de încercare la Tehn., Mat. cs. V. sub încercare la uzură, sub încercare mecanică.
3.	rezistenţa la Rez. mat. V. Rezistenţă la uzură.
4.	Uzura. 2. Tehn.: Modificarea progresivă a dimensiunilor unei piese sau ale unui sistem tehnic (organ de maşină, instrument, unealtă, maşină, cale de transport, fir aerian, etc,), în timpul funcţionării sau utilizării lor relativ îndelungate, provocată de acţiuni mecanice (uzură în accepţiunea 1), de atac chimic (coroziune), de solicitări termice, etc.
Uzura poate conduce la scoaterea din serviciu a pieselor sau a sistemelor tehnice, ca urmare a pierderii proprietăţilor lor de serviciu; de exemplu, prin modificarea jocului funcţional dintre piesele asociate în serviciu (ceea ce poate produce şocuri în articulaţii, înrăutăţirea condiţiilor de ungere, pierderi de fluid motor, etc.), prin subţierea pereţilor pieselor (ceea ce le reduce rezistenţa sau rigiditatea), prin micşorarea puterii sau a capacităţii maşinii, etc. Sin. Uzare.
în funcţionarea sistemelor tehnice complexe, de exemplu a maşinilor-unelte sau a maşinilor de transport, se deosebesc trei stadii de uzură: uzura de rodare, pentru asigurarea jocurilor funcţionale între piese, care se controlează în timpul rodajului; uzura normala de funcţionare, constantă sau aproape constantă o perioadă de timp ; uzura ulterioara uzurii normale, corespunzătoare unei viteze mai mari de uzare şi care poate împiedica funcţionarea normală (v. fig.)»
Defectările datorite uzurii pot fi evitate sau întîrziate, prin: folosirea de materiale adecvate în fabricare; utilizarea corecta în serviciu, a unui sistem sau a organelor lui componente, fără suprasolicitări; ungere, îngrijire, reparaţii periodice şi înlocuirea promptă a pieselor uzate; mărirea rezistenţei la uzură printr-un tratament termochimic (de ex. cromarea suprafeţelor expuse uzurii); montarea de exhaus-toare în locurile Expuse prafului; etc.
5.	~a bandajului. C. f.: Uzura suprafeţei de rulare şi a buzei de ghidare a bandajului roţilor materialului rulant, în timpul exploatării, datorită frecărilor dintre bandaj şi şină.
Uzura bandajului pe suprafaţa de rulare se prezintă subjiiferite forme şi e datorită unor cauze direrite, şi anume:
Reducerea conicitâţii bandajului e datorită condiţiilor de circulaţie, adică frecării prin aderenţă care se produce pe suprafaţa de contact dintre roată şi şină unde, din cauza presiunilor locale mari, se produce şi o strivire a materialului, care e îndepărtat sub formă de praf.
Aplaiisarea suprafeţei de rulare (locuri plane) se produce din cauza frînării incorecte sau din cauza defectării frînelor, ducînd la patinarea roţii, din care cauză suprafaţa cilindrică a bandajului devine o suprafaţă plană. Aceste suprafeţe plane sînt foarte periculoase pentru circulaţie, fiindcă pot produce ruperea şinelor din cauza izbiturilor puternice .cari sînt date de roţi în mişcarea lor de rostogolire. Prezenţă acestor locuri plane se face uşor simţită de personalul de exploatare prin zgomotul asurzitor pe care-l produc roţile cu aceste suprafeţe plane, la rulare chiar cu-viteză mică.
Gropile în bandaje, datorite unor defecte de fabricaţie, ca sufluri sau incluziuni în masa oţelului din care sînt fabricate bandajele.
Exfolierile pe suprafaţa de rularet din cauza ruperii cojii de material ecruisat de pe suprafaţa de rulare şi detaşarea lui sub formă de fîşii.
Uzura buzei bandajului se produce, în primul rînd, din cauza înscrierii materialului rulant în curbe cu raze mici şi în al doilea rînd din cauza unor defecte de montaj sau de fabricaţie a bandajelor sau a unor defecte în construcţia materialului rulant.
Pericolul cel mai mare pentru circulaţie îl prezintă ascuţirea buzei bandajului, deoarece la trecerea roţilor peste acele schimbătoarelor de cale acestea pot pătrunde între limba acului şi contraac, putînd provoca fie deraierea materialului rulant, fie ruperea acului şi apoi deraierea.
Măsurarea periodică a bandajelor se face cu ajutorul unui şablon de bandaje, stabilind uzura bandajului faţă de normele admisibile pentru dimensiunile bandajului, ţinînd seamă şi de felul roţilor. Măsurarea grosimii bandajului se face pe cercul de rulare — care se găseşte la 70 mm de^ la marginea bandajului (v. fig.). înălţimea h a buzei bandajului se măsoară de la cercul de rulare şi pînă Ia extremitatea periferică a buzei, iar măsurarea grosimii buzei se face^de la 10 mm sub cercul de rulare. înălţimea h variază între25 mm şi 36 mm.
Grosimea g pentru vagoane de marfă trebuie să fie de minimum 20 mm, iar pentru vagoane de călători de minimum 22 mm.
Locurile plane pe suprafaţa de rulare a bandajului la locomotive şi automotoare nu trebuie să fie mai mari decît 0,7 mm la osiilecu rulmenţi şi decît 1 mm la osiile cu cusineţi; 1 mm la osiile vagoanelor cu rulmenţi şi 2 mm la osiile vagoanelor cu cusineţi.
Muchii ascuţite realizate din uzura buzei bandajului nu sînt admise în circulaţie.
Uzura bandajelor constituie preocuparea principală a revizorilor de vagoane din toate staţiile cari au posturi de revizie şi cari, prin ciocănirea bandajelor (cu un ciocan), constată prin sunetul obţinut, dacă bandajul nu are eventuale crăpături sau uzuri mari, cari să influenţeze siguranţa circulaţiei.
~a roţilor dinţate. Tehn.: Uzură cauzată de degradarea flancurilor roţilor dinţate, care conduce la deformarea profilului dintelui; cînd uzura depăşeşte o anumită valoare, dintele se poate rupe datorită scăderii rezistenţei lui la rupere
Curba de variaţie a uzurii unor organe de maşini, în funcţiune de timpul de utilizare.
0) timp de utilizare; u) uzură (în % din dimensiunea nominală a piesei) ; 1 şi 2) porţiunea corespunzătoare rodajului, respectiv funcţionării normale; 3) porţiunea corespunzătoare depăşirii condiţiilor optime de funcţionare.
Determinarea uzurii bandajului, r) raza cercului de rulare; 3) grosimea buzei bandajului; h) înălţimea buzei bandajului.
Uzura sculelor
373
Uzură şinei
sub valoarea solicitării corespunzătoare sarcinilor cu cari dintele e încărcat în timpul angrenării.
Factorii cu influenţă maximă asupra uzurii sînt presiunea de contact între flancuri şi viteza relativă de alunecare în punctul de contact al roţilor angrenate, care are ca efect frecarea şi deci uzarea flancurilor. Tensiunile variabile cari apar pe o mică adîncime a flancurilor dintelui au ca efect obosirea materialului dinţilor şi, ca urmare, apariţia de fisuri în material şi cojirea flancurilor. Alţi factori cari influenţează uzura sînt temperatura pieselor în contact, lubrifiantul, calitatea suprafeţei prelucrate a dinţilor, tratamentul termic, pulberile abrazive ajunse incidental între dinţi, impurităţile din lubrifiant, etc; aşchiile detaşate din roţi lucrează ca material abraziv, mărind uzura.
1.	~a sculelor. Tehn.: Uzura părţii active a sculelor sau a uneltelor, care se produce datorită îndepărtării progresive de particule de material de pe feţele lor de lucru; creşterea uzurii într-un timp determinat sau raportul dintre creşterea uzurii şi o creştere foarte mică de timp e numită intensitatea uzurii sau viteza de uzura (v. sub Uzura tăişului sculei aşchietoare, sub Aşchiere 2). Uzura are ca efect micşorarea durabilităţii sculei (v. sub Durabilitate 2 şi sub Uzura tăişului sculei aşchietoare sub Aşchiere 2) a cărei valoare se determină în funcţiune de anumite criterii de uzura a sculelor; acestea sînt definite prin valorile uzurii considerate admisibile în raport cu anumite criterii care se impun în diferitele operaţii de uzinare a metalelor.
La operaţiile de degroşare, uzura admisibilă a sculei nu e, în general, limitată decît de faptul că — la un stadiu de uzură avansată — între teşitura de uzură de pe faţa de aşezare a sculei şi suprafaţa aşchiată se produc o apăsare reciprocă şi forţe de frecare foarte mari, cari impun ca procesul de aşchiere să fie întrerupt. Aceste forţe produc frînarea piesei în mişcarea de lucru; pe suprafaţa prelucrată apar pete lucioase — la prelu-crarea oţelului — , respectiv pete întunecoase — la prelucrarea fontei — , iar la strunjire cu viteze de aşchiere mai mărise produc scîntei între sculă şi piesă. Stadiul de uzură descris e numit criteriul frînârii lucioase sau criteriul uzurii totale.
La operaţiile de finisare, uzura admisibilă a sculei e determinată de toleranţa cotei care se prelucrează; adîncimea tocirii sculei în direcţia normală pe suprafafa prelucrată sau scurtarea ei cu Al (v. fig. XXV, sub Aşchiere 2) trebuie să fie mai mică decît jumătatea toleranţei de prelucrare. Criteriile de acest fel sînt criterii tehnologice.
în operaţiile de aşchiere în producţia de mare serie şi de masă e util să se stabilească mărimea admisibilă a uzurii după criterii economice. Criteriul de uzura economică se stabileşte astfel, încît durata totală de serviciu a sculei să fie maximă, ceea ce revine la a determina maximul funcţiunii t — i>T, undeT reprezintă durata totală de serviciu a sculei, T durabilitatea sculei între două ascuţiri şiî numărul de ascuţiri permise de dimensiunile sculei. în acest scop se ridică caracteristica uzurii, la un regim de aşchiere stabilit în prealabil; se iau apoi din curba ridicată diferite mărimi ale uzurii şi duratele de timp corespunzătoare; hlt	T/..
Pentru fiecare valoare aleasă a uzurii hx, A2-*•hi se calculează numărul de ascuţiri posibile ilt	conform relaţiei:
A
unde A e lungimea utilă a sculei, iar X. e dimensiunea stratu-
lui care se îndepărtează la ascuţire pentru ’scoaterea uzurii şi refacerea geometriei iniţiale a sculei. Cu valorile găsite V’*’ etc-> se fac produsele —	t2=î2-T2---,	etc.
şi se construieşte (v. fig.) curba T = iT=f(h), al cărei punct de maxim determină abscisa hopt, care reprezintă uzura optimă sau economică.-
2.	~a şinei. C.f.: Uzura profilului transversal al şinei de cale ferată, avînd ca urmare limitarea duratei de folosire a acesteia şi înlocuirea ei.
Şinele de cale ferată sînt supuse fenomenului de uzură în mod permanent. Cauzele cari contribuie în mod efectiv la aceasta sînt: tonajul transportat pe linia respectivă; planul de situaţie şi profilul în lung ai liniei; calitatea întreţinerii căii şi a materialului rulant; vitezele de circulaţie ale trenurilor; conicitatea bandajelor şi înclinarea şinelor; calitatea oţelului din care sînt fabricate şinele.
Uzura şinei se produce atît pe suprafaţa de rulare a şinei, cît şi pe suprafaţa de ghidare a tîmplei interioare căii (v. fig.). Uzura de pe suprafaţa de rulare se măsoară în mm în axul profilului şinei, iar uzura tîmplei se măsoară prin unghiul a pe care-l face planul înclinat cu verticala; uzura tîmplei e mult mai periculoasă pentru circulaţie decît uzura suprafeţei de rulare.
Instrucţiunile pentru norme şi toleranţe, în vigoare pentru liniile de ecartament normal la CFR, prevăd următoarele prescripţiuni pentru uzura şinei:
Uzura totală maximă admisibilă a ciupercii şinei are valorile: 14 mm la tipurile de la 45-**49 incluziv; 12 mm la tipurile de la 40--45 excluziv; 10 mm la tipurile de la30-*-40 incluziv;
7	mm la tipurile de Ia 23---30 excluziv; 4 mm la tipurile mai mici decît 23.
Suma uzurilor laterale nu trebuie să depăşească valorile indicate pentru uzura totală. Prin uzură totală — care se referă la calea cu poza consolidată şi pentru sarcinile şi vitezele maxime admise de poza respectivă — se înţelege suma uzurii verticale cu jumătatea uzurilor laterale.
Uzura laterală nu trebuie să se întindă pe faţa din interiorul căii a ciupercii şinei pe mai mult decît 27 mm sub faţa de rulare a şinei şi în nici un caz buza bandajului nu trebuie să atingă eclisa. înclinarea feţei uzate în raport cu axa de simetrie a şinei nu trebuie să depăşească 30°.
Pentru uzuri mai mari şi pentru alte condiţii de solicitare (poză, viteză, tonaj, etc.), modul de folosire va rezulta din calculul rezistenţei şinelor, efectuat conform normelor în vigoare la CFR.
în cale nu se admit şine cu uzura în valuri sau cu deformarea verticală a ciupercii, dacă la măsurarea adîncimii uzurilor faţă de o riglă cu lungimea de 1 m, aşezată pe şină, se constată uzuri mai mari decît 3 mm, la liniile cu viteză de circulaţie pînă la 50 km/h, respectiv 2 mm la liniile cu viteză de circulaţie mai mare decît 50 km/h; la determinarea acestor uzuri se exclude uzura la joante. La joante, distanţa dintre faţa uzată şi rigla de 1 m aşezată simetric faţă de joantă nu trebuie să dea uzuri mai mari decît 3 mm. De asemenea nu se admit capete bătute cu o înclinare peste 1/75.
La şine patinate nu se admite o adîncime a gropilor în suprafaţa de rulare mai mare decît 1 mm.
Uzura şinei determină durata menţinerii în cale a şinei şi pentru aceasta se efectuează şi calcule prealabile pentru determinarea duratei de menţinere a şinelor în cale şi planificarea timpului cînd trebuie să fie înlocuite şinele respective.
Variaţia duratei de serviciu a sculei în funcţiune de uzură. h) adîncimea scobiturii de uzură; r) durata totală de serviciu a sculei; Topt) valoarea maximă a lui t hQpt) uzura optimă (uzura economică).
Uzura şinei.
1)	suprafaţă de rulare;
2)	suprafaţă de ghidare; a) unghiul de uzură al
tîmplei.
Uzură morală
374
Uzură morală
Pentru numărul de trenuri N cari produc o uzură verticala de 1 mm a fost stabilită, după un studiu experimental, relaţia:
gtv
L3 1 +ad*
în care G/ (în t) e tonajul mediu al trenurilor; V (în km/h) e viteza medie de circulaţie a trenurilor; I (în cm4) e momentul de inerţie al şinei; L (în m) e distanţa medie între traverse; d (în mm/m) e declivitatea liniei (rampe sau pante); a e un coeficient de echivalare = 0,023 pentru pante, respectiv
0,012 pentru rampe; Ce coeficientul de calitate al oţelului din^şină.
în funcţiune de numărul trenurilor N rezultă, conform graficului de circulaţie, timpul în care pot circula aceste trenuri.
Uzura maximă calculată are ca efect o reducere a momentului de inerţie şi în funcţiune de acesta se calculează rezistenţele efective cari se produc în şină, cari trebuie să fie mai mici decît rezistenţele admisibile pentru şina respectivă.
în mod obişnuit, durata şinelor, determinată de uzura lor, se apreciază între 40 şi 60 de ani, în funcţiune de intensitatea circulaţiei.
î. Uzura morala. Uz.: Starea maşinilor, a utilajelor şi a investiţiilor cu caracter productiv, în momentul apariţiei altor obiecte similare, în comparaţie cu cari exploatarea maşinilor, utilajelor sau investiţiilor existente devine dezavantajoasă din punctul de vedere economic.
Uzura morală se apreciază prin intervalul de timp dintre momentul fabricării (respectiv executării) obiectului şi momentul apariţiei unui nou obiect, mai ieftin sau perfecţionat, care determină uzura morală a primului.
Uzura morală e de două grade sau forme.
Uzura morală de primul grad se produce în momentul cînd se introduc maşini, utilaje, etc., fabricate recent, deoarece acestea
dau produse mai ieftine decît cele cari sînt vechi în funcţiune, chiar dacă sînt de acelaşi tip.
Al doilea grad de uzură morală provine din apariţia unui mijloc de producţie (în particular, a unei maşini) de tip perfecţionat, cu o productivitate mai mare, şi prin care se realizează o ieftinire a produselor fabricate de ea.
A doua formă a uzurii morale e cea mai importantă, deoarece ieftinirea unei maşini cu caracteristici neschimbate, dar de fabricaţie mai recentă, nu se produce automat, deci nu totdeauna apare la o maşină uzură morală de prima formă.
M'aşinile noi, cari provoacă uzură morală de forma a doua, antrenează o ieftinire a producţiei. Totuşi, în realitate, se continuă să se producă mai scump cu maşini vechi, uzate moral, pînă cînd numărul de maşini noi, ieşite din fabrică, e suficient de mare pentru a le înlocui pe cele vechi.
Limitările impuse de materia primă, de posibilităţile reale de fabricaţie, etc., fac să se pună problema cari anume maşini trebuie înlocuite şi în ce măsură. De aceasta depind planificarea construcţiei de maşini noi, cum şi cotele de amortisate pentru uzura morală, aplicate la fiecare tip de maşină.
Din-acest motiv, dacă unele maşini se pot moderniza fără cheltuieli prea mari, modernizarea anulează, în mare măsură, uzura morală. Cota de modernizare se adaugă cotelor de înlocuire şi de reparaţii capitale.
Dacă modern izarea nu se poate face, se ţine seamă de uzura morală, prin micşorarea duratei de serviciu. în general, modernizarea costă 10**-25% din costul iniţial.
Dacă se măreşte durata de serviciu a unei maşini, cota ei de amortisare scade, iar cheltuielile de reparaţii, la început mici, se măresc spre sfîrşitul perioadei.
Există o durată de serviciu care asigurăcheltu iei i de exnloa-tare minime (fără a se ţine seamă de uzura morală), şi care se numeşte durata de serviciu economica.
V,v
1.	V1. Elt.: Simbol literal pentru potenţialul scalar sau pentru diferenţa de potenţial scalar (de ex. diferenţa de poten-tial electric).
2.	V2. Mat.: Simbol literal standardizat pentru volum şi pentru capacitate.
3.	V3. Fiz.: Simbol literal folosit uneori pentru viteză.
4.	VA. Mec.: Simbol literal pentru potenţial.
5.	V1. Elt.: Simbol literal pentru volt, folosit numai după valori numerice.
e. V 2. Chim.: Simbol literal pentru elementul vanadiu.
7.	2V. Mineral:: Simbolul unghiului axelor optice (v.).
8.	V:	Simbolul
pentru cifra cinci în sistemul de scriere latină.
9.	V, aliaje Metg.: Grup de pre-aliaje de turnare pe bază de ferocrom, cu compoziţiile indicate în tablou. Sînt folosite mai ales pentru alierea de crom în piesele de oţel turnat.
10.	V, antena în Telc.: Antenă (v.) constituită în principal din două conductoare filiforme rectilinii dispuse în formă de unghi şi alimentate pe la capetele apropiate (vîrful unghiului). Prezintă o directivitate mărită în direcţia bisectoarei, pentru fiecare raport la J ungi mi i braţelor unghiului către lungimea de undă existînd un unghi de deschidere optimă, cu atît mai mic cu cît acest raport e mai mare.
în gama undelor decametrice L (scurte) se folosesc pentru emisiune antene în V rezonante, constituite din două perechi de conductoare filiforme rectilinii, /\şezarea relativă a perechilor de de exemplu de lungime 7,75 X, conductoare la antena în V. (L e aşezate în unghi cu deschiderea	|jnia dea|imentare.)
de 35° (v. fig.), conductoarele
fiecărei perechi fiind dispuse unul sub altul la distanţa 0,5 X. Antena poate avea radiaţia unidirecţională, însensul deschiderii unghiului, dacă se dispune în spatele ei, la distanţa 2,25 X, un reflector de aceeaşi formă. Cîştigul pentru o astfel de antenă situată în spaţiu liber (faţă de dipolul în X/2) e de circa 16 dB.
în gama undelor metrice (ultrascurte) se folosesc pentru recepţia emisiunilor de televiziune antene de cameră (de interior) sub forma unor dipoli în V cu deschiderea de 90°.
n. v 1. Mat., Fiz.: Simbol literal folosit uneori pentru volum.
12.	v 2. Fiz.: Simbol literal standardizat pentru volum specific.
13.	v 3. F/z., Aiec.; Simbol literal standardizat pentru viteză.
14.	VA E/t.; Simbol literal pentru volt-amper, folosit numai după valori numerice.
îs. Vaalit. Mineral.: Varietate de vermiculit (v.), din unele zăcăminte din Africa de Sud, cantonat în peridotite. Se prezintă sub forma unor prisme exagonale.
16.	Vacat. Arte gr.: Indicare a paginilor neimprimate ale unei lucrări (de ex.: spatele copertei interioare, spatele filei de gardă, pagina cu soţ de la sfîrşitul unei părţi, etc.). La paginaţie şi la aşezarea formei în presă, locul corespunzător acestor pagini e completat cu albitură. Sin. Pagină albă.
17.	Vaccenic, acid Chim.: Isomer al acidului oleic, care apare—alături de acidul cis-6-octadecenic (acidul petro-selic) — în cantităţi mai mici decît primul (oleic) şi care e unul dintre cei mai importanţi acizi conţinuţi în diferite grăsimi vegetale şi animale. Acidul vaccenic e un acid nesaturat superior cu dublă legătură din seria^ aromatică şi se prezintă sub formă solidă, cu p. t. 42,5°. în general, acizii nesaturaţi cu o singură dublă legătură apar, în natură, în forma cis, cu exccepţia acestui acid, care se prezintă în forma trans. Iso-merul cis al acidului vaccenic e factorul hemolitic din creierul de cal.
18.	Vaccin, pl. vaccinuri. Biol.: Produs biologic din germeni vii (virulenţi, atenuaţi sau inactivaţi) sau din secreţii microbiene, care, inoculat unui organism, produce acestuia o stare de imunitate activă faţă de microbul patogen din care provine, fărăa-i produceturburări gravesau leziuni ireparabile.
Imunitatea activă se obţine atît în cursul unui proces infec-ţios (imunitate naturală), cît şi prin vaccinare (imunitate artificială).
Imunitate naturala e, de obicei, pozitivă; provocarea ei poate pune în pericol viaţa bolnavului infectat, îi reduce puterea de muncă pentru o perioadă de timp mai mare şi poate fi urmată de leziuni anatomice ireparabile. De aceea se evită, pe cît posibil, procesul natural de imunizare, cu excepţia infecţiilor pentru cari nu s-au preparat vaccinuri (de ex. bolile eruptive, la copii). Se cunosc şi infecţii cari nu lasă în urma lor o stare de rezistenţă (de ex. un organism vindecat de sifilis prezintă, faţă de agentul infecţios al acestei boli, aceeaşi sensibilitate ca şi înaintea primei infecţii).
Imunitatea artificiala nu periclitează viaţa organismului, nu-i produce leziuni ireparabile şi nu-i reduce decît pentru un timp scurt capacitatea de muncă.
Vaccinurile îşi datoresc capacitatea lor imunizantă calităţii de a produce în organism o reacţie locală şi generală, similară cu reacţiile produse de boala naturală, însă cu un caracter mai benign.
După modul de preparare şi după natura factorului activ, se deosebesc:
Vaccinuri din germeni vii şi virulenţi, cari,'în prezent, se produc pe scară mai mică, pre-zentînd unele dezavantaje, cum sînt: crearea de purtători de germeni şi focare de infecţie; pericolul unor accidente grave; etc.
Vaccinuri din germeni vii şi otenuaţi, cari, fără a produce o reacţie periculoasă, produc imunitate
Compoziţia procentuală a aliajelor V
Tipul	Fe | Cr	Mn	Si
1	31-40 ' 38-42	8-.-11	14-.-16
2	31-43 I 28-32	14-16	15---21
3	34 40	6	20
Vaccinaceae
376
Vacuum, aparat ^
în organism. Primul vaccin din această categorie a fost cel antiholeric aviar; au urmat vaccinul anticărbunos, vaccinul antirabic, etc. Deoarece, în anumite condiţii de mediu, cei mai mulţi germeni pot fi atenuaţi, s-au realizat vaccinuri dintr-un foarte mare număr de microbi patogeni (de ex.: vaccinul B.C.G., antipoliomielitic, etc.).
Vaccinuri din germeni inactivaţi, cari se obţin din specii microbiene inapte de a fi atenuate. Aceste vaccinuri se prepară prin tratarea microbilor în condiţii speciale (căldură, antisepsie, radiaţii, etc.). făcîndu-i astfel incapabili să producă o infecţie clinică, în condiţiile în cari se aplică vaccinarea. Imunitatea obţinută e redusă sau nu se constată la unele organisme. Aceste vaccinuri se folosesc, de exemplu, contra febrei tifoide şi paratifoide, la imunizarea păsărilor contra pasteurelozelor şi salmonelozelor, contra stafilococilor, contra holerei, etc.
Vaccinuri din secreţii bacteriene, cari se obţin prin transformarea exotoxinelor unor specii bacteriene, sub acţiunea căldurii şi a formolului, în anatoxine, iipsite de toxicitate şi cu o mare valoare vaccinantă. Acest tip de vaccinuri are o largă întrebuinţare în profilaxia difte-riei la om, a tetanosului la om şi la animale, etc.
Vaccinuri cu substanţe adiuvante (h i-droxid de aluminiu, saponină, gelozăşi clorură de calciu) cari, pe lîngă acţiunea imunizantă, provoacă şi un proces inflamator de natură infecţioasă, care contribuie la producerea unei cantităţi mai mari şi mai active de antitoxine, mărind astfel valoarea vaccinului respectiv. Astfel, se prepară: vaccinul antiaftoă, vaccinul antipestos aviar, vaccinul antipestos porcin, vaccinul antiholeric aviar, etc.
După componenţa lor, se deosebesc: vaccinuri m o-n o v a lente, cari conţin antigen obţinut de la o singură specie microbiană (de ex.: vaccinul antiholeric, anatoxina tetanică, etc.) şi vaccinuri asociate, cari reprezintă amestecuri de antigene, obţinute de la mai multe specii microbiene (de ex.: bivaccinul diftero-tetanic, trivaccinul diftero-tetano-pertussis, tetravaccinul diftero-tetano-pertus-sis-poliomielitic).
Vaccinurile, cari trebuie să nu fie nocive, să fie active şi să nu-şi piardă prea repede calităţile, se administrează, de obicei, pe cale subcutanată, intramusculară, sau pe cale bucală. Dozele variază după vîrsta şi starea gerierală a persoanelor cărora ii se administrează şi după aspectul endemoepidemic al regiunii în care se găsesc acestea. De obicei, reacţiile post-vaccinalenu sînt severe; ele pot fi locale (inflamaţie) şi generale (febră, curbatură, etc.) şi cedează, în general, după 24 de ore.
1.	Vaccinaceae. Bot.; Familie de plante dicotilogamopetale, de cele mai multe ori lemnoase şi sempervirente, cu flori ermafrodite şi cu fructul o bacă. Cuprinde circa 320 de specii, dispuse în două triburi, dintre cari mai important e tribul Euvaccineelor, cu genurile Vaccinium şi Oxyco-c o s. Dintre speciile mai importante sînt: Vaccinium myrtillus Linn. (afinul) şi Vaccinium vitis idaea (merişorul), cari cresc în ţara noastră.
2.	Vaccinare. B/o/.: Operaţia de inoculare a unui vaccin, pentru a imuniza un organism contra unei boli infecţioase. Vaccinarea se efectuează cu ajutorul unei I a n ţ e t e sterilizate, pe care se ia o picătură din vaccinul respectiv, care e introdus sub piele, după ce s-a executat o uşoară incrustare. Se lasă apoi cîteva minute, fără a şterge locul şi fără a folosi antiseptice sau pansamente. E o metodă terapeutică energică şi care determină şi unele reacţii secundare, nepericuloase.
3.	Vaccinoterapie. Biol.: Metodă de imunizare activă a organismului uman şi animal, prin administrarea de vaccinuri.
4.	Vachette. Ind. £>/‘e/.: Piele de taurine, tăbăcită vegetal, cu grosimea redusă şi uniformizată prin şpăltuire (v.), Se
vopseşte şi apoi se unge pentru a obţine o moliciune şi o flexibilitate mai mari. Se foloseşte la îmbrăcarea mobilei, în confecţiuni de încălţăminte, etc.
5.	Vac-melt. Metg.: Grup dealiajedetipul nicrom (v.) sau feronicrom (v. sub Nicrom), cu compoziţiile indicate în tablou.
Aliaje Vac-melt
Tipul	Compoziţia, în %					Temperatura pînă ia care poate fi folosit °C
	Ni	Cr	Fe	Mn	Mo	
AA	77,5	20	0,5	2		1150-..1200
A	76,5	20	1,5	1	1	1090
B	60	15	16,0	2	7	1060
C	61	18,5	16,5	4		1040
Structura unei celule. 1) nucleu; 2) membrană; 3) vacuole; 4) citoplasmă.
Au rezistenţă electrică mare şi rezistenţă mare la temperaturi înalte. Sînt folosite la confecţionarea de rezistoare, de piese rezistente la temperaturi înalte, cupluri termoelectrice, etc.
6.	Vacs, pl. vacsuri: Preparat, de obicei de culoare neagră, care serveşte la unsul şi la lustruitul încălţămintei de piele şi al hamurilor.
7.	Vacuolâ, pl. vacuole. Bot.: Constituent caracteristic al celulei vegetale, care se prezintă sub forma unei bule, mici la început (cînd protoplasma umple în întregime cavitatea celulară) şi mai mare în timpul creşterii celulei. în celu la tînără se găsesc mai multe vacuole mici (cari, în ansamblul lor, constituie vacuomul), uniform răspîndite în masa citoplasmei, cari, în timp, se măresc, se unesc şi formează, în final, o singură vacuolă mare, care ocupă aproape toată cavitatea celulei, citoplasma şi nucleul reirăgîndu-se spre membrana celulară (v. fig.). în vacuolele celulare se acumulează produsele lichide şi solide rezultate din activitatea citoplasmei, a nucleului şi a plastidelor (v.), cari constituie sucul celular (v.) cu reacţie acidă.
S-a constatat prezenţa vacuolelor în toate celulele active, avînd o răspîndire şi o funcţiunecelulară bine definite. După unele experienţe, vacuolele nu sînt neofor-maţiuni, ci iau naştere din corpuscule specifice embrionare, asemănîndu-se cu ceilalţi constituenţi vii ai celulei, din punctul de	vedere genetic	şi, deci, din punctul	de	vedere	al	colaborării la funcţiunea	celulară generală.
Se cunosc vacuole specializate din punctul de vedere funcţional, şi anume: vacuole digestive, cari ajută ia digestia hranei solide, cum şi la eliminarea dejecţiilor; vacuole ale ţesuturilor de rezervă, cari ajută la acumularea unor substanţe (latex, cristale diferite, etc.). De asemenea, vacuolele celulelor active participă fiziologic: în procesele osmotice, cari condiţionează metabolismul celular; în turgescenţa celulelor, în rezistenţa la ger şi la secetă a celulelor; în permeabilitatea celulară şi în receptivitatea substanţelor cari constituie un balast în metabolism.
8.	Vacuum. 1. Fiz.: Sin. Vid (v.).
9.	Vacuum. 2.	M$.; Sin Exhaustor	(v.	Exhaustor	2).
10.	Vacuum, aparat 1. Ind. alim.: Aparat pentru fierberea în vid, la temperaturi ioase (40-**65°), a fructelor şi a legumelor, în vederea preparării marmeladelor, a geleurilor, a musturilor concentrate, a bulionului, etc.
11.	Vacuum, aparat 2. Ind. ailm.: Aparat în care se face cristalizarea soluţiilor de zahăr. E alcătuit dintr-un cilindru de cupru, la partea inferioară a căruia se găseşte un sistem
Vacuumarea betonului
377
Vacuumarea betonului
de încălzire (fie o serpentină, fie un fascicul de tuburi prin cari circulă abur). Pe la partea superioară, aparatul e pus în legătură cu condensatorul şi cu pompa de vid. între aparat şi condensator se găseşte un aparat numit hodek, care reţine particulele de zahăr antrenate de vapori.
1.	Vacuumarea betonului. Bet.: Operaţia de extragere a apei în exces din masa unui beton proaspăt turnat, înainte de a face prjză, în vederea îmbunătăţirii calităţilor lui, realizînd o subpresiune la suprafaţa betonului.
La prepararea unui beton trebuie să se folosească o cantitate de apă mult mai mare decît cantitatea de apă necesară pentru hidratarea cimentului, deoarece, altfel, prepararea şi punerea în lucrare a betonului sînt foarte anevoioase şi costisitoare. Apa în exces are, în primul rînd, rolul de lubrifiant, uşurînd amestecarea pastei de beton, transportul şi turnarea ei în cofraje; în al doilea rînd, ea are rolul de a forma cu cimentul o suspensie foarte fluidă (laptele de ciment), care să asigure şi să uşureze învelirea agregatelor minerale ale betonului cu o peliculă subţire şi continuă de ciment hidratat. Prezenţa acestei ape în masa betonului, în timpul prizei şi, ulterior, în timpul perioadei de întărire, prezintă dezavantajul că micşorează calităţile betonului şi, în special, rezistenţele lui mecanice, deoarece acestea sînt cu atît mai mici, cu cît e mai mare raportul dintre cantitatea de apă şi cantitatea de ciment din beton, adică factorul apă/ciment al betonului.
La prepararea unui beton, cantitatea de apă de amestec se determină în funcţiune de cantitatea de ciment folosită, de valorile rezistenţelor mecanice şi de calităţile pe cari trebuiesă le aibă betonul, cum şi de consistenţa pecare trebuie să o aibă pasta de beton pentru a putea fi uşor lucrată. O cantitate mare de apă de amestec măreşte lucrabilitatea betonului, dar îi micşorează rezistenţele mecanice şi îi înrăutăţeşte calităţile, iar o cantitate mică de apă măreşte rezistenţele şi ameliorează calităţile betonului, dar micşorează lucrabilitatea, astfel încît stabilirea unei valori optime a cantităţii de apă e dificilă şi, uneori, valoarea stabilită e neeconomică. Micşorarea cantităţii de apă de amestec, deci a factorului apă/ciment, sub o anumită limită, e periculoasă, deoarece o micşorare neînsemnată a umidităţii agregatelor betonului poate reduce cantitatea de apă la o valoare inferioară celei necesare pentru hidratarea cimentului şi, în acest caz, betonul obţinut va avea rezistenţe mecanice foarte mici. Pentru a evita această dificultate şi pentru a obţine betoane de calitate superioară şi lucrabile se folosesc diferite procedee, fie apIi-cînd betonului, după turnare, diferite tratamente, fie prepa-rînd pasta de beton în mod special, pentru a-i mări lucrabilitatea. Procedeele folosite cel mai des sînt: vibrarea, care se face pentru a îndesa betonul, a elimina o parte din apa în exces şi aerul înglobat în masa lui, şi care permite folosirea unor betoane de consistenţă vîrtoasă; aburirea pieselor de beton, pentru a accelera priza şi întărirea, în vederea unei decofrări mai rapide, şi pentru a micşora retragerea betonului prin întărire; adăugirea de plastifianţi, adică de substanţe cari au rolul de a mări plasticitatea pastei de beton, fără a fi necesară o prea mare cantitate de apă; mărirea dozajului de ciment, pentru a obţine betoane cu rezistenţe mecanice mari, chiar în cazul cînd se foloseşte o cantitate mare de apă de amestec; aerarea, adică înglobarea în masa betonului a unei mari cantităţi de bule de aer, pentru a mări lucrabilitatea pastei; vacuumarea, prin care se extrage apa în exces din betonul proaspăt turnat, după ce aceasta şi-a îndeplinit rolul de a mări plasticitatea pastei de beton. Afară de vacuumare, nici unul dintre aceste procedee nu poate fi folosit, însă, peste
o	anumită limită, deoarece poate înrăutăţi unele calităţi ale betonului sau poate deveni neeconomic. Folosirea vacuumării prezintă avantajul că îmbunătăţeşte apreciabil calităţile betonului şi e economică, deoarece reducerea cantităţii de apă cu un procent oarecare, înainte de priză, echivalează cu o sporire
a dozajului de ciment, practic, în aceeaşi proporţie, cum şi datorită faptului că permite o decofrare rapidă şi micşorează cheltuielile de punere în lucrare.
Vacuumarea se execută cu ajutorul unor panouri speciale, numite camere de vacuumare, echipate cu un perete perforat care se aplică pe suprafaţa betonului, şi în interiorul cărora se realizează subpresiunea cu ajutorul unei pompe de vid, cu care sînt racordate panourile. Datorită subpresiunii, apa excedentară din beton se ridică la suprafaţa acestuia şi e evacuată din camera de vacuumare, datorită sucţiunii produse prin realizarea subpresiun ii. Afară de îndepărtarea apei excedentare, vacuumarea realizează şi îndesarea betonului, prin apăsarea exercitată,de panouri asupra acestuia, datorită diferenţei dintre presiunea atmosferică ce se exercită pe faţa superioară a panourilor şi presiunea scăzută din interiorul camerei de vacuumare, care se transmite la suprafaţa betonului prin peretele perforat al panoului. Panourile se comportă ca un piston care comprimă betonul, micşorînd spaţiiie intergranuiare ale agregatelor şi uşurînd eliminarea apei antrenate la suprafaţa betonului, datorită subpresiunii. îndesarea betonului şi eliminarea apei sînt uşurate prin vibrarea exterioară a betonului în timpul vacuumării. Vacuumarea se efectuează, de obicei, după o scurtă vibrare a betonului, imediat după turnare, înainte de realizarea subpresiunii în camera de vacuumare. Presiunile exercitate de panouri asupra betonului ating curent valoarea de 8 t/m2, dar pot ajunge pînă la 40 t/m2, dacă se foloseşte o cameră de vacuumare auxiliară, aşezată deasupra camerei care lucrează direct asupra betonului. Camera superioară are suprafaţa mai mare decît cea inferioară; ea se sprijină, 1a mijloc pe aceasta, iar la margini, pe un cofraj special în care se toarnă betonul proaspăt. Camera inferioară se aplică pe betonul proaspăt. Prin realizarea subpresiunii în cele două camere, apăsarea datorită camerei superioare se transmite în întregime camerei inferioare, pe o suprafaţă mai mică, astfel încît presiunea asupra betonului creşte foarte mult. Acest procedeu se foloseşte, în special, la executarea pieselor prefabricate şi precomprimate.
Vacuumarea poate fi folosită la betoane de orice consistenţă, de la cea fluidă pînă la cea vîscoasă, rezistenţele mecanice şi calităţile produsului întărit fiind mult superioare celor ale betoanelor confecţionate prin alte procedee. Folosirea betoa-nelor mai consistente e însă recomandată, deoarece rezistenţele mecanice ale betonului supus vacuumării vor fi cu atît mai mari şi calităţile lui cu atît mai bune, cu cît factorul apă/ciment va fi mai mic. De aceea, vacuumarea nu' exclude vibrarea, care e necesară în cazul folosirii unor betoane vîrtoase, ci trebuie asociată cu aceasta. în acest scop, betoanele vacuumate se vibrează imediat după turnare (vibrare primară), cum şi în timpul vacuumării (vibrare secundară). Durata vibrării şi intensitatea ei sînt mult mai mici decît la betonul vibrat, ceea ce micşorează cheltuielile de punere în lucrare, prin reducerea mîinii de lucru şi a utilajului. Afară de acestea, betoanele vacuumate sînt mult mai economice decît betoanele confecţionate prin alte procedee, din următoarele cauze: pot fi decofrate foarte repede după confecţionare, ceea ce micşorează costul cofrajelor, deoarece acestea pot fi folosite imediat din nou şi de mult mai multe ori decît în cazul cofrajelor pentru betoanele obişnuite; realizează economii mari de ciment, deoarece sporirea rezistenţelor mecanice permite folosirea unor dozaje mici de ciment; avînd o lucrabilitate foarte mare, reclamă mînă de lucru mai puţină pentru confecţionare şi pentru punerea în lucrare; realizează economii de utilaj pentru ridicarea şi transportul pieselor, deoarece acestea pot fi manipulate cu ajutorul instalaţiilor de vacuumare.
Durata de vacuumare a betonului se stabileşte în funcţiune de grosimea stratului de beton supus tratamentului, de granulometria, dozajul şi consistenţa betonuIui. Pentru plăci de grosime mijlocie, durata de vacuumare e, în general, de
Vacuumarea betonului
378
Vacuumarea betonului
5***10 minute; pentru straturile cu grosime mare, durata poate atinge 20 de minute sau chiar mai mult. De exemplu, pentru un strat de 8---10 cm e suficientă o vacuumare de 7 minute.
Vacuumarea constituie unul dintre procedeele cele mai avantajoase de tratare ulterioară a betonului, atît din punctul de vedere tehnic, cît şi din punctul de vedere economic. Ea se poate aplica atît betonului simplu şi armat, turnat monolit, cît şi pieselor de beton prefabricat sau pretensionat. Instalaţiile de vacuumare pot servi, pe şantiere sau în fabricile de prefabricate, la ridicarea, transportul şi manipularea pieselor de beton. Subpresiunea realizată în camera de vacuumare produce o forţă destul de mare pentru a'împiedica dezlipirea de panou a piesei de beton, sub acţiunea greutăţii sale proprii, în acest scop, după vacuumare, se menţine subpresiunea, iar panourile sînt agăţate de dispozitivele de transport (macara, pisică, monorai, etc.), pentru a fi ridicate şi transportate împreună cu piesele de beton. Pentru desprinderea piesei de panou se echilibrează presiunea din camera de vacuumare cu presiunea atmosferică. Transportul pieselor de beton cu ajutorul panourilor de vacuumare prezintă avantajele că evită distrugerea prin manipulare a betonului, care încă nu are rezistenţe destul de mari, şi reduce consumul de oţel-beton, deoarece nu mai sînt necesare armaturile pentru preluarea soiicitărilor suplementare la cari sînt supuse piesele în timpul transportului şi al manipulării lor, ca şi armaturile de montaj pentru agăţarea pieselor de mijloacele de rid icat şi de transport.
Folosirea vacuumării e foarte avantajoasă, în special la tratarea betonului pus în lucrare în straturi groase de 30---75 cm, la fabricarea în serie a pieselor prefabricate de beton şi la executarea construcţiilor cu suprafeţe mari. Vacuumarea se aplică în mod curent la executarea planşeurilor, a radierelor de fundaţii, a pistelor de aerodrom, a îmbrăcămintelor rutiere de beton, a zidurilor de cheuri sau de baraje, a dalelor simple sau cu nervuri, a traverselor de beton, a grinzilor, a stîlpi-lor, etc.
Panourile sau camerele de vacuumate sînt executate din metal sau din lemn ; ele au pereţii laterali şi peretele superior etanşi, iar peretele inferior, perforat şi aşezat la mică distanţă de cel superior. Panourile de lemn (v. fig.) sînt constituite dintr-un schelet de contraplacaj, pe care se fixează, pe una dintre feţe, o foaie de contraplacaj, uneori căptuşită cu o foaie de tablă subţire, şi care formează peretele etanş. Panourile metalice pot fi constituite, fie dintr-o ramă metalică, pe care se fixează o foaie de tablă (peretele superior), fie din piese laminate, de obicei profiluri în U, asamblate şi rigidizate cu piese transversale. La panourile de lemn şi la cele metalice cu ramă, peretele perforat e constituit dintr-o plasă de rabiţ sau de metal desfăşurat, acoperită cu o ţesătură textilă sau cu o foaie subţire de cauciuc perforat. Uneori, între rabiţ şi ţesătură se intercalează o plasă deasă de sîrmă subţire, pentru a împiedica intrarea ţesăturii sau a foii de cauciuc în ochiurile rabiţului sau ale metalului desfăşurat, şi formarea de adîncituri pe faţa exterioară a peretelui perforat. Plasa de rabiţ sau de metal desfăşurat şi plasa de sîrmă servesc la rigi-dizarea peretelui perforat şi la repartizarea uniformă a presiunii pe beton, iar ţesătura textilă sau foaia de cauciuc servesc la filtrarea apei extrase din beton, împiedicînd pătrunderea granulelor de ciment sau de nisip în interiorul camerei de vacuumare, în conducte şi în pompa devid. La unele panouri, stratul perforat e executat dintr-o foaie continuă de cauciuc spongios, foarte permeabil. Stratul permeabil e partea care se uzează cel mai mult, astfel încît trebuie schimbat după circa 100 de utilizări. în acest scop, panoul e echipat cu dispozitive simple de prindere a stratului permeabil, pentru a putea fi înlocuit rapid, fără a deteriora panoul. Uneori , stratul permeabil nu e fixat pe panou, ci e derulat pe suprafaţa betonului. Pentru a împiedica pătrunderea aerului atmosferic prin rostul dintre beton şi marginile panoului se montează, în lungul
acestora, o garnitură de cauciuc. Panourile sau camerele de vacuumare au formădreptunghiulară; ele pot fi planesau curbe, şi pot avea dimensiuni diferite, după felul şi dimensiunile
Cameră de vacuumare, de lemn. o) faţa inferioară; b) faţa superioară; c) secţiune l-l; 1) ramă; 2) contra-placa;; plasă de rabiţ; 4) ţesătură metalică; 5) ţesătură textilă, cauciuc perforat sau cauciuc spongios; 6) orificiu pentru racordarea conductei cu sucţiune; 7) cornieră de întărire; 8) mîner pentru manipularea camerei.
construcţiei sau ale piesei de beton la care se folosesc. Ele pot fi folosite de 2000---3000 de ori. Stratul permeabil trebuie demontat şi spălat după cîteva folosiri, pentru a îndepărta granulele reţinute pe el.
Instalaţia pentru realizarea s u b p r e-s i u n i i e formată dintr-o pompă de vid, dintr-un rezervor pentru separarea apei antrenate, din conducte de racordare a panourilor cu pompa de vid şi din dispozitive auxiliare de siguranţă şi de control. Instalaţiile pot fi fixe (în special cele folosite în atei ierele sau în fabricile de prefabricate) sau mobile, montate pe autocamioane (în special cele folosite pe şantiere). Pompele de vid folosite cel mai des în aceste instalaţii sînt pompe pentru vid industrial, rotative, cu aer uscat, deoarece sînt robuste, ocupă spaţiu puţin, au nevoie de o întreţinere minimă şi consumă puţină energie. Ele trebuie să realizeze o subpresiune de 500---6C0 mm coloană de mercur, care dă rezultate optime, deoarece o subpresiune prea avansată e dăunătoare betonului, fie fiindcă antrenează cimentul, fie fiindcă extrage o cantitate de apă prea mare, lipsind betonul de apa necesară pentru hidratare, — iar o subpresiune insuficientă cere o tratare prea îndelungată şi are eficacitate mică asupra betonului. Rezervorul de separare a apei e situat între camerele de vacuumare şi pompa de vid; el serveşte la reţinerea apei extrase din beton şi a particulelor solide, pentru a împiedica oprirea pompei în urma emulsionării uleiului care se găseşte în corpul ei. La interior, rezervorul e echipat cu un dispozitiv de reţinere a picăturilor fine de apă şi a particulelor solide. Conductele sînt formate din tuburi flexibile de cauciuc armat cu sîrmă; ele sînt constituite din una sau din mai multe conducte principale şi din conducte de racordare a panourilor, cari se cuplează etanş la robinete montate în peretele etanş al panoului. Diametrul conductelor e mai mare decît
Vacuumat, beton
379
Vagon de cale ferată
diametrul celor folosite la instalaţiile de aer comprimat, îmbinarea conductelor, între ele şi cu robinetele de pe panouri, trebuie făcută astfel, încît să se asigure o foarte bună etanşeitate, Dispozitivele de control şi de siguranţă sînt: manometre (pentru controlul subpresiunii); indicatorul nivelului apei din rezervor; filtre de praf (pentru protejarea pompei); unu sau mai multe rezervoare-tampon de separaţie (pentru uniformizarea vidului la toate panourile şi pentru împiedicarea revenirii bruşte a subpresiunii din cauza opririi pompei); supape (pentru izolarea automată a panourilor în cazul opririi pompei, menţinînd în continuare subpresiunea).
1.	Vacuumat, beton Cs. V. sub Beton,
2.	Vacuummetru, pl. vacuummetre. Fiz. V. sub Manometru.
3.	Vad, pl- vaduri. Geogr.:	Porţiune	îngustă şi puţin
adîncă din cursul unui rîu, prin care se poate face trecerea mai uşor de pe un mal pe altul. Vadurile apar, de obicei, în sectoarele în cari rîurile îşi schimbă firul apei de la un mal la altul şi în cari aluvionarea fundului albiei e mai mare.
4.	Vadra,	pi- vedre.	1.	!nd. ţâr.; Veche măsură de capacitate, folosită	în	trecut	în	ţara noastră,	egală cu zece ocale
(12,88 litri în Muntenia, 15,2 litri în Moldova).
5.	Vadra. 2. Ind. ţâr.: Găleată puţin adîncă, folosită în gospodăria rurală.
6.	Vadra. 3. Ind. ţâr.: Vas mare, hîrdău.
7.	Vadra.	4.	Mine:	Sin. Chiblă (v.	Chiblă 2).
s. Vaginate,	calcar	cu Stratigr.:	Calcarul foartebogat
în resturi de Orthoceras, din grupul formei Endoceras vagi-natum, dezvoltat în ţinuturile baltice, unde reprezintă Skid-davianul şi Llandeilianul. Sin. Strate cu Asaphus.
9.	Vagon, pl- vagoane. 1. Transp.: Vehicul rutier de transport, fără autopropulsiune, tractat mecanizat, sau cu tracţiune animală. Vagonul pentru transportul oamenilor se numeşte şi tramcar, iar cel pentru transportul mărfurilor se numeşte şi remorcă sau camion.
10.	Vagon. 2. Transp.: Vehicul feroviar folosit pentru transportul unei sarcini utile (călători, mărfuri, materiale, etc.) sau pentru diverse servicii pe cale ferată.
Vagonul cu autopropulsiune se numeşte vagon-motort dacă e echipat cu un motor electric (de ex. vagonul de tramvai) şi automotor (v.), dacă e echipat cu un motor termic de tracţiune. — Vagonul fără autopropulsiune se numeşte vagon-remorcă sau, simplu, vagon.
n. /v/ de cale ferata. C. f.: Vehicul feroviar fără autopropulsiune, care se deplasează tractat de o locomotivă, de un vagon-motor, de un automotor, etc. Părţile principale ale unui
pereţii laterali şi frontali îmbinaţi cu un planşeu şi eventual cu un acoperiş. Pentru transportul anumitor încărcături voluminoase (vehicule, maşini agricole, etc.), cutia se reduce la o simplă platformă, iar în cazul fluidelor, cutia e înlocuită cu unu sau cu mai multe rezervoare.
Şas i u I e o construcţie puternică, în general dreptunghiulară, formată din grinzi metalice (longeroane, traverse intermediare şi frontale) şi pe care reazemă cutia vagonului. La vagoanele de construcţie mai veche, şasiul formează un subansamblu bine distinct; )a cele mai recente, acesta e înglobat în însăşi cutia vagonului, iar la vagoanele-cisterne formează uneori un singur ansamblu cu recipientul.
La părţile sale frontale, şasiul e echipat cu dispozitive de tamponare (v.), dispozitive de legare (v.) şi dispozitive de tracţiune (v.) cu cuplele respective. Dispozitivul de tracţiune e montat în axa longitud inală a şas iu iu if iar cele de tamponare se fixează la capetele traverselor frontale. La unele administraţii feroviare, dispozitivul de tracţiune şi cele de tamponare sînt reunite într-un singur organ — cupla centrală, montată în axa longitudinală a şasiului cu care cuplarea şi decuplarea vagoanelor se fac automat; datorită numeroaselor avantaje pe cari le prezintă această cuplă (în special la vagoanele de marfă) tendinţa e ca pe viitor să se generalizeze montarea acestei cuple. Tot pe şasiu se mai montează instalaţia de frînă şi în cutia vagonului, după destinaţia lui, instalaţia de iluminat electric, instalaţia de încălzire, de ventilaţie, climatizare, burdufuri, etc., iar la vagoanele de marfă, instalaţii de răcire, de încărcare, descărcare, etc.
Echipamentul de rulare asigură conducerea în mers a vagonului şi serveşte la transmiterea greutăţii acestuia la cale. El cuprinde osiile montate, cutiile de grăsime, o parte din instalaţia de frînă, etc. Osiile se asamblează direct
de gardă, al suporturilor de
II. înscrierea în curbe a unui vagon cu boghiuri. d) distanţa dintre pivoturi; 1) suprastructură; 2) boghiu; 3) osie; 4) calea.
I. Reprezentarea schematică a unui vagon de cale ferată. a) cu două osii (individuale); b) cu boghiuri; 1) cutie; 2) şasiu; 3) osie montată; 4) cutie de osie; 5) placă de gardă; 6) suport de arc; 7) eclise; 8) arc; 9) tampon; 10) dispozitiv de tracţiune; 11) boghiu; 12) crapodină; 13) perete frontal; 14) perete lateral; 15) acoperiş; 16) planşeu; d) distanţa dinreosii; d,) distanţa dintre pivoturi; d2) distanţa dintre tampoane; I) lungimea cutiei.
vagon de cale ferată sînt următoarele (v. fig. /): suprastructura, şasiul, echipamentul de rulare, suspensiunea.
Suprastructura, în care se transportă sarcina utilă, poate fi o cutie (cu schelet metalic sau de lemn), avînd
de şasiu (cu ajutorul plăcilor arc şi al ecliselor sau al inelelor duble), sau se grupează şi se asamblează (în număr egal) în boghiuri (v.), pe cari reazemă apoi şasiul cu cutia vagonului prin intermediu Hcra pod inelor(v.).
Crapodina permite boghiu lui să se poată roti faţă de cutie, în jurul unui ax vertical (pivot), permi-ţînd astfel înscrierea vagonului în curbă (v. fig. II).
Suspensiunea vagonului, necesară pentru reducerea sau anihilarea şocurilor primite de la cale, e montată între echipamentul de rulare şi şasiu, fiind formată, în general, dintr-un număr de elemente elastice (resorturi de oţel, arcuri sau blocuri de cauciuc, arcuri pneumatice), amortisoare şi legături pendulare (blocuri, etc.).
Profilul exterior al secţiunii transversale printr-un vagon (în orice plan ar fi făcută), trebuie sâ permită încadrarea acestuia în interiorul unui gabarit prescris, numit gabarit de construcţie (v.) al vagonului, ale cărui dimensiuni depind de caracteristicile liniei pe care va circula vagonul. Vagoanele destinate traficului internaţional trebuie să se înscrie într-un gabarit internaţional numit passe-paitout (v. sub Gabarit de cale ferată) şi marea majoritate a vagoanelor europene se înscriu în acest gabarit. Respectarea acestui gabarit ar fi suficientă dacă vagonul ar circula numai în aliniament. La trecerea prin curbe (v. fig. III), mijlocul vagonului se apropie cu o
Vagon de cale ferată
380
Vagon de cale ferată
distanţă E-, iar extremităţile lui se depărtează de centrul curbei cu o distanţă E , astfel încît lăţimea exterioară a .vagonului trebuie sa fie mai mică decît lăţimea gabaritului, pentru ca acesta să nu
fie depăşit în curbe.	---------
Dacă depăşirile inte- â	*	V
rioăre şi exterioare maxime sînt egale,
V
vago-
///. Depăşirea gabaritului de construcţie nului în curbă.
1) vagon ; 2) gabaritul de construcţie; 3) axacăiii; Ee) depăşire exterioară; £/) depăşire interioară.
IV. Formele conturului exterior al cutiilor de vagon.
a) cutie paralelepipedică; b) cutie cu capete teşite; 1) contur exterior; 2) osie montată; d) distanţa dintre osii; i.) Jun-gimea vagonului; G) gabaritul maxim.
se poate da cutiei “vagonului o formă de secţiune orizontala dreptunghiulară (v.
'fig; IV o); dacă (din motive de stabilitate sau de rezistenţă) acest raport e mai mare, capetele vagonului se teşesc (v. fig. IV b), pentru a nu se pierde prea mult din lăţimea cutiei.
instalaţia de frînă depinde de tipul vagonului, şi anume: toate vagoanele de călători sînt echipate cu frînă automată cu aer comprimat şi frînă individuală manuală; unele vagoane de marfă sînt echipate cu frînă automată (a Ite le numai cu conductă de trecere de aer) şi cel puţin 20% din parcul total trebuie să aibă frînă manuală;
' Pentru simplificarea exprimării şi a corespondenţei s-a stabil it un cod pentru indicarea tipului şi caracteristicilor vagonului. De exemplu: ABald înseamnă un vagon de călători declasa
I	şi clasa II, cu patru osii, cu coridor lateral şi iluminat electric prin dinam; GIZW înseamnă vagon de marfă acoperit, cu trei osii, echipat cu frînă automată de aer comprimat. Acest grup de litere formează seria vagonului şi e trecut cu alb pe pereţii laterali şi longeroanele vagonului. Pentru identificare, fiecare vagon mai are un număr care e trecut, împreună cu iniţialele căii ferate căreia îi aparţine, imediat după serie.
Pe pereţii laterali şi longeroane sînt trecute şi alte indicaţii sau semne cari servesc în exploatare (de ex.: greutatea vagonului, greutatea maximă care se poate încărca pe diferite linii, distanţa dintre pivoturi, scara de ungere, sistemul de frînă şi încălzire,
data ultimei re-	,____,_______________________________
paraţii (revizii), şablonul R.l.C. la vagoanele de călători şi R.l.V. la cele de marfă, că semn că vagonul poate fi folosit în trafic internaţional, piesele mobile la vagoanele de marfă, etc.).
Vagoanele de cale ferată se clasifică după mai multe criterii, şi anume: după ecartamentul căii, în vagoane de cale normala, vagoane de cale largă şi vagoane de cale îngustă;
a
□BBBBBBBBBBD
VI. Vagon de călători, cu schelet metalic.
1) burduf de tuburi de cauciuc; 2) punte de comunicaţie; 3) boghiu Y24; 4) generator electric; 5) capac pentru demontat rezervorul de apă.
după numărul osiilor, în vagoane cu 2-*-3 osii şi vagoane cu boghiuri; după scopul în care sînt construite, în vagoane de călători, vagoane de marfă şi vagoane tehnice, pentru uzul administraţiei feroviare.
Vagon de călători: Vagon construit spre a intra în compunerea unui tren de călători, destinat transportului de călători sau deservirii lor în timpul călătoriei.
Vagoanele de călători pot avea cutia cu schelet de lemn sau metalic, în general îmbrăcat cu tablă
Vagoanele cu schelet de lemn au un cadru inferior, de grinzi de lemn (grinzile longitudinale principale fiind, în general, de pitch-pine), consolidate cu grinzi transversale şi intermediare (formînd scheletul planşeului) şi un cadru superior; între cadre se montează stîlpi şi diagonale (cari formează scheletul pereţilor), iar îmbinările se consol idează cu guseuri de oţel şi cu şuruburi. Dezavantajele vagoanelor cu schelet de lemn consistă în rezistenţa mică la şoc, în degradarea datorită agenţilor atmosferici (în special umezelii) şi în defor-mabilitatea grinzilor. La interior, scheietui e învelit cu scînduri vopsite, lustruite sau acoperite cu materiale decorative (la vagoanele capitonate), de exemplu tapet, stofă, linoleum, etc. La exterior, scheletul pereţilor e îmbrăcat cu tabla de otel cu grosimea de circa
2	mm. Planşeul econ-	1	2 j>	4
stitu it d intr-un strat dublu de scînduri vopsite, avînd interpus un izoiant term ic şi fon ic (de ex. un strat de plută) şi acoperite cu linoleum, cu covoare, etc. (v. fig. V).
Acoperişul e constituit din scînduri de brad (îmbinate prin lambă şi uluc), acoperite cu o pînză groasă de in vopsită (la vagoanele mari) sau cu tablă de oţel cu grosimea de circa
0,65 mm (la vagoanele mici). Plafonul, de lemn, e vopsit sau acoperit cu linoleum, cu carton presat, etc.
Vagoanele cu schelet metalic au scheletul confecţionat în întregime d in oţel profilat, cu îmbrăcăminte exterioară de tablă, astfel încît e mai puţin deformabil (la tamponări, răsturnări, etc.) şi prezintă siguranţă mai mare contra accidentelor sau incendiilor (v. fig. VI). Rezistenţa mecanică fiind relativ mare, se pot construi vagoane spaţioase şi uşor de întreţinut, cu o durată de serviciu mai lungă, mai ales dacă suprafeţele metalice sînt protejate contra coroziunii; transmiterea sunetului şi a căldurii prin pereţii metalici ai cutiei e în mare parte evitată prin folosirea de izolanţi, ca plută expandată, alfol, iporea, lînă degresată, etc. în general, aceste vagoane sînt d e tip autopor-t a n t, avînd şa-siul solidarizat cu cutia, pereţii şi acoperişul parti-cipînd la rezistenţa ansamblului. Aceste vagoane se construiesc în următoarele variante: construcţia cu „osatură", la care solicitările sînt preluate de şasiu şi de scheletul pereţilor laterali (în formă de grinzi cu zăbrele, contravîntuite prin acoperiş), tabla învelişului
V. Secţiune prin planşeul unui vagon cu schelet de lemn.
1) covor; 2) linoleum ; 3) plută expandată; 4) plută aglutinată; 5) tablă ondulată; 6) tablă plană.
3
9
ir3
Vagon de cale ferata
381
Vagon de cale ferată
exterior avînd roiul să împiedice deformaţia întregului schelet; construcţia cu „pereţi laterali portanţi", la care tablele învelişului exterior al pereţilor preiau în principal momentele încovoietoare; construcţia „t u b u I a r ă", la care tablele planşeului, ale învelişului exterior al pereţilor şi acoperişului formează un tub autoportant, astfel încît scheletul e mai uşor şi serveşte numai la rigidizarea tablei. Materialul de construcţie e oţelul carbon sudabil (în ţara noastră, oţel OL 38), pentru ca elementele cutiei să poată fi îmbinate prin sudură electrică, şi numai rareori se folosesc metale uşoare (de ex. aliaje de aluminiu), deoarece sînt costisitoare, greu sudabile, au rezistenţă relativ mică şi coeficient de alungire mare, şi sînt sensibile la umiditate. Pereţii sînt căptuşiţi în interior cu placaj furniruit şi, uneori, cu tablă, iar planşeul şi acoperişul sînt dublate, avînd un strat intermediar izolant.
în general se folosesc vagoane de călători cu boghiuri, cele cu două osii rămînînd a se folosi numai pe linii secundare de mică importanţă. La vagoanele de construcţie mai veche se folosesc încă boghiuri tip Ringhofer, Pensilvania, Gorlitz greu sau uşor, etc.; vagoanele de construcţie recentă sînt înzestrate cu boghiuri moderne de tip Minden Deutz, Y20, Munchen-Kassel, boghiuri cu arcuri pneumatice, etc., prevăzute cu o suspensiune şi o conducere în cale mult superioară şi cari dau un mers mult mai liniştit chiar la vitezele cele mai mari (v. şi Boghiu de vagon).
Vagoanele de călători se caracterizează prin coeficientul de tara kc=Tjn, adică prin raportul dintre tara vagonului T şi numărul n de locuri pentru călători, care variază după confortul vagonului; la viteze mai mari de circulaţie, în locul tarei reale se consideră tara fictiva (înscrisă pe vagon), care include şi rezistenţa aerodinamică (în special pentru viteze de mers de peste 90 km/h şi cu vînt frontal de circa 12 km/h). Diferenţa dintre tara fictivă şi cea reală e mare la vagoanele uşoare şi pentru viteze mari.
în condiţiile tehnice actuale, vagoanele de călători folosite în trenurile accelerate, rapide şi internaţionale se construiesc pentru o viteză curentă de 140—150 km/h, iar vagoanele trenurilor de persoane, obişnuite, pentru o viteză de 100*»* 120 km/h. S-au făcut încercări cu rezultate bune şi pentru viteze mult mai mari, depăşind cifra de 250 km/h.
Pentru obţinerea vagoanelor de construcţie uşoară sînt necesare; lungime mare (s-a ajuns pînă la circa 27 m); folosirea la maximum a gabaritului de construcţie admis, con-struindu-se vagoane etajate sau vagoane cu un gabarit mai mic decît cel al vagoanelor obişnuite, ca de exemplu la trenul tip TALGO, la expresul KLL (cu greutatea pe loc foarte redusă, de circa 225 kg/loc); folosirea oţelurilor de calitate superioară şi a oţelurilor inoxidabile, asamblarea elementelor componente efectuîndu-se prin sudură electrică; calculul precis al eforturilor cari solicită elementele componente (executate în majoritate în cheson, sau din grinzi tubulare, din tablă subţire şi profiluri de tablă îndoită sau ambutisată, cu modul mare de rezistenţă) pentru obţinerea de secţiuni reduse şi a unor elemente cu o greutate mai mică (v. fig. VII); executarea majorităţii pieselor şi a subansamblurilor servind la compartimentarea, amenajarea şi mobilarea interioară a cutiei, din ţevi de oţel, mase plastice şi aliaje uşoare (în ultimul timp s-au'construit'şi carcase de rezistenţă a cutiei aproape numai din aluminiu).
Iluminarea electrică se obţine, în general, de la un generator antrenat de una dintre osii şi o baterie de acumulatoare (în timpul staţionării vagonului), ea fiind încărcată de generator ziua în timpul rulării, şi lămpi de 24 V sau recent tuburi fluorescente de 72 V, 110 V, 220 V. Iluminarea în spaţiile în cari stau călătorii trebuie să fie de minimum 80 Jx/m2( ^ar în coridoare, W.C., etc., de 25—30 lx/m2.
Iluminarea în timpul zilei se realizează prin ferestre mari (circa 1200 mm lăţime), bine etanşate cu geamuri simple sau duble. Spre a evita deficienţele de etanşare, de izolare termo-fonică şi la deschiderea (închiderea) ferestrei, la vagoanele de construcţie recentă acestea se execută din două bucăţi, cea de jos fixă şi cea de sus mobilă. Pentru a evita „transpiraţia" geamurilor, în spaţiul dintre cele două geamuri ale ferestrei se.introduc aer deshidratat, produse deshidratante, sau se prevede fereastra cu un aparat respirator, iar pentru a împiedica pătrunderea căldurii razelor solare prin ferestre, geamul (unui dintre ele dacă e dublu) se execută din sticlă ter-moabsorbanta (Culonex, Tehr-glass, etc.).
Instalaţiile de încălzire folosite sînt cu abur, cu apă caldă, cu rezistoare ^electrice sau cu aer cald (v. încălzirea trenurilor).
VII.	Porţiune din ^carcasa de rezk-
Trecerea dintr-un vagon in tenţă a vagonului metalic. altul se face prin uşi de comunicaţie (v. Uşă de vagon, sub Uşă) şi punţi (poduri) de comunicaţie (v.) rabatabile cari, după cuplarea vagoanelor, se rabat în poziţie orizontală şi acoperindu-se parţial permit trecerea între vagoane. Pentru a ferii pe călători în timpul trecerii de curentul puternic de aer sau de intemperii, se prevede şi un coridor de trecere executat din burdufuri (v. Burduf de comunicaţie). La vagoanele de construcţie recentă, în locul burdufurilor, pe pereţii frontali, în jurul uşii de intercomu-nicaţie, se montează o ramă executată din tuburi de cauciuc şi o punte de comunicaţie de o construcţie specială. Această ramă (v. fig. VIII), ia strîngerea cuplei dintre vagoane, presează pe rama vagonului vecin şi dă astfel, prin elasticitatea materialului, o etanşare şi o izolare termică foarte bună, fără nici o altă legătură. La cuplarea vagoanelor, cele două rame presate nu necesită decît un spaţiudecirca300mm,redu-cînd astfel spaţiul dintre vagoane, care e de 1300 mm la vagoanele cu burdufuri în falduri. La aceste construcţii cutia vagonului trece peste tampoane, formînd un fel de bow-wndow şi deci, la aceeaşi lungime a vagonului între tampoane, cutia e cu 1000 mm mai lungă.
în cazul folosirii acestor rame, uşile frontale se execută din douăcanaturi, fiecare dintre ele fiind formată din două sau din trei pliante (v. fig. /X). Cînd vagonul e în garnitură, uşile rămîn deschise, ele neputînd fi închise decît atunci cînd puntea de comunicaţie e ridicată, adică la vagoanele de la capetele trenului sau cînd vagoanele sînt izolate.
Ramele de cauciuc, în comparaţie cu burdufurile în falduri, prezintă următoarele avantaje: eliminarea deficienţelor de cuplare a burdufurilor; reducerea distanţei dintre vagoane şi mărirea lungimii cutiei; trecerea dintr-un vagon în altul ma
tală).
f) ramă; 2) uşă de comunicaţie.
Vagon de cale ferată
382
Vagon de cale ferata
comodă; o izolare termică şi o etanşare a trecerii dintre vagoane mult sporite; cost de achiziţie şi cheltuieli de întreţinere mult mai reduse; reducerea rezistenţei aerului la înaintare a vagonului în timpul circulaţiei cu 25***30%.
IX. Două vagoane, cuplate cu ramă de cauciuc. a) vedere laterală; b) secţiune orizontală (mărită); 1) ramă; 2) tampoane; 3) punte de comunicaţie; 4-5) pereţi frontali; 6) uşă frontală deschisă;
7) uşă de intrare; 8) traversă frontală.
După scopul în care sînt folosite vagoanele de călători şi după felul construcţiei, -se deosebesc:
Vagon-clasă: Vagon pentru transportul de călători amenajat cu bănci (canapele) sau fotolii şi port-bagaje. în general aceste vagoane se împart, după felul amenajării interioare şi după gradul de confort pe care-l oferă călătorilor, în mai multe categorii, numite c I as e, deosebindu-se vagoane de clasa I, clasa II şi clasa III (la unele administraţii feroviare). Unele tipuri de vagoane pot fi combinate, avînd două sau chiar trei clase.
După felul împărţirii spaţiului interior, vagoanele-clasă pot fi: compartimentate şi fără coridor (construcţie scoasă din uz), la cari compartimentele comunică direct cu exteriorul prin uşi individuale exterioare, şi cari se folosesc rar, deoarece construcţia lor nu poate fi autoportantă şi nu asigură călătorilor un confort optim (de ex.: urcarea e dificilă^ lipseşte accesul la toaletă sau la alte vagoane, în mers); compartimentate şi cu coridor (v. fig. X), la cari compartimentele comunică prin uşi inte-
X. Vagon-clasă compartimentat şi cu coridor.
1) coridor frontal; 2) coridor lateral; 3) compartiment; 4) masă rabatabilă; 5) W.C.; 6) cabină lavoar; 7) uşă de intrare; 8) uşă de comunicaţie; 9) punte de comunicaţie; 10) burduf în falduri; 11) scară de urcare; 12) fereastră.
rioare cu un coridor lateral, permiţînd circulaţia de-a lungul vagonului (de ex. la toaleta comună), şi cu două coridoare frontale, prin cari comun icăcu exteriorul şipermit intercomun icaţia între vagoane în mers; necompartimentate, eventual cu doi pereţi transversali-marginali interiori şi cîţiva pereţi intermediari (cu uşi de comunicaţie), şi cu trecerea centrală (printre bănci) (v. fig. XI), sau laterală de-a lungul vagonului (sînt folosite în general pentru trafic apropiat); vagor-sclă, cu o singură încăpere şi cu pereţi transversal i-marginal i interiori,
avînd uşi de acces spre platformele de la capete. La unele vagoane pentru trafic apropiat, în special la cele cari deservesc linii de centură sau suburbiile centrelor mari, se lasă la capete un loc liber mai mare în care călătorii se pot urca (coborî) repede şi cu bagaje^ce nu se pot depune pe suporturile de bagaje (v. fig. XII). în acelaşi scop se folosesc şi vagoane cu uşi de intrare late (cu canat dublu) cari se practică spre mijlocul (sau chiar la mijlocul) vagonului, spaţiul din dreptul uşilor fiind fără bănci (v. fig. XIII şi XIV). Tot ca vagoane-clasă se mai folosesc şi vagoane etajate (v.)
Vagonul e echipat cu bănci capitonate (canapele cu spătar, rezemătoare de braţ şi eventual pernă) sau necapitonate, deasupra cărora sînt montate port-bagaje (în formă de raft, de plasă, etc.). în vagoanele compartimentate sînt instalate, de obicei, cîte două bănci în fiecare compartiment (rezemate pe pereţii transversali), iar în vagoanele necompartimentate sînt instalate mai multe bănci transversale, în unu sau în două şiruri (după cum trecerea e laterală, respectiv centrală); pentru vagoane pentru trafic îndepărtat, spătarele băncilor se fac rabatabile, putînd fi folosite şi pentru culcare.
Vagoanele mai sînt echipate cu mese mici rabatabile, scrumiere, perdele, etc. şi W.C.-uri. La vagoanele cu boghiuri sînt obligatorii două W.C.-uri şi două cabine cu lavoar.
Unele vagoane-clasă sînt radioficate, avînd în fiecare compartiment sau sală difuzoare deservite de un post de radio-recepţie şi transmisiune amplasat în unul din compartimentele trenului. La trenurile de lung traseu, cu opriri rare şi scurte există cîte un vagon-clasă prevăzut cu o cabină telefonică insonorizată şi echipată cu aparatele necesare pentru legătura radio cu reţeaua P.T.T.R., permiţînd legătura telefonică cu exteriorul.
Vagon-etajat: Vagon-clasă, restaurant sau de dormit, în care spaţiul util e aranjat pe două etaje, urmărindu-se prin aceasta reducerea indicelui de tară. Vagoanele etajate se construiesc numai cu boghiuri, fiind etajată, în general, numai porţiunea dintre boghiuri, unde planşeu! vagonului şi deci etajul inferior se coboară la limita admisă a gabaritului. Deasupra boghiurilor planşeul e menţinut la înălţimea normală, formînd la capete cîte o platformă (etajul intermediar) pe unde călătorii au acces !a vagon, între acest etaj şi celelalte două etaje prevăzîndu-se scări de acces la ambele capete (v. fig. XV). Etajele superior şi inferior sînt necompartimentate, cu trecere centrală, iar în etajul intermediar, pe lînga spaţiul liber care se lasă pentru urcarea şi coborîrea călătorilor, se prevăd bănci şi cabine de toaletă. Un alt tip constructiv de vagon-clasă etajat e reprezentat în fig. XVI, la care, pe lîngă intrările de la capete de pe etajul intermediar, mai există, pentru o rapidă urcare (coborîre), o intrare la mijlocul etajului inferior. Pentru realizarea etajului inferior de lungime mai mare şi deci spre a îndepărta mai mult boghiurile, s-au construit rame de două vagoane etajate, la cari capetele celor două vagoane reazemă pe acelaşi boghiu cu trei osii (v. fig. XVII). în acest mod etajul intermediar e mult redus şi e folosit numai de uşile de intrare şi ca loc de trecere între vagoane. Astfel s-a realizat un indice de tară foarte mic (circa 200 kgf/loc). Un dezavantaj al vagoanelor etajate e lipsa unei treceri la acelaşi nivel pe întregul tren, care însă e înlăturat la tipul de vagon cu galerii (v. fig. XVIII). La acesta urcarea (coborîrea) are loc la mijlocul vagonului, nivelul planşeului etajului inferior fiind pe toată lungimea vagonului la nivelul normal şi pe care se montează bănci de două locuri de o parte şi de
-IN		'N lUcO		
*=				
				
XI. Vagon-clasă necompartimentat cu două săli comune şi trecere centrală). ,
XII. Vagon-sală cu spaţii mari Ia capete.
XIII.	Vagon-clasă cu două uşi de intrare duble spre mijloc.
€B.
X/V. Vagon-clasă cu uşă dublă de intrare la mijloc.
M
3 .r
u„. 3
ci
XV.	Vagon-clasă etajat cu intrare la capete.
1)	etaj superior; 2) etaj inferior; 3) etaj intermediar.
Ujuyy yy uii|i)"u tu yy yB'u^i ffî BB OR nn
ED
lil
nn nmiin
[El
-p			J'L	U'LJJ'L	1	--	1	LT"		Tf	
			immi		1	m rp				
ww
tirir'Muir w
FII r~\	r,	ffl	„	ffl
£3____III rn III n UI n ÎL n
XVI.	Vagon etajat cu intrare laterală şi centrală.
a)	etaj superior; b) etaj inferior.
Vagon de cale ferată
384
Vagon de cale ferată
alta a locului de trşcere central. Etajul superior e format din două galerii, întrerupte la mijlocul vagonului, pe cari se
Majoritatea vagoanelor de dormit au încălzire proprie cu apă caldă» sau apă caldă-aer cald, iar cele moderne au o ca-
V.
B e B B B B
I's1b“bb\
Dpi
i
nai
B B B B B B
"V
/B B B B B B
Ni,______,__________________
□
□
B B
w-
montează scaune de un singur loc cu spaţii de trecere pe lîngă ele accesibile printr-o scară plasată în spaţiul de la intrare.
Vagonul de dormit (v.) etajat (v. fig. X/X) e echipat cu cîte p scară care conduce de pe etajul intermediar, la cîte un coridor lateral al etajului superior, coridoarele fiind amplasate unul de o parte şi altul de cealaltă parte.
Astfel s-a putut obţine cîte o cabină separată pentru fiecare pat.
Unele dintre vagoanele etajate au etajul inferior amenajat ca bufet, bar sau restaurant.
Vagon-salon: Vagon de călători de mareconfort, cu o compartimentare foarte variată, cuprinzînd în general un salon, cabine de dormit, bucătărie,baie.cabinăpentru personalul deserviciu, uneori birou, etc.
Se ataşează la cerere la trenurile de călători sau se îndrumează cu tren special.
Vagon de dormit: Vagon de călători compartimentat, cu coridor lateral sau central, compartimentele fiind cabine de
XV//. Famă de două'vagoane etajate.
bină de serviciu pentru însoţitor, echipată cu răcitor, o mică veselă, etc.
XVIII. Secţiune printr-un vagon etajat cu galerii.
1) bancă cu trei locuri; 2) scaun cu un loc; 3) ioc de trecere; 4) loc pentru bagajele călătorilor de sus.
XXL Secţiune prin cabinele a două tipuri de vagoane de dormit cu cîte un singur pat, la niveluri diferite, o) cu scară laterală: 1) cabina Nr. I; 2) cabina Nr. II; 3) cabina Nr. III; 4) pat;
5) nivelul coridorului; 6) trepte de urcat; 7) trepte de coborît; fa) cu coridor central: 1) compartiment de jos; 2) compartiment ridicat; 3) pat sus; 4) pat, jos noaptea; 5) pat jos ziua; 6) fotoliu sus; 7,8) fotoliu pliabil noaptea respectiv ziua; 9 coridor.
Se construiesc şi vagoane cu cabine cu un singur pat, fără a micşora numărul de locuri, şi anume cum e cazul vagonului
r	7	
		*
-3	2	
s		
EE=T
b
X/X. Vagon de dormit etajat.
a) vedere; b) secţiune transversală; 1) cabină etaj superior; 2) cabină etaj inferior; 3) coridor ateral inferior; 4) coridor lateral superior; 5 planşeu
intermediar.
dormit cu	unu	sau	cu două	(rar cu trei) paturi	suprapuse,	cabine	de dormit etajat (v. sub Vagon etajat)	sau al vagonului nor-
de	toaletă,	dulapuri	pentru	lenjerie	(v.	fig.	XX).	în	cabine	mal compartimentat, ca în fig. XX7, în	care sînt schiţate cîte
o secţiune prin două cabine învecinate şi în cari paturile sînt la diverse niveluri, dar în cabine separate. Pentru a mări numărul paturilor ia unele vagoane s-a renunţat la unul din coridoarele frontale. S-au construit şi vagoane cu coridor central în zig-zag, iar cabinele cu paturi individuale sînt aşezate longitudinal de o parte şi de alta; paturile sînt aşezate la diverse niveluri şi se suprapun parţial.
Vagon-restaurant: Vagon cu una sau cu două săli de mese (imobilizate), eventual cu bar, avînd	instalate la un capăt
bucătărie, oficii cu veselă, răcitor şi	depozit de alimente,
diferite dulapuri pentru lenjeria necesară meselor, iar la celălalt capăt cabina de toaletă, instalatia de încălzire proprie, etc. (v. fig. XXII).
Vagon-bufet: Vagon-clasă care, pe lîngă un număr de compartimente, mai are şi o mică sală cu mese, o bucătărie
	 . fax ... pry		
V		V
J I		Uj
	=t	
vXX. Vagon de dormit, o) secţiune orizontală; b) secţiune transversală; 1) uşă de intrare; 2) coridor frontal; 3) coridor lateral; 4) cabină toaletă; 5) oriciu ; 6) cabină de dormit; 7) lavoar; 8) pat; 9) sobă .
sînt
sînt instalate, afară de paturi, lavoare, măsuţe, suporturi de bagaje, oglinzi, lămpi de citit îngropate şi mascate
etc.
Vagon de cale ferată
385
Vagon de cale ferată
şi un bufet de desfacere a produselor alimentare şi băuturi. -Calatorii pot fi serviţi şi în compartimentele din acest vagon de către personalul însoţitor (v. fig. XXIII).
de sarcina maximă admisă pe osie (condiţionată de rezistenţa căii) şi de sarcina maximă pe metru linear (condiţionată de rezistenţa podurilor); coeficientul tehnic d 2
XXII. Vagon-restaurant.]
1, 2) săli de masă; 3) bucătărie; 4) oficiu; 5) cabină de toaletă; 6) sobă pentru apă caldă; 7, 8) spaţii pentru depozite; 9) spaţiu pentru personal.
TI
XXIII. Vagon-bufet.
1) bucătorie 2) bufet; 3) sobă cu mese; 4) mese; 5) scaune; 6) compartimente; 7) W.C.;
8) lavoar.
Vagon de bagaje: Vagon care se ataşează la trenurile de călători şi serveşte la transportul bagajelor mari (cari nu pot fi iuate în compartimentele vagoanelor-clasă) ale călătorilor sau al coletelor mai grele şi voluminoase cari nu pot fi trimise prin poştă. în interior se prevăd o sală mare pentru bagaje şi colete, un mic compartiment care serveşte ca birou pentru şeful de tren şi personalul care deserveşte acest vagon, W.C., dulapuri, etc. La vagoanele de bagaje cari trec graniţa se prevăd un spaţiu închis (în sala pentru colete) sau pereţii interiori uşor rabatabili pentru crearea acestui spaţiu, în care se depozitează bagajele supuse controlului vamal şi care apoi e închis şi plumbuit. Vagonul e echipat cu uşi rulante mari în ambii pereţi laterali pentru încărcarea (descărcarea) bagajelor (v. fig. XXIV).
Vagon de poştă: Vagon care se ataşează la trenurile de călători şi serveşte la transportul
corespondenţei şi al coletelor poştale. La interior e în general, în
1) spaţiu pentru colete;
XXIV. Vagon de bagaje,
2) spaţiu pentru personal; 3) W.C.; vămuit; 5) dulap de haine.
tara kţ—TjG, adică raportul dintre tara vagonului T şi capacitatea de încărcare G (la construcţiile actuale, ^/^0,5); coeficientul de încărcare a tarei £înc =
=10 2r/(G£)>Ă/,	unde
£==100 P/G e utilizarea procentuală de încărcare, P fiind greutatea mărfurilor încărcate; coeficientul de exploatare a tarei *, = 10 ^r/(G0eP)>^înc, unde (3 reprezintă parcursul în gol al vagonului, raportat la parcursul cu încărcătură (într-un anumit interval de timp), iar Gq e sarcina medie dinamică a vagonului încărcat (adicăt-km raportate la vagoane-km); volumul specific (la
1) spaţiu pentru corespondenţă
XXV. Vagon de poştă.
2) spaţiu pentru colete; 3) Vv'.C.
mpărţit,
două săli cu comunicaţie între ele şi o cabină de toaletă. Una dintre săli, destinată corespondenţei, e echipată cu mese, fixate lîngă pereţi, şi rafturi compartimentate, iar cealaltă sală, coletelor (v. fig. XXV). Pentru accesul personalului de serviciu şi al coletelor, se prevăd uşi cu şarniere în ambii pereţi laterali ai sălii pentru colete.
Vagon sanitar: Vagon pentru transportul bolnavilor (răniţilor) sau echipat cu instalaţii sanitare pentru radiografie, stomatologie, operaţii chirurgicale, etc. Compartimentarea, amenajarea interioarăşi echiparea unui asemenea vagon diferă după destinaţia lui.
Vagon de marfă: Vagon pentru transportul mărfurilor şi care intră în compunerea unui tren de marfă. Vagoanele de marfă se caracterizează prin următoarele: c a p a-citatea de încarcare, adică greutatea totală a mărfurilor cari pot fi încărcate în vagon, care e dependentă
4)	spaţiu pentru coletele de vagoane acoperite)
= VjG; suprafaţa s p e c i f i c ă (la vagoane descoperite)/0=i7/G, ştiind că V e volumul geometric al vagonului şi F e suprafaţa plan-şeulu i.
Vagoanele de marfă sînt de diferite tipuri, după felul mărfurilor şi condiţiile de transport, în general, capacitatea de de 10**-50t sarcină utilă
4) dulap de haine.
încărcare a vagoanelor de marfă în ţările europene, sau pînă la 60 t (unele vagoane-platforme au chiar 80 t) în URSS şi în unele ţări din America. Vagoanele de marfă de mare capacitate sînt mai economice în exploatare decît cele de capacitate mica, pe două osii, deoarece se pot compune trenuri de mare tonaj fără cheltuieli de investiţie pentru sporirea lungimii staţiilor; de asemenea, preţul lor de revenire pe tona de capacitate e cu circa 20% mai mic, dar rentabilitatea lor e pronunţată mai ales la transporturi continue şi pe distanţe mari.
Deoarece tendinţa e ca trenurile de marfă să circule cu viteză mare, vagoanele trebuie să fie calculate şi construite în consecinţă. Ca urmare, se construiesc vagoane cari să poată circula cu 80---100 km/h şi cari, pentru o uşoară identificare, poartă pe ele şablonul |S| şi vagoane pentru 100***120 km/h, cari poartă şablonul |SS|.
25
Vagon de cale ferată
386
Vagon de cale ferată
După felul construcţiei şi după scopul în care sînt folosite, vagoanele de marfă pot fi:
Vagon de marfă descoperit: Vagon destinat transportului de mărfuri cari nu se degradează sau nu se alterează din cauza
Vagonul descoperit cu pereţi înalţi are o cutie descoperită, înaltă de 1000***1600 mm şi uneori pînă Ia 2000 mm, servind Ia transportul mărfurilor de masă cu greutate specifică mică (de ex.: cărbuni, lemne tăiate,
XXVI. Vagon-p lat formă cu scaun învîrtitor. 1) platformă; 2) scaun învîrtitor; 3) ţepuşă.
intemperiilor sau a altor agenţi atmosferici (fum, praf, scîn-tei, etc.). Se clasifică în vagoane-platforme, vagoane cu şasiul scufundat, vagoane descoperite cu pereţi mici şi vagoane descoperite cu pereţi înalţi, şi ca un caz special, vagoane cu cupe.
Vagonul-platformâ e constituit dintr-un planşeu (de scînduri sau de tablă de oţel) şi serveşte la transportul de lemne lungi, produse laminate, vehicule rutiere, maşini agricole, obiecte şi maşini voluminoase. La vagoanele cari au plan-şeul executat din tablă, în general perforată, se montează din loc în loc traverse de lemn pentru ca produsele laminate să nu alunece în timpul trasportului. De asemenea, vagonul e echipat pe ambele margini longitudinale cu ţepuşe (un fel de stîlpi) demontabile sau rabatabile, în acelaşi scop de a evita căderea lemnelor, a scîndurilor, laminatelor, etc., şi cu inele de cari se ancorează (se leagă) obiectele cari se încarcă. Pentru transportul laminatelor sau al lemnelor cu lungime foarte mare se folosesc două vagoane-platforme scurte cu două osii, cuplate, şi pentru a permite trecerea prin curbe fiecare vagon e echipat cu un scaun (traversă) î n v î r t i t o r (faţă de vagonul respectiv). Piesele lungi se aşază numai pe aceste două traverse, astfel încît vagoanele-plat-forme se pot roti faţă de încărcătură ca şi cum ar fi cele două boghiuri a!e unui vagon (v. fig. XXVI).
Vagonul cu şasiul scufundat, construit pentru transportat piese grele şi voluminoase (de ex.: transformatoare, alternatoare mari, etc.), cari încărcate pe un vagon-platformă ar depăşi înălţimea gabaritului de liberă trecere, are şasiul în formă de „gît de lebădă", obţinîndu-se astfel coborîrea planşeului. Se construiesc numai cu boghiuri cu cîte două sau trei osii, iar la greutăţi foarte mari, cu boghiuri cu patru osii, sau vagonul se construieşte cu mai multe boghiuri
rv.fig.xxw/).
Vagonul descoperit cu pereţi mici
e un vagon-platformă cu pereţi ficşi, demontabili sau raba-
cocs, sfeclă, etc.). Cutia se execută dintr-un schelet metalic şi o îmbrăcăminte de scînduri, îmbinate în uluc si lam-
XXVIII. Vagon descoperit cu pereţi mici.
1) platformă; 2) perete rabatabil; 3) ţepuşe; 4) boghiu.
bă, sau de tablă. Pentru descărcare sînt prevăzute două uşi laterale şi uneori la unul dintre capete o uşă rabatabilă for-
XXIX. Vagon de martă descoperit cu pereţi înalţi, avînd îmbrăcămintea de
tablă.
1) perete înalt; 2) uşă cu două canaturi; 3) uşă demontată; 4) ghereta frînarului; 5) scara gheretei; 6) închizător.
mînd întregul perete frontal, — aceasta servind la descărcarea vagonului prin înclinarea acestuia cu o instalat ie specială (v. fig. XX/X).
3-1
XXVII. Vagon cu şasiul scufundat, cu patru boghiuri.
1)	şasiu în gît de lebădă; 2) boghiuri; 3) grindă de legătură între boghiuri; 4) crapodină,
tabili (v. fig. XXVIII), cu înălţimea de 260-• *400 mm, şiser-veşte, în special, la transportul de mărfuri în vrac (de ex.: pietriş, nisip, piatră spartă, etc.). Şi aceste vagoane se prevăd cu ţepuşe şi cu inele de ancorare.
Pentru uşurarea descărcării, vagoanele descoperite cu capacitate mare, pentru transportul mărfurilor în vrac, pot fi echipate cu instalaţii de descărcare mecanizate. în acest caz, cutia are la partea inferioară forma de pîlnie sau de şea
Vagon de cale ferată	387	Vagon	de	cale	ferata
(v. fig- XXX) şi, prin deschiderea unor clape, încărcătura cade prin greutatea proprie. Din această categorie fac parte vago-
(rezemate pe suporturi tot rabatabile) şi cari îşi pot schimba poziţia formînd la nevoie un planşeu plan; vagonul dumcar,
XXX. Schema vagoanelor cu descărcare mecanizată (pe la fund). a şi b) vagoane cu şea; c şi d) vagoane cu pîlnie; 1) clapă; 2) cutie; 3) osie; 4) şină.
nul-gondolâ (v. fig. XXXI), cu descărcare prin plane înclinate formate de uşi de fund (clape) ari icu late; vagonul cu dezcâ rea re.
1) clapă articulată; 2) grindă centrală; 3) perete lateral.
automată prin deschiderea clapelor, cu planşeu în şea (v. fig. XXXII), formată dintr-un număr de clape rabatabile
XXXII. Secţiune printr-un vagon cu descărcare automată la care se poate forma şi un planşeu plan.
1) clapă de descărcare; 2) clapa planşeului în şea; 3) suport rabatabil pentru şea ; 4) poziţia clapei 2 pentru formarea planşeului plan.
1) cutie înclinabilă; 2) perete lateral oscilant; 3) axul de rotire a cutiei; 4) bare de acţionare a peretelui lateral; 5) cilindri pneumatici.
cu autodescărcare prin bascularea laterală a cutiei (folosind aer comprimat) (v. fig. XXXIII).
Vagon cu cupe: Vagon de marfă servind la transportul de mărfuri în vrac, la care cutia e înlocuită cu un număr de cupe mari (5---10t) aşezate pe şasiu şi cari, ridicate de pe vagon, sînt transportate pentru descărcare la silozuri. Descărcarea cupelor se obţine prin tragerea unui zăvor care deschide cele douâsemicupe articulate cari se îndepărtează, încărcăturacăzînd prin gravitaţie (v. fig. XXXIV).
Vagon de marfă acoperit:
Vagon pentru transportul mărfurilor cari se degradează sau se alterează d in cauza intemperiilor, a curenţilor de aer sau a altor agenţi exteriori (fum, praf, seîntei, etc.), cum şi a celor cari reclamă o siguranţă deosebită (cereale şi alte produse alimentare, animale, mobile, obiecte mărunte de valoare mai mare, etc.). Cutia vagonului (complet închisă), cu schelet de lemn sau metalic, are planşeul de scînduri (în general de esenţă tare) pereţii de scînduri (de brad) îmbinate în pană şi uluc sau rareori de tablă, şi acoperişul de scînduri (acoperite cu tablă) montate pe ferme de lemn sau metalice; în pereţii laterali sînt practicate uşi cuiisante de acces de circa 2x2 m şi ferestre cu gratii şi obloane pentru aerisire (la unele vagoane lungi se prevăd cîte două uşi laterale de fiecare parte) (v. fig. XXXV). Acest vagon poate avea unele amenajări, ca de exemplu: pîlnii de descărcare în planşeu, la vagoane pentru cereale în vrac; un planşeu suplementar, la vagoane pentru legume şi fructe (cari au greutate specifică mică); belciuge şi stănoage, la vagoane pentru vite; bănci mobile pentru transportul persoanelor (de ex. pentru trupe); etc. Pentru utilizarea întregii capacităţi sau pentru a permite încărcarea de obiecte grele, unele vagoane se construiesc cu uşi cu trei canaturi (unul jos orizontal şi două verticale) sau cu obloane mari glisante în acoperiş.
Vagon de marfă special: Vagon în general acoperit, echipat cu instalaţii pentru transportul anumitor mărfuri cari cer condiţii speciale de transport. Astfel, se deosebesc: vagoane isoterme, refrigerente şi frigorifere, vagoane-cisterne, vagoane pentru peşte viu, pentru păsări, pentru lichide, pentru automobile, animale, mărfuri pulverulente, etc.
XXXIV. Schema unei secţiuni transversale printr-un vagon cu cupe.
1) longeron; 2) grindă pentru rezemarea cupelor; 3) braţ pentru susţinerea grinzii 2; 4) cupă; 5) ureche de prinderea cupei de cîrligul macaralei; 6) axul de rotire a semicupelor.
25*
Vagon de cale ferată
388
Vagon de cale ferată
1) uşă rulantă; 2) oblon de aerisire
Vagonul i s o te r m are cutia bine izolată termic şi serveşte ia transportul, la distanţe relativ mici, a mărfurilor uşor perisabile (alimente, etc.). Vagonul şi marfa se răcesc în prealabil în celule frigorifere, astfel încît în timpul transportului să poată avea în interior, un timp relativscurt, temperatura joasă necesară menţinerii, fără alterare, a mărfii. Cutia vagonului e formată dintr-un schelet metalic de rezistenţă îmbrăcat cu două învelişuri de scîndur i sau de tablă, între
cari se montează o bună izolaţie termică. Uşile, prevăzute cu o etanşare foarte îngrijită, au aceeaşi construcţie. La interior, cutia e căptuşităcu tablădezinc sau cositorită (etanş^ asamblată) spre a putea fi curăţită prin spălare cu furtunul. între pereţi se montează grinzi transversale cu cîrlige de suspendat carnea, diverse suporturi (pentru depozitarea altor mărfuri), iar pe planşeu grătare demontabile de lemn. Toate piesele metalice din interior secositoresc spre a nu rugini. Vagoanele isotermese construiesc pentru viteze mari, fiind indicate prin simbolul |SS|.
Vagonul refrigerent e echipat cu o sursă proprie refrigerentă, spre a obţine şi menţine în interiorul vagonului temperatura joasă necesară pentru ca marfa să nu se altereze, şi serveşte la transportul la distanţe mari al mărfurilor uşor perisabile (v. fig. XXXVI). Construcţia cutiei şi a uşilor e asemănătoare cu aceea a vagonului isoterm, iar ca sursă refrigerentă se folosesc gheaţa de apă (cel mai mult folosită încă astăzj), simplă sau amestecată cu sare pentru temperaturi mai joase, gheaţa carbonică (bioxid de carbon solidificat), amestecuri frigorifere, etc. Gheaţa se încarcă, în general, în două rezervoare, aşezate în interior la capete şi executate din grilaje metalice cositorite. Spre a avea o răcire cît mai uniformă în întreg vagonul, trebuie creată în interior o circulaţie artificială a aerului, în care scop rezervoarele se despart
XXXV. Vagon de marfă acoperit.
: 3) mîner pentru manipularea oblonului 6) perete lateral.
4) acoperiş; 5) perete frontal;
legătură cu rezervoarele. în canale sînt montate 3***4 agita toare acţionate de morişti de vînt montate pe acoperiş (sau de motoare electrice), cari absorb aerul cald din vagon şi îl refulează peste rezervoarele cu gheaţă. Astfel se formează două circuite de aer şi temperatura se uniformizează. Dacă pentru răcire se foloseşte gheaţă carbonică, atunci a-ceasta se aşază, în general, în canale-ledesussau în goluri practicate în pereţi. Răcirea cu gheaţăde apă prezintă avantajele că nu necesită
alte instalaţii, nu cere personal permanent de deservire, e cel mai ieftin mijloc de răcire, dar în schimb măreşte mult greutatea moartă a vagonului (cu circa 2500---3000 kg), la curse mai lungi necesită realimentarea cu gheaţă pe parcurs şi creează umiditate în vagon. Gheaţa carbonică are o capacitate de răcire aproape dublă, deci greutatea scade la jumătate, se transportă uşor şi fără impurităţi, poate realiza o răcire mai rapidă şi se poate obţine prin gazeificare o temperatură pînă Ia —20*—-25°; e însă mult mai costisitoare.
Vagonul f r i g o r i fe r e echipat cu un agregat fri-gorifer spre a obţine şi a menţine în interior temperatura necesară pentru ca marfa să nu se altereze şi serveşte, în general, la transporturi de durată foarte lungă a mărfurilor perisabile. Construcţia cutiei şi a uşilor e aceeaşi ca la vagonul isoterm. Ca agent frigorigen se utilizează clorură de etil, clorură de metil şi în special diclorfluormetanul (freonul). Compresorul agregatului e acţionat de un electromotor alimentat de un generator electric antrenat, la rîndul său, printr-o transmisiune, de osia vagonului; mai e echipat şi cu un motor cu combustie internă, pentru cazul cînd vagonul încărcat staţionează timp îndelungat prin triaje, în care timp instalaţia de răcire nu funcţionează. Maşina frigoriferă împreună cu motorul (motoarele) de antrenare şi diferitele dispozitive auxiliare, ţevi, comenzi, etc., se montează într-o cabină complet separată,
3	b
XXXVI. Vagon refrigerent
a) ansamblu şi secţiune; b) circulaţia aerului în interior; 7) rezervor pentru gheaţă; 2) perete despărţitor; 3) canal pentru circulaţia aerului; 4) agitato 5) suflantă (morişcă de vînt); 6) uşă de încărcare; 7 uşiţă pentru încărcat gheaţă; 8) pereţi dubli termoizolaţi.
prin cîte un perete uşor de scînduri şi aerul răcit în ele trece	amplasată la capătul vagonului (v. fig. XXXVII). Numai evapo-
numai prin partea de jos deschisă a acestor pereţi, iar sub	ratorul, echipat cu o supapă regulatoare termostatică pentru
acoperiş se găsesc două canale longitudinale de asemenea în	introducerea fluidului frigorigen, se montează în spaţiul de
Vagon de cale ferată
389
Vagon de cale ferată
încărcare a vagonului. Spre a avea o temperatură uniformă în tot spaţiul de încărcare, e echipat cu un ventilator care refulează aerui răcit într-un canal cu fante.
2-
-C
JQ
12
capacitate) (v. fig. XXXVIII b). Recipientul, construit din tablă de oţel (nituit la construcţiile mai vechi şi sudat la cele noi), ar^ la partea superioară un dom de dilatare cu robinete de golire şi ventil de aerisire, iar în interior doi, trei pereţi transversali găuriţi, spre a împiedica formarea de valuri şi a evita lovituri hidraulice prea puternice în funduri (la construcţii recente nu se mai folosesc pereţii contra valurilor). Pentru transportul lichidelor cu mare viscozitate (păcură, uleiuri, etc.), fie prin natura lor, fie cauzată de temperatura joasă a fernii, se montează fn recipient o serpentină pentru încălzire cu abur la descărcare. Vagonul e prevăzut cu scări metalice pe ambele părţi laterale, pentru urcarea la dom. Se folosesc şi vagoane-cisterne cu mai multe recipiente, uneori demontabile, cari pot fi deplasate la locul de descărcare.
Pentru transportul vinului sau al unor anumiţi acizi, etc., recipientele de oţel se căptuşesc în interior cu sticlă, plumb, cauciuc, etc.; recent, recipientul se execută din aluminiu. Golirea se face cu aer comprimat. Pentru vin se mai folosesc şi vagoane acoperite, cu unul dintre pereţii frontali demon-tabil şi în cari se instalează două butoaie mari de stejar (v. fig. XXXIX). La acestea se prevăd ferestre de observare în
XXXVII. Secţiune printr-un vagon frigorifer.
1) aparat frigorigen; 2) cabina agregatului frigorigen; 3) spaţiu de încărcare;
4) evaporator; 5) canal cu fante; 6) ventilator.
Acest vagon prezintă avantajul unei independenţe complete, evită umiditatea din spaţiul de încărcare, asigură o temperatură joasă (chiar pentru produse congelate) şi uniformă, reduce greutatea moartă a vagonului, etc., dar cere mari cheltuieli de investiţie, prezenţa continuă în timpul transportului a unui mecanic, şi un cost mai ridicat de întreţinere şi exploatare.
Vagon u l-ci sternâ pentru transportul lichidelor e constituit dintr-un recipient de formă cilindrică (numit şi
XXXVIII. Vagon-cisternă.
0)	cu şasiu ; b) fără şasiu ;
1)	şasiu; 2)cisternă; 3) suportul cisternei; 4) dom;
5) valvă de golire; 6) bara de comandă a valvei de golire; 7) ţeavă de golire;
#) robinet; 9) scară;
10) balustradă; 11) capac de dom; 12) ghereta frî-
narului; 13) boghiu.
cazan) montat fie prin intermediul unor suporturi pe şasiu tv. fig. XXXVill a), fie direct pe boghiuri (la cisterne de mare
XXXIX. Porţiune dintr-un vagon de transportat vin.
î) suport; 2 şi 3) legături; 4) clapă de umplere; 5) dispozitiv pentru manipulat clapa; 6) butoi.
pereţii frontali şi clape pentru umplere în acoperiş, deasupra vanelor butoaielor.
Se mai construiesc vagoane în cari lichidul caustic se înmagazinează în nişte oale (creuzete) mari de gresie montate într-un vagon descoperit special. în cazul lichidelor uşor volatile (clor şi amoniac lichid, etc.) recipientul se izolează termic şi se îmbracă într-o cutie, spre a se evita efectul prea puternic al razelor solare.
Toate vagoanele-cisterne trebuie să fie echipate cu frînă de mînâ şi gheretă de frînă.
Vagonul pentru peşte viu e prevăzut cu două (sau cu trei) basinede apă cu instalaţii pentru aerisirea şi pentru împrospătarea apei.
Vagonul (v. fig. XL) e împărţit în trei spaţii separate; în cele de la capete se montează cîte un basin de tablă zincată (înalt de circa 1 m), iar în cel central motopompa, stă însoţitorul, etc. în general se folosesc: o pompă antrenată de un motor termic (funcţionînd în timpul staţionării vagonului) şi o electropompă (funcţionînd în timpul mersului), energia electrică fiind produsă de un generator acţionat printr-o transmisiune de osia vagonului. Vagonul e construit pentru viteze mari şi poartă şablonul |SS|. Pentru ca iarna apa din basine
Vagon de cale ferată
390
Vagon de cale ferată
să nu îngheţe se prevăd, pe lîngă basine, ţevi de încălzire cu abur de la locomotivă.
V a g o n u I pentru pasări domestice are interiorul împărţit, prin grilaje verticale şi mai multe planşee
de tablă striată, orizontale, în mai multe cuşti (v. fig. XLI). Fiecare cuşcă e echipată cu o portiţă cu grilaj şi cu un jgheab de alimentare, iar la fiecari două rînduri de cuşti se lasă un coridor cu uşi rulante pentru deservirea acestora. De asemenea,
C
XL. Vagon pentru peşte viu.
a) vedere; b şi c) secţiuni; 1) basin; 2) perete frontal jumătate demontabil; 3) obloane; 4) electropompă; 5) motopompă; 6) perete despărţitor; 7) uşă
de acces; 8). spaţiu pentru pompe.
la capătul vagonului se prevede un spaţiu pentru însoţitor şi pentru depozitarea hranei necesare păsărilor în timpul transportului. Întrucît e necesară o ventilaţie foarte bună, pereţii laterali exteriori se execută sub formă de jaluzele, iar cei frontali, cu găuri cari se pot obtura în timpul iernii.
Vagonul pentru cai de curse (de mare valoare) e astfel amenajat, încît să poată fi transportaţi fără a se lovi între ei sau de pereţii (acoperişul) vagonului. Interiorul vagonului se capitonează, iar între caise montează panouri articulate capitonate. La mijloc se prevăd cutii, prinse de o stănoagă amovibilă, pentru fîn şi ovăz. Vagonul e iluminat noaptea şi e echipat cu podele foarte solide (mereu controlate), montîndu-se un al doilea rînd de scînduri amovibile cu găuri mici de scurgere.
Vagonul pentru animale mici (porci, oi, etc.) e echipat cu un planşeu intermediar (formînd încă un etaj); necesită o foarte bună ventilaţie, din care motiv pereţii cutiei se îmbracă cu scînduri distanţate între ele. La ambele etaje, pe fiecare perete lateral, se montează cîte două uşi rulante, mici, pentru încărcare şi descărcare. în interior se echipează cu jgheaburi metalice rabatabile pentru alimentare, cari pot fi manipulate şi deservite din exterior. Sub vagon se suspendă o cutie pentru purcei.
Vagonul pentru mărfuri pulverulente în vrac (în special ciment) are 2--*3 rezervoare metalice verticale, cilindrice, terminate la partea inferioară cu o zonă
H
	3		1 \	!—	Ml	,l'	ar—— SI
	S ”1 i	^^1	lJ R	? a 1	l LJ	1 ^7|	L 	
-I
H
XLI. Vagon pentru păsări domestice,
o)	secţiune transversală; b) secţiune longitudinală la scară mai mică; 1) perete cu grilaj transversal; 2) perete cu grilaj longitudinal; 3) coridor; 4) uşă rulantă; 5) uşă la cuşcă; 6) spaţiu pentru însoţitor şi aPmente; 7) cuşti; 8) perete in jaluzele.
Vagon de cale ferată
391
Vagon de cale ferată
conică. încărcarea se face pe sus mecanic sau pneumatic, iar descărcarea pe jos numai pneumatic (2***3 at), în care scop rezervoarele sînt echipate cu conducte, ventile, manometre, etc., materialul putînd fi transportat prin conducte
XLII. Vagon pentru mărfuri pulverulente în vrac.
1) rezervor; 2) capac de umplere; 3) scară; 4) gheretă pentru frînă; 5) aer comprimat; 6) placă perforată; 7) ţeavă de evacuare; 8) balustradă.
direct pînă Ia silozurile de stocare sau de folosire, folosind sistemul de transport fluidizat (v. fig. XLII). Pentru ca cimentul să nu se taseze sub presiunea aerului comprimat insuflat deasupra şi să se obtureze astfel orificiul de golire de jos, se montează aici un dispozitiv de golire (tip Klinger) la care aerul comprimat introdus pe jos se difuzează printr-o placă găurită şi apoi, antrenînd cimentul, îl transportă prin ţeava de evacuare ia depozit.
Vagonul pentru automobile are o construcţie specială pentru a permite încărcarea (descărcarea) rapidă, fie de pe o rampă de capăt, fie de pe una laterală, sau chiar fără rampă de încărcare; în acest scop vagonul e prevăzut cu uşi rulante mari laterale, pereţii frontali sînt formaţi din uşi rabatabile şi e echipat cu poduri mobile, eventual învîr-titoare, manevrate mecanic. în interior are dispozitive de calare şi de etajare a automobilelor.
Vagonul se ataşează la trenurile de călători, deservind astfel călătorii cari doresc să-şi transporte, cu acelaşi tren, automobilul de care s-au servit pînă la un anumit punct feroviar.
Vagonul e iluminat electric şi încălzit, astfel că în timpul transportului se pot executa eventuale mici reparaţii, curăţenia şi alimentarea maşinii, pentru ca Ia sosire în staţia de destinaţie să fie în perfectă stare de funcţionare.
Vagon tehnic: Vagon amenajat special pentru efectuarea unor anumite operaţii necesare căilor ferate, pentru producerea de abur, energie electrică, etc, (necesar la diferite lucrări sau la exploatarea trenurilor), sau pentru instruirea personalului.
Se construiesc vagoane tehnice amenajate pentru operaţii metalotehnice, pentru încercări ale materialului rulant, verificarea căii, măsurării, ridicarea materialului rulant deraiat sau răsturnat, montarea podurilor, etc.
Exemple:
Vagon-atelier: Vagon tehnic acoperit, echipat, după caz, cu diferite maşini-unelte, scule, instrumente de măsură şi diverse aparataje, etc., şi care serveşte pentru lucrări pe linie, ca montarea sau repararea podurilor, la repararea şi verificarea podurilor-bascule de prin gări, la repararea rapidă a vagoanelor cari necesită intervenţii uşoare, etc. Pentru anumite scopuri e necesară cuplarea mai multor vagoane, formînd un tren-ate-lier. Energia necesară pentru acţionarea maşinifor se ia fie de Ia o linie electrică de energie (dacă există în apropiere), fie de Ia un vagon-uzină.
Vagon-căldare: Sin. Vagon pentru încălzirea trenurilor (v.).
Vagon de ajutor. V. sub Vagon-macara.
Vagon de verificat linia. V. Vagon pentru verificat calea.
Vagon dinamometric: Vagon de tipul celor pentru călători, pe patru osii (două boghiuri), amenajat special pentru efectuarea încercărilor de locomotive în mers, în vederea măsurării caracteristicilor mecanice ale acestora. La un capăt, vagonul e echipat cu un dinamometru cu resort sau hidraulic, prin intermediul căruia se ataşează la cîrligul de tracţiune al locomotivei de încercat. Variaţiile forţei de tracţiune dezvoltate la cîrligul de tracţiune al locomotivei F—f(v) sînt măsurate în fiecare moment de dinamometru şi sînt înregistrate pe o bandă care rulează. Cunoscînd curba de variaţie a forţelor de tracţiune în funcţiune de viteză (drumu I parcurs), se deduce, prin integrare, lucrul mecanic (şi deci puterea) de care e nevoie pentru remorcarea unui tren pe o anumită secţiune de cale. Vagoanele dinamometrice sînt echipate şi cu aparate pentru determinarea forţelor de inerţie, a şocurilor în locomotivă, a vitezei de mers, a puterii utile, a randamentului total al locomotivei, a vitezei vîntului, a forţei de frînare, a drumului de frînare, etc.
în general, vagoanele dinamometrice sînt echipate şi cu aparate de înregistrare a neregularităţiior căii. încercările dinamometrice ale locomotivelor cu abur fiind conjugate cu încercările căldării de abur, în vagonul dinamometric se înregistrează şi datele de încercare a căldării (analiza gazelor de ardere, depresiunile pe drumul gazelor de ardere, intensitatea tirajului, etc.).
Vagonul dinamometric serveşte la verificarea calculelor de timpi de mers şi de remorcări — şi la întocmirea caietelor cu datele caracteristice de funcţionare ale locomotivelor.
Vagon-macara: Vagon-platformă pe care e montată o macara rotitoare, acţionată, după caz, manual sau cu motor electric ori termic, care serveşte la ridicarea accidentală de greutăţi mari prin gări, pe linie, la construcţia podurilor, etc., cum şi la ridicarea vagoanelor şi a locomotivelor deraiate sau răsturnate la ciocniri de trenuri sau alte accidente de circulaţie. Pentru accidente de trenuri există vagoane-macara cu o sarcină de ridicare de 60---120 t şi chiar mai mult. Acţionarea macaralelor puternice se face numai mecanic şi de multe ori, spre a avea o completă independenţă, se foloseşte o maşină cu abur însoţită de generatorul respectiv. în asemenea cazuri vagonul are boghiuri cu 2-**4 osii, comenzile şi tot aparatajul pentru acţionare e închis într-o cabină care se roteşte odată cu macaraua, iar catargul, fiind lung, reazemă, îa timpul circulaţiei vagonului-macara pînă la locul dorit, pe un vagon-plat-formă vecin. în acest caz, vagonul-macara e însoţit de mai multe vagoane acoperite, numite v a g o a n e de ajutor, şi formează împreună trenul de ajutor sau trenul-macara. în aceste vagoane sînt depozitate materiale sanitare, unelte şi diverse aparate ajutătoare pentru ridicare, tăiere, dezmembrare, etc., spre a putea da un prim ajutor răniţilor şi a aşeza pe linie materialul rulant deraiat, dacă mai e circulabil, sau a-l încărca în vagoane. De asemenea, în aceste vagoane stă personalul care execută operaţiile, în timpul cît nu lucrează. V. ş? Macara feroviară.
Vagon pentru încălzirea trenurilor (numit prescurtat V.I.T.): Vagon acoperit, pe două sau pe patru osii, echipat cu instalaţie de căldare de abur (debit circa 1000 kg abur/h la presiunea nominală de 6-*8 kgf/cm2), servind la încălzirea trenurilor lungi de călători remorcate de locomotive cu abur, sau a celor remorcate de locomotive Diesel sau electrice, fără instalaţie de încălzire a garniturilor. Vagoanele noi sînt echipate cu o căldare automată cu vapo-rizare instantanee. Pe lîngă căldare, vagonul mai cuprinde instalaţia de epurare a apei, rezervoare cu apă şi combustibil, aparate automate sau manuale pentru comandă, regulatoare automate, dispozitive de siguranţă, aparataj de măsură, etc. în pereţii şi acoperişul cutiei sînt prevăzute, după caz, panouri demontabile pentru introducerea (scoaterea) căldării sau a celorlalte agregate. Spre a evita o alimentare prea deasă pe
Vagon-motor
392
Vagon-motor
parcurs, rezervoarele de apa şi combustibil trebuie să poată înmagazina cantităţile necesare cel puţin pentru 4--*5 ore de funcţionare. Din acest motiv greutatea totală a unui asemenea vagon, în stare de serviciu, e destul de mare. Sin. Vagon-căldare.
Vagon pentru măsurări acustice: Vagon cu construcţie similară unui vagon de călători, servind la măsurarea zgomotelor interioare şi exterioare din vagoanele de călători supuse la încercări în trenuri speciale. Vagonul de măsurări acustice trebuie să fie foarte bine izolat fonic şi e echipat cu un numeros aparataj acustic (magnetofoane, amplificatoare, sono-metre, analizoare de frecvenţă, filtre acustice, difuzoare, telefoane, înregistratoare, semnalizatoare, etc.). Pentru recepţia zgomotelor se montează la toate vagoanele supuse măsurărilor, în diferite puncte, atît în interior, cît şi în exterior, microfoane cuplate prin cabluri cu aparatele din vagonul de măsurări.
Vagon pentru măsurări electrotehnice: Vagon de tipul vagoanelor de călători, pe patru osii (două boghiuri), amenajat pentru efectuarea în mers a încercărilor mecanice şi electrice ale locomotivelor electrice. Pentru încercările mecanice, vagonul e echipat cu instalaţiile obişnuite ale vagoanelor dinamo-metrice (instalaţii pentru măsurarea şi înregistrarea forţei de tracţiune, a puterii ia cîrlig, a vitezei de mers, etc.). La fiecare extremitate a vagonului e montat cîte un dinamometru, ţinînd seamăde reversibilitatea locomotivelor electrice. Pentru încercările electrice, vagonul cuprinde aparatura de control, de măsură şi înregistrare a caracteristicilor motoarelor electrice (ampermetre, voltmetre, wattmetre, contoare, fazmetre, potenţiometre, oscilografe, etc.), montată pe tablouri şi pupitre, legate prin cabluri la motorul sau ia motoarele de tracţiune cari se încearcă, Se efectuează şi măsurarea apăsării pantogra-fului pe firul de tracţiune, a deplasării relative dintre panto-graf şi firul de tracţiune, a înălţimii firului de tracţiune faţă de planul de rulare şi a ridicării lui de către pantograf în funcţiune de apăsare şi de viteza de mers, etc.
Energia electrică pentru instalaţiile şi aparatajul din vagon e primită direct de la farul de tracţiune, prin panto-graful propriu ai vagonului şi prin cablul de la locomotivă. Vagonul are mai multe grupuri motor-generator pentru alimentarea bateriilor de acumulatoare şi a instalaţiilor auxiliare. Protecţia instalaţiilor e asigurată prin disjunctoare, relee, fuzibile, etc.
Vagon pentru verificat calea: Vagon de tipul pentru călători, cu patru osii (două boghiuri), pentru controlul stării şi pentru determinarea deformaţiilor unei căi ferate, cînd ea se găseşte sub acţiunea sarcinilor dinamice provocate de trecerea materialului rulant. în mijlocul vagonului e montat, pentru măsurări, un al treilea boghiu, care se poate deplasa transversal, perpendicular pe axa vagonului. Echipamentul de măsură e format din aparatul de măsurat ecartamentul, montat pe unul dintre boghiurile extreme, aparatul de măsurat poziţia căii în plan, montat pe boghiu! din mijloc, cutia cu dispozitive de integrare a mişcărilor transmise de la osiile vagonului, masa de înregistrare, relee electromagnetice pentru înregistrarea distanţelor kilometrice şi hectometrice, vitezometrul, etc. Energia electricăedatădeo bateriedeacumulatoare.
Vagonul ridică următoarele diagrame: poziţia căii în plan, luată pe unul dintre firele căii, oscilaţiile cutiei vagonului în jurul axei sale longitudinale, ecartamentul căii, profilul longitudinal al celor două fire, poziţia relativă în profil transversal a celor două fire faţă de nivelul mediu al căii, torsionarea planului căii format de cele două fire (rampa supra-înălţării).
înregistrarea se face pe o bandă de hîrtie special liniată, n raport cu care se constată mărimea abaterilor (v. fig. XLIII). Personalul tehnic al vagonului urmăreşte şi controlează modul de funcţionare al aparatelor şi marchează pe bandă anumite puncte importante ale liniei, ca: lucrări de artă, borne kilo-
metrice, semnale, etc. Banda are o mişcare de deplasare cu viteză uniformă provocată de un mecanism de orologerie, iar acele înregistratoare sînt legate prin bare sau fire cu piesele
XLIII. Diagrame ridicate de vagonul de măsurat calea. a) joante bătute; 1) şina din stînga; 2) şina din dreapta; b) ecartament, c) timpul (viteza); d) nivelul transversal a'căii; e) înclinarea cutiei vagonului; f) oscilaţiile cutiei vagonului; g) lăsătură; k) curbura căii.
in mişcare ale vagonului. Pe baza înregistrărilor de pe bandă se stabileşte un punctaj după care se judecă calitatea liniei — pe fiecare kilometru de linie. Un regulament special dă indicaţii asupra modului de funcţionare al vagonului de măsurat calea şi modul de descifrare a benzii. Cu vagonul de măsurat calea se trece de două ori pe an pe fiecare linie a reţelei de căi ferate, şi după fiecare trecere se iau măsurile necesare pentru remedierea defectelor sau a abaterilor cari depăşesc toleranţele admisibile.
Acest vagon contribuie la ridicarea în mod permanent a calităţii liniei (în ceea ce priveşte starea ei de întreţinere) — spre a se putea circula în depi ină siguranţă şi cu viteze sporite.
Vagon psihotehnic: Vagon amenajat cu instalaţii de conducere şi de comandă a locomotivelor, cu aparate de înregistrare, pentru controlul psihotehnic ai personalului de cale ferată.
Vagon psofometric: Vagon pentru măsurarea tensiunii pso-fometrice (a tensiunii de zgomot) între circuitele de telecomunicaţii şi firul aerian de cale al liniilor electrice de cale ferată. Vagonul e amenajat şi pentru măsurarea oscilaţiilor vehiculelor, cum şi pentru încercări de rezonanţă a diferitelor părţi ale suprastructurii căii şi a elementelor de construcţie a vehiculelor.
Vagon-şcoală: Vagon amenajat cu instalaţiile necesare (frînă, aparataj electric, etc.) pentru instruirea personalului de specialitate.
Vagon-uzină: Vagon de marfă acoperit, echipat cu un grup electrogen şi aparatajul auxiliar necesar, servind la producerea energiei electrice necesare pentru forţă şi lumină, necesare vagoanelor-atelier sau la lucrări accidentale pe linie, unde nu există reţea de curent electric.
î. ~-motor. C.f., Transp.: Vagon feroviar cu autopropulsiune, pentru transport de călători (sarcină utilă), care foloseşte energia electrică primită de la o sursă centrală exterioară, transmisă printr-un sistem de alimentare fix (o linie
Vagon-motor
393
Vagon-motor
electrică) de-a lungul căreia se deplasează vehiculul. O priză ja de la linia electrică (fir de cale — sau şina a treia la metropolitane) curentul electric care, după ce trece prin circuitele vagonului-motor, alimentînd motoarele de tracţiune, se închide apoi prin şină, pămînt şi priza de pămînt. Forţa de tracţiune, realizată prin cuplul motor al motoarelor electrice, e limitată de încălzirea admisibilăa motoarelor, decondiţiiledecomutaţie a motoarelor serie cu colector şi de condiţiile de aderenţă.
Vagonu l-motor electric se deosebeşte de locomotiva electrică (v.) prin faptul că transportă şi sarcină utilă (călători); de automotor (v,), fiindcă nu are pentru propulsiune sursă de energie proprie, iar de v a g o n, fiindcă produce singur forţa de tracţiune necesară pentru deplasare (autopropulsiune).
Vagoanele-motor electrice se împart: după felul căii ferate şi al traficului pe care*l deservesc, în vagoane-motor electrice pentru cai ferate de interes general, vagoane-motor pentru căi ferate urbane rapide de mart trafic (adică metrapolitane) şi vagoane-motor electrice pentru tramvaie; după felul şi conducerea curentului electric, în vagoane-motor de curent continuu, curentul trecînd, fără transformare, din linia de curent prin motoarele de tracţiune; vagoane-motor de curent alternativ, ia cari curentul dat de linia electrică e transformat printr-un transformator static, înainte de a trece prin motoarele de tracţiune, de curent alternativ; vagoane-motor cu ignitron, la cari curentul dat de o linie monofazată, înainte de a trece la motoarele de tracţiune, e redresat în curent continuu, prin redresor-ignitron.
Vagoanele-motor electrice folosesc, în general, la căile ferate de interes general, sisteme de curent şi tensiuni uzuale, ca în cazul tracţiunii cu locomotive electrice; nu se construiesc linii separate pentru vagoane-motor electrice, cu excepţia unor linii cu cremalieră, cari deservesc numai un trafic de călători (v. sub Locomotivă electrică); la metropolitane se folosesc curent continuu şi tensiunea de 600, 750, 825, 1000 sau 1500 V (v. şî sub Metropolitan); la tramvaie se folosesc curent continuu şi tensiunea de 550, 750 sau 1100 V (v. şî sub Tramvai).
Vagonul-motor electric pentru căile ferate de Interes general serveşte la înlocuirea automotoarelor pe liniile cu tracţiune electrică. El se caracterizează prin mobilitate şi acceleraţie mari (0,1 •••0,3 m/s2), utilizează întreaga greutate ca greutate aderentă şi are nevoie de un timp scurt de echipare.
Vagonul-motor eîectric cuprinde următoarele părţi principale: partea mecanică, partea electricăşi instalaţiileauxiliare.
Partea mecanica cuprinde şasiul* cutia care reazemă pe şasiu, echipamentul de rulare, suspensiunea şi transmisiunea dintre motoarele de tracţiune şi osiile motoare. Şasiul e, în general, solidarizat cu cutia, care e integral metalică, vagonul-motor fiind astfel de tipul autoportant (v. sub Vagon de călători). Pe şasiu se montează: dispozitivele de tracţiune cu cuplele respective, dispozitivele de ciocnire, cutii de aparataj electric, instalaţia de frînă. Cutia e asemănătoare cutiilor metalice ale vagoanelor de călători, cuprinzînd cabina de comandă şi compartimentele pentru deservirea călătorilor (compartimente de călătorie, cu fotolii sau bănci, compartimente de bagaje, bar, etc.). Pe acoperişul cutiei sînt montate prizele de curent şi o parte din aparatajul de comandă (reo-state) şi de protecţie. Echipamentul de rulare e format din două boghiuri cu cîte două osii, toate osiile fiind motoare. Echipamentul de rulare şi dispozitivele de tracţiune şi de ciocnire se construiesc după prescripţiile generale de circulaţie. Suspensiunea e constituită din resorturi şi din legături pendulare cu blocuri silenţioase şi (uneori) cu antivibratoare cu cauciuc, pentru a asigura confortul. Cutiile de osie au, în general, rulmenţi; la vagoanele-motor de construcţie recentă se tinde să se înlocuiască plăcile de alunecare ale cutiilor de osie cu un dispozitiv cu bielete şi blocuri silenţioase. Motoarele de
tracţiune se monteazăpeboghiuri;eleantreneazâ prin transmisiune osiile motoare. Pentru ca vagonul-motor să aibă în mers o stabilitate maximă, şi pentru protecţia căii, trebuie ca greutatea nesuspendată a vagonului-motor să fie mică; motoarele de tracţiune se dispun deci în partea suspendată a vagonului, în care caz transmisiunea (care cuplează motorul suspendat elastic cu osia motoare nesuspendată) trebuie să urmeze jocul suspensiunii vagonului. Fiecare osie motoare e acţionată de unu sau de două motoare electrice, suspendate elastic (parţial sau integral). Sistemul folosit pentru motorul cu suspensiune parţială e suspensiunea prin nas (suspensiune prin palier cu gheare, suspensiune tip tramvai). Pentru motorul cu suspensiune integrală, sistemele de transmisiune folosite sînt: acu-plajele mecanice cu resorturi cilindrice; acuplajele mecanice cu resorturi dispuse în exagon pe roată; arborele tubular cu resorturi elicoidale cu ghidaje inelare; arborele cardanic simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şî sector dinţat; arborele cardanic cu fusuri ghidate şi bloc silenţios; inele dansante cu bieiete articulate pe bloc silenţios; etc. (v. sub Antrenarea locomotivei electrice, sub Antrenarea vehiculelor motoare). Transmisiunea cu motorul suspendat prin nas se foloseşte la vagoane-motor cu viteza maximădecel mult 100 km/h; la vagoanele-motor de mare viteză (peste 100 km/h) se foloseşte excluziv transmisiunea cu motoarele suspendate integral, fiindcă motoarele de înaltă turaţie (cari au o mare densitate de curent şi izolaţie subţire a înfăşurărilor) au nevoie de protecţie specială contra şocurilor şi a oscilaţiilor de amplitudine mare.
Partea electrica cuprinde: motoarele de tracţiune, transformatorul (la vagoanele-motor de curent alternativ), redresorul (la vagoanelor-motor cu redresareacurentului), şi aparatajul electric.
Motoarele vagoanelor-motor electrice sînt adaptate condiţiilor speciale de funcţionare: spaţiu puţin disponibil, greutate cît mai mică, deci densitate de curent şi inducţie magnetică mari, ventilaţie bună, cum şi reglabil itate largă a caracteristicii cuplu motor-turaţie.
în curent continuu se folosesc motoare cu excitaţia în serie, de obicei cu două perechi de poli şi cu poli de comutaţie; la unele vagoane-motor se folosesc motoare cu trei perechi de poli şi cu înfăşurare de compensaţie.
Izolaţia se face cu gumă, cu asbest, cu materiale bogate în mică sau cu fire de sticlă. Forma caracteristicii cuplu motor în funcţiune de turaţie Cm~= f(n) a motoarelor serie se adaptează cerinţelor de tracţiune (v. sub Tracţiuneferoviară), astfel încît viteza de mers se adaptează automat sarcinii. Reglarea vitezei se realizează prin următoarele mijloace: variaţia între limite largi a excitaţiei, folosind shuntarea cu 50***75% a inductorului sau deconectarea din circuitul de excitaţie a unui număr de spire; schimbarea legăturilor electrice dintre motoare (în serie, în paralel, sau în serie-paralel), numărul motoarelor de tracţiune fiind de obicei patru (v. fig. /). Sensul de mers se inversează
I. Vagon-motor electric în curent continuu (schema simplificată a conexiunilor).
1) linie de tracţiune; 2) pantograf; 3)între-ruptor principal; 4) separator; 5) paratrăsnet; 6) ventilator; 7) grup compresor; 8) grup convertisor; 9) încălzire electrică; 10) iluminat electric; 11, 12) circuite de comandă; 13) baterie de acumulatoare; 14) motor de tracţiune,
Vagon-motor
394
Vagon-motor
7 8 9 10
II. Vagon-motor electric în curent monofazat (schema simplificată a conexiunilor).
I)	linie de tracţiune; 2) pantopraf; 3) întreruptor principal; 4) transformator în trepte; 5) circuitele echipamentelor auxiliare; 6) redresor; 7) iluminat electric; 8) încălzit electric; 9. 10) circuite de comandă;
II)	baterie de acumulatoare; 12) mo-
tor de tracţiune.
prin comutarea legăturilor inductorului. Răcirea motoarelor e asigurată prin ventilaţie naturală sau prin ventilatoare montate pe arborele indusului; motoarele lucrînd rar în suprasarcină, ventilaţia e mai simplă decît la locomotivele electrice.
în curent monofazat (v. fig. //) se foloseşte numai motorul serie monofazat cu colector pentru 16a/s per/s, echipat cu înfăşurare de compensaţie şi cu poli de comutaţie cu înfăşurarea shuntată prin rezistenţe electrice; recent s-au introdus motoare cu colector cu frecvenţa industrialăde50per/s.
Motoarele sînt multipolare şi au un colector cu diametru mare şi perii multe, din cauza intensităţii mari a curentului.
Reglarea vitezei se realizează prin variaţia tensiunii de alimentare cu ajutorul a 10---30 de derivaţii ale secundarului transformatorului în trepte (tipul în ulei sau uscat). Motoarele (de obicei patru*) se	leagă în
paralel sau două cîte	două în
serie. Ventilaţia e naturală sau cu ventilatoare montate pe arborele motoarelor. Sensul de mers se inversează prin comutarea legăturilor statorului. Puterea în regim permanent a motoarelor e limitată, în cea mai mare măsură, de condiţiile
unei bune comutaţii în curent alternativ; de aceea, colectorul e mai mare decît la motoarele de curent continuu, de aceeaşi putere.
în curent trifazat se folosesc motoare asincrone de inducţie (în colivie	sau cu inele).	Viteza	putînd	fi	reglată
numai prin comutarea	numărului	de	poli	sau	prin	legarea	în
cascadă a motoarelor, motoarele au dimensiuni mari; de aceea se folosesc rar vagoane-motor electrice în curent trifazat.
Aparatajul electric e constituit din echipamentul de tracţiune (priza de curent, întreruptorul principal, reostatele de demarare, reostatele de excitaţie, aparatele de contact pentru comanda mersului) şi din aparatele de protecţie a maşinilor şi a diferitelor instalaţii (siguranţe, relee, disjunctoare, sec-ţionoare, paratrăsnete, limitoare de curent).
Priza de curent e formată din unu sau din două pantografe obişnuite, avînd piesa de contact mixtă, metalicăşj de cărbune, pentru a se micşora uzura firului de tracţiune. întreruptorul principal e, în general, pneumatic sau cu expansiune; el se montează după pantograf. Reostatele sînt, de obicei, cu corpuri de rezistenţă de fontă, cu răcire naturală—şi amplasate pe acoperişul vagonului.
Aparatele de conectat ale comenzii mersului cuprind con-tactoareîe şi circuitele respective, pentru asigurarea demarării, pentru diferitele cuplaje ale motoarelor, reglarea vitezei şi inversarea sensului de mers. — Contactoarele folosite în general sînt cu acţionare electropneumatică individuală, prin supape electrice; la unele vagoane-motor se folosesc contac-toare cu acţionare mecanică^colectivă, prin arbori cu came, acţionaţi de un servomotor. în opoziţie cu demararea locomotivelor electrice, demararea vagoanelor-motor electrice se efectuează automat, ele avînd în general la demarare aceeaşi sarcină (demarările în rampe sînt rare, cu excepţia vagoanelor-motor pentru liniile cu cremalieră) şi deci valori con-
stante ale forţei de tracţiune. Programul de demarare e stabilit de mecanicul vagonului-motor, iar comanda demarării (pentru trenuri cu un singur vagon-motor sau compuse din mai multe vagoane-motor) se realizează prin contactoare. Prin comanda automată se el imină rapid rezistenţele de demarare, se menţine forţa de tracţiune aproximativ constantă şi se măreşte acceleraţia. La unele sisteme se montează un semnalizator cu releu, pentru indicarea neuniformităţii de turaţie a motoarelor şi pentru a evita astfel pericolul de patinare.
în aparatajul de protecţie există tend inţa de înlocu ire a siguranţelor fuzibile cu disjunctoare cu declanşoare de tensiune, de curent, şi diferenţiale, în circuitele de mare intensitate a curentului. Releele de protecţie sînt cele folosite în mod obişnuit la protecţia maşinilor şi a instalaţiilor electrice.
Circuitele electrice sînt constituite din cabluri cari trebuie montate astfel, încît supravegherea lor sâ fie uşoară.
Din cauza locului mic disponibil, aparatajul vagoanelor-motor e montat în parte sub cutia vagonului. Cofretul (caseta de contactoare) trebu ie să se protejeze contra intrării prafului, a zăpezii şi a apei, avînd nevoie, în acelaşi timp, de o ventilaţie bună, pentru evacuarea gazelor ionizate.
Comanda aparataiuiui e concentrată în blocuri de comandă montate în cabinele de conducere de la cele două capete ale vagonului. Conducerea vagonulu i-motor se face de la masa de comandă pe care sînt instalate aparatajul de bord (butoane de comandă a contactoarelor de demarare şi de mers, aparatele indicatoare electrice, de viteză, de presiune a aerului, de presiune a uleiului, termometre, manometre, lămpi de control, închiderea mecanizată a uşilor, etc.), butonul de inversare a sensului de mers, robinetul de comandă a frînei, comanda încălzirii electrice, etc. în cabină se montează şi instalaţia de „om mort“.
Instalaţiile auxiliare cuprind: bateria de acu-mulatoare, grupuri de ventilatoare şi de aer condiţionat, grupuri de compresoare (pentru frînă, aparatajul electropneu-matic, pantograf, nisipare, fluier), instalaţii de încălzire (cu radiatoare electrice sau cu aer cald propulsat), instalaţia de iluminat (grup motor-generator, energia electrică fiind luată direct de la firul de tracţiune: există tendinţa de introducere a iluminatului fluorescent), instalaţia de nisipare, aparate şi filtre de ulei, aparate de degivrare, instalaţia cu termo-state şi anemostate pentru prevenirea incendiilor, instalaţia de frînă cu aer comprimat şi pentru frînarea electrică, etc.
Deschiderea uşilor de la cabinele diferitelor instalaţii electrice ale vagoanelor-motor de construcţie recentă e înzăvorîtă prin poziţia pantografului pentru a proteja personalul (zăvoarele sînt blocate în timpul cît priza de curent e în contact cu linia aeriană). Vagoanele-motor de curent continuu sînt echipate cu convertisoarele necesare pentru curentul necesar diferitelor servicii auxiliare, fiindcă ele funcţionează la tensiuni sub 3000, respectiv 15 000 V, cît e tensiunea firului de tracţiune. — Vagoanele-motor de curent alternativ sînt echipate cu convertisoare, respectiv cu redresoare, pentru producerea curentului continuu necesar diferitelor servicii auxiliare.— Vagoanele-motor cu ignitron sînt echipate cu aparataj auxiliar de răcire.
Vagonul-motor electric pentru metropolitane deserveşte excluziv circulaţia urbană rapidă pe căi ferate, în trenuri formate din vagoane-motoare şi din vagoane-remorcă. El e caracterizat prin acceleraţii mari la demarare (0,8--*1 m/s2) şi prin încetiniri rapide la frînare (0,8***1,2 m/s2). Construcţia şi funcţionarea lui se aseamănă cu cele ale vagoanelor-motoare electrice pentru căi ferate de interes general. V. şî sub Metropolitan.
Vagonul-motor electric pentru tramvai deserveşte excluziv circulaţia urbană pe căi ferate, în trenuri formate din vagonul-motor şi dintr-un vagon-remorcă. V, ş] sub Tramvai.
Vagonet
395
Vagonet de mină
Vagonet de cale normală.
1.	Vagonet, pl. vagonete. 1. C. f.: Vehicul decale ferată normală, fără autopropulsiune, uşor şi demontabil, care serveşte la transportul de materiale şi a! uneltelor necesare echipelor pentru întreţinerea liniilorde cale ferată.
Vagonetulsedeplaseazăprin împingere de către lucrătorii echipei (manual sau cu ajutorul unor pîrghii de lemn). Unele vagonete sînt acţionate de mici motoare cu electroaprindere.
Vagonetul e constituit din două osii de ecartament normal, cu diametrul roţilor de 40“*60 cm, cari susţin o platformă uşoară pe care sînt fixaţi cusineţii osiilor (v. fig.).
Vagonetul se descompune în trei elemente cari pot fi ridicate şi date jos de pe linie de patru lucrători, şi anume: platforma, care se ridică de patru lucrători deodată; cele două osii, cari se ridică fiecare de cîte doi lucrători.
Pe platforma vagonetului se poate aşeza o încărcătură de maximum 2 t.
Pentru frînarea vagonetului pe pante mari se folosesc fie frîne de mînă, acţionate prin pîrghii, fie frîne cu saboţi manevrate de pe vagonet.
Circulaţia vagonetului pe linie se face sub directa supraveghere a şefului de echipă (care trebuie să posede o autorizaţie specială), folosind doi lucrători ca piloţi, la distanţă de 200---300 m de o parte şi de alta, pentru a semnala apariţia vreunui tren pe linie.
Vagonetul de cale normală face parte din inventarul fiecărei echipe de întreţinere. La plecarea din staţie pe linie, impiegatul de mişcare are în vedere existenţa lui pe linie, şi emite semnale Ia cantoane.
2.	Vagonet. 2. Transp.: Vehicul feroviar de cale îngustă, în general fără autopropulsiune şi fără suspensiune, folosit pentru transportul unei sarcini (de obicei, materiale), în mine, în cariere, pe şantiere de construcţii, în întreprinderi forestiere, în incinta fabricilor, etc. Uneori (de ex. în mine) se numesc vagonete şi vehiculele cari servesc în acelaşi scop, dar nu rulează pe şine.
3.	/v/ de mina. Mine: Vagonet folosit pentru transportul subteran şi suprateran al produselor miniere. E constituit din: cutia, montată pe un şasiu, în care se transportă sarcina; echipamentul de rulare, pe care reazemă cutia, direct sau uneori elastic, prin intermediul unor resorturi (la vagonetele de capacitate mare).
Cutia, de lemn sau metalică, are diferite forme şi anume paralelepipedică, tronconică, trapezoidală, semicilindrică, etc. (v. fig. /). Cutiile de lemn prezintă avantajul că sînt uşoare,
a greutăţii brute. Unele vagonete au şasiul coborît, păstrînd astfel o înălţime mică, la o capacitate convenabilă (v. fig. II) La părţile sale frontale, şasiul are echipamente de ciocnire
U Q
/. Tipuri de cutii de vagonet.
ieftine şi rezistente la acţiunea apelor corozive, dar au rezistenţă mică la şoc şi la uzură, şi de aceea nu pot fi folosite la încărcarea automată şi la transporturi mecanizate. Cutia metal ică e confecţionată, în general, d in tablă de oţel; uneori se construieşte din duralumin, care prezintă avantajul că reduce cu circa 40% greutatea proprie a vagonetului, dar nu rezistă la acţiunea apelor corozive şi e costisitor.
Şasiul e constituit dintr-o ramă de oţel profilat şi serveşte la preluarea sarcinilor permanente şi utile ale vagonetului; la unele vagonete, şasiul e simplificat sau lipseşte în întregime, cutia avînd o construcţie specială, obţinîndu-se astfel o reducere
II. Vagonet de mină cu şasiu coborît.
1) cutia vagonetului; 2) perete lateral; 3) cuplă; 4) şină.
şi dispozitive de tracţiune (cîrlige, lanţuri cu za dublă, sau cuple automate).
Echipamentul de rulare cuprinde osiile montate, ale căror roţi pot fi calate, semiarticulate, sau montate combinat cruciş pe osii (v.sub Roată de vagon). Diametrul roţilor e, în general, de 300***400 mm (la unele vagonete speciale e de 600 mm); distanţa dintre osii e de 500-•-1700 mm, iar ecartamentul, de 600-1000 mm.
După capacitatea cutiei, se deosebesc: vagonete mici, cu capacitatea volumică de 500---750 I; vagonete mijlocii, cu capacitatea de 1000---1500 I; vagonete mari, cu capacitatea de 1500-**5000 I. — Vagonetele mici sînt folosite în mine cu reţele de galerii complicate, unde pot pătrunde pînă în punctele cele mai strîmte; pot fi uşor manevrate manual, de un singur cuplător, chiar pe rampele puţurilor şi pe planele înclinate. Coeficientul de tara e de 0,6-*-0,7. — Vagonetele mijloc ii sînt folosite în mine cu galerii bine constru ite şi întreţinute; pot fi manevrate manual, dar reclamă mai mulţi cuplă-tori la manevrarea pe rampe şi la încărcarea coliviilor.— Vagonetele mor;, echipate cu suspensiune elastică (cu resorturi lamelare sau elicoidale), sînt folosite în unele mine şi numai în reţeaua principală de galerii, transportul materialelor pînă Ia acestea făcîndu-se cu alte mijloace; tracţiunea e animală sau mecanizată. Prezintă următoarele avantaje: coeficient de tara mic (0,39*-*0,35),coeficient detracţiune mic (avînd roţi cu rulmenţi), greutate utilă mare pe unitatea de lungime a trenului, timpi morţi mici (numărul cuplărilor şi decuplărilor fiind proporţional cu numărul vagonetelor) încărcare mecanizată, reducerea lungimii gărilor şi a rampelor în raport cu scurtarea trenurilor (la un tonaj determinat) simplificarea circulaţiei prin folosirea galeriilor simple (numă rul trenurilor în circulaţie fiind mic), întreţinerea uşoară ş ieftină. Dezavantajele consistă în faptul că au nevoie de: gabarite mari pentru căile de circulaţie (galerii şi puţuri), profilur mari de şine (minimum 18 kg/m), cale ferată consolidată şi bine întreţinută, raze de curbură mari (ceea ce impl ică lărgirea galeriilor), manevrare în întregime mecanizată, accesul numai în galerii principale (transportul materialului de Ia locul de muncă efectuîndu-se cu ben7i, scocuri sau — la transportul sterilului— cu vagonete mici), parcul de vagonete reclamă o rezervă de 15% (faţă de 10%, la vagonetele mici şi mijlocii).
După sistemul de golire, se deosebesc:
Vagonet cu cutie fixă: Vagonet la care cutia e solidarizată cu şasiul, descărcarea efectuîndu-se fie pe sus, fie prin deschideri în pereţii frontali sau laterali. Din această categorie fac parte: vagonetul cu pereţi ficşi, la care golirea se efectuează prin răsturnarea acestuia de pe şină, manual sau cu ajutorul unor culbutoare (v. fig. III); vagonetul cu perete frontal mobil, folosit în abataje, a cărui cutie (confecţionată din lemn) se descarcă prin bascularea unui perete frontal, în jurul unei balamale montate la
Vagonet de mină
396
Vagonet de mină
partea superioară a cutiei (v. fig. IV); v a g o n e t u I cu pereţi laterali mobili, a cărui cutie (cu fundul
III. Vagonet de mină, cu cutie şi pereţi ieşi,
1) cutie semicilindrică; 2) şasiu; J) cuplă; 4) şină.
în formă de V întors) se descarcă prin uşi laterale, acţionate printr-un mecanism cu pîrghii (acest vagonet prezintă dezavan-
că poate fi descărcat în orice punct). Vogonetul cu pereţi mobili poate fi: cu ambii pereţi laterali’mo-
la care în timpul descăr-
b i I i, folosit în minele de cărbuni cării pereţii pendulează în jurul unui ax dispus la partea superioară a cu- r/lK tiei; vagonetul cu un perete lateral mobil (v. fig. VII), folosit la descărcarea în puncte fixe şi din mers, la care în timpul descărcări? peretele mobil e împins lateral şi în sus printr-un mecanism cu pîrghii (acest vagonet prezintă avantajul cădescăr-careaeautomatăşi închiderea e etanşe în timpul transportului).
Vagonetul cu descârcare în
orice direcţie are cutia (cu capacitatea de 450...700 I) pivotantă în jurul unui ax vertical fixat pe şasiu, cu o uşă dispusă în peretele frontal, şi se descarcă prin rotirea şi bascularea cutiei în direcţia necesară.
Exemple de vagonete speciale:
Vagonet-platformă: Vagonet folosit pentru transportul materialelor stivuite (lemn, şine, ţevi, etc.), ai pieselor mari,
VII. Vagonet basculant cu perete lateral mobil. 1) cutia vagonetului; 2) perete lateral mobil; 3) şasiu; 4) mecanism cu pîrghii; 5) şină*
IV. Vagonet cu cutie fixă, pentru mine de cărbuni.
1) cutie de lemn; 2) perete frontal mobil; 3) zăvor; 4) şină.
tajul că sistemul de închidere e nesigur şi se poate defecta uşor).
Vagonet cu cutie basculantă: Vagonet la care cutia se goleşte prin basculare în jurul unui ax paralel sau perpendicular pe axa vagonetului. Acest tip de vagonet se construieşte cu descărcare frontală, laterală sau în orice direcţie.
Vagonetul basculant cu descârcare frontala (v. fig. V), folosit în general în minele metalifere, are cutia în formă de cupă (cu capacitatea de 500«»*750 I), care se descarcă prin rotire în jurul unei balamale montate la partea inferioară a peretelui frontal, şi care e imobilizată printr-un zăvor în timpul transportului.
Vagonetul basculant cu descărcare laterală poate avea cutie cu pereţi ficşi sau cu pereţi
VIII. Vagonet-frînă.
1) cutie; 2) suspensiune cu resorturi lameiare; 3) cabina Mnarului; 4) roata frînei de mînă; 5) şină.
etc. Platforma e constituită dintr-o ramă de oţel profilat, montată pe un şasiu de lemn, putînd pivota în jurul unui ax vertical, astfel încît să permită înscrierea căruciorului în curbe. Echipamentul de rulare are aceeaşi construcţie şi aceleaşi dimensiuni ca vagonetul cu cutie.
V. Vagonet basculant cu descărcare frontală.
1) cupă cu pereţi ficşi; 2) suport ; 3) balama; 4) şasiu; 5) zăvor; 6) tampon de lemn; 7) şină.
/
VI. Vagonet basculant cu descărcare laterală.
1)	cutie basculantă în formă de V; 2) ax; 3) şasiu; 4) suporturi axiale; 5) aparat de cuplare;
6)	şină.
mobili. Vagonetul cu pereţi ficşi (v. fig. VI), folosit în minele metalifere şi în cariere, are cutia în formă de V (cu capacitatea de 2000 I), care se descarcă lateral prin basculare în jurul unui ax longitudinal (acest vagonet prezintă avantajul
Vagonet-frînă: Vagonet de 3-«.4 t, echipat cu suspensiune şi cu frînă de mînă, care e ataşat la sfîrşitul trenului pentru frînarea suplementară a acestuia (v. fig. VIII). Se foloseşte cînd frîna locomotivei e insuficientă sau pentru evitarea
Vagonet
397
Val
desfacerii cuplelor şi a solicitării tampoanelor. Frînarea se face din cabină, de însoţitorul trenului.
Vagonet de persoane: Vagonet obişnuit (de mină) amenajat special, sau vagonet de construcţie specială, folosit pentru transportul personalului în galeriile principale. Vagonetul obişnuit e amenajat, cu bănci de lemn sau cu leagăne de pînză groasă, prinse cu cîrlige de	?
buza cutiei (v. fig IX). Vagonetul special are cutia cu acoperiş (pentru evitarea accidentelor) şi permite transportul a circa zece persoane, aşezate pe două rînduri pe o bancă dispusă central în axa vagonetului.
Vagonet-automobil: Vagonet de mină, cu autopropulsiune, care circu iă d irect pe vatra gale- lX• Vagonet de mină, pentru persoane, riilor şi a abatajelor, folosit	0 cutie; 2)	leagăn	de	pînză; 3)cîrlig
pentru transportul produselor	de	prindere; 4) şina.
pe distanţă mică (200***300 m)
în unele mine de cărbuni, la strate orizontale exploatate prin camere şi stîlpi. Cutia, metalică (cu lungimea de circa 6 m şi capacitatea de 3***6 t), are montat pe fund un transportor cu raclete, pentru încărcare şi descărcare; roţile sînt cu bandaje pneumatice. Vagonetul are un motor electric de tracţiune, alimentat fie de la o baterie de acumulatoare proprie, fie de la o sursă exterioară de curent, prin trolei sau printr-un cablu care se desfăşoară de pe o tobă montată pe vagonet. Viteza de rulare e 5—8 km/h. Sin. Electrovagonet.
1.	Vagonet. 3. Transp: Vehicul defunicuIar, care e suspendat de un cablu, purtător sau de rulare, şi are cutia asemănătoare celei a unui vagonet. V. şî sub Funicular.
2.	Vagonetar, pl. vagonetari. Mine: Miner însărcinat cu încărcarea vagonetelor şi cu transportul lor pînă la puţ sau pînă la locul de formare a trenurilor. Sin. (regional) Rîznar,
3.	Vagotonin. Biol.: Principiu hormonal care se găseşte în secreţiunea internă a pancreasului, alături de insulină şi de alţi hormoni. Constituţia lui chimică exactă nu e cunoscută. Se prezintă sub formă de pulbere albă, solubilă în apă,
.cu p.t. 255°.
4.	Vakublitz. Foto.: Sin. Lampă-fulger cu magneziu. V. sub Lampă-fulger.
5.	Val, pl. valuri. 1. Hidr.: Formă caracteristică a suprafeţei libere a unui lichid greu prin care se propagă o undă de mişcare (neînsoţită de o translaţie generală corespunzătoare a lichidului).
Valurile pot fi produse de acţiunea vîntului, de oscilaţii ale unor corpuri scufundate în lichid, de mişcarea unui corp solid plutitor, în urma unei perturbaţii prin care se schimbă forma suprafeţei libere, de atracţiunea Soarelui sau a Lunii (maree), de variaţii de debit, etc.
Elementele caracteristice ale valurilor sînt: înălţimea h (distanţa pe verticală între creasta şi talpa valului), lungimea X (distanţa între două creste succesive), perioada T (timpul care se scurge între apariţia a două creste consecutive într-un punct), viteza de propagare c (raportul dintre lungimea valului X şi perioada T), curbura 3 (raportul dintre înălţimea h şi lungimea X). Aceste elemente depind într-o mare măsură de condiţiile locale şi se determină prin observaţii directe.
Valurile la cari se poate neglija influenţa tensiunii superficiale, caracteristicile lor fiind determinate de acţiunea forţelor gravitaţionale, se numesc valuri gravitaţionale.
Dacă un corp se mişcă pe suprafaţa unui I ichid, perturba-ţiile produse dau naştere unui sistem de valuri cari transportă
cu ele o anumită energie, fapt care conduce Ia apariţia unei rezistenţe suplementare la înaintarea corpului.
Valurile progresive simple cari înaintează în sensuri contrare, avînd aceeaşi amplitudine a şi perioade egale, produc un val staţionar simplu 7)=2 a sin kx cos co2, în care 7) e denivelarea faţa de nivelul iniţial (static). Punctele kx=mz, cari rămîn în pianul suprafeţei libere neperturbate, se numesc puncte nodale; în celelalte puncte suprafaţa liberă se deplasează alternativ în sus şi în jos faţă de poziţia de echilibru, iar într-un moment oarecare t profilul suprafeţei e o sinusoidă de amplitudine 2 a cos cot.
Traiectoriile particulelor sînt aproximabile cu segmente de linii drepte pe cari particulele oscilează în jurul poziţiei lor medii; la noduri traiectoriile sînt orizontale, iar la creste, verticale. Vitezele de fund au, Ia noduri, amplitudine dublă faţă de cazul valurilor progresive cari au generat clapoth-ul.
Tensiunea superficială t care se manifestă Ia suprafaţa de separaţie dintre lichid şi atmosferă produce o presiune suple-mentară care modifică condiţiile la limită.
Valurile inelare sînt produse de o perturbaţie iniţială a suprafeţei libere a lichidului, concentrată într-un punct (de ex. căderea unui corp în apă). Valurile inelare au o formă axial simetrică, cu amplitudinea descrescătoare, invers proporţională cu cubul distanţei parcurse (în cazul schematizat în careperturbaţia iniţialăserealizeazăprin extragerea bruscă din apă a unu i cilindru scufundat). în acest caz, distanţa între creste e, de asemenea, variabilă, crescînd cu pătratul distanţei parcurse.
Grup de valuri se numeşte sistemul de valuri cari determină, la un moment dat, o formă a suprafeţei libere a lichidului de tipul rezultatului obţinut prin suprapunerea a două sinusoide de amplitudine egală dar de lungime de undă puţin diferită:
7)—a sin (kx—co/)+a sin (k'x—id't).
Viteza de propagare a grupului de valuri e jumătate din viteza de propagare a unui val izolat, pentru valurile gravitaţionale, şi o dată şi jumătate viteza de propagare a unui val izolat, la valurile capilare.
Valurile eoliene cari apar în natură datorită acţiunii vîntului (pe oceane, mări, lacuri), se caracterizează prin faptul că elementele lor (h, X, T) fluctuează în jurul valorilor medii după anumite legi de răspîndire.
Valurile de furtuna sînt cele acţionate în continuare de vînt, după formare. Valurile propagate în afara zonei de furtună, sau agitaţia mării după încetarea acţiunii vîntului, capătă un aspect mai uniform şi un caracter pronunţat bidimensional (v. Hulă). Amortisarea, datorită viscozităţii mediului lichid, are un rol important în formarea hulei.
Valurile seismice sînt valuri marine, izolate, cari inundă uscatul în timpul cutremurelor submarine puternice. Valuri asemănătoare pot fi provocate uneori de maree. Sin. Valuri de cutremur.
Valurile b r i z a n t e sînt valurile cari se revarsă cînd întîlnesc funduri mici.
Valurile trohoidale sînt valuri plane, în cari suprafaţa liberă a lichidului e o suprafaţă cilindrică de curbă d irectoare trohoidală fără bucle, sau cisoidală cu puncte de în-
2	TCJf
toarcere; traiectorii le particulelor sînt cercuri de raze rQe * unde rQ e raza cercurilor parcurse de particulele de la suprafaţă (y=Q), X e lungimea de undă, iar y e adîncimea sub nivelul iniţial (y=0) al lichidului.
Valuri de apa a d f n c â sînt acelea a căror lungime X nu depăşeşte dublul adîncimii apei (2H). în acest caz, acţiunea valurilor nu se resimte pînă la fundul apei, mişcarea
Val semnificativ
398
Val
particulelor de apă fiind neglijabilă la o decît * . Viteza de propagare a valurilor
adîncime mai mare de apă adîncă nu
depinde de adîncimea H, c-
■Vă-
Valuri de apa mica sînt acelea
la cari - >H;
influenţa fundului se resimte asupra vitezei de propagare a valurilor dînd naştere fenomenului de refracţie, prin care valurile oblice faţă de linia malului tind să-şi micşoreze unghiul de atac (unghiul 9 între direcţia de propagare şi normala la linia malului). Indicele de refracţie e (ca în alte fenomene de propagare a undelor în cari viteza de propagare c depinde de un parametru variabil H.) de forma:
__________o_
c(H.)
« s<n9o ^
sin ©.
cth
2nH
în care indicele „0“ se referă la valurile de larg, de apă adîncă.
Alte fenomene cari pot apărea în propagarea valurilor sînt: reflectarea, difracţia, deferlarea. Reflectarea valurilor se produce datorită unui obstacol (perete înclinat sau vertical) sau datorită schimbării bruşte a secţiunii mediului de propagare. Valul reflectat interferează pe cel incident. Peretele vertical reflectă integral valul incident dînd naştere, în cazul în care e dispus frontal faţă de propagarea valurilor, fenomenului de clapotis (valuri staţionare).
Difracţia valurilor (fenomenul de ocolire a obstacolelor) e însoţită de o reducere a înălţimii lor în zona afectată, datorită dispersiunii.
în apropiere de ţărm, la adîncimi mici, comparabile cu înălţimea valului, simetria formei valului se schimbă; creasta păstrează o viteză mai mare de propagare şi în zona în care h=0t7H—0,8H valul deferlează (v. Deferlare). Valurile în deferlare se numesc brizcnţi. Viteza de propagare a valurilor deferlate, cari de multe ori se apropie de tipul de undă de translaţie (valuri solitare), poate fi aproximată prin relaţia c=YgH. Deferlarea valurilor în faţa unor obstacole poate produce fenomene de aruncare şi întoarcere a lamei de apă (resac).
Valurile sînt principalul factor în procesele morfologice cari se produc în zona litoralului. Vitezele de fund cari acţionează asupra aluviunilor au un caracter oscilatoriu, avînd amplitudinea aproximabilă prin formula:
T , ItzH
Acţiunea vîntului asupra valurilor în zonă de apă mică se materializează prin apariţia unor curenţi suplementari cari se suprapun mişcării particulelor de apă.
Cînd vîntul suflă din spre larg, curenţii de suprafaţă de aceeaşi direcţie şi cu acelaşi sens sînt compensaţi de curenţi de fund de sens contrar (spre larg) cari, suprapuşi vitezelor oscilatorii de fund, duc la importante consecinţe morfologice (antrenarea aluviunilor spre larg şi eroziunea coastelor).
De asemenea, vîntul de larg îndepărtează linia de deferlare a valurilor de mal, în timp ce vîntul de uscat o apropie.
1.	/v/ semnificativ. Nav.: Val fictiv, avînd amplitudinea şi perioada egale cu valorile medii respective ale celor mai mari valuri reprezentînd 1/3 din totalul valurilor observate. Serveşte ca element de calcul în oceanografie.
2.	/x/ surd. Nav.: Val care se manifestă numai la atingerea unui fund mic, marea fiind încă calmă.
3.	~ trohoidal. Hidr. V. sub Val 1.
4.	Val. 2. ind. text.: Bucată de pînză sau de altă ţesătură textilă, înfăşurată sub formă de sul, de obicei pe un cilindru de lemn sau de carton. Sin. Vălătuc, Trîmbă.
5.	Val. 3. Poligr.: Piesa cilindrică, aproape totdeauna metalică, cu suprafaţa laterală liberă sau îmbrăcată, servind la transportul şi la frecarea cernelii de tipar, la ungerea cu cerneală sau la umezirea cu apă a formelor de tipar, Ia conducerea hîrtiei prin maşinile de tipar sau prin maşinile de fălţuit, etc. Valurile aparatului de cerneală al preseior de imprimat (cu excepţia valului ductor şi a valurilor trecătoare de diametru mai mare) şi valurile de mînă sînt îmbrăcate, de cele mai multe ori, cu clei de valuri, dacă nu ajung în contact cu apa (de ex. ia tipar înalt), şi cu piele, cauciuc sau mase plastice, dacă ajung în contact cu ea (de ex. la tipar pian); valurile de umezit sînt îmbrăcate cu materiale cari absorb şi reţin apa (flanelă). Se folosesc rar şi valuri de lemn îmbrăcate cu clei de valuri, cari însă se deformează uşor la umezeală şi au rezistenţă mecanică mică. în serviciu, valurile efectuează, în principal, o mişcare de rotaţie în jurul axei lor, dar în secundar ele pot efectuaşi altemişcări. Sin. Cilindru.
După funcţiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc:
Val conducător, fabricat din metal, cu suprafaţa liberă foarte netedă, folosit în maşinile de tipar rotative, la susţinerea, ghidarea şi modificarea direcţiei de înaintare a benzii de hîrtie în presă. Sin. Val de ghidare.
Val de cerneală, care face parte din aparatul de cerneală al unei maşini de tipar (v. şî sub Tipar, maşină de —) şi serveşte la ungerea cu cerneală a formei de tipar.
După poziţia şi funcţiunea pe care o îndeplineşte în ansamblul mecanismului de cerneală, valul de cerneală se numeşte: val ductor, cînd preia pe suprafaţa lui, din jgheabul de cerneală în care se roteşte, o cantitate de cerneală reglată; val alimentator (alimentator de cerneală), care ia cerneala de pe valul ductor şi o transmite celorlalte valuri; val frecâtor, care are rolul de a omogeneiza şi a uniformiza stratul de cerneală pe valuri; val ungâtor, care preia cerneala de la valurile frecă-toare şi execută ungerea formei de tipar.
Val de corectură. V. sub Val de mînă.
Val de corodat. V. sub Val de mînă.
Val de fălţuit, fabricat din metal, cu suprafaţa laterală liberă aspră sau brăzdată cu şanţuri mărunte, folosit la maşina de fălţuit (v. sub Fălţuire 1) pentru prinderea şi plierea colii de hîrtie.
Val de ghidare. V. Val conducător.
Valul de marmorat, cu îmbrăcăminte de cauciuc, avînd pe suprafaţa sa laterală un desen în relief care imită marmora, e folosit în legătorie, pentru marmorarea tranşelor registrelor.
Val de mînă, confecţionat din metal, cu suprafaţa laterală îmbrăcată, avînd unu sau două mînere, folosit la ungerea manuală cu cerneală a formelor de tipar, pentru executarea tiparelor de corectură—în care caz se numeşte val de corectura —sau pentru acoperirea suprafeţei clişeelor cu un strat protector de cerneală în timpul corodării — în care caz se numeşte val de corodat. Valurile de corectură sînt îmbrăcate cu clei de valuri bogat în gelatină, sau cu cauciuc natural sau sintetic ori cu mase plastice, iar valurile de corodat, cu clei de valuri foarte dur, sau cu piele. Un tip special de valuri de corectură e format de valurile de mîna pentru rînduri; acestea sînt valuri de lungime mică şi cu diametrul de 3»«*30 mm, folosite Ia aplicarea cernelurilor de diferite culori pe elementele formelor lucrărilor de accidenţă (rînduri, chenare, ornamente, etc.), pentru scoaterea de tipare de corectură policrome, înainte de separarea formelor pe culori.
Val de transport: Sin. Val de cerneală alimentator. V. sub Val de cerneală.
Val de umezit, fabricat din metal, cu suprafaţa laterală îmbrăcată cu un material care absoarbe şi reţine apa (de obicei
Val
399
Vale
flanelă), făcînd parte din aparatul de umezire a! maşinilor de tipar plan şi servind la umezirea formei de tipar înainte de a fi unsă cu cerneală. La construcţiile moderne ale maşinilor de tipar offset, cu turaţie înaltă, valurile de umezit sînt înlocuite cu un dispozitiv de umezit prin stropire.
1.	Val. 4. Ind. ţâr.: Sul de lemn sau de metal, pe care se înfăşoară şi de pe care se desfăşoară lanţul de care atîrnă găleata unui puţ.
2.	Val. 5. Tehn. mii: Meterez de pămînt, avînd deasupra o palisadă, care servea în antichitate — şi chiar mai tîrziu — drept fortificaţie militară.^
3.	Val. 6. Tehn. mii.: Îngrăditură de arbori, folosită ca retranşament (v.). E constituit din retranşamentul propriu-zis, întărit uneori cu un rînd de arbori sau de uluce, iar alteori cu adevărate parapete, şi completat în faţă cu un şant, astfel încît eficacitatea apărării să fie sporită.
4.	Val d’ArnOi Fauna de Stratigr.: Faună de mamifere a etajului Villafranchian (Pleistocenul bazai), cuprinzînd pe lîngă mai multe forme preexistente din Piiocenui superior, ca Mastodon arvernensis, numeroase forme nou apărute în Europa, dintre c?ri cele mai reprezentative sînt: Elephas (Archidisco-don) meridionalis, Dicerorhinus etruscus, Equus stenonis.O bogată faună de tip Val d'Arno e cunoscută, în ţara noastră, în depozitele Villafranchianului de la Bugiuleşti (Oltenia).
5.	Val de aluviuni. Hidr.: Formă incipientă de deplasare a aluviunilor de fund, în care particulele de diferite dimensiuni, mişcîndu-se cu viteze deosebite, cu mult mai mici decît viteza apei, dau naştere unor denivelări ale fundului albiei, cu aspect de valuri.
Apariţia valurilor de aluviuni e o consecinţă a pulsaţiei periodice a vitezelor curentului în lungul albiei, datorită căreia se produc micşorarea vitezelor de fund în unele puncte şi creşterea lor în altele.
Deplasarea aluviunilor sub formă de valuri începe la viteze de 0,2*--0,3 m/s. Pentru viteze cari depăşesc 0,6-*-0,7 m/s se produce o fărîmiţare a valurilor, începînd transportul aluviunilor prin tîrîre şi rostogolire.
înălţimea valurilor de aluviuni e funcţiune de adîncimea apei, variind între 2 şi 4 cm pentru o adîncime de 0,3-**0,5 m şi între 1,5 * * *3,0 m pentru adîncimi de 9,0 m, fără a se observa o proporţional itate directă. Viteza de deplasare a valurilor e de aproximativ 100 de ori mai mică decît viteza apei.
Debitul aluviunilor transportate sub forma de valuri Qs se calculează aproximativ cu formula:
Qs=0,6 bHv,
în care b e lăţimea albiei pe care are loc deplasarea valurilor de aluviuni, H e înălţimea valurilor, v e viteza de deplasare
a valurilor.
Mişcarea aluviunilor sub formă de valuri are o importanţă deosebită în procesele de formare a albiilor minore şi majore şi asupra lucrărilor de regularizare a rîurilor.
6.	Val de câldurâ. Meteor.: înlocuirea mai mult sau mai puţin rapidă a unei mase de aer rece cu o masă de aer cald. Sin. Invazie de aer cald.
7.	Val de frig. Meteor.: înlocuirea mai muii: sau mai puţin rapidă a unei mase de aer cald cu o masă de aer rece. Invazia de aer polar se produce prin ruperea frontulu i polar în regiunea dintre două familii de depresiuni. Sin. Invazie de aer rece.
8.	Val morenic. Geogr., Geol.: Formă de relief glaciar, cu aspect semicircular, situată în zona frontală a limbii gheţarului, în faţa căreia se găseşte conul de tranziţie fluviogla-ciar. în spatele valului morenic se formează uneori lacuri de acumulare.
9.	Valadâ, pl. valade. Nav.: Concavitate a malului unui fluviu, cu o curbură pronunţată pe o lungime mare.
10.	Valahicâj Faza Stratigr.: Fază de cutare intracuater-nară, în cursul căreia depozitele Villafranchianului din Carpaţii orientali (Pietrişurile de Cîndeşti) au fost dislocate împreună cu cele ale Pliocenului. Cutările valahice au fost mai intense în zona neogenă din regiunea de curbură a Carpaţilor, unde au avut drept consecinţă formarea a numeroase anticlinale cu sîmbure de sare, deseori diapir (zona cutelor diapire), şi, local, încălecări.
Faza valahicăs-a manifestat, de asemenea, în partea internă a curburii Carpaţilor, marcînd o etapă importantă în evoluţia depresiunii Bîrsei. De aceeaşi fază e legată.şi ridicarea munţilor Persani şi a munţilor Baraolt, pe culmile cărora se găsesc suspendate nisipuri villafranchiene puternic denivelate faţădecele din culoarul Bod-Căpeni.
11.	Valanginian. Stratigr.: Etaj al Cretacicului inferior, cuprins între zona cu Thurmanniceras boissieri a Berriasia-nului superior şi zona cu Acanthodiscus radiatus a Hauteri-vianului inferior. Fauna Valanginianului cuprinde printre amo-niţi speciile: Kilianelia pexyptycha, K. roubaudiana, Thurmanniceras thurmanni, Neocomites neocomiensis; printre echi-noide: Toxastes granosus; printre lamelibranhiate: Valletia tombecki, Monopleura valanginensis.
Depozitele Valanginianului se dezvoltă sub două faciesuri principale, în domeniul mediteranean: faciesul pelagic-marnos cu cefalopode şi faciesul calcaros recifal sau neritic cu pahio-donte şi nerinee, în domeniul boreal, Valanginianul cuprinde argileşi gresii glauconitice, iar în Nord-Vestul Europei (Centrul Basinului Parisului, Sudul Angliei, Nordul Germaniei) e reprezentat printr-o formaţiune continentală (Wealdian), constituită din nisipuri şi argile.
Pe teritoriul ţării noastre, Valanginianul e dezvoltat în Dobrogea, pe aria platformei moesice (Cîmpia romînă), în Carpaţii orientali, Banat, Munţii Apuseni.
în Dobrogea apare la zi numaija Cernavoda, unde cuprinde calcare cu pahiodonte şi nerinee. în Cîmpia Romînă se prezintă sub două faciesuri. faciesul pelagic,cu Tintinnide şi cefalopode, şi faciesul neritic, cu foraminifere abundente (Miliolide). în Banat e dezvoltat în zona Reşiţa (marnele de Crivina), în zona Sviniţa (calcare litografice) şi în podişul Mehedinţi (Strate de Sinaia). în Carpaţii orientali e reprezentat local prin marne şi calcare cu Tintinnide şi cefalopode (Bucegi, munţii Perşani), dar se dezvoltă mai ales sub faciesul de fliş (Stratele de Sinaia), în partea de sud a Munţilor Apuseni, Valanginianul se dezvoltă sub faciesul Stratelor cu Aptychus (calcare în plăci verzui şi roşii), iar partea lor de nord (munţii Codru) sub un facies grezos-calcaros, comparabil cu cel al Stratelor de Sinaia. în Pădurea Craiului, Valanginianului îi corespund probabil bauxitele cari constituie zăcăminte lenticulare la limita Jurasic-Cre-tacic. în Bulgaria, în imediata vecinătate a ţării noastre, calcarele valanginiene conţin zăcăminte de petrol.
12.	Vale, pl. văi. Geogr.: Formă de relief reprezentată printr-o adîncitură lungă în scoarţa pămîntului, de-a lungul căreia curg ape, fie în permanenţă, fie numai în timpul ploilor.
La orice tip de vale se deosebesc două elemente componente: versantele (v.) şi f u n d u I.
Versantele pot avea înălţimi, forme şi înclinări diferite (v. fig. sub Versant), iar fundul poate fi o simplă linie de legătură a celor două versante sau, la văile evoluate, poate avea lăţimi foarte mari, de zeci de kilometri.
Studiul văilor trebu ie să cuprindă date cu privire la : poziţia şi orientarea lor faţă de punctele cardinale şi de limitele orografice mari; lungimea şi adîncimea lor; forma profilului transversal şi longitudinal; structura geologică a regiunii; fazele de dezvoltare ale văii, vîrsta lor, etc.
Cunoaşterea văilor sub raport geomorfologic are o mare* importanţă practică pentru rezolvarea a numeroase probleme legate de diferite construcţii geotehnice (căi de comun icaţie,
Vale
400
Vale
poduri), hidrotehnice (baraje, lacuri de acumulare), urbanistice, etc.—
Dupâ felul de formare a lor, se deosebesc văi de eroziune şi văi tectonice.
Văile de eroziune sînt cele mai numeroasele formează prin acţiunile de eroziune şi de transport al materialului distrus de curentul apei (vâi fiuviatile), cari depind de panta terenului şi de cantitatea de apă care curge pe valea respectivă, şi prin acţiunea de eroziune a gheţarilor (vai glaciare).
Văile fiuviatile au, în general, profilul transversal informă de „V", iar cele glaciare, în formă de „U" (v. fig. II, sub Gheţar). Primele au lungimi de sute şi mii de kilometri, în raport direct cu lungimea apelor curgătoare cari le-au format, în timp ce văile glaciare ating rar cîteva zeci de kilometri. în afară de aceasta, văile fiuviatile se întîlnesc în toate unităţile de relief (munţi, podişuri, cîmpii), pe cînd văile glaciare se găsesc numai în munţii înalţi.
Factorul predominant în fenomenul de eroziune e panta terenului, de care depinde viteza de curgere a apei.
Apele cari curg prin regiuni muntoase, cu pantă mare, avînd o viteză mare, rod intens (eroziune lineară în adîncime) şi transportă mult material erodat, fără a-1 depune. Văile cari se formează (vâi tinere) au, în lungul profilului longitudinal, părţile ridicate distruse prin eroziune şi cele coborîte ridicate prin acumulare (v. fig. /).
Apele cari curg în regiuni cu panta mai mică, avînd o viteză de curgere mai mică, rod şi transportă mai puţin intens —
I. Profilul longitudinal al unei văi tinere.
1) suprafaţă erodată; 2) suprafaţă acumulată; 3) nivelul mării.
şi depun o parte din materialul transportat chiar în mijlocul albiei sub formăde ostroave (v.). Văile de acest tip (vâi mature) au profil mai larg şi mai puţin adînc, în forma literei V cu vîrful tăiat, la ele deosebindu-se o albie minoră şi o albie majoră.
Apele cari curg prin regiuni cu pantă foarte mică, în şesuri, au un curs liniştit, iar acţiunea lor de eroziune şi de transport e practic nulă. Se formează meandre (v.)t braţe moarte, lacuri şi mlaştini. Aceste ape au o acţiune puternică de depunere, materialele cele mai uşoare fiind depuse în lunci sau în şesuri aluvionare ori în albii majore (vale bâtrînă).
Deoarece multe cursuri de apă străbat, de obicei, regiuni cu reliefuri diferite, se pot deosebi în lungul unei văi mai lungi toate cele trei tipuri de vale: în sectorul muntos tipul de vale tînără (vale superioară); în sectorul de la ieşirea din zona muntoasă, ia trecerea prin zona colinară, tipul de vale matură (vale mijlocie); la şes, tipul de vale bătrînă (vale inferioară). Unele văi foarte lungi (de ex.: Valea Dunării, a Oltului, a Mureşului, etc.), cari în cursul lor taie mai multe regiuni de munte şi de şes, repetă în drumul lor diferitele tipuri de vale.
Profilul transversal şi longitudinal al unei văi e influenţat şi de natura litologicâ a rocilor din cari e alcătuită. Astfel: în rocile poroase şi permeabile (de ex.: în nisipuri, argile sau gresii nisipoase, loess, etc.), eroziunea e mai lentă datorită infiltrării apei în roci; valea se lărgeşte mai mult prin înmu ierea şi dărîmarea malurilor, decît prin eroziune laterală, şi capătă un profi! transversal în formă de „U" cu maluri înalte şi ade-
seori asimetrice; în regiunile cu roci moi şi impermeabile (de ex.: marne, argile), eroziunea e mai evidentă în plan vertical, valea avînd la început un profil transversal în formăde V foarte deschis care, cu timpul, prin înmuierea şi surparea malurilor tinde spre forma de U; în regiunile cu alternanţe de roci moi cu roci compacte, tari, insolubile sau greu solubile, în general nefisurate, se formează văi cu caractere speciale (v. Chei, Defileu, Cascadă, Cataracte, Repezişuri, Căldare 2 Canion).
Acţiunea de eroziune a unei văi e activă atît timp cît există o diferenţă pronunţată de nivel între punctul de izvorîre şi cel de vărsare (nivelul de bază). Cînd această diferenţă devine neglijabilă, valea intra în faza de „bătrîneţe", acţiunile ei de eroziune şi de transport devin aproape nule — şi valea atinge profilul de echilibru (v.). Acest profil de echilibru poate fi însă stricat, fie prin ridicarea zonei de izvorîre, fie prin cufundarea zonei de vărsare, acţiunile de eroziune şi de transport ale văii devenind astfel din nou active, pînă la atingerea unui nou profil de echilibru. în acest caz, valea îşi adînceşte patul, lăsînd în malurile ei resturi din fostul şes aluvial, cari formează terasele fiu viaţi le; (v. sub Terasă 2).
Faţă de structura geologică a regiunii, respectiv faţă de poziţia pe care o au stratele în relieful considerat, se deosebesc; văi în strate orizontale şi văi în strate cutate.
Văile în strate orizontale, numite şi vâi neutre, frecvente în regiunile de podiş sau de cîmpie, sînt formate de ape, în general, cu mers liniştit, cari rod malurile uniform şi au, de obicei, un profil transversal în formăde U larg, cu malurile în general simetrice (de ex. unele rîuri din Podişul Moldovei sau din Basinul Transilvaniei),
Văile în strate cutate, frecvente în regiunile muntoase, diferă după direcţia lor faţă de cutele regiunii. Se deosebesc: vâi longitudinale, paralele cu	3	fr
direcţia cutelor lan-	^
ţului muntos (de ex.:
Valea Lotrului, Valea Tarcăului, cursul superior al Bistriţei, etc.), şi vâi transversale, cari taie de-a
curmezişul lanţul muntos, sub un unghi apropiat de 90° (de ex.: Valea Oltului, a Jiului, a Prahovei, a Trotuşului, etc.).
Din punctul de vedere al poziţiei lor faţă de planul axial al cutei, văile longitudinale (v. fig. II) pot fi: v ă i m o n o-c I i n a I e sau de f I a n c (v. mai jos, Văi subsecvente), cînd sînt dirijate pe direcţia cutei, dar pe un flanc al ei, sau într-o regiune monoclinală, au profil asimetric şi un mal cu panta lină care se suprapune suprafeţei stratului (v. şi Cuestă) (de ex.: Valea Jiului între Cîmpul Iui Neag şi Livezeni, cursul superior al Carasului); văi de s i n c I i n a I, cînd sînt. situate de-a lungul şarnierei de fund a unei cute (de ex. Valea Sirinei), şi văi de a n t i c I i n a I, cînd sînt situate pe şarniera de creastă a cutei (de ex. Valea Someşului între Jibou şi Benesat).
Din punctul de vedere al sensului înclinării rîului, faţă de direcţia acestuia, văile transversale pot fi: v ă i consecvente, prin cari apa curge în sensul înclinării stratelor (de ex.: valea Someşului Mic, între Gilău şi Cluj, Pîrîul lazuri d in Pădurea Craiulu i, etc.); v ă i obsecvente, prin cari apa curge în sens contrar înclinării stratelor (de ex. afluenţii de pe stîngă ai Jiului romînesc, între Uricani şi Cîmpul lui Neag); v ă i subsecvente, dezvoltate la contactul a două strate cu rezistenţă diferită (sînt văi monoclinale) şi au cursul perpendicular sau aproape perpendicular pe direcţia
II. Văi longitudinale, o) sinclinală; bj de flanc; c) anticlinală.
Valencianit
401
Valenţă
stratelor; văi resecvente, cari sînt văi consecvente perpendiculare pe văile subsecvente (v. fig. ///), însă nu pe suprafaţa iniţială, ci pe una derivată.
III. Diverse tipuri de văi prin raport cu înclinarea stratelor. c) consecvente; o) obsecvente; s) subsecvente; r) resecvente.
Văile tectonice sînt mult mai rare decît cele de eroziune; se întîlnesc de-a lungul unor linii de falii, sau sisteme de falii paralele (grabene), în lungul cărora s-au produs cufundări în scoarţa Pămîntului. De exemplu: valea Rinului, valea Iordanului, valea Cernei, etc.—
O categorie specială de vai sînt văile a căror dezvoltare se produce independent de structura geologică a regiunii, în condiţii cu totul diferite. Astfel, o vale mai veche decît regiunea muntoasă pe care o străbate se numeşte vale antecedenţă (de ex.: Valea Carasiu văile dobrogene afluente Dunării la sud de Cernavodă). în cazul unei astfel de văi, regiunea muntoasă Sra ridicat treptat, rîul continuînd să sape în adîncime, pe măsură ce se ridica pragul muntos (v. fig. IV) t
IV. Formarea unei văi antecedente.
/) Axarea cursului în suprafaţa slab înclinată; II) dislocarea regiunii în partea de mijloc, rîul săpînd mai departe şi adîncindu-şi valea; III) ridicarea mai pronunţată duce la o vale mai adîncă.
O	vale care s-a format prin eroziune continuă în adîncime, după ridicarea sistemului muntos, se numeşte vale e p i g e-n e t / c â (de ex.: valea Bugului, valea Nistrului, valea Lăpu-
V. Formarea unei văi epigenetice.
1) stabilirea cursului în pătura de roci friabile de la suprafaţă; 2) continuarea eroziunii în păturile tari de dedesubt.
şului, o parte din valea Motrului, etc.). La început rîul a curs la un nivel mai înalt, peste pachete de strate cari au dispărut prin eroziune (v. fig. V).
Străbaterea văilor prin regiuni cu structură geologică dificilă poate fi determinată şi prin faliere, — văile respective
prezentînd discontinuităţi în profil sau chiar schimbări în direcţia de curgere a rîu lui —, prin captare (v.) sau prin iezi re (barare), cînd în urma unor obstacole morfologice create de ocauzătectonicăsau vulcanicăseformează lacuri de acumulare, din cari apele numai ulterior îşi creează drum spre alte depresiuni.
1.	Valencianit. Mineral.: Varietate de adular (v.), cu aspect lăptos.
2.	Valenciennius. Paleont.: Gasteropod pulmonat de apă dulce, avînd cochilia conică (subpateliformă), scundă, cu un peristom mare circular şi prezentînd pe suprafaţă numeroase valuri concentrice; din vîrf (apex) porneşte un jgheab pînă la marginea poste-rioară, corespunzînd pneumostomului tu-bular.
Specia Valenciennius annulatus Rous-seau, caracteristică pentru faciesul neritic al Ponţianului, e cunoscută în ţara noastră în depozitele acestui etaj atît de la interiorul, CÎt şi de la exteriorul Valenciennius annulatus. arcului carpatic. Sin. Valenciennesia.
3.	Valentinii Mineral.: Sb203. Oxid de antimoniu, natural, întîlnit ca produs de oxidare al stibiului sau al altor minerale de stibiu. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale individuale, bogat faţetate, unite în agregate stelare sau sub formă de mănunchi. Se prezintă sub formă de agregate gra-nulare lenticulare, agregate fibroase, columnare, sub forma de pojghiţă, de praf fin sau compact, în pseudomorfoză cu stibinul sau cu mineralul din a cărui oxidare provine. E incolor, albicios, cenuşiu şi gălbui, cu luciu adamantin, iar în spărtură, sidefos. E semitransparent pînă la transparent. Prezintă clivaj perfect după (110) şi (010), e foarte casant şi are duritatea 2---3, gr. sp. 5,6---5,8 şi indicii de refracţie: n — = 2,18, nm^np=2,35.
4.	Valenţa, pl. valenţe. 1. Chim.: Număr egal cu numărul de atomi de hidrogen cu cari un atom a! unui element sau un radical are proprietatea de a se putea combina chimic, sau pe cari atomul elementului sau radicalul îi pot înlocui într-o moleculă. Pentru elementele cari nu formează combinaţii cu hidrogenul sau formează combinaţii puţin stabile, valenţa se exprimă prin numărul de atomi ai unui element monovalent, cari pot fi legaţi chimic de un atom al elementului respectiv. Exemple: hidrogenul, sodiul şi clorul sînt elemente monova-lente; oxigenul, zincul, sulful şi calciul sînt divalente; aluminiul şi cobaltul sînt trivalente; siliciul şi carbonul sînt tetra-valente, etc.; hidroxilul (OH) şi gruparea amino (NH2) sînt radicali monovalenţi; radicalul S04 e-divalent, etc. Cei mai mulţi metaloizi au o anumită valenţă invariabilă în raport cu hidrogenul şi cu metalele electropozitive — şi altă valenţă în raport cu elementele electronegative (cum e oxigenul), această ultimă valenţă putînd diferi, pentru un acelaşi element, în diet'riţele lui combinaţii: de asemenea, unele metale apar cu valenţe diferite (de ex.: fierul, ca di-, tri- şi hexavalent; mercurul, ca mono- şi divalent; manganul, ca di-, tri-, tetra-, hexa- şi heptavalent). — Uneori, se numeşte valenţă şi fiecare dintre numerele cari reprezintă valenţa în accepţiunea de mai sus. Se spune, în acest sens, că oxigenul are două valenţe, aluminiul trei, etc. — Cîtul dintre „greutatea" atomică şi valenţă se numeşte greutatea echivalentă (v.) a elementului considerat.
5.	Valenţa. 2. Chim.: Numărul de atomi aci ivi de hidrogen din molecula unui acid, cari pot fi înlocuiţi cu metale, respectiv numărul de hidroxili din molecula unei baze, a unui alcool, etc. în acest sens, acidul clorhidric, HCI, de exemplu, e monovalent, acidul sulfuric, H2S04, e divalent, hidroxidul de calciu, Ca(OH)2, e o bază divalentă, glicerina, C3H6(OH)3, e un alcool trivalent, etc.
26
Valenţă
402
Valoare
1.	Valenţa. 3. Chim.: Forţă de interacţiune între atomii unei molecule sau între două sau mai multe molecule cari formează un ansamblu. Sin. Legătură chimică (v.).
Atomii unei molecule sînt legaţi între ei fie prin valenţe principale, fie prin valenţe secundare. Sînt valenţe principale: electrovalenţa, legătura ionică sau legătura eteropolară (v. Legătură ionică, sub Legătură chimică) şi covalenţa sau legătura omopolară (v. Legătură covalentă, sub Legătură chimică). Covalenţele pot fi fie legaturi polare fie legaturi apolare (nepolare); electrovalenţele sînt numai legături polare. Sînt valenţe secundare acelea datorite forţelor van der Waals (v ), legătura de hidrogen (v. sub Legătură chimică), etc. Valenţele secundare constituie legături mult mai slabe decît valenţele principale, forţele de covalenţă sau de electrovalenţă fiind mult mai intense decît forţele van der Waals.
2.	Valerianaceae. Bot.: Familie de plante dicotiledono-gamopetale, erbacee, anuale sau perene, subfrutescente, mai rar arbuşti. Cuprinde nouă genuri şi circa 300 de specii, cari cresc prin regiunile temperate şi reci ale emisferei boreale, mai numeroase în partea occidentală a continentului american şi în munţii Anzi, şi mai rare în Brazilia, Guyana şi în India occidentală. Genurile mai importante sînt Valeriana Linn. Centrathus DC., Fedia şi Valerianella Moench., cari cresc şi în ţara noastră. Sin. Valerianae.
s. Valeriana. Bot., Agr.: Sin. Odolean (v.).
4.	ulei de Chim.: Produs izolat din Valeriana officinalis L., (v. Odolean), a cărei rădăcină proaspătă conţine o glicozidă care se scindează în timpul uscării, sub acţiunea unei enzime, punînd în libertate isovalerianatul de l-bornil, căruia
i	se datoreşte mirosul caracteristic de valeriană.
Uleiul de valeriana european se obţine prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinii uscate cultivate în Europa, cu un randament variind între 0,5 şi 1%. Acesta e un lichid galben-verde pînă la galben-brun, cu un miros caracteristic, pătrunzător, dar nu dezagreabil, care prin şedere în aer se închide la culoare, devine vîscos şi capătă un miros neplăcut datorită h id rol izei esterilor şi punerii în libertatea acidului valerianic. Compoziţia chimică e: l-pinen-, l-c.amfen,
l-borneol esterificat cu acizii formic, acetic, butiric şi iso-va Ier ian ic.
Uleiul de valeriana japonez se obţine din Valeriana officinalis L. var. latifolia Mig., care creşte în Japonia. Rădăcina uscată se prelucrează cu randamentul în ulei eteric de 4-*-5%. E un lichid galben, cu miros mai camforat decît al uleiului european, de care diferă şi prin levorotaţie mai mare. Compoziţia chimică e similară cu aceea a uleiului european, conţinînd, în plus, alcool kesilic şi acetat de kesil.
Uleiul de rădăcină de valeriana se utilizează ca tonic şi stimulent în unele preparate medicinale; de asemenea, ca adjuvant în aromatizarea unor anumite sorturi de tutun.
5.	Valerianic, acid Chim.:
CH3—CH2—CH2—CH?—COOH.
Lichid incolor cu p. f. 187°, cu miros neplăcut, solubil în apă, eter, alcool. Se găseşte în ,,acidul pirolignos“ de la distilarea lemnului. E întrebuinţat în diverse sinteze chimice.
6.	Valerianicâ, aldehidâ
CH3— CH2— CH2— CH2—CHO.
Lichid incolor cu miros pătrunzător, caracteristic, care se găseşte în uleiul de Eucalyptus deves şi, probabil, în uleiul de iva. Are p.t. -91,5°; p. f. 103,4°; d^°=0,80952;
20
Wp =1,39436; e foarte puţin solubil în apă, cu care dă un amestec azeotroD conţinînd 86% (în volume) n-valeraldehidă.
Se utilizează în compoziţia aromelor alimentare şi ca accelerator de vulcanizare. Sin. Pentanal, n-Valeraldehidă, Val erai.
7.	Valex. Ind. piei. V. sub Valonee.
8.	Valinâ. Chim. biol,: Arid a-amino-isovalerianic. Valina, descoperită prima oară în mugurii plantelor, e un aminoacid mono-carboxilic, component al celor
mai multe dintre proteinele vegetale CH3 NH2
sau animale. E indispensabilă pentru	___COOH
creşterea şi funcţionarea normală a . organismulu i animalelor tinere. Val ina £f-j se prepară prin aminarea acidului 3 a-bromisovalerian ic cu hexametilentetramină, cu care formează un aduct, care se descompune prin încălzire cu acid clorhidric.
Sub acţiunea drojdiei de bere, valina suferă o degradare, trecînd în alcool isobutilic.
Valina are p.t. 156***157,5°; se descompune la 293°, e solubilă în apă, în acetonă. Din valină se sintetizează în organism acidul pantotenic. Intră în mică proporţie în compoziţia gliadinei şi a gluteninei din cereale. Isomerul l(-f-) e componenta multor proteine şi, în cantitate mai mare, se găseşte în edestină şi în cazeina din lapte.
9.	Valleriit. Mineral.: Cu2Fe4S7. Sulfură de fier şi cupru naturală, cristalizată în sistemul rombic, în forme pseudo-exagonale. Are culoarea cenuşie-neagră cu nuanţe galbene de alamă. Se prezintă în mase compacte foarte moi, asemănătoare grafitului, cari lasă urmă pe hîrtie. Are gr. sp. 4,2.
10.	Valoare, pl. valori. 1. Mat.: Fiecare dintre elementele mulţimii care formează domeniul unei variabile (v.). Dacă valoarea e un număr real, un număr complex, un vector, un tensor, o matrice, etc., variabila se numeşte variabilă reală, complexă, vectorială, tensor ia lâ, matricială, etc.
11.	~ absoluta a unui numâr complex. Mat.: Număr pozitiv c, egal cu radicalul din suma pătratelor părţilor reală a şi imaginară b ale unui număr complex a+jb, unde j=Y —1 :
c=Va"a-f6a.
12.	~ absoluta a unui numâr real.Mat.: Număr nenegativ \a\, egal cu numărul dat a, dacă acesta e nul sau pozitiv, şi egal şi de semn contrar cu a, dacă acesta e negativ; valoarea absolută se defineşte deci cum urmează, în funcţiune de numărul real dat: \a \ —a, dacă # ^ 0 ; \a\ — — a, dacă a < 0.
Rezultă egalitatea:
\—a | = | a |.
Dacă ab^O, rezultă:
\ a-\-b | = I # j -f -1 b |, iar dacă ab < 0, rezultă, fie:
\a + b\ = \a\ — \b\<\a\ + \b\,
fie
| a-fft | = | 6 | — \a \ < | a |-f] 6 |, după cum |a|<|6| sau |6|>ja|.
Rezultă următoarele relaţii, oricari ar fi numerele reale a şi b:
cum şi
\a-b\ = \a\'\b\.
13.	Valoare. 2. Mat., Tehn.: Njmăr asociat unei mărimi (v. Mărime 4), determinat odată ce a fost ales ca reper un sistem de unităţi şi un procedeu de măsurare.
Se numeşte valoare instantanee a unei mărimi, valoarea într-un moment dat, a unei mărimi variabile în timp. Valoarea instantanee maximă, într-un anumit interval de timp, se numeşte valoarea de creastă.
în cazul unei mărimi care nu variază în timp, procedeul de măsurare folosit conduce la un şir de valori, neidentice între ele. Se numeşte valoare medie, media aritmetică
Valoare admisibilă
403
Valori cuasiextreme
a valorilor individuale ale şirului, şi valoare medie ponderata, valoarea medie a mai multor valori osbervate Vv V2, *•* . Vni de inegală precizie, ale mărimii respective, afectate de ponderile pv ••• , pn, şi dată de:
v=ipirf'ipi
1 1
Se numeşte valoarea cea mai probabilă, valoarea căreia îi corespunde probabilitatea maximă în condiţiile în cari au fost efectuate măsurile. Ea poate fi valoarea medie sau o valoare medie ponderată.
în cazul unor mărimi periodice, se defineşte o valoare medie a mărimii periodice ca media aritmetică a valorilor instantanee, într-o perioadă. Dacă v(t) reprezintă valoarea la momentul t şi T e perioada mărimii, valoarea medie respectivă e
T
Se numeşte valoare efectivă a mărimii periodice rădăcina pătrată a mediei aritmetice a pătratelor valorilor instantanee pe cari le ia mărimea într-o perioadă. Ea are expresia:
î. ~ admisibila. Tehn.: Valoare a unei mărimi fizice, care se mai poate stabili într-un sistem tehnic, fără ca acesta să fie solicitat mai mult decît prevăd prescripţiunile referitoare la securitatea şi durabilitatea sistemului.
2.	~a cea mai probabila. Mat.,	Tehn.	V. sub Valoare 2.
3.	~ de creasta a unei mărimi.	Mat.,	Tehn. V. sub	Va-
loare 2.
4.	/-^ efectiva, Fiz., Elt. V. Efectivă, valoare
5.	~ efectiva a unei mărimi periodice. Mat., Tehn. V. sub Valoare 2.
6.	~ enzimaticâ. Chim. biol.: Numărul de unităţi enzi-
matice (v.) cuprinse într-un gram sau într-un miligram de enzimă, prin carese măsoarăgradu 1 de puritate al uneienzime; cu cît	enzimă e mai pură, cu atît valoarea	enzimatică e	mai
mare.	V. şî sub Unităţi enzimatice.
7.	~ heliotermicâ. Urb., Arh.: Produsul dintre însorirea faţadei unei clădiri (exprimată în ore) şi media temperaturii ambiante (exprimată în grade) din timpul însoririi. Se calculează, în general, valoarea ei pentru însorirea din 24 de ore. Valoarea heliotermicâ depinde de anotimp, de latitudinea şi de altitudinea localităţii, de orientarea faţadei, de obstacolele din faţa clădirii, etc.
8.	~ instantanee. Mat., Tehn. V. sub Valoare 2.
9.	~ medie. Mat., Tehn. V. sub Valoare 2.
io. ~ medie a unei mârimi periodice. Mat., Tehn. V. sub Valoare 2.
u.	~ nominala. Tehn.: Valoarea unor mărimi (putere, cuplu, turaţie, debit, tensiunesau curent electric, frecvenţă, etc.) ale unui sistem tehnic pentru cari sistemul satisface condiţiile tehnice de siguranţă şi de uzură, impuse de prescripţiuni. Ea se notează pe placa sistemului tehnic.
Dacă mărimea depinde printr-o funcţiune de altele, pentru cari s-au fixat valori nominale, valoarea ei nominală se obţine înlocuind în funcţiune valorile nominale ale mărimilor de cari depinde.
12.	~ proprie. Mat.: Valoare pe care trebuie să o aibă un parametru care intervine într-o ecuaţie integrală, diferenţială sau cu derivateparţiale, pentru ca aceasta să admită(în condiţii la limită, etc. suficiente) o soluţie finită şi bine determinată.
13.	~ proprie a unui operator linear. Mat.: Numărul X care înmulţeşte un vector v al unui spaţiu linear (sau al unei
submu'ţimi lineire a lui) pe carea defin it un operator linear Jl , astei încît
J2v = 'kv.
Vectorii v cari satisfac această condiţie se numesc vectori proprii ai operatorului <=£.
Mulţimea valorilor proprii ale unui operator (linear) se numeşte spectrul acelui operator.
Valorile proprii în sens restrîns aparţin spectrului punctual discontinuu al operatorului.
Dacă spaţiul vectorial e spaţiul hilbertian şi dacă operatorul £ e autoadjunct, orice valoare proprie e reală.
în Mecanica cuantică, valorile proprii ale unui operator autoadjunct asociat unei anumite mărimi fizice reprezintă valorile permise pe cari le poate lua această mărime. Sin. Valoare caracteristică, Autovaloare.
14.	Valoare de adevâr. Log.: Proprietatea unei funcţiuni propoziţionale de a fi adevărată sau falsă.
O	funcţiune propoziţională ale cărei valori posibile au o valoare de adevăr care depinde numai de valorile de adevăr pe cari le au valorile posibile ale argumentelor ei se numeşte funcţiune de adevâr.
Dacă se acceptă incompatibilitatea drept ccncept primitiv, nedefinit, se pot deriva din ea toate celelalte funcţiuni de adevăr, adică acestea pot primi o definiţie explicită, care consistă în punerea unui concept nou ca avînd acelaşi sens cu o expresie compusă cu ajutorul unor concepte presupuse cunoscute, respectiv definite în prealabil.
15.	Valometru, pl. valoitietre. H!drot.: Instalaţie hidrome-trică la malul sau în largul apelor stătătoare pentru măsurarea caracteristicilor geometrice şi cinematice ale valurilor. Instalaţia e constituită din trei mire hidrometrice aşezate în plan în colţurile unui triunghi echilateral. Direcţia şi viteza valurilor se determină măsurînd timpul de deplasare a creşterii valurilor pe două dintre laturile triunghiului (măsurînd intervalul de timp între apariţia creşterii unui val la o miră, apoi la celelalte două) şi compunînd cele două viteze obţinute după regula paralelogramului.
înălţimea valului c>e determină direct pe miră, citind înălţimea maximă şi cea minimă. Lungimea valului se determină prin măsurarea intervalului de timp între trecerea unei creste şi apariţia crestei următoare în dreptul mirei şi înmulţind această durată cu viteza de deplasare a valurilor obţinută cum s-a arătat mai sus.
Observaţiile la valometru se pot face de pe uscat, cînd valometrul e situat lîngă mal, sau de pe vase ancorate în apropiere, dacă valometrele sînt situate în larg, folosind fie aparate optice sau topografice, în primul caz, fie înregistrări fotografice sau cinema+ografice, în ambele cazuri.
16.	Valonee.lnd. chim., Silv.: Materie primă pentru industria de extracte tanante, constituită din cupele (involucrii, cupulii) ghindei unor specii de sfejar din Grecia (Quercus Macrolepis şi Quercus graeca) şi din Asia Mică (Quercus valo-nea). Conţine tanin în proporţie tot atît de mare (circa 30%) ca şi produsele similare ale stejarilor indigeni (v. Colţan, Gale), însă se recoltează mai uşor. Extractul uscat sub formă de pulbere e cunoscut sub numele de valex, e uşor şi total solubil în apă şi conţine circa 64***75 % substanţe tanante.
17.	Valopal. Ind. text.: Produs auxiliar, textil, compus din alchilsulfat primar, care se introduce în lichidul de spălare industrială a produselor textile, avînd acţiune detergentă care favorizează dislocarea şi transportul impurităţilor de pe fibre şi producerea unui tuşeu (v.) plăcut.
îs. Valori cuasiextreme. Telc.: Valori caracteristice proprietăţilor statistice ale unei mărimi funcţiune aleatorie de timp , şi anume valorile depăşite, respectiv nedepăşite, un anumit mic
26*
Valtrap
404
Valţ
procent de timp. Valoarea cuasiextremă se numeşte, corespunzător, valoare cuasiminimâ, resectiv valoare cuasimaximă.
Astfel, în studiul statistic al propagării undelor radioelectrice (v.) interesează valoarea cuasiminimă a intensităţii efective a cîmpului la recepţie —adică depăşită 10% din timp —şi valoarea cuasimaximă a intensităţii efective a cîmpului la recepţie —adică depăşită 90% din timp (nedepăşită 10% din timp), în condiţii neschimbate la emisiune.
î. Valtrap, ind. ţâr.: Sin. Cioltar (v.).
2.	Valţ, pl. valţuri. 1. Tehn., Metg., Mett., lnd.[hîrt.: Sin. Cilindru (v. Cilindru 2), Corp cilindric.
Valţ aspirator: Sin. Cilindru sugar (v. Sugar, cilindru —), Cilindru aspirator.
Valţ conductor: Sin. Cilindru conductor. V. sub Cilindru 2.
Valţ de deshidratare: Sin. Cilindru de deshidratare. V. sub Presă de deshidratare 1, sub Presă 1.
Valţ de nivel: Sin. Cilindru de nivel. V. sub Cilindru 2.
Valţ de satinaj: Sin. Cilindru de satinaj. V. sub Cilindru 2.
Valţ înfăşurător: Sin. Cilindru de format al maşinii de fabricat mucava (v. sub Mucava), Cilindru înfăşurător al maşinii de fabricat mucava.
Valţ întinzător: Sin. Cilindru întinzător. V. sub Cilindru 2.
Valţ pieptar: Sin. Cilindru pieptar (v. Pieptar, cilindru ~).
Valţ primitor: Sin. Cilindru primitor (v. Primitor, cilindru	).
Valţ răcitor: Sin. Cilindru răcitor. V. sub Cilindru 2. V. şi sub Răcitor de hîrtie.
Valţ regulator: Sin. Cilindru regulator. V. sub Cil indru 2.
Valţ susţinător: Sin. Cilindru susţinător. V. sub Cil indru 2.
Valţ uscător: Sin. Cilindru uscător. V. Cilindru uscător pentru hîrtie, şi Cilindru uscător de pîslă.
3.	~ calibrat. Metg.: Sin. Cilindru calibrat. V. Cilindru de laminor, sub Cilindru 2.
4.	~ de hîrtie. Ind. hîrt.: Valţ de calandru (v. Calandru 1) confecţionat din şaibe de hîrtie specială, strînse hidraulic, pe un ax de oţel cu pană, între două şaibe metalice, şi apoi strunjite. Hîrtia specială, colorată în cenuşiu închis şi bine încleită, are în general compoziţia fibroasă următoare: circa 35% fibre de lînă (pentru a da elasticitatea cerută vaIţului), circa 35% fibre din cîrpe de bumbac sau cînepă şi circa 30% celuloză. Pentru a mări rezistenţa valţurilor de hîrtie la căldură (de ex. la satinarea hîrtiilor pergaminate) se introduce în compoziţia hîrtiei şi asbest.
5.	~ dinţat. Metg.: Sin. Cilindru dinţat de angrenaj de laminor. V. sub Cajă de angrenaje de laminor.
6.	~ riflat. 1 Ut., Ind. alim.: Sin. Cilindru rifluit. V. sub Rifluire.
7.	~ riflat. 2. Ind. text.: Element al războiului mecanizat plan, neautomat, constituit dintr-un cilindru cu rifluri pemanta, care primeşte ţesătura bine întinsă după trecerea ei peste traversa de piept şi o transferă pentru înfăşurare pe sulul de ţesătură (v. fig. XXIX, sub Război de ţesut). Sin. Sul aspru.
8.	Valţ. 2. Tehn., Ut.: Maşină de lucru la care organul de lucru e constituit din una sau din mai multe perechi de cilindre orizontale, cu axele paralele, — şi cari, în perechile în tangenţă, se rotesc în sensuri contrare. Maşina de lucru numită valţ poate fi: o maşină de deformare plastică, cum sînt, de exemplu, valţul pentru tablă (v.), valţul de forjare (v.), etc.; o maşină de agregare, cum sînt valţul de amestecat şi de tras foi, valţul de preîncălzit, valţul de spălat, etc., folosite în industria cauciucului; o maşină de mărunţit, cum e valţul de moară (v.). Cilindrele valţurilor pot fi masive sau cave, netede sau riflate. Ele reazemă în lagăre fixe sau cu poziţie reglabilă, şi pot fi antrenate toate sau numai unele,
putînd avea turaţii egale sau diferite. Cilindrele pot fi încălzite, ori răcite, natural sau artificial. Exemple:
Valţ de amestec. Ind. chim.: Maşină de agregare compusă, la care organul de lucru econstituit din douăcilindre paralele orizontale, cari se rotesc cu viteze d iferite şi în sensuri contrare, în paliere fixe sau cu poziţie reglabilă, — şi cari pot fi masive sau cave, răcite sau încălzite. Exemple: valţurile de amestecat şi de tras foi, valţurile de amestecat cauciucul regenerat (v. sub Valţ pentru cauciuc).
Valţ de forjare. Ut., Mett.: M’aşina-unealtă pentru deformare plastică la cald prin presare, cu funcţionare intermitentă, constituită în principal din un batiu de oţel turnat, în care sînt montate două cilindre de forjare cari se rotesc continuu în sensuri contrare. Cilindrele sînt acţionate prin angrenaje de un motor electric. Pe ci-
I	indre se fixează seg-menţi amoviabili în cari sînt practicate golurile (calibrele) matriţelorpentru una, două sau mai multe treceri de deformare (v. fig. /). La maşinile mici, cilindrele cu segmenţi sînt dis-puse în consolă, iar la cele mari, cilin-drele sînt rezemate, la extremităţi, în două lagăre. La toate maşinile, cilindrul
superior poate fi deplasat în plan vertical, pentru prereglarea grosimii pieselor. Pentru evitarea supraîncărcării, se folosesc acuplaje cu lamele sau alte dispozitive de protecţie. Valţurile de forjare se utilizează, în general, la preformarea pieselor, cari apoi se matriţează. Sin. (impropriu) Laminor de forjare.
Semifabricatul — încălzit la o temperatură cuprinsă între limitele temperaturilor de forjare corespunzătoare oţelului care se forjează—e introdus în timpul cursei (de rotaţie) moarte, cu axa în planul median al primei matriţe, pînă la atingerea unui opritor dispus în spate. în timpul următor, al primei treceri de formare, cilindrele readuc semifabricatul în poziţia iniţială. Apoi semifabricatul e introdus în locaşul următor şi readus înapoi de cilindre, faza repetîndu-se pînă cînd el a suferit toate trecerile. în vederea unei curgeri bune a materialului, calibrele matriţelor sînt astfel constru ite încît semifabricatul să fie rotit cu 90°, în jurul unei axe longitudinale orizontale, înainte de a fi introdus în calibrul următor.
Dacă prelucrarea se face cu două sau cu trei treceri, semifabricatul preformat poate fi prelucrat, în continuare, fără reîncălzire, la presa de matriţare. Cînd preformarea reclamă mai multe treceri şi deci un timp mai lung, e recomandabilă scoaterea valţurilor din linia tehnologică de forjare şi concentrarea lor într-o secţie separată de secţia de matriţare; în acest caz, semifabricatele preformate sînt reîncălzite şi trec apoi pentru prelucrare, în continuare, la agregatul de matriţare. Pentru menţinerea încălzirii în intervalul temperaturilor de forjare, se utilizează şi dispozitive electrice de încălzire (cu rezistenţă).
Deservirea valţurilor de forjare e uşoară şi nu reclamă
o	calificare prea mare a lucrătorilor. Valţurile de forjare
I. Schema prelucrării la un valţ de forjare.
а)	introducerea semifabricatului în maşină şi cursa moartă: b) cursa de lucru; cx şi c2) două piese prelucrate prin toate patru treceri de preformare; 1) cilindru: 2) matriţă cu mai multe calibre; 2') golul matriţei (cilindrului); 3) opritor; 4) semifabricat; 5 şi 5') mişcările de lucru ale cilindrelor.;
б)	mişcarea semifabricatului în timpul forjării.
Valţ
405
Valţ
produc, din cauza unei utilizări mai bune a căldurii, solicitări mai favorabile în timpul deformării, rezultînd piese cu dimensiuni mai precise şi de calitate mai bună decît la executarea aceloraşi produse prin forjare liberă.
Valţurile de forjare se folosesc: la fabricarea pieselor lungi cari reclamă o întindere parţială sau totală şi a pieselor scurte cilindrice sau conice (de ex.: ştifturl, chei mici pentru piuliţe, etc.), cînd productivitatea poate ajunge la 70 bucăţi pe oră (valţurile de forjare formează împreună cu un cuptor de încălzire un agregat independent); la matriţarea prin deformare intermitentă a pieselor mici, executată într-o singură trecere, urmată de debavurare la o presă cu excentric, cînd productivitatea e de circa 300 benzi de cîte circa cinci piese pe oră; la executarea profilurilor periodice simple într-o singura trecere în vederea matriţării, cînd se pot executa circa 600 bucăţi pe oră; la preformarea pieselor cu distanţe relativ mari între secţiunile cu dimensiuni transversale mari (de ex. biele pentru automobile), cînd preformarea se execută prin mai multe treceri cu rotirea piesei cu 90° înaintea introducerii în calibrul următor, iar productivitatea e de circa 125 semifabricate pe oră.
Valţ de moară. Ind. alim.: Maşină de lucru pentru măcinarea cerealelor, la care mărunţirea boabelor se face prin trecerea lor printre două cilindre orizontal eparaleie, cari se rotesc în sensuri contrare. Valţul de moară e compus în principal din următoarele părţi: un batiu cu palierele organelor de lucru ; organele de lucru, numite cilindre; dispozitive de potrivire a distanţei şi a presiunii dintre cilindre; alimentator ; mecanismul de antrenare (v. fig. II). Bat i u I e o
II. Valţ de moară dublu, cu cilindre în diagonală.
1) batiu ; 2 şi 2') cilindru de lucru cu viteză mică, respectiv cu viteză mai mare; 3 şi 3') palier deplasabil, respectiv palier fix ; 4) mecanism cu resort de reglare a distanţei dintre cilindre; 5) roată de mînă pentru reglare; 6) coş de alimentare; 7) cilindru de alimentare „cu ţepi"; 8) cilindru distribuitor; 9) clapă de alimentare; 10) clapă de închidere; 11) ferestre de suprareglare; 12) dispozitiv cu perii de desprindere a materialului de pe cilindru.
carcasă închisă (de lemn, de metal sau în construcţie mixtă), echipată cu uşi sau cu ferestre pentru curăţire şi pentru supravegherea procesului de mărunţire. -- Organele de
lucru sînt constituite din cilindre orizontale paralele, cari pot fi riflate (cilindre de fontă) sau netede (cilindre de fontă sau de porţelan). Măcinarea se efectuează între două cilindre, dintre cari unul reazemă în paliere fixe şi e antrenat prin curea, iar al doilea reazemă elastic în paliere deplasabile (pentru potrivirea distanţei dintre cilindre) şi poate fi antrenat direct prin curea, sau prin frecare, de primul cilindru. Vitezele periferice ale celor două cilindre sînt diferite pentru ca, la cilindrele riflate, tăişul riflurilor să poată tăia materialul, iar la cilindrele netede, materialul să fie antrenat prin frecare. Vitezele periferice ale cilindrelor variază după materialul din care sînt confecţionate şi după faza de lucru (de ex., la cilindrele riflate pentru şrotuit, viteza periferică poate fi de
2,5---5,5 m/s, iar la cil ind rele netede pentru ultima fază a măcinării, viteza e de 3-**3,6 m/s la cilindrele de fontă şi de 2***2,75 m/s la cilindrele de porţelan). Raportul dintre vitezele celor două cilindre asociate în serviciu depinde de felul suprafeţei cilindrelor, de natura cerealelor măcinate şi de faza măcinişului (de ex., la măcinarea netedă a secarei, raportul vitezelor periferice e 1:3; la şrotu irea grîulu i e1:25, iar la măcinarea fină a grîului e 1:1,25). Uneori, materialul măcinat e desprins de pe cilindrele de lucru cu ajutorul unor cuţite de lemn sau al unor perii. — Al imentatoru I e compus, în general, dintr-un coş, un cilindru de alimentare, un cilindru distribuitor (care repartizează uniform materialul pe întreaga lungime a cilindrului de lucru cu viteză mai mică), un sector sau o clapă de reglare a debitului şi o clapă de închidere. Cilindrele de alimentare şi cel distribuitor sînt riflate; Ia ultimele măcinişuri, cari curg greu, se folosesc cilindre „cu ţepi", cari au şi caneluri transversale. Cilindrele de lucru sînt acţionate prin angrenaje cilindrice sau prin transmisiune cu lanţ sau cu curea.
După operaţia pe care o efectuează, se deosebesc: valţuri de zdrobit şi valţuri de şrotuit (cu cilindre riflate şi cu raportul dintre vitezele periferice ale cilindrelor 1 : 2,5--*1 : 3), valţuri de fârîmiţat, cari produc grişurile şidunsturile (cu cilindre cu riflură fină sau cu cilindre netede, şi cu diferenţă de viteză periferică a cilindrelor mică), valţuri de maci nat fin (cu cilindre netede şi cu raportul dintre vitezele periferice ale cilindrelor
1	:1,2***1 ;1,3).— După felul de aşezare a cilindrelor în maşină, se deosebesc valţuri orizontale, valţuri verticale şi valţuri în diagonala, iar după numărul de cilindre dintr-un valţ, se deosebesc: valţuri simple, cu o singură pereche de
III. Schemă de valţuri de moară. a) valţ simplu, orizontal; b) valţ dublu, orizontal; c) valţ simplu, vertical; d) valţdublu, vertical; e) valţdublu, diagonal; f) valţ cu două perechi decilindre suprapuse, pentru trecere unică; g) valţ cu trei cilindre, în diagonală.
cilindre; valţuri duble, cu două perechi de cilindre, constituind două locuri de măciniş; valţuri cu doua perechi de cilindre suprapuse, cu trecere unică pentru două operaţii, cum sînt unele valţuri pentru măciniş ţărănesc; valţuri cu trei cilindre, cu trecere unică pentru două operaţii, cum sînt unele valţuri pentru porumb (v. fig. II!).
Valţ
406
Valţ cu role
1.	Valţ pentru argilă. Ut., Mat., cs.: Instalaţie folosită în fabrici le de cărămidă pentru a măcina pasta de argi lă şi pentru a fărîma sau a îndepărta bulgării de calcar sau de cuarţ cari se găsesc în ea. Se compune din una sau din mai multe perechi de cilindre de metal, cari se rotesc în sens contrar, şi printre cari trece pasta de argilă. Cilindrele pot fi netede, cu dinţi ficşi sau demontabili, cu şanţuri elicoidale, etc. Valţurile cu cilindre netede sînt folosite pentru măcinare fină sau brută, cînd pasta e moale şi lipsită de bulgări; valţurile cu cilindre cu dinţi sînt folosite cînd pasta e consistentă şi are bulgări cari pot fi fărîmaţi; valţurile cu cilindre cu şanţuri elicoidale sînt folosite cînd pasta conţine bulgări cari nu pot fi fărîmaţi, şi, în acest caz, ei sînt îndepărtaţi de şanţul elicoidal (v. fig. IV). Uneori, în loc de cilindre cu şanţuri elicoidale
la cilindrul din spate, prin intermediul unui angrenaj cilindric. Pe batiu sînt montate apărători cari împiedică impurificarea
V. Schema unui valţ din industria cauciucului.
1) cilindru posterior; 2) cilindru anterior; 3 şi 4) paliere; 5) cadru; 6 şi 7, 8 şi 9) angrenaje cu roţi dinţate; 10) şurub dereglare; 11) dispozitiv de siguranţă; 12) apărătoare; 13) tavă.
IV) Cilindre de valţ pentru argilă. a) cilindre cu dinţi demontabili; b) cilindre cu şanţuri elicoidale, pentru îndepărtarea pietrelor; c) cilindre cu suprafaţa în elice, pentru îndepărtarea pietrelor.
se folosesc cilindre cu suprafeţe în elice.	Valţurile	cu	mai
multe perechi de cilindre sînt formate,	de	obicei, din două
sau din trei perechi de cilindre, suprapuse, perechea de la partea inferioară fiind formată din cilindre netede, iar cele de deasupra fiind formate din cilindre	cu	dinţi sau	cu	şan-
ţuri. Sin. Laminor pentru argilă.
Valţ pentru cauciuc. Ut., Ind. chim.: Maşină de lucru prin deformare plastică, folosită în industria cauciucului la executarea operaţiilor de spălare a acestuia, de amestecare a cauciucului brut pentru plastifie-re, de amestecare a cauciucului cu ingrediente, de laminare (tragere) a amestecurilor în foi, de rafinare a amestecurilor şi a regeneratului, de măcinare a deşeurilor şi a cauciucului vechi. Valţurile sînt constituite, în principal (v. fig. V), din două cil indre orizontale. cu axele de rotaţie într-un plan orizontal —• şi cari se rotesc în paliere montate într-un batiu fix. Cele două cilindre sînt cuplate prin angrenaje cilindrice, antrenarşa făcîndu-se
6
VI. Schema dispozitivului de răcire a cilindrului, o) răcirea cilindrului cu scurgerea liberă a apei; b) răcirea cilindrului cu scurgerea forţată a apei; 1) corpul cilindrului; 2) capac; 3) ţeavă cu orif ici i; 4) disc de ghidaj; 5) pîlnie de scurgere; 6) bucea de ghidaj: 7) inel de presiune; 8) presgarnitură; 9) bucea de distribuţie; 10) apă.
amestecurilor cu lubrifiantul care se prelinge din paliere, iar sub cilindre e o tavă metalică, pentru materialul care cade printre ele în cursul prelucrării (şi care e trecut apoi din nou în porţiunea de lucru a valţului).
Ca dispozitive auxiliare, valţurile mai au: dis-jonctoare pentru oprirea instantanee a maşinii, un cuţit mecanic pentru tăierea amestecului de cauciuc de pe cilindru, un cuţit pentru tăierea amestecului de cauciuc în benzi sau în foi cari să fie preluate de banda de transport, şi carcase protectoare.
Cilindrele, de fontă dură sau semidură turnată în cochilie cu un strat superficial de 15*"
20 mm, cu duritatea HB 320---360, sînt cave, strunjite şi netezite la exterior şi, uneori, şi la interior, pentru uniformizarea răcirii. Răcirea se face prin interiorul cilindrului, prin stropirea cu apă cu ajutorul unei ţevi cu orificii, iar scurgerea apei se face, fie forţat (v. fig. VI), fie liber.
Palierele au canale pentru răcire cu apă în jumătăţile cari preiau apăsările mari cari se produc la încărcarea valţurilor.
Valţ pentru tablă. Ut., Mett.: Sin.
Maşină de îndoit (transversal) cu trei cilindre.
V. Maşină de îndoit transversal, sub îndoit, maşină de ~ tablă şi profiluri.
1.	Valţ. 3. Ut., Mett.: Sin. Mandrin pentru lărgit ţevi (v. sub Mandrin 4 şi sub Mandrinare 2),
Dudgeon.
2.	Valţ- cu role. Expl. petr.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se execută operaţia de 'vălţuire (v.) pentru îndreptarea coloanelor de exploatare turtite datorită unor cauze diverse. Valţul cu role Valţ cu role. e o pară (v.) cu lungime mai mare, prevăzută la i) cep special; exterior cu o perie de role, dintre cari unele 2) inel deghidaj. au axele longitudinale puţin înclinate faţă de 3> corpul vaiţu-axul valţului (v.fig.), astfel că prin rotirea lor, lui: 4) casetă în mişcare de şurub, valţul înaintează în jos şi superioară; 5} presează peretele turtit al coloanei de exploa- rolă: 6) casetă tare, readucîndu-l în poziţia sa normală. Valţul, inferioară; 7) care se introduce şi se manevrează în interiorul piuliţă sferică, coloanei de exploatare cu ajutorul garniturii de
prăjini, la al cărei capăt inferior se montează, se compune din: un corp de oţel, prevăzut la ambele capete cu filet, iar
Valţ pentru piele
407
Valvă
în interior cu un canal cilindric care permite reatizarea circulaţiei de fluide în sondă; două casete (colivii), de oţel, prevăzute cu locaşuri speciale, în cari se montează rolele; un număr de role de oţel, montate în locaşurile respective din casete, în mod asemănător ca în cazul rulmenţilor. Sin. Pară cu role.
1.	Valţ pentru piele.Ut., Ind. piei.: Maşină pentru comprimarea ţesuturilor pieilor grele (pentru talpă, pentru curele de transmisiune, pentru blanc, etc.), la care pielea e călcată cu un cilindru rotitor (cu lăţimea de 200 sau 300 mm şi diametrul de 600 mm) şi cu axul cu mişcare alternativă de translaţie, pe o placă de oţel, lustruită şi încălzită. La valţurile de construcţie recentă se foloseşte apăsarea hidraulică, spre deosebire de tipurile mai vechi, la cari apăsarea se obţine cu ajutorul unor resorturi puternice. Forţa de apăsare a cilindrului e reglabilă între 15 şi 50 tf. Mişcarea cilindrului e comandată automat, pentru cursele complete, dar se poate opri şi inversa şi manual, în orice punct al cursei. Sin. Maşină de călcat pielea, cu cilindru.
2.	Valuri, clei de Ind. chim., Poligr. V. Clei de valuri, sub Clei.
3.	Valvă, pl. valve. 1. Mş., Tehn.: Organ de maşină complex sau armatură, care serveşte Ia stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulaţiei unui fluid printr-o conductă, printr-o tubulură, un ajutaj, etc. La o valvă, organele principale sînt: un corp, adică o manta, prin care trece curentul de fluid dirijat sau în care se întrerupe circulaţia acestuia, şi unu sau mai multe organe obturatoare, situate în corpul valvei. Sin. (parţial) Ventil.
După funcţiunea pe care o îndeplinesc, se deosebesc: valve bicursale, în general numite robinete, cari permit întreruperea sau diri-jarea circulaţiei fluidului în ambele sensuri; valve unic.ursale, anume reţin ăt oare, evacuatoare şi valve de siguranţă (abreviat, siguranţe), cari permit întreruperea sau dirijarea fluidului într-un singur sens. Se folosesc valve unidirecţionale sau multidirecţionale, după cum au una sau mai multe căi de dirijare. Considerînd modul de acţionare, valvele pot fi manevrabile din exterior, manual ori mecanizat, sau automate.
Acţionarea valvelor poate fi executată hidraulic, pneumatic sau electric, folosindu-se servomotoare de construcţie corespunzătoare.
Valvele sînt folosite frecvent în instalaţiile de reglare automată (v. Reglare, instalaţie de — automată), ca element de execuţie, primind în acest caz la intrare mărimea de comandă de la dispozitivul automat şi acţionînd asupra elementului automatizat prin modificarea debitului unui fluid. Aceste valve pot fi valve de reglare, pentru reglarea continuă a debitelor, sau valve de închidere, pentru reglarea tot-nimic a debitelor.
Valvele de reglare sînt folosite, în general, în sistemeiedereglare automatăcu acţionare continuă. La valvele de reglare e necesar ca relaţia dintre debit şi mărimea de comandă c, primită de la regulator (caracteristica de debit de lucru), să reprezinte o funcţiune monotonă univocă. La alegerea formei caracteristicii de lucru a valvei de reglare, trebuie să se ţină seamă de caracteristicile dinamice ale elementului automatizat. Cele mai frecvente sînt caracteristicile lineare; caracteristicile logaritmice, parabolice, etc. se folosesc în special pentru ameliorarea calităţii reglării la sarcini reduse.
Valvele de închidere sînt folosite în sistemele de reglare automată discontinue. Ele sînt echipate cel mai frecvent cu acţionări electrice cu motoare asincrone trifazate. Inversarea sensului de rotaţie se face prin acţionare asupra contactorului respectiv. Oprirea valvei în poziţiile de capăt se face automat prin intermediul limitoarelor de cursă montate la valvă; pentru asigurarea închiderii etanşe a valvei (dat fiind funcţionarea nesigură a limitoarelor) se foloseşte,
fie un releu de curent RC, care lucrează la creşterea curentului (în cazul înţepenirii valvei), fie un dispozitiv centrifug cu contacte care lucrează la creşterea momentului rezistent.
Semnalizarea la tablou a poziţiei valvei se face în general cu lămpi de semnalizare, cari indică selectiv poziţia acesteia; se folosesc uneori şi indicatoare de poziţie procentuale sau bipoziţionale.
Schema desfăşurată de comandă a unei valve prin acţionare electrică din fig. / permite atît comanda de la distanţă
0 S T
BS CI
m zRt
x _L Tînrl
2f[ Ml
Ti 1 3
~\i—^—CEI
I. Schema desfăşurată de comandă a unei valve cu acţionare electrică.
A) elemente din schema de automatizare ; CI, CD) conductoare de închidere şi deschidere; Bl, BD, BS) butoane de comandă de închidere, deschidere şi stop; LC) iimitoare de cursă; RC) releu de curent, pentru asigurarea închiderii etanşe; CB) contact de blocare care se deschide în cazul acţionării normale a valvei ; P) bară de pîlpîire; F) siguranţă fuzibilă ; LR, LV) lămpi de semnalizare; 1 Rt, 2 Rt) relee termice.
cu ajutorul butoanelor de comandă, cît şi comanda automată de la un dispozitiv de automatizare; pentru închiderea etanşă e folosit un releu de curent.
Exemple de valve, dintre cari unora	li	se	atribuie	numiri
specifice scopului la care servesc sau	numiri	improprii, sînt;
Valvă cu scaun dublu.
Mş.: Valvă manevrabilă, la care organul obturator e o supapă, rezemată la cele două extremităţi pe cîte un scaun circular (v. fig. II). La valvele cu diametru şi cursă mică, această construcţie permite mărirea secţiunii de trecere a aburului şi deci micşorarea vitezei acestuia în valvă, cum şi compensarea apăsării aburului pe su-	*
papă. Aceste valve se folosesc, în general. la motoarele cu abur. Sin. Supapă cu scaun dublu.
Valvă de amestec. Mş.:
Sin. Amestecător pentru motoare (v. sub Amestecător).
Valvă de cameră. Transp.:
Valvă automată montata la camera de aer a roţilor de vehicul cu pneuri (de ex. la automobil, bicicletă, etc.), care funcţionează ca reţinător (v. Re-ţinător 2) permiţînd introducerea în camera a aerului
II. Valvă cu scaun dublu 1) corp; 2 si 2') scaunele supapei; 3) supapă cu două contrascaune ; 4) tijă; 5) resort.
Valvă
408
Valvă
III. Valve de cameră, o) cu ventil de tub de cauciuc; b) cu supapă inelară, cu mişcare de translaţie; 1) corp cu flanşă; 2) şaibă; 3) piuliţă de fixare; 4) suport de ventil; 4') tijă-suport de supapă inelară, cu resort; 5) tub-ventil, de cauciuc; 5') supapă inelară; 6) piesă de etanşare de cauciuc; 7) piesă filetată de fixare; 8) piuliţă olandeză; 9) capac de protecţie; 10) garnitură-
sub presiune şi închiderea automată a acestuia, la comanda presiunii din interior. Această valvă e constituită, de obicei, din (v. fig. lila): un corp tubular, în general din ţeavă de alamă, cu o flanşă la extremitatea dinspre camera de aer şi filetat la exterior; un organ obturator, care se monteazăîn corpul tubular, coaxial cu acesta; un capace! de închidere. Uneori că-păcelul e protejat cu un al doilea capac, numit şi obuz.
Corpul valve!, care poate fi drept, cotit sau şerpuit (după profilul jantei), se fixează pe cameră cu ajutorul unei rondele şi al unei piuîiţe. Uneori, corpul e ccnstitu it d intr-un tub de cauciuc, îmbinat etanş cu camera de aer şi în interiorul căruia e introdus un tub de alamă cu obturator. — Organul obturator, numit în mod curent ventil, e constitu it din următoarele părţi: un niplu, cu filet la o extremitate şi cu scaun conic la cealaltă extremitate, incluziv o garnitură inelară de cauciuc; o supapă cu garnitură de cauciuc a cărei tijă străbate nipiul, avînd o piesă cu nervuri; un resort elicoidal, prins între supapă şi piesa cu nervuri.
— Câpâcelul de închidere, cu garnitură de etanşare, are două urechi, pentru eventuala deşurubare a nipluIui (la scoaterea aerului din cameră).
Unele valve de cameră (v.fig. III b) au organul obturator constituit dintr-o piesă tubulară, închisă la o extremitate şi cu găuri radiate în perete. Rolul resortului şi al supapei îl are un tub scurt de cauciuc, care îmbracă piesa tubulară.
Valvă de cimentare.- Expl. petr.: Sin. Reţinător de ciment (v. sub Cimentarea, echipament pentru — sondelor), Valvă de plutire.
Valvă de contrapresiune. Tehn.:	Sin. Re-
ţinător (v. Reţinător 2).
Valvă de egalizare. C. f.: Valvă pentru reducerea eventualelor suprapresiuni provocate în rezervorul de comandă al unei triple valve cu valvă diferenţială de defrînare Rihosek-Leuchter, care face parte din instalaţia de frînă continuă automată a trenurilor. Această valvă e necesară, deoarece nu se poate efectua o defrînare completă cînd presiunea din rezervoarele auxiliare şi de comandă creşte peste valoarea presiunii nominale de regim (5 kgf/cm2), decît dacă în conducta generală se realizează o suprapresiune mai mare decît cea din rezervoare.
Valva de egalizare (v. fig. XV) reglează presiunea din rezervorul de comandă la 4,8 kgf/cm2, atît prin deplasarea pistonului (cu membrană) provocată de variaţia apăsărilor pe stuprafeţele lui, mărimea şi sensul acestora fiind determinate de presiunea din rezervorul de comandă şi de un resort de egalizare, cît şi prin închiderea sau deschiderea supapei de reţinere. Resortul de egalizare e precomprimat corespunzător presiunii de 4,8 kgf/cm2, pentru a asigura funcţionarea frînei chiar dacă indicaţiile manometrelor sînt afectate de erori.
Valvă de evacuare. Tehn.:	Sin.	Evacuator
(v. Evacuator 1).
<	Val \
1	?
	
Valvă de gradaţi e. C.f.; Valvă montată pe ti ia pistonului unei triple valve, în instalaţia de frînă continuă automată a vehiculelor de cale ferată (v. fig. XV) v. şi fig. sub Triplă valvă). Această valvă, care serveşte la închiderea — deschiderea trecerii aerului comprimat de la rezervorul auxiliar la cilindrul de frînă, e acţionată prin variaţia presiunii în conducta generală de frînăa trenului, ceea ce se obţine manevrînd robinetul mecanicului (v. şî sub Triplă valvă).
Valvă de inversare. Metg.: Valvă folosită la cuptoarele Siemens-Martin, pentru schimbarea concomitentă a sensulu i („inversarea")curentulu i deaer comburant sau de combustibil gazos (la cuptoarele cari folosesc acest combustibil), şi al gazelor de ardere, dirijîndu-le alternativ spre cele două grupuri de camere preîncălzitoar'e, respectiv spre coş. Valva de inversare pentru aer comburant (valva de aer) se montează în punctul unde canalul de fum se întretaie cu canalele cari funcţionează alternativ pentru aer şi gaze de ardere şi cu conducta de aducţie a aerului atmosferic, iar valva de inversare pentru gaze combustibile (valva a<: gaz) se montează în punctul unde canalul de fum se întretaie cu canalele cari funcţionează alternativ pentru combustibil gazos şi gaze de ardere şi cu conducta de aducţie a combustibilului gazos. Tipurile constructive de valve de inversare folosite curent sînt valva cu clapă, valva cu clopot şi valva cu sertar, tip Foster. — Valva cu clapa
IV. Valvă de inversare, cu clapă.
Ocutiemetalică; 2)supapă conică; 3) clapă cu două poziţii; ^conductă de aducţie a aerului comburant; 5)ca* nai de aer pentru prima cameră preîncăl-zitoare; 6) canal de ■fum; 7) canal pentru gazele de ardere de la a doua cameră pre-încălzitoare.
(v. fig. IV) are ca organ activ o clapă cu două poziţii (l-l şi '/-//) posibile şi în care aerul comburant atmosferic e introdus şi reglat printr-o supapă conică. Valvele cu clapă sînt folosite numai pentru aer. — Valva cu clopot are ca organ dedirijare un clopot, care se poate roti într-un jgheab inelar cu apă şi care e împărţit în patru cadrane egale, prin două rigole perpendiculare una pe alta şi cari traver-
V. Valvă cu clopot, o) secţiune transversală; b) secţiune longitudinală; 1) clopot cu două poziţii; 2) jgheab inelar cu apă; 3) rigole; 4) conducta de aducţie a combustibilului sau a aerului; 5, 6) canale spre camerele preîncălzitoare;
7) canal de fum.
sează diametral jgheabul inelar (v. fig. V). Cadranele comun ică cu conducta de combustibil sau de aer, respectiv, cu canalul de
Valvă
409
Valvă
legătură la una dintre camerele preîncălzitoare, cu canalul de fum şi respectiv, cu canalul de legătură la a doua cameră de preîncălzitor. Clopotul are un perete interior diametral care, la rotirea clopotului, se aşază alternativ în una dintre cele două rigole, astfel încît în cele două poziţii succesive stabileşte legăturile necesare şi inversarea sensului de curgere a gazelor. Valvele cu clopot sînt folosite atît ca valve de aer, cît şi ca valve de gaz. — V a I v o cu sertar e constituită dintr-o cutie metalică, în interiorul căreia se poate mişca un sertar. Cutia are o supapă conică la partea superioară, prin care pătrunde combustibilul gazos, sau aerul; la partea ei inferioară se găseşte o placă de fontă cu trei orificii, pentru canalele de legătură cu cele două camere preîncălzitoare şi cu coşul.
Sertarul permite circulaţiacombus-tibilu Iu i gazos (respectiv a aerulu i) spreunadintreca-mere şi circulaţia gazelor de ardere din cealălaltă cameră spre coş (v. fig. VI). închiderea cutiei şi a ser-tarului se face hidraulic, ca şi la valva cu clopot, pentru a fi cît mai ermetică. Valvele cu sertar sînt folosite atît pentru aer, cît şi pentru gaze combustibile.
Valvă de întoarcere. Tehn.:
Valvă cu supapă hidraulică, care e un reţinător folosit la gazogene, la generatoarele de acetilenă, etc., pentru a împiedica inversarea sensului de circulaţie a gazului, adică intrarea oxigenului în generator (v. fig. VII a).
Unele valve de întoarcere au atît supapă hidraulică, cît şi un alt obturator.
Fig. VII b reprezintă. o valvă de întoarcere, echipatăcu un reţinător cu bilă, care împiedică intrarea oxigenului în generator (la o eventuală întrerupere a curentului de acetilenă), cum şi cu o supapă hidraulică, care împiedică întoarcerea flăcării oxiacetilenice spre generatorul de acetilenă. întoar-
cerea flăcării oxiacetilenice de la suflai e împiedicată datorită diferenţei de presiune dintre compartimentele 5 şi 7, provocată de frînarea undei de propagare a flăcării, la trecerea prin serpentina 6.
Valvele de întoarcere hidraulice se folosesc în locul valvelor uscate (reţinătoare cu supapă), cari nu prezintă suficientă siguranţă în exploatare. Sin. (impropriu) Valvă de siguranţă a generatorului.
Valvă de nămol. Mş.: Sin. Dispozitiv de purjare (v.Purjare, dispozitiv de ~).
Valvă de plutire. Expl.petr.: Sin. Reţinător de ciment (v. sub Cimentarea, echipament pentru — sondelor), Valvă de cimentare.
Valvă de pompă de adîncime. Expl. petr.: Reţinător cu bilă montat în corpul pompei de adîncime pentru extracţia ţiţeiului. Pompele au valve fixe (cari sînt montate în cilindru) şi valve mobile (solidare cu pistonul). Uneori, valva fixă e solidarizată, la baza cilindrului, printr-un inel elastic, permiţînd scoaterea ei fără a se extrage pompa (v. fig. LXIII, sub Pompă 1). Sin. (impropriu) Ventil de pompă de adîncime.
Valvă de purjare. Mş.: Sin. Dispozitiv de purjare (v. Purjare, dispozitiv de —).
Valvă de reducere. Tehn.: Sin. Reductor de presiune (v. sub Reductor 2); sin. (impropriu) Supapă de reducere.
Valvă de reducere automată. Transp.: Sin. Regulator de presiune al conductei generale de frînă (v. sub Regulator de presiune).
Valvă dereglare a presiunii. Transp.: Sin. Regulator de presiune al conductei generale de frînă (v. sub Regulator de presiune).
Valvă de respiraţie. Tehn.: Valvă automată cu resort antagonist, montată pe capacul rezervoarelor închise, care e folosită pentru menţinerea, între anumite limite, a presiunii din acestea. Valva poate acţiona în ambele sensuri.
Valvă de reţinere. Tehn.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 2), Robinet de reţinere.
Valvă de siguranţă. Tehn.: Armătură de protecţie a instalaţiilor cari funcţionează sub presiune, avînd rolul să limiteze presiunea la o valoare admisă, liberînd trecerea fluidului pe o linie de descărcare sau în atmosferă, pînă la restabilirea presiunii de regim. Valva de siguranţă e curent numită supapa de siguranţă.
Valva de siguranţă întră în funcţiune cînd presiunea fluidului dintr-o conductă sau dintr-un recipient (rezervor, căldare, cilindru, etc.) depăşeşte o limită stabilită în prealabil, astfel încît prin acţiunea valvei se restabileşte presiunea de regim Ia o valoare limită, ceea ce constituie o asigurare contra distrugerii sau a altor avarii ale sistemului tehnic căruia îi aparţine. Deci, valva de siguranţă, ca şi reţinâtorul, e un întreruptor (v. întreruptor mecanic, şi întreruptor pneumatic) care permite circulaţia fluidului într-un singur sens. Valva de siguranţă e constituită, în general, din: un corp, eventual cu elemente de legătura, cari pot fi flanşe sau mufe filetate; unu sau mai multe organe de închidere, adică obturatoare; organul executor, care exercită forţa antagonistă asupra organului de închidere. La presiuni de regim foarte mici (1***5 m col. apă) sau subatmosferice, organul de închidere poate fi un dop de lichid (v. Supapa hidraulică, sub întreruptor hidraulic).
Clasificarea valvelor de siguranţă se poate face din diferite puncte de vedere, de exemplu după forma corpului valvei, după numărul organelor de închidere sau după felul acestora.
—	După forma corpului, valva de siguranţă poate fi: deschisă (v. fig. VIU a), cu evacuare direct în atmosferă; închisă, cu elemente de legătură, prin intermediul cărora se montează la sistemul tehnic destinat şi se leagă la una sau la mai multe
V/. Valvă de inversare, cu sertar.
1) cutie metalică; 2) sertar; 3) supapă conică; 4) conducta de aducţie a combustibilului sau a aerului comburant; 5) canal spre prima cameră preîncălzitoare; 6) canal de fum; 7) canal spre a doua cameră preîncălzitoare.
VII. Valve hidraulice de întoarcere, la aparate de sudură.
a) obişnuită, fără reţinător cu bilă; b) cu reţinător cu bilă; 1) intrarea acetilenei; 2) robinet cu cep; 3) corpul reţinătorului cu bilă; 4)^bilă (actionată hidraulic); 5) cameră colectoare de gaze; 6) conductă în elice; 7) colector de gaze; 8) robinet de ieşire a gazului la suflaturi; 9) robinet de control al nivelului apei; 10) robinet de golire; 11) pîlnie de umplere.
Valvă
410
Valvă
conducte de evacuare a fluidului. Valvele de siguranţă închise sînt drepte sau de colţ (v. fig. VIII b şi c). —După
cu bile (v. sub Reţinător 2). — Valvele de siguranţă cu supape, la cari obturatoarele sînt supape menţinute pe scaunul
JÎL
Am
Qtf.......
M
i r
VIII. Valve de siguranţă, o) deschisă; b) închisă, dreaptă; c) închisă, de colţ.
numărul organelor de închidere, se deosebesc valve de siguranţă simple, cu un singur organ de închidere, şi valve de siguranţă duble, cu două organe de închidere. — După natura şi felul organului de închidere, valvele de siguranţă pot fi hidraulice sau stereo mecanice,
în general, valvele de siguranţă se utilizează la căldări de abur, la rezervoarele de aer comprimat (de ex. la echipamentele de frînă, la instalaţii de sablare, la perforatoare.etc .), la maşini cu abur (pentru protejarea cilindrilor de supra-presiuni datorite acumulării de apă în cilindru), etc. — Valvele de siguranţă cari servesc la protecţia recipientelor sub presiune, a căror deteriorare poate produce accidente sau avarii grave, trebuie să satisfacă prescripţiuni referitoare la calculul de dimensionare, la modul de funcţionare, etc., fiind supuse la probe periodice obligatorii. Astfel, condiţiile generale impuse valvelor (supapelor) de siguranţă sînt următoarele: să poată descărca în-
Tabloul I. Suprapresiunea de suflare, pentru valvele de lucru şi de control
! Presiunea de j Supapa regim j de lucru		Supapa de control
Pînă la 7 at 7—13 at 13-100 at Pe-rte 100 at	+ 0,2 at + 0,3 at + 5% + 8%	+ 0,2 at + 02 at + 3% + 5%
tregul debit de fiu id afluent şi să se deschidă prompt la presiunea de suflare reglată (v. tabloul I).
Valva trebuie să se închidă, dupădescăr-care, la o presiune cît mai apropiată de cea de regim, admi-ţîndu-se o scădere a presiunii de 2,5-**5 %
Fig. IX reprezintă o valvă verticală pentru cilindru de locomotivă, la care presiunea de suflare e cu 0,5—1 at mai inaltădecît presiunea de timbru a cazanului.— Fig. X reprezintă o valvă Iimitatoare de presiune, cu garnitură elastică de etanşare, pentru industria petrolieră. Valvele pentru aer comprimat sînt de obicei cu degajare liberă în atmosferă, iar cele pentru abur sînt uneori echipate cu o comandă de descărcare manuală.
Valvele de s g u r a n ţ ă hidraulice au ca organ de închidere o supapă hidraulică, forţa antagonistă fiind greutatea unei coloane de fluid. Aceste valve sînt folosite numai la presiuni ioase, în instalaţii de gaze sau de abur, de exemplu la căldări de încălzire centrală cu abur de joasă presiune.
Valvele de siguranţă stereo mecanice au ca organ de închidere clape, supape, bile, etc. — Valvele de siguranţă cu clape sînt reţinătoare cu clape, echipate cu o pîrghie cu contragreutate (v. fig. III, sub Reţinător 2). Valvele de siguranţă cu bile sînt reţinătoare
IX. Valvă de siguranţă'Verticală cu piston de ghidare (şi cu fixare prin înşurubare), pentru cilindru de locomotivă. 1) corp cu scaunul supapei; 2) supapă monobloc cu pistonul de ghidare; 3) piston; 4) segment; 5) resort antagonist; 6) garnitură; 7) capac cu filet pentru şurubul de reglarea resortului.
X. Valvă limitatoare de presiune pentru industria petrolieră.
1) corp; 2) supapă cu garnitură ;3) resort; 4) capac; 5) şurub de reglare; 6) taler; 7) garnitură.
lor prin greutăţi, pot fi ţv. fig. XI şi XIII): valvă de siguranţă cu greutate, echipată cu o greutate legată direct de supapă;
XL Valve de siguranţă.
a) valvă de siguranţă (cu corpul placat cu material anticoroziv)
b) valvă de siguranţă cu contragreutate; 1) corp; 2) supapă;
4) greutate,
cu greutate; 3) pîrghie ;
valvă de siguranţă cu contragreutate, echipată cu o greutate aplicată pe braţul unei pîrghii; valvă de siguranţă cu resort, echipată cu un resort elicoidal.
Valvele de siguranţă cu greutate (v. fig. X/ o) şi valvele cu contragreutate (v. fig. XI b) trebuie să aibă supapa cu un diametru nominal Dn caredepindedepresiunea I imită admisă (v. tabloul II), deoarece forţa de apăsare nu poate depăşi circa 700 kgf, din motive de manipulare. în cazul cînd secţiunea necesară e mai mare se montează mai multe supape.
Tabloul II. Diametrul supapelor valvelor de siguranţă
Dn, în mm 25		o o		50 65	80	100	125
Presiunea maximă, în at	142,5	98	54,8	35 | 21	14	00 00	5,7
Valvă
411
Valvă
Secţiunea de trecere necesară rezultă din legile curgerii adiabatice a gazelor, însă în practică se folosesc relaţii mai simple, cari diferă încă de la o ţară la alta şi conduc la rezultate destul de diferite. Conform unei propuneri ISO, secţiunea S (în mm2) se determină cu relaţia
în care G (în kg/h) e debitul, P (în kgf/cm2) e presiunea, iar K e un coeficient care înglobează coeficientul de curgere (stabilit experimental pentru diferite tipuri de deschidere) şi depinde de raportul dintre cursa h şi diametrul d al supapei
Tabloul III. Valorile coeficientului K în funcţiune de lungimea cursei
Tipul ventilului
Cursă mică
Cursă lungă Cursă totală
Raportul
cursă:
diametru
h<
h^>
0,0478
0,1205
0,238
(v. tabloul III).
Raportul h/d influenţează sensibil caracteristica hidro-dinamică a supapei, modificînd atît coeficientul 'de curgere, cît şi raportul vitezelor şi al presiunilor la intrarea şi la ieşirea din supapă. —
La supapele cu cursă scurtă, secţiunea de ieşire e strangulată şi presiunea statică în timpul suflării e suficientă pentru a menţine supapa rid icată. La supapele cu cursă lungă, la cari secţiunea inelară brută m'd'h a deschiderii e egală cu secţiunea circulară w^2/4 a scaunului, capacitatea de evacuare e mai mare pentru acelaşi diametru nominal. Astfel, în timpul suflării se produce o scădere importantă a presiunii statice care acţionează sub supapă, concomitent cu creşterea forţei antagoniste a resortului comprimat, ceea ce provoacă un regim pulsator. Acest efect se contracarează la presiuni şi capacităţi mari prin: forme de ajutaj convergent la intrarea fluidului, pentru ca viteza în dreptul scaunului supapei să fie cu 40---60%mai mare decît viteza în dreptul flanşei; forme adecvate ale supapei, ca să se utilizeze forţa de reacţiune a vinei de fluid, în sensul deschiderii.
Fig. XII reprezintă două profiluri de supape, proiectate pentru a folosi presiunea dinamică a vinei. La debite importante se tinde să se foloseascăsu-pape cu impuls, acţionate de o supapă mică pilot, care provoacă deschiderea şi închiderea totală a supapei principale, cu ajutorul unui motor.
Valvelede siguranţăcu greutate prezintă avantajul că permit reglarea şi etalonarea comparativ mai
XII. Valvă cu folosirea reacţiunii vinei de fluid.
a)	cu suprafaţa deflectoare concavă;
b)	cu fundul bombat şi disc suprapus.
XIII. Valvă (supapă) de siguranţă de colţ cu resort.
1) corp; 2) supapă (ventil); 3) resort; 4) taler; 5) pîrghie de descărcare.
simple. Dezavantajele sînt: se pot deregla uşor ; cuprind articulaţii cu frecări; nu pot fi folosite pe locomotive şi pe alte instalaţii mobile; au debitul limitat. în ţara noastră, supapele cu greutate sînt obligatorii la cazanele fixe.
Valva de siguranţă cu resort (v. fig. XIII) are un gabarit redus, iar forţa de apăsare şi debitul nu sînt condiţionate Iimitativ. Aceste supape prezintă avantajul că nu se dereglează uşor. Dezavantajele sînt: reglarea e mai delicată; forţa antagon istă variază cu deschiderea; resortul trebu ie răcit, în special la temperaturi înalte de serviciu ; tratamentul termic al resortului e delicat. în unele ţări, supapele cu resort sînt admise pentru orice fel de utilizare.
Exemple de valve de siguranţă:
Valvă de descărcare. Mş., Termot..: Sin. Valvă de siguranţă la cihindrul motorului cu abur (v.).
Valvă de mers în gol. C. f.: Valvă de siguranţă montată la conducta de aer comprimat dintre compresor şi rezervorul principal, în instalaţia de frînă la automotoare. Serveşte la menţinerea presiunii maxime în rezervorul principal, fixată prin regulatorul de mers în gol, evacuînd aerul debitat de compresor în atmosferă, cînd e depăşită limita maximă de presiune în rezervorul principal.
Valvă de siguranţă la cilindrul motorului cu abur. Mş., Termot.: Valvă de siguranţă automată pentru protejarea cilindrului motorului cu abur contra suprapre-s iun i lor provocate, de exemplu.de loviturile de apă (la locomotivele cu abur). E con-stituitâ în principal d intr-un corp (cu mufă filetatăsau cu flansă), o supapă cu dispozitiv de ghidare (nervuri sau piston), un resort antagonist (elicoidal sau lamelar) cu şurub de reglare (v. fig.
XIV). Resortul antagonist se reglează astfel, încît valva să acţioneze la o presiune egală cu timbrul căldării plus 0,5—1 at. Se montează cîte o valvă la partea inferioară a fiecărui capac al cilindrului.
Valvă de suprapresiune. Tehn.: Sin. Valvă de siguranţă (v.),
Valvă diferenţială. C. f.: Valvă de defrînare, montată la triplele valve cu acţiune rapidă, care serveşte la amenajarea triplei valve pentru a permite defrînări gradate. Astfel, valva diferenţială asigură funcţionarea frînei prin reducerea pericolului epuizării forţei de frînare.
Fig. XV reprezintă o valvă diferenţială sistem Rihosek-Leuchter, formată dintr-un corp de valvă 10 cu două capace 9 şi 12, care e folosită în special la vagoanele trenurilor de călători cari circulă pe pante mari şi lungi. Capacul superior 9 e legat cu rezervorul de comandă 16, alimentat cu aer comprimat la presiunea nominală din conducta generală de frînă 7 (circa 5 kgf/cm2;, care apasă asupra feţei superioare a pistonului 6 cu membrană. între corpul valvei şi capacui inferior 12 se mişcă un al doilea piston, a căru i faţă superioară e în legă-turăcu aerul atmosferic şi a cărui faţă inferioarăe sub acţiunea presiunii din cilindrul de frînă, iar între cele două pistoane se găseşte o tijă etanşată prin canale de labirint.
Valva diferenţială se montează în locul capacului camerei pistonului triplei valve cu acţiune rapidă, fiind legată printr-un robinet de izolare cu cilindrul de frînă, iar între valva diferenţială şi rezervorul de comandă se montează valva pentru egalizarea supraîncărcărilor şi valva de descărcare. Prin acţiunea conjugată a celor două pistoane supuse unor presiuni
XIV. Valvă de siguranţă pentru scurgerea apei de condensaţie din cilindru, cu supapă orizontală cu aripioare de ghidare (şi cu fixare prin înşurubare). 1) corp cu scaunul supapei; 2) supapă cu aripioare; 3) resort antagonist; 4) corp tubular;
5)	capac cu filet pentru şurubul de reglare;
6)	şurub de reglare ; 7) garnitură de cupru (lentilă).
Valvă
412
Vanadat
diferite, în funcţiune de variaţia presiunii din conducta generală de frînă, fiecărei valori a presiunii din conducta generală îi corespunde o valoare anumită a presiunii în cilindrul de
1
XV. Valvă diferenţială de defrînare.
1) la rezervorul auxiliar; 2) la cilindrul de frînă; 3) triplă valvă cu acţiune rapidă; 4) valvă de gradaţie; 5) robinet de izolare; 6) piston cu membrană; 7) la conducta generală; 8) de la rezervorul auxiliar; 9) capac superior; 10) corpul valvei; 11) resort de compensare; 12) capac inferior; 13) orificiu de legătură cu aerul atmosferic; 14) valvă de egalizare; 15) resort de egalizare; 16) la rezervorul de comandă; 17) valvă de reţinere; 18) valvă de descărcare.
frînă; astfel se realizează deplasarea gradată a pistonului de frînă şi deci defrînarea gradată.
Valvă electropneumatică. C. f.; Valvă formată de obicei d intr-un mecan ism pneumatic şi d in două supape electromagnetice, care serveşte la acţionarea pneumatică, comanda fiind efectuată electric. Supapele electromagnetice sînt constituite din două bobine electromagnetice, una pentru comanda de punere în serviciu a sistemului, iar adoua pentru întreruperea serviciului; mecanismul pneumatic e constituit dintr-un cilindru cu aer comprimat, în care se deplasează un piston, distribuţia ae-rului comprimat în cilindru fiind coman-datădesupapele electromagnetice. Uneori sistemul e înzestrat şi cu un dispozitiv de înzăvorîre.
Valvele eleotro-pneumatice sînt folosite la frînele trenurilor de foarte mare XVL Centralizare de cale ferată, cu valvă elec-Vlteză pentru acţio-	tropneumatică.
narea rapidă a sabo- macaz centralizat; 2) cilindru de aer; 3) pis-t-lordefrmă (v. fig^. ton. 4^ conductă de aer comprimat; 5) supape XXXVII1, sub ^Frînă distribuţie a aerului comprimat; 6) bobină e cale ierată), la electromagnetică; 7) dispozitiv de înzăvorîre.
unele sisteme de.central izare electropneumatică a staţiilor de cale ferată (v.fig. XV/;, la frîne de cale cu acţionare pneumatică în triaje de cale ferată, la închiderea automată a uşilor de la automotoare şi de la vagoane de cale ferată, etc.
Avantajele pe cari le prezintă valva electropneumatică sînt: viteză de acţionare mare, circa 0,3-*-0,4 m/s, faţă de
1,5-2,2 m/s în acţionarea electrică şi faţă de 2,5-3,5 m/s în acţionarea pneumatică; comandă simplă printr-un buton electric, de la distanţă; posibilitatea de variere a forţei de acţionare; mecanisme de acţionare simple. Dezavantaje sînt: necesitatea de a folosi două surse de energie şi două reţele de distribuţie (electrică şi pneumatică); dublă transformare de energie; dependenţă de temperatură, deoarece la temperaturi joase îngheaţă conducta de aer comprimat; necesitatea unei instalaţii de deshidratare a aerului comprimat; necesitatea unei etanşeri bune a conductelor de aer comprimat şi a protecţiei conductelor contra coroziunii. Sin. Supapa electropneumatică.
Valvă Horbiger. Mş.: Valvă automată, folosită la unele compresoare cu piston, care are scaunul şi obturatorul inelare (v. şî Supapă inelară, sub Supapă dedistribuţie). Această valvă e constituită, în principal, din: un scaun, inelar; supapa, de tablă de oţel, în formă de disc cu goluri inelare; limi-torul de cursă şi tija de asamblare. Sin.
Supapă Horbiger.
Valva Horbiger e folosită ca valvă de aspiraţie şi ca valvă de refulare, montate XVII. Grup de două valve (de aspiraţie şi de de obicei pe aceeaşi	refulare)	Horbiger.
tijă (v. fig. XVII). 1) cu!asa compresorului; 2) scaun inelar, cu
Valvă O I V a. nervuri; 3) piesă-suport; 4) supapă inelară Hor-Tehn..' Sin. Opritor biger; 5) placă amortisoare; 6) distanţier; 7) tijă de ulei (v. sub Op-	de	asamblare,
ritor 1).
1.	Valva. 2. A4ş., Tehn.: Sin. (parţial) Obturator de valvă (în accepţiunea Valvă 1).
2.	Valva. 3. Zoo/., Paleont.:	Fiecare	dintre	cele două
capace ale unei scoici.
3.	Valva. 4. Bit.: Fiecare dintre cele două părţi ale unei păstăi (v.), cari la maturitate se desfac, permiţînd să iasă seminţele.
4.	Valva electrica. E/t.: Sin. Element redresor (v. Redresor, element ^). Sin. (impropriu) Redresor (v.).
5.	Valve, bronz de Metg.: Alamă specială cu conţinut mare de staniu, cu compoziţia cuprinsă în limitele: 3---9%Zn, 3---6% Pb, 2***10% Sn şi restul cupru; tipul de bază corespunde formulei 85-5-5-5, în care 85 e conţinutul de cupru, în procente. Aliajele sînt folosite la confecţionarea de valve pentru abur sau pentru acizi, de piese pentru pompe de ulei, roţi dinţate, etc.
6.	Valvolinâ. Tehn.: Ulei mineral foarte vîscos, folosit mai ales la ungerea cutiei de viteze şi a diferenţialului autovehiculelor, cum şi a anumitor angrenaje închise. Valvolina de iarnă are viscozitatea cuprinsă între 11,5 şi 12,5°E la 50°, iar cea de vară, între 4,3 şi 4,8°E la 100°. Se fabrică d in păcură neparafinoasă sau semiparafinoasă, prin rafinare cu acid sulfuric. Sin. Ulei pentru cutie de viteze şi diferenţial.
7.	Valvurâ, pl» valvure. Boi.: Plantă agăţătoare din familia Convolvulaceae, care creşte în culturile de cereale. Seminţele sale nu sînt toxice şi pot fi separate uşor cu triorul.
8.	Vanadat. Ch'm.: Oricare dintre sărurile acizilor vana-d ici (v. Vanad ici, acizi -^). După cum corespund acidului meta-,
Vanadici, acizi ~
413
Vanadiu
piro- sau ortovanadic, au prefixul meta-, piro- sau orto- şi formula generală MeV03; Me4V207; Me3V04, Me fiind un metal -monovalent. Cei mai importanţi vanadaţi sînt metava na daţii, cari se obţin, de exemplu, prin disolvarea anhidridei vanadice, V205, în soluţia apoasă a hidroxidului metalului respectiv.
1.	Vanadici, acizi Chim.: Acizii anorganici rezultaţi teoretic din combinaţia anhidridei vanadice, V205, cu apa. Nu au fost obţinuţi în stare liberă, ci numai sub formă de săruri (v. Vanadat). Acidului metavanadic ipotetic, rezultat prin combinarea anhidridei vanadice cu o moleculă de apă, îicorespundeformula HVO?; acidului pirovanadic, V205+2H20, îi corespunde formula H4V207, iar acidului ortovanadic., V205+ +3 HaO, îi corespunde formula H3V04.
2.	Vanadinit. Mineral.:	Pb5(V04)CI.	Clorovanadat	de
plumb, cu compoziţia chimică78,3 % Pb, 19,3 % V2Os şi 2,4 %Cl; conţine în cantităţi mici Pb2Os, As205, etc. Se formează, ca produs de alteraţie, în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de plumb şi de zinc, situate în special în rocile carbonatate. Cristalizează în sistemul exagonal, clasa bipiramidală, în cristale mici cu habitus scurt prismatic sau piramidat; se întîl-neşte şi în mase compacte, reniforme, cu structură rad iară sau fibroasă.
Are culoare galbenă, brună, uneori roşie-rubinie, cu urma galbenă-albicioasă şi luciu adamantin sau gras. Nu prezintă clivaj şi spărtura e neregulată. E casant şi are duritatea 3 şi gr. sp. 6,66**-7,1. E optic uniax, cu indicii de refracţie: e= =2,311 şi co=2,358.
La flacăra suflătorului, pe cărbune, decrepită, se topeşte uşor şi se transformă într-o masă neagră lucioasă.
Cînd formează concentraţii mari, prezintă interes ca sursă de vanadiu.
3.	Vanadinocker. Mineral.: V205. Oxid de vanadiu natural, care se prezintă sub formă de pulbere pămîntoasă de culoare galbenă. Preparat sintetic, cristalizează în sistemul rombic.
4.	Vanadiu. Chim.: V. Element din subgrupul al cincilea al sistemului periodic; metal tranziţional. Are nr. at. 23; gr. at. 50,942; gr. sp. 5,8; p.t. 1715°; p. f. 3400°. în combinaţii e di-, tri-, tetra- şi pentavalent. Vanadiu! pur e de culoare cenuşie, are aspectul oţelului şi e extraordinar de dur şi de rezistent la rupere. Se găseşte în natură în stare dispersă; mineralele cu vanadiu sînt foarte variate, în număr de peste 50 şi de compoziţie chimică foarte complexă. Conţinutul scoarţei pămîntului în vanadiu e de 0,02%. Mineralele de vanadiu cari constituie zăcăminte exploatabile sînt foarte puţine şi anume: patronitul (v.), roscoelitul (v.), vanadinitul (v.), carnotitul (v.\ magnetitul şi titanomagnetitul, în care vanadiul înlocuieşte isomorf fierul, au 0,1 —0,8% vanadiu; minereurile fero-fosforoase în cari vanadiul înlocuieşte isomorf fosforul conţin 0,01 **-0f1 % vanadiu; bauxitele conţin de asemenea şi vanadiu şi acesta se concentrează în noroaiele de la prelucrarea alcalină a bauxitelor.
Vanadiul metalic se obţine din oxidul de vanadiu prin reducere cu aluminiu metalic.
Extragerea vanadiului din minereuri se realizează pe diverse scheme tehnologice, în funcţiune de minereurile folosite. Minereurile titanomagnetitice folosite la obţinerea vanadiului conţin, ca minerale de bază, magnetitul, Fe304, şi ilmenitul, Ti02; în unele tipuri de jminereuri, magnetitul şi ilmenitul formează soluţii solide. în timpul prelucrării minereului, vanadiul se concentrează în magnetit, înlocuind isomorf cationui de fier trivalent, Fe3+. Luîndu-se în considerare că titano-magnetitele se topesc cu greutate în cuptorul înalt, din cauza conţinutului ridicat în Ti02, care măreşte viscozitatea şi ridică punctul de topire al zgurilor, cum şi din cauza formării nitrurilor de titan greu fuzibile, prin cantitatea mare de aer care trece prin cuptor, s-au pus la punct diferite metode, dintre cari mai importante sînt:
Topirea în furnal a titano-magnetitelor cu adaus de dolomit, care asigură formarea unei zguri cu viscozitate şi fuzibilitate relativ mici. Prin această metodă se pot prelucra minereuri sau concentrate cu un conţinut în TiO£ de 10***12%.
Topirea minereurilor în furnal cu cocs impregnat cu clorură de sodiu, ceea ce reduce viscozitatea şi măreşte fuzibilitatea zgurilor. Introducerea în şarjă a clorurii de sodiu duce la formarea oxidului de sodiu care accelerează distrugerea căptuşelii, ceea ce a făcut ca metoda să nu mai fie folosită.
Topirea minereurilor în cuptor electric, care se recomandă în special în cazul minereurilor cu conţinut mai ridicat în titan.
în general, titano-magnetitele utilizate în lumea întreagă au un conţinut în fier de 40-*-60% şi în vanadiu între 0,03 şi
0,1 %, iar fontele obţinute au un conţinut în vanadiu între
0,1 şi 0,3%. Pentru minereurile mai sărace în fier, cu un conţinut sub 24% Fe şi cu 0,05% V, se execută o îmbogăţire prealabilă în vanadiu, prin separare electromagnetică. Totodată se înlătură şi fracţiunea ilmenitică sub forma unui concentrat intermediar. Separarea magnetică se aplică numai minereurilor în cari ilmenitul şi magnetitul nu sînt intim asociate şi nu au procent ridicat de soluţii solide din TiOa şi Fe304.
Concentratul feros se peletizează împreună cu fondanţi în vederea topirii pentru fontă. în cazul în care se efectuează topirea în furnal înalt, vanadiul se reduce cu cărbune şi trece în fontă în proporţii de 80%. în cazul minereurilor cu conţinut în titan peste 5%, se preferă topirea în cuptor electric, în care caz randamentul de trecere a vanadiului în fontă e de 70%. Randamentul poate fi îmbunătăţit în cazul în care conţinutul în MgO e mai ridicat şi ajunge la zguri cu 7% MgO.
Fonta e apoi supusă oxidării, pentru a se obţine zgura vanadiferă, care conţine circa 6%V205. Zgura reprezintă circa 5% din greutatea fontei suflate. Elementele în converti-sor se oxidează în următoarea ordine: siliciu, mangan, vanadiu, carbon, fosfor. Suflarea fontei se conduce pînă la degajarea intensă a oxidului de carbon, semn că siliciul şi vanadiul s-au oxidat. în această fază 90% din vanadiu e oxidat şi e trecut în zgură. Temperatura de suflare e de circa 1250-**1275°. Se foloseşte convertisorul tip Bessemer sau Martin, cînd vanadiul se obţine ca produs secundar al tehnologiei oţelului. Vanadiul, în zgurile de la Bessemer, se găseşte sub formă spinelică, (Fe, Mn)0-(V, Cr, Fe)203, în care vanadiul e trivalent, iar în cele Martin se obţine parţial şi ca silicat (de tip olivină, piroxen i).
Prelucrarea zgurilor de vanadiu se face după una dintre metodele cari au ca bază prăjirea oxidantă cu clorură de sodiu, carbonat de sodiu, bisulfat de sodiu sau prin metoda clorurării. Cea mai răspîndită metodă e aceea de prâjire clorurantâ, cu clorură de sodiu, care se realizează în cuptoare mecanice polietajate. Şarja e formată din zgură măcinată amestecată cu 8 * * * 10 % NaCI, faţă de greutatea zgurii. Au loc următoarele reacţii:
2 (FeO-VfiJ+l'U 02=2 V2Os-f Fe203 V2Os+2 NaCI-p/2 Oă=2 NaV03+CI2.
Ca rezultat al acţiunii clorului:
Fe0-V203+4i/2 Cl2=2 V0CI3+FeCI3+02.
Oxiclorura de vanadiu nu e stabilă şi la 800---9000 se oxidează:
2V0CI3+1i/20a=V206+3 Cla.
Zgurile, după prâjire, sînt tratate întîi cu apă şi apoi cu acid sulfuric diluat, 6--*8% H2S04. Extragerea vanadiului ecompletă numai în cazul oxidării totale a vanadiului la valenţa maximă V5+. Leşierea acidă asigură, însă, şi extragerea vanadiului tetravalent sub formă de sare de vanadil, ca sulfat de vanadil, V0*S04. Leşierea cu acid sulfuric solubilizează şi vanadiul trivalent, V3+. Leşierea cu apă se face la 80---900. Soluţiile
Vanadiu
414
Vanadiu
apoase conţin 5---30 g/i V2Os şi din ele precipită pentoxidul de vanadiu hidratat.
Din pentoxidul de vanadiu se obţine vanadiul metalic prin metoda sil icotermică (la 1850°) sau prin metoda aluminotermică. Ultima metodă e mai mult utilizată şi prin ea se asigură un randament de extracţie de 95“*96%. Reducerea e rapidă şi completă şi are loc la temperatură joasă, la care volatilizarea vanadiului e minimă. Vanadiul metalic se obţine relativ greu în stare pură. Punctul său de topire se ridică mult prin impuri-ficare cu carbon (cu 2,7% C e de 2185°, iar cu 10% C atinge 2800°), datorită formării carburilor interstiţiale V2C şi VC. Carburile de vanadiu sînt refractare şi inerte din punctul de vedere chimic, reacţionînd cu clorul, sulful, oxigenul şi apa regală, numai încălzite la roşu.
Se cunosc următorii isotopi ai vanadiului:
Numărul de masă	Abun- denţa	t | Timpul de Tipul dezin-înjumătăţire tegrării		Reacţia nucleară de obţinere
47	-	33 min	emisiune (3+	Ti46(d,n)V47ITi47(p,n)V47
48	-	16 z	emisiune 3+, captură K	Se45(a,n)V48,Ti47(d,n)V48 Ti48(p,n)V48,Cr50(d,a)V48
49	-	600 z	captură K	Ti48(d.n)V49
51	100%	-	-	-
52	—	3,74 min	emisiune (3~	V51(n,y) V52, V51 (d,p)V52 Cr52(n, p)V53( Cr53(y,p)Vs2, Mn55(n, a)V52
Vanad iul metal ic nu e atacat de apă, acizi, baze, cu excepţia acizilor fluorhidric şi azotic şi a apei regale. Vanadiul e întrebuinţat la fabricarea oţelurilor speciale, îmbunătăţindu-le proprietăţile. Siderurgia foloseşte 95% din producţia totală de vanadiu. Datorită faptului că are afinitate pentru oxigen, azot, carbon, e bun dezoxidant, denitrurant şi totodată formează carburi stabile disperse, uniform răspîndite în masa oţelului. Adausuri mici de vanadiu de ordinul 0,15-*-0,20% îmbunătăţesc proprietăţile oţelurilor astfel: măresc duritatea, îmbunătăţesc rezilienţa şi ductilitatea, afinează grăunţe, măresc rezistenţa la fluaj la temperaturi înalte, măresc rezistenţa la uzură şi la solicitări dinamice. Oţelurile aliate cu vanadiu au largă întrebuinţare, de exemplu: în construcţia de maşini şi utilaj feroviar, pentru confecţionarea sculelor pentru tăiere rapidă, a instrumentelor speciale, a motoarelorcu reacţiune, proiectilelor teleghidate, etc. în oţelurile cu vanadiu, acesta se introduce ca ferovanadiu cu conţinut de 35-*-45% V. Vanadiul introdus în fontă în proporţia de 0,10---0,35% îmbunătăţeşte proprietăţile acesteia făcînd-o aptă pentru întrebuinţare la fabricarea unor piese pentru cazane de abur, a cilindrelor de laminor, a matriţelor pentru presare la rece.
Diferiţi compuşi ai vanadiului se folosesc în industria sticlei, în fotografie, în industria farmaceutică, în industria textilă ca mordant pentru vopsirea firelor de bumbac şi celuloză, drept catalizatori în sinteze organice şi în diverse procese de oxidare.
Vanadiul formează următorii patru oxizi: monoxidul, ses-cvioxidul, bioxidul şi pentoxidul de vanadiu. Fiecăruia dintre aceşti oxizi îi corespunde cîte o serie de combinaţii corespunzătoare vanadiului divalent, trivalent, tetravalent şi penta-valent.
Principalele combinaţii ale vanadiului sînt:
Monoxidul de vanadiu, VO, în care vanadiul e divalent, se obţine prin reducerea V2Os cu hidrogen, la 1700°. Are gr. mol. 66,95, e de culoare cenuşie-neagră şi are caracter bazic. E insolubil în apă; e solubil în acizi. Hidroxidul de vanadiu, V(OH)2, se obţine din soluţiile sărurilor divalente ale vanadiului prin precipitarea cu hidroxizi alcalini. Sărurile simpl e
ale vanadiului divalent se obţin prin disolvarea monoxidului de vanadiu în acizi diluaţi. Dintre acestea menţionăm, spre exemplu: VS04*7 HaO, violet, cum şi cele complexe, ca: ^4lV(CN)6]-3 H20 galben; aceste săruri sînt isomorfe cu ale fierului. Combinaţiile vanadiului divalent au o puternică tendinţă de oxidare.
Sescvioxidul de vanadiu, V2Os, în care vanadiul e trivalent, se obţine prin reducerea pentoxidului de vanadiu cu hidrogen sau carbon. E o pulbere neagră, cu caracter slab bazic. Are gr. mol. 149,90, p.t. 1970°, gr. sp. 4,87; e greu solubil în apă rece; e solubil în apă caldă, acid azotic, baze. Din soluţiile sărurilor vanadiului trivalent se precipită, cu hidroxizi alcalini sau amoniac, hidroxidul de vanadiu, V(OH)3, verde floconos. Dintre sărurile vanadiului trivalent se menţionează tri clorură de vanadiu, anhidră, VCI3; are gr. mol. 157,32, e roşie, se obţine prin descompunerea termică a tetraclorurii; se solubil izează în apă, în absenţa aerului, formînd o soluţie verde, din care cristalizează hexahidratul, de aceeaşi culoare, asemănător triciorurii de crom.
Sulfatul de vanadiu, V2(S04)3, are gr. mol. 390,08, e galben, insolubil; formează, cu sulfaţii alcalini, sulfaţi micşti, dintre cari unii cu formula alaunilor. Combinaţiile vanadiului trivalent sînt, de asemenea, autooxidabile.
Bioxidul de vanadiu, V02, în care vanadiul e tetravalent, se obţine din pentoxidul de vanadiu prin topire cu acid oxalic. Are gr. mol. 82,95, p. t. 1967°; se prezintă sub formă de cristale de culoare albastru închis; e amfoter, fiind solubil în soluţii apoase de alcalii cu formare de vanadiii, cum şi în acizi, cu formare de săruri de vanadil, de exemplu, sulfat de vanadil, V0S04, clorură de vanadil, VOCI2, etc, Tetraclcrura de vanadiu, VCI4, e un lichid uleios, greu, roşu-brun, care se obţine prin reacţia dintre clor şi vanadiul metalic; are gr. mol. 192,78; p.t. —28°; p. f. 154°, iar peste această temperatură se descompune în triclorură de vanadiu şi clor. Cu apa se hidrolizează şi se obţine oxidiclorura de vanadiu (clo-rura de vanadil):
VC!4+H20 -> VOCI2+2 HCI.
In ionul de vanadil, V02+, vanadiul e tetravalent.
Pentoxidul de vanadiu, V205, în care vanadiul e penta-valent, e cel mai stabil dintre oxizii vanadiului şi se obţine prin calcinarea metavanadatului de amoniu:
2 NH4VOs -> 2 NH3+H20+V2Os.
Se prezintă sub forma unei pulberi cristaline, de culoare roşie-portocal ie sau brună; are gr. mol. 181,90; p.t. 690°; la 1750° se descompune; e foarte puţin solubil în apă şi soluţia e acidă faţă de turnesol, ceea ce indică existenţa acidului vanad ic, care însă nu a fost încă izolat în stare pură. Pentoxidul de vanadiu se disolvă în hidroxizii alcalini formînd vana-daţi. Soluţiile acestora depun, prin acidulare, un precipitat roşu-gălbui DÎnă la roşu-brun, voluminos, cu caracter de gel. Conţinutul în apă al precipitatului e variabil şi nu se poate atribui o formulă precisă, cum ar fi H3V04. Pentoxidul de vanadiu hidratat formeazăîn apă o soluţie coloidă roşie închisă ; se disolvă, de asemenea, în acizi formînd săruri. Pentoxidul de vanadiu e un agent oxidant slab, de exemplu încălzit cu o soluţie de acid clorhidric degajă clor, pînă la stabil irea unu i echil ibru. încălzit cu acid clorhidric uscat, în prezenţa pentoxi-dului de fosfor pentru legarea apei de reacţie, trece în o x /-triclorură de vanadiu, VOCI3, un Iichid galben, mobil, cu punctul de fierbere 127°. Oxitriclorura de vanadiu se hidrolizează cu apa dînd pentoxid. Pentoxidul de vanadiu formează cu apa, teoretic, acizii v a n a d i c i, cari nu au fost încă obţinuţi în stare liberă; se cunosc însă sărurile
Vanadiu, aliaje cu —
415
Vană
jor, numite v a n a d a ţ i. Acestea formează combinaţii complexe ca: polivanadaţi, fosfovanadaţi, arsenovanadaţi, molibdo-vanadaţi, etc.
Pentoxidul de vanadiu se foloseşte drept catalizator la oxidarea bioxidului de sulf, la trioxid de sulf în fabricarea acidului sulfuric şi în diferite reacţii de oxidare din sintezele organice, de exemplu, la obţinerea anhidridei ftalice şi a anhidridei maleice.
1.	aliaje cu Metg.: Aliaje feroase sau neferoase cari conţin vanadiu ca element de aliere. în afară de adăugarea lui în unele oţeluri, vanadiul se adaugă şi în unele aliaje magnetice (de ex. în Permendur, Vicalloy, etc.) în proporţie de pînă la circa 14% (v. şi Magnetice, materiale ~), cum şi în unele bronzuri, alame şi aliaje de aluminiu (pentru a le mări rezistenţa la coroziunea în apă de mare sau la coroziunea intercristalină), în proporţie sub 1%. Bronzurile şi alamele cu vanadiu sînt folosite în construcţii navale, în special la submarine, la confecţionarea pieselor cari sînt mai mult supuse acţiunii coroziunii apei de mare. Aliajele de aluminiu cu vanadiu sînt mai dure şi mai rezistente decît cele mai multe dintre aliajele uşoare, obişnuite, şi sînt folosite la executarea de cadre şi de alte piese de rezistenţă, similare, în construcţiile aeronautice. V. şî Vanadiu, oţeluri
2.	carburâ de Metg.; Compus al carbonului cu vanadiul, cu formula VC. Se poate obţine prin încălzirea în cuptoare electrice a unui amestec de trioxid de vanadiu şi negru de fum, ori a unui amestec de pentoxid de vanadiu, hidrură de vanadiu şi negru de fum, sau prin carburarea pentoxidului de vanadiu în curent de hidrogen, la 1700°; carbura de vanadiu mai apare şi ca fază fin dispersată în oţelurile cu vanadiu. Are densitatea 5,4 şi duritate foarte mare (microduritate, 2094 kgf/mm2; duritate în scara mineralogică, 9). Se topeşte la circa 2830° şi fierbe la circa 3900°.
Carbura de vanadiu influenţează favorabil proprietăţile oţelurilor cu vanadiu, chiar la un adaus foarte mic de vanadiu. V. şi Carburi interstiţiale, sub Carburi 1, şi Vanad iu, oţeluri .
3.	/x/( oţeluri Metg.: Oţeluri cari conţin cantităţi, în general procentual mici, de vanadiu, adăugat cu scopul de a finisa structura granulară, a reduce tendinţa la supraîncălzire şi a îmbunătăţi astfel proprietăţile mecanice ale oţelului.
Vanadiul se adaugă în proporţia de 0,10-**0,15%, în oţeluri de construcţie (împreună cu alte elemente, de ex., crom, mangan, nichel, etc.). în oţel, vanadiul formează carbura VC (v. Vanadiu, carbură de ^), care apare sub formă de separaţii fin dispersate, împiedicînd creşterea grăunţilor (din cauza stabilităţii termice mari a acestei carburi), reducînd căi ibil itatea şi mărind stabilitatea la revenire. Vanadiul se adaugă în proporţie pînă la circa 0,6%, în oţeluri crom sau crom-siliciu pentru arcuri, sau în anumite oţeluri aliate de îmbunătăţire cari sînt folosite la executarea de piese deosebit de importante (arbori pentru motoare cu ardere internă, resorturi eiicoidale de supape pentru motoare Diesel, etc.). Vanadiul se adaugă în proporţie pînă la 2--*3% în oţelurile aliate pentru scule (v. Oţel rapid, sub Oţel, Oţel aliat de scule), uneori chiar pînă la 5% în oţelurile pentru scule suprasolicitate şi cari lucrează la cald, de exemplu oţelul Vasco (v. Vasco, oţel ^).
4.	Vanadomagnetit. Mineral.: FeV204. Vanadat de fier natural, care poate fi considerat un magnetit în care fierul a fost înlocuit parţial cu vanadiu. Face partedin grupul spinelilor.
5.	Vanalium. Metg.: Aliaj de aluminiu cu zinc şi cupru, care conţine şi un procent mic de vanadiu (pentru a obţine o structură fină şi caracteristici mecanice mari), cu compoziţia: 80% Al, 14% Zn, 5% Cu, 0,75% Fe şi 0,25% V. E folosit ca aliaj de turnare pentru piese cari reclamă greutate specifică mică şi o rezistenţă la coroziune deosebit de mare, cum şi caracteristici mecanice superioare.
6.	Vana, pl-vane. 1. Tehn.: Sin. Sertar (v. Sertar 1), Sertar de robinet, (v. Robinet cu sertar, sub Robinet), Sertar de vană.
7.	Vana. 2. Tehn.: Robinet cu sertar (v. sub Robinet), pentru conducte cu diametru nominal mare. Numirea e uzuală, însă improprie pentru această accepţiune.
8.	Vana. 3. Cs., Alim. apă: Partea mobilă (obturatorul) a anumitor tipuri de stavilă (v.).
9.	/^-segment. Cs., Alim. apă: Stavilă-segment care are etanşare şi la partea superioară, nu numai la părţile laterale şi de jos. Avînd de suportat presiuni mai mari, vana-segment trebuie să fie rezistentă şi nu ajunge la dimensiunile suprafeţei acoperite de stavila-segment.
S-au construit astfel de vane pentru căderi pînă la 40 m, pentru orificii avînd o suprafaţă pînă la 30 m2. Nu se pot folosi la căderi mai mari, fiindcă etanşările nu mai rezistă bine.
10.	Vana. 4. Tehn., Alim. apă: Armatură mare de întrerupere, restabilire sau variere a unui curent de fluid, echipată cu obturator de construcţie deosebită de cea a robinetelor obişnuite (v. sub Robinet).
Exemple:
Vană cilindrică orizontală: Vană compusă dintr-un cilindru-corp, în faţa căruia e aşezat un ecran conic, fix. Apa curge prin spaţiul dintre cilindru şi ecran. în jurul cilindrului se găseşte un sertar în formâde manşon, care poate aluneca în lungul lui.
Cînd inelul ajunge să se sprijine pe ecran, admisiunea apei eop-rită (v. fig. /). Manşonul e acţionat cu
I.	Vană cilindrică orizontală.
1) manşon mobil; 2) e-cran fix; 3) corpul vanei;
4) dispozitiv de acţionare a manşonului mobil.
ajutorul unui mecanism roată dinţată-cremalieră. Forţa necesară pentru acţionare e mare, astfel că sînt preferate vanele la cari obturatorul are o mişcare de rotaţie. Sin. Robinet cu.sertar cilindric orizontal .
Vană cilindrică rotativă: Vană la care organul obturator e constituit din doi cilindri aşezaţi într-o carcasă echipată cu două nişe. Cilindrii au pe- -rete lateral numai pe o porţiune din circumferenţă. în poziţia „deschis", porţiunea
11.	Vană cilindrică rotativă.
7)	nişă; 2) cilindru-vană; 3) obturatoarele vanei; 4) poziţia obturatoarelor, cînd vana e închisă.
cu perete pătrunde în nişă, şi deci nu se produce strangularea secţiunii. Prin rotire, cei doi pereţi ajung să se sprijine unul
Vană
416
Vană
pe altul şi închid complet secţiunea (v. fig. II). Pentru etanşare se foloseşte o garnitură de cauciuc.
Se execută cu diametri pînă la 3 m. Avantajele acestei vane sînt: asigurarea unei bune etanşeităţi; rapiditatea şi uşurinţa manevrării; lipsa aproape completă a pierderilor de sarcină, cînd e deschisă. Poate fi folosită şi pentru reglarea debitelor, cînd e aşezată la capătul dinspre aval al conductei, iar scurgerea se face direct în atmosferă, evitîndu-se fenomenul de cavitaţie. Sin. Robinet cu sertare rotative.
Vană cilindrică verticală: Vană alcătuită dintr-un cilindru metalic sau de lemn, folosită la închiderea unui orificiu sau a capului din amonte al golirilor de fund. Sin. Robinet cu sertar cilindric vertical.
Pentru înălţimi mici şi pentru variaţii mici ale nivelului apei se foloseşte un obturator format din baza unui cilindru simblu, care se aşază deasupra orificiuiu i (v. fig. III a). Pentru deschiderea vanei, cil indruI — care e ghidat de tije verticale — se ridică cu ajutorul unui tirant.
La prizele în formă de turn, cari au înălţimi mari, se folosesc vane formate din mantaua unui cilindru, care acoperă orificiile laterale ale turnului, fie ia interior, fie la exterior
III.	Vane cilindrice verticale.
a)	vană cu cilindru simplu; b) vană cilindrică interioară; c) vană cilindrică exterioară; d) vană cu cilindru-dop; e) vană cilindrică cu acţionare hidrau-fică; 1) cilindru obturator, mobil; 2) tijă de manevrare; 3) ghidaje; 4) cilindru fix; 5) poziţia cilindrului mobil, cînd vana e deschisă; 6) lest.
(v. fig. III b şi c). Vana e acţionată cu ajutorul unor tije, de la partea superioară a turnulu i. Astfel de vane se execută pentru presiuni pînă la 100 m coloană de lichid şi cu diametrul pînă la 10 m.
Un alt tip de vane cilindrice verticale sînt vanele cu cilin-dru-dop reprezentat în fig. III d. La aceste vane, cilindrul e închis la partea inferioară printr-o porţiune con ică. Cil indruI se execută din metal şi poate fi gol sau umplut cu nisip, cu beton, etc. Acţionarea^ vanelor cu cilindru-dop poate fi şi hidraulică (v. fig. III e). în acest caz, cilindrul obturator alunecă în interiorul unui al doilea cilindru, închis la partea superioară. Pentru închiderea vanei, se introduce apă sub presiune în interiorul cilindrilor. în spaţiul dintre cilindri se găseşte totdeauna apă sub presiune, el fiind legat cu porţiunea de conductă din amonte. Pentru deschiderea vanei se pune interiorul în legătură cu conducta din aval.
Vană circulară: Vană constituită dintr-un corp în interiorul căruia se găseşte o capotă fixă, legată de carcasă prin nervuri. In interiorul capotei e montat un sertar constituit dintr-un cilindru fără fund terminat la exterior cu o parte
IV. Vană circulară.
1) carcasă; 2) capotă fixă; 3) cilindru mobil; 4) ac de reglare; 5) tijă de acţionare a acu/ui; 6) conducte pentru fiuidui care deplasează cilindrul mobil; 7) conducta curentă.
conică; apa circulă prin spaţiul inelar dintre capotă şi corp. Spaţiul inelar dintre sertarul cilindro-conic şi capotă poate fi pus în legătură cu amontele sau cu avalul conductei. Pentru închiderea vanei, se pune acest spaţiu în comunicaţie cu avalul, în timp ce spaţiul din interiorul sertarului cilindro-conic se pune în legătură cu amontele. Sub presiunea apei, sertarul se deplasează înainte, pînă ajunge la inelul de etanşare al corpului. Pentru deschiderea vanei se pune spaţiul dintre sertar şi capotă în legătură cu amontele, iar spaţiul din interiorul sertarului se pune în legătură cu avalul (v. fig. IV)
Acest tip de vană e recomandat pentru căderi mari, deoarece: asigură o reglare precisă a debitulu i fără a avea fenomene de cavitaţie, etanşează foarte bine şi nu uzează garnitura de etanşare. Se execută pentru presiuni pînă la 800 m coloană de lichid şi cu diametri pînă la 6,50 m. Sin. Robinet cu sertar cilindro-conic, Vană conică, Vană cu sertar cilindro-conic.
Vană conică. V. Vană circulară.
Vană cu sertar cilindro-conic. V. Vană c ircu Iară.
Vană de fund: Vană aşezată (pe perete sau pe fund) la partea inferioară a unui basin de apă şi care serveşte la golirea totală a basinului sau la spălarea lui de impurităţi şi de depuneri. De obicei, se folosesc vane cu sertar, consolidate pentru a rezista acţiunii distrugătoare a depunerilor antrenate de curentul lichidului care se evacuează.
Consolidarea e necesară, în special, la vanele conductelor de golire ale barajelor (conducte de fund), deoarece aceste vane se uzează foarte repede, datorită presiunilor mari de serviciu, permanente, şi produc pierderi importante de lichid pe la garniturile de etanşare.
Vană de perete: Vană cu obturator plan (sertar plan), folosită la închiderea orificiilor de scurgere amenajate în pereţii verticali ai rezervoarelor, la care corpul e constituit din o ramă care serveşte atît la fixarea ei de perete, cît şi la ghidarea obturatorului şi la adăpostirea lui, cînd vana e deschisă (v. fig. V). Ele se confecţionează, în general, din fontă. Vanele cu dimensiuni mai mari şi cele cari suportă sarcini importante sînt întărite la exterior cu un sistem de nervuri.
Vanele de perete se folosesc în mod curent la instalaţiile de alimentare cu apă (basine, golitoare prin pereţi, etc.), mai rar la cele de canalizaţie, deoarece fonta e atacată cu timpul. Reclamă o montare
foarte îngrijită, deoarece se pot produce pierderi importante de apă, datorită neetanşeităţii dintre zidăria peretelui şi rama vanei. Sin. Robinet cu sertar plan, de perete.
V. Vană de perete, î) ramă; 2) obturator; 3) ghidaje ; 4) şurub fără fine fixat pe obturator; 5) şurub fără fine pentru acţionarea vanei; 6) tijă de manevrare.
Vanda
417
Vang
Vană de r e f u I a r e: Vană folosită pentru a împiedica refularea apelor într-o direcţie anumită, sau pentru reglarea debitului în conductele de refulare de la staţiunile de pompare. De obicei, însoţeşte un reţinător cu clapă.
Pe conductele de refulare de la staţiunile de pompare, vanele de refulare sînt aşezate după reţinătorul cu clapă, şi au rolul să permită demontarea clapei reţinătorului, în cazul defectării acesteia, fără a scoate din funcţiune întreaga instalaţie.
Uneori vana şi reţinătorul cu clapă sînt reunite într-o singură piesă, numită valvă contra refulării sau piesă contra refulării (v. sub Piesă fasonată).
Vană plană: Vanăalcătu ităd intr-o placădreptungh iu-lară sau circulară, folosită pentru a închide o conductă sau o galerie, şi care intră, la deschidere, într-o carcasă specială.
Manevrarea vanei se face, prin intermediul unei tije, manual (numai la vanele mici) sau cu ajutorul unu i servomotor. Punerea în funcţiune a vanelor mari se face electric sau hidraulic, prin acţiunea apei din conductă. Pentru a micşora forţa de frecare care se produce la deschidere, marginile vanei şi nişele în cari gl isează acestea trebu ie să fie bine ajustate; de asemenea, vana e echipată cu conducte de ocolire, cari permit să se echilibreze presiunea pe cele două feţe ale ei. Sin. Stavilă plană, scufundată.
1.	Vanda. Ind. text.: Ţesătură de relon cu desimea de 60 fire urzeală/cm şi 60 fire bătătură/cm, cu lăţimea de 90 cm, putînd fi simplă, imprimată, gofrată sau plisată, întrebuinţată pentru bluze, rochii şi articole de lenjerie.
2.	Vandenbrandeit. Mineral.: 2 CuO-2 U03-5 HgO. Uranat hidratat de cupru, natural, care conţine pînă la 70% U308. Cristalizează în sistemul tr ic I in ic. Are culoare verde închisă pînă la brună-neagră, cu pulberea verde. în secţiuni subţiri e transparent. Are duritatea 4 şi gr. sp. ~5. Sin. Uranolepidit, Vandenbrantit.
^3. Vandendrischeit. Mineral.: Oxid hidratat de uraniu şi de plumb, care conţine circa 70% U308. E un produs de alte-raţie al uraninitului (v.), de culoare galbenă.
4.	Van der Waals, curba lui Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper cartesian, de o ecuaţie de forma:
(1)
a	c
y=~— + —b'
Curba ad mitedouă asimptote paralele, una dintre eie fiind axa y'y:
(2) x=0, x-b = 0.
Curba (1) e algebrică şi de ordinul
IV	şi admite punctuI impropriu Yoo al axei y'y ca punct triplu cu două tangente distincte, cari sînt a-simptotele (2), axa y'y fiind tangentă dublă.
5.	Van der Waals, ecuaţia lui
a unui fluid
covolum), iar r e constanta gazelor raportată la unitatea de masă. V. Ecuaţie de stare a unui fluid.
6.	Van der Waals, forţa Fiz. V. Forţă van der Waals.
7.	Vandrug, pl. vandrugi. Mine: Lemn rotund, cu lungimea de 3-*-4 m, despicat în două. (Termen minier.)
8.	Vang, pl. vanguri. Arh., Cs. Element de construcţie, de lemn, de metal, de beton armat sau, uneori, de zidărie, aşezat în lunguI uneia sau al fiecăreia dintre cele două margini ale unei scări fixe, şi pe care se reazemă capetele treptelor. E constituit, în general, dintr-o grindă dreaptă, înclinată, la scările cu rampe drepte (vang drept), dintr-o grindă curbă, la scările curbe (vang curb), dintr-o grindă cu porţiuni drepte şi curbe, la scările întoarse (vang întors), sau dintr-o grindă în elice, la scările elicoidale (vang în elice sau el i c o i d a I). Uneori, la scările cu rampe drepte, vangul e format dintr-un arc rampant (de zidărie sau de beton armat), pentru a da scărilor un aspect monumental.
La scările de lemn, vangurile drepte sînt constituite, de obicei, dintr-un dulap gros, aşezat cu feţele în plane verticale, în care se îmbină dulapii treptelor şi ai contra-treptelor (v. fig. /); vangurile întoarse (cu porţiuni drepte
Fiz.: Ecuaţie de stare
(:v~b)—rT,
unde p, v, T sînt, respectiv, presiunea, volumul specific şi temperatura absolută, a şi b sînt două constante (b fiind numit
/. Scară de lemn cu vanguri. o) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; c) detaliu de fixare a vangurilor la treapta inferioară; 1) vang exterior; 2) vang interior sau fals; 3) trepte; 4) podest; 5) grinda podestului; 6) tencuială pe scînduri pentru mascarea intrapodestului scării; 7) şipcă pentru mascarea rostului dintre vang şi tencuială; 3) stîlpul inferior al balustradei.
şi curbe) sînt alcătuite din dulapi drepţi, racordaţi cu piese curbate sau tăiate curb (după şablon) din piese mai groase; vangurile curbe sau în elice sînt alcătuite din piese curbate sau tăiate curb sau în elice, din piese mai groase şi îmbinate în prelungire între ele.
La scările metalice, vangurile drepte sînt consti-tuite din grinzi de oţel profilat T, Isau U, ori din grinzi cu inimă plină executate din oţel profilat; vangurile curbe sau în elice sînt constituite din piese scurte de oţel profilat, curbate şi îmbinate între ele în prelungire, prin sudură sau prin nituire.
La scările cu trepte masive (de piatră sau de beton), vangurile sînt formate, fie din grinzi metalice, alcătuite în mod asemănător cu vangurile scărilor metalice, fie din grinzi monolit de beton armat, sau din arce rampante de zidărie sau de beton armat; uneori sînt constituite din ziduri de cărămidă, cari se numesc, impropriu, vanguri.
La scările de beton, vangurile sînt constituite, fie din grinzi de beton armat, turnate monolit cu treptele sau cu o placă de beton armat care susţine treptele (v. fig.//), fie d in grinzi de beton prefabricate, turnate separat sau împreună cu treptele unei rampe (la scările cu rampe prefabricate).
Vangul dinspre marginea libera a scării se numeşte vang interior. (în mod.curent numai vang), iar vangul dinspre peretele casei scării se numeşte vang exterior sau vang fals. Vangul interior se întîlneşte la toate tipurile de
Vanilal
418
Vanisare
scară, afară de scările autoportante, şi poate rămîne aparent sau poate fi mascat (în special vangurile metalice). Vangul exterior lipseşte la scările autoportante şi la scările cu trepte
Uleiul eteric se obţine prin extracţia cu eter sau cu cloroform a fructelor şi îndepărtarea solventului. Are caracteristicile: ulei brun deschiscu miros plăcut; p.f.6 mm =105***118°;
II. Scară de beton armat cu placă şi vanguri (secţiune longitudinală).
1) trepte de beton ; 2) placă de beton armat; 3) vang de beton armat; 4) podeşte; 5) grinzile podestelor.
încastrate în zidul casei scării. La celelalte tipuri de scări, el poate rămîne aparent sau poate fi mascat în zidul casei scării.
î. Vanilal. Chim., Farm.: C2H10O3. 3-Etoxi-4-hidroxibenz-aldehidă. Se obţine sintetic ca şi vanilina, din eugenol, din guaiacol sau din apele bisulfitice ale industriei celulozei, înlocuindu-se ra-	CHO
dicalu! metil cu etil. Se prezintă sub	^
formă de lame (fulgi) incolore cu	( ^
gr. mol. 166,17; cu p.t. 77—78°, cu mi»	'
HC"
NCH
d4°=1,079; n£=1,4850; componenţii chimici ai uleiului sînt: vanilina, alcoolul anisic, aldehida anisică, acidul anisic.
Prin distilarea cu vapori de apă a extractului eteric sau cloroformic se obţin circa 2% vaniiină. Prin agitare, timp de o lună, în alcool etilic, a batoanelor tăiate în bucăţi, se obţine absolutul de vanilie; după filtrare, solventul se îndepărtează prin distilare în vid.
Prin macerarea unei părţi fructe de vanilie, cu 10 părţi alcool etilic de 50**60%, se prepară tinctura de vanilie. E un amestec de vanilină, acid vanilie, acid anisic, alcool anisic, răşini şi zaharuri.
Absolutul, ca şi tinctura, se întrebuinţează în parfumeria fină, pentru compoziţii de tip oriental, cum şi la aromatizarea tutunului.
5.	Vanilina. Chim.: 4-Hidroxi-3-metoxibenzaldehida; eterul 3-metilic al aldehidei protocatehice. E larg răspîndită în natură, găsindu-se în cantităţi mici în
multe uleiuri eterice, răşini şi balsamuri,	CHO
sub formă de glicozidă. în fructele de	i
vanilie, al căror principiu mirositor e,	/ ^
vanilina se găseşte în proporţia de 2%. HC	CH
Vanilina e şi principiul mirositor al orhi- j,ii	r—nrw
deei din Bucegi (Nigritella angustifolia)	\ #	a
şi al altor plante.	r
O preparare industrială mai veche consistă în oxidarea coniferinei (v.) şi în hidroliza acidă sau enzimatică a glucovanilinei formate. Azi se obţine sintetic din eugenol prin isomerizare cu alcalii şi oxidarea isoeugenolului rezultat, din aldehida protoca-tehică, prin metilare, din guaiacol prin introducerea grupării aldehidice, sau prin oxidarea leşiilor bisulfitice şi a rumeguşului de lemn de conifere cu nitrobenzen.
Cristalizează din apă rece în ace incolore cu p. t. 81 •••82°. Are miros intens, dulceag, de vanilie. La încălzire sublimează’ fără descompunere; prin încălzire prelungită la 105° se descompune cu formare de produşi nevolatili. Are gr. mol. 152,14; p.f. 285°; p. f.10mm=162°; p-f'5mm=146°- E uşor solubilă în alcool etilic, eter etilic, cloroform, sulfură de carbon, ligroină caldă, piridină; solubilă în apă, 1 % la 15° şi 5% la 80°; solubilă în soluţie de carbonat de sodiu, dar insolubilă în soluţie de bicarbonat de sodiu.
Se oxidează încet în aer umed transformîdu-se în acid vanilie sau acid vanilinic (acid 4-hidroxi-3-metoxiben-zoic), fără utilizări practice.
Vanilina e principalul ingredient al aromelor artificiale de vanilie. Se utilizează pentru aromatizarea bomboanelor, a ciocolatei, a biscuiţilor, a produselor de cofetărie, cum şi în compoziţiile de parfumerie şi săpunărie.
6.	Vanisare. Ind. text.' Procedeu de tricotare a două fire de naturi sau de culori diferite, unul dintre ele apărînd pe o parte a tricotului şi altul pe cealaltă parte a lui, sau unul dintre fire apărînd pe ambele părţi ale tricotului, iar firul celălalt fiind utilizat în interiorul tricotului, în scopul obţinerii unor tricoturi fie mai rezistente, fie cu desene variate, în special în cazul firelor de natură diferită, de exemplu bumbac şi lînă (v. sub Tricct 2; v. şî Legătură tricot vanisat, sub Legătură 4). Vanisarea se realizează cu dispozitive adaptate la maşinile de tricotat, cari depun pe ace firele (de naturi sau de culori diferite), prin două conducătoare de fir separate, cu o distanţă oarecare între ele, avînd în acelaşi timp un nivel diferit faţă de acele maşinii de tricotat pentru a aşterne individual firele la două înălţimi diferite. La unele maşini acelaşi conducător de fir ţine separat cele două fire (v. fig.). Maşina e echipată şi cu ace cari au picioare
,.24
rosul mai intens decît al vaniliei. E	JJ.___or j,
greu solubil în apă, solubil în alcool,	%	/	25
în eter, glicerină, propilenglicol, în	^
alcool absolut (1:2). Se întrebuinţează ca aromatizant în industria parfumurilor, a săpunurilor, a băuturilor alcoolice şi în patiserie.
2.	Vanilie, acid Chim. V. sub Vanilină.
3.	Vanilie. Bot.: Fructul plantei Vanilia planifolia Andr. şi al altor specii înrudite, din familia Orchidaceae, originare din Mexic şi cultivate în toate regiunile tropicale. Vanilia e o plantă agăţătoare, care se dezvoltă în climă caldă şi umedă, în pămînt bogat în humă şi poros. Fructul de vanilie e format dintr-o capsulă alungită(15---25 cm), numită impropriu păstaie; e cărnos, verde înainte de maturizare, apoi galben, iar la completa maturizare devine brun-ciocolatiu, cînd se despică în două valve inegale. Conţine numeroase seminţe mici şi negre. Se recoltează la maturizare, înainte de a se despica, pentru a obţine calitatea cea mai aromată, după care se prelucrează. fie prin uscări şi aerări succesive, la soare sau în cuptoare, pentru a înlătura umiditatea superficială şi pentru a completa maturizarea, fie cu apă caldă (80---850), după care se trece la uscări succesive. Fructul de vanilie conţine, în principal, între 1 şi 3% vanilină, cum şi cantităţi mai mici de acid vanilie şi piperonilic, substanţe azotate, substanţe grase, ceroase şi mucilaginoase, zaharuri reducătoare, substanţe neazotate, celuloză, etc. Se întrebuinţează, în industria alimentară şi pentru uz casnic, drept condiment aromatizant, la prepararea dulciurilor, a ciocolatei, a Iichiourilor, a zaharurilor, cum şi în industria parfumurilor,
4.	ulei de Chim.: Produs izolat din fructele de vanilie (v.) culese înainte de a ajunge la maturitate şi cari nu au încă miros. Fructele respective se înmoaie în apă la 60---650, timp de 2“*3 min, se lasă umede la macearat 24 de ore, apoi se usucă la soare 6---7 zile sau în uscătorie la 40---450, timp de 1 -**2 zile. în timpul macerării, glicozidă, glucovanilina, care se găseşte în fructul verde, se scindează sub acţiunea enzimatică a emulsinei, în vanilină şi glucoză. După uscare, fructele capătă o culoare brună închisă şi mirosul plăcut caracteristic de vanilină, comercializîndu-se în această formă sub numirea de batoane de vanilie.
C/j
I
OH
Van’t Hoff, legea lui —
419
Vapori
separarea firului vanisare.
1) conducător; 2) orificiu pentru primul fir (de fond) ; 3) orificiu semicircular pen-
suplementare, de diferite înălţimi. La tricotezele rectilinii, unul dintre fire se depune mai jos pe tija acului şi el formează ochiurile pe faţă. Unul dintre fire constituie firul de fond, celălalt fiind firul de vanisare. La tricotezele circulare, firul de vanisare şi firul de fond sînt depuse atît pe acele discului cît şi pe acele cilindru-	;
lui. Firul de vanisare e acela care se află cel mai aproape de pieptenele de	2,
aruncare al fonturilor şi el va apărea pe faţă pentru a se obţine efectul dorit. Vanisarea se poate realiza prin flotarea, schimbarea sau acoperirea fi-	3
rului de vanisare.
V	/ ni sa re a prin f I o ta re se obţine sub acţiunea d ispozitivulu i de	Conducător	de fir pentru
vanisare şi prin intermediul unui la-	separarea	firului	pentru
căt: acele cu picioare suplementare de înălţimi mai mari sînt puţin cobo-rîte, astfel încît prind numai primul fir, din care formează ochiuri, pla-sînd în spatele lor firul al doilea, spre	tru firul al	doilea (de va-
a flota pe dosul tricotului, în dreptul	nisare).
acelor respective.
Vanisarea prin schimbare se obţine cu un dispozitiv adaptat la maşinile de tricotat, care schimbă poziţia firelor unul faţă de altul, cum şi faţă de acele maşinii, astfel încît, în porţiunile desenului cu figuri, firul de fond devine fir de bază, iar firul de bază devine fir de fond. Dispozitivul realizează o deplasare a acelor către centrul cilindrului şi, în acelaşi timp, o înaintare a platinelor de întoarcere. Deplasarea acelor către centrul cilindrului se face sub acţiunea unui braţ al împingătorului, care ridjcă în acelaş timp platina care se găseşte în canalele inelelor. împingătoarele sînt acţionate de un picior special (de butoanele lanţului pentru desene), prin intermediul unei pîrghii cu rolă şi al selectoarelor. Cu ajutorul unor arcuri, dispozitivul de vanisat e readus în poziţia iniţială.
Vanisarea prin acoperire sau aplicare, folosită azi mai rar, se obţine cu un dispozitiv adaptat la maşinile circulare de tricotat ciorapi, care asigură conducerea individuală a firelor de vanisare ca fire de efect, prin intermediul pasetelor, pe anumite ace ale cilindrului maşinii. Dispozitivul poate fi adaptat numai la maşini cu cilindrul fix. în general, dispozitivul se compune din pasete aşezate în capul pasetelor şi acţionate prin selectoare. Selectoarele au
2—10 picioare de desene, pentru a fi acţionate diferit. Pasetele sînt puţin îndoite, astfel încît, prin înaintarea lor, acele sînt împinse spre stînga, iar cînd pasetele se retrag sub acţiunea selectoarelor, ele împing acele spre dreapta, făcîndu-şi loc de trecere pentru depunerea firelor de efect. Lacătul selectoarelor intră şi iese din activitate sub acţiunea butoanelor unui lanţ de desene.
î. Van’t Hoff, legea lui Chim. fiz.: O substanţă în soluţie exercită o presiune osmotică egală cu presiunea pe care substanţa ar exercita-o dacă ar fi gazoasă şi ar ocupa singură un volum egal cu cel pe care-l ocupă soluţia. Legea lui van’t Hoff e valabilă numai pentru concentraţii mici.
2.	Vanţhoffit. Mineral.: Na6Mg(S04)4. Sulfat dublu de magneziu şi de sodiu, natural, întîlnit rar, sub formă de mase globulare compacte în zăcămintele de sare gemă. E optic biax. Are gr. sp. 2,69.
3.	Vântura, pl. vânturi. Ind. ţâr.: Una dintre grinzile orizontale, cari susţin acoperişul unei case, respectiv acoperişul unei şuri, deasupra porţii acesteia.
4.	Vapor, pl. vapoare. 1. Nav.: Navă propulsată cu o maşină cu abur.
5.	Vapor. 2. Nav.: Sin. (impropriu) Navă cu propulsiune mecanică.
6.	Vapori. F/z.: Substanţă definită în stare gazoasă la o temperatură mai joasă decît temperatura critică a substanţei care o constituie. Comportarea vaporilor se abate cu atît mai mult de la aceea a unui gaz perfect cu cît sîntTmai aproape de I ichefiere^ deci cu cît temperatura e mai joasă şi presiunea mai înaltă. într-o primă aproximaţie, comportarea poate fi exprimată — ca şi aceea a gazelor reale — printr-o ecuaţie de stare (v. Ecuaţia^de stare a unui fluid) de tipul ecuaţiei lui van der Waals. în practică însă, abaterile de la o astfel de ecuaţie nefiind, adeseori, neglijabile, valorile mărimilor de stare cari caracterizează o masă de vapori sînt date sub forma de tabele (v. Tabelă de abur) şi de diagrame.
Se numesc vapori saturanţi sau uneori, impropriu, saturaţi — vaporii a căror temperatură e egală cu temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii vaporilor, şi a căror presiune e egală cu presiunea maximă a vaporilor la temperatura cea mai joasă a pereţilor recipientului în care se găsesc. O scădere oricît de mică a temperaturii provoacă condensarea lor parţială, dacă există nuclee de condensare (de ex. firişoare de praf, ioni) în spaţiul respectiv. în lipsa nucleelor de condensare, vaporii, la o temperatură mai joasă decît temperatura de saturaţie, se numesc vapori supra-saturanţi sau uneori, impropriu, suprasaturaţi.
Vaporii saturanţi se numesc uscaţi, cînd sînt complet separaţi de faza lichidă, astfel încît o ridicare oricît de mică a temperaturii provoacă supraîncălzirea lor, iar o coborîre cît de mică a temperaturii, condensarea lor parţială. Vaporii saturanţi se numesc umezi cînd, la temperatura de saturaţie, sînt în amestec cu lichidul, acesta putînd fi repartizat omogen în toată masa vaporilor, sub forma de picături fine în suspensie, sau poate coexista în acelaşi spaţiu cu vaporii respectivi sub formă de masă lichidă distinctă. Titlul x al vaporilor uscaţi e egal cu unitatea, iar în cazul vaporilor umezi e egal cu raportul dintre cantitatea totală de vapori saturanţi uscaţi şi cantitatea totală a amestecului (sau a vaporilor saturanţi umezi). Valorile mărimilor de stare ale vaporilor saturanţi uscaţi se găsesc direct în tabele sau în diagrame, iar ale vaporilor saturanţi umezi fie se găsesc în diagrame, fie se obţin prin calcul în funcţiune de valorile mărimilor de stare ale vaporilor saturanţi uscaţi şi de titlul vaporilor saturanţ\ umezi.
Se numesc vapori supraîncălziţi vaporii a căror temperatură e mai înaltă decît tempetatura de saturaţie corespunzătoare presiunii vaporilor. Pentru condensarea unor vapori supraîncălziţi e necesar ca, în prealabil, temperatura să scadă sub temperatura de saturaţie. Diferenţa dintre temperatura vaporilor supraîncălziţi şi temperatura de saturaţie se numeşte grad de supraîncălzire. Cu cît acesta e mai înalt, cu atît comportarea vaporilor se apropie mai mult de comportarea gazelor perfecte. în practică, valorile mărimilor de stare ale vaporilor supraîncălziţi se iau din tabele sau din diagrame.
Vapori cu temperatură de saturaţie joasă: Vapori a căror temperatură de saturaţie, la presiunea de 1 ata, e inferioară temperaturii de 100°. Curba de vaporizaţie (v. sub Vaporizare 2) a acestor vapori e situată în domeniul temperaturilor joase, în general sub temperatura mediului ambiant, ceea ce face ca aceste substanţe să poată fi folosite ca agenţi frigorigeni (v«). Dintre aceştia sînt folosiţi în tehnică în special amoniacul, etanul, clorură de metil, bioxidul de sulf, freonul, etc.
Vapori cu temperatură de saturaţie înaltă: Vapori a căror temperatură de saturaţie, la presiunea de 1 ata, e superioară temperaturii de 100°. Curba de vaporizaţie (v. sub Vaporizare 2) a acestor vapori e situată
27*
Vapori de apă
420
Vaporizare
în domeniul temperaturilor înalte, pentru care motiv aceste substanţe sînt folosite ca agenţi purtători de căldură în unele instalaţii termice, în cari se urmăreşte să se obţină temperaturi înalte la presiuni relativ joase (instalaţii energetice binare uscătorii, etc.). Substanţele cu temperatură de saturaţie înaltă, folosite cel mai mult sînt mercurul şi difeniloxidul.
1.	~ de apa. Termot.: Sin. Abur (v.).
2.	~ de apa în atmosfera. Tehn. V. sub Umiditatea aerului, sub Umiditate.
3.	~ secundari. Ind. chim.: Vapori produşi în timpul evaporării sau vaporizarii unei soluţii care e supusă concentrării. Vaporii secundari pot fi evacuaţi în atmosferă (în instalaţiile simple, neeconomice); ei pot fi condensaţi în scopul recuperării lichidului — dacă acesta e o substanţă valoroasă — sau pot fi condensaţi într-un schimbător de căldură sau într-o instalaţie de vaporizare în trepte, în scopul principal al recuperării căldurii conţinute în vapori şi, eventual, în scopul recuperării condensatului.
4.	Vaporizare. 1 - TermotTrecerea unui lichid în stare de vapori, fie numai la suprafaţă (v. Evaporare), fie în toată masa lui (v. Vaporizare 2).
5.	Vaporizare. 2. Termot.’ Proces termic endoterm, iso-bar-isoterm, prin care un lichid trece, în întreaga sa masă, în stare de vapori, la o temperatură la care presiunea lichidului e egală cu presiunea din spaţiul înconjurător. Pe măsură ce lichidul care urmează să fie supus vaporizării primeşte căldură, temperatura lui creşte şi, odată cu aceasta, creşte şi energia cinetică medie a moleculelor de lichid. Moleculele a căror energie e destul de mare părăsesc lichidul. Dacă energia medie a moleculelor rămase în fază lichidă e menţinută prin primire de căldură din exterior, numărul de molecule cari părăsesc lichidul creşte continuu, pînă cînd întreaga cantitate de lichid se transformă în vapori. Dacă presiunea se menţine neschimbată, temperatura rămîne constantă în timpul vaporizării, cu tot schimbul de căldură care se produce între exterior şi lichid ; în adevăr, la cea mai mică tendinţă de depăşire a temperaturii de echilibru (temperatura de saturaţie), datorită creşterii energie[ moleculelor de lichid, procesul de vaporizare se intensifică/astfel încît echilibrul energetic se menţine; invers, tendinţa de scădere a temperaturii lichidului sub temperatura de echilibru — determinată de intensificarea vaporizării sau a schimbului de căldură cu exteriorul — provoacă încetinirea vaporizării, sstfel încît temperatura rămîne neschimbată. O parte din căldura necesară vaporizării unei cantităţi de lichid măreşte deci energia internă a moleculelor pînă la Iimita necesară pentru învingerea forţelor de atracţiune intermoleculare; cealaltă e echivalentă cu lucrul mecanic produs prin creşterea volumului la trecerea din faza lichidă în faza de vapori (v. şi Căldură de vaporizaţie, sub Căldură).
în timpul vaporizării, lichidul e separat de vaporii produşi printr-un strat limită, la a cărui traversare variază foarte repede (practic în mod discontinuu) cele mai multe dintre proprietăţile corpului (volumul specific, densitatea, energia internă, indicele de refracţie, etc.), — deşi, la presiune constantă, temperatura rămîne neschimbată.
Relaţia dintre mărimile de stare ale vaporilor e exprimată prin ecuaţia lui C I a p ey r o n - C I a u s i u s:
(1)	—-—,
’	dT	A{v"-v')T
în care p e presiunea, T e temperatura absolută la care se produce vaporizarea, r e căldura latentă de vaporizare, A e echivalentul caloric al lucrului mecanic, v", respectiv v', sînt volumul specific al vaporilor saturanţi uscaţi, respectiv al lichidului în stare de saturaţie. Deoarece, în cazul vaporizării, partea a doua a ecuaţiei poate fi numai pozitivă, rezultă că d p
Presiunea vaporilor produşi de un lichid se numeşte tensiune de vapori. Adeseori, termenul e folosit pentru presiunea vaporilor saturanţi, adică a vaporilor în echilibru cu I ichidul respectiv, deci pentru presiunea maximă a vaporilor, la temperatura la care se găseşte sistemul Iichid-vapori. Tensiunea de vapori creşte cu temperatura, variaţia d^atensiu-nii de vapori, pentru o variaţie dT a temperaturii, fiind dată de:
(2)	dp—------------------ -— ,
v ’	F	A(v"-v') T
dedusă din (1).
Se numeşte curba de vaporizaţie curba prin care se reprezintă variaţia temperaturii de saturaţie în funcţiune de presiune, respectiv presiunea vaporilor saturanţi’ în funcţiune de temperatură. Ecuaţia curbei de vaporizaţie e (1). Fiecărei substanţe îi corespunde o anumită curbă de vaporizaţie, care împarte planul diagramei în două regiuni: dedesubtul şi în dreapta curbei e situată regiunea vaporilor, deasupra şi în stîn-ga curbei esituată regiunea lichidului. Curba de vaporizaţie se opreşte la presiunea, critică, deasupra căreia vaporizaţia nu mai poate fi observată şi nu mai există o legătură univocă între presiune si temperatură
(V. fig. /).
In diagrama p-v (v. fig. //), curba pe care se găsesc toate punctele cari reprezintă lichidul în starea de saturaţie se numeşte curba limita a lichidului la saturaţie (A-K), iar curba pe care se găsesc toate punctele cari reprezintă vaporii saturanţi uscaţi se numeşte curba limita a vaporilor saturanţi uscaţi (B-K). Celedouăcurbe au un punct comun, punctul critic (K) — în care admit o tangentă orizontală.
—■ Odată cu creşterea presiunii la care se produce vaporizarea, volumul specific v' al lichidului creşte, iar volumul specific v" al vaporilor saturanţi uscaţi scade. Aceste volume devin egale la presiunea critică^, căreia îi corespund volumul critic Vfe şi temperatura critică Tr.
-173,15-100 0 100
Curbe de vaporizaţie pentru diferite fluide folosite în tehnică.
//. Reprezentarea vaporizării în diagrama p-v.
A-K) curba limită a lichidului la saturaţie; K-B) curba limită a vaporilor saturanţi uscaţi; K) punctul critic; 1) iso-termă critică; 2) isotermă subcritică; 3) isotermă supracriticS; A-B) vaporizare.
dT
> C, adică presiunea şi temperatura variază în acelaşi sens.
în diagrama p-v, regiunea lichidului e situată în stîngă curbei lichidului; regiunea vaporilor saturanţi e situată între curba lichidului şi curba vaporilor saturanţi uscaţi; regiunea vaporilor supraîncălziţi e situată în dreapta şi deasupra curbei vaporilor saturanţi uscaţi. Fluidul nu poate fi lichefiat la temperaturi superioare isotermei critice, oricît de înaltă ar fi presiunea la care e supus, Căldura de vaporizare scade cu creşterea presiunii şi devine nulă la presiunea critică; la această presiune (şi la presiuni mai înalte), trecerea din starea de lichid saturant în starea de vapori saturanţi uscaţi se face brusc, fără consum de căldură de schimbare de fază şi fără modificarea volumului specific al fluidului.
Vaporizare
421
Vaporizare
Egalitatea dintre temperatura lichidului care se vaporizează şi temperatura vaporilor formaţi — respectiv cea dintre presiunea lichidului şi presiunea vaporilor — e o situaţie limită de echilibru. în procesele de vaporizare din tehnică, tempe-atura lichidului e puţin mai înaltă decît a vaporilor (la vaporizarea apei sub presiunea de 1 ata, temperatura lichidului depăşeşte temperatura vaporilor cu 0,6*-*0,8°). Această diferenţă relativ mică creşte mult în stratul de lichid cu grosimea de 2***5 mm, de lîngă suprafaţa de încălzire. Practic, temperatura acestui strat de lichid e egală cu temperatura a suprafeţei de încălzire, astfel încît în această regiune lichidul e supraîncălzit cu At=tp~ts (unde ts e temperatura de saturaţie a vaporilor), acest At crescînd cu solicitarea termică a suprafeţei de încălzire.
Globulele de vapori se formează numai în stratul de lichid supraîncălzit şi numai în anumite puncte, numite centre de vaporizare, cari au proeminenţe sau neregular ităţi ale suprafeţei de încălzire, depuneri de nămol, de piatră, etc. în restul lichidului, globulele se produc numai la supraîncălziri foarte puternice (cari pot surveni, de exemplu, în cazul scăderii bruşte a presiunii).
Datorită tensiunii superficiale a lichidului, presiunea px din interiorul globulelor de vapori e mai înaltă decît presiunea p a lichidului înconjurător. La echilibru,
(2) Pl-P = 8p=^,
unde a e tensiunea superficială a lichidului, iar p e raza de curbură a globulei. Deoarece, practic, presiunii p îi corespunde temperatura t , iar presiunii plt temperatura / -J-A/, din
(2)	rezultă:
(3)
unde p'-
Js
Sp « p'-At, e dat de (1). Rezultă că raza minimă de
curbură a globulei de vapori
(4)	P.
2a
p'-kt
V//Z77/777.
3
iii.
b
mărime de ordinul micronilor. în momentul formării globulei, raza de curbură a acesteia e egală cu raza de curbură a asperităţii care constituie centrul de vaporizare respectiv. Cu cît ^min are ° val°are ma> mică, cu atît apar mai multe centre de vaporizare, cu raze de curbură din ce îri’ce mai mici, astfel încît vaporizarea devine mai intensă. Din (4) rezultă că intensitatea vaporizării creşte cu gradul de supraîncălzire /St a lichidului şi cu presiunea la care se produce vaporizarea (creşterii acestei presiuni îi corespunde scăderea mărimii a şi creşterea mărimi'i p'). După formare, globulele cresc, se desprind de perete şi se ridică prin lichid la suprafaţa liberă a acestuia. Dimensiunile globulei în momentul desprinderii depind de valoarea acceleraţiei gravitaţiei, de valoarea tensiunii superficiale a Iichidu-lui, de condiţiile de mişcare a lichidului din jur şi de capacitatea lichidului de a uda sau de a nu uda suprafaţa de încălzire. Lichidele cari o udă (v. fig. ///) antrenează în mişcarea lor globulele formate, datorită stratului subţire de lichid care intră ca o pană sub globule; această antrenare grăbeşte desprinderea globulelor şi intensifică vaporizarea. La lichidele cari nu udă suprafaţa nu se produce această intensificare prin antrenarea globulelor.
de
Forma globulelor vapori la: a) lichide cari „udă“ suprafaţa de încălzire; b) lichide cari ,.nu udă“ suprafaţa de încălzire.
Chiar după desprinderea globulelor, există schimb de căldură între lichid şi interiorul globulelor, astfel încît acestea continuă să crească, în timp ce se deplasează prin lichid. Creşterea şi mişcarea globulelor de vapori intensifică circulaţia lichidului, activînd prin aceasta schimbul de căldură dintre suprafaţa de încălzire şi lichid şi, implicit, vaporizarea.
Cît timp diferenţa dintre temperatura suprafeţei de încălzire şi temperatura de saturaţie e mai mică decît o anumită valoare, numită diferenţă critica de temperatură (Atfr), vaporizarea se produce în condiţiile descrise mai sus (vaporizare cu globule). La atingerea diferenţei critice de temperatură şi peste aceasta, datorită înmulţirii excesive a centrelor de vaporizare, globulele formate se unesc între ele, constituind o peliculă de vapori care se interpune între suprafaţa de încălzire şi lichid, înrăutăţind condiţiile de schimb de căldură între acestea, ceea ce are ca urmare încetinirea vaporizării. Trecerea de la vaporizarea cu globule la vaporizarea în regim cu peliculă depinde de natura fluidului,cumşide cond iţii le termice şi hidraul ice aie acestu ia.
în tehnică, vaporizarea e folosită, fie pentru producerea vaporilor cari urmează să fie folosiţi ca atari (de ex. vaporizarea apei în căldările de abur), fie pentru concentrarea soluţiilor sau distilarea lichidelor (de ex. vaporizarea soluţiilor în instalaţii de concentrare sau de distilare).
După presiunea la care se produce vaporizarea, se deosebesc:
Vaporizare atmosferică:	Vaporizare	care se
produce la presiunea atmosferică. Constituie cel mai simplu procedeu de vaporizare, folosit în instalaxiile de fierbere, de concentrare sau distilare, de tip deschis.
Vaporizare în vid: Vaporizare care se produce la o presiune inferioară presiunii atmosferice. Vaporizarea în vid e folosită în industria chimică şi în maşinile frigorifice, cînd e necesar ca procesul tehnologic să se producă la temperaturi joase. Presiunea la care se produce vaporizarea se alege în funcţiune de temperatura la care e util să se producă procesul.
Vaporizare sub presiune:	Vaporizare	care
se produce la o presiune mai înaltă decît presiunea atmosferică. Constituie cel mai răspîndit procedeu de vaporizare, folosit atît în căldările de abur, cît şi în instalaţiile de concentrare, de distilare, sterilizare, etc. Presiunea la care se produce vaporizarea se alege în funcţiune de temperatura la care trebuie să se producă procesul.
După modul în care căldura din vaporii produşi prin vaporizare e folosită chiar în procesul de vaporizare, se deosebesc: Vaporizare cu efect multiplu:	Vapori-
zare la care creşterea pe care o suferă entalpia vaporilor la producerea lor prin vaporizare e folosită pentru vaporizarea unor noi cantităţi de lichid; vaporii produşi în prima treaptă a instalaţiei se condensează în treapta a doua, unde, cedînd căldura de vaporizare, se vaporizează o nouă cantitate de lichid, etc. Vaporizarea cu efect multiplu ecaracterizată printr-un consum specific de căldură de cîteva ori mai mic decît la vaporizarea simplă (v. şî Vaporizator multiplu, sub Vapori-zator 1). Procedeul e folosit la concentrarea şi distilarea soluţiilor în industria chimică şi a produselor alimentare, cum şi în instalaţiile de epurare termică a apei industriale. Sin. Vaporizare în trepte.
Vaporizare cu pompă de căldură: Procedeu de vaporizare în care presiunea, respectiv temperatura de saturaţie a vaporilor secundari, e ridicată cu ajutorul unui compresor, astfel încît aceşti vapori pot fi folosiţi ca agent de încălzire în instalaţia de vaporizare. Prin aceasta, căldura de vaporizare e recuperată integral ; echivalentul în căldură al energiei mecanice sau electrice consumate pentru antrenarea compresorului corespunde deci unui consum specific foarte
Vaporizare retrogradă
422
Vaporizator
mic. Procedeul e folosit la concentrarea şi 1a distilarea soluţiilor în industria chimică şi a produselor alimentare (v. şî Vaporizator cu pompă de căldură, sub Vaporizator 1).
Vaporizare în trepte: Sin. Vaporizare cu efect multiplu (v.).
Vaporizare simplă: Vaporizare la carecreşterea pe care o suferă entalpia vaporilor la producerea lor prin vaporizare nu e folosită pentru vaporizarea unei alte cantităţi de lichid, în aceeaşi instalaţie de vaporizare.
1.	~ retrograda. Expl. petr.: Comportare retrogradă (v). la care, în comprimarea isotermă a unui sistem de hidrocarburi, în loc săse obţinăo lichefiere (totalăsau parţială), se obţine o vaporizare (parţială) a sistemului. Extinderea domeniului de condiţii de presiune şi de temperatură în cari această vaporizare poate avea loc depinde de eterogeneitatea de compoziţie a sistemului. Pentru sistemele de hidrocarburi din zăcăminte, această extensiune e cu atît mai mare cu cît sistemul e constituit din componenţi (eventual numai doi) cu greutăţi moleculare mai deosebite.
2.	Vaporizare. 3. Metg.: Operaţie metalurgică pe cale uscată, pentru prepararea sau afinarea unor metale şi al ia ie, la care produsul final e obţinut prin trecerea prin starea de vapori. în general, vaporizarea e însoţită de fenomene chimice (oxidare, reducere, etc.) şi e numită după natura acestor fenomene (vaporizare oxidantă, vaporizare reductoare, etc.); vaporizări fără fenomene chimice sînt, de exemplu, separarea în stare de vapori a unui metal de ganga sa, şi separarea în stare de vapori a metalului din unele aliaje (de ex. a mercurului, din amalgame).
Exemple:
Vaporizare cu precipitare: Procedeu metalurgic de purificare a anumitor metale cu temperatură de vaporizare soasă, prin precipitarea impurităţilor la temperaturi superioare temperaturii de vaporizare a metalelor respective. Acest procedeu de vaporizare e aplicat, de exemplu, în metalurgia zincului; impurităţile (ZnS, Fe) sînt precipitate fie cu ajutorul carbonului (2 ZnS + C -► 2 Zn4-CS2), fie provocînd o reacţie între impurităţi (ZnS+Fe-^ Zn+FeS), la temperaturi cuprinse între 1200 şi 1300° (superioare temperaturii de vaporizare a zincului, care e de 918°), astfel încît se obţin vapori de zinc pur.
Vaporizarea cu precipitare se aplică şi în metalurgia mercurului, în procedeul, folosit foarte rareori, de obţinere a acestuia din sulfura sa (HgS), prin precipitare cu fieri la o temperatură de circa 500° (superioară temperaturii de vaporizare a mercurului, care e de 356,9°).
Vaporizare oxidantă: Procedeu metalurgic de elaborare a anumitor metale cu temperatură de vaporizare joasă, prin oxidarea minereului la o temperatură superioară celei de vaporizare a metalului respectiv. Acest procedeu are o aplicaţie importantă în metalurgia mercurului, care se obţine oxidînd cinabrul (HgS), la o temperatură de circa 400°; vaporii de mercur formaţi se condensează în vase de distilare (numite aludele), pierderile de mercur fiind de cel mult 1 %.
Vaporizare reductoare: Procedeu metalurgic de elaborare a anumitor metale cu temperatură de vaporizare joasă, prin reducerea oxizilor Ia temperaturi superioare temperaturii de vaporizare a metalelor respective. Acest tip pe vaporizare e aplicat, de exemplu, în metalurgia zincului şi a cadmiului (care se obţine ca produs secundar). Oxizii respectivi, obţinuţi fie prin prăjirea oxidantă a blendei (sulfură de zinc, asociată cu sulfură de cadmiu şi, uneori, cu sulfură de fier), conform reacţiilor
2	ZnS+3 02=2 ZnO+2 S02
?»
CdS+3 Og=2 CdO+2 S08,
fie prin prăjirea simplă a carbonaţilor, conform reacţiilor Zn C03	ZnO -f C02
şi
CdC03—> Cd0-fC02, sînt reduşi cu ajutorul carbonului., conform reaţiilor
2	ZnO-fC=2 Zn-j-C02
si
2	CdO + C=2 Cd-j-C02.
Reacţia de reducere are eficienţă maximă la temperaturi cuprinse între 1150 şi 1500°, deci superioară temperaturii de vaporizare a zincului (918°) şi a cadmiului (765°). Vaporii de zinc şi de cadmiu, astfel obţinuţi, sînt condensaţi; ei antrenează însă şi anumite impurităţi (Fe, ZnS, etc.) rezultate din reacţii secundare, cari se elimină ulterior prin procedeul de vaporizare cu precipitare (v.).
3.	Vaporizare. 4. Ind. text.: Tratament folosit în unele operaţii de finisare a produselor textile, cum sînt: vopsirea, imprimarea, apretura, etc.
La vopsirea cu anumiţi coloranţi de developare, cum e negrul de anilină, tratarea cu vapori de apă asigură o coloraţie omogenă cu conţinut minim de gri.
La imprimare, vaporizarea care urmează după aplicarea pastelor colorate conform desenelor realizează o legătură strînsă între colorant şi fibre.
în apretură, vaporizarea îndeplineşte scopuri variate. Ea stabilizează dimensional produsele din fibre sintetice, şi înviorează produsele de lînădupăce acestea au fost supuse unor tratamente cari obosesc şi asprescfibrele(tundereaţesăturilor,uscarea exagerată a ţesăturilor, etc.), avînd un efect de relaxare şi de echil ibrare a tensiun ilor d in firele produselor textile tratate.
4.	Vaporizarea firelor. Ind. text.: Operaţia de aburire a firelor de viscoză în vederea fixării răsucituriior. Se efectuează prin introducerea bobinelor de la răsucit, aşezate pe cărucioare, într-un vaporizator în care se ţin 10 minute la o temperatură de 30-*'40° pentru preîncălzire, şi apoi se introduce abur direct pînă se ridică temperatura la 90°; se opreşte aburul şi se lasă bobinele pînă cînd temperatura care scade treptat a atins 40°, cînd operaţia e terminată şi cărucioarele sînt scoase.
5.	Vaporizator, pl. vaporizatoare. 1. Termot.: Instalaţie folosită pentru vaporizarea soluţiilor, în scopul concentrării sau al distilării acestora. Vaporizatorul e în principiu un schimbător de căldură (v. fig. /), în care căldura cedată de agentul de încălzire e folosită atît pentru încălzirea solSţiei pînă la temperatura de fierbere ,cît şi pentru vaporizarea I ich idu Iu i (solventulu i). Constructiv, unele tipuri de vaporizatoare sînt similare evaporatoarelor (v. sub Evaporator 1).
Vaporizatoarele se compun dintr-un corp metalic, al cărui spaţiu interior e compartimentat, prin suprafaţa de încălzire. Pe corp sînt fixate flanşe, la cari se leagă conductele pentru intrarea şi ieşirea agentului de încălzire, cele pentru intrarea soluţiei care urmează să fie vaporizată, cum şi cele pentru evacuarea soluţiei concentrate şi a vaporilor secundari produşi.
De asemenea, vaporizatoarele sînt echipate şi cu aparate şi dispozitive de măsură, de control şi de reglare, cari permit supravegherea funcţionării şi exploatarea instalaţiei, cum şi cu anexe (pompe, separatoare de picături, instalaţii de vid, etc.), a căror necesitate rezultă din condiţiile specifice de funcţionare.
porizatorului.
1)	corpul vaporizatorului ;
2)	suprafaţa de încălzire;
3)	cameră de vaporizare;
4)	camera agentului de încălzire; 5) intrarea lichidului de vaporizat; 6) ieşirea vaporilor secundari; 7) agent de încălzire; 8) ieşirea lichidului concentrat.
Vaporizator
423
Vaporizator
în urma schimbului de căldură din vaporizator, o parte din solventul soluţiei se vaporizează, iar vaporii secundari cari rezultă sînt evacuaţi din vaporizator pe măsură ce se produc. Soluţia concentrată care rezultă în urma vaporizării unei părţi din solvent se evacuează continuu sau periodic, dar căldura conţinută în soluţia concentrată poate fi parţial recuperată, prin folosirea soluţiei ca agent încălzitor într-un schimbător de căldură. în ce priveşte vaporii secundari, e posibil ca: să fie folosiţi ca agent de încălzire într-un schimbător de căldură sau în alt vaporizator, în care caz se recuperează atît căldura de vaporizare, cît şi condensatul respectiv; să fie trecuţi printr-un răcitor sau printr-un condensator, cînd se recuperează numai condensatul; să fie evacuaţi în atmosferă, cînd se pierde atît căldura conţinută în vaporii secundari, cît şi condensatul.
La majoritatea vaporizatoarelor folosite în tehnică, solventul care se vaporizează e apa, iar agentul de încălzire e aburul. Pentru a asigura transferul de căldură, presiuuea aburului de încălzire trebuie să fie mai înaltă decît presiunea în camera de vaporizare, astfel încît temperatura de saturaţie a aburului de încălzire să depăşească temperatura de fierbere a soluţiei. în general, diferenţa care rezultă astfel între temperatura aburulu i de încălzire şi temperatura aburulu i secundar e destul de mare (uneori cîteva zeci de grade), deoarece temperatura de fierbere a soluţiilor e mai înaltă—la aceeaşi presiune — decît temperatura de fierbere a lichidului pur, crescînd odată cu concentraţia. De asemenea, la stabilirea temperaturii aburului de încălzire trebuie să se ţină seamă de faptul că temperatura de fierbere e mai înaltă în straturile inferioare ale soluţiei decît la suprafaţa acesteia, din cauza presiunii hidrostatice pe care straturile superioare de lichid o exercită asupra celor inferioare.
Factorii cei mai importanţi cari influenţează funcţionarea vaporizatoarelor sînt următorii: viteza de circulaţie a lichidului, care determină în mare măsură mărimea coeficientului de transfer de căldură; diferenţa de temperatura dintre agentul de încălzire şi soluţie, de care depind atît viteza de circulaţie a lichidului — (la vaporizatoarele cu circulaţie naturală), cît şi mărimea suprafeţei de încălzire; viteza vaporilor secundari în ţevi, cu care viteza lichidului variază în acelaşi sens; presiunea vaporilor secundari, care dacă se măreşte provoacă micşorarea viscozităţii I ichidulu i, dar se măreşte corespunzător coeficientul de cedare a căldurii de la suprafaţa de încălzire la lichid; creşterea presiunii vaporilor secundari, care reduce căderea de temperatură provocată de presiunea hidrostatică a coloanei de lichid; înălţimea nivelului lichidului în ţevile de vaporizare, deoarece transferul de căldură se produce în condiţii optime cînd ţevileconţin lichid numai pînă la 1/2---3/4 din înălţimea lor; concentraţia soluţiei, de a cărei valoare depind greutatea specifică, viscozitatea şi căldura specifică (respectiv coeficientul de cedare a căldurii), cum şi viteza de depunere a crustei pe suprafaţa de încălzire; dimensiunile şi dispoziţia ţevilor de încălzire, deoarece circulaţia lichidului depinde de aceste elemente; eficacitatea evacuării din evaporator, a aerului şi a celorlalte gaze necondensabile, cari înrăutăţesc condiţiile de transfer de căldură; curăţenia suprafeţei de încălzire, adică menţinerea acesteia în stare curată prin îndepărtarea depunerilor; menţinerea unui vid cît mai înaintat, în evaporatoarele cari funcţionează cu depresiune.
Vaporizatoarele sînt foarte răspîndite, în special în industria chimică şi a produselor alimentare, unde sînt folosite pentru concentrarea şi distilarea soluţiilor. Ele sînt folosite şi în instalaţiile de căldări cu abur, pentru tratarea pe cale termică (distilare) a apei de alimentare a căldărilor. în acest ultim caz, vaporizatoarele se numesc d istilatoare.
După regimul de funcţionare, se deosebesc următoarele tipuri de instalaţii; vaporizatoare cu acţiune alternativă, în
cari se introduce o cantitate de soluţie pentru a fi supusă vaporizării pînă la obţinerea concentraţiei necesare, iar după evacuarea acesteia se introduce o nouă cantitate de soluţie de concentraţie mică; vaporizatoare cu acţiune continuă, în cari soluţia de concentraţie mică şi soluţia concentrată intră şi ies în mod continuu, pe măsură ce se desfăşoară procesul de vaporizare. Vaporizatoarele cu acţiune alternativă se folosesc numai la instalaţiile mici, cu randament mic, cînd consistenţa soluţiei concentrate nu permite evacuarea ei prin pompare sau cînd e necesară vaporizarea totală a solventului. Vaporizatoarele cu acţiune continuă, cari prezintă avantajul funcţionării neîntrerupte, sînt mai economice şi mult mai răspîndite decît cele cu acţiune alternativă.
După modul de folosire a căldurii necesare pentru vaporizare, se deosebesc următoarele tipuri de instalaţii: vapori-zatoare cu acţiune simplă, în cari căldura consumată e folosită o singură dată pentru vaporizare (v. şî Vaporizare simplă); vaporizatoare cu acţiune multiplă (v. sub Vaporizator multiplu), în cari aceeaşi cantitate de căldură e folosită de mai multe ori pentru vaporizarea succesivă a diferitelor cantităţi de lichid (v. şî Vaporizare cu efect multiplu, sub Vaporizare 2).
După presiunea din camera de vaporizare, se deosebesc: vaporizatoare cu suprapresiune, la cari presiunea din camera de vaporizare e mai înaltă decît presiunea atmosferică; vaporizatoare atmosferice, la cari presiunea din camera de vaporizare e egală cu presiunea atmosferică; vaporizatoare cu vid, la cari presiunea din camera de vaporizare e mai joasă decît presiunea atmosferică. Vaporizatoarele cu s u p r a-presiune prezintă avantajul că vaporii secundari pot fi folosiţi ca agent de încălzire în diferite instalaţii termice, ceea ce permite realizarea unor randamente mari. Vaporizatoarele atmosferice sînt simple, dar neeconomice, căldura de vaporizare pierzîndu-se odată cu vaporii secundari. Vaporizatoarele cu vid sînt indicate în cazurile în cari soluţia se alterează la temperatură înaltă, sau are temperatură de fierbere înaltă, iar agentul de încălzire are temperatură joasă, cum şi în cazurile cînd se urmăreşte mărirea d i-ferenţei dintre temperatura agentului de încălzire şi a soluţiei, în scopul reducerii suprafeţei de încălzire (respectiv a gabaritului instalaţiei); acest vaporizator, la care pierderile de căldurăsînt comparativ mai mici, prezintă dezavantajul că e constructiv mai complicat, deoarece are ca anexă o instalatie de vid (v. fig. II).
După agentul de încălzire, se deosebesc vaporizatoare încălzite cu abur, cu gaze, cu ulei şi cu apă. Cele mai răspîndite sînt vaporizatoarele încălzite cu abur. Gazele de ardere, ca şi uleiul fierbinte, se folosesc în special cînd e necesară realizarea unor temperaturi de vaporizare înalte (200--3000), fără a mări presiunea în circuitul de încălzire. Folosirea ca agent de încălzire a apei cu temperatură de peste 100° impune realizarea unor presiuni înalte în circuitul de încălzire (pînă la 200 at), pentru a evita producerea vaporilor, cum şi util izarea apei distilate, pentru a exclude depunerea sărurilor. încălzirea electrică a vaporizatoarelor nu e folosită decît în instalaţiile de laborator sau în cazurile în cari se impune reglarea foarte precisă a procesului, deoarece acest mod de încălzire e de 2***3 ori mai costisitor decît încălzirea obişnuită cu abur.
II. Schema vaporizatorului cu vid.
1) vaporizator; 2) condensator; 3) pompă de vid; 4) intrarea soluţiei slab concentrate; 5) vapori secundari; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) ieşirea agentului de încălzire; 8) ieşirea distilatului.
Vaporizator
424
Vaporizator
Vaporizatoarele mai pot fi clasificate şi după alte criterii, şi anume: după modul de circulaţie a soluţiei, se deosebesc vaporizatoore cu circulaţie naturală şi vaporizatoare cu circulaţie forţată, primele fiind cele mai răspîndite; după poziţia ţevilor de încălzire, se deosebesc vaporizatoare cu ţevi orizontale, cu ţevi verticale şi cu ţevi înclinate, cele mai răspîndite fiind vaporizatoarele cu ţevi verticale (al căror gabarit, la producţie egală, e cel mai mic); după tipul suprafeţei de încălzire, se deosebesc vaporizatoare cu cămaşă, cu ţevi drepte, şi cu serpentine, cele mai răspîndite fiind vaporizatoarele cu ţevi drepte.
Există numeroase tipuri constructive de vaporizatoare. Dintre acestea, cele mai reprezentative sînt descrise mai jos.
Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară înclinată:	Vaporizator	cu	o cameră
de încălzire care cuprinde un fascicul înclinat de ţevi, incluziv o ţeavă de circulaţie neîncălzită, agentul calorific circulînd prin spaţiul intertubular. în general, circulaţia e mult mai bună decît la aparatele cu cameră exterioară orizontală, atît datorită diferenţei de nivel mai mari, cît şi ţevii de circulaţie, care nu e încălzită.
Aceste vaporizatoare (v. fig. III) ocupă o suprafaţă mai mică decît cele cu cameră exterioară orizontală şi sînt mai
III. Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară înclinată.
1) cameră de încălzire; 2) ţeavă de circulaţie; 3) camera vaporilor secundari; 4) deflector; 5) capac de-montabil; 6) intrarea soluţiei; 7) intrarea agentului de încălzire; 8) ieşirea vaporilor secundari.
IV. Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară orizontală, f) cameră de încălzire ; 2) separator; 3) agent de încălzire; 4) intrarea soluţiei; 5) ieşirea soluţiei concentrate; 6) ieşirea vaporilor secundari.
scunde decît cele cu cameră exterioară verticală. Deasemenea, prezintă avantajul că pot fi curăţite relativ uşor, prin demontarea capacului camerei de încălzire.
Vaporizator	cu	cameră	de	încălzire
exterioară orizontală: Vaporizator pe al cărui separator vertical e fixată camera de încălzire orizontală (v. fig. IV). Circulaţia soluţiei, care e foarte slabă, face ca acest tip de vaporizator să aibă greutate şi dimensiuni mari. în general, separatorul	se	execută din fontă,	iar camera de
încălzire, din tablă de	oţel:	camera de	încălzire e montată
pe roţi, pentru a uşura demontarea şi curăţirea.
Acest separator e folosit pentru tratarea leşiilor şi a soluţiilor cari depun cruste şi sedimente dure.
Vaporizator	cu	cameră	de	încălzire
exterioară verticală: Vaporizator cu camera de încălzire situată în exterior, deci cu înălţime comparativ redusă, a cărui funcţionare e mai eficace, deoarece ţeava de circulaţie nu mai e încălzită şi deci circulaţia soluţiei e mai
intensă (v. fig. V). Prin legarea a douăsau a mai multor camere de încălzire la un singur separator, aparatul poate funcţiona continuu, fiind posibilă curăţirea uneia dintre camere în timpul funcţionării celorlalte.
*
A
x
V. Vaporizator cu cameră de încălzire exterioară verticală.
1) cameră de încălzire; 2) separator; 3) ţeavă de circulaţie; 4) agent de încălzire; 5) intrarea soluţiei; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) ieşirea vaporilor secundari.
VI. Aparat pentru vaporizarea soluţiilor cari cristalizează.
1) cameră de încălzire; 2) separator; 3) ţeavă de circulaţie; 4) agent de încălzire; 5) intrarea soluţiei; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) ieşirea vaporilor secundari; 8) indicator de nivel.
Aceste aparate pot fi construite pentru capacităţi mari de producţie (lungimea ţevilor poate atinge 7 m) şi pot funcţiona atît pe principiul vaporizatoarelor cu cameră de încălzire şi cu ţeavă de circulaţie, cît şi pe principiul vaporizatoa-relor cu peliculă ascendentă, dînd rezultate bune la vaporizarea oricărui fel de soluţii, incluziv a soluţiilor cari emul-sionează puternic. Avantajul vaporizatoarelor cu cameră de încălzire exterioară e accesibilitatea comodă a acesteia pentru curăţire şi reparaţii.
Pentru vaporizarea soluţiilor cari cristalizează se folosesc vaporizatoare de acelaşi tip, însă cu camera de încălzire situată jos (v. fig. VI), cu scopul de a se evita ancrasarea suprafeţei de încălzire. La acestea, nivelul lichidului e mult deasupra camerei de încălzire, astfel încît temperatura de fierbere a soluţiei în camera de încălzire e mai înaltă decît în separator, datorită presiunii hidrostatice a coloanei de lichid. Soluţia e încălzită la o temperatură la care să nu fie posibilă fierberea în camera de încălzire, ci la nivelul superior al lichidului; de aceea cristalele nu se produc şi nici nu se depun pe suprafaţa de încălzire, ci în separator, de unde pot fi evacuate uşor, după ce se separă de lichidul concentrat.
Vaporizator cu cămaşă:
Vaporizator cu suprafaţa de încălzire constituită din pereţii laterali şi fundul camerei de vaporizare, cari sînt îmbrăcaţi cu o cămaşă exterioară metalică, agentul calorific circulînd printre pereţii dubli ai aparatului (v. fig. VII). Uneori aceste vaporizatoare
VIL Schema vaporiza^orului cu cămaşă.
1)	cameră de vaporizare;
2)	cămaşă; 3) soluţie; 4) ieşirea vaporilor secundari;
5) agent de încălzire.
Vaporizator
425
Vaporizator
sînt echipate cu dispozitive pentru răzuit pereţii, cari pot fi căptuşiţi cu materiale anticorozive.
Vaporizatoarele cu cămaşă, numite şi vaporizatoare cu manta, au o producţie orară mică, deoarece suprafaţa lor de încălzire e mică. în majoritatea cazurilor se folosesc pentru vaporizarea soluţiilor din cari precipită substanţe solide cari se depun pe pereţi, cum şi pentru vaporizarea soluţiilor corozive.
Vaporizator cu circulaţie forţată:	Va-
porizator cu o cameră de încălzire exterioară, care cuprinde un fascicul vertical de ţevi şi în care circulaţia soluţiei e activată de o pompă, agentul calorific (de regulă, abur) circulînd prin spaţiul intertubular. Prin mărirea vitezei lichidului în interiorul ţevilor de încălzire, coeficientul de cedare a căldurii e îmbunătăţit, astfel încît suprafaţa de încălzire se reduce. Datorită căderii de presiune provocate de viteza mărită de circulaţie, temperatura de fierbere e mai înaltă în camera de încălzire decît în separator, în vaporizatorul cu circulaţie forţată e posibilă vaporizarea soluţiilor cari cristalizează, fără ancrasarea suprafeţei de încălzire, ca şi la vaporizatorul cu cameră de încălzire exterioară verticală^.), dar în comparaţie cu acesta are o înălţime mult mai mică (v. fig. VIII).
Cristalele cari se produc sînt separate şi evacuate periodic, cu ajutorul unui filtru special. Cu cît viteza de circulaţie e mai mare,
cu atît nivelul la care începe fierberea lichidului e mai înalt; în general, la viteza de aproximativ 2 m/s, nivelul de fierbere al lichidului se găseşte la capătul superior al ţevilor.
La vaporizatoarele cu circulaţie forţată trebuie ca viteza de circulaţie să nu fie mai mică decît 1 m/s, deoarece în acest caz nivelul de fierbere al lichidului e jos şi influenţa vitezei asupra coeficientului de cedare a căldurii devine neglijabilă, ceea ce înseamnă că procesul de vaporizare s-ar apropia de cel corespunzător vaporizatoarelor cu circulaţie naturală. De asemenea nu sînt ind icate viteze mai mari decît 4 m/s, deoarece peste această limită devine neglijabilă creşterea coeficientului de cedare a căldurii, în timp ce consumul de energie necesară pentru antrenarea pompei creşte foarte repede. De aceea, în majoritatea cazurilor, viteza e cuprinsă între 1,5 şi 3,5 m/s, dar nu se admite să scadă sub 2,5 m/s în instalaţiile de vaporizare a soluţiilor cari cristalizează.
Vaporizatoarele cu circulaţie forţată ocupă spaţiu mult mai mic decît cele cu circulaţie naturală, la producţie egală, De aceea ele se construiesc pentru capacităţi mari şi foarte mari, unde vaporizatoarele cu circulaţie naturală ar ocupa spaţii exagerat de mari.
Vaporizator cu peliculă ascendentă: Vaporizator cu suprafaţa de încălzire constituită dintr-un fascicul de ţevi lungi (pînă la 10 m), la care aburul de încălzire circulă prin spaţiul intertubular, iar soluţia se găseşte în ţevi, pînă la 1/5---Î/4 din înălţimea acestora (v. fig. IX).
VIII. Vaporizator cu circulaţie forţată. 1) pompă de circulaţie; 2) cameră de încălzire; 3) separator; 4) filtru pentru cristal; 5) evacuarea condensatului; 6) ţeavă de circulaţie; 7) ieşirea vaporilor secundari; 8) intrarea soluţiei; 9) ieşirea soluţiei concentrate; 10) intrarea aburului de încălzire.
Bulele de vapori formate. în soluţie se angajează în mişcare ascendentă şi antrenează o parte din lichid, care se deplasează de-a lungul pereţilor sub formă de peliculă, astfel încît vaporizarea continuă pe toată lungimea ţevilor. Amestecul vapor i-Ji-chid părăseşte ţevile prin capătul de sus şi izbeşteseparatoruI de picături, care e constituit d intr-un rotorcu paleterăsucite; sub impulsul vaporilor, rotorul se învîrteşte şi aruncă spre periferie picăturile de lichid concentrat, cari se colectează pe fundul domului.
Viteza peliculei e relativ mare (pînă la 20 m/s), astfel încît transferul de căldură se produce în condiţii foarte bune.
Datorită înălţimii mici a coloanei de lichid, influenţa presiunii hidrostatice asupra temperaturi i de fierbere e neglijabilă.
Acest tip de vaporizatoare, cari pot atinge producţia specifică de 35 kg vapori /m2 h se construieşte într-ogamă largădedimen-siuni, cu suprafeţe de încălzire între 50 şi 1500 m2.
Vaporizatoarele cu peliculă ascendentă dau rezultate foarte bune la vaporizarea soluţiilor cari emulsionează puternic, dar nu sînt recomandabile pentru vaporizarea soluţiilor foarte vîscoase şi a celor cari cristalizează, deoarece există per icolu I înfundării aparatului.
Vaporizator cu peliculă descendentă:
Vaporizator cu două treceri, dintre cari o trecere în ascensiune a soluţiei şi o trecere în descensiune a emulsiei li-chid-vapori secundari, spre separator. Se foloseşte pentru vaporizarea soluţiilorcu viscozitate mare.
Vaporizator cu pompă de căldură:	Vapo-
rizator în care vaporii secundari produşi sînt aspiraţi de un compresor, iar acesta îi refulează în camera de încălzire
(v. fig. X). Prin ridicarea presiunii creşte şi temperatura de saturaţie a vaporilor refulaţi, astfel încît căldura de vaporizare a acestora poate fi utilizată pentru vaporizarea soluţiei, în acest fel se realizează „recirculaţia" căldurii în interiorul vaporizatoruIui, cu un consum minim de energie, necesar numai pentru comprimarea vaporilor secundari.
La vaporizatoruI cu pompă de căldură economia realizabilă e cu atît mai mare, cu cît raportul de compresiune e mai mic, respectiv cu cît e necesară o cădere mai mică de temperatură în vaporizator. Aceasta limitează domeniul de aplicare a vaporizatoarelor cu pompă de căldură, deoarece la vaporizarea soluţi i lor a căror temperatură de fierbere creşte repede cu concentraţia, temperatura vaporilor secundari poate fi cu cîteva zeci de grade mai joasă decît temperatura soluţiei, ceea ce înseamnă că ridicarea temperaturii vaporilor prin comprimare poate deveni cu totul nerentabilă.
Vaporizator cu peliculă ascendentă.
1) corp; 2) dom; 3) ţevi de încălzire; 4) plăci tubulare; 5) intrarea soluţiei; 6) separator; 7) ieşirea soluţiei concentrate; 8) ieşirea vaporilor secundari; 9) ţeavă pentru evacuarea gazelor; 10) intrarea aburului de încălzire; 11) evacuarea condensatului.
Vaporizator
426
Vaporizator
X. Instalaţii de vaporizare cu pompă de căldură, o) cu turbocompresor; b) cu ejector; 1) vaporizator; 2) turbocompresor; 3) motor electric; 4) ejector; 5) intrarea soluţiei brute; 6) ieşirea soluţiei concentrate; 7) vapori secundari; 8) vapori secundari comprimaţi; 9) abur de încălzire;
10) condensat.
Vaporizatorul e alimentat cu abur de încălzire numai la punerea în funcţiune, pînă cînd începe să se producă abur secundar. Apoi, se pune în funcţiune compresorul şi se opreşte accesul aburului de la căldare; la acest vaporizator se folosesc compresoare cu piston, tu rbocompresoa-re (în cele mai multe cazuri) sau ejectoare cu abur.
Teoretic economia realizabilă prin vaporizarea cu pompa de căldură e ilimitată; practic, în condiţiile întîlnite în mod obişnuit, economia e puţin mai mare de cît la un vaporizator multiplu cu patru trepte, iar investiţiile şi dimensiunile sînt mai mici. Această instalaţie permite vaporizarea la temperaturi joase, ceea ce'prezintă mare importanţăpen-tru tratarea soluţiilor uşor alterabile la ridicarea temperaturii.
Vaporizatoarele cu pompă de căldură se utilizează în industria chimică, pentru vaporizarea soluţiilor a căror temperatură de fierbere creşte în urma concentrării cu maximum 10°. De asemenea, se utilizează în industria produselor alimentare, în special pentru concentrarea laptelui şi a sucurilor de fructe, cum şi în cazurile cînd trebuie evitată supunerea soluţiei la temperaturi înalte şi nu pot fi folosite vaporizatoarele multiple. Utilizarea vaporizatoarelor cu pompă de căldură nu e raţională dacă vaporii secundari, produşi prin vaporizare, pot fi folosiţi pentru încălzire.
Vaporizator cu serpentină:	Vaporizator
cu suprafaţă de încălzire constituită din una sau din mai multe serpentine de ţeavă, introduse în camera de vaporizare, agentul calorific circulînd prin serpentine, cari sînt cufundate în soluţia de vaporizat. La vaporizatoarele cu mai multe serpentine, acestea sînt legate în paralel, astfel încît agentul de încălzire poate fi introdus în toate sau numai în unele serpentine, după condiţiile de utilizare: scoaterea din funcţiune a unei părţi din suprafaţa de încălzire interesează în special aparatele cu acţiune alternativă, în cari n ivelul soluţiei scade pe măsură ce se produce vaporizarea,
Vaporizatoarele cu serpentine se folosesc în special pentru vaporizarea soluţiilor corozive, în care caz pereţii aparatului se protejează contra acţiunii soluţiei, iar serpentinele se execută din material rezistent la coroziune.
Vaporizator cu ţevi interioare orizontale:	Vaporizator cu
XI. Vaporizator cu ţevi interioare orizontale.
1) cameră de vaporizare; 2) suprafaţă de încălzire; 3) spaţiul agentului de încălzire.
suprafaţa de încălzire constituită dintr-un fascicul orizontal de ţevi drepte, agentul calorific circulînd prin ţevi. Soluţia de vaporizat se introduce în spaţiul intertubular din corpul aparatului (v. fig. XI), dar înălţimea stratului de soluţie fiind mică (sub 0,5 m), căderea
de temperatură provocată de efectul presiunii hidrostatice e foarte mică. Vaporizatoarele cu ţevi interioare sînt mai grele şi mai voluminoase decît alte tipuri, din care cauza sînt folosite din ce în ce mai puţin. Aceste aparate sînt indicate pentru vaporizarea soluţiilor cari spumează mult, datorită volumului mare al camerei de vaporizare, dar nu se folosesc pentru soluţiile cari depun cristale pe suprafaţa de încălzire, deoarece aceasta e greu de curăţit.
Vaporizator cu ţevi interioare verticale: Vaporizator cu suprafaţa de încălzire constituită dintr-un fascicul de ţevi verticale, în al cărui ax se găseşte o ţeavă de circulaţie cu diametrul mult mai mare (peste 300 mm), agentul calorific circulînd prin spaţiul intertubular (v. fig. XII). Soluţia de vaporizat se introduce în camera de vaporizare, în care e situat fasciculul vertical de ţevi, şi circulă prin interiorul ţevilor; suprafaţa de încălzire a fiecărei ţevi fiind proporţionalăcu diametrul ei, iar volumul conţinut fiind proporţional cu pătratul diametrului, vaporizarea e mai intensă în ţevile cu diametru mic decît în ţeava centrală, ceea ce face ca greutatea specifică a emulsiei lichid-vapori să fie mai mică în ţevile cu diametru mic decît în ţeava cu diametru mare. Datorită acestei d iferenţe, circulaţia naturală a soluţiei se intensifică, îmbunătăţind condiţiile de transfer de căldură şi reducînd depunerile pe suprafaţa de încălzire.
Suprafaţa de încălzire a vaporizatoarelor de acest tip poate atinge cîteva sute de metri pătraţi, lungimea ţevilor putînd depăşi circa 6 m, iar producţia specifică de vapori e de 8***10 kg/m2h. La vaporizatoarele pentru debit mare sînt necesare mai multe ţevi de circulaţie; la unele vaporizatoare, ţeava de circulaţie e scoasă în afara aparatului, astfel încît lichidul d in această ţeavă nu mai primeşte căldură şi circulaţia e şi mai activă.
Vaporizatoarele cu ţevi interioare verticale sînt mult utilizate mai ales pentru vaporizarea soluţiilor de viscozitate mare şi a celor cari depun cruste sau sedimente, deoarece construcţia lore simplă şi curăţirea suprafeţei de încălzire e relativ comodă.
Vaporizator multiplu: Agregat constituit din mai multe vaporizatoare, în general identice, astfel încît vaporii secundari produşi de un vaporizator să fie folosiţi ca agent calorific în următorul. Pentru ca funcţionarea să fie posibilă, trebuieca între vaporii secundari de la un vaporizator şi soluţia de vaporizat din cel următor să existe o diferenţă de temperatură, respectiv de presiune.
Condiţiile în cari se produce vaporizarea şi numărul de vaporizatoare ale agregatului, numite treptele agregatului, determină d iferenţa totală de temperatură dintre prima şi ultima treaptă, respectiv diferenţa dintre presiunea aburului de încălzire din prima treaptă şi presiunea aburului secundar din ultima treaptă. în numeroase cazuri, pentru realizarea diferenţei necesare de presiune trebuie ca aburul de încălzire al primei trepte să aibă presiunea destul de înaltă, iar ultima sau ultimele trepte să funcţioneze în vid; în acest caz, instalaţia e echipată cu un condensator şi o pompă de vid.
XII. Vaporizator cu ţevi interioare verticale. .
1) corp ; 2) ţevi de încălzire ; 3) ţeavă de circulaţie; 4) cameră de vapori; 5) separator de picături; 6) intrarea soluţiei de vaporizat; 7) ieşirea soluţiei concentrate; 8) ieşirea vaporilor secundari; 9) intrarea aburului de încălzire; 10) ieşirea condensatului.
Vaporizator
427
Vaporizator
După modul de legare între ele a diferitelor trepte există numeroase scheme de vaporizatoare multiple, dintre cari mai mult folosite sînt schemele în echicurent şi în contracurent, cum şi schema cu alimentare separata. Dintre schemele mai puţin folosite, cea mai interesantă e schema instalaţiei cu prelevare de abur, în care o parte din aburul secundar produs nu mai e trimis în vaporizatoarele treptelor următoare, ci e folosit în diferite alte procese tehnologice sau în instalaţia de încălzire a uzinei.
La vaporizatorul multiplu în echicurent, aburul de încălzire, aburul secundar şi soluţia circulă în acelaşi sens, de la o treaptă la alta (v. fig.Xllla). Soluţia circulă datorită diferenţei de presiune d intre trepte, concentraţia atingînd valoarea maximă în uitima treaptă. Aceasta e schema cea mai răspîndită în întreprinderile industriale.—La vaporizatorul multiplu în contracurent, soluţia brută intră prin ultima treaptă, trecînd apoi succesiv prin toate treptele, pînă la prima (v. fig. XIII b). Pentru ca circulaţia soluţiei să fie posibilă, deoarece presiunea creste de separată; o vaporizator; 2) intrarea soluţiei brute; la ultima trpanta ieşirea soluţiei concentrate; 4) intrarea aburului de încălzire ; 5) abur secundar; 6) pompă de circulaţie ;
spre primatreap-	, //şj m) trepte de
vaporizare.
tă, se interpun
pompe de circulaţie între trepte. Soluţia atinge concentraţia maximă în prima treaptă, iar variaţia temperaturii de vaporizare, odată cu creşterea viscozităţii soluţiei, determină intensificarea transferului de căldură. Vaporizatorul multiplu în contracurent se foloseşte pentru vaporizarea soluţiilor a căror viscozitate creşte repede cu concentraţia şi cu scăderea temperaturii, soluţii cari ar îngreuna sau chiar ar împiedica circulaţia într-un vaporizator multiplu în echicurent, deoarece viscozitatea ar creşte exagerat în ultima treaptă. Dezavantajele pe cari Ie prezintă vaporizatorul multiplu în contracurent, faţă de cel în echicurent, sînt: consum mai mare de abur de încălzire (circa 3---5%), preţ mai mare, exploatare mai compli-catăşi consum mai mareele energie electrică (datorită pompelor de circulaţie montate între trepte). — La vaporizatorul multiplu cu alimentare separată, fiecare treaptă e alimentată independent cu soluţie, aceasta trecînd prin cîte un singur vaporizator (v. fig. XIII c). în acest fel, concentraţia soluţiei e aceeaşi în toate treptele. Schema cu alimentare separată se foloseşte pentru vaporizarea soluţiilor saturate, cari cristalizează puternic, deoarece în celelalte scheme depunerea cristalelor ar înfunda repede armaturile şi conductele de legătură dintre trepte.
Avantajul esenţial pe care-l prezintă vaporizatoruI multiplu consistă în realizarea unei economii importante de abur de încălzire, respectiv de combustibil. Teoretic, în vaporizatoarele cu acţiune simplă, fiecare kilogram de abur de încălzire poate vaporiza un kilogram de soluţie, iar în vaporizatorul multiplu cu n trepte, fiecare kilogram de abur de încălzire poate vapo-
o) în echicurent; b) în contracurent; c) cu alimentare
riza n kilograme de soluţie. Datorită pierderilor de căldură spre exterior şi creşterii căldurii de vaporizare cu scăderea presiunii, consumul specific real e puţin mai mare, fiind cuprins între 1,1 kg/kg soluţie evaporată la vaporizatoarele cu o treaptă, şi 0,27 kg/kg soluţie evaporată la vaporizatoarele cu cinci trepte. Consumul specific real d (în kg/kg), care reprezintă cantitatea de abur consumat raportată la cantitatea de soluţie evaporată, poate fi determinată cu aproximaţie satisfăcătoare din relaţia:
^	0,85 n
din care rezultă că economia realizabilă prin adăugarea unei trepte suplementare scade repede cu creşterea numărului total de trepte (de ex., trecînd de la o treaptă de vaporizare la două trepte, economia de abur încălzitor e de aproximativ 50%; trecînd de la patru la cinci trepte, economia scade la 10%, iar prin trecerea de la zece la unsprezece trepte, economia se reduce la numai 1 %).
Prin mărirea numărului de trepte se scumpeşte şi se măreşte instalaţia, cresc cheltuielile de întreţinere şi de reparaţii, iar exploatarea se complică. Din aceste motive, cele mai multe vaporizatoare multiple au trei sau patru trepte de vaporizare, deşi se poate ajunge pînă la 10 trepte în anumite cazuri speciale, de exemplu la instalaţii de mare debit (la cari se dispune de abur încălzitor de înaltă presiune, dar pe fiecare treaptă e o diferenţă mică între temperatura aburului de încălzire şi temperatura soluţiei).
î. Vaporizator. 2. Ind. text.: Maşină folosită în imprimeria textilă pentru fiu id ificarea, cu ajutorul aburului saturat, a pastei colorate imprimate pe ţesături, pentru mărirea reactivităţii dintre coloranţi şi fibre, în vederea înviorării şi realizării stabilităţii culorilor imprimate.
După modul de acţionare a aburului, vaporizatorul poate fi: vaporizator cu acţiune continuă şi cu presiune normală: vaporizator cu presiune joasă şi vaporizator mic, pentru imprimeuri cu coloranţi indantren.
Vaporizatorul cu acţiune continuă şi cu presiune normală cuprinde (v. fig.): o cameră paralelepiped ică metal ică 1, îmbrăcată cu plăci de material termoizolant, în care se introduce
Vaporizator cu acţiune continuă şi cu presiune normală.
abur saturat cu temperatura de 96---1000; un preîncălzitor compus dintr-un canal 2, cu pereţi metalici, în care se trimite aer cald şi prin care ţesătura 3 circulă întinsă în lăţime, peste barele conducătoare 4; un sistem de cilindre rotitoare conducătoare 5, cu ajutorul cărora ţesătura, după ce a trecut prin preîncălzitor şi după ce efectuează o cursă orizontală prin camera 1, circulă formînd falduri verticale şi iese apoi prin preîncălzitor; un dispozitiv cu mişcare pendulară, care depune în falduri orizontale ţesătura imprimată şi vaporizată, sau un sistem de bare, cari conduc tesătura spre o maşină de uscat, cînd ea nu trebuie depusă în falduri.
Aburul trebuie să aibă temperatura de 101 •••105°. Pe cît posibil, aburirea trebuie făcută în absenţa aerului. Umiditatea relativă în maşină e de 90-**98%.
Vaporizator
428
Var
Durata aburirii în această maşină e de 1***15min, iar viteza de circulaţie a ţesăturii imprimate e de 14---50 m/min.
Pentru prevenirea petelor cari pot să prevină din căderea pe ţesătură a picăturilor de condens, plafcnul maşin ii e prevăzut cu pereţi dubli, între cari se află aer cald.
Serveşte aproape excluziv la imprimarea directă cu coloranţi de cadă şi la imprimarea prin corodare. Sin. Aparat de aburire rapidă Mather-Platt.
1.	Vaporizator. 3. Tehn.: Sin. impropriu folosit uneori pentru pulverizator (v.)
2.	^ de alcool. C. f.: Vaporizator montat între rezervorul principal de aer şi conducta generală de frînă a trenului, pentru a produce vaporii de alcool necesari în conductă. Amestecul aerului comprimat cu vapori de alcool se face pentru reducerea pericolului de îngheţ al aparatelor de frînă. Vaporizarea alcoolului se realizează prin pulverizarea acestuia cu ajutorul unui curent de aer comprimat.
3.	Vaporizaţie, câldurâ latenta de Fiz., Termot. V. Căldură de vaporizaţie, sub Căldură.
4.	Vaporizaţie, curba de Termot., Fiz. V. sub Vaporizare 2.
5.	Var, pl. vari. Elt.: Unitate de putere electromagnetică reactivă (v. sub Putere electromagnetică) în sistemul de unităţi SI (M'KSA). O reţea electrică d ipolară al imentată în curent alternativ sinusoidal schimbă pe la borne o putere reactivă de un var, dacă, fiind alimentată la borne cu o tensiune electrică de valoare efectivă egală cu un volt, absoarbe un curent
în cuadratură cu ea (defazat cu i - fată de tensiune) şi avînd
intensitatea efectivă de un amper. Are simbolul var.
Se mai folosesc unităţile kilovarul (1 kvar=103 var) şi megavarul (1 Mvar=106 var=103 kvar). Sin. Voltamper reactiv.
6.	Var. Elt.: S imbol literal pentru var (v.).
7.	Var, pl. varuri. Mat. cs., ind. chim.: Material obţinut prin calcinarea, sub temperatura de vitrifiere, a rocilor cal-caroase (calcar, marmoră, cretă, etc.), fără vreo preparare prealabilă. E folosit ca liant pentru mortare, ca adaus la fabricarea fontelor şi a oţelurilor, ca material de polisat, ca materie primă în industria ch im ică (de ex. la fabricarea carburi i de calciu, a cloratului de potasiu, a clorurii de var, a fero-manganului, etc.), în industria lacurilor şi a vopselelor, în industria celulozei, a zahărulu i, a pielăriei, a sticlei, etc.
Fabricarea v -a r u I u i, numită impropriu şi arderea varului, se bazează pe disociaţia termică a carbonatului de calciu din aceste roci, conform reacţiei reversibile
CaC03 CaOfCOa.
Reacţia de disociaţie e endotermică, pentru disocierea unei molecule-gram decarbonat decalciu fiind nevoiesăse consume 42,5 kcal. La presiunea atmosferică e necesară, deci, o temperatură de ardere de 900°. Pentru accelerarea procesului de disociaţie şi pentru a compensa pierderile de căldură, temperatura de ardere'a materiei prime se ridică însă pînă la 1100-**1200° şi uneori, chiar pînă la 1300°, în orice caz, sub temperatura de vitrifiere a componenţilor rocii.
Calcarele cari conţin cantităţi mari de carbonat de magneziu trebuie arse la temperaturi mai joase decît calcarele pure sau cari conţin cantităţi mici de carbonat de magneziu, deoarece oxidul de magneziu, care se obţine în urma arderii, alături de oxidul de calciu, se hidratează cu atît mai încet, cu cît temperatura de ardere a fost mai înaltă.
!n timpul arderii, materia primă îşi micşorează volumul în mică măsură, însă pierde foarte mult din greutate.
Varul obţinut poate fi: insuficient ars sau nears, ori supra-ars. Varul insuficient ars rezultă fie din cauză că materia primă a fost alcătuită din bucăţi prea mari, temperatura de ardere fiind insuficient de înaltă pentru disocierea materialului în profunzime, fie din cauza neuniformităţii temperaturii în interiorul cuptorului. Nu e periculos pentru mortare şi tencuieli. Varul supraars se formează fie prin aglomerarea oxidului de calciu cu impurităţi de silice, de alumină şi de oxid de fier, datorită temperaturii prea înalte din timpul arderii, fie datorită unui conţinut prea mare de carbonat de magneziu, care se descompune la o temperatură mai joasă decît carbonatul de calciu, astfel încît oxidul de magneziu rezultat va avea o viteză de stingere mai mică decît aceea a oxidului de calciu. Se stinge foarte încet (în timp foarte îndelungat), din care cauză e periculos pentru lucrările executate, deoarece, prin stingerea ulterioară sub acţiunea umidităţii, produce umflarea tencuielilor şi chiar distrugerea zidăriilor (exfolieri şi împuşcături).
Calcinarea (arderea) materiei prime se face în cuptoare de var de forme şi dimensiuni diferite, în funcţiune de producţie, de regiune, de combustibilul disponibil şi de calităţile cerute varului.
Din punctul de vedere al modului de funcţionare, se deosebesc: cuptoare intermitente şi cuptoare continue.
Cuptoarele intermitente, numite şi cuptoare de cîmp, se caracterizează prin faptul că, după arderea fiecărei încărcături (şarje), se întrerupe funcţionarea lor şi se lasă să se răcească, pentru a putea evacua încărcătura arsă şi pentru a introduce o nouă încărcătură de materie primă. Se folosesc cuptoare intermitente fără zidărie permanentă, pentru producţii mici (100-**250 t/an), şi cuptoare cu zidărie permanentă, pentru producţii pînă la 500 t/an.
Cuptoarele intermitente fără zidărie se amplasează, de obicei, în apropierea carierei de unde se extrage materia primă, sau chiar în interiorul ei. Pentru construcţia lor se sapă în pămînt o groapă adîncă de circa 2 m, în interiorul căreia se construiesc, din înseşi blocurile şi bulgării de calcar cari constituie materia primă, mai multefocare pentru arderea combustibilului (cu lemne uscate sau turbă).
Aceste focare se acoperă cu o boltă executata de asemenea din blocuri de calcar, deasupra căreia se aşază, în straturi, materia primă. în mijlocul cuptorului se lasă un canal vertical pentru realizarea tirajului, iar în masa încărcăturii se aşază butuci de lemn cari ard şi formează alte canale, mai mici.
Partea exterioară a încărcăturii se tencuieşte cu argilă şi se ^ acoperă, de obicei, cu un strat de pămînt sau de brazde. Arderea durează circa şapte zile, iar răcirea, trei zile, după care Cuptor de var intermitent cu zise demontează cuptorul şi se	dărie permanentă,
sortează materialul ars.	0 perete exterior; 2) căptuşeală
Cuptoarele inter- refractară; 3) umplutură izolantă; rn i t e n te cu zidărie 4) bo!ta focarului; 5) camera foca-permanentă (v. fig. /) rului; 6) gura de alimentare a fo-sînt formate dintr-un perete de carului; 7) strat de piatră de var; cărămidă care nu se demontea-	8)	strat de combustibil,
zâ după arderea încărcăturilor.
Zidăria cuptorului e constituită dintr-un perete exterior de cărămidă obişnuită, care e căptuşit cu cărămidă refractară. Uneori, între peretele exterior şi căptuşeală se lasă un spaţiu
Var
429
Var
care se umple cu material izoiant (de obicei, zgură), pentru a micşora pierderile de căldură. La partea inferioară a cuptorului se amenajează un canal, pentru alimentarea focarului cu combustibil. Focarul e realizat prin executarea unei bolţi din blocuri de calcar, care susţine încărcătura cuptorului. Materia primă, formată din bulgări mici de calcar, se aşază deasupra bolţii, în straturi alternate cu bulgări de cărbune. Arderea durează 3--*4 zile şi se execută prin alimentarea continuă a focului din focar cu lemne uscate. După răcire (2***3 zile), se scoate încărcătura arsă şi se introduce o nouă încărcătură.
Cuptoarele continue se caracterizează prin faptul că cele cinci faze ale procesului de fabricaţie (încărcarea, preîncălzirea materiei prime, decarbonatarea materiei prime, răcirea varului şi descărcarea iui) se efectuează fără întrerupere. Din punctul de vedere al mersului arderii, la orice cuptor continuu se deosebesc trei zone: zona de preîncălzire a materialului, zona de ardere şi zona de răcire.
Zona de preîncălzire e situată spre partea prin care se race încărcarea cuptorului şi în interiorul ei materialul e încălzit de gazele de combustie, ridicîndu-şi temperatura pînă la temperatura de ardere, pe măsură ce înaintează spre zona de ardere. Preîncălzirea materialului economiseşte o mare cantitate de combustibil şi micşorează durata de ardere.
Zona de ardere e situată imediat după zona de preîncălzire, şi în interiorul ei se realizează temperatura cea mai înaltă a cuptorului, prin arderea combustibilului.
Zona de răcire e situată după zona de ardere, pînă la ieşirea materialului din cuptor. în această zonă, materialul ars e răcit de aerul proaspăt care intră prin grătarul cuptorului şi care se ridică spre zona de ardere, preîncălzin-du-se, astfel încît ajunge în această zonă la o temperatură destul de înaltă. Astfel, realizarea temperaturii înalte din zona de ardere e uşurată şi se face economie de combustibil.
Din punctul de vedere al mişcării materialului supus arderii, se deosebesc două tipuri de cuptoare continue: cuptoare la cari materialul stă pe loc şi cuptoare la cari materialul se deplasează în interiorul lor.
Cuptoarele la cari materialul stă pe loc sînt cuptoare circulare şi cuptoare circulare în zig-zag, şi se caracterizează prin faptul că materia primă e aşezată în mai multe camere, în cari rămîne în tot timpul fabricaţiei, iar focul e mutat pe rînd la fiecare dintre ele.
Cuptoarele circulare şi cuptoarele circulare în zig-zag folosite la fabricarea varulu i sînt asemănătoare cu cele folosite pentru arderea materialelor ceramice. Se caracterizează prin faptul că materialul e imobil, iar focul se deplasează continuu. Pentru a realiza continuitatea fabricaţiei, materialul e distribuit în mai multe camere, iar focul e distribuit pe rînd la fiecare dintre ele, astfel încît, în timp ce în unele camere se face arderea materialului, în camerele precedente se realizează răcirea şi evacuarea materialului, iar în camerele următoare se realizează preîncălzirea. Pentru aceasta, aerul necesar combustiei traversează întîi camerele în cari se face răcirea şi se preîncălzesc, apoi intră în camerele de ardere, iar gazele arse sînt conduse, spre evacuare, prin camerele în cari se face preîncălzirea materialului.
Cuptoarele la cari materialul se deplasează sînt cuptoare verticale şi cuptoare rotative şi se caracterizează prin faptul că materialul parcurge întregul interior al cuptorului, iar focul rămîne fix, într-o anumită regiune a acestuia.
Cuptoarele verticale sînt folosite cel mai frecvent. Ele sînt constituite dintr-o zidărie exterioară de cărămidă obişnu ită şi d intr-o zidărie interioară de cărăm idă refractară, între cari se aşază, de obicei, un strat de material izoiant. Forma zidăriei cuptorului poate fi cilindrică, tronconică sau
în formă de două trunchiuri de con cu bazele mari alipite. La cuptoarele cu înălţime mare, zidăria e căptuşită uneori la exterior cu o manta de tablă. La partea inferioară a cuptorului se găseşte un grătar de bare	de	oţel,	printre cari	cade
varul ars, singur sau prin aplicarea	de	lovituri	de	rangă.	La
unele cuptoare, grătarul se roteşte în plan orizontal sau se mişcă alternativ în două sensuri, pentru a realiza evacuarea automată a varului. De asemenea, încărcarea materiei prime se poate face mecanizat, cu ajutorul unui skip sau al unei benzi rulante. Varul ars şi evacuat din cuptor poate fi înmagazinat într-un buncăr aşezat sub grătar, de unde e descărcat în mijloacele de transport, sau poate cădea pe o bandă rulantă care-l transportă într-un siloz, încărcarea materialului se face pe la partea superioară şi se deplasează de sus în jos, pe măsură ce materialul ars e evacuat pe la partea inferioară.
Din punctul de vedereal arderii, se deosebesc următoarele tipuri de cuptoare verticale: cuptoare cu ardere în masa încărcăturii cuptorului, cuptoare cu arzătoare centrale, cuptoare cu arzătoare laterale (sau cuptoare cu flacără lungă) şi cuptoare cu injectoare.
La cuptoarele cu ardere în masa încărcăturii (v. fig. II), încărcătura e formată din straturi de calcar, groase de circa
25	cm, cari alternează cu straturi de combustibil (antracit, huilă săracă, cocs mărunt), groase de 5**-10cm, care arde în zona de ardere.
Cuptoarele cu focare exterioare funcţionează cu cărbune brun, cu lemn, turbă, etc., cari ard pe grătare aşezate lateral, în afara corpului cuptorului, sub zona de ardere (v. fig. III). O parte din aerul necesar combustiei (aerul secundar) intră în cuptor pe la partea inferioară, prin gurile de descărcare a varului, preîncălzindu-se în zona de răcire a cuptorului.
Cuptoarele cu arzătoare centrale funcţionează cu gaze (gaze naturale, sau gaze obţinute prin gazeificarea combustibilului într-un gazogen). Arzătorul e situat în partea centrală a cuptorului şi ajunge cu capătul superior în zona de ardere.
Cuptoarele C’j injectoare funcţionează cu gaie, cu combustibil lichid (păcură), sau solid (praf de cărbune). Injectoarele sînt situate în orificii amenajate în peretele cuptorului, după o circumferenţă (v. fig. IV).
La cuptoarele cu arzătoare centrale şi cu injectoare, aerul de combustie intră în zona de răcire a cuptorului pe la partea inferioară, prin grătarul de evacuare a materialu Iu i ars. Pentru activarea şi îmbunătăţirea tirajului, unele cuptoare verticale sînt echipate cu un coş montat la jumătatea distanţei dintre gura cuptorului ş\ partea superioară a zonei de ardere, şi cu un ventilator. în felul acesta, arderea e mai uniformă, iar randamentul creşte cu 20***25%. La cuptoarele cu gaze, pentru a se uniformiza arderea şi a se realiza o pînză de foc continuă la nivelul zonei de ardere, cum şi pentru a se micşora puterea calorifică a gazelor naturale, care altfel ar putea provoca supra-
II. Cuptor de var cu ardere în masa încărcăturii.
1)	perete exterior de cărămidă;
2)	căptuşeală refractară; 3) coşul cuptorului; 4) gură de încărcare; 5) platformă de încărcare; 6) grătar; 7) guri de evacuare a varului; 8) strat de piatră de var; 9) strat de combustibil; 10) var ars; 11) zona de preîncălzire; 12) zona de ardere;
13) zona de răcire,
Var
430
Var
arderea varului, seamestecăgazele naturale, înainte de introducerea în arzător, cu gaze arse captate de la gura cuptorului.
Cuptoarele rotative folosite pentru arderea
3
III. Cuptor de var cu focare exterioare.
1)	perete exterior de cărămidă;
2)	perete interior de cărămidă refractară; 3) coşul cuptorului; 4) gură de încărcare; 5) focare exterioare; 6) grătar; 7) guri de evacuare
varului.
IV. Cuptor de var cu injectoare.
1) peretele cuptorului; 2) injectoare; 3) grătar rotitor ; 4) guri de evacuare a varului ars; 5) coşul cuptorului.
varului sînt construite în acelaşi fel ca şi cele folosite pentru fabricarea cimentului.
Din punctul de vedere al modului de întărire, se deosebesc:
Var aerian: Var care, după hidratare, se întăreşte şi prezintă o creştere a rezistenţelor mecanice numai în aer, şi care rezistă numai la lucrări cari nu ajung în contact permanent cu apa. întărirea varurilor aeriene se datoreşte atît cristalizării unei părţi din hidroxidul de calciu format la hidratarea varului, prin saturarea soluţiei în urma evaporării apei, cît şi carbonatării unei alte părţi din hidroxidul de calciu, sub acţiunea bioxidului de carbon din aer, conform reacţiei
Ca(0H)a+C02=CaC08+H20.
Varurile aeriene se fabrică din roci calcaroase, cari conţin cel mult 10% impurităţi argiloase, prin calcinarea cărora se obţine varul ars (var nestins), în formă de bulgări, al cărui component principal e oxidul de calciu anhidru (CaO), iar component secundar e oxidul de magneziu (MgO). Afară de aceşti componenţi, varurile aeriene arse conţin impurităţi provenite din calcinarea altor substanţe cari se găsesc în materia primă (de ex. substanţe argiloase, cuarţ, etc.), cari influenţează atît procesul de fabricare a varului ars (arderea) şi de hidratare a acestuia (stingerea), cît şi proprietăţile de liant ale varului hidratat. Varurile aeriene folosite cel mai mult în construcţii şi în industrii sînt varul gras (sau var alb) şi varul dolomitic (sau var negru).
Varul gras pentru construcţii se fabrică din roci calcaroase cari conţin cel puţin 95% carbonat de calciu şi cel mult 5% carbonat de magneziu, prin calcinarea la temperatura de 1100---12000. Se obţine un produs care se prezintă sub forma de bulgări albi. Varul gras se caracterizează printr-o hidratare (stingere) foarte violentă, cu dezvoltare mare de căldură şi creştere apreciabilă a volumului. Apa folosită pentru stingerea varului gras nu trebuie să conţină sulfat de calciu sau de magneziu, ori clorură de sodiu, deoarece
stingerea nu se mai face cu dezvoltare mare de căldură şi în locul hidroxidului de calciu se obţin alţi compuşi, ca hidroxidul de sodiu sau carbonatul de calciu, cari nu au proprietăţi de liant. Calitatea varului gras pentru construcţii se stabileşte prin încercări de laborator, determinîndu-se randamentul în pastă al varului şi consistenţa pastei şi conţinutul ei în părţi nestinse. Randamentul în pastă al varului gras, adică volumul pastei de var obţinute prin stingerea unităţii de masă de var, variază între 2,2 l/kg pentru varul de calitatea I şi 1,6 l/kg pentru varul de calitatea a 11l-a. Consistenţa pastei de var se determină cu ajutorul unui con etalon, de formă, greutate şi dimensiuni standardizate; ea se exprimă prin numărul de centimetri cari măsoară pătrunderea conului în masa pastei, sub acţiunea greutăţii sale proprii. Cantitatea de apă necesară pentru a obţine pasta de consistenţă prescrisă e egală cu cea folosită la determinarea randamentulu i în pastă. Standardele noastre prescriu, pentru varul de calitatea I, o consistenţă de cel mult 10 cm, iar pentru varurile de calităţile a Il-a şi a I!l-a, o consistenţă de cel mult 12 cm. Pârţiie nestinse din pasta de var provin fie din granulele de calcar nearse, cari nu au proprietatea de liant, fie din granulele supraarse, cari sînt învelite într-o peliculă sticloasă provenită dintr-o vitrifiere parţială a materiei prime şi cari se pot stinge mult mai tîrziu, în interiorul mortarului întărit, în urma fisurării peliculei şi a pătrunderii umezelii aerului, producînd umflarea şi dezagregarea mortarului. Rezistenţele mecanice iniţiale ale mortarelor confecţionate cu var gras sînt mici, iar creşterea lor în timp e foarte lentă (1---3 kg/cm2 după 7 zile de la confecţionare, şi circa 8 * * *10 kg/cm2 după 3 luni). Varul gras pentru construcţii se livrează, fie în bulgări (var ars în bulgări), transportat în vrac, fie în praf (var ars măcinat şi var stins în praf), ambalat în saci, sau în pastă (var stins în pastă), ambalat şi transportat în cutii sau în recipiente speciale.
Varul gras industrial e folosit, fie ca materie primă, la fabricarea carburii de calciu, a clorurii de var, clo-râtului de potasiu şi a feromanganului, fie ca adaus pentru formarea zgurii ia fabricarea oţelurilor şi a fontelor. Varul gras industria! se livrează în bulgări, ferindu-l de umezeala în timpul transportului sau al depozitării.
Varul dolomitic se fabrică prin ardere la temperatura de 900-**1050°, d in roci calcaroase cari conţin în cantitate mare (10**-50%) carbonat de magneziu. Produsul obţinut se prezintă sub formă de bulgări de culoare cenuşie închisă, cari conţin cel puţin 90% CaO + MgO (amestec de oxid de calciu şi de magneziu) şi cel mult 10% impurităţi. Proporţia de oxid de magneziu, în raport cu cantitatea totală de oxid de calciu şi de magneziu, din varurile dolomitice, e de cel puţin 5% şi poate atinge 40%. Spre deosebire de varul gras, varul dolomitic se hidratează (se stinge) mai puţin violent, dezvoltînd mult mai puţină căldură. Pasta de var dolomitic are culoare închisă, de la cenuşie pînă la cenuşie închisă, din care cauză varul dolomitic se numeşte şi var negru. Randamentul în pastă al varului dolomitic (1,5—1,8 litri la 1 kg de var) e mai mic decît al varului gras. Varul dolomitic se foloseşte în construcţii la prepararea mortarelor, fiind livrat, fie nestins (în bulgări sau măcinat), fie stins în praf (ambalat în saci). în industria chimică se foloseşte în locul magnezitulu i caustic, sub forma de dolomit caustic, obţinut prin arderea mai îngrijită a materiei prime; în industria metalurgică se foloseşte sub forma de var mort, numit dolomit metalurgic, obţinut prin calcinarea pînă la vitrifiere a unei materii prime care conţine în cantitate mare impurităţi argiloase.
Var hidraulic: Var care, după hidratare, se întăreşte şi prezintă o creştere a rezistenţelor mecanice, atît în aer, cît şi în apă; după întărire, materialul rezultat nu e dezagregat prin acţiunea apei. întărirea şi creşterea rezistenţelor varului hidraulic se datoresc, în principal sau excluziv, reacţiei
Var
431
Var
chimice dintre unii componenţi ai lui (numiţi hidraulici) şi apa cu care a fost amestecat. Componenţii hidraulici din var sînt constituiţi de silicaţii şi de aluminaţii de calciu, formaţi prin combinarea unei părţi din oxidul de calciu din var cu bioxidul de siliciu şi cu trioxizii de fier şi de aluminiu din argila conţinută de materia primă folosită la fabricarea varului. Prin hidratare, aceşti componenţi se transformă în hidroaluminaţi de calciu cristalini, în hidrosilicaţi de calciu cristalini şi în geluri de hidrosilicaţi de calciu, făcînd priză şi întărindu-se prin pierderea apei (v. sub Priză, şi sub întărirea lianţilor hidraulici, sub întărire 2). Din acest punct de vedere, varurile hidraulicese aseamănăcu cimentul Portland, decarese deosebesc prin faptul căsînt fabricate dintr-o materie primă naturală, care nu e dozată artificial şi care se calcinează la o temperatură mai joasă decît 1200°. Proprietăţile hidraul ice ale unu i var hidraulic sînt cu atît mai accentuate, cu cît proporţia de componenţi hidraulici, faţă de componentul nehidraulic (oxidul de calciu),’ e mai mare. Cantitatea de oxid de calciu nelegat din varurile hidraulice e cu atît mai mare, cu cît cantitatea de argilă din materia primă e mai mică. Datorită oxidului de calciu liber, unele varuri hidraulice se întăresc în apă numai după o întărire iniţială în aer. Această întărire iniţială se datoreşte carbonatării hidroxidului de calciu format prin hidratarea oxidului de calciu liber din var. Din această cauză, varurile cu exces de oxid de calciu reclamă o hidratare parţială înainte de punerea în lucru, necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu, cum şi menţinerea lucrării în aer, un anumit timp, necesar întăririi hidroxidului de calciu. — Din punctul de vedere al hidraulicităţii, se deosebesc trei tipuri de varuri hidraulice: var slab hidraulic, var hidraulic obişnuit şi var superhidraulic.
Varul slab hidraulic sau varul de apă conţine cel puţin 10% componenţi acizi solubili (SiOa, Al203, Fe203), raportaţi la cantitatea totală a componenţilor cari determină caracteristicile varului (CaO, MgO, SiOa, Al203, Fe203). Cînd conţinutul în MgO e mai mare decît 5%, se numeşte var de apa „dolomitic". Varul slab hidraulic se hidratează (se stinge) lent, cu dezvoltare mică de căldură şi se dezagregă total, transformîndu-se în praf. Prelucrat cu grijă, e stabil la apă. Rezistenţele mecanice ale mortarelor de var slab hidraulic pot atinge, după 28 de zile de la preparare, 15 kg/cm2 la compresiune, şi 3 kg/cm2 la întindere. Se livrează şi se transportă, fie în bucăţi (var ars), fie în praf (var ars măcinat sau var stins în praf), ambalat în saci.
Varul hidraulic obişnuit (numit, de obicei, numai var hidraulic) se fabrică prin calcinarea calcarelor cu un conţinut mare de argilă (calcare argiloase, marne), sub temperatura de vitrifiere (adică la circa 900---10000). Produsul rezultat din ardere conţine cel puţin 15% componenţi acizi solubili. Prin hidratare, varul hidraulic obişnuit se stinge parţial, şi anume numai oxidul de calciu liber, iar bulgării se dezagregă prin stingere şi se transformă în praf, în micâ măsură. Din această cauză, la prepararea mortarelor, varul hidraulic obişnuit nu se foloseşte sub forma de bulgări cari se sting, ci sub’forma de praf, obţinut prin măcinarea bulgărilor de var, fie înainte de stingere, fie după stingerea parţială a varului, înainte de folosire, praful de var e stins numai cu o cantitate de apă necesară hidratării oxidului de calciu liber; apoi se depozitează în silozuri, unde se păstrează pînă la confecţionarea mortarului. Mortarele de var hidraulic trebuie ţinute la aer 7-**21 de zile, pentru întărirea hidroxidului de calciu, după care pot fi introduse sub apă. Rezistenţele mecanice ale varului hidraulic obişnuit sînt mult mai mari decît ale varurilor aeriene, şi anume, după 28 de zile de la prepararea mortarului (cu dozajul 1:3), rezistenţa la compresiune poate atinge 40 kg/cm2, iar rezistenţa la întindere poate atinge 5 kg/cm2.
Varul superhidraulic se fabrică prin calcinarea, sub temperatura de vitrifiere, a marnelor cari conţin 23-*-30%
argilă; el se deosebeşte de varul hidraulic obişnuit numai prin faptul că dă mortare cari pot atinge rezistenţe mecanice mult mai mari, de exemplu 80 kg/cm2 la compresiune, după 28 de zile de la confecţionare, datorită proporţiei mult mai mari de componenţi hidraulici pe cari îi conţine şi datorită faptului că nu conţine oxid de calciu liber. — Din grupul varurilor superhidraul ice face parte şi varul roman, care e fabricat dintr-o materie primă bogată în silice. Se caracterizează prin faptul că se întăreşte excluziv hidraulic, astfel încît poate fi folosit şi la lucrări sub apă. Datorită calităţilor lui cari îl apropie de cimenturi, varul roman se numeşte şi ciment roman (v.). Se foloseşte numai sub forma de praf nestins, ambalat în saci.
Varurile hidraulice se folosesc la confecţionarea mortarelor pentru zidării şi pentru tencuieli, putînd înlocui mortarele slabe de ciment folosite la executarea fundaţiilor de piatră brută. Varul superhidraulic poate fi folosit şi la confecţionarea betoanelor cu mărci inferioare şi a blocurilor de beton cu zgură.
După modul de prezentare la livrare, la transport sau la depozitare, se deosebesc:
Var în bulgări: Var nestins format din bucăţi de 5---15 cm, aşa cum rezultăde la fabricaţie. Serveşte la obţinerea varului stins în pastă. Se transportă şi se livrează în vrac.
Var în pastă: Masă cu aspect gelatinos, obţinută prin stingerea varului cu o cantitate de apă egală cu de 2,5...3 ori volumul cantităţii de var folosite. Se întrebuinţează la prepararea mortarelor, a laptelui de var şi a apei de var.
Var în praf: Var stins, obţinut prin stingerea varului numai cu cantitatea de apă necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu. Se prezintă sub forma de pulbere foarte fină. E folosit la prepararea mortarelor, a betoanelor de ciment cu var, cu fi Ier (v.) în lucrările rutiere şi în diferite procese tehnologice industriale. La prepararea mortarelor, se amestecă în stare uscată cu nisipul, după care se adaugă apă. Se transportă şi se livrează ambalat în saci.
Var măcinat:	Var	nestins, format din particule
foarte fine, obţinut prin măcinarea bulgărilor de var. Serveşte la prepararea mortarelor cu liant de var-ipsos, sau de var-argilă, Ia prepararea mortarelor obişnuite de var pentru zidării, cum şi la fabricarea unor blocuri sau a unor plăci aglomerate folosite în construcţii. La prepararea mortarelor poate fi folosit, fie după stingere fie amestecat în stare nestinsă cu nisipul sau cu zgura, după care se amestecă cu apa. Cînd cantitatea de apă e determinată corect (de obicei, de 0,9...1,5 ori greutatea varului), mortarul se întăreşte foarte repede. Datorită autoîncălzirii mortarului, întărirea e accelerată, astfel încît folosirea varului măcinat e recomandată pentru executarea zidăriilor şi a tencuielilor în timpul iernii. Afară de aceasta, folosirea varului măcinat prezintă avantajul că evită formarea deşeurilor de stingere, (var incomplet stins sau înecat) cari, prin stingere ulterioară, pot provoca dezagregarea tencuielilor şi a zidăriilor prin umflare (exfolieri şi împuşcături), Varul măcinat se transportă şi se păstrează în saci închişi.
După modul de prezentare în momentul folosirii, se deosebesc:
Var ars. V. Var nestins.
Var caustic. V. Var nestins.
Var nestins:	Numire	comercială pentru varul în
forma în care se prezintă după calcinarea materiei prime, adică la care oxidul de calciu nu a fost hidratat şi transformat în hidroxid de calciu. Sin. Var ars, Var caustic. V. sub Var aerian, Var hidraulic.
Var stins:	Produsul	obţinut prin hidratarea varului
nestins şi transformarea oxidului de calciu . în hidroxid de calciu, în vederea folosirii acestuia ca liant în lucrările de
Var
432
Var
construcţii sau ca materie primă, ori reactiv în anumite procese tehnologice industriale. După cantitatea de apă folosită la hidratare, varul stins se poate prezenta sub forma de: lapte de var, pasta de var (var stins în pastă) şi praf de var (var stins în praf).
Stingerea varurilor aeriene se execută prin proces uscat sau umed.
Stingerea uscata consistă în tratarea varului numai cu cantitatea de apă necesară transformării oxidului de calciu în hidroxid de calciu. Produsul rezultat se prezintă sub forma unei pulberi foarte fine, uscate. Cantitatea de apă necesară pentru obţinerea hidroxidului de calciu uscat e de 32% din greutatea varului nestins.
După tratarea cu apă, varul e aşezat în grămezi, acoperite cu nisip, sau e depozitat în silozuri, pentru terminarea procesului de hidratare. Varul stins în praf poate fi folosit pentru prepararea mortarelor de zidărie, după două zi le de depozitare, iar pentru prepararea tencuielilor, după cel puţin opt zile de depozitare. Pentru prepararea mortarelor sau a tencuielilor, varul stins în praf se amestecă întîi cu nisipul, după care se adaugă apa.
Stingerea umede consistă în tratarea varu Iu i cu o cantitate de 2...3 ori mai mare de apă decît cantitatea necesară procesului de hidratare. După stingere se obţine o barbo-tină foarte fluidă (laptele de var), care se depozitează în gropi sau în rezervoare în cari se termină procesul de hidratare, iar hidroxidul de calciu se depune sub Jorma unei paste care conţine circa 50% hidroxid şi 50% apă. în timpul depozitării, impurităţile provenite de la arderea calcarului (zguri, granule vitrifiate), granulele de var nestins (provenite din supraarderea varului la stingere) sau de var stins incomplet se depun la partea inferioară a pastei şi pot fi îndepărtate la prepararea mortarelor şi a tencuielilor. Pasta de var poate fi folosită, pentru mortare de zidărie, după 3--*4 săptămîni de la stingerea varului, iar pentru tencuieli, după 6***8 săptămîni. La stingerea umedă trebu ie să se evite adăugarea de la început a întregii cantităţi de apă, pentru a se menţine o temperatură constantă pînă la sfîrşitul stingeri i. De asemenea, trebu ie evitat ca bucăţile sau granulele de var de la suprafaţa apei să stea prea mult timp în contact cu aerul, deoarece nu se pot stinge complet (se produce supraarderea varului). Excesul prea mare de apă produce răcirea varului (înecarea varului), astfel încît stingerea se termină prea repede şi hidratarea oxidului de calciu din interiorul bulgărilor sau al granulelor e împiedicată.
Stingerea varurilor hidraulice se deosebeşte de aceea a varurilor aeriene, deoarece varurile hidraulice conţin silicaţi, aluminaţi şi feriţi de calciu în cantităţi mult mai mari decît cele de oxid de calciu. Din această cauză, formarea hidroxidului de calciu, care e însoţită de procesele caracteristice stingerii (pulverizarea varului datorita hidratării şi dezvoltării de căldură), e cu atît mai mică, cu cît cantitatea de componenţi hidraulici (silicaţi, aluminâţi şi feriţi de calciu) e mai mare (la varurile superhidraulice, practic, stingerea e inexistentă). Varurile hidraulice cari conţin o cantitate mare de compuşi cari nu se sting reclamă, uneori, o stingere suplementară, prin umezirea din nou a granulelor nestinse şi prin depozitarea lor un timp mai îndelungat, sau prin măcinare.
Utilajul folosit la stingerea varurilor diferă după felul în care se efectuează stingerea, manual sau mecanizat.
Stingerea manuală, umedă, se execută într-un basin de lemn sau de beton, numit varniţâ, în care se introduce varul, fărîmat în bulgări cu dimensiunile de circa 10 cm, sau în granule cu diametrul de 10---2.0 mm, peste care se toarnă o parte din apa necesară. Cînd apa începe să fiarbă, datorită căldurii dezvoltate de hidratarea varului, se adaugă treptat şi restul de apă, amesteeîndu-se continuu şi energic, cu o sapă de mortar, pînă la terminarea stingerii, adică pînă cînd
toţi bulgării de var s-au fărîmat şi s-a obţinut un fluid subţire (I a p t e I e d e v a r). în groapa de var, hidroxidul de calciu se depune sub forma unei paste gelatinoase, varul incomplet stins se hidratează complet, iar impurităţile şi granulele de var nestinse se depun la fund. Stingerea manuală, uscată, se execută prin cufundarea varului (aşezat în coşuri metalice sau în cutii perforate) într-un basin cu apă, în care e ţinut pînăcînd încetează ridicarea bulelor de aer. După aceasta, varul umezit e depozitat în grămezi cu înălţimea de circa 1 m, sau în gropi, acoperit cu nisip, şi lăsat 2**'8 zile pentru terminarea procesului de hidratare. înainte de folosire e trecut printr-o sită, pentru îndepărtarea impurităţilor şi a granulelor nestinse.
Stingerea mecanizată se efectuează cu m a-şini, cu agregate de maşini, în silozuri sau cu instalaţii speciale. Utilajul folosit poate funcţiona intermitent sau continuu.
Maşinile cu funcţionare intermitentă sînt cu tobă fixă, verticală, şi cu tobă rotitoare, orizontală. M a ş i n i I e c u tobă fixă, verticală, sînt constituite dintr-un recipient vertical, cilindric sau tronconic, în interiorul căruia se roteşte un ax cu palete sau un ax care antrenează două role cari se rostogolesc pe fundul recipientului (v. fig. V). Varul e introdus
V. Maşină de stins var cu tobă fixă (secţiune).
1) tobă metalică, fixă; 2) role cu două trepte, pentru fărîmarea şi amestecarea varului; 3) arborele rolelor; 4) resort de presiune; 5) roată dinţată; 6) motor electric; 7) transmisiune; 8) dispozitiv de blocare; 9) gură de încărcare;
10) fante pentru ieşirea aburului degajat; 11) conductă de apă.
printr-o deschidere laterală, cu ajutorul unui elevator de încărcare. în partea opusă se găseşte orificiul pentru evacuarea laptelui de var. Introducerea apei se face printr-un robinet racordat la un rezervor sau la un dozator automat. Maşinile cu role prezintă avantajul că, în timpul stingerii, varul e măcinat, pentru a se scurta durata timpului de stingere. Maşi-nilecu tobă rotitoare, orizontală, sînt constituite dintr-un cilindru metalic, care se roteşte fie pe un sistem de role aşezate în părţile laterale, fie în jurul unui ax central, încărcarea şi descărcarea se fac prin unu sau prin două orificii laterale, cari se închid etanş cu cîte un capac. Introducerea apei se face, fie prin gura de încărcare şi descărcare, fie printr-un orificiu amenajat în axul tobei. Unele maşini sînt echipate cu orificii şi cu robinete pentru introducerea aburului, în vederea accelerării stingerii şi a ridicării temperaturii amestecului (v. fig. W). — Maşinile cu funcţionare intermi-
Var, apa de
433
Vara Sfîntului Martin
tentă sînt folosite, în special, la stingerea varului în pastă, deoarece permit dozarea exactă a apei şi a varului, ca şi menţinerea materialului în maşină pînă la stingerea completă a lui.
. 1
VI. Maşină de stins var intermitentă, cu tobă rotitoare (secţiune), f) tobă metalică; 2) roată dinţată de antrenare; 3) angrenaj de transmisiune; 4) dispozitiv de blocare a tobei; 5) conductă de apă; 6) conductă de abur sub presiune; 7) manometru.
Maşinile cu funcţionare continua pot fi cu tobă cilindrică rotitoare, sau cu tobă cilindrică fixă. Maşinile cu tobă cilindrica rotitoare sînt formate dintr-un cilindru metalic orizontal, care se roteşte pe un sistem de role	&	&
aşezate în părţile laterale. în in-teriorul tobei se găseşte un ax	rA“
VW. Maşină de stins var cu tobă fixă (schemă).
1) toba maşinii; 2) arbore; 3) palete de amestecare; 4) gură de încărcare a varului nestins; 5) gură de evacuare a varului stins; 6) stropitoare; 7) robinet pentru dozarea apei de stingere;
8)	rezervor de apă; 9) prea-plin;
10) conductă de abur pentru încălzirea apei.
cu palete aşezate după o ei ice sau un ax elicoidal (melc), pentru amestecarea şi împingerea materialului în interiorul tobei,
. V V V' V V
A A A/A Â ZT
cilindru metalic orizontal, în interiorul căruia se roteşte un ax cu palete aşezate după o elice sau un ax elicoidal, pentru amestecarea şi deplasarea materialului (v. fig. VII). Umezirea varului nestins se face prin stropire, fie imediat după intrarea materialului în tobă, fie în mai multe puncte de pe traseul acestuia. Maşinile cu funcţionare continuă prezintă dezavantajul că nu asigură stingerea completă a varului sub forma de var hidratat, deoarece materialul nu rămîne timp suficient în maşină, mai ales dacă varul se stinge lent. *— Durata de trecere a varului prin tobele maşinilor continue de stins varul se determină în funcţiune de viteza de stingere a varului şi se reglează prin modificarea unghiului de înclinare al paletelor şi prin turaţia axului. Maşinile de stins varul cu funcţionare continuă se folosesc, în special, pentru stingereauscatăşi pentru stingerea varurilor hidraulice.
Agregatele de maşini sînt constituite din două sau din mai multe tobe cu funcţionare continuă, de obicei fixe, aşezate etajat. Materialul trece succesiv prin toate tobele şi e evacuat prin orificiul de descărcare al tobei inferioare. Datorită faptului că materialul trece mai mult timp prin maşina de stins, amestecarea şi fărîmiţarea varului sînt foarte mult activate, astfel încît procesul de stingere e muit accelerat.
Stingerea în silozuri se face prin umezirea varului, de obicei măcinat în prealabil, în maşini cu tobă, în cari materialul trece mai repede — şi prin depozitarea varului umezit în silozuri, pînă la terminarea procesulu i de stingere. Silozurile pot fi cu funcţionare continuă sau intermitentă. Stingerea varului în silozuri e recomandată, în special, pentru varurile cu stingere lentă şi pentru stingerea uscată, deoarece materialul rămîne în depozit un timp suficient pentru a se stinge complet.
Instalaţiile de stingere sînt formate dintr-un complex de maşini cari lucrează în lanţ, şi anume: concasoare pentru mărunţirea bulgărilor de var, elevatoare, ciururi vibrante, mori pentru măcinarea varului nestins, dozatoare, maşini de stins, silozuri, transportoare, etc. Fig. VIU reprezintă trei scheme tehnologice pentru stingerea varului, în instalaţii de stingere.
î.	apa de Chim. V. Apă de var.
2.	groapa de ~mMat. cs. V. Groapă de	var.
3.	lapte de ~.A/Iat. cs. V. Lapte de var.
4.	sapa de ~,Cs.: Sin. Sapă de mortar	(v.).
5.	Var, piatra de Petr.: Sin. (în comerţ) Calcar (v.).
e. Vara Sfîntului Martin. Meteor.: Perioadă de încălzire
care se produce în Europa Centrală şi Estică pe la 11 noiembrie. O perioadă similară se constată, uneori, în ţara noastră, către
VIII. Scheme de instalaţii pentru stingerea varului, o) instalaţie pentru stins varul în pastă, în maşina cu tobă;b) instalaţie pentru stins varul în praf; c) instalaţie pentru stins varul în praf. în silozuri; 1) con-casor pentru varul nestins; 2) elevator; 3) buncăr pentru varul nestins; 4) maşină de stins varul cu tobă; 5) ciur vibrant; 6) colector pentru pasta de var; 7) buncăr pentru deşeuri; 8) vagonet pentru transportul deşeurilor; 9) pompă pentru pasta de var; 10) conductă; 11) rezervoare pentru pasta de var; 12) transportor; 13) moară pentru măcinarea varului nestins; 14) dozator; 15) maşină de stins varul în praf; 16) buncăr pentru praful de var
stins; 17) maşină de stins varul în praf, cu şurub fără fine.
de la gura de încărcare spre gura de descărcare. Maşinile cu tobă cilindrică fixă sînt constituite dintr-un
sfîrşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie. Ea se datoreşte formării unu i anticiclon în jumătatea sud ică a URSS.
28
Varactor
434
Variator
I. Varangă-cadru.
1) cornieră suoerioară de varangă; 2) cornieră inferi-oarăde varangă; 3) brachet; 4) carlingă.
1.	Varactor. Elt.: Reactanţă capacitivă variabilă (v. şi Va-ricap), în montaj special de amplificator parametric (v. Parametric, amplificator ~).
2.	Varangâ, pl. varange. Nav.: Piesă de lemn sau de tablă, montată vertical, transversal faţă de fundul navei, pentru consolidarea acestuia. Varangeie sînt legate de coaste, la înălţimea gur-nelor (v.), şi sînt montate cîte una la fiecare coastă.
După forma constructivă, se deosebesc:
Varangă-cadru: Varangă metalică, folosită la unele tipuri de nave, constituită din profiluri nituitesau sudate de tablele fundului navei, respectiv de puntea dublului fund (la nave cu dublu fund), şi legate între ele de car-Iingă prin guseuri mari, numite bro-chete (v, fig. /). Varanga-cadru înlocuieşte varanga cu inimă, fiind de construcţie mai uşoară, l'n general, la construcţiile cu varange-cadru se păstrează, la 2***3 coaste, cîte o varangă cu inimă
Varangă cu inimă: Varangă constituită d intr-o fîşie de tablă numită inima
—	cu sau fărădecupări de uşurare,— legată printr-o cornieră superioară de bordajul exterior (de fund) şi printr-o cornieră inferioară de puntea dublului fund (v. fig. //), La unele construcţii, cornieră inferioară reprezintă însăşi coasta.
а.	Vara, pl. veri. Astr., Meteor.:
Anotimp care, din punctul de vedere astronomic, începe la solstiţiul de vară (21 iunie) şi se termină la echinoxul de toamnă (23 septembrie), iar din punctul de vedere meteorologic, de timp 1 iunie şi 31 august.
4.	Varcâjpl* varci. Nav., Ind. ţâr.: Sin. Dubas (v.).
5.	Varga, pl. vergi. 1. Mine: Corpul sfredelului de mină. (Termen regional.)
б.	Varga. 2. Ind. text.: Fîşie de 3--*5 cm, lăsată la cele două capete ale bucăţilor de ţesătură, despărţită de ţesătură prin 4-*-6 fire de bătătură de altă culoare, pe care se cos numărul bucăţii şi alte indicaţii în legătură cu fabricaţia.
7.	Varia. 1. Gen.: Culegere bibliografică de scrieri diferite şi, de obicei, mărunte.
8.	Varia. 2. Gen.: Rubrică dintr-o revistă, în care se publică diferite articole, note şi informaţii mărunte.
9.	Variabila, pl. variabile. Mat.: Element x al unei mulţimi D care e mulţimea de definiţie (mulţimea de existenţă, mulţimea de plecare) a unei funcţiuni /(v. Funcţiunel). Fiecare element al acestei mulţimi se numeşte o valoare a variabilei sau o valoare pe care o poate „lua'* variabila, iar mulţimea se numeşte domeniul variabilei sau domeniul ei de variaţie.
Dacătoate elementele mulţimii sînt numere reale, variabila se numeşte r e a I â; ea se numeşte variabilă complexă, vectorială, tensorialâ, s p i n o r i a I â, matricială, etc., dacă toate elementele mulţimii cari constituie domeniul ei sînt numere complexe, vectori, tensori, spinori, matrice, etc.
Dacă elementele mulţimii-domeniu sînt discrete, variabila se numeşte discretă. De exemplu, variabila x—Q, ±1, ±2, ±3, ••• e o variabilă discretă, care poate lua valori egale cu numerele întregi (parcurge mulţimea numerelor întregi). Dacă mulţimea-domeniu e un continuum, variabila se numeşte
II. Varangă cu inimă.
1) cornieră superioară de varangă; 2) cornieră inferioară de varangă ; 3) inima varangei.
: cuprins în intervalul
continuă. De exemplu, o variabilă x, ale cărei valori sînt oricari dintre numerele raţionale şi iraţionale dintre două numere reale a şi b>a, se numeşte variabilă (reală) continuă în intervalul (a, b); intervalul poate fi deschis (cînd a<x< b) sau închis (cînd a^x^b). — Un număr de n variabile se numesc independente una de alta dacă, dîndu-se valori arbitrare oricăror (n- 1) dintre aceste variabile, variabila rămasă mai poate lua valori arbitrare.—O variabilă y se numeşte dependenta de n variabile independente xv x%t..., xH, dacă fiecărui sistem de valori ale acestora din domeniile lor de variaţie îi corespund una sau mai multe valori ale variabilei y, care e, deci, funcţiune (v.) de acele variabile.
O variabilă care e definită numai implicit, prin faptul că sînt valabiledespre ea axiomele unui anumit sistem deaxiome, se numeşte variabilă primitivă; una care e definită în funcţiune de variabilele primitive ale unui sistem de axiome se numeşte variabilă der i v a t â.
10.	~ aleatorie. Mat.: Mărime care poate lua diferite valori, fiecare dintre acestea fiind luată cu o probabilitate bine determinată.
11.	^ extensiva. Chim. fiz.: Mărime de stare variabilă a unui sistem fizico-chimic, a cărei valoare depinde (în condiţii date) de masa totală a unei faze. Variabile extensive ale unei faze sînt volumul, entropia, energia, etc. Variabilele extensive sînt esenţial aditive.
12.	~ independentă. Mat. V. sub Variabilă.
13.	~ intensiva. Chim. fiz.: Mărime de stare variabilă a unui sistem fizicochimic, a cărei valoare e independentă de masa fazei respective. Variabile intensive sînt: densitatea, temperatura, presiunea, căldura specifică, volumul specific, potenţialul chimic, indicele de refracţie.
14.	/-v/ primitiva. Mat. V. sub Variabilă.
15.	Variabila dependenta. Mat.: Element y al unei mulţimi V care e mulţimea de valori (mulţimea de sosire, a unei funcţiuni/(v. Funcţiune 1).
16.	Varianta, pl* variante. C. f., Drum.: Porţiune de linie sau de şosea între două puncte ale unui anumit traseu, care ocoleşte traseul iniţial construit. Varianta poate fi definitivă sau provizorie. Variantele definitive se construiesc pentru evitarea unui traseu cu declivităţi mari, pentru ocolirea unor terenuri nesănătoase, pentru deservirea unor centre locuite, etc. Variantele provizorii se construiesc pentru restabilirea provizorie a circulaţiei în cazul unui traseu întrerupt (prin accidente, inundaţii, etc.), pentru montarea unui pod, reparaţia unui tunel, pentru executarea unor lucrări pe drumul sau pe calea ferată respectivă, etc.
17.	Varianţâ. Chim. fiz.: Numărul factorilor de echilibru cari pot varia independent, fără ca numărul de faze ale unui sistem fizicochimic dat să se schimbe (varianţa acelui sistem fizicochimic).
18.	Variata, mişcare Mec.: Mişcarea unui punct materia! sau a unui mobil oarecare, faţă de un anumit sistem de referinţă, astfel încît lungimea drumului parcurs nu e proporţională cu timpul cît durează mişcarea.
Mişcarea se numeşte uniform variată, dacă lungimea drumului parcurs de mobil e funcţiune pătratică de timp, fiind uniform accelerată sau uniform întîrziată :Încetinită), după cum termenul pătratic are semnul plus sau minus.
19.	Variator, pl. variatoare. Mş.: Schimbător de viteză care permite transmiterea mişcării, de la arborele motorului de antrenare la arborele principal al maşinii pe care e montat, prin variaţia continuă (adică fără trepte) a demultiplicării turaţiei.
Din punctul de vedere a tipului de maşină pe care se montează, se deosebesc: variatoare pentru automobile (autoturisme, autobuse, etc.), var iatoare
Varîator de lumina
435
Varicap
pentru vehicule ■ e r o v i a r e (locomotive electrice, tramvaie, etc.), variatoare pentru maşini-unelte, etc. Aceste variatoare se clasifică în variatoare mecanice, hidromecanice, pneumatice, electrice, etc., după felul energiei folosite pentru demultiplicarea turaţiei motorului de antrenare. Sin. Schimbător de viteză continuu, Variator de turaţie, Variator de viteză.
1.	Variator de lumina. Cinem.: Dispozitiv pentru varierea intensităţii luminii, care serveşte în cinematografie la copierea filmelor.
2.	Variator de turaţie. M?.: Sin. Variator (v.).
3.	Variator de viteza. M.: Sin. Variator (v.).
4.	Variaţia debitelor. Hidr..* Modificarea volumului scurs în unitateade timp printr-o secţiune transversală a unui curs de apă.
Variaţia debitelor unui curs natural de apă într-o secţiune anumită e caracterizată, de o parte, prin curba de regim a debitelor, iar de altă parte prin debitele asigurate, adică prin valoarea debitului atins sau depăşit un anumit procent din timpul considerat.
Debitele asigurate se determină empiric cu ajutorul curbei de durată sau prin calculul curbei de asigurare.
5.	Variaţie, pl. variaţii. 1. Nov.: Suma declinaţiei magnetice şi a deviaţiei compasului magnetic, sau unghiul dintre direcţia nordului adevărat şi a norduliw compas.
e. Variaţie. 2. Geofiz.: Sin. (impropriu) Declinaţie magnetică (v.).
7.	Variaţie magnetica. G°oftz.: Schimbare în timp sau în spaţiu a valorilor cîmpului magnetic, pusă în evidenţă cu ajutorul magnetografului (v.), respectiv cu ajutorul variome-trelor magnetice (v.).
Variaţiile magnetice în timp au cauze externe Pămîntului (curenţi electrici în ionosferă), pe cînd cele în spaţiu sînt provocate de eterogeneităţile de constituţie a scoarţei terestre, înregistrarea continuă a variaţiilor în timp la observatoarele magnetice serveşte în special în scopuri de cercetare, pe cînd evaluarea cantitativă a celor în spaţiu constituie baza prospecţiunii magnetice a subsolului.^
8.	Variaţie seculara. Geofiz.: în sens larg: evoluţia lentă cu timpul a cîmpului geomagnetic principal (v. sub Magnetism pămîntesc), prezentînd tendinţe persistente de menţinere a sensului pentru intervale lungi de timp, de ordinul sutelor de ani. în sens restrîns: valoarea numerică a variaţiei seculare a unui anumit element geomagnetic raportată la un an.
Studiul variaţiei seculare se face pe baza urmăririi evoluţiei cu timpul şi a distribuţiei geografice a ei. Aceasta din urmă se pune în evidenţă cu ajutorul isoporeior (v. sub Isoporă).
9.	Variaţii geomagnetice. Geofiz.: Schimbări în timp ale cîmpului geomagnetic cari se desfăşoară în intervale variabile între fracţiuni de secundă (micropulsaţii geomagnetice) şi durata ciclului de activitate solară (variaţii geomagnetice undecenale), provocate preponderent (~67 %) decauze externe (curenţi ionosferici), dar avînd în parte (~33%) şi cauze interne (curenţi induşi în pămînt de curenţii variabili din ionosferă).
Variaţiile geomagnetice pot fi regulate şi se numesc variaţii geomagnetice calme sau neregulate, cunoscute în acest caz mai ales sub numele de perturbaţii geomagnetice (v.).
Variaţiile geomagnetice calme sînt caracterizate printr-o evoluţie lentă şi regulată a elementelor geomagnetice.
Provocate de curenţii electrici din ionosferă, variaţiile geomagnetice calme prezintă periodicitatea fenomenelor cari intervin în determinarea acestora: ziua solară (ionizare), ziua lunară (maree ale atmosferei), anul (incidenţa radiaţiilor solare ionizante), ciclul de unsprezece ani al activităţii solare (intensitatea radiaţiilor ionizante). Cele mai importante şi mai bine
cunoscute variaţii geomagnetice calme sînt variaţiile calme solare şi lunare. Ele apar suprapuse în variaţia diurnă globală şi sînt separate prin procedee de anal iză statistică. Cunoaşterea variaţiei diurne e importantă pentru aplicarea reducerii datelor prospecţiunii magnetice.
10.	Variaţionale, principii Mec.' Principiile Mecanicii analitice cari se exprimă cu ajutorul calculului variaţiunilor. Ele sînt principii integrale, în carul cărora se iau în consideraţie atît traiectoriile posibile cît şi traiectorii virtuale, reuşind ca prin generalizări să extindă domeniul de aplicabilitate al metodelor Mecanicii clasice.
Principiile variaţionale ale Mecanicii au proprietatea de a prezenta ecuaţiile de mişcare ale unui sistem (A) de n puncte materiale Aj(i=1, 2, -",n) în cazul cînd sistemul e lipsit de frecări, sub formă funcţională, anume sub forma condiţiei ca o anumită integrală să fie staţionară.
Condiţia de staţionaritate se tratează apoi după metoda calculului funcţional, scriind ecuaţiile extremalei, cari trebu ie să coincidă cu ecuaţiile de mişcare ale sistemului.
Sub numele de principii variaţionale ale Mecanicii sînt cunoscute în special principiul lui Hamilton-Ostrogradski şi principiul acţiunii minime.
Principiul lui Hamilton-Ostrogradski exprimă faptul că trebuie să fie nulă variaţia integralei
(1)	J?d*=£taţionar,
unde T e traiectoria reală: JL e funcţiune a Iui Lagrange(potenţialul cinetic), avînd expresia Jl — T-v-U, în care T e energia cinetică a sistemului, iar U e funcţiunea de forţă, presupunînd forţele conservative: t e timpul cînd se trece de la mişcarea reală de pe curba (T), la o mişcare variată pe o curbă (r7) similară cu (T) şi obţinută din variaţia ei.
Principiul exprimă deci proprietatea importantă a ecuaţiilor de mişcare în baza căreia integrala (1), corespunzătoare mişcării reale a sistemului de puncte, are o valoare staţionară faţă de toate mişcările variate sincrone.
Principiul acţiunii minime (principiul lui Maupertuis) exprimă faptul că acţiunea de-a lungul traiectoriilor are o valoare staţionară (extremum) comparată fiind cu acţiunilepe alte curbe apropiate pe cari s-ar efectua mişcarea cu viteze vecine de cele reale; mai pe scurt, principiul exprimă că traiectoriile sînt extremalele funcţiunii fundamentale 2 T. Rezultă
(2)	<yl~	=staţionar,
unde c e. acţiunea (v. Acţiune, şi Acţiuni, principiu! minimei ~).
Principiile variaţionale ale Mecanicii joacă un rol important în Fizica modernă. Sin. Principii isoperimetrice.
u.	Variaţiuni, ecuaţie cu Mat. V. Ecuaţie cu variaţiuni.
12. Variaţiunilor, calculul Mat. V. Calculul variaţiunilor.
11.	Varicap, pl. varicape. Elt., Telc.: Diodă semiconductoare utilizată drept condensator cu capacitate neliniară, variabilă cu tensiunea. De obicei se foloseşte în acest scop dependenţa de tensiune a capacităţii de tranziţie a unei joncţiuni p-n polarizate în sens invers conducţiei. Sin. Varactor.
Astfel, pentru o joncţiune p-n abruptă (real izată prin al iere) se poate da relaţia aproximativă:
iar pentru o joncţiune p-n graduală (realizată prin difuziune),
CT^A V 12 u '
în cari A e aria joncţiunii; q0e sarcina elementară ;s e permit-
28*
Varicond
436
Varignon, teorema lui ~
ivitatea semiconductorului; N împ e concentraţia de impurităţi
mD-NA)
e panta de
U
0*
e tensiunea inversă
Construcţia unui varicap.
1) siliciu sau galiu-arsen ; 2) resort de bronz fosforos; 3) pastilă de molibden; 4) tub izolator de alumină-
tatea în tensiune; K_-
C d u
raportul între capacitatea
si capacitatea C , care se atinge la o tensiune inversă
d, ordinu, .2...,5): Rs, rezistenţa serie de pierderi pe care o prezintă semiconductorul şi conexiunile între joncţiune şi bornele de
ieşire (Rs e de ordinui
1
2 nRC
frec-
venţa maximă pînă la care dioda poate fi utilizată ca amplifi-cator parametric (Fmax Poa_te atinge valori de 10---100 GHz).
Faţă de varicond (v.), care e mai ieftin, varicapul prezintă o ser ie de avantaje: are un factor de cal itate Q—1/C coi? mai ridicat, chiar pînă la frecvenţe foarte înalte; are un coeficient de temperatură a capacităţii mai scăzut; o sensibilitate (coeficient de nelinearitate) mai mare — în special la tensiuni joase; are o mult mai bună stabilitate în timp a caracteristicilor.
Diodele varicap au aplicaţii din ce în ce mai largi în electronică şi în telecomunicaţii, ca: amplificatoare parametrice pentru frecvenţe ultraînalte; modulatoare de frecvenţă; dispozitive pentru acordarea automată, electrică, a circuitelor oscilante şi a oscilatoarelor; convertoare de tensiuni continue în tensiuni alternative pentru măsurări.
î. Varicond, pl. variconzi. E/t., Te/c.: Condensator cu dielectric ceramic seignetto-electric, prezentînd o nelinearitate accentuată: la variaţia tensiunii U apl icate, respectiv, a cîmpului E în dielectric, se produce o variaţie importantă a permi-tivităţii s a dielectricului, respectiv a capacităţii C a vari-condulu i.
Comanda varicondului se poate face cu tensiune contiună sau alternativă. La creşterea treptată de la zero a cîmpului E, respectiv a tensiunii U, permitivitatea — respectiv capacitatea— pleacă de la o valoare iniţială e-n, respectiv C-n, încep să crească, ating valori maxime tmaxi respectiv Cmax la un cîmp Emax, respectiv tensiune Umax, şi apoi scad din nou (v. fig. /).
Această variaţie a capacităţii reflectă nelinearitatea caracteristicii D-E a ceramicii seignetto-electrice, care prezintă forma unei bucle de isterezis, pentru unele materiale aproape dreptunghiulară (v. fig. //).
20000.
10000
a părţii slab dopate a joncţiunii; a=
variaţie a concentraţiei de impurităţi; aplicată joncţiunii.
După cum se observă, capacitatea scade cu tensiunea, fiind proporţională cu U—1!2'"1!*.
Constructiv, dioda varicap se aseamănă diodelor cu joncţiuni obişnuite, dar cu particularitatea unui control riguros al distribuţiei impurităţilor în lungul joncţiunii şi a unor conexiuni cît mai scurte spre bornele exterioare, pentru a se obţine capacitate parazită, inductivitate şi rezistenţă serie minime (v. fig,).
Parametrii mai importanţi ai unei diode varicap sînt:
(max)' caPaci"î:a‘tea nominală (maximă) măsurată la ^inv== = 0	^	^
şi cuprinsă de obicei între 0,1 şi 50pF; 5 = — — —— , sensibili- — ~
Constructiv, varicondul se realizează de obicei sub formă de condensator ceramic disc sau pachet de plachete subţiri (v. fig. HI), cu diametri cuprinşi între 2 şi 25 mm şi valori ale capacităţii iniţiale între 10ţx[zF şi 1 (xF.
					
					
i > - ^			\				
I	\				
l					
					
1 - —I						
. —1						
' 1					
1 1					
U £ 2	^	b $ lOkV/cm
•-max
Dependenţa permitivităţii de cîmpul electric într-un varicond.
II. Caracteristica D-E a unui material seignetto-electric folosit în variconzi.
Parametrii mai importanţi ai unui varicond sînt:
1 dC
, coeficientul de nelinearitatedinamică (sensibilita-1 dC
tea) în curent alternativ; k_ =— -—, coeficientul de ne-
— C d
liniaritate dinamică (sensibilitatea) în curent continuu; K^= C
raportul între capacitatea maximă şi cea iniţială
C du~
C-
în curent alternativ; K= —
raportul între capacitatea
III. Forme constructive de varicond.
maximă şi cea iniţială în curent continuu.
în funcţiune de compoziţia ceramicii întrebuinţate, poate varia între 2 şi 20, iar Emax între 50 şi 200 V/mm.
Nel inearitatea capacităţii dispare la creşterea temperaturii dincolo de punctul Curie, care e între 25 şi 200°, după material.
Variconzii sînt mecanic foarte robust i, insensibili la vibraţii, şocuri, umiditateşi, în mare măsură, la radiaţii. Au aplicaţii variate în electronică şi automatizări, ca:
amplificatoare dielectrice, elemente de comutare statică şi de memorie, multiplicatoare şi divizoare de frecvenţă, linii artificiale de întîrziere reglabilă, stabilizatoare de tensiune sau de curent, relee de tensiune, modulatoare de ampl itudine, de frecvenţă sau fază, oscilatoare de relaxare şi generatoare de impulsii, etc.
2.	Varietate, pl. varietăţi. 1. Mat.: Mulţime (v.) cu structură topologică pentru ale cărei elemente există cel puţin o corespondenţă biunivocă şi bicontinuă cu punctele unui spaţiu numeric (v. Spaţiu). Sin. (parţial) Spaţiu.
3.	Varietate. 2. Bot.: Grup restrîns de plante sau de animale dintr-o specie, înrudite între ele şi cari se deosebesc prin unele caractere de indivizii din alte grupuri ale aceleiaşi specii. Exemplu: Triticum (genul) — vulgare (specia) — erythrosper-mum (varietatea), adică: grîu comun, cu spicul bălan şi cu bobul roşietic.
4.	Varignon, teorema lui Mec.: în cazul sistemelor (de forţe cari se reduc la o forţă unică rezultanta sistemului),
Varioclişograf
437
Varmetru
suma vectorială a momentelor tuturor forţelor sistemului (momentul rezultant), în raport cu un punct arbitrar din spaţiu, e egală cu momentul, în raport cu acelaşi punct, al rezultantei sistemului.
Teorema lui Varignon se poate aplica şi momentelor în raport cu o axă:
în cazul sistemelor de forţe cari se reduc la o rezultantă unică, suma algebrică a momentelor în raport cu o axă a tuturor forţelor sistemului e egală cu momentul în raport cu aceeaşi axă a rezultantei sistemului.
Teorema lui Varignon e valabilă şi în cazul în care, în locul unui sistem de forţe, seconsiderăun sistem de vectori alunecători.
1.	Varioclişograf, pl. varioclişografe. Poligr.: Aparat electronic pentru gravarea automată a formelor de tipar (clişee) înalt pentru tipo şi offset cu dimensiunile maxime 31 x43 cm, cu rastere de diferite fineţi, putînd folosi ca originale orice document opac sau diapozitiv cu sau fără raster.
Permite reduceri sau măriri de la 30% la 400%. Aparatul realizează simultan seiecţiunea, corecţia şi gravarea seiecţiu-nilor de culori în tricromie (v.) sau patrucromie (v.).
2.	Variodâ, pl. variode. Elt.: Diodă de german iu, la careca-racteristica I—f(U) în sensul de trecere prezintă un cot pronunţat, la o anumită tensiune, deci prezintă o variaţie pf*onunţată a rezistenţei dinamice în sensul de trecere. Varioda e confecţionată dintr-o pastilă de german iu tip n fixată, prin I ipitură cu cositor, într-un vas decupru şi prevăzută în partea I iberă cu o joncţiune p-n, formată prin d ifuziunea ind iu lui. Tensiunea de la care curentul în sensul de trecere creşte rapid e de 0,3 —0,4 V.
3.	Variolit. Petr.; Rocă bazaltică sau andezitică, conţinînd numeroase sferulite feldspatice cu structură radiară.
4.	Variometru, pl. variometre. 1. E/t.: Dispozitiv cu induc-tivitate proprie şi mutuală variabile, alcătuit de obicei din două bobine cu carcase neferomagnetice, una fixă şi cealaltă mobilă, prin a cărei rotire în interiorul bobinei fixe se obţine fie o inductivitate rezultantă variabilă, fie o inductivitate mutuală variabilă (v. fig.).
5.	Variometru. 2. Av.: Aparat
care serveşte la măsurarea vitezelor de urcare şi de coborîre ale unui vehicul de zbor, de exemplu avion sau balon, cum şi la menţinerea vehiculului la viteza de urcare cea mai rapidă. Acest aparat econ-	Variometru.
stituit, în principiu, dintr-un recipient etanş, în comunicaţie cu aerul atmosferic, prin intermediul unui tub capilar; de asemenea, la recipient e legat un manometru, care măsoară diferenţa dintre presiunea internă din recipient şi presiunea exterioară.
Cînd aeronava e în repaus sau în zbor orizontal, acul indicator al aparatului arată „zero“, deoarece presiunile interioară şi exterioară se echilibrează-, prin tubul capilar. Cînd aeronava urcă, presiunea exterioară e în descreştere continuă, iar presiunea interioară descreşte mai lent, datorită capilari-tăţii tubului de legătură; astfel, între cele două presiuni se pro-duceodiferenţăproporţionalăcu viteza de urcare, această viteză putînd fi citită pe indicatorul aparatului, după poziţia acului.
Pentru a se realiza un variometru care să măsoare riguros viteza verticală, ar trebui ca diferenţele de presiune să fie foarte mici, pentru că altfel pot interveni erori importante, datorite variaţiilor de temperatură ale aerului din recipient şi variaţiilor de presiune statică ale mediului ambiant. Deci indicaţiile aparatului sînt influenţate de altitudine, cum şi de un anumit timp mort, necesar stabilirii echilibrului^presiu-nilor interioară şi exterioară, la urcarea aeronavei. în practică, erori de 1***2 m/s prezintă puţin interes, deoarece indicarea cu această aproximaţie a vitezei ascensionale e sufi-
cientă pentru pilot, ca să menţină aeronava în zbor orizontal sau să o aducă la cea mai mare viteză posibilă de urcare.
6.	Variometru magnetic. Geofiz.: Magnetometru (v.) la care cuplul de rotaţie corespunzător acţiunii unei componente a cîmpului geomagnetic e echilibrat de un cuplu antagonist gravitaţional sau elastic.
Partea esenţială a unui variometru magnetic e sistemul magnetic — reductibil în principiu la un magnet unic — care se poate roti cu axa magnetică în planul de acţionare a componentei cîmpului geomagnetic ale cărei variaţii urmează să fie evaluate cantitativ cu ajutorul aparatului. Poziţia de echilibru a sistemului magnetic e determinată de compensarea cuplului magnetic rezultat în felul acesta prin cuplul gravitaţional rezultat din acţiunea greutăţii sistemului, al cărui centru de masă nu se găseşte pe axa de rotaţie (variometrele Schmidt-Askania, la cari sistemul magnetic e suspendat pe cuţite de cuarţ), sau prin cuplul gravitaţional şi prin unul elastic, rezultat din răsucirea firului de torsiune care serveşte şi pentru suspensiune (variometrele Haalck, Askania şi Fanselau-GRW).
Din reperarea poziţiei de echilibru a sistemului se deduce valoarea componentei studiate, în comparaţie cu o valoare de referinţă, deci variaţia ei, cu ajutorul ecuaţiei de echilibru şi pe baza cunoaşterii parametrilor geometrici şi fizici cari intervin în determinarea echilibrului.
Sistemul magnetic poate fi supus temporar acţiunii unui cuplu magnetic cunoscut, produs cu magneţi sau cu bobine Helmholtz, de orientare convenabilă şi caracteristici date. în felul acesta se poate face etalonarea variometrului şi se poate extinde gama de lucru.
Cele mai utilizate variometre magnetice sînt cele destinate evaluării variaţiilor componentei verticale Z a cîmpului geomagnetic (variometre AZ sau verticale). Un astfel de variometru poate fi integrat într-un magnetograf (v.) în vederea înregistrării variaţiilor în timp ale componentei Z. De asemenea, există variometre orizontale, pentru măsurarea variaţiilor componentei orizontale H.
Variometrele magnetice au fost pînă de curînd principalele aparate ale prospecţiunii magnetice terestre. Ele continuă să fie folosite în ridicările terestre, dar alături de ele au apărut alte tipuri de magnetometre (v.). V. şi sub Prospecţiune mag-netometrică, sub Prospecţiune.
?. Variscâ, orogeneza Stratigr.: Sin. Orogoneza her-cinică (v. Hercinic, sistemul ^).
8.	ramura Stratigr.: Parte a orogenului hercinic din Europa centrală, ale cărui cute sînt orientate în general SV—NE şi cuprinde: partea de est a Masivului central francez, masivul Ardeni, Masivul şistos renan, munţii Harz. Sin. (impropriu) Ramura varistică.
«. Variscit. MineraL: AI(P04)*2H20. Fosfat hidratat de aluminiu, natural, întîlnit în unele şisturi silicioase. Cristalizează în sistemul rombic, prezentîndu-se însă cel mai frecvent sub forma unor creste reniforme, iniţial de gel. Are culoarea verde de măr, în tonuri diferite, pînă la incolor, cu luciu gras de ceară. E casant, cu spărtura concoidală. E transparent şi are duritatea 4-**5 şi gr. sp. 2,52.
io.	Varistîcâ, orogeneza Stratigr.: Sin. Orogeneza va-riscă, Orogeneza hercinică (v. Hercinic, sistemul -*-).
U. Varistor, pl. varistoare. Elt.: Rezistor (v.) nelinear pe bază de carbură deşiiiciu (carborundum), folosit în construcţia descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă de înaltă şi joasă tensiune. Nelinearitatea e caracterizată prin faptul că rezistenţa dinamică a varistoarelor scade la valori neglijabile cînd curentul electric care trece prin ele depăşeşte o anumită limită.
în descărcătoare elementele cu rezistenţă variabilă pot fi sub formă de potcoavă, discuri sau segmenţi.
12.	Varmetru, pl.varmetre. Elt.: Instrument electric de măsură indicator pentru măsurarea puterii electromagnetice reactive.
Varniţă
438
Varză
Se folosesc, în general, ca varmetre, instrumente cu inducţie şi instrumente electrodinamice instalate astfel, încît indicaţiile lor să fie proporţionale cu produsul dintre tensiunea efectivă aplicată la bornele unei înfăşurări a lor, intensitatea efectivă a curentului din cealaltă înfăşurare a lor şi sinusul defazajului dintre ele.
La varmetru! cu inducţie, cuplul activ care se exercită asupra indusului e proporţional cu produsul ai cărui factori sînt intensităţile curenţilor electrici caristrăbat înfăşurările, sinusul unghiului lor de defazaj şi frecvenţa. Spre a obţine, cu aceste instrumente, deviaţii proporţionale cu puterea reactivă, la cuplu antagonist proporţional cu unghiul de deviaţie al indusului, trebuie ca frecvenţa reţelei să fie constantă şi curentul din bobina de tensiune să fie în fază cu tensiunea la bornele ei. Această concordanţă de fază se obţine montînd bobina de tensiune a varmetrului cu inducţie în serie cu o rezistenţă suficient de mare faţă de impedanţa bobinei de tensiune, analog ca la wattmetrul electrod inamic (v. sub Wattmetru).
La v a r m e t r u I electrodinam ic, cuplul activ care se exercită asupra bobinei mobile e proporţional cu produsul ai cărui factori sînt intensităţile curenţilor electrici cari străbat înfăşurările şi cosinusul unghiului lor de defazaj. Spre a obţine, cu aceste instrumente, deviaţii proporţionale cu puterea reactivă, la cuplu antagonist proporţional cu unghiul de deviaţie al bobinei mobile, trebuie ca tensiunea la bornele bobinei de tensiune să fie în cuadratură cu curentul care o străbate. Acest defazaj se obţine montînd în serie cu bobina de tensiune a varmetrului o capacitate cu reactanţa suficient de mare faţă de impedanţa bobinei de tensiune, sau o induc-tanţă, analog ca la un wattmetru cu inducţie (v. sub Wattmetru).
1.	Varniţâ, pl. varniţe. 1. Cs.: Cutie de scînduri, fără capac, folosită la stingerea varului pe şantier. De obicei, are dimensiunile: 2,50 mx2,00 m x0,30"*0,40 m. Scîndurile tre-
/. Groapă de var (1) şi varniţă (2) de stins var.
buie să fie bătute alăturat sau îmbinate, pentru a împiedica scurgerea apei şi a laptelui de var. Varniţa se aşaza lîngă groapa de var, pentru a permite vărsarea laptelui de var direct m aceasta (v. fig. /).în acest scop, peretele dinspre groapă are o d esch id ere fş i un jgheab scurt, pentru scurgerea varului stins. în spatele deschiderii e montată O	h-	Varniţă	pentru preparat mortarul,
sită, pentru reţinerea
materialului nestins, a bucăţilor de var nears sau a altor impurităţi. în timpul stingerii, deschiderea e închisă cu o trapă.
Tot varniţâ se numeşte şi cutia de scînduri, fără capac, cu două compartimente, folosită pe şantier pentru prepararea manuală a mortarelor (v. fig.//). Prepararea mortarului se face alternativ în fiecare d intre cele douăcompartimente, pentru ca lucrătorii să poată fi aprovizionaţi cu mortarul din unul dintre
compartimente, în timpul preparării mortarului în celălalt compartiment.
2.	Varniţâ. 2. Cs.: Groapă amenajată în pămînt pentru construirea cuptoarelor intermitente de var (v. sub Var).
3.	Varormetru, pl. varormetre. Elt.: Contor electric pentru măsurarea directă a energiei electromagnetice reactive — în v a r o r e sau (de obicei) în kilovarore — alimentat cu tensiunea şi curentul circuitului de energie. Construcţia lui e asemănătoare cu cea a contorului de energie activa (v.) sub Contor electric); diferenţa esenţială dintre ele consistă în faptul că, la varormetru curenţii din circuitele de curent şi de tensiune trebuie să fie defazaţi cu acelaşi unghi care există între tensiunea şi curentul cari intervin în expresia energiei reactive de măsurat. Această defazare se poate obţine fie shuntînd circuitul de curent cu o rezistenţă neinductivă, fie utilizînd pentru alimentarea circuitului de tensiune o tensiune auxiliară de aceeaşi frecvenţă, dar defazată faţă de tensiunea care intervine în expresia energiei reactive de măsurat, cu un unghi care depinde de argumentul propriu al circuitului de tensiune; primele constituie contoare de energie reactiva cu shunt şi se utilizează, în special, în circuite monofazate (v. Contor electric monofazat de energie reactivă); celelalte constitu ie contoare de energie reactivă cu tensiuni auxiliare şi pot fi utilizate numai în reţele trifazate cu tensiuni simetrice (v. Contor trifazat de energie reactivă).
Pentru măsurarea energiei reactive în sistemele electrice trifazate se folosesc două sau trei varormetre monofazate sau un varormetru trifazat cu două, respectiv cu trei sisteme active.
De obicei, varormetrele sînt legate astfel la circuitul de energie, încît să se rotească în sens direct la sarcini inductive şi în sens contrar la sarcini capacitive.
4.	Varsecundâ, pl. varsecunde. Elt.: Unitate de energie electromagnetică reactivă în sistemul de unităţi SI. O reţea electrică dipolară de curent alternativ sinusoidal schimbă pe la borne o energie reactivă de un varsecundă, dacă în timp de o secundă primeşte sau cedează o putere reactivă (constantă) de un var. Are simbolul vars. Multipli ai acestei unităţi sînt varora (simbol varh), — 1 varh=3600 vars—, kilovarora (simbol kvarh), —1 kvarh=3,6-108 vars —, şi megavarora (simbol Mvarh), — 1 Mvarh=3,6-109 vars=103 kvarh.
5.	Varulit. Mineral.: (Na2, Ca)(Mn, Fe)2(P04)2. Fosfat de calciu şi sodiu, cu fier şi mangan, natural, întîlnit în unele pegmatite. Are culoarea verde-măsl in ie murdară, care prin şlefuire devine incoloră. Are gr. sp. ~ 3,45.
e. Varve. Petr., Geol.: Benzi albicioase şi cenuşii închise, fin alternate, cari se întîlnesc în argilele formate în lacurile periglaciare, în timpul Cuaternarului. în cadrul acestor depozite, fiecare pereche de benzi adiacente, albe şi negre, s-au depus în acelaşi an, respectiv unele vara şi altele iarna. Datorită acestei caracteristici, varvele sînt utilizate pentru aprecierea vîrstei absolute a depozitelor lacustre recente în cari apar.
7.	Varza, pl. verze. Bot., Agr.: Grup de varietăţi de plante bienale din specia Brassica oleracea L., familia Cru-ciferae, cultivate ca legume sau ca plante de nutreţ. Principalele legume din grupul verzei sînt:
Varză albă, Brassica oleracea L. var. capitata L. f. alba. Varză care, în primul an de vegetaţie, formează o tulpină scurtă şi o rozetă de frunze în mijlocul cărora se dezvoltă căpăţîna, care poate fi rotundă, sferică-turtită, sferică-alun-gită, conică, etc. Tulpina floriferă, cu înălţimea de 1***1,5 m, se formează în anul al doilea de vegetaţie. Are florile galbene, fructele silicve cu seminţe mici, rotunde, de culoare brună-roş-cată. Fecundaţia verzei e alogamă, entomofilâ. E una dintre cele mai răspîndite legume şi se cultivă pentru căpăţîna ei. Sin, Varză-căpăţînă, Curechi.
Vas
439
Vas de expansiune
Soiurile de varză aibă răspîndite mai mult în cultură se grupează, în general, în1 soiuri timpurii, cu o perioadă de vegetaţie de 70---100 de zile (Prima recoltă, Timpurie de Dith-mark, Numărul 1); soiuri samitimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de 115***130 de zile (gloria de Enkhuisen, De iunie, Kopenhaga); soiuri tfrzii, cu o perioadă de vegetaţie de 150-* * 170 zile (De Buzău, Licurişca, Braunschweig, Amager). Capă-ţîniie soiurilor timpurii şi semitimpurii au o greutate de
0,5*-*3 kg, iar cele ale soiurilor tîrzii, de4---10 kg şi chiar mai mult.
Varza e puţin sensibila la condiţiile climatice; ea suportă temperaturi joase şi poate fi cultivată atît la altitudini mari cît şi pînă la 67° latitudine nordică. în schimb are cerinţe mari de apă şi de lumină. Creşte bine pe soluri mijlocii şi uşoare, bogate în substanţe nutritive, şi în special pe soluri de aluviune. Ca îngrăşăminte organice se aplică, în special, gunoiul de grajd, iar ca îngrăşăminte minerale, azotatul sau sulfatul de amoniu, superfosfatul şi sarea potasică.
Varza se cultivă de obicei prin răsad. Semănatul se face, pentru soiurile timpurii, între 20 februarie şi 20 martie, în răsadniţe calde şi, pentru soiurile tîrzii, la începutul lunii mai, în răsadniţe reci. Plantatul soiurilor timpurii are loc în luna aprilie, iar al celor tîrzii, în luna iunje. în mod raţional, plantarea se face cu maşina de plantat. în timpul perioadei de vegetaţie se execută următoarele lucrări de întreţinere, al căror număr variază după soi şi după condiţiile de mediu: 3“*5 praşile, 2*”3 muşuroiri, 3• • *10 irigaţii, aplicarea îngrăşămintelor suplementare în 1---2 etape, combaterea bolilor şi a dăunătorilor. în regiunile cu precipitaţii abundente, varza se seamănă şi direct în cîmp, de preferinţă în cuiburi. Recoltarea se face cînd căpăţînile sînt normal dezvoltate şi bine îndesate. Varza timpurie poate da două recolte; în acest scop, căpăţîni!e se taie astfel, încît pe tulpina rămasă în pămînt să se găsească 2*-*3 frunze. Producţia de varză atinge 25-**50 t/ha. Varza se păstrează în adăposturi speciale, în şanţuri, silozuri, pivniţe.
Pentru producerea seminţelor de varză se aleg direct în cîmp plantele cele mai sănătoase şi cari întrunesc toate proprietăţile tipice soiului. După recoltare, aceste plante-mame se păstrează în timpul iernii ca şi varza destinată consumului şi se transplantează la începutul primăverii. în regiunile cu ierni mai puţin aspre, semincerii se pot transplanta în cîmp încă din timpul toamnei. Pentru a obţine o producţie mai mare de seminţe se practică tăierea semincerilor în formă de piramidă, cu păstrarea mugurelui central al căpăţîn ii. Recoltarea semincerilor transplantaţi se face cînd culoarea seminţelor devine brună. Tulpinile recoltate se păstrează în magazii deschise pînă la desăvîrşirea coacerii seminţelor. Producţia de seminţe e de 200---600 kg/ha.
Căpăţînile de varză, cari conţin hidraţi de carbon, săruri minerale, substanţe azotoase şi vitamine (A, B şi C), au o mare valoare alimentară.
Varză roşie, Brassica oleracea L. var. capitata L. f. rubra. Varză asemănătoare verzei albe, de care se deosebeşte numai prin culoarea roşie-violacee a frunzelor căpăţînii, datorită conţinutului lor în antociane. Principalele soiuri cultivate în ţara noastră sînt: Timpurie de Erfurt, Cap-de-negru. Condiţiile de vegetaţie şi agrotehnica folosite sînt aceleaşi ca la varza albă, însă producţia la hectar e puţin mai mică.
Varză creaţă, Brassica oleracea L. var. sabauda L. Varză cu căpăţîna mai mică decît varza albă şi cu frunze creţe, de culoare verde-gălbuie. Soiurile mai răspîndite sînt: Vorbote, Cap-de-fier şi Virtus. Condiţiile de vegetaţie şi tehnica culturii nu se deosebesc de cele ale verzii albe. Nu e potrivită pentru murat. Sin. Varză nemţească, Varză chel.
Varză de Bruxelles, Brassica oleracea L. var. gemmifera L. Varză la care, în primul an de vegetaţie, planta formează
o tulpină cu înălţimea de 50---100cm. Frunzele au peţiolul lung şi sînt aşezate în spirală. Căpăţînile, de mărimea unei nuci, apar pe tulpină, la subsuoara frunzelor, la 3--*4 luni după semănat. Tulpinile, florifere, se dezvoltă în al doilea an de vegetaţie, din căpăţînile verzei. Perioada de vegetaţie a plantei e lungă (175-“200 zile). Soiurile cultivate în ţara noastră sînt: Hercules, varza de Erfurt, etc.
Se seamănă în luna martie, în răsadniţe calde, pentru producerea răsadului. Plantarea în cîmp se face între 15 şi 31 mai sau în luna iunie. Pentru a favoriza dezvoltarea verzişoarelor se practică ciupitul vîrfului tulpinii. Recoltarea se efectuează toamna tîrziu; producţia se ridică la 2000---4000 kg verzişoare la hectar. Tulpinile şi frunzele (12---15 t/ha) se folosesc ca nutreţ verde sau însilozat. Sin. Verzişoare, Curechi mărunţel.
Varză furajeră, Brassica oleracea acephala Alef. Plantă de nutreţ care se deosebeşte de varza albă prin tulpina mai înaltă (pînă la 2 m) şi mai groasă şi prin faptul ca nu formează căpă-ţîni, ci numai frunze. Varza furajeră fiind o plantă care are nevoie de multă apă, se cultivă în special în regiunile cu ploi abundente. Suportă temperaturi pînă la —10° şi poate deci să fie recoltată toamna t'i'rziu, prelungind conveierul verde pînă la începutul iernii. Creşte bine după orice plantă şi e indicată pentru a fi cultivată în mirişte. Se înmulţeşte, în general, prin răsad. Plantarea sau semănatul verzei furajere se face în luna mai, dacă se cultivă ca plantă principală, şi în lunile iunie sau iulie, dacă se cultivă în mirişte. Lucrările de întreţinere necesare sînt răritul plantelor şi 2---3 praşile. Producţia de frunze atinge 30***50t/ha, cînd varza se cultivă în mirişte, şi 90 t/ha, cînd varza se cultivă ca plantă principală. Datorită conţinutului ei mare în substanţe proteice, valoarea nutritivă a verzei furajere e mai mare decît a sfeclei de nutreţ sau a napilor de mirişte.
Din grupul verzei fac parte, de asemenea, conopida (v.) şi gulia (v.).
Principalele boli cari atacă diferitele varietăţi de varză sînt: mana verzei (Peronospora brassicae Găum), putrezirea plantelor de varză (Olpidium brassicae/Wor./Dang.), hernia verzei (Plasmodiophora brassicae Wor.), putregaiul uscat al verzei (Phoma lingam/Tode/Desm.), albumeala cruciferelor (Cystopus candidus /Pers./Lev.)f nervaţiunea neagră a frunzelor (Xanthomonas campestris/Pammel/Dows.). Prevenirea bolilor se face prin dezinfectarea seminţelor şi a pămîntului din răsadniţe, iar combaterea, prin măsuri agrotehnice şi stropirea plantelor cu fungicide.
Dăunători cari provoacă verzei daune mai importante sînt: gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), gărgăriţa galicolăa verzei (Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh), musca verzei (Chortophila brassicae Bouche), păduchele cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.), ploşniţa roşie a verzei (Eury-dema ornata L.), fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), molia verzei (Pluteila maculipennis Curt.), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.), melcii fără cochilie (Limacidae). Se combat cu diferite insecticide (DDT, HCH, nicotină, produse arsenicale) şi prin măsuri agrotehnice.
î. Vas, pl- vase. 1. Nov.: Sin. Navă (v.). (Termen impropriu .)
2.	Vas. 2. Tehn. mii.:	Pod.: îmbarcaţiune puntată sau
nepuntată, folosită la construirea podurilor plutitoare militare de echipaj. Sin. (parţial) Ponton.
3.	Vas. 3. Gen., Tehn.: Sin. Recipient (v.).
4.	~ ceramic pentru instalaţii sanitare. Mat. cs., Inst. conf.: Obiect sanitar (v.) fabricat din porţelan sau din faianţă.
i.	~ de expansiune. Tehn.: Recipient montat în punctul cel mai înalt al unui sistem tehnic, prin care un-lichid cald
Vas de gresie ceramică antiacidă
440
Vasco, oţel —
circulă în circuit închis, — sau deasupra unui recipient în care un lichid e încălzit sau depozitat şi expus încălzirii neintenţionate— şi care serveşte, în principal, la preluarea diferenţelor de volum produse prin dilataţia lichidului.
Exemple: vasul de expansiune de la bordul navelor petroliere, vasul de expansiune din instalaţiile de încălzire centrala cu apa calda. — La bordul navelor petrol iere, vasul de expansiune e un rezervor montat deasupra rezervoarelor de produse petroliere. — în instalaţiile de încălzire centrală cu apă caldă, vasuI de expansiune e un rezervor montat în punctul cel mai înalt al instalaţiei şi e legat la aceasta prin conducte fără robinete. La rezervor sînt legate şi alte conducte, cari permit evacuarea aerului care a pătruns în instalaţie, scurgerea excesului de apă din instalaţie, şi evacuarea aburului, în cazul cînd apa a atins temperatura de fierbere. Uneori, legăturile vasului de expansiune permit circulaţia apei în acesta (v. fig.). Vasul de expansiune are volumul de circa 4% din volumul apei din instalaţie, ţinînd seamă de diferenţele dintre valorile volumului specific a! apei la 4° (1000dm3/kg) şi la 95° (1,0396 dm3/kg).
2.	~ de gresie ceramica anîiacidâ. Tehn.: Recipient folosit la transportul şi păstrarea acizilor, sau ca utilaj în industria chimică şi în instalaţii tehnice-sanitare cari folosesc substanţe agresive. Vasele de gresie antiacidă sînt fabricate dintr-un amestec de argilă refractară, fondanţi şi degresanţi, ars pînă la vitrifiere şi acoperit uniform cu glazură pe feţele interioară şi exterioară (cu excepţia fundului). Vitrifierea trebuie să fie atît de înaintată, încît capacitatea de absorpţie a apei să fie de maximum 3%.
3.	Vas. 4. Biol. V. Vas sangvin.
4.	Vas de extracţie. Mine: Mijloc de transport, folosit în cazuri speciale în sistemul discontinuu de transport prin puţuri (de ex.: la adîncirea acestora, în puţuri mici de exploatare sau pentru evacuarea apelor sau a nămolului, etc.).
Principalele vase de extracţie sînt: hîrdâul, care are forma unu i butoi de lemn, cu capacitatea de 1 -"2 m3, şi care e folosit mai rar în puţuri de mică importanţă, şi chiblele (v. Chiblă 2).
Un vas de extracţie specia! e skipul (v.).
5.	Vas sangvin. Biol.: Tub prin care circulăsîngele în orga-nism. Vasele sangvine sînt de trei feluri: artere, capilare şi vene.
Arterele sînt vasele prin cari pleacă sîngele de Ia inimă. Ele au forma regulat rotundă. Pereţii lor sînt formaţi din trei straturi: un strat interior, en dotei iu, care e prelungirea endocardului, un strat mijlociu format din fibre musculare netede şi din fibre elastice dispuse circular, şi stratul extern, constituit din tesut conjunctiv elastic.
Cele mai importante artere sînt: aorta si artera pulmonară. Aorta pleacă din ventriculul stîng şi, după un scurt traiect, se bifurcă în aorta anterioară şi în cea posterioară, cari, la rîndul lor, prin bifurcări succesive, dau naştere tuturor arterelor din organism. Artera pulmonara pleacă din ventriculul drept şi, după un scurt traiect, se desface în două ramuri, pentru fiecare plămîn. Ele conduc sîngele la plămîni pentru oxigenare.
Vase de expansiune. a) fără circulaţie; fa) cu circulaţie; 1) recipient de tablă; 2) capac; 3) legătură cu conducta de plecare din căldare; 4) legătura cu conducta de întoarcere în căldare; 5) conductă de control a nivelului (cu robinet în sală căldărilor); 6) conductă de prea plin; 7) conductă de aerisire.
Capilarele sînt terminaţiile arterelor şi fac legătura cu venele. Ele au forma de reţea, cu diametrul egal cu al unei globule roşii, avînd pereţii formaţi dintr-un singur rînd de celule. Capilarele arteriale continuă cu cele venoase fără nici un punct de demarcaţie. Din capilarele venoase cari confluează se formează venele.
Venele sînt vasele prin cari sîngele, care a cedat oxigenul la nivelul capilarelor, se întoarce înapoi la inimă, încărcat cu bioxid de carbon. Structura venelor e asemănătoare cu a arterelor, însă pereţii sînt mai subţiri şi cu mai puţin ţesut elastic, din care cauză nu-şi păstrează forma rotundă. Foiţa internă a venelor, în special la membre, are cute, valvule, cari împiedică reîntoarcerea sîngelui. Pe animalul viu, venele au culoare albasţruie, din cauza culorii sîngelui venos, ceea ce se observă prin transparenţa pereţilor subţiri ai venelor.
6.	Vasca,pl.vasce. Arh.: Recipient deschis larg, în formăde cupă, de suprafaţă mare şi de adîncime mică, folosit ca element decorativ, în special în parcuri, grădini şi pieţe publice, cum şi în unele curţi cu caracter arhitectural sau în interiorul unor clădiri importante (palate, muzee, etc.). în general, vasca e destinată să conţină apă şi se foloseşte ca basin aşezat la nivelul solului (sau pardoselii), sau aşezat la un nivel mai ridicat (de ex. la unele fîntîni decorative). Adesea, prea-plinul de apă din vască se revarsă într-un alt recipient sau basin situat la un nivel inferior, alcătuind un fel de perdea de apă cu efect decorativ. în plan orizontal, vasca poate avea forma circulară, ovală, poligonalăsau complexă. Uneori, ea are forma unei scoici mari ale cărei cute alcătuiesc un volum şi un perimetru frumos ondulat. Vasca poate fi executată din marmora, granit, porfir sau alte pietre rezistente, eventual din beton sau fontă. Faţa vascei, care e în principal expusă vederii (faţa interioară sau exterioară, după nivelul la care e situată faţa de ochiul privitorilor), poate fi ornamentată cu o căptuşeală de mozaic, sau cu basoreliefuri, ornamentaţii de metal, etc.
7.	Vaschy, teorema luî 1.F/Z.: Vectorul cîmp G al oricărui cîmp de vectori a cărui divergenţă nu se extinde pînă la infinit se poate descompune într-un singur fel în suma dintre vectorii cîmp Gp şi Gs a două cîmpuri, dintre cari primul e un cîmp potenţial şi cel de al doilea un cîmp solenoidal :
G = Gp+Gs ;
divergenţa lui e deci egală cu divergenţa vectorului cîmp potenţial, iar rotorul lui eegal cu rotorul vectorului cîmp solenoidal:
div G = div	\otGp=0
rot G = rot Gs)	div Gf~0.
8.	Vaschy, teorema lui 2. Elt.: Teoremă conform căreia intensităţile curenţilor dintr-o reţea (de curent continuu sau alternativ) nu se schimbă, dacă în toate laturile cari converg
Ilustrarea teoremei lui Vaschy.
într-un nod oarecare al reţelei se introduc surse identice cu tensiuni electromotoare egale şi orientate în acelaşi fel, cu rezistenţe interne (respectiv impedanţe interne) nule. Se utilizează pentru pasivizarea unora dintre laturile reţelei cari converg într-un nod.
9.	Vasco, oţel Metg.: Grup de oţeluri cu vanadiu, cu compoziţiile medii indicate în tablou pentru cîteva tipuri. Primul tip e un oţel de scule pentru lucru la rece şi la
Vasculare, plante —
441
Vatală
cald (dălţi, dornuri, poansoane şi stanţe foarte solicitate, matriţe, etc.); al doilea e un oţel rapid slab aliat cu crom şi wolfram, pentru scule aşchietoare puţin solicitate; al treilea e un oţel rapid special pentru seu le suprasolicitate pentru lucru la cald (matriţe, filiere de tras, mandrine de presat la cald, cuţite de foarfece la cald, etc.), iar al patrulea, un oţel rapid pentru prelucrat materiale metalice şi nemetalice extradure.
Compoziţia unor oţeluri Vasco (în%)
Tipul
0,5—1,0 1,0 0,7-0,8 1,2-1,3
0,2 0,45 0,4-0,5 5
Cr
W
0,8
3,5
4,0
4,75
9,25
15.5
12.5
Co
Ni
Alte elemente de aliere
Fe şi elemente însoţitoare Mn, Si, etc.
3 Mo 0,5 Mn
rest
rest
rest
rest
1.	Vasculare, plante Bot.: Plante cari au vase în iemnui lor; de exemplu pteridofitele şi fanerogamele. Briofitele au numai elemente puţin diferenţiate spre vasele propriu-zise.
2.	Vascularizaţie. 1. Boi.: Procesul de formare a vaselor noi, în ţesuturile de nouă formaţiune, cum şi de formare a unor noi vase pe lîngă cele existente.
3.	Vascularizaţie. 2. Biol.: Sistemul de vase superficiale, vizibile sub piele, de origine inflamatorie sau ca stare anormală, permanentă.
4.	Vase. Bot.: Canale prismatice sau cilindrice, cari se găsesc în lemnul plantelor vasculare (v.). Vasele rezultă din celule alungite, alăturate în şiruri longitudinale. Pereţii longitudinali ai acestor celule sînt lignificaţi şi groşi (neuniformi). Se deosebesc: vase punctate, inelate, areolate, scalariforme, spiralate, reticulate. Pereţii transversali persistă, uneori, formîndu-se vase întrerupte în interior din loc în loc (vase imperfecte sau t r a h e i d e), sau se resorb, vasele fiind neîntrerupte în interior (vase perfecte sau trahee). Vasele sînt elemente moarte; ele conţin apă şi gaze şi servesc la transportul lichidelor absorbite de rădăcina plantei, fiind, astfel, elemente conductoare.
5.	Vase comunicante. Fiz.: Ansamblu de două sau de mai multe recipiente deschise cari comunică între ele prin conducte situate sub nivelul liber al lichidului pe care îl conţin. Dacă diametrii recipientelor sînt destul de mari pentru ca acţiunile capilaresăpoatăfi neglijateşi dacăîn toate vasele se introduce acelaşi lichid, suprafaţa liberă a lichidului e la acelaşi nivel în toate vasele. Dacă în două vase se introduc lichide diferite, imiscibile, raportul înălţimilor coloanelor de lichid din două vase, raportate la suprafaţa de separaţie dintre lichide, e egal cu inversul raportului greutăţilor specifice ale lichidelor.
e. Vaselina. Chim., Farm.; Amestec de hidrocarburi ! ichide şi sol ide, cu p. t. între 35 şi 40°, onctuos, aparent amorf, incolor sau slab colorat în galben-verzui, obţinut din unele produse petroliere sau de distilare a cărbunilor. Conţine hidrocarburi solide (parafină), din cari o parte sub formă microcristalină, şi hidrocarburi uleioase de natură nafteno-parafinică. După scopul în care sînt fabricate, vaselinele îndeplinesc şi condiţii de analiză specifice. Se deosebesc vaselina tehnica, pentru scopuri industriale, şi vaselina farmaceutica, întrebuinţată în medicină şi în cosmetică. Deosebirea dintre vaselina tehnică şi cea farmaceutică consistă în gradul de rafinare. Vaselinele cari se obţin prin rafinarea unor produse parafinoase (de ex. păcură, petrolatum) se numesc vaseline naturale. Vaselinele obţinute prin amestec din ulei mineral şi parafină sau ceară de petrol amorfă se numesc vaseline artificiale. Ultimele sînt, în general, inferioare vaselinelor naturale (nu sînt filante, separă parafina, etc.).
Vaselinele tehnice naturale se prepară prin rafinarea cu acid sulfuric şi pămînturi decolorante a unor păcuri parafinoase
selecţionate, sau a petrolatumului. Vaselina farmaceutică naturală se preparădin aceeaşi materie primă, rafinarea fâcîndu-se însă cu acid sulfuric oleum, în scopul decolorării complete şi la dispariţiei gustului şi mirosului.
Vaselinele tehnice sînt întrebuinţate la ungerea suprafeţelor metalice pentru protejarea contra coroziunii, la prepararea unor unguenţi pentru articole de piele, etc.
Vaselina farmaceutică e întrebuinţată ca atare sau cu diverse adausuri, ca: borax (vaselină boricată), oxid de zinc (vaselină zincată), camfor (vaselină camforată), etc.
7.	~ oxigenata. Farm.: Sin. Vasogen (v.).
8.	Vasogen. Farm.: Vaselină oxigenată, semilichidă, care are proprietatea de a disolvă unele substanţe medicamentoase: ihtio!, iod, creozot, gaiacol, acid salicilic, iodoform, cari nu se disolvă în apă. Aceste amestecuri formează cu apa soluţii sau emulsii. Datorită acestei calităţi, vasogenul, în care s-a incorporat un medicament, e emulsionat cu secreţiile externe ale organismului şi uşurează absorpţia medicamentului.— Se întrebuinţează, de asemenea, ca lubrifiant.
9.	Vasomotor. Biol.: Calitate a unui agent fizic sau chimic de a contracta vasele sangvine (vasoconstrictor) sau de a le dilata (vasodilatator).
10.	Vaşete. Ind. piei. V. Vachette.
u. Vatalâ, pl. vatale. Ind. text.: Organ al războiului de ţesut, care susţine spata şi care are următoarelefuncţiuni: permite dirijarea suveicii prin rost, reţine suveica în timpul înde-sării firului de bătătură, îndeasă firul de bătătură în gura ţesăturii şi repartizează firele de urzeală în lăţime. Se deosebesc vatale obişnuite, suspendate, alunecătoare, etc. Var. Vătală.
V a t a I a obişnuită, numită la războiul ţărănesc şi braglâ sau brfglâ, e folosită la cele mai multe războaie mecanice; ea e rezemată pe două sau pe mai multe picioare metalice, iar axul ei de oscilaţie e situat în partea inferioară a războiului.
Fig. / reprezintă o vatalâ obişnuită, pentru războaie cu bătaia sus (v. sub Război de ţesut), formată dintr-o grindă de lemn sau de fontă constituind corpul vatalei; corpul	®
e acoperit cu o placă de lemn dens, patul vatalei, cu o suprafaţă netedă şi rezistentă la uzură. Picioarelede # fontăsînt fixate pe un ax, care permite mişcarea vatalei. în mijlocul vatalei e montată spata, care, la războaiele cu spată fixă, are marginea inferioarăfixatăîntr-un şanţ practicat în corpul vatalei.
Corpul vatalei are, la cele două capete, cîte una sau mai multe căsuţe pentru suveică. în timpul ţeserii, suveica are tendinţa de a rămîne Iipită de patul vatalei şi de spată, împiedieîndu-se astfel ieşirea ei din rost (v.).
Războaiele mecanizate uşoare, cari prelucrează urzeli din fire fine şi dese, au spata mobilă, astfel încît, dacă suveica rămîne în rost, o dată cu înaintarea vatalei, suveica apasă asupra spatei pe care o roteşte în jurul marginii superioare şi atunci războiul e oprit, fără ca firele de urzeală să se rupă. Un astfel de mecanism (v. fig. II a) e format din trei pîrghii 1, 2, 3 şi tamponul 4, solidare şi mobile în jurul unui ax 5, fixat sub
I. Vatală obişnuită.
1) corpul vatalei; 2) patul vatalei; 3) picior,^) ax; 5) spată; 6) capacul vatalei; 7) bielă; 8) fire de urzeală.
Vatală
442
Vatală
corpul vatalei 9. în timpul trecerii suveicii prin rost, arcul plat 6 apasă asupra pîrghiei 3 prin intermediul unei role, apăsarea acesteia se transmite asupra spatei 7, cu ajutorul pîr-
Fig. V reprezintă o vatală alunecătoare, care are corpul propriu-zis susţinut de role, cari calcă pe şinele de rulare; corpul e solidar cu o culisă, ghidată astfel încît mişcarea pri-
II. Mecanism de oprire a războiului cu spată mobilă.
1,	2 şi 3) pîrghii; 4) tampon; 5) ax; 6) arc; 7) spată; 8 şi 11) contratampon ; 9) corpul vatalei; 10) suveică.
ghiei 2. Spata fiind fixată elastic, asigură suveicii un mers liniştit prin rost. în momentul apăsării firului de bătătură în gura ţesăturii, tamponul 4 (v. fig. II b) e prins sub contra-tamponul 8, spata fiind fixată în vatală. Dacă suveica 10 (v. fig. II c) rămîne în rost, la înaintarea vatalei ea apasă asupra spatei, pe care o roteşte în jurul laturii superioare, aducînd astfel tamponul A în poziţie orizontală; acest tampon fiind mai lung decît pîrghia 3, loveşte în contratamponul 11, pro-ducînd oprirea războiului.
V	a ta I a suspendata (folosită la războaiele manuale de lemn şi la războaiele de ţesut panglici) are axul de oscilaţie în partea superioară a războiului.
' Fig. III reprezintă vatala suspendata a războiului manual de lemn, formată din corpul vatalei, cu cîte o căsuţă la cele
p u in q ţ
mită de la arborele războiului produce o deplasare a vatalei pe un plan orizontal.—
Vatala are o mişcare de oscilaţie pe care o primeşte de la arborele războiului, fie cu ajutorul unui mecanism cu bielă-
V. Vatală alunecătoare.
1) rolă; 2) şină de rulare; 3) corpul vatalei; 4) culisă; 5) arborele războiului.
III. Vatală suspendată pentru războiul manual de lemn.
1) corpul vatalei; 2) căsuţele suveicii; 3) montanţi; 4) traversă; 5) grinzi ;
6) cuţite; 7) suveică; 8) mîner; 9 şi 10) sfori; 11) picăr.
două capete, susţinut de montanţii fofeze sau fă! cele articulaţi cu traversa, susţinută de două grinzi prin intermediul unor cuţite. Vatala e acţionată cu o mînă, iar cu cealaltă mînă se aruncă suveica prin rost, cu ajutorul unui mîner şi al unor sfori legate de cele două picăre.
Vatala suspendata a războiului de ţesut panglici (v. fig. IV) e susţinută de axul 1 ji primeşte mişcarea de oscilaţie de Ia arborele războiului. în planul spatei sînt montate alternativ role dinţate (de lemn sau metalice) 2 şi spate înguste 3, corespunzătoare urzelilor înguste 4 ale benzilor. Rolele sînt angrenate cu cremaliera 5 şi cu suveicile 6. în timpul înaintării vatalei, cremaliera se mişcă într-un sens sau în altul, deplasînd astfel suveicile, prin in+ermediul rolelor, în sens contrar, prin rostul urzelilor; în momentul bătăii vatalei, suveicile sînt deplasate şi reţinute în aceeaşi parte, pentru ca în timpul bătăii următoare să fie imobilizare în cealaltă parte,
Vatala alunecătoare e folosită rareori; ea efectuează o mişcare de translaţie.
IV. Vatală suspendată a războiului de ţesut panglici.
1) ax de susţinere a vatalei; 2) role;
3) spată; 4) urzeală; 5) cremalieră;
6) suveică.
manivelă, fie cu ajutorul unor came; ultimul procedeu e puţin răspîndit, deoarece-1 la viteze mari produce uzura mecan isme-lor războiului.
Transmiterea mişcării vatalei cu ajutorul mecanismului cu manivelă e reprezentată în fig. VI. Arborele principal al războiuIui are două manivele, ar-ticu late cu picioarele vatalei prin cîte o bielă; ampl itud in ea m iscării de oscilaţie a vatalei e determinată de lungimea manivelei. Vatala trebuie să-şi micşoreze viteza în timpul trecerii suveicii prin rost, să aducă firul de bătătură în gura ţesăturii printr-o presare liniştită şi suficient de energică şi să aibă un mers I iniş-tit pentru a nu deranja şi uza alte mecanisme ale războiului.
Mecanismul de acţionare a vatalei cu bielăscurtă (v. fig.V//), la războiul de postav, are intercalat, între bielă şi piciorul
VI. Mecanism cu manivelă pentru mişcarea vatalei.
0) arbore; 1) manivelă; 2) bielă; 3) bulon.
Vată
443
Vată de cuarţ
vatalei, un triunghi solidar cu vatala, pentru a permite folosirea unei biele scurte şi montarea arborelui cu manivele mult mai jos decît la războaiele cu bielă normală, cel de postav ne-avînd arbore secundar; în acelaşi timp, se măreşte spaţiul în care se montează ansamblul iţelor.
VII. Vatala unui război	VIII.	Mecanismul	vatalei	pentru
de postav.	ţesături	buclate.
1) arborele războiului; 2) bielă; 3) tri-	1) bielă* 2)	piciorul vatalei; 3 şi
unghi solidar cu vatala; 4) piciorul	4) ptrghie cu	două braţe; 5) corpul
vatalei.	vatalei; 6 şi	7) pîrghii; 8) rolă;
9)	camă cu canal lateral.
în cazul ţesăturilor cari au pe suprafaţa lor bucle formate dintr-o parte a firelor de urzeală, pentru formarea buclelor amplitudinea oscilaţiilor vatalei trebuie să se schimbe după o anumită regulă. Pentru aceasta, biela 1 (v. fig. VIU) e articulată cu piciorul vatalei 2, şi deci legată de corpul acesteia 5, printr-o pîrghie cu două braţe 3 şi 4, articulată cu pîrghiile 6 şi 7. Rola 8, solidarăcu pîrghia 7, circulă prin cama cu şanţ lateral ...închisă" 9, fixată pe ar-borelesecundara! războiului. Prin rotirea ei, cama rid ică şi coboară rola 8 şi pîrghia 7, articulată cu pîrghia 6, astfel încît pîrghia cu cele două braţe 3 şi 4 oscilează între două pcziţii extreme, cărora le corespund cele două poziţii ale vatalei faţă de gura ţesăturii, în punctul mort din faţă.
Ţesăturile grele» foarte dese, cum sînt covoarele, ţesăturile tehnice, etc. au nevoie de o bătaie dublă, care se obţine cu ajutorul manivelelor şi al bielelor. Mişcarea se transmite prin arborele 1 (v. fig. IX), prin manivela 2, bielei 3, articulate cu pîrghiile 4 şi 5.
Pîrghia 4 oscilează în jurul unui punct fix, iar pîrghia 5 e ar-ticulatăcu piciorul vatalei 6. Presarea firului de bătăturăse face cînd pîrghiile 4 şi 5 sînt în Iinie dreaptă, ceea ce se întîmplă de douăori în timpul unei rotiri a arborelui războiului.
Războaiele grele pentru postav, la cari arborele efectuează un număr mic de rotaţii în unitatea de timp, iar bătaiaedată
IX. Mecanism de mişcare a vatalei cu mişcare dublă.
1)	arborele războiului;
2)	manivelă; 3) bielă; 4 şi 5) pîrghii; 6) piciorul vatalei.
X. Mecanism de acţionare a vatalei cu camă. 1) camă; 2, 3 si 4) pîrghii; 5) arc; 6) bielă.
cu mecanisme cu arc, au vatala acţionată cu o camă 1 (v.fig.X) calată pe arborele războiului, prin intermediul rolei montate pe pîrghia 2. Aceasta din urmă e articulată cu pîrghiile 3 şi 4 cu două braţe, al căror punct de rotire e situat pe traversa de piept. Arcul 5 e articulat cu vatala cu o pîrghie asemănătoare cu pîrghiile 3şi 4, prin intermediul bielei 6. Cama, prin rotire,
aduce vatala spre gura ţesăturii, iar arcul 5 o retrage spre punctul mort din spate. Profilul camei e ales astfel, încît vatala rămîne complet imobilizată în timpul trecerii suveicii prin rost, după care urmează o bătaie energică. Construcţiile mai noi au înlocuit arcul 5 cu o camă, asigurînd prin aceasta un mers mai lin al vatalei, fără şocuri, şi o viteză mai mare a războiului.
1.	Vata. Gen., Tehn.: Material de natură vegetală, animală sau minerală, alcătuit din fibre elastice cari se întrepătrund fără a avea o orientare privilegiată (spre deosebire de pîslă), astfel încît, în medie, vata reprezintă un sistem omogen şi isotrop. Fibrele au posibilitatea de deplasare relativă unele faţă de celelalte, dar aceste deplasări se fac cu frecare într-un număr foarte mare de puncte, ceea ce dă vatei proprietatea de a amortisa vibraţiile. Golurile dintre fibre avînd dimensiuni foarte mici, vata poate fi întrebuinţată ca material filtrant pentru suspensiile în gaze şi în lichide. De asemenea, datorită forţelor capilare din aceste goluri, vata se poate imbiba uşor cu lichid. Masa de gaz, în particular cea de aer, reţinută în golurile de vată, conferă acesteia proprietăţi de termoizolaţie.
2.	~ de bumbac. Farm.: Produs de origine vegetală, obţinut prin prelucrarea bumbacului brut sau a deşeurilor de bumbac din filaturi, constituit în cea mai mare parte din celuloză, care, supus unor operaţii mecanice sau manuale, e transformat în bumbac dărăcit (vată dărăcită) sau în bumbac hidrofil (vată h i d r o f i I ă). Vata dârâcitâ se obţine prin două serii de operaţii, şi anume; curăţirea (în care se desfac fibrele aglomerate, se scămoşează şi se vînturăcu ajutorul unui curent puternic de aer, eliminîndu-se resturile de coji şi de seminţe) şi scărmănarea (în care bumbacul e trecut printr-un darac, din care iese sub formă de fîşii întinse, cari formează bumbacul dărăcit neînălbit). Dacă bumbacul etratat, înaintede dărăcire, cu anumite substanţe chimice oxidante, se obţine vata dărăcită, albită. Vata dărăcită mai conţine substanţe grase, absoarbe cu încetul apa, şi e folosită, în principal, pentru acoperirea externă a pansamentelor şi la prepararea vatei iodate. — Vata hidrofilâ (absorbantă, permeabilă sau higroscopică) se obţine din bumbacul neprelucrat, care e supus unor operaţii de curăţire (ca şi la produsele anterioare), de degresare, de albire, de uscare şi de dărăcire. Degresarea, care e operaţia cea mai importantă, se poate real iza, de exemplu, în autoclave la circa 150°, prin tratare cu soluţii alcaline, urmată de spălare cu apă caldă; pentru albire, se poate folosi clorul. După albire, vata se usucă în etuve, la 35—40°; produsul albit şi uscat e înfoiat şi trecut la darac, unde e transformat în fîşii regulate de diferite dimensiuni. Vata hidrofilă trebuie să fie albă, lipsită de miros; să nu conţină corpuri străine, să fie neutră, să aibă un coeficient mare de absorbţie pentru apă, etc. E întrebuinţată, ca atare, în Medicină, pentru pansamente, cum şi la confecţionarea unor sortimente de vată antiseptică şi aseptică, medicamentoasă.
Cele mai importante forme de vată medicamentoasă se obţin, fie prin impregnarea cu ajutorul vaporilor (de iod, de fenol, etc.) sau cu soluţii de diverse substanţe medicamentoase ca, de exemplu: fenol, acid boric, sublimat, salol, iodoform, acid picric, timol, feripirină, perclorură de fier, etc., fie prin imersiune sau pulverizare.
3.	~ de cuarţ. Tehn., Ind. st. c. Material cu aspectul vatei obişnuite, alcătuit din fibre elastice şi subţiri, întrepătrunse şi fără orientare privilegiată, obţinut prin suflarea unui gaz sub presiune într-o masă vîscoasă de bioxid de siliciu topit. Spre deosebire de vata desticlă, vata decuarţse topeşte latem-peraturi înalte (peste 1700°), putnd fi deci calcinată. E stabilă faţă de toţi acizii curenţi, fiind atacată de aicalii. Vata de cuarţ e folosită ca suport pentru catalizatori în industria chimică şi pentru confecţionarea unor filtre speciale.
Vată de hîrtie
444
Vatră
1.	~ de hîrtie. Tehn., Ind. hîrt.: Produs similar vatei, care se obţine din celuloza de lemn, în general, se întrebuinţează celuloza sulfitică sau celuloza natron. Se întrebuinţează în Medicină, în locul vatei de bumbac, şi la ambalaj.
2.	~ de sticla. Tehn., Ind. st. c.: Masă de fibre scurte de sticlă împîslite, incombustibilă, cu aspectul vatei ordinare. Se fabrică din deşeurile de sticlă de la fabricarea geamurilor, prin centrifugare sau suflare. La fabricarea prin centrifugare, masa de sticlă topită se scurge din cuptor în şuvoi subţire pe un disc rotativ confecţionat dintr-un material refractar special, şi care are pe faţa superioară şănţuleţe radiale, astfel încît datorită forţei centrifuge topiturae proiectată spre marginea discului şi e trasă în fire subţiri. La fabricarea prin suflare, se suflă un curent puternic de aer rece sau de abur supraîncălzit direct pe vîna subţire de sticlă topită, care e transformată în fire subţiri. Vata de sticlă e întrebu inţată ca material izoiant termic şi acustic.
3.	~ de zgura. Tehn., Metg.: Material format din fire elastice, lungi şi subţiri, cari se întrepătrund fără a avea o orientare privilegiată, obţinute prin dirijarea unei vine (cu diametrul de 6—8 mm) de abur sau de aer comprimat asupra unei vine subţiri, topite, plate (cu lăţimea de 10—15 mm), de zgură de furnal, acidă, sau de roci naturale silicioase. Vata de zgură e folosită ca material izolator termic, sub formă de particule mici cilindrice sau sferice, de plăci obţinute prin aglomerare cu lianţi bituminoşi, de pîslă fabricată prin acoperirea fibrelor cu lianţi organici (bitum topit, gudron de huilă, răşini sintetice), sau de saltele, confecţionate prin acoperirea unui strat de vată de zgură pe o parte sau pe ambele părţi, cu pînză impregnată cu bitum, cu hîrtie sau cu carton asfaltat, şi coaserea împreună cu aţă. Sin. Lînă de zgură, Vată minerală, Lînă minerală.
4.	Vatelinâ, Ind. text.: Produs textil consistînd din tricot scămoşat, care se introduce între stofă şi căptuşeală, pentru a face mai călduroasă îmbrăcămintea exterioară de iarnă. Vate-lina are legătura unui tricot din urzeală de bază, cu umplutura din fire de bătătură, obţinut pe maşina de tricotat Raschel, cu o fontură şi cu trei bare cu pasete. Prima bară (cu înşirare plină) depune firele de bumbac, cari sînt transformate într-un tricot cu ochiuri foarte rare (12—15 rînduri de ochiuri pe
5	cm) şi cari constituie legătura de fond a vatelinei. A doua şi a treia bară, cu înşirare alternativă 1:1, depun firele de umplutură (bătătură) pr-intre şirurile şi rîndurile de ochiuri ale legăturii de fond. în rîndul de ochiuri în care firele de umplutură ale barei a doua se dispun pe faţa tricotului, firele de umplutură ale barei a treia se dispun pe dos, şi invers, rezultînd un produs mai plin.
După producere, tricotul e supus unui proces descămoşare pe ambele părţi, ceea ce-i dă afinarea şi moliciunea caracteristice.
5.	Vaterit. Mineral.:	Varietate de carbonat de	calciu, care
se	găseşte ca	produs de	degelificare în cochiliile	moluştelor.
Cristalizează, probabil, în sistemul exagonal, mai îrecvent sub formă de sferolite sau de cristale aciculare optic biaxe. La	circa 400°	se transformă repede în calcit. Are gr. sp. -2,6.
6.	Vatir.	Ind. text.:	Ţesătură cu lăţimea de	70 cm, din
fire de urzeală Nm 27/1 de bumbac şi fire de bătătură Nm 14/1 de in cardat, cu legătură pînză. Ţesătura e cruda, apretată şi calandrată. E folosită ca întăritură interioară la piepţi şi gulere pentru îmbrăcăminte exterioară. Se fabrica şi un produs mai plin care are în urzeală aceleaşi fire de bumbac, dar în bătătură fire mai groase Nm 9/1, de cînepă, crude. Sin. Pînză vatir.
7.	Vatos, pl. vatoşi. Pisc.: Sin. Vulpe-de-mare (v.).
8.	Vatra satului. Urb.: Suprafaţa de teren ocupată de gospodăriile unui sat, de străzi, pieţe, clădiri publice, etc., cum
şi de terenurile cultivabile din imediata apropiere şi cari aparţin satului.
9.	Vatra sondei. Expl. petr.: Suprafaţă de teren pe care se fac lucrări de amenajare în vederea amplasării unei sonde cu toate anexele ei (fundaţia turlei, barăcile motoarelor sau ale instalaţiilor energetice ale sondei, pompele de noroi, batalele şi rezervoarele de noroi, rampa pentru prăjini din faţa turlei, etc.).
Amenajarea vetrei sondei consistă în executarea unor lucrări de nivelare a terenului şi de consolidare şi asigurare a acestuia.
10.	Vatra, pi. vetre. 1. Ind. ţâr.: Platformă, de obicei înălţată, amenajată în tinda caselor ţărăneşti, pe care se face focul, sub un coş în formă de pîlnie răsturnată, rezemat, fie pe stîlpi de lemn, fie pe două sau pe trei ziduri laterale.
11.	Vatra. 2. Ind. ţâr.: Suprafaţa orizontală, plană, amenajată în faţa gurii unui cuptor sau a unei sobe ţărăneşti.
12.	Vatra. 3. Ind. ţâr.: Suprafaţa orizontalăinferioară, plană, din interiorul unui cuptor ţărănesc.
13.	Vatrâ. 4. Tnl., Mine: Partea inferioară a unei excavaţii subterane (tunel, galerie de mină, şantier de abataj, etc.).
14.	Vatra. 5. Ut., Metg.: Partea forjei în care se depozitează şi în care arde combustibilul.
15.	Vatra. 6. Metg.: Partea constitutivă inferioară din incinta de lucru a unui cuptor metalurgic, pe care se aşază materialul de încălzit. Vatra poate fi orizontală sau înclinată (în cazul cuptoarelor de încălzire), sau în formă de cuvâ (în cazul cuptoarelor de topire). Materialul din care e construită vatra trebuie să fie rezistent la variaţiile de temperatură, să aibă rezistenţă mecanică mare, pentru a suporta încărcătura utilă şi loviturife materialelor de pe vatră, şi să nu aibă reacţii chimice nedorite cu materialul de încălzit.
Vatra cuptoarelor de topire poate fi executată din materiale refractare bazice sau acide, după felul şarjei care se elaborează. La cuptoarele Siemens-Mart in, zidăria vetrei se face uscată, cu rosturi de dil'a-taţie (v. fig. /). Zidăria ei trebuie să se racordeze etanş cu zidăria pereţilor. — Lacuptoru I electric de
I.	Zidăria vetrei, la cuptoarele	II.	Vatra cuptorului electric.
Siemens-Martin.	1) stratul superior; 2) stratul inferior;
1) cărămidă demagnezit; 2) că-	3)	dispozitiv de basculare,
rămidă de şamotă ; 3) strat izo- elaborare a Oţelului, lant de cărămidă refractară vatra e compusă d in două straturi uşoară sau de asbest;4) placă de (y, fjgt //), Stratul superior 6 exe* fontă sau tablă de oţel groasă, cutat, prin aglomerare, din mag-nezit, din dolomit sau din alte materiale refractare de o anumită compoziţie granulome-trică, legate cu gudron sau cu alţi lianţi în cazul şarjelor bazice, sau din silică cu lianţi de nisip cuarţos, în cazul şarjelor acide. Stratul inferior e executat din zidărie decărămidă refractară, de obicei de şamotă sau de magnezit.
Vatra cuptoarelor de încălzire poate fi fixă sau mobilă. în cazul cuptoarelor cu vatra fixă, cu propulsiune, vatra poate avea ţevi de alunecare răcite la interior, iar uneori poate fi încălzită şi din spre partea inferioară (cuptoare cu vatrâ caldă). — Cuptoare-
Vatră
445
Văi
le cu vatră mobilă au, de regulă, funcţionare continuă; de exemplu: cuptoarele cu conveior, la cari vatra e formată din plăci căptuşite cu material refractar; cuptoarele-tunel pentru recoacere, la cari vatra e formată din vagonete; cuptoarele cu rulouri de transport, la cari vatra are, din loc în loc, goluri în cari se rotesc rulouri antrenate din exterior şi cari transportă materialul în cuptor; cuptoarele cu bare de antrenare, în cari materialul e deplasat periodic pe bare cari fac parte din vatră şi sînt acţionate de excentrice din exteriorul cuptorului; cuptoarele inelare cu vatră rotativă (v. fig. III).
ele pot fi acoperite, parţial, cu motive sculpturale, în basorelief, sau pot fi căptuşite cu elemente mici (smalţ, piatră, metal), separate prin nervuri metalice foarte subţiri, alcătuind un cloazonat.
6.	Vâcâlie, pl. văcălii. 1. Ind. ţâr.: Sin. Obod (v.), Ocol (v. Ocol 3), Toc. V. şî sub Piatră de moară.
7.	Vâcâlie. 2. Bot.: Ciupercă cu consistenţă lemnoasă, din specii cari cresc pe trunchiul arborilor, şi din care se prepară iasca. Exemple: vâcâlia de brad (Fomes marginatus), cu pălăria acoperită de o crustă de culoare galbenă-roşcată;
III. Cuptor inelar cu vatră rotativă.
1) platformă metalică rotativă; 2) straturi izolante; 3) material refractar; 4) mecanism de antrenare; 5) jgheaburi de etanşare.
La ultimele, cari se folosesc din ce în ce mai mult, datorită avantajelor pe cari le prezintă, vatra.se compune dintr-o platformă metalică inelară, susţinută de roţi sau de bile şi căptuşită cu mai mu Ite straturi de material izolant şi refractar. Antrenarea se face prin motoare cari transmit mişcarea unei coroane dinţate, fixată sub platforma vetrei. Etanşeitatea se asigură prin jgheaburi cu nisip sau cu apă. Materialul se aşază pe vatră în dreptul uşii de încărcare şi, după ce se încălzeşte, în timpul rotaţiei vetrei, se scoate în dreptul uşii de descărcare.
î. Vcttrâ. 7. Agr.: Brazdă adîncită, mărginită în lungime de două biloane, iar în lăţime de două vaduri mici sau de un vad şi un biion. Pe vetre se plantează, de obicei, ardeii, pătlăgelele vinete, prazul, ceapa de apă, varza.
2.	Vaucher, aliaj Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de zinc şi cu adaus mare de staniu, cu compoziţia: 75% Zn, 18% Sn, 4,5% Pb şi 2,5% Sb. Are proprietăţi superioare celor ale aliajelor antifricţiune obişnuite pe bază de zinc.
3.	Vauquelinit. Mineral. :2(Pb, Cu)Cr04(Pb,Cu)3-P208. Sare dublă (cromat şi fosfat) de plumb şi cupru întîlnită în zona de oxidaţie a unor zăcăminte de minereuri de plumb. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare. Frecvent se prezintă în mase compacte sau reniforme. Are culoare verde deschisă pînă la verde închisă. Are indicii de refracţie: •y=2,11, nm~np=2,22.
4.	Vaza. 1. Petr.: Sin. Mîl (v.).
5.	Vazâ, pl. vaze. 2. Arh.: Recipient decorativ, folosit la ornamentarea grădinilor, teraselor, balustradelor, cum şi, uneori, în interiorul clădirilor (de ex. într-un hal!, la pornirea unei scări monumentale, în unele camere din locuinţe, aşezate pe un cămin, pe un scrin, o etajeră sau pe un soclu special). Adeseori, vazele sînt umplute cu flori sau cu plante decorative,
în arhitectura funerară ele sînt folosite la ornamentarea mormintelor. în ccest caz, cînd vaza e închisă cu un capac, ea se numeşte de obicei urnă (v.).
Dimensiunile vazelor variază între limite foarte largi şi sînt proporţionate cu mediul înconjurător, cum şi cu efectul care trebu ie obţinut. înălţimea lor poate varia de la cîţiva decimetri pînă la 2—3 m. Vazele pot fi executate din piatră, marmoră, alabastru, produse ceramice (faianţă, porţelan, teracotă), din metal (aramă, bronz, aluminiu, etc.), în forme foarte variate. Suprafeţele exterioare pot fi acoperite cu smalţuri colorate, uneori alcătuind adevărate tablouri. Alteori,
vâcâlia de mesteacăn (Piptoporus betulinus), de forma unei copite, acoperită cu o pieliţă subţire şi netedă, de culoare cenuşie-roşcată; vâcâlia de salcie (Trametes suaveoleus), cu pălăria bombată şi cu miros plăcut de anason ; etc.
8.	Vâduviţâ, pl. văduviţe. Pisc.: Leuciscus idus idus L. Specie de peşte din familia Cyprinidae, cu dimensiuni variind între 30 şi 50 cm lungime şi 0,400—2 kg greutate. Are corpul alungit, comprimat lateral, acoperit cu solzi mici bine fixaţi, capul scurt, gura terminală mică, abdomenul uşor comprimat în dreptul ventralei. Colorată pînă la linia laterală în negru-cenuşiu, cu reflexe albăstrii, are abdomenul argintiu, înotătoarele dorsală şi caudală cenuşii, iar restul aripioarelor, roşii. La masculi, în timpul reproducerii, capul şi operculele devin aurii, iar roşul aripioarelor se intensifică. Se hrăneşte cu vegetale, cu viermi, insecte şi cu icrele altor peşti.
Formă de apă dulce, trăieşte în rîurile de şes cu un curent slab şi în Dunăre. Pentru reproducere intră de timpuriu (în februarie) în bălţi. Matură sexual la 3—4 ani, depune icrele în aprilie-mai, ponta avînd loc noaptea.
Creşte relativ repede. Se pretează la culturi în vederea repopulării rîurilor, acţiune economică cu rezultate.
Se pescuieşte primăvara la garduri şi năvoade, sau cu setcile, iar iarna, sub gheaţă la năvod.
Carnea, gustoasă, apreciată, se consumă proaspătă sau sărată.
9.	Vâiugâ, pl. văiugi. 1. Ind. ţâr.: Piuă pentru ţesături de lînă. (Termen regional, Banat şi Transilvania.)
10.	Vâiugâ, 2. Ind. ţâr.: Cărămidă nearsă confecţionată din ceamur (v.) şi turnată în forme (v.), (Termen popular, Banat.) Sin. Chirpici.
11.	Vâiugâ.3. Geogr.: Vale mică, seacă, îngustă şi puţin adîncă, cu fundul intens aluvionat, rezultată din evoluţia înaintată a ogaşelor (v.) şi a văilor torenţiale, ca urmare a predominării proceselor de eroziune de pe versante şi a neeva-cuării prin transportul longitudinal al materialelor produse. Sin. Văioagă.
12.	Vâl, pl. văluri. 1. Ind. text.: Stratul continuu de fibre de bumbac, ca o pătură fină, străvezie, desprins cu cuţitul oscilant (v.) sau cu dispozitivul de detaşare cu cilindre, sau pe cale pneumatică, de pe cilindrul perietor (v.) de la carde şi care, pentru a fi debitat din maşină, e transformat într-una sau în mai multe benzi, sau în formă de pătură obţinută prin suprapunere.
Văl	445	Vălurîre
La carda fină, de la sortimentele de carde (v.), vălul e despărţit de aparatul divizor (v.) în 40---160 de benzi subţiri, cari, prin torsionarea falsă dată de manşoanele frecă-toare (v. sub Manşon 5), sînt transformate în pretorturi, cari se alimentează apoi la maşinile de filat.
Vălul trebuie sâ fie uniform pe toată lăţimea şi să nu conţină impurităţi peste limitele admise.
1.	Val. 2. Ind. text.: Sin. Voal (v. Voal 4).
2.	Vălătuci, sing. vălătuc. Ind. tar.: Material de construcţie preparat din pămînt sau din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de cărămizi sau de colaci, care se usucă la soare şi din care se clădesc casele ţărăneşti.
3.	Vâlâtucire. Ind. ţâr.: V. învălătucire.
4.	Vâlâu, pl. vălaie. Ind. ţâr.: Masă de lemn, puţin înclinată, mărginită lateral de pereţi verticali şi alimentată la partea superioară cu apă, printr-un canal de lemn, folosită ca mijloc primitiv pentru concentrarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărîmate în şteampuri. Această concentrare foloseşte greutatea specifică mare a aurului, care rămîne pe masă în timp ce grăunţii cu greutate specifică mai mică sînt antrenaţi de apă.
5.	Vâlcea, pl.vălcele. Geogr.: V. Vilcea.
6.	Vâlţuire. Expl. petr.: Operaţie de reparaţie care se execută cu valţul cu role (v.), pentru îndreptarea coloanelor de exploatare deformate (turtite, păpuşate) în anumite puncte. Vălţuirea necesită: o instalaţie de manevră echipată cu troliu de acţionare, o masă rotativă şi garnitura de prăjini de foraj, în cursul operaţiei de vălţuire se folosesc succesiv valţuri cu diametri din ce în ce mai mari.
7.	Vâlţuirea tălpii. Ind. piei.: Operaţia de finisare a pieilor grele tăbăcite vegetal, sau uneori mineral, în care se realizează netezirea sau formarea feţei pieilor şi comprimarea ţesutului fibros, dînd pieilor o anumită consistenţă şi făcîn-du-le tari la pipăit.
La fabricarea tălpii, văiţuirea e ultima operaţie de finisare, prin care pielea capătă o anumită rigiditate şi compacitate cerută de utilizarea ei ulterioară, o oarecare egalizare a grosimii şi un luciu potrivit. Tototdată, suprafaţa tălpii se măreşte cu pînă la 5% şi grosimea se reduce.
Gradul de comprimare realizat prin vălţuire depinde de plasticitatea tălpii, de structura originală a pieilor crude, de procesul tehnologic şi de condiţiile de executare a vălţu ir i i, de specia animalului, sex, vîrstă, de climă, de condiţiile de trai şi de sănătatea animalului, de locul de pe corpul lui, etc.
Cea mai mare influenţă asupra rezultatului vălţuirii o au umiditatea tălpii şi modul de executare a tăbăcirii. Umiditatea normală produce o oarecare mobil itate şi elasticitate a fiecăru i fascicul de fibre în parte, pe cînd pielea uscată e prea puţin elastică şi nu poate fi comprimată. Fibrele uscate, rigide, se pot frînge cînd sînt comprimate şi deci tăria pieilor poate scădea. Pieile fără umiditate suficientă după vălţuire sînt moi (nu sînt destul de tari) şi nu au luciu. Pieile prea umede au luciu pronunţat, cu pete închise, şi după două zile de-'in tari, rigide.
Reducerea grosimii tălpii poate să ajungă, în momentul vălţu irii, pînă la 50%, avînd ca urmare o comprimare remanentă de 25-*-30% din grosime. Prin această reducere a grosimii se realizează o îndesare a ţesuturilor tălpii, în urma căreia se măreşte rezistenţa la întindere, se reduce alungirea, se măreşte rezistenţa la smulgerea cuielor sau a şuruburilor, se măreşte rezistenţa la sfîşiere a cusăturii şi la uzură şi se reduce mult absorpţia de apă.
De la tăbăcit pieile vin, după faza de îngreunare (retanare), în stare semiumedă şi pentru vălţuire reclamă o pregătire care consistă din: apretare prin ungerea la carne, cu peria, cu emulsie de 30% ulei sulfatat, apoi zvîntarea 16 ore pînă rămîn cu 40***50% apă, după care urmează întinderea în scopul descreţirii cutelor şi al fixării în stare întinsă. La pieile cru-
I. Cilindru cu cuţite pentru întins pieile înainte de vălţuire. a) vedere frontală; b) vedere laterală; 1) cilindru; 2) placa mesei; 3) cuţite teşite; 4) sensurile mişcării mesei ("cercul cu cruce şi cercul cu punct indică cele două sensuri ale mişcării în direcţia perpendiculară pe planul vertical al axei cilindrului); 5) sensul mişcării de rotaţie a cilindrului; 6 şi 6') forţa de apăsare transpusă asupra cilindrului.
pon, se fac ungerea la faţă cu emulsie de 60% ulei sulfatat şi întinderea între cilindrele de presiune rotative, la maşina tip Simpson-Turner. La poale, gîturi şi canate, întinderea se face la maşina de întins plană, care are cilindru cu cuţite J J teşite (lamele), paralele, înclinate în dublu sens, care se roteşte în sens unic (v. fig. /), masa plană putînd executa mişcări de trans- 7777, laţie în ambele sensuri şi de rotaţie, pentru întinderea sub presiune a pielii în toate sensurile. Presiunea se reglează prin ridicare şico-borîre comandate manual.
După vălţuire, se fac curăţirea de strMturi (şti:-ţuirea), sortarea (pe patru calităţi), după grosimi şi sortimente.
Pentru piei de blancuri sau de curele de transmisiune şi, în special, pentru piei de talpă, prelucrările obişnuite de finisare nu sînt suficiente şi, pentru a le consolida structura, aceste piei trebuie vălţu ite la maşina de călcat pielea.
Văiţuirea se face mecanic la maşina de vâ I ţuit (v. fig. II), cu un cil indru metalic de apăsare, cu diametru de 60 cm, care are
o	mişcare de rostogolire de-a lungul unei plăci de oţel plane, lungă cît maşina, lată de 25 cm, groasă şi netedă, pe care se aşază pielea, corpul cu axa cilindrului efectuînd o mişcare alternativă în lungul unui ax filetat, orizontal. La crupon, văiţuirea se face întîi pe lat şi apoi în lung; la poale şi gîturi, numai pe lat,
Pentru văiţuirea tipurilor mai uşoare de piei, la cari e necesară numai o apăsare mai mică, se folosesc uneori maşini cu cilindre pendulante, mai uşoare, în locul maşinii grele de vălţu it (de călcat) cu cilindru ros-togolitor antrenat de un cărucior.
8.	Vâlţuirea ţevilor. Mett.:	Sin. Mandrinarea ţevilor
(v. Mandrinare 2).
9.	Vâlug, pl. vălugi. Ind. ţâr.: Parte a mecanismului morii, de formă cilindrică, care primeşte mişcarea de la roata cu măsele şi o transmite fusului roţii de moară.
10.	Vâlung, pl. vălungi. Pisc.: Sin. Fachie (v.).
11.	Vâlurire. Drum.: Degradare a suprafeţei părţii carosabile a unei şosele, caracterizată prin formarea de încreţituri cu aspect sinuos, mai mult sau mai puţin regulat (valuri sau ondulaţii), dispuse în lungul căii sau transversal pe ea.
Vălurirea se produce în special la şoselele cu îmbrăcăminte cu liant hidrocarbonos. Distanţa dintre crestele ondulaţiilor poate fi cuprinsă între 20 şi 30 cm şi între 70 şi 160 cm, iar amplitudinea, între ±10 mm şi ±20 mm. Vălurirea e provocată de unele defecte de execuţie, de variaţiile temperaturii
II. Schema unei maşini grele de vălţuit.
7) cilindru; 2) placă; 3) masă; 4) arc dereglarea forţei de apăsare a cilindrului; 5) piesa port-ax a cilindrului, oscilantă; 6) contrarole de apăsare asupra grinzii superioare; 7) ax filetat; 8) roată pentru curea dreaptă; 9) roată pentru curea încrucişată.
Văpaîţ
447
Văruire
şi ale umidităţii aerului şi terenului, şi de circulaţia vehiculelor. în general, primele cauze produc amorsarea văluririi, iar circulaţia o măreşte ulterior.
Defectele de execuţie cari produc, de obicei, vălurirea sînt: fundaţii necorespunzătoare; aşezarea corpului şoselei pe un teren puţin rezistent; răspîndirea neuniformă a agregatelor minerale ale stratului-suport sau ale îmbrăcămintei ;cilindrarea insuficientă, neuniformă, sau rău executată; reîncărcarea neuniformă cu material; legătura insuficientă dintre îmbrăcămintelesubţiri şi stratu l-suport sau dintrecovoa-rele asfaltice noi şi îmbrăcămintea veche; răspîndirea neuniformă a liantului sau folosirea unui exces de liant. V. şî sub Ondulaţii.
Variaţiile de temperatură pot provoca vălurirea, fie prin înmuierea liantului, care uşurează ondularea îmbrăcămintei datorită dilataţiei sau datorită circulaţiei ori staţionării vehiculelor, fie prin desprinderea îmbrăcămintei de pe stratu l-suport, care uşurează alunecarea îmbrăcămintei în sens longitudinal sau transversal, fie prin îngheţarea şi dezgheţarea pămîntului sau a materialului îmbrăcămintei (de ex. Ia împietruiri sau la macadamuri).
Variaţiile de umiditate pot provoca vălurirea prin mărirea sau micşorarea umidităţii terenului, a stratu Iu i-suport sau a îmbrăcămintei (la macadamuri). Mărirea umidităţii, datorită apelor de infiltraţie sau apei ridicate prin capilaritate din pînza de apă subterană, poate provoca umflarea straturilor de pămînt din patul şoselei sau din fundaţie, în urma imbibării lor cu apă sau în urma îngheţării apei. Micşorarea umidităţii solului, datorită variaţiilor de temperatură sau datorită rădăcinilor arborilor plantaţi pe marginea şoselei, poate provoca tasări prin micşorarea legăturilor dintre granulele pămîntului, ale stratu Iu i-suport sau chiar ale îmbrăcămintei (de ex. la macadamuri).
Circulaţia vehiculelor poate provoca vălurirea datorităgreutăţii vehiculelor, solicitărilor tangenţiale produse de roţi la suprafaţa îmbrăcămintei, şi acţiunii dinamice a roţilor, sau poate mări ori poate extinde vălurirea amorsată de celelalte cauze. — Văluriiea datorita greutăţii vehiculelor se constată, în special, la benzile de staţionare de lîngă trotoare, la pieţele sau locurile de parcare şi la încrucişările de străzi; ea se datoreşte fie tasării fundaţiei, fie comprimării stratului îmbrăcămintei —Solicitările tangenţiale produse de roţi pot provoca, fie vălurirea transversală, fie vălurirea longitudinală, la îmbrăcămintele cu liantul înmuiat sau cu liant în exces, datorită micşorării aderenţei dintre stratu l-suport şi îmbrăcăminte, care uşurează alunecarea acesteia pe suprafaţa stratu Iu i-suport, cum şi datorită mobilităţii agregatelor, care uşurează laminarea şi refularea îmbrăcămintei spre marginile şoselei. Vălurirea transversală, datorită solicitărilor tangenţiale, se produce în special pe porţiunile de şosea în pantă (de obicei e mai accentuată la partea inferioară a pantei) şi pe porţiunile în cari vehiculele trebuie frînate (de ex. la încrucişări de străzi, la pasaje de nivel, la rampele de acces ale podurilor etc.). Vălurirea longitudinală se produce, în special, pe porţiunile de şosea pe cari circulă vehicule grele (de ex. pe porţiunile arterelor de penetraţie în oraşe, sau ale arterelor din vecinătatea pieţelor, a fabricilor, a porturilor, etc.), pe benzile de circulaţie de lîngă acostamente sau de lîngă trotoare (pe cari circulă vehiculele încărcate) şi pe şoselele cu înclinare mare a bomba-mentului. — Acţiunea dinamică a roţilor vehiculelor poate provoca vălurirea îmbrăcămintelor înmuiatecu exces de liant, datorită oscilaţiilor suspensiunii ; ea poate mări sau poate extinde vălurirea amorsată de alte cauze (de ex. de variaţiile de temperatură, de umiditate, de tasarea fundaţiei, etc.), datorită căderii ritmice a roţilor de pe ridicăturile văluririi iniţiale. —
Măsurarea şi înregistrarea grafică a văluririlor se execută cu ajutorul 0 r o fi lografelor (v.).
Repararea şoselelor vălurite se execută prin lucrări cari înlătură cauzele cari produc vălurirea — de exemplu prin asanarea platformei prin drenuri, prin consolidarea fundaţiei şi a stratulu i-suport, saturarea cu agregate minerale a îmbrăcămintelor la cari apare fenomenul de exsudare (v.) — şi prin refacerea sau înlocuirea îmbrăcămintei în porţiunile vălurite. La împietruirile simple, refacerea îmbrăcămintei se execută prin scarificarea stratului superficial al împietruirii, prin trierea materialului şi completarea lui cu material nou, de bună calitate, prin nivelarea împietru irii refăcute şi înno-roirea ei cu apă prin ciiindrarea cu cilindre compresoare uşoare. Macadamurile obişnuite se refac în acelaşi fel ca împietru irile, cu deosebirea că înainte de înnoire se execută o cil in-drare uscată. Adîncimea scarificării trebuie să fie ce[ mult egală cu grosimea unui strat din vechea împietruire. îmbrăcămintele provizorii şi cele semipermanente se repară prin îndepărtarea porţiunilor vălurite şi a celor cari s-au desprins de pe stratu l-suport, prin curăţirea suprafeţelor dezvelite şi amorsarea lor cu bitum, şi prin completarea îmbrăcămintei cu mixtură de aceeaşi compoziţie ca vechea îmbrăcăminte, îndesată bine cu maiul. Cînd vălurirea se datoreşte excesului de liant, repararea consistă în aplicarea unui covor nou, înainte de aplicarea covorului se nivelează suprafaţa îmbrăcămintei, prin cioplire cu tîrnăcopul, se saturează excesul de liant cu criblură (sortul 8-“15mm sau sortul 15-**25mm) şi se cilin-drează cu un compresor uşor. Operaţia se repetă de 5*• *10 ori, pe timp călduros, pînă la fixarea definitivă a masei asfaltice. Covorul asfaltic trebuie să conţină cel puţin 60% criblură, pentru a putea absorbi excesul de liant al îmbrăcămintei vechi, imbrăcămintele permanente se repară prin înlocuirea întregului strat de uzură, în porţiunile vălurite, după amorsarea suprafeţei stratulu i-suport. Amorsarea trebuie executată cu o cantitate mică de liant, deoarece aceste îmbrăcăminte sînt compacte şi alunecoase, şi noul covor poate aluneca pe vechea suprafaţă, dacă pelicula stratului de amorsare e prea groasă. Pavajele de calupuri se repară prin desfacerea pavajului în porţiunile vălurite — şi refacerea lui, înlocuind capetele de pisică (adică pavelele uzate şi cu muchiile rotunjite). Cînd vălurirea pavajului se datoreşte unui substrat prea gros de nisip, se micşorează grosimea substratului sau se face consolidarea acestuia prin imbibare cu lapte de ciment cu dozajul de circa 200 kg ciment la 1 m3 nisip.
1.	Vâpaiţ, pl. văpaiţe. Pisc.: Sin. Fachie (v.), Vălung.
2.	Vârar, pl. vărari: Lucrător specializat în construirea cuptoarelor de var intermitente şi în fabricarea varului.
Prin extensiune, se numeşte vărar şi persoana care se ocupă cu vînzarea varului.
3.	Vârârie, pl. vărării: Locul şi instalaţiile pentru fabricarea, manuală sau mecanizată, a varului, respectiv locul unde se depozitează sau se vinde varul. Sin. (pentru văr ăr iile mecanizate) Fabrică de var.
4.	Vârsâtoare, pl. vărsători. Expl. petr.: Cadă în care se deşartă materialul scos cu lingura din fundul sondei şi care comunică printr-un canal cu basinele de decantare.
5.	Vărsătorul. Astr.: Constelaţie din emisfera sudică, formată din o stea de mărimea întîi (steaua 8), şase stele de mărimea a treia, 140 de stele vizibile cu ochiul liber, şi din nebu loase.
e. Văruiala, pl. văruieli. 1. Cs.; Strat de lapte de var aplicat pe suprafeţele tencuite ale unei clădiri. Sin. Spoială, Zugrăveală cu lapte de var.
7.	Văruiala.2. Cs. V. Văruire.
8.	Văruire. Cs.: Acoperirea cu lapte de var a suprafeţelor tencuite, interioare şi exterioare, ale unei clădiri (pereţi, tavane, faţade). La văruirile exterioare, în soluţia de lapte de var se amestecă materii grase (untdelemn, untură, seu sau lapte) pentru etanşare. Văruirea comportă următoarele faze: curăţirea tencuielii peste care se aplică văruiala, paciocul şi văruirea propriu-zisă.
Văsăriş
448
Vector
Cînd văruirea se execută pe o tencuială veche, se răzuieşte văruiala veche şi se repară cu ipsos crăpăturile superficiale.
Primul strat de văruiala, numit padoc, e aplicat totdeauna cu bidineaua şi trebuie să astupe asperităţile tencuielii şi să o cureţe de impurităţi (praf, etc.). Văruirea propiu-zisă se execută în mai multe straturi (cel puţin trei), fie cu bidineaua, fie cu aparatul de stropit (ultimul strat trebuie stropit pentru ca să se acopere urmele lăsate de bidinea). Sin. Spoire, Văruiaiă, Zugrăvire cu lapte de var.
1.	Vâsâriş, pl. văsărişe. Mine: Canalul de scurgere a apelor din mină.
2.	Vâtaiâ, pl. vatale. Ind. text. V. Vatală.
3.	Vâtâmare mecanica. Metg., Mett.: Defect de formă al obiectelor turnate, care consistă în una sau în mai multe desprinderi nedorite de material (de ex.: rupturi, ştirbiri, etc.) din acestea, produse în timpul dezbaterii formelor» a detaşării maselotelor ori a reţelelor de turnare, sau în timpul curăţirii, manipulării şi prelucrării pieselor.
4.	Vâtrai, pl. vătraie. 1. Ind. ţar.: Ustensilă de metal în formă de lopată mică, cu coadă metalică, cu care se scormoneşte combustibilul în vatră.
5.	Vâtrai. 2. Ind. ţâr., Transp.: Lambă de car, de la crucea dinainte sau dinapoi, constituită dintr-o vergea de oţel. Sin. (parţial) întinzătoare, (v.), Lanţ pentru cruce, Lănţuş.
6.	Vâtuire. Ind. text.: Operaţia de asamblare prin coasere a vatei sau a vatelinei, la detaliile produselor de îmbrăcăminte exterioară şi de protecţie.
7.	Vătuit, Ind. text.: Căptuşit cu vată, care în prealabil a fost fixată prin matlasare pe un suport de material textil.
8.	Veatchit. Mineral.: Ca2B6Ou*5 HaO. Borat de calciu hidratat, natural, cristalizat în sistemul monoclinic, în cristale bogat faţetate. Prezintă clivaj perfect după (010). Are culoare albă, gr. sp. 2,69 şi ind icii de refracţie » ^#^=1,553, n^=1,621.
9.	Vecinătate, pl. vecinătăţi. Mat,: O vecinătate V(x) a unui punct x, care aparţine unui spaţiu topologic S, e o anumită submulţime a acestui spaţiu, care, împreună cu alte vecinătăţi ale acelui punct, sau ale altor puncte, satisface următoarele axiome:
Punctul x aparţine tuturor vecinătăţilor sale.
Dacă punctul y aparţine unei vecinătăţi V(x) a punctului x, există o vecinătate V(y) inclusă în V(x). Relaţia y^V(x) implică V(y)C.V(x).
Dacă Fx(at) şi V2(x) sînt două vecinătăţi ale punctului x, .există o a treia vecinătate, inclusă în intersecţiunea vecinătăţilor Vt (x) şi V2(x).
Dacă punctele x şi y sînt d istincte, există o vecinătate Vt(x) a lui x şi o vecinătate V2(y) a lui y fără puncte comune.—
Vecinătăţile servesc la definirea noţiunilor topologice fundamentale referitoare la spaţiul topologic S.— Exemplu: Dacă M e o mulţime infinită de puncte din 5, punctul fi al spaţiului se numeşte punct de acumulare al mulţimii M, dacă în orice vecinătate a lui fi se găsesc o infinitate de puncte ale lui M. — O submulţime D a lui S se numeşte „deschisă", dacă, odată cu punctul x, ea conţine cel puţin o vecinătate V(x) a acestui punct. — Se constată că totalitatea mulţimilor deschise cari conţin un anumit punct x al spaţiului poate constitui vecinătăţi ale acestui punct.— Exemplu: într-un spaţiu metric, în care e definită distanţa p(x, y) între două puncte x şi y, totalitatea punctelor situate la o distanţă mai mică decît s de punctul x constituie o vecinătate a acestui punct, numărul e fiind un număr pozitiv arbitrar.
10.	Vectolit. Metg.: Ferită dură pentru magneţi permanenţi, fabricată prin presare şi sinterizare din oxizi de fier şi de cobalt, cu compoziţia: 30%Fe203, 44% Fe304 şi 26 % C0203. V. sub Ferite dure, sub Magnetice, materiale ~.
11.	Vector, pl. vectori. 1. Mat., Clc. v.: Mărime ataşată unor obiecte geometrice sau fizice ale spaţiului euclidian tridimen-
sional (v. Mărime 3 şi Spaţiu 1) şi reprezentabilă biunivoc printr-un segment de dreaptă orientat, corespunzător unei deplasări rectilinii.
Un vector e, deci, complet caracterizat printr-un scalar pozitiv, invariabil la schimbarea sistemului de referinţă (v. Scalar 1) şi numit modul sau valoare absoluta (notat prin punerea vectorului între bare drepte şi corespunzător lungimii segmentului reprezentativ), printr-o direcţie şi un sens (corespunzătoare orientării segmentului reprezentativ) şi prin regula de adunare, numită regula paralelogramului (corespunzătoare compunerii deplasărilor rectilinii).
Vectorii asociaţi unor puncte bine determinate din spaţiu, numite punctele lor de aplicaţie, se numesc v e c t o r i legaţi; cei asociaţi unor drepte din spaţiu, adică aceia al căror punct de aplicaţie, pe dreapta lor suport, nu e determinat, se numesc vectori alunecători; cei al căror punct de apl icaţie e indiferent se numesc vectori liberi. Viteza unui mic mobil e un vector legat; viteza unghiulară a unui solid e un vector alunecător; translaţia unui solid e un vector liber.
Reprezentarea grafică a vectorilor. Un vector se reprezintă grafic în unul dintre modurile următoare: Prin segmentul orientat care îi corespunde, adicăprintr-o săgeată, care are, la o scară convenită, o lungime egală cu valoarea lui absolută, şi orientarea (adică direcţia şi sensul) vectorului, originea săgeţii fiind în punctul de aplicaţie al vectorului în cazul vectorilor legaţi (v. fig. / a); printr-o sferă cu
/. Reprezentarea grafică a vectorilor,
o)	reprezentarea grafică a unui vector printr-un segment de dreaptă dirijat;
b)	reprezentarea grafică a unui vector printr-o sferă cu un punct pe ea ;
c)	figură explicativă pentru reprezentarea vectorilor prin sferă şi punct .
un punct O pe ea,care indică punctul de aplicaţie al vectorului, sfera fiind aleasă astfel, încît să intercepteze, pe fiecare dreaptă care trece prin punctul de aplicaţie, un segment egal cu componenta vectorului după orientarea dreptei (v. fig. I b). Această sferă are deci săgeata din fig. a drept diametru, şi punctul specificat de pe ea în originea săgeţii (v. fig. Ic). Componentele vectorului sînt pozitive în orientările pentru cari sfera interceptează, pe dreapta orientării, un segment în partea din spre origine spre sensul orientării (ca Ev din fig. c); ele sînt negative în caz contrar.
Vectorii se notează cu o bară deasupra literei, care înseamnă totodată valoarea lui absolută^, A=\Ă\),cu o săgeatădeasupra —►
acelei litere (A, A = \A\), cu litere grase înclinate (A, A = = |A|) — notaţie recent recomandată internaţional — etc.
Relaţii între vectori. Un vector de modul nul se numeşte vector nul, se notează cu O (ca şi scalarul corespunzător) şi are orientarea nedeterminată. Doi vectori sînt echipolenţi dacă au module egale şi aceeaşi orientare (aceeaşi direcţie şi acelaşi sens), adică dacă segmentele lor orientate reprezentative pot coincide printr-o translaţie. Un vector de modul unitate se numeşte versor şi caracterizează complet o orientare. Versorii se notează cu literele e sau u afectate de indici (cari precizează orientarea). Se numeşte componentă scalară ortogonală (sau covariantă) a vectorului A, faţă de orientarea de versor , mărimea scalară Av definită de proiecţia ortogonală Av a segmentului orientat corespun-
Vector
449
Vector
zator
iui A pe o dreaptă orientată de versor uv (v- fig. //):
Av=A cos av^0,
pozitivă dacă unghiul av făcut de A şi uv e ascuţit, şi negativă, în caz contrar. Se constată, cu ajutorul teoremei lui Pitagora,
Ă
II.	Componenta scalară ortogonală a III. Amplificarea unui vector cu un unui vector.	scalar.
(>>0; Â'<0),
că modulul unui vector, avînd componentele scalare ortogonale Ax , Ay% Az în raport cu trei axe ortogonale, e
A=iA%+A\+A\-Operaţii cu vectori. Principalele operaţii definite cu vectori sînt amplificarea (înmulţirea cu un scalar), adunarea, înmuIţirea scalară şi înmulţirea vectorială (prezentate mai jos pentru vectori liberi).
Amplificarea vectorului A cu scalarul X^O e un vector B cu aceeaşi direcţie de valoare absolută B=\\\A, cu sensul lui A dacă X>0, şi cu sens contrar dacă X<0. Se notează
B=XĂ=Il
(v. fig. III). Această operaţie e comutativă, asociativă în raport cu factorul scalar (X(yLA)=(ty)A=n(XA)=XyLA) şi distributivă, atît în raport cu factorul scalar cît şi în raport cu factorul vectorial ((X-h{jt,)5=X^-j-jju4 ; X(A-j-B)=XA-j-}^B).
Orice vector poate fi scris ca amplificare a versorului său prin modulul său:
A=AeA
cu |<*41=1.
Adunarea e comutativă şi asociativă (A-\-B=B-{-A; A+(B-\-C)=(AJrB)-*rC=A-{-B-\-C) şi distributivă în raport cu amplificarea.
Dacă se dau trei axe necoplanare de versori et, e2, e3 , orice vector A poate fi scris ca o combinaţie lineară şi omogenă cu coeficienţi nu toţi nuli a lor
A =A* et~\-A2 e2-\- A3 e3 , coeficienţii A1, A2, A3 numindu-se componentele scalare ale
vectorului în raport cu triedrul (elt
Mărimile A,
= Akek(k=1,2,3,--) se mai numesc componentele vectoriale ale vectorului A (uneori proiecţiile lui). Dacă t r i ed r u I ux, u2, u3 e triortogonal, componentele scalare coincid cu componentele ortogonale în raport cu axele, respect iv
A =A1u1-\-A2u2-{-A3Uş.
Deoarece axele unui triedru ortogonal de origine O se notează
de obicei 0 , Ou , Om
iar versorii corespunzători ux—i, uy~
—j, uz~k, componentele ortogonale se mai notează cu Ax, Ay, Az şi relaţia de descompunere după axe se scrie: Ă=Axi+AJj+Azk. înmulţirea scalară a vectorilor A şi B e scalarul notat A *B sau AB care se obţine înmulţind modulele lor prin cosinusul unghiului a făcut de orientările lor (v. fig. V)
A B—AB cos a ^ 0, se numeşte produs scalar şi e unic.
înmulţirea scalară e comutativă şi distributivă faţă de adunare (ĂB=BĂ; Â(B-\-C)=ĂB-\-AC).
Dacă produsul scalar e nul sau unul dintre vectori e nul,
sau unghiul dintre ei e un multiplu de y . Versorii i, j, ~k ai axelor unui diedru ortogonal satisfac relaţiile: ii=1, jj—1, M=1, ij=0, jk — 0, ki=0.
Dacă Ak
Az şi
Adunarea vectorilor A şi B e un vector Cal cărui segment reprezentativ e obţinut cu regula paralelogramului, adică
jV. Reprezentarea grafică a adunării vectorilor.	tori.
construind un paralelogram avînd două laturi succesive echipolente cu segmentele reprezentative ale lui A şi B şi unind
începutul segmentului A cu extremitatea segmentult i B (prima diagonală, (v. fig. /V). Se notează
C=Ă+B,
se numeşte suma vectorilor şi e unică.
B B sînt componentele vec-
y **
torilor faţă de aceste axe, produsul lor scalar se scrie: AB=AxBxVABy+AzBz.
înmulţirea vectorială a vectorilor A şi B (în această ordine) e un vector C cu valoarea absolută egală cu produsul dintre valorile absolute ale celor doi	_
vectori şi dintre modulul sinusului unghiului a formatde ei, perpendicular pe planul determinat de A şi B şi cu sensul ales astfel, încît A, B şi C să formeze, în această ordine, un sistem drept de axe (v. fig- VI).
Dacă«w e versorul normal pe planu I determinat de A şi B, or ien-tat astfel, încît A, B şi « să formeze, în această ordine, un sistem V!-drept de axe, produsul vectorial se notează
C=A xB=unAB | sin a j
(uneori C—Af\B) şi e unic.
înmulţirea vectorială e distributivă faţă de adunarea vectorială, dar e anticortfutativă, adică A xi?=— BxA.
înmulţirea vectorială a do vectori.
29
Vector axial
450 Vector, reducerea unui în raport cu un punct
Dacă Ă=iAx+jA +kAz şi B=iBx+iBx+kBz reprezintă cei doi vectori în coordonate cartesiene triortogonale drepte, de versori i, j, k, expre.ia produsului vectorial e Ăx B=(ÎAx+jAy+kA.) x (7Bx+jBy+kBz)=f(AyBz-AzBy)+ + 7(A2Bx-AxBz)+k(AxBy-AyBx)
i	j k
sau şi
A xB =
A(B x C)=C(A x B) =B(C x A) =
~y ' * ByB*
Cy Cz
—A. u A. u ~)~~ Al u x vx' y vy' z v:
x, ^ şi Az sînt deci (în mod necesar) componentele
şi unde Ax, A
scalare (ortogonale) ale vectorului după orientările Ox, Oy şi Oz ale axelor sistemului local de coordonate. Pe această bază se poate defini or ientarea unui vector ca orientarea căreia îi asociază scalarul A^ maxim şi modulul acestui vector ca fiind e&al cu această valoare maximă a lui Av, care rezultă: A~~\J A^.-\-A* + A*. Cînd vectorii se raportează la sisteme de coordonate oblice, rectilinii sau curbilinii, trebuie deosebite componentele lor contravariante (v. Contravariant) de componentele lor covariante (v. Covariant).
Conform celei de a doua definiţii analitice, o mărime A (v. Mărime 3 şi Vector 2) se numeşte vector dacă ataşează fiecărui sistem de coordonate triortogonal (x, y, z) un sistem ordonat de componente ortogonale (Ax, Ay Az) care se transformă la schimbarea triedrului triortogonal — în acelaşi fel ca şi diferenţele Ax, Ay, Az ale coordonatelor a două puncte
Se poate observa că sensul vectorului produs vectorial rezultă printr-o convenţie suplementară care asociază sensulu i de rotaţie a lui Ă pesteB o orientare un după regula burghiului drept. De aceea expresiile componentelor de mai sus schimbă de semn dacă triedrul i, j, k esVng. Astfel de vectori se mai numesc vectori axiali, în opoziţie cu vectorii al căror sens nu e rezultatul unei astfel de convenţii suplementare de asociere, şi cari se numesc vectori polari. Vectorii axiali sînt vectorii asociaţi unui tensor antisimetric de ordinul al doilea.
Produsul scalar al unui vector A prin produsul vectorial a doi vectori B şi C, adică A-(BxC) se numeşte produs mixt si se notează
}A A. Am
Produsul mixt e, deci, în valoare absolută egal cu volumul paralelepipedului construit pe cei trei vectori. Produsul mixt se mai notează prin (ABC). El satisface relaţiile (ABC) = —(.BCA)—(CAB) şi (ABG)~—(BAC), astfel încît cele douăsprezece produse mixte cari se pot forma cu trei vectori A,B,C, au numai două valori diferite.
Definiţiile analitice ale vectorului. Definiţia dată mai sus vectorului din spaţiul euclidian tridimensional e definiţia geometrica fundamentată pe baza reprezentării lui geometrice. Complet echivalente cu aceasta în acest spaţiu — dar generalizabile în spaţii cu mai multe dimensiuni sau cu structuri mai generale (v. Vector 2 şi Vector 3) —sînt definiţiile analitice,
Conform primei definiţii analitice, o mărime se numeşte vector, dacă asociază fiecărei orientări v o componentă scalară care e funcţiune lineară şi omogenă de cosinusurile directoare cos avx=uvz, cos	şi	cos	ale orientării v în
raport cu un sistem triortogonal de coordonate, după expresia:
A.
date. Dacă || a || e matricea rotaţiei axelor, astfel că la trecerea la noul triedru (x', y', z') diferenţele menţionate setransformă cu relaţiile
^'=a**A*+a*Ay+“*zAir
Ay'=a.yJue+a.yyAy+ayz Az Az' —'J-Zx Ax+azy Ay+azz A z atunci, prin definiţie, componentele ortogonale se transformă cu relaţiile
x CJ'xy^ y	^xz^ z
^ y ~~ ajX a y y^ y	ayz^ z
^z ~~ ^zx^x ^zy^y ^'zz^z'
Se observă imediat echivalenţa celor două definiţii analitice. V. şî Cîmp de vectori, Divergenţă, Rotor, Gradient, Flux, Circulaţie. V. şî Tensor.
î.	~	axial. Mat. V.	sub	Vector 1.
2.	~ul lui Poynting.	Elt.	V. Poynting,	vectorul	lui —.
3.	~	polar. Mat. V.	sub	Vector 1.
4.	~	unitate. Mat.:	Sin.	Versor. V.	sub	Vector 1.
5.	reducerea unui ^ în raport cu un punct. Mec.: Ope-
raţie prin care un vector alunecător dat V avînd ca suport axa fixă (A) e înlocuit cu un vector echipolent, aplicat în punctul (centrul) de	reducere considerat O, şi	un cuplu	de	vectori,	al
cărui	moment	e	egal cu	momentul J?i0 al vectorului conside-
rat, în raport cu punctul de reducere, vectorul JfL^ fiind perpendicular pe V.
în cazul cînd vectorul V e o forţă F, reducerea acestei forţe în raport cu un punct de reducere O din spaţiu (care nu e situat pe suportul A al forţei F) e operaţia de înlocuire a acestei forţe printr-o forţă echivalentă F aplicată în O şi momentul Jţl^ al forţei F în raport cu O. Ansamblul vectorilor F şi JL0 etorsorul de reducere al forţei F în raport cu punctul O (v. fig.).
Reducerea unui sistem de vectori în raport cu un punct. Operaţie de înlocuire a sistemului considerat V-(i= 1,2, ...«) printr-un
vector rezultant R— ^ aplicat /=1
în punctul (centrul de reducere)
Reducerea unei forţe în raport cu un punct.
considerat O şi un cuplu de vec- O forţa dată; A) suportul for-, tori al cărui moment ff! , apii- teLF:	punct	de reducere:
i a	,	0	J/ti?)	momentul	forţei F în ra-
cat in O, e egal cu suma vecto- 0J	~
• i -	,i	a	p°rt	cu	o.
riala a momentelor in raport
cu O a tuturor vectorilor sistemului considerat.
Prin reducerea în raport cu punctul O a fiecăruia dintre vectorii V- ai sistemului, se obţin în centrul de reducere O un sistem dej/ectori concurenţi V. (*‘=1,2, •••,n) şi un sistem de vectori JfLi concurenţi în O, reprezentînd momentele vectorilor V- în raport cu punctul O, vectorul JUi fiind perpendicular pe V
Suma vectorială a vectorilor concurenţi în O Vţ+V2+.--+Vn=R
e vectorul rezultant R, iar suma vectorială a vectorilor momente, concurenţi în O,
+~Mr,o=JtL0,
e vectorul moment rezultant (vectorul cuplului rezultant).
Vector, reducerea unu» — în raport cu un punct 451
Vector, reducerea unui ~în raport cu un punct
Vectorii concurenţi R şi JfL0 se pot reduce ia doi vectori situaţi în două plane diferite.
în cazul cînd vectorul rezultant R are aceeaşi direcţie cu
vectorul cuplului rezultant JfL^, adică cei doi vectori au acelaşi suport, acesta reprezintă axa centrală a sistemului.
Dacă vectorul rezultant R e situat într-un plan perpendicular pe vectorul cuplului rezultant JfL^, sistemul de vectori se reduce ia un singur vector.
Considerînd un alt punct Ox de reducere a sistemului de vectori dat, se obţin acelaşi vector rezultant R, care e deci un invariant vectorial, şi un vector moment rezultant JfL0li
care e diferit de JfL0 şi deci depinde de poziţia punctului de reducere.
în cazul cînd vectorii F; sînt forţe Freducerea sistemului de forţe F- (i=1,2 •••,») în raport cu un punct O consistă în înlocuirea acestui sistem prin torsorul lui de reducere în punctul (centrul) de reducere O, constituit d in vectorul rezultant
*= £ f{
/=1
şi vectorul moment rezultant în raport cu punctul O ^o= i
unde Yi e vectorul dc poziţie al punctului A- în care e aplicată forţa jF;..
Prin schimbarea punctului de reducere din O în O', vectorul rezultant R nu se schimbă, fiind un vector liber şi reprezentînd un invariant al sistemului de forţe dat, iar vectorul moment rezultant se schimbă devenind
JKt^Mv+vdxR-
Se pot prezenta următoarele cazuri particulare:
a)	Cazul i?=0, JfLQ—0; rezu Ită şi JfLtf=§, adică momentul rezultant al sistemului de forţe în raport cu orice punct din spaţiu e nul. Sistemul de forţe considerat e echivalent cu zero.
b)	Cazul R= 0, JfL0=fc0; rezultă JfLtf = JfLQ , adică momentul rezultant al sistemului de forţe în raport cu orice
punct din spaţiu e acelaşi, vectorul JHQ fiind un vector liber. Sistemul de forţe considerat se reduce la un cuplu de moment JK0.
c)	Cazul R=f= 0, JH0—0\ sistemul de forţe se reduce la forţa unică R aplicată în O,
d)	Cazul R=f=Q, JfL^^fzO comportă două subcazuri: trinomul invariant R'JfLQ—0, cînd sistemul de forţe e echivalent cu o forţă unică F situată într-un plan perpendicular pe vectorul JfL0, trecînd prin punctul O, direcţia, valoarea şi sensul forţei F fiind date de direcţia, valoarea şi sensul forţei R, iar suportul (A) al forţei F aflîndu-se la distanţa d de punctul O, dată de
, \M
■R
lui minim (v. Torsor) constituit din forţa R şi momentul JtL0 avînd acelaşi suport, care e axa centrală (v.) a sistemului.
Reducerea unui sistem de forţe la torsorul lui minim se numeşte reducere canonică.
î. Vector. 2. Mat., Fiz.: Mărime ataşată unui punct al unui spaţiu (v.) cu o anumităstructurăgeometrică (v. Mărime 3) care asociază fiecărui sistem de coordonate (din clasa specifică acestui spaţiu) un ansamblu ordonat de componente scalare, cîte una de fiecare coordonată şi care— la schimbarea sistemului de coordonate — se transformă conform unor anumite transformări lineare asociate transformării coordonatelor. Vectorul e un tensor (v.) de ordinul întîi.
într-un spaţiu euclidian tridimensional; vectorul e definit prin transformarea componentelor lui în acelaşi fel cu componentele diferenţelor de coordonate şi coincide cu vectorul în sensul 1.
într-un spaţiu afin, în care nu e definită o metrică, se deosebesc vectori contra va rianţi, definiţi prin componentele lor contravariante, şi vectori cova^ian ţi, definiţi prin componentele lor covariante. Vectorii pot fi definiţi în toate aceste spaţii cu ajutorul regulii după care se transformă componentele lor contravariante şi covariante cînd se trece de la raportarea lor la un sistem de coordonate, la raportarea lor la un alt sistem. Aceste componente se definesc cu ajutorul vectorilor de bază ex, e2, e$"'en ai sistemului de coordonate oarecari x1, x2,	în spaţiul cu n
dimensiuni, cari sînt vectori tangenţi la liniile de coordonate (linii de-a lungul cărora variază numai cîte una dintre coordonate) şi au valori absolute alese astfel, încît „distantele" (ds)x, (ds)2, (ds)3, •••, (ds)^ cari corespund, respectiv, creşterilor dx1, âx2, dx3, •••,d#* măsurate în valorile absolute ale vectorilor de bază ca unităţi, să fie numeric egale cu dx1, dx2, dx3ţ •••, dxn. Componentele contravariante ale unui vector sînt „proiecţiile" lui pe axele locale de coordonate, făcute paralel cu hipersuprafeţele locale ale sistemului şi măsurate într-o unitate egală cu valoarea absolută a vectorului de bază corespunzător; ele sînt pozitive sau negative, după cum proiecţia extremităţii cade, faţă de proiecţia originii lui, în sensul coordonatelor crescătoare, respectiv în sensul coordonatelor descrescătoare.
Sistemul de mărimi scalare variante A1, în număr egal cu numărul dimensiunilor spaţiului, sînt componentele contravariante ale unu i vector A într-un sistem de coordonate oarecari x1, x2, x3, •••, dacă, la schimbarea sistemului din xl în altul x'^, mărimile Âl se transformă linear şi omogen în mărimile scalare corespunzătoare Adin sistemul x'^, după regula
A'h-
dx
,rk
dx1
-A1.
Dacă
Şi «i.
•<?' sînt vectorii de
(A) reprezentînd axa centrală a sistemului: trinomul invariant R'JtLş =£0, cînd sistemul de forţe se reduce la torsorul
bază ai celor două sisteme de coordonateconsiderate, urmează, în aceste condiţii,
A=^Ai=YskA’k' i k
unde s-au folosit suma mai multor vectori şi produsul unui vector printr-un scalar.
Componentele covariante ale unui vector sînt produsele lor scalare prin vectorii de bază e-t respectivi: A^=Aeit
Pentru regula de transformare a acestor componente, v.sub Covariant.
în spaţiul metric (v. sub Spaţiu 2), deosebirea dintre cele două clase de vectori se reduce la deosebirea de reprezentare a lor prin componentele lor contravariante şi covariante. V. şî Spaţiu riemannian, Relativităţii, teoria
29*
Vector eontravariant
452
Vector metru
rilor A şi B într-un sistem de coordonate x1, mărul dimensiunilor spaţiului e oarecare, ~ik
Dacă gik, gj şi gl* sînt componentele covariante, mixte, respectiv contravariante ale tensorului metric fundamental al unui sistem de coordonate x1, x2, x3, ••• şi A., B^, respectiv A*, B^ sînt componentele covariante, respectiv contravariante, ale vectorilor A şi B, expresia produsului scalar e
gfA‘BM=£ ^AiBk •
/. k i, k i, k unde însumarea se face independent asupra indicilor i şi k, de la 1 pînă la numărul de dimensiuni ale spaţiului, iar expresia a doua a produsului scalar e identică cu
ÂB=Yt A‘Bi . i
fiindcă gf—1, pentru i=k şi gf—Q, pentru i=fck. Sin. Produs interior.
Dacă ^4^şi Bk sînt componentele contravariante ale vecto-
x2, xs	şi nu-
componentele
contravariante CiAs ale tensorului antisimetric de ordinul al doilea, care e ataşat, în cazul particular a trei dimensiuni, produsului vectorial AxB, sînt:
Cik^AiBk—AkBi.
Produsul vectorial e definibii numai în cazul a trei dimensiuni, fiindcă altfel tensorul de mai sus, definibii în toate cazurile, are un număr de componente diferite de zero, care nu e egal cu numărul de componente ale unui vector şi deci nu i se poate asocia unui vector, ca în cazul a trei dimensiuni. Sin. Produs exterior.
1.	~ eontravariant. Mat. V. sub Vector 2, şi sub Contra-variant.
2.	~ covariant. Mat. V. sub Vector 2, şi sub Covariant.
3.	Vector. 3. Mat.: Element al unei mulţimi cu structură de spaţiu vectoria-l (v. sub Spaţiu 2).
Pentru vectori, în aceastăaccepţiunesîntdefinitenumaioperaţiile de adunare şi de amplificare cu scalari aparţinînd unui anumit corp. Dacă se defineşte şi un produs scalar se obţine, în cazul cel mai general, un spaţiu Hilbert (v. sub Spaţiu 2).
4.	Vectorial, calcul ~.C/c. v. V. Caicul vectorial.
s. Vectormetru, pl. vectormetre. E/t.: Aparat electric de măsură, constituit în principal dintr-un redresor mecanic cu contact în legătură cu un instrument de măsură mag-netoelectric, folosit pentru măsurarea caracteristicilor mărimilor alternative, incluziv a fazei lor iniţiale.
Redresorul mecanic cu contact avînd, faţă de alte tipuri de redresoare, avantajul de a prezenta, în domeniul de utilizare al vectormetru lui (v. fig. /), rezistenţe lineare, şi anume o rezistenţă de trecere foarte mică (practic nu-
2
3~~
fi
3n
7T
II. Redresor mecanic cu vibraţii.
/. Caracteristica unui redresor mecanic cu contact (1) comparativ cu caracteristica unui redresor cu semiconductor (2).
mai rezistenţa contactului, de ordinul a 10_2O) şi o rezistenţă inversă foarte mare (practic rezistenţa de izolare a suporturilor contactului, de ordinul a 108H), permite măsurarea exactă a curenţilor alternativi mici folosind instrumente cu scări de măsură lineare. în plus, redresoarele mecanice cu contact prezintă avantajul de a Ii se putea varia atît faza cît şi durata comutărilor executate de contactul mecanic.
Redresorul mecanic cu contact poate fi de tipul cu vibra-ţ i /, acţionat de un vibrator, sau de tipul cu motor sincron, acţionat de un motor sincron.
Redresorul mecanic cu vibraţii consistă dintr-o lamelă elastică de oţel 3 cu o frecvenţă proprie de oscilaţie mare, plasată în cîmpul unui magnet permanent într-o anumită poziţie de repaus, în care contactul I e pe punctul de a se închide (v. fig. //), iar întrefierurile constituite de capetele electro-magnetului 2 sînt egale între ele. La excitarea electromagne-tului 2 apare un cîmp magnetic transversal care provoacă vibraţia lamelei cu frecvenţa curentului de excitaţie, ceea ce are ca efect comutarea contactului mecanic cu frecvenţa curentului de excitaţie. Durata de închidere a contactului e egală cu ceadedeschidereşi corespunde unei semiperioade a curentului de excitaţie (jz), iar faza comutărilor poate fi variată în limite foarte largi, de la 0° la 2 7rprin reglarea fazei curentului de excitaţie, de exemplu cu ajutorul unui regulator de fază.
Sin. Vibrator sincron, Redresor cu releu, Redresor oscilant.
Redresorul mecanic cu motor sincron consistă dintr-un contact acţionat de un mic motor sincron prin intermediul unui excentric 1 (v. fig. III). Durata de închidere a contactului poate fi reglată în limite largi, corespunzător la unghiuri de la tu/1 8 la 2 k, prin depărtarea ansamblu Iu i lamelă 2-contact 3 faţă de excentric, iar faza comutărilor poate fi variată prin rotirea statorul'• i motorului sincron (sau a ansamblului lamei ă-contact).
Frecvenţa comutărilor contactului redresorului mecanic trebuie să fie egală cu frecvenţa curentu Iu i alternativ de măsurat, ceea ce se obţine prin alimentarea vibratorului sau a motorului sincron cu o tensiune obţinută de la circuitul de măsură. Sin. Redresor cu contact sincron.
Indicaţia dispozitivului de m a s u r â mag* netoelectric (un miliampermetru de curent continuu) conectat în seriecu redresorul mecanic depinde de forma curentului care ce îl parcurge, de faza iniţială şî de durata de închidere a contactului, fiind proporţională cu valoarea medie a curentu Iu i în intervalul de timp Ţfe, pînă în momentul închiderii contactului.
VectormetruI poate fi folo-s it atît pentru mărimisinus-o i d a I e cît şi pentru m ă-rimi nesinusoidale.
Pentru măsurarea valorilor efective ale curenţilor sau t e n s i u-
W. Curentul prin dispozitivul de măsură al vectormetrului, la T^—n. a) 4>=0; b) <l)=nl2; c) ^ oarecare;
0 închiderea circuitului; d) deschiderea circuitului.
n i I o r alternative sinusoidale, T k se alege egal cu o semiperioadă (Tj2), ceea ce corespunde unui unghi de7T, iar <];—0 (v. fig. IV), indicaţia -miliampermet-ruluî fiind atunci proporţională cu valoarea medie a curentului saua ten» siunii sinusoidale măsurate, deci şi cu valoarea sa efectivă.
III.
Redresor mecanic cu motor sincron.
Vedere ortoscopică
453
Vegetaţie în albie
V. Curentul prin dispozitivul de măsură al vectormetrului pentru T^=2n}3 sau Tk = 4nl3 şi ^=0.
Dacă ^=tc/2, indicaţia se anulează, iar pentru un ^ oarecare indicaţia e proporţională cu produsul valorii medii a mărimii măsurate prin cosinusul unghiului
Dacă durata de închidere se ia diferita de7r, de exemplu 27t/3 sau 4 7r/3 (v. fig. V), indicaţia maximă a vectormetrului (pentru <|>=0) se reduce corespunzător unui factor egal cu cos tu/6, iar pentru T^	~ A
oarecare scăderea indicaţiei maxime corespunde facto-.
TZ~Tk rulu i cos —-— •
Pentru mâsurarea defazajului dintre curenţi şi (sau) tensiuni sinusoidale se face d iferenţa tyy q—$j q d intre fazele corespunzătoare anulării indicaţiilor vectormetrului montat pentru măsurarea tensiunii XJ, respectiv a curentului I (sau 0~~^u2 0 Pentru două tensiuni oarecari U1 şi U2).
-	în cazul cînd tensiunea sau curentul sînt mărimi nesinusoidale, intervin armonicele acestora, deobicei impare, ceea ce falsifică indicaţia vectormetrului, care e gradat pentru mărimi sinusoidale. Pentru	şi
<|j=0, indicaţia vectormetrului e proporţională cu valoarea medie a mărimii nesinusoidale măsurate şi permite astfel determinarea factorului de formă al acesteia prin împărţirea valorii ei efective măsurate cu un voltmetru sau cu un ampermetru de curent alternativ la valoarea medie dată de vectormetru (care, fiind etalonat în curent alternativ sinusoidal, necesită împărţirea indicaţiei lui la 1,1107, valoarea factorului de formă în regim sinusoidal).
Deoarece timpul de contact T^ şi faza de comutaţie ^ sînt reglabile, vectormetrul are posibilităţi de a măsura separat mărimea armonicelor sau de a elimina influenţa lor asupra măsurării mărimii fundamentale.
Vectormetrul poate fi folosit şi pentru ridicarea directa a curbei de tensiune sau curent, în special în regimuri ne sinusoidale. Pentru aceasta e necesar să se diferenţieze mărimea respectivă înainte de a fi aplicată vectormetrului care, prin faptul că indică o valoare medie, reprezintă un instrument integrator; integrînd diferenţiala mărimii de măsurat, indicaţia vectormetrului devine proporţională cu valoarea instantanee a mărimii respective. Prin varierea	|
fazei de la 0° la 2 tu se poate ridica întreaga curbă a unei tensiuni sau a unui curent nesinusoidal, diferenţierea făcîndu-se cu ajutorul unui condensator sau al unei inductivităţi mutuale (v. fig. VI). (în cazul circuitului capacitiv,contactul redresorului mecan ic se conectează în paralel cu miiiampermetrul pentru a evita vîrfurile de curent cari apar la închiderea circuitului.)
Analog se poate efectua ridicarea curbei de variaţie în timp a unui flux magnetic d in-
(fu
X
VI. Măsurarea valorilor instantanee ale mărimilor alternative, cu vectormetrul.
o) măsurarea tensiunilor; b) măsurarea curenţilor.
tr-un circuit magnetic, prin măsurarea cu vectormetrul a tensiunii induse într-o bobină aşezată pe circuitul magnetic respectiv (v. fig. VII).
i.	Vedere ortoscopică. Foto.:
Privirea unei fotografii în condiţiile necesare pentru a obţine perspectiva peizajului.
2	Vedeta, pl. vedete. 1. Nav.:
Navă mică de luptă, de fluviu sau de mare, cu raza mică de acţiune.
După scopul în care sînt folosite, se vl1- Măsurarea valorilor instan-deosebesc: vedete antisubmarine, tanee ale fluxului magnetic, cu vedete escortoare, vedete patru-	vectormetrul.
loare, vedete dragoare (pentru dragarea minelor de apă cari funcţionează prin lovire — „clasice" — şi a celor magnetice), vedete torpiloare. V. şî sub Navă.
s. Vedeta. 2. Poligr.: Rînd tipărit într-o lucrare cu caractere mai groase, pentru a fi scos în evidenţă.
4.	Veegum. Ind. chim.: Numirea comercială a unui siiicat complex, coloidal, de magneziu şi aluminiu. Veegum 22 e o suspensie apoasă, albă, translucidă, coloidală, fără miros şi fără gust, cu d. 1,035, pH 8,9; mărimea particulelor e sub un micron. Produsul e stabil în intervalul de pH 5«-9; el poate fi încălzit I?. fierbere fără să i se modifice stabilitatea. Se utilizează în cosmetică, ca stabilizant de geluri şi emulsii, prevenind tendinţa de separare.
5.	Vega. Astr.; Stea foarte strălucitoare (de mărimea 0,14) din constelaţia Lira, care se găseşte la o depărtare de circa
26	de ani-lumină de sistemul solar.
6.	Vegetala, pl. vegetale. Bot.; Organism viu care conţine celuloză în componenţa sa şi care are calitatea de a-şi realiza sintezele necesare creşterii şi hranei, pornind excluziv de la substanţe anorganice.
Se cunosc unele vegetale cari, fiind lipsite de clorofilă, nu se pot hrăni decît cu substanţe organice, preexistente (de ex. ciupercile). V. şî sub Plantă.
7.	Vegetalin. 1. Ind.alim.: Ulei de floarea-soarelui solidificat pînă la punctul de topire al untului de vacă (adică pînă la 23**-24°), pentru a forma o grăsime vegetală comestibilă.
8.	Vegetalin. 2. Ind. alim.: Pămînt decolorant constituit, în general, din bentonita activată cu ajutorul acidului sulfuric sau clorhidric. E folosit la decolorarea grăsimilor vegetale comestibile.
9.	Vegetativa, înmulţire Bot. V. înmulţire vegetativă.
10.	Vegetaţie, pl. vegetaţii. Geobot.: Totalitatea grupărilor de plante dintr-un anumit punct, dintr-o anumită regiune, ţară, etc., distribuite şi asociate după anumite condiţii naturale, în funcţiune de factorii pedologiei şi fitosani-tari, de ex.: vegetaţie alpină; vegetaţie tropicală; vegetaţia ţării noastre; vegetaţie lemnoasă, cu distribuţia determinată de condiţiile staţionale (v. şi Zonă de vegetaţie lemnoasă); vegetaţie arbustivă, care e constituită din arbuşti sau din subarbuşti; vegetaţie arborescentă, care e constituită din arbori; etc.
Cu studiul vegetaţiei se ocupă Geobotanica (v.).
11.	~ în albie. Hidr.: Vegetaţie inferioară (de tipul algelor şi al muşchilor) şi superioară (de tipul stufului şi al papurii) care, în anumite condiţii de adîncime, viteză, temperatură şi chimism ale apei, se formează în apa rîurilor, pe fundul acestora şi în zona de mal.
Vegetaţia în albie influenţează şî forma cursului de apă respectiv şi anumite forme ale vegetaţiei, şî condiţiile de scurgere. Odată cu dezvoltarea plantelor, secţiunea de scurgere se micşorează şi rugozitatea crescînd, la debite egale, nivelul apei e mai ridicat în perioada în care vegetaţia e mai dezvoltată. Prin aceasta, pe porţiunile de rîu cu vegetaţie în albie mai dezvoltată, cheia limnimetrică (v.) apare instabilă,
Veghe
454
Vehicul
respectiv prezintă tendinţa de a se ridica în timpul verii şi a coborî în timpul iernii. Afară de această influenţă cu caracter pulsatoriu, vegetaţia în albie contribuie la tendinţa generală de ridicare a fundului rîurilor în zonele de şes, unde resturile vegetale măresc efectul de aluvionare.
1.	Veghe. 1. Nav.; Operaţie de supraveghere a or izontu Iu i mării pentru a descoperi uscatul, alte nave, farurile sau pericole pentru navigaţie. Veghea se execută atît în mers cît şi la ancoră. în mers veghea se execută de către ofiţerul de cart şi de persoane destinate în mod special acestui scop, iar la ancoră, de regulă, numai de acestea din urmă.
2.	Veghe. 2. Nav.: Persoană postată în mod special pentru a face de veghe în accepţiunea Veghe 1.
3.	Veghe. 3. Nav.: Ansamblul persoanelor de veghe în accepţiunea Veghe 1. în mod obişnuit veghea e asigurată de o persoană care stă pe comandă în bordul opus celui în care stă ofiţerul de cart. Pe ceaţă se aşază o veghe la ochii navei (v.) şi la cuibul corbului (v.). Veghea de la cuibul corbului se instalează totdeauna pe baleniere (v.)« în vecinătatea gheţarilor sau a banchizelor, atunci cînd se aşteaptă ivirea uscatului, a farurilor, sau în regiunile cu corali.
4.	Veghe, ancora de Nav.: Ancoră fundarisită cu o lungime de lanţ puţin mai mare decît fundul, lanţul fiind uşor boţat astfel încît, în cazul cînd ancora principală derapează, lanţul ancorei de veghe e solicitat şi rupe boţul indi-cînd astfel deraparea ancorei principale. Această ancoră e folosită la ancorare într-un ancoraj nesigur, pe timp rău, ca măsură de siguranţă.
5.	Vehicul, pl. vehicule 1. Tehn.: Sistem tehnic construit pentru a se putea deplasa prin rulare, alunecare sau plutire, spre a transporta o încărcătură (marfă, persoane, etc.) sau spre a efectua o anumită lucrare. Vehiculele pot fi cu autopropulsiune sau fără autopropulsiune.
Vehiculele cu autopropulsiune, echipate cu unu sau cu mai multe motoare sau aparate propulsoare (reactoare), se deplasează prin consum de energie din interiorul sistemului. Astfel de vehicule, numite şi vehicule autopropulsate, sînt automobilele, locomotivele, avioanele, navele cu motopropulsiune, etc.— Vehiculele fârâ autopropulsiune se deplasează prin consum de energie din exterior, folosind forţa musculară, forţa vîntului, forţe de remorcare, etc. Astfel de vehicule, numite şi vehicule tractabile, sînt trăsurile şi căruţele, săniile, vagoanele, planoarele, îmbarca-ţiunile cu vîsle sau cu vele, şlepurile, etc.
Se deosebesc vehicule terestre, subterane, nautice, submersibile, aeriene, — şi suspendate, după natura căii de comunicaţie pe care se deplasează.
Vehiculele terestre sînt echipate, fie cu roţi sau cu şenile, fie cu organe de patinare (tălpi), după cum se deplasează prin rulare (de ex. automobilele, tractoarele, etc.) sau prin alunecare (de ex. săniile); o categorie recentă de vehicule terestre e constituită din vehiculele cari — după ce ating o anumită viteză— se deplasează fără contact cu calea, fiind susţinute prin „efect de sol" de „perna de aer" produsă — între vehicul şi calea de rulare — prin frînarea curgerii libere a unui curent de aer vertical evacuat prin anumite organe de la partea inferioară a vehiculului. Prin aceasta se pot atinge viteze mai mari decît la vehiculele cari se deplasează prin rulare sau prin alunecare. Vehiculele terestre cu autopropulsiune sau fără autopropulsiune, pot fi rutiere sau feroviare. La vehiculele terestre auto-propu Isate, cari sînt vehicule motorizate, se folosesc motoare cu ardere internă (în general motoare cu eiectro-aprindere sau cu autoaprindere, rapide), motoare cu abur, motoare electrice, etc. Uneori, pentru îmbunătăţirea transmisiunii cuplului motor la roţi, se folosesc agregate consti-
tuite din generator electric şi motor de tracţiune, ca la autobusele sau la locomotivele Diesel-electrice.
La un vehicul terestru, indiferent dacă e cu sau fără autopropulsiune, se deosebesc: infrastructura, constituită dintr-un cadru (uneori numit şasiu), eventual cu suspensiune elastică, şi din echipamentul r u I a n t (de ex. roţi, şenile, tălpi); suprastructura, care poate fi o cutie sau’o caroserie, numiri cari diferă după felul vehiculului şi după destinaţia lui.
Vehiculele rutiere cu autopropulsiune sînt fie vehicule de transport (de ex. automobile), echipate numai cu motor sau cu aparat de propulsiune, fie vehicule tehnice, echipate cu motor de propulsiune şi maşini de lucru (eventual cu motoare proprii de antrenare), fie vehicule de război, echipate cu motor de propulsiune şi armament. — Vehiculele rutiere de transport, cu autopropulsiune, se clasifică în: automobile, cari pot fi turisme, autocamioane, autobuse sau autocare (vehicule detransport în comun); tractoare (cu roţi sau cu şenile), de transport sau agricole; autocisterne, în general pentru transportul unor lichide; ambulanţe, de exemplu pentru scopuri sanitare; mototriciclete (cu tracţiune pe o roată sau pe două roţi), pentru persoane sau pentru mărfuri ; motociclete. — Această categorie de vehicule cuprinde şi v e h i c u I e I e pentru transport intra-uzinal, cari pot fi cu sau fără autopropulsiune sicari sînt, de multe ori, echipate şi cu mecanisme de manipulare a sarcinilor; exemple: elevatorul (v. Elevator 3), manipulatorul de forjă (v.), etc. — Vehiculele rutiere tehnice, cu autopro-pulsiune, se clasifică în:	maşini rutiere adică
utilaje rulante, cari pot fi buldozere, gredere, screpere, etc.; vehicule utilate, cari pot fi automacarale, autoturnuri (pentru controlul şi întreţinerea firului aerian al tramvaielor), autodepanatoare (pentru repararea pe traseu a vehiculelor defectate), autoatel iere, autopluguri (pentru deszăpeziri), etc.— Vehicule rutiere de război, cu autopropulsiune, sînt, de exemplu, carele de luptă.
Vehicule/e rutiere fârâ autopropulsiune sînt folosite pentru transport sau în scopuri specificate. Aceste vehicule pot fi trăsuri, remorci, sănii, bici-clete, etc.
Vehiculele feroviare cu autopropulsiune sînt, fie vehicule de transport, solitare sau cu tren remorcat, fie vehicule tehnice, echipate cu maşini-unelte sau maşini de lucru. — Vehiculele feroviare de transport (de obicei în comun) se clasifică în:	locomo-
tive şi locotractoare (cu abur, electrice, etc.), cari sînt vehicule de cale ferată, pentru transportul prin remorcare; automotoare, vagoane-motoare electrice sau drezine, cari sînt vehicule de cale ferată, sol itare sau cu tren remorcat; tramvaie-motoare, cari sînt vehicule de circulaţie urbană sau suburbană, sol itare sau cu convoi de remorci. — Vehicule feroviare tehnice pot fi locomotive-pluguri, tramvaie-pluguri, tramvaie-polizoare, etc.
Vehiculele feroviare fârâ autopropulsiune sînt folosite pentru transport sau în scopuri specificate. Aceste vehicule se clasifică în: vagoane de călători, vagoane de marfă, vagoane-cis-ternă, vagoâne-macara, vagoane-atelier, vagoan e-şcoa I ă, vagoane sanitare, vagoane frigorifice, etc.
Vehiculele subterane sînt, în general, feroviare, calea de circulaţie fiind un drum de fier (cu şine) instalat într-o galerie sau într-un tunel, sub nivelul solului.
—	Vehiculele subterane autopropulsate sînt, de obicei, vehicule de transport echipate cu motor de propulsiune. Aceste vehicule se clasifică în: locomotive sau locotractoare de mină, pentru transportul prin
Vehicul tehnic
455
Velan
remorcare; metropolitane-motoare, cari sînt vehicule de circulaţie urbană sau suburbană, solitare sau cu tren remorcat, etc. — Vehiculele subterane fârâ autopropulsiune sînt folosite, în general, pentru transport. Astfel de vehicule pot fi vagoane de marfă, vagoane metropolitane de călători, etc.
Vehiculele nautice, adică vehiculele cari se deplasează în apă (la suprafaţă sau imersat), pot fi maritime sau fluviale. La vehiculele cu autopropulsiune, cari în general sînt nave cu motopropulsiune (adică nave cu propulsiune mecanizată), se folosesc motoare cu ardere internă (în general motoare Diesel sau semi-Diesel), motoare cu abur, etc.
Navele autopropulsate sînt fie n a v e de t r a n s p.o r t, echipate cu grupuri de propulsiune (cu elice sau cu zbaturi), fie n a v e tehnice, echipate cu grupuri de propulsiune şi cu diverse utilaje (de ex. maşini de lucru, eventual cu motoare proprii de antrenare), fie nave militare echipate cu grupuri de propulsiune şi cu armament. Navele de transport se clasifică în: nave comerciale, cari pot fi de persoane (pacheboturi, remorchere, îmbarcaţi uni cu motor, etc.), de mărfuri (cargoboturi) şi mixte; n a v e de servicii auxiliare, cari pot fi nave-depozit, de şcoală, de salvare, de pescu it, de escortă, etc. Navele tehnice pot fi nave-atel ier, nave de dragat, nave-pompier, nave-macara, nave sanitare, spărgătoare de gheaţă, etc. Navele militare se clasifică în: nave grele de luptă (cuirasate), cari pot fi crucişetoare cuirasate, cuirasate de linie (nave de linie) sau cuirasate pază-coastă; nave uşoare de luptă, cari pot fi crucişetoare, distrugătoare (de ex. contratorpiloare sau conducătoare de flotilă), torpiloare, monitoare sau şalupe torpiloare; nave mici de luptă, cari pot fi avizouri, canoniere, dragoare de mine, puitoare de mine, vedete sau vedete rapide; nave port-avioane, cari pot fi de escortă, de luptă, etc.
Vehiculele fârâ autopropulsiune sînt folosite pentru transport sau în scopuri specificate. Aceste vehicule se împart în: nave pletine (şalanduri), şlepuri, veliere, îmbar-caţiuni cu vîsle, hidrobiciclete, docuri plutitoare, poduri plutitoare (ferry-boat-uri), plute, etc.
Vehiculele submersibile, numite submarine, se deplasează atît imersate în apă, cît şi la suprafaţa ei. Ele sînt folosite pentru cercetări ştiinţifice, pentru atacarea cu torpile a navelor de suprafaţă, etc. Pentru propulsiunea la suprafaţă ele folosesc motoare Diesel, iar pentru propulsiunea în imersiune, electromotoare (sursa de energie fiind o baterie de acumulatoare).
Vehiculele aeriene, cari se deplasează în aer, se numesc aeronave, fiind aerostate sau a e r o d ine, după cum sînt mai uşoare sau mai grele decît aerul pe care îl dislocă. Unele aeronave sînt fără autopropulsiune, iar altelesîntcu autopropulsiune, prin intermediul unui propulsor (elice) sau prin reacţiune; în ceea ce priveşte aerodinele, cu sau fără autopropulsiune, sustentaţia e asigurată de forţa portantă provocată prin mişcarea de înaintare. La aeronavele cu autopropulsiune se folosesc motoare cu ardere internă (în general motoare cu electroaprindere sau cu autoaprindere, rapide) sau aeroreactoare (de ex. turbopropulsoare, turboreactoare sau statoreactoare), aceste aeronave putînd decola cu motorul propriu, cu fuzee (mai ales avioanele grele), cu catapulte (de obicei de pe nave port-avioane), etc.
Aerostatele, adică aeronavele mai uşoare decît aerul pe care îl dislocă, se clasifică în: dirijabile, cu autopropulsiune, cari pot fi folosite pentru transport, dar sînt aproape abandonate; baloane (captive sau libere), fără autopropulsiune, cari sînt folosite pentru cercetări ştiinţifice sau în scopuri militare.
Aerodinele, adică aeronavele mai grele decît aerul pe care îl dislocă, pot fi: aeronave de transport,
pentru călători sau mărfuri; aeronave pentru servicii specificate, de exemplu sanitare, deşcoală, etc.; aeronave militare, de exemplu de vînătoare, de asalt, de bombardament, de recunoaştere. Aceste aeronave, cari sînt cu sau fără autopropulsiune, în majoritatea cazurilor se construiesc cu aterisor sau cu amerisor, după cum trebuie să decoleze de pe uscat sau de pe apă. Astfel, se deosebesc: aeronave cu aterisor autopropulsate, cum sînt avionul, elicopterul, autogirul, ve r t i p I a n u I, etc.; aeronave cu amerisor autopropulsate, numite h idroavioane; aeronave fârâ autopropulsiune, numite planoare.
Vehiculele suspendate se deplasează pe o cale de circulaţie suspendată, montată la înălţime, pe stîlpi de susţinere. Aceste vehicule rulează prin intermediul unor roţi sau al unor role, iar centrul lor de greutate e sub calea de circulaţie. Se deosebesc: vehicule de cale feratâ suspendată, vehiculele transportoarelor suspendate, poduri rulante şi macarale suspendate, la cari calea de rulare e constituită din şine; vehicule de funicular, la cari calea de rulare e constituită din cabluri.
Vehiculele de cale feratâ, cu autopropulsiune şi comandă directă (adicădin vehicul), servesc la transportul interurbande persoane sau de mărfuri. Vehiculele transportoarelor suspendate, în general cu autopropulsiune şi cu comandă directă sau indirectă (adicădin exteriorul vehiculului), servesc la transportul de materiale în incinta unei întreprinderi industriale, în circulaţie continuă. Podurile rulante şi macaralele suspendate, în general cu autopropulsiune şi cu comandă indirectă (la unele poduri rulante, mari, comanda e d irectă), servesc la transportul de materiale în incinta unei întreprinderi industriale, în circulaţie intermitentă. — Vehiculele de funicular pot fi: cu autopropulsiune, cari de obicei sîrt echipate cu motoare electrice; fără autopropulsiune, cari sînt acţionate prin tractare sau prin gravitaţie; în sistem combinat, prin tractare şi propulsiune electrică. Tractarea se obţine printr-un cablu purtător, de care e articulat vehiculul, sau printr-un cablu trăgător, dacă vehiculul se deplasează pe un cablu de rulare fix.
1.	~ tehnic. Tehn.: Vehicul, în general autopropulsat, care e echipat cu anumite utilaje, astfel încît să fie apt pentru efectuarea unor anumite lucrări, în mişcare sau deplasat la locul de lucru. Considerînd scopul în care servesc, vehiculele tehnice pot fi clasificate în: vehicule utilate, cari sînt deplasate pînă la locul unde trebuie să fie utilizate pentru efectuarea unei lucrări; utilaj rulant, care efectuează lucrări terasiere sau rutiere, în mişcare; vehicule utilitare, cari sînt folosite în scopuri sanitare, fitoterapeutice, culturale, etc.
Vehicul utilat: Vehicul tehnic, în general autopropulsat, care e echipat cu anumite utilaje şi serveşte la efectuarea unor lucrări adecvate acestor utilaje, fiind deplasat pînă la locul de lucru. Vehicule utilate sînt, de exemplu, autoatelierele, auto-încărcătoarele, autoturnurile, autodepanatoarele, automacaralele, nave le-macara, etc.
2.	Vehicul. 2. F/z. V. sub Lunetă terestră.
3.	Vel. Ind. text.: Detergent sulfonat, care se prezintă sub formă de pulbere albă de sare alcalină, şi se obţine prin esterificarea unui acid gras (acid ricinoleic) cu alcooli polivalenţi, urmată de o sulfatare a esterului rezultat. E folosit atît în industria textilă, la albirea lenjeriei fine, cît şi în menaj, ca muiant şi ca detergent la spălarea produselor fine de lînă, mătase, viscoză, cupro, acetat şi fibre din polimeri sintetici. Sin. (fabricat în tara noastră) Detersin HGS.
4.	Velan. Ind. chim.: Clorură sau acetatul de octodecil-oximetilen piridiniu. E un agent activ de suprafaţă cationic, utilizat pentru apretarea hidrofobă a ţesăturilor celulozice. Impermeabilizarea se realizează prin impregnarea ţesăturii, urmată de încălzire, la temperatură înaltă, cînd are loc descompunerea agentului cationic cu punerea în libertate a piridinei.
Velar
456
-------------------HI
Vellnţ
Velates Schmide-lianus.
Se formează un strat subţire şi foarte aderent de apret din restul hidrofob al moleculei.
i.	Velar, pl. velari. 1. Nav.: Meseriaş (în şantierele navale) sau marinar (la bordul navelor) specializat în confecţionarea şi repararea velelor, a capotelor, a tenzilor, a sacilor de marinar şi a celorlalte obiecte din pînză de vele de la bordul navelor.
3.	Velar. 2. Nav.: Marinar care execută manevra navelor sau a îmbarcaţiunilor cu vele.
3.	Velastrai, pl. velastraiuri. Nav. V. sub Velatură, sub Greement.
4.	Velates. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat, diotocard, caracteristic pentru depozitele marine de vîrstă eocenă. Cochilia e conică, scundă, cu baza largă, putînd
atinge diametrul de 12 cm, şi cu ultima circumvoluţiune acoperind aproape în întregime pe cele precedente. Peristomul e semicircular, cu numeroşi dinţi pe buza internă.
Specia Velates Schmidelianus Chem. e frecventă în Eocenul din Transilvania, găsindu-se adeseori sub forma de mulaje interne (de ex. la Porceşti-Sibiu ; la Cluj).
s. Velatură, pl. velaturi. Nav. V. sub Greement.
6.	Vela, pl. vele. 1. Nav.: Piesă de pînză de vele fixată pe scondri, cu vergi, picuri, ghiuri, cluburi sau uneori straiuri, asupra căreia acţionează vîntul provocînd mişcarea navei sau a îmbarcaţiunii. Velele se confecţionează din fîşii (numite f e r ţ e) de pînză de in, de cînepă sau uneori de bumbac (pentru îmbarcaţiuni mici) cusute împreună. Ferţele nu au aceeaşi talie (lungime) din cauza curburii marginii de întinsură (v.), determinarea taliei ferţelor, pentru a realiza curbura, efec-tuîndu-se prin operaţia de t r a s a j.
Efectul velelor asupra navei e în principal de propulsiune sau evolutiv şi în secundar de aprovare, sub efectul farului pupa, sau de apupare, sub efectul farului prova (v. sub Far 4).
Astfel, o velă pătrată aşezată în prova centrului de greutate al navei (v. fig. a) va avea ca efecte: propulsiunea datorită componentei F1 a forţei vîntului; abaterea sub vînt datorită cuplului şi cuplului F2F'2; deriva sub vînt datorită forţei FJ; în secţiune verticală prin nava se observă şi un efect de aprovare datorit cuplului F'xFi (v. fig. b), care e cu atît mai puternic cu cît vela e mai sus, iar în secţiune transversală (v. fig. c) se observă şi cuplul de bandăcare tinde să bandeze nava în bordul de sub vînt (babord, în cazul din figură). O velă similară aşezată în pupa centrului de greutate va avea efecte asemănătoare, cu excepţia efectului evolutiv, care va face ca nava să vină în vînt şi nu să abată sub vînt.
Efectele evolutive sînt cu atît mai puternice cu cît vela e mai îndepărtată de centrul de greutate al navei (cupluri mai puternice), din care cauză randa şi flocurile sînt numite uneori vele de manevră sau vele de guvernare. Pe efectele evolutive ale velelor se bazează manevra navelor cu vele (v. sub Voltă).
Efectul velei asupra unei nave.
0)	în plan; b) în secţiune verticală; c) în secţiune transversală;
1)	planul longitudinal al navei; 2) velă; F) forţa utilă a vîntului; Fx) componenta de înaintare ; Fs) componenta transversală; G) centrul de greutate al navei; F1Ffi şi F2F'2) cupluri de
abatere; F2F') cuplu de bandă.
Din punctul de vedere al formei, se deosebesc: vele pătrate, cari se înverghează pe vergi şi sînt de dimensiuni diferite pe acelaşi arbore şi purtînd atît numele arborilor cît şi diferite numiri, după poziţia pe care o ocupă pe arbore; vele trapezoidale, numite şi vele aurice, întinse între ghiuri şi picuri; vele triunghiulare, numite şi vele latine, întinse pe straiurile dintre arbori cînd se numesc velastraiuri, sau pe straiurile dintre arborele trinchet şi bom-pres, cînd se numesc flocuri (v. fig. XW---XW//, sub Greement). V. şî sub Velatură, sub Greement.
Afară de aceste tipuri de vele se mai deosebesc, atît din punct de vedere constructiv cît şi după rolul pe care îl au, următoarele vele speciale:
Vela arabă. V. sub Velele îmbarcaţiunii, sub Greement.
Vela cerului. V. sub Velatură, sub Greement.
Velă cu spetează. V. sub Velele îmbarcaţiunii, sub Greement.
Velă de furtună: Velă foarte rezistentă, de dimensiuni mai mici decît cele ale velei normale, pe care o înlocuieşte cînd aceasta, chiar terţarolată, nu poate rezista vîntului. Se folosesc de obicei ca rande de furtună, velastraiuri de furtună, trincă de furtună.
Velă de lugher: Velă trapezoidală susţinută de o vergă api-cată(oblică), ridicatăpe catarg cu ajutorul unei rocarniţe (v.). E folosită de îmbarcaţiuni, deoarece dă o suprafaţă de velatură mare cu centrul de velatură aşezat suficient de jos. Se deosebesc două tipuri, şi anume: vela coborîtoa re, la care funga vergii e prinsă la circa 2/5 din lungimea vergii, de la capătul prova, şi care se ridică sub vîntul catargului, iar la volteecoborîtăşi ridicatăapoi în bordul opus ; v e I a fixă, la care funga e prinsă la 1/3 (velă la treime) sau 1/4 (velă la pătrime) din lungimea vergii, de la capătul prova al acesteia, şi care nu se coboară la volte, ci se lipeşte de catarg cu vîntul dintr-un bord şi se depărtează cînd vîntul e din celălalt bord,
Velă despicată: Velă de lugher (v.) despicată în dreptul catargului. Verga e suspendată la 2/5 din lungimea de la capătul prova. Porţiunea pupa a velei e folosită ca o velă de lugher fixă, în timp ce porţiunea prova, care are două şcote, serveşte de floc. Acest tip de velă e puţin întrebuinţat în prezent.
Vela lunii. V. sub Velatură, sub Greement.
7.	/x/ la pătrime. Nav. V. sub Velă de lugher, şi sub Vela-tura îmbarcaţiunilor, sub Greement.
8.	~ la treime. Nav. V. sub Velă de lugher, şi sub Vela-tura îmbarcaţiunilor, sub Greement.
9.	Vela. 2. Nav.: Sin. Navă. (Termen învechit.)
10.	Velârie. 1. Nav.: Tehnica confecţionării velelor, a tenzilor, a capotelor şi a celorlalte obiecte din pînză de vele necesare la bordul navelor.
11.	Velârie, pl. velariî. 2. Nav.: Atelierul în care se confecţionează articolele de sub Velărie 1.
12.	Velier, pi. veliere. Nav.: Sin. Navă cu vele (v. sub Navă, şi sub Greement).
13.	Velin. Ind. hîrt.: Calitatea unui produs papetar (de ex.: hîrtie, carton, etc.), fabricat din celuloză pură, bine încleit, cu rezistenţă şi durabilitate mare, folosit în general pentru lucrări speciale (de ex.: registre, documente de valoare, manuscrise speciale, etc.).
14.	Velina, pl. veline. Nav.: Ochi format într-o parîmă datorită unei desfăşurări incorecte sau în urma solicitărilor în timpul unei manevre. (Termen rar folosit.)
15.	Velina, hîrtie Ind. hîrt. V. Sorturi de hîrtie, sub Hîrtie.
16.	Velinţâ, pl. velinţe. Ind. ţâr.: Ţesătură ţărănească de lînă albă sau vărgată în diferite culori, obţinută din fire de lînă prin ţesere manuală sau mecanică şi piuare ulterioară.
Velniş
457
Venin
Serveşte la învelit patul sau se întinde pe perete ori se aşterne pe jos.
î. Velniş, pl. velnişi. Silv.: Ulmus levis Pali. sau Ulmus effusa Willd. Arbore indigen de mărimea I cu înălţimea pînă la 30 m, asemănător cu ulmul de cîmp (v. sub Ulm), de care se deosebeşte prin anumite caractere botanice specifice (frunză, inflorescenţă, fruct) şi prin următoarele: aria de răspîndire naturală mult mai restrînsă, fiind întîlnit la noi sporadic, în locuri joase de cîmpie; creştere mai rapidă; longevitate mai mică; drajonare slabă; lemn puţin valoros. E apreciat ca arbore ornamental pentru zone verzi şi pentru parcuri. Sin. Vînj.
2.	Velniţâ, pl. velniţe. Ind. ţar.: Instalaţie, de obicei rudimentară, unde se fabrică rachiu. Sin. Povarnă. (Termen regional.)
3.	Velociped, pl. velocipede. Transp.: Vehicul cu două roţi coplanare în aliniament, cea din faţă fiind directoare, folosit, în generai, pentru transportul unei persoane care asigură propulsiunea prin mişcarea picioarelor sale, direct pe sol sau apăsînd pe un sistem de pedale. Se deosebesc: bicicleta (v.), cu două pedale, a căror mişcare e transmisă printr-un mecanism la roata din spate; biciciu (v. fig.), cu două pedale, a căror mişcare e transmisă direct la roata din faţa (care, de obicei, e mai mare); trotineta (fără scaun) şi ceferifer (cu scaun), etc., fără pedale, cari sînt deplasate prin contactul intermitent cu solul al unuia sau al ambelor picioare. La bicicletă, viteza de rulare depinde de raportul de transformare al mecanismului de transmitere a mişcării la roată, pe cînd la biciciu ea depinde şi de mărimea roţii din faţă.
4.	Velodrom, pl. velodromuri. Ahr.: Teren de sport, acoperit sau în aer liber, amenajat special pentru alergări cu bicicleta. Se compune dintr-o pistă pentru ciclişti, terenul central şi construcţiile auxiliare.
Pista pentru ciclişti e formată dintr-o fîşie lată de 6---10 m, alcătuită din două aliniamente paralele, racordate la capete printr-o curbă (v. fig.) Lungimea pistelor pentru ciclişti, mă-
î
---------------125,006------§-
l^oţpoopo j	§■
Pistă de ciclism, de 400 m.
surată la 0,30 m de la marginea interioară a pistei, poate fi de 200 m, 250 m, 333,33 m sau 400 m. Curbele de racordare au lungimea de 25-**27 m şi pot'avea axa în formă de parabolă cubică, de lemniscată a lui Bernoulli sau de spirală radială. De obicei, velodromurile se construiesc cu axa longitudinală orientată pe direcţia NE-SV.
în aliniamente pista se execută cu o pantă transversală spre interior de 3—50, care creşte de-a lungul curbei de
racordare pînă la 20—35°, înclinarea maximă rămînînd constantă pe un sector cuprins într-un unghi de 90° şi a cărui bisectoare e axa longitudinală a velodromului.
îmbrăcămintea pistelor pentru ciclişti se execută din pămînt bătut, din beton armat sau din lemn.
La velodromurile în aer liber trebue asigurate scurgerea şi evacuarea apei de ploaie.
Terenul central al velodromurilor poate fi amenajat pentru practicarea altor sporturi.
Construcţiile auxiliare sînt' constituite din: tribune pentru public; vestiare pentru sportivi şi arbitri, amenajate cu paturi de odihnă, duşuri, W.C., etc.; boxe pentru biciclete, atelier de reparaţii şi depozit de piese de schimb; cameră pentru juriu, cabine telefonice, birou administrativ, bufet şi post de prim-ajutor.
5.	Velografie. Poligr.: Procedeu de tipar înalt, prin care se obţin tipare de artă asemănătoare cu cele obţinute prin tiparul în fotogravură (v. Tipar în fotogravură, sub Tipar). Clişeul se prepară în două etape, pe o placă de zinc sau de cupru. în prima etapă, pe placa acoperită cu un strat fotosen-sibil de clei sau de gelatină cu bicromat de potasiu, se scoate o copie de pe un diapozitiv executat în autotipie, cu o sită cît mai fină; se developează şi se usucă. în a doua etapă se aplică un al doilea strat fotosensibil, peste imaginea obţinută; apoi se usucă şi se scoate o copie de pe un al doilea diapozitiv al imaginii, preparat fără sită, cu semitonurile naturale. Se trece apoi direct la corodarea cu perclorură de fier, ca la plăcile de tipar în fotogravură. Sin. Autogravură.
6.	Velogravurâ. Poligr.: Reproducerea obţinută prin procedeul de tipar velografie (v. Velografie).
7.	Velon. Ind. text.: Fibre monofilamente din copolimer sintetic pe bază de clorură de vinii (15%) şi clorură de viniiiden (85%). Se filează prin extrudare din pastă, din filiere trecînd prin apă rece (10°), care împied ică cristal izarea, şi apoi etirate. în atmosferă cu umiditate relativă 65%, fibrele Velon absorb
0,1 % umiditate. Avînd o termostabi!itate mare, pot fi tratate în lichide încălzite la fierbere. Din Velon se fac ţesături decorative şi de tapiserie. Sin. Saran; Clorură de poliviniliden (v.).
8.	Velur. 1. Ind. text.: Stofă de lînă de calitate superioară care, după ce a fost scămoşată intens, e supusă unui tratament de apretură la o maşină specială, iar apoi e tunsă, astfel încît se obţine aspectul de catifea. Var. Velours.
9.	Velur. 2. Ind. piei.: Piele de taurine tinere, de viţei şi mînzaţi, tăbăcită cu săruri de crom, şlefuită pe partea cărnoasă şi velurată (scămoşată) pe partea opusă. Are ţesutul dens, faţă cu aspect catifelat şi indici de calitate asemănători boxului (v.). Serveşte la confecţionarea feţelor de încălţăminte de calitate superioară.
Velurul nu trebuie confundat cu huntingul, care e o piele de taurine mai grea, velurată dar cu spic (v.) mai pronunţat, nici cu pielea veluratâ pentru mânuşi, care e de caprine şi ovine, tăbăcită glace şi retăbăcită cu săruri de crom sau aldehidă formică, imitînd pielea de căprioară.
10.	Velvetca. Ind. piei.: înlocuitor de piele, din ţesătură cu legătura diagonal, în general mercerizată şi cu faţa pluşată, în comparaţie cu pielea are alungirea la rupere mai redusă, contribuind prin aceasta în mai mare măsură la nedeformarea încălţămintei. Prezintă, în schimb, dezavantajul unei mulări mai greoaie pe calapod, în timpul confecţionării încălţămintei. Prezenţa urmelor de clor, a sărurilor de cupru sau de mangan în feţele de încălţăminte cu talpă de cauciuc confecţionate din velvetca inhibează vulcanizarea,
11.	Vena, pl. vene. Biol. V. sub Vas sangvin.
12.	Venin, pl. veninuri. Biol.: Produs toxic secretat de glandele unor animale, păitrat în cavităţi speciale, pentru a fi folosit ca mijloc de atac sau de apărare. Veninul e o umoare transparentă sau lactescentă, cu reacţie acidă, care
Venire
458
Ventilare
conţine, ca principiu activ, fie substanţe cristalizabile, solubile în apă (acidul cobric, din veninul de cobra, echidnina, din veninul de viperă), fie substanţe proteice (venoglobul ină, din clasa toxalbuminelor; venopeptonă, din toxopeptone), cari au acţiuni nocive asupra sistemului nervos şi provoacă turbu-rări vasomotoare şi trofice. în veninuri se găseşte şi un ferment proteolitic, analog, din punctul de vedere chimic, cu toxinele microbiene, însăcu o acţiune aproape imediată, fărăperioadăde incubaţie, cum se constată la toxinele microbiene. — Veninurile produc simptome locale (pete violacee, edeme, etc.) şi sim-ptome generale, bulbare (dispnee, aritmie,.sincope, vărsături), cerebrale(delir,somnolenţă, etc.), viscerale(hematurie, anurie, icter, diaree, etc.). Introduse în tubul digestiv, îşi pierd nocivitatea. Dintre animalele cari produc venin fac parte: şerpii, scorpionii, salamandrele, etc.; dintre peşti: ţiparii; apoi ţîn-ţarii, ploşniţele, păduchii, albinele, etc. Unele veninuri, de exemplu cel de albină, sînt folosite în Medicină.
Veninul de albine e un lichid transparent, cu miros caracteristic aromat, cu gust amar, greutatea specifică 1,131, cu reacţie acidă, care e secretat de două glande aşezate în cavitatea abdominală a albinei şi cari sînt în legătură cu acul ei. în compoziţia lui intră: apă, o proteină numită melitină, cu acţiune hemolitică, histamină, care produce reacţia cutanată, şi acizii: clorhidric, ortofosforic şi formic cari îi dau proprietăţi antiseptice. F.I mai conţine uleiuri eterice, magneziu, sulf şi o serie de enzime cum sînt: fosfolipază, hialuronidază şi enzime cari scad viscozitatea sîngelui. înţepatul e un act reflex necondiţionat. Albina recepţionează excitaţia externă cu perişorii tactili şi o transmite prin nervii sens it i vi la lanţul ganglionar abdominal. De aici, prin nervii motori, contractă muşchii abdominali cari prin mişcări alternative împing acul în piele. Acul prezintă dinţişori îndreptaţi înainte, din care cauză, după ce a intrat în piele, se rupe împreună cu punga cu venin, iar albina mutilată zboară, pentru ca mai tîrziu să moară, Veninul de albine e folosit în Medicină pentru tratamentul unor forme de reumatism, cum şi în alte boli. Întrucît veninul de albine are efecte foarte variate asupra organismului, cari pot deveni dăunătoare, tratamentul se face cu prudenţă şi strict individualizat, avînd şi o serie de contraindicaţii.
1.	Venire. 1. Nav.: Abaterea navei spre direcţia din care suflă vîntul. Sin. Venirejn vînt.
2.	Venire. 2. Nav.: Întoarcerea navei într-un bord (de ex. venire la tribord, venire la babord).
3.	Venire în vînt. Nav.: Sin. Venire (v. Venire 1).
4.	Ventil, pl. ventile. 1. Tehn.: Sin. (parţial) Obturator de valvă (în accepţiunea Valvă 1), în special obturatoarele cu deschidere prin ridicare, cum sînt supapele (v. Suparpă 1) sau acul (v. şî sub Robinet) şi organele de închidere ale valvelor de cameră (v. sub Valvă 1).
5.	~ de camera. Tehn., Transp.: Organul de închidere montat în valva de cameră. Sin. (abreviat) Ventil. V. Valvă de cameră, sub Valvă 1.
6.	~ inelar. Tehn.: Sin. Supapă inelară (v. sub Supapă de distribuţie).
7.	~ tarat. Tehn., Meteor.: Sin. Supapă tarată la balonul liber (v. Balon liber, sub Sondaj meteorologic).
8.	Ventil. 2. Tehn.: Sin. (parţial) Supapă (v. Supapă 2); sin. (parţial) Valvă (v. Valvă 1). Termenul e impropriu în aceste accepţiuni.
Exemple:
o.	~ cu scaun dublu. Mş.: Sin. Valvă cu scaun dublu (v. sub Valvă 1).
10.	~ de alarma. Tehn.: Sin. Robinet de alarmă (v. Robinet special, sub Robinet).
11.	~ de camera. Tehn., Transp.: Sin. Valvă de cameră (v).
12.	~ de reţinere. Tehn.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 2).
13.	~ de siguranţa. Tehn.: Sin. Valvă de siguranţă (v. sub Valvă 1).
14.	~ Olva. Tehn.: Sin. Opritor de ulei (v. Opritor 1).
15.	Ventil. 3. Tehn., Transp.: Organul de închidere montat în valva de cameră. V. sub Valvă 1.
16.	Ventil electric. E/t.: Sin. Element redresor (v. Redresor, element ).
17.	Ventilare. 1. Tehn., Inst. conf.: Proces prin care se îndepărtează total sau parţial aerul viciat dintr-un spaţiu închis (încăpere de lucru, de locuit sau de adăpostit, permanent sau provizoriu; siloz; incinta unui cuptor; vehicul; etc.) şi se înlocuieşte cu aer proaspăt, de obicei filtrat, sau cu aer tratat în prealabil. Ventilarea se efectuează pentru a obţine în spaţiul ventilat fie o atmosferă favorabilă sănătăţii şi confortului vieţuitoarelor cărora le e destinat, fie condiţii corespunzătoare procesului tehnologic sau păstrării unor elemente de construcţie, a utilajului sau obiectelor (de ex. materiale, produse fin ite, mobilier, etc.) din acest spaţiu. Aerul introdus în încăperea ventilată poate fi supus unei încălziri sau răciri; el poate fi umidificat sau uscat, filtrat sau epurat, ionizat, ozonizat, etc, Cînd aerul folosit pentru ventilare e supus modificării temperaturii şi a conţinutului de umiditate şi purificării (de ex. prin filtrare la trecerea pin filtre sau în instalaţii mari, la trecerea prin camere cu filtre) şi cînd are viteza de circulaţie impusă şi controlată, ventilarea se numeşte ventilare cu aer condiţionat. Sin. (impropriu) Ventilaţie.
Calculul pentru ventilarea clădirilor de locuit, a şcolilor, spitalelor, creşelor, etc., pe baza coeficientului de schimb de aer (raportul dintre cantitatea de aer introdusă într-o încăpere într-o oră şi volumul acesteia) care asigură un conţinut maxim limită de bioxid de carbon, de umiditate, etc., se face fie determinînd cantitatea de nocivităţi produse şi volumul de aer necesar diluării acestora, fie folosind valori empirice.
La ventilarea prin aspiraţie sînt uzuale următoarele valori ale schimbului de aer: Clădiri de locuit sau administrative şi cămine: la camere de locuit, 0,5; la dormitoare, camere comune de zi, camere pentru personal de deservire, pentru administraţie, birouri, spălătoare, vestiare, bufet, 1,0: la bucătării în apartamente, 3,0; la băi, 1,5; la camere cu duşuri (în cămine, etc.), 5,0. — Şcoli, grădiniţe de copii, creşe: la clase, laboratoare, ateliere, săli comune, încăperi pentru profesori, garderobă, săli de g:mnastică, izolatoare, camere pentru alăptarea sugacilor, 1,0; la duşuri, băi şi vestiarele lor, 1,5. — Cluburi, teatre, cinematografe (cu 200 ••• 600 locuri): la fumoare closete pentru spectatori, 10,0; la camere pentru înfăşurarea filmului, 2,0; la încăperi pentru administraţie, biblioteci, săli de lectură, 1,0; la sala de spectacol în timpul spec-tacoluluiîn timpul spectacolului, iarna, 203 m/h pentru un spectator, iar vara, 403/h pentru un spectator.
Ventilarea fabricilor, a centralelor termice şi electrice, a spălătoriilor, etc., prezintă caracteristici deosebite de cele ale ventilării clădirilor de locu it, fiind adaptată cantităţilor de abur, de căldură, de impurităţi, etc., cari trebuie evacuate, şi dispoziţiei utilajului. În acest caz, ventilarea face parte din măsurile de protecţie a muncii, asigurînd o atmosferă favorabilă la locul de lucru şi condiţiile corespunzătoare procesului tehnologic (de ex.: în hale de cuptoare Martin, în hale de tratamente termice, în turnătorii, etc., cuptoarele, respectiv materialul turnat, dezvoltă multă căldură; excesul acestei călduri faţă de cea pierdută prin elementele exterioare ale construcţiei halelor şi prin piesele scoase din hale, în stare încălzită, trebuie evacuat prin ventilare).
Ventilarea poate fi naturală sau artificială (v. mai jos). Circulaţia aerului în încăperea ventilată poate fi continuă sau intermitentă şi deci ventilarea poate fi permanentă sau intermitentă.
După mărimea spaţiului din încăpere supus ventilării, se deosebesc: ventilare generală, cînd întregul spaţiu al încăperii e ventilat; ventilare parţială,
Ventilare
459
Ventilare
cînd numai o parte a încăperii e ventilată; ventilare Iccalâ, cînd sînt supuse ventilării numai una sau mai multe zone de lucru (spaţiul determinat de suprafaţa ocupată de locul de lucru şi înălţimea de circa 2 m de la pardoseală sau de la platforma de lucru, de ex.: zone de lucru încălitorie, nişe de laboratoare de chimie, etc.); ventilare combinata, cînd în aceeaşi încăpere se aplică simultan două sau trei dintre celelalte tipuri de ventilare (de ex. ventilarea generală a unei hale, combinată cu ventilarea prin absorpţie a zonei cuptoarelor de încălzit), sau prin folosirea simultană a unui tip de ventilare naturală cu un tip de ventilare mecanizată.
După felul în care se realizează circulaţia, se deosebesc:
Ventilare artificială: Ventilare efectuată prin circulaţia aerului, provocată de una sau de mai multe maşini; acestea sînt, de obicei, ventilatoare acţionate mecanic (v. fig. /) sau
/. Schema unei instalaţii de ventilare artificială cu aspiraţie (evacuare) şi refulare (introducere) a unui atelier de prelucrare mecanică a lemnului.
1) priză de aer; 2) preîncălzitor de aer; 3) ventilatorul instalaţiei de ventilare prin suprapresiune; 4) conducte de refulare; 5) guri locale de absorpţie;
6) conducte de absorpţie; 7) exhaustor; 8) ciclon.
rareori, ventilatoare acţionate manual (de ex. la ventilarea în circuit închis a camerelor de adăpost antiaerian). Aerul circulă, între maşina care-i imprimă mişcarea şi spaţiul ventilat, prin canale de distribuire ? aerului (numite conducte sau canale de ventilaţie). Legătura dintre canalele de ventilaţie şi încăperea ventilată se face prin guri de refulare (v. sub Gură de aer 2), sau prin prize de aer, guri de aspiraţie, hote, etc. Ventilarea artificială poate fi permanentă sau intermitentă. Sin. Ventilare mecanizată. —
După spaţiul din încăpere supus ventilării, ea poate fi ventilare generală (de ex. ventilare centralizată a unui imobil de locuit), ventilare parţială, ventilare locală (de ex. ventilarea unui loc dintr-o încăpere cu un ventilator de masă, ventilare cu duşuri de aer, etc.) sau ventilare combinată.
După felul circuitului aerului, ventilarea artificială poate fi ventilare cu aer proaspăt, ventilare cu recirculaţie parţială, sau ventilare în circuit închis.— La ventilarea cu aer proaspăt, aerul e adus din exterior, eventual filtrat sau condiţionat, şi trimis în încăpere, iar aerul viciat e eliminat direct în atmosferă, prin guri de evacuare.— La ventilarea cu recirculaţie parţială se ia din exterior numai o
parte din aerul de ventilare, o parte din aerul din încăpere fiind absorbit de ventilatorul instalaţiei şi recirculat. — La ventilarea în circuit închis, numită şi ventilare cu recirculaţie totală, încăperea ventilată e închisă etanş, şi în ea circulă permanent acelaşi aer. Aerul e recondiţionat prin procedee chimice; de exemplu: bioxidul de carbon e absorbit în cartuşe speciale (de ex. cu soluţie de oxid de calciu), iar oxigenul necesar respiraţiei e luat din butelii de oxigen comprimat; bioxidul de carbon e trecut prin cartuşe de oxilit, cari îl descompun, liberînd oxigenul.
După presiunea din încăperea ventilată, se deosebesc: ventilare cu suprapresiune, ventilare cu depresiune şi ventilare echilibrată. — La ventilarea cu suprapresiune se menţine în încăpere o suprapresiune constantă; se folosesc, în general, ventilatoare cari refulează aerul în încăpere. — La ventilarea cu depresiune se menţine în încăpere o depresiune constantă; se folosesc ventilatoare cari absorb aerul din încăpere şi-l refulează în atmosferă, în exterior. — La ventilarea echilibrată se menţine în încăpere aceeaşi presiune ca în mediul înconjurător; se folosesc simultan ventilatoare cari refulează aer în încăpere şi ventilatoare cari absorb aer din anumite zone ale încăperii ventilate (v. fig. /).
în industrie sefo losesc curent următoarele sisteme de ventilare artificială:
Ventilare generală cu suprapresiune, cînd se cer aceleaşi condiţii în întregul spaţiu al încăperilor ventilate sau al unei încăperi mari în care stau mai mult timp oameni. Ventilarea generală cu suprapresiune se face, uneori, cu condiţionarea aerului.
Ventilare locală cu suprapresiune, cînd se cere să se creeze, în anumite locuri ale încăperii ventilate, condiţii diferite de cele din restul încăperii. Ventilarea locală se face sub forma de duşuri de aer (vîna de aer e îndreptată asupra locului de lucru, de exemplu în faţa locului de lucru a! lucrătorului, la un cuptor de tratament termic), oaze de aer (părţi din suprafaţa de lucru a atelierului, separate prin panouri laterale, cu interstiţii, şi în interiorul cărora se trimite aer proaspăt mai rece decît aerul din restul încăperii), perdele de aer (v.), etc.
Ventilare locală prin absorpţie, cînd se cere să se îndepărteze impurităţile, gazele nocive, etc., din anumite locuri de lucru (de ex. locuri de lucru în laboratoare
II.	Ventilări locale prin hote şi prin hote şi colectoare de absorpţie legate la exhaustor.
o)	nişă cu hotă individuală; b) hotă individuală deschisă; c) hotă multiplă; d şi e) colector de absorpţie pe o latură, respectiv pe ambele laturi; f) ventilare locală cu canal de refulare pe o latură şi canal de absorpţie pe altă latură.
chimice, cuptoare şi băi de tratamente termice, etc.); se folosesc n işe, hote ind ividuale sau mu Itiple, colectoare laterale, etc. (v. fig. II a-'-f) şi, uneori, una sau mai multe camere cu guri
Ventilare, instalaţie de	460	Ventilator
III. Schema unei instalaţii de ventilare centralizată cu absorpţii locale,
1) nişă de lucru cu hotă; 2) loc de lucru cu două hote; 3) loc de lucru cu canale de absorpţie laterale; 4) conductă de absorpţie ; 5) exhaustor; 6) epurator.
de absorpţie; uneori, aerul viciat e colectat printr-un sistem de conducte legate la un ventilator şi apoi e evacuat în atmosferă, după epurare (v. fig. ///).
Ventilare combinata, prin refulare şi aspira-ţ i e, cînd trebu ie ventilat întregul spaţiu al încăperii, iar din anumite locuri de lucru trebuie îndepărtat aerul impurificat de procesul de lucru. Exemplu: ventilarea unui atelier de prelucrare mecanică a lemnului, unde se asigură ventilarea generală prin suprapresiune şi ventilarea locurilorde lucru prin absorpţie(v. fig. UI).
Ventilare de a-varie, cînd e necesară o intervenţie rapidă care să elimine nocivităţile apărute în timpul avariei vreunui agregat energetic sau tehnologic.
Ventilare mecanizată: Sin. Ventilare artificială (v.).
Ventilare naturală: Ventilare efectuată prin circulaţia aerului datorită diferenţei dintre greutatea lui specifică în încăpere şi în exterior — şi tirajulu i produs de coşuri de sobe, de coşuri de ventilaţie, etc. Sin. Ventilare liberă, Aerare.
Se deosebesc: ventilare naturală neorganizată şi ventilare naturală organizată.
La ventilarea neorganizată sau spontana, împrospătarea aerului se face prin deschiderea intenţionată a ferestrelor sau a luminatoarelor, prin deschiderea uşilor de circulaţie sau prin neetanşeităţile încăperii (porozităţile pereţilor, interstiţii între cercevelele şi tocurile uşilor şi ferestrelor, etc.). Presiunea aerului asupra pereţilor creşte cu diferenţa de temperatură dintre interior şi exterior; ea va-riazăcu nivelul faţă de podea (v. fig. IV) şi cu diferenţa de temperatură, şi depinde şi de felul execuţiei pereţilor şi a celorlalte elemente de construcţie. Tirajul sobelor activează în oarecare măsură ventilarea neorganizată. Ventilarea neorganizată nu e uşor reglabilă şi e eficientă numai pentru încăperi cu volum mare faţă de numărul ocupanţilor. Ea poate fi permanenta (de ex.: prin pereţi, interstiţii, jaluzelele deschise în permanenţă) sau intermitenta.
La ventilarea organ i z a t a, împrospătarea aerului se face prin deschideri anume practicate în pereţii încăperii (v. fig. V) şi folosind sau nu canale (v. fig. VI) pentru conducerea aerului; aria secţiunii canalelor depinde de valoarea schimbului de aer şi de mijloacele de activare a circulaţiei.
IV, Schema repartiţiei presiunilor pe pereţii unei încăperi.
V. Schema circulaţiei aerului ia ventilarea naturală organizată, fără canale de ventilaţie, a unui atelier de forjă.
Pentru activarea circulaţiei se aplica, de exemplu: încălzirea aerului în apropierea gurii de evacuare, cu ajutorul unui corp de încălzire sau cu o flacără de gaz (deex. la ventilarea nişelor de laborator în cari se
lucrează cu gaze mai	^
grele decît aerul); prelungirea coşului de ventilare şi echiparea lui cu căciuli sau cu dispozitive de aspiraţie; folosirea de manşe sau de prize de aer (de ex. la ventilarea încăperilor navelor); etc.
Ventilarea organizată poate fi controlată mai uşor şi e mai eficientă decît cea neorganizată; cînd e nevoie de un schimb de aer mai mare, se aplică ventilarea mecanizată.
Ventilarea organ izată poate fi generală, par-
VI. Schema unei instalaţii de ventilare naturală, organizată, a unui imobil civil.
1) priză de aer; 2) preîncălzitor de aer; 3) conducte de aer; 4) evacuare.
ţialâ, sau locală; ea poate fi efectuată prin absorpţie, de exemplu ventilarea nişelor, ventilarea locuinţelor, etc., sau prin refulare, de exemplu ventilarea navelor.	’T
î. instalaţie de Tehn., Inst. conf.: Sin. Ventilaţie (v. Ventilaţie 1).
2.	~a minelor.	Mine:	Sin. Aeraj	(v. Aeraj 2).
3.	Ventilare. 2.	Tehn.,	Inst. ccnf.:	Executarea unei venti-
laţii (v. Ventilaţie 1).
4.	Ventilare. 3.	Tehn.,	Inst. conf.:	Sin. Ventilaţie (v. Ventilaţie 1). Termenul	e improp-'i" în această accepţiune.
5.	Ventilator,pl.ventilatoare. /Vis.: Rotocompresor (v. Compresor cu rotor) folosit pentru producerea unei diferenţe de presiune pînă la limita convenţională de 1000 kgf/m2 (v. şî sub Compresor 1). Diferenţa de presiune se obţine, în principal, prin acţiunea rotorului asupra curentului permanent de fluid care trece prin ventilator, în procesul de comprimare intervenind fie forţe centrifuge, fie forţe portante. Ventilatorul e constituit, în principal, dintr-un rotor (calat pe un arbore independent sau, uneori, pe fusul motorului de acţionare) şio carcasă solidară cu tu bu I u ra de admisiune şi cu tubulura de refulare a gazului; unele ventilatoare, cu destinaţie specială, consistă numai din rotor (de ex. ventilatorul de circulare a aerului de răcire pentru radiatorul motoarelor de automobil). Construcţia elementelor componente ale ventilatorului depinde, în principal, de: destinaţia ventilatorului, direcţia de curgere a curenţilor de gaz prin rotor, şi natura gazului circulat. Ventilatoarele folosite pentru comprimarea, respectiv pentru circu-larea gazelor agresive, se deosebesc de cele uzuale prin construcţia perfecţionată a etanşărilor interstiţiilor dintre carcasă şi arbore, prin folosirea unor materiale chemorezistente pentru placare sau chiar pentru construcţia elementelor cari vin în contact cu mediul agresiv. Ventilatoarele cari lucrează cu gaze fierbinţi (la temperaturi peste 350-*-400°) se construiesc din materiale termorezistente, iar lagărele motorului se răcesc artificial (prin circulaţie de apă). Ventilatoarele prin cari circulă gaze cu suspensii'solide (de ex. exhaustoarele unor instalaţii de tiraj artificial) trebuie să prezinte o bună rezistenţă la eroziune (ceea ce se poate obţine fie prin folosirea unor materiale adecvate, fie printr-o turaţie mai joasă a rotorului) şi accesibilitate pentru curăţirea uşoară.
Datorită diferenţei mici de presiune produse, ventilatoarele se construiesc d-3 obicei un i e t a j a t e şi rareori b /- sau tri etajate (numai anumite ventilatoare axiale) fără răcirea intermediară a gazului circulat,
✓
Ventilator
461
Ventilator
Ventilatorul e acţionat, de obicei, de un electromotor (în curent alternativ sau continuu), direct sau printr-o transmisiune; uneori el poate fi antrenat de o turbină cu abur (de obicei unul dintre ventilatoarele de evacuare a gazelor de ardere de la căldare în termocentralele cu abur sau în unele rafinării de ţiţei), sau de un motor cu combustie internă, cu piston. Se folosesc, în funcţiune de necesităţi (pentru reglarea debitului), acţionări cu turaţie constantă sau cu turaţie variabilă; turaţia variabilă continuu se poate obţine, la acţionările cu electromotoare în curent continuu, la acţionările cu turbină cu abur sau la acţionări cu motor cu turaţie constantă, prin intermediul unei transmisiuni hidraulice; varierea în trepte a turaţiei se poate obţine, la anumite acţionări electrice, cu electromotoare în curent alternativ asincrone sau prin intermediul unei cutii de viteze.
Puterea necesară acţionării ventilatoarelor variază între fracţiuni de kilowatt (de ex. la ventilatoarele de uz casnic) şi zeci de mii de kilowaţi (de ex. la ventilatoarele pentru unele sufierii aerodinamice).
Ventilatoarele folosite pentru evacuarea aerului sau a gazelor de ardere dintr-o incintă—în atmosferă — se numesc şi exhaustoare (v.).
Ventilatoarele de uz general sînt tipizate de obicei de constructori, astfel încît să se acopere game întinse de debite şi presiuni, cu acelaşi tip de ventilator construit în serii geometric asemenea şi cari au curbe caracteristice adimensionale identice.
Ventilatoarele în servicu produc, în general, un zgomot caracteristic, a cărui intensitate depinde—în principal—de următorii factori: vîrtejuri şi rezistenţe locale pe traseul de curgere a gazelor prin ventilator, gradul de echilibrare a rotorului, montarea corectă a ventilatorului pe fundaţie, etc.
Reglarea debitului ventilatoarelor se poate obţine prin următoarele metode: varierea turaţiei rotorului, modificarea în serviciu a unghiului de aşezare a palelor rotorice (numai la unele ventilatoare axiale), folosirea unui anterotor cu pale reglabile, laminarea gazului în conducta de admisiune.
Principalele domenii de folosire a ventilatoarelor sînt următoarele: aparate de uz casnic (ventilatoare de masă, aspiratoare de praf, etc.); instalaţii de ventilare şi condiţionare a aerului în clădiri de locuit şi industriale; instalaţii tehnologice, pentru circularea diferitelor fluide (de ex.: instalaţii de ardere, instalaţii de evacuare a gazelor de ardere, instalaţii de evacuare a gazelor nocive, etc.); instalaţii deaeraj(în mine, în tuneluri de cale ferată ori rutiere); instalaţii de răcire artificială, cu aer, a unor motoare sau mecanisme (răcirea unor electromotoare, a unor angrenaje melcate, etc.); sufierii aerodinamice; instalaţii de transport pneumatic al unor materiale solide granulate; etc.
După direcţia curenţilor de gaz circulat prin ventilator,-în raport cu axa rotorului, se deosebesc:
Ventilator axial: Ventilator în care traiectoriile vinelordegaz circulat sînt curbesituate pe suprafeţe cil indrice coaxiale cu axa rotorului, admisiunea şi refularea fiind axiale, în procesul de comprimare a gazului intervin — în principal — forţe portante produse de existenţa unei circulaţii a gazelor în jurul palelor.
Ventilatorul axial e constituit — în principal—dintr-un rotor (calat uneori în consolă pe arborele de acţionare) şi
o	carcasă cilindrică constituind un tunel aerodinamic prelungit cu tubulura de admisiune, în faţa rotorului, şi cu tubulura de refulare în spatele acestuia (v. fig. /). —Carcasa anumitor ventilatoare e constituită de un tronson detubulurăa instalaţiei de circularea gazului,din care faceparte ventilatorul; uneoricar-casa lipseşte complet (de ex. la ventilatoare mici de masă). — Rotorul e constituit — în general — dintr-un butuc carenat în care se montează palele rotorice asemănătoare în principiu cu
palele elicei de avion ; la ventilatoarele de putere şi radament mici, pentru scopuri secundare, palele se construiesc de obicei d in tole îndoite; la ventilatoarele de construcţie pretenţioasă,
/. Ventilator axial cu rotor calat pe arborele electromotorului de acţionare; a) secţiune şi vedere laterală ; b) vedere axială dinspre admisiune ; 1) rotor; 2) electromotor ; 3) tubulura de admisiune; 4) tubuiură de refulare, 5) butuc carenat; 6) pală; 7) sensul de curgere a aerului.
palele turnate — de obicei din aliaje uşoare — sau uzinate au profil aerodinamic, fiind perfect comparabile cu palele elicelor de avion. La unele ventilatoare se folosesc pale cu pas variabil (obţinut prin rotirea acestora în butuc) permiţînd reglarea debitului şi a presiunii.
Se construiesc ventilatoare axiale mono-, bi- şi uneori trietajate; la ventilatoarele trietajate, între coroanele de pale rotorice se intercalează coroane de pale fixe redresoare; se mai folosesc uneori coroane de pale directoare anterotorice la ventilatoare unietajate.
Randamentul ventilatoarelor axiale e mai mare decît cel al ventilatoarelor radiate, însă la acelaşi diametru exterior âl rotorului şi aceeaşi turaţie, diferenţa de presiune produsă e mai mică.
Ventilator centrifug: Sin. Ventilator radial (v.),
V	e n ti l a t o f radial: Ventilator în care vinele de gaz admise în maşină după direcţii axiale parcurg în rotor — de la centru spre periferie — traiectorii situate aproximativ în plane normale la axa de rotaţie a acestuia, fiind refulate din rotor după direcţii radiale (sau înclinate pe acestea, însă tot în plan radial). în procesul de comprimare intervin — în principal — forţe centrifuge, datorite mişcării radiale a gazului prin rotor.
Ventilatorul radial (v. fig. II şi ///) e constituit, în principal, dintr-un rotor calat pe un arbore spriiinit în lagăre, şi o carcasă solidarăcu tubulura de admisiune şi cu cea de refulare. — Roto-rul e constituit dintr-un disc principal — purtător —, care se calează pe arborele rotoric şi pe a cărui faţă frontală dinspre admisiune se fixează palele rotorice; în general, rotorul e echipat şi cu un disc inelar frontal de acoperire a palelor. Palele rotorice se construiesc din tablă şi se fixează de discul purtător (şi cînd e cazul şi de discul de acoperire) prin sudare sau prin nituire. Palele pot fi: rad i a I e-p lane; curbate (către admisiune) şi radiale (spre periferia rotoru Iu i); curbate înainte (cu concavitatea către sensul de rotire); curbate î n a p o i. Palele curbate înainte, cum şi raportul mare (apropiat de unitate) între diametrul cilindrului înfăşurător al bordului de atac al palelor şi diametrul exterior al rotorului, conferă ventilatorului silenţiozitate; palele curbate înapoi conferă ventilatorului un randament gazodinamic mai mare decît celelalte tipuri de pale; palele radiale prezintă avantajul simplicităţii de uzinare, simplifică placarea anticorozivă sau blindarea antierozivă.
Carcasa ventilatorului serveşte la colectarea gazului refulat de rotor şi la dirijarea acestuia prin tubulura de refulare în spaţiul de debitare. Axa carcasei are forma unei spirale cu
Ventilaţie
462
Ventilaţie
originea axelor de referinţă in centrul rotorului; o secţiune	Din punctul de vedere al diferenţei de presiune produse,
normală pe axă are, de obicei, formă rectangulară, cu latura	se deosebesc: ventilatoare de joasa presiune
dinspre periferia rotorului deschisă; secţiunile transversale ale (cari produc o diferenţă de presiune sub limita convenţională
II.	Ventilator radial de joasă presiune, pentru gaze calde.
1)	carcasă; 2) tubulură de admisiune; 3) rotor; 4) arbore rotoric; 5) butuc carenat; 6) disc principal ; 7) pală; 8) disc de acoperire; 9) acuplaj ; 10) electromotor de acţionare ; 11) lagăr; 12) batiu.
carcasei cresc, după ecuaţia continuităţii, de la zero la sec-	de circa 100 mm	CA), ventilatoare de medie
ţiunea maximă corespunzătoare intrării în tubulura de refulare	presiune (cari	produc o diferenţă de presiune de
a cărei axă e tangentă la axa spirală a carcasei. în dreptul	100** *300 kgf/m2) şi	ventilatoare de înaltă presiune
III.	Ventilator radial de medie presiune cu rotorul calat pe arborele electromotorului de acţionare.
1)	carcasă; 2) tubulură de admisiune; 3) tubulură ee evacuare; 4) rotor; 5) electromotor de acţionare; 6) postament.
zonei circulare de admisiune în rotor, carcasa are o deschidere circulară echipată eventual cu flanşă pentru racordare la o conductă de aspiraţie.
Ventilatoarele radiale pot fi cu simplu flux (construcţie uzuală) şi cu dublu flux (echipat cu: rotor cu pale dispuse pe-ambele feţe frontale ale discului purtător, două tubuluri de aspiraţie şi o singură carcasă spirală).
(cari produc o diferenţă de presiune de 300***1000 kgf/m3). Sin. Ventilator centrifug.
i.	Ventilaţie. 1. Tehn., Inst. conf.: Ansamblul de maşini, aparate, conducte, prize de aer şi anexe, folosit pentru ventilarea (v. Ventilare 1) încăperilor. Ventilaţia poate fi locală sau centrală. Ea poate fi independentă de alte instalaţii tehnice
—	sanitare — sau poate face parte dintr-o instalaţie de încăl-
Ventilaţie, conductă de —
463
Venus
zire (de ex. încălzire cu aer) ori dintr-o instalaţie de condiţionare a aerului (v. Condiţionare, instalaţie de a aerului). Sin. Instalaţie de ventilare. Sin. (impropriu) Ventilare.
1.	conducta de Inst.san.: Conductă formată dintr-un tub — de regulă metalic (tub de fontă, burlan de tablă) — legat la extremitatea superioară a unei conducte de scurgere de canalizare, a unui burlan de coborîre pentru deşeuri şi gunoaie menajere, etc. sau la o piesă de ramificaţie din acestea, care e prelungită pînă deasupra acoperişului imobilului şi serveşte la stabilirea comunicaţiei între interiorul conductei respective şi atmosferă. La extremitatea superioară, conducta de ventilaţie are o gură de ventilaţie, acoperită cu o căciulă de ventilaţie, de protecţie. La instalaţiile de canalizare interioară, ventilarea prin conducta de ventilaţie împiedică umplerea totală a conductei la scurgere — şi îndepărtează gazele rău mirositoare din interiorul conductelor. Cînd conducta de
Up
b
Conductă de ventilaţie, a) montaj cu conductă de ventilaţie obişnuită; b) gură de ventilaţie cu căciulă de ventilaţie; c) montaj cu conductă de ventilaţie secundară; 1) coloană de scurgere; 2) conductă de scurgere orizontală; 3) conductă de ventilaţie principală; 4) conductă de ventilaţie secundară; 5) obiect sanitar; 6) piesă de curăţire; 7) gură de ventilaţie; 8) căciulă de ventilaţie.
scurgere orizontală depăşeşte lungimea de 5 m sau cînd pe aceeaşi conductă de ramificaţie se scurg mai mult decît patru obiecte san itare, se montează o conductă secundară de ventilaţie (v. fig.).
2.	Ventilaţie. 2. Termot.: Sin. (impropriu) pentru Canal de circulaţie a aerului. V. Sobă de teracotă, sub Sobă.
s. canal de Termot.: Sin. Canal de circulaţie a aerului. V. Sobă de teracotă, sub Sobă.
4.	Ventru, pl. ventre. Fiz.: Umflătura unei unde staţionare. V. sub Undă staţionară.
5.	Venturi, efect Hidr.: Faptul că, într-o conductă orizontală cu secţiune variabilă, prin care curge un fluid perfect incompresibil, presiunea p e mai joasă în locurile în cari secţiunea S e mai mică. Efectul Venturi e o consecinţă a teoremei Jui Bernoulli, conform căreia
P+P
const.,
p fiind densitatea fluidului şi v viteza de curgere. Cum, dacă Q e debitul, constant în lungul conductei, v=	,	relaţia
care exprimă teorema lui Bernoulli devine:
Q2
P + P Jş2=const.,
de unde rezultă imediat efectul Venturi.
6.	Venturi, tub Fiz., Mec. fI. V. sub Debit, măsurare de ~.
7.	Venturimetru, pl. venturimetre. Mş.: Debitmetru (v.) cu tub Venturi. V. sub Determinarea debitului prin măsurarea căderii variabile de presiune, sub Debit, măsurare de
8.	Ventuza, pl* ventuze. 1. Tehn.: Evacuator (v.) care serveşte la dezaerisirea conductelor de lichide (de ex. a conductelor din reţelele de alimentare cu apă), constituit dintr-un corp legat la conducta de dezaerisit, echipat cu un orificiu în legătură cu atmosfera şi care poate fi obturat de un obturator comandat de nivelul de apă din conductă; ventuzele se dispun în punctele cu nivel mai înalt ale conductelor, în cari se poate forma un sac de aer.
De regulă, obturatorul (de ex.: ac, tijă cu capul rotunjit, etc.) ecomandat de un plutitor sferic (v. fig. a). Plutitoarele sînt, de cele mai multe ori, ghidate. La conductele de apă, plutitoarele sînt, de regulă, de cauciuc.
Uneori, de exemplu la conductele lungi şi cu diametru mare, se folosesc ventuze duble, cu două plutitoare sferice (v/. fig. b): un plutitor care deschide un orificiu mic (cu diametrul de circa 10 mm) şi serveşte la evacuarea aerului care se acumulează în timpul serviciului, şi un alt plutitor, care funcţionează şi ca obturator şi închide direct un orificiu circular mare (cu diametrul de circa 25 mm) şi care evacuează aerul la umplerea conductei, respectiv permite intrarea	Ventuze,
aerului în conductă, la go- 0) ventuză simplă; b) ventuză dublă; ii rea acesteia.	f) corp; 2) plutitor; 3) ghidaj; 4) Obtu-
9.	Ventuza. 2. Zoo!.: rator; 5 şi 6) orificiu de evacuare a aeru-
Organ al unor animale acva- lui la conducta în funcţiune, respectiv tice, CU ajutorul căruia ele la umplerea sau la golirea conductelor se fixează pe suprafaţa unu i	mari.
corp.
10.	Ventuza. 3: Pahar mic de sticlă, cu marginile rotunjite, care se aplică în scopuri terapeutice pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sîngelui.
u. Venus, 1. Astr.: Planetă interioară a sistemului solar. Apare, de pe Pămînt, ca o stea a cărei magnitudine variază între —3,3 şi —4,4. Planeta se roteşte în iurul Soarelui, la o depărtare mijlocie egală cu de 0,72 ori depărtarea dintre Pămînt şi Soare, semiaxa mare a orbitei fiind de 108,1 milioane de kilometri fi excentricitatea ei 0,006 806, orbita fiind înclinată cu 3°23'38" faţă de ecliptică. Perioada siderală de revoluţie e 224,7 zile mijlocii, iar durata rotaţiei în jurul axei sale e necunoscută.
Diametrul planetei e de 12 600 km, adică0,99 din d iametrul Pămîntului, turtirea la poli fiind, practic, nulă. Volumul e
0,97 şi masa 0,82 din masa Pămîntului.
Planeta prezintă faze asemănătoare cu cele ale Lunii şi discul ei e acoperit de nori. în atmosfera lui Venus nu au fost descoperite nici urme de oxigen şi de vapori de apă, iar analiza spectrală a pus în evidenţă existenţa, deasupra norilor, a bioxidului de carbon.
Venus
464
Verde ch inezesc
1.	Venus. 2. Pcleont.: Lameiibranhiat eterodont sinupa-liat, cu o dentiţie de tip cirenoid, cunoscut din Jurasic pînă azi (în apele mării Mediterane). E o formă marină cu cochilie ovală, ornamentată cu dungi concentrice. Valvele sînt groase şi prezintă fiecare cîte trei dinţi cardinali divergenţi şi, uneori, şi dinţi laterali>
Specia Venus multilamella Lam. e cu-noscută din Tortonianul de la interiorul Venus multilamella. arcului carpatic.
2.	Veranc. Ind. text,: Fibră textilă care se obţine prin filarea topiturii de sticlă, urmată de etirare (v.) pînă cînd grosimea devine circa 4 [i. Caracteristici: greutatea specifică 2,54 gf/cm3, temperatura de înmuiere 115°, rezistenţa specifică 20 kgf/mm2, rezistenţa relativă 4---5 g/den, alungirea la rupere
5,5	%, stabil itate faţă de reactivi chimici şi la proba de ardere.
Fibrele Veranc înlocuiesc o parte din fibrele de asbest în ţesăturile de izolaţie termică şi acustică; de asemenea intră în componenţa unor panglici, perdele, şnururi, etc.
3.	Veranda, pl. verande. Arh.: Galerie exterioară alipită de unu sau de mai multe faţade ale unei clădiri, fiind închisă, pe cea mai mare parte a perimetrului, cu un geamlîc, folosită ca încăpere dezagrement, din care se poate avea o privire largă spre exterior. în general, veranda e accesibilă din interior dar, în unele cazuri, şi din exterior. Verandele sînt folosite, în special, la clădirile construite în regim izolat (la vile); ele au, adeseori, aspectul unu i c e r d a c sau foişor folosit în vechea arhitectură romînească, dar închis cu geamuri. Veranda poate fi amenajată la parterul clădirilor, dar şi la etaj. în ultimul caz, ea poate fi rezemată pe pereţii parterului, poate fi scoasă în consolă peste pereţii exteriori, sau poate fi susţinută de stîlpi exteriori. Scheletul de rezistenţă al construcţiei poate fi de lemn, de metal, beton armat, etc. Pentru parapetul de sub geamuri se folosesc materiale uşoare şi termoizolante. Pentru partea vitrată se aleg geamuri de dimensiuni mari şi stîlpi de separaţie cît mai subţiri pentru a asigura un cîmp cît mai larg de vedere. Ca aspect general, veranda poate constitui, prin volumul său, prin materialele folosite şi prin culoare, un element de estetică plastică a unei clădiri.
4.	Verant, pl. verante. Foto.: Lupă specială pentru examinarea fotografiilor. Pentru a obţine o imagine corectă a peizajului fotografiat, distanţa focală a verantului trebuie să fie egală cu aceea a obiectivului aparatului fotografic cu care a fost obţinută fotografia.
5.	Veratrinâ. Ind. chim., Farm.: Amestec de veratrină cristal izată(C3aH4909N=ce/ad/nd), veratrinăamorfă(C37H5;ţ011N = =veratridinâ) şi alţi alcaloizi extraşi din seminţele plantei Asagraea officinalis Lindley (popazul), din familia liliaceelor. Se prezintă sub formă de pulbere albă, puţin solubilă în apă, solubilă în alcool, în cloroform şi în eter; cu acizii, formează săruri solubile în apă; e iritantă, provoacă strănut şi e toxică. Veratrina se obţine încălzind seminţele mărunţite, cu acid clorhidric foarte diluat şi concentrînd extractul obţinut, după care se tratează cu lapte de var, care pune în libertate alca-loizii impuri; aceştia se purifică prin esterificări succesive, alcalinizări, extracţii, etc. Se întrebuinţează, în Medicină, în afecţiunile nevralgice, reumatice şi pulmonare, în doze foarte mici; pe cale externă, se întrebuinţează ca revulsiv, antireu-matic, etc.
6.	Veratrol. Farm.: Eterul dimetilic al pirocatechinei (v.). E un produs de degradare al alea Io iz i lor, cu p. t. 22° şi p. f. 205°. E utilizat în Medicină.
?. Veratrum. Bot.: Gen de plante din familia liliaceelor melantoidee, care cuprinde plante rizomoase, cu tulpina puternică, cu frunze late şi flori albe, verzui sau roşietice, dispuse în inflorescenţe mari, terminale, cu foarte multeflori. Cuprinde
zece specii, cari cresc în regiunile păduroase ale emisferei nordice; la noi cresc două specii ale acestui gen: Veratrum album Linn. (stirigoaia) şi Veratrum nigrum Linn., întrebuinţate în Medicina veterinară ca insecticide şi contra scabiei.
8.	Verbascum. Bot.: Gen de plante din familia Scrophu-lariaceae, tribul Verbasceae, care cuprinde circa 140 de specii de plante erbacee, bisanuale, rar perene sau subfrutescente, cari cresc în Europa, în Nordul Africii şi în Asia occidentală şi centrală. La noi cresc Verbascum Thapsus Linn. (coada-iupului, coada-vacii, corovaticul, lumînărica), Verbascum phlo-moides Linn. (coada-boului, coada-mieluiui, lumînărica-mielu-lui, etc.), V. blattaria Linn., V. nigrum Linn., V. phoeniceum Linn., etc. Sînt plante întrebuinţate în Medicină, sub formă de infuzie, ca emoliente, calmante şi pectorale.
9.	Verbel, soluţie Chim.: Soluţie formată din 1000 cm8 acid clorhidric 0,01 n şi 6,71 g clorură de potasiu, care are £H—2,04. Se întrebuinţează ca soluţie cu pH cunoscut, la determinarea, prin metoda electrometrică, a concentraţiei în joni de hidrogen a soluţiilor.
io.	Verbenaceae. Bot.: Familie de plante dicotiledonate, ierboase sau lemnoase, cu frunze opozite sau verticilate, cu-prinzînd circa 800 de specii tropicale şi subtropicale, clasificate în mai multe genuri (Verbena, Lantana, Lippia, Vitex, Clero-dendron, etc.), cu specii dintre cari unele prezintă importanţă forestieră.
u.	Verbena, ulei de Ind. alim.: Ulei eteric obţinut din Lippia citriodora Kunth (sin. Verbena triphylla L'Herit, Aloysia citriodora Ort.), arbust din familia Verbenaceae, originar din America Centrală şi care se cultivă în Sudul Franţei, în Algeria şi în Tunis. Se supun distilării cu vapori de apă frunzele şi crenguţele tinere, randamentul în ulei eteric realizat variind între 0,072—0,195%; din frunze şi flori s-a obţinut un randament de 0,65%. Uleiul de verbena e un lichid mobil verde-gălbui, cu miros plăcut de lămîie. Uleiul de verbenă a re următoarele caracteristici:
d15=0,890-0,912; m£°=1 ,■482-1,488;	[oc]D=-10--18°;
conţinut în citral 26*-*39%; solubil în 1«««2 volume alcool etilic de 90%. Componenţii chimici sînt: a- şi ^-citral, l-carvonă, metilheptenonă, cineol, l-limonen, dipenten, p-cariofilen, li-nalool, nerol, geraniol, d-cc-terpineol.
Din cauza preţului mare se produc numai cantităţi mici de ulei de verbenă, cari se utilizează în parfumerie şi în unele arome alimentare pentru lichioruri şi băuturi nealcoolice.
12.	Verde. 1. Fiz.: Calitatea sensaţiei de lumină produse de o radiaţie electromagnetică avînd lungimea de undă cuprinsă în intervalul dintre circa 5000 Â şi circa 5600 Â (verde mono-cromatic), sau de un amestec de radiaţii de lungimi de undă cuprinse în acest interval.
Sensaţia de verde poate fi obţinută şi prin amestecul unor radiaţii ale căror lungimi de undă nu sînt cuprinse în acest interval, de exemplu a unor radiaţii galbene şi albastre.
13.	Verde. 2. Chim.: Materie colorantă care colorează un material în verde.
14.	~ benzoil. Chim. V. Verde malachit.
15.	~ Bindschddler. Chim.: Colorant din clasa indaminelor. Se obţine prin oxidarea unui amestec de dimetil p-fenilen-diamină şi dimetilanilină. E puţin rezistent faţă de acizi, din care cauză nu e întrebuinţat ca materie colorantă. E folosit ca materie intermediară la prepararea albastrului de metilen. Sin. Verde dimetilfenilen.
ie. ~ caledon-jade. Chim. V. Verde indantren briliant.
17. ~ chinezesc. Ch im.: Colorant textil de culoare verde, extras din coaja de pe ramurile şi rădăcina plantelor Rham-mes chlorophorus şi Rhammes utilis, cari cresc în China. Se prezintă în foiţe colorate în verde închis sau în violet. îa
Verde de alizarină
465
Vereşceaghin, formulele lui ^
apă, se moaie fără a se solvi total. Conţine acid iocaonic, c12h 4S027. E puţin întrebuinţat.
1.	~ de alizarinâ. Chim.: Colorant din clasa ftaleinelor. Se prepară prin acţiunea acidului sulfuric asupra galleinei,
o	materie colorantă obţinută prin condensarea pirogalolulu i cu anhidridă ftalică. E întrebuinţat la vopsitul lînii, al bumbacului şi al mătasei. Sin. Verde de antracen, Coeruleină.
2.	~	de	antracen. Chim. V. Verde de alizarină.
3.	~	de	China. Ch/m. V. Verde malachit.
4.	~	de	esenţa de migdale amare. Chim. V.	Verde	ma-
lachit.
5.	~ de metilen. Chim.: Colorant textil bazic din grupul tiazinei. Se obţine prin nitrarea albastrului de metilen.
6.	~ de Paris. Chim.: Sin. Acetoarsenit de cupru (v. sub Cupru), Verde de Schweinfurt.
7.	~	de	Schweinfurt. Chim. V. Acetoarsenit	de	cupru,
sub Cupru.
s. .-%/ dimetilfenilen. Chim. V. Verde Bindschâdler.
9.	~ indantren briliant. Chim.: Dieter metilic al violan-tronei. Se prepară din metoxi-benzantronă. E o materie colorantă de cadă, pentru fibre vegetale, bumbac, in, mătase vegetală. Sin. Verde indantren strălucitor, Verde caledon-jade.
10.	~ malachit. Chim.: Colorant din clasa trifenilmetanu-lui. Seobţineprin condensarea benzaldehidei cu dimetilanilină, în prezenţa clorurii de zinc sau a acidului sulfuric şi oxidarea cu bioxid de plumb a leucoderivatului care se formează. E o materie colorantă bazică. Dă coloraţii frumoase verzi, cu nuanţe albastre, puţin .rezistente. Vopseşte bumbacul pe mordant de tanin. Sin. Verde Victoria; Verde de esenţă de migdale amare; Verde de China; Verde benzoil.
11.	~ metil. Chim.: Colorant din clasa trifenilmetanului. Se obţine din violetul cristalizat sau din metil-violet, prin metilare totală cu iodură sau cu clorură de metil. E puţin rezistent la căldură, schimbîndu-şi culoarea în violet.
12.	~ pinacriptol. Chim.: Colorant din clasa coloranţilor fenazinici. Se obţine prin condensarea o-aminodifenilaminei cu 2-aminofenantrenchinonă. E întrebuinţat ca desensibilizator fotografic pentru developare la lumina zilei.
13.	~ strălucitor. Chim.: Colorant textil din clasa verdelui malachit (v.). E un colorant bazic, cu nuanţă frumoasă. Se prepară din benzaldehidă şi dietilanilină. E puţin rezistent faţă de aicalii. Se întrebuinţează şi ca antiseptic în amestec cu cristal-violetul.
14.	Verdelit. Mineral.: Varietate de turmalină (v.) de culoare verde.
15.	Verdet. Ind. chim.: Acetatul cupric întrebuinţat ca fungicid. Se deosebesc: verdet neutru, (CH3C00)2CU-H20, acetat neutru decupru; verdet cenuşiu, (CH3COO)2Cu'Cu(OH)2*5 H20, acetat bazic de cupru.
ie. Verdet, constanta lui Fiz. V. sub Faraday, efect
17. Verdoglobinâ. Chim. biol.: Produs intermediar de transformare oxidativă a hemului (v.), respectiv a nucleului por-firinic din molecula acestuia în pigmenţi biliari, prin desfacerea celor patru cicluri pi rol ice. Prima etapă în seria reacţiilor de transformare consistă într-o desfacere oxidativă a inelului tetrapirolic, la nivelul legăturii a-metenice (—CH—) dintre ciclurile pirolice I şi II. Compusul intermediar, verdoglobinâ, mai păstrează fierul şi globina, în moleculă, însă sub formă labilizată, eliminîndu-se ulterior, cu uşurinţă, pentru a se transforma în biliverdină (v. sub Pigmenţi biliari). Sin. Co-leglobină, Pseudohemoglobină.
îs. Vereşceaghin, formulele lui St. cs.: Formule cari dau direct rezultatul integralelor de forma:
^Mmdx,
în care M e o funcţiune oarecare de x, iar m, o funcţiune lineară de x.
Astfel de integrale intervin la calculul deplasărilor elastice punctuale la bare drepte, cu ajutorul expresiei Maxwell-Mohr,
"*?(*)
în care: M e diagrama de momente pe sistem din sarcinile din cari vrem să determinăm deplasarea,	iar m e	dia-
grama de momente produsă de sarcina unitară acţionînd în punctul şi după direcţia deplasării căutate.
Se consideră (v. fig. /) un interval A-B, în care
M=f(x)	si m^Cx	+ D	.	.
• tv	Â	^	. \	'•	Exemplificarea teoremei	lui	Vereşceaghin.
(C şi D sînt constante).	H	s
Integrala produsului acestor funcţiuni pe intervalul A-B
devine:
B	.B
1= C Mmdx— f f(x) (Cx+D) dx=C f xf (x)+D { f(x)dx.
JA	JA
rB
Dacă se notează \ f(x) dx=Q, Q reprezentînd suprafaţa diagramei M pe intervalul AB, integrala \ xf(x) dx
A
reprezintă momentul static a! suprafeţei Q ratădepunctuI A si deci: 1
xf(x) dx=xGQ,
J *
JA
în care xG reprezintă coordonata centrului de greutate al suprafeţei O faţă de punctul A.
Valoarea integralei (1) devine:
i= n (Cxg+d)
şi cum CxG+D=yG, rezultă:
(2)	I=Q-yG.
Această expresie reprezintă teorema lui Vereşceaghin, care arată că integrala produsului a două diagrame, dintre cari una lineară, se obţine multiplicînd aria diagramei curbe cu ordonata diagramei lineare din dreptul centrului de greutate al diagramei curbe.
Cînd ambele diagrame de integrat sînt lineare, valoarea integralei se obţine multiplicînd aria uneia dintre diagrame cu ordonata celeilalte d^ag ~am3 în dreptul centrului de greutate al ariei considerate.
Pe baza acestei teoreme se pot deduce formule uşor de reţinut pentru integrarea anumitor produse de diagrame.
Astfel, pentru integrala ^ mAm2dx, în care mx şi m2 sînt triunghiurile din fig. // A, se ia suprafaţa diagramei m1
şi se înmulţeşte cu ordonata din diagrama
găseşte în dreptul centrului de greutate al lui mL. Rezultă: J
ni m , dx -
1 7
— al •
în mod similar (v. fig. II A) J
lab.
- Ibc
âx— —- lac.
:o
Verfafor
466
Vergea de distanţare
Din aceste rezultate se reţine că rezultatul integrării a două triunghiuri se obţine mu It ipl icînd produsul dintre lungime, ordonatele triunghiurilor la marginile intervalului cu
p	I
J	t
i
-^rrrmTTTTtfnl
As"	8	Vs
II. Exemple de integrări cu ajutorul teoremei lui Vereşceaghin (A, B).
'l
factorul —cînd triunghiurile sînt orientate la fel (au vîrful 3 1 în aceeaşi parte) şi cu factorul — cînd triunghiurile sînt orientate invers (au vîrfurile la capete opuse).
Pentru integrarea diagramelor m4 şi m5 din fig. II B se poate proceda fie multiplicînd, de exemplu, aria diagramei mâ,
K------/ ----------- I— / ------------------J
	
■* 3	b +
Parabole de ordinul II
[1,1 Wa
[1.2]= y/iV,
[1.3] =
[1,4]= T/<i(f,+4) [1,5 ]=y/f,/6
[1.6]=	~ Icif„
[1.7]=	\ lctf,
[2.2]=	1 u\
[2.3]=	lcj3
[2.4]=	Ic&ct+dt)
O
[2.5]=	1 IcJ,
[2.6]=	\lcj.
[2,9 ]=<■„/,
l+b
6
[3.4]	=
[3.5]	—
[3.6]=
[3.7]
[4.4]	=
[4.5]	=
[4.6]	=
[4.7]	=
[5.5]=
[5.6]=
[5.7] [6.6]=
[6.7]	= [9,9]=
— Idsic-L + l dt)
u,
i r 1 +a =d,f, —
"j" (^4 JrCidi
^lUc, + 3J,)
1
3
A 6 1 5
[cj? -\-diO +/ (f4 +^4)]
(l*+al+a*)
Ml 12/
rs //:
Uîf-(/*+««
— I p 3
cu coordonata yG de pe diagrama m5, fie prin descompunerea trapezelor în triunghiuri şi integrarea fiecărui triunghi de pe o diagramă cu cele două triunghiuri de pe cealaltă diagramă.
Astfel, ^m^m5dx conduce la patru integrale, notate simbolic cu [w4, m5]:
d*=[12'] + [12"]+[1 ", 2'] + [1 ", 2"]
care se efectuează cu rezultatele obţinute anterior şi rezultă
Cl	1	1
1	,2]=	T7~	l(O'C-j~bd'j —j— ~~~ l (clcL—j-6c).
J0	J	6
Alte rezultate privind integrarea cîtorva diagrame sînt date în tablou.
1.	Verfafor, pl. verfafoare. Nav.: Vergă suplementară consistînd dintr-un scondru de lemn, prins de vergă cu o brăţară şi ţinut în exteriorul navei de o balansină, pe care se înverghează velele numite aripi. V. şî sub Greement.
2.	Verga, pl. vergi. Nav. V. sub Arboradă, sub Greement.
3.	Vergea, pl. vergele. Tehn.: Bară cu dimensiuni transversale foarte mici în raport cu lungimea, adeseori flexibilă.
4.	1. Bet.: Fiecare dintre barele de oţel moale, cu secţiunea circulară sau pătrată, ori de fabricaţiespecială (bare cu elice, cu proeminenţe răsucite, fiare Isteg, etc.), care constituie armatura pieselor de beton armat. Sin. Bară de armare.
5.	2. Ind. teKt.: Vergea metalică sau de lemn care se introduce la războiul de ţesut, între firele de urzeală, pentru a uşura procesul de formare a ţesăturilor. Se folosesc una sau mai multe vergele de forme adecvate scopului urmărit; de exemplu:
La războaiele obişnuite se folosesc mai multe vergele între sulul de urzeală şi iţe, pentru a separa firele de urzeală şi a le întinde, uşurînd formarea rostului.
La războaiele pentru ţesătură gazeu se foloseşte o vergea, numită vergea compensatoare, care se introduce între cele două vergele dispuse între sulul de urzeală şi iţe, pentru a regla forţa de întindere a firelor mobile din urzeala pentru ţesătura gazeu.
La războaiele pentru pluşuri se foloseşte cîte o tijă metalică de diferite forme, care se introduce, automat, în rost după 2***6 fire de bătătură, în vederea ridicării tuturor firelor de urzeală pentru smocuri, apoi se bat un acelaşi număr de fire de bătătură şi în sfîrşit tija e trasă automat din rost, iar smocurile rămîn fixate. înălţimea smocurilor depinde de grosimea vergelei.
Pentru pluşuri cu smocuri netăiate se întrebuinţează vergele rotunde (v. fig. a) sau lăţite (v. fig. b), iar pentru pluşuri cu smocurile tăiate se întrebuinţează vergele cu crestătură ,'v. fig. c). Un aparat echipat cu mai multe lame ascuţite, cari se potrivesc exact în crestăturile vergelelor, taie smocurile.
Pentru tăierea smocurilor se folosesc şi vergele cari la un capăt sînt ascuţite înformă de lamă, cari taie smocurile, cînd vergeaua e trasă (v. fig. d).
6.	~ de aerisire. Metg.: Unealtă a formarului constituită dintr-o tijă subţire de oţel, dreaptă sau curbă, ascuţită la o extremitate şi cu sau fără mîner la cealaltă extremitate, cu care se execută canale pentru aerisirea formelor mari de turnătorie, la cari nu se pot folosi ace de aerisire. Sin. Undrea de aerisire, Broşă.
7.	~ de distanţare. Bet.: Fiecare dintre vergelele de oţel rotund din armatura unei piese de beton armat, destinate să
Tipuri de vergele.
Vergea de distribuţie	4^7	Verigă
lâ
menţină barele de rezistenţă ale armaturii la distanţele specificate în proiect, împiedicînd deplasarea lor în timpul montării armaturii în cofraj şi al turnării betonului. Sin. Bară de montaj, Vergea de montaj.
1.	~ de distribuţie. Poligr.: Sin. Vergea împărţitoare (v.).
2.	^ de montaj, Bet. V. Vergea de distanţare.
3.	~ de turnare. Bet.: Unealtă manuală folosită la turnarea betonului de consistenţă moale, pentru împingerea şi îndesarea masei de beton între barele armaturilor dese sau aşezate pe mai multe rîn- (^) duri. Se compune dintr-o vergea de oţel-beton, care are la unul dintre capete un mîner fasonat prin forjare, de formă circulară, triunghiulară sau ovală, celălalt capăt al ei fiind fasonat prin forjare, în formă de buclă triunghiulară, de lopată, de mai, etc.
(v. fig.)- Lungimea vergelelor de turnare depinde de grosimea pieselor de beton şi de diferenţa de nivel dintre fundul cofrajului şi platforma pe care stau lucrătorii.
4.	~ împârţitoare. Poligr.:	Bară meta-
lică aşezată deasupra canalelor magaziei de Vergele de turnare, matriţe a maşinilor de cules linotip (v.) şi
a celor similare, care constituie piesa principală a distribuitorului lor. Vergeaua are în partea ei inferioară secţiunea de forma unui trapez isoscel; suprafeţele laterale înclinate au şapte perechi de nervuri, întrerupte din loc în loc într-o ordine determinată, pecari alunecădinţii matriţelor de linotip (v. sub Matriţă de linotip), antrenate de un şurub fără fine. Matriţele unei anumite litere sau ale unui anumit semn grafic sînt caracterizate printr-o anumită combinaţie de dinţi existenţi, astfel că o matriţă nu se sprijină decît pe unele dintre cele şapte perechi de nervuri ale vergelei. în dreptul canalului magaziei în care trebuie să cadă matriţa respectivă, nervurile pecari se sprijină d inţii ei lipsesc, astfel că matriţa, nemai avînd nici un sprijin, cade în canalul care-i corespunde. Sin. Vergea de distribuţie.
5.	Vergenţâ, pl. vergenţâ. Opt.: Mărime egală cu produsul dintre distanţa dioptrică a unui punct P faţă de un sistem optic şi indicele de refracţie al mediului cuprins între punct
£
şi sistem. Se deosebesc: vergenţâ-obiect indicele de refracţie n al mediului
şi sistem şi distanţa dioptrică obiect -
produsul dintre între obiect şi p fiind distanţa de la
P
cuprins
punctul obiect la sistem si vergenţâ imagine produsul dintre
P
indicele de refracţie n' al mediului cuprins şi între sistem şi
1
imagine si distanta dioptrică imagine — , p' fiind distanta de
P
la sistem la imagine. V. şî sub Dioptru 1.
6.	Verificare. 1. Mat.: Operaţia prin care se constată că se obţine un acelaşi rezultat prin două operaţii echivalente, fie diferite, fie repetate. Exemplu: verificarea rezultatului unei înmulţiri printr-o adunare. Sin. Probă.
7.	Verificare. 2. Mat.: Operaţia prin care se constată că
o	formulă e adevărată pentru o valoare dată a unei mărimi care intervine în ea. Constatarea se face fie prin faptul că, in-troducînd în formulă valoarea mărimii respective, se obţine un rezultat cunoscut, fie prin faptul că formula se reduce la o identitate. Astfel, de exemplu, formula (a~\-b)c=acJrbc se verifică uşor pentru valoarea c=1, deoarece se reduce, în acest caz, la identitatea («+6)1 =aA +6*1.
8.	Verificare. 3. Gen.: Ansamblul operaţiilor de confruntare cu faptele, spre a examina dacă o propoziţie e adevărată
sau falsă. Exemplu: Controlul unei ipoteze prin compararea consecinţelor ei cu faptele observate. Propoziţiile generale (legile, etc.) sînt considerate verificate cît timp nu sînt infirmate prin nici o experienţă.
9.	Verificare. 4. Gen.: Obţinerea unui rezultat pozitiv în efectuarea operaţiilor de sub Verificare 3, făcute pentru a constata dacă o propoziţie e adevărată sau falsă. în acest caz se spune că acea propoziţie „se verifică".
10.	Verificare. 5. Tehn.: Ansamblul operaţiilor efectuate pentru a constata dacă un sistem tehnic sau un material satisface anumite condiţii impuse, reclamate sau necesare. Repetarea totală sau parţială a operaţiilor de verificare, în caz de litigiu, se numeşte contraverificare.
Verificarea făcută pe o probă, pentru a constata dacă sînt satisfăcute condiţiile impuse ca necesare, poate fi: verificare prin apreciere, dacă se efectuează cu ajutorul organelor sensoriale ale persoanei însărcinate în acest scop; verificare prin măsurare, dacă se efectuează determinînd valoarea numerică a unei mărimi caracteristice.
Verificarea prin care se stabileşte dacă un material sau un obiect corespunde sau nu corespunde prescripţiilor e o verificare prin atribute, numită şi verificare la „bun şi rebut“. De exemplu, verificarea pieselor în construcţia de maşini, cu ajutorul calibrelor fixe de maxim şi de minim, e o verificare la „bun şi rebut".
La verificarea loturilor de produse, consi-derînd obiectele pe cari se face verificarea, se deosebesc: verificare individuală, numită şi „bucată cu bucată", dacă se efectuează pentru fiecare obiect în parte, dintr-un lot; verificare prin mostră, dacă se efectuează asupra unei probe luate dintr-o mostră, pentru a trage concluzii asupra lotului întreg din care s-a luat mostra. Uneori se foloseşte verificarea prin mostre duble, dacă se efectuează prin repetare asupra unei mostre, sau asupra a două mostre distincte dintr-un lot, cum şi verificare prin mostre multiple, dacă se efectuează asupra mai multor mostre dintr-un lot.
Verificarea unui material, cu privire la calitatea lui, se numeşte verificare calitativă.
11.	placa de Ut., Ms.: Nume colectiv folosit uneori pentru anumite plăci utilizate ca mijloace de măsură a planei-tăţii, cum sînt: placa de tuşat, metal ică (v. Tuşat, placă de ^-), calibrul optic plan şi calibrul optic plan-paralel, de sticlă (v. sub Calibru optic).
12.	Verigar, pl. verigari. Bot., Si/v.: Rhamnus cathartica L. Arbust mare, asemănător cu cruşînul (v.) care creşte, sub formă de tufărişuri, din regiunea de silvostepă pînă mai sus de regiunea colinelor, în locuri însorite. Are ramurile terminate prin cîte un spin, cu flori mici galbene-verzui, cu fructele cărnoase, negre, cari închid cîte doi, trei sîmburi tari. Lemnul de verigar e greu, tare şi des, avînd albumul galben şi dura-menui roşcat; el e adecvat pentru mici obiecte de strungărie. Fructele şi rădăcina de verigar se întrebuinţează în medicină pentru proprietăţile lor purgative. Nu poate fi tolerat în apropierea lanurilor de cereale, deoarece frunzele sale constituie gazda intermediară a ruginii grîului şi ovăzului. Sin. Spinul-cerbului, Părul-ciutei.
13.	Verigâi pl. verigi. 1. Tehn.: Piesă cu secţiune transversală aproape constantă, a cărei axă principală are forma de curbă închisă (plană sau spaţială) şi lungimea mare în raport cu oricare dintre dimensiunile secţiunii transversale. De regulă veriga are forma circulară, eliptică sau plan-ovală şi poate fi simplă sau cu una ori cu mai multe traverse de consolidare. Veriga se utilizează fie ca piesă individuală, de obicei articulată cu un element de fixare (de ex. belciugul), fie ca un element făcînd parte din ansamblul unor verigi asemănătoare sau diferite, formînd lanţuri (de ex.: lanţ de ancoră, lanţ cu brăţări, etc.). Sin. (parţial) Za, Inel.
30*
Verigă
468
Vermut, ulei de —
1.	Veriga. 2: Termen folosit la Dunăre, în regiunea din amonte de Brăila, pentru un braţ secundar al apei. Sin. Du-nărică.
2.	Veriga de strai. Nav.: Sin. Canistrelă (v.).
3.	Verilite. Metg.: Grup de aliaje complexe pe bază de aluminiu, conţinînd nichel, uneori şi crom, cu compoziţiile indicate în tablou. Au o foarte bună rezistentă la coroziune şî la temperaturi înalte. V. şi Aluminiu, aliaje de
Compoziţiile aliajelor Verilite (în %)
Ni	Cr	Cu	Si	Mn	Mg	Fe	I Al
0,3	_	2,5	0,4	_	_	0,8 *	rest
1,5	1,5	1,0	—	0,5		—	rest
1,5	1,5	1,0	—	-	0,5	~	rest
4.	Verinâ, pl. verine. Nav.: Parîmă avînd matisit la un capăt un ochi cu rodanţă (v.) în care se prinde un cîrlig. Se foloseşte la manevrele de trecere a unui lanţ de ancoră dintr-un bord în altul, ca, de exemplu, la afurcare (v.), ia descurcarea lanţurilor de ancoră, etc,
5.	Vermes. Paleont.: Sin. Viermi (v.).
6.	Vermetus. Paleont.: Gasteropod holostom din ordinul Monotocardae, cu cochilia tubulară răsucită la
început normal, apoi în mod neregulat. Trăieşte	iifiTijr
şi azi în mările calde, în regiunea litorală, şi eunul dintre puţinele genuri de gasteropode cu	ISgSL
tendinţă de viaţă recifală.	SflWiitrc
Specia Vermetus arenarius L. e cunoscută MKay din Miocenul de la Lăpugiu.	WL
7.	Vermicid, pl. vermicide. Ind. chim.: Sub-
stanţă toxică folosită pentru distrugerea vier- Vermetus in-milor dăunători.
8.	Vermiculit. Mineral.:
(Kg, Fe”. Fe"), [(SiAI)4O10] [OHl2-4 HaO.
Mineral din grupul micelor hidratate, cu compoziţia chimică variind în funcţiune de contioutul în apă moleculară:	14—
23% MgO; 5-17% Fe20’; 1-3% FeO; 37-42% Si02;
10***1 3 % Al203; mai conţine şi K2Q pînă la 5%. Se întîlneşte în zăcăminte în Africa de Sud, Australia, Fgipt, India şi Statele Unite.
Se formează prin a'terarea biotitului, în filoanele şi lentilele de biotit sau flogopit metamorfozate (la temperaturi joase) şi transformate pe cale metasomatică, pe seama roc iIor ultrabazice. Cristalizează în sistemul monoclinic, întîlnindu-se de obicei sub formă de pseudomorfoze după biotit sau flogopit ferifer. Are culoarea brună, galbenă-brună, galbenă-aurie sau galbenă de bronz, uneori cu nuanţe verzui caracteristice, iar luciul sticlos şi gras. Prezintă clivaj perfect după (001). Are duritatea 1***1,5, gr. sp. 2,4—2,7 şi indicii de refracţie: w = =*^=1,58 şi ^^1,56. Prin încălzire bruscă la circa 900° îşi măreşte volumul (de 18***25 ori) şi suprafaţa, se exfoliază şi formează filamente lungi, ondulate, vermiforme, de culoare aurie sau argintie, divizate în solzi foarte fini. Masele de vermiculit prăjite au o greutate volumetrică foarte m ică (0,6***0,9) şi plutesc liber pe apă.
Se întrebuinţează: ca material de izolare termică (are coeficientul de conductibilitate termică X=0,04—0,05 kcal/ m-h°C), pentru căptuşirea conductelor de apă a cazanelor, a cuptoarelor, etc.; ca amortisant al sunetelor la construirea cabinelor de avion ; în unele laboratoare speciale; ca lubrifiant la fabricarea tapetelor; ca schimbător intens de cationi.
9.	Vermidieni. Paleont.: Sin. Molluscoidae (v.).
io.	Vermifug, pl. vermifuge. Farm.: Produs natural sau artificial, cu proprietăţi paraziticide, folosit pentru distrugerea paraziţilor intestinali. Se întrebu inţează, fie produse de origine
vegetală (rizom uscat de ferigă, coajă de rădăcină de rodier, dovleac, etc., pentru a combate tenia; santonină, extract oleo-răşinos de piretru, etc., contra unor metazoare), fie substanţe chimice (tetraclorură de carbon, tetracloretiienă, timol, carba-mat de p-benzilfenol sau butolan, contra oxiurilor). Sin. Anti-helmintic.
11.	Vermorel, pl- vermorele. Agr.; Sin. Aparat de stropit, care se poartă pe spate. V. sub Stropit, aparat de —.
12.	Vermut. Ind. alim.: Vin aromatizat şi cu gust amărui, la a cărui preparare se folosesc vinuri albe sau roşii, cu adaus de alcool etilic rectificat, zahăr sub formă de sirop şi macerata de anumite plante. Vinul folosit la fabricarea vermutului, ca şi celelalte ingrediente (alcool, zahăr, acid citric în unele cazuri), trebuie să fie de calitate bună, corespunzătoare normelor admise. în ce priveşte plantele din cari se prepară macerate, acestea diferă de la o ţară la alta, atît ca specii cît şi ca număr. Schema tehnologică pentru prepararea vermutulu i, alb sau roşu, e următoarea: prepararea vinului, a siropului de zahăr, a maceratului de plante şi a soluţiei de acid citric; cupajarea părţilor componente şi învechirea.
Vinul necesar fabricării vermutului trebuie să fie de calitate superioară, limpede şi cu o vechime de 2—3 ani. El se prepară după procedeele cunoscute, în alb sau roşu, sau cu macerare de scurtă durată pe boştină în cazul vinurilor aromate.
Siropul de zahăr se prepară de obicei la rece, folosind ca solvent vinul în proporţia de 1 I vin la 1 kg zahăr. Se obţin 1,6 I sirop de zahăr. Cantitatea de zahăr stabilită se adaugă în vin în porţiuni succesive, sub amestecare continuă. -
Maceratul de plante se prepară din flori, tulpini, fructe de diverse plante aromatice în anumite proporţii. La fabricarea vermutului romînesc alb se folosesc 17 plante, iar pentru cel roşu, 19 plante. Proporţia cea mai mare, în ambele cazuri, revine fructelor de coriandru (Coriandrum sativum), apoi pelinului (Artemisia absinthum) şi socului (Sambucus nigra). Se menţionează că la prepararea maceratului mai intră vinăriţă, schinel, chimen,coada-şoricelului,coada-calului, anason, măceş, isop, stînjenel, măghiran, sulfină, muşeţel, trandafir, melisă, etc. Prepararea maceratului din amestecul de plante se face J3rin metoda la rece şi prin metoda mixtă, la rece, şi distilare. — în primul caz, extracţia aromelor din plante se face cu alcool etilic rafinat, diluat la 45°, în raportul 250 părţi alcool de 45° şi 25 părţi plante măcinate. Pentru un vagon de vermut se consumă 25 kg plante. Adausul de alcool diluat se face în trei reprize (100-f-100+50 I) la Jnterval de 24 de ore după scurgerea porţiunii precedente. în final, a treia porţiune se extrage prin presare. — Prin metoda mixtă, extracţia aromelor se face ca şi mai sus, cu deosebirea că ultima porţiune se extrage prin distilare, ceea ce are efect asupra îmbunătăţirii calităţii. Extractele astfel obţinute se amestecă şi se lasă la învechire în vase de stejar.
Pentru fabricarea vermutului, vinul se trage în vasul de omogeneizare şi sub agitare continuă se adaugă în porţiuni mici cantităţile necesare de sirop, macerat (circa 2%) şi alcool. Omogeneizarea se face 2—3 ore; apoi se degustă şi se adaugă, dacă e cazul, şi soluţia de acid citric. Vermutul se lasă apoi la învechire în vase de stejar, aplicînd procedeele cunoscute: transvazări, cîeiri, filtrări, pentru a se limpezi şi stabiliza.
Vermutul românesc are 18% alcool (în volume), cel alb, şi 17%, cel roşu, aciditatea totală 4,5 g/l ca H2S04, extract total 175 şi, respectiv, 165 g/l, iar zahăr 160 si, respectiv, 150 g/l.
13.	ulei de Chim.: Ulei eteric izolat din pelin (Artemisia absinthum L., familia Compositae), prin antrenarea cu vapori de apă a plantei întregi, recoltată în perioada înfloririi. Randamentul uleiului depinde de starea de uscare a ierbii şi de durata distilării, variind între 0,3 şi 0,5%.
Vernadit
469
Vernis
E un lichid vîscos, de culoare verde închisă, uneori albastră sau cafenie, cu mirosul caracteristic plantei şi cu gust amar, înţepător şi foarte persistent.
Uleiul are caracteristici foarte diferite, variind după provenienţa lui, astfel: d15=0,8845***0,984; »D=1,46684; [a]D= = +40-**+70°; indice de aciditate pînă la 16,8; indice de esterificare 11 —185. Uleiul din planta sălbatecă conţine 3***6% tuionă, iar cel din planta cultivată 35• **57,5%; solubil în 1---2 volume alcool etilic 80%. Componenţii chimici sînt; felandren, oc- şi p-tuionă, alcool tuilic, cadinen, nerol, azulen.
Uleiul de vermut se foloseşte, împreună cu tincturile din planta uscată, ca ingrediente principale ale băuturilor alcoolice amare de tipul absintului şi vermutului. Datorită proprietăţilor toxice şi stimulente se întrebuinţează în unele preparate med icinale.
î. Vernadit. Mineral.: Hn02-H20. Oxid de mangan hidratat, natural.
2.	Vernadskyit. Mineral.: Cu4[(0H)2|(S04)s] 4 H,p. Sulfat hidratat de cupru, natural, întîlnit în mici cristale rombice în lava Vezuviului.
3.	Vernal. Astr.: Calitatea de a se referi la primăvară. Exemplu: punct vernal (v. sub Ecliptică).
4.	punct ~,Asîr. V. sub Ecliptică.
5.	Vernalizare. Agr.: Sin. larovizare (v.).
6.	Vernier, pl. verniere. /Vis., Tehn.: Dispozitiv auxiliar al unei scări de măsură pentru determinarea fracţiunilor de diviziune a ei, format dintr-o scară trasată pe o rigletă care alunecă de-a lungul scării de măsură.
Construcţia şi folosirea vernierului se bazează pe capacitatea ochiului de a stabili precis coincidenţa a două gradaţii lineare şi de aceeaşi grosime, cînd ele se găsesc în prelungire şi cînd capetele lor se ating sau se suprapun ; o mică necoinci-denţă se observă cu och iu I I iber, eventual cu o lupă. De aceea, vern ierul se execută cu d i v iz iun i!e de valoare d ifer ită de cea a scării de măsură, de obicei mai mici. în acest caz, cele n diviziuni ale vernierului corespund cu lungimea a n—1 diviziuni de pe scara de măsură, iar relaţiile de determinare a caracteristicilor vernierului sînt:
1) şi i =
a
n
unde l e lungimea scării vernierului, n e numărul de diviziuni ale acesteia, a si a' sînt valorile unei diviziuni a scării vernierului, respectiv a scării de măsură, iar i e fracţiunea din diviziunea scării de măsură, determinată cu ajutorul vernierului. Sin. Nonius.
După cum scara de măsură e dreaptă sau circulară, scara vernierului e dreaptă sau circulară — si vernierul e numit vernier linear (v. fig. I), respectiv vernier circular (v. fig. II),
f a i l S 4 t 6 7 I I _______________
r»'j 1 y«1s' ™ * k jn* a ie 17 ^ a
rrrrjTTTTTTW
i—n—m—n—i i rv i* i1 i‘ i 'i *i '»‘ i 1tJi ij
10 1 2 3 d 5 fi 7 8 9 10 tl 12 13 u 15 16 17 19 13
3	E
l.	Vernier linear.
I) poziţie iniţială (coincidenţă a gradaţiilor 0); //) poziţie de măsurare ; o) riglă gradată în milimetri; b) rigletă vernierului.
Un exemplu de vernier linear e vernierul de la ş u b l e r. Scara de măsură a acestuia, trasată pe rigla lui, are de obicei diviziuni de 1 mm, iar vernierul se execută cu n=10, 20 sau 50 de diviziuni, cărora le corespund lungimi l ale scării
1
sale de 9, respectiv de 19 sau de 49 mm şi o apreciere de ,
II. Vernier circular.
/) poziţie iniţială; II) poziţie de măsurare; a) tor gradat; b) rigleta vernierului.
1	1 ... . respectiv 20Sau<^e^Q din diviziunea scării de măsură, adică o
precizie de citire de 0,1 mm, respectiv de 0,05 mm sau de
0,02 mm. — Un exemplu de vern ier circulare vernierul de la instrumentele de măsurat unghiuri. Scara de măsură a acestor instrumente are, de obicei, diviziuni de 1°, iar vernierul are 30 de diviziuni, adică unghiul corespunzător arcului scării vernierului e de 29°; cel corespunzător unei d iviziun i a vern ie-29°
rului ede —=58' si precizia de ci-
1°
30
Uneori (cînd scara de măsură are diviziuni mici), vernierul se execută cu diviziunea mai mare decît cea a scării de măsură, relaţiile de determinare fiind:
a'
l=an—a'(y «—1) si i=v a'~a=— , w	»	n
unde modulul vernierului, y, e un coeficient egal cu 2, 3, 4, etc.; cînd y=1, se obţine cazul anterior, întîlnit cel mai des.
Pentru citirea indicaţiei date de vernier se observă, pe scara de măsură, gradaţia m care precede gradaţia 0 a vernierului, iar pe scara vernierului, gradaţia de ordinul k, în coincidenţă (sau cel mai aproape de coincidenţă) cu una dintre gradaţiile scării de măsură. Valoarea mărimii citite cu ajutorul vernierului e, în acest caz:
a'
M — m + k— =m-\-ki. n
De exemplu, în situatia din prima figură: m—9 mm; k =
1
=4; a'=1 mm; n=10 şi deci M=9+4— =9,4 mm; iar în situaţia din figura a doua: m=5°; k=9\ a'=1°; w=30 şi deci M=5+9^ =50+9x2'=5°18'.
7.	Vernis, pl. vernisuri. Ind. chim.: Soluţie incoloră, sau colorată cu coloranţi solubil i ori cu pigmenţi, a unor substanţe răşinoase sau bituminoase, a unor gume, etc., într-un solvent, folosită pentru acoperirea metalelor, a lemnului, etc., cu un film subţire, ornamental sau protector, obţinut după evaporarea solventului. La prepararea vernisurilor se întrebuinţează substanţe răşinoase naturale (colofoniu, copal, mastic, terebentină, etc.) sau artificiale (bachelită, gliptal, etc.), substanţe bituminoase (păcură, smoală, etc.), eteri şi esteri ai celulozei (nitroceluloză, acetilceluloză, etc.), gutapercă, etc. .
Ca solvenţi se întrebuinţează: alcool etilic, metilic, amilic sau butii ic, uleiuri de terebentină, de pin, etc., eter de petrol, benzină, acetonă, acetat de amil, de etil sau de butii, etc., eter etilic, cloroform, cloroderivaţii etanului şi ai etilenei, clorobenzen, furfurol, etc.; uleiuri vegetale (ulei ce in, de mac, de lemn de China şi alte uleiuri sicative şi semisicative),
Vernisaj
470
Versant
Pentru unele vernisuri cu proprietăţi speciale se adaugă amidon, dextrină, clei, gume, sticlă solubilă, borax, etc.
Tipuri mai importante de vernisuri sînt următoarele:
V	e r n i s cu alcool, care e o soluţie de răşini (de obicei copal, masticT sandarac, răşini artificiale, etc.) în alcool denaturat, în alcool metilic sau, uneori, în alcool amestecat cu uleiuri uşoare de gudron, etc. Aceste vernisuri sînt limpezi, puţin colorate sau incolore; se usucă repede după aplicarea lor pe obiecte, formînd un strat transparent şi lucios; uneori se adaugă substanţe colorante sau alte ingrediente, pentru a le colora sau pentru a le mări elasticitatea. Se întrebuinţează în tîmplărie, la vernisarea unor obiecte mici, în legătoriile de cărţi, în industria pielăriei, etc. Unele vernisuri cu alcool se întrebuinţează în Medicină (difterie, eczemă, etc.). Sin.Vernis cu spirt.
Vernis cu celuloza, care se prepară din nitroceluloză sau din acetilceluloză, disolvate într-un solvent organic volatil (acetonă, acetaţi de etil, de butii, de amil, alcool butilic sau amilic), cum şi în amestecul de solvenţi, adăugîndu-se, uneori, benzen, toluen, benzina, alcool etilic şi alţi diluanţi; se pot incorpora, de asemenea, ca plastifianţi, solvenţi mai puţin volatili, ca: tartrat, stearat şi ftalat de butii, ftalat de etil, derivaţi ai gl icolu lui, etc., fosfat trifenolic. şi tricrezilic etc.; uleiuri (de recin, etc.), şi, adesea, coloranţi. Aceste vernisuri aderă bine la metale, la lemn, piele, şi se usucă cu uşurinţă, formînd pelicule transparente, elastice şi lucioase. Sînt întrebuinţate, în principal, la vernisarea caroseriilor, la acoperirea obiectelor de mercerie (agrafe, butoni, etc.), a capsulelor pentru sticle, a perlelor artificiale, a materialelor izolante, la decorarea cărţilor de lux, etc.
Vernis cu terebentina, care se prepară din aceleaşi substanţe ca vernisul cu alcool, întrebuinţînd însă ca solvent, uleiul de terebentină. Se usucă mai încet decît primul, formînd un film care se fisurează mai greu, fiind mai durabil. Se întrebuinţează la vernisarea metalelor, a tablourilor, a instrumentelor de fizică, a pardoselilor, în litografie, etc.
Vernis cu ulei, care se prepară, de obicei, din răşină, prin disolvare în uleiuri vegetale sicative (de ex. în ulei de in fiert), după ce răşina a fost topită. Sînt cele mai rezistente vernisuri şi sînt foarte mult întrebuinţate la acoperirea obiectelor expuse la loviri şi U frecări, cum şi a celor expuse acţiunii agenţilor atmosferici. în acest tip de vernisuri se pot incorpora cu uşurinţă substanţe colorante; se folosesc în pictura cu ulei. Sin. Vernis gras.
1.	Vernisaj, pl. vernisaje. 1. Arta: Operaţia de acoperire a unei picturi (în special în ulei) cu un strat de lac transparent, pentru a o apăra contra acţiunii unor agenţi distructivi (aer, umezeală, fum, mucegaiuri, etc.) şi pentru a o face mai lucioasă şi mai netedă şi pentru a da profunzime şi strălucire culorilor.
2.	Vernisaj. 2. Arta: Ziua de deschidere oficială a unei expoziţii de pictură şi, prin extensiune, a oricărei expoziţii de artă plastică (cînd, de obicei, artiştii cari expun obişnuiesc să procedeze la vernisarea tablourilor lor). Vernisajul constituie, uneori, o ceremonie la care participă persoane oficiale, artişti, amatori, etc.
3.	Veronal. Farm.: Acidul dietil-barbituric, produs medicamentos de sinteză, din clasa hipnoticelor şi a sedativelor,
O H
h5c/ nc-nx
O H
care, după funcţiunea chimică, face parte din grupul ureidelor ciclice. în sinteza veronalului se disting trei faze, şi anume: prepararea esterului malonic; prepararea esterului malonic dialchilat şi prepararea derivatului barbjturic.
Acidul cloracetic, sub formă de sare de sodiu, se tratează cu cianură de sodiu, la 75—80°. Se evaporă soluţia obţinută de cian-acetat de sodiu, tratîndu-se reziduul obţinut cu un amestec de etanol, acid sulfuric şi benzen ; se încălzeşte pentru a se elimina apa din reacţie, prin distilare azeotropă. Prin alcooliza cian-acetatului de sodiu rezultă esterul malonic (85% faţă de acidul cloracetic).Continuîndu-se în condiţii riguros anhidre, se procedează la condensarea esterului malonic cu bromurăsau clorurăde etil, în douătrepte; se tratează esterul malonic cu un mol bromură sau clorură de etil şi etoxid de sodiu, la 80°, sub presiune ; dupădistilarea alcoolului se repetă această operaţie. Esterul dietil-malonic format se purifică prin fracţionare (randament circa 86%). Se încălzeşte apoi un amestec de ester d ietil-malon ic ,uree şi soluţie alcool ică de etoxid de sodiu, distilînd, în acelaşi timp, alcoolul, sau încălzind în autoclavă la 110**115°. Se lucrează, de asemenea, în condiţii riguros anhidre.
Produsul obţinut se disolvă în apă şi se acidulează cu acid clorhidric diluat. Veronalul cristalizat se purifică prin recris-talizare, din apă. Agentul de condensare, etoxidul de sodiu, se poateînlocu i cu amidură de sodiu, cu carboxid sau cu etoxid de magneziu, iar în locul ureei se poate folosi cianguanidina sau guanidina. Veronalul are p. t. 197°. Ca hipnotic e întrebuinţat, în principal, în neuropsihiatrie; ca anticonvuIsivant, în epilepsie, tetanos, otrăvire cu stricnină, etc.; pentru potenţarea analgezicelor se administrează în doze mici, alături de piramidon. E contraindicată administrarea în cazul afecţiunilor renale sau hepatice.
4.	Veronica. fîot.: Gen de plante din familia Scrophula” riaceae, tribul Digitalae; cuprinde circa două sute de plante erbacee, frutescente, cum şi arbori, crescînd în regiunile temperate şi reci ale ambelor emisfere, mai rar în regiunile tropicale. Se întrebuinţează în Medicină, ca antiscorbutice, ca diuretice, sau în combaterea frigurilor intermitente, a icterului, etc.
5.	Veropirinâ. Farm.: Produs medicamentos obţinut prin asocierea unui barbituric cu un derivat al pirazolonei pentru a se potenţa acţiunea analgezică a acestuia din urmă. Astfel s-a asociat veronalul cu amidopirina. Administrarea repetată a acestui medicament prezintă pericolul acumulării în organism, al intoxicării cronice, cum şi al obişnuinţei. Sin. Veramon.
6.	Verrucano. Stratigr.: Formaţiune detr it ică continentală a Permianului inferior alpin, constituitădin conglomerate, gresii şi şisturi roşii şi violacee, asociate local cu porfire. Termenul e deseori utilizat şi pentru formaţiunile roşii de aceeaşi vîrstă (Saxonian), din Carpaţii Meridionali (Banat) şi din Balcani.
?. Verruculina. Paleont.: Spongier silicios din grupul Lithistidae, familia Rhizomorinae, cu formă caracteristică de ureche tumefiată. Avea faţa superioară străbătută de numeroşi pori exhalanţi.
E cunoscut din Jurasicul superior pînă în Miocen.
8.	Versale, sing. versală. Poligr.:	Sin. Majuscule (v.). Var.
Verzale.
9.	Versant, pl. versante.Geogr.,
Hidr.: Element de relief care face legătura între porţiunile înalte şi joase ale unui relief negativ (vale), sau pozitiv (deal, munte). Forma versantului, urmărită în lungul desfăşurării acestuia, poate fi: rectilinie, sinuvoasă, circulară, ovală, etc., iar în profil transversal, forma poate fi: dreaptă, convexă, concavă sau în trepte (v. fig.).
în studiul versantelor interesează: înclinarea (exprimată în grade), înălţimea, lungimea, microrel ieful, litologia şi
Versant de acoperiş
471
Vertebrată
procesele de modelare actuale, gradul de stabilitate, coeficientul de asimetrie, etc.
în cazul unei văi, versantul e un element al basinului hidrografic (v.), de pe care apele se scurg pe o singură parte (dreaptă sau stîngă, considerată în raport cu un observator aşezat cu faţa spre aval) a cursului de apă respectiv. Suprafeţele celor două versante sînt inegale. Raportul:
fSf f,ir
a =  -----—— ,
f-i+fjr
Diverse tipuri de pante. a) dreaptă; b) concavă; c) convexă; d) în trepte.
într-un punct M. Mulţimea punctelor M, cari corespund, prin această construcţie, punctelor cercului (C), formează versiera.
în raport cu un reper cartesian ortogonal format cu tangenta în O la (C) şi cu (OB), ecuaţia versierei e:
(1)	x2y-j-a2y~a3=0,
a fiind măsura diametrilor cercului (C). Curba (1) e o cubică raţională şi admite reprezentarea parametrică
(2)
y= •
în ca re e suprafaţa versantului stîng, ia r fdr suprafaţa versantului drept, se numeşte coeficient de asimetrie al basinului. între acest coeficient .şi gradul detorenţia-litate al rîului există
o	anumită corelaţie: între două basine aflate în condiţii hidrologice asemănătoare, basinui cu coeficientul de asimetrie mai mare prezintă o amplitudine a variaţiei debitelor mai mari, datorită faptului că cele două versante participă cu un aport diferit la formarea debitelor rîurilor (de ex.: cînd pe unul dintre versante se topeşte zăpada avînd o expunerespresud, pe celălalt, cu expunerea spre nord, zăpada se menţine; cînd pe unul dintre versante nu plouă, vîntul avînd o mişcare descendentă, pe celălalt versant, unde vîntul are o mişcare ascendentă, se produc precipitaţii, etc.).
î. Versant de acoperiş. Arh., Cs.: Fiecare dintre suprafeţele înclinate (de obicei către pereţii exteriori) ale unui acoperiş. înclinarea versantelor depinde de felul în vel itor i i, de modul de aşezare şi de fixare a materialelor în vel itor i i, cum şi de cantitatea de precipitaţii atmosferice şi de intensitatea vîntului dominant. In ţara noastră, înclinările minime (oimin), maxime (amax) şi uzuale (au) pentru diferitele tipuri de învelitori sînt standardizate. înclinările mai mici decît limita inferioară a înclinărilor uzuale se folosesc numai în cazuri speciale (de ex. la construcţii provizorii, la acoperişuri cu suprafeţe mici, la poalele versantelor, la doi ii, rigole, etc.).
Valorile maxime ale unghiului oc reprezintă înclinările pînă la cari materialul în vel itor i i mai poate fi montat în condiţii bune. V. şî sub Acoperiş cu versante.
2.	Versiera, pl- versiere. Gecm.: Curbă plană care se obţine prin următoarea construcţie: Pe un cerc (C) se consideră un punct fix O şi o tangentă (t) în punctul diametral opus B
Ea e simetrică în raport cu dreapta (OB) şi are două puncte de inflexiune, reale si la distanţă finită
(3)
i	a y 3	3 aA
T”’ TJ-
Punctui impropriu Ar al axei x'x e un punct de inflexiune admiţînd axa x'x ca tangentă inflexională. Axa x'x e deci o asimptotă a curbei.
Trei puncte ale curbei (1), cari corespund valorilor ux u2, uz în reprezentarea (2), sînt colineare dacă parametrii u-, verifică relaţia
(4)	«1m24-w2w3+«3w1= 0.
Aria unui domeniu plan care are ca frontieră diametrul OB, axa x'x, paralela la (OB) printr-un punct P0(#0> 0) (*o>0) ?' arcul corespunzător al curbei (1), e dată de formula:
(5)	d=a2 arc tg — .
a
Rezultă că domeniul nemărginit a cărui frontieră e formată de axa x'x şi curba (1) are o arie finită
i n. 1
= 47
•*(*)'
egală cu de patru ori aria cercului (C).
într-un mod mai general, se consideră o elipsă
(6)	(£):
-1-0
(v. fig.). Dacă Mx e un punct oarecare, diferit de O, pe cercul dat, dreapta (OMx) intersectează tangenta (t) într-un punct M2. Paralelele prin Mx şi M2 respectiv Ia (t) şi (OB) se intersectează
raportată la un reper cartesian ortogonal format de unul din vîrfurile ei O, de tangenta în acest punct ca axă x'x şi de axa de simetrie relativă la O ca axă y'y. Unui punct N al elipsei (E) i se asociază punctul M obţinut ducînd prin N şi P paralele la axele de simetrie ale elipsei, punctul P fiind punctul comun dreptei (ON) şi tangentei la (E) în vîrful B, opus vîr-fului O. Mulţimea punctelor M, corespunzătoare punctelor N ale elipsei (E), formează curba:
(7)	x2y-j-4 a2y—8 oc2fi=0,
a
care e o cubică. Pentru p=oc= y , se obţine versiera (1), elipsa
(E) fiind cercul (C), iar pentru p=2oc=a, se obţine curba
(8)	x2y=a2(2a—y), numită pseudoversierâ (v.).
3.	Verso. Po/jgr.: Faţa a doua a unei coli sau file de hîrtie, izolate, sau fiecare dintre paginile cu soţ ale unei cărţi sau ale unei broşuri. Sin. Dosul paginii. Ant. Recto.
4.	Versta, pl. verste. Ms.: Unitate de măsură pentru distanţă, folosită în trecut în Rusia şi, uneori, şi în ţara noastră, egală cu 1,067 km.
5.	Vertebrata. Zoo/., Po/eont.: Subîncrengăturădin încrengătura Chordata, care cuprinde animale cu organizare superioară, caracterizate prin simetrie bilaterală, schelet intern (endoscheiet) cartilaginos sau osos, care se păstrează prin fosilizare (unele vertebrate au şi un schelet extern, exoschelet,
Vertebră
472
Vestiar
membranos), şi sistem nervos dorsal reprezentat prin măduva spinării şi partea anterioară dezvoltată, care e creierul.
După poziţia şi rolul pe care îl are, scheletul vertebratelor se separă în: scheletul trunchiului, al craniului şi al membrelor. — Scheletul trunchiului se dezvoltă în jurul coardei dorsale (notocord) sub formă de vertebre, a căror totalitate constituie coloana vertebrală. Scheletul craniului cuprinde: craniul propriu-zis, osos, care apără creierul şi organele de simţ şi scheletul visceral, din care iau naştere maxilarele. Scheletul membrelor e prins de scheletul trunchiului prin intermediul centurilor osoase (scapulară, de care se prind membrele anterioare, şi pelviană, de care se prind membrele posterioare).
Datorită superiorităţii organizării for, vertebratele au cucerit toate mediile de viaţă, în cari se deplasează activ.
După caractere şi grad de evoluţie, vertebratele se separă în următoarele clase:	Agnatha (cu subclasele: Ostraco-
dermi cu reprezentanţi fosili şi Ciclostomi, actuali), peşti (v.), a m f i b i e n e (v.), reptile (v. P^eptilia), p â-sari (v.) şi mamifere (v.).
Ordinea complicării anatomice a vertebratelor e şi aceea a apariţiei lor în epocile geologice. Astfel: agnaţii, vertebrate lipsite de maxilarul inferior se cunosc din sedimente siluriene şi devoniene; peştii primitivi apar în Silurian ; amfibienii prin Ihtiostegide, cu caractere intermediare între peşti şi amfi-bieni, s-au găsit în Devonianul superior; reptilele apar prin forme primitive în Carboniferul superior, dominînd în Meso-zoic; cea mai veche pasăre, cu caractere reptiliene (Archaeop-teryx), s-a întîlnit în sedimente jurasice; mamiferele propriu-zise (placentarele) se cunosc din Cretacicul superior.
Pe baza studiului vertebratelor Cuvier a fundamentat Paleontologia ca ştiinţă, iar Darwin a ajuns la formularea teoriei evoluţiei, prin care se poate explica variaţia lumii organice. Sin. Craniata, Vertebrate.
1.	Vertebra, pl* vertebre. Zool. V. sub Vertebrata.
2.	Vertex. 1. Nav.: Punctul în care ortodroma (arcul de cerc mare) atinge cea mai mare latitudine. Vertexul trebuie calculat pentru a vedea dacă ortodroma nu atinge latitudini impracticabile pentru navigaţia marină din cauza gheţurilor. Coordonatele vertexului se calculează cu formule\e cos 9^= =cos91 sin D şi sin AX^=cos D cosec<py, unde: 9^ e latitudinea vertexului, 9j latitudinea punctului de plecare, D drumul iniţial, diferenţa de longitudine între meridianul punctului iniţial şi meridianul vertexului. Practic, coordonatele vertexului se scot de pe o hartă gnomonică (v.) pe care se unesc printr-o dreaptă punctul de plecare şi cel de sosire şi se observă paralelul maxim atins.
3.	Vertex. 2. Meteor.: Punctul în care traiectoria unui ciclon atinge meridianul cel mai vestic şi în care traiectoria îşi schimbă direcţia.
4.	Vertical. Gen.: Calitatea unei direcţii de a fi normală pe suprafaţa de nivel în punctul de pe suprafaţa Pămîntului, la care se referă.
5.	plan Geom. V. Plan vertical.
6.	Vertical, pl. verticale. Astr., Nav.: Cerc mare al sferei cereşti trecînd prin punctele Zenit şi Nadir. Primul vertical e acela care trece prin punctele Est şi Vest.
7.	Verticala locului. 1. Astr.: Direcţia care trece printr-un loc şi prin centrul sferei cereşti. E direcţia către zenitul şi către nadirul locului respectiv.
8.	Verticala locului. 2. Geogr.: Dreapta normală pe planul tangent la suprafaţa de nivel de pe suprafaţa Pămîntului, în punctul în care înţeapă această suprafaţă.
9.	Verticala centrala. Foto.: Lin ia de cea mai mare pantă a unui clişeu, trecînd prin punctul central al clişeului.
10.	Verticala de măsura. Hidr.: Verticale într-o secţiune transversala în care se execut măsurări dş debite (v.) cu
morişca hidrometrică (v.). în cazul cînd secţiunea de măsură e secţiunea în care se execută curent măsurători (v. Secţiune hidrometrică), verticalele de măsură sînt fixe şi se marchează în secţiunea transversală pe paserelă, pod, cablu, sau — în cazul cînd nu există construcţie transversală permanentă
—	se reperează în raport cu repere fixe situate pe mal.
11.	Verticala, antena Telc.: Antenă (v.) ale cărei conductoare radiante sînt dispuse, vertical, la suprafaţa solului.
în particular se numesc antene vert'cale antenele constituite dintr-un conductor filiform vertical, cu sau fără capacitate terminală. Pilonii autoradianţi (v. Pilon de antenă) reprezintă, de asemenea, forme particulare de antene verticale.
Cîmpul electromagnetic al unei antene de emisiune verticale are vectorul electric polarizat vertical (în punctele unui plan ecuatorial).
12.	Verticala, dreapta Geom. V. Dreaptă verticală.
13.	Verticil, pl. verticile. Bot.; Mod de aşezare a frunzelor pe tulpină, în care cel puţin trei sau mai multeTrunze se găsesc în jurul unui nod (frunze verticiiate), ia distanţe egaie şi pe aceeaşi circumferenţă. în aşezarea lor, frunzele pot forma trei ortostihuri, atunci cînd la un nod sînt trei frunze, sau şase ortostihuri, atunci cînd frunzele din jurul unui nod alternează cu cele din jurul nodului superior sau inferior» de exemplu la ienupăr (Juniperus communis) sau la leandru (Ne-rium oleander). La multe specii de Asperula, Galium sau Equi-setum, se găsesc mai multe frunze într-un verticil. Aşezarea în verticil a organelor plantei se observă uneori şi- la ramuri, la flori şi la muguri.
14.	Verzale. Poligr.: Sin. Majuscule (v.), Capitale.
15.	Vesbin. Mineral.: PbCu [(OH)21 VOJ-5 H,0. Vanadat hidratat de plumb şi de cupru, natural, care se prezintă sub forma unor cruste amorfe de culoare galbenă. Sin. Vesbit.
15.	Vesbit. Mineral.: Sin. Vesbin (v.).
17. Vest. Astr.; Punctul cardinal de pe orizont situat la 90° de punctul Sud, în sens retrograd.
îs. Vestan .Ind.text.: Fibre scurte copoi imerice obţinute pe bază de clorură de vinii şi clorură de viniliden, avînd urmă-toarelecaracteristici principale:greutateaspecificăl ,72 gf/cm3,; lungimea SO^ISO mm; structura cu suprafaţa netedă şi secţiunea transversală ovală; rezistenţa la rupere în stare umedă 95--*100% şi în buclă 45* * * 65 %; punctul de înmuiere 130° şi cel de topire 170°; umiditatea comercială zero; se vopsesc „în masă“ cu pigmenţi; rezistă la acizi, alcalii, oxidanţi şi la solvenţii benzină, alcool şi tetracloretilenă; se umflă şi se înmoaie în esteri, dioxan, oxid de propilenă şi în eter; etc.
19.	Vesta, pl. veste. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte, compus din piepţi şi spate, fără mîneci şi fără guler, care împreună cu sacoul şi pantalonul constituie cele trei părţi componente ale unui costum de haine bărbăteşti. Vesta poate fi confecţionată din ţesătură sau din tricot. în primul caz, piepţii sînt confecţionaţi din stofă, cu patru sau cu două buzunare, iar spatele din atlaz, serj, rips sau satin şi are pe linia taliei două bentiţe (strîngători, şnaluri) cu o cataramă pentru strîngere pe corp. Vesta e căptuşită în întregime. Vesta se face la unu sau două rînduri de nasturi, cu sau făra revere.
20.	Vestiar, pl. vestiare. 1. Arh.: Loc sau încăpere dintr-o clădire de locuit, destinate păstrării temporare a unor obiecte de îmbrăcăminte, aparţinînd persoanelor cari locuiesc în ea sau vin în vizită.
21.	Vestiar. 2. Arh.: Loc, încăpere sau grup de încăperi dintr-o clădire publică (teatru, cinematograf, restaurant, etc.), în care publicul depune unele obiecte de îmbrăcăminte pentru a fi păstrate pînă la plecare. E alcătuit dintr-o tejghea la care se predau şi se primesc obiectele lăsate în păstrare şi din cuiere în cari se agaţă îmbrăcămintea primită. Cîrligele de agăţare se fixează pe cuiere la intervale de cel puţin 0,17 m şi la înălţimea de circa 1,60 m. Numărul cîrligelor trebuie
fie egal cu numărul locurilor din localul respectiv,
Vestiar
473
1.	Vestiar. 3. Arh.: încăperea sau grupul de încăperi dintr-o clădire publică (şcoală, sală de sport, ştrand, baie, spital, etc.) sau industrială (fabrică, atelier, etc.), în care persoanele cari activează în acea clădire, sau o frecventează, se pot dezbrăca de haine, lăsîndu-le în păstrare (în comun sau separat), — şi pot îmbrăca un echipament adecvat, eventual profesional (care, de obicei, se păstrează în acelaşi loc), în general, vestiarele sînt înzestrate cu dulapuri individuale, cu rafturi sau cuiere, cu bănci, cabine pentru îmbrăcare şi dezbrăcare, cu duşuri, spălătoare, etc. Dimensiunile obişnuite ale dulapurilor sînt: lărgime 0,40—0,50 m, adîncime 0,30— •••0,40 m, înălţime 1,00- * * 1,60 m. Uşile au, la părţile inferioară şi superioară, mici orificii pentru asigurarea ventilaţiei în spaţiul interior. Cînd îmbrăcămintea de lucru se murdăreşte uşor, dulapul comportă două compartimente suprapuse, unul pentru îmbrăcămintea de oraş, celălalt pentru îmbrăcămintea de lucru. Dulapurile pot fi executate din lemn, metal sau material plastic şi se închid cu chei individuale.
în sălile de sport, Ia băile publ ice, la ştranduri, unde publ i-cul, adesea foarte numeros se dezbracă integral şi foloseşte costume sumare, de gimnastică sau de baie, se folosesc, în general, două tipuri de vestiare, cari pot funcţiona, uneori, în paralel, şi anume; un complex de cabine individuale, dispuse pe unul sau pe mai multe şiruri, şi cari au dimensiuni uzuale de 0,80x1,00x2,00 m şi sînt, în general, construite din lemn; un complex de cabine de trecere, folosite numai pe durata dezbrăcării şi apoi, a îmbrăcării, îmbrăcămintea fiind predată la un ghişet din fundul cabinei, personalului de serviciu care o plasează pe un cuier dintr-un mare depozit. Ultimul sistem permite o reducere importantă a numărului cabinelor, deoarece ele pot fi utilizate, succesiv, de mai multe persoane.
2.	Vestibul, pl. vestibule. 1. Arh.: în Antichitate, curtea din faţa casei, situată între uşa de intrare şi stradă, în care erau primiţi vizitatorii cari nu erau introduşi în casă.
3.	Vestibul. 2. Arh.: încăperea dintr-un apartament sau dintr-un edificiu public, în care se intră direct din exterior, dintr-un coridor, sau de pe un palier de scară, şi invers — şi din care se poate trece în alte încăperi, direct sau pe scări interioare. Sin. Antret, Antreu.
4.	Veston, pî. vestoane. Ind. text.: Sin. Tunică (v.).
5.	Veszelyt. Mineral.: (Cu, Zn)3[(0H)3|P04]-2 HaO. Fosfat de cupru şi de zinc, hidratat, natural, care conţine uneori arsen. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cari formează, de cele mai multe ori, cruste inelare. Are culoarea verde-albăstruie, duritatea 3,2 şi gr. sp. 3,5.
6.	Veşcâ, pl. veşti. Ind. ţâr.: Sin. Obod (v. Obod 1), Ocol (v. Ocol 3).
7.	Vestejirea plantelor. Boi.; Proces detransformare a plantelor, care se produce cînd transpiraţia depăşeşte absorpţia. Prin pierderea apei, celulele îşi micşorează volumul, depăşind limita elasticităţii membranei celulare care se deformează (se încreţesc), iar turgescenţa e complet înlăturată. La unele plante, vestejirea, care se constată cu ochiul liber, începe după o pierdere de 1 •••2% d in greutatea apei normale ; la plantele cari trăiesc la umbră, acest proces începe după pierderea a 3***5% din apa lor, iar la cele cari trăiesc la soare, după o pierdere de 20***30%.
Veştejirea trecătoare se produce în perioada mai însorită a zilei, cînd transpiraţia e mai intensă, şi aprovizionarea cu apă e insuficientă, iar spre seară, transpiraţia fiind mai redusă, se revine la turgescenţa (v.) normală. în acest mod de vestejire, planta nu suferă, reducîndu-şi numai asimilaţia cloro-filiană, datorită închiderii stomatelor şi deshidratării parţiale a celulelor.
Veştejirea durabilă apare în cazul unei umidităţi scăzute a solului, din care planta nu-şi poate absorbi cantitatea nece-
sară de apă. în aceste condiţii, perii absorbanţi şi circa 50% din stomate se distrug, creşterea ţesuturilor tinere şi chiar existenţa lor e ameninţată, asimilaţia clorofiliană e redusă, iar intensitatea respiraţiei e mărită. Veştejirea durabilă nu poate fi suportată prea mult timp şi se înlătură numai prin aprovizionarea cu apă a solului.
în timpul vestejirii durabile, gradul de viscozitate al pro-toplasmei scade, în prima zi, şi creşte apoi, continuu, pînă la a zecea zi; mărindu-se umiditatea solului pînă la 100% din capacitatea sa, această viscozitate se normalizează.
Transformarea substanţelor organice în frunzele veştede are loc în patru etape: în prima etapă se produce o scădere a cantităţii de glucide, din frunze, datorită scăderii intensităţii fotosintezei; în etapa a doua se produce o creştere a cantităţii de zaharoză d in frunzele superioare, proven ită d in hexcza frunzelor inferioare; în etapa a treia are loc hidroliză zaha-rozei cu formare de monozaharide; în ultima etapă, glucidele scad simţitor şi respiraţia creşte în intensitate.
în timpui procesului de vestejire se constată o scădere simţitoare a azotului proteic şi o creştere a celui neproteic din frunze. în cazul unei veştejirijde scurtă durată, fenomenul e reversibil, după rehidratare. în unele cazuri, în frunzele superioare, rămase vii, se constată o îmbogăţire pînă la 100% în substanţe proteice, datorită migraţiunii acestora din frunzele inferioare.
Veştejirea plantelor favorizează şi unele modificări anatomice: celulele devin mai mici, numărul stomatelor creşte, reţeaua nervurilor devine mai dezvoltată, etc.
La o a doua vestejire a unei plante, consecinţele fenomenului sînt mai slabe. Pe această calitate se bazează „călirea" plantelor la secetă.
8.	Vetâ, pl. vete. Nav.: Sin. Curent al unui palane de barcă (v. sub Palane). — Termenul e folosit pe Dunăre.
9.	Vetelcâ, pl. vetelcl. Pisc.: Instalaţie pescărească simplă, executată din două manele sprijinite fiecare pe capetele bifurcate sau prinse într-o armatură metalică cu două braţe, a două bile, fixate în pămînt. Amplasată în apropierea otacelor de pescuit, a zăvoadelor sau a gospodăriilor pescăreşti, e folosită pentru întinderea la uscat a setcilor şi a şirurilor de carmace, după scoaterea lor din apă. Sin. Uscătoare.
10.	Vetiver, ulei de Chim.: Ulei eteric izolat din iarba Vetiveria zizanioidis Stapf (Andropogon maricatus Retz, Ana-theruna zizanoides L. Hitch şi Chase) din familia gramineae, care creşte sălbatică şi cultivată în unele ţinuturi tropicale şi subtropicale (de ex. în Jawa, în Reunion, etc.). Uleiul se obţine prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinii.
Componenţii chimici ai uleiului eteric de vetiver sînt: a- şi (3-vetiverona, vetiverolul, vetiveratul de vetiverii, acidul palmitic, acidul benzoic, vetivenul.
Uleiul de vetiver e una dintre principalele materii prime ale industriei parfumurilor. Ei se utilizează pentru compoziţii de parfumerie, cosmetice, săpunărie. Cantităţi mari se folosesc pentru izolarea vetiverolului, care e un excelent fixator al mirosului.
11.	Vetiverol. Chim.: Amestec de alcooli seseviterpenici, izolaţi din uleiul de vetiver. Vetiverolul e un lichid vîscos, cu miros dulceag ; are d 0,980*”1,002; wD=1,510—1,517. Din fracţiunea de alcooli sescviterpenici se separă prin încălzire cu anhidridă ftalică la 90°, urmată de separarea şi de hidro-liza ftalaţilor acizi rezultaţi, circa 65% alcooli primari. Ei sînt un amestec de alcooli bicilici şi tricilici. Alcoolii sescviterpenici terţiari, circa 35%, cari nu au reacţionat cu anhidrida ftalică, sînt de asemenea un amestec; prin încălzire cu acid formic, numai o parte dintre ei pot fi deshidrataţi în seseviterpene biciclice.
Vetiverolul se util izează pe scară mare în compoziţii pentru parfumuri fine.
Vetiveronă
474
Viaduct
Prin esterificarea vetiverolului cu diferiţi acizi sau cu anhidride, se obţin esterii de vetiveril. Cei mai importanţi sînt: formiatul, C16H2402; acetatul, C17H2602; propionatul, Ci8H2802; butiratul, C19H30O2; valerianatul,C20H32O?. Sînt lichide incolore sau slab gălbui, cu miros plăcut, duiceag. Au bune proprietăţi de fixare a parfumurilor. Se utilizează în par-fumerie, în special pentru compoziţii de tip oriental; de asemenea, în cosmetică (pudre, farduri). Sin. Vetivanol, Vetirol.
i. Vetiveronă. Chim.: Cetonă sescviterpenoid ică b ic ici ică, avînd un inel ciclopentanic condensat cu un inel cicloheptanic. Are gr. mol. 218,33.
H H CH, u C=Q
H
C---C
c=c
'\
\
:c=o
-c
H\;_,
I
CH,
/
Se găseşte în două modificaţii optice active: a-vetiveronă,	|_| q
cu miros agreabil	\
intens, caracteristic	/
uleiului de vetiver,	^3^
şi p-vetiverona, cu miros reiativ slab, asemănător cu al stiraxului.
Cele două modificaţii au caracteristici diferite: a-vetiverona are p. t. 51-51,5° şi p. f-2mm='l44-144l50, cf =1,0035 (supratopire), [a]D=+238°15', «q°=1,5370 (supratopire);[3-veti-verona are p. t. 44-44,5° şi p. f.2mm=141—142°, df= 1,0001 (supratopire), [oc]D= —38°55', «^=1,5309.
Prin hidrogenare	cu	seleniu, oc-vetiverona dă eudalinol
(p. t. 85°) şi vetivăzulen, iar (3-vetiverona dă vet ivăzulen, vetivalen, eudalen şi azulen.
Vetiveronă se extrage din uleiul de vetiver, în care se găseşte în proporţia de 15—27%. Fracţiunea cetonică cu p. f. 152---160°, conţinînd 81,5% vetiveronă, se tratează cu semi-carbazidă; cetona se regenerează cu anhidrida ftalică, se distilă în atmosferă de bioxid de carbon şi se recristalizează din pentan.
Vetiveronele se folosesc în compoziţiile de parfumerie, în special pentru parfumurile cu caracter oriental. Sin. Veti-ronă, Vetivonă.
2.	Vetîvone. Chim.: Cetone (a şi (3) sescviterpenoid ice biciclice stereoisomere, cari se găsesc în uleiul eteric de vetiver, întrebuinţat în industria parfumeriei. Scheletul moleculei e reprezentat printr-un inel ciclopentan ic, condensat cu un ine! cicloheptanic.
3.	Vetrotex. Ind. text.: Fibre de sticlă, a căror flexibilitate se bazează pe proprietatea sticlei de a-şi pierde friabi-litatea (în cea mai mare parte), prin filarea topiturii ei în filamente cu grosimea de cel mult 5[x. Din aceste fibre se obţin fire cari pot fi depănate şi ţesute. Rezistenţa lor în nod e redusă. Se obţin prin procedeul scurgerii prin filiere.
4.	Vezicant: Calitatea unei substanţe de a produce pe piele, prin contact, leziuni în formă de băşici; de exemplu, iperita, azot-iperita şi lewisita sînt gaze de luptă vezicante.
5.	Vezica, pl. vezici Biol.: Pungă (recipient) membranoasă, cu pereţi musculoşi, care îndeplineşte diferite funcţiuni organice în corpul animalelor. Mai importante sînt: vezica biliară şi vezica urinară.
Vezica biliard are forma ovoidă sau piriformă şi serveşte ca rezervor intermediar pentru bilă. E aşezată într-o scobitură pe faţa posterioară a ficatului, pe care-l depăşeşte. E constituită din trei straturi: unul extern peritoneal, unul mijlociu fibromuscular şi unul intern, mucos, căptuşit cu un epiteliu cilindric. La porc, vezica biliară e aşezata într-o gropiţă a lobului intermediar şi nu depăşeşte marginea ficatului. Ficatul de cal şi cel de porumbel sînt lipsite de vezică biliară.
Vezica urinară, în care se adună urina, e aşezată pe planşeul cavităţii pelviene. E formată tot din trei straturi: unul intern, mucos, cu multe cute, unul mijlociu, de natură musculară, şi un strat de acoperire peritoneal, pe partea superioară, şi de natură conjunctivă, pe partea ventrală. Se prelucrează în măţării, pentru a servi ca membrane pentru tobe sau torpedo. Se conservă prin uscare sau sărare.
6.	Vezuvian. Mineral.:
C>(Hg, Fe)2Ai4f(OH)4| (Si04)6| (Si207)21.
Silicat complex de aluminiu, calciu, fier şi magneziu, care conţine: 33—37% CaO; 13***16% Al203; 35--39% Si02; 2-3% HaO; apoi KaO, NaaO, Li20 (pînă la 1,5%), MgO, FeO, MnO, uneori ZnO, SrO, Cr203 (pînă la 4,3%), Ti02 (pînă la 4,7%), mai rar BeO (pînă la 9,2% în vezuvianul cu be-riliu), etc.
Se formează în complexele metasomatice de contact (în corneene) cari au luat naştere pe seama calcarelor sau a dolo-mitelor, în parageneză cu granaţi, diopsid, epidot, scapoiit, etc. Apare mai rar în rocile metamorfice (serpentinite, şisturi cloritice, gnaisuri, etc.), formîndu-se în urma acţiunii componenţilor volatili asupra mineralelor primare bogate în calciu (feldspaţi bazici, diopsid, hornblendă, etc).
Cristalizează în sistemul pătrat ic, clasa ditetragonal-bi-piramidală, în cristale cu habitus prismatic, mai rar bipi-ramidal şi tabular. Masele compacte de vezuvian au structură granulară sau bacilară. Nu se cunosc macle.
Are culoarea galbenă, cenuşie, verde (vezuvianul cromife.r), brună (cu diferite nuanţe), uneori neagră, mai rar albastră deschisă, roşie şi roză. Luciul e sticlos sau gras. Prezintă clivaj imperfect după (100) şi (110) şi spărtură neregulată sau concoidală. E casant; are duritatea 6,5, gr. sp. 3,34—3,44 şi indicii de refracţie:	1,705—1,732	şi	^^=1,701 -**1,726. Se
topeşte uşor la flacăra suflătorului, umflîndu-se şi transfor-mîndu-se într-o sticlă verde sau brună. Se dizolvă parţial în HCI, iar după o calcinare prealabilă, complet, cu separarea unui gel de Si02. Nu prezintă importanţă practică. Sin. Vilnit, Wilnit, Idocraz.
7.	Viabilitate. Drum.: Calitatea unei şosele, în special a îmbrăcămintei acesteia, de a îndeplini condiţiile cerute de traficul pentru care a fost proiectată, în ce priveşte felul şi debitul vehiculelor, viteza şi siguranţa circulaţiei.
8.	Viaduct, pl. viaducte. Pod.: Construcţie asemănătoare cu podul, care susţine o porţiune dintr-o cale de comunicaţie terestră, deasupra unei văi uscate sau a unei suprafeţe de teren întinse avînd n ivel jos, ori deasupra şi în lungul unei alte căi de comunicaţie, sau care e alăturatăde o coastă de munte abruptă, stîncoasă. Viaductele se aseamănă cu podurile din punctul de vedere al formei, al elementelor principale din cari sînt compuse şi al construcţiei, — şi se deosebesc de poduri prin destinaţie: podurile sînt folosite pentru a susţine o cale de comunicaţie deasupra unui obstacol transversal care nu poate fi înlăturat sau trecut prin alte mijloace, pe cînd viaductele sînt folosite, fie pentru a înlocui un rambleu prea mare, a cărui constru ire ar fi mai costis itoare sau care ar da pres iun i pe teren superioare capacităţii portante a acestuia, fie pentru a permite aşezarea unei căi de comunicaţie în lungul alteia, la un nivel mai înalt, sau pentru a evita executarea unor săpături mari în stîncă, la marginea unu i versant. Din această cauză se numesc viaducte şi construcţiile (porţiunile de pod) cari fac legătura între malul văii (de ex. malul albiei majore a unui curs de apă) şi capetele podului propriu-zis, aşezat deasupra obstacolului principal (de ex. albia minoră a unui curs de apă). Viaductele de coastă pot avea calea parţial în săpătură şi parţial pe viaduct, ori numai pe viaduct, alipită de peretele muntelui. Infrastrucrura lor e încastrată în stînca muntelui, la un nivel mult inferior nivelului căii.
Viaţă medie
475
Vibrare
Din punctul de vedere al materialelor folosite la constru ire, se deosebesc viaducte de lemn, de zidărie, de beton, metalice şi mixte.
Viaductele de lemn se execută numai cu caracter provizoriu, fie pentru a susţine calea de comunicaţie pînă la executarea unei construcţii definitive, fie pentru a susţine o cale de comunicaţie de serviciu (de ex. într-o carieră la zi, pe un şantier de construcţii, etc.), sau pentru stabilirea rapidă a circulaţiei pe o cale de comunicaţie improvizată, ori întreruptă de o lucrare sau de un accident, etc.
Viaductele de zidărie, cele de beton, cele metalice şi mixte au caracter definitiv. La viaductele de zidărie şi de beton atît infrastructura (pile, culee), cît şi suprastructura, sînt executate din acelaşi material (zidărie de piatră, respectiv de beton). Viaductele de zidărie sînt folosite puţin, deoarece nu sînt economice (reclamă multă mînă de lucru şi transporturi mari de materiale) şi nu se pot executa cu deschideri şi înălţimi mari. Viaductele de beton armat sînt folosite cel mai des, deoarece pot fi executate cu deschideri şi înălţimi mari. Se execută cu grinzi, cu arce, cu cadre sau cu piloţi, şi permit folosirea de elemente prefabricate înfipte, pe care se aşază suprastructura. Viaductele metalice sînt folosite, în special, pentru susţinerea căilor de comunicaţie în lungul altor căi, aşezate la nivelul terenului. Infrastructura poate fi metalică sau de zidărie (de piatră sau de beton). Se execută, de obicei, cu grinzi drepte. Viaductele mixte au infrastructura de zidărie, iar suprastructura, în parte de metal şi în parte de beton turnat sau prefabricat (de ex. platelajul).
Din punctul de vedere al destinaţiei căii, se deosebesc viaducte pentru cale ferata, pentru şosele, pentru canale navigabile, şi viaducte mixte. Cele pentru cale ferată pot fi pentru cale simplă sau pentru cale dublă, şi au calea aşezată, de obicei, la partea superioară a suprastructurii. Viaductele pentru şosea se execută cel puţin cu două benzi de circulaţie, şi cu calea sus. Viaductele mixte susţin o cale ferată şi o şosea, cari pot fi aşezate, fie alăturat, fie la niveluri diferite. în ultimul caz, pe viaduct, calea ferată e în palier, iar şoseaua urcăsau coboară, pentru a ajunge la nivelul căii respective de pe pod.
i.	Viaţa medie. Fiz.: Timpul după care într-un colectiv de particule (sau, mai general, de microobiecte) care evoluează statistic după o lege exponenţială, numărul celor cari posedă
o	anumită caracteristică (se găsesc într-o anumită stare) scade la fracţiunea 1/^=1/2,7128— din numărul lor iniţial. Sin. (nerecomandat) Timp de viaţă.
Dacă, de exemplu, în momentul t—0, există N0 particule
în starea şi în momentul £>0 există numai N(t)=N0-e~at în
ea, atunci N (—) =■ — si deci t=1 /a reprezintă viaţa medie UI e
a unei particule în această stare.
Viaţa medie t măsoară efectiv timpul în care particula se găseşte în starea <J>. în adevăr, din legea de evoluţie N(t) — —N0-e~af, rezultă că probabilitatea ca o particulă să părăsească starea4» în intervalul (t, f-fdf)(egalăcu raportul dintre numărul |dAr[ de particule cari o părăsesc în fapt şi numărul N(t) de particule cari ar putea să o facă în principiu) are expresia | (LV \/N{t) = a>ăt, analog, probabil itatea de părăsire a stării ^
în intervalul (0, t) e N- —, iar probabilitateade nepărăsire
în acelaşi interval de timp e 1 -
N0~N(t)__ N(t)
. Probabilita-
S7\	u	u
tea importantă (t)- ât pentru ca part icu la să aibă o „viaţă" t în starea se compune multiplicativ din probabilitatea ca ea să nu părăsească starea în intervalul (0, t), dar să o facă în intervalul elementar (£, /-f-d2) imediat următor:
^	,	Nit) IdAM -*/
^(/)»d/=	•	-T777T-	—	e	-tf-d t.
Viaţa medie t în starea ţţj, în sensul statisticii, se obţine însu-mînd toate valorile posibile ale vieţii după înmulţirea fiecăreia cu probabilitatea respectivă:
~ f00	c00	'i
t = \ t-(Ţ>\t)-ăt=a\ t-e~at-d,t= — —t.
„0	'	Jo	a
Dacă procesul de părăsire a stării 6 are loc pe mai multe căi independente «=1,2,3, ..., se definesc o probabilitate ăNi
m=-ar* de părăsire a stării prin subprocesul i şi o viaţă
medie corespunzătoare t-=1 /«.. Relaţia dintre vieţile medii
1	1
= — si viata medie totală t=— se obţine ţinînd seamă a- '	a
d^=SdNr deci^>=-(%a-)-dia==I]fl':
i
că
m
Dacă evoluţia statistică a colectivului nu e exponenţială se poate def in i o viată med ie general izată t
• r	1	ld^l *	’	.	-	r
prin formula t EE—• J------L; in acest caz, ie insa o funcţiune
K	d	t N(t)
de timp şi utilitatea lui se reduce la posibilitatea de a scrie mai concis ecuaţia cinetică sub forma ei diferenţială:
r (/)
Noţiunea de viaţă medie s-a introdus în Fizică în legătură cu dezintegrările radioactive, însă astăzi ea se foloseşte în descrierea multor altor fenomene (viaţa medie a unui ion dintr-un gaz înainte de a fi neutralizat, viaţa medie a unui electron injectat într-un semiconductor înainte de a se recombina şi de a înceta să mai contribuie la curent, viaţa medie a unui atom într-o stare excitată înainte de a cădea în starea fundamentală, etc.). în teoria fenomenelor de transport se utilizează uneori viata medie „liberâ“ t a unei particule, egală cu intervalul de timp mediu dintre două ciocniri succesive (numit uneori impropriu „timp de ciocnire"), deci cu raportul dintre drumul liber mediu şi viteza dezordonată (termică); acest t se confundă ca ordin de mărime cu timpul de relaxaţie (v. sub Relaxaţie), asociat cu fenomenul de transport considerat, care măsoară timpul după care se face simţit apreciabil efectul agitaţiei termice în restabilirea echilibrului termodinamic.
2.	Vibrare. Tehn.: Operaţia de îndesare a masei unui material granular uscat sau transformat în pastă, prin imprimarea unor vibraţii cu ajutorul unor aparate speciale, numite vibratoare (v. Vibrator 7). Prin vibrare, distanţa dintre granulele materialului se micşorează, iar granulele mai mici pătrund în spaţiile intergranulare (datorită micşorării forţelor de legătură dintre granule). Exemplu :
Vibrarea betonului se execută cu vibratoare aplicate pe suprafaţa betonului (vibrare superficială) sau pe cofrajul în care e turnat acesta (vibrare exterioară), cu vibratoare introduse în interiorul masei de beton (vibrare interioară), ori cu vibratoare cari scutură tiparul în cari e turnat betonul (vibrare prin scuturare).
Prin vibrare, apa în exces şi aerul înglobat în masa betonului sînt eliminate, astfel încît betonul întărit are rezistenţe mecanice mai mari, datorită micşorării factorului apă/ciment, iar porozitatea masei de beton se micşorează, datorită apropierii granulelor şi pătrunderii granulelor mai mici în spaţiile intergranulare ale betonului.
Vibrarea superficială se utilizează la elementele de beton cu suprafaţă mare şi cu grosime relativ mică, de exemplu la pardoseli, la plăci, planşeuri, radiere, straturi de
Vibrator
476
Vibrator
egalizare, îmbrăcăminte rutiere, etc. Betonul vibrat la suprafaţă trebuie să fie turnat în straturi groase de cel mult 25 cm, dacă nu e armat sau dacă e simplu armat, şi în straturi de cel mult 12 cm, dacă are armatură dublă. Se execută cu vibratoare de suprafaţă (de ex. I a m a vibratoare), cari pot fi menţinute pe loc, dacă vibratorul acoperă întreaga suprafaţă a piesei, sau sînt deplasate continuu ori intermitent pe suprafaţa piesei, după vibrarea unei porţiuni.
Vibrarea exterioară (pe c o f r a j) se utilizează la piese de beton de grosime mică, turnate în cofraj (de ex. la stîlpi, la grinzi, pereţi de rezervoare sau de silozuri, tiranţi, la unele piese prefabricate, etc.). Se execută cu vibratoare de cofraj sau exterioare. în timpul vibrării, vibratorul e fixat pe cofraj. Pentru vibrarea întregii piese se folosesc, &e obicei, mai multe vibratoare, aşezate la distanţe egale cu dublul razei de acţiune a aparatului, — sau se mută vibratorul din loc în loc.
Vibrarea interioară sau per vibrarea se utilizează la piesecu volum mare de beton, sau cu dimensiuni transversale mari (de ex. pile de poduri, ziduri de sprijin masive, grinzi şi radiere groase, etc.). Se execută cu vibratoare speciale, numite pervibratoare (şi anume pervibra-toare flotante, sau pervibratoare-ace). în timpul vibrării, pervibratoruI flotant, care are forma unei butelii metalice, pluteşte la suprafaţa betonului, fiind cufundat în acesta pe o anumită porţiune, şi e ridicat pe măsură ce se ridică nivelul betonului prin turnarea unei cantităţi noi de beton proaspăt. Vibrarea cu pervibratoare-ace se execută introducînd succesiv tija aparatului (care constituie elementul lui vibrant), în diferite locuri ale masei de beton, — şi lăsînd aparatul să funcţioneze timpul necesar, Ia diferite niveluri în piesa de beton. Grosimea stratului de beton supus vibrării, sau a piesei de beton, poate fi de cel mult 1,25 ori lungimea părţii active a vibratorului.
Vibrarea prin scuturare se utilizează la piesele prefabricate de beton sau de beton armat; se execută cu ajutorul meselor vibrante.
1.	Vibrator, pl. vibratoare. 1. Elt., Telc.: Lamă metalică vibrantă utilizată pentru întreruperea unui curent electric şi ale cărei oscilaţii proprii sînt întreţinute de un electro-magnet alimentat cu impulsii de curent obţinute ca urmare a acţiunii de întrerupere menţionate.
Se utilizează la soneria electrică (v.), la buzzere (v.) şî la diferite aparate numite de asemenea vibratoare (v. Vibrator 2, 3, 4, 5).
2.	Vibrator. 2. E/t., Te/c.; Sin. Buzzer (v.).
3.	Vibrator. 3. Telc.: Dispozitiv de apel în schimbătoarele telefonice manuale, care asigură apelul la abonat, la comanda operatoarei, fără a mai fi nevoie de inductorul telefonic (v.). Vibratorul foloseşte pentru transformarea curentului continuu, în curent alternativ de
frecvenţa curentului de apel, un mecanism basculant electromagnetic.
4.	Vibrator. 4. Elt.,
Telc.: Ondulor cu întrerupere mecanică, pentru a converti, la puteri mici, curentul continuu în curent alternativ monofazat. Vibratorul cuprinde, în principal, un releu cu întîrziere, o lamă vibrantă şi un transformator (v.fig.). în poziţia de repaus, lama vibrantă L e situată între contactele 1 şi 2, pe cari nu le atinge. Închizînd întrerup-
	V	
		^'
ă* :	zc	
f	( B f	
Schema de principiu a unui vibrator.
6) baterie electrică; L) lamă vibrantă; /) în-treruptor; R) releu cu întîrziere; T) transformator.
torul /, releul cu întîrziere R atrage lama L, care închide contactul în 1 şi bateria 6 alimentează cu curent electric înfăşurarea 1', 0 a primarului transformatorului 7*; în acelaşi timp, releul R fiind scurtcircuitat, I iberează cu întîrziere lama Lcare, fiind inertă, închide contactul în 2, şi bateria 8 al imentează înfăşurarea 2', 0 a primarului transformatorului cu un curent electric de sens contrar primarului; după scurt timp, releul R, care nu mai e scurt-circuitat, atrage din nou lama L — şi procesul se repetă în acelaşi fel. Datorită variaţiilor de curent în înfăşurările primare ale transformatorului T, se obţine la bornele secundarului o tensiune alternativă, care poate fi adusă la valoarea dorită prin modificarea raportului de transformare al transformatorului.
Vibratorul e folosit frecvent la alimentarea aparatelor cu tuburi electronice de la baterii de acumulatoare de tensiune joasă (de ex. radioreceptoarele din autovehicule). în aceste sisteme se obţine o tensiune alternativă, de ordinul sutelor de volţi, la bornele secundarului transformatorului, care e redresată într-un redresor cu vid sau cu strat de baraj — şi e filtrată; se obţine astfel tensiunea continuă necesară alimentării tuburilor electronice. — Uneori, prin vibrator se înţelege, în mod impropriu, ansamblul format din vibratorul propriu-zis, din transformator, redresor şi filtrul electric.
5.	Vibrator. 5. E/t.; întreruptor electromagnetic automat, vibrator, cu frecvenţă proprie în intervalul frecvenţelor audibile, folosit în locul eclatorului la excitarea circuiţelor electrice oscilante (v. fig)., în scopul producerii unor oscilaţii slabe, de înaltă frecvenţă, pentru măsurări şi încercări electrice.
6.	Vibrator. 6.	E/t., Telc.: Sin.
Oscilator (v. Oscilator 2).
7.	Vibrator. 7. Cs.: Aparat care serveşte la producerea vibraţiilor necesare pentru îndesarea prin vibrare a unui material granular uscat sau transformat în pastă, ori pentru înfigerea unei piese în teren.
Un vibrator se compune din următoarele părţi principale: partea activă sau elementul vibrant al aparatului, care produce oscilaţiile; motorul de antrenare a părţii active; transmisiunea energiei mecanice de la motor la elementul vibrant, dacă acesta e separat de motor; dispozitivul de comandă (mîner, întreruptor, etc.).
în construcţii se folosesc pe scară mare vibratoarele pentru beton, vibratoarele pentru pămînturi, vibratoarele rutiere, şi vibratoarele pentru piloţi.
Vibratoarele pentru beton imprimă vibraţiile betonului, fie direct, prin aplicarea părţii active a vibratorului pe suprafaţa piesei de beton sau prin introducerea părţii active în masa betonului, fie indirect, prin intermediul cofra-jului, pe care se fixează partea activă a vibratorului.
După felul energiei folosite, se deosebesc: vibratoare electrice, vibratoare pneumatice, vibratoare cu abur, vibratoare hidraulice şi vibratoare cu motoare cu ardere internă.
Vibratoarele electrice pot fi electromecanice sau electromagnetice („magnetice").
Vibratoarele electromecanice sînt antrenate de un electromotor. Partea activă a acestor vibratoare poate avea forma de tijă (v. fig. /), de butelie (v. fig. II), de placă (v. fig. IX), etc., după modul de transmitere a oscilaţiilor la beton. Oscilaţiile sînt produse prin învîrtirea unui sistem de greutăţi neechilibrate (excentrice). Excentricele pot fi aşezate direct pe arborele rotorului motorului, în care caz chiar electromotorul formează partea activă (v. fig. II), sau
Schema unui circuit oscilant prin vibrator.
L) bobina circuitului oscilant; C) condensatorul circuitului oscilant; 8) baterie; V) vibrator; F) rezistenţă în derivaţie.
-5
mi
II.	Vibrator electric interior, cu butelie.
1) carcasa vibratorului; 2) motor electric; 3) excentric; 4) amortisor; 5) conducte electrice; 6) tijă; 7) întreruptor cu pîrghie; 8) capul vibratorului.
/. Tije pentru vibratoare interioare,
o)	tijă cu pendul, cu ciocnire exterioară;
b)	tijă cu pendul, cu ciocnire interioară;
c)	tijă cu ax excentric; î) pendul cu excentric; 2) manşon de izbire; 3) pendul cu cavitate; 4) corp de izbire; 5) ax
excentric.
III.	Vibrator electric interior, cu arbore flexibil şi ax excentric.
1) motor electric; 2) talpa vibratorului; 3) angrenaj multiplicator; 4) arbore flexibil 5) butelie; 6) conjunctor; 7) mîner.
IV.	Vibrator magnetic.
1) piesă mobilă; 2) miezul electromagnetului. 3) în-trefier; 4) suprafeţe de prindere; 5) mase suplemen-tare; 6) resort pentru conducerea curentului.
V.	Vibrator magnetic (schemă). Opiesă mobilă; 2) electromagnet; 3) înfăşurare ; 4) masă suplementară; 5) resorturi de cuplaj; 6) sarcină utilă; 7) resorturi de sprijin.
II5
B
1
VI.	Montajul	vibratorului	magnetic
(schemă).
o)	montaj direct; b) montaj prin intermediul unui redresor cu tub termionic;
c)	montaj prin intermediul unui redresor cu seleniu; 1) vibrator; 2) întreruptor pentru montarea vibratorului; 3) întreruptor pentru curentul de încălzire;
4)	reostat; 5) siguranţă.
Vibrator
478
Vibrator
pot fi legate de electromotor printr-o transmisiune flexibilă (v. fig. III).
Vibratoarele magnetice sînt constituite, în principal, din următoarele părţi: un electromagnet fix, o piesă mobilă (armatură) de material feromagnetic, şi resorturi elicoidale, cari cuplează electromagnetul cu piesa mobilă, lăsînd acesteia libertatea de a vibra (v. fig. IV şi V). — Pentru variaţia frecvenţei proprii de oscilaţie, după nevoile serviciu Iu i, se folosesc mase suplementare, cari se adaugă masei armaturii electromagnetului. Piesa mobilă a vibratorului magnetic se prinde, cu ajutorul unor piese cu contact, de piesa care trebu ie vibrată, iar ansamblul e suspendat sau e sprijinit prin resorturi moi (v. fig. V), pentru a evita transmiterea vibraţiilor la obiectele înconjurătoare. înfăşurarea electromagnetului se racordează la reţeaua de curent alternativ de 50 Hz, fie direct (v. fig. VI o), fie prin intermediul unui redresor cu o cale, cu tub termionic sau cu seleniu (v. fig. VI b şi c), înfăşurarea electromagnetului fiind parcursă de curent alternativ, respectiv pulsatoriu, determină o forţă de atracţie variabilă în timp, ceea ce provoacă o vibraţie a armaturii şi a obiectului solidar cu aceasta, cu o frecvenţă de 6000 de vibraţi i/m in la montajul direct, şi de 3000 de vibraţii/min la montajul prin redresor (la frecvenţa de 50 Hz a curentului alternativ). Amplitudinea vibraţiilor poate fi modificată, în mare, fie prin modificarea maselor suplementare, fie printr-un reostat de reglaj (v. fig. VI); în toate cazurile, amplitudinea vibraţiilor se alege astfel, încît piesa mobilă să nu lovească electromagnetul. Avantajele vibratoarelor magnetice sînt: uzură mică, deoarece nu au piese cari se freacă sau se ciocnesc în timpul funcţionării; paralelismul
VII. Scheme de utilizare a vibratorului magnetic.
0)	la un scoc oscilant; b) la o masă oscilantă; c) la o sită vibratoare; d) la un buncăr; 1) vibrator; 2) sarcină utilă; 3) direcţia forţelor masice; 4) masă suplementară; 5) resort de sprijin.
perfect al mişcărilor; axialitatea forţelor de antrenare; reglarea uşoară a amplitudinii vibraţiilor (şi timpul funcţionării vibratorului).
Fig. VII reprezintă cîteva scheme de utilizare a vibratorulu i magnetic, care se foloseşte în numeroase scopuri.
Vibratoarele antrenate cu aer comprimat, cu abur sau cu apă pot
fi cu piston sau cu rotor.
VIII. Vibrator cu piston.
1)	carcasa vibratorului; 2) piston; 3) cutie de distribuţie a aburului sau a aerului comprimat; 4) orificii pentru evacuarea aerului, a apei sau a aburului; 5) orificii de distribuţie.
Vibratoarele cu piston sînt constitu ite d intr-un cilindru gol, în interiorul căruia se mişcă un piston (v. fig. VIII). Distribuţia aerului comprimat, a aburului sau a apei sub presiune se face cu ajutorul unei cutii de distribuţie, aşezată pe cilindru, şi al unui sistem pe mici canale de piston.
Vibratoarele cu rotor sînt asemănătoare, din punctul de vedere al construcţiei, cu vibratoarele electromecanice, cu deosebirea că sînt antrenate de un motor cu rotor, care lucrează cu presiune joasă (4-**5 at). Aşezarea excentricelor şi a părţii active e asemănătoare cu aceea de la vibratoarele electromecanice.
Vibratoarele cu motor cu ardere internă sînt antrenate de motoare cu combustibil lichid. Excentricele sînt antrenate printr-o transmisiune cu curea. Se construiesc în acest fel, în special, vibratoarele rutiere grele, cari, de obicei, sînt cuplate cu alte maşini de lucru, formînd agregate ca, de exemplu finisorul (v).
După posibilităţile de folosire, vibratoarele se împart în vibratoare fixe şi în vibratoare mobile.
După modul de transmitere a vibraţiilor la beton, se deosebesc vibratoare de suprafaţă, vibratoare exterioare (de cofraj), vibratoare interioare sau pervi-bratoare şi mese vibrante.
Vibratoarele de supra-faţă (vibratoarele superficiale) se folosesc la vibrarea pieselor sau a construcţiilor de beton cari se întind pe suprafeţe mari: pardosel i,drumuri, planşeuri, etc. Vibratoarele de suprafaţă transmit betonului vibraţii prin intermediul unei plăci de
IX. Vibrator de suprafaţă, cu placă.
1) placă vibratoare; 2) postamentul motorului; 3) braţ de manipulare, fixat pe placă; 4) carcasa părţii active; 5) ax excentric; 6) roată pentru cureaua de transmisiune; 7) motor electric; 8) carcasa transmisiunii cu curea; 9) comutator cu trei poziţii.
diferite dimensiuni şi forme, fixată rigid de partea activă a vibratorului şi care, în cursul vibrării, e aplicată pe suprafaţa betonului (v. fig. IX).
Vibratoarele exterioare (de cofraj) se folosesc la vibrarea elementelor de beton cu dimensiuni transversale mici, cînd
X. Vibrator exterior, electric, cu excentric.
1) carcasa motorului electric; 2) stator; 3) rotor; 4) ax cu excentric; 5) excentrice; 6) lagăre; 7) conductă electrică; 8) urechi de fixare pe cofraj.
nu se pot folosi pervibratoarele. Ele transmit betonului vibraţiile prin intermediul cofrajului (tiparului) pe care sînt fixate
Vibrator
479
Vibrator
rigid. Fixarea vibratoarelor pe cofraj se poate face, fie prin intermediul unor urechi metalice cari fac corp comun cu vibra-
XI.	Vibrator exterior,	electric, cu excentric şi plăci de fixare.
7) carcasa	vibratorului;	2)	stator; 3) rotor; 4) ax; 5) excentric; 6)	lagăr;
7) plăci peutru fixare pe cofraj; 8) şuruburi de strîngere. pentru fixarea pe cofraj; 9) resorturi; 10) mîner; 11) adaus la plăcile de fixare; 12) cutie de contacte.
torul şi cari sînt fixate de cofraj cu ajutorul buloanelor (v. fig. X), fie cu ajutorul unor cleşte sau al unor plăci cu cari e echipat vibratorul (v. fig. XI), sau cu ajutorul unor lanţuri sau al unor cabluri metalice. Plăcile se prind înainte de începerea turnării betonului. Cleştele de fixare pe cofraj se fixează pe chingile cofrajului. Fixarea cu lanţ a vibratoarelor se foloseşte, în special, la elementele de construcţie cu	secţiune circulară şi cu diametru	mic.
Vibratoarele interioare sau per-vibratcarele se folosesc la vibrarea pieselor de beton cu volum mare sau cu dimensiuni transversale mari. Se folosesc cel mai des pervibratoarele flotante şi pervi-bratoarele-ace. Pervibratoarele flotante sînt constituite dintr-o butelie metalică în care e montat motorul (pneumatic sau electric) care produce vibraţiile. Pervibratoarele-a c e sînt formate dintr-o tijă me-
Mesele vibratoare servesc la îndesarea elementelor prefabricate de be.ton sau de beton armat. Sînt formate dintr-o platformă aşezată pe un sistem de resorturi şi dintr-un mecanism vibrant. Complexul format din mecanismul vibrant şi platformă constituie partea activă a mesei. De obicei, mecanismul vibrant e un electromotor cu excentrice montate pe axul rotorului sau un sistem de excentrice fixate pe platforma mesei şi antrenate, cu ajutorul unei transmisiuni, de un electromotor aşezat în apropierea mesei. Vibratoarele electromagnetice sau pneumatice se folosesc rar pentru producerea oscilaţiilor la mesele vibratoare. La unele tipuri de mese vibratoare, vibraţiile platformei sînt produse prin aplicarea de lovituri, fie cu ajutorul unui mecanism cu roţi dinţate, fie cu ajutorul unui mecanism cu came, sau cu ajutorul unui mecanism cu bielă şi manivelă. —
Toate tipurile de vibratoare, afară de mesele vibratoare, sînt mobile — şi deci pot fi mutate, în cursul vibrării, în diferite puncte ale elementului de construcţie, pentru a putea vibra întregul volum de beton turnat. Mesele vibratoare sînt fixate totdeauna pe o fundaţie, iar elementele de construcţie sînt aduse şi aşezate pe platforma acestora, pentru a fi vibrate. Vibratoarele mobile pot fi manipulate manual, sau numai cu mecanisme de ridicare. Ele pot fi folosite cîte unul, sau grupate în baterii de vibratoare, în funcţiune de volumul betonului de prelucrat. O baterie de vibratoare e constituită din mai multe mecanisme vibrante, de obicei pervibratoare, montate pe un cadru comun şi manipulate cu ajutorul mecanismelor de ridicare (macarale). —
Fiecare tip de vibrator de beton are caracteristici de fabricaţie specifice, cari depind-de scopul în care a fost construit vibratorul. Dintre aceste caracteristici, cele mai importante sînt amplitudinea şi frecvenţa oscilaţiilor, de cari depinde capacitatea de producţie a vibratorului. Amplitudinea oscilaţiilor variază de la cîteva zecimi de milimetru la cîţiva milimetri. Din punctul de vedere al felulu i oscilaţiilor cari provoacă îndesarea betonului, la vibratoarele de suprafaţă şi la mesele vibratoare, îndesarea e provocată de oscilaţiile verticale, iar la vibratoarele exterioare şi la pervibratoare, de cele orizontale. Frecvenţa oscilaţiilor variază, în general, între 1500 şi 6000 de perioade pe minut. Pentru o îndesare eficace a betonului e necesar un anumit regim de vibrare al vibratorului, care se stabileşte experimental, în funcţiune de frecvenţa oscilaţiilor şi de amplitudinea lor.
Producţia specifică a acestor vibratoare se exprimă prin cantitatea de beton care poate fi vibrată în unitatea de timp. Ea depinde de mărimea razei de acţiune a Iu i, care depinde de frecvenţa oscilaţiilor. Raza de acţiune a vibratorului reprezintă distanţa, măsurată de la punctul de aplicaţie a forţelor
XII. Pervibrator-ac, cu pendul.
1) motor electric; 2) tijă; 3) piesă intermediară; 4) manşon; 5) amortisor; 6) cuplaj cu gheare; 7) ax intermediar; 8) lagăr; 9) tija pendulului; 10) capul pendulului; 11) corp de izbire.
XIII. Vibrator electric, interior, cu excentric.
1) corpul capsulei; 2) fundul capsulei; 3) axul motorului electric; 4) excentric; 5) lagăr; 6) rotor; 7) stator; 8) capacul capsulei; 9) tijă; 10) manşon ; 11) conducte electrice; 12) mîner; 13) întreruptor; 14) cablu electric.
talică goală, închisă la capătul inferior, în interiorul căreia e situat elementul sau motorul (electric sau pneumatic) care produce vibraţiile. Motorul poate fi aşezat la partea superioară (v. fig. XII) sau la partea inferioară a tijei. în ultimul caz, tija se termină cu o capsulă în care e situat motorul (v. fig. XIII).
de vibrare, pînă la care oscilaţiile mai sînt destul de puternice pentru a realiza îndesarea betonului.
Vibratoarele pentru pămînturi folosite curent sînt: compresorul cu tăvălug vibrator (v. Compresor rutier), maiul vibrator (v. sub Mai 1) şi vibratorul pe şenile.
Vibratorul pe şenile e constituit dintr-o placă bătătoare grea, aşezată între şenilele unui tractor, acţionat de un motor
Vibraţie
480
Vibrolaminarea betonului
Diesel. Vibratorul aplică pe	suprafaţa	terenului	1500 lovi-
turi/minut, greutatea totală a maşinii (30 t) transmiţîndu-se la o lovitură pe placa bătătoare, iar la lovitura următoare pe şenile. Maşina se deplasează cu 0,6--*0,8 m/min, bătătorind o suprafaţă de 7,5 m2, şi poate îndesa umpluturi groase de 2--2 m, fără a produce dislocări laterale.
Vibratoarele rutiere servesc la compactarea îmbrăcămintelor rutiere de asfalt sau de beton de ciment. Cel mai des se folosesc: vibratoare rutiere manuale, cari sînt deplasate pe suprafaţa de prelucrat de către lucrători, ca maiul vibrator (v. sub Mai 1) sau lama vibratoare, şi vibratoare autopropulsate, ca finisorul (v. Finisor 1).
Lama vibratoare e alcătuită dintr-o placă metalică pe care e montat un mic motor (cu explozie, cu aer comprimat sau electric) care pune placa metalică în vibraţie. Placa e echipată la capete cu mînere cari servesc pentru deplasarea ei pe suprafaţa îmbrăcămintei rutiere. Sin. Placă vibratoare, Vibropilă.
Vibratoarele pentru piloţi sînt montate pe capătul superior a! piloţilor	bătuţi	şi	servesc la înfigerea
acestora în teren datorită micşorării frecării laterale dintre piloţi şi teren. Cînd există rezonanţă între pilot şi vibrator, greutatea acestuia trebuie să fie mare (circa 2000 kg). Cînd frecvenţa vibratorului e mult mai mare decît frecvenţa proprie a pilotului, greutatea vibratorului poate fi micşorată mult.
Vibratoarele pentru piloţi	pot fi	folosite şi la	scoaterea
piloţilor şi a palplanşelor din	teren.	în	acest caz,	vibraţiile
imprimate pe capul pilotului micşorează forţele de frecare cari se opun scoaterii pilotului din teren.
x. Vibraţie, pl. vibraţii. Mec., Fiz.; Oscilaţie (v.) de frecvenţă înaltă.
2.	Vibrograf, pl. vibrografe. Fiz., Elt.: Instrument pentru măsurarea şi înregistrarea deplasărilor lineare în fenomenele de vibraţii.
Se deosebesc vibrografe seismice şi vibrografe cuasistatice cari se bazează pe aceleaşi principii de funcţionare ca şi vibro- • metrele (v.) corespunzătoare.
Vib.'ografele seismice mai mult folosite sînt următoarele:
Vibrograful C o x (v. fig. /) e constituit în principal din masa seismică 1 care, prin intermediul piesei în formă de sector de cerc 2, şi al pîrghiei 4, e echilibrată de resor-
/. Vibrograf Cox.
1) masă seismică; 2) sector; 3) disc; 4) pîrghie;
5)	resort elicoidal; 6) piuliţă de reglare.
tul 5, cu forţa reglată prin piuliţa 6. Discul 3 permite aşezarea masei seismice astfel, încît să se poată măsura şi înregistra deplasările vibraţiilor, atît orizontale cît şi verticale.
II.	Vibrograf-palograf.
1)	motor electric ; 2) tambur; 3) ac înregistrator;
4) masă seismică; 5) arc de echilibrare; 6) tambur; 7) bandă cerată.
Vibrograful-p olograf (v. fig. II) e constituit în principal din masa seismică 4, din resortul de echilibrare 5
şi din dispozitivele necesare înregistrării: motorul electric 1, tamburele 2 şi 6 pentru banda de hîrtie cerată 7, acul înregistrator 3. Acest vibrograf serveşte la măsurarea şi înregistrarea vibraţiilor orizontale şi verticale ale navelor la apă.
Vibrograful u n i v e r s a I (v. fig. III) înregistrează simultan două componente ale vibraţiilor, orizontală şi verticală. Oscilaţiile 1 ale pendulului orizontal sînt transîformate prin lanţul cinematic 2-3-4-S în oscilaţii orizontale ale peniţei înregistratoare 6. Analog mişcarea pendulului vertical e transformată prin alt lanţ cinematic în oscilaţii verticale ale altei peniţe.
•1
III. Vibrograf universal.
1) mişcarea pendulului orizontal; 2‘"5) lanţ cinematic; 6) peniţăînregistratoare.
IV. Vibrograf Geiger.
1) ax; 2) masă seismică; 3) resort; 4"'9) lanţ cinematic.
Vibrograful Geiger (v. fig. IV) derivă din instrumentul universal Geiger, constituit în principal din: receptor, prin care se înregistrează fenomenul de măsurat, şi captor, care e diferit după mărimea de studiat şi după specificul fiecărui tip de instrument (vibrograf, torsiograf, taho-graf, accelerograf).
Vibrograful Geiger e constituit în principal din masa seismică 2, care oscilează în jurul axului 1, fiind menţinută în poziţie orizontală sau verticală de resortul 3. Prin lanţul cinematic 5-6-7-8-9 oscilaţiile pendulului sînt transmise peniţei.
Vibrograful Geiger cuasistatic are sistemul de înregistrare în legătură directă cu obiectul care vibrează.
3.	Vibrolaminarea betonului. Bet.: Operaţie de confecţionare a elementelor de beton armat, în special a panourilor mari, cu ajutorul unei instalaţii speciale care laminează şi vibrează concomitent betonul turnat pe o bandă de formare.
Pentru confecţionarea elementelor vibrolaminate se foloseşte un beton vîrtos, cu factorul apă/ciment de 0,28—0,32.
în cazul betonului armat cu armatură obişnuită se folosesc mortare de ciment şi nisip cu dozajul 1:2 (în greutate), confecţionate cu cimenturi cu întărire rapidă şi nisipuri curate cu granule mari.
în cazul betonului armat cu armatură pretensionată, cînd rezistenţi minimă a betonului la eliberarea armaturii pre-tensionate trebuie să fie de cel puţin 210 kgf/cm2, se foloseşte cimentul Portland cu conţinut ridicat de alit şi cu fineţea de măcinare de 3500---5000 cm2/g. Ca agregate se folosesc nisipuri sortate sau nisipuri curate cu granulaţie mare, cu adaus de piatră spartă de-granit, cu granulaţia pînă la 10 mm.
Instalaţia de vibrolami nare se compune din următoarele părţi principale:
Dispozitivul de dozare e echipat cu patru buncăre pentru agregate şi ciment şi cu două alimentatoare cu bandă (unul pentru ciment şi altul pentru agregate).
Transportorul elicoidal (cu diametrul de 300 mm şi lungimea de 6 m) efectuează amestecarea componenţilor în timpul transportării lor la betonieră. El e montat într-o capotă închisă cu pereţi, între cari, în timpul iernii, se trimite abur.
Vibrometru	481	VibrometrU
Betoniera cu amestec continuu efectuează amestecarea forţată a componenţilor cu ajutorul unui arbore cu palete, care are în interior un vibrator electromecanic.
Laminorul e alcătuit dintr-o bandă de formare, cu deplasare continuă, deasupra căreia sînt montate mecanismele şi dispozitivele necesare pentru executarea tuturor operaţiilor tehnologice principale.
Banda de formare a laminorului e metalică, are lăţimea de 3,6 m şi e alcătuită din zale transversale, legate una lîngă alta prin şase lanţuri de tracţiune. Banda permite formarea de produse de diferite forme şi dimensiuni, prin fixarea pe ea a unor plăci despărţitoare. Pe bandă se aşază carcasele de armare şi se toarnă betonul în curent continuu. Distribuirea betonului pe toată lăţimea benzii de formare se realizează cu ajutorul unui melc transversal.
Concomitent cu repartizarea şi netezirea betonului cu ajutorul melcului se efectuează şi compactarea prin vibrare cu ajutorul unei rigle vibrante.
După formare, se execută laminarea elementelor turnate, cu ajutorul unui agregat de calibrare, alcătuit dintr-o serie de cilindre, cu diametri de 400 mm şi 210 rnm, şi dintr-un tambur de acţionare, montate pe un cadru suspendat într-un batiu metalic, şi care se poate deplasa vertical, în funcţiune de grosimea produsului supus lamihării.
în timpul laminării, fiecare cilindru acţionează concomitent asupra unei fîşii înguste a suprafeţei produsului, cu o presiune de circa 50 kgf/cm2.
Tratarea termică a produselor se efectuează în continuare, timp de două ore, în timpul mişcării lor pe bandă. încălzirea se realizează cu abur introdus în spaţiul dintre banda de formare şi pardoseală.
Pe toată porţiunea de tratament, banda de formare e izolată termic, iar la partea superioară produsele sînt acoperite cu o bandă termoizolatoare cauciucată.
î. Vibrometru, pl.vibrometre. F/z., E/t.: Instrument pentru măsurarea deplasărilor lineare în fenomenele de vibraţii, în astfel de fenomene, pe lîngă deplasările lineare se mai pot măsura: vitezele, cu velocimetre; acceleraţiile, cu accelero-metre; deformaţii le, cu tensometre; frecvenţele, cu frecvenţ-metre; deplasările unghiulare, cu torsiometre; vitezele unghiulare, cu tahometre; fazele, cu fazmetre; presiunile, cu manometre. Dintre aceste instrumente, unele se bazează pe acelaşi principiu de funcţionare ca şi vibrometrele.
După precizie, se deosebesc vibrometre de laborator şi vibrometre de şantier.
După locul unde se face măsurarea în raport cu locul unde se produc vibraţiile, se deosebesc vibrometre cu măsurare pe loc şi vibrometre cu măsurare la distanţă.
După felul legăturii între obiectul ale cărui vibraţii se măsoară şi instrumentul de măsură, se deosebesc: vibrometre fără contact mecanic cu obiectul (cum sînt vibrometrele optice, fotoelectrice, etc.) şi vibrometre cu contact al obiectului, acestea putînd fi fără punct fix (deci cu sprijinire excluzivă pe obiect) sau cu punct fix (deci susţinute de obiect şi de un punct imobil).
După principiul fizic pe baza căruia funcţionează instrumentul, se deosebesc vibrometre mecanice, optice şi electrice, ultimele putînd fi:-rezistive, capacitive, inductive, fotoelectrice, piezoelectrice, magnetoelectrice.
Vibrometrele mecanice pot fi seismice sau cuasistatice.
Vibrometrul seismic cuprinde, în principal, un sistem oscilant constituit dintr-o masă seismică 2 şi un element elastic 3 (v. fig. i), fiind în general instrumente cu sprijinire excluzivă pe obiect. Suspensiunea elastică a masei seismice se poate realiza: pe resorturi elicoidale montate în paralel; pe resorturi spirale; prin pîrghie şi arc elicoidal ; prin arc lamelar simplu ; prin două arcuri lamelare montate
în paralel. Acelaşi tip de instrument poate servi ca accelero-metru, ca frecvenţmetru sau ca vibrometru, după raportul dintre frecvenţa proprie a dispozitivului de măsurare şi frecvenţa vibraţiei.
Considerînd că deplasarea obiectului se efectuează armonic
u = U sin co t,
şi determinînd deplasarea n z(t)=u(t)Jrx(t) faţă de un reper fix se poate scrie următoarea ecuaţie de mişcare :
mzn	-\-k% =■0,
în care hx' e forţa de frecare vîscoasă în amortisorul 4 şi kx e forţa elastică a arcului 3.
Din soluţia acestei ecuaţii, care eo expresie de forma
x—TJA sin (co* —a),
se constată că în cazul unei frecvenţe proprii a instrumentului foarte joasă
A&1, pe tambur se înregistrează chiar depjasările obiectului 7.
în cazul cînd mişcările obiectului sînt neperiodice sau periodice însă nu armonice, înregistrările nu mai sînt fidele, prezentînd distorsiuni de amplitudine ic=(1±e) U şi distorsiuni de fază.
Vibrometrul Hemz (v. fig. II) e folosit, în special, pentru măsurări la vibraţii de fundaţii de motoare, batiuri şi planşee
/. Principiul vibrome-trului seismic.
1) corpul instrumentulu legat rigid de obiecţul care vibrează; 2) masă seismică; 3) resort pentru susţinerea masei seismice; 4) amortisor; 5) tambur rotitor; 6) ac indicator; 7) obiectul ale cărui vibraţii se măsoară; u(t) deplasarea obiectului, deci şi a corpului instrumentului; x(t) deplasarea masei seismice şi a acului înregistrator.
//. Vibrometru Hemz. ///, Vibrometru cuasistatic cu citire optică.
1)	masă seismică; 2) resor- 1) tija palpatorului; 2) pîrghie; 3) oglindă; 4) lam-turi pentru sprijinirea ma- pă cu lumină albă; 5) lampă cu neon; 6) ecran sei seismice; 3) corpul in-	gradat; 7) resort,
strumentului; 4) indicator; 5) inel de sprijin; din clădrii industriale şi cuprinde, în
6)	tijă.	principal, masa seismică 1, opt arcuri 2,
pentru susţinerea acesteia, indicatorul 4 comandat de tija 6, sprijinită pe inelul 5, care e solida rizat cu corpul instrumentului 3.
Vibrometrul cuasistatic e constituit dintr-un echipament mobil foarte uşor dar şi foarte rigid, pentru a avea frecvenţe proprii foarte mari, astfel încît să poată urmări cît mai fidel mişcarea obiectului în vibraţie. E un instrument cu punct fix şi cu măsurare directă, spre deosebire de vibrometrul seismic, care e cu măsurare indirectă, prin intermediul sistemului oscilant seismic.
Condiţia de cuasistaticitate e obţinută dacă dispozitivul de măsurare prezintă forţe de inerţie şi de frecare foarte mici faţă de forţele elastice.
Un exemplu de vibrometru cuasistatic e cel reprezentat schematic în fig. III, care e un vibrometru cu citire optică.
Vibrometrul optic măsoară fenomenul vibrator prin deplasarea unor raze de lumină. E un instrument care funcţionează fără contact mecanic cu obiectul a cărui vibraţie e studiată. Uneori instrumentul se reduce la un dispozitiv
31
Vibronetezire
482
Victor-bronz
simplu de măsurare a deplasărilor prin observaţie vizuală. Vibrometrul optic e folosit pentru măsurarea vibraţiilor obiectelor uşoare cari nu pot suporta greutatea unui instrument seismic sau cuasistatic.
Vibrometrul electric e constituit dintr-un dispozitiv seismic sau cuasistatic, ca şi vibrometrul mecanic, pentru sezi-sarea vibraţiei, dintr-un captor care transformă mişcarea într-o mărime electrică şi din dispozitive electrice pentru amplificarea şi măsurarea mărimii electrice.
Captorul e, în general, un dispozitiv complex constituit în principal dintr-un traductor (v.) sau, uneori, numai dintr-un
IV. Vibrometru cu mîner. V) Traductor cu VI. Vibrometru electroseismic. 1) piesă în vibraţie; 2) iamă	fir.	1)	lamă elastică; 2) masă seis-
elastică; 3)direcţia depla- 1) fir de cons- mică; 3)traductor cu fir; 4) bor-sării vibratorii; 4) reaze- tantan; 2) fire ne de ieşire; 5) şurub de eta-me protectoare ; 5) corpul de conexiune; lonare; 6) cutia instrumentului, instrumentului; 6) traduc- 3) suport, tor cu fir; 7) mîner.
traductor. Traductoarele folosite sînt: energetice, producînd o tensiune electromotoare; parametrice, producînd variaţia unei mărimi a circuitului electric (rezistenţa, capacitatea sau inductan-ţa), tensiunea electromotoare necesară circuitului fiind produsă de o sursă exterioară.
Exemple:
Vibrometrul cu mîner (v. fig. IV) e constituit dintr-o lamă elastică 2, încastrată la capete, care se aplica pe piesa 1 în. vibraţie.
Traductoru! 6, lipit de lamă, e de tip rezistiv cu fir. Astfel de tra-ductoare(v. fig. V)— numite şi mărci tensome-trice —, foarte răspîndite în tehnica măsurării electrice a mărimilor mecanice şi în special a vibraţiilor, sînt constituite dintr-un fir subţire de constantan 7, îndoit de cîteva ori, fixat pe un suport de hîrtie sau de alt material izolant 3, şi avînd capetele legate la firele de conexiune 2... Traductorul astfel* construit se lipeşte de piesa ale cărei .-vibraţii se măsoară ; deformările acesteia pro-
frecvenţei şi a fazei 5
VII. Vibrometru seismic cu captor inductiv.
1) bobină; 2) tijă de ghidare; 3 şi 4) piese polare; 5) magnet permanent; 6) placă de bază; 7) cadru de alamă; 8) bucea-sanie; 9) tijă de centrare;	10) arc; 11) şurub de
reglare a poziţiei magnetului faţă de bobină; 12) amortisoare; 13) opritor; 14) cutia instrumentului; 15) fereastră de control.
duc variaţia lungimii şi a secţiunii firului de constantan şi deci a rezistenţei ohmice a acestuia, variaţie care e măsurată, de regulă, printr-o metodă de punte.
Vibrometrul electroseismic (v. fig. VI) cuprinde un captor constituit dintr-o lamelă elastică 1 (de celuloid cu grosimea de 1 mm), purtînd masa seismică .2 care poate fi deplasată, pentru etalonarea instrumentului, prin intermediul şurubului de etaionare 5. Pe lamelă se aplică traduc-toare tensometrice rezistive 3, ale căror fire sînt legate la bornele de ieşire 4.
Vibrometrul seismic cu captor i n-d u ct i v e constituit, în principal (v. fig. VII), dintr-o masă seismică (compusă din magnetul permanent 5, piesele polare 3 şi 4, şi cadrul de alamă 7) sprijinită elastic pe resortul elicoidal 10. Acest sistem seismic e ghidat în mişcarea verticală de rulmenţii bucelei-sanie 8 şi de tija de centrare 9. Sistemul inductiv e constituit de bobina 1, fixată pe tija de ghidare 2.
1.	Vibronetezire. Tehn., Mett,; Sin, Superfiniţie (v.), Su-perfinish.
2.	Vibropilâ, pl. vibropile. Ut., Cs.: Sin. Placă vibratoare (v.), Lamă vibratoare. V. şi sub Vibratoare rutiere, sub Vibrator 7.
3.	Vibroscop, pl. vibroscoape. Fiz., Elt.: Instrument pentru măsurarea simulantă a amplitudinii vibraţiilor, constituit, în principal, dintr-o masă seismică 5, fixată pe o lamelă elastică a cărei lungime poate fi variată cu ajutorul piuliţei 7, acţionate prin butonul 4. Frecvenţa vibraţiei e arătată pe scala 6 de indicatorul piuliţei 7, după ce s-a mane- -vrat butolnu 4 pînă cînd s-a realizat rezonanţa. Amplitudinea vibraţiei e arătată în aceiaşi timp de acul masei 5 pe scala 3. Faza vibraţiei se determină stroboscopic, manevrînd butonul 1 pînă cînd contactul 2 atinge masa 5 în vibraţie stabilind astfel un curent alternativ cu frecvenţa mică; 6; scală; 7; indicator, vibraţiei.
Vibroscopul măsoară corect vibraţiile armonice; la cele nearmonice măsoară armonica cu care e în rezonanţă.
4.	Viburnum. Bot.: Gen de plante lemnoase, din familia Caprifoliaceae, cari cresc şi în ţara noastră. Cuprinde circa 80 de specii, cultivate pentru aspectul lor decorativ, cum şi pentru proprietăţile lor medicamentoase, hemostatice. Una dintre cele mai frumoase plante din acest gen e Viburnum lantana Linn. (dîrmozul, v.).
5.	Vicalloy. Metg.: Grup de aliaje maleabile pe bază de cobalt-vanadiu, cu adaus de fier, folosite pentru magneţi permanenţi.
6.	Vicaricsnte, specii 'v. Geobot.: Specii vegetale cari, prin izolare, s-au adaptat mediului respectiv, căpătînd caractere morfologice deosebite de ale speciilor iniţiale.
7. Vicat, aparat	Mat, cs, V. sub Priză 4.
8.	Vicia. Bot.; Gen important de plante, din familia Leguminoaselor papilionacee, tribul Viceae; cuprinde circa 180 de specii de plante erbacee, anuale sau perene, cu portul variabil, scadente prin cîrcei, sau mici şi întinse pe pămînt, ori sub-erecte. Sînt răspîndite prin regiunile temperate. Ca plante de nutreţ se cultivă următoarele specii: Vicia sativa Linn., Vicia villosa Roth., Faba vulgaris M'oench., cultivată, de asemenea, ca plantă alimentară.
9.	Vîctor-bronz. Metg.: Alamă de tip 60/40 modificată, cu compoziţia: 39% Zn, 1,5% Al, 1% Fe, 0,05% V şi restul cupru. E folosită la fabricarea de tuburi, de fitinguri, • etc. cari funcţionează îa medii, corodante. Var. Bronz Victor.
Vibroscop.
1) buton ; 2) contact; 3) scală; 4) buton; 5) masă seis-
Victor-metal	483	Videocaptor,	tub
1.	Victor-metal.Metg.: Alamă cu conţinut mare de nichel, cu compoziţia de bază 50% Cu, 35% Zn şi 15% Ni şi care mai poate conţine pînă la 0,1 % Al şi pînă la 0,3% Fe. Are culoare albă, cu nuanţe galbene pale; are rezistenţă mare la coroziune şi caracteristici mari. E întrebuinţat la turnarea de fitin-guri şi de piese similare, folosite în instalaţii şi în construcţia de maşini. Var. Metal Victor.
2.	Vicuna. Zool,, Ind. text.: Rasă de capre cari trăiesc în munţii înalţi din Peru, Bolivia, Ecuador, etc. şi a căror lînâ e fină, mătăsoasă, de culoare aurie spre brună-roşcată. Fibrele de vicuna sînt cele mai fine dintre toate cele provenite din păruri animale, ele avînd diametrul cît jumătate din diametrul lînii fine merinos. Se folosesc pentru produse fine, în general nevopsite, pentru a evita degradarea, prin vopsire, a fibrelor şi a aspectului lor caracteristic.
Numirea franceză a acestor fibre, vigogne, s-a dat ulterior produselor din amestec de lînă scurtă cu bumbac şi apoi pro-duselordin amestec de bumbac fără lînă, şi anume din fibre inferioare şi recuperate din deşeuri de fire, ţesături şi tricotaje de bumbac (vigonie-im itat), cari înlocuiesc pe cele originale de vicuna.
3.	Vid, 1. Fiz.: Domeniu din spaţiu, care nu conţine substanţe.
4.	Vid. 2. Fiz.: Starea fizică din regiunile din spaţiu cari conţin foarte puţine particule corporale sau (teoretic) nu conţin astfel de particule. Se spune că într-un recipient e vid cînd a fost îndepărtat din el gazul pe care-l conţinea. Cum această îndepărtare nu e niciodată completă, nu se poate atinge un vid perfect. De aceea se consideră că un recipient e vidat cînd presiunea gazului din ei e suficient de joasă pentru ca drumul liber mijlociu al moleculelor să fie mare faţă de dimensiunile recipientului. în unele operaţii de chimie se consideră însă că un recipient e vidat fie cînd gazul a fost îndepărtat în aşa măsură, încît să nu producă reacţii cu substanţele din recipient, fie cînd presiunea gazului e destul de joasă pentru ca lichidele din recipient să fiarbă la o temperatură destul de joasă spre a nu se descompune prin fierbere.
Vidarea se realizează cu pompe de vid (v. Pompă de vid). Un vid înaintat, pînă spre 10”*9 mm col. Hg, se obţine după o vidare cu pompe, prin îndepărtarea resturilor de gaz cu ajutorul unui getter (v.), cu cărbune activ răcit în aer lichid, etc.
5.	~ barometric. Fiz.: Vidul dintr-un tub barometric din spaţiul de deasupra lichidului din tub. în acest spaţiu găsin-du-se vapori ai lichidului respectiv, vidul barometric e un vid relativ, presiunea gazului din spaţiul în care se găseşte vid barometric fiind cu atît mai joasă cu cît tensiunea vaporilor lichidului e mai joasă.
6.	distilare în Ind. petr. V. sub Distilare 1.
7.	Vidanj. Tehn., Hidrot.: Operaţia de extragere, cu mijloace manuale sau mecanice, a depozitului de nămol sedimentat în bas inele de decantare cu două etaje (sistem Emscher), în haznalele septice cu cari sînt echipate canalizările menajere, sau în căminele gurilor de scurgere.
La decantoarele cu două etaje, această operaţie se face în două faze: în prima fază, nămolul trece prin sifonare de la etajul inferior la nivelul etajului superior, într-un cămin special, destinat acestui scop ; în a doua fază, nămolul e îndepărtat din cămin, fie manual, cu linguri speciale, fie mecanizat, prin vacuumare cu ajutorul cisternelor automobile echipate special.
La haznalele cu un singur etaj, în cari se produc fermentaţi i în mediu acid, operaţia se execută numai prin vacuumare în cisterne, pentru a evita efectele nocive ale gazelor degajate în atmosferă. Toate lucrările de acest fel trebuie să aibă căile de acces necesare pentru ca autocisterna de vidanj să poată ajunge cît mai aproape de căminul din care se extrage nămolul.
s. Vidare. Fiz. V. sub Vid 2.
9.	Vida, mulţime Mat. V. sub Mulţime.
io.	Videocaptor* tub Telc.: Tub electronic (v.) folosi* în televiziune (v.) pentru traducerea informaţiilor luminoase conţinute de o imagine într-un semnal electric obţinut ca urmare a analizei acestei imagini (v. Analiza imaginii).
Toate tuburile videocaptoare au ca parte constitutivă principală o suprafaţă fotosensibilă pe carese proiectează imaginea optică a obiectului transmis, şi care utilizează efectul fotoelectric (v.) pentru a funcţiona ca traductor de lumină.
După modul în care se realizează transformarea imaginii într-un semnal electric, tuburile videocaptoare se împart în: tuburi cu acţiune instantanee (fără acumulare de sarcini) şi tuburi cu acumulare de sarcini.
Tuburi videocaptoare cu acţiune instantanee. La aceste tuburi, semnalul electric e determinat de fluxul luminos care cade pe un element din suprafaţa fotosensibilă a tubului video-captor în jntervalul de timp în care are loc explorarea acestui element. în cazul televiziunii de înaltă calitate, durata explorării (transmiterii) unui element de imagine e foarte mică şi de aceea tuburile cari folosesc principiul acţiunii instantanee prezintă o sensibilitate foarte mică. Dintre aceste tuburi face parte disectorui iui Farnsworth (v. Disector de imagini).
El a avut o utilizare largă în trecut la transmiterea filmelor de cinematograf, unde se poate asigura o iluminare suficient de intensă a cadrului.
Tuburi videocaptoare cu acumulare de sarcini. La aceste tuburi, sarcinile electrice rezultate prin efect fotoelectric se acumulează pe un electrod numit ţintă în tot intervalul de timp dintre două explorări succesive ale unui element de imagine. Principiul de funcţionare a| Principiul acumulării poate fi explicat unui tub cu acumulare de cu ajutorul schemei din figură. Ima-	sarcini,
ginea transmisă se proiectează pe o s) microelemente fotosensi-ţinţă alcătuită dintr-un număr foarte bile (fotocatozi); C) capaci-mare de fotocatozi mici S, legaţi în tăţi elementare; A) anod serie cu capacităţile elementare C. colector; O) dispozitiv optic Aici ţinta are deci şi rolul de foto- de proiectare a imaginii; catod. Anodul comun pentru toţi foto- O fascicul explorator; R) re-catozii e reprezentat de un colector zistenţă de sarcină, inelar A aflat în faţa fotocatozi lor. în
partea opusă fotocatozilor, capacităţile sînt legate între ele.
Sub acţiunea luminii care cade pe fotocatozii S, aceştia emit un număr de electroni, proporţional cu iluminarea fiecăruia dintre ei. Fotoelectronii emişi sînt atraşi de colector şi pe plăcile dinspre fotocatozi ale condensatoarelor se acumulează sarcini pozitive. în acest fel pe ţinta se formează un aşa-numit relief de potenţial, care reproduce distribuţia strălucirilor în imaginea transmisă. Mai departe, prin explorarea ţintei cu un fascicul de electroni, relieful de potenţial e transformat într-un semnal electric care apare pe rezistenţa de sarcină R.
în felul descris mai sus acumularea sarcinilor are loc în iconoscop (v.), care din punctul de vedere istoric reprezintă primul tub cu acumulare de sarcini.
Teoretic, folosirea principiului acumulării sarcinilor ar trebui să ducă la o creştere a sensibilităţii iconoscopului faţă de aceea a tuburilor cu acţiune instantanee, egală cu numărul de elemente în cari se descompune imaginea transmisă. Practic, însă, o serie de fenomene secundare fac ca sensibilitatea iconoscopului să fie mult mai mică decît cea aşteptată.
Pentru mărirea sensibilităţii tuburilor videocaptoare moderne, în construcţia şi în funcţionarea lor s-au adus unele îmbunătăţiri.
31*
Videoeaptor, tub
484
Videoeaptor, tub —
O creştere importantă a sensibilităţii s-a obţinut prin separarea funcţiunilor de emisiune fotoelectronică şi de acumulare a sare ini lor. în acest fel, pentru emitereafotoelectronilor se poate folosi un fotocatod de cîteva ori mai sensibil la lumină decît fotocatodul-ţintă folosit în iconoscop, Astfel, imaginea optică proiectată pe fotocatod dă naştere mai întîi unei imagini electronice; aceasta e apoi transportată pe ţintă, relieful de potenţial formîndu-se prin emisiune de electroni secundari datorită bombardării ţintei de către fotoelectronii cari formează imaginea electronică. Multiplicarea de electroni care se produce prin bombardarea ţintei duce la o creştere şi mai mare a sensibilităţii întregului tub. Dpuă acest principiu funcţionează tubul super iconoscop (v.).
O	creştere a sensibil ităţi i în raport cu iconoscopul se obţine de asemenea la tubul orticon (v.) prin explorarea ţintei cu electroni lenţi (spre deosebire de explorarea cu electroni rapizi, folosită la iconoscop şi supericonoscop). Prin aceasta se înlătură cauza care împiedică saturarea curentului fotoelectronic la iconoscop.
Separarea funcţiunilor de emisiune fotoelectronică şi de acumulare a sarcinilor, împreună cu folosirea unei ţinte speciale, care permite să se separe între ele chiar procesele de încărcare şi de descărcare a capacităţilor elementare, şi cu folosirea unui multiplicator electronic pentru curentul semnalului, au dus la crearea tubului superorticon (v.), a cărui sensibilitate e destul de apropiată de sensibilitatea teoretică a sistemelor bazate pe folosirea principiului acumulării.
Toate tuburile descrise mai sus se bazează pe folosirea efectului fotoelectric extern. Realizarea principiului de acumulare a sarcinilor e însă posibilă şi pe baza folosirii efectului fotoelectric intern (a fenomenului de fotoconductivitate). Folosirea acestui efect a dus la crearea tubului vidicon (v.), a cărui construcţie e asemănătoare cu a orticonului. Sensibilitatea vidiconului e însă mult mai mare decît a orticonului, datorită randamentului transformării luminii, care e mult mai mare în cazul fotoconductivităţii.
Principalii indici de calitate ai tuburilor videocaptoare sînt: sensibilitatea, raportul semnal/zgomot, puterea de rezolvare, caracteristica semnal-lumină, caracteristica spectrală, lipsa de semnale parazite şi inerţia redusă.
Sensibilitatea unui tub videoeaptor e definită de valoarea reciprocăa iluminării traductorului de lumină, la care tubul asigură un raport semnal/zgomot bun pentru o lărgime de bandă de frecvenţă dată:
în practică, sensibilitatea se exprimă indirect prin iluminarea Etl a traductorului care asigură raportul semnal/zgomot menţionat (v. Tabloul 1 — corespunzător pentru 6 MHz lărgime de bandă).
Tabloul I
Tipul tubu lui	Disector	Icono- scop	Super- icono- scop	Orti- con	Super- orti- con	Vidi- con
E ti (lux) | 2000 -10 000		o o o	10---20	9 o	1—2	10--20
Raportul semnal /zgomot. Existenţa zgomotului în semnalul dat de un tub videoeaptor reduce puterea de rezolvare a întregului sistem, cum şi numărul de trepte de strălucire cari pot fi distinse pe imagine. Experienţele au arătat că în cazul unui spectru cu zgomot uniform, aşa cum se obţine în cazul tubului superorticon, o calitate bună a imaginii se obţine pentru un raport între mărimea de la vîrf la vîrf a semnalului şi valoarea eficace a zgomotului de 32"*34 dB. Pentru ca zgomotul să nu fie vizibil pe imagine acest raport trebuie să fie de 4Q---42 dB. Tuburile superorticon moderne, cu diametrul
de 11,4cm (4,5 inch'i, asigură un raport semnal/zgomot de circa 37—39 dB.
Super iconoscopul şi vidiconul au un zgomot cu spectru neuniform, cu predominarea componentelor de frecvenţa înaltă, cari sînt mai puţin supărătoare pentru ochi. De aceea, la o aceeaşi calitate a imaginii, la aceste tuburi se cere un raport semnal/zgomot cu circa 12 dB mai mic decît la tubul superorticon.
Puterea de rezolvare a unui tub videoeaptor e caracterizată complet prin curba care reprezintă variaţia semnalului corespunzător unei imagini formate din linit verticale alternate, aibe şi negre, în funcţiune de grosimea acestor linii. în practică, puterea de rezolvare e dată prin numărul maxim de linii verticale albe şi negre de aceeaşi grosime, cari încă mai pot fi distinse pe imaginea de televiziune, pe o lungime egală cu înălţimea cadrului.
Valorile limită ale puterilor de rezoluţie cari pot fi obţinute cu diferite tipuri de tuburi videocaptoare sînt date în tabloul II.
Tabloul II
Tipul tubului	Iconoscop	Super- iconos- cop	Orticon	Super- orticon j Vidicon I	
Puterea de rezoluţie limită, în linii	oo o o o o o	circa 1000	circa 1000	900	700
Caracteristica semnal-lummâ reprezintă dependenţa semnalului dat de tub de strălucirea d ifer iţelor porţi un i ale obiectelor. Ne!inearitatea caracteristicii semnal-lumină e caracterizată cu ajutorul exponentului de contrast (v. Contrast, exponent de y. definit de relaţia
i~B\ ,
s ob ’
în care %s e intensitatea curentului de semnal al tubului, iar Boh e strălucirea punctului corespunzător al obiectului.
Pentru o redare corectă a treptelor de strălucire de către întregul lanţ de televiziune e de dorit ca exponentul de contrast al tuburilor videocaptoare să fie Y=0,4f deoarece în acest caz se obţine o compensare a nelinearităţii caracteristicii lumină-semnal a tuburilor cinescop şi se realizează o caracteristică lumină-lumină lineară pentru întregul lanţ.
Valorile exponenţilor de contrast y pentru d iferitele tuburi videocaptoare sînt date în tabloul III.
Tabloul III
Tipul tubului	Disector	Iconoscop şi supericonoscop	Orticon şi superorticon	Vidicon
y	1	— 0,5	1	- 0,7
Cum rezultă din tablou, cele mai convenabile din punctul de vedere al valorii coeficientului y sînt tuburile iconoscop şi supericonoscop. în cazul utilizării celorlalte tipuri de tuburi se introduc în lanţ corectoare de contrast pentru a se putea realiza caracteristica lumină-lumină dorită.
Caracteristica spectrala a tuburilor videocaptoare e curba care reprezintă sensibilitatea relativă a traductorului de lumină la radiaţiile luminoase de diferite lungimi de undă. Pentru a obţine o redare cît mai naturală a strălucirilor obiectelor e necesar ca această caracteristică să fie cît mai apropiată de aceea a ochiului omului.
Semnale parazite: La unele tuburi videocaptoare, semnalul util e însoţit de semnale parazite.
Astfel, la iconoscop apar semnale parazite datorită redistribuirii pe ţintă a electronilor secundari produşi prin bombardarea cu fasciculul, de explorare şi a fotoelectronilor
I
Videodistribuţie	485	Vienez,	procedeul	—
proveniţi de la elementele învecinate ale ţintei. Pentru compensarea acestor semnale parazite, cari dau naştere pe ecran aşa-numitei pete negre, în semnalul de la ieşirea icono-scopului trebuie să se amestece semnale de corecţie de formă specială, cu frecvenţa liniilor şi a cadrelor.
La supericonoscop, efectul de pată neagră e mai puţin pronunţat decît la iconoscop, datorită reducerii curentului de redistribuire.
Şi la celelalte tuburi apar unele semnale perturbatoare, dar ele sînt mult mai puţin supărătoare decît pata neagră de la iconoscop şi supericonoscop.
Inerţia tuburilor videocaptoare se manifestă prin suprapunerea obiectelor în mişcare, ceea ce duce la pierderea clarităţii şi la distorsionarea gradaţiilor de strălucire.
în tuburile videocaptoare se manifestă mai multe tipuri de inerţie. Inerţia cea mai mare o are tubul vidicon, fiind asociată fenomenului de fotoconductivitate. Inerţia vidiconului scade foarte mult la iluminări mari.
Un alt tip de inerţie e „imprimarea" care se observă ia tuburile superorticon la o expunere mai îndelungată pe o imagine fixă. Fenomenul se evită cu ajutorul unui dispozitiv care realizează deplasarea ciclică a imaginii electronice pe suprafaţa ţintei, cu o viteză redusă.
Indici de exploatare. Afară de indicii prezentaţi mai sus, tuburile videocaptoare se apreciază şi după alţi indici cari au importanţă mare în exploatare: durata de funcţionare, gabaritul, simplicitatea deservirii, etc. Cel mai adecvat pentru exploatare e tubul vidicon, care are o durată de funcţionare mare, e foarte uşor de reglat şi, datorită gabaritului său redus, permite construirea unor camere videocaptoare mici şi uşoare.
în prezent, în tehn ica tel ev iz iun ii, pentru captarea imaginilor se utilizează cel mai mult tuburile superorticon şi vidicon. Datorită sensibilităţii lui foarte mari superorticonul şi-a găsit o utilizare largă în televiziunea radiodifuzată, atît pentru emisiunile din studio cît şi pentru cele din exterior (pentru transmisiuni cu carele de reportaj). Datorită cal ităţilor lui de exploatare vidiconul se utilizează mult în televiziunea aplicată; el e de asemenea utilizat în televiziunea radiodifuzată, la transmiterea filmelor de cinematograf, unde se poate realiza o iluminare a cadrului la care inerţia să nu mai fie supărătoare.
1.	Videodistribuţie. Telc.: Televiziunea care utilizează distribuţia prin reţele de cabluri a semnalelor pentru marele publ ic.
2.	Videofrecvenţâ. Telc.: Fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de televiziune, ad ică între 0 Hz şi 4-• *8 MHz, după norma de televiziune (v.) folosită.
3.	semnal de Telc.: Sin. Semnal video (v. sub Semnal 2).
4.	Vidi, capsulă Fiz. V. sub Barometru.
5.	Vidicon. Telc.: Tub videocaptor (v.) în care se foloseşte efectul fotoconductiv (v.), adică creşterea conductivităţii unui material sub acţiunea luminii. V. şi Fotoelectrică, celulă
Figura reprezintă construcţia unui vidicon. Ţinta fotosensibilă e alcătuită dintr-un strat transparent de metal 6, care are rolul de electrod de semnal, şi un strat subţire de material fotorezistiv C, depuse pe fundul cilindrului de sticlă A. Rezistenţa transversală a stratului fotorezistiv trebuie să fie foarte mare.
La întuneric, între cele două feţe ale stratului fotorezistiv există o diferenţă de potenţial, determinată de o parte de tensiunea continuă aplicată la electrodul de semnal şi de altă parte de potenţialul mediu la care e adus în întuneric fiecare element de pe faţa interioară adstratului fotorezistiv în urma bombardamentului electronic. în intervalul dintre două treceri succesive ale fasciculului electronic, potenţialul feţei
interioare a ţintei tinde să se apropie de pvtenţialul electrodului de semnal, datorită descărcării capacităţilor elementare prin stratul fotorezistiv a cărui coductivitate la întuneric e însă foarte mică.
Prin proiectarea pe ţintă a unei imagini, conductivitatea diferitelor puncte ale stratului de semiconductor creşte în
Construcţia tubului vidicon.
1) tub cilindric de sticlă; 2) ţintă; 3) catod; 4) electrod de comandă; 5) primul anod; 6) al doilea anod; 7) al treilea anod; 8) grilă.
funcţiune de iluminare. în acest strat se formează un aşa-numit „relief de conductivitate11. Curentul diferit de descărcare a capacităţilor elementare între două treceri succesive ale fasciculului determină apoi crearea unui relief de potenţial.
în timpul explorării, fasciculul electronic aduce din nou potenţialul fiecărui punct al feţei interioare a ţintei la valoarea iniţială. Prin aceasta prin rezistenţa de sarcină conectată în circuitul electrodului de semnal va trece un curent variabil dependent de iluminarea elementului corespunzător al ţintei.
Simplicitatea în exploatare a tuburilor de tip vidicon a determinat o utilizare din ce în ce mai largă a lor în instalaţiile de televiziune, în special în televiziunea aplicată. Sin. (parţial) Staticon, Rezistron.
6.	Vidmer, coloana Chim.; Coloană de distilare fracţionată adiabatică, folosită în laborator, compusădin următoarele părţi: o manta exterioară, prelungită la partea inferioară cu un tub prin care se adaptează la balonul de distilare; un tub cilindric intermediar, terminat la partea inferioară cu un cot care realizează o închidere hidraulică; coloana propriu-zisă, cu umplutură uniformă spirală şi cu un ajutaj de legătură la refrigerent.
7.	Vidra, pl. vidre. Zool.: Lutra vulgaris L. Mamifer car-n ivor plantigrad d in famil ia Mustel idae, care trăieşte în Europa şi în Asia. Are corpul lung de 50*”80 cm şi coada turtită şi ascuţită Ia vîrf, lungă de 25-**40 cm; corpul e acoperit cu blană; capul e oval, turtit; urechile şi picioarele sînt scurte, cu cîte cinci degete cu gheare, neretractile, unite printr-o membrană dezvoltată (sînt palmate).Blana are părul lung, aspru şi lucios, de culoare brună-roşcată, cu abdomenul mai deschis. Iarna, blana e aproape neagră.
Bună înotătoare, trăieşte pe lîngâ ape, în special pe lîngă cele piscicole şi pe terenuri riverane, hrănindu-se cu peşte, cu raci şi cu vînat mic de apă. Epoca principală de împerechere e în februarie-martie. Sarcina durează 61 •••63 de zile, după care naşte 2***4 pui, orbi în primele 9 zile. E dăunătoare pentru piscicultură. Blana are valoare economică, atît vara cît şi iarna.
Se prinde la capcane instalate la trecători, la circa 5 cm sub nivelul apei. Se vînează la pîndă. Sin. Lutră.
8. Vie, pl. vii. 1. Teren plantat cu viţă de vie.
9. Vie. 2. Bot., Agr.: Sin. Viţă de vie (v.),
io.	Vienez, procedeul ind. alim.: Procedeu pentru fabricarea drojdiei presate, din înalţ de orz, secară şi porumb.
Vier
486
Viermi
Mustul ferment'escibil e pregătit dintr-un amestec din cele trei cereale, în anumite proporţii şi în anumite condiţii. Mustul gata pregătit e însămînţat cu drojdii superioare; după un anumit timp de la începerea fermentaţiei, se face recoltarea drojdiei. Drojdia recoltată e apoi spălată cu apă şi trecută la filtre-prese.
1.	Vier, pl. vieri. Zoo/., Zoot.: Masculul apt pentru reproducţie la porcine (v.).
2.	Viermi, sing. vierme. Zoo/., Paleont.: Animale cu corpul moale şi segmentat, lipsit în general de părţi tari scheletice, în stare fosilă, viermii se cunosc sub diferite forme: impre-siuni, urme de tîrîre, perforaţii în cochiliile moluştelor sau în diferite sedimente marine; de ia viermi aparţinînd grupei anelidelor polichete, se cunosc piesele bucale numite sco/e-codonteşi tuburile calcaroase sau cornoase cari protejau corpul speciilor sedentare (v. Spirorbis, Şerpuia, Jereminella).
Urmele lăsate de viermi, foarte vechi, se cunosc: din Cam-brîan impresiuni de Worthenella cambria şi Canadia, asemănătoare cu anelidele (viermi inelaţi) polichete (cu perişori) actuale, din Jurasic, impresiunile lăsate pe calcarele litografice de la Solnhofen; din depozitele de vîrstă cretacică şi paleo-genă din Carpaţi şi din Alpi (depozitele de Fliş), impresiuni şi urme de tîrîre. Cercetările mai noi au stabilit că unele dintre urmele de acest fel din flişul subcarpatic, numite Paleobulia, provin de la unele Gasteropode de plaje.
Cele mai importante resturi fosile ale viermilor sînt tuburile calcaroase aparţinînd anelidelor polichete sedentare (tubicole), prin îngrămădirea cărora, împreună cu briozoare, foraminifere şi alge calcaroase (Lithothamnium), s-au format, în timpul Tortonianului şi Sarmaţianului, dealurile de calcare recifale Toltry sau Myodobore, cari se întind din Podolia pînă în Moldova (la Ştefăneşti pe Prut).
Viermii actuali se împart în Platelminţi, Nematelminţi, Nemerţien i şi Anei idae, d in d iviziunea Celomatae. Nemerţien i i nu au reprezentanţi în ţara noastră.
Platelminţii, numiţi şi viermi laţi, deşi cu înfăţişări şi structuri variate — după condiţiile biotice la cari s-au adaptat — constituie un grup omogen de animale cu simetrie bilaterală. Au corpul nesegmentat, turtit dorso-ventral, dotat cu o extremitate cefalică care are, în general, organe de simţ şi uneori de fixare, celomul slab dezvoltat, redus la unele cavităţi genitale, tegumentul strîns legat de sistemul muscular constituind sacul musculo-cutaneu, iar sistemul nervos consti-tuit din gangl ioni cerebroizi şi cordoane nervoase longitudinale cu ramuri transversale. La viermii laţi, evolutiv apar pentru prima dată tubul digestiv şi aparatul excretor. Nu au aparat respirator, circulator şi nici orificiu anal. Cu rare excepţii, sînt animale ermafrodite. La majoritatea formelor, dezvoltarea e compl icată, cu schimb de generaţii sexuate şi asexuate, şi cu gazde intermediare.
Platelminţii, reprezentaţi prin peste 5500 de specii, dintre cari majoritatea dăunători, paraziţi la om şi la animale, se împart în trei clase, şi anume:
Turbelari aţele, cari sînt forme libere în general, de dimensiuni mici, majoritatea între 0,5 şi 5 mm, carnivore şi foarte mobile, datorită unor cili vibratili existenţi pe întreaga suprafaţă a corpului, cari trăiesc în mediul acvatic marin şi dulcicol (Planaria), cald şi rece, în special în zona litorală, cu rare forme tericole cari ating dimensiuni pînă la 60 cm (Bipalium).
T rematodele, cari sînt forme parazitare de dimensiuni mici (0,5,#*50 mm), cu corpul neciliat, în general scurt, dintr-o singură bucată, în formă de frunză, cu organe de fixare, ventuze şi cîrlige. Foarte prolifice în stare adultă, parazitează aproape excluziv pe vertebrate acvatice sau terestre. După modul de parazitare şi ciclul de reproducere se deosebesc forme monogene ectoparazite, cu dezvoltare directă (Gy-rodactylus), şi digene saii ţrjgene endoparazite, cu două,
uneori cu trei^gazde şi cu dezvoltare eterogonică (Fasciola hepatica sau gălbeaza oilor). Produc boli parazitare numite trematodoze (v.) şi au asupra animalului-gazdă acţiuni traumatice, prin rănirea la locul de fixare, spoliatoare’ prin sustragerea produselor de hrană, şi toxice prin substanţele dăunătoare secretate.
Cestodele, cari sînt forme parazite cu lungimea de Ia cîţiva centimetri pînă la 15 cm, cu corpul în general constituit din mai multe bucăţi — proglote—dispuse linear în formă de panglică, cu una dintre extremităţi (scolexul) diferenţiată prin adaptare, prezentînd ventuze şi cîrlige. Endoparazite, au aparatul digestiv complet regresat şi ciclul de dezvoltare cu una, cu două, uneori cu trei gazde intermediare, gazda definitivă fiind un vertebrat (Taenia, Dyphylobothrium, Echinococus). Obişnuit trăiesc în intestin, fixate de mucoasă, acţionînd spol iatoriu şi toxic, puternic anemiant. Produc turbu-rari şi sub formă larvară.
Nematelminţii cuprind viermi variaţi ca formă, în venera! alungiţi. Grupă eterogenă, ea prezintă drept caractere comune: simetria bilaterală, corpul nesegmentat acoperit cu cuticulă groasă, iar mesenchimul în regresiune, astfel încît organele stau libere, într-o largă cavitate viscerală, şi musculatura e de tip mioepitelial. Evolutiv apar intestinul posterior şi orificiul anal. Sexele sînt de regulă separate. Din cauza cuticulei, dezvoltarea postembrionară se produce prin năpîrl ire. în ciclu 1 evolutiv trec prin una sau prin mai multe gazde. Nematelminţii se împart în şase clase, dintre cari mai importante pentru ţara noastră sînt următoarele:
Rotiferele, cari sînt forme microscopice, în general alungite, cilindrice, sau fuziforme, caracterizate printr-un aparat cil iar rotitor, larg răspîndite în mediul acvatic, cu predominanţă în apele dulcicole, libere sau fixate pe funduri (Brachionus). în perioada de iarnă sau de secetă, rezistă în stare de ouă durabile, din cari ies femele generativ parteno-genetic. Cu o largă capacitate de adaptare şi proliferare, au
o	mare importanţă economică, deoarece constituie o parte importantă din planctonul care serveşte drept hrană peştilor.
Nematodele, cari sînt forme cilindrice, cu lungimea de la 1"*25 cm, adeseori filamentoase, larg adaptabile, cu specii foarte numeroase, răspîndite în toate mediile (acvatic şi terestru), în pămînt, în gunoaie, în frunzar, la temperaturi foarte variate, libere sau parazite la animale şi la om (Ascaris, T r ich inel Ia), Formele libere, constituind populaţii foarte dense, cari se hrănesc cu microorganisme sau cu detritusuri, au direct sau indirect un rol foarte important în formarea humusului şi în remanierea solului. Formele parazite localizate în tubul digestiv, în musculatură, etc., produc nematodoze şi au acţiuni traumatice prin plăgile produse la locul de fixare, cari evoluează în plăgi ulcerative perforante, spoliatoare şi toxice. Prin procesul de migraţiune larvară şi prin curentul sangvin, ele pot lua un caracter invazional, cu localizări era-tice, cari periclitează funcţionarea unor organe, producînd turburări grave.
Acantocefalil, cari sînt forme lungi, cilindrice, cu lungimea variind între 1,5 mm şi cîţiva centimetri la speciile din ţara noastră, lipsite de tub digestiv, avînd o trompă spinoasă cu cîrl ige, parazite în intestinu l vieţu itoarelor, de care se fixează cu trompa, producînd plăgi ulcerstive, uneori perforante.
Anelidele cuprind viermi evoluaţi, cu corpul compus din inele (metamere) dispuse unul după altul, într-o serie lineară în lungul axei principale, separate în interior prin pereţi, transversali şi avînd fiecare cîte două extensiuni laterale (parapode), sistem nervos catenar, nefridii în stadiul de me-tanefridii, aparat respirator constituit din branhii şi aparat circulator constituit dintr-un vas dorsal; unul ventral şi legături metamerice. Viermii anelizi se împart în trei clase:
Pol ichetefe, cari sînt forme mari, cu parapode bine dezvoltate, cu numeroşi peri, corpul cilindric turtit dorso-
Viermi de mătase
487
Vigiretă
ventraJ, majoritatea marine, trăind liber, pelagic sau bentaJ, numite şi erante (Nereis, Arenicola), ori sedentare în galerii săpate în substrat sau în tuburi protectoare, numite şi sesi/e, din cari unele definitiv fixate (Pectinaria), iar altele, semi-sesile. Ele; formează uneori j>opulaţii foarte dense, constituind
0	hrană căutată de peşti. încercările făcute pentru aclimatizarea lor în basinele piscicole deficitare, în vederea asigurării hranei efectivelor piscicole, au dat rezultate satisfăcătoare.
0 I i g o c h e t e I e, cari sînt forme remarcabile prin siaba dezvoltare a capului, absenţa parapodelor, numărul mic de pericheţi, şi constituţia sexuală ermafrodită. Trăiesc în număr mare atît în apă (Aclostoma), cît şi în pămînt (Lum-bricus, rîma). în apă s-au adaptat la zona de ţărm, unde vieţuiesc în mîl ca şi rîmele, se tîrăsc pe vegetaţie, sau excepţional înoată (Nais). Formele tericole, trăind în reţele de galerii pe cari le fac fie presînd pămîntul în lături, fie înghiţindu-1 şi apoi evacuîndu-1 prin orificiul anal, uşurează aerisirea şi remineralizarea solului, iar prin excremente, fertilizarea lui. Speciile acvatice au importanţă economică atît prin acţiunea ecarisatoare cît şi prin faptul că servesc drept hrană pentru efectivele piscicole.
Hi rudineele au forme cari prezintă multe dintre însuşirile Oligochetelor, caracterizate prin capul slab dezvoltat, corpul uşor lăţit, segmentarea cuticulei necorespunzătoare segmentării corpului, absenţa parapodelor şi a perilor, prezenţa unor ventuze de fixare şi constituţia ermafrodită. în genera! acvatice, majoritatea dulcicole (Hirudo), mai puţine marine, şi numai unele specii adaptate la viaţa terestră, cea mai mare psrte sînt ectoparazite, hrănindu-se cu sîngele vertebratelor. Hirudina extrasă din glandele lor salivare e utilizată ca anticoagulant.
Acţiunea dăunătoare a viermilor paraziţi a făcut să se constituie o disciplină cu caracter practic — H e 1 m i n t o-
1	o g i a — îndreptată spre studiul fenomenelor de parazitism, al structurii şi dezvoltării paraziţilor, al influenţei lor asupra gazdelor şi asupra bazelor biologice de combatere. Sin. Vermes.
1.	~ de mătase. Zoo/., Zoot.: Bombyx mori L. V. sub Sericicultură.
2.	Viermele-sîrmâ. Agr., Zool.: Gîndac din familia Elate-ridae, genul Agriotes. Cea mai răspîndită specie în ţara noastră e Agriotes lineatus. Adult are culoarea brună închisă şi lungimea de 7--*10 mm, iar larvele ating lungimea de 26 mm, avînd corpul cilindric, rigid, de culoare galbenă sau brună, cu trei perechi de picioare. Adulţii îşi fac apariţia primăvara, în lunile aprilie şi mai; femelele depun ouăle în cursul lunilor mai şi iunie. Stadiul larvar durează 4***5 ani, în care timp larvele trec prin mai multe năpîrliri. După fiecare năpîrlire urmează o perioadă de hrănire intensă. Larvele iernează în pămînt. în vara ultimului an după năpîrlire, larvele trec în stadiul de pupă, în care rămîn, tot în sol, timp de 2***3 săptămîni. Adulţii nu părăsesc solul decît în primăvara anului următor.
Forma dăunătoare pentru plante e larva (viermele), care e polifag. Atacă în special plantele tinere de cereale, tuberculele de cartof, rădăcinile de sfeclă şi de morcov, floarea-soarelui, bumbacul, tutunul. Pot roade şi seminţele germinate. Combaterea e dificilă. Măsurile agrotehnice indicate pentru terenurile infestate sînt: folosirea la semănat a unei cantităţi mai mari de sămînţă decît cea obişnuită; aplicarea unor cantităţi mari deîngrăşăminte,pentru a st imul a creşterea plantelor; executarea arăturilor de vară şi întreţinerea terenului curat de buruieni; amendarea solului cu calcar. Ca măsuri de combatere chimică se folosesc: tratarea seminţelor şi dezinfectarea solului cu insecticide; aşezarea de momeli toxice, pregătite din iarbă (lucernă, trifoi) tocată şi stropită cu soluţii de pre~ parate pe bază de. arseniţi (150**200 kg momeli la 1 ha).
3.	Viespar, pl. viespare. Zool.: Sin. Cuib de viespe. V. sub
.Viespe.
4.	Viespe, pl. viespi. Zool.: Insectă din ordinul Hymenop-tera, familia Vespidae. Cele mai multe specii aparţin subordinului Aculeatae, avînd un ac ascuns, ca armă de apărare, la extremitatea abdomenului. Se cunosc şi viespi fără ac, avînd în schimb un scapt, cu care străpung nervurile de pe faţa inferioară a frunzelor de stejar, de măceş, etc., unde introduc ouăle, formînd umflături (gogoşi, gale).
Cu i b u l viespii comune e format din mai multe straturi sqbţiri, suprapuse, confecţionate din fărîmituri de lemn şi salivă. Cuiburile se găsesc, de obicei, în scorburi de arbori, în podurile caselor, în pămînt, etc. în interior se găsesc cîţiva faguri paraleli, orizontali, cu celule-pe. o singura faţă (spre deosebire de fagurii albinelor, cari sînt verticali, cu celulele pe ambele feţe, îndreptate lateral şi puţin ascendent); iarna, cuibul e părăsit. Unele viespi formează galerii în pămînt, la capătul cărora depun ouăle pe hrană animală, care va folosi larvei.
Specii de viespi dăunătoare plantelor sînt: viespea grîului (Cephus pygmaeus L,), viespea rapiţei (Athalia spinarum L.); viespea seminţelor de trifoi (Bruchophagus gibbus Boh.), viespea prunelor (Hoplocampa flava L. şi H. minuta Christ.), etc. Combaterea se face cu insecticide (DDT, HCH) şi prin măsuri agrotehnice.
5.	Viezure, pl. viezuri. Zoo/.: Meles taxus Bod. Mamifer plantigrad din familia Mustelidae, cu corpul puternic, greoi, cu lungimea de 50--80 cm, capul ascuţit, picioarele scurte, cu gheare lungi neretractile, apte pentru săpat; e acoperit cu peri lungi şi aspri, albi, cu două dungi negre pe cap, cenuşii, castanii pe spate şi negri pe pîntece.
Deşi cu dentiţie de carnivor, e un animal omnivor, hră-nindu-se cu insecte, melci, ciuperci, rădăcini, fructe, ouă şi pui de vînat mic, iepuri.
Animal de noapte şi de vizuină, trăieşte de obicei la marginea pădurilor, în apropierea terenurilor de cultură. ,
Se împerechează Ia sfîrşitul lui iulie; sarcina durează 33***35 de săptămîni; naşte 3***5 pui orbi în primele 9 zile.
Dăunător, în special în apropierea fazaneriilor, e combătut, vînîndu-se în tot timpul anului, fa pîndă (a trecătoare şi la vizuină cu cîini.
Părul se utilizează în industria periilor şi a pensulelor.
6.	Vignetâ, pl. vignete. Poligr.: Ilustraţie de dimensiuni mici (1/5---1/15 din formatul unei pagini), avînd de obicei un caracter linear. E folosită la completarea porţiunilor albe din pagină (la începutul sau Ia sfîrşitul unei părţi sau al unui capitol, între două grupuri de text, etc.) şi se aşază izolat sau între Iinii de ornament (v.). Se tipăreşte cu clişee de lemn sau de linoleum (la lucrări de artă) şi de metal.
Dupănaturadesenuluisau după caracterul lor, se deosebesc :
Vignete simbolice, cari au totdeauna un caracter permanent şi reprezintă, în general, figuri sau motive din regnul vegetal sau animal. Pot reprezenta, de asemenea, în mod simbolic: munca, ştiinţa, arta, cultura, comerţul, industria, etc. (v. fig. a). în această categorie de vignete intră şi stema ţării.
Vignete familiale, cari se folosesc pentru diferite tipărituri ocazionale, în legătură cu evenimentele importante din viaţa de familie (de ex.: naştere, căsătorie, moarte, etc.) (v. fig. b).
Vignete jubiliare, cari se folosesc Ia tipărituri cu caracter festiv (v. fig. c).
Vignete calendaristice, cari, într-o oarecare măsură, se pot încadra în categoria vignetelor simbolice, deoarece forma lor grafică redă în mod simbol ic mersul timpulu i, anotimpurile, lunile, etc. (v. fig. d).
Vigonie
48S
Viitură
Vignete decorative, cari reprezintă un material decorativ foarte variat, folosit la lucrările în versuri, de beletristică,
Diverse tipuri de vignete.
publ icaţii, etc. (v. fig. e). Ele se execută pentru fiecare lucrare special şi, prin decorarea armonioasă a acesteia, îi ridică valoarea artistică, Var. Vinietă.
1.	Vigonie. Ind. text. V. sub Vicuna, şi sub Vigonie, filatură de .
2.	^ imitat. Ind. text. V. sub Vicuna.
3.	Vigonie, filatura de Ind. text.: Proces tehnologic de filare a firelor de vigonie groase, afînate, folosite ca fire de bătătură, sub formă de ţevi oarbe, pentru ţesăturile şi tricoturile cari urmează a fi scămoşate şi folosite ca pleduri, îmbrăcăminte, articole de sport, etc,
Materia primă utilizată pentru obţinerea firelor de vigonie e constituită din mai mulţi componenţi, dintre cari cei mai importanţi sînt: bumbacul egrenat, deşeurile provenite din filaturile de bumbac cardat şi pieptenat, deşeurile din filatura de vigonie, fibrele recuperate din destrămarea resturilor de fire, de ţesături şi de tricotaje noi, şi a resturilor din cîrpe şi celofibre cu fibre lungi de legătură şi, uneori, chiar deşeurile de in şi de cînepă. Nu se introduce în amestec lîna. Fiecare component e supus ia operaţii de prelucrare preliminare amestecării, în secţia de preparaţie a filaturii de vigonie, în care se găsesc maşini de curăţit şi destrămat (de ex. willow, destră-mător vertical, scuturător spiral, maşină de destrămat fire, ţesături, tricotaje, etc.).
La alcătuirea amestecului se ţine seamă de fineţea firului. Pentru fire fine se introduc bumbac puf 50-*70%, celofibre de tip B sau L 10-*'20% şi restul deşeuri bune de fa destrămarea firelor de tricotaje sau de la deburare şi de pe linealele capacului de la carde. Pentru fire medii se introduc şi deşeuri din secţia de batere, în proporţie mai mică decît 15%. La alcătuirea patului, straturile se aşază alternînd componenţii cu fibre lungi cu cei cu fibre scurte, sau componenţii cari au fost uleiaţi cu cei neuleiaţi. Dacă la pregătire componenţii ny au fost ulejaţi, la aşezarea straturilor îil patul partidei se
face stropirea cu emulsie de ulei, numai a straturilor de fibre din deşeurile de la carde şi de la destrămarea firelor, a ţesăturilor şi tricotajelor (cu excepţia celor de la destrămarea cîrpeior de bumbac cari, pentru rupere, au fost bine uleiate în prealabil). Amestecarea componenţilor se face prin ruperea pe verticală din straturile patului partidei şi trecerea, o dată sau de două ori, prin lupul amestecător, cu tambur de tipul cu diametru mare (1200 mm), cu turaţia 175 rot/min. Procesul tehnologic e similar celui pentru filarea lînii cardate, consistînd din cardarea prin sortimentul de carde cu aparat divizor urmată de filarea la maşina de filat cu inele sau ia selfactoruî pentru lînă cardată. Ecartamentele între organele cardelor sînt mai mici decît la lînă, pentru a se ajunge la forţe de frecare suficient de intense, aderenţa fibrelor de bumbac fiind mai mică.
Fineţea garniturilor de ace ale organelor cardelor e mai mare decît la lînă, cu atît mai mare cu cît amestecul e destinat filării firelor mai fine. Filarea vigoniei la selfactor se face cu turaţii mai înalte la fuse, decît pentru filarea lînii. Trecerea de la viteza I la viteza a ll-a a fuselor se face după ce căruciorul a parcurs 40***50% din lungimea cursei de ieşire a lui, iar trecerea de la viteza a Il-a Ia a lll-a, după 65*"75% din lungimea cursei. Viteza de ieşire a căruciorului e mai mică decît în cazul filării lînii cardate. Cursa căruciorului e de maximum 1640 mm. Diferenţa dintre diametrul maxim şi minim al melcilor de ieşire e mai mare pentru firele groase decît pentru fire fine. Laminajul, mai mic decît în cazul filării lînii, e cuprins între 1,15 şi 1,25. înfăşurarea firelor se face sub tensiune mai mică, prin folosirea unor greutăţi mai mici Ia ansamblul baghetă-contrabaghetă. Se lucrează cu recul de 35---40 mm, pentru a evita ruperea firelor prin scurtarea datorită torsionării suplementare. Filarea vigoniei la maşina cu inele se face în mod analog cu filarea lînii cardate. Turaţia pretorsoarelor va fi cuprinsă între 3000 şi 3500 rot/min, viteza de debitare fiind de 11 •••14 m/min. Diametrii inelelor se aleg între 50 şi 55 mm pentru fire fine, între 60 şi 65 mm pentru fire medii, şi între 75 şi 85 mm pentru fire groase.
4.	Vigoureux. Ind. text.: Fire de lînă pieptenată amestecate (v. Ţesătură melanj) prin imprimarea benzilor pieptenate la intervale anumite cu diferite culori. Prin dublări şi laminări repetate se realizează o amestecare bună de culori, astfel încît pretortul ajunge la maşina de filat omogen din punctul de vedere cromatic.
Particularitatea firelor „vigoureux" consistă în distribuţia fină a amestecului cu efecte foarte interesante, cari nu se pot obţine la executarea amestecării obişnuite a benzilor colorate diferit.
Imprimarea cu linii oblice a benzilor pe distanţe mici, de exemplu din trei în trei milimetri, produce variaţie de culori pe porţiuni foarte mici în comparaţie cu fibra vopsită într-o aceeaşi culoare pe toată lungimea ei de 30---100 mm (cazul amestecării obişnuite).
Imprimarea se poate face cu un singur cilindru de imprimare, cu linii în diagonală, de diverse grosimi, sau cu două cilindre, fiecare cu linii în diagonale opuse, rezultînd imprimare în reţea.
5.	Vigreux, coloana Chim.: Coloană de distilare (v.) de laborator, formata dintr-un tub de sticlă echipat cu un sistem de adîncituri spre interior, care prezintă o suprafaţă mare de contact pentru vapori. E folosită pentru rectificarea în laborator a produselor distilabile şi, în special, în industria petrolieră.
6.	Viitura, pl. viituri. 1. Hidr.: Creşterea (umflarea) şi descreşterea rapidă a debitului apelor unui curs de apă, datorită ploilor, topirii rapide a zăpezilor, ruperii unui zâpor, ruperii unui baraj de acumulare sau unor cauze combinate (ploi şi topiri de zăpezi, topiri de zăpezi şi ruperi de zăpoare, etc.).
Pe cursurile de apă ca basin de recepţie mare, viiturile şe limitează la revărsarea din albie şi la inundarea terasei
Viitură
489
Vin
inferioare a cursului de apa. în aceste cazuri, consecinţele viiturilor nu sînt, de obicei, grave, datorită debitului solid nepericulos şi datorită faptului câ, în general, viteza de curgere scade. Pe cursurile de apă cu regim de curgere torenţial, cu basine de recepţie mici şi cu pante puternice şi albii înguste, viiturile prezintă caracter catastrofal, atît din cauza creşterii nivelului apelor şi, aproape fără excepţie, a vitezelor de curgere, cît şi din cauza debitulu i solid foarte mare pe care-l transportă. La torenţi, rezultatul viiturilor îl constituie conurile de dejecţie (v.).
Volumul de apa scurs în timpul unei viituri, cum şi nivelul şi debitul, maxime, ale rîului, sînt funcţiune pe de o parte de condiţiile cari generează viitura (de ex.: volumul, distribuţia spaţială şi repartizarea în timp a precipitaţiilor), iar pe de alta, de caracteristicile albiei cari determină capacitatea de acumulare.
Studiul viiturilor se face pe baza observaţiilor şi măsurătorilor hidrometrice pe o perioadă lungă de timp (30 de ani), în cazul lipsei de observaţii, caracteristicile viiturilor se pot determina prin metode indirecte (v. Hidrograf specific) sau prin formule empirice.
1.	Viitura. 2. Hidr.: Debitul solid transportat de apele de viitură (v. Viitură 1) ale unui curs de apă.
2.	Viitura de nisip. Expl. petr.: Fenomenul de migraţiune a nisipului din strat în gaura de sondă, specific formaţiunilor constituite din roci neconsolidate şi cari tind să curgă spre sondă odată cu ţiţeiul sau cu gazele.
Migraţiunea nisipului din vecinătatea filtrului provoacă formarea de spaţii goale în cari nisipul din zonele imediat învecinate pătrunde şi se aranjează din nou. Prin aceasta, permeabilitatea mediului poros pe direcţia perpendiculară pe planul de stratificaţie devine aproximativ egală cu cea paralelă cu acest plan, favorizînd formarea unu i con de apă sau de gaze cu mult mai înainte decît în cazul condiţiilor normale de exploatare.
Formarea cavernelor în strat poate produce dărîmarea marnelor din acoperişul complexului productiv, deschiderea eventuală a stratelor acvifere şi inundarea stratului productiv, cum şi turtirea sau deplasarea coloanelor de exploatare şi a filtrelor, respectiv scoaterea sondei din producţie şi trecerea ei în reparaţie capitală.
Acumularea la talpa sondei a nisipului provenit din viituri provoacă înfundarea (înnisiparea) parţială sau totală a perfo-raturilor şi formarea de dopuri de nisip în coloana de burlane, stînjen ind afluxul de ţiţei d in strat spre gaura de sondă.
La trecerea nisipului prin orificiile lainărului sau filtrului se produce o eroziune puternică, care conduce la slăbirea rezistenţei lainărului pe intervalul erodat şi la posibilitatea turtirii acestuia. Pentru combaterea producerii viiturilor de nisip se aplică metode de reţinere şi metode de fixare a nisipului în formaţiunea productivă.
Reţinerea, nisipului se realizează prin asigurarea echilibrului acestuia în formaţiune, aplicîndu-se un regim de exploatare a sondelor care să nu provoace solicitarea bruscă sau exagerată a stratului respectiv; de exemplu: pornirea lentă (lină) a sondelor; limitarea debitelor de extracţie a sondelor; etc.
Fixarea nisipului se obţine prin procedee mecan ice şi chimice de consolidare a formaţiunii.
în cazul procedeelor mecanice se folosesc diferite utilaje şi dispozitive de fund, cu rolul de a susţine stratul de nisip friabil, şi de a preveni astfel dezagregarea acestuia în timpul exploatării şi pătrunderea în gaura de sondă (de ex.: filtre cu orificii, cu pietriş sau cu alt material filtrant).
în cazul procedeelor chimice se folosesc diferite materiale de cimentare cari, împreună cu nisipul din zona de filtraţie a sondei, formează o zonă rigidă, poroasă şi permeabilă, care permite afluxul de ţiţei şi de gaze şi împiedică intrarea ni-
sipului din strat în sondă. De exemplu: cimenturi de diferite tipuri şi materiale plastice (răşini sintetice).
3.	Vijelie, pl. vijelii. Meteor. V. sub Vînt.
4.	cîrlig de Meteor.: Anomalie produsă în curba de variaţie a presiunii, înregistrată de un barograf în cursul trecerii unei vijelii. După o scădere lentă care anunţă vijelia, presiunea creşte brusc cu 1***4 mm. După o foarte micăscădere, presiunea continuă să crească, însă mult mai încet.
5.	linie de Meteor.. V. sub Vînt.
6.	Vikro. Metg.: Aliaj de tip feronicrom, cu compoziţia; 64% Ni, (15---20)% Cr, 1 % C, 1 % Mn (0,5--*1)% Si şi restul fier. V. şi Nicrom.
7.	Vila, pl. vile. Arh., Cs.: Casă de locuit, spaţioasă şi confortabilă, numai cu parter sau şi cu un etaj, de obicei cu aspect arhitectonic particular, construită pe o suprafaţă de teren amenajată cu plantaţii, în cartierele cu regim de construcţii deschis ale oraşelor, sau în staţiunile balneoclimatice.
8.	Vilbrochen, pl. vilbrochene. Mş.: Sin. Arbore cotit (v.).
9.	Vilit. Elt.: Material obţinut prin aglomerarea carburii de siliciu (carborundum) în schellack, soluţie de răşină epoxi în acetonă, etc., folosit sub formă de potcoavă, discuri sau segmenţi la realizarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă (v. şî Varistor).
10.	Villafranchian. Stratigr.: Primul etaj al Cuaternarului (v.), cuprinzînd formaţiuni continentale şi caracterizat prin fauna cu Elephas meridionalis, Dicerorhinus etruscus şi M’asto-don arvernensis (fauna de Val d’Arno). Corespunde etajului Calabrian, care e reprezentat prin formaţiuni marine. Pe teritoriul ţării noastre, depozitele villafranchiane sînt larg răspîndite, şi anume: în zona neogenă din regiunea de curbură a Carpaţilor, în depresiunea getică, în Cîmpia romînă, în depresiunea Făgăraşului şi în depresiunea Bîrsei cu dependenţele sale (culoarul Căpeni-Baraolt). în majoritatea sa, Villafran-chianul e constituit din pietrişuri: Pietrişurile de Cîndeşti, cari în zona neogenă ating grosimea de 2000 m şi sînt dislocate împreună cu depozitele pliocene (faza cutărilor valah ice). în depresiunea Bîrsei şi în regiunile dependente, Villafranchianul se dezvoltă şi sub formă de faciesuri nisipoase-marnoase cu faună de moluşte lacustre.
11.	Villamaninit. Mineral.: (Cu, Ni, Co, Fe) (S, Se;2. Sulfo-seleniură complexă de cupru, nichel, cobalt şi fier, naturală, cristalizată în sistemul cubic, în mici cristalecubico-octaedrice. Se prezintă frecvent sub formă de mase cu suprafaţa curbilinie radiară. Are culoarea verde-neagră cu luciu metalic, duritatea
4,5	şi gr. sp. —4,5. Uneori se descompune în calcopirită (v.) şi linneit (v.) .
12.	Villiaumit. Mineral.: NaF. Fluorură de sodiu, naturală, întîlnită în unele sienite nefelinice. Cristalizează în sistemul cubic, însă optic, prin întindere, pare tetragonal. Sub influenţa unei emanaţii radioactive, devine roşu carmin şi pleocroic. Prin încălzire devine incolor. Prezintă cl ivaj perfect după (100). Are duritatea 2, gr. sp. 2,79 şi indicele de refracţie ^=1,328.
13.	Viluit. Mineral.: Sin. Vezuvian (v.).
14.	Vin, pl. vinuri. 1. Ind. alim.: Băuturăalcoolicăobţinută prin fermentarea mustului de struguri (v. sub Viţă de vie) proaspeţi sau conservaţi.
Culesul strugurilor, pentru prelucrare în must şi vin, se face la o dată stabilită pe baza valorii indicelui glucoacidi-metric al strugurilor şi pe baza creşterii în greutate a boabelor, adică atunci cînd cantitatea de zaharuri din boabe nu mai creşte timp de 2--*3 zile consecutive, iar aciditatea mustului rămîne aproape neschimbată. Culesul strugurilor începe, în mod obişnuit, cu soiurile albe; soiurile roşii şi cele aromate se culeg mai tîrziu, pentru a fi posibilă acumularea unei cantităţi mai mari de materii colorante şi de aromă. Desprinderea strugurilor de pe coarde se face cu foarfecele.
Prelucrarea strugurilor consistă în extragerea mus-t u lui din boabe prin zdrobire şi dezbrobonire, în s e p a-

490
: Vîri
Zdrobitor-dezbrobonitor-scurgător (secţiune transversală).
1) zdrobitor; 2) clapete mobile pentru dirijarea boştinei; 3) dezbrobonitor; 4) melcul dezbrobonitorului; 5) ciorchini; 6) scurgător cu melc; 7,8, 9) tubuluri pentru scurgerea mustului.
■r a r ea mustului ravac şi în presarea boştinei. Aceste operaţii se execută cu zdrobitoare şi dezbrobonitoare sau, de preferinţă, ,cti4 ajutorul agregatelor -fulopompe şi fuloegrapompe, iar mai departe, cu ajutorul •tonurilor, al scurgătoareior-rotative sau cu zdrobitorul-scur-gător. M'ustul obţinut de la oricare dintre aceste utilaje e puternic oxidat, fiindcă.vine îh larg contact cu aerul. Un must de calitate bună şi cu randament mare se obţine prin folosirea agregatului zdrobitor-dezbrobonitor-scurgător (v. fig.)» Ia care se executa şi dezbrobo-nirea, şi se elimină oxi-darea puternică a mustului, datorită unei prelucrări rapide. După separarea mustului ravac de la -1 in saur de la scurgător se continuă extragerea mustului din boş-tina proaspătă (pentru vinuri albe) sau din cea fermentată (pentru vinuri roşii şi pentru vinuri aromate) cu ajutorul preselor de diferite tipuri (manuale, continue, hidraulice, pneumatice).
Pentru vinuri de calitate superioară se folosesc presele hidraulice şi cele pneumatice.
RandamentuI în must ai strugurilor , depinde de soi, de gradul de coacere, de condiţiile meteorologice, de starea de sănătate a strugurilor, cum şi de utilajul de prelucrare (la presele continue mai mult decît la alte tipuri, dar de calitate mediocră), în medie, din 100 kg struguri rezultă 75 I must, din cari: ravac 45 I; presa 1,19 1; presa 11,7 1; presa 111, 4 I, şi circa 25 kg boştină.
De la prepararea vinurilor rezultă ca produse secundare de vinificaţie: tescovină, drojdii, tirighia.
Tescovina se valorifică prin distilare şi pentru extragerea produselor tartrice, a uleiului şi a tainului din seminţe, a materiilor colorante din pieliţe şi ca furaj pentru vite, îngră-şămînt pentru vie.
Drojdiile de vin (de la deburbare şi primul pritoc) se valorifică prin distilare şi pentru extragerea sărurilor tartrice. Din 100 I drojdii lichide rezultă 12---15 I rachiu cu tăria de 30-32°.
Tirighia (piatra vinului) e formată din cristale de bitartrat de potasiu şi tartrat de calciu. Serveşte la prepararea acidului tartric, mult întrebuinţat în industria conservelor, a bomboanelor, la fabricarea băuturilor răcoritoare, în industria coloranţilor, în vinificaţie, etc.
Prepararea vinuriior albe de masa (seci şi demiseci) se face din struguri albi sau din soiuri de struguri roşii cu zeama (mustul) necolorată, după următoarea schemă tehnologică: zdrobire cu sau fără dezbrobonire, presare, limpezirea mustului (deburbare) şi fermentare.
Strugurii se culeg la coacerea tehnologică sau industrială (180---200 g zahăr/l must) pentru vinuri seci sau puţin mai tîrziu (supracoacere) pentru vinurile demiseci (200---250 g zahăr/l) şi se prelucrează cu ajutorul utilajelor indicate mai sus. Mustul obţinut se supune limpezirii (v. Deburbare), prin operaţia de sulfitare sau prin frig natural ori artificial; de asemenea se mai poate face limpezirea mustului prin centrifugare cu ajutorul separatoarelor. în acest mod se elimină suspensiile (resturi de ciorchini, pieliţe, miez şi seminţe, particule de pămînt, etc.), cum şi o microfloră bogată (drojdii
sălbatice, bacterii, spori de diverse mucegaiuri, etc.), dăunătoare calităţii vinului.
După limpezire, mustul treceîn vaseledefermentare, undese transformă în vin datorită fermentaţiei alcoolice provocate de unele microorganisme. Cele mai folosite sînt drojdiile (ciupercile) din speciile Saccharomyces ellipsoideus şi Saccharo-myces oviformis, selecţionate de pe struguri şi adaptate la concentraţii mari de bioxid de sulf şi de alcool (pînă la 17-**18% volume alcool);
Pentru aplicare în vinificaţie se introduce cultura (suşa) de drojdie într-un litru de must sterilizat şi răcit la 18--*20°, iar după aproximativ trei zile, cînd fermentaţia a atins intensitatea maximă, se trece într-un volum de 20---30 I must, de asemenea sterilizat prin fierbere, şi răcit. în timp de 2---3 zile şi acesta intră în fermentaţie intensă. Maiaua astfel pregă-. tită serveşte la inocularea mustului limpede în proporţia de 0,5-~2 l/hl, înlocuind maiaua folosită cu aceeaşi cantitate de must sterilizat, pentru a menţine maiaua în plină activitate, atît timp cît e necesară folosirea ei.
Teoretic, din 100 g glucoză sau fructoză se obţin, după fermentare, 51,11 g alcool şi 48,89 g C02. în producţie, randamentul în alcool etilic e mai mic (43***48 g), deoarece o parte din zaharuri se consumă pentru formarea produşilor secundari şi pentru producerea substanţei celulare a drojdiilor* iar o parte din alcool se pierde prin evaporare. Teoretic se calculează că din 17 g zahăr se produce un grad alcoolic la litru ; practic, însă, pentru un grad alcoolic se consumă peste 18 g zahăr. Mustul limpezit e inoculat cu o cultură (maia) de Saccharomyces ellipsoideus în proporţia de circa 2%. La început se produc o înmulţire a drojdiilor şi o slabă degajare de C02. După circa două zile, cînd drojdiile sînt în plină activitate.şi cînd începe fermentaţia tumultoasă, se produc ridicarea temperaturii mustulu i, scăderea concentraţiei în zahăr şi creşterea concentraţiei în alcool, cum şi dezvoltarea abundentă de C02. Faza respectivă durează 6-**7 zile. Urmează o perioadă de fermentaţie liniştită, cînd activitatea drojdiilor e mult redusă, datorită, în primul rînd, cantităţii mari de alcool şi sărăcirii în zaharuri; C02 se degaiă în cantitate mai mică, temperatura scade treptat şi vinul începe să se limpezească. Această fază e numită fermentaţie liniştită şi, după condiţiile în cari se desfăşoară, durează de la aproximativ două săptămîni la cîteva luni. în timpul fermentaţiei tumultoase se urmăreşte variaţia temperaturii, fiindcă, procesul fiind exoterm, se pot produce fermentaţii dăunătoare, dacă temperatura depăşeşte 28° şi nu se iau măsuri pentru răcirea mustului. La sfîrşitul fermentaţiei, vinul începe să se limpezească. Se face atunci umplerea golurilor din vase, iar o dată cu venirea gerurilor de iarnă, vinurile se trag de pe depozit (drojdii) şi se trec în pivniţe pentru condiţionare. Cu această ocazie se face şi caracterizarea lor pe baza analizei chimice microbiologice, şi organoleptice, pentru a stabili destinaţia lor ulterioară: consum ca vinuri noi sau păstrare pentru învechire.
Vinurile albe seci, normale, conţin 9*• -11 % volume alcool şi zaharuri nefermentate pînă la 3 g/l.
Prepararea vinurilor albe demiseci se face după aceeaşi tehnologie, cu diferenţa că se folosesc musturi mai bogate în zahăr (200***250 g/l), iar fermentaţia se întrerupe cînd conţinutul în alcool atinge 10—12,5% volume şi zahărul rezidual între 5 şi 6 g/l. întreruperea fermentaţiei se realizează prin limpezirea mustului prin sulfitare (10---20 g/l S02) sau prin frig şi apoi prin tratarea cu bentonită în doze de 100---200 g/hl. Se produc sedimentarea drojdiilor şi precipitarea substanţelor coloidale, cari sînt un fel de „suport" pentru menţinerea drojr diilor în suspensie în masa mustului. Datorită acestor tratamente, o parte din zahăr rămîne nefermentat. întreruperea fermentaţiei se mai poate real iza fie prin răcire, fie prin centrifugare şi filtrare, urmate de: o cleire sau bentonizare.
Vin
491
Vin
O metodă mai nouă consistă în tratamentul cu acid sorbic 100*"150 mg/i, dacă vinul conţine peste 13% volume alcool, sau. cu acid sorbic în doza de 200 mg/1, asociat cu bioxid de sulf liber în doza de 2Q--30 mg/l. —
Alte metode, ca fermentarea sub presiune de bioxid de carbon (8 at) sau fermentarea la temperaturi joase (circa 10°) cu drojdii criofile, presupun utilaj special, costisitor. Organoleptic, aceste vinuri sînt superioare celor obţinute prin metodele în cari se folosesc conservanţi.
Prepararea vinurilor roşii se face folosind strugurii roşii cu zeama colorată sau necolorată. Procesul tehnologic pentru prepararea lor cuprinde următoarele operaţii: zdrobirea şi dezbrobonirea strugurilor; încărcarea .vaselor cu must şi cu boştină; sulfitarea şi adăugarea de maia de drojdii selecţionate; fermentarea mustului şi a boştinii; separarea vinului din boştină, prin răvăcit şi presare; continuarea fermentării vinului în butoaie, budane, etc.
Strugurii pentru vinuri roşii se culeg la coacerea completă (180---200 g zahăr/i pentru vinuri curente şi 200“*250 g/î pentru vinurile superioare). Zdrobirea şi debrobonirea sînt obligatorii şi se realizează cu aceleaşi utilaje ca şi pentru vinurile albe. M’ustul şi boştină sînt apoi pompate în vasele de fermentare, efectuîndu-se în acelaşi timp şi o sulfitare cu 10---20 g metabisulfit de potasiu la 100 kg. După ce vasul (tocitoare) se încarcă 3/4**-4/5 din capacitate, se adaugă 2***3% maia de drojdii selecţionate. Fermentarea mustului pentru vinuri roşii se face în căzi deschise sau închise, cu „căciulă“ plutitoare sau cu „căciulă" scufundată. Căciula e alcătuită din pieliţele boabelor, cari sînt ridicate la suprafaţa mustului, din cauza dezvoltării bioxidului e carbon. în ţara noastră se foloseşte în special metoda fermentării în căzi deschise cu căciulă plutitoare.
Fermentarea mustului la un Ioc cu boştină are drept scop solubilizarea şi extragerea coloranţilor (pigmenţi antocianici) din pieliţe, datorită creşterii temperaturii şi formării alcoolului. Culoarea vinurilor roşii e la început roşie-violetă, dar în timpul procesului de maturare şi învechire, culoarea devine roşie-rubinie, ca urmare a transformărilor suferite de materia colorantă: enina şi enidina. Temperatura în timpul fermentaţiei se menţine la 28---300. Fermentarea pe boştină durează 3--*6 zile, după temperatură, soi, drojdiile folosite.
Cînd vinul e bine colorat şi potrivit de taninos şi extractiv (plin la gust) se face răvăcitul, adică tragerea ravacului de pe boştină şi presarea acesteia. Presarea boşt in ii se face cu prese continue pentru vinurile roşii curente şi cu prese hidraulice, pentru vinurile roşii superioare. Vinul roşu de la presa continuă sau hidraul ică — numit vin de presă — nu se amestecă cu vinul ravac decît în cazul vinurilor roşii curente, de larg consum.
O	metodă de preparare a vinurilor roşii, care înlătură neajunsurile provocate de fermentarea pe boştină, se bazează pe proprietatea materiilor colorante de a se disolvă în must la temperatură înaltă. în acest scop se încălzesc strugurii la 100°, timp de 3*--4 ore, sau, mai bine, se încălzeşte boştină la 60°, timp de 30 de minute, apoi se presează, iar mustul se fermentează în mod obişnuit (ca pentru vinurile albe). Rezultate bune se obţin şi în cazul cînd se încălzesc numai o parte din struguri sau numai o parte din boştină (15*--20%), care se amestecă apoi cu restul boştinii, se presează şi se fermentează.
O	metodă nouă pentru obţinerea vinurilor roşii, numită metoda prin maceraţie carbonică, consistă în fermentarea strugurilor în condiţii de anaerobioză, sub protecţia unui strat de bioxid de carbon. Procesul de maceraţie durează 7-*-8 zile; apoi se face zdrobirea şi mustuiala se trimite la căzi pentru continuarea fermentaţiei. Aceasta durează două săptămîni. Operaţiile ulterioare decurg după schema preparării vinurilor roşii: separarea de boştină a vinului ravac, presarea boştinei, etc.
Prepararea vinurilor aromate şi a vinurilor de desert se face din soiuri de struguri
aromaţi: Tămîioasă, Busuioacă, M’uscat Ottonel, cînd aceştia au ajuns la coacerea deplină sau la supracoacere şi au peste 23% zahăr. Aroma din pieliţă e solubilă la cald, cum şi în alcool; de aceea apare necesitatea fermentării pe boştină, întocmai ca la vinurile roşii. Vinurile aromate naturale conţin 13—14% volume alcool şi 10 * * *12 % zahăr natural rămas nefermentat. în caz contrar se recurge la adaus de must concentrai sau la alcool izare.	*
Vinurile de desert conţin 12***16% volume alcool şi 20-** 100 g/l zahăr rămas nefermentat. Ele pot fi naturale sau ameliorate. Se prepară din soiuri valoroase de struguri, culeşi în faza de supracoacere, cînd concentraţia în zahăr depăşeşte 280 g/l, uneori fiind şi botritizaţi (dezvoltarea pe boabe a mucegaiului nobil Botrytis cinerea), ceea ce imprimă vinului un gust catifelat.
Schema de preparare e aproape aceeaşi ca pentru prepararea vinurilor albe seci. Din cauza concentraţiei mari de zahăr şi a temperaturii joase, fermentaţia decurge lent şi încetează la un conţinut de 12---15% volume alcool şi 20---100 g zahăr/l. în acest scop se apl ică sulfitarea urmată de separarea repetată a drojdiei, sau frig industrial, tratare cu bentonită, filtrări steril izante.
Pe lîngă vinuri dulci naturale se prepară şi vinuri.ameliorate, folosind struguri cu minimum 250 g zahăr/l. La acestea se adaugă must concentrat sau zahăr (pînă la 300---320 g/l) şi alcool rafinat de 95° ori distilat de vin de 80-”84°, astfel încît să se ajungă la concentraţia alcool ică fixată pentru vinurile de desert. Ameliorarea prin must sau alcool se face în reprize, la începutul şi în timpul fermentaţiei. Vinurile alcoolizate sînt mai sărace în extract decît cele la cari s-a adăugat must sau zahăr.
Prepararea vinurilor spumoase se face prin saturarea lor cu bioxid de carbon în urma unei a doua fermentaţii (fermentaţie secundară) sau prin saturare artificială cu COs.Tehnologia de preparare e descrisă la şam-panje (v.) şi Ia vinul spumos (v.).
îngrijirea şi conservarea vinurilor îmbunătăţesc calitatea şi se realizează prin: umplerea golurilor din vase, pritocuri, egalizare şi cupajare, limpezire, etc. Umplerea golurilor (facerea plinurilor) cari se produc din cauza degajării de COM din cauza contracţiunii de volum ca urmare a scăderii temperaturii, din cauza scurgerii prin doage şi evaporării prin porii doagelor, are ca scop să apere vinul de oxidare puternică şi de bolile aerobe (floare şi oţetire). P r i t o c u I are drept scop separarea vinului de drojdiile depuse la fundul vasului şi aerisirea pentru a se degaja C02 şi a elimina unele mirosuri neplăcute. Pritocul se aplică de mai multe ori, primul cu aerisire, celelalte cu aerisire moderată sau chiar fără aerisire (pritoc închis). Cupa j a rea se face pentru obţinerea unor partide mari devin de acelaşi fel, prin amestecarea mai multor vinuri cu tărie, aciditate şi provenienţe diferite. Egali-zarea se face în acelaşi scop prin amestecarea vinurilor din acelaşi soi şi din aceeaşi recoltă. Prin cupajare şi egalizare se urmăreşte corectarea anumitor lipsuri, ca insuficienţa sau excesul de aciditate, tanin, culoare, astfel încît să rezulte un cupaj mai bun decît fiecare vin luat în parte. După cupajare, vinurile se lasă în repaus cîteva săptămîni pentru a se „înfrăţi*1 şi apoi se execută operaţii de cleire şi filtrare. Cu ocazia pritocurilor şi a cupajelor se aplică, atunci cînd e cazul, tratamente de ameliorare (expunere la frig, fermentaţie malo-lactică, adaus de acid citric, tanizare, cleiri, etc.).
Limpezirea vinurilor consistă în depunerea suspensiilor (drojdii în primul rînd şi diferite alte impurităţi de natură organică şi minerală), sub propria lor greutate (limpezire naturală), sau recurgînd la limpezirea artificială prin cleire sau filtrare.
Limpezirea prin cleire e operaţia prin care se incorporează în masa vinului o substanţă minerală sau organică ce poate'
reţine pe suprafaţa sa — prin adsorbţie — diferitele impurităţi şi poate flocuia diverşi coloizi ai vinului cari au sarcini electrice de semn contrar (v. şi sub Colaj). Particulele de clei devenind, astfel, mai mari şi mai grele, se descompun, odată cu impurităţile, pe fundul vaselor. Substanţele folosite pentru cleirea vinului sînt: bentonita, caolinul, kieselgurul, asbestul, cleiul de peşte şi gelatina (din piele, oase, cartilaje), apoi albuşul de ou, laptele, cazeina.
Pentru unele cleiri speciale se folosesc substanţe ca: sulfura de sodiu, ferocianura de potasiu, fitina, prin cari se elimină unele metale grele (cupru, zinc, plumb, fier) cari provoacă, la rîndul lor, în anumite condiţii, turburarea vinurilor, în unele cazuri se foloseşte cărbunele animal sau cărbunele vegetal pentru a efectua scăderea intensităţii de coloraţie, eliminarea unor mirosuri dezagreabile, etc. Uneori vinul cleit nu se limpezeşte (vinul nu „ta“ clei), din cauza prezenţei în cantitate mare a coloizilor protectori (dextran, gume, mucilagii). în aceste cazuri se lasă vinul în repaus cîtva timp pentru a se produce îmbătrînirea coloizilor existenţi şiflocu-larea lor, după care se aplică cleirea, sau se filtrează vinul prin plăci de celuloză, cari neutralizează sarcinile electrice ale coloizilor protectori şi permit apoi cleirea vinului cu gelatină.
Limpezirea prin filtrare consistă în separarea impurităţilor din vin cu ajutorul unui strat filtrant fin, poros, constituit dintr-un schelet (ţesătură sau placă filtrantă) şi dintr-un strat de pastă filtrantă de asbest, celuloză, diatomită, kiesel-gur, cărbune. Pasta filtrantă formează pe schelet un strat filtrant care reţine în porii săi particulele cu diametrul mai mare decît diametrul porilor şi lasă să treacă numai vinul limpede. Filtrele sînt cu saci sau cu pînze, cu site metalice, cu plăci; după poziţia peretelui filtrant se deosebesc filtre orizontale şi filtre verticale. Limpezirea cinurilor se poate face şi prin centrifugare, cu ajutorul separatoarelor centrifugale,
Stabilizarea vinurilor are ca scop menţinerea limpidităţii Iur şi se realizează prin tratamente cari depind de natura factorilor cari provoacă turburarea vinurilor. în general, turburările cele mai frecvente sînt produse de: microorganisme (drojdii, bacterii) şi de enzimele lor; apariţia cristalelor de anumite săruri (în special bitartrat de potasiu şi tartrat de calciu); fenomene chimice-coloidale (casa proteică, casa cuproasă, casa fosfato-ferîcă, tano-ferică, etc.).
Pentru a împiedica turburarea produsă de microorganisme acestea se elimină (prin filtrare sterilizantă) sau se distrug (prin pasteurizare); se inhibeşte dezvoltarea lor prin tratament cu conservanţi admişi (bioxid de sulf, acid sorbic), prin refrigerare. S-au făcut de asemenea încercări cu antibiotice. Contra turburărilor produse de enzime (enoxidaza secretată de mucegaiurile cari se dezvoltă pe boaba de strugure), se aplică sulfitarea sau distrugerea prin pasteurizare. Pentru a preveni turburările produse de cristalizarea unor săruri (bitar-traţi) se elimină aceste săruri provocînd cristalizarea lor prin refrigerarea vinului, sau se poate împiedica cristalizarea prin adaus în vin de acid metatartric ori de acid mesotartric (în doze de 8***10 g/hI), cum şi prin adaus de hexametafosfat de sodiu. Turburările de natură chimică-coloidală datorită proteinelor sau unor complecşi organo-mineraii (fier-cupru, fosfor) se elimină prin cleire cu gelatină-tanin, prin bentonizare, prin refrigerare. Turburările provocate de metale grele se previn prin adăugare de coloizi protectori (gume) sau de agenţi de complexare (acid citric) sau se elimină prin tratament cu fero-cianură de potasiu şi cleire cu tanin-gelatinăsau prin tratament cu ferocianură de potasiu şi cleire cu bentonită.
Un tratament mai nou pentru a preveni turburările provocate de combinaţiile metalelor e tratamentul prin schimbători de ioni, cari reţin metalele (potasiu, calciu, fier, cupru, etc.), împiedică precipitarea bitartratului de potasiu şi a tartratului
de calciu, apariţia casei (v. Casă 3) şi conferă vinurilor şi o stabilitate de ordin microbiologic.
Stabilizarea microbiologică a vinurilor demiseci, semidulci, etc. se realizează prin conservanţi chimici (S02, acid sorbic), pasteurizare, refrigerare, filtrare sterilizantă, păstrare sub presiune de C02, carenţă azotată (eliminarea repetată a drojdiilor la fermentaţia primară, tratament cu schimbători de ioni), tratament cu ultrasunete, cu radiaţii y, tratament cu antibiotice, etc.
Maturizarea, învechirea şi degradarea vinurilor. Vinurile noi păstrate în butoaie suferă un complex de transformări fizicochimice şi biochimice cu influenţă decizivă asupra calităţilor lor. Astfel, oxigenul pătrunde în vin cu ocazia pritocului deschis, cu ocazia pompării, a filtrării şi centrifugării, cu ocazia umplerii golurilor, a cupa-jărilor, şi prin porii doagelor, şi se combină cu diferite elemente componente ale vinului.
Bioxidul de sulf introdus în vin se combină cu unele substanţe din vin, protejîndu-le contra oxidării; de asemenea, el se combină cu oxigenul şi întîrzie astfel viteza de oxidare a altor substanţe. De altfel, bioxidul de sulf are în vinificaţie roluri multiple: conservant, antioxidant, generator de buchet (buchet sulfitic).
Procesele oxidante din vin sînt strîns legate de procesele inverse (reductoare). Faza de maturare a vinului se caracterizează prin pătrunderea oxigenului, procese de oxidare, prin valori mari pentru potenţialul oxido-reductor Eh şi pentru rV\, şi durează 1 "-2 ani.
După maturizare urmează faza de învechire, care se desfăşoară în sticle şi e caracterizată prin procese de reducere, valori mici pentru Eh şi rW. Se formează esteri neutri şi esteri acizi; acetaţi, etc., dînd buchetul caracteristic de vin vechi, învechirea durează 4-*-5 ani, pentru vinurile albe uşoare, şi 10***12 ani sau mai mult, pentru vinurile albe tari şi extractive, ca şi pentru cele roşii. Vinurile albe superioare se pot păstra 10**30 de ani, în sticle bine astupate, iar cele de desert şi cele roşii, 50--*100 de ani, fără a se deprecia din punct de vedere cal itativ.
După o păstrare îndelungată, vinurile vechi din sticle încep să se degradeze (se depune materia colorantă, se distruge buchetul, creşte mult aciditatea volatilă), iar gustul vinului devine fad şi oxidat sau acru şi cu miros dezagreabil. Se produc deci îmbătrînirea şi distrugerea vinului.
Bolile vinurilor sînt provocate de acţiunea unor microorganisme aerobe sau anaerobe.
Bolile aerobe sînt: floarea vinului (Mycoderma vini, Torula), care se dezvoltă la suprafaţa acestuia, atacă alcoolul, acizii, taninul, dînd substanţe rău mirositoare şi se combate prin păstrarea plinului la vase, temperatură sub 12°, şi ridicarea concentraţiei alcoolice — şi oţetirea, provocată de bacteriile acetice (Bacillus aceti, Baciilus Xylinum, etc.), cari transformă alcoolul în acid acetic, în special la temperaturi înalte. Se previne prin păstrarea vaselor pline cu vin, prin respectarea condiţiilor igienice perfecte; combaterea se face prin pasteurizare.
Bolile anaerobe sînt: b ă I o ş i r e a, produsă de Bacillus viscosus vini, de unele mucegaiuri şi drojdii sălbatice, care se previne prin sulfitarea musturilor înainte de fermentare, prin mărirea acidităţii prin pritocuri; vinul băloşit se sulfitează, se cleieşte, se agită puternic la aer, se steril izează (prin pasteu-rizare); fermentaţia manitică şi lactică, produsă de bacterii (Bacillus gracile, Microccocus acidovorax, etc.) cari transformă zahărul din vin în manităşi în acizi volatili: acetic, lactic, propionic, butiric şi C02 şi se previne evi-tîndu-se fermentaţia la temperatură înaltă, iar pentru combatere se aplică pasteurizarea şi apoi refermentarea cu drojdii active; fermentaţia prop ionică sau ta rtro-g I ice-r i n i c ă, provocată de Bacillus tartarophthorum, Bacillus
Vîn spumos
493
Vinci
mannitopeum, Bacillus gracile, cari descompun acidul tartric în acid propionic, acetic, lactic, şi se combate prin sulfitare şi, mai sigur, prin pasteurizare; a m ă r e a I a, produsă de bacterii în formă de bastonaşe, cari atacă glicerina din vin, dînd acroleină, şi se combate prin pasteurizare sau filtrare şi cleire, urmate de corectarea acidităţii.
Defectele vinurilor sînt produse de cauze biochimice şi fizicochimice. Acestea sînt: Casa bruna (oxidazică), Casa neagra (ferică), Casa alba (fosfato-feri-calcică) şi Casa cuproasâ (v. sub Casă 3); mirosul de hidrogen sulfurat, care provine din bioxidul de sulf utilizat la afumarea vaselor, la deburbare, etc. şi care se combate aerisind vinul puternic şi apoi oxidînd H2S cu S02; mirosul de „şoareci", datorit apariţiei şi polimerizării aldehidei formice şi aldehidei acetice, şi care se previne prin fermentarea vinului în condiţii raţionale, prin sulfitare, etc.
Alte defecte, ca gustul şi mirosul de mucegai, gustul de butoi, gustul de pămînt, de tescovină, de doagă, de petrol, etc., se combat prin măsuri adecvate ca: sulfitare şi cleire, sau cu făină de muştar (pentru combaterea mirosului de mucegai), tratare cu gelatină, cazeină sau cărbune (pentru combaterea gustului de butoi), apoi cleire cu gelatinăsau tratarecu cărbune pe baza unor încercări prealabile. Unele neajunsuri ale vinurilor, ca lipsa de aciditate sau excesul, culoare insuficientă, etc., se remediază prin corectări, cupajări, etc. —
Aprecierea calităţilor vinurilor se face pe baza analizei chimice (determinarea alcoolului, a acidităţii fixe şi volatile, a extractului, a zahărului, a cenuşii, etc., stabilind anumiţi indici), a analizei microbiologice şi a analizei organoleptice (prin degustare).
După caracteristicile stabilite, vinurile se clasifică în: vinuri curente seci (albe şi roşii), vinuri superioare, vinuri soiuri pure cu numirea soiului şi a podgoriei, vinuri aromate, vinuri de desert (licoroase), vinuri spumoase, vinuri de marca, etc.
O	clasificare propusă pentru vinuri, în ţara noastră, e următoarea: vinuri de consum curent (albe, roşii, seci cu alcool); vinuri superioare (seci şi demiseci, albe şi roşii, soiuri pure cu sau fără numirea podgoriei), avînd tăria 11 13,5° alcool, şi vinuri speciale (dulci, spumoase, aromatizate).
Cele mai importante tipuri de vin (alb şi roşu) cari se obţin în ţara noastră sînt următoarele: Riesiing italian, Ardeleană, Braghină, Gordan, Furmint, Riesiing de Rin, Muscatei, Muscat Ottonel, Pinot alb, Sauvignon, Fetească, Pinot gris, Grasă, Clevner, Sylvaner, Rulanda, Băbească, Chasselas, Semil-lon, Traminer, Berbecel, Tămîioasă, Coarnă, Cîrlogancă sau Crîmpoşie, Iordan verde, Iordan galben, Plavac, Mustoasă^
i* '■v spumos. Ind. alim.: Vin saturat cu bioxid de carbon sub presiunea de 4***6 at. V. Spumos, vin
2.	Vin. 2. Ind. alim.: Băutură alcoolică obţinută din fermentarea altor fructe decît strugurii. De exemplu : vin de mere (sin. Cidru).
3.	Vinars. Ind. alim.: Rachiu extras din cereale, din fructe, din cartofi sau din drojdie de vin. (Termen regional.)
4.	Vincenitâr Tehn. mii. V. sub Cianhidric, acid
s. Vinci, pl. vinciuri. 1. Ut., Tehn.: Sin. Criccu şurub (v. sub Cric). Termenul e impropriu în această accepţiune.
6.	Vinci. Nav.: Troliu cu tambur şi ax orizontal folosit pe nave pentru virarea sau filarea unei parîme sau a unui lanţ ca, de exemplu, curentul palancuiui unei' bige, manevrele curente ale acesteia, parîmele de legare, lanţul ancorei. Se construiesc: vinciuri cu acţionare manuala (folosite pe navele mici), ale căror tambure sînt echipate cu două manivele laterale, cari transmit mişcarea la axul tamburului printr-un sistem de roţi dinţate şi care, la virare, e împiedicat să se rotească în sens contrar printr-un sistem de castaniete; vinciuri cu acţionare mecanizata (folosind energia
aburului sau electrică), fiind cele mai folosite la bordul navelor.
Vinciul de b i g â (v. fig. /) e constituit dintr-un postament pe care se reazemă unu sau două axuri, dintre cari unui are la centru tamburul curentului palancuiui bigei, iar la extremităţi, în exteriorul suportului, două tambure pentru virarea parîmelor, iar al doilea ax (dacă. există) are numai tamburul pentru parîme. Tamburele sînt folosite atît pentru
/. Vinci de bigă, cu acţionare mecanizată (prin abur).
1) postament; 2) tambur pentru virarea parîmelor; 3) tamburul curentului palancuiui de bigă.
manevrele curente ale bigei cu balansiere cît şi pentru manevra parîmelor de legare, parîmelor bărcilor, sau parîmelor unei instalaţii de manevră de forţă, etc.
Vinciul de o n c o r â (v. fig. //) nu are tambure decît la extremităţile axului, iar la centru, tamburul de parîme e înlocuit cu două barbotine(v.) pentru lanţul ancorei.
Fiecare barbotină poate fi decuplată pentru filarea lanţului sau pentru a permite folosirea tamburelor la manevra parîmelor.
Cuplarea şi decuplarea barbotine-lor se fac cu ajutorul unor volane numite stele, acţionate direct sau prin intermediul unei pîrghii, fiecare barbotină avînd o frînă, de obicei cu bandă.
Vinciurile de ancoră au un sistem de castaniete pentru a nu permite filarea lanţului în cursul virării. Vinciurile sînt inferioare cabestanelor, deoarece nu permit manevra simultană a două lanţuri, iar ultimele
II. Vinci de ancoră, î) tambur pentru parîme; 2) barbotină; 3) frînă cu bandă; 4) manivelele frînei de mînă; 5) manivela de acţionare a vinciului.
Vinci spaniol
494
Vinilplaste
ocupă mai puţin spaţiu, d in care cauză sîrit folosite în special pe navele comerciale şi rareori pe navele militare.
1.	Vinci spaniol. Nav.: Dispozitiv de strîngere^ a două
parîme sau a voltelor inferioare ale unei legături (v.). în primul caz (v. fig. a), dispozitivul consistă dintr-o parîmă bine unsă la mijloc, cu care se ia o voită în jurul celor două parîme cari trebuie strînse; apoi cu fiecare capăt al parîmei se ia cîte o voltă în jurul unui baston aşezat travers pe parîmele cari trebuie strînse, după care la fiecare capăt se formează cîte un ochi în care se introduce	o cavilă. Rotind cele
două cavile	(folosite ca pîrghii),
se strînge volta apropiind parîmele. în cazul strîngerii voltelor unei legături se foloseşte un	vinci	spanioi
dispozitiv mai simplu (v. fig. b), a) folosit la apropierea a două care consistă	din înfăşurarea unui	parîme;	b)	folosit	la	strîngerea
singur capăt	al legăturii în jurul	unei legături;?) baston;	2) cavilă;
bastonului, folosind O singură 3) parîma pentru volte, cavilă ca pîrghie.
2.	Vinclu, pl. vinciuri. 1. Tehn.: Sin. Echer (v.), Colţar.
3.	Vinclu. 2. Tehn., Metg,: Sin. Cornieră (v.).
4.	Vindobonian. Stratigr.: Etajul mediu al Miocenului (v.), dezvoltat tipic în basinul Vienei. Se împarte în subetajeie: Helveţian (v.) şi Tortonian (v.). Sin. Al doilea etaj medite-ranian.
5.	Vindrover, pl. vindrovere. Mş.: M’aşină de secerat folo-sită la recoltarea divizată a cerealelor. Se compune dintr-un cadru pe care se monteazaaparatul de tăiere, rabatorul, unu sau două transportoare, mecanismele de acţionare şi de comandă.. Vindroverele tractate sînt echipate cu două roţi de transport, iar cele purtate se montează pe tractor sau pe un şasiu auto-deplasabil. Plantele tăiate (în faza de coacere în pîrgă) de aparatul de tăiere sînt preluate de transportor şi sînt aşezate în brazdă continuă pe mirişte, unde rămîn pînă la maturizarea deplină. După 3***5 zile se execută cea de a doua fază a procesului de recoltare, care consistă în ridicarea plantelor de pe mirişte cu ajutorul unui ridicător special (montat în locul aparatului de tăiere) şi aşezate pe hederul combinelor şi în treie-rarea lor.
6.	Vinerîţâ, pl. vineriţe. Bot.: Ajuga reptaus. Plantă erbacee din familia Labiatelor, cu flori albastre, rar roşii sau albe, formînd spice în vîrful tulpinii. Creşte prin fîneţe, în marginea pădurilor şi se întrebuinţează contra hemoragiilor.
7.	Vineţealâ. Agr.: Boală a viţei de vie (cu excepţia viţei americane), care apare de obicei vara şi se manifestă prin apariţia unor pete brune-roşietice pe faţa superioară a frunzelor. Petele se pot întinde, cuprinzînd toată frunza, care se usucă şi cade de timpuriu. E, probabil, o boală datorită turbu-rărilor fiziologice.
8.	Vingalac, pl. vingalacuri. Poligr.: Sin. Culegar (v.)f Culegău, Compostor. Var. Vingălac.
9.	Viniderol. Ind. piei.: înlocuitor de piele pe bază de poli-clorură de vinii cu 70-*-80% plastifiant, avînd proprietăţi apropiate de acelea ale tălpii de cauciuc.
10.	Vinidur. Ind. chim.: Masă plastică obţinută din clorură de polivinil.-V. sub Mrse plastice obţinute prin polimerizare, sub Masă plastică.
11.	Vinificare. Ind. alim.: Ansamblul operaţiilor pentru prepararea vinului din struguri. Aceste operaţii sînt: recepţia şi sortarea strugurilor, zdrobirea, dezbrobonirea, presarea
boşt in i i, deburbarea mustului, prepararea ma-ialei de drojdii selecţionate, fermentarea dirijată cu sau fără boştină, depozitarea vinului nou. Sin. Vinificaţie. V. şi sub Vin.
12.	Vinificaţie. Ind. alim.: Sin. Vinificare (v.).
13.	Vinilacetilenâ. Chim.: H2C=CH—C==CH. Compus chimic gazos cu p. f. 5°. Se prepară prin polimerizarea catalitică a acetilenei cu ajutorul sărurilor cuproase în soluţie apoasă clorhidrică.: Vinilacetilena e foarte reactivă; prin adiţia acidului clorhidric, ea dă clorbutadiena, H2C—CH—C—CH2.
1
CI
Clorbutadiena se polimerizează cu uşurinţă şi serveşte la fabricarea cauciucului sintetic numit neopren.
u.	Vinilice,	paste Chim.:	Formă	de prezentare a anumitor	polimeri	vinilici, obţinuţi	cu ajutorul diferiţilor plas-
tifianţi. Pastele vinilice se întrebuinţează la obţinerea obiectelor elastice şi a foilor pe suport textil. Sin. Plastisoli. V. şî sub Vinilplaste.
15.	Vinilon.	Ind. text.: Fibră	scurtă	polialcoolvini!ică, fabricată porn ind	de 1a acetilenă,	şi care	prezintă următoarele
particularităţi: greutatea specifică 1,29 gf/cm3; alungirea la rupere 15—25%, în stare uscată, şi se menţine, în stare umedă; rezistenţa în nod 65—75%; punctul de înmuiere: în mediu uscat 180°, iar în apă, 110°; nu se topeşte, iar la 260° se carbonizează; umiditatea comercială 5 % (v. Repriza); în 24 de ore, în apă, capătă 30% umiditate; se vopseşte bine cu coloranţi de sulf selecţionaţi, cu coloranţi naftol, cu coloranţi de cadă, cu coloranţi premetalaţi şi mai puţin cu coloranţi direcţi şi cu coloranţi acizi; rezistă bine la acizi organici, dar nu rezistă la acizi anorganici; rezistă la alcalii şi la acţiunea solvenţilor organici.
Fibrele Vinilon au proprietăţi fizice-mecanice apropiate de ale fibrelor de bumbac, însă dau produse mai şifonabile decît acestea. Sin. Sovinol, Vynilon, Cremona, Syntofil, Kanebian, Kuralon, Mewlon.
16.	Vinil-pirolidonâ. Farm.: Produs intermediar care se obţine prin sinteză, fiind necesar preparării polivinil-piroli~ donei (înlocuitor de plasmă). Se obţine
prin dehidrogenarea 1,4-butand iolulu i,	^2^-------------CH2
fa circa 210°, peste un catalizator de cupru,	j, i	r—O
cu puţin crom. în locul aldehidei succi- 2 \ / n ice, câţ?e ar trebu i săse formeze, în aceste	^
condiţii1 se obţine y-butirolactonă, care	ij,
prin tratare cu amoniac anhidru, la 15 at	<~n2_. CH2
şi 200°, trece în pirolidonă. Aceasta se vinilează cu acetilenă diluată cu azot, la 15---2Q at şi 150***180°. în prezenţa unor catalizatori, obţinîndu-se vinil-pirolidonă. Acest monomer, care trebu ie să fie foarte pur, supus pol imerizării în sdluţie apoasă amoniacală şi folosind ca promotor apa oxigenată, trece în polivirrii-pirolidonă, care e folosit ca plasmă sintetică, în medicină.
17.	Vinilplaste. Chim.: Nume dat polimerilor vinilici, în general; dintre aceştia mai importanţi sînt poiiclorura. de vinii, poliacetatul de vinii, etc. ViniIplastele sînt insolubile în apă, în gazolină, în glicerină, etilenă, glicol, uleiuri, grăsimi, etc. Se întrebuinţează în industria lacurilor, cum şi ca adeziv în industria metalurgică (lipire la metalelor de metale), ca lianţi în industria pielii, etc. Viniiplastele au şi unele numiri comerciale cum sînt: Decelit (v.), Igelit (v.), Vinilite, Vinnapas (v.), Movital.
Poiiclorura de vinii e un compus macromolecular, obţinut prin polimerizarea în suspensie, în emulsie sau în bloc a clorurii de vinii (mon;omerul). Se prezintă sub formă de pulbere albă, inodoră, insipidă, cu temperatura de înmuiere de 70«-85° şi cu temperatura de curgere de 160—180°; e rezistentă la acizi, baze, etc. Sub formă neplastifiată se întrebuinţează la confecţionarea conductelor, a robinetelor, etc., iar plastifiată, la fabricarea pielii şi a tălpii sintetice, la
Vin ion
495
Vioara
izolarea conductelor, Ia fabricarea plăcilor de pajiefon, etc.
—	Poliacetatul de vinii e un produs macromolecuiar, care se obţine prin polimerizarea în masă, în soluţie sau în emulsie a acetatului de vinii în prezenţă de catalizatori peroxidici. Se prezintă sub formă de granule sau de pulbere, incoloră, insolubilă şi insipidă; e solubilă în diferiţi solvenţi organici sau în emulsii cari conţin plastif ianţi * are proprietăţi termoplastice. Polimerii inferiori au p. t. 30---400; polimerii superiori au consistenţa cauciucului la 50-**100°, iar peste 200° se descompun.
1.	Vinion. Ind. text.: Clasă de fibre cari se obţin prin extrudarea soluţiei în acetonă a copolimerului clorurii de vinii şi acetat de vinii. Sînt mai puţin rezistente la acţiunea acizilor decît celelalte clase de fibre polivinilice şi au o ter-mostabilitate redusă. Acizii saponifică grupările acetilice ale acestor fibre, cari sînt practic hidrofobe şi nu se umflă după cufundarea în apă.
2.	Viniplast, Ind. chim.: Policlorură de vinii amestecată cu plastifianţi şi cu stabilizatori de temperatură, ultimii avînd rolul de a absorbi acidul clorhidric rezultat prin degradarea policlorurii de vinii în timpul şocurilor termice cari depăşesc 100°.
Viniplastul prezintă următoarele calităţi: poate înlocui în multe cazuri aliajele necorodabile, greu de procurat sau neeconomice; se fabrică relativ uşor, din materii prime accesibile; prezintă stabilitate chimică în aproape toate mediile corozive; se prelucrează mai uşor decît metalele, prin ştanţare, presare şi sudare; are rezistenţă mecanică mare, pînă la 360 kg/cm2; se poate aplica uşor pe aparatură de fier, dînd un strat izolator. Scăderile viniplastuIui sînt următoarele: poate fi întrebuinţat numai între —10° şi 100°; are conductibilitate termică mică, deci nu e un material potrivit pentru construirea aparatelor cu transfer de căldură; e sensibil la lovituri şi deci reclamă un utilaj metalic de protecţie (blindaje, jgheaburi, etc.); din viniplast nu se pot construi vane cu o funcţionare acceptabilă, ci numai ventile; se contractă în timpul prelucrării cu circa 2%.
3.	Vinitron. Ind. text.: Fibră copoiimerică dintr-un amestec de 70% policlorură de vinii cloruratăşi 30% nitroceluloză, disolvat în acetonă şi extrudat prin filiere. E foarte rezistentă la acţiunea căldurii şi a acizilor, a alcalilor, a oxidanţilor şi a multor solvenţi. De asemenea, are proprietăţi bune de capilaritate, Fibrele vinitron sînt indicate pentru producerea fitilurilor şi a ţesăturilor tehnice.
4.	Vmnapas. Chim.: Răşini de poliacetat de vinii, solubile în alcool, în acetaţi, în hidrocarburi aromatice. Aceste răşini sînt incolore şi rezistente la lumină; dau lacuri foarte lucioase, incompatibile cu pigmenţii, cu nitroceluloza, cu colofoniul, etc. Se întrebuinţează în industria lacurilor incolore şi acleiurilor.
5.	Vinne, de Poligr.: Subfamilie din familii de caractere ale alfabetului latin romane elzevir (v.), Litera de Vinne se caracterizează prin faptul că liniile pline sînt mai exagerate.
6.	Vintir, pl. vintire. Pisc.: Unealtă în formă de capcană, folosită la pescuitul în bălţi şi în rîuri, la apă mică. Vintirul se compune din următoarele părţi: un sac cu limbi, împletit din aţă de bumbac, cu ochiuri de 4---5 cm şi întins pe cinci cercuri de lemn cu diametri cari descresc de la gură spre fund, gura sacului fiind întoarsă înăuntru şi avînd la mijloc o deschidere mică (pătrată), pe unde intră peştele, aripa (canatul), o plasă lungă de 3-4m, care conduce peştele spre sac; potigacele (cordacele), adică două nuiele cari se înfig în pămînt, pentru a fixa vintirul pe fundul apei. Uneltele de forma vintirului, confecţionate din nuiele împletite sau din sîrmă, se numesc v î r ş e (v.).
7.	Vioara bompresului. Nav.: Scîndură fixată în ambele borduri ale coloanei bompresului navelor de lemn, echipată co găuri pentru trecerea unor straiuri (v.).
8.	Vioara, pî. viori, 1 ■; Instrument muzica! cu patru coarde, cari, atacate cu un arcuş, emit sunetele: sol2, re3, la3 şi mi4.
Fig. / reprezintă faţa unei viori. Faţa cutiei de rezonanţă AB e construită din lemn de molid cu fibrele aşezate paralel cu axa viorii, iar dosul (fundul) cutiei, din lemn de paltin creţ. Cordarul C e construit din lemn de abanos, gîtul G din lemn de paltin şi limba L din lemn de abanos sau dintr-un lemn tare, vopsit în negru (păr, carpen sau trandafir). Lungimea limbii e de-267 mm, grosimea ei de 5 mm, lăţimea ei
I. Vedere din faţă (a) şi din spate (b) a unei viori, cu indicarea principalelor
dimensiuni.
AB) cutie de rezonanţă; C) cordar; G) gît; L) limbă; 1) coarda desoL;
2)	coarda de re3; 3) coarda de lay; 4) coarda de mi4 ; 5) feuri; 6) prăguşul gîtului; 7) prăguşul cordarului; 8, 9, 10, 11) cheile (cuiele); 12) cuiul corda-rului; 13) căluş; 14) capul gîtului; 15) incrustaţie.
la prăguşul coardelor de 23 mm, iar la cealaltă extremitate, de 44 mm. Feurile (răsuflătorile acustice) au forme şi dimensiuni cari depind de constructor (lungimea lor e de 70***76 mm ; lăţimea de 6,5 mm; diametrul cercului superior de 7 mm şi diametrul cercului inferior de 9 mm). Prăguşul gîtului e de lemn de abanos; pe el se sprijină coardele cari trec prin crestături distanţate cu circa 4 mm. Prăguşul cordarului e făcut din abanos sau dintr-un lemn tare. Căluşul e aşezat pe linia care uneşte crestăturile interioare ale feurilor şi e făcut d intr-un lemn tare şi uşor (paltin, dar şi fag). Distanţa de la prăguşul. gîtului la‘căluş variază între 325 şi 330 mm.	.
Fig. II reprezintă vioara văzută lateral. Eclisele (pereţii cutiei de rezonanţă) £ fac legătura dintre faţă şi fund şi sînt de paltin. Grosimea lor e de 1,2 mm ; înălţimea la cu iul corda^ rului e de 30 mm. şi la gît de 28 mm. La talpa gîtului şi ia cuiul cordarului, eclisele sînt fixate pe butuci (stinghii), de molid, cu forme şi dimensiuni diferite. Pentru ca fixarea feţei şî afundului pe ecfise să fie bună se lipesc la marginea ecliselor şi la interior contraeclise; acestea sînt de molid, au'
Vroafă
Violet arrietist
grosimea de 2-**3 mm şi lăţimea de 8 mm. La colţuri, eclisele sînt fixate prin colţare de molid, avînd forme diferite după constructor. în figură se mai prezintă, în milimetri, lungimea capului gîtului pînă la prăguş şi lungimea gîtului pînă la extremitatea incrustată în cutia de rezonanţă.
Fig. III reprezintă căluşul (C) şi aşezarea lui faţade popicul P. Se observă că un picior al căluşului e deasupra barei de rezonanţă 8 şi celălalt în dreptul popicului care e înapoia căluşului cu o grosime decăluş (v. fig. III b). Picioarele căluşului, cari au o gro-,	sime de 4 mm, trebuie să se adap-
4-------------------------------------------------------------jj	teze	bine pe faţa viorii. De la pi-
1.1	r	cioare,	în	sus,	grosimea	căluşului
’	&	scade	şi, acolo unde sînt aşezate
coardele 1, 2, 3 şi 4, ea e de
1	•••1,2 mm; distanţa între coarde, pe căluş, se ia de 12 mm. înălţimea căluşului variază între 31 şi 34 mm după bolta feţei. Pentru
II. Vedere laterală a unei viori. £) eclise; G) gît; C) cordar; L) limbă; 1, 2) cuie; 3) cuiul cordarului ; 4) căluş; 5) coardă;
6) axul gîtului ; 7) feu.
5
III. Forma şi aşezarea căluşului.
C) căluş; P) popic; B) bară de rezonanţă; O) lamă de os; 1, 2, 3, 4) coarde.
că coarda 4 (mi4) e de obicei de metal subţire şi cum tensiunea e mai mare, pentru ca să nu se afunde, cu timpul, s-a introdus în căluş, în dreptul ei, o lamă subţire 0 de os. Popicul (inima) e o bară de molid cu diametrul între 5 şi 6 mm şi transmite vibraţiile de la faţă la fund; lungimea lui variază după bolta cutiei de rezonanţă şi e aşezat astfel încît fibrele lui să fie perpendiculare pe fibrele feţei. Prin experienţă se poate găsi poziţia cea mai bună a popicului şi o schimbare de poziţie fiind făcută, trebuie ca la vioară să se cînte un timp, pentru a vedea dacă poziţia e bună sau nu. Bara 8 are lungimea de /=270mm, grosimea între 5 şi 6 mm şi înălţimea de la 12 la 13 mm şi e situată sub căluş (v. fig. lila). Ea e făcută din molid şi e aşezată astfel încît fibrele ei să fie paralele cu fibrele feţei sau puţin înclinate în direcţia gîtului.
1.	Vioara. 2. Nav.: Macara (v.) dublă avînd raiurile cu acelaşi diametru sau cu diametri diferiţi dispuse unul sub altul în acelaşi plan (vioara dreapta) (v. fig.) sau în plane făcînd între ele un unghi de 90° (vioară încrucişată).
Vioara e folosită pentru a forma un palane lung sau pentru trecerea unor manevre curente.
2.	Vioara de ierţarolâ. Nav.: Scîndură fixată în ambele borduri pe ghiul navelor de lemn pe care se prind raiurile strîngătorilor randei.
de
Vioară.
1) carcasă lemn; 2) axul scripetelui; 3) partmă.
CI
H
HC<?!'CxC/C^CH
I
OH
CH
3.	Vioform. Farm.: 5Clor-7-iod-8-hidroxichinoleină; produs de sinteză din clasa compuşilor iodaţi cu acţiune bacte-ricidă. Se poate obţine printr-o sinteză Skraup, pornind de la o-amino-fenolul clorurat, corespunzător, care se iodurează. Vioformul se prezintă sub formă de pulbere galbenă, greu solubilă în apă. Se întrebuinţează, în Medicină, pentru dezinfectarea rănilor, în locul iodoformului, cum şi în tratamentul infecţiilor produse de trichomonas vaginalis (extern) şi în tratamentul amebiazelor (pe cale internă). Sin. Cifoform,
4.	Violaceae. Bot.: Familie de plante ierboase (în principal) şi lemnoase (la tropice) din ordinul Parietales, subclasa dialipetalelor. Cuprinde numeroase genuri, între cari mai important e genul Viola cu florile hermafrodite şi zigomorfe, cu caliciul şi corola alcătuitedin cîtecinci foliole; de exemplu : toporaşii (Viola odorata), trei-fraţi-pătaţi (Viola arvensis), panselele (Viola hortensis), etc.
5.	Violan. Mineral.: Diopsid (v.) de culoare albastră pînă ia violetă, care conţine cîteva molecule de jadeit (v.) şi de mangan.
6.	Violantronâ. Ind. chim.: Sin. Dibenzantronă (v. sub Benzantrona, coloranţi de ~).
7.	Viola, pl. viole; Instrument muzical cu patru coarde şi cu arcuş, asemănător la aspect cu vioara. Coardele atacate emit sunetele: do2, soI2, re3 şi la3. Instrumentul provine din modificarea ghitarei. Lungimea totală e de 670 mm; lungimea feţei şi a spatelui e de 400 mm; distanţa de la prăguşul coardelor la căluş e de 365 mm; lăţimea părţii superioare a feţei e de 192 mm; lăţimea părţii celei mai înguste a feţei e de 130 mm; lăţimea părţii de jos a feţei e de 239 mm. Sub căluş, grosimea feţei e de 3,5 mm şi grosimea feţei la margine, de
3,5	mm. Grosimea fundului la popic e de 5,5 mm şi grosimea fundului la margine, de 4 mm. Distanţa dintre crestăturile feurilor e de 87 mm; lungimea feurilor e de 86 mm; lăţimea feurilor de 8 mm; diametrul cercului superior e de 8 mm şi al cercului inferior, de 10 mm. Distanţa de la incrustaţie la margine, de 5 mm ; lăţimea incrustaţiei, de 1,5 mm. înălţimea ecliselor Ia cuiul cordarului, de 42 mm şi la gîtul instrumentului, de 40 mm; grosimea ecliselor, de 1,2 mm. Lungimea barei de rezonanţă, 300 mm; grosimea ei e de 5,5**-6 mm şi înălţimea ei sub căluş, de 15 mm. Diametrul popicului e de 6 mm. Distanţa de la prăguşul coardelor la baza gîtului e de 150 mm. Lăţimea gîtului la prăguşul coardelor de 24 mm; lăţimea bazei gîtului, 36 mm. Lungimea limbii, 293 mm, grosimea ei e de 6 mm şi lăţimea limbii la căluş, de 48 mm. Lungimea cordarului e de 122 mm. Distanţa dintre coarde la prăguş e de 4 mm şi pe căluş de 12 mm. înălţimea căluşului e de 37 mm, grosimea lui la bază de 5 mm, şi grosimea lui la coarde, de 1,2 mm.
8.	Violet. 1. Fiz.: Calitatea sensaţiei de lumină produse de o radiaţie electromagnetică avînd lungimea de undă cuprinsă între circa 4400 Â şi limita spectrului vizibil spre lungimile mici de undă (violet monocromatic), sau de un amestec de radiaţii de astfel de lungimi de undă.
9.	Violet. 2. Chî m.: Materie colorantă care colorează un material în violet.
io.	Violet qmetist. Ind. chim.: Colorant fenazinic. E un derivat tetraeti lat al fenosafraninei. Se prepară prin oxidarea
Violet de genţîana
497
Viraj
amestecului de: dietil-p-fenilendiamină, dietilanilină şi anilină.
H	C6H5	H	~ +
C	N	C
(C2H5)2N-C^ xcx xc^ XC-N(C2H5)2
I	II	I	II	ri_
HC	C	C	CH	Cl
NN/ \/
H	*	H
Se întrebuinţează la vopsirea mătăsii naturale şi a celei artificiale.
1.	Violet de genţicmâ. Farm.: Amestec de penta- şi hexa-metil-parafuchsină, cu un conţinut mic din derivatul tetra-metilat. Se obţine sintetic prin oxidarea dimetilanilinei şi se prezintă sub formă de pulbere cristalină, cu luciu metalic, deculoarecenuşie, uşor solubilă în apăşi în alcool, cu colorare în albastru violet a soluţiilor; e solubil, de asemenea, în cloroform şi în glicerină. O soluţie apoasă de violet a genţiană se colorează în albastru, după adăugarea a două picături acid clorhidric; dacă se continuă picurarea de acid, soluţia se colorează în verde şi, la o nouă picurare. în galben-cafen iu ; după diluare cu apă revine la culoarea violetă. Se întrebuinţează în laborator ca reactiv, în metoda de colorare diferenţială a lui Gram, prin care se stabileşte grupa din care fac parte bacteriile cercetate (gram-pozitive sau gram-negative). De asemenea se întrebuinţează în medicina umană şi veterinară ca antifungicid, cum şi în pustulele dermatologice şi în ulceraţiile cronice şi micozele pielii, la animale.
în industria farmaceutică se prepară din violet de genţiană drajeuri keratinizate (insolubile la nivelul stomacului, solubile numai în mediul alcalin al intestinelor), în doze variate, pentru copii (10 mg) şi pentru adulţi (25 mg), cunoscute sub numele comercial de Oxiuran. E un antihelmintic activ în oxiu-riază, în cistită, uretrită şi în strongiloidoză (infestare cu Strongiloides stercoralis, parazit rezistent la cele mai multe antihelmintice). Acţionează ca vermicid, ca antiseptic asupra stafilococilor, a bacilului difteric, a piocianicului, cum şi asupra unor specii de Monilia, Epidermophyton, Tricophyton, etc. Nu acţionează asupra germenilor gram-negativi şi asupra celor acidorezistenţi. Se elimină prin fecale, pe cari le colorează în violet. E contraindicat în insuficienţă renală, hepatică, cardiacă, în boala ulceroasă, enterocolite, graviditate şi la copii sub trei ani. în timpul tratamentului se interzic alcoolul şi substanţele grase, cari solubilizează produsul, uşurînd absorpţia lui masivă, respectiv, intoxicarea.
2.	Violet de Lyon. Ind. chim.: Colorant trifenilmetanic. E un amestec de derivaţi metilaţi ai parafuchsinei, în care predomină derivatul pentametilat. Se obţine prin metilarea parafuchsinei cu alcool metilic. Se întrebuinţează la fabricarea cernelii, la vopsirea mătăsii, a bumbacului, a lînii şi, în Medicină, ca dezinfectant. Sin. Violet de metil, Violetul lui Hofmann.
3.	Violetul lui Doebner. Ind. chim.:
h2n—c6h4—c=c
CfiH
H H C=C / \ xc=cx
c=nh2
Cl-
Colorant trifenilmetanic, care se prepară prin condensarea anilinei cu feniltriclormetan. E o materie colorantă puţin rezistentă şi deci fără aplicaţii practice.
4.	Violetul lui Hofmann. Ind. chim. V. Violet de Lyon.
5,	Violetul lui Lauth. Ind. chim.: Colorant bazic, violet, care vopseşte bumbacul mordansat (v. sub Mordansare) cu tanin. Din punctul de vedere chimic e clorhidratul 7-amino fentiazinei sau tioninei (v.). Se obţine industrial fie oxidînd p-fenilendiamina (v.), cu clorură ferică în prezenţa hidroge-
nului sulfurat, fie topind p-fenilendiamina cu sulf şi oxidînd apoi produsul, fie, în sfîrşit, oxidînd un amestec de p-fenilen-diamină şi anilină în prezenta tiosulfatului de sodiu. E uşor solubil în apă caldă şi în acizi minerali.
6.	Violoncel, pl. violoncele: Instrument cu patru coarde şi arcuş, asemănător cu vioara, acordat cu o octavă mai jos decît viola. Sunetul produs se apropie cel mai mult de vocea omenească. Lungimea totală a instrumentului e de 1240 mm şi lungimea feţei şi a spatelui, de 750 mm. Distanţa de la căluş la prăguşul coardelor e de 695 mm şi aceasta e lungimea părţii care vibrează a coardelor. Lăţimea părţii superioare a feţei e de 335 mm, a părţii mai puţin late de 230 mm şi a părţii de jos, de 430 mm. Grosimea feţei sub căluş e de 5,5 mm şi la margine, de 4 mm. Grosimea spatelui sub popic e de 7,5 mm şi la margine, de 4 mm; lungimea feurilor (răsuflăto-rilor acustice) e de 140 mm ; lăţimea lor, de 12 mm. Diametrul cercului superior de 13 mm şi al cercului inferior, de 19 mm. Distanţa de la incrustaţie (fileu) la margine e de 7 mm şi iăţimea fi I eu iui, de 2 mm. înălţimea ecliselor la cuiul corda-rului e de 120 mm şi înălţimea lor la gît, de 115 mm ; grosimea ecliselor e de 1,5 mm. Lungimea barei de rezonanţă e de 570 mm; grosimea ei, de 7 mm, şi înălţimea ei sub căluş, de 25 mm. Diametrul popicului se ia între 8 şi 10 mm şi de la căluş la baza gîtului sînt 289 mm. Lăţimea gîtului la prăguşul coardelor e de 30 mm şi la baza lui, de 62 mm. Limba are lungimea de 575 mm, grosimea de 10 mm şi lăţime spre căluş, de 62 mm. La capul gîtului, locaşul coardelor e de 140 mm. Căluşul pentru violoncel are lăţimea la bază de 88 mm, înălţimea de 95 mm, grosimea la bază de 10 mm şi grosimea la coarde de 2 mm. Distanţa dintre coarde, pe căluş, ede 18 mm şi distanţa între ele, pe prăguş, de 6 mm. Lungimea cordarului e de 225 mm. Pentru susţinerea violoncelului la înălţimea convenabilă se foloseşte un picior cu lungimea de circa 200 mm şi care se fixează în cuiul cordarului. El e construit dintr-un lemn tare, abanos sau palisandru, şi la partea inferioară are un vîrf de oţel, pentru o mai bună fixare; uneori poate fi construit şi din metal.
7.	Vipla. Metg.: Sin. Wiplă (v.).
s. Vipuşcâ, pl. vipuşti. 1. Ind. piei. V. încălţăminte.
9.	Vipuşcâ. 2. Ind. text.: Fîşie îngustă de postav de altă culoare decît produsul, care se coase ca garnitură la unele uniforme, în scopul marcării anumitor linii de cusătură, mai ales ale cusăturii exterioare a pantalonilor de la îmbrăcămintea militară. Sub formă de bentiţă, cu o terminaţie de formătriunghiulară, vipuşcâ se fixează prin coasere la gulerele vestoanelor de tip militar sau civil, culoarea ei indicînd, de obicei, arma sau instituţia căreia îi aparţine persoana care poartă uniforma respectivă.
10.	Viraj, pl. viraje. 1. Av.: Evoluţie a avionuIu i pe o traiectorie curbilinie orizontală, menţinînd constante raza decurbu-ră, înclinarea transversală a aripii şi viteza de zbor. Virajul e corect, pentru fiecare viteză de zbor, dacă încl inarea transversală a aripii avionului corespunde razei de curbură a virajului.
Relaţia dintre viteza de zbor V, înclinarea (3 şi raza decurbură?' se stabileşte considerînd forţele cari se exercită asupra avionului (v. fig.). Astfel, din condiţiile de ech il ibru
mV*
Rz cos/s,—
C=
i Pz si np
Rz cos (3=G şi Rz sin (3= ■ rezultă
Poziţia în viraj a unui avion.
'=V*l(g tg p),
unde Rz e portanţa, G şi m sînt greutatea şi masa avionului, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Dacă se ţine seamă că
Viraj
498
Vîrarea ancorei
i?2=pC^SF2/2 şi că în zborul orizontal Rz0—pCzRVH2~G, se obţine
r-VH{g sin Ş),
ştiind că VQ e viteza de zbor orizontal rectiliniu, Cz e coeficientul de portanţă şi p e densitatea aerului. Pentru a evita glisarea („deraparea*') în viraj, trebuie ca— la viteză dată — să se menţină constante raza de curbură şi unghiul de înclinare transversală a planurilor.
în viraj, portanţa e mai mare decît în zbor rectiliniu, deoarece trebuie să echilibreze rezultanta greutăţii avionului şi forţei centrifuge, astfel încît planurile sînt supraîncărcate. Coeficientul de supraîncărcare, într-un viraj corect, e ^ = i?2/G=1/cos (3 şi nu depinde decît de unghiul de înclinare a aripii.
Viteza de zbor în viraj e
v-vjYZ£Ţ=v9-Vh,
adică e cu atît mai mare decît viteza de zbor rectiliniu, cu cît unghiul de înclinare (3 e mai mare, respectiv cu cît supraîncărcarea e mai mare. Tracţiunea necesară pentru efectuarea virajului corect, la viteză de viraj dată, se determină din condiţia de echilibru
T—Rz—pCzSV2l2
sau
r=r0/cos (3=r0.w,
dacă T0 e tracţiunea în zbor orizontal rectiliniu (exprimată în funcţiune de viteza V0). Puterea necesară pentru viraj e
P=P0/]Acos8(3, unde PQ e puterea pentru zbor orizontal rectiliniu.
1.	Viraj, 2. Drum.: Curbă de şosea, cu raza de curbură mică, la care, pentru siguranţa circulaţiei, se face convertirea profilului transversal format din două versante plane, din aliniament, într-un profil cu pantă transversală unică. La curbele proiectate cu raza curentă, pentru a asigura circulaţia în bune condiţii cu viteza de proiectare respectivă, se face numai convertirea profilului transversal, iar la cele proiectate cu raza minimă e necesar să se execute şi o supra-înălţare, adică o mărire a valorii pantei transversale unice a profilului transversal. Virajele sînt folosite curent la serpentine (v.).
2.	Virare. 1. Transp.: Schimbarea de orientare a unui vehicul în mers, spre dreapta sau spre stînga, pînă la aproximativ 90°. Virarea permite dirijarea vehiculului, eventual pînă la inversarea sensului de mers, dacă organele prin cari se efectuează sînt menţinute în poziţia corespunzătoare. Posibilitatea de virare se indică prin raza de viraj, care e raza celei mai scurte traiectorii circulare pe care o poate realiza vehiculul respectiv.
La vehiculele cu tracţiune animala şi la unele tractoare, virarea se efectuează prin rotirea osiei din faţă. — La autovehiculele cu roţi, de exemplu automobile, tractoare, etc., virarea se efectuează prin bracarea roţilor directoare, combinată cu diferenţierea turaţiei roţilor motoare (folosind un mecanism diferenţial). Unele autovehicule (cum sînt automobilele cu tracţiune în faţă) au roţi motoare-directoare, cari trebuie ca la virare, concomitent cu bracarea, să se rotească cu turaţii diferite. — La autovehiculele cu şenile, de exemplu tractoare, tancuri, etc., virarea se efectuează prin desincro-nizarea mişcării şenilelor, folosind ambreiaje laterale, diferenţiale duble, etc. — La avioane, virarea se efectuează prin orientarea convenabilă a direcţiei ampenajului vertical şi a aripioarelor, astfel încît avionul să se încline lateral, dar fără să pice sau să cabreze. Virarea se numeşte normală, dacă înclinarea e de maximum 45°, respectiv s t r î n s ă, dacă înclinarea depăşeşte 45° (ceea ce corespunde unei raze de
curbură mai mici). — La navele cu autopropulsiune, virarea se efectuează numai prin orientarea cîrmei.
3.	Virare. 2. Nav.: Giraţia direcţiei vîntului în sensul acelor unui ceasornic.
4.	Virare. 3. Nav.: Operaţia de tragere a unei parîme sau a unui lanţ. Se execută manual, cu cabestanul, cu vinciul sau cu palancul.
5.	Virare. 4. Chim.: Schimbarea culorii unei substanţe datorită fie schimbării £H-ului mediului în care se găseşte acea substanţă (de ex. virarea unui indicator), fie acţiunii unui agent fizic (de ex. virarea culorii iodurii mercurice, din roşu în galben, prin ridicarea temperaturii peste 127°). Virarea e datorită unor modificări în spectrul de absorpţie al substanţei respective.
6.	Virare. 5. Foto.: Schimbarea culorii imaginii fotografice pozitive la copii şi măriri prin tratare chimică, în scopul obţinerii de efecte artistice (de ex. o fotografie de toamnă e mai corespunzătoare în brun; un apus de soare, în roşu;
0	fotografie marină, în albastru, etc.).
Virarea în brun (sepia) se obţine, de exemplu, prin introducerea copiilor sau a măririlor pozitive, după spălarea finală, într-o soluţie cu următoarea compoziţie: 360 ml apă distilată, 600 ml fericianură de potasiu 10%, 40 ml bromură de potasiu 10%. Se ţin în această soluţie (baie) pînă la dispariţia aproape completă a imaginii (rămîne o imagine foarte palidă gălbuie); se spală apoi cu apă circa 10 minute şi se introduce în a doua soluţie, formată din 1000 ml apă distilată şi 5 g sulfură de sodiu cristalizată. Imaginea reapare virată în brun. După reapariţia completă a imaginii (1/2---1 minut la 18-*-25°), fotografiile se spală circa 30 min în apă curgătoare şi apoi se usucă obişnuit.
Virarea în roşu se obţine în special pe fotografii iniţial albe cari au fost virate în brun. Acestea se introduc într-o soluţie avînd următoarea compoziţie: 1000 ml apă distilată, 55 ml clorură de aur 2%, 55 ml tiouree 5 %, în care se menţin pînă la atingerea nuanţei dorite. Măririle în alb-negru netonate în prealabil în brun obţin în soluţia de mai sus tonuri albăstrui, preferate la fotografiile de iarnă. După virare se spală fotografiile în apă curgătoare circa 30 minute şi apoi se usucă normal.
Virarea în albastru se foloseşte la fotografii executate pe hîrtie albă. Se prepară două soluţii: soluţia A: 330 mi apă distilată, 50 ml fericianură de potasiu 10%, 120 ml fosfat de sodiu şi amoniu 10%, şi soluţia B: 100 ml apă distilată, 100 ml alaun de potasiu 10%, 60 ml alaun de fier 10%, 240 ml sulfat acid de sodiu 10%. Se amestecă (24 de ore de la prepararea soluţiilor) o parte soluţie A cu o parte soluţie B şi două părţi apă, introducîndu-se în amestecul respectiv fotografiile la lumină difuză. După atingerea nuanţei dorite se spală fotografiile un minut, într-o soluţie de tetraborat de sodiu (borax)
1	%, apoi cu apa curgătoare timp de 20---30 min, după care se usucă. Virarea şe poate realiza şi prin tratări de dublă developare, cari cuprind în general patru operaţii: albire, spălare, developare şi spălare finală. Reglînd gradul de albire şi compoziţia revelatorului se poate schimba tonalitatea fotografiei în limite suficient de largi (tonuri brune închise, roşcate pînă la negre-albastre).
Copiile şi măririle fotografice destinate virării trebuie să fie expuse corect ia copiere, să fie developate normal, fixate complet şi spălate foarte bine. Pe copie nu trebuie să existe voalări. La executarea copiei fotografice, orice fel de abateri de la regimul normal de tratare vor influenţa în mod negativ tonalitatea imaginii colorate. Din această cauză deseori, înainte de virare, fotografiile se supun unei fixări suplementare într-o soluţie proaspătă şi apoi sînt foarte bine spălate. Sin. Tonarea imaginii.
7.	Virarea ancorei. Nav.: Operaţie de readucere la bord a lanţului şi a ancorei navei. Virarea ancorei se execută de
Virator
499
Vfrial
obicei cu cabestanul sau cu vinciurile de ancoră echipate cu barbotine (v.) şi consistă din următoarele faze: virarea ancorei la pic lung (v.). virarea la pic scurt (v.), smulgerea ancorei şi punerea la post. De obicei aceste faze se succed fără pauze, însă în anumite cazuri, de exemplu dacă s-a filat mult lanţ la apă pentru a face faţă timpului rău, virarea la pic lung şi la pic scurt se pot face cu un oarecare timp înaintea plecării, pentru a efectua apoi plecarea în timp scurt. în cazul cînd vinciul sau cabestanul sînt avariate, virarea ancorei se poate face cu un palane de punte (v.) prins pe lanţul ancorei. Dacă maşina cabestanului (vinciului) nu e suficient de puternică pentru a smulge ancora, se virează pînă cînd ancora e apic cu lanţul vertical, cînd se încetează virarea, se strînge frîna cabestanului şi se dispun castanietele astfel, încît să împiedice filarea (rotirea în sens contrar) şi se pune maşina de propulsiune pentru mers înainte, smulgînd astfel ancora. Pe navele cu vele, în astfel de cazuri virarea se efectuează deplasînd greutăţi (de ex. echipajul) la prora care se afundă, apoi se virează întinzînd lanţul la maximum posibil, după care se opreşte cabestanul şi se deplasează echipajul la pupă, nava smulgînd ancora prin mărirea flotabilităţii prorei.
Dacă nava a fost ancorată cu mai muite ancore, virarea ancorelor se face succesiv, începînd cu ancorele de sub vînt. La navele ancorate în barbă se virează întîi ancora cu lanţul mai scurt. La navele afurcate cu cheia de afurcare pusă, se scoate cheia de afurcare (v.) înainte de a începe virarea.
1.	Virator, pl. viratoare. Nav.: Colac de parîmă căreia i se iau cîteva volte la cabestan şi care transmite mişcarea acestuia unei parîme sau unui lanţ care nu se poate garnisi la cabestan. Legătura dintre virator şi parîma sau lanţul de virat se face cu ajutorul unor nipere de parîmă, cari se ţin tot timpul la mînă şi se mută după necesitate. Viratorul era folosit în mod curent pentru virarea cablurilor ancorelor navelor cu vele, în prezent folosindu-se rar.
2.	Virga. Meteor. V. sub Hidrometeori.
3.	Virgatifes. Paleont.: Gen de amonit caracteristic pentru Jurasicul superior de tip boreal (Volgian).
4.	Virgaţie, pl. virgaţii. Geogr.: Dispunerea divergentă, în formă de evantai sau de snop, a unor lanţuri muntoase, cari se desfac sau se adună într-un nod orografic, sau a unor rîuri cari deviază într-o direcţie predominantă (de ex. abaterea rîurilor spre sud-est, est şi nord-est, produsă în Cîmpia română începînd cu Argeşul, Dîmboviţa, Ialomiţa, Buzăul şi Rîmnicul, ca urmare a procesului de scufundare mai accentuată de la gura Şiretului).
5.	cute în Geol.: Sin. Fascicule de cute în virgaţie (v. sub Cute, fascicule de «~).
6.	Virglorian. Stratigr.: Sin. Anisian (v.).
7.	Vîrgo. Metg.: Grup de oţeluri inoxidabile şi anticoro-zive pe bază de nichel-crom-wolfram, cu compoziţie apropiată de compoziţia celor două tipuri indicate în tablou. Au rezistenţe mari la temperaturi înalte şi sînt foarte rezistente la acţiunea agenţilor corozivi, la temperaturi înalte.
Compoziţia unor oţeluri Virgo (în %)
c	Cr	Ni	W	Mo	Fe
0,24	18	8	4,4	I	Restul
0,48	13	14	2,2	0,7 |	Restul
Semnul de punctuaţie (;), care e o virgulă întărită, se numeşte punct şi virgula şi se foloseşte pentru a indica o pauză mai mare decît cea notată cu virgulă, şi mai mică decît cea notată cu punct.
9. Virial, pl. viriale. 1. Mat., Mec.: Mărimea
în care r- sînt vectorii de poziţie ai particulelor (punctelor materiale) constitutive ale unui sistem mecanic (atomi, molecule, electroni, nuclee, etc.) şi F- e forţa care se exercită asupra particulei i. Sin. Virialul lui Clausius.
Virialul ^eanalog cu energia cinetică totală W • t în coordonate generalizate qj (de poziţie) şi pj (de impuls), PPcjn =
1	P ^Q()	r-y,
— -Tr ZjPr —, unde du e funcţiunea lui Hamilton ; expre-
2	y j
sia analogă (V= ~ Y] #
y JU'ij- -5T-trece în~ y %yiFi în cazul
forţelor conservative, dacă se foloseşte un triedru de referinţă cartesian. Pentru sistemele în echilibru termodinamic, în ipoteza valabilităţii Mecanicii clasice, analogia dintre Wc-m
şi (V face loc unei veritabile egalităţi a valorilor lor medii (teorema viriaiului)
(1) §
e)?y
wcm -a).
după cum rezultă din „teorema de echipartiţie" qj
........... , .
==:p • ——-------a M'ecanicii statistice clasice. Daca, in particu-
J c)Pj
Iar, energia potenţială totală W^Qt e o funcţiune omogenă de gradul 5 de coordonatele de poziţie, teorema lui Euler dă
Y/i 2rad< Wpot=s-Wpot
şi, în acest caz, virialul are expresia
(2)	<V=	-	jŞ r.F.= + y Ş Vgrad; Wpot =
iar teorema viriaiului exprimă următoarea legătură dintre Wcl
(3)
cin ■ pot
W • -
cin
jL w • 2 Pot
8. Virgula, pl. virgule. Poligr., Mat.: Semn de punctuaţie (,) în alfabetul latin, cu care se notează pauzele dintre cuvinte, care se pune după enumerări, după propoziţii intercalate, înainte şi după propoziţiile explicative, sau desparte părţile de propoziţie de acelaşi fel. Serveşte şi la despărţirea părţii întregi de partea fracţionară a unui număr scris în sistemul zecimal (virgulă zecimală), de exemplu 2,63).
în Mecanica cuantică, teorema viriaiului rămîne valabilă (pentru stările staţionare) în forma generală (1), cu condiţia reinterpretării medierii indicate prin semnul ~: clasic se efectuează o mediere pe spaţiul fazelor (sau, după teorema ergodică, de o med iere temporală); cuantic se efectuează o me-
A
diere specifică, detipul A = JT *AxFdVţ unde 'P e funcţiunea
A
de undă, iar A e operatorul hermitic asociat cu mărimea de mediat A.
Teorema clasică a viriaiului stabileşte o legătură între temperatura absolută T (după teorema de echipartiţie, W^n — kT
=b —, unde l e număru l gradelor de I ibertate, k e constanta
lui Boltzmann=1,38*10-"16 erg. grad”1) şi forţele cari se exercită asupra particulelor componente; această legătură constituie ecuaţia caracterstică de stare (ecuaţia termică) a corpului.
32*
Virial
500
Virolă
Astfel, pentru un gaz perfect monoatomic (1—3N, Wc-m~ ~^-NkT, unde N e numărul moleculelor), particulele sînt supuse numai unor forţe din partea pereţilor vasului conţi-
(4)
<V-
1
> f r-df J A	J	l
3
PV
(6)
®int
iV2
~ ~T
1 f 3 NkT-b
T
0	/ \ /I 9 A -L	N
cp (r) • 4 7r^2dr; b~ — • —
(7)	^	=	^ext	+	«int	=	y	y (
3 JVAT-6 a
■-)
şi, combinînd (1) cu (7):
(8)	PV	=	NkT
K)-
(9)
(v-6)=jv*r.
i. Virial. 2. F/z..* Ansamblul coeficienţilor dezvoltării în serie a presiunii unui gaz (sau a produsului presiunii prin volumul gazului), după puterile pozitive ale densităţii, respectiv după puterile negative ale volumului.
Ecuaţia caracteristică de stare a unui gaz perfect e (pentru 1 mol):'
PV —RT,
unde P e presiunea, V e volumul (molar), T e temperatura absolută, R econstanta gazelor p-erfecte(i?=8*314*107 erg*grad“1=
=8,314 NNnrvgrad-1). Expresia P—RTjV poate fi considerată, în cazul gazelor reale, ca primul termen al dezvoltării presiunii după puterile lui 1 IV. Astfel, pentru un gaz care nu e perfect, ecuaţia de stare se poate scrie sub forma:
nător. Dacă P e presiunea, contribuţia la —~ Jj*/'*7/ a
moleculelor din vecinătatea unui element de suprafaţă da al
1 - --------
peretelui (orientat spre exterior) e + —y*Pd«, r fiind vectorul de poziţie al elementului. Sumarea după i revine la o integrare pe suprafaţa A a vasului, astfel încît
(1)
(2)
unde C9, CL
P=
RT
~~V~
+
V,
C3
_____i. 4- ■
F3 '
PV=RT- 1+-Fr +■
^2
V
V2
div r-âV =
- ,	J-
A	J	V
(s-a aplicat teorema lui Gauss din calculul vectorial) şi (1) dă (5)	PV=NkT,
adică ecuaţia uzuală a gazelor perfecte (V e volumul vasului); pentru 1 mol produsul Nk este egal cu constanta R a gazelor perfecte.
Pentru un gaz real, virialul se compune dintr-un termen „exterior“ (Z)exV datorită interacţiunii moleculelor cu pereţii vasului, dat de (4), şi dintr-un termen „interior", (J)\nX, datorit acţiunii reciproce dintre molecule. în cazul cel mai simplu, al unor molecule monoatomice interacţionînd prin forţe centrale slab atractive la distanţă mare şi puternic repulsive la distanţă mică, se obţine, de exemplu:
şi B2, Bl funcţiuni de T. Echivalentă cu după puterile presiunii
(3)	PV=RT{ 1 +^2P-M3.P2+
sînt constante faţă de P, V, însă (1) sau cu (2) e dezvoltarea
2
RT
unde r e distanţa centrelor a două molecule, r0 e raza unei molecule (distanţa sub care ea devine practic impenetrabilă), tp(r) e potenţialul intermolecuIar de interacţiune. Prin urmare
în ordinul l, neglijînd produsul d'bfV2 (gaze suficient de diluate), (8) e echivalentă cu ecuaţia de stare a lui van der Waals:
Numirea de coeficienţi ai
virialului se dă oricărora dintre coeficienţii (C2, C3, —), (B2, B3 , .••), (A2, A3 ,...), însă de preferinţă coeficienţilor B. Această
3
numire derivă din faptul că, pentru gazele perfecte, -y PV
reprezintă virialul lui Clausius (v. Virial 1).
Exprimarea ecuaţiei de stare cu ajutorul coeficienţilor virialului se foloseşte în Fizica experimentală, în care studiul proprietăţilor unui gaz revine la măsurarea acestor coeficienţi la diferite temperaturi. Aceeaşi exprimare e însă folosită şi în Mecanica statistică, în care se urmăreşte calculul coeficienţilor virialului pe baza legii de interacţiune dintre molecule. Pînă în prezent, aceasta nu a fost posibil decît în cazul unor interacţiuni foarte schematizate şi numai pentru primele ordine (pînă la Bit eventual B5).
2.	Virialului, teorema Mat., Mec. V. sub Virial 1.
3.	Viridin. 1. Mineral.: Varietate de andaluzit (v.) care conţine mai multe procente de Mn203 şi ^Og. Spre deosebire de andaluzit, e optic pozitiv şi în secţiuni subţiri prezintă pleocroism (verde, portocaliu, galben deschis).
4 Viridin. 2. Poligr.: Colorant verde-gălbui, cu aspect plăcut, însă nerezistent la apă şi la lumină, folosit la prepararea cernelurilor cu acelaşi nume pentru tipar înalt.
5.	Viridin. 3. Foto.: Pl aca fotografică ortocromatică, sensibilă în special pentru zona verdelui spectrului, folosită pentru fotografierea de peizaje în cari predomină verdele.
6.	Viroagâ, pl. viroage. Geogr.: Albie (v. Albie 1) elementară rezultată în urma eroziunii apelor de şiroire. Are o formă neregulată în plan, maluri rîpoase şi secţiunea transversală în formă de U sau de V. Scurgerea apelor prin viroagă are un caracter intermitent (în timpul ploilor şi al topirii zăpezilor), cînd transportă, pe lîngă debitele lichide, şi volume importante de debite solide. Mai multe viroage concurente pot da naştere unui torent (v.).
Prin eroziune laterală, viroaga se lărgeşte în permanenţă sau îşi schimbă poziţia în plan; prin eroziune regresivă se întinde spre amonte, mărindu-şi basinul de recepţie, iar prin eroziune de adîncime poate atinge, la un moment dat, pînza de apă freatică, transformîndu-se astfel într-un curs de apă cu caracter permanent.
Viroagele distrug solurile, îngreunează organizarea teritoriilor şi a lucrărilor agricole, măresc torenţialitatea şi turbiditatea rîurilor şi, din această cauză, apariţia şi extinderea lor sînt împiedicate prin măsuri corespunzătoare de combatere a eroziunii solurilor.
7.	Virolă, pl. virole. 1. Tehn.: Element de construcţie al corpurilor tubulare metalice cilindrice (de ex.: căldare de
Virolă
501
Virtuală, particulă —
abur, rezervor, conductă cu diametru mare, etc.), constituit din una sau din mai multe tole asamblate prin nituire sau prin sudare longitudinală, formînd un cilindru fără funduri.
1.	Virolâ. 2: Piesă inelară de oţel călit, folosită la presele monetare, în care se introduce materialul de stampat şi în care alunecă cele două poansoane gravate ale matriţei de imprimare (v. fig XV, sub Matriţă 1). Suprafaţa interioară a virolei poate fi netedă sau zimţată, după natura marginii monetei stampate.
2.	Viroza, pl. viroze. Biol.: Boală provocată de virusuri (v.). Virozele, boli mai numeroase şi mai dăunătoare decît cele produse de bacterii, se cunosc la plante, la insecte, la bacterii (bacteriofagii), la animale şi la om.
La plante, din cauza îmbolnăvirii prin diferite viroze (circa 200), se compromit culturi de cereale, de leguminoase, etc. Aceste viroze se manifestă prin pătarea (v. Mozaic), răsucirea, încreţirea şi uscarea frunzelor, prin necroza unei părţi a tu!-pinelor sau a tuberculelor, prin stînienirea creşterii, prin reducerea producţiei, prin uscarea şi pierirea plantei întregi. Transmiterea virusurilor se face direct, prin contact cu părţile vegetative ale plantelor bolnave (tubercule de cartof altoite), sau prin vectori (cicade, păduchi şi alte insecte). Multe viroze se transmit de la un an la altul prin seminţe. Combaterea virozelor la plante se face prin mijloace preventive: folosirea de sămînţă sănătoasă: distrugerea plantelor atacate şi a vectorilor, a buruienilor pe cari virusurile iernează; cultivarea de soiuri de plante rezistente la anumite viroze. Foarte periculoasă e infectarea plantelor cu mai multe viroze deodată, care se manifestă prin simptome diferite de cele specifice fiecărei viroze în parte. Uneori, la plantele bolnave, lipsesc simpto-mele exterioare ale virozei. Există virusuri cari îşi menţin virulenţa în pămînt sau în părţi de plante uscate, timp de mai mulţi ani sau chiar de decenii.
Principalele viroze ale plantelor sînt: mozaicul grîului, provocat de Triticum virus 8 Zajurilo şi Sitnikova; viroza orezului, cauzată de Oryza virus 1 Fukushi; mozaicul în dungi al porumbului (Zea virus 2 Storey); mozaicul comun al fasolei (Phaseolus virus 1 Pierce); mozaicul galben al fasolei (Phaseolus virus 2 Smith); mozaicul comun al mazărei (Pi-sum virus 2); răsucirea frunzelor de bumbac (Gossypium virus
2	Verderevski); încreţirea frunzelor de bumbac (Gossypium virus 1 /Farquharson/ Smith); mozaicul obişnuit al tutunului (Nicotiana virus 1 Al lard/Smith), care atacă peste 100 de specii de plante şi se transmite prin sol, prin altoire, prin uneltele folosite în cultura tutunului, prin afide; pătarea inelară (Nicotiana virus 12/Fromme/Smith); stolburul (Lycopersicum virus 5 /Samuel, Bold şi Fardley/Smith); mozaicul X (Solanum virus 1 /Orthon/Sm ith); mozaicul Y (Solanum virus 2 /Orthon/ Smith); mozaicu I A (Solanum virus 3 /Murphy şi McKey/Smith); răsucirea frunzelor de cartof (Solanum virus 14 /Appel/Smith); încreţirea frunzelor de sfeclă (Beta virus 3 /Wille/Smith); mozaicul frunzelor de sfeclă (Beta virus 2 /Lind./Smith); în-gălbenirea virotică a frunzelor de sfeclă (Beta virus 4 /Roland et Quanjer/Smith); îndungarea brună a tulpinilor de tomate (Lycopersicum virus 1 Bewley); boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Britt.); boala frunzelor de ferigă (Cucumis virus 1 /Dool ./Smith); scurt-nodarea sau rahitismul viţei de vie (Vitis virus 1 Stranak), care e răspîndit mai ales în viile plantate pe terenuri umede şi se combate prin drenare şi prin folosirea de soiuri şi de hibrizi rezistenţi.
La animale, virozele produc următoarele bol i: febra aftoasăi pesta bovină, pesta porcină, pesta aviară, boala Borna (ence-falomielita enzootică), boala Aujeszki (pseudoturbarea), encefalita ecvină, poliomielita porcină, leucoza găinilor, sarcomul găinilor, etc.
La om, virusurile provoacă următoarele boli: variola, her-pesul, zona zoster, vaccina, varicela, encefalita (letargică,
japoneză, de St. Louis, scoţiană, de primăvară-vară, etc.), poliomielita, turbarea, meningitele Iimfocitare, limfogranulo-matoza, hepatitele epidemice, trahomul, rujeola, rubeola, gripa, leucemia, oreionul, febra galbenă, scleroza în plăci, febra papataci, tifosul exantematic, febra butonoasă, etc. Unele viroze sînt comune atît omului, cît şi animalelor (de ex. turbarea).
s. Virtual. 1. Fiz.: Calitatea de a putea surveni cînd apar anumite circumstanţe.
O	deplasare a unu i sistem mecanicse numeşte virtuală, dacă e geometric posibilă, fiind compatibilă cu legăturile impuse sistemului (considerate „îngheţate" dacă sînt dependente de timp); o deplasare virtuală coincide deci numai incidental cu deplasarea actuală a sistemului mecanic considerat; ea poate surveni dacă se aplică sistemului mecanic forţe adecvate.
Lucrul mecanic al tuturor forţelor efectiv aplicate unui sistem de puncte materiale, corespunzător unor deplasări virtuale ale punctelor sistemului, se numeşte lucru mecanic virtual (în acest sens, virtual se opune lui actu a I).
4.	lucru mecanic ~ elementar. Mec.: în cazul unui punct material determinat prin vectorul lui depoziţie r faţă de un anumit reper, lucrul mecanic elementar,
$L=FSr,
produs de forţa F care acţionează asupra punctului material, cînd se presupune că acest punct are o deplasare virtuală elementară 8r.
în cazul unui sistem de n puncte materiale avînd vectorii depoziţie r/faţăde un anumit reper, lucrul mecanic elementar
ăi= t rpi
/=1
al tuturor forţelor F- efectiv aplicate sistemului de puncte,
corespunzător unor deplasări virtuale Sr- ale punctelor sistemului.
Lucrul mecanic virtual serveşte la formularea condiţiilor de echilibru al sistemelor de puncte materiale. - V. şî sub Lucrului, principiul — mecanic virtual.
5.	principiul lucrului mecanic Mec. V. Lucrului, principiul — mecanic virtual.
6.	Virtual. 2. Fiz.: Calitatea unei imagini de a părea că provine din întretăierea unor raze de lumină divergente, cari de fapt nu se întretaie, fiindcă nu au existenţă pînă în punctul de intersecţiune aparentă (v. şî Imagine vituală, sub Imagine 3). în acest sens, virtual se opune lui real (de ex. imagine virtuală— imagine reală).
7.	punct /v. Fiz.: Punctul A obţinut prin întretăierea prelungirilor razelor de lumină cari au traversat un sistem optic. Dacă aceste raze pornesc iniţial dintr-un punct luminos P, A e imaginea virtuală a lui P.
Imaginea unui obiect se numeşte virtuală, dacă e formată din imaginile virtuale ale diferitelor puncte ale obiectului.
s. Virtuala, deplasare Mec. V. Deplasare virtuală.
9.	Virtuala, imagine	Fiz. V. sub Imagine 3.
io.	Virtuala, particula	Fiz.: Particulă fictivă cu aju-
torul căreia se descriu intuitiv stările virtuale (intermediare) cari se introduc în teoria aproximativă a tranziţiilor cuantice.
în Teoria cuantică, noţiunea de stare virtuală (v.) are două înţelesuri: a) stare cuasistaţionară (cuasilegată) de energie aparţinînd spectrului continuu; b) stare care apare în mod formal în aproximaţiile superioare ale teoriei tranziţiilor cuantice, permiţînd într-o anumită măsură conceperea unei
Virtuală, stare
502
Viscoelasticitate
tranziţii	între	două	stări staţionare	ca avînd
ioc prin intermediul unor stări intermediare §a, <J^, după schema (în ordinul li)
<L
^---------» <|»A----Uy
Stările t[^,	••• există numai ca intermediar de calcul
(în nici un moment, în timpul tranziţiei, starea sistemului nu e reprezentată riguros prin vreuna dintre ele), de unde numirea de „virtuale".
Dacă stările virtuale ale unui sistem (în sensul b) admit
o	interpretare corpusculară, particulele respective se numesc „virtuale". Ele trebuie deosebite de „cuasiparticulele" cari descriu stările excitate de energie joasă ale unui sistem ma-croscopic format din particule" în interacţiune; ca şi stările asociate lor, cuasiparticulele au o existentă reală şi sînt numite uneori fictive numai pentru a sublinia deosebirile dintre ele şi particulele propriu-zise. Astfel, electronii, pozi-tronii, mesonii, fotonii, etc. sînt în general particule propriu-zise; fononii (v.), rotonii, excitonii (v.), polaronii (v.), etc. sînt cuasiparticule. Mesonii virtuali sînt asociaţi cu stările intermediare virtuale din tranziţiile proton-neutron, şi invers; forţele nucleare dintre protoni şi neutroni sînt descrise ca datorite emisiunii şi absorpţiei de mesoni virtuali, ca şi cînd, de exemplu, prin emiterea unui meson virtual de către proton, acesta ar pierde impuls sub acţiunea unei forţe. în mod analog, forţele coulombiene dintre electroni sînt descrise ca rezultînd din schimbul de fotoni virtuali asociaţi cu unde luminoase de un tip special (polarizate longitudinal).
1.	Virtuala, stare F/z. V. Stare virtuală.
2.	Virtuala, temperatura Meteor. V. sub Temperatura aerului.
3.	Virtuala, tranziţie Fiz.: Tranziţie cuantică între două stări staţionare, dintre cari una cel puţin e virtuală (în Sensul de stare intermediară în cursul unei tranziţii reale între două stări). Tranziţiile virtuale (ca şi stările virtuale) nu sînt reale (nu pot fi puse în evidenţă). Actele de absorpţie şi emisiune ale unor mesoni virtuali de către particulele grele intr-un nucleu constituie, de exemplu, tranziţii virtuale.
4.	Virus, pl. virusuri. Biol.: Corpuscul elementar de natură proteidică aproape pură, respectiv nucleoproteidică, de dimensiuni variabile, din clasa agenţilor patogeni. V. Viroză.
Se cunosc: virusuri mari (circa 250 m^) cari provoacă limrogranulom, psittacoză; virusuri de dimensiuni mai mici (125 mjji), cari produc herpes şi varicelă sau gripă (40 mii); virusuri de dimensiuni foarte mici (circa 10 m[l), cari produc poliomielita.
Corpusculele virotice au formă rotundă (sferică, ovulară), cubică, exagonală, paralelepipedică, sau se prezintă sub formă de filamente. La microscopul electronic, unele virusuri (de ex. cancerigene, etc.) apar ca formaţiuni sferice în cari se pot distinge un înveliş periferic, protidic, şi un conţinut mai dens, format din acid nucleic, asemănător pînă la un anumit punct cu al unei celule nucleate. Unele virusuri (virusul vegetal al mozaicului tutunului şi cel uman, al poliomielitei tip I) au fost obţinute în laborator sub formă cristalizată. Virusurile nu se multiplică în medii artificiale, ci numai în celule vii, în cari multiplicarea e urmată uneori de modificări citopa-tologice, cari pot fi prevenite cu unele seruri (v.) sau pot da naştere la incluziuni celulare în nucleu sau în citoplasmă (colonii de virusuri), say nu e urmată de nici o modificare morfologică,
Bacteriofagii sînt consideraţi virusuri ale bacteriilor. Compoziţia chimică a virusurilor, ca şi a bacteriilor, e foarte complexă, conţinînd toate categoriile de substanţe existente în substanţele vii, şi anume: acizi nucleici, nucleoproteide, uneori nucleo-l ipoproteine; virusurile vegetale conţin acid ribo-nucleic, iar cele animale şi bacteriofagii conţin acid desoxiri-bonucleic.
Lipsa totală sau aproape totală, la unele virusuri, a sistemelor enzimatice, explică lipsa de creştere şi de multiplicare in vitro (autoreproducere). Procesul se produce însă în interiorul altui ţesut viu, de la care virusul îşi procură atît materialele cît şi enzimele şi energia, necesare existenţei şi multiplicării lor.
Virusurile au numeroase caracteristici cari le diferenţiază de microbi. Astfel: au o structură mai simplă decît a celulei; la majoritatea virusurilor nu se poate pune în evidenţă nucleul ; sînt lipsite de vacuole (v.), caracteristice pentru protoplasmă; sînt lipsite, adeseori, de membrană; sînt rezistente la glicerină (microbii sînt sensibili); rezistă la disolvanţii lipoidelor.
Activitatea nocivă a virusurilor, respectiv multiplicarea lor, e împiedicată prin exercitarea asupra lor a unor acţiuni cu ajutorul unor agenţi fizici, chimici şi biologici. Chemo-terapia n-a dat pînă acum rezultate satisfăcătoare. încercările terapeutice se limitează la: neutralizarea virusurilor libere şi accesibile prin diferite substanţe sau seruri antivirale (profilaxie trecătoare); împiedicarea alipirii corpusculelor virotice pe celule receptive, cu ajutorul enzimelor distrugătoare; împiedicarea multiplicării virusurilor prin acţiunea metabolis-mulu i celular, cu ajutorul substanţelor chimice sau hormonale; etc. Sin. Inframicrob.
5.	Viscoelasticitate. Rez. mat.: Proprietate mecanică pe care o are un corp format dintr-o fază elastică (solidă) şi una vîscoasă (lichidă), dispersate uniform în interiorul corpului; această proprietate se manifestă prin apariţia efectelor de fluaj şi relaxare în comportarea mecanică a corpului.
Studiul relaţiilor dintre tensiuni şi deformaţii pentru corpurile cu proprietăţi viscoelastice ţine de domeniul Reologiei (v.). Corpul teoretic ale cărui proprietăţi mecanice sînt descrise de o anumită relaţie de legătură cu caracter viscoelastic
dintre tensiuni (or..) şi deformaţii (e;.) se numeşte model visco-ij ij
elastic. Modelele viscoelastice servesc la aproximarea comportării mecanice a corpurilor reale. Cele mai simple modele viscoelastice sînt modelul lui Kelvin (Voigt) şi modelul lui Maxwell.1 n formularea relaţiilor dintre tensiuni şi deformaţii, corespunzătoare acestor modele, se presupune (ipoteză folosită şi pentru unele modele mai complexe) că deformaţia de volum e pur elastică, componentele isotrope ale tensorilor tensiunii şi deformaţiei fiind legate prin ecuaţia:
în care x e modulul de dilataţie de volum. Ca urmare, efectele viscoelastice intervin numai în relaţiile dintre deviatorii (s-j) şi (e-j) ai tensorilor tensiunii şi deformaţiei.
Astfel, modelul lui Kelvin corespunde ecuaţiei:
s- -=2 Ge• -4-ti e• •, tj ij r v /j'
în care G e modulul de elasticitate transversală, iar yj e coeficientul de viscozitate (de sol id); modelul lui Maxwell corespunde ecuaţiei:
2G.‘tr*ij+-r-'
rel
în care Gg e modulul de elasticitate transversală de lichid, Tre[=r\IGe e timpul de relaxaţie (v. Relaxaţie), iar tj e coeficientul de vicozitate.
Viscoelastic itate
503
Viscoelasticitate
Modelul lui Kelvin idealizează cel mai simplu solid cu elasticitate întîrziată, pe cînd cel a lui Maxwell idealizează cel mai simplu lichid cu proprietăţi de relaxare.
Asociind în mod convenabil (prin gruparea în serie şi în paralel) elemente de tip Kelvin sau Maxwell se pot obţine modele viscoelastice lineare mai complexe, corespunzătoare unor ecuaţii de forma
(2)	Psgj-Qei
*j’
unde P-
Q—
b,
sînt operatori diferen-
r
'k=o ' 3<A!	*	9**
ţiali lineari, iar constantele de material şi bk sînt combinaţii de module de lunecare şi timpi de relaxare.
Constantele viscoelastice de material (de tipul a^, b^) prezintă o sensibilitate pronunţată la variaţii de temperatură. Prezenţa unui cîmp neuniform de temperatură are deci efectul introducerii unei neomogeneităţi mecanice de origine termică a corpului viscoelastic.
în cazul cînd se ţine seamă de efectele de curgere vîscoasă şi în deformaţia de volum, ecuaţia (1) se înlocuieşte cu (3)
unde P' şi Q' sînt operatori de acelaşi tip ca P şi Q.
Considerînd ecuaţiile (2) şi (3) ca ecuaţii diferenţiale pentru (ffy-) şi (s/y)> ele pot fi rezolvate utilizînd transformarea Laplace, cu condiţia simplificatoare a condiţiilor iniţiale nule (corpul se găseşte la momentul 2=0 în starea naturală). Se obţine
(4)
(5)
p{py,
‘j
- QiPhij.
unde p e parametrul transformării, P{p), Q(P), P'ip), Q'ifi) sînt polinoame în variabila fi, iar supralinierea indică transformata Laplace a funcţiunii respective, în raport cu timpul. Ţinînd seamă că
1
af/= T a*Jij+Sij'
£; : — ~r~	•	~b	6 • •,
IJ ^ 0C0C IJ 1 IJ
se obţin din (4) şi (5) relaţiile echivalente:
(6)	’Jij=Ll(P)%ijS<Ht + Ml(P)Sij-
(7)
în cari
Li(P)= y L,(P)= y
Q\P) Q(P) P'(p)	P{p).
~P\P) P(P)
Mt(p) =
iKP) p{py
m2(p) = ^£1. S{P)	Q(P)
mecanice (tensiuni sau deformaţii aplicate corpului) produse la momentele & anterioare lui t, asupra comportării corpului la momentul t. Funcţiunile Lx(t—&) şi M^(t — 0-) se mai numesc funcţiuni de relaxate, iar funcţiunile L2(t —şi M2(t— •£)') se mai numesc funcţiuni de fluaj.
Relaţiile dintre tensiuni şi deformaţii postulate sub forma (2), (3) sau sub forma echivalentă (8), (9) constituie relaţiile fizice adoptate în teoria matematica a visco-elasticităţii, capitol al mecanicii mediilor continue deformabile, care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi deformaţie a corpurilor cu proprietăţi viscoelastice.
Fieuncorp viscoelastic V supus acţiunii unor for-ţe «„/(*/. t) apii-cate pe partea Sx a suprafeţei sale şi unor deplasări date	pe	suprafaţa	S2,	5—S^S^, cum şi forţelor
masice aferente unităţii de volum	(v-	^§0*
Ecuaţiile de echilibru dinamic
Uj(Xj,t)
Acţiuni asupra unui corp viscoelastic.
(10)
+/:=P
J
3%/
W'
cum şi relaţiile dintre componentele tensorului deformaţiei (£••) şi componentele deplasării ui (în cazul micilor defor-
maţii)
cu)
"'i	2	ăv
se menţin aceleaşi ca şi în cazul teoriei elasticităţii. Relaţiile dintre tensiuni si deformaţii sînt de forma
(12)
-Qe
(13)	P’°m =e/e««.
unde P, Q, P', Q', sînt operatori diferenţiali sau integrali de timp (v. mai sus).
Condiţiile la limită pe S sînt:
(14)	oijnj = cni, peSj,
(15)
lQ'(P) QtP) \
Prin transformarea inversă a ecuaţiilor (6) şi (7), cu ajutorul teoremei de convoluţie, se obţin soluţiile ecuaţiilor (4) şi (5), cari reprezintă forma integrală echivalenta a acestor ecuaţii:
(8)	ar. .(0 = 8,7	•(*)<!».
Jo
(9)	s,..(*) = 8; • f Lt{t -	.(»)d&.
Jo	^0
Funcţiunile	L2{t-&)	M2(t-b)	se	nu-
mesc funcţiuni de memorie. Ele exprimă efectufevenimentelor
unde ftj sînt cosinusurile d irectoare ale normalei la suprafaţa S.
Problema fundamentală a teoriei matematice a viscoelas-ticităţii consistă în determinarea celor 15 funcţiuni necunoscute a-j, sţj, u-, cari satisfac sistemul de ecuaţii (10), (11), (12), (13) şi condiţiile la limită (14), (15).
Dacă suprafeţele 51 şi S2 şi volumul V nu variază în timp, prin aplicarea transformării Laplace sistemului de ecuaţii se înlătură dependenţa de timp, obţinîndu-se o problemă elastică asociată problemei viscoelastice date. Sistemul de ecuaţii devine
~+Ji = PP2«i<
Zij
■-f
2	li
Viscometru
504
Viscoză
p (P) sij = Q (PYij ■ p'(£)°«« = Q'iP)***'
iar condiţiile la limită
°ijnj = °»i' PeSl'
(*y. 0 =	0- Pe 5:> -
fiind parametrul transformării, iar supral inierea indicînd transformata Laplace a funcţiunii respective în raport cu timpul.
Dacă se poate determ in a soluţia problemei elastice asoc iate, atunci aplicînd acestei soluţii transformarea inversă se obţine soluţia problemei viscoelastice iniţiale.
Pe lîngă problemele lineare menţionate, teoria matematică a viscoelasticităţii se ocupă şi cu studiul unor probleme nelineare, generate fie de nel inearitatea fizică (dependenţa constantelor de material de invarianţii tensorului tensiunii), fie de nel inearitatea geometrică (apariţia în (11) a derivatelor spaţiale de ordin superior ale lui u-, în cazul unor deformaţii mari ale corpului viscoehstic).
1.	Viscometru, pl. viscometre. Fiz.: Sin. Viscozimetru (v.).
2.	Viscoză. Ind. chim., Ind. text.: Clasă de fibre hidrat-celulozice, cari se obţin prin extrudarea unei soluţii de xan-togenat de celuloză. Ca materie primă se folosesc celuloza din lemnul de conifere (în general molid), celuloza din stuf, celuloza de fag, etc., obţinută, în special, prin procedeul cu bisulfit.
Afară de fibre continue, din viscoză se poate obţine şi celofibra (v.), de exemplu Lanusa, Rotwyla, etc.
Firele de viscoză sînt caracterizate prin termostabil itate mare (ceea ce a condus la înlocuirea cordului de bumbac cu cord de viscoză) şi prin scăderea pronunţată a rezistenţei la rupere în stare umedă (firele umede au o rezistenţă de numai 40— 60% faţă de cele uscate). — Printr-o modificare a condiţiilor de coagulare au fost obţinute fibre viscoză numite p o 1 i n o z e, cari îşi menţin în mai mare măsură proprietăţile mecanice, cînd sînt aduse în stare umedă, şi cari se umflă mult mai puţin prin umezire, decît fibrele viscoză obiş-nu ite.
Fibrele viscoză ca Danufil, Viscosa, Vistra, etc. sînt pol i-disperse, cu gradul de polimerizare 300—450, cu conţinutul celulozic de 87—89% şi cu greutatea specifică de 1,51—1,52 gf/m3. Ele pot fi lucioase, semimate şi mate, matisarea lor făcîndu-se cu bioxid de titan, care se introduce în soluţia de viscoză în faza de maturaţie.
Acizii minerali concentraţi la temperatura normală, acizii diluaţi la temperatură înaltă, acizii diluaţi la temperatura normală printr-o acţiune prelungită, cum şi aicalii diluaţi la temperatură înaltă, în prezenţa oxigenului din aer, degradează cu uşurinţă fibrele viscoză, făcînd ca proprietăţile lor mecanice să scadă. Fibrele viscoză sînt stabile faţă de acizii formic, lactic şi acetic.
în soluţii diluate de hidroxid de sodiu, fibrele viscoză se umflă, iar în soluţie cuproamoniacală se disolvă repede. Insă ele sînt stabile la acţiunea solvenţilor organici şi mai ales a celor nepolari, ca benzina şi benzenul, în cari nu se umflă decît foarte puţin.
Fibrele viscoză au lungimea de rupere 13,5—16,2 km, rezistenţa specifică 18—22 kgf/mm2, rezistenţa în stare umedă 40—60%, rezistenţa în nod 25—30%, alungirea la rupere în stare uscată 20—24%, iar în stare umedă, 23—26%. — Prin etirare (v. Etirare 2) moderată se obţin fibre de viscoză cu rezistenţă mărită, iar prin etirare înaintată se obţin fibre cu rezistenţă foarte mare. Cu cît etirarea şi rezistenţa
fibrelor cresc, cu atît elasticitatea lor scade. Astfel, fibrele supraetirate, folosite în scopuri tehnice, au rezistenţa de 30 kgf/mm2, iar alungirea la rupere, de 13%.
Fibra viscoză are o capacitate excepţională de a fi torsionată intens (fire crepe), fiind considerată cea mai bună materie primă pentru obţinerea de efecte crâpe.
Fibra viscoză se vopseşte cu aceiaşi coloranţi ca şi bumbacul.
Din punctul de vedere al torsiunii, se deosebesc: fire pentru bătătură (1G0—140 torsiuni/m); fire pentru urzeală (215—245 torsiuni/m); fire pentru ciorapi (400 torsiun i/m); fire cu torsiune înaltă (peste 600 torsiun i/m); fire cu torsiune redusă (60—80 torsiuni/m).
Fibrele viscoză Danufil se folosesc pentru aţe, ţesături, tricotaje, şnururi şi diferite produse utilizate în tehnică.
Fabricarea viscozei. Foile de celuloză, aduse la o umidi" tate de circa 4% prin condiţionare în aer uscat, sînt tratote cu soluţie de hidroxid de sodiu cu concentraţia de circa 230 g/l * în care timp au loc două procese principale: hidroxidul de sodiu se combină cu celuloza, dînd alcaliceluioză. şi disolvă fracţiunile de celuloză cu molecule mici (hemiceluloze).
Alcaliceluloza obţinută e stoarsă şi supusă oefibrârii, în vederea măririi capacităţii de reacţie prin creşterea suprafeţei.
Urmează prematurareo alcalicelulozei, care consistă în ţinerea acesteia la cald, un anumit timp, pentru a obţine o depol imerizare. Cu cît temperatura e mai înaltă, cu atît durata prematurării e mai mică. Prin defibrare la cald (50—55°) se poate realiza concomitent şi prematurarea.
După prematurare, alcal iceluloza e supusă xantogenârii» prin tratare cu sulfură de carbon (circa 35% fată de celuloză)-în tambure de amestecare răcite cu apă, formîndu-se xanto-genatul de celuloză (v.).
Grupările xantogenatice sînt disociate electrolitic, astfel încît macromolecuia de celuloză se transformă într-un macro-anion solubil în apă şi în soluţie de hidroxid de sodiu.
Prin disolvarea xantogenatului în soluţii diluate de NaOH (3—4%) în vase de amestec orizontale se obţine o soluţie vîscoasă, care e viscoză. De buna disolvare a xantogenatului depind filtrabil itatea şi, în mai mare măsură, filabil itatea viscozei.
Tendinţele moderne în prepararea viscozei se caracteri" zează prin: prelucrarea celulozei umede, în loc de celuloză uscată, ceea ce evită operaţia de uscare a celulozei: tendinţa de a înlocui operaţiile discontinue cu operaţii continue şi, pe cît posibil, de a efectua concomitent mai multe operaţii.
Viscoză e filtrata de 3—4 ori pentru îndepărtarea impurităţilor şi a fibrelor nedisolvate şi pentru eliminarea bulelor de aer, spre a evita întreruperile în parcursul de filtrare. Concomitent cu filtrarea şi cu dezaerarea se produce şi matu-raţia viscozei, care consistă în saponificarea progresivă a xantogenatului, avînd drept rezultat micşorarea stabilităţii viscozei şi creşterea capacităţii ei de coagulare.
Urmează operaţia de extrudare. Pentru a obţine un fir cu grosime constantă pe toată lungimea sa, fiecare ioc individual de extrudare pe maşina de filat e echipat cu o pompă de dozare a viscozei, care are un debit constant. Viscoză e presată de pompa de dozare printr-o filieră confecţionată din metal rezistent la acţiunea soluţiilor acide şi alcaline (aliaje de metale nobile sau tantal), avînd un număr de orificii calibrate, cu diametrul cuprins între 0,07 şi 0,12 mm, care extrudează viscoză în filamente fine. Prin coagularea filamentelor în băi acide, celuloza e regenerată şi se obţin fibre textile. în compoziţia băii de coagulare intră acid sulfuric şi diferiţi sulfaţi, în special Na2S04, Zn2S04 şi, uneori, (NH4)2S04 şi MgS04, săruri cari micşorează disociaţia acidului sulfuric.
Viscoză, folii de ~
505
Viscozi metru
Sărurile produc coagularea xantogenatului, iar acidul, descompunerea acestuia. în fig. / e reprezentată schema procedeului de fabricare a viscozei.
Extrudarea şi colectarea fibrelor se fac după trei sisteme principale: cu înfăşurare pe bobine (mosoare), cu depunere în colaci pe centrifugă şi prin filare pe maşini cu funcţionare în proces continuu.
Maşina de filat cu rn o-soare (v.fig.lla) cuprinde un batiu care susţine ansambluri de filare, fiecare ansamblu fiind compus din pompetă, fiI-tru-lumînare şi un sistem de depănat. De-a lungul maşinii, o baie comună coagulează mănunchiul de fibre debitat de filiere, care trece prin ea, pentru a obţine consistenţă, rezistenţă şi elasticitate; după trecerea prin baie, firul e depănat. Pompetele sînt alimentate, deo turbină comună, cu soluţiede viscoză filtrată. Torsiunea de aproximativ 100 de răsucituri pe metru, necesară acestor fire, e obţinută ulterior cu ajutorul unor maşini separate.
Maşina de filat cu centrifu-g e (v. fig. //) se deosebeşte de maşina de filat cu mosoare, prin următoarele organe:	un
cilindru trăgător, care trage fasciculul fibros din baia de coagulare, o pî!■ nie distribuitoare şi o centrifugă rotitoare care răsuceşte firul (centrifuga are turaţia de 5000—8000 rot/min, pu-tîndu-se obţine 100—120 de răsucituri pe un metru).
M'aşinile de filat cu proces continuu cuprind toate elementele necesare pentru a completa filarea cu finisarea firelor, fără nici o întrerupere. La unele sisteme, filarea se face în planul superior, iar în planele inferioare se execută spălarea firelor cu apă caldă, spălarea cu apă rece şi uscarea; în ultimul plan se efectuează şi înfăşurarea pe bobine. La alte sisteme, operaţiile se succed de jos în sus.
Maşinile cu bobine dau un fir acid şi centrifuge dau un fir acid, însă răsucit.
/. Schema unui procedeu de fabricare a viscozei.
A) mercerizare: 1) foi de celuloză; 2) prese-cadă; 3) def ibrator ; 4) cuptor de prematuraţie ; 5) cărucior pentru prematuraţie; o) alimentare cu soluţie 18% NaOH ; 8) xantogenare: 6) barată cu rezervor de dozare; b) alimentare cu CS2; C) producerea viscozei: 7) recipient de disolvare; 8 şi 9) filtre-presă; 10) recipient pentru maturaţie; 11) recipient de filat; c) alimentare cu leşie de disolvare; d) aer comprimat; D) filatură: 12) maşină de filat; 13) pompe de viscoză; 14) bobine de filat; E) staţiune de acid: 15) pompă de acid; 16) evaporator; 17) condensator; 18) filtru cu nisip; 19) recipient pentru băile de filat; e) alimentare cu acizi; /) returul băilor de acid; g) abur; h) apă reziduală.
nerăsucit. Maşinile Maşinile continue dau un fir spălat, uscat, răsucit, finisat, care e livrat direct în forma în care poate fi întrebuinţat mai departe, ceea ce reduce considerabil durata fabricaţiei.
Firele filate pe bobine sînt supuse operaţiilor de finisare, spălare, în unele cazuri desulfurare şi albire, avivare, uscare, răsucire şi rebobinare.
Firele obţinute pe maşini centrifuge suportă aceleaşi operaţii, cu excepţia răsucirii, iar cînd răsucirea dată de maşina centrifugă nu e suficientă, se dă ulterior numai un plus de răsucire.
i.	Viscoză, folii de Ind. chim.: Sin. Celofan (v.). Instrument pentru
II. Maşină de filat viscoză. o) maşină cu mosoare; b) maşină cu centrifuge; 1) conductă de alimentare cu viscoză; 2) pompetă; 3) filtru-lumînare; 4) filiere; 5) băi de coagulare; 6)pîlnie; 7) centrifugă pentru răsucit şi înfăşurat.
2.	Viscozimetru, pl. viscozimetre. Fiz. măsurarea viscozităţii.
în tehnică se folosesc fie viscozimetre absolute, cari dau direct valoarea viscozităţii unui fluid prin măsurarea valorii unei alte mărimi şi deducerea viscozităţii din relaţii cari conţin atît mărimea a cărei valoare a fost măsurată, cît şi viscozitatea (cum şi, eventual, alte mărimi cunoscute), fie viscozimetre relative, asemănătoare constructiv cu primele, cari dau valoarea căutată a viscozităţii măsurînd valoarea unei alte mărimi şi cunoscînd viscozitatea unui fluid de referinţă, fie viscozimetre convenţionale, cari dau viscozitatea în grade convenţionale, determinate cu instrumente tipizate şi cari lucrează în condiţii anumite.
Principalele tipuri de viscozimetre sînt:
Viscozimetre bazate pe legea iui Poiseuiiie (v. Poiseuille, legea lui ~). Principiul lor consistă în a provoca curgerea fluidului printr-un tub capilar şi în a deduce viscozitatea dinamică din dimensiunile tubului, din volumul de fluid care străbate tubul în unitatea de timp şi din presiunea sub care se produce curgerea. Conform legii lui Poiseuille, volumul V de lichid care trece într-un timp t printr-un tub de lungime L şi de rază R, între extremităţile căruia e aplicată diferenţa
de presiune P, e dat de V =
8	y\L
pe legea lui Poiseuille sînt construite astfel, încît se poate determina timpul necesar curgerii unui volum dat de fluid prin-trun tub capilar dat. Aceste tuburi trebuie să^fie alese astfel, încît să asigure o curgere laminară a fluidului. în determinările de precizie trebuie să se ţină seamă de faptul că curgerea laminară e perturbată la intrarea în tubul capilar, cum ş\
-Pt. Viscozimetrele bazate
Viscozimetru
506
Viscozimetru
M
M'
de faptul că o parte din diferenţa de presiune din extremităţile tubului serveşte nu la învingerea frecării interne datorite viscozităţii, ci la stabilirea vitezei de curgere, adică la atingerea unei anumite energii cinetice a masei de fluid.
Măsurările efectuate pe baza legii lui Poiseuille pot fi executate atît cu viscozimetre absolute, cît şi (mai ales) cu viscozimetre relative. Azi, fiind cunoscute vis-cozităţile unui mare număr de substanţe, sînt folosite numai viscozimetre relative. Tipul clasic pentru studiul lichidelor îl const ituie viscozimetru! 0 s tw a I d (v. fig./). Pentru a determina viscozitatea cu acest instrument se introduce în el un volum determinat din lichidul cercetat, se suge acest lichid în ramura din stînga, pînă cînd nivelul lichidului se ridică deasupra gradaţiei M şi se lasă să curgă lichidul. Se determină timpul t în care nivelul lichidului coboară din dreptul lui M pînă în dreptul gradaţiei /VI'. Se măsoară timpul t0 în care se produce coborîrea din M in M' a nivelului liber al unui volum egal dintr-un lichid etalon. Dacă 7]0 e viscozitatea Iichidului etalon, p e densitatea lichidului cercetat şi p0 e densitatea lichidului etalon, ipoteza că diferenţa de presiune sub care se produce curgerea prin capilară e datorită greutăţii	/.viscozimetru
coloanei de lichid conduce la relaţia v]=r]0>	Ostwald.
Po^o
de unde se deduce valoarea viscozităţii tj. Pentru măsurările precise se utilizează un factor de corecţie datorit ridicărilor diferite ale coloanelor de lichid în tuburi capilare, din cauza tensiunilor superficiale diferite ale celor două lichide. La unele tipuri de viscozimetre, analoge cu viscozimetrul Ostwald, au fost aduse modificări cari fac neglijabile erorile datorite acestor cauze de erori. De asemenea, sînt folosite viscozimetre cari permit determinarea cu lichide volatile sau cu lichide opace.
în tehnică se foloseşte adeseori un instrument construit pe acelaşi principiu, viscozimetrul Vogel-Ossag (v. fig. II), care se compune dintr-un rezervor cilindric de metal A, cu nivel constant, închis la partea superioară cu un capac echipat cu un tub pentru termometru t şi cu un orificiu filetat la care se montează un tub capilar cu bulă de sticlă C. Dedesubtul şi deasupra bulei capilare sînt gravate două repere. Rezervorul, capilara şi tubul pentru termometru sînt cufundate într-o baie V de lichid, deobicei ulei mineral sau glicerină, a cărei temperatură, dată de termo-metrul t', se reglează cu ajutorul unor rezistenţe electrice R şi Rţşi al unui curent de aer produs cu o pară de cauciuc P. Capilara de sticlă C poate fi observată din exterior printr-o fereastră de sticlă F. Determinarea viscozităţi i unui lichid se face prin măsurarea timpului de scurgere a acestuia dintre cele două repere ale capilarei. Umplerea capilarei se face prin aspirarea lichidului din rezervorul A pe la partea superioară a acesteia. Viscozitatea cinematică, exprimată în centistokes, e dată de formula
Viscozimetru Vogel-Ossag.
Vc=Kt, în care t e timpul în secunde, necesar scurgerii îichiadului d intre repere, iar JCeo constantă a capilarei, determinată, în prealabil, cu ajutorul unui lichid cu viscozitate cunoscută. Viscozimetrul Vogel-Ossag e un instrument foarte robust şi uşor de manipulat; el e folosit mult în industria petrolieră.
Din aceeaşi clasă de viscozimetre fac parte v i s c o z i-metre/e cu perete poros, folosite mai ales pentru determinarea viscozităţii lichidelor cu viscozităţi foarte mici şi cari, deci, au curgeri turbulente în toate viscozimetrele cu tub capilar. Peretele poros are rolul unui mănunchi de capilare legate în derivaţie. Aceste viscozimetre, cu cari nu se pot face măsurări în condiţii comparabile cu cele deduse din legea lui Poiseuille, sînt puţin folosite. —
Pe fenomene asemănătoare sînt bazate mai multe viscozimetre convenţionale:
în viscozimetrul E n g I e r (v. fig. III) se determină raportul dintre timpul de scurgere a 200 cm3 din I ichidul
III. Viscozimetru Engler.
1) vasul viscozimetrului (capacitatea 240 cm3 apă); 2) vas termostat; 3) agitator; 4) reper interior în vasul viscozimetrului; 5) tija de comandă a ori-ficiului de scurgere; 6) termometrul viscozimetrului; 7) bec inelar, cu gaz;
8) vas pentru măsurarea lichidului scurs.
cercetat şi a 200 cm3 apă la 20°, printr-un orificiu cu diametru de 2,9 mm, dintr-un recipient tipizat. Acest raport reprezintă viscozitatea într-o scară convenţională, în grade Engler.
în viscozimetrul R e d w o o d scurgerea se face printr-un orificiu cu diametrul de 1,6 mm, dintr-un vas cilindric cu diametrul de 46,5 mm. Timpul de scurgere a 50 m3 de lichid, din acest vas, se exprimă în secunde Redwood şi constituie o reperare convenţională a viscozităţii.
în viscozimetrul S a y b o I t se determină timpul de scurgere a 50 cm3 de lichid, la temperatură constantă, printr-un orificiu de la fundul unui recipient cilindric. Diametrul acestui orificiu depinde de reţeaua lichidului cercetat, în practica petrol ieră fiind folosite două tipuri de instrumente: Saybolt Universal, pentru uleiuri obişnuite, şi Saybolt Furol (cu un orificiu de diametru mai mare), pentru uleiuri foarte vîscoase. Viscozitatea e exprimată convenţional în secunde Saybolt, timpul necesar scurgerii celor 50 cm3 de lichid.
Viscozimetru
507
Viscozimetru
în viscozimetru I de tip B a r b e y, numit şi ixometru Barbey, se determină fluiditatea unui lichid care se scurge printr-o deschidere inelară (v. fig. IV).
Metode bazate pe legea lui Poi-seuiile pot fi folositeşi pentru determinarea viscozităţii gazelor, dar nu există instrumente tip de folosit în acest scop.
Viscozimetre bazate pe legea lui Stokes (v. Stokes, legea lui —). Principiul lor consistă în a urmări căderea unei mici sfere într-un fluid şi în a determ ina viteza constantă de cădere după momentul în care se echil ibrează 4
greutatea relativă G= — nr*(p — pe)g
a sferei în lichid (r e raza sferei, p e densitatea materialului din careecompusă sfera, p e densitatea lichidului vîscos şi g e acceleraţia gravitaţiei) şi rezistenţa R — Gv:rr\v, v fiind viteza sferei în lichid. în acel moment,
2r2(p — pe) g
G—R si deci 73 —--------------. Meto-
9	v
da e aplicabilă riguros numai pentru
sfere mici, cari se mişcă cu viteză mică într-un volum mare de fluid.
în tehnică se folosesc viscozimetre în cari aceste condiţii nu sînt îndeplinite. De aceea, instrumentele cari se bazează
7
V. Viscozimetru hoppler.
1) stativul metalic al viscozimetrului; 2) tub de sticlă care se umple cu lichidul de cercetat; 3) bilă de verificare (prin cădere); 4) inele de reper; 5) baie termostat cu apă; 6) termometru; 7) capace de încărcare şi închidere.
pe legea lui Stokes trebuie etalonate prin determinări efectuate în prealabil, cu lichide a căror viscozitate e cunoscută. Un astfel de instrument e viscozimetrui Hoppler (v. fig. V), în care se determină timpul t în care o bilă cu un
anumit diametru cade între două repere trasate pe un tub calibrat care conţine lichidul cercetat. Viscozitatea dinamică e dată de Ti—C(p—pf)t, unde Ce o constantă a instrumentului a cărei valoare se determină printr-o etalonare prealabilă.
Un instrument asemănător, care diferă constructiv de viscozimetrui Hoppler, e viscozimetrui Lowaczek, în care corpul care cade e un cilindru de sticlă, de aluminiu sau de oţel, cu diametrul foarte apropiat de cel al tubului care conţine lichidul. Un viscozimetru de tip Lawaczek, în care atît corpul care cade, cît şi tubul exterior, sînt de oţel a fost folosit pentru studiul viscozităţii lichidelor la presiuni pînă la 12 000 kg/cm2.
Un viscozimetru bazat tot pe principiul urmăririi căderii unei bile e folosit pentru măsurarea viscozităţii topiturilor de silicaţi în domeniul de viscozităţi cuprins între 102 şi 106 poise.
Viscozimetre bazate pe relaţia de definire a viscozităţii:
în viscozimetreie din această clasă se foloseşte legea lui
dv
Newton, care exprimă forţa de interacţiune F—y\A — dintre două arii A cari se deplasează una faţă de cealaltă, într-un fluid cu viscozitatea rj, cu un gradient de viteză relativă —
în direcţia x, viteza v fiind perpendiculară pe
La un prim tip de instrumente se folosesc doi cilindri circulari, concentrici, între cari e conţinut fluidul a cărui viscozitate se determină. Dacă unul dintre cilindri, de exemplu cilindrul exterior, e rotit cu o viteză unghiulară constantă, fluidul ia o stare de mişcare staţionară şi antrenează în mişcare cilindrul interior. în instrumentele obişnuite, cilindrul interior e suspendat de un fir în care se produce astfel un moment de torsiune. Cînd momentul de torsiune (a cărui valoare creşte cu unghiul cu care s-a rotit cilindrul interior în raport cu poziţia sa de repaus) devine egal cu momentul cuplului care produce rotirea, cilindrul interior ia o nouă poziţie de repaus. Dacă N e momentul de torsiune, a e unghiul cu care s-a rotit cilindrul interior, ca e viteza unghiulară a cilindrului exterior, y) e viscozitatea fluidului ş\ K e o constantă a instrumentului (a cărei valoare depinde de razele celor doi cil indrii şi de lungimea lor comună),
la echilibru Not — Kricx>, sau t\ —	•	Dacă a0 e unghiul cu
care s-a rotit cilindrul interior într-o determinare de etalonare, în care a fost folosit un fluid de viscozitate 7)0 şi în care cilindrul exterior s-a rotit cu viteza unghiulară co0, se
obţine V3~7i0^^. Această relaţie nu mai e aplicabilă, dacă co 'ocoa0
are valori prea mari.
în tehnică se folosesc astfel de instrumente pentru determinarea viscozităţii metalelor topite şi, mai ales, a viscozităţii zgurilor topite. în acest caz se folosesc adeseori, afară de instrumentele cu cilindru exterior rotitor, şi instrumente în cari cilindrul exterior e fix, constituind recipientul în care e conţinută topitura şi se roteşte cilindrul interior, deter-minîndu-se fie numărul de rotaţii pe cari le efectuează acest cilindru într-un anumit interval de timp, sub acţiunea unui cuplu dat, fie timpul în care se efectuează o rotaţie completă.
într-un alt tip de instrumente se foloseşte amortisarea pe care o capătă, datorită viscozităţii, mişcarea de oscilaţie a unui disc aşezat paralel cu un alt disc fix, între ele fiind conţinut fluidul studiat. Atît instrumentele cu cilindri coaxiali cît şi cele cu disc oscilant pot fi folosite şi pentru determinarea viscozităţii gazelor.
Din această clasă de instrumente face parte şi un vise 0-z i m e t r u bazat pe amortisarea v i b r a ţ i h
Viscozitate
508
Viscozitate dinamică
lor unei lame de oţel care vibrează prin magneto-stricţiune.
Pentru determinarea viscozităţii topiturilor de silicaţi se foloseşte şi o metodă bazată pe măsurarea cantităţii desilicat prinsă, prin adezivitate, de un fir de platină introdus în to-pitură şi apoi, ridicat din ea, cum şi o metodă de determinare ductilometrică (v. Dow, ductilometru ~).
i.	Viscozitate, pl. viscozităţi. 1. Fiz.: Proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare tangenţiale la oricare element de secţiune care separă două porţiuni de fluid în mişcare relativă locală de alunecare una fată de cealaltă.
dF,
In regimul decurgere laminară, tensiunea tangenţială	»
care e aplicată unui element de arie dS din această secţiune ideală, e dată de legea lui Newton, numită şi ipoteza lui Navier:
-- fiind gradientul vitezei tangentiale v, presupus dirijat $z
de-a lungul normalei pe elementul de arie dS, iar?), mărimea de material numită viscozitate dinamica (v.) a fluidului.
2.	Viscozitate. 2. Fiz.: Fiecare dintre mărimile de material utilizate pentru caracterizarea proprietăţii de viscozitate (în sensul 1).
3.	~ cinematica. F/z.: Raportul v dintre viscozitatea dinamică 7] a unui fluid şi dintre densitatea p a acelui fluid:
V ~ P *
Unitatea de viscozitate cinematică e viscozitatea cinema-ticăa unui fluid acărui viscozitate d inam ică e egalăcu unitatea, cînd densitatea Iui e egală cu unitatea. Unitatea CGS de viscozitate cinematică se numeşte stokes.
Raportul dintre viscozitatea cinematică a unui fluid şi viscozitatea cinematică a unui fluid de referinţă, ambele exprimate în aceleaşi unităţi, se numeşte viscozitatea cinematica relativă a fluidului respectiv (în raport cu fluidul de referinţă). în general, ca fluid de referinţă se ia, în cazul lichidelor, apa la temperatura de 20°, iar în cazul gazelor, aerul în stare normală.
4.	~ dinamica. Fiz.: Mărimea de material rj din expresia legii lui Newton de sub Viscozitate 1.
în cazul unei mişcări oarecari a fluidului, viscozitatea dinamică e jumătate din raportul dintre componenta tangen-ţială a tensiunii şi dintre componenta corespunzătoare a vitezei de deformaţie specifică.
Unitatea de viscozitate dinamică e viscozitatea dinamică a unui fluid omogen în curgere laminară rectilinie, paralelă cu un plan dat, în care se stabileşte o tensiune egală cu unitatea, cînd gradientul vitezei tangenţiale dirijat după normala pe acel plan e egal cu unitatea. Unitatea de viscozitate dinamică în sistemul CGS se numeşte poise.
Mărimea de material a cărei valoare e egală cu valoarea reciprocă a viscozităţii dinamice a unui fluid se numeşte f i u /'-
1	*
d itatea fluidului: cp=—.
V
Raportul dintre viscozitatea dinamică a unui fluid şi viscozitatea dinamică a unui fluid de referinţă, ambele exprimate în aceleaşi unităţi, se numeşte viscozitate dinamica relativa a fluidului respectiv (în raport cu fluidul de referinţă). în general, în cazul lichidelor, se alege ca fluid de referinţă apa la temperatura de 20°, iar în cazul gazelor, aerul în stare normală.
în căzu! unui gaz, expresia viscozităţii dinamice se poate deduce ţinînd seamă că forţa cu care masa de gaz
aşezată deasupra unei suprafeţe plane S acţionează asupra gazului de sub această suprafaţă e egală cu creşterea impulsului gazului în unitatea de timp. datorită faptului că în gaz exictă un gradient de viteze în direcţia normală pe S şi că moleculele cari străbat suprafaţa E, venind dintr-o regiune în care viteza e mai mare, transportă prin L un exces de impuls faţă de cea pe care gazul de sub suprafaţa
2	o pierde prin moleculele cari străbat această suprafaţă în sens contrar. Suma algebrică a acestor impulsuri în unitatea de timp şi prin unitatea de arie are expresia
ncm\ dv	w	.xx.
—^----------------r-» unde n e numărul de molecule din unitatea de
3	dz
volum de gaz, cm e viteza medie a moleculelor, X e drumul
1
liber mediu şi v e viteza de ansamblu. Rezultă	ncm
1
X= ypc^X, p fiind densitatea gazului. Dacă se ţine seamă de
repartiţia maxwelliană a vitezelor în gaz, se obţine expresia: 7]=£p£^X, k fiind o constantă a cărei valoare e aproximativ 0,499. Introducînd pentru drumul liber mediu valoarea
1
unde a e diametrul moleculelor şi
cunoscută X=
y 2 Tca%
e numărul de molecule din unitatea de volum, se obţine — k V ~ f2ros n
La temperatură constantă, densitatea fiind proporţională cu numărul de molecule de gaz perfect din unitatea de volum şi deci cu oresiunea, viscozitatea unui gaz nu ar depinde de presiune. Experienţa arată că, totuşi, pentru presiuni ale gazelor reale cari depăşesc cîteva zeci de atmosfere, viscozitatea creşte cu presiunea. —> Viteza cm variind proporţional cu rădăcina pătrată a temperaturii absolute, rezultă că viscozitatea unui gaz creşte cu temperatura (spre deosebire de viscozitatea lichidelor, care scade cînd creşte temperatura). Experienţa arată că legea de variaţie a viscozităţii gazelor reale cu temperatura e mai compi icată decît rezultă din această relaţie. Relaţia, semiempirică, prin care se reprezintă cel mai bine modul de variaţie cu temperatura a viscozităţii gazelor e relaţia lui Sutherland:
7-3/2
kt+c:
K şi C fiind două constante.
Experienţa arată că viscozitatea lichidelor scade cînd temperatura creşte şi creşte odată cu presiunea exterioară. Au fost propuse mai muIte formule, empirice sau semi-teoretice, pentru a reprezenta variaţia viscozităţii lichidelor cu temperatura. Nici una dintre ele nu reprezintă însă satisfăcător variaţia viscozităţii.
Viscozitatea amestecurilor de lichide, în funcţiune de procentul unuia dintre constituenţi în amestec, are o variaţie care se abate de la forma lineară care ar corespunde unei viscozităţi obţinute prin legea amestecurilor. De asemenea, în cazul soluţiilor de neelectrol iţi în apă, viscozitatea soluţiei nu variază conform cu legea amestecurilor în funcţiune de concentraţia soluţiei. Scăderea viscozităţii soluţiei cu creşterea temperaturii fiind mai rapidă decît scăderea viscozităţii apei, viscozitatea relativă a soluţiei, în raport cu apa, scade cînd temperatura creşte. în cazul soluţiilor de electroliţi în apă, în general, viscozitatea relativă a soluţiei faţă de apă creşte cînd temperatura creşte. Soluţiile unor săruri ale metalelor alcaline prezintă viscozităţi mai mici decît cea a apei, într-un anumit domeniu de concentraţii şi de temperatură.
Viscozitate dinamică
509
Viscozitate dinamică
Dacă se determină viscozitatea unei soluţii coloidale cu ajutorul unui viscozimetru bazat pe legea (ui Poiseuille, se observă că volumele de soluţie cari se scurg prin tubul capilar al viscozimetrului nu sînt proporţionale cu presiunile cari produc curgerea, ci cresc mai repede decît presiunile. Fenomenele se produc ca şi cînd viscozitatea ar depinde de gradientul de viteză. Solurile liofobe şi suspensiile, ca şi solurile liofile deasupra temperaturii de 40°, nu mai prezintă această anomal ie. — Viscozitatea suspensiilor stabile şi cea a solurilor liofobecresc cu concentraţia şi nu depind de vîrsta soluţiei sau a suspensiei. Coeficientul de temperatură al soluţiei, respectiv al suspensiei, e acelaşi ca al fazei lichide. în cazul unor soluri de tipul emulsiilor, coeficientul de temperatură e mai mare decît al fazei continue. Dependenţa viscozităţii de concentraţie e dată, pentru solurile liofobe şi pentru suspensii de particule sferice indeformabile, de formula lui Einstein:
7)==1,)oC1 +2,5 <p),
7}0 fiind viscozitatea fazei lichide continue, iar 9, volumul total al particulelor conţinute în unitatea de volum de suspensie. Formula, care nu ţine seamă de dimensiunile particulelor mediului dispersat, nu e verificată pentru întregul interval de concentraţii.
Studiul viscozităţii soluţiilor coloidale e complicat şi din cauza fenomenelor de aranjare structurală a soluţiilor, în special la concentraţii mari, ceea ce produce tensiuni tangenţiale şi un timp de relaxaţie între momentul în care e aplicată forţacare produce curgerea soluţiei şi momentul în care începe curgerea.
Viscozitatea uleiurilor minerale depinde de compoziţia lor chimică, în special de raportul dintre conţinutul în hidrocarburi parafinice, naftenice şi aromatice; prin prezenţa hidrocarburilor aromatice sau naftenice, în special a celor cu mai multe cicluri, se măreşte viscozitatea uleiurilor. Hidrocarburile aromatice monociclice şi biciclice au viscozităţi apropiate de cele ale hidrocarburilor naftenice cu temperaturi egale de fierbere; cele superioare se comportă diferit. Cele mai mari valori ale viscozităţii le au hidrocarburile aromat ice-naften ice şi naftenice po I ic ic I ice.—Odată cu creşterea lungimii catenelor laterale, fiecare grupare CH2 măreşte viscozitatea cu atît mai mult, cu cît greutatea moleculară a hidrocarburilor e mai mare.
Pentru asigurarea ungerii unui motor care lucrează în condiţii termice diferite, prezintă mare importanţă variaţia viscozităţii uleiului cu temperatura. Ea trebuie să aibă o anumită valoare optimă la temperatura de funcţionare, care depinde de presiunea dintre suprafeţe, de viteza lor de deplasare relativă şi de distanţa dintre ele (v. Ungere). Dacă uleiul e prea vîscos la temperatura de pornire, el nu pătrunde între piesele în mişcare, îngreunînd pornirea motorului, iar dacă la temperatura de funcţionare viscozitatea scade prea mult, nu se poate asigura continuitatea filmului de ulei şi deci eficacitatea ungerii. — Substanţele asfaltoase şi gudroanele, cari sînt compuşi policiclici, conţinînd oxigen şi sulf, prezintă mari variaţii ale viscozităţii cu temperatura. De aceea, ele sînt îndepărtate în timpul proceselor de rafinare a uleiurilor distilate. în acelaşi fel se comportă şi hidrocarburile aromatice şi cele naftenice. Hidrocarburile parafinice au o variaţie mică a viscozităţii cu temperatura. De aceea, din acest punct de vedere, uleiurile obţinute din ţiţeiuri parafinoase sînt cele mai bune.
Variaţia cu temperatura a viscozităţii unui ulei se exprimă adeseori prin relaţii empirice. Se utilizează, de exemplu, raportul viscozităţii unui ulei exprimat în grade Engler sau în centistokes, la două temperaturi diferite, de obicei la 50° şi la 100°:
v50°	°E/50°
v100o sau °E/100° ‘
Uneori se foloseşte coeficientul de viscozitate, definit cu formula:
v0°~v100o
V50°
O	relaţie cu caracter empiric, folosită frecvent, e i n d i-ce/e de viscozitate Dean-Davis(v. Dean-Davis, indicele de viscozitate ^). Nu se cunoaşte o relaţie generală între viscozitatea uleiurilor şi temperatură, pentru intervale de temperatură mai mari. Dintre ecuaţiile empirice se poate folosi ecuaţia:
b
v-f a—Ae ,
în care A, a, b şi c sînt constante, v e viscozitatea cinematică, în stokes, iar T e temperatura absolută, în °K. De asemenea se foloseşte o ecuaţie de forma:
log log (100 v-f0,8)=& —c log T. în această formulă, b, c sînt constante cari caracterizează uleiul dat. Reprezentînd această relaţie într-o diagramă care are în ordonate valorile log log (100 v-f-0,8) şi în abscise log T, variaţia viscozităţii uleiurilor minerale se reprezintă printr-o dreaptă. Rezultă că, dacă se cunoaşte viscozitatea unui ulei la două temperaturi, se pot calcula viscozităţile uleiului la oricare altă temperatură. între viscozitatea calculată în acest fel şi cea măsurată există o diferenţă mai mare numai la temperaturi joase.
într-un alt sistem de caracterizare a uleiurilor în privinţa viscozităţii se utilizează viscozitatea cinematică şi densitatea uleiului. Cu aceste valori se stabileşte constanta visco-z i t a te - densitate (CVD), după formula (Hil! şi Coats):
CVD= 10 P-1,723 -0,7 log v5Q 8,202-0,578 log v50	’
respectiv
10	p—0,2193—0,34 log v100 7,711	0,023	log	vJ(10	'
unde p e densitatea la 20°C/4°C; log v50 şi log v100 sînt logaritmii decimali ai viscozităţii cinematice, în cSt, la 50°, respectiv la 100°. Pentru diferitele uleiuri, constanta viscozitate-den-sitate variază între limitele 0,75 şi 0,90. Cu cît valoarea acestei constante e mai mare, cu atît uleiul e de calitate mai puţin bună (cu atît e mai abruptă curba viscozităţii în urma creşteri i temperaturii).
Viscozitatea uleiurilor creşte cu presiunea. în cazul unor presiuni mici, cari nu depăşesc 200 kg/cm2, aceste variaţii sînt mici. La presiuni de peste 300 kg/cm2, viscozitatea produselor petroliere creşte mult cu presiunea.
Relaţia dintre viscozitate şi presiune poate fi exprimată prin formula empirică:
în care t)0 e viscozitatea dinamică la presiunea atmosferică, rj^e viscozitatea dinamică la presiunea p, iar b e o constantă.
Uleiul mineral are, la presiunea de 1000 kg/cm2 şi la temperatura de 25°, o viscozitate de 23 de ori mai mare decît la presiunea atmosferică, iar la 100°, viscozitatea de numai 4,3 ori mai mare. La presiuni foarte înalte (5---10 000 kg/cm2), viscozitatea uleiului creşte atît, încît uleiul pierde caracterul de lichid şi devine o masă plastică, împiedicînd ungerea. Creşterea viscozităţii cu presiunea depinde de structura moleculelor lichidului, fiind mai accentuată la uleiurile cari conţin compuşi chimici cu structură mai complexă. — La temperaturi joase, uleiurile minerale au adeseori o viscozitate care depăşeşte viscozitatea calculată. Această abatere se datoreşte
Viscozitate convenţională
510
Vistană
formării în sistem a unei structuri cristaline sau coloidale, care cuprinde parţial sau integral volumul lichidului. Formarea acestor structuri în ţiţei şi în derivatele sale e posibilă în cazul separării cristalelor de parafină şi în cazul prezenţei unei mari cantităţi de asfaltene şi carbene. Fluiditatea întregii substanţe scade, fiindcă faza lichidă se găseşte în spaţiul dintre formaţiunile cristaline şi, în cazul formării unei structuri omogene, întregul sistem îşi pierde mobilitatea. Fenomenul se observă la produsele petroliere parafinoase. Fluiditatea produsului poate fi restabilită ori schimbată prin amestecarea mecanică a produsului, care provoacă distrugerea reţelei de cristale de parafină şi liberarea fazei lichide care a fost închisă printre cristale.
1.	~ convenţionala. Fiz., Ind. petr.: Mărime funcţiune monoton crescătoare cu viscozitatea unui fluid şi care se determină cu un viscozimetru convenţional (v. sub Viscozimetru). Viscozitatea convenţională a fluidului se exprimă într-o scară carepoatefi pusă în corelaţiecu viscozitatea fluidului respectiv. Exemple: viscozitate Engler, viscozitate Redwood, viscozitate Saybolt, etc.
2.	^-densitate, constanta de Ind. petr. V. Densitate-viscozitate, constanta de ~.
3.	indice de Ind. petr. V. Dean-Davis, indicele de viscozitate —.
4.	pol de Fiz., ind. petr.: Punctul în jurul căruia se întretaie dreptele cari reprezintă viscozitatea mai multor uleiuri de aceeaşi provenienţă, trasate într-o diagramă în care temperaturile, în grade Fahrenheit, sînt purtate în abscise, iar secundele Saybolt, în ordonate. Determinînd pentru fiecare ulei două viscozităţi la temperaturi diferite şi trasînd dreapta care trece prin punctele cari le reprezintă se observă că, pentru uleiurile de aceeaşi provenienţă, toate dreptele se întretaie în jurul unui anumit punct, care se numeşte pol de viscozitate. Ordonata polului de viscozitate se numeşte „înălţimea11 lui.
5.	Viscozitate electrica. Fiz., Elt.: Fenomenul de rămînere în urmă a variaţiei polarizaţiei electrice a unui dielectric, în raport cu variaţia intensităţii cîmpului electric care produce polarizarea dielectricului. Viscozitatea electrică reprezintă una din cauzele pierderilor de energie în dielectrici (v. sub Pierdere în dielectric).
6.	Viscozitate magnetica. Fiz., Elt.: Fenomenul de rămînere în urmă a variaţiei magnetizaţiei unui material magneti-zabil, în raport cu variaţia intensităţii cîmpului magnetic care produce magnetizarea materialului. Viscozitatea magnetică reprezintă una din cauzele pierderilor în materialele magnetice (v. sub Pierdere de energie, şi Pierdere în fier).
7.	Viscum. Bot.: Gen de plante parazite, din familia Loran-taceae, tribul visceelor, care cuprinde circa treizeci de specii de arbuşti, cari cresc pe ramurile unor arbori din regiunile calde şi temperate. în ţara noastră cresc vîscul alb şi vîscul galben, (v. sub Vîsc), pe diferiţi arbori şi pe pomi fructiferi.
8.	Visean. Stratigr.: Subetajul superior al Dinanţianului (v.) situat deasupra zonei cu Pericyclus princeps şi Spirifer konincki a Tournaisianulu i superior şi urmat de zona cu Eumor-phoceras a Namurianului inferior. Viseanul cuprinde trei zone cu brahiopode, şi anume, de jos în sus: zona cu Productus laevis, zona cu Productus cora şi zona cu Productus giganteus şi Productus semireticularis. In aceeaşi ordine se succed şi genurile de tetracoralieri Syringothyris, Seminula şi Dibuno-phyllum. Amonoideele caracteristice Viseanului (la partea superioară) sînt specii de Beyrichoceras şi Glyphioceras.
Pe teritoriul ţării noastre, depozite de vîrstă viseană, şi anume calcare cu foram in ifere (Endothyra, Archaed iscus), sînt cunoscute numai în aria Cîmpiei române (la Cetate, Călăraşi).
9.	Visierâ, pl. visiere. Geom.: Curbă plană obţinută prin construcţia următoare: Pe un cerc (C) se consideră un punct fix O şi tangenta (*) în punctul diametral opus B. Unui punct Mx
al lui (C), diferit de O, i se asociază punctul M, care e mijlocul segmentului Mx M2, punctul M2 fiind punctul comun dreptei (OMj) şi tangentei (1). Mulţimea punctelor M, corespunzătoare punctelor cercului (C), formează curba numită visierâ care, în raport cu reperul cartesian ortogonal format de tangenta la (C) în O, ca axă x'x, şi de dreapta (OB), ca axă y'y, e reprezentată de ecuaţia:
(1)	(x2+y2) (2 y — a)—ay2=0,
a fiind măsura diametrilor cercului (C),
Visierâ e o curbă circulară, simetrică în raport cu axa y'y şi care admite ca asimptotă paralela la x'x prin punctul A, centrul cercului (C), care e un punct dublu izolat al curbei (1).
în raport cu reperul polar avînd polul în O şi x'x ca axă polară, ecuaţia visierei e:
(2)
1
Relaţiile:
(3)
a(l <3 + 1)
2^a+1) ' y t*+1
reprezintă parametric şi raţional curba (1).
Trei puncte ale visierei, cari corespund valorilor tx, t%, tz ale parametrului t, sînt colineare dacă aceste valori verifică relaţia:
(4)	t1t2t3 .
Visierâ are două puncte de inflexiune reale la distanţă finită:
Domeniul plan nemărginit, determinat de curbă şi de asimptotă, are o arie finită dată de formula:
10.	Visilâ, pl. visile.Pisc.: Sin. Hapcă (v.).
11.	Visoria. Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper cartesian, de o ecuaţie de forma:
a (2 t2+1)
(1)
y=j-x + P
b ,	2%—a
—	x In --------
a, 2 p —ci
Curba (1) admite ca asimptotă dreapta
(2)	2	x—a=Q,
în cazul
curba are un punct de inflexiune real.
Visoria intervine în problema determinării formei şi mărimii treptelor unui amfiteatru.
12.	Vistanâ. Ind. chim.: Masă plastică, constituită din iso-butilen polimerizat. Se obţine prin polimerizarea isobutile-nu I u i în prezenţa anumitor cataliza- _ tori ca: tetraclorura de titan, fluo-
rura de bor sau clorură de aluminiu.  q
Ca atare, nu poate fi vulcanizată, însă amestecată cu cauciuc într-o anumită — proporţie, dă un produs vulcanizabil şi care se întrebuinţează la fabricarea unor articole tehnice.
CH,
“CH*
CH,
X
Vist anex
511
Vîtamîna
1.	Vistanex. Ind. chim.: Polimer macromolecular obţinut prin polimerizarea isobutenei la —100°, tn prezenţa trifluo-rurii de bor. Se prezintă ca o masă albă cu însuşirile elastice şi plastice ale cauciucului brut, dar fără posibilitatea de vulcanizare a acestuia. Vistanexul e utilizat în industria cauciucului. Sin. Opanol.
2.	Vistra. Ind. text.: Celofibră (v.) tip viscoza, caracterizata prin: rezistenţa fibrei de cel puţin 1,80 g/den în stare condiţionată şi de cel puţin 0,70 g/den în stare umedă; alun-girea la rupere de 25-**35%, în stare condiţionată, şi de 35--*40% în stare umedă; repriza (v.) de 11 %.
Din Vistra 100% se obţin fire cari, în funcţiune de lungimea fibrelor şi de metoda de filare folosită, pot fi în totul asemănătoare firelor de bumbac cardat, firelor de bumbac pieptenat, firelor de lînă cardată sau firelor de lînă pieptenată. Aceste fire servesc la confecţionarea de ţesături şi de tricoturi cu aspecte identice produselor similare de bumbac şi de lînă. în mai mare măsură Vistra se prelucrează în amestec cu lîna, cu fibre scurte de polimeri sintetici şi cu bumbacui, dînd astfel produse textile cu o mai bună capacitate de absorpţie, cu capacitatea de conductibilitate a umidităţii-transpiraţiei mult mai echilibrată şi cu rezistenţă în stare umedă mărită faţă de rezistenţa produselor din Vistra 100%. La albirea, vopsirea şi apretarea produselor se aleg procedee corespunzătoare cu destinaţia şi conţinutul lor procentual în fire Vistra.
3.	Vistulei, glaciaţia Stratigr.: Ultima glaciaţie pleisto-cenă în Nordul Europei.
4.	Vistulian. StraNgr.: Ansamblul depozitelor corespunzătoare fazei glaciarea Vistulei (v. Vistulei,glaciaţia ). Depozitele Vistulianului constituie: morenele frontale ale glaciarului recent, între Elba şi Warthe (primul stadiu glaciar sau Brandenburg); morenele baltice externe, începînd de la rîul Warthe spre NE (al doilea stadiu sau stadiul Poznan); morenele baltice interne (al treilea stadiu sau stadiul pomeranian).
5.	Vişin, pl. vişini. Agr., Bot.: Cerasus vulgaris Mill.sau C. acida L. Pom din familia Ftosaceae, subfamilia Prunoideae. Se presupune că a provenit din încrucişarea naturală între vişinul de stepă (C. fruticosa Pali.) şi cireş. Are o arie de răspîndire foarte mare, fiind o specie rezistentă la ger şi la secetă. Se deosebesc:vişini în formă de arbustoizi, cu 1---3 tulpini, cu înălţimea pînă la 3-**4 m, cari drajonează puternic şi au o viaţă de 20---25 de ani; vişini în formă de pomi, cu o singură tulpină, atingînd înălţimea de 6**-7 m, cari au durata vieţii de 25-*-35 de ani, iar rodirea începe la 5***6 ani. Soiurile de vişin pot fi: autofertile, parţial auto-fertile şi autosterile.
Scoarţa tulpinii şi a ramurilor vechi e cenuşie-roşietică. Frunzele au formă eliptică — ovală; florile sînt albe; fructele sînt drupe, cu diametrul de 1,5**-2,5 cm, globuloase, cu pieliţa foarte subţire, de culoare roşie închisă şi mai rar neagră, şi cu aciditate mare (1,02“*2,41 %). Producţia medie e de 15**-20 kg fructe de pom, dar se poate ridica la 40-*-60 kg, în cazul aplicării unei agrotehnici raţionale. Ca port-altoi se înmulţeşte prin sîmburi şi drajoni. în ţara noastră deţine aproape 3% din totalul pomilor şi se cultivă de la zona pădurilor de conifere pînă în stepă.
Soiurile răspîndite în ţara noastră sînt: Timpurii engleze. Spaniole mari, Crişana, Mocăneşti, Ostheim, Podbielski, Griot de Nord, Hortensia.
Fructele nu se consumă decît puţin în stare proaspătă, dar sînt foarte apreciate ca materie primă pentru industria alimentară, fiind folosite la prepararea de dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, sucuri, lichioruri, etc. Frunzele se întrebuinţează la prepararea murăturilor, datorită substanţei aromate pe care o conţin (amigdalină).
e. Vişin turcesc. Bot., Silv., Ind. lemn.: Sin. Mahaleb (v.), Mălin.
7.	Vişina, pl. vişine. Bot.: Fructul vişinului (v.).
s. Vişiniu: Culoarea vişinei (v.) coapte.
9.	Vişnevit. Mineral.: Varietate de cancrinit (v.), care conţine ca anion supiementar S04. Sin. Sulfat-cancrinit.
10.	Vitaceae. Bot..* Familie de plante lemnoase şi agăţătoare din ordinul Rhamnales, clasa Dicotyledonatae, subclasa dialipetalelor. Cuprinde specii de arbuşti cu cîrcei, de origine tulpinală, proveniţi din dezvoltarea mugurilor terminali, la cari alungirea tulpinii se realizează prin mugurii laterali (simpodial). Vitaceele au, de obicei, florile mici, ermafrodite; caliciul e format din 4-*-5 dinţişori; petalele sînt verzi (sepa-loide), uneori unite prin vîrful lor; staminele sînt înconjurate, la bază, de un ţesut nectarifer ; ovarul e format din 2-*-8 cârpele unite. Fructele sînt bace, cu seminţe bogate în substanţe uleioase şi cu tegumentul dur. între plantele cultivate ale acestei fam Iii, cea mai importantă e Vitis vinifera sau viţa de v i e (v.). Pe garduri, ziduri, în parcuri, etc. se întîlneşte viţa de Canada (Partenocissus quinquefolia), care are frunzele palmat-compuse, bacele negre, iar ramificaţiile cîrceilor prezintă ventuze cu ajutorul cărora se prind de substrat.
11.	Vitalitate. Geobot.: Stadiul de dezvoltare a funcţiunilor vitale ale unei plante, într-un anumit moment.
Pentru o specie oarecare, în condiţii optime de mediu, corespund totdeauna un optim al funcţiunilor vitale şi un ciclu evolutiv cît mai complet. Cînd condiţiile mediului nu sînt optime, acestea se traduc în vegetaţie prin dezvoltarea anormală a aparatului vegetativ, prin diminuarea sau suprimarea reproducerii sexuate, etc.
Vitalitatea unor indivizi din asociaţie poate fi influenţată şi de alţi indivizi coabitanţi, în care caz se produc competiţii în cari unii indivizi sînt eliminaţi.
Vitalitatea se înregistrează printr-o scară convenţională de 4 grade, în care se ţine seamă de prosperitatea indivizilor, de amplitudinea în reproducere, etc. Astfel: gradul 4 cuprinde plantele bine dezvoltate, cari au ciclul evolutiv complet; gradul 3 cuprinde plantele cu ciclul evolutiv, în general, incomplet, la cari însă dezvoltarea vegetativă e încă viguroasă; gradul 2 cuprinde plantele cu ciclul evolutiv incomplet şi la cari dezvoltarea vegetativă e restrînsă; gradul 1 cuprinde plantele cari germinează incidental şi nu se multiplică în mod regulat.
12.	Vitallium. Metg.: Grup de aliaje crom-cobalt-molibden, cari au o bună rezistenţă la coroziune şi sînt folosite, în special, la confecţionarea de piese sau de obiecte funcţionînd la temperaturi înalte sau în medii acide diluate, cu compoziţiile indicate în tablou.
Compoziţia aliajelor Vitallium (în %)
Tipul	Co	Cr	Mo	Mn	Fe	Ni Si		C
1	62,5	31,2	5,1	0,5	-	-	0,3	0,4
2	64,5	28,66	5,6	-	1,0	-	-	0,24
3	63,55	27,0	5,0	0,6	1,0	2,0	0,6	0,25
4	62,0	31,0	5,1	0,5	0,7	-	0,3	0,4
5	65,0	30,0	5,0	~	-	-	-	-
Al iajele de tipu I 1 şi 2 sînt folosite la turnarea de piese cari funcţionează la temperaturi înalte; tipul 3 e un aliaj specific pentru construcţia părţilor de turboreactoare supuse la temperaturi înalte; tipul 4 e un aliaj dentar, iar tipul 5 e folosit pentru benzi, chingi, pentru benzi chirurgicale etc.
13.	Vitamina, pl. vitamine. Biol., Chim. biol., Med.: Substanţă organică naturală sau de sinteză, din grupul catalizatorilor biologici, necesară şi indispensabilă dezvoltării şi funcţionării normale a organismelor animale şi care, ingerată (cu
Vitamină
512
Vitamină
hranăsau ca atare), în cantităţi foarte mici, intervine în reglarea şi stimularea proceselor metabolice normale, îndeplinind astfel funcţiuni specifice şi vitale, pentru creştere, pentru echilibrul fiziologic, pentru aptitudinea de reproducere şi, în general, pentru menţinerea sănătăţii .
Vitaminele nu produc energie (ca hidraţii de carbon şi grăsimile), nu sînt folosite de organismul animal ca material plastic pentru construcţia celulei (ca proteinele), nu sînt componente structurale ale ţesuturilor şi, în general, nu sînt sintetizate de organismul animal, cum sînt hormonii, de cari sînt legate biologic, ci numai de plante şi de microorganisme. Dacă aportul exogen al unei vitamine e insuficient sau absent, se produc în organism turburări metabolice şi morfologice, de multe ori caracteristice lipsei vitaminei respective şi proporţionale cu gradul de carenţă al acesteia (de la „carenţa frustă" subclinică, pînă la „avitaminoza francă").
Spre deosebire de hormoni, cari pot fi înlocuiţi în tratamentele medicale cu substanţe de sinteză cu o structură chimică diferită şi cari uneori au chiar efecte superioare produsului natural, majoritatea vitaminelor au o specificitate netă şi nu pot fi înlocuite cu alte substanţe. Se cunosc puţine excepţii, de exemplu vitamina K, etc., cari pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză, cu structură chimică diferită.
Organismul animal primeşte vitaminele fie odată cu ingerarea hranei de origine animală sau vegetală, fie sub forma lor activă de vitamine, fie sub o formă premergătoare, dar foarte apropiată, de provitamine, cari sînt transformate în organism în forma lor activă de vitamine.
Acţiunea vitaminelor obţinute prin sinteze chimice corespunde calitativ vitaminelor naturale, mai ales atunci cînd se prepară şi se administrează sub forma unor amestecuri (siner-gism). De exemplu: vitamina E e un antioxidant pentru vitamina A; activitatea vitaminei C e diminuată de sărurile cuprului şi fierului; etc.
Unele vitamine sînt componente structurale ale unor anumite enzime, Numeroase coenzime au fost identificate cu diferite vitamine; de exemplu: vitamina B1, cu coenzima ceto-aciddecarboxilazelor; vitamina B2, cu coenzima flavinenzi-melor; vitamina B6, cu coenzima tranşaminazelor; nicotin-amida se găseşte în structura codehidrogenazelor I şi II; etc.
Se defineşte ca unitate a unei vitamine cantităţi minimă din această substanţă, cu ajutorul căreia se poate împiedica apariţia unei avitaminoze sau se poate obţine vindecarea avitaminozei. Unitatea variază cu dieta şi cu specia animală; pentru vitaminele pure, cantitatea se indică în unitate de masă (în mg, în (xg şi în y=0,001 mg). Deoarece vitaminele se găsesc în concentraţii foarte mici, unităţile de măsură folosite sînt, pentru majoritatea acestor substanţe, mili-gramul şi microgramul (tag) sau gamma (y). Pentru unele vitamine se utilizează însă şi alte unităţi de măsură. De exemplu, pentru vitaminele A şi D se foloseşte unitatea internaţională (u.i.), unitatea albastră (u.a.) şi unitatea cod liver oii (c.l.o.).
Mecanismul prin care vitaminele exercită acţiunea lor fiziologică e cunoscut numai în parte. Se ştie că procesele biochimice, variate şi complexe, sînt catalizate de enzime (componente proteice) cari se leagă de molecula (substratul) care va suferi transformarea chimică. Prin această unire se produce o activare a substratului, care face posibilă reacţia chimică (oxidare, reducere, etc.), fiind ajutată de intervenţia unor factori indispensabili (coenzimele). Acestea din urmă sînt substanţe chimice neproteice şi au în compoziţia lor vitaminele. în timp ce între enzimă şi substrat există o specificitate mare (o enzimă nu poate activa, de obicei, decît un singur substrat), coenzima e comună mai multor reacţii biochimice, cum sînt, de exemplu: decarboxilarea, acetilarea, transferul reversibil de hidrogen sau de diferite grupuri de atomi, etc.
Necesarul de vitamine pentru organism nu e fix, el variind cu starea sănătăţii, condiţiile de muncă, compoziţia hranei.
De exemplu, în cazul unei raţii bogate în grăsimi trebuie să se asigure organismului şi vitaminele A, D şi E; în cazul consumului mare de hidraţi de carbon şi de albuminoide s-a stabilit că e necesar pentru fiecare gram de substanţă negrasă, 1 y vitamină Bx.
S-au stabilit însă, din punctul de vedere medical, cantităţile de vitamine, minime şi maxime, necesare zilnic organismului uman (v. tabloul I).
Tabloul I
Vitamine	Unităţi	Mini- mum	Maxi- mum	în timpul sarcinii	în timpul lactatiei I
Vitamina A (axeroftol)	u. i.	1200	5000	6000--8000	7000-9000
Vitamina Bx (ti amină)	mg	0,6	2,4	2,2-2,7	2,5 3,0
Vitamina Ba (riboflavină)	mg	1,5	5,0	2,2 ••• 3,0	3,0-3,5
Vitamina B6 (piridoxină)	mg	2,0	4,0	5,0-10,0	5,0-10,0
Vitamina C (acid ascorbic)	mg	30,0	125,0	co o o p o	100,0 -.130,0
Vitamina D (calciferol)	u.i.	400,0	700,0	400,0 •■■800,0	600 0-1000,0
Vitamina E (tocoferol)	mg	20,0	30,0	15,0-20,0	15,0-.-20,0
Vitamina PP (niacină)	mg	8,0	20,0	17,0-23,0	20,0 ••■26,0
Vitaminele se găsesc în diferite ţesuturi animale şi vegetale, sursele mai importante fiind următoarele: ficatul, grăsimile, drojdia de bere, cojile şi germenii cerealelor, din cari au fost izolate prin metode extractive şi purificate prin procedeele obişnuite, cum şi cu ajutorul unor metode moderne de separare (cromatografie, distilare moleculară, etc.). Din punctul de vedere chimic, ele fac parte din clase foarte diferite; au fost realizate fie sinteza lor totală, sfie, în unele cazuri, sinteza parţială, pornind de la substanţe naturale mai uşor accesibile (de ex., vitamina D). Obţinerea vitaminelor pure prin sinteză, cu acţiune fiziologică identică celei a produsului natural, a permis o mare extindere a aplicaţiilor lor nu numai în bolile de deficienţă (prin carenţă) propriu-zise, ci şi în altele, în cari un aport suplementar de vitaminăconferă organismului calităţi suplementare de apărare (de a forma anticorpi, de a fago-cita, etc.).
Se cunosc structurile chimice, proprietăţile fizicochimice şi calităţile terapeutice la mai mult de douăzeci de vitamine, a căror numire se exprimă fie prin literele alfabetului latin (A, B, C, D, etc.), fie prin numele bolilor pe cari le pot combate (antirahitică, antiscorbutică, etc.), fie prin nume legate de structura chimică (riboflavină, acid nicotinic, etc.).
Din grupul vitaminelor fac parte substanţe cu caractere chimice şi cu structură foarte variată, însă datorită importanţei- lor se studiază împreună. Vitaminele se clasifică, după solvenţii în cari se disoIvă, în două mari grupuri: vitamine Iipo-solubile, solubile în grăsimi, în uleiuri şi în solvenţii acestora (vitaminele A, D, E, F, K) şi vitaminele hidrosolubile, solubile în apă (vitaminele B, C, P, etc.).
Efectul lipsei vitaminelor din alimentaţie e cunoscut sub numele de boală prin carenţă, faza premergătoare carenţei confirmate numindu-se stare de prec-arenţă.
Stabilirea stării de precarenţă e foarte importantă, deoarece indică măsurile cari trebuie luate pentru a preveni starea de carenţă propriu-zisă. Stigmatele fiziologice ale precarenţei se găsesc în sînge, în ţesuturi, unde apar înaintea fenomenelor de carenţă confirmată şi pot fi puse în evidenţă cu ajutorul metodelor de laborator.
Vitamină
513
Vitamina
Principalele vitamine cunoscute pînă tn prezent sînt indicate în tabloul II.
Tabloul II
Vitamina
A
Bi
B#
Bs
B*
B7
B*
Bl2
Bc
C
D
E
F
H'
K
Numirea şi funcţiunea
Solubilă în:
Axeroftol; vitamina antixeroftalmică Tiamină, Aneurină; vitamina antineurinică Lactoflavină, Ribofiavină; vitamina creşterii Acid pantotenic Colină; vitamina antiparaliziei Vitamina PP, Factor PP, Niacină, Nicotinamidă, Amida acidului nicotinic, vitamina antidermatitică Piridoxină, Piridoxamină, Piridoxal, Adermină;
vitamina antipelagroasă Biotină, Bios II, Vitamină H Adenozinmonofosfat Factor proteic; vitamina antianemică Acid folie, Acid pteroil-glutamic; vitamina antianemică
Acid ascorbic; vitamina antiscorbutică Calciferol; vitamina antirahitică Tocoferol; vitamina antisteriIităţii Acizi graşi esenţiali Acid para-aminobenzoic
Filochinonă, Menadion; vitamina antihemoragică Rutină, Vitamină C,; factorul rezistenţei capilare, vitamina permeabilităţii
grăsimi
apă
apă
apă
apă
apă
apă
apă
apă
apă
apă
apă
grăsimi
grăsimi
grăsimi
apă
grăsimi
apă
în toate metodele se porneşte de la o terpenă ciclică folosită mult în parfumerie (cu miros de violete), de la (3-iononă, care se obţine din citral, prin condensare cu acetonă şi cicli-zarea cu acid sulfuric a pseudoiononei rezultate. Citratul se găseşte în numeroase uleiuri eterice, sursa principală fiind iarba de lemon (85%).
în industrie, această vitamină se obţine fie prin metoda aldehidei Ou» fie prin metoda cetonei C18 (v. tabloul III).
în metoda aldehidei Cu, (3-ionona se condensează cu clor-ace-tat de etil, în prezenţa metoxidului de sodiu uscat în toluen sau în eter, în absenţa umidităţii, la —10° (reacţie Darzens). Esterul glicidic format se hidrolizează prin adăugarea unei soluţii de hidroxid de sodiu (15%), iar acidul corespunzător se decarboxilează; rezultă (80%) o aldehidă cu 14 atomi de carbon: 2-metil-4 (2,6,6-trimetil-1-ciclohexenil)-1-butenal.
H*C. CHo
\
CH3
C—CH=CH—CO
II
C-CH,
(B-iononă
HX.
Avitaminoza se poate instala, fie ca urmare a unui aport insuficient de vitamine sau de provitamine în alimentaţie, fie din cauza unei deficienţe de resorpţie sau a unei deficienţe a capacităţii de transformare a provitaminelor în vitamine, a unei dereglări a capacităţii de depozitare, etc. De asemenea, în starea de avitaminoză trebuie luate în consideraţie şi relaţiile de sinergism şi de antagonism dintre diferitele vitamine şi, în principal, dezechilibrul dintre aport şi utilizare.
Determinarea vitaminelor se realizează prin metode diferite şi specifice fiecărei vitamine, şi anume: prin metode biologice, microbiologice, chimice şi fizicochimice.
Metodele biologice folosesc testul profilactic şi testul curativ. Primul test e bazat pe determinarea dozei necesare pentru a preveni simptomele de carenţă provocate la un animal hrănit cu un regim cunoscut şi lipsit de o anumită vitamină, dar suplementat cu doze cunoscute din substanţe cari trebuie determinate calitativ şi cantitativ. Testul curativ foloseşte animale cărora li s-a provocat o avitaminoză experimentală, eliminîndu-se din alimentaţie vitamina care urmează să fie determinată. La instalarea primelor simptome de avitaminoză se administrează doze cunoscute de vitamină şi se evaluează cantitatea minimă care vindecă avitaminoza.
Metodele microbiologice folosesc ca sis-teme-test microorganisme, pentru cari vitamina de determinat constituie o componentă de creştere indispensabilă. Aceste microorganisme pot fi bacterii sau ciuperci, crescute pe medii speciale de componenţă controlabilă.
Metodele chimice şi fizicochimice se bazează pe reacţiile chimice şi pe proprietăţile fizicochimice specifice ale vitaminelor.
Industrial se condiţionează medicamente preparate atît din vitamine pure, cît şi din asociaţii vitaminice (Polivitamine, Electovit, Viplex, Cedecalcin, B complex, etc.).
Principalele date privind numele, structura, proprietăţile, funcţiunile vitaminelor, cum şi date tehnologice sînt date în tabloul IM.
Pe cale industrială se produce un mare număr de vitamine (materie primă), a căror tehnologie e următoarea:
Vitamina A: Prin sinteză se pot obţine vitamina ca atare, esterii şi eterii săi, sau aldehida şi acidul corespunzător vitaminei A.
xc/
.CHo
CHo
H2Cy XC—CHa-CH=C—CHO
H,C.
C-CH,
XC/
H2
aldehida Cl4
Această aldehidă reprezintă produsul intermediar principal din care se obţin vitamina A, cum şi esterii şi eterii săi.
Pentru lungirea catenei se prepară un compus organomag-nezian din bromură de etil-magneziu şi metil-pentinen-ol; acest alcool acetilenic se obţine prin condensarea metil-vinil-cetonei (preparatădin formaldehidă şi acetonăsau din vinil-ace-tilenă, prin adiţie de apă), cu acetilenă, în prezenţa bazelor (reacţie Favorski); produsul rezultat suferă o transpoziţie alil i-că, obţinîndu-se în final BrMgC~C—CH3=CH —CH2OMgBr.—
I
CH3
Acest compus organomagnezian se condensează, în eter, cu aldehidă C14, în atmosferă de azot. După hidroliză se obţine glicol acetilenic, cu un randament de 70***90%. Se face o reducere parţială a triplei legături cu un mol de hidrogen, la presiunea normală, cu catalizator de paladiu, parţial otrăvit, şi ulterior, după protejarea grupării de alcool primar prin acetilare selectivă, se deshidratează cu oxiclorură de fosfor în piridină sau cu iod, într-un disolvant inert (de ex. h’groină), folosind ca stabilizator a-tocoferol (vitamina E). în cursul acestei operaţii se produce şi o transpoziţie aliIică, dubla legătură migrînd la atomul de carbon de lîngă ciclu; se obţine, astfel, vitamina A, după hidroliză grupării acetii. Sinteza se realizează, astfel, în 12 faze, fiind preferată în industrie: HgC CH3
3	\c/	3	ch3	ch3
H,C/ XC—CH = CH—C=CH-CH=CH—C=CH-CH2OH
H2C	C—ch3
\c/
H,
Vitamina A
Acetatul vitaminei A, obţinut (25***45% faţă de (3-iononă), poate fi folosit chiar sub această formă.
33
Tabloul III. Principalele date privind numele, structura, proprietăţile şi funcţiunile vitaminelor
Notaţii: I.U.P.A.C. = Uniunea Internaţională de Chimie pură şi aplicată; M. a.— maxim de absorpţie; M. m.=masă moleculară; P. t. = punctul de topire; u. i. = unitate internaţională; u. v. = ultraviolet; V-1—V-15.8. nomenclatura oficială I.U.P.A.C., unde V = vitamină.
Numirea, sinonimele şi nomenclatura oficială I.U.P.A.C. 1957	Structura şi proprietăţile chimice	Unităţile şi simbolul vitaminei	Provenienţă, răspîndireîn natură şi metode industriale de obţinere	Rolul fiziologic	Proprietăţi caracteristice
1	2	3	4	5	6
Axeroftol \ , (Retinol) Retinen ) (Retinal) f = V-1.2. (Axeroftal)J Acid retinolic = ~V-1.3.	Alcool polienic, aliI ciclic, strîns legat de carotenoide: 3,7-dimetil-9--(2,6,6-trimetil-1 -ciclohexen-1-il)-3,4,6,8-nonatetra-en-1-ol h3c ch3 h ch3 h CHs | |j H H H H H,C 2C Ha M. m. =286,4 (V-1,1) M. m.-284,4 (V-1,2) Formula a fost stabilită în anul 1931.	1 u.i.=0,3 Y. Vit. A-al-cooI=0,3444y A I	Ficat de peşte marin, ficat de vînat, lapte, gălbenuş. Prin sinteză se pot obţine vitamina A ca atare, esterii şi eterii săi, sau aldehida şi acidul corespunzător. Se porneşte de la o terpenă ciclică, folosită mult în parfumerie, de la @-iononă, obţinută din citral, care se găseşte în numeroase uleiuri eterice prin condensare cu acetonă şi ciclizare cu acid sulfuric a pseudoiononei rezultate. (3-ionona se condensează cu clor-acetat de etil, în prezenţa meto-xidului de sodiu uscat, la —10°; se hidrolizează cu o soluţie de hidroxid de sodiu. Rezultă un produs intermediar, care prin condensare cu un compus orga-no-magnezian, în atmosferă de azot, urmată de hidroliză, reducere, acetilare selectivă, deshidratare, transpoziţie aliIică, etc. (în total 12 faze) se transformă în vitamină A. — Înalte metode se porneşte de la ciclo-hexanonă sau de la derivaţii acesteia. Pentru stabilizarea produsului comercial se folosesc diferite substanţe de protecţie, cari in-hibesc oxidarea acestei vitamine.	Participă la procesele oxidoreductoare şi metabolismul lipidelor. Factor regulator al stării dermei şi epidermei. Factor al adaptării ochiului la întuneric. Factor sexual. Participă la formarea celulelor noi şi la menţinerea ţesuturilor epiteliale. Lipsa acestei vitamine duce la keratinizarea mucoaselor căilor respiratorii, digestive, urogenitale, etc., cum şi la o slăbire a rezistenţei organismului la infecţii, o stînjenire a procesului de lactaţie şi de reproducere, tur-burări oculare, etc.	Liposolubilă, sensibilă la acizi. Relativ termo-stabilă. P. t.=63—65°. Distilă la 120—125° la 5x10_3mm. Se inacti-vează la u. v. Sensibilă la aerooxidare. M.a.=325,5 în isopro-panol.
Dehidrovitamina Ax = V-1.4. Retinen-2 = V-1.5.	Conţine în inelul iononic o dublă legătură suplementară intre C8—C4:3-dehidrovitamina Ax HaC CH3 h CH3 h CH3 h/VCVC\/CVCVch,oh j I! H H H H HC* C V/ \chs H M. m. =284,4	a2	Ficatul peştilor de apă dulce.	Ca şi vitamina A, dar redus cu peste 60%, participă la procesele oxidoreductoare şi metabolismul lipidelor; factor regulator al stării dermei şi epidermei.	Relativ termostabilă. P. t.=60—61°. Liposolubilă, sensibilă la acizi. Distilă la 120—125° la 5x10-3 mm. Se inacti-vează la u. v. Sensibilă la aerooxidare.
	Stereoisomerul vitaminei A: 5-cis-vitamina A	Neovitamina A I	Uleiul din ficatul de peşte. Ca şi vitamina A, însă mai redus j cu circa 25%, participă la pro-! cesele oxidoreductoare şi meta-I bolismul lipidelor; factor regula-j tor al stării dermei şi epidermei.		Relativ termostabilă. P. t.=60—61°. Liposolubilă, sensibilă la acizi. Distilă la 120—125° la 5 X10-3 mm. Se inacti-vează la u. v. Sensibilă la aerooxidare.
1
1	2 I	3 !	4 I	I	6
Tiamină, Aneurină, Antineuritică, Torulină, Factor antiberi-beri, Factor antineuritic. V-5.	Un inel pirimidinic substituit, legat printr-o punte de — CHa— cu un inel tiazolidinic H3Cv „N. nh,.hc C2' 4'C /7\ I II HC 2 5C—CH2—CH.OH I , J II, Jl Ni 5 C	CH2	N-	-C—CHa %*r/ ■ + h cr M. m.-337,2 M. m. = 335,3 (hidrat) Formula a fost stabilită în anul 1935. 3-(4-Amino-2-metilpirimidil-5-metil)-4-metil-5-3-hidroxietiltiazolin-clor; (clorhidrat de).	1 u. i. = 3 T clorhidrat de clor-tia-mină 1 g conţine 330 000 u.i. HCI, tiamină pură,	Levuri, cortexul bobului de orez, ficat, rinichi, carne, lapte. Sinteza vitaminei Bj. se realizează în trei etape, şi anume: sinteza componentei pirimidi-nice, a componentei tiazolice şi condensarea celor două nuclee. Componenta pirimidinică se obţine prin condensarea acetami-dinei cu 0 componentă de patru atomi de carbon, care conţine 0 grupare hidroximetilenică. Componenta tiazolică se obţine prin condensarea esterului ace-til-acetic cu oxid de etilenă în soluţie de hidroxid de sodiu; lactona rezultată se tratează cu clor în soluţie apoasă, apoi cu acid sulfuric diluat în soluţie alcoolică, după care se condensează cu tioformamidă. Alcoolul tiazolic obţinut se condensează cu componenta pirimidinică (provitamina B) prin topire directă sau prin încălzire în bu-tanol, obţinîndu-se vitamina Bx.	Face parte din constituţia decar-boxilazelor, avînd rol de regulator al metabolismului intermediar al protidelor, glucidelor şi lipidelor. Factor de creştere pentru numeroase microorganisme. Condiţionează funcţionarea normală a sistemului nervos. Hipovitami-noza B se manifestă la om prin oboseală, lipsă de poftă de mîn-care şi turburări gastrointesti-nale; fenomene de paralizie şi turburări ale sistemului cardiovascular.	Hidrosolubilă, termo-labilă. Degradare rapidă în mediu alcalin. P. t.=248° (descompunere). M.a.=246; 263 în 0,1 n HCI. Soluţiile la ^>H 3,5 stabile la 120°.
Riboflavină, Lactoflavină, Vitamina G, Ovoflavină, Hepatoflavină. V-6.	6,7-dimetil-9-(d-1/-ribitil)-isoaloxazină OH OH OH J I X HaC—c — c— c — ch2oh H H H H C N N H8c-cf 8XC/9XC/ 1^C = 0 1 II I I H8C“ ^<â/C\1N°^C\4/NH s M. m. — 376,4 Formula a fost stabilită în anul 1933.	Nu are u.i. 1 u. Scher-man-Bour-guin=0,002 mg riboflavină. Ba	Levuri, zarzavaturi, ficat, rinichi, ouă, lapte, brînză, peşte, carne. Se produce sintetic, pornind de la nitroxilidină, obţinută din o-xilen (prin oxidarea xilenului cu acid azotic şi apoi reducere cu amoniac) condensat cu D-ri-boză, în alcool şi absorbit într-o coloană de oxid de aluminiu. Prin eluare cu un amestec de metanol-piridină-apă se obţine nitro-ribozida, care prin reducere catalitică trece în 3,4-dime-ti I-6-ri b iti I-am i n0-an i I in ă. Aceas-ta se condensează cu aloxan în acid acetic. Se obţine astfel 16% riboflavină (faţă de riboza folosită). Vitamina B2 e 0 componentă a grupării prostetice din proteinele conjugate (flavo-proteine) existente în toate celulele, avînd rolul de a transfera hidrogenul. Participă la aproape toate procesele de oxidoredu-cere din celule.	Formează fermentul galben respirator al lui Warburg, avînd rol esenţial în respiraţia celulei, creşterea, viteză de îmbătrînire şi întreţinerea pielii. Vitamina B2 se combină uşor cu acidul fosforic formînd un eter fosfo-ric. Acesta combinîndu-se cu albumina formează flavinenzime. Una dintre acestea e fermentul lui Warburg. Prin combinarea vitaminei Ba (riboflavinei) numai cu albuminele se formează flavo-proteine. Riboflavina e sintetizată de plante. Se găseşte foarte răspîndită, atît în regnul vegetal cît şi în cel animal.	Hidrosolubilă, termo-stabilă, sensibilă la lumină. P. t. = 277--291° (descompunere). în stare uscată e stabilă la lumina difuză. Foarte labilă în soluţii alcaline în special la lumină. Stabilă la acizi minerali, la întuneric. M.a. =223; 267; 375:444 în 0,1 n HCI. Se sterilizează prin filtrare. Compus polinuclear eterociclic, avînd în constituţie 0 glucidă, riboză, şi un nucleu de aloxazină.
Foarte probabil identică cu acidul pantotenic.		Ba	Levuri. I	Factor de creştere pentru animale.	
Existenţa nesigură. Probabil identică cu colina.		b4	Levuri.	Factor de creştere pentru animale.	
Existenţa nesigură. Probaoil identică cu nicotinamida.	Uneori e greşit notată ca acid pantotenic.	b5			
A
1	2 | 3 | 4 | 5				6
Clorhidrat de piri-doxină, Adermină, Factor anti-dermatitic, Factor antiacro-dinic, Factor antipela-gros la şobolani. V-7.	Compus oxipiridinic substituit CH2OH c ho—C^ ^C—CHaOH II H3C-C ch \ # N-2HCI M, m.=205,7 Formula a fost stabilită în 1933.	Nu are u.i. O unitate şobolan = 7,5 y piri-doxină. Substanţa pură poate fi dozată şi gravimetric.	LevurI, fructe cu sîmburi, zarzavaturi proaspete, fructe din ţările calde, pere, ficat, rinichi, carne, gălbenuş, lapte. Sinteza acestei vitamine a fost realizată pe mai multe căi, dintre cari mai practică e următoarea: se condensează cianacetamida cu etoxi-acetil-acetonă, în prezenţa piperidinei. Derivatul piridinie obţinut se transformă prin diferite reacţii (nitrare, înlocuirea grupării OH cu clor, reducere şi diazotare) în diolul corespunzător. Cianacetamida se prepară din ester cianacetic cu amoniac; etoxi-aceti l-acetona se obţine prin condensarea acetonei cu ester etoxiacetic. în organism, piridoxalul, piridoxina şi piri-doxamina au proprietăţile vitaminei B6. Aceste substanţe formează constituentul mai multor enzime, cari intervin în metabolismul protidic, glucidicşi lipidic, cum şi în metabolismul triptofa-nuiui şi în sinteza lipazelor, cari metabolizează acizii graşi nesaturaţi esenţiali.	Intră în constituţia decarboxila-zelor, cari reglează metabolismul proteic. Esenţial pentru ficat, piele şi nervi. Factor de creştere pentru microorganisme.	Cristalele stabile la lumină, soluţiile în apă neutră sau alcalină şe inactivează rapid. în soluţii apoase la ^>H = 5 e stabilă la fierbere. P.t. =226,7 (descompunere).
Piridoxal, Piridoxamină. Factori B6.	CHO CH2NH2 I I c c HO—C^ ^C—CH2OH HO —C^ ^C —CbLOH II ! II I H,C—C CH HSC-C CH N.2HCI N-2HCI Piridoxal ; 1934 Piridoxamină; 1934 i			Intră în constituţia decarboxila-zelor, cari reglează rmtabolismul proteic. Esenţial pentru ficat, piele şi nervi. Factor de creştere pentru microorganisme.	Hidrosolubilă, termostabilă, sensibilă la lumină. Se administrează în tratamentul simpto-melor de carenţă, în dermatologie (keiloză, dermatite, etc.), în neurologie, în pelagră, beri-beri, scorbut, etc.
Identică cu biotina.		b7	Orez		
Identică cu adeno-zin-monofosfatu I.	i ° OH OH O Iii II HC— C	C	O CH, - O—P—OH | i I î I N x ' H H H OH HC 	N i H 1 ^ A A ^CX N 1 nh2 Formula a fost stabilită în 1929.	B»	Levuri, carne.	Agent activ în metabolismul glucidelor.	
Identică cu acidul folie = vit. M.					
Probabil identice cu vit. B12 sau acidul folie.		Bio Blx	Extract de ficat.	Factor de creştere pentru puii de găină.	
1	2		3 | 4		5	6
Ciancobalamină, Factor extrinsec Vitamina antiane-mică, Vitamina antiper-nicioasă, Vitamina antibir-meriană. V-15.8.	HaN—CO-H2Cv H3Cy h8c~c HC / HoN-CO—H>C—C \ HN-CO-H2C—F I CHa c:h—ch3 o I- \p/ o' xo hc/h- l\. HO—CHa C Formula a fost stat	CH,—CO—NHa I “ ch8 ch2 ^ f I H ✓ 3 c-—CHa—CO—NHa HC C( / \ XC^ xc' \ i R /CH2 A M / N | / 	N ţ N	 ^Co ^ /CH T' Fv / 	N » N=C c c | k d^,c' / \ / CHs cx C\ CH2—CH2—CO~NH2 ■i2C Ch|3 | CH, li H C OH S ^C-CH„ ylvu h\CH/ h > silită în anul 1956.	Nu are u. i. 1 y vit. B18= =1u. U.S.P. extract hepa-tic=11 000 u LLD=1 y ciancobalamină. Bla	Produsă de numeroase microorganisme ale solului, ale laptelui, a tubului digestiv. Se acumulează în ficat. Se obţine prin extracţie din diferite surse naturale, ca ficatul animalelor, culturi de Streptomices griseus (streptomicina) sau aurofaciens (auromicină).	Esenţială în procesele de hema-topoeză, metabolismul nervos şi al pielii. Participă la multe reacţii metabolice; în metabolismul proteinelor, lipidelor, hi-draţilor de carbon şi acizilor nucleinici; unii factori Bî2 sînt parţial activi, iar alţii inactivi, reprezentînd compuşi înrudiţi.	Hidrosolubilă, termo-rezistentă, se inacti-vează încet în soluţii alcaline şi acide slabe. M. a.=548—550; 361 ; 278 în 0,1 n NaOH.
Acidul orotic, Acidul utacil-6-car-bonic. incă nu se ştie dacă acidul orotic e numai o parte sau întreaga moleculă de vitamină BiS.	Acid 1,2,3,6-tetrahidro-2,6-dioxo-4-pirimidin-carboxilic O I! C HNX XCH I il O-C C-COOH NkN/ H M. m.=156,10 Formula a fost stabilită in 1931 •••1932.			Orez, ficat, lapte, iaurt, levuri.	Factor de creştere pentru animale. Antianemic, participă la biosinteza acizilor nucleici (a pirimidinelor). A fost propusă ca suplement nutritiv alături de metionină, în procesul de creştere a viţeilor.	P. t. 345---3460 (cristale din apă).
Factorul din ser, Factor animal din galactoză.	Formula chimică nestabilită. Derivă din xantopterină şi acid folie sub acţiunea enzimatică a laptelui sau a ficatului. M. m.*=281,26		b14	Urină.	Stimulează proliferarea celulelor. l-actor antianemic la şobolani.	
Acidul pangamic, Pangamentina.	C10Hl9NO8; derivat aminic al acidului glucuronic.		Bi.	Sîmburi de caisă, levuri, orez şi numeroase alte seminţe vegetale.	Efectuează procesele de trans-metilare în metabolismul intermediar. A fost propusă pentru tratarea bolilor reumatice şi cardiovasculare.	Hidrosolubilă.
1 1 2 1 3 1 4 1 5 1 6					
Factor citrovorum, Acid folie, Acid pleroilgluta-mic, Factor antileuce-mic, Vitamina M, Factorul Lactobacil-lus casei, APG V-13.2.	N-[4-|[(-2-amino-4-hidroxi-6-pteridil)-metil]-amino}-benzoil-glutamic HOOC m n c!:h2 HaN-C^ XC H H \ I I' i ? % /C\ CH2N—c c—CO—N H—CH ^cx Ni\r xc=c/ | I Ls° H H HOOC H \H M. m. 441,4	Nu s-au stabilit u. i. 20 000 u. biologice = ±1 mg *e	Levuri, ficat.	Participă la hematopoeză şi funcţionează sinergetic cu vitamina C în metabolismul intermediar.	P. t.=129-131° Hidrosolubilă, termo-rezistentă. Fotolabilă. Stabilă la întuneric, în soluţii alcaline; instabilă în soluţii acide. Acidul pteroil di-y-glu-tamil-glutamic = Lactobacillus casei factor. Acidul pteroil-hexa-8-glutamil-glutamic =■ vit. Bq conjugată.
Leucovorină, Vitamina B^ , Vitamina M, Folacină, Factorii U,R,S, V-13.1. V-13.3. V-13.4.	La fel sau foarte asemănător. V-13.1.=acidul pterilic (C-6-2-amino-4-bidroxipterma, condensată cu două molecule de acid p-amino-benzoic) V-13.3.=acidul pteroilmonoglutamic (folacina) V-13.4. = analogii amidaţi ai acidului pteroil-glutamic.	Factorii acidului folie	Levuri, ficat, unele zarzavaturi (spanac), lapte, brînză, carne.	Participă la hematopoeză şi funcţionează sinergetic cu vitamina C în metabolismul intermediar.	
Factorul viermelui de făină, carnitina.	Acidul p-amino-3-hidroxibutiric trimetilbetainic H C ?H °" h8c , | / H3C^N—C-CHa—c=0 H3C I 3 H M. m.=161,20 Formula a fost stabilită în 1905.		Levuri, extract de carne.	Factor de creştere pentru dezvoltarea viermilor şi a insectelor. Constituent al muşchilor striaţi şi al ficatului.	
Simbol rar pentru acidul p-amino-benzoic.	H C HC^ ^C—COOH I II H2N—C CH ^CX H	BX			
Bios II a, Bios III, Facfor filtrat, Factor antiderma-titic al puilor de găină, V-9.	H CHS H O II I II HO—C—C	C—ONH—CH2—CHa—COOH 1 • 1 H CH3 OH M. m. =219,2 d(+)-a, Y-dioxi-3i 3-dimetif-butiril-3-alanină. Formula a fost stabilită în 1940.	Nu are u. i. Acid pantotenic	Levuri, alge, fructe, ficat, carne, gălbenuş, se obţine sintetic din trietilamină şi oxid de etilen.	Face parte din grupările pros-tetice ale coenzimelor A, cari participă la acetilări, de exemplu producerea de acetilcolină. Are rol de detoxifiant celular, stimulator de creştere; menţine culoarea părului.	Instabil. Sărurile de Ca au p.t. =195-196°.
Mesoinozitol, Meso-inozită, Bios I, Vitamina aloplei-zică, Ciclohexitoi V-11.	Hexaciclohexan (optic inactiv) , , OH OH | (i_<i OH l/H HV 2 H O |\°H »/\ ’ C	C |_| A L M. m. =180,2 (Hidrat)=M. m.=216,2 Formula a fost stabilită în 1850.	Gravime- tric Inozită i-lnozitol	Levuri, frunze verzi, fungi, fructe bacterii, ficat, ouă; foarte larg răspîndit în celule.	Factor lipotrop. Compensează lipsa tiaminei. Gonadotrop. Compensează lipsa vitaminei E. Mecanism metabolic neelucidat.	P. t.=218°(dihidrat) şi 250-2530 (anhidră). Devine anhidră la 100°. Se descompune la 250°.
1	'	3	4	I	6
Nu mai e considerată ca vitamină decît pentru -microorganisme. Face parte din moleculele lipidelor (leci-tina). Amanitin, Sincalin, Bilineurin.	h8c H,C y N—CH2— CHb—OH h8c M. m.=121,18 Trimetil-oxietil, hidroxid de amoniu Formula a fost stabilită în 1852,	Gravi- metric Colină	Fungi, gălbenuş, mazăre, linte.	Efectueazâtransmetilărileîn metabolismul intermediar, factor al peristaltismelor, musculaturii netede, factor detoxifiant, factor lipotrop. Sub formă de acetil-colină, efector la nivelul terminaţiilor nervoase.	Stabil la fierbere. Se descompune în soluţii alcaline fierbinţi.
V-14.					
Acid a-lipoic, Protogen A, Factorul de substituţie al acidului piruvic.	Acid d-6,8 ditioctanic S H2C7 XS I I H2 C	CH—CH2— CH2— COOH M. m. =206,32	Gravi- metric. Acidul tioctic	Levuri, frunze verzi, boabe de soia, organele animalelor.	împreună cu carboxilazele şi coenzima A, decarboxilează cetoacizii.	p f =47,5 (L) \ =61,0 (DL) d isomerul are M. m.= =333 (=150 în metanol).
Acidul ascorbic, Acidul hexuronic, Vitamina antiscor-buticâ, Acidul cevitamic, Factor antiscorbu-tic. V-16.	Acidul ascorbic H H i i / \ HO—C—C	HC NC=:0 ii ii H OH HO C—r—C OH M. m.=»176,1 Formula a fost stabilită în 1932.	1 u.i.=0,05 mg acid ascorbic cristalizat. C	Fructe proapete în special măceşe şi lămîi, legume proaspete, plante verzi, suprarenală, corpul galben, hipofiză, ficat, lapte. în sinteza industrială se porneşte de la D-glucoză, care prin reducere catalitică trece în alcoolul corespunzător (D-sorbită); acesta se oxidează pe cale biochimică (cu Acetobacter sub-oxidans) în fermentatoare, cu agitare <-i insuflare de aer, timp de 24 de ore. Soluţia purificată e concentrată sub presiune redusă, pînă la cristalizarea sorbozei. — în faza următoare, se oxidează gruparea de alcool primar de lîngă aceea carbonilică, pînă la carboxil, cu permanganat de potasiu (în soluţie alcalină) sau acid azotic, apă oxigenată, sau, catalitic cu oxigen, celelalte grupări OH fiind protejate, în prealabil, prin acetalizare cu acetonă, în prezenţa acidului sulfuric; se obţine diacetonsorboza. Acidul diaceton-2-ceto-gluconic obţinut sesupunehidrolizei acide,se produc lactonizarea şi enolizarea acidului, care trece în acid ascorbic cristalizat, solubil în apă.	Activator universal al metabolismului celular, făcînd parte din sistemele oxidoreducătoare; antioxidant pentru alte vitamine; detoxifiant, stimulator al enzimelor, stimulator al hema-topoezei. Protejează transportorii de hidrogen. Conservant al grupului folie. Sporeşte activitatea fagocitară. Participă la formarea structurii celulare. Măreşte rezistenţa la efortul muscular. E specifică în tratamentul scorbutului.	Hidrosolubilă, foarte sensibilă la lumină. Se in activează la 45°. Soluţiile de glucoză au o acţiune protectoare cu cît sînt mai concentrate. P. t. =190—200 (descompunere). M. m.= =243,5 în acid meta-fosforic.
Vitamina J		CB	Lămîi, măceş, soc (tulpină).	Sporirea rezistenţei antiinfecţi-oase, în special la infecţii pulmonare.	
Lumisterol inactiv	Compus de adiţie monomoleculară a vitaminei D8 cu lumisterol.	»x	Nu are utilizări în terapeutică. I		
1 | 2 | 3			4 | 5 j 6		
Calciferol, Ergocalciferol, Oleovitamina D2, Ergosterol activat, Viosterol, Factor antirahitic. V-2.1.	9,1O-Secoergosta-5,7,10(19), 22-tetraen-3-ol c CH I /CHs CH —CH H 9^ I \ru ^ cH CH8 H2CX XCX XCHa Ha CH2 I I I / \ II C\ /C CHz H2CX XC H2\c/h I I il HCv ,CH HO C C h2 h M. m.=386,4 Corp steroid cu porţiuni deschise si lanţ lateral conţinînd legături — C=C— Formula a fost stabilită în 1935.	1 u.i.=0,025 vitamină D2 cristalizată. 1 u. clini-că = 12-17 u.i. 1 g== = 40 mii u.«. D»	Ulei de ficat de peşte sub forma de ergosterol (provitamina D4), în levuri, plantele superioare. Se obţine sintetic prin iradierea ultravioletă a ergosterinei.	Reg area metabolismu’ui calciu- I lui şi fosforului în sînge, calci- | riereaoaselor, stimulator al creşterii, factor important în buna funcţionare a sistemului endocrin	Termostabil la 116— 118°; sublimează fără descompunere (în vid înalt). Cristalele rezistă 9 luni la 4° în flacoane de culoare închisă. Soluţiile în propi-len-glicol rezistă un timp mai lung la expunerea în aer. p . f =115-118° ^ =115—118° l =115-117°
Vitamina antirahi-tică. Găsindu-se în organismul animalelor a fost numită „Vitamina D naturală'*. Colecalciferol V-2.2.	ch3 ch8 i c £ R/H \ C / H,\ c \ CH3 Ha H2	1 u.i.=0,002 vitamina D cristalizată 1 u.i. clinică =12-17 u.i.	Ulei de ficat de peşte, unt, lapte, gă'benuş (sub formă de 7-de-hidrocolesterol care prin iradiere u. v. dă vitamina D).		r =107—108° P.t. I = 82-83° 1 = 82—83° ( = 84—85° M.m. =254,5 în alcool sau în hexan.
Dihidrovitamina D.	ch, ch3 A c i r/H \c /Ha H\Ch8 Hg | ch8 M. m.=398,6	»7	Steroli activaţi prin iradiere.	Reglarea metabolismului calciului şi fosforului în sînge, calci-fierea oaselor, stimulator al creşterii, factor important în buna funcţionare a sistemuiui endocrin.	Termostabili la 116— 118°; sublimează fără descompunere (în vid înalt). Cristalele rezistă 9 luni la 4° în flacoane de culoare închisă. Soluţiile în pro-pilen-glicol rezistă un timp mai lung la expunerea în aer. P.t. { =115—118° \ =115—118° l =115—117°
Tocoferol, Vitamina antisteri-lităţii, Vitamina fertilităţii, Eprolin S, Epsilan, Ephynal, Sintoferol, Eviferol, Tocovit, Etavit, Fitogermin, Profecundin ••• etc. V-3.	a-tocoferol; 5,7,8-trimetiltocol sau 2,5,7,8-tetrametil-2-(4\ 8', 12'-trimetildecil)-6-cromanol ch3 | ch3 ch3 ch3 ch3 H3C /Cv O | | | | XC^ XCX \C-(CHs)3.CH(CH2)8 • CH • (CH2)3 • CH c c ch2 ch3 HO/ **C/ XCX I • Ha CH8 M. m. (3-)—416,7 M. m. (a-)-430,7 M. m. (Y*)=416,7 M. m. (8-)—402,7 Formula a fost stabilită în anul 1938.	1. u.i. =1,0 mg acetat de dl-toco-ferol = 0,91 mg dl-toco-ferol = 0,73 mg acetat de d-a-tocoferol = 0,67 mg d-a-tocoferol Tocoferol a 3 Y £ K n	Boabele de cereale germinate şi uleiurile lor, zarzavaturi, salată, gălbenuş, lapte, unt, arahide, agrişe, etc. Formele d-a şi d-3 de tocoferol sînt cele mai răspîndite. Sintetic, vitamina E (tocoferolii) se obţin prin condensarea hidrochinonei respective, de exemplu, 2,3,5-trimetil--hidrochinonă cu bromură de fitil (sau cu fitol), în prezenţa clorurii de zinc anhidre. Se obţine un ulei vîscos, insolubi în apă, solubil în disolvanţii grăsimilor. Lipsa acestei vitamine determină o creştere a colesterolului în sînge şi în muşchi. E indispensabilă aparatului genital feminin şi masculin, cum şi reproducerii.	Acţiune antioxidantă; face parte din sistemul oxidoreducere celular, participînd la metabolismul intermediar ai lipidelor, proteinelor şi glucidelor. Acţiune lipotropă. Moderator al acţiunilor vitaminei A. Rol în activitatea glandei hipofize ca regulator al sistemului nervos vegetativ. Cea mai activă formă e d-a-to-coferolul.	Liposolubilă; foarte termostabilă; sensibilă la lumină şi la acizi. Se oxidează imediat în prezenţa sărurilor de Ag şi Fe.
1		3 I	j 4 I	5	6
Acizii graşi esenţiali. Deşi nu au caracter de vitamine pro-priu-zise sînt adeseori trecute în rîndul vitaminelor. Linacidin, Linobon.	Acidul linoleic; vit. F CH3—(CHa)4—CH=CH—CH2—CH=CH—(CH8)7—COOH Acidul linolenic CH8(CHa—CH=CH)8—(CHa)7—COOH Acidul arahidonic CH8—(CH2)3—(CH2—CH=CH)4—(CH2)8—COOH	1.u.inactivitatea biologică a 10,0 mg acid linoleic standard F	Ulei de floarea-soarelui, ulei de boabe germinate de cereale. Ficat.	Acidul linoleic e cel mai activ. Pot substitui parţial vitaminele B0. Are rol în metabolismul pielii şi în funcţiunile sexuale. Factor de creştere.	
Riboflavina (Ba;		G			
Biotina, Bios II, Bios II b, Coenzima R, Vitamina antisebo-reică, Biocitina, Factorul pielii, Bioepiderm. V-10	I—d(+) Biotina; 3,4-(2-cetoimidazolid)-2-(co-carboxibutil)-triptofan O II C HN—Z/ C—NH CH II / 3 HaC CH—CH—CH s cooh^ch» M. m.—244,3 I(=Acid cis-hexahidro-2-oxo-sH-trieno-(3,4)-imidazolo-4-valeric lll=Biocetina=2 N biotillizina. Formula a fost stabilită în 1943.	Nu are u.i. 1 u =0,01 mg biotinăcris-talizată 1 u. şobolan = circa 0,04y biotinăcris-talizată II	in oricare celulă. Levuri, orez, melasă, ficat, creier, lapte, fungi, gălbenuş, carne, zarzavaturi cu frunze. E sintetizat de micro-flora intestinală.	Unul dintre esenţialii factori de creştere. Participă în constituirea grupării prostetice a co-carboxilazei (@-cocarbox ilaza); codezaminaza care reglează metabolismul acizilor tricarboxilici şibiosinteza purinelor. Are rol în fiziologia pielii şi a nervilor. 8iotin-1 sulfoxidul (Factorul AN) O II /\ I—j-(CHt).COOH \/ s o a fost izolat din culturi le de A.niger în prezenţa acidului pimelic, ca factor de creşte re (M. m. =206,3).	Hidrosolubilă, termo-stabilă, sensibilă la acizi. P. t. (II)=232—233°.
Acidul p-amino-benzoic, Factorul contra încărunţirii PAB, Amben, Paraminol, Vitamina Bx, Vitamina bacte-riană H'. Factorul cromotri-chiei, Vitamina anticanitică V-12.	Acid 4-aminobenzoic COOH I c HC^ XCH I II HC v CH V/ I NHa M. m.=137,13	Gravi-m trie. Hi	Levuri, ficat, rinichi, boabe germinate. Foarte larg răspîn-dit ca atare; nelegat'în complecşi.	Cel mai utilizat factor de creştere bacterian. Parte componentă a acidului folie.	P.t. =187—187,5° M. a.=266 (în HOH). E incompatibil cu sărurile ferice şi cu agenţii oxidanţi.
Novocaină	Ester dietil-aminoetilic al acidului p-aminobenzoic H H C^C (QH5)2 N - CH2CH2—O—C—C^ ^C—NH* II ^C—C^ O H H	h8	Obţinut sintetic.	Activ contra deteriorării celor mai variate funcţiuni fiziologice ! ale organismului omului.	
Identică cu vitamina Ca		J	i		
1	2	3	I 4	I	I 6
Filochinonă, Fitochinonă, Vitamina antihe- moragică. 3-Fitil- menadionă, Fitomenadionă, Conadionă, Koagulationsvita- min V-4.1.	2-Meti I-3-f îtil-1,4-naftochinonă O H I! c c ch3 HC VC/ HC C C CH» CH> CH„ CH„ ■^c/ \r/ \ I I I , I H C H,C—CH=Cf—CH,).CH(CHJ,CK(CHI),CH >' I ° CHS M. m.-450,7 Formula a fost stabilită în 1939.	Nu are u. i. Ki	Frunze verzi, în castane, în lu-cernă, în spanac, zarzavaturi, cartofi, uleiuri vegetale, tomate, soc, ficat de porc. Se obţine sintetic, prin condensarea 2-me-til-1,4-naftochinonei (sau a hidro-chinonei corespunzătoare) cu bromură de fitil sau cu fitol (alcool diterpenic), care e o componentă a clorofilei, din care se obţine prin tratare cu acizi şi apoi cu baze, pentru a se hidroliză gruparea ester, urmată de extracţii. Vitaminele K sînt indispensabile sintezei hepatice a protrombinei. Organismul animal are calitatea de a biosin-tet iza aceste vitamine în trac-tul intestinal, datorită florei bacteriene.	Are rol în sinteza protrombinei, în respiraţia celulară; factor de creştere pentru microorganisme. Lipsa acestei vitamine produce o sc ădere a capacităţi i de coagulare a sîngelui (hemoragii a'e pielii, mucoaselor sau altor ţesuturi).	Liposolubilă, fotosensi-bilă. P.t. = —20°. Stabilă în soluţii alcaline (diluate), e instabilă la aicalii şi hidroxizi concentraţi. M. a. ==239; 243; 249; 260; 270; 325, în hexan.
Vitamina K. (oxid)	2,3-oxid-2-metil-3-fitil-1,4 naftochinonă	Nu are u. i. Gravimetric Kx	Frunze verzi, uleiuri vegetale, ficat de porc.	Are rol în sinteza protrombinei, în respiraţia celulară; factor de creştere pentru microorganisme.	
Sinonim cu vitamina K (oxid)	H C CH« CHsCH=CCHa—C16H3[ HC NC^ \C< I I II | )o CH« HC C CC NCX CHa H l! O	Nu are u. i. Gravimetric. K	Frunze verzi, uleiuri vegetale, ficat de porc.	Are rol în sinteza protrombinei, în respiraţia celulară; factor de creştere pentru microorganisme.	Mult mai stabilă la lumină. Foarte termostabilă. M.a. în 95% eta-nol 259; 305.
Farnochinonă 3-difarnezil-mena- dionă V-4.2.	2-Difarnezil-3-metil-1,4-naftochinonă O H II hc^C\c/C\c/CH> I II II I HC C C-CH2-(CH=C-CH,-CH,)5-CH=C xcx I I H II CH, CHS o M. m.=580,86 (2-Meti l-3-difarnezi 1-1,4-naftochinonă)	1 DGU = =0,14 Y vitamina l<2 K*	Se acumulează în carnea de peşte în putrefactie, fiind produsă de colibacili. De asemenea e produsă în mare cantitate de flora bacteriană intestinală.	Are rol în sinteza protrombinei, în respiraţia celulară; factor de creştere pentru microorganisme, însă mai redus cu circa 40%. dec/t vitamina Kt.	
Menadionă, Vitamina K-activă în literatura sovietică ^ menadionă (Mikhlin 1941). Menadion.	2-Meti 1-1,4 naftatinonă = Menadionă în literatura americană. Nu e identică cu factorul Mikhlin, izolat din stigmele de grîu O H II C C HC/ \C_CH-, I II li HC. C CH V:' NC^ H || O M. m. =177,17	1 DGU= =0,04 y menadionă Ks	Sintetic (Menadionă)	Are rol în sinteza protrombinei, în respiraţia celulară; factor de creştere pentru microorganisme. F iritantă.	. P. t.=105—107°. Foto labilă.
1	2 I 3 I 4				5	6
Difosfat de Mena-dion şi diacetat de Menadiol.	2-Metil-1,4-naftohidrochi-nonă O H || HC^ XC I II II XCHa HCv ^CH c H || O	Acetomenadionă o—coch8 H | c c HC^ ^C7 ^C—CH, I II I HC C CH ^C^ XC^ H | O—COCH3 M. m. =258,26 P. t.=113°	Gravimetric k4	I	Se utilizează (ambele forme) în tratamentul hipoprotromboe-miilor şi ca diagnostic în deficienţele vitaminei K (oral, 2*** 10 mg preventiv şi 50**«60 mg în scop diagnostic).	Soluţiile de menadionă pot fi încălzite la 120°, fără descompunere; distrugere prin expunere la alcalii şi la agenţi oxidanţi.
		Menadiol-difosfat 0 S i >• HC^ ^C^ ^C—CH, ini' HC, C CH ^CX c H | /Na 0—p=o Na M. m. =530,20				
Synkamin, Kayvisin.	4-Amino-2-metil-1-naftol OH C C hc^C\c/C^c-cH3 I II I HCV ^ ^CH c H | M. m.*=173,21 NH2 (172,2)		Gravimetric h5		Are rol industrial fiind utilizată drept conservant al diferitelor produse alimentare.	P. t. (descompunere) 280.-2P20.
	2-Metil-1,4-naftalendiamină nh8 H | C C HC^ ^C—CH, I li ( HC C CH V' Xc^ H I nh2		Gravimetric		Activitate mare, însă proporţională cu toxicitatea.	Sinterizează la circa 300°.
	4-Amino-3-metil-1-naftol OH H | HC^ xc/ ^ch l II I HC C C—CH, \C^ H2 | NH3 M. m. =173,21		Gravimetric k7			
Existenţă îndoielnică. Probabil identică cu una dintre vitaminele complexului B.	Factor promotor bacterian. Existenţa semnalată de cercetătorii japonezi.		Li U	Ficat (U) Levuri (L#)	Stimulator al lactaţiei la animale.	
Acid folie (pteroil-glutaminic) sau Bc.			M	I		
2	3	4	5
Vitamina permeabilităţii, Rutin, Rutosid, Quercetin-3-ruto- sid, Melină, Fitomelină, Giobularicitrină, EIdrină, Soforinâ, Birutan (rutabron), Rutozid, Violaquercetină, Citrin-flavonă.	3,3',4',5l7-Pentahidroxiflavonă-3-rutinozid H C HCf 2 3C—OH H | !| C O C ® 4C—OH HO—Cj' 8 C1^C// ^C/ i n 11 h HC6 K C 3C V / Xcx xo—c12h21o9 OH £ (Rutinoză) Compus flavonolic	P	Fructele citrice (în coajă), în plantele verzi, vin roşu, măceş, soc. scoruş şi alte plante de pădure	Are rol de coenzimă în sistemele enzimatice de oxidoreducere celulară. Agent de reglare a funcţiunii normale de permeabilitate a vaselor capilare (rezistenţa mecanică şi permeabilitatea). în literatura sovietică e dată formula (Szent-Gyorgyi, 1936); în cea din USA e consemnată drept complex flavonoid.	
Simbol rar utilizat pentru a desemna un derivat de cumarină avînd activitate asemănătoare vitaminei P	Derivat de cumarină	P2	Fructele citrice; în plante verzi, vin roşu, măceş, soc, etc.		
Acid nicotinic Nicotinamida, Vitamina pelagro- preventivă, Niacinamida, Nicotitamida, Niacina. Apare în natură sub formă de acid liber, amidă sau glicozide. V-8.	Acid 3-pirldin carboxilic (respectiv amida sa) Acidul nicotinic (1) Nicotinamida (II) N N 1 \CH HC CH I 0 q II I II HcP C—COOH HC C—CONH2 V/ ^c' H H M. m.=123,11 M.m.=122,12 Formule stabilite în 1867 şi (respectiv) în 1894	Nu are u.i. se estimează gravimetric PP	Levuri, fructe, zarzavat, ficat, rinichi, carne, lapte, cartofi. La om flora bacteriană intestinală biosintetizează 0 cantitate de vitamină PP, care acoperă numai parţial necesarul zilnic.	De primă importanţă pentru respiraţia celulară; face parte din codehidrază, cozimază, cu rol în respiraţie. în metabolismul lipidelor Si al glucidelor. Are rol în fiziologia nervilor, a pielii şi ca factor de creştere bacteriană E foarte activă.	Hidrosolubilă, termo-stabilă P. t. (I)=234-237° (sublimează). P. t. (10=128-131°.
Factor al acidului folie, Factor B.	Nu se cunoaşte precis	E	Ficat, levuri.	Factor de creştere pentru piele.	
Factor al acidului folie, Factor S (de la streptogenină).	Nu se cunoaşte precis	S	Ficat, levuri.	Factor de creştere pentru piele.	
Torulitină, Termitină, T-complex; numire sub care se înţelege întregul complex B, extras din levuri.	Amestec de vitamine B	T	Levuri, ficat, fungi, diverse microorganisme. i	Are rol sinergie caracteristic întregului complex al vitaminelor B.	
Factor antiulceros (ulcerul peptic); simbol utilizat, uneori, în literatura de specialitate. Cabacina, Vitamina antiulcer.	Probabil identic cu acidul folie, sau sare a acidului 1-metioninsulfonic H3C\ + S_CH2—CHa—CH—COOH H8C/ | NHa	U	Varză creaţă, ţelină, salată, ouă, ’ lapte.	Regulator al funcţiunilor duodenului şi al intestinului superior.	
Existenţă îndoielnică. Probabil identic cu acidul pantotenic.		w		Factor pentru şobolani.	
Factor Lactobacil-lus bulgaricus.	Pantetină: pulbere higroscopică incoloră, amorfă ch3 HO-CH2-C— CH(OH)-CO-NH-CH2-CH2-CO-NH-CHs-CH2-SH \ ch8 Pantetină: uleios, fluid r CH3 / HOCH2—CH(OH)-CO-NH_CH2- CHa-CO-NH -CH2-CH2-S VCH3 2 Formulă stabilită în 1949			Factor de creştere pentru Lacto-bacillus bulgaricus, L. helveti-cus, etc.	
Vitamină
525
Vitamină
în metoda cetonei C18, (â-ionona se condensează cu ester Y-brom-crotonic, în prezenţa zincului, în mediu de benzen (reacţia Reformatski). Hidroxiesterul obţinut în această reacţie se deshidratează şi se saponifică alcalic, obţinîndu-se acidul C17, care se transformă în cetona C18, prin tratarea cu metil-li-tiu (2 moli). Folosirea acestui derivat organometalic prezintă avantajul, faţă de compusul organomagnezian corespunzător, de a nu da carbinolul respectiv, obţinîndu-se numai cetonă (printr-o reacţie între cetona formată şi o altă moleculă de compus organomagnezian).
Cetona C18 formează produsul intermediar principal al acestei sinteze. Printr-o condensare a acestei cetone cu brom-acetat de metil şi deshidratarea hidroxiesterului cu acid oxalic sau cu acid p-toluen-sulfonic se obţine acidul vitaminei A, sub formă de ester. Reducerea acestu i ester cu hidrură de litiu-aluminiu, la temperatură joasă, conduce la obţinerea vitaminei A, cu un randament de 54% faţă de cetona C18.
S-au mai realizat şi alte sinteze în seria vitaminei A, cari pornesc de la ciclo-hexanonă sau de la derivaţii acesteia.
Obţinerea vitaminei A prin sinteză a făcut-o accesibilă în orice cantitate şi la un preţ redus. Stabilizarea produsului comercial se obţine prin incorporarea cristalelor de vitamină A într-o masă de gelatină şi a unui antioxidant (vitamina E). Ca substanţe de protecţie pentru preparatele de vitamină A se folosesc şi alte substanţe cu acţiune antioxidantă ca: hidrochinonă, chinhidronă şi altele, cari inhibesc oxidarea.
Vitamina A se prepara în trecut excluziv prin extracţie din uleiuri provenite din ficatul diferiţilor peşti marini (Hypo-glossus hypoglossus, Sombrexos saurus, Rhombus maximus), în care se găsesc sub formă de esteri. Aceştia sînt saponi-fîcaţi cu potasăcaustică în med iu alcool ic, în atmosferă de azot.
Omul îşi procură vitaminele A ca atari, din carnea animalelor pe care o ingerează şi d in provitaminele A, cari se găsesc în vegetale. Dintre provitamine cea mai importantă e carotenul -p, care se găseşte în morcov şi apoi kriptoxantina, carotinoidă care se găseşte în porumb.
Rolul biologic al vitaminei A. Purpura vizuală (rodopsina) e pigmentul roşietic din celulele basto-naşe ale retinei; sub acţiunea luminii, acest pigment trece în retinen, de culoare galbenă, şi într-o proteină (opsină). Retinenul e aldehida corespunzătoare vitaminei A. Sub acţiunea unui sistem enzimatic, retinen-reductaza, a cărei coenzimă e cozimaza, retinenul se transformă, în parte, în vitamina A, iar restul trece din nou în rodopsină. Sursa de hidrogen, în această reacţie, o constituie difosfatul fructozei. Atît retinenul cît şi vitamina A sînt legate de proteine specifice (cro-moproteide). La întuneric rodopsina se regenerează din vitamina A. în timpul proceselor de transformare, o parte din vitamină se pierde, în mod ireversibil, fiind necesar un aport din exterior, pentru refacerea purpurei vizuale.
Vitamina A participă, de asemenea, la formarea celulelor noi şi la menţinerea ţesuturilor epiteliale. O deficienţă în vitamina A are ca efect o keratinizare a mucoaselor căilor respiratorii, digestive, urogenitale, etc., cum şi o slăbire a rezistenţei organismului la infecţii, o stînjenire a proceselor de lactaţie şi de reproducere, etc.
Supradozarea vitaminei A conduce la unele turburări (de ex., tendinţa la sîngerare, etc.).
Vitamina A e indicată în combaterea avitaminozei specifice (turburări oculare), în unele tipuri de hiperkeratoze ale pielii, cum şi pentru mărirea rezistenţei în timpul creşterii rapide, al sarcinii, al alăptării, etc. Unitatea internaţională a acestei vitamine e echivalentă cu 0,6 y de (3-caroten pur, respectiv cu 0,3 y vitamină A-alcool =0,3444y.
Vitamina Bt (t i a m i n â, a n e u r i n â) : Această vitamină a fost obţinută în 1926, sintetic, sub formă cristalizată,
Sinteza vitaminei Bj se realizează în trei etape, şi anume: sinteza componentei pirimidinice (v. tabloul III) sinteza compo-
nentei tiazolice reacţiile:
H C
şi condensarea celor două nuclee, după
HoC-
Ni
II
-C2
5C-
I
-CHaCI
provitamina
H C
+
iC— CH*
HC2 1 5C_
xs/
alcoolul tiazolic
HX-C
Derivatul bromurat,
C—CH2-----
C—NHo- HCI HC
-C-
II
c-
Ns/
-ch3
-CH*
-CHoOH
Cl“
Vitamina I cum şi mononitratul
vitaminei B1( au
acţiune identică derivatuiui ciorurat şi produsului natural.
Vitamina serveşte organismului animal la sinteza unei importante coenzime, cocarboxilaza, care e esterul aneurinei cu acidul pirofosforic, la gruparea de alcool primar:
0	O
t	f
Vitamina Bx—O—P—O—P—OH
1	I
OH	OH
Cocarboxilaza
(tiamin-pirofosfat)
Această coenzimă realizează reacţia de decarboxilare a acidului piruvic, una dintre reacţiile intermediare ale fermentaţiei alcoolice care conduce la acetaldehidă şi bioxid de carbon ; ea e o coenzimă specifică a acidului piruvic în multe reacţii ale sale.
Vitamina B1 face parte din complexul vitaminelor B, alături de vitaminele B2, B6, grupul vitaminelor B12, acidul nicotinic şi amida sa, acidul pantotenic, acidul pteroilglutamic, biotina, acidul p-amino-benzoic şi inozita (v. tabloul III); pe lîngă aceştia mai există unii factori cari nu au fost definiţi pînă acum.
Vitaminele complexului B sînt un constituent natural al drojdiei de bere, al ficatului şi al cerealelor; sînt solubile în apă şi insolubile în disolvanţi nepolari şi în grăsimi; constituie un factor de creştere pentru bacterii, ciuperci sau mucegaiuri, şi e o coenzimăsau un activator al proceselor enzimatice.
Aceste vitamine se găsesc, de obicei, răspîndite în natură, în aceleaşi ţesuturi animale şi vegetale, ceea ce a creat mari dificultăţi la, identificarea şi izolarea lor. Lipsa acestor vitamine provoacă simptome cari se suprapun, astfel încît nu e posibil, totdeauna, să fie prevenite şi vindecate prin administrarea unei singure vitamine a complexului B.
Datorită faptului că aceste vitamine reprezintă factori de creştere pentru microorganisme, s-au stabilit numeroase teste biologice, în cari se determină cantităţile necesare creşterii anumitor culturi, în condiţii standard.
Funcţionarea normală a sistemului nervos e condiţionată de prezenţa vitaminei Br Hipovitaminoza Bx se manifestă, la om, prin oboseală, lipsă de poftă de mîncare şi turburări gastrointestinale. într-un stadiu mai înaintat de avitaminoză, datorită folosirii orezului decorticat, etc., boala e cunoscută sub numele de beri-beri; în acest caz apar turburări ale nervilor sensibili şi motori (polinevrită periferică), fenomene de paralizie şi turburări ale sistemului cardiovascular, cari se termină uneori cu moartea. Hipovitaminoza B2 apare şi în cazurile de intoxicaţie cu nicotină, cu plumb, mercur, arsen, cum şi în alcoolismul cronic.
Vitamina Bx se găseşte în cantitate de circa 8000 y la 100 g drojdie de bere, şi de 75 y *a 100 g frunze verzi.
Vitamină
526
Vitamină
Vitamina B2. E un compus polinuciear eterociclic, avînd în constituţie o glucidă, riboza, şi un nucleu de aioxazină şi, pentru a o obţine sintetic se porneşte de la nitro-xilidină şi D-riboză (v. tabloul). E folosită în unele turburări hepatice sau oculare, în anumite leziuni ale limbii, buzelor şi feţei, în timpul sarcinii şi al alăptării, de obicei împreună cu alte vitamine din complexul B. Se întrebuinţează, de asemenea (sub formă de concentrate), ca adaus în hrana păsărilor de curte şi a animalelor cornute, pentru a mări numărul ouălor şi cantitatea de lapte, cum şi pentru a îmbunătăţi calitatea acestuia.
Vitamina B6 (p i r i d o x a /). Sinteza acestei vitamine a fost realizată pe mai multe căi (v. tabloul III).
Proprietăţile vitaminei B6 le au în organism următoarele trei substanţe: piridoxalul, piridoxina, piridoxamina. Acestea formează constituentul mai multor enzime din organism; ele intervin în metabolismul prota;dic, glucidic şi lipidic, în metabolismul triptofanului şi în sinteza lipazelor, cari metabo-Iizează acizii graşi nesaturaţi esenţiali. Vitamina B6 are rol în funcţiunea şi troficitatea celulelor nervoase din aria motorică a scoarţei cerebrale, din encefal, din măduva spinării, în funcţiunea pielii, a leucocitelor, etc.
Vitamina B6 se administrează în tratamentul simptomelor de carenţă, în dermatologie (keiloză, dermatite, glosită), în neurologie, în pelagră, beri-beri, scorbut, etc.
Vitamina C (acid ascorbic). în industrie se foloseşte ca materie primă D-glucoza, care prin reducere catalitică (nichel Raney sau alt catalizator de nichel) trece în alcoolul corespunzător, D-sorbita. Oxidarea sorbitei în £-sorboză se realizează pe cale biochimică, cu ajutorul unor bacterii acetice (Acetobacter suboxidans, Bacterium xylinum, etc.). (vezi tabloul III).
în acest proces tehnologic au ioc următoarele reacţii chimice:
CHO I
H— C—OH I
HO— C—H I
H—C—OH I
H—C—OH 1
CH2OH
D-glucozâ
CH2OH
I
H—C—OH I
HO—C—H I
H—C—OH 1
H—C—OH I
CHaOH
D-sorbită
rite sisteme enzimatice ^(dehidrogenaze, peroxidază, catalază, citocromoxidază, etc.). în aceste reacţii, vitamina C uşurează transferul de hidrogen (sau de electroni), funcţionînd ca un sistem „redox“; uneori, are numai un rol antioxidant. Participă la formarea substanţelor intercelulare (de ex.: colagen, cartilaje, dentină). Lipsa acestei vitamine produce turburări în metabolismul calciului, favorizînd fenomene emoragice caracteristice. Se pare că există o strînsă interdependenţă între funcţiunea vitaminei C şi a celorlalte vitamine din organism. Astfel, vitamina C influenţează concentraţia vitaminei A în ţesuturi, iar aceasta stimulează sinteza vitaminei C, la unele animale; protejează tocoferolul de oxidare şi invers. Trebuie semnalat că omul, maimuţa, cobaiul şi cîteva microorganisme au nevoie de vitamina C, ca atare, în timp ce toate celelalte animale şi plante sintetizează singure acest factor, care e pentru acestea din urmă un hormon.
în organism se găseşte depozitată în celulele din regiunile cu activitate biochimică importantă (mitocondrii, etc.) şi e prezentă în toate celulele cu activitate intensă, participînd la respiraţia celulară, ca transportor de hidrogen într-un lanţ de reacţii, legate de flavonă şi glutation.
Vitamina C intervine în metabolismul glucidic, mărind curba de toleranţă la glucoza, potenţează acţiunea insulinei la diabetici, măreşte rezistenţa la efortul muscular. Are acţiune bacteriostatică, inhibînd dezvoltarea unor germeni; în doze mari e bactericidă. Măreşte rezistenţa organismului faţă de agenţii microbieni. împiedică degenerarea grasă a ficatului, produsă de diferite toxine. E antagonistă tiroxinei şi hormonului tireotrop, inhibînd la nivelul ficatului creşterea consumului de glicogen prin tiroxină.
Indicaţia terapeutică specifică a vitaminei C e tratamentul scorbutului. E larg folosită în medicina internă (boli infec-
ch2oh	ch2oh
1
c=o
oxidare
(Acetobacter)
HO—C—H
(CH3)2CO
h2so.
\ I
H3CV yO---C
;c( i
O HJZ' xO—C—H
oxidare
H-
HO-
OH
-C
I
-C—H
I
ch2oh
L-sorboză
H-
-C-O	CH3
-C—H	C
\<
h2c—o' xch3
diaceton-sorboza
xidare
h3cx /
O HgC^^O-I	H-
COOH \ I
o—c
COOH
I
c=o
-H
-Ov
H +
ch3
HO—C—H
I
-c
H+
-c
II
-c
H-
I
HO—C-
OH
•H
H2C—O'	CH3
acid diaceton 2-ceto-gulonic
acidul 2 ceto-gulonic
cc-
HO-
HO-
I
H—C--------
I
HO—CH
CH2OH
acid ascorbic
0
1 i
Acidul ascorbic obţinut are puritatea de 99%. Se prezintă sub formă de cristale albe, solubile în apă, cu p. t. 189***192.°, 20
cu puterea rotatorie = [a] — = -f22,5° (soluţie apoasă 2%).
Caracterul acid al acestei lactone se datoreşte grupărilor enolice; pV\-ul soluţiei e 2,2; funcţionează ca un acid mono-bazic şi are proprietăţi reducătoare puternice.
Vitamina C intervine în metabolismul hidraţilor de carbon şi al aminoacizilor, luînd parte la reacţiile catalizate de dife-
ţioase, hepatice, cardiovasculare, de nutriţie, reumatism, etc.), în chirurgie, pediatrie, neurologie, stomatologie, obstetrică, ginecologie, etc. Se administrează pe cale orală sau parente-rală, în doze de 100 mg“*1 g pe zi. Unitatea internaţională e echivalentă cu 0,05 mg acid ascorbic pur.
Vitamina E (t o c o f e r o I). Au fost identificaţi, în natură, toţi cei şapte tocoferoli posibili, dintre cari mai răspîndiţi şi mai bine cunoscuţi sînt oc-, (3-, y- şi 8-tocoferolul. Sintetic, tocoferolii se obţin prin condensarea hidrochinonei respective cu bromură de fitil (sau cu fitol), în prezenţa clorurii de zinc
Vite
527
Vitesometru
anhidre. în cazul a-tocoferolului se foloseşte 2,3,5-trimetil-hidrochinonă:
CH3
I
*c\	CH3
H3C c	c—oh	I
I II + c—
HO-C	CH	II
CH L	CHS
I	bromură	de	fitil
£j_j	•U
trimetii-
hidrochinonă
CH2-CH2-CH2-CH ]—CHa
Rasa bruna s-a format din încrucişarea rasei sure de stepă şi de munte cu rasa Schwyz. Are culoare brună-cenuşie; talia CH3
I	CH
C	c Y 3
h3c-c^ xcx xc—ch2-ch2—ch2—ch—ch2—ch2
I II I	I
HO—c	c ch„	ch,
V/	■
h3c—■—c	C
Ho
Tocoferol ii se prezintă sub formă de uleiuri vîscoase, insolubile în apă şi solubile în disolvanţii grăsimilor. Cea mai mare activitate de vitamină E o prezintă a-tocoferolul (100%). Lipsa vitaminei E produce turburări funcţionale multiple. Unitatea internaţională e ech ivalentă cu 1 mg acetat de a-tocoferol. Are calităţi antioxidante, protejînd vitamina A, biotina şi vitaminele din grupul B de agenţi oxidanţi; are un rol important în metabolismul lipidic, protejînd grăsimile din organism. Lipsa acestei vitamine determină o creştere a colesterolului în sînge şi în muşchi. E indispensabilă aparatului genital feminin şi masculin, cum şi reproducerii; măreşte puterea de apărare a organismului de infecţii. Are rol în funcţiunea sistemului nervos. E antagonistă faţă de folicuIină şi tiroxină. Zilnic adultul are nevoie de circa 30 mg; în tratamente se administrează 30---50 fng zilnic pentru a combate simptomele de carenţă, turburările funcţiunii de reproducere (sterilitate, ame-noree, oligomenoree, etc.), turburările neuromusculare survenite în cursul sarcinii, afecţiuni hepatice, infarctul miocardic, reumatismul muscular, etc.
Vitamina Kx (filochinonă) se obţine sintetic (v. tabloul) şi se găseşte în regnul vegetal, în principal în lucernă, în spanac şi în castane; vitamina K2 e un produs al metabolismului bacterian (de ex. din făina de peşte, în stare de putrefacţie).
Toate vitaminele K intervin în procesele de coagulare sangvină; sînt indispensabile sintezei hepatice a protrombinei; organismul animal, pe lîngă aportul exogen, are calitatea de a biosintetiza aceste vitamine în tractul intestinal, datorită florei bacteriene. Lipsa vitaminei K din organismul animalelor produce o scădere a capacităţii de coagulare a sîngelu i, manifestată prin manifestări emoragice, la nivelul pielii, al mucoaselor sau al altor ţesuturi. Cantitatea de vitamină K necesară omului adult e apreciată ia 0,1 mg zilnic. Se foloseşte în terapeutică, în toate sindroamele emoragipare, cari au la bază o scădere a nivelului protrombinei în sînge prin lipsa acestei vitamine; e indicată în icterele prin obstrucţie şi în fistula biliară; în pregătirea preoperatorie, în tratamentul postope-rator al icterelor mecanice. în pediatrie, vitamina K e specifică în hipoprotrombinemia nou-născutului.
î. Vite, sing. vită. Zoot., Ind. alim.: Animale cornute mari. în ţara noastră, vitele cuprind trei rase: autohtone, ameliorate şi importate recent.
Rasele ameliorate sînt: Bâlţată românească, rasa brună, rasa Pinzgau de Transilvania şi rasa roşie dobrogeană.
Rasa bâlţatâ româneasca s-a format din încrucişarea rasei sure de stepă din Transilvania şi rasa Simmental, cu care se aseamănă atît în ce priveşte conformaţia cît şi în ce priveşte producţia. Are culoare bălţată, alb cu galben de diferite nuanţe, cu extremităţile albe; talia 137 cm, lungimea 160 cm, greutatea medie 560 kg; randamentul în carne 50%; producţia de lapte la GAS peste 3000 I; recordul naţional, 13 395 1 la lactaţia totală. Animalele bine îngrăşate ajung la 900---1000 kg, cu un randament de carne de 57%.
-CH9—ch9
I
CH*
I
CHa
oc-tocoferol
128 cm, lungimea 150 cm, greutatea medie 500 kg; randamentul de carne 48-*-50%; producţia de lapte la GAS peste 3000 I.
Rasa Pinzgau de Transilvania s-a format din încrucişarea rasei sure de stepă şi a rasei de murite cu rasa Pinzgau, importată din Austria de 100 de ani. Are culoare caracteristică, bălţată roşie cu alb. Randamentul de carne şi şi producţia de lapte sînt asemănătoare cu ale rasei bălţate româneşti.
Rasa roşie dobrogeană s-a format din încrucişarea rasei sure de stepa cu rasa roşie de stepă, Angler, şi Roşie daneză. Are culoare roşie uniformă, cu botul, cu unghiile şi cu vîrful coarnelor pigmentate în brun ; talia 124 cm ; lungimea 145 cm ; greutatea 400 kg; randamentul de carne 46% şi producţia de lapte, 2500 I.
Rase importate recent:	Hereford, de cu-
loare roşie, cu păr ondulat, coarne orientate lateral şi în jos, cu spinarea lungă şi foarte largă, cu musculatura bine dezvoltată; randamentul în carne pînă la 62%; e planificată pentru obţinerea de metişi industriali.
Aberden Angus, de culoare neagră, cu trunchiul bine dezvoltat, cu spinarea şi cu şalele largi, cărnoase; randamentul în carne, 65 %.
Rasa Jersey, renumită prin producţia de lapte şi conţinutul mare de grăsime în lapte. A fost importată pentru încrucişare cu rasa roşie dobrogeană. — Sin. Taurine (v.), Bovine (v.).
2.	Vitelinâ. Chim. biol.: Sin. Ovovitelină (v.).
3.	Vitesometru, pl. vitesometre. 1. Transp.: instrument de măsură a vitezei, folosit în special la vehicule. Vitesometrul permite măsurarea vitezei în raport cu un reper terestru sau în raport cu aerul, în ultimul caz fiind numit an emo m etru.
La autovehicule se utilizează, de regulă, vitesometre combinate cu un contor înregistrator al distanţei parcurse de vehicul, ansamblul acestor două aparate fiind numit kilometraj (v.). Ca vitesometre se folosesc, de exemplu, vitesometrul magnetoelectric sau vitesometrul m e c a n ic. — La locomotive de cale ferată şi la automotoare se utilizează vitesometre cu cadran şi ac indicator, combinate cu înregistratoare. Aceste aparate, montate pe locomotivă sau în cabina automotorului, pot fi conjugate cu instalaţia de repetare a semnalelor şi cu instalaţia de autostop ; astfel, comandă automat frînarea trenului, la depăşirea vitezei de mers admise. Ca vitesometre se folosesc, de exemplu, vitesometru I cu transmisiune rigidă şi vitesometrul cu transmisiune flexibilă. — La aeronave se utilizează anemometre, eventual înregistratoare sau combinate cu accelerometre, cum şi indicatoare acustice de viteză relativă. Uneori, afară de anemometru, se instalează un indicator de distanţă.
Vitesometrul magnetoelectric (v. fig./), folosit cel mai mult la autovehicule, consistă dintr-un magnet permanent inelar 11, calat pe arborele de antrenare 1 al instrumentului, care se roteşte în interiorul unei armaturi (cutii) metalice 12. Armatura e solidară cu axul 13, pe care e calat acul indicator 14, rotativ în faţa cadranului 15, cu scară gradată
Vitesometru
528
Vitesometru
în km/h (mai rar în miie/h). Prin rotirea magnetului inelar 11, în armatura 12 se induc tensiuni electromotoare, astfel încît cîmpul magnetic al curenţilor induşi se găseşte în interacţiune
4 10
74 1S
se compune dintr-un impulsor (generator de impulsii electrice) şi dintr-un receptor, legate cu conductoare electrice. Impulsorul e constituit dintr-un mic generator de curent trifazat, al cărui rotor primeşte miş-
I. Vitesometru magnetoelectric. o) schemă; 5) ansamblu; 1) arbore de antrenare; 2 şi 3) axuri; 4) tambur iniţial; 5-6, 7-8 şi 9-10) angrenaje melc-roată melcată; 11) magnet permanent (inelar); 12) armatură metalică; 13) axul acului indicator; 14) ac indicator, pentru viteză; 15) cadran gradat; 16) punte; 17) bucea; 18) consola palierului 20; 19) carcasă de fier (ecran magnetic); 20) palier; 21) pastilă-cra-podină;22) resort spiral antagonist; 23) colţar; 24) punte; 25) console pentru
pinioanele interioare ale mecanismului contor; 26) şurub de reglare.
cu cîmpul rotitor al magnetului inelar. Deoarece curenţii induşi sînt proporţionali cu viteza de rotire a cîmpulu i magnetic rotitor, cuplul care roteşte armatura metalică 12 e proporţional cu produsul dintre curentul indus şi fluxul magnetic care străbate armatura, adică e proporţional cu viteza de rotire a magnetului inelar (deci a arborelui de antrenare 1) şi are sens contrar celui de rotire.
Armatura metalică 12 nu se poate roti odată cu magnetul inelar 11, fiindcă pe axul 13 se fixează un resort spiral antagonist 22, care produce un cuplu rezistent, proporţional cu unghiul de răsucire al resortului. Deci, la o viteză constantă de rotire a magnetului inelar 11, armatura 12 se va roti pînă la un unghi oarecare, a căru i mărime e proporţională cu turaţia magnetului inelar, situaţie în care cuplul rezistent (mecanic) e egal cu cuplul activ (magnetic).
Axul 13 e ghidat în două paliere, dintre cari cel inferior 20 are o paştilă-crapod ină 21, pe care se sprijină capătu I con ic cu vîrful rotunjit al axului 13; cu ajutorul şurubului 26 se reglează jocul longitudinal al axului 13. Puntea 24 serveşte la fixarea cadranului, iar puntea 16 serveşte la reglarea tensiunii iniţiale a resortului spiral. Capătul interior al resortului spiral 22 e fixat în buceaua 17, care e presată pe axul 13.
V itesometru I mecanic (v. fig. //), folosit la autovehicule, e un tahometru centrifug la care forţa centrifugă depărtează greutăţile 9 de axa de rotaţie, astfel încît braţele articulate 8 şi 10 deplasează manşonul alunecător 14, producînd rotirea acului indicator 5, prin intermediul transmisiunii 3, 4, 7, 6. Resortul elicoidal 12 constituie elementul antagonist, necesar stabilirii a cîte unei poziţii de echilibru, pentru fiecare turaţie a axului 11.
Vitesometrul electric se utilizează la unele autovehicule cu motorul amplasat la spate, deoarece la kilometrajele obişnuite ar fi necesar un ax flexibil foarte lung, pentru transmiterea mişcării. Vitesometrul electric (v. fig. III)
carea de la cutia de viteze a vehiculului, prin intermediul unu i ax flexibil scurt. Curentul trifazat generat de impulsor, la frecvenţa corespunzătoare turaţiei rotorului, trece prin rezistenţe de reglare şi de compensare; apoi acest curent intră în înfaşurarea receptorului, unde se produce un cîmp magnetic rotativ.care roteşte o cutie cilindrică de aluminiu, calată pe axul acu Iu i indicator (la fel ca şi la vitesometrul magnetoelectric). Unghiul de deviere (de rotire) al cutiei de aluminiu e proporţional cu frecvenţa curentului generat de impulsor, care la rîndul său e proporţională cu turaţia arborelui impulsorului.
II. Vitesometru mecanic (centrifug).
1) roată melcată de antrenare; 2) melc; 3) sector dinţat; 4) roată dinţată; 5) ac indicator de viteză; 6) pinion; 7) pinion; 8 şi 10) braţe articulate; 9) greutate; 11) axul vitesometrului; 12) resort eiicoidal antagonist; 13) bridă (calată [pe axul 11); 14) manşon (alunecător pe axul 11).
■°-l
III. Schema vitesometrului electric. a) schema vitesometrului electric; b) schema contorului electric; 1) receptor; 2) impulsor; 3) rezistenţă de reglare; 4) rezistenţă ceramică; 5) acumulator; 6) camă;
7) întreruptor; 8) solenoidul ansamblului contor.
Vitesometrul cu transmisiune rigidă, folosit la locomotive, e /V. Vitesometru cu cuplat printr-un sistem de angrenaje la roa- transmisiune rigidă, ta vehiculului (v. fig. IV). in general are doi 1) roată; 2) butonul arbori principali, dintre cari unul primeşte manivelei; 3) ma-mişcareade la o roată a vehiculului (turaţie niveiă;4) mecanism proporţională cu turaţia roţii), iar al doilea cu angrenaje; 5) arde la un mecanism de ceasornic (turaţie con- bore de transmisi-stantă). Cei doi arbori sînt legaţi între ei une; 6) vitesometru; printr-un mecanism cu angrenaje. Pe arbo- 7) marchiza mecani-rele cu rotaţie constantă se găsesc una sau	cului.
mai multe tobe dinţate şi culisante, respectiv un disc de măsură; deplasarea tobelor, respectiv rotaţia discului, sînt comandate de mecanismul cu angrenaje şi sînt direct proporţionale cu turaţia roţii vehiculului. Printr-o transmisiune se leagă de tobe, respectiv de disc, mecanismul indicator şi cel înregistrator (v. fig. V). Diferitele vitesometre se deosebesc între ele prin numărul şi prin aşezarea tobelor culisante, respectiv ale discului de măsură.
Vitesometrul cu transmisiune flexibilă, folosit la locomotive, are acţionare electromagnetică
Vitesometru	529	Vitesometru
şi arbore flexibil legat la una dintre osiile vehiculului. Se deosebesc: vitesometrul cu acţionare prin curenţi turbionari, neînregistrator, la care arborele flexibil roteşte un magnet
permanent, care induce într-un disc de aluminiu curenţi turbionari, cari dau un cuplu crescînd cu turaţia, şi la care un mecanism indicator legat cu discul de aluminiu indica viteza de mers (v. fig. VI); vitesometrul cu acţionare prin curenţi turbionari, înregistrator; vitesometrul cu generator electric şi neînregistrator, care e antrenat de arborele flexibil (tensiunea la bornele generatorului fiind direct proporţională cu turaţia lui, un cadran cu o scară anumită de reducere montat pe un voltmetru, indică viteza de mers).
3	‘	'5
V. Vitesometru cu transmisiune rigidă.
1) arbore antrenat de roata locomotivei ; 2) arbore cu turaţie constantă; 3) arbore intermediar; 4) angrenaj melc cu roată elicoidală; 5) roată dinţată; 6) tobă dinţată culisantă; 7) disc de comandă solidar cu (6); 8) pinten; 9) elice pentru coborVea indicatorului; 10) spre indicator.
VI. Vitesometru electromagnetic. 1) magnet permanent; 2) ax legat cu osia vehiculului, prin arbore flexibil; 3) rotor; 4) resort spiral; 5) ac indicator.
Pd=\P+ T P"21-^=
1
- pv*
proporţională cu pătratul ecl ivalentului de viteză, care poate fi utilizată pentru măsurarea vitezei relative sau pentru acţionarea unor instrumente (de ex. giroscoape). Ştiind că diferenţa dintre presiunile totale de la intrarea şi ieşirea din trompă e
Pi+yP^a | =0 •
considerînd constanţa debitului	se	obţine
\pi-pz
>{
a
Vitesometrele cu acţionare electromagnetică sînt uneori combinate cu instalaţiile de reproducere a semnalelor pe locomotivă.
Anemometru. Av.: Vitesometru care indică viteza unei aeronave, prin intermediul vitezei relative în raport cu aerul. în majoritatea cazurilor, anemometrul cuprinde un manometru şi o antena anemometricâ; indicaţiile manometrulu i sînt de forma:
cV\j 8,
unde V e viteza aerului, 8 e densitatea aerului la altitudinea de zbor şi c e un coeficient care depinde de poziţia antenei anemometrice a vitesometrului.
Antena anemometricâ e un dispozitiv prin care se obţin diferenţe de presiuni, funcţiuni de viteză, cari se transmit manometrului, astfel încît să se măsoare echivalentul de viteză sau viteza redusă la sol. Această antenă anemometricâ e situată într-o zona puţin perturbată de zborul aeronavei, de exemplu la extremitatea unei tije calate pe botul fuzelajului sau pe aripă, eventual la partea superioara a derivei. în general, antenele anemometrice sînt constituite din tuburi P i-tot, trompe Venturi sau dispozitive analoge. Antenele cu tub Pi tot (v. fig. VII a) cuprind o priză de presiune totala şi o priză de presiune statică, ceea ce permite ca echivalentul de viteză să se determine prin presiunea dinamică
unde p (în kgf/m2) e presiunea statică, v (în m/s) e viteza aerului şi p (în kg/m3) e densitatea aerului la altitudinea de zbor. — Antenele cu trompă Venturi (v. fig. Vil o) cuprind un tub convergent-divergent, cu axa paralelă vitezei relative, astfel încît în zona strangulată să se obţină o depresiune
unde px (în kgf/m2) şi p2 (în kgf/m2) sînt presiunile statice, iar s1 (în m2) şi s2 (în m2) sînt secţiunile de la intrarea şi ieşirea trompei Venturi.
Se folosesc anemometre indicatoare, anernometre înregistratoare şi anemometre-accelero-metre.
Anemometrul indicator cuprinde un receptor cu cadran indicator, în general constituit dintr-un manometru cu tub curbat, şi o antenă de captare. Curentul de aer circulă în interiorul antenei şi determină o depresiune aproximativ proporţională cu pătratul vitezei aerului, această depresiune fiind suficient de mare (circa 2,5 m coloană de apă), pentru a permite neglijarea influenţelor datorite re-muurilor parazite, depresiunilor fuzelajului, etc. Depresiunea din antenă se transmite printr-o canalizaţie şi ajunge în capsula elastică a manometrulu i, unde produce deformarea pereţilor acesteia, iardeforma-ţiile capsulei sînt amplificate de mecanismul cu roţi dinţate al manometrului şi provoacă deplasarea unui ac indicator, în faţa cadranului gradat în km/h.
Receptorul e închis într-o cutie de aluminiu, bine etanşată,
fiind echipat şi cu: un şurub de reglaj, care permite restabilirea coincidenţei între indicaţiile anemometrului la zbor normal şi viteza cunoscută a aeronavei; un buton de rapel, care permite aducerea la zero a acului indicator. Antena anemo-metrică poate fi un dispozitiv cu tub Pitot sau cu trompă Venturi, prima fiind convenabilă în special pentru viteze mari de zbor.
Anemometrul înregistrator cuprinde un receptor cu mecanism înregistrator şio antenă anemometricâ. Receptorul e constituit din: doi cilindri egali şi opuşi, ale căror pistoane sînt legate printr-o tijă comună; o p î r g h i e mobilă, articulată la tija pistoanelor şi avînd un creion la o extremitate; o tobă rotativă, pe care se înfăşură o hîrtie de diagramă, mişcarea tobei fiind imprimată de un mecanism de ceasornic. Antena anemometricâ e un dispozitiv cu trompă Venturi şi cu tub Pitot, trompa pentru producerea unei depresiuni şi tubul pentru producerea unei presiuni. Depresiunea şi presiunea se exercită simultan pe cîte unul
Vil. Antene anemometrice. a) antenă cu tub Pitot; b) antenă cu trompă Venturi;	1) priză de
presiune statică (p); 2) priză de pre-
siune totală + 2 ^) ' ^ aiutai
convergent; 4) ajutai divergent 5) lichidul aparatului; p) densitatea aerului (în kg/m3), ia altitudinea de zbor; Pi. Pz) presiuni statice (în kgf/m2); ptf) presiune dinamică (în kgf/m?); Vi, v2) vitezele aerului (în m/s).
34
Vitesometru
530
Viteză de deformaţie specifică
d in cele două pistoane, ceea ce provoacă deplasarea lor proporţională cu pătratul vitezei relative a aerului, astfel încît pîrghia se deplasează şi creionul lasă urma pe hîrtia înfăşurată pe toba rotativă.
Receptorul e închis într-o cutie, de obicei instalată în fuze-lajul aeronavei. Deoarece în fuzelaj pot exista depresiuni variabile, e necesar ca pîrghia mobilă să fie compensată, pentru ca deplasările ei să nu fie influenţate de presiuni statice.
Anemometrul-accelerometru cuprinde un anemometru şi un accelerometru închise într-o cutie etanşă, la care sînt legate un tub de presiune dinamică şi un tub de presiune statică. Deplasările manometrului acestui instrument, provocate de variaţiile între presiunile dinamice şi statice, sînt comunicate la un ac indicator sau la un mecanism înregistrator, după caz. Astfel, anemometrul-accelerometru permite cunoaşterea atît a vitezei de zbor, cît şi a acceleraţiei într-o direcţie oarecare.
indicatorul acustic pentru determinarea vitezei relative, e constituit dintr-un alternator antrenat în mişcare de o elice anemometrică şi un receptor telegrafic. La fiecare tur al elicei corespunde un maxim al curentului debitat de alternator, astfel încît în receptor se produce un sunet de o anumită acuitate, proporţional cu viteza aerului.
Acest instrument, în general închis într-o cutie metalică fuzelată, se poate folosi (a avioane şi planoare. La un planor se montează cîte un indicator acustic la extremităţile aripii, deoarece efectul vîntului lateral e pronunţat, iar prin audiţia dublă devine posibilă percepţia rafalelor, înainte ca acestea să producă oscilaţiile aparatului.
indicatorul de distanţă, pentru determinarea distanţei parcurse de o aeronavă în zbor, e constituit dintr-un transmiţător şi un indicator. Acest instrument permite cunoaşterea distanţelor parcurse (în km) de o aeronavă în zbor, la fiecare perioadă de timp sau după fiecare zbor, ceea ce face posibilă atît determinarea consumului de combustibil şi de lubrifiant, cît şi a vitezei reale a aerului.
1.	Vitesometru. 2. C. f.: Instalaţie de măsurare a vitezei trenurilor, formată dintr-un indicator cu cadran şi un aparat de înregistrare montate pe locomotiva trenului, respectiv în cabina mecanicului, la automotoare.
Vitesometrul poate fi conjugat cu instalaţia de repetare a semnalelor pe iocomotivă şi cu instalaţia de autostop. El comandă automat frînarea trenului la depăşirea vitezei de mers admise, iar în instalaţiile de autostop acesta înregistrează şi acţionarea butonului (manetei) de vigilenţă de către mecanicul conducător.
2.	Viteza, pl. viteze. 1. Mec.: Mărime scalară de stare instantanee a unui sistem fizic, în raport cu un sistem de referinţă, egală cu derivata în raport cu timpul a unei coordonate generalizate a sistemului fizic în raport cu sistemul de referinţă. De obicei, vitezele se numesc după natura coordonatei generalizate, care poate fi o distanţă, un unghi, o arie sau o deformaţie specifică. Sin. Viteză generalizată, Viteză lagran-giană, Viteză generală.
într-un spaţiu tridimensional, coordonatele generalizate pot ficeletrei componente ale vectorului de poziţie al unui punct material, faţă de un sistem de referinţă, în care caz derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie se mai numeşte viteză lineară (v. Viteză 2) a punctului material, faţă de sistemul de referinţă considerat. Dacă coordonata generalizată e unghiul cu care se roteşte un solid rigid în jurul axei sale de rotaţie sau unghiul pe care raza vectoare a unui punct material în mişcare circulară îl face cu poziţia ei iniţială, derivata în raport cu timpul a acestui unghi se numeşte viteză generalizată unghiulară, faţă de reperul respectiv. Dacă coordonata generalizată
e aria suprafeţei plane descrisă de raza vectoare a unui punct material într-un anumit interval de timp, derivata în raport cu timpul a acestei arii se numeşte viteză generalizată areolară, în raport cu originea vectorului de poziţie al punctului mobil. Dacă coordonata general izată e o deformaţie specifică, se obţine viteza generalizată de deformaţie specifică.
Din vitezele generalizate unghiulare şi areolare se pot obţine mărimile vectoriale numite viteză unghiulară (v.), respectiv viteză areolară (v.), în felul în care se obţine viteza lineară din viteza generalizată lineară. Vitezele generalizate de deformaţie specifică constituie elementele unei matrice, asociată tensorului viteză de deformaţie specifică.
3. ~ areolarâ. Mec.: Mărimea vectorială Q de stare instantanee a unui punct material mobil M, considerată faţă de polul unui sistem de coordonate polar sau faţă de originea unui sistem de coordonate cartes ian, egală cu derivata în raport
cu timpul a ariei orientate c£ descrise de raza vectoare r a punctului material, adică:
(1)
Q— lim
A t —>0
dcâ
: ~dT
unde A cA e variaţia ariei în intervalu I de timp At. Viteza areolară în raport cu originea O a unui sistem de axe cartesiene triortogonale Oxyz are expresia:
(2)
a-
1 -		| dr
2 e	y	dt
sin (r, d r) = — r Xv,
ceea ce înseamnă că viteza areolară e jumătate din momentul vitezei v în raport cu O, Unitatea de măsură pentru viteza areolară e cm2/s.
Proiecţiile vitezei areolare (2) pe axele cartesiene:
-°>,= t
£V • 2
a
1 , •
— (xy — yx)
reprezintă vitezele areolare ale punctului în raport cu axele de coordonate.
Cînd punctul considerat M se mişcă pe traiectoria sa, locul geometric al vectorului său de poziţie re o suprafaţă conică cu vîrful în O, iar viteza areolară Cl caracterizează iuţeala cu care vectorul de poziţie descrie această suprafaţă. în cazul particular al mişcării circulare, viteza areolară în raport cu centrul cercului e egală cu semiprodusul razei cercului prin viteza punctului.
Derivata vitezei areolare în raport cu timpul e acceleraţia unghiulara. în mişcarea planetelor Q=const. şi acceleraţia unghiulară 0=0.
4.	~ ciclica. Fiz.: Derivata în raport cu timpui qi a unei coordonate generale q- care nu intervine în expresia funcţiunii lui Lagrange (v.) asociată unui sistem dinamic şi e numită coordonată ciclică. Conform ecuaţiilor lui Hamilton pentru sisteme conservative, impulsul generalizat corespunzător unei coordonate ciclice rezultă invariabil în timp.
5.	~ de deformaţie specifica. Mec., Rez. mat.: L imitacîtu-lu i d intre variaţia deformaţiei specifice a unu i med iu continuu şi timpul în care se produce variaţia, cînd acest timp tinde către zero. ta e un tensor simetric de ordinul ai doilea, ca şi deformaţia specifică.
Componentele scalare ale vitezei de deformaţie specifică sînt deci viteze de lungire specifică şi viteze de lunecare specifică. Dacă v sînt vitezele lineare ale particulelor unui
Viteză generală	531	Viteză	volumică
mediu material continuu,derivatadedirecţiedupăorientarea v, cu elementul de linie ds , e:
0)
âv
d
dx ^ <$v dy d* dsv	ây djv	“gir dsv
9îj
â7cosav- +
c)z/
srosv+
cos a,,.
unde avx, avy şi avz sînt unghiurile directoare ale orientării v. Aceasta arată că derivata de direcţie a vitezei dintr-un mediu continuu reprezintă vectorul asociat acelei orientări de un tensor de ordinul al doilea v, ale cărui componente sînt:
c)vi
vik= : (*• xk=‘x’ y<
Tensorul derivatei de direcţie a vitezei dintr-un mediu continuu are deci următoarea matrice:
$x $y
Q)Vy
9* ây
c)vz
ale cărei elemente sînt derivate parţiale. —
Partea antisimetricâ co a acestui tensor, de componente
<K;
ă?
W
e)i>z
&
=*. y, z)
caracterizează viteza de rotaţie locală <0 a elementului de volum considerat solid rigid, care e vectorul asociat acestui tensor antisimetric sau tangenţial; această parte nu interesează în studiul vitezei de deformaţie specifică. — Partea simetrică a tensorului derivatei de direcţie a vitezei, de componente A./,:
3*7 , &k\	...
^----h ;	(*,	k,	x-,	x.=x,	y,	z)
%*k d*;J	'
caracterizează starea locală a vitezelor de deformaţie specifică şi constituie tensorul vitezei de deformaţie specifică. Componentele lui de prima speţă (de indici egali):
9*\
9*
9y
A = *?
ZZ &
reprezintă vitezele de lungime specifică în direcţia axelor Ox, Oy, şi Oz, iar componentele lui de a doua speţă (de indici diferiţi) reprezintă jumătate din vitezele de lunecare specifică în planele axelor de coordonate ale indicilor lor:
xy
yz
yx
zy
1	f&x	+	dvj
2	iăy		9*
1 I			av
2 1	l a?	+	ây,
1		+	SV
2	U*		a*.
Componentele scalare A^ (i,	y, z) ale tensorului
vitezei de deformaţie specifică sînt deci derivatele în raport
cu timpul ale componentelor scalare (i, k=x, y, z) ale deformaţîei specifice:
dY/ k A-,= —— .
Tensorul A, de componente A-^, e deci derivata în raport cu timpul a tensorului y, de componente y- k:
i=Ş.
dt
Viteza de deformaţie specifică e o mărime utilă în problemele de plasticitate şi de viscozitate. V. sub Plasticitate, şi sub Viscozitate.
1.	~	generala. Mec. V.	Viteză 1.
2.	~	generalizata.	Mec.	V. Viteza 1.
3.	~	lagrangianâ.	Mec.	V. Viteză 1.
4.	~a particulei.	Fiz.,	Telc.: Derivata în raport cu
timpul a deplasării unei particule din cîmpul unei unde sonore, relativă la mediul considerat ca un întreg.
O	porţiune a mediului cuprinsă într-un volum dedimensiuni mici în raport cu lungimea de unda a sunetului, dar mari faţă de dimensiunile moleculare, e numită particulă. Deplasarea particulei, într-un mediu elastic, e vectorul care are ca extremitate poziţia particulei la un moment dat şi a cărui origine e poziţia pe care ar avea-o, în acelaşi moment, în absenţa oscilaţiilor acustice.
Produsul dintre viteza particulei şi aria secţiunii mediului se numeşte viteză volumică (v.). Sin. Viteză acustică.
5.	~ unghiulara. Mec.: Mărime vectorială de stare instantanee a unu i sistem fizic, în raport cu un sistem de referinţă, egală cu limita cîtului dintre unghiul (în radiani) descris de un vector de poziţie în rotaţie şi durata în care l-a descris, cînd această durată tinde către zero. Astfel, viteza unghiulară co se exprimă prin relaţia:
-	A0 d0-c0= I im —7— =—u,
A/-»0 At
în care 0 e unghiul descris de vectorul de poziţie considerat şi u e versorul direcţiei lui o. Se defineşte viteza unghiulară, fie a unui punct material în mişcare circulară, fie a unui solid rigid în mişcare de rotaţie în jurul unei axe sau al unui punct, în raport cu un anumit sistem de referinţă.
Viteza unghiulară se măsoară în radiani pe secundă. Considerînd turaţia n a unui rotor, expresia vitezei unghiulare e:
7r n ^ 30"'
Derivata în raport cu timpul a vitezei unghiularese numeşte acceleraţie unghiulară (£=co).
6.	~ volumică. Fiz.: Produsul dintre viteza lineară a unei particule din cîmpul unei unde sonore şi aria secţiunii mediului luată în frontul de unda.
Propagarea unei unde sonore, avînd presiunea sonoră instantanee complexă p, într-un mediu perfect elastic, omogen şi isotrop, de impedanţa acustică specifică Zs% produce o deplasare relativă a particulei materiale, pe direcţia de propagare a undei, cu o viteză instantanee complexă u=fi/Zs.
Pentru un mediu acustic a cărui secţiune normală pe direcţia vitezei are aria A, viteza volumică complexă e dată de relaţia;
u=u-a=aÎ- = ^- .
Z, ZA
în care 2A* impedanţa acustică pe care o prezintă mediul
*34
Viteză
532
Viteză
pe suprafaţa de arie A. Viteza volumică are dimensiunea: L3!"'1. Sin. Flux de viteză acustică.
1.	Viteza. 2. Mec.: Mărime vectorială de stare instantanee a unui punct material, faţă de un sistem de referinţă, numită şi viteza lineara, egală cu derivata în raport cu timpul a vectorului de poziţie (r) al punctului:
(1)
-	dr -
v— —— =r. d t
Viteza lineară a unui punct e un vector legat, avînd direcţia tangentei la traiectorie în punctul considerat, sensul mişcării şi valoarea absolută egală cu derivata în raport cu timpul a lungimii s a arcului parcurs z; = |s|, astfel încît se poate scrie:
(2)	v — s~ = v'z ,
unde t e versorul tangentei în sensul în care se deplasează punctul.
Dacă viteza v e constantă ca direcţie (r-^const.) traiectoria e o linie dreaptă şi mişcarea e rectilinie. Dacă viteza e constantă în modul (u=const.), mişcarea e uniforma; dacă v variază în timp, mişcarea se numeşte variată, fiind acceierată cînd viteza creşte cu timpul şi întîrziată (încetinită) cînd viteza scade.
în mişcarea uniformă, viteza e egală cu lungimea arcului de traiectorie parcurs de punct în unitatea de timp, adică:
(3)	t/=^(
t ■
unde s0 e spaţiul iniţial, fiind lungimea arcului corespunzător poziţiei punctului la momentul t= 0.
Dimensiunea vitezei e
r ,, lungime \V\= —. -	,
u J timp
ca unităţi practice de viteze foiosindu-se cm/s, m/s, km/h.
în Cinematică, viteza lineară poate fi studiată vectorial sau raportînd mişcarea la diferite sisteme de coordonate. — In coordonate cartesiene se consideră expresia analitică
r—xi-\-yj -\-zk
a vectorului de poziţie r, în raport cu sistemul de referinţă Oxyz, şi se obţine:
(4)
unde
v = vxi+v j +vzkt
sînt proiecţiile vitezei v pe axele de coordonate, egale cu derivata în raport cu timpul a proiecţiilor pe axele respective ale vectorului de poziţie r. Măsura vectorului viteză e:
v = ‘}J %2-{-y2 + z2 iar poziţia lui în spaţiu e dată de cosinusurile directoare:
cos (x, v)~
-	y	-	z
cos (y,v)=s	cos	(z,v)=	—
v	v
cari sînt componentele versorului vitezei v. — în coordonate cilindrice, se consideră expresia analitică r=rp-j-z/e a vectorului de poziţie al punctului cu coordonatele (p, «>. z) şi se obţine:
(5)	v—rp-\-rdn-{-zk,
unde p e versorul razei polare OM1~p, n e versorul direcţiei normale la raza polară în planul xOy, k e versorul direcţiei Oz, larOe unghiul polar şi ze cota. în cazul mişcării în pfânul
perpendicuJar pe direcţia k, se consideră numai coordonatele polare în plan (r, 0) ale punctului şi rezultă:
(6)	v = rp-j-rdn,
în care vp=r e viteza radială, reprezentînd proiecţia vitezei lineare pe raza vectoare, iar v =rd e viteza de circulaţie, reprezentînd proiecţia vitezei Jineare pe normala la raza vectoare (în sensul mişcării). — în coordonate intrinseci, viteza se exprimă prin relaţia:
(7)	v = s r, cu componentele:
î>t=sf= v, yv=0'' şi v^ = 0, viteza după direcţia tangentei (vx) fiind în adevărata ei mărime, iar proiecţiile vitezei pe normala principală (vj şi pe binor-mală (î/p) fiind nule.
La solidul rigid în mişcare interesează distribuţia de viteze ale punctelor acestuia. — In mişcarea de translaţie toate punctele corpulu i au aceeaşi viteză, vectorul viteză de translaţie fiind vector liber. — în mişcarea de rotaţie a unui solid cu axă fixă A, considerînd triedrul triortogonal Oxyz cu axa Oz după axa de rotaţie A, viteza unui punct M(x, y, z) a solidului are expresia:
(8)	v — —<ayi-\-<&xj
unde co=co-e e vectorul viteză unghiulară al mişcării de rotaţie.
—	în mişcarea plană, viteza unui punct oarecare al solidului are expresia generală:
(9)	v = v0 + caxr,
distribuţia de viteze fiind definită de funcţiunile vectoriale vo~vo(0 Ş' <*>=<o(0. cari reprezintă viteza originii triedrului mobil şi viteza unghiulară; r din formula (9) e vectorul de poziţie al punctului considerat, faţă de originea triedrului mobil.— in mişcarea solidului cu un punct fix, distribuţia de viteze e dată de formula:
(10)	v — <axr,
în care co e viteza unghiulară al cărei suport trece prin punctul fix şî are poziţie variabilă, iar r e vectorul de poziţie al punctului considerat.
Viteza lineară a unui punct material e complet determinată numai în raport cu sistemul de referinţă faţă de care se consideră, adică e o mărime relativă din punctul de vedere cinematic. Deci viteza poate avea valori diferite faţă de diferite sisteme inerţiale, iar experienţa nu permite recunoaşterea, printre sistemele inerţiale, a unuia care să poată fi considerat imobil, pentru raţiuni mai importante sau mai multe, decît oricare altul dintre ele. în Mecanica clasică şi în teoria relativităţii restrînse, viteza faţă de un sistem de referinţă inerţial prezintă importanţă deosebită, servind la calculul impulsului (•p—mv) şi al energiei cinetice (£=1/2 mu2).
Alegînd unul oarecare (17) d intre aceste sisteme inerţiale ca sistem absolut, viteza lineară faţă de acesta se numeşte viteză absolută viteza lineară a unui mobil faţade un sistem de referinţă (1^) mobil faţă de fT) se numeşte viteză relativă (vr), iar viteza absolută a punctului din sistemul (I\) cu care coincide într-un moment dat punctul considerat se numeşte viteză de transport (vf) a punctului considerat. Aceste trei viteze sînt legate prin relaţi'a:
(11)	Va^Vt + Vr'
viteza absolută fiind suma vectorială d intre viteza de transport şi viteza relativa a punctului considerat.
Viteză absolută
533
Viteză de. avans
în studiul mecanismelor, relaţia de mai sus capătă forma
(12)
VB~VA + VB(A) '
care exprimă că viteza absolută a unui punct oarecare B al unui element mobil dintr-un mecanism e egală cu viteza absolută a altui punct A al elementului, considerată ca viteză de transport, adunată vectorial cu viteza în mişcare relativă a punctului B faţă de punctul A.
în teoria relativităţii restrinse se arată că egalitatea (11) nu e satisfăcută, eroarea dată fiind cu atît mai mare, cu cît produsul vitezei de transport prin cea relativă se apropie mai mult de pătratul vitezei luminii în vid (v. sub Relativităţii, teoria ~ restrînse).
î. ~ absoluta. Mec. V. sub Viteză 2.
2.	~ absoluta a avionului. Av.: Viteza unui avion faţă de sol, egală cu rezultanta vitezei proprii şi a vitezei vîntului.
3.	~ adevâratâ a avionului. Av.: Sin. Viteza absolută a avionului (v.).
4.	~ ascensionala. Av.: Componenta verticală (pozitivă) a vitezei lineare a unui mobil (de ex. un avion) în urcare.
5.	~ comerciala. Transp.: Raportul dintre distanţa parcursă de un vehicul sau de un tren de vehicule şi timpul total de parcurs, incluziv opririle. Astfel, viteza comercială se exprimă (în km/h) prin relaţia:
hs-60
unde 2s (în km) e suma distanţelor parcurse, (în min) e suma timpilor de mers, iar (în min) e suma timpilor de oprire.
Viteza comercială, care totdeauna e mai mică decît viteza de mers şi nu poate fi decît ce! mult egală cu viteza medie, constituie un indice tehnic-economic, fiindcă reprezintă viteza transporturilor. Mărirea vitezei comerciale, ceea ce se încearcă să se obţină în majoritatea cazurilor, e posibilă atît prin mărirea vitezei medii şi a acceleraţiei de pornire, cît şi prin îmbunătăţirea frînelor şi reducerea duratelor de oprire.
Raportul dintre viteza comercială şi viteza de mers e randamentul mersului.
6.	~ critică. Av.: Viteza unui avion, corespunzătoare zborului de regim la unghiul de portanţă maximă. Viteza critică e viteza minimă, sub care urmează pierderea de viteză.
7.	~ critică de curgere. Mec. f/.: Viteza unui gaz, în urma detentei adiabatice pînă la presiunea critică de detentă. Valoarea vitezei critice e dată de relaţiile:
r= 1/ Pi»i = \Jg*Pcl
în care fix şi sînt presiunea şi volumul specific al gazului în starea iniţială, pcr—p1 [2/ (x-j-1)]	e	presiunea	critică
de detentă, vcr şi Tcr sînt volumul specific şi temperatura absolută a gazului la sfîrşitul detentei (corespunzătoare presiunii critice pcr), x e exponentul curbei de transformare ad iaba-tică a gazului, iar R e constanta gazului. Viteza critică e egală cu viteza de propagare a sunetului în gaz, în starea pe care acesta o are la sfîrşitul detentei (la presiunea pcr tempe-ratura Tcr).
Viteza critică se obţine în secţiunea de ieşire din ajutajele convergente, după care presiunea e mai mică sau cel mult egală cu presiunea critică corespunzătoare presiunii pe care o are gazul la intrarea în ajutaj; de asemenea, viteza critică se
obţine în secţiunea minimă a ajutajelor convergent-divergente, după care presiunea e mai mică decît presiunea critică corespunzătoare presiunii pe care o are gazul la intrarea în ajutaj (deoarece în secţiunea minimă se stabileşte chiar presiunea critică).
, Deplasarea gazelor cu viteza critică e folosită în turbinele cu abur şi cu gaze, în ejectoare, în reactoare, etc.
8.	~ de amerisare. Av.: Viteza cu care un hidroavion ia contact cu apa, în cursul amerisării, în aceleaşi condiţii ca şi avioanele la aterisare. V. şî Viteză de aterisare.
9.	~ de antrenare. Hidrot.: Viteza minimă a curentului de apă necesară pentru punerea în mişcare a unor particule solide, situate la fundul curentului. Viteza de antrenare v0 depinde de mărimea, forma şi densitatea particulelor, de coeficientul de frecare al particulelor de fund, cum şi de caracteristicile hidraulice ale curentului. Expresia vitezei de antrenare e:
-Cl[J.+ 1/Cf[i2+ y 7rrf3<yp(p1-p)(c2-c3-cy)
y; —	---------’-------------------------------------
2	p d (c2	j)
CU
p^c^dv^+cţ9±d2vl,
unde (x e viscozitatea dinamică a lichidului, d e diametrul mediu al particulelor, p1 e densitatea particulelor, cj e coeficientul de frecare al particulelor de fund, p e presiunea hidro-dinamică exercitată de curent asupra particulelor, cx şi c2 sînt coeficienţi de proporţional itate determinaţi pe cale experimentală, iar c3 e coeficientul de proporţional itate în calculul forţei ascensionale hidrodinamice
Fe = czpdh)l
exercitate de curent asupra particulei.
O formulă stabilită experimental, valabilă pentru viteza de antrenare a aluviunilor nisipoase, e;
Id
P,-P
vo = ^ gd I
1+0,5 I
"(b)
după cum h/d>60 sau 10< hjd<60, aceste mărimi h şi d fiind considerate în m. in formulele de mai sus, vQ reprezintă viteza medie pe verticală, d e diametrul mediu al aluviunilor, ^max e diametrul cel mai mic al particulelor maxime aflate în proporţie de 5%, iar h e adîncimea curentului. Pentru calcule expeditive se poate utiliza formula:
t-0 = 3 -{]Wd +0,00063 (ffatm-Â) [m/s],
în care #atm (în m CA) e presiunea atmosferică.
Pentru fiecare fel de material aluvionar, în raport cu aşezarea lui relativă în patul cursului de apă respectiv, corespunde o viteză „critică", la depăşirea căreia începe fenomenul de antrenare.
10.	~ de aşchiere. Mett.,Tehn. V. sub Aşchiere 2.
11.	~ de aterisare. Av.: Viteza cu care avionul ia contact cu solul, în cursul aterisării. Pentru o manevră corectă, această viteză e egală cu viteza minimă pe care o are avionul în zbor, la unghiul de portanţă maximă.
12.	~ de avans. Mett., Tehn.: Viteza lineară a unui punct de pe tăişul principal al unei scule aşchietoare, în mişcarea
Viteză de bază
534
Viteză de proiectare
secundară (relativă) de lucru, de avans, în raport cu suprafaţa de aşchiat. V. şî sub Aşchiere, şi sub Mişcare principală, Mişcare de avans.
1.	de baza. C, f.: Sin. Viteză de mers (v.).
2.	~ de circulaţie. C. f.: Viteza maximă cu care poate circula un tren, pe o linie de cale ferată, determinată de seria şi starea focomotivei, c e tonajul trenului, sistemul de frînare, felul şi starea vagoanelor, profilul şi starea liniei, felul şi starea instalaţiilor de mînuire şi asigurare a macazurilor.
Viteza cea mai redusă impusă de elementul cel mai precar devine viteza de circulaţie a trenului, care e trecută în livretul de tren; ea nu poate şi nu trebuie să fie depăşită de către mecanic.
Viteza maxima admisa, în funcţiune de sistemul de frînare şi de caracteristicile vagoanelor, pe linii de cale ferată cu ecartament normal, e de 140 km/h pentru trenuri de călători; 110 km/h pentru automotoare; 70 km/h pentru trenuri de marfă, militare, mixte, etc. Pe linii de cale ferată cu ecartament îngust, viteza de circulaţie maximă admisă la orice fel de tren e de 30 km/h.
Viteza minima a trenului reprezintă viteza sub care nu trebuie să circule trenul pe porţiuni de linie cu anumită rezistenţă caracteristică. Valoarea acestei viteze nu trebu ie să fie sub 15 km/h la linii cu ecartament normal şi 10 km/h la linii cu calea îngustă, în cazul tracţiunii cu abur, şi sub viteza de regim uniorar, în cazul tracţiunii electrice şi Diesel cu transmisiune mecanică, hidraulică şi electrică.
Vitezele minime pe porţiunile de linie cu declivităţi mari sînt fixate prin dispoziţiuni speciale ale conducerii căilor ferate şi prevăzute în livretele de mers al trenurilor.
3. ~ de coborîre. Av.: Componenta verticală a vitezei unei aeronave în coborîre.
4.	~ de croaziera. Av,: Viteza normală de zbor a unei aeronave, corespunzînd unui regim al motorului la 75% din puterea nominală. La avioanele obişnuite, viteza de croazieră reprezintă circa 90% din viteza maximă.
5.	~ de decolare. Av.: Viteza necesară unei aeronave pentru a se desprinde de sol, respectiv de apă, în cursul manevrei de decolare.
6.	~ de extracţie. Mine: Viteza de translaţie a coliviilor unui puţ de extracţie. Această viteză e, de obicei, mai mică pentru transportul personalului (2-**8 m/s) şi mai mare pentru transportul materialului (3-*-12m/s).
7. ~ de filtrare. Expl. petr.: Viteza teoretică pe care ar trebui să o aibă un fluid care curge printr-un mediu poros, pentru a da un debit egal cu debitul real, în ipoteza că secţiunea de trecere nu ar fi micşorată de prezenţa solidelor cari constituie mediul poros. Sin. Viteză de filtraţie.
8.	^ de filtraţie. Expl. petr.: Sin. Viteză de filtrare (v.).
9.	~ de foraj. Expl. petr. V. sub Foraj 3.
10.	~ de mers. C. f.: Viteza realizată la deplasarea trenului, corespunzătoare timpului de mers indicat prin mersul de tren (v.). Valoarea maximă admisă a vitezei de mers se determina pentru diferitele secţiuni de circulaţie şi pentru diferitele tipuri de vehicule.
La determinarea vitezei de mers (calculată în km/h) maxime admise (calculată şi verificată cu vagonul dinamometric) se ţine seamă de distanţa de frînare, de condiţiile de stabilitate în mers a vehiculelor şi de instalaţiile de siguranţă a circulaţiei. Sin. Viteză de bază.
11.	~ de migraţiune a unui ion. Chim. fiz.: Viteza cu care se mişcă un ion, sub acţiunea unui cîmp electric, în direcţia liniilor de cîmp. Depinde de natura ionului, de caracteristicile fluidului în care se mişcă şi de intensitatea cîmpului
electric; în cîmpurile electrice slabe e proporţională cu intensitatea cîmpului, iar în cîmpurile electrice intense e proporţională cu rădăcina pătrată din intensitatea cîmpului. Sin. Viteză de transport a unui ion.
12.	~ de picaj. Av.: Viteza lineară în zborul de coborîre al unei aeronave, pe o traiectorie care are un unghi de pantă mai mare decît 45°. Viteza de picaj are expresia:
I' pnz
în care G e greutatea aeronavei, p e densitatea aerului, cp e unghiul de înclinaţie faţă de orizontală al traiectoriei de zbor Şi Rz e coeficientul total de portanţă. La zborul în coborîre la verticală, numit picaj la verticala, viteza maximă de picaj (cînd forţa inerţială e nulă) se numeşte viteza limită şi are expresia:
în care Tm e tracţiunea teoretică a elicei, R e coeficientul total de rezistenţă minimă la înaintare, iar a e coeficientul de frînare al elicei (în general, a e foarte mic); dacă motorul e calat sau merge încet (au ralenti), atunci se admite Tm ^0.
V.	şi sub Picaj.
îs. ~ de plin mers. Transp.: Viteza unui vehicul, după ce acesta a depăşit intervalul de accelerare şi înainte de a se exercita vreo frînare.
14.	~ de proiectare. Drum.: Viteza maximă a vehiculelor pe traseul unui drum, care mai e compatibilă cu siguranţa circulaţiei; ea se stabileşte la proiectarea drumului şi constituie elementul de bază pentru stabilirea valorilor elementelor geometrice ale drumului în plan, în profil longitudinal şi în profil transversal; serveşte şi ia clasificarea tehnică a drumurilor. Viteza de proiectare se alege în funcţiune de importanţa drumului pentru dezvoltarea economiei naţionale, de intensitatea şi felul traficului probabil şi de relieful regiunii.
Viteza de proiectare stabilită pentru un drum trebuie să fie asigurată pe toată lungimea drumului, şi reprezintă viteza maximă admisibilă în punctele cu restricţii de viteză (curbe, rampe). în aliniamentele cu declivităţi mici, se pot realiza însă şi viteze mult mai mari, în funcţiune de posibilităţile automobilului. Vitezele de proiectare admise în ţara noastră, în funcţiune de categoria tehnică a drumului, sînt specificate în tabloul I.
Tabloul I
Categoriile tehnice ale drumurilor	I	il	III	IV	V
Vitezele de proiectare, km/h	100	80	60	40	25
Rezultă că vitezele de proiectare, pentru diverse categorii de drumuri, reprezintă o restricţie numai în cazul drumurilor de categoriile 11!••• V, pentru unele tipuri de automobile cari pot dezvolta viteze mai mari pe sectoare izolate ale traseului. Pentru drumurile de categoriile I şi II, vitezele de proiectare de 100 şi 80 km/h nu reprezintă o restricţie, pentru majoritatea tipurilor de automobile.
Pentru autodrumurile importante şi autostrade, destinate în special transporturilor rapide de călători, se recomandă ca viteza de proiectare să fie de 160*“180 km/h.
Viteza de proiectare trebuie să ţină seamă şi de scopul în care e construit drumul. La drumurile destinate special pentru efectuarea transporturilor de mărfuri, viteza de proiectare trebuie să asigure atît ctrcu laţia autovehiculelor izolate,
Viteză ce recul
535
Viteză
cit şi a autotrenur ilor. Vitezele de proiectare prescrise în prezent se referă la circulaţia autoturismelor izolate, în ipoteza că îmbrăcămintea e în buna stare.
Pe	timp umed	şi	Tabloul II
iarna,	coeficientul	de
aderenţă, caredeterm ină stabilitatea autovehiculelor în curbe şi condiţiile de frînare, se reduce foarte mult, din care cauză se reduce şi viteza	maximă admisi-
bilă. De aceea, se recomandă ca, la proiectarea drumurilor, să se stabilească încă
o	viteză de'proiectare, inferioară, care corespunde circulaţiei de mărfuri şi care trebuie să fie asigurată, indiferent de starea în care se găseşte îmbrăcămintea, incluziv cazul cînd coeficientul	de aderenţă	are o valoare foarte	mică.
Vitezele	de proiectare, în	funcţiune de	trafic, şi de relief,
prescrise de	standardele din	ţara noastră	sînt	specificate în
tabloul	II.
1.	~ de	recul. Mec. V. sub Recul.
2.	de	transport a unui	ion. Chim.	fiz.	V. Viteză de
migraţiune a unui ion.
3.	~ de trefilare. Metg. V. sub Trefilare.
4.	~ ecart de Av.: Diferenţa dintre viteza lineară maximă a unui avion, obţinută cu motorul în plin şi cu un unghi de incidenţă minim, şi viteza minimă.
s. ~ economica. Nav.: Viteză care permite unei nave parcurgerea distanţei maxime la un consum de combustibil minim.
6.	indicata. Av.: Viteza lineară dedusă din citirea indicaţiei unui vitesometru, după ce se fac corecţiile intrinseci, inerente instrumentului.
7.	~ indusa. Mec. fl.: Viteza particulelor unui fluid în masa căruia există un vîrtej sau un sistem de vîrtejuri. în teoria aripii, acest sistem e generat de circulaţia care se stabileşte în jurul ei. Viteza indusă se măsoară, în acest caz, în dreptul aripii.
8.	~ iniţiala. Mec.: Viteza unui mobil în momentul în care începe mişcarea considerată.
9.	^ limita. Hidr.: Viteză maximă posibilă de cădere pe verticală, fie la căderea unei particule solide într-un fluid în repaus, fie la căderea unei particule lichide într-un fluid gazos în repaus. La atingerea vitezei limită, forţa determinată de greutatea particulei egalează forţa rezistentă opusă de fluid.
Viteza limită W e funcţiune de diametrul d al particulei, de densitatea px a acesteia, de densitatea p a fluidului şi de viscozitatea cinematică va lui. între viteză şi aceste elemente există relaţia Re = Wdjv, care dă numărul Reynolds al mişcării particulei.
Pentru Re< 1 (în condiţiile căderii unei particule în apă corespunde d<0,0'\ cm), căderea are loc în regim laminar şi viteza limită (în cm/s) e dată de relaţia:
toate dimensiunile fiind exprimate în cm, g, s.— Pentru 1<i?e<400, căderea are loc într-un regim de tranziţie între regimul laminar şi cel turbulent. Pentru 1<Re<20 (în condiţiile căderii unei particule în apă corespunde 0,01 cm<d< <0,06 cm), viteza limită (în cm/s) e dată de relaţia:
j^d_ (ft.)0*7.
0	5,06v°'38lp	)
Pentru 30<Re<A00 (în condiţiile căderii unei particule în
apă corespunde 0,06<d<0,2 cm), viteza limită (în cm/s) e dată de relaţia:
g0.5V0.67 / Pi	U,5S
0	2,40v».n \ p	j
Pentru Re>400 (în condiţiile căderii unei particule în apă d>0,2 cm), viteza limită (în cm/s) e dată de relaţia:
'r*=i4rFW7-1)'
în cazul căderii unor particule în apa liniştită, viteza limită se numeşte şi mărimea hidraulică a particulei respective.
io.	~ limita de tîrîre. Hidrot.: Viteza medie la care un material de anumite dimensiuni, de pe fundul albiei unui curent de apă, se găseşte la limita de a fi tîrît de curent.
n. ~ maxima admisa. C.f.: Valoarea maximă a vitezei de circulaţie, pe care o poate atinge un tren pe o secţiune de circulaţie anumită. Ea e determinată de cea mai mică dintre vitezele de circulaţie admise de caracteristicile căii, respectiv ale vehiculelor cari compun trenul.
12.	~ medie. Transp.: Raportul dintre distanţa parcursă de un vehicul sau de un tren de vehicule şi timpul total de parcurs, excluziv opririle. Astfel, viteza medie se exprimă prin relaţia:
S
unde S e distanţa parcursă şi t e durata parcursului.
13.	~ minima. Av. V. sub Viteză critică.
14.	~ optima. Av.; Viteza corespunzătoare zborului economic al unui avion, adică în cele mai bune condiţii din punctul de vedere al randamentului economic.
15.	/v/ pe deasupra fundului. Nav.: Viteza unei nave în raport cu pămîntui, egală cu rezultanta dintre viteza prin apă şi viteza curentului. Viteza pe deasupra fundului se poate deduce numai măsurînd distanţa parcursă între două puncte precise, într-un interval de timp dat.
ie. ~ prin apa. Nav.: Viteza unei nave în raport cu apa adică fără a ţine seama de efectul curentului şi al valurilor asupra navei. Viteza prin apă e viteza indicată de loch sau de turaţia maşinilor.
17. ~ proprie. Av.: Viteza de translaţie a centrului de greutate al avionului, faţă de aerul înconjurător.
îs. ~ radialâ. Mec.: Componenta vitezei lineare de-a lungul razei vectoare care defineşte, în raport cu un punct fix, poziţia mobilului pe traiectorie.
19.	~ reala. Av: Viteza care se obţine din viteza indicată, dată de un vitesometru, după ce se fac corecţiile condiţionate de diferenţele dintre atmosfera reală şi atmosfera standard.
20.	~ tehnica. C. f.: Viteza maxima care se poate realiza pe o cale în bună stare, situată în palier şi în aliniament, pe timp favorabil, de un vehicul feroviar de un anumit tip şi în bună stare de funcţionare. Valoarea vitezei tehnice e determinată de construcţia vehiculului şi a căii, de interacţiunea dintre cale şi vehicul şi se obţine făcînd raportul dintre distanţa parcursă de acesta şi timpul efectiv de mers, scăzîndu-se opririle în staţii. Viteza tehnică e mai mică decît viteza maximă de circulaţie admisă pe secţiunea respectivă. Pe o cale cu o mai mare greutate pe osie admisă, acelaşi vehicul poate avea o viteză tehnică mai mare, şi invers; în cazul unei căi sau al unui vehicul în stare de funcţionare mai puţin bună, viteza tehnică devine mai mică.
21.	Viteza. 3. F/z.: în propagarea undelor (v.), viteza pe care trebuie să o aibă un observator mobil pentru ca o anumită proprietate a undei (v.) să apară pentru el invariabilă în timp. Sin. Viteză de propagare, Viteză de undă.
Trafic (număr de vehicule/zi)	Relieful terenului		
	şes	deal	munte
3000	100	100	80...100
1500...3000	100 i	80	60
500...1500	80...100 !	60... 80	40...60
100...500	60... 80	40... 60	25...40
100	40...60	40...60	25...40
Viteză de detonaţie
536
Viteză critică de călire
în diferite condiţii corespunzătoare tipului de undă considerat şi proprietăţii la care se referă, se definesc: viteză de fază şi de grup (v. Pachet de unde), viteză de front, viteză de semnal, etc.
1.	~ de detonaţie. Expl.: Viteza de propagare a undei detonante, sub acţiunea căreia se descompun explozivii deto-nanţi sau brizanţi. Această viteză variază, după compoziţia explozivului, de la circa 3000 m/s (aninita) pînă la circa 7800 m/s (dinamita gomă).
2.	~ de explozie. Expl.: Viteza cu care se propagă arderea sau deflagraţia explozivilor deflagranţi sau lenţi. într-o atmosferă deschisă (aer liber), viteza e de cîţiva milimetri sau centimetri pe secundă, iar într-o atmosferă închisa (deex. gaură de mină) variază de la cîţiva metri pînă la cîteva sute de metri pe secundă (maximum 400 m/s).
3.	~ de faza. Fiz. V. sub Undă, şi sub Pachet de unde.
4.	~ de	front. Fiz.	V. sub Undă.
5.	^ de	grup. Fiz.	V. sub Pachet	de unde.
e. ~ de propagare. 1. Fiz. V. Viteză 3.
7.	~ de propagare. 2. C. f.: Raportul dintre lungimea con-
ductei generale de frînă fără ramificaţii, între robinetul mecanicului şi robinetul final al unui tren, şi dintre timpui care trece din momentul punerii robinetului mecanicului în poziţia de strîngere a frînelor şi pînă în momentul cînd aerul comprimat în prealabil intră în cilindrul de frînă al ultimului vagon al trenului. Viteza de propagare prezintă importanţă în special la	trenurile	lungi; ea trebuie să fie	de	cel	puţin
100 m/s la trenurile de	marfă cu pînă	la 200 de	osii	—	şi	de
cel puţin 150 m/s la trenurile de călători cu pînă la 80 de osii.
8.	~ de semnal. 1. Fiz.: Viteza de propagare a unei acţiuni fizice susceptibile de a interveni într-o legătură cauzală. în această accepţiune viteza de semnal poate fi şi viteza unui punct material şi viteza de front a unei unde.
9.	~ de semnal. 2. Fiz., Telc.: Viteza cu care se propagă partea principală a unui semnal.
în cursul propagării în medii dispersive, un semnal, care cuprinde un grup de frecvenţe, se împarte în mai multe grupuri de unde, cari se propagă cu viteze diferite. Grupul principal, care formează partea principală a semnalului, e precedat de grupuri precursoare, cari se propagă cu viteză mai mare, intermediară între viteza luminii în vid (cu care se propagă frontul semnalului) şi viteza semnalului.
în medii slab dispersive, viteza semnalului e aproximativ egală cu viteza de grup, diferind mult de ea în domeniile de dispersiune anormală. Valorile vitezei de semnai obţinute prin măsurări depind de sensibilitatea instrumentului folosit: cu cît sensibilitatea instrumentului e mai mare, cu atît valorile măsurate sînt mai mari; la limită, un instrument cu sensibilitate infinită măsoară viteza frontului semnalului, egală cu viteza de propagare a luminii în vid.
10.	^ de unda. 1. Fiz. V. Viteză 3.
11.	^ de unda. 2. Fiz.: Sin. Viteză de fază (v. sub Pachet de unde).
12.	Viteza. 4. Fiz.: Mărime care caracterizează evoluţia în timp a unui proces fizic, chimic, etc., definită de creşterea valorii unui parametru al procesului în unitatea de timp.
13.	~ critica de câlire. Metg.: Cea mai mică viteză de răcire în procesul călirii, viteză la care austenita subrâcită se transformă în martensită, cu excepţia unei anumite cantităţi de austenita reziduală. De regulă, viteza critică de călire se notează cu vcr]t şi se măsoară în °/min sau în °/s.
Pe diagrama Ar'~Ar/- (v. fig. II— care se referă la oţel carbon eutectoid — sub Călire 1), viteza critică de călire e aceea care corespunde valorii vc (în °/s). — Pe diagramele de transformare isotermicâ a austenitei (diagramele T.T.T.), viteza critică de călire e determinată de curba de răcire con-
tinuă, care, în punctul de stabilitate minimă a austenitei, e tangentă la curba de început de transformare isotermică (v. curba 3, fig. V, sub Călire 1). Orice răcire, efectuată cu o viteză mai mică decît cea corespunzătoare curbei 3, va fi reprezentată printr-o curbă de răcire care taie curbele în S sau în C, şi nu va da structură pur martensitică; orice răcire, efectuată cu viteză egală sau mai mare decît aceea a curbei 3, va da structuri pur martensitice, fără alţi constituenţi, cu excepţia austenitei reziduale.
în scopuri practice, viteza critică de călire se poate determina folosind diagrama T.T.T. (v. fig. /), prin relaţia:
V . = —__________
cnt 1 ,.ST ’
1 m
în care A1 e temperatura punctului critic al oţelului respectiv, t etemperatura corespunzătoare stabilităţii minime a austenitei şi Tm e durata de stabilitate minimăa austenitei. Din această relaţie (şi din fig. /), cum şi din felul în care se prezintă diferitele diagrame de transformare isotermică a austenitei (v. sub Transformare 3), rezultă că valoarea vitezei critice de călire a unui oţel oarecare e determinată de poziţia, faţă de axa ordonatelor, a curbei de început de descompunere isotermică a austenitei; cu cît această curbă se află mai la dreapta, respectiv cu cît valorile tm şi sînt mai mari (adică, cu cît stabilitatea austenitei e mai mare), cu atît mai mică e viteza critică de călire. Cu cît această viteză e mai mică, cu atît mai uşor se căleşte oţelul respectiv şi cu atît mai mare e adîncimea lui de călire (v. şî sub Căiibilitate).
Viteza critică de călire, care interesează în mod deosebit la călire, depinde de următorii factori: conţinutul de carbon, temperatura de încălzire pentru călire, compoziţia oţelului (în cazul oţelurilor aliate), mărimea grăunţilor, omogeneitatec austenitei, natura şi dimensiunile incluziunilor nemetalice. în practica industrială se tinde ia modificarea acestor factori, pentru a micşora viteza critică de călire şi a mări călibilitatea, în special la piesele cari trebuie să prezinte proprietăţi cît mai omogene pe întreaga secţiune.
Conţinutul de ca r-bon şi temperatura de încălzire pentru călire influenţează sensibil viteza critică de călire (v. fig. II). La temperaturi joase de încălzire (peste Acx, dar sub Accem, respectiv sub Acs), viteza critică de căi ire variază după curba 1, iar ia încălzirea pînă în domeniul austenitei omogene (peste Accem şi peste Ac3), după curba 2.
Deci, în timp ce ia călirea cu încălzire pînă în domeniul auste-n it ic viteza critică de călire scade continuu cu creşterea conţi-
l. Diagrama T.T.T. log t) logaritmul timpului (măsurat în s); t) temperatură, în °C; 1) curba de început a transformării isoter-mice a austenitei; 2) linia de transformare eutectoidă; 3) curba aproximativă a vitezei critice de călire.
II. Influenţa conţinutului de carbon şi a temperaturii de încălzire, asupra vitezei critice de călire.
Cc) conţinutul de carbon, în %; v"crjt^ viteză critică de călire, în °/s; 1 şi 2) curba de variaţie a vitezei critice de călire cu încălzire la temperaturi joase (în domeniul ^c1-Acem sau £c3), respectiv pînă în domeniul austenitei omogene.
Viteză de creştere a cristalelor
537
Viteză de creştere a cristalelor
mitului de carbon, la călirea cu încălzire numai peste Aq, valoarea t>crit începe să crească brusc de la circa 1 %C şi această creştere se accentuează odată cu creşterea conţinutului de carbon (deoarece cement ita nedisolvată, constituind centre suplementare de recristalizaţie, reduce stabilitatea austenitei, mărind astfel valoarea
Vit)'
Se ştie că temperaturile corecte de încălzire pentru căiiresînt (v. fig.
VI,	sub Călire 1): cu 30-**50° peste Ac3, la oţelurile hipoeutectoide; cu 30**’50°peste Aclf laoţe-lurile eutectoide şi hi-pereutectoide. Astfel, vitezele critice de călire corectă pentru oţelurile hipoeutectoide sînt cele indicate de curba 2 din fig. II, iar pentru oţelurile hipereutectoide sînt cele ind icate de curba 1.
în fig. III, curba 1 indică vitezele critice de călire pentru temperaturile corecte de încălzire la oţelurile carbon, de unde rezultă: orice călire realizată cu o viteză cel puţin egală cu cea indicată de această curbă dă structură martensitică; viteza critică de călire e minimă la oţelurile conţinînd circa
0,7-**1,0%C şi creşte mult pe măsură ce conţinutul de carbon creşte sau scade sub aceste limite; oţelurile, cu mai puţin decît 0,20---0,25 % C se călesc foarte greu la martensită, deoarece reclamă o viteză de răcire foarte mare (de ex.: un oţel carbon cu circa 0,20% C are o viteză critică de călire de circa 1900°/s; un oţel cu 0,09%C, circa 23C0°/s; un oţel cu 0,04% C, circa 45Q0°/s), motiv pentru care practic nu se căiesc astfel de oţeluri. De asemenea, din fig. III rezultă că: la răcirea oţelurilor carbon cu viteze sub circa 100--*120°/s nu se pot obţine decît structuri perlitice (perlită sau sorbită), indiferent de conţinutul în carbon al oţelului; la viteze cu puţin mai mari decît aceasta se poate obţine un amestec de troostită şi martensită, la oţelurile conţinînd circa 0,6**-1(2 %C; la oţelurile cu mai mult sau cu mai puţin carbon sînt necesare viteze de răcire mai mari pentru a obţine o structură care să conţină şi martensită.— în aceeaşi figură (fig. ///), curba 2 indică cele mai mici viteze de răcire la cari încep să apară în structură şi ace de martensită. Vitezele date de această curbă corespund vitezei v- din diagrama Ar'-Ar", numită uneori viteza critica inferioara de călire (v. fig. II, sub Călire 1). Prin urmare, curbele 1 şi 2 împart diagrama în trei zone, cari determină diferitele structuri obţinute la călirea cu diferite viteze de răcire.
Conţinutul în elemente de aliere influenţează viteza critică de călire în sensul în care acestea influenţează poziţia curbelor de transformare isoterm ică a austenitei, faţă de axa ordonatelor. Astfel: elementele cari măresc mult valorile tm şi cum sînt borul, manganul, cromul, nichelul, molibdenul şi altele, reduc mult viteza critică de călire; elementele cari măresc mai puţin valorile tm şi t , cum sînt siliciul, wolframul, titanul, etc., reduc mai puţin viteza critică de călire; elementele cari micşorează valorile tm ?' cum e cobaltul, măresc viteza critică de călire.
Alierea cu unul dintre elementele din primul grup poate reduce substanţial viteza critică de călire, cum se vede în tabloul care cuprinde cele mai importante elemente de aliere (Mn, Ni, Cr) folosite curent la oţelurile aliate de construcţie (valorile din tablou sînt determ inate pentru călirea cu încălzire pînă la 950°, pentru toate oţelurile menţionate). De exemplu, la un oţel de îmbunătăţire conţinînd 0,40% C, alierea de 1,60% Mn reduce viteza critică de călire (calculată pentru intervalul de răcire 800---7000) de la 600°/s, la 50°/s, dar alierea de 2,64%Cr reduce viteza critică la numai 10°/s. în cazul în care se aliază mai multe elemente, viteza critică de călire poate deveni atît de mică, încît oţelul se căleşte la martensită chiar la răcirea în aer sau în cuptor (oţeluri autocălibile).
M a r i m e a grăuntelui de a u st e n i t â, respectiv mârimea grăuntelui real, influenţează foarte mult viteza critică de călire. Astfel, transformarea austenită -> perl ită se realizează cu o viteză cu atît mai mare, cu cît valoarea factorului Vj e mai mare (v. Factorii principali de cari depinde cristalizarea metalelor, sub Cristalizare); deoarece germenii fazei noi apar pe suprafeţele de separare ale grăunţilor, valoarea lui Vj devine însă cu atît mai mică, respectiv austenita devine cu atît mai stabilă şi ^crit cu atît mai mică, cu cît grăunţii sînt mai mari. Deci, cu cît grăuntele de austenită e mai mare, cu atît viteza critică de călire e mai mică. Uneori, pentru a uşura călirea, se face o încălzire la temperatură înaltă, cu scopul ca, prin supraîncălzire, să se mărească suficient grăuntele de austenită şi să se reducă corespunzător valoarea vitezei wcr;t.
Omogeneitatea austenitei favorizează reducerea vitezei critice de călire, întrucît într-o austenită mai puţin omogenă se ivesc mai uşor centre de cristal izaţie, auste-nita devine mai puţin stabilă, iar valoarea vitezei vcrlt creşte.
Incluziunile nemetalice, cari formează de asemenea centre suplementare de cristal izaţie, măresc valoarea factorului v j, reduc stabilitatea austenitei şi măresc viteza critică de călire.
î. ~ de creştere a cristalelor. Chim. fiz., Metg., Mineral.: Viteza lineară, măsurată în mm/s ori în mm/min, cu care cresc dimensiunile lineare ale unui cristal în cursul dezvoltării lui din topitură sau ale unui cristal de material metalic sau nemetalic rezultat dintr-o transformare alotropică (recrista-lizare). Viteza de creştere a cristalelor, de regulă notată :u vc, depinde de gradul de subrăcire, respectiv de viteza de răcire, pentru acelaşi material şi în condiţii constante de cristalizare; astfel v( creşte nelinear cu gradul de subrăcire, pentru vitezele de răcire cari se realizează în practica industrială. Valoarea vitezei v şi raportul dintre aceasta şi valoarea vitezei de formare a cristalelor determină mărimea granulelor unui material. V. şî Viteză de formare a cristalelor, şi Factorii principali de cari depinde cristalizarea metalelor, sub Crista-
I	izare.
---------^Ce
III. Structurile obţinute la călirea cu diferite viteze de călire.
Cc) conţinutul de carbon, în % ; vc) viteză de călire, în °/s;	1) curba vitezei critice de
călire; 2) curba vitezei critice inferioare de călire; /) martensită; II) martensită+troos-tită; III) perlită + sorbită.
Viteza critică de călire a unor oţeluri aliate
%C	Elementul de aliere	Z'crit ('ntre 800 şi 700°), în°/s
0,40	_	600
0,42	0,55% Mn	550
0,40	1,60% Mn	50
0,35	2,20% Mn	8
0,42	1,12% Ni	450
0,52	3,12% Ni	180
0,40	4,80% Ni	85
0 55	0,56% Cr	400
0,48	1,11% Cr	100
0 52	1 96% Cr	22
0,38	2,64% Cr	10
Viteză de filtrare
538
Viteze, triunghi de
1.	~ de filtrare. 1. Ind. hîrt. V. încercările hîrtiei, sub
Hîrtie.
2.	~ de filtrare. 2. Alim. apa: Viteza aparentă de mişcare a apei printr-un strat filtrant constituit din material poros, rezultînd ca raportul dintre debitul de apă şi aria suprafeţei orizontale a basinului filtrant. Se exprimă în m/h sau m/24 ore.
3.	~ de fluaj. Tehn. V. sub Fluaj.
4.	~ de formare a cristalelor. Chim. fiz., Metg., Mineral.: Numărul de centre de cristalizaţie (v. sub Cristalizare) cari se formează pe unitatea de volum în unitatea de timp, în procesul de cristalizare (solidificare) sau în procesul de recrista-Iizare (transformare alotropică) a unui material, de exemplu a unui material metalic. Viteza de formare a cristalelor, de regulă notată cu vj, depinde de gradul desubrăcire, respectiv de viteza de răcire, pentru acelaşi material şi în condiţii constante de cristalizare; astfel, creşte nelinear cu gradul de sub-râcire, pentru vitezele de răcire cari se realizează în practica industrială. Pentru valori mai mari decît un anumit grad de subrâcire, vj creşte mai repede decît viteza de creştere a cristalelor, ceea ce favorizează formarea unei structuri foarte fine (v. fig. III, sub Cristalizare), V. şî Viteza de creştere a cristalelor.
5.	~ de informare. Telc.: Sin. Flux de informaţie (v.), Curent de informaţie. V. şî sub informaţiei, teoria
e. ~ de încălzire. Fiz.: Derivata în raport cu timpul a temperaturii unui punct al unui corp a cărui temperatură variază (creşte) cu timpul.
7.	~ de răcire. Fiz.: Derivata în raport cu timpul a temperaturii unui punct al unui corp, considerată cu semn schimbat, în ipoteza că temperatura din acel punct scade cu timpul.
8.	~ de reacţie. Chim. fiz. V. sub Cinetică chimică.
9.	~ de telegrafiere. Telc.: Viteza de transmitere a semnalelor telegrafice, exprimată (în baud) prin numărul de impulsii elementare (cu şi fără curent) transmise într-o secundă. Dacă t0 (în secunde) e durata unei impulsii elementare, viteza de telegrafiere e:
N= — [baud],
^0
10.	~	de	tragere. Tehn. mii. V. Cadenţă de tragere.
11.	~	de	vaporizare. Fiz.: Limita cîtului dintre masa	de
lichid care se vaporizează şi timpul în care s-a produs vaporizarea, cînd acest timp tinde către zero, la temperatura de vaporizare a	lichidului şi la presiunea de 760 mm Hg.
12.	~	de	variaţie a unei mărimi. Mec., Fiz.: Derivata	mă-
rimii considerate în raport cu timpul. Viteza de variaţie a unei mărimi e deci un tensor care are acelaşi ordin (scalar, vector, tensor de ordinul al doilea, etc.) ca şi mărimea considerată. Viteza de variaţie a vectorului de poziţie al unui punct material, de exemplu, adică viteza lui lineară, e un vector, ca şi vectorul de poziţie, etc.
Viteza de variaţie se numeşte adesea şi numai viteza. De exemplu, viteza de variaţie a temperaturii se numeşte viteză de încălzire, dar cînd aceasta e negativă (cînd temperatura scade cu timpul) i se schimbă semnul şi se numeşte viteză de răcire, etc.— Viteza lagrangiană e cazul particular de viteză de variaţie, în care mărimea a cărei variaţie se consideră e o coordonată generală.
33. ~ lineară de cristalizare. Metg.: Sin. pentru Viteza de creştere a cristalelor în procesul de cristal izare a materialelor metalice (v. Viteza de creştere a cristalelor).
14.	Viteză. 5. Mş.: Fiecare dintre raporturile de demulti-plicare dintre turaţia motorului unui vehicul şi turaţia arborelui care transmite mişcarea la roţile propulsoare ale vehiculului.
îs. cutie de ~.Mş.: Sin. Schimbător de viteză (v.).
16.	schimbător de Mş. V. Schimbător de viteză.
17.	Viteze, triunghi de Mş.: Reprezentare grafică a vitezelor şi a direcţiilor de deplasare a fluidului în rotomaşinile hidraulice, eoliene sau termice. Considerînd o particulă a curentului de fluid care trece prin rotorul maşinii, elementele cari determină triunghiul f de viteze într-un anumit moment sînt	<
(v. fig. /): viteza absolută a fluidului, c\ viteza periferică a rotorului, u, în punctul ocupat de particulă; direcţia vitezei absolute a fluidului, care formează unghiul a CU direcţia vitezei /.Elementele determinate ale tangenţiale aleasă ca direcţie de refe- triunghiului de viteze, rinţă. Prin compunerea acestor două m) particulă de fluid :c) vite-viteze după regula paralelogramului, za absolută a fluidului; u) vi-şi prin proiectarea pe direcţia vitezei teza periferică a rotorului; tangenţiale şi pe perpendiculara pe w) viteza relativă a fluidului; această direcţie, se obţin elementele cu şi wu) componenta tan-rezultante ale tnunghiulu i, şi anume; genţială a vitezei absolute viteza relativă W a fluidului faţă de respectiv a vitezei relativew; rotor; direcţia vitezei relative faţă ca şi wa) componenta axi-de viteza periferică, determinată de ală a vitezei absolute c-, res-unghiul (3; componenta tangenţială a vitezei absolute^; componenta tangenţială a vitezei relative wu\ componenta axială a vitezelor absolută ca şi relativă wa (ca=wj, la maşinile axiale, respectiv componenta radială a acestor viteze Cr şi Wy (cr=Wr), la ma- direcţia vitezei periferice, şinile radiale.
Relaţiile principale dintre aceste mărimi sînt următoarele:
pectiv a vitezei relative w; cr şi wr) componenta radială a vitezei absolute c, respectiv a vitezei relative w: a) unghiul vitezei absolute cu direcţia vitezei periferice; P) unghiul vitezei relative cu
= \/c2-\-u2—2*m*c*cos a; c. =s-sin <x=w sin (3;
=c*cos a;
Wu	'
cos S=-------î sin 8
r w
w
Triunghiurile de viteze se construiesc, în general, atît pentru intrarea, cît şi pentru ieşirea din rotor (respectiv din fiecare etaj al rotorului), deoarece, atît pentru determinarea elementelor geometrice ale paletelor, cît şi pentru studiul mişcării fluidului prin maşină, e necesară cunoaşterea condiţiilor de mişcare a fluidului în aceste două puncte.
în cele două triunghiuri de viteze ale unu i etaj sau ale unei trepte se notează cu indicii 1 şi 2 mărimile corespunzătoare intrării, respectiv ieşirii din etaj sau din treapta.
La maşinile a-xiale, fiecare tri-unghi de viteze determinăun plan tangent la cercul descris de punctul considerat al roto-rului, punct care se deplasează cu viteza periferică u.
Triunghiurile de viteze la intrarea şi la ieşirea din paletele rotorului pot fi reprezentate separat (v. fig. II) sau împreună (cu un punct sau cu viteză tangenţială comună; v. fig. UI).
If. Triunghiurile de viteze ale unui etaj de turbină cu abur axială.
1) stator; 2) paletă rotorică; u) viteza periferică a rotorului; c1( wlt şi Pi) elementele determinante ale triunghiului de viteze, la intrarea aburului în rotor; c2, w2, oca şi 02) elementele determinante ale triunghiului de viteze, la ieşirea aburului din rotor.
Vitezelor, compunerea —
539
Viticultură
La maşinile radiale, triunghiurile de viteze sînt situate în plane radiale. Spre deosebire de triunghiurile de viteze ale maşinilor axiale, la cari, în general, u~const., la maşinile
căluşul format pornesc rădăcinile noi, astfel încît viţele încep primăvara să vegeteze mai de timpuriu şi mai viguros. Plantatul de primăvară trebu ie făcut pînă în luna april ie. Sistemul
a	b
III. Reprezentarea triunghiurilor de viteze, Ia intrarea, respectiv Ia ieşirea fluidului motor dintr-un
rotor.
o) cu un punct comun; b) cu viteza periferică comună; u) viteza periferică a rotorului; Ci, Wi, ai, $1 şi Cj, Wgi cc, 3*) elementele determinante ale triunghiului de viteze la intrarea fluidului motor în rotor, respectiv la ieşirea din rotor; Ciu, wlu şi c2u, w2u) componentele tangenţiale ale vitezei absolute c, respectiv ale vitezei relative w, la intrarea şi la ieşirea faţă de rotor; w1(J, w2q) componentele axiale ale vitezei relative w, la intrarea, respectiv la ieşirea din rotor.
IV. Triunghiurile de viteze ale unei maşini cu rotor, radiale.
1) paletă rotorică; rx şi r2) razele corespunzătoare muchiilor de intrare şi ieşire ale paletelor rotorice; cx şi c2) vitezele absolute de intrare şi ieşire din rotor; Wj şi vv2) vitezele relative de intrare şi ieşire din rotor; şi u2) vitezele periferice ale rotorului, măsurate pe cercurile cu razele rt şi r3.
radiale u^=j=.ux, deoarece punctele de intrare şi de ieşire din rotor se găsesc la distanţe diferite faţă de centrul de rotaţie (v. fig. IV). Sin. Diagrama vitezelor.
î. Vitezelor, compunerea Mec.: înlocuirea mai multor viteze simultane ale unui punct material sau corp solid, printr-o singură viteză rezultantă.
Considerînd mişcarea absolută a unui mobil, viteza sa absolută va e dată de regula paralelogramului va=svr+vr
unde vr e viteza mobilului în mişcarea lui relativă faţă de un reper mobil E, iar vf e viteza lui E faţă de un reper Sx considerat fix.
2.	Vitezometru, pl.vitezometre. Transp.,C.f.V. Vitesometru.
3.	Viticultura. Agr.: Cultura viţei de vie în vederea producerii de struguri şi de vin. în ţara noastră se folosesc în cultură: viţa de vie (Vitis vinifera L.; subspecia sativa), care cuprinde categoria viţelor indigene sau nealtoite şi a viţelor altoite; hibrizi producători direcţi (v) cari cuprind categoria producătorilor direcţi vechi, produşi în America de Nord, şi a producătorilor direcţi noi, produşi în Europa, prin încrucişarea viţelor americane cu soiuri ale viţei de vie, în vederea obţinerii de viţe rezistente la filoxeră; viţe port-altoi (v. Port-altoi), cari cuprind grupul speciilor americane pure, grupul hibrizilor americo-americani şi grupul hibrizilor europeo-americani (pe viţele rezistente la filoxeră se altoiesc soiurile de viţă de vie).
Producerea materialului săditor viticol se face în pepiniere; el consistă din: butaşi de viţă port-altoi pentru înrădăcinare, butaşi de viţă port-altoi pentru altoire, butaşi de viţă port-altoi înrădăcinaţi, coarde altoi, viţe altoite şi viţe indigene nealtoite. Ca material săditor de viţă de vie nealtoită se folosesc butaşi fasonaţi din coarde recoltate din vii, la cari se lasă doi ochi în vîrf. Butaşii se plantează în şcoli, amplasate pe terenuri nisipoase-lutoase. Viţele altoite şi cele nealtoite se păstrează în timpul iernii, pînă la plantare, legate în pachete, cari se aşază în nisip în pivniţe, bordeie, silozuri.
în condiţiile din ţara noastră, viile se plantează mai ales pe terenurile în pantă, pe terenurile nisipoase şi pe nisipurile aproape curate din Sudul Olteniei şi din Vestul ţării. Pe pantele destinate plantării cu viţă de vie se execută lucrări anti-erozionale: terase, îndiguiri, sisteme de drenaj, etc.
Epoca de plantare cea mai potrivită e toamna, deoarece în timpul iernii se cicatrizează secţiunile rădăcinilor şi din
de plantare ales (în pătrat, în dreptunghi, în romb, etc.) trebuie să asigure un spaţiu egal pentru fiecare butuc de viţă, posibilitatea folosirii mijloacelor mecanizate la lucrările în vie, conservarea solului. Locurile pe teren în cari urmează să se planteze viţele se fixează prin pichetare (v.). Pe aceste locuri se fac gropile de plantare, în cari se aşază viţele, după ce au fost supuse fasonării (prin tăierea unei părţi din rădăcini şi din cord iţe) şi mocirlitului (v. sub Mocirlă 1).
Lucrările: culturale în vii se grupează în: lucrări de conducere a vegetaţiei şi producţiei, lucrări de întreţinere şi ridicare a fertilităţii ’ solului, de completare a golurilor din vii, de combatere a dăunătorilor, a bol ilor şi a condiţiilor climatice defavorabile. Aceste lucrări se aplică fie asupra diferitelor organe ale butucilor de viţă, fie asupra factorilor mediului exterior; cele dintîi cuprind: tăierile în uscat şi în verde (v. sub Tăiere), cercuitul, legatul şi polenizarea suplementară. Prin operaţia cercuitului, braţele şi coardele de rod rămase după tăiere capătă direcţia, poziţia, forma şi înălţimea cari asigură fructificaţia pe toată lungimea coardelor, dezvoltarea favorabilă a lăstarilor, aerarea suficientă a vegetaţiei, executarea I iberă a lucrării solului. Braţele şi coardele se fixează prin legarea elementelor de schelet şi de rod de mijloacele de susţinere; araci (v.) şi spaliere (v.). Materialele folosite la legat sînt: răchita, sîrma, teiul, pănuşile de porumb răsucite, etc. Tăierile fn verde se execută în timpul perioadei de vegetaţie şi au drept scop să completeze efectele tăierilor în uscat. Prin plivit, care e o lucrare de aplicaţie generală, se îndepărtează atît lăstarii port-altoiului, cît şi cei crescuţi la baza butucului şi cei improductivi de pe coardele de rod. Alte feluri de tăiere în verde sînt: ciupitul (v.); copil i-t u I (v.) ;cîrnitul; inciziunea inelară, copci-t u I (v.); r ă r i t u I boabelor şi al ciorchinilor, prin care se urmăreşte obţinerea unor struguri cu boabe cît mai mari, mai uniforme şi de calitate mai bună; desfrunzirea, care se efectuează în anii ploioşi şi consistă în îndepărtarea frunzelor din dreptul ciorchinilor, pentru a-i expune la lumină,
Polenizarea suplementarâ e o operaţie prin care se stimulează fecundaţia, în special la soiurile autosterile; ^ea se execută de 2'"3 ori în timpul înfloritului, cu o pompă sau cu un tampon de vată ori de blană de iepure. Se mai aplică, pentru obţinerea vinurilor dulci, răsucirea pedunculului ciorchinilor, prin care se reduce accesul apei în boabe. Ciorchinii
soiurilor de masă valoroase se acoperă cu pungi de hîrtie-perga-ment sau de material plastic transparent, pentru a-i feri de dăunători, de boli, de grindină.
Vitraliu
540
Vitrină
Butucii îmbătrîniţi se regenerează prin tăieri apiicate părţii aeriene şi sistemului radicular, prin ruperea scoarţei vechi, prin muşuroire. Golurile cari apar în vii, mai ales în cele intrate în perioada de declin, se completează prin plantarea de viţe înrădăcinate (în care scop se folosesc şi viţe crescute în prealabil în ghivece), prin marcotai sau prin altoirea port-altoaielor vechi sau a butaşilor înrădăcinaţi, mai vechi.
Pentru a menţine în vii condiţiile favorabile creşterii şi producţiei viţelor se aplică lucrări de păstrare şi ridicare a fertilităţii solului şi măsuri de combatere a bolilor, a dăunătorilor, a buruienilor şi de protecţii contra gerului, a grindinii, etc. Solul în vii se întreţine ca ogor negru, prin lucrări executate la adîncime (săpatul manual, înlocuit tot mai mult cu arături, şi redesfundatul, executat la intervale de 5---8 ani) şi prin lucrări superficiale (grăpat şi prăşit). Terenul de lîngă butuci, care nu poate fi mobilizat prin mijloace mecanice, se lucrează manual. Combaterea mecanică a buruienilor se completează prin aplicarea erbicidelor. în regiunilecu precipitaţii insuficiente se poate aplica mulcirea (v.), care contribuie la păstrarea umidităţii soluiui. Fertilizarea solului se asigură prin îngrăşăminte de bază, adm in istrate toamna sau primăvara (la dezgropatul viilor) şi prin îngrăşăm inte suplementare, apl i-cate în timpul perioadei ae vegetaţie. Ca îngrăşămînt organic se folosesc periodic: gunoiul de grajd, boştină fermentată, îngrăşămintele verzi. Dintre îngrăşămintele minerale se administrează anual mai ales: azotat de amoniu (100---200 kg/ha), superfosfat (150*•-300 kg/ha), sare potasică (100***150 kg/ha). Sporuri de producţie mari se obţin prin irigaţie, care se poate aplica viilor de pe terenuri plane şi de pe pante line. Norma de irigaţie variază între 600 şi 2000 m3 de apă la hectar, după regiune şi după condiţiile climatice din anul respectiv.
Viţele se protejează contra gerului prin îngropare; în regiunile cu ierni mai blînde ele se muşuroiesc sau se lasă neîngropate. Dezgropatul viilor se face, în general, înainte de înmugurire. Măsurile pentru prevenirea daunelor provocate de îngheţurile timpurii de toamnă şi tîrzii de primăvară sînt: udarea solului şi a butucilor, crearea norilor de fum, încălzirea aerului (prin arderea de combustibil în vase sau în instalaţii speciale), menţinerea terenului fără buruieni şi nivelat, întîr-zierea înmuguririi şi a dezmuguririi, tăierea cu braţe ridicate, în mod sistematic se combat mana (v.), făinarea (v.) şi, dintre dăunători, în special filoxera (v.),
Culesul strugurilor de masă se face în faza de coacere fiziologică, pentru păstrare strugurii culegîndu-se înaintea coacerii depline. Soiurile pentru vin se recoltează la coacerea deplină sau uneori chiar puţin mai tîrziu. Strugurii în stare proaspătă se păstrează timp mai îndelungat prin sterilizare şi depozitare la temperaturi joase. Stafidirea strugurilor se aplică, în general, soiurilor fără sîmburi şi se obţine pe cale naturală, pe butuc, sau pe cale artificială, după recoltare, prin tratare cu
o	soluţie de hidrat de sodiu, afumare cu pucioasă şi uscare pînă ia un conţinut de14--*15% apă. Cea mai mare partea producţiei anuale de struguri efolosită la fabricarea vinului (v.).
î. Vitraliu, pl.vitralii. Arh., Artă: Ansamblu format din bucăţi de sticlă colorată montate într-o reţea de baghete metal ice, aşezatîn golul unei ferestre (într-o cercevea, de obicei metal ică), pentru a produce un efect decorativ cînd e traversat de lumină.
Vitraliile au fost folosite foarte mult in arta şi în arhitectura gotică, în special pentru decorarea bisericilor, înlocuind decoraţiile picturale. Sticla era colorată în masă, iar nuanţele erau obţinute prin varierea grosimii diferitelor elemente ale vitraliului. Acestea aveau dimensiuni mici şi erau fixate în nervuri de plumb, cari perm iţeau o uşoară d ilataţiesau contracţii!ne a sticlei, la variaţi ile de temperatură. Nervurile alcătu iau con-ture de grosime variabilă, cari precizau forma figurilor şi a obiectelor reprezentate. Vitraliile de dimensiuni mari erau întărite prin armaturi de oţel. Frumuseţea vitraliilor vechi, din secolele XII şi XIII, se datoreşte strălucirii puternice a
coloritului, care compensează imperfecţiun ile tehn ice de execuţie, deoarece bucăţile de sticlă au grosimi variabile, şi sînt încovoiate, încreţite sau cu bule de aer în masa lor. Aceste imperfecţiun i contribu ie la accentuarea coloritulu i, prin refle-xiun ile şi refracţiile pe cari le produc, — şi cari pun în evidenţă varietatea de tonuri şi de nuanţe.
Începînd din secolul XIV, tehnica confecţionării vitraliilor se perfecţionează, realizîndu-se elemente de sticlă mai mari, ceea ce micşora numărul nervurilor, însă adeseori în detrimentul aspectului estetic. în secolele XV şi XVI, vitraliile devin mari panouri de sticlă pictată. Plăcile de sticlă sînt mai subţiri şi sînt pictate cu emailuri. Deşi tehnica de execuţie s-a perfecţionat, emailurile nu au putut egala transparenţa şi strălucirea obţinută prin procedeele folosite în epocile anterioare, astfel încît această artă a început să decadă.
în timpurile moderne, tehnica colorării sticlei în masă, cum şi a montării vitraliilor a făcut progrese mari, astfel încît acestea au început să fie folosite din nou ca element important în arta decorativă aplicată la construcţii.
2.	Vitren. Petr.: Constituent macroscopic al cărbunilor minerali, format din benzi mai mult sau mai puţin vitritice, a căror grosime e mai mare decît 0,5 mm, limită sub care constituentul e considerat microlitotipic. La microscop, vitrenul apare ca fiind constituit din microlitotip bogat în vitrit şi acesta, în cea mai mare parte, din macerale vitrin it ice.
într-un strat de cărbuni, benzile vitritice pot fi mai dese sau mai rare, de grosimi diferite, uneori încărcate mai mult sau mai puţin cu substanţe minerale.
Vitrenul e străbătut de o reţea de fisuri mai mult sau mai puţin perpendiculare pe stratificaţie, ceea ce îl face să se spargă în bucăţi apropiate de forma cubică, cu feţe concoidale. E întîlnit în cărbunii bruni superiori şi în special în huile.
3.	Viireosil. Ind. st. c.: Sticlă opacă, de cuarţ topit, cu coeficient de dilataţie foarte mic. Fiind rezistentă la cei mai mulţi acizi, e folosită în industria chimică, fiind un material anticoroziv la temperaturi înalte.
4.	Vitrifiabil. Mat. cs.: Calitatea unui material de a se vitrifica. V. şî Vitrificare.
r5. Vitrifianţi. Mat. cs.: Materiale de bază folosite în industria silicaţilor pentru a asigura structura de bază a maselor amorfe sticloase. în acest grup intră bioxidul de siliciu şi trioxidul de bor. Prin coordonarea tetraedrică a acestor oxizi se asigură reţeaua cristalină a materialelor respective.
6.	Vitrificare. Mat. cs.: Transformarea într-o masă amorfă sticloasă a unui silicat sau a unui amestec de silicaţi, cu sau fără adăugiri de fondanţi, prin topire urmată de solidificare. Se datoreşte formării topiturilor sticloase cari leagă ceilalţi componenţi ai materialelor în timpul arderii produselor. Masa ceramică arsă care are porozitatea cea mai mică se numeşte masa vitrificata. Temperatura la care începe să se formeze faza lichidă se numeşte temperatura de vitrificare. Temperatura la care produsul începe să se deformeze şi să curgă se numeşte temperatura de topire. Intervalul dintre temperatura de vitrificare şi începutul deformării se numeşte interval de vitrificare. Cu cît acest interval e mai mare, cu atît siguranţa că se pot obţine produse de calitate corespunzătoare e mai mare. Sin. Vitrifiere.
7.	Vitrina, pl. vitrine. 1. Arh.: Spaţiu amenajat într-un magazin, în spatele unei ferestre dinspre stradă, în care sînt expuse mărfurile. Pentru a spori suprafeţele de expunere, se măresc deschiderile în pereţi şi se micşorează lăţimea punctelor de reazem. în unele cazuri, pentru a avea iluzia unor vitrine mai largi, punctele de reazem sînt îmbrăcate în oglinzi; alteori acestea sînt retrase faţă de planul faţadei, iar panoul transparent e continuu pe toată lungimea faţadei. Spre interiorul magazinului, vitrina poate fi închisă cu panouri opace sau reflectante, pentru a produce iluzia adîncirii spaţiului, sau poate rămîne deschisă, rămînînd vizibil interiorul magazinului.
Vitrfnă
541
Viţă
:	Amenajarea	interioară a vitrinei comportă una sau mai
multe poliţe, în general de sticlă, susţinute pe suporturi metalice, cum şi un sistem de iluminare artificială, compus din proiectoare, reflectoare, tuburi fluorescente, aşezate şi dirijate astfel, încît să pună în valoare exponatele. Vitrinele sînt echipate, adesea, cu dispozitive pentru împiedicarea îngheţului (givrării) geamurilor ca, radiatoare şi ventilatoare cari împiedică condensarea vaporilor de apă.
1.	Vitrina. 2. Arh.: Fereastră de dimensiuni mari, de •obicei cu un singur panou de geam gros, care închide, spre
i	stradă, o vitrină în sensul de sub 1. Construcţia vitrinelor comportă mari panouri transparente (geamuri de sticlă specială sau din materiale sintetice, ca „plexiglas", fixate în cadre metalice cît mai subţiri, uneori îmbrăcate cu foi de alamă, de aluminiu sau de alte metale de aspect agreabil). Progresele tehnicii permit, în prezent, obţinerea unor panouri transparente pînă la 6***8 m lăţime şi 3***4 m înălţime. De asemenea, se pot obţine panouri cu suprafeţe cilindrice, cari permit amenajarea unor vitrine curbe, aşezate ia coiţuri de clădiri, la intrările în magazine, etc. în general, panourile transparente sînt fixate într-un plan vertical, dar această poziţie provoacă, în unele cazuri, reflectarea razelor solare, ceea ce creează dificultăţi la privirea exponatelor. Uneori, pentru a evita acest inconvenient, panoul se aşază oblic (partea superioară fiind mai avansată spre exterior). De asemenea, pentru a proteja exponatele contra acţiunii razelor solare, se folosesc para-solare cari pot fi coborîte sau ridicate, cu ajutorul unui mecanism simplu.
a.	Vitrina. 3. Arh.: Mobilă de lemn sau de metal, cu pereţi de geam (de obicei de cristal), în care se păstrează sau se expun obiecte de artă, într-un apartament, într-o expoziţie sau într-un muzeu, ori în care sînt expuse mărfuri, în interiorul unui magazin —, sau se păstrează, în apartamente, diferite obiecte de uz casnic (pahare, servicii de ceai, de cafea, bibelouri, etc.). Poate avea forma de dulap cu rafturi (de lemn sau de sticlă), sau de masă cu partea superioară de sticlă, orizontală sau puţin înclinată (în special pentru expunerea obiectelor cu suprafaţă întinsă, de exemplu a covoarelor). Vitrinele pot fi izolate în mijlocul unei săli sau alipite la pereţi. în plan orizontal, vitrinele sînt, în general dreptunghiulare, dar, uneori, şi circulare. în elevaţie, panourile transparente sînt aşezate pe un soclu de înălţime adaptată naturii exponatelor, în general între 0,50 m şi 1,00 m. Amplasarea surselor de lumină se face astfel, încît exponatele să fie puse în valoare, fără a incomoda pe privitori.
3.	Vitrinertit. Petr.: Constituentul macerai al cărbunilor minerali, care conţine cel puţin 95% vitrinit şi inert in it. Se numeşte vitrinertit V, vitrinertitul bogat în vitrinit şi vitrinertit I cel bogat în inertinit.
în cărbune se consideră vitrinertit benzile cari au grosimea mai mare decît 50 jx.
Cînd cărbunele conţine mai mult decît 20% materii volatile, densitatea vitrinertitulu i, în funcţiune de rangul cărbunelui, e aproximativ 1,35---1,7.
Proporţia de vitrinertit creşte cu rangul cărbunelui şi scade cu cît creşte procentul de materii volatile.
Proprietăţile vitrinertitulu i sînt intermed iare între cele ale vitrinitului şi cele ale inertinituIui, în funcţiune de raportul care există între cele două grupuri de macerale.
Fiind puţin fisurabil, vitrinertitul se concentrează, la prepararea mecanică a cărbunilor, în clasele granulometrice mai mari decît 1 mm.
4.	Vitrinit. Petr.: Constituent macerai al cărbunilor minerali, format fie din tel in it (v.), fie din colinit (v.), fie din amîndouă. Cum diferenţierea între telinit şi colinit se face mai uşor în lumina transparentă decît în lumina reflectată, cînd nu se'poate face această diferenţiere, maceratul e numit
vitrinit, fără a se mai specifica din ce anume e constituit (tel in it sau col init).
s. Vitriol. Ch im.: Sin. Acid sulfuric. (Termen popular.)
6.	Vitrit. Petr.: Constituent microlitotipic al cărbunilor minerali humici, format în proporţia de cel puţin 95% din vitrinit (v.) şi care se prezintă în benzi cu grosimea de cel puţin 30 [x.
Vitr itul se amestecă cu substanţe minerale în stadiul sin-genetic, amestecarea putînd fi. în legătură cu felul carboni-ficării şi cu rangul cărbunelui.
Are culoarea neagră, cu luciu strălucitor şi spărtură prismatică. E lipsit, în general, de structură şi nu conţine urme vizibile din materialul de provenienţă.
E compact; are densitatea 1,3• **1,7, iar microduritatea, 30---100 kg/mm2 (în funcţiune de rangul cărbunelui), fiind minimă pentru un conţinut de 89% C.
Produce puţină cenuşă şi are bună capacitate de cocsificare (dă un cocs aglomerat), această capacitate fiind maximă cînd cărbunele are 18% materii volatile şi se hidrogenează uşor, la un conţinut de materii volatile mai mare decît 25%. Capacitatea de cocsificare dispare în parte la cărbunii de rang prea înaintat (de ex. la antracit). Vitritul e constituentul cel mai oxigenabil al cărbunelui, are tendinţă de fisurare mare şi, în consecinţă, se inflamează uşor.
în exploatare dă mult praf, iar în operaţiile de separare mecanică trece în clasele granulometrice relativ fine.
7.	Vitrofir. Petr. .- Fiecare dintre varietăţile cu structură sticloasă ale rocilor eruptive efuzive (cuprinzînd ca varietăţi: pechsteinul şi obsidianul).
8.	Vitron. Ind. text.: Fibră de sticlă, care se obţine prin procedeul tragerii prin filiere. Dispozitivul de tras cuprinde (v. fig.): o fi! ieră 1 de platin, îngropată în zidăria de şamotă 2, în care se topeşte sticla la temperatura de 1200***1600° ; o serie de 102 orifici i dispuse în fundul 3 al filierei, prin cari sînt trase tot atîtea filamente de sticlă fluidă; un tub 4, prin care circulă aer de răcire; o bobină rotitoare 5, pe care se depune fibra continuă.
Din fibre de sticlă Vitron se fac ţesături, covoare, pangl ici, frîn-ghii, perdele, curele de transmisiune, şnururi, etc. Fibrele scurte servesc ca izoiant termic şi acustic.
9.	Vitros. Gen., Mineral. Sin.
Sticlos (v.).
10.	Viţa, pl. viţe. 1. Nav. V. sub Parîmă de sîrmă.
11.	Viţa. 2. Agr., Bot.: Familie (Vitaceae) de plante răspîndită pe tot globul pămîntesc între 52° latitudine nordică şi 43° latitudine sudică. Numeroasele specii ale acestei familii, cu caractere morfologice şi fiziologice uneori foarte diferite, sînt grupate în două subfamilii: Leeoideae, şi Vitoideae. Din ultima subfamilie face parte genul Vitis, care cuprinde toate viţele folosite în viticultură (v.). La rîndul său, acest gen se împarte în două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis. Viţele folosite în cultură aparţin subgenului Euvitis; după origine se deosebesc speciile: americane, asiatice şi europeana (eurasia-tică). Originară din Europa e o singură specie, Vitis vinifera L., răspînd ită şi în partea occidentală a Asiei; ea are o subspecie cultivată (V. vinifera L., subspecia sativa) şi o subspecie sălbatică (V. vinifera L., subspecia silvestris). Speciile americane sînt folosite ca viţe port-altoi (V. riparia, V. rupestris, V. Ber-
Dispozitiv pentru tragerea sticlei în fibre.
Viţă de vie
542
Viţă de vie
land ieri) şi ca viţe pentru încrucişări (V. labrusca). Dintre speciile asiatice, V. amurensis a fost folosită la crearea unor soiuri de viţă rezistente la ger.
i.	Viţa de vie. Agr.: Numire dată soiurilor de viţe nobile (Vitis vinifera L. subspecia sativa D. C.) folosite în cultură, rezultate din selecţiune naturală şi artificială, cum şi din încrucişări. Pe glob există peste 4000 de soiuri de viţă nobilă; în ţara noastră se găsesc aproximativ 100 de soiuri, dintre cari 70 sînt raionate. Se deosebesc viţe nobile altoite şi viţe nobile nealtoite sau ind i g e n e. Cele dintîi, altoite pe viţe americane pure sau pe hibrizi americo-americani ori europeo-americani, se cultivă pe terenuri infestate de filoxeră sau în cari filoxera se poate răspînd i. Viţele indigene nu se găsesc şi nu se pot planta decît pe soluri nisipoase şi pe nisipuri curate, cari sînt defavorabile răspîn-dirii filoxerii.
Viţa de vie, în condiţiile din ţara noastră, e o tufă joasă, numită butuc. Această formă de creştere i se dă forţat, prin tăieri. La nivelul solului se dezvoltă buturuga sau câpâţîna (scaunul viţei), care constituie partea aeriană a trunchiului. Acesta are şi o parte subterană, mai subţire, care pătrunde pînă la adîncimea de 35---40 cm în sol şi din care pornesc rădăcinile în două sau în trei etaje. Din buturugă se dezvoltă coardele. La viţele altoite se găseşte de obicei, dedesubtul buturugii, o umflătură (gîlca sau gîlma), sub care se găseşte punctul de altoire, considerat drept coletul plantei. Partea de deasupra gîlcii e altoiul, iar partea de dedesubtul ei, port-altoi ul. Rădăcinile iau naştere din port-altoi şi coardele din altoi, în cazul cînd altoiul e îngropat în pămînt, cresc şi din el rădăcini, cari împiedică dezvoltarea port-altoiulu i, şi, în consecinţă, trebuie îndepărtate.
Trunchiul, coardele, lăstarii şi celelalte organe aeriene constituie tulpina viţei de vie. Coardele, cari poartă numirea generală de lemn, se împart în: coarde de un an, coarde de doi ani, coarde mai bătrîne de doi ani. Coardele de un an, cari pot atinge lungimea de 2-**5 m, au coaja lucioasă, de culoare galbenă, portocalie, roşietică sau vînătă; la coardele de doi ani şi la cele mai bătrîne, sub'scoarţa veche se formează în fiecare an scoarţă nouă. Pe coardele de un an se găsesc noduri cari poartă cîte un mugure. Rod itoare sînt numai coardele de un an, crescute pe coarde de doi ani, lungi (punţi, cercuri) sau scurte (cepi). Mugurii coardelor sînt terminali, axiIari şi dorminzi; din muguri cresc lăstarii. Se deosebesc lăstari principali, lăstari secundari şi lăstari lacomi, cari se dezvoltă din mugurii dorminzi şi sînt fertili numai în mod excepţional. Strugurii formaţi pe copiii în general nu ajung la maturitate. Pe lăstari se dezvoltă frunzele, cîrceii, inflorescenţele (ciorchinii). Frunzele cresc în dreptul fiecărui nod, fiind aşezate altern, cînd de o parte, cînd de alta a nodurilor. Peţiolul e lung şi îngroşat la bază, iar limbul frunzei poate fi întreg sau cu trei ori cinci lobi şi cu marginea dinţată. Faţa superioară a frunzei e de obicei glabră, iar faţa inferioară, adeseori acoperită cu peri. Cîrceii sînt organe de agăţare; pe lăstarii principali ei se dezvoltă de la ciorchinele superior în sus. Inflorescenţele viţei de vie au formă de ciorchini compuşi; florile, organizate pe tipul 5, sînt în general ermafrodite autofertile; există însă şi soiuri autosterile (Crîm-poşie, Coarnă, Braghină, etc.). După ce începe formarea boabelor, ciorchin ii se numesc struguri. Forma strugurilor poate fi: cilindrică, conică, uniaripată, biaripată, rămuroasă, bifurcată. Se deosebesc, după desime, struguri bătuţi, îndesaţi, rari şi râmuroşi. Mărimea strugurilor e de asemenea variabilă; la unele soiuri, lungimea strugurilor atinge 70 cm. Soiurilede masă au în general struguri mari şi mijlocii, rari şi rămuroşi; soiurile de vin sînt caracterizate prin struguri mici, bătuţi şi îndesaţi. Fructele viţei de vie sînt boabele, cari se deosebesc după mărime, formă, culoare, grosimea piei iţii, consistenţa
miezului, gustul şi bruma care acoperă pieliţa. Boabele sînt mari (Afuz-Ali, Muscat de Hamburg), mijlocii (Chasselas dore), mici (Fetească, Pinot). Forma boabelor e rotundă, turtită, ovoidă, cilindrică, etc. Culoarea pieliţii poate fi albă-verzuie sau gălbuie, roză, roşie, cenuşie, violetă, neagră de diferite nuanţe. Miezul boabelor e de obicei incolor sau verzui şi mai rar colorat. în miez sînt cuprinse 1---4 seminţe; la soiurile partenocarpe (Sultanine, Corinth), seminţele I ipsesc. Seminţele conţin pînă la 15% ulei.
Ciclul biologic întreg al viţei de vie cuprinde trei perioade: perioada creşterii şi rodirii, care durează 3--*6 ani; perioada producţiei depline, cu o durată de 20--*40 de ani, şi perioada de declin, care poate dura 8***10 ani. Longevitatea butucilor de viţă e de 40---60 de ani. Ciclul biologic anual are două perioade: una activă (vegetativă), de la 16 aprilie •••15 octombrie, şi una pasivă, de iernare, de la 15 octombrie ***15 aprilie. Fazele vegetative ale perioadei active sînt: plînsul şi înmugu-ritul, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, înfloritul, creşterea boabelor, coacerea boabelor (coacerea fiziologică deplină, coacerea comestibilă, coacerea tehnologică), coacerea lemnului, îngălbeni rea şi căderea frunzelor.
Viţa de vie are cerinţe mari de căldură şi lumină. în general, suma gradelor medii zilnice de temperatură din întreaga perioadă vegetativă, necesară viţei, e de 2500° pentru soiurile timpurii, de 2900° pentru cele mijlocii şi de cel puţin 3300° pentru cele tîrzii. Temperatura medie din luna cea mai caldă, favorabilă viţei de vie, variază între 17 şi 19,4°, după soi.
Ţesuturile lemnificate pot suporta geruri pînă la —15-------20°;
ţesuturile verzi sînt mult mai sensibile la temperaturi joase, în regiunile în cari în timpul iernii temperatura scade sub —15°, viile trebuie să fie îngropate pentru iernat. Viţa de vie e relativ rezistentă la secetă; în condiţii de secetă accentuată, irigaţia e un mijloc indicat pentru sporirea producţiei. Poate fi cultivată pe soluri foarte variate, însă sărăturile nu sînt favorabile viţei, iar pe soluri calcaroase urmează să se planteze viţe altoite cari suportă calciul.
înmulţirea viţei de vie se face prin sămînţă sau pe cale vegetativă, prin butaşi verzi, butaşi lemnificaţi ori prin mar-cote. în general, se folosesc ca material săditor butaşi lemnificaţi simpli sau altoiţi.
Productivitatea viţelor de vie e în funcţiune de fertilitatea lăstarilor, de greutatea ciorchinilor şi de randamentul boabelor în must. După numărul ciorchinilor apăruţi pe un lăstar fertil se stabileşte coeficientul de fertilitate al soiurilor de viţă. Greutatea medie a strugurilor la lăstarii fertili constituie coeficientul de greutate. Cu ajutorul acestor doi coeficienţi se poate aprecia productivitatea absolută sau relativă a viţelor în struguri.
Din punctul de vedere al utilizării economice, soiurile de viţă se împart în: soiuri de masă (timpurii, semitimpurii, tîrzii), cari includ pe cele tămîioase; soiuri pentru vin, şi anume pentru: vinuri obişnuite de masă (albe, roşii, roze), vinuri de marcă (albe, roşii, de desert), vinuri tămîioase, vinuri spumoase; soiuri pentru distilate; soiuri pentru musturi de consum şi pentru concentrate; soiuri pentru stafide.
Dintre soiurile raionate în \ara noastră sînt mai răspîndite: Afuz-Ali, Aligote, Băbească neagră, Braghină, Cabernet, Chasselas, Coarnă, Crîmpoşie, Fetească albă, Fetească neagră, Furmint, Galbenă de Odobeşti, Grasă, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Negru vîrtos, Perlă de Csaba, Pinot gris, Pinot noir, Riesling, Sauvignon, etc.
în ţara noastră, cele mai importante localităţi cu podgorii ^sînt următoarele:
în Transilvania şi în Banat: Aleşd-Seini, Valea-lui-M'ihai, Diosig, Secuieni, Coliu, Oradea, Episcopia-Bihorului, Marghita, Lugaşul de Jos, Zalău, Tăşnad, Tîrnave, Sibiu, Hunedoara, Turda, Arad, Alba-lulia, Macău, Măderat, Mîsca, M'iniş, Tom-
Vivace, planta
543
Viviparus
natic, Teremia-Mică, Nerău, Sînn icolaul-Mare, Periam, Recaş, Lugoj, Jamul-Mare, Silagiu, Nicolinţi, Ciuchici, Moldova-Nouă, Moldova-Veche, etc.
în Muntenia şi în Oltenia: Crivina, Poiana-Mare, Goicea-Mare, Dăbuleni, Galiciuica, Segarcea, Greaca, Drăgăneşti, Căscioarele, Giurgiu, Curcani, Tăriceni, Amara, Movila-Miresei, Găvănesti, Gherăseni, Fulga, Gherghiţa, Cocioc, Buftea, Crevedia, Oprişor, Drincea, Oraviţa, Rogova, Turnu-Severin, Corcova, Butoieşti, Corneşti, Dobriţa, Negoieşti, Pleniţa, Jiu, Olteţu, Balş, Cîrcea, Robăneşti, Cepari, Caracal, Drăgăşani, Copăceni, Piteşti, Tîrgovişte, Valea Călugărească, Coteşti.
în Dobrogea: NicuIiţe!, Sarica, Ostrov, Murfatlar, Nazar-cea, etc.
în Moldova: Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Iveşti, Răducă-neni, Huşi, Băseşti, Ciureşti, Mîndreşti, Fileşti, Galaţi, Lieşti, Bîrlad, Răcuceni, Valea Seacă, Negrileşti, Strunga, Liteni, Buciumeni, Miroslăveşti, Tomeşti, Copou, Uricheni, Cotnari. Băiceni, Cărjoaia, Rădeni, Hîrlău, etc.
Principalele boli cari atacă viile sînt: mana viţei de vie (v.), făinarea viţei de vie (v.), putregaiul alb al strugurilor (v. Putregai), putregaiul alb al rădăcinilor (Roseilinia necatrix/K. Harţig/ Berlese); ariceala (Agrobacterium tumefaciens E. F. Smith şi Townsent. Conn.); esca viţei de vie (Stereum hir-sutum Will Fr.); cloroza viţei de vie, provocată de obicei de excesul de calciu din sol; scurtnodarea (v. Viroze).
Cel mai periculos dăunător al viţei de vie e filoxera (v.). Alţi dăunători sînt: păduchele lînos al viţei (Pulvinaria vitis Targ.); cochilisul (Cochylis ambiguella Hb.); eudemisul (Poly-chrosis botrana Schiff.); molia frunzelor de vie (Pyralis vitana Aud.), forfecarul (Lethrus apterus Lax.), viespile (se combat mai ales cu insecticide). Sin. Viţă roditoare, Viţă nobilă.
1.	Vivace, planta Bot.: Sin. Plantă perenă (v. sub Plantă).
2.	Vivacitate. Expl.: Cantitatea de gaze dezvoltată, în unitatea de timp, de unitatea de volum de pulbere care arde la presiunea de o atmosferă.
3.	Vivacitate, factor de Poligr.: Factor care caracterizează strălucirea unei cernel i de tipar, cînd aceasta e tipărită pe un suport. Factorul de vivacitate variază cu grosimea stratului de cerneală (v. fig.): pentru grosimi mici, aspectul colorat e foarte palid, iar factorul de vivacitate determinat cu ajutorul tipăriturii e scăzut; pe măsură ce creşte grosimea stratului de cerneală, vivacitatea se măreşte în acelaşi timp cu aspectul colorat al imaginii.
Grosimea limită corespunzătoare maximului curbei din figură e grosimea cea mai favorabilă a stratului de cerneală respectivă, pe suportul folosit, pentru care imaginea obţinută e cea mai frumoasă şi cea mai fidelă. Peste această grosime, culoarea începe să se întunece pe măsură ce grosimea stratulu i de cerneală creşte, iar vivacitatea scade.
Cînd se compară două triade de culori (v.) ale unor cerneluri de tipar diferite, se alege triada care conduce la vivacitatea cea mai mare, deoarece aceasta va da rezultatul cel mai bun la tricromie (v.).
Factorul de vivacitate.
Tip	A!	Mg	Si	Mn
Aliaj de forjare Aliaj de laminare	98,6 98,0	0,6 1,0	0,8 0,5	0,5
4.	Vival. Metg.: Grup de aliaje de aluminiu de forjare şi de laminare cu conţinuturi mici de magneziu şi de siliciu şi uneori şi de mangan, cu compoziţii apropiate de cele indicate în tablou. V. şî Aluminiu, aliaje de
5.	Viviani, curba lui Geom.: Curba de întretăiere a unei emisfere cu un cilindru de rotaţie tangent emisferei şi care trece prin centrul ei. Ecuaţiile cartesiene ale curbei sînt:
x2jry2jrz2—a2=Q\	x2-{-y2—ax=0,
a fiind raza emisferei şi z>0.
Pe planul de bază al emisferei, xOy, curba se proiectează după un cerc care trece prin centrul emisferei şi a cărui rază e jumătate din raza sferei. Pe planul xOz, curba se proiectează după un arc al parabolei z2+a(x—a)~0, y—Q.
Folosind reprezentarea parametrică a sferei: x=a cos u cos v\ y=a cos u sin v, z~a sin u, curba lui Viviani e definită de ecuaţia:
t)-
•8 H00. Fosfat de fier natu-
adică u=ztv.
6.	Vivianit.Mineral.: Fe^'(P04)2-ral, hidratat, care se fomează ca mineral secundar în mediu reducător, pe crăpăturile din argile sau din marne în zăcămintele sedimentare de minereuri de fier, bogate în fosfor şi, sub formă de concreţiuni, în solurile mlăştinoase ale tur-băriilor.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus prismatic sau columnar acicular. Se întîlneşte frecvent sub formă de mase radiare sau stelate (în oasele de vertebrate şi în cochiliile de moluşte), uneori reniforme sau sferice, şi de mase pămîntoase.
E incolor, transparent, dar prin oxidare parţială în aer, devine cenuşiu-albăstru i, cenuşiu-verzu i, albastru închis pînă la negru-albăstrui. Are urma incoloră (în stare neoxidată) sau albă-albăstruie, albastră sau brună (în stare oxidată) şi luciul sticlos, iar pe suprafeţele de clivaj, sidefos. Prezintă clivaj perfect după (010). E casant; are duritatea 1,5* • *2 şi gr. sp. 2,95.
Are indicii de refracţie: n^=1,579,
»^=1,603 şi n = 1,633. Se disolvă uşor în HCI şi HNOs. E întrebu inţat local ca vopsea albastră ieftină.
7.	Vivipar. 1. Zool.: Calitatea unui animal de a naşte pui vii, dezvoltaţi complet în organismul matern.
8.	Vivipar. 2. Bot.: Calitatea unei plante de a se înmulţi prin muguri cari pot fi desprinşi de pe planta-mamă şi pot da naştere la plante noi.
9.	Viviparus. Paleont.:	Gaste-
ropod olostom din ordinul Mo-notocardae, caracteristic pentru apele dulci. Are cochilia conică, cu circumvoluţiuni bombate, netedă sau cu carene dispuse paralel cu suturile. Peristomul circular prezintă margini subţiri, aproape tăioase.
în ţara noastră se cunosc numeroase specii din Pliocenul de la exteriorul arcului carpatic: Viviparus rumanus (Tour-
Viviparus. a) bifarcinatus; b) dezmanianus; c) rumanus.
Vizarâ
544
Vizibilitatea drumului
nouer)din Dacianul de la Beceni-Buzău ; V. bifarcinatus (Bielz) din Dacianul superior şi din Levantinul inferior al regiunilor petrolifere; V. dezmanianus (Brusina) din Levantinul inferior din Prahova. Sin. Paludina.
1.	Vizare. 1. Topog.: Operaţie de rotire a planului vertical care trece prin axa lunetei unui instrument topografic (plan de vizare) pînă ce e adus să treacă şi prin punctul a cărui poziţie se determină.
2.	Vizare. 2. Foto., Cinem.: Operaţia de dirijare a aparatului de filmat sau de fotografiat către un anumit obiect şi de determinare a cadrului respectiv. Vizarea se efectuează printr-un sistem de vizare (v. sub Vizor).
3.	sistem de Cinem. V. sub Vizor.
4.	Viza, pl.vize. Topog. .'Observarea, prin uneta unui instrument topografic, a punctului care se determină, urmată de citirea respectivă pe limbul gradat al instrumentului. Viza precizează direcţia, în raport cu punctul de staţie, în care se găseşte punctul observat.
5.	Vizeta, pl. vizete. Arh.: Deschidere mică, de obicei circulară, făcută într-o uşă pentru a permite vederea din afară în interior, sau dinăuntru în exterior.
e. Vizibil. 1. Fiz.: Calitatea unei radiaţii electromagnetice de a impresiona ochiul (omenesc).
7.	Vizibil. 2. Fiz.: intervalul spectral care cuprinde rad ia-ţiile pentru cari e sensibil ochiul omenesc. Limitele acestui interval variază de la un observator la altul şi, de regulă, sînt caracterizate prin lungimile de undă de 4000 Â (limita violetă) şi 7500 Â (limita roşie).
8.	Vizibilimetru, pl. vizibilimetre. Fiz., Meteor. V. sub Vizibilitate.
9.	Vizibilitate. Fiz., Meteor.: Mărime egală cu distanţa maximă pînă la care poate fi văzut un anumit obiect. Vizibilitatea depinde atît de factori cari depind de obiectul privit, cît şi de factori cari depind de natura mediului cuprins între, obiect şi observatori.
Astfel, vizibilitatea depinde de contrastul dintre diferitele părţi ale obiectului şi fondul pe care se proiectează, fiind cu atît mai bună, adică obiectul putînd fi văzut la o distanţă cu atît mai mare, cu cît contrastul e mai mare (se preferă reperele negre).
Vizibilitatea depinde de împrăştierea şi absorbţia, de către atmosferă, a luminii provenite de la obiect, de împrăştierea radiaţiei solare între obiectiv şi observator, etc. Picăturile de apă foarte mici (ceaţa), picăturile mari (ploaia), fulgii de zăpadă, fumul, pulberile şi, în general, impurităţile în suspensie în atmosferă, reduc vizibilitatea.
Vizibilitatea se apreciază folosind repere fixe, observate sub.un unghi care nu depăşeşte 1°, situate la d istanţe cunoscute (arbori, clădiri, turnuri, coşuri de fabrică, etc.) şi astfel încît, pe' cît e posibil, să nu se găsească în planul orizontului (se evită munţii înalţi). Se evită momentele în cari norii produc umbrirea parţială a reperelor. Se notează ca limită a vizibilităţii reperul cel mai apropiat care încetează să mai fie vizibil. Notarea vizibilităţii se face cu cifre, după următorul cod internaţional:
Cifra	Vizibilitatea	Cifra	Vizibilitatea
0	0-50 m	5	2—4 km
1	50* ”200 m	6	4—10 km
2	200-.. 500 m	1	10---20 km
3	500-•-1000 m	8	20-”50 km
4	1—2 km	9	peste 50 km
Vizibilitatea se determină şi cu ajutorul unor instrumente numite vizibilimetre. Nici unul dintre acestea nu ţin seamă, însă, de toţi factorii cari influenţează vizibil itatea. Cel mai folosit e diafanometrul lui Wigand, în care aprecierea vizibilităţii se face cu ajutorul unei pene fotometrice
circulare sau a unui disc (v. fig.) care are la periferie un sistem de filtre de sticlă de opacităţi diferite, cunoscute. Această piesă se poate roti între două discuri solidare, cari au două .găuri cari corespund şi prin cari poate fi privit reperul. Se notează opacitatea la care reperul încetează să mai fie vizibil.
Vizibil itatea se exprimă prin distanţe, în kilometri, la care opacitatea aerului e egală cu cea corespunzătoare d iviziunii 1 de pe scara instrumentului. Ea se calculează cu relaţia:
d fiind depărtarea, în kilometri, a reperului, k o constantă a instrumentului, iar
o,	opacitatea filtrului care face să dis-	Vizibilimetru.
pară reperul.
io.	~a drumului. Transp., Drum.: Distanţa minimă pînă la care conducătorul unui autovehicul (care circulă cu viteza de proiectare) vede un obstacol de pe partea carosabilă a unui drum (obiect sau vehicul care staţionează ori circulă în sens invers). Această distanţă trebuie să fie cel puţin egală cu distanţa necesară pentru ca un conducător să poată evita ciocnirea cu obstacolul, frînînd, sau ocolindu-l. Minimul de vizibilitate e determinat de condiţia ca un conducător de vehicul, ai cărui ochi se găsesc la înălţimea de 1,20 m deasupra şoselei, să vadă un obstacol înalt de 0,20 m şi să aibă timpul necesar pentru a frîna şi a opri înaintea	obstacolulu	i.	Problema
vizibilităţii se pune în special	la	încrucişări	de	drumuri	şi
de străzi, la curbe, iar în profilul în lung, la creste.
La încrucişări, vizibil itatea trebuie asigurată astfel, încît vehiculele cari circulă pe cele două drumuri, spre încrucişare, cu vitezele respective de proiectare, să se poată opri înainte de punctul de întîlnire al traiectoriilor lor (v. fig. /).
Conducătorii de vehicule trebuie să se vadă unul pe altul din punctele (B) şi (C) situate la distanţele respective de frînare (Ej) şi (E2) faţă de punctul de întîlnire (A), pentru a avea timp să frîneze. Pentru aceasta, tot spaţiul cuprins între marginea drumului şi raza vizuală (BC) trebuie să fie liber de orice obstacol (ciad iri, pomi, etc.); dacă drumu I e în debleu, se debleiază această porţiune, în ultimul caz, ochiul conducătorului fiind considerat la înălţimea de 1,20 m de la nivelul şoselei, pentru economie, se poate debleia numai porţiunea de deasupra unui plan situat cu un metru deasupra nivelului şoselei. La încrucişările străzilor, în oraşe, pentru asigurarea unei bune vizibilităţi, colţurile clădirilor se teşesc prin tăieturi la 45° faţă de axa străzii (v.fig.//).
Această amenajare a încrucişărilor de străzi trebuie specificată pe planul de sistematizare a oraşului. Schema fiecărei inter-secţiuni se stabileşte de la caz la caz, ţinînd seamă de lărgimea părţii carosabile şi a trotoarelor. Lărgimea trotoarelor are un rol important în asigurarea vizibilităţii, putînd înlocui
muri.
A) punctul de întîlnire a vehiculelor (8) şi (C); Ex şi E2) distanţele de frînare ale celor două vehicule; partea haşurată: spaţiu liber de orice obstacol.
It. Amenajarea colţurilor, la încrucişările de drumuri.
Vizibilitate, coeficient de ~
545
Vizomat
ieşitura, dacă spaţiul liber pe care-l creează poate asigura o bună vizibilitate. Vizibilitatea la colţuri nu trebuie stînje-nită.prin chioşcuri, arbori, etc.
în curbe, vizibilitatea trebuie asigurată astfel, încît vehiculul să se poată opri înaintea unui obstacol care e situat pe partea carosabilă, sau să poată evita ciocnirea cu un ait vehicul care circulă în sens opus pe aceeaşi bandă de circulaţie, în acest caz, distanţa (AB) dintre cele două vehicule, măsurată în direcţia razei vizuale, trebuiesăfieegalăcu lungimeacoardei unui arc a cărui lungime e egală cu distanţa de frînare. Raza vizuală determină limita pînă la care suprafaţa terenului trebu iesăfie I ibe-ră de orice obstacol. Linia înfăşu-rătoare a diferitelor poziţii ale AB, A'B' şi A"B") razele vizuale dintre cele două razei vizuale de-	vehicule; MN) înfăşurătoarea razelor vizuale,
termină limita
cîmpului de vizibilitate spre interiorul curbei, care trebuie degajat de orice obstacol (v. fig. III şi IV). în practică, determinarea dis-tanţei de vizibilitate şi a limitei cîmpului de vizibilitate se face cu ajutorul tabele-© lor.
La curbele ia cari nu se poate asigura o vizibil i-tate bună se măreşte siguranţa circulaţiei prin marcarea vizibilă a mijlocului căii sau prin separarea căii în două sensuri de circulaţie, despărţite prin- IV. Amenajarea curbelor pentru a asigura vizibili-tr-o fîşie I iberăde	tatea.
cel puţin 0,75 rn o) trasarea înfăşurătoarei razelor vizuale; b) trasarea lăţime.	profilurilor	transversale pentru calcularea săpăturilor
La creşte- lărgirii pentru vizibilitate (partea haşurată). le profilului în lung (frînturile convexe) e nevoie să se asigure vizibilitatea printr-o racordare convexă a deciivităţilor, cu
V. Racordarea deci ivităţilor pentru a se asigura vizibilitatea.
AB) distanţa de vizibilitate; k) înălţimea ochiului conducătorului de vehicul; h) înălţimea obstacolului; R) raza curbei de racordare; TE) tangenta de ieşire din curbă; TI) tangenta de intrare în curbă;	V)	vîrf de
unghi; D) punctul	de	tangenţă
dintre linia AB şi curbă.
o curbă în arc	ce	ce, c (v.fig.V).	Racordarea	trebuie	făcută
astfel, încît să	se	asigure	vizibilitatea	pe	o	distanţă	egală	cu
distanţa de frînare (v. sub Racordarea deci ivităţilor, sub Racordare). Cînd nu se poate realiza o vizibilitate suficientă, se
recomandă marcarea mijlocului căii, sau instalarea unor dispozitive (de ex. oglinzi sau dispozitive cu prisme) cari să permită vederea vehiculului care circulă pe porţiunea de deci ivitate contrară.
1.	Vizibilitate! coeficient de Fiz.: Raportul dintre fluxul luminos (exprimat în lumeni) şi fluxul energetic (exprimat în waţi) transportat de un fascicul de radiaţie de o anumită lungime de undă. Acest raport depinde de lungimea de undă X şi e maximum 621 pentru X—5550 Â. Valoarea
1
sa reciprocă — dă puterea, în waţi, corespunzătoare fluxului kX
de un lumen şi se numeşte echivalent mecanic al luminii. Valoarea lui, pentru X=5550 Â, e de circa 0,0016 W/Im. El se poate defini si pentru lumina albă.
h
Raportul V (X)=— se numeşte uneori factor de km
vizibilitate si e maxim şi egal cu unitatea pentru X=5550 Â.
2.	Vizibilitate, factor de Fiz. V. sub Vizibilitate, coeficient de
3.	Viziera, pl. viziere. 1. Tehn. mii.: Element din construcţia unor tipuri de cazemate de beton armat, de forma unei streşini cu grosime destui de mare, aşezată deasupra crenelurilor de tragere şi ieşită mult în afară, în scopul protecţiei acestora contra unor lovituri venind de sus, cu o mică înciinare.
4.	Viziera, 2. Gen.: Partea dinainte a şepcii. Sin. Cozoroc.
5.	Viziera de protecţie. Tehn.: Ecran transparent susţinut de un cadru uşor, care se fixează prin intermediul unei legături elastice pe frunte sau pe umeri, pentru a proteja în cursul lucrului ochii sau faţa contra proiecţiilor dăunătoare de praf, lichide, scîntei, întoarceri de flacără, etc.
6.	Vizionare, masa de ~ şi montare. Cinem.: Dispozitiv pentru examinarea benzii de imagine, în cinematografie, în vederea montării în ritmul dorit.
7.	Vizitare, gura de Nav. V. Gură de vizitare.
s. Vizomat, pl. vizomate. 1. Ind. hîrt.. Foto., Poligr.: Colorimetru fotoelectric pentru măsurarea transparenţei (v.) materialelor solide li lichide şi a înnegririi sau a intensităţii de colorare. Se construieşte în două variante: ca aparat de laborator (Vizomat tip KWT) şi ca aparat înregistrator cu reglare automată (Vizomat tip KWR) pentru producţie.
Colorimetru! vizomat de laborator se compune dintr-o cutie în care se găsesc o lampă electrică cu filament punctiform şi două celule fotoelectrice, aşezate de o parte şi de alta a sursei luminoase. Fluxul luminos emis de lampă, reglat cantitativ prin diafragme reglabile, trece prin sistemul optic format din lentile şi prin cuvetele de măsură pentru lichide sau ramele pentru probele sol ide, pentru a ajunge la celu lele fotoelectrice. Curenţii fotoelectrici produşi sînt comparaţi, compensarea efectuîndu-se prin varierea diafragmelor astfel, încît să se obţină acelaşi curent fotoelectric. Pentru compensare se folosesc apă distilată sau soluţii şi materiale transparente etalon. Scala de măsură iogaritmică e gradată în valori de transparenţă (de la 100%-*-0,1 %) şi de înnegrire (de la 0---3). în calea fluxurilor luminoase, înainte de a ajunge la celulele fotoelectrice se pot interpune şi fiitre.
Colorimetrul vizomat înregistrator pentru măsurări în producţie are acelaşi principiu optic ca şi aparatul de laborator. El foloseşte însă cuvete speciale pentru lichide curgătoare şi e echipat cu un dispozitiv de înregistrare a valorilor măsurate, compensarea curenţilor fotoelectrici făcîndu-se automat.
9.	Vizomat. 2. Foto., Poligr.: Aparat cu celulă fotoelec-tricăşicu amplificare electrică, folosit în instalaţiile de foto-
35
Vizon
546
Vîna de fiu id
reproducere ia întreruperea automată a expunerii — prin închiderea obiectivului aparatului fotografic sau prin întreruperea curentului electric în instalaţia de iluminat—cînd iluminarea materialului fotosensibil expus atinge o anumită valoare. Faţă de întreruptoarele cu mecanism de ceasornic, vizomatul prezintă avantajul că reglează automat timpul de expunere în funcţiune de variaţiile iluminării în acest timp. Se foloseşte atît la aparatele de fotoreproducere cît şi la ramele de copiat, pentru obţinerea formei de tipar (copierea negativului sau dispozitivului pe stratul fotosensibil al plăcii).
1.	Vizon. Ind.piei.: Blană de nurca (Mustela lutresla) avînd culoarea neagră pînă la brun deschis, jarul (v.) lung şi rar, întregul său înveliş fiind mătăsos.
2.	Vizor, pî. vizoare. Opt., Cinem.: Dispozitiv adaptat la instrumentele goniometrice de vizare, la aparatele fotografice (vizor fotografic) sau de filmat, la camerele fotogrammetrice şi aerofotogrammetrice—şi care permite determinarea liniei de vizare de la ochiul observatorului la obiectivul vizat, cum şi, uneori, cîmpul instrumentului.
La aparatele de filmat, vizorul poate lucra: independent, montat lateral pe aparat; prin peliculă; pe geam mat şi prin oglindă reflex. Vizorul independent produce, însă, erori de paralaxă, iar cel prin peliculă nu e suficient de luminos. Vizorul cel mai utilizat e vizorul prin oglindă reflex, care se foloseşte pe scară din ce în ce mai mare şi la aparatele de fotografiat şi care foloseşte Ia vizare însuşi fasciculul de lumină principal. Elementul principal al vizorului prin oglindă reflex e obturatorul, care are o suprafaţă perfect reflectantă (oglinda). Sin. Sistem de vizare.
3.	~ fotografic. Foto. V. sub Vizor.
4.	Vizor de uşa. Arh., Cs.: Piesă alcătuită dintr-un tub metalic, echipat cu dispozitiv de fixare în tăblia unei uşi, în care e montat fie un ochean tronco-nic, scurt, de observaţie, fie o mică lentilă de observaţie (v. fig.), pentru lărgirea cîmpului vizual, şi care se montează în uşile de intrare în apartamente pentru a permite observarea din interior a persoanelor cari se găsesc în faţa uşii.
Atît golul circular, cît şi lentila, sînt acoperite de o clapă mică, care permite observarea şi obturarea vizo- 1) cadru inelar; 2) lentilă de rului pentru a împiedica privirea din observaţie;3) clapă de obtu-afară în interiorul apartamentului, ™-e; 4) opritorul clapei.
5.	Vizual, plan Tehn. mii.: Planul vertical care trece prin verticala punctului de observaţie şi ţinta vizată.
6.	Vîlcea, pl. vîlcele. Geogr.: Vale mică, seacă, cu fundul umezit din loc în loc, îngustă şi destul de adîncă, cu versantele evoluate în pantă uşoară şi de obicei consolidate prin vegetaţie, care face trecere între o vale torenţială şi o văiugă (v.). Var. Vâlcea.
7.	Vîlcuire. Ind. piei.: Operaţie de formare spaţială a pieselor de piele, consistînd în întinderea lor pe calapod sau pe şablon de lemn, după umezire prealabilă, în fixarea în stare întinsă şi în uscarea în stare tensionată. Prin aceasta, deformaţi ile elastice se transformă în deformaţii remanente sub efectul relaxării şi al uscării.
8.	Vîlnic, pl. vîlnice. Ind. text., Ind. ţâr.: Piesă de îmbrăcăminte pentru femei, alcătuită dintr-o bucată de ţesătură de lînă sau de bumbac, de formă dreptunghiulară, încreţită la tal ie, cu falduri de jur împrejur, care acoperă partea inferioară a corpului. De obicei, se confecţionează din material de
o	singură culoare sau cu carouri rare, iar ornamentele florale sînt cusute cu acul, folosindu-sefire de lînă de d iferite cu lor i.
Vizor de uşă.
O
o
9.	Viitoare, pl. vîltori: Frămîntarea în clocot a valurilor unei ape. Sin. Bulboacă (v.), Bulboană.
10.	Vinar, pl. vînare. Ind. piei. V. sub Ham.
11.	Vîna de fluid, pl. vine de fluid. Mec. fl.: Curent de fiu id care iese d intr-un orificiu într-un spaţiu umplut cu acelaşi fluid în repaus (vînâ înecata), sau într-un alt fluid, de asemenea imobil (vînâ neînecatâ). în cazul unui orificiu circular într-un perete vertical, vîna în aer îşi micşorează secţiunea în cădere, iar forma secţiunii devine eliptică (v. fig. /), avînd tot mai mic diametrul perpendicular pe cel orizontal. în cădere, din cauza frecării cu aerul, vîna se destramă, începînd de la exterior spre interior, dezlipindu-se vine mici ramificate, cari ulterior se descompun în picături.
în cazul orificiului pătrat, forma vinei se modifică de-a lungul traiectoriei ca în fig. II.
La ieşirea din orificiu, vîna de fluid suferă o contracţiune. La fluide fără viscozitate, dacă se neglijează influenţa gravitaţiei, coeficientul de contracţiune se determină folosind teoria suprafeţelor dediscontinuitate, deoarece viteza variază discontinuu de la o valoare oarecare la zero, pe suprafaţa de contact între vînă şi fluidul înconjurător. în mişcare plană, contrac-ţiunea vinei care iese printr-o fantă practicată într-un perete plan se studiază cu ajutorul transformărilor conforme. în acest caz, coeficientul
/. Vînă în aer ieşind dintr-un orificiu circular.
II. Vînă în aer ieşind dintr-un orificiu pătrat, de contracţiune are valoarea -=0,611,
7U + 2
care e în concordanţă cu experienţa. în mişcare tridimensională, determinarea coeficientului de contracţiune e dificilă. El a fost calculat teoretic pentru un orificiu de formă circulară, pentru alte forme de orificii existînd numai date experimentale.
Dacă o vînă de lichid e proiectată vertical, înălţimea teo-V2
retică a vinei e h = -r— , unde V e viteza la ieşirea din aju-
2s
taj. Dacă V e mare, rezistenţa aerului împiedică ridicarea vinei la această înălţime.
Vîna de apă în atmosferă e la început compactă, apoi destrămată şi spre sfîrşit se pulverizează. în apl icaţiile tehn ice se foloseşte una dintre aceste părţi ale vinei, în funcţiune de scopul urmărit.
Pentru stingerea incendiilor se foloseşte zona destrămată a vinei. Vîna de hidromonitor trebuie să fie compactă pentru a putea dezagrega pămîntul. Vîna de ploaie artificială e produsă cu aparate cari o pulverizează de la început, astfel încît picăturile să aibă mărimea picăturilor de ploaie şi să fie distri-buite uniform pe suprafaţa terenului. Pentru uniformizare se foloseşte în mod avantajos rotirea vinei cu ajutorul unui
Vînă, înecată	547	Vînt
dispozitiv special. Realizarea vinelor pentru fîntîni decorative se face cu diferite ajutaje, obţinîndu-se vine compacte sau pulverizate.
Vinele înecate se difuzează treptat în masa fluidului în repaus, antrenînd moleculele din mediul înconjurător, cu
schimbarea distribuţiei vitezelor în vînă (v. fig. ///). în zona /, în axa vinei se menţine viteza maximă, egală cu viteza iniţială, însă diagrama vitezelor se schimbă, diagrama lîngă orificiu fiind aproape uniformă, pentru ca la extremităţile zonej, diagrama vitezelor să se asemene cu clopotul lui Gauss. în zona II, distribuţia de viteze e mai stabilă, însă în axă continuă micşorarea vitezei, care variază invers proporţional cu distanţa de la secţiune pînă la secţiunea iniţială. Lichidul e decelerat continuu, pînă cînd întreaga energie cinetică e pierdută prin frecări.
Acest fenomen prezintă interes teoretic pentru cercetarea legilor turbulenţei şi interes practic pentru studiul disipatoa-relor de energie şi pentru amestecul de curenţi lichizi, din cari unii pot fi încărcaţi cu particule solide sau cu substanţe în disoluţie.
1.	~ înecata. Mec. fl. V. sub Vînă de fluid.
2.	/v/ neînecatâ. Mec. fl. V. sub Vînă de fluid.
3.	Vînj, pl. vînji. Silv.: Sin. Velniş (v.).
4.	Vînt, pl. vînturi. 1. Meteor.: Curent, în principal orizontal, al aerului atmosferic, datorit deformării suprafeţelor isobare, cari delimitează regiuni de presiune înaltă şi regiuni de presiune joasă, aerul tinzînd să curgă din regiunile cu presiune înaltă în cele cu presiune joasă.
Deformarea suprafeţelor isobare şi, prin urmare, repartiţia isobarelor (curbele de întîlnire ale suprafeţelor isobare cu solul), se datoreşte fie unor cauze dinamice (întîlnirea unor mase de aer diferite), fie încălzirii inegale a solului. După cauzele cari le generează, se deosebesc: vînturi produse de răciri sau de încălziri locale (trombe, brize, etc.); vînturi produse de încălziri sau de răciri pe arii geografice mari şi avînd caracter periodic (musoni, alizee, contraalizee, etc.); vînturi datorite mişcărilor ciclonice şi anticiclonice; vînturi generate de alte vînturi: fchn, etc.
Direcţia din care^ suflă vîntul se apreciază în raport cu punctele cardinale. în mod obişnuit se folosesc 16 direcţii: N, NE, E, SE, etc. şi cele intermediare NNE, ENE, SSE, etc. Notaţia se face cu litere sau cu cifre: N=32, NNE=2, NE=4, etc. în notaţia obişnuită se folosesc numerele pare; considerînd şi pe cele intermediare (1, 3, 5, etc.), se creează posibilitatea de a exprima direcţia vîntului după 32 de direcţii.
Frecvenţa vîntului se exprimă pe direcţii şi în procente. Efectul produs de vînt se numeşte tăria, puterea sau forţa vîntului (termen folosit în navigaţie) şi e apreciat după scara empirică Beaufort (v. tabloul, p. 548).
Forţa exercitată de vînt asupra unităţii de arie expusă normal e presiunea vîntului. Ea se calculează cu diferite formule empirice; de exemplu : P=0,125 SF2; P—0,11 dS^V2) P=2-hd S, unde P e presiunea; F (în m/s) e viteza vîntu-
lui; S (în m2) e suprafaţa; de greutatea unui metru cub de
y2
aer la 15° si 760 mm (1,186 kg); şi h= -—, g fiind accele-
2	g
raţia gravitaţiei.
Orice situaţie atmosferică fără vînt apreciabil sau cu slabe şi scurte deplasări strict locale ale aerului, cauzate de diferenţa de încălzire dintre diferitele feluri de sol, se numeşte acalmie.
Dintre toate vînturi le cari suflă într-o regiune, vîntul care e cel mai frecvent ca direcţie se numeşte vînt dominant. Fluctuaţiile rapide în viteza vîntului se numesc rafale. Creşterea bruscă şi puternică a vitezei vîntului, însoţită de schimbarea direcţiei acestuia, se numeşte vijelie. Vijelia nu e un fenomen izolat; ea se produce în acelaşi timp în localităţile vecine, cari sînt dispuse pe.hartă după o linie convexă (//n/a de vijelie). Vijeliile se produc în toate sezoanele, însă în special primăvara şi vara.
Dacă nu s-ar exercita alte forţe, vîntui ar sufla în sens contrar gradientului de presiune, deci perpendicular pe isobare, forţa / care se exercită asupra unitătii de masă de aer
1
avînd expresia /=-----------grad p, unde p e densitatea aerului.
Asupra maselor de aer în mişcare se mai exercită forţa geo-strofică(forţa deviantă a Pămîntului)/ şi o forţă ciclostrofică mică, în cazul în care vîntul are o mişcare circulară, forţa F2
centrifugă Fc= —, unde F e viteza vîntului, iar R e raza
după care se produce mişcarea. Cînd aceste^trei forţe se echilibrează, vîntul suflă tangent la isobare. în cazul isobarelor circulare, viteza F a vîntului e dată de relaţia:
F2 1
(1)	2	coFsin	9 ± r- =— grad p,
unde co e viteza unghiulară de rotaţie a Pămîntului, 9 e latitudinea şi R e raza isobarei. Semnul + se aplică în cazul cînd isobara închide o regiune de presiune minimă, Jar semnul —, cînd regiunea închisă e de presiune maximă. în cazul isobarelor rectilinii (.F =0):
(2)
2coF sin 9=— grad p, ?
şi vîntul suflă paralel cu isobarele.
Vîntul definit astfel (în ambele cazuri) se numeşte vînt de g r a d i e n t sau vînt teoretic. în atmosferă, acest vînt se observă la înălţimi mai mari decît 1000 m.
în apropierea solului, viteza vîntului e totdeauna mai mică decît cea calculată teoretic. în acelaşi timp, vîntul se înclină faţă de isobare. Faptul se datoreşte viscozităţii aerului, care introduce o forţă de frecare. Frecarea aerului se defineşte, fie prin unghiul de înclinaţie format de direcţia vîntului cu cea a isobarei, fie prin unghiul de deviaţie ^format de direcţiile vîntului şi a gradientului de presiune. în cazul isobarelor circulare, după Guldberg şi Mohn, unghiul de deviaţie a e dat de relaţia:
2	ca sin cp F
tg a= -------^ ±
K
în care co e viteza unghiulară de rotaţie a Pămîntului; 9 e latitudinea; K e coeficientul de frecare; F e viteza vîntului, iar R e raza isobarei. Semnul + se raportă la isobarele cari delimitează o regiune de presiune joasă, iar semnul —, la cazul regiunilor de presiune înaltă. Cînd isobarele sînt recti-
V	2
linii, —— = 0. Unghiul a descreşte cu latitudinea şi creşte cu KR
altitudinea. La latitudinile noastre, el variază între 20 şi 30°.
35*
Scara Beaufort
Forţa vîntului sau numărul lui Beaufort	Viteza vîntului		Nu- mirea	Criterii de apreciere				înălţimea probabilă a valurilor m
	m/s	Nd		Pe o navă de pescuit	Pe o navă cu greement pătrat	La uscat	După starea mării	
0	0,0—0,2	Sub 1	Calm	-	Nava stă pe loc. Nu simte cîrma	Calm. Fumul se ridică vertical	Marea ca oglinda	-
1	0,3-1,5	1—3	Adiere uşoară	Navele mici guvernează bine cu vînt larg	Nava cu toate velele întinse; are viteză foarte mică, abia cît să asculte cîrma	înclinarea fumului indică direcţia vîntului. Giruetele nu se mişcă	Se formează încreţituri fără creste de spumă	-(0,07)
2	1,6—3,3	4-6	Briză uşoară	Navele mici cu gabierii şi velastraiurile întinse plin şi strîns fac 2 Nd	Nava cu toate velele întinse plin şi strîns face 1—2 Nd	Vîntul se simte pe faţă. Frunzele se clatină. Giruetele încep să se mişte	Valuri mici încă scurte, dar mai pronunţate; cresc cu aparenţă sticloasă şi nu se fărîmă	0,15— (0,30)
3	3,4—5,4	7-10	Briză bună	Navele mici cu gabierii şi velele uşoare întinse plin şi strîns dau uşor bandă şi fac pînă la 3—4 Nd	Nava cu toate velele întinse plin şi strîns face 3—4 Nd	Frunzele, ramurile mici se mişcă continuu. Pavilioanele uşoare se întind	Valuri mai mari cu creste cari se fărîmă; berbeci izolaţi	0,61 — (0,91)
4	5.5—7,9	11 •••16	Briză mode- rată Briză rece	Navele mici sub toate velele dau bandă apreciabilă	Nava cu toate velele întinse plin şi strîns face 5-6 Nd	Praful, frunzele şi foile de hîrtie sînt ridicate de vînt. Ramurile mici se mişcă	Valuri mai mari, berbeci deşi	1,06— (1,52)
5	8,0—10,7	17-21		Navele mici reduc vela-tura	Nava poate purta încă rîndunicile	Arborii mici înfrunziţi încep să se mişte	Valuri moderate de formă alungită; mulţi berbeci (eventual rari stropi)	1,83— (2,59)
6	10,8-13,8	21-.27	Briză tare	Navele mici iau două terţarole la velele aurice	Nava poate purta încă trei zburători	Ramurile mai groase ale artorilor sînt în mişcare. Se simte rezistenţa mergînd contra vîntului	încep să se formeze valuri mari; frecvenţi berbeci	2,89— (3,96)
7	13,9—17,1	28—33	Aproape furtună	Navele mici rămîn în pcrt; cele din mare iau capa	Nava poate purta încă contragabierii şi trin-chetinu I	Arborii întregi sînt în mişcare. La mers contra vîntului se simte rezistenţe	Marea îngrămădeşte valurile; dîre de spumă albă în direcţia vîntului (aţe)	4,06— (5,79)
8	17,2—20,7	34-45	Furtună	Navele mici se adăpostesc	Nava poate purta încă contragabierii terţaro-laţi şi velele inferioare	Ramurile mici se rup. Mersul e împiedicat de vînt	Valuri cu înălţime mijlocie, dar lungi; eres-tele se sparg în stropi; spuma e aruncată în dîre precise pe direcţia vîntului; stropii de apă îngreunează vizibilitatea	5,49— (7,62)
9	20,8—24,4	40,4—47	Furtună tare		Nava poate purta încă gabierii şi velele inferioare	Se produc daune la case. Olanele sînt aruncate de pe acoperiş	Valuri înalte; dîre groase de spumă; marea mugeşte; vizibilitate redusă (stropi mari)	7,01- (9,75)
10	24,5-28,4	48—55	Tem- pestă		Nava poate purta încă gabierul mare si trinca terţarolată	Arborii sînt rupţi sau dezrădăcinaţi. Daune considerabile la case. Se observă rar pe uscat	Valuri foarte înalte cu creste deferlante; spumă în pete mari; suprafaţa mării e albă; muget puternic; vizibilitate redusă	8,84— (12,50)
11	28,5—32,6	56—63	Tem- pestă violentă		Nava poate purta încă velele de furtună	Daune considerabile pe o zonă întinsă, Observat foarte rar la uscat	Valuri excepţional de înalte; marea complet acoperită cu pefe mari de spumă; vîrfurile eres* telor valurilor sînt pulverizate; vizibilitate redusă	11,28 — (15,85)
12	32,7-36,9	64—71	Uragan I i	-	Nava nu mai poate purta nici o velă, dar are oarecare viteză datorită efectului vîntului asupra operei moarte şi a greementului		Aerul e îmbibat cu spumă şi cu stropi; marea e complet albă; vizibilitatea foarte redusă	peste 13,72
13	37,0—41,4	72-80						
							Condiţiile de mai sus se accentuează	
14	41,5—46,1	81—89						
15	46,2—50,9	90—99						
16	51,0—56,0	100—106						
17	56,1 •••61.0	109—116						
Notă: Cifrele dintre parenteze indică înălţimea maximă probabilă a valurilor ^circa 10% din valuri). înălţimea probabilă a valurilor e funcţiune şi de durata vîntului respectiv.
Vînt
549
Vînt
Folosind relaţia de mai sus s-a putut stabili ca deasupra uscatului coeficientul de frecare al aerului are o valoare medie de 0,00008 s-1, iar deasupra mărilor are valoarea de 0,00002 s"1.
în straturile mai înalte, vîntul îşi schimbă direcţia, producînd un efect de rotire spre dreapta în emisfera nordică, şi spre stînga în cea sudică. Fenomenul se datoreşte micşorării frecării aerului cu înălţimea. Rotirea încetează la altitudini mai mari decît 1000 m, cînd frecarea devine neglijabilă.
O relaţie empirică între direcţia vîntului şi poziţia regiunii de presiune înaltă (de unde porneşte vîntul) şi cea a regiunii de presiune joasă (spre care ar trebui să se dirijeze vîntul) e legea lui Buys-Ballot: „în emisfera nordică, un observator care priveşte în direcţia în care suflă vîntul are presiunile joase la stînga şi puţin în faţă“ (la dreapta în emisfera sudică).
Vîntul sîn care componenta ciclostrofică e mică în raport cu cea geostrofică se numeşte vînt geostrofic. Vîntul în care forţa ciclostrofică e mare în raport cu cea geostrofică se numeşte vînt cicJostrofic. Vîntul ciclostrofic se produce la latitudinile joase — şi anume în ciclon ii tropicali —şi are viteze foarte mari. Un vînt local ascendent, cum e briza de vale, se numeşte vînt a n a b a-t i c, iar un vînt local descendent, produs de coborîrea maselor de aer rece pe panta unui munte, sub efectul gravitaţiei (de ex. Bora), se numeşte vînt catobatic.
Un vînt caracterizat printr-o viteză şi o direcţie constante, format din lamine de aer paralele şi dirijate în direcţia de curgere, se numeşte vînt laminar. Cînd viteza vîntului depăşeşte 4 m/s, se produce turbulenţa aerului, adică lami-nele se deformează şi se încîlcesc unele cu altele. Vîntul devine neregulat, caracterizat prin variaţii continue ale vitezei şi direcţiei, mai mult sau mai puţin importante (vînt turbulent). Variaţiile se datoresc trecerii vîrtejurilor provocate de starea de turbulenţă a aerului.
M'edia geometrică a vitezelor vîntului, calculată pe strate, pornind toate de la sol şi crescînd succesiv în grosime cu 500 sau cu 1000 m, se numeşte vînt balistic. Efectul asupra unui proiectil, calculat cu ajutorul vîntului balistic, e egal cu suma efectelor cari s-ar obţine în timpul în care proiectilul străbate stratul respectiv sub influenţa vîntului real.
Variaţia diurna a direcţiei vîntului e importantă numai în cazul brizelor. Cînd nu se produc perturbaţii atmosferice, viteza vîntului e mai mare ziua decît noaptea. Această variaţie e mai puternică vara decît iarna, şi cînd cerul e senin. Deasupra mărilor şi oceanelor nu se observă nici o variaţie diurnă. Amplitudinea variaţiei diurne a vitezei vîntului variază cu latitudinea. La latitudinile noastre, viteza maximă depăşeşte dublul sau întreitul vitezei minime. Pe munţi, variaţia diurnă a vitezei e inversă celei observate pe şes.
Se observă o variaţie anuală a direcţiei, condiţionată aproape excluziv de distribuţia uscatului şi a apelor. Variaţia anuală a vitezei depinde în special de deplasarea depresiunilor mobile.
în regiunile inferioare ale atmosferei, frecarea la sol a aerului şi în special frecarea datorită turbulenţei dinamice condiţionează o acţiune de frînare asupra vîntului. Această acţiune descreşte treptat cu înălţimea şi sfîrşeşte prin a dispărea. Din această cauză, viteza medie a vîntului, în orice regiune de pe glob, creşte treptat cu altitudinea, atingînd un maxim la limita superioară a troposferei. După o uşoară micşorare la intrarea în stratosferă, viteza vîntului îşi reia creşterea, atingînd valori de 200—300 km/h la nivelul norilor luminoşi nocturni (50—80 km).
Trasarea liniilor de curent ale vîntului, adică a liniilor a căror tangentă e dirijată, în fiecare punct, după direcţia vîntului din acel punct, se face folosind harta isogonelor, ducînd pe fiecare dintre aceste curbe mici segmente de dreaptă, paralele între ele şi orientate după direcţia vîntului, şi apoi curbele tangente ale acestor segmente.
Liniile de curent permit o caracterizare a vîntului din punctul de vedere al vitezei. Ele diferă de traiectorile urmate de particulele de aer. Numai în regim permanent, cînd viteza vîntulu i nu variază în timp, traiectoriile se confundă cu I iniile de curent (caz cu totul excepţional). Pe harta I in iilor de curent se observă: linii de divergenţă, de la cari d iverg unu sau doi curenţi; puncte de divergenţă, de la cari d iverg mai multe I in ii de curent; linii d e c o n-vergenţă, către cari converg unu sau doi curenţi şi puncte de convergenţă, către cari converg mai multe linii de curent. —
Pentru determinarea direcţiei vîntului se folosesc, fie indicatoare de direcţie, fie instrumente cari înregistrează direcţia în funcţiune de timp. Dintre indicatoarele de d i-r e c ţ i e , modelul cel mai simplu e mîneca de vînt, formată dintr-un trunchi de con confecţionat din pînză şi deschis la ambele capete. Capătul mai larg e ţinut deschis în direcţia vîntului de un cerc rigid, care are posibilitatea să se rotească în jurul unui ax vertical. Vîntul umflă conul, dîndu-i direcţia în care suflă.
Un dispozitiv mult mai precis e girueta, formată dintr-o bară orizontală, terminată la un capăt cu o coadă desfăcută în formă de pană. AnsambluI e mobil în jurul unui ax vertical, trecut prin centrul său de greutate. Coada orientează automat capătul liber al barei în direcţia vîntului, apreciată în raport cu o cruce fixă. (La g i r u e t a W i I d, braţele crucii sînt orientate după punctele cardinale.) Ampenajul giruetei orientează bara giruetei în d irecţia vîntulu i, sub acţiunea acestu ia.—
Există diferite tipuri de instrumente cari înscriu direcţia vîntului în funcţiune de timp, pe diagrama de pe un cilindru în rotaţie. Astfel de instrumente se numesc giruete înregistratoare. Legătura dintre giruetă şi înregistrator se face fie mecanic, fie electric: Axul giruetei e în acelaşi timp şi axul de rotaţie al cilindrului care poartă diagrama. O peniţă se deplasează pe cilindru, uniform în intervalul de timp considerat (de ex. 24 h), într-unul dintre planele cari conţin axa de rotaţie a cil indrului. Girueta deplasează un vîrf de metal, care atinge un număr de sectoare metalice circulare, d ispuse în jurul axulu i de rotaţie. Prin atingerea unui sector se închide un circuit în care se găseşte un electro-magnet, iar acesta determină deplasarea pe cilindru a unei peniţe. Fiecare sector şi fiecare peniţă corespunzătoare reprezintă o direcţie anumită.
Pentru determinarea vitezei se folosesc, fie instrumente de simplă măsură, fleinstrumente înregistratoare. Un tip de instrument simplu e morişca cu palete, instalată pe o giruetă, astfel ca axul ei de rotaţie să fie dirijat în direcţia vîntului. Relaţia dintre viteza vîntului v şi numărul de rotaţii ale moriştii n e dată de formula:
v = a-\-bn-\-cn2,
în care a, b şi c sînt trei constante. Printr-o alegere convenabilă a formei paletelor, c—0 şi, prin urmare, v e proporţional cu n. Constanta a dă viteza minimă la care reacţionează morişca.
Un alt tip e morişca cu cupe, formată din patru cupe emi-sferice, fixate la extremităţile unei cruci formate din două vergi metalice. Cupele sînt aşezate astfel, încît partea concavă a uneia dintre ele să se găsească după cea convexă a celei următoare. Centrul crucii e fixat pe un ax de rotaţie vertical. Se construiesc unele morişti numai cu trei cupe, aşezate la 120° una de cealaltă. M'oriştile cu cupe prezintă avantajul că nu trebuie fixate pe giruete. Relaţia dintre viteza vîntului şi numărul de rotaţii ale moriştii e aceeaşi ca şi pentru morişca cu palete. Constantele a, b şi c se determină în tunelul aero-d inamic.
Vînt
550
Vînt
Al treilea tip de indicator e tubul Prondtl (v.), echipat cu un manometru şi orientat cu ajutorul giruetei în direcţia vîntului. între diferenţa de presiune Afi dată de acest sistem (d iferenţa d intre presiunea totală şi presiunea statică) şi viteza vîntului v există relaţia:
a	y2
?2-g’
în care A fi e măsurat în mii imetri coloană de apă; p (în kg/m3) e greutatea specifică a aerului; g e acceleraţia gravitaţiei (9,80 m/s2), iar s e o mărime practic egală cu unitatea pentru curgere laminară a aerului. La turbulenţă apreciabilă, s creşte cu 4***5%.
Un indicator de viteză e şi ploca lui Wild, placă metalică dreptunghiulară, cu latura superioară fixată la un ax de rotaţie orizontal. Cu ajutorul unei giruete, placa e dirijată transversal pe d irecţia vîntului. Unghiul de deviere a plăcii măsoară tăria acestuia.
Instrumentele cari măsoară direcţia vîntului şi viteza lui
se numesc anemometre. Pentru măsurarea direcţiei se foloseşte girueta, iar pentru măsurarea vitezei se foloseşte omorişcăcu palete sau cu cupe, cuplată cu un contor (anemometrele de mînă Richard sau Fuess), ori omorişcă cu cupe cuplată cu un rn^a g n e t c i r-c u I a r (anemometrele de mîna Rosenmuller). în aceste instrumente, magnetul circular (inductorul) produce un cîmp magnetic rotitor, proporţional cu viteza sa unghiulară. Cîmpul deplasează indusul în faţa unei scări gradate, etalonată în unităţi de măsură a vitezei vîntului. Primele anemometre dau viteza medie a vîntului (deoarece contorul măsoară numărul de metri parcurşi de vînt într-un interval de timp dat); cele din urmă dau viteza instantanee.
Anemometrele cu fir cald utilizează răcirea produsă de vînt, proporţională cu viteza acestuia. Un fir de platin încălzit electric e montat într-o punte Wheatstone. Se măsoară variaţia rezistenţei firului, datorită răcirii lui. Galvanometrul e etalo-nat în unităţile de viteză a vîntului (m/s sau km/h). Anemo-metrul cu fir cald e practic lipsit de inerţie (spre deosebire de cele descrise mai înainte).
Anemometrele înregistratoare se numesc anemogra f e. Există numeroase tipuri de anemografe cari folosesc o legătură mecanică sau una electrică între corpurile sensibile (morişca) şi înregistrator. Dintre acestea, următoarele tipuri sînt folosite mai frecvent.
Anemograful cu cădere la zero (Richard), ca şi anemometrul de mînă cu palete, dă viteza mijlocie a vîntului; în loc de a măsura numărul de metri parcurşi de vînt într-un interval de timp dat, el înregistrează însă timpul necesar vîntului pentru a parcurge o distanţă dată (1 km). înscrierea se face printr-un circuit electric, cu ajutorul unui electromagnet care acţionează asupra peniţei înregistratoare. Peniţa înscrie o linie în trepte, lungimea unei trepte corespunzînd timpului necesar parcurgerii unui kilometru. Curba urcă spre partea superioară a diagramei. La împlinirea unei sute de kilometri, peniţa cade automat pe linia zero, de unde porneşte din nou. Viteza vîntulu i se calculează împărţind numărul de kilometri parcurşi într-un interval de timp dat, cu acest interval.
Anemocinemograful Richard înregistrează timpul necesar vîntului pentru ca să parcurgă o distanţă dată, suficient de im ică pentru ca viteza lui să poată fi considerată constantă în intervalul de timp corespunzător. Printr-un dispozitiv de transformare, înregistratorul înscrie pe diagramă viteza vîntului în metri pe secundă.
La anemograful Papi Hon sînt fixaţi doi magneţi permanenţi pe axul cupelor moriştii. Prin rotirea cupelor se creează un cîmp magnetic rotitor în faţa a două bobine de inducţie. în firul conductor al bobinelor se induce un curent electric alternativ, care depinde de viteza unghiulară a cupelor. Acest
curent alternativ e trimis într-un galvanometru înregistrator etalonat în unităţi de măsură ale vitezei vîntului. Aparatul măsoară viteza instantanee.
Anemografele Dines şi Fuess folosesc tubul Prandtl, iar ca manometru, un flotor în formă de clopot, care urcă şi coboară în lichid sub acţiunea diferenţei de presiune Afi. Variaţiile poziţiei flotoruiui sînt înscrise pe diagrama unui cilindru în rotaţie. Ele sînt exprimate în unităţi de măsură ale vitezei vîntulu i.
Instrumentele înregistratoare (moriştile şi giruetele) se instalează de preferinţă într-o regiune plană, fără case şi fără arbori, pe un catarg cu înălţimea de 10"*20 m, sau pe turnuri, la o înălţime de ce! puţin 10 m. Aceasta, pentru a evita influenţa frecării de sol şi a diferitelor obstacole.
Principalele vînturi tipice întîlnite pe glob sînt:
Alizee: Vînturi regulate cari se produc în tot timpul anulu i de la paralelele de 30° latitudine (unde presiunea e înaltă) către ecuator (unde presiunea e joasă). Datorită rotaţiei Pămîn-tului, alizeele deviază spre dreapta, devenind astfel vînturi de NE în loc de N în emisfera nordică, şi vînturi de SE în loc de S, în cea sudică. Alizeele la sol şi contraalizeele la înălţime formează un circuit închis între zonele de calm tropical şi cele de calm ecuatorial,
Austrul: Vînt cald de S şi SV, care suflă în special în Banat, în Oltenia şi în Dobrogea. în timpul verii produce seceta, iar iarna, timp cald, ploaie şi zăpadă.
Băltăreţul: Vînt slab de S şi E, care suflă dinspre bălţi şi dinspre mare, din aprilie pînă în octombrie. E un vînt cald şi umed, care aduce ploaie.
Bora: Vînt violent, uscat şi rece, care suflă în special pe coastele de NE ale Adriaticii (de la Trieste spre Fiume) şi pe cele ale Mării Negre (în regiunea Novorosiisk). E produs de revărsarea maselor de aer puternic răcite pe platourile înalte. Sufla în rafale, cari depăşesc uneori 60 m/s.
Briză: Vînt cu intensitate mai mare sau mai mică în general regulat, în creştere sau în descreştere. E, în special, un vînt de origine convectivă, care se stabileşte alternativ în cursul a 24 de ore, suflînd din zona cu temperatură mai joasă spre cea cu temperatură mai înaltă. îşi schimbă sensul odată cu schimbarea repartiţiei temperaturii. Astfel de vînturi se produc în special la marginea lacurilor şi pe litoralul mării (brize marine, respectiv brize de apă şi de uscat), în regiunile accidentate sau muntoase (brize de relief, respectiv brize de vale şi de deal sau de munte) şi în regiunile cu contrast termic (de ex. într-o regiunea acoperită cu păduri şi cea alăturată, neacoperită).
Contraalizee: Vînturi regulate cari suflă dinspre ecuator pînă la 30°^ latitudine, la înălţimea norilor cirrocumulus (4*-10 km). în înaintarea lor, contraal izeele se răcesc şi, din cauza rotaţiei Pămîntului, ele deviază treptat, de la direcţia iniţială E în zona ecuatorului, la SE, S, SV şi V în emisfera nordică şi la NE, N, NV şi V în cea sudică. Contraal izeele în înălţime şi alizeele la sol formează un circuit închis între zonele de calm ecuatorial şi cele de calm tropical.
Coşava: Vînt care bate din Iugoslavia şi care coboară pe versantul răsăritean al munţilor Banatului, luînd caracterul de fohn. E un vînt de SE foarte violent, care bate în special iarna, uneori o săptămînă întreagă fără întrerupere. Sin. Cos ava.
Crivăţ: Vînt de E şi NE, adeseori foarte violent. E produs de anticiclonul rusesc şi de depresiunea mediteraneană. Frecvenţa crivăţului reprezintă 1/5 din frecvenţa totală a vînturi lor din ţara noastră. Bate tot timpul anului, cu frecvenţa maximă în april ie (25,3 %), şi cu cea minimă, în iunie (14,8%). Avînd caracterul unui vînt continental, crivăţul aduce mase de aer cald vara şi excesiv de rece iarna (cu scăderi de
Vînt adevărat
551
Vînt, aparatură de ~
temperatură pînă la 20° în două ore, la Bucureşti). însoţit de zăpadă, crivăţul produce viscole puternice.
Fohn: Vînt descendent, cald şi uscat. Fohnul e generat de un curent de aer ascendent, umed şi rece, care urcă pe panta unui munte. Prin destindere adiabatică, aerul se răceşte, iar vaporii se condensează, dînd precipitaţii. După ce devine uscat, el coboară pe versantul opus şi, prin compresiune adiabatică, se încălzeşte. Temperatura rezultată pentru un nivel dat e mai înaltă decît cea pe care o avea aerul în urcare, ia acelaşi nivel. în consecinţă, la început umed şi rece, aerul ajunge la sol uscat şi cald. Observat şi studiat prima oară pe văile de nord ale Âlpilor austrieci şi elveţieni, fohnul a fost regăsit, cu unele particularităţi, în foarte multe alte regiuni ale continentului. Var. Foehn.
Mistral: Vînt uscat şi rece, adeseori violent, specific Sudului Franţei şi Nordului Spaniei (cu deosebire în delta rîului Rhone). Direcţia lui variază cu localitatea în care bate. E un vînt descendent, produs de masele de aer rece cari coboară din regiunile înalte. Canalizat de-a lungul văii Rhâne-ului, mistralul capătă o viteză considerabilă, producînd mari daune.
Musoni: Vînturi cu caracter periodic, vara suflînd de la mare către uscat, iar în timpul iernii, în sens contrar. Musonii se datoresc diferenţei de temperatură dintre aerul marin şi cel terestru. (Vara, aerul în contact cu apa e mai rece decît cel în contact cu uscatul, iar iarna, situaţia e inversă.) Cei mai cunoscuţi musoni — şi în acelaşi timp cei mai regulaţi — se produc în Oceanul Indian.
Nemera: Vînt rece şi puternic, care suflă de la NE şi E şi se produce în Sud-Estul Transilvaniei.
Sărăcilă: Nume dat Vîntului Negru (v.) în regiunea Constanţa.
Scirocco: Vînt cald din Sud, umed în unele regiuni, uscat în altele, care suflă pe coastele basinului mediteranean. Var. Siroco, Şiroco.
Simun: Vînt uscat şi arzător, care porneşte brusc şi suflă timp de cîteva minute, în timpul zilei. Foarte violent, el e însoţit de vîrtejuri de praf cari întunecă cerul. E specific deserturilor Saharei, Arabiei şi Persiei. Sin. Kamsin.
Taifun: Vînt foarte violent, specific regiunilor litorale tropicale ale Asiei estice, care, datorită vitezei sale mari (uneori 200 km/h), produce ravagii enorme (răstoarnă vapoare, distruge case, păduri şi culturi). Violenţa taifunului se manifestă începînd de la sol către părţile înalte ale atmosferei, depresiunea produsă prin aspiraţia în spirală a aerului fiind ocupată de vînturile cari converg din toate părţile orizontului. E însoţit de ploi abundente şi de fenomene electrice.
Taifunul se produce la contactul domeniului alizeelor cu aerul presiunilor joase ecuatoriale şi aproape numai în partea occidentală a oceanelor tropicale. El se deplasează totdeauna de la est la vest, după traseul fronturilor tropicale, şi traiectoria lui se curbează apoi spre nord-est. Var. Tifon; Sin. (în regiunea Filipinelor) Baguinos. V. şi sub Atmosferice, perturbaţii — 1.
Tornadă: Trombă terestră, care produce daune mari. Viteza vîntului într-o tornadă depăşeşte de obicei 40 m/s. Diametrul părţii inferioare poate atinge 100—200 m. Tornadele sînt frecvente în Africa Occidentală şi în special în Statele Unite. Sînt rare în Europa.
Trombă: Vînt turbionar ascendent, cu axă verticală sau puţin înclinată. înălţimea Iui e variabilă şi e totdeauna mai mare decît cîteva sute de metri, iar diametrul turbionului e de 40---200 m la sol şi creşte cu înălţimea. Tromba se formează sub norii de furtună (cumulonimbus) şi determină o scădere locală şi bruscă a presiunii atmosferice, care produce antrenarea în vîrtej a aerului din straturile inferioare. Particulele de aer urcă şi descriu elice cu pasul foarte mic, dar cu viteze
foarte mari (4*•-50 m/s). în ridicarea lui, aerul suferă o destindere adiabatică şi vaporii de apă se condensează, dînd o ceaţă care face tromba vizibilă. Diametrul şi viteza vîntului în tromba marină sînt considerabil mai mici decît în cea terestră (v. şî Tornadă).
Uragan. V. sub Atmosferice, perturbaţii -^1.
Vînt dominant: între tropice şi cele două fronturi polare, aerul tinde să se deplaseze, din cauza rotaţiei Pămîntului, după direcţia SV-NE în emisfera nordică şi după direcţia NV-SE în cea sudică; datorită diferitelor influenţe, în special repartiţiei uscatulu i şi a apelor, în emisfera nord ică vînturile de SE se transformă în vînturi de V, cari uneori îşi schimbă sensul; în emisfera sud ică, vînturile oscilează între NV şi SV ; acestea sînt vînturile dominante. Regimul vînturilor, la latitudinile temperate şi superioare, e sub dependenţa depresiunilor şi anticiclonilor mobili, cari se formează de-a lungul fronturilor polare. Vînturile dominante sînt mai regulate şi mai constante deasupra oceanelor decît deasupra continentelor.
Vînt etesian: Vînt periodic, care se produce pe coastele Mediteranei orientale. Vînturile etesiene sînt asemănătoare muson ilor şi se datoresc d iferenţei de temperatură d intre mare şi uscat. Ele suflă numai în timpul zilei, de la începutul lunii iulie pînă la mijlocul lunii septembrie.
Vîntul Negru: Vînt foarte uscat şi cald, care suflă în Dobrogea, în timpul verii, distrugînd recoltele. Sin. Sărăcilă.
Vîrtej de căldură: Mişcarea elicoidală a aerului, cu pas mic, în jurul unei axe verticale sau înclinate. Diametrul vîrtej ui u i creşte cu înălţimea, fiind de 0,3'-*3 m Ia sol. Are o durată scurtă, uneori numai de cîteva secunde. Se produce în regiunile şi în anotimpurile calde, şi se datoreşte încălzirii aerului în contact cu solul. Gradientul termic depăşeşte gra-dientul adiabatic uscat.
Zefir: Vînt slab, caracteristic regiunilor de cîmp ie, în jumătatea caldă a anului.
î. ~ adevărat. Nav.\ Vîntul observat de un observator imobil în mare. Deoarece la bordul unei nave în mişcare se observă numai vîntul aparent, vîntul adevărat se determină d in vîntul aparent şi din vîntul navei cu ajutorul planşetei de manevră (v. sub Cinematică navală), al planşetei de vînt sau cu o construcţie vectorială.
2.	~ aparent. Nav.: Vîntul observat de un observator aflat la bordul unei nave în mişcare. Vîntul aparent e rezultanta vîntului adevărat şi a vîntului navei (v.).
3.	~ tahimetric. Tehn. mii.: Rezultanta vînturilor medii, la diferite altitudini, cari acţionează asupra unui proiectil de artilerie antiaeriană.
4.	sondaj de	Meteor. V. sub Sondaj meteorologic.
5.	tipuri de Meteor. V. sub Vînt 1.
6.	Vînt. 2. Metg. V. sub Vînt, aparatură de
7.	aparatura de Ut., Metg.: Aparatură care serveşte la insuflarea „vîntului", adică a aerului comburant, în zona de ardere a unui cuptor de topit vertical, cu mers continuu şi funcţionînd cu combustibil solid (cum sînt furnalul şi cubiloul). E constituită dintr-o conductă inelară (montată în jurul cuptorului), legată cu suflanta (direct sau prin intermediul preîncălzitoarelor de aer); din aperturile (gurile) de vînt montate la intervale egale în zidăria cuptorului şi din racordurile acestora la conducta inelară.
La furnale, conducta inelară e construită din tablă sudată sau nituită şi e căptuşită cu cărămidă refractară şi cu un strat izoiant de asbest, pentru a rezista la temperatura de 600*-*900° a aerului preîncălzit în cowpere. Racordarea la gurile de vînt se realizează printr-un cot fix, un cot mobil (echipat cu un vizor de sticlă de cobalt) şi un ajutaj, cari sînt confecţionate din oţel sau din fontă, căptuşite cu cărămidă refractară şi au la îmbinare suprafeţe sferice şi cilindrice, pentru asigu-
Vînt, formă de
552
Vînturătoare
rarea unei bune etanşări. La capătul ajutajului e montată gura de vînt (un tub tronconic de bronz sau de cupru, turnat sau stanţat), cu o cămaşă pentru răcirea cu apă; ea pătrunde cu 200---300 mm în interiorul creuzetului, şi are acolo diametrul de 120---300 mm, după volumul cuptorului (v. fig. la, b). Gura de vînt e aşezată într-o ramă de răcire, de bronz sau de cupru turnat, — cu o cămaşă pentru răcirea cu apă, montată în interiorul uneicar-case de fontă fixate de mantaua metalică a cuptorului şi în care se găseşte o serpentină de răcire (v. fig. II). Debitul de aer se reglează prin montarea unor inele în interiorul gurilor de vînt. Numărul gurilor de vînt ale furnalelor depinde de capacitatea acestora, şi e de 12.—16 la cuptoarele mari, de 70---12 ia cuptoarele mijlocii şi de 6***8 la cuptoarele mici.
Gură de vînt la cuptorul înalt. a) stanţată; b) turnată.
II. Aparatură de vînt la cuptorul înalt.
1) conductă inelară; 2) cot fix; 3) cot mobil; 4) ajutaj; 5) gură de vînt; 6) ramă de răcire; 7) carcasă de fontă; 8) mantaua metalică a cuptorului; 9) peretele interior al cuptorului; 1C) vizor cu sticlă de cobalt.
La cubilouri, conducta inelară e de tablă şi nu e căptuşită (aerul nefiind preîncălzit); ea se racordează tangenţial, prin
III. Aparatură de vînt la cubilou. a) secţiune transversală prin gurile de vînt inferioare; b) secţiune longi- ® tudinală prin gurile de vînt superioare; c) secţiune longitudinală în zona gurilor de vînt; 1) gură de vînt inferioară; 2) gură de vînt superioară; 3) conductă inelară.
intermediul unor cutii de aer, Ia gurile de vînt (ajutaje de fontă încastrate în zidărie). Cubiloul are gurile de vînt dispuse
de obicei alternat şi în două plane paralele (v. fig. III a şi b), cele superioare avînd numai rolul de a repartiza mai uniform aerul în interiorul cubiloului, fiind mai mici decît cele inferioare, cari au o secţiune lărgită spre interior şi cari se racordează la cutia de aer, separat de cele superioare (v. fig. III c). Fiecare gură de vînt e echipată cu un vizor cu sticlă albastră. Reglarea debitului de aer se face cu ajutorul unei valve (al unui robinet) de strangulare montate în conducta inelară, şi al unui registru cu clapă montat la gurile de vînt inferioare. Numărul gurilor de vînt ale cubiloului variază între patru şi opt, în raport cu volumul lui util.
1.	forma de Ut., Metg.: Sin. Gură de aer (v. Gură de aer 1), Gură de vînt. V. şî sub Vînt, aparatură de
2.	Vînt electric. 1. Fiz.: Curent de aer produs de o descărcare electrică în efluviu sau în egretă.
â. Vînt electric. 2. Biol.: Metodă terapeutică în care se foloseşte vîntul produs de o descărcare electrică în efluviu sau în egretă.
4.	Vîntul navei. Nav.: Mişcare aparentă a aerului, datorită mişcării navei. Direcţia vîntului navei e aceeaşi cu drumul navei, iar sensul său e contrar acestui drum. Viteza vîntului navei e egală cu viteza navei. V. şî sub Vînt aparent.
5.	Vînturare. Metg., Mett. .'Operaţia de afînare a amestecurilor de formare, pentru a le mări permeabilitatea faţă de gaze şi pentru a le uniformiza, astfel încît la formare să se poată obţine în toată rama de formare acelaşi grad de tasare. Vînturarea se efectuează prin lopătare, sau cu ajutorul vîntu-rătorilor (v. Vînturătoare 2).
Vînturarea e obligatorie la prelucrarea tuturor felurilor de amestec de formare (amestec de model, amestec de miezuri, amestec de umplutură . Pentru uşurarea vînturării, amestecurile prelucrate trebuie sâ aibă umiditate mică; operaţia de vînturare a amestecurilor pentru forme crude trebuie însă să se efectueze numai după ce amestecurile au stat un timp în silozurile de uniformizare.
6.	Vînturariţâ, pl. vînturariţe. Geogr., Hidr.: Sin. Cascadă (v.).
7.	Vînturâtoare, pl. vînturători. 1. Ut., Agr.: Maşinăsimplă de sortat care curăţăseminţele (de cereale, leguminoase, plante tehnice, etc.) de corpuri le străine, de seminţe de buruieni, etc.
/. Vînturătoarea mecanică VM-4.
/) evacuarea plevei şi a impurităţilor uşoare; II) evacuarea impurităţilor mari; III) evacuarea seminţelor de buruieni şi a impurităţilor mici; IV) evacuarea spărturilor de seminţe; V) evacuarea seminţelor sortate; 1) elevator de alimentare; 2) coş de alimentare; 3) batiul superior al sitelor; 4) batiul inferior al sitelor; 5) ventilator; 6) elevator de evacuare.
şi le sortează în 2-**3 fracţiun i, după greutatea şi d imens iun ile acestora (lăţime şi grosime), E constituită, în general, dintr-un
Vînturătoare
553
Vîrf de unghi
cadru de lemn sau de metal pe care sînt montate vetnilatorul, coşul de alimentare, braţul sitelor, mecanismele de acţionare şi, la unele maşini, roţile de transport. Unele vînturători sînt echipate şi cu elevatoare pentru alimentare direct din vrac şi cu elevatoare de evacuare a seminţelor curăţite (v. fig. /). Acţionarea vînturatorilor se face manual sau mecanic.
Procesul de lucru se desfăşoară astfel: din coşul de alimentare, seminţele sînt distribuite în strat continuu cu ajutorul unui cilindru dedistribuţie; căzînd sub efectul gravitaţiei, seminţele sînt supuse acţiunii unui curent de aer, creat de ventilator, care antrenează particulele uşoare şi le evacuează din maşină; seminţele cad apoi pe site, unde sînt sortate după dimensiuni. La vînturătorile tip „Triumf" (v. fig. //), curentul
/. Vînturătoare stabilă.
7) carcasă; 2) pîlnie de alimentare; 3) rotoare; 4) bare de lovire.
în turnătoriile cu volum mare de producţie (peste 4000--5000t piese anual) şi sînt dispuse în circuitul amestecurilor de formare.
Vînturătorile mobile au ca organ de lucru o bandă transportoare fără fine, metalică, înclinată; pe bandă sînt fixate lame transversale, cari antrenează amestecul de formare şi îl proiectează pe o sită cu ochiuri rare, de unde iese mărunţit, sub formă de vînă (v. fig. II).
Maşina e montată pe roţi, putînd deservi diferite locuri de muncă.
Vînturătorile mobile de tipul reprezentat în fig. II au, de exemplu, puterea motorului de 2,5 sau 4 kW, turaţia de 1000, respectiv 1450 rot/min şi capacitatea cutiei de alimentare de 1,0 respectiv 1,7 m3; ele au productivitatea de4***5 m3/h şi sînt folosite în turnătorii mici.
II. Vînturătoare mobilă.
1) bandă transportoare cu lame de antrenare ; 2) roţi de antrenare şi de ghidare; 3) grătar; 4) vînă de nisip; 5) cutie de alimentare; 6) motor.
II. Vînturătoare „Triumf".
1) coş de alimentare; 2) valţ de alimentare; 3) ventilator; 4) paravane de sortare a seminţelor după greutate; 5) sita superioară; 6) sita inferioară.
de aer sortează seminţele în trei fracţiuni, după greutatea şi forma lor; seminţele cele mai grele sînt apoi sortate şi cu ajutorul sitelor.
î. Vînturâtoare. 2. Ut., Metg.: Maşină de lucru folosită în turnătorie pentru vînturarea amestecurilor de formare. Se deosebesc vînturători staţionare şi vînturători mobile.
Vînturătorile staţionare au ca organ de lucru două rotoare (colivii) cari se rotesc în sensuri contrare, şi cari sînt constitui-te din cîte un disc circular în care sînt înfipte bare de lovire (v. fig. /); granulele de amestec sînt lovite de barele rotoarelor şi sînt aruncate în toate direcţiile, iar aglomerările sînt mărunţite. Alimentarea cu amestec de formare a vînturăto-rii se face continuu.
O	vînturătoare staţionară cu productivitatea de 5 m3/h, ca cea reprezentată în fig. /, are diametrii coliviilor de 850 si 750 mm, turaţia de 320, respectiv 350 rot/min, şi puterea motorului de 5 kW. Din cauza volumului lor mare, se instalează, de regulă, vînturători cu productivitatea peste 15 m3/h; ele sînt folosite
2.	Vîrf, pl. vîrfuri. 1. Geom., Fiz., Gen.: Punct al unei curbe, în care semitangentele la curbă duse în sensuri contrare formează un unghi diferit de 180°. Exemple: Punctul de întîl-nire a laturilor unui unghi; punctul de întîlnire a laturilor consecutive ale unui poligon; punctul de întoarcere (răspăr, rebrusment) al unei curbe.
3.	~ de unghi. Drum., C. f.: Punctul de întretăiere a două aliniamente consecutive ale axei unei căi de comunicaţie terestră. Vîrfuriie de unghi sînt elemente caracteristice unui traseu, cu ajutorul cărora se determină poziţia acestuia pe planurile desituaţie, se identifică traseul pe teren (prin repere fixe şi uşor de recunoscut, — ca arbori, colţuri de case, stînci izolate, borne de cotă, arbori izolaţi, etc., — indicate pe planurile de situaţie), şi se trasează axa căii pe teren.
Vîrfuriie de unghi sînt notate, pe piesele desenate ale proiectelor tehnice sau de execuţie, cu litera V, scrisă lîngă punctul care marchează vîrful de unghi şi însoţită de un indice care reprezintă numărul vîrfului, în sensul creşterii kilometrajului traseului. Pe teren, vîrfuriie de unghi se marchează, provizoriu, cu ţăruşi şi, definitiv, cu borne de beton. Pe una dintre feţele bornelor se scrie, cu vopsea roşie de ulei, indicativul vîrfului de unghi şi kilometrajul. Pentru o mai bună conservare a bornelor şi pentru o identificare mai uşoară a locului în care se găsesc, se recomandă ca în jurul lor să se execute un mic şanţ circular, iar bornele să se acopere cu pămînt, formîndu-se un muşuroi.
Stabilirea poziţiei vîrfurilor de unghi se face, în general, prin drumuire între două puncte (punctul de plecare şi cei de sosire) date prin coordonate legate la reţeaua geodezică naţională. Uneori, cînd e necesară o precizie mai mare la fixarea traseului, se calculează coordonate pentru poziţia fiecărui vîrf de unghi, cari se scriu într-un tabel de pe planul de situaţie.
Pe teren, cînd se procedează la materializarea traseului, se face staţie în fiecare vîrf de unghi, mergînd prin drumuire şi vizînd în continuare spre vîrful de unghi următor. Cînd traseul e într-o fază preliminară de studiu, el se marchează pe teren prin ţăruşi de lemn bătuţi în fiecare vîrf de unghi. Pentru ca aceşti ţăruşi să poată fi găsiţi cu uşurinţă, cînd se trece la faza următoare de proiectare, ei sînt înscrişi în
Vîrf matematic ai inimii
554
Vîrsta mareei
jurnalul de pichetaj prin distanţe legate de o serie de repere fixe şi uşor de regăsit, existente pe teren.
Cînd poziţia vîrfului de unghi e inaccesibilă, datorită unor obstacole naturale (prăpastie, versant abrupt, albie de rîu, clădire, etc.) se procedează în două moduri: se împarte curba circulară în două sau în mai multe curbe mai mici, aşezate cap la cap, şi cari au vîrfuri de unghi accesibile; se prelungesc aliniamentele dincolo de vîrful de unghi inaccesibil şi se materializează pe teren numai cîte un punct pe această prelungire a aliniamentelor (punctul teoretic al intersecţiunii nu se mai materializează).
1.	~ matematic ai inimii. C.f.: Sin. Punct matematic al inimii (v.). V. şi sub Inimă de încrucişare.
' 2. Vîrf, 2, Geom., Fiz., Gen.: Punct al unei suprafeţe, în care planele tangente la suprafaţă înfăşoară un con. Exemple: punctul comun al generatoarelor unui con; punctul comun a cel puţin trei feţe ale unui poliedru.
3.	Vîrf. 3. Geogr.: Punctul cel mai înalt al unei forme pozitive de relief (munte, deal, colină, movilă), de pe care apelesescurg în diferitedirecţii. Sin. Creştet.
4.	~ submarin. Nav.: Munte submarin cu bază circulară sau eliptică şi cu partea superioară ascuţită. Definiţie dată de Asociaţia internaţională de Oceanografie fizică .
5.	Vîrf. 4. Geom.: Punctul comun unei conice şi unei axe a ei. Sin. Creştet.
6.	Vîrf. 5. Geom.: Punctul comun unei cuadrice şi unei axe a ei. Sin. Creştet.
7.	Vîrf. 6. Ind. text. V. Şpiţ 4.
8. Vîrf.. 7. Mett.: Sin. Bec de sudură (v.).
9. ~ de suflai. Mett.: Sin. Bec de sudură (v.).
io.	Vîrf de ac. C, f. V. sub Ac de macaz.
n. Vîrf de inima. C. f. V. sub Inimă de încrucişare.
12.	Vîrf de prindere. Ut., Mş.: Dispozitiv constituit, în general, dintr-o piesă metalică biconică, care serveşte la prinderea între vîrfuri sau la prinderea în mandrină şi vîrf— la maşini-unelte cum sînt strungul, maşina de frezat, maşina de rectificat — a pieselor cari trebuie să se rotească în timpul prelucrării. De obicei, vîrfurile de prindere la maşina de frezat sînt construite în aceiaşi fel ca vîrful de strung (v. mai jos) pentru păpuşa mobilă.
Vîrf de strung: Vîrf de prindere, folosit pentru a prinde în strung piesele cari trebuie să se rotească în timpul prelucrării lor. Una dintre extremităţi, cu forma de con Morse (uneori, de con metric), se fixează într-un locaş corespunzător, în arborele principal sau în pinola păpuşii mobile (direct sau cu ajutorul unei reducţii pentru con Morse, respectiv pentru con metric); cealaltă extremitate, cu forma de con cu unghiul la vîrf de 60°, suportă piesa. Vîrful, care poate fi fix sau rotitor, diferă după cum e folosit la păpuşa fixa sau la cea mobilă.
Vîrful pentru păpuşa fixă (v. fig. a) se roteşte împreună cu arborele principal şi cu piesa prelucrată, poziţia vîrfului fiind reperată în locaşul din arborele în mişcare de rotaţie — şi deci se uzează puţin prin frecare. El e confecţionat din oţel de scule şi are extremitatea conică necăl ită, sau căi ită şi apoi rectificată.
Vîrful pentru păpuşa mobilă, numit şi con-travîrf, e de obicei imobil în timpul lucrului; deci se uzează prin frecare cu piesa prelucrată. El e confecţionat d in oţel de scule, iar extremitatea care poartă piesa e călită şi rectificată sau e echipată cu un mic con aplicat, de metal dur, rectificat.
Pentru a evita uzura la strunjirea la turaţie înaltă, se construiesc vîrfuri rotitoare, cari pot fi montate cu con Morse sau cari pot face corp comun cu păpuşa mobilă (v. fig. b şi c). — Pentru condiţii de lucru speciale sau pentru uşurarea condiţiilor de fixare în locaş, se confecţionează vîrfuri de strung speciale, cum sînt: vîr f u I c u r es o rt pentru pă-
puşă fixă (cu un vîrf port-piesăşi un disc limitor, aplicat pe faţa frontalăa vîrfulu i), care asigură p iesei prinse o poziţie independentă de adîncimea găurii de centrare (v.fig. d)şi care e
=3^
Vîrfuri de strung.
a) vîrf obişnuit; b) vîrf rotitor cu con Morse; c) păpuşă mobilă cu vîrf de strung încorporat; d) vîrf cu resort şi cu disc limitor aplicat, folosit la strunjirea cu limitor de cursă; e) vîrf cu degajare, folosit la strunjirea laterală; 0 vîrf cu gaură de centrare; g) vîrf cu tăietură pentru cheie; h) vîrf cu piuliţă de demontare; 1) vîrf de strung; 2) piesă prelucrată; 3) cuţit; 4) resort de apăsare a vîrfului port-piesă; 5) disc limitor, aplicat pe faţa frontală a vîrfului;
6) căruciorul strungului; 7) limitor pe patul strungului.
folosit la lucrul în serie efectuat cu limitoare de cursă a căruciorului ; v î r f u I cu degajare, pentru păpuşa mobilă, care permite strunjirea frontală a pieselor pînă la centru (v. fig. e); vîrful cu gaură de centrare, care e folosit la strunjirea pieselor cu extremitate conică (v. fig. f); vîrful cu tăietură pentru cheie (v. fig. g) şi v î r f u I cu piuliţă de demontare (v. fig. h), cari se demontează uşor.
13.	Vîrfar, pl. vîrfare. Ind. ţăr.: Sin. Vîrvar. V. sub Ţăpoi 2.
14.	Vîrful literei. Arte gr.: Trunchiul de piramidă de la partea superioară a unei I itere de tipografie, pe care e gravată floarea literei.
15.	Vîrsta Lunii. Nav., Astr.: Intervalul de timp, exprimat de regulă în zile şi în zecimi de zi, între momentul ultim,ei Luni noi şi un moment oarecare.
16.	Vîrsta mareei. Nav.: Intervalul de timp dintre momentul sizigiilor (v.) şi apa înaltă a acestora (v. sub Maree). Vîrsta mareei are o valoare medie de 1,5 zile pe tot globul, dar variază apreciabil cu configuraţia şi orientarea coastei, cu variaţia adîncimilor şi cu alţi factori de natură geografică. Datorită vîrstei mareei, mareea înaltă a sizigiilor (cea mai înaltă maree înaltă) şi mareea joasă respectivă nu au Ioc simultan cu fenomenul astronomic care provoacă mareea. Vîrsta
Vîrsta medie a unui arboret
555
Vîrtej
mareei e folosită Ia calculul mareei cu metoda constantelor nearmonice. V. şî sub Maree.
1.	Vîrsta medie a unui arboret. Silv.: Valoarea mijlocie a vîrstelor arborilor cari compun un arboret. Vîrsta medie e se determină fie cu formula lui Gumbel:
— Slgl~|-52g2 + ’S3g3+ * * * e”~ Sl+Sa+Si,+... ■
fie cu formula lui Block:
_ m1e1 -f- m2e2 -f- rnzez -j- • • • m m1+m2+m3-{- • • • în cari: ev e2,	reprezintă	vîrsta clasei întîi, a doua, etc.;
5i» s2< s3> reprezintă suprafaţa de bază a claselor, iar mv m2, m3, •••, volumele claselor.
2.	Vîrsta geologica, Geo/.; A patra diviziune, în ordine cronologică, a timpurilor geologice, corespunzînd, în spaţiu, etajului. Vîrstele se numesc, de obicei, după nume geografice (de ex. strate de vîrstă acvitaniană, bu'rdigaliană, cenoma-niană, senoniană, etc.). V. şî Geologice, diviziuni
3.	Vîrşâ, pl. vîr?e. Pisc.: Unealtă de pescuit staţionară, confecţionată din nuiele împletite sau din sîrmă, aparţinînd grupului de capcane închise submerse, din care peştele, după ce a intrat nu mai poate ieşi, utilizată în pescuitul pasiv, în special în basinele piscicole din interiorul ţării (pîraie, rîuri, bălţi).
V î r ş a de nuiele de răchită, de alun, etc. are forma conică, uneori turtită pe o parte, sau uşor umflată la mijloc, susţinută din loc în loc de cercuri transversale tot de nuiele, cu lungimi cari variază între 0,80 şi 1,50 m, şi deschiderea largă, cu gura în faţă. Gura vîrşei, răsfrîntă înăuntru ca deschiderea unei călimări, formează un gît lung de 15*,#20 cm. Capetele nuielilor din marginea interioară a gîtului, bine ascuţite, sînt lăsate libere, spre a împiedica ieşirea peştelui capturat. Marginea exterioară a gurii se împleteşte pe o nuia de lemn tare, dîndu-i-se forma de arc, ale cărui capete sînt fixate la distanţa de 30 cm unul de altul pe o bucată de nuia groasă. Extremităţile acesteia servesc la fixarea vîrşei pe fundul apei printre pietre, spre a nu fi smulsă de curent. De arcul de lemn care formează scheletul deschiderii de intrare se leagă cu tei capetele nuieluşelor dispuse longitudinal, fără a fi însăîmpletite, ci numai fixate transversal din 15 în 15 cm prin cîte un rînd de legături de sfoară sau de tei. Astfel, apa circulă cu uşurinţă, filtrîndu-se prin spaţiile dintre nuieluşe şi astfel vîrşa nu e tîrîtă de curent. La fundul vîrşei, nuielile se strîng, legîndu-se cu o sfoară, care se desface pentru scoaterea peştelui.
Pe unele rîuri, în special pentru pescuitul sturionilor, se ut il izează vîrşe de acelaşi tip, cu lungimi pînă la doi metri — numite vande — izolat sau grupînd mai multe pe aceeaşi direcţie. Regional se util izează şi variante ale vîrşei, de forme piramidale, sau cilindrice uşor umflate în zona centrală, însă cu două guri.
Cu vîrşa de nuiele se pescuieşte folosind de obicei nadă mămăligă, cu care se unge gîtul — g î r I ic iul — ,sau rîme, fie ca unealtă independentă, fie ca anexe la garduri.
Vîrşa metalica are forma cil indrocon ică şi e confecţionată din vergele de sîrmă neagră sau galvanizată, cu grosimea de 2***3 cm, dispuse în lung, prinse la distanţe de 20—30 cm, prin cercuri transversale, ai căror diametri scad treptat dinspre gură spre fundul vîrşei. Dimensiunile vîrşei metalice variază după regiuni între 2 şi 3 m lungime. Obişnuit ea se utilizează în apele cu un curent puternic. Instalarea se face cu ajutorul unei macarale suspendate pe un podeţ sau pe-o platformă înaltă.
Vîrşe metalice cu dimensiuni mai mici, de construcţie specială, acoperite cu o plasă de sîrmă cu ochiurile de 2/2 cm,
echipate cu o uşiţă laterală pentru scoaterea materialului, sînt folosite pe pîraiele şi rîurile de munte, în zonele de circulaţie, pentru recoltarea reproducătorilor de salmonide destinaţi acţiunilor de piscicultură.
Regional se dă numele de vîrşe şi unor capcane asemănătoare în ce priveşte principiul de prindere a peştelui, confecţionate din plasă, cunoscute sub numele de vintire (v.).
4. Vîrtej, pl. vîrtejuri. 1. Mec. fl.: Vectorul vitezei unghiulare a particulelor de fluid, egal cu jumătate din rotorul vitezei lineare a acestora:
1 1
<0= y rOtV = y
i	j	k
0)	Q)	0)
â# ây
V vvn
y
unde v , v , v^ sînt componentele vitezei lineare v.
Dacă	vîrtejul e nul în	tot	domeniul, viteza	lineară	derivă
dintr-un	potenţial scalar	9,	adică v = — grad	9 şi	mişcarea
fiu idulu i se numeşte potenţial ă sau irotaţională. în cazul special în care viteza lineară v are atît rotor, cît şi divergenţă, ea e egală cu suma a doi termeni, dintre cari unul derivă d intr-un potenţial scalar 9, iar celălalt derivă d intr-un potenţial vector w\
v=— grad 9+rotze;.
Dacă fluidul e nelimitat şi se cunosc divergenţa şi rotorul vitezei lineare, se obţine:
1 f div v	,	-	1 C rot v	^
CD—-— \	-----(IT , W= -— \ -------QT,
r 47tJt r	47tJt r
unde v e distanţa dintre punctele în cari se calculează potenţialele şi elementele de volum dT, iar integralele se extind asupra vo Iu mu Iu i t, în care div ^ şi rot v sînt d iferiţi de zero. — Dacă fluidul e incompresibil, adică div v=0, viteza v e un vector cîmp solenoidal şi expresia ei devine:
1	C <0 ,
v= — -—rot V —ax.
4 tu	Jr r
Vîrtejurile pot fi descompuse în inele de vîrtej, dacă volumul t ocupat de vîrtejuri e limitat, sau în tuburi de vîrtej, dacă volumul e ilimitat.
Notînd cu dT=| rot w | cL4 intensitatea unui astfel de inel sau tub de secţiune dA şi cu C c ircu itu I de integrare, expres ia vitezei devine:
- 1 ’
v==-r~
4 TC ,
rxdr
M
7T Ji
r x rot v
di,
Jc Yz 4 7T Jt ra
care prezintă acum rotor de linie, suma fiind extinsă la toate inelele sau tuburile. Pentru un tub elementar de intensitate T,
rxdr
Cînd tubul elementar e rect i I in iu, v^T/lizR, unde R e distanţa dintre tub şi punctul în care se calculează viteza. Pentru un inel de vîrtejuri se obţine:
z/=grad 0.
6 4tc
unde r e intensitatea inelului, iar 0 e unghiul solid sub care se vede inelul din punctul în care se calculează viteza.
Dacă forţele de masă cari se exercită asupra unui fluid derivă dintr-un potenţial şi masa specifică a fluidului depinde
Vfrtej
556
Vîrtelnîţă
numai de pres iune (fiu id barotrop), vîrtejurile satisfac ecuaţia lui Helmholtz:
d rot v	-	-	^
——-------(rot vgraQ) w + rot v\/v=0
unde V e operatorul nabla. Cu ajutorul acestei ecuaţii se poate demonstra teorema lui Helmholtz: — intensitatea unu i tub de vîrtej e constantă în lungul tubulu i şi rămîne constantă în timp.
în aceleaşi ipoteze, circulaţia pe un contur închis e constantă în timp (teorema lui Thomson) şi mişcarea se păstrează rotaţională sau irotaţională (t e o r e m a lui Lagrange). Legătura dintre vîrtej şi circulaţia vitezei se face prin legea lui Stokes (v.).
Dacă forţele exterioare nu derivă dintr-un potenţial scalar, sau dacă fluidul nu e barotrop, devine posibilă apariţia sau distrugerea vîrteju'rilor. Astfel, în fluidele baroci ine, a căror masă specifică depinde nu numai de presiune, ci şi de temperatură sau de umiditate, se formează vîrtejuri din cauza intersectării suprafeţelor isobare cu cele isostere; exemple de acest fel se întîlnesc în atmosferă, unde prin influenţa temperaturii, suprafeţele isobare nu mai coincid cu cele isostere, şi în apa mărilor, unde poate interveni gradul de sali-n itate diferit a două pături de apă. O altă cauză de formare a vîrtejurilor e viscozitatea fluidelor.
Un interes practic deosebit prezintă tuburile elementare de vîrtej, rectilinii şi cu lungime infinită. Considerînd un plan normal pe vîrtej, toate vitezele induse se găsesc în acest plan şi sînt normale pe raza care uneşte punctul respectiv cu urma axei vîrtejului în acel plan. Mişcarea e plană si admite
r
un potenţial de viteze cp=-^—a, unde a e unghiul polar. Un Ltz
astfel de vîrtej poate fi considerat ca un corp de aceeaşi masă specifică cu fluidul înconjurător, purtat de curent ca orice particulă de fluid într-un cîmp de viteze. Un vîrtej izolat într-un fluid în repaus rămîne în echilibru: centru! său are viteza nulă.
Un sistem de două vîrtejuri egale şi de sensuri contrare se deplasează rectiliniu cu aceeaşi viteză v—T/lnl, T fiind intensitatea (pozitivă la un vîrtej şi negativă la celălalt) şi
l	— distanţa dintre vîrtejuri. Dacă intensităţile celor două vîrtejuri sînt diferite, şi r2, fiecare vîrtej se roteşte în cerc în jurul celuilalt, distanţa dintre ele rămînînd constantă. Asimilînd intensităţile cu două mase punctiforme, centrul lor de greutate rămîne imobil în timpul mişcării. Un sistem de n vîrtejuri, de intensităţi rx, r2,* • •, asimilate cu mase punctiforme situate în punctele z1% z2,- ••, zn(z—x-\-iy), satisface relaţiile următoare:
n	n
X r^=const„	Ys	r^=const„
k=1	&=1
X Vk {rk XV/i)==2n	r*r/'
în cari e raza vectoare şi v^e viteza; deci momentul impulsului „maselor" faţă de origine e constant şi n
H vk(-x%+yl)=c°nst., k=1
de unde rezultă că suma momentelor de inerţie ale „maselor" faţă de origine e constantă.
în consideraţiile precedente s-a presupus că tubul de vîrtej elementar e reprezentat printr-o axă. în realitate, intensitatea totală e repartizată pe un spaţiu foarte mic, dar finit,
formînd secţiunea tubului de vîrtej. Particulele cari constituie tubul de vîrtej rămîn legate tot timpul de acesta, formînd un nucleu cilindric cu raza rx. Viteza e nulă la centru, creşte atingînd valoarea maximă pentru r=rlt apoi scade după legea:
4	*
r
v=-------
LlZY
în interior, pentru simplificare, mişcarea particulelor se consideră asimilată cu aceea datorită unui nucleu solid care se roteşte în jurul axei sale, astfel încît viteza variază după legea v=u>r.
Variaţia presiunii în interiorul vîrtejului e dată de ecuaţia: Cv2
p=P j — ăr+C,
iar în exterior, de:
Teoria generală a vîrtej iurilor prezintă importanţă în expl i-carea a numeroase fenomene din Hidrodinamică şi din Aerodinamică (teoria suprafeţelor de discontinuitate, teoria vîrtejurilor alternate, teoria aripii, etc.).
Vîrtej liber e vîrtejui a căru i I in ie (v. Lin ie de vîrtej 2) nu e legată de un solid şi care se poate întinde indefinit în mediul fluid, în direcţia vitezei.
Vîrtej legat e vîrtejui a cărui linie (v. Linie de vîrtej 2) e legată de corpul în jurul căruia se efectuează o mişcare turbionară. Termenul se utilizează în special pentru a indica vîrtejurile legate de aripa unui avion.
î. Vârtej, 2. C/c. v.: Sin. Rotor (v. Rotor 2), Turbion, Curl, Rotaţi onal.
2.	Vîrtej.	3.	Nav.:	Sin.	Ţîţînă (v. Ţîţînă 1).
3.	Vîrtej.	4.	Nav.:	Sin.	Anafor (v.), Ciovrîntie, Otmet.
4.	Vîrtej.	5.	Pisc.:	Sin.	Mitroacă (v.), Baran, Berbec.
5.	Vîrtej. 6. Ind. ţâr.: Unealtă folosită în dogărie, care serveşte la strîngerea doagelor pentru butoaie, ciubere, etc.
6.	Vîrtej.	7.	Ind.	ţâr.	V. sub Osia carului, sub Car	1.
7.	Vîrtej.	8.	Ind. ţâr.: Par gros, prins de peretele de bîrne
al stînei, care se poate roti şi de care se suspendă căldarea sau ceaunul cel mare.
8.	Vîrtej. 9. Ut., Ind. alim.: Parte componentă a teascului (v. sub Teasc).
9.	Vîrtej. 10. Ind. ţâr.: Sin. Coacă (v.), Crival, Crivală.
10.	Vîrtelniţâ, pl. vîrtelrriţe. 1. Ut., Metg., Mett.: Maşină de lucru care serveşte la înfăşurarea în suluri sau în colaci a benzilor înguste de metal laminat sau a sîrmei, în cursul laminării sau al tragerii. în general, axul vîrtelniţelor e vertical, spre deosebire de cel a! maşinilor de format rulouri de benzi mijlocii şi late din laminoarele de tablă, cari sînt numite înfâşurâtoare sau maşini de înfăşurat (v. înfăşurat, maşină de ^).
Vîrtelniţele se folosesc, în special, la ieşirea din laminoarele de sîrmă, pentru a transforma sîrma în colaci pe cari îi transferă unui sistem de transportoare — pe care materialul se răceşte — care îl predă pentru depozitare.
Vîrtelniţele se instalează fie peste nivelul halei (la instalaţiile de mai mică productivitate), fie sub nivelul halei (la instalaţiile continue, de mare productivitate şi cu viteză mare).
După materialul care e înfăşurat, se deosebesc vîrtelniţe pentru sîrmă, vîrtelniţe pentru sîrmă deşeu şi vîrtelniţe pentru benzi.
Vîrtelniţă
557
Vîrtelniţă
Vîrtelniţă pentru sîrmă efectuează de regulă înfăşurarea pe o tobă sau pe o traversă de construcţie specială, al căror ax, în majoritatea cazurilor, e vertical. Vîrtelniţă pentru sîrmă e folosită la laminarea la cald a sîrmei, a benzilor şi a profilurilor mici; ea se montează la ieşirea din laminor. Se construiesc vîrtelniţe cu tobă fixă şi vîrtelniţe cu tobă rotitoare.
La vîrtelniţă cu toba rotitoare, sîrma se aduce tangenţial spre colacul care se formează, şi care se roteşte odată cu toba, în timpul înfăşurării (v. fig. /). Organul de lucru e o tobă
La vîrtelniţele cu tobă fixă (v. fig. II), materialul intră într-un tub curb, care are o extremitate solidară cu arborele
/. Vîrtelniţă-înfăşurător cu tobă rotitoare.
1) tobă verticală cu clopot; 2) motor; 3) arbore tubular; 4) orificiul de intrare a tubului în clopot; 5) clopot; 6) motor pentru comanda mişcării de degajare a colacului prin ridicarea tijei (7) şi strîngerea ghearelor de susţinere 8; 8) gheare de susţinere a colacului; 8') poziţia ghearelor 8 la desprinderea colacului din maşină; 9) scaun conic de susţinere a tobei vîrtelniţei.
verticală, acţionată de un motor şi fixată la capătul unui arbore tubular; sîrma se aduce oblic, printr-un tub, sub un clopot rotitor, metalic. Turaţia se alege în funcţiune de viteza de laminare, astfel încît fireledesîrmâsăse aşeze liber împrejurul tobei. Cînd s-a terminat înfăşurarea unu i colac, se opreşte motorul de acţionare a tobei şi se porneşte mecanismul de acţionare a ghearelor, care prin ridicarea unei tije care trece prin arborele tubular face să se strîngă ghearele cari susţineau colacul, permiţînd acestuia să cadă pe un transportor cu lanţ şi cu cîrlige, şi să libereze vîrtelniţa pentru o nouă înfăşurare. Vîrtelniţă de acest tip poate fi folosită pentru viteze de înfăşurare pînă la 12 m/s. Ele se montează sub nivelul halei.
II. Vîrtelniţă cu tobă fixă, pentru sîrmă (schemă), î) tub de intrare a sîrmei; 2) arbore; 3) grup de acţionare cu reductor de turaţie; 4) tobă fixă; 5) platformă; 6) mecanismul de ridicare-coborîre a tobei fixe; 7) împingător.
tubular vertical al maşinii. împreună cu arborele, tubul se roteşte în jurul axei tobei fixe, formînd colacul, între două rînduri circulare de degete, solidare cu un disc, împreună cu care formează toba fixă. După înfăşurare, toba fixă ecoborîtă cu ajutorul unui cilindru pneumatic, iar colacul e împins lateral pe solul halei sau pe un transportor-răcitor. La instalaţii vechi, acţionarea vîrtelniţei se face de la laminor, prin intermediul unei transmisiuni; la instalaţii recente, acţionarea se face printr-un grup independent. Vîrteln iţele cu tobe fixe pot fi folosite pentru viteze de înfăşurare pînă la 36 m/s. Dezavantajul lor consistă în faptul că la fiecare rotaţie a tubului curb se produce o răsucire a materialului cu 360°; astfel, acest tip poate fi folosit numai pentru sîrme subţiri şi a căror torsionare în timpul înfăşurării nu prezintă dezavantaje.
Vîrtelniţă pentru benzi e asemănătoare cu vîrtelniţă pentru sîrmă, cu tobă rotitoare.
Vîrtelniţă pentru deşeuri eo maşină de construcţie simplă, formată dintr-o tobă (constituită de obicei din cîteva bare dispuse la periferia unui disc circular), care serveşte la înfăşurarea deşeurilor (de ex. sîrma cu defecte sau sîrma scăpată în canalele de întoarcere, în timpul laminării); toba e acţionată mecanic sau manual şi montată pe un cărucior.
î. Vîrtelniţă.	2. Ind. ţar.: Dispozitiv care serveşte	la	Înîă-
şurarea în suluri	a materialelor textile, de exemplu	a	firelor
de lînă toarse, după spălare. E constituită dintr-un suport (numit pat, scaun, butuc sau talpă) care susţine un ax vertical (numit fus, pop, stîr-ciog, clociump sau pociump) pe care sînt fixate patru speteze dispuse într-un plan orizontal (num ite şi corunci, cumpene.fofel-niţe sau aripi); la extremităţile speteze-lor se montează	(la o distanţă faţă de
ax care poate fi	variată) cîte o fofează
(numită şi fus, ciocan, cui sau mînă) amovibilă. Pentru înfăşurare, axul cu crucile e rotit cu mîna. Sin. Depănătoare
2.	Vîrtelniţă. 3. Ut., Mett.: Dispozitiv care susţine şi roteşte colacii de material (bandă îngustă sau sîrmă) de prelucrat la o maşină de trefilat, la o presă de stanţat din bandă, etc. Sin. Desfăşurător.
Vîrtelniţă folosită la trefilare serveşte la susţinerea colacului de material de prelucrat şi e consti-
Vîrtelniţă pentru trefilare.
Vîrtelniţâ
558
Voal
tu ită, de obicei, dintr-un ax rotitor (rezemat în două paliere) şi din cîteva bare montate în jurul acestui ax, formînd o tobă scheletică (colivie) verticală, orizontală sau înclinată (v. fig.).
1.	Vîrtelniţâ. 4. Cs.: Dispozitiv folosit pentru derularea
colacilor de sîrmă utilizată la armarea betoanelor. E constituită dintr-un cadru de prindere, executat d in profiluri de oţel, în centrul căruia se găseşte un pivot, şi care e fixat fie într-o fundaţie de ^ beton, fie pe o stivă de lemn, şi dintr-o cruce cu patru bolţuri care se poate roti în pivotul cadru-	Vîrtelniţâ.
lu i şi pe care se 1) cadru fix; 2) ancoraje; 3) pivot; 4) cruce rotitoare; aşază colacul de	5)	bolţuri.
sîrmă (v. fig.).
Vîrtelniţâ se execută în mărimi diferite, fie pentru colaci de sîrmă groasă de oţel-beton (pînă la 014 mm), fie pentru colaci de sîrmă subţire, de oţel, de cupru sau de aluminiu.
2.	Vîrtelniţâ. 5. Ind. text.: Dispotitiv al maşinii de bobinat fire, care susţine şi roteşte firele sub formă de sculuri, în scopul derulării acestora în timpul pregătirii (bobinării) lor pentru ţesere, tricotare, împletire, etc. După modul de construcţie, vîrtelniţele pot fi cu role sau în formă de stea.
Vîrtelniţele în formă de stea (v. fig.) au înlocuit aproape total pe cele cu role. Vîrtelniţâ în formă de stea poate fi cu braţe fixe (constituită dintr-un butuc cilindric în care sînt fixate radial 3***4 perechi de braţe pl iante), o parte din perechile de braţe putîndu-se deplasa în jurul butucului, ceea ce permite pl ierea lor în dreptul a două perechi de braţe fixe, situate diametral opus faţă de butucul cilindric; ea poate fi extensibilă, butucul ei fiind echipat cu un dispozitiv care angrenează dinţii de lemn sau de sîrmă de la baza braţelor. Prin acţionare manuală, braţele pot fi scurtate sau lungite, micşorînd sau lungind	Vîrtelniţă pliantă,
raza poligonului pe care se îmbracă
sculul susţinut de o vergea de sîrmă sau de lemn, care uneşte cele două capete ale fiecărei perechi de braţe. Această vîrtelniţă poate fi folosită pentru sculuri de orice mărime; prin construcţie şi modul ^de manipulare e superioară celorlalte sisteme de vîrtelniţe. întinderea (tensionarea) firului în timpul desfăşurării variază în raport cu fineţea şi cu natura firelor: ea se reglează cu greutăţi suspendate de butucul vîrtelniţei.
Vîrtelniţele, în număr egal cu numărul fuselor maşinii de bobinat, sînt susţinute în palierele braţelor special amenajate la partea superioară a maşinilor de bobinat.
3.	Vîrtop, pl. vîrtoape. Geogr.:	Sin.	Hîrtop	(v.),
Coclav (v.).
4.	Vîrvar, pl. vîrvare. Ind. ţâr.: Sin. Vîrfar. V. sub Ţăpoi 2.
5.	Vîsc. Silv.: Arbust din anumite specii de arbuşti mici foioşi, paraziţi, din familia Loranthaceae D. Don. Flora forestieră a ţării noastre cuprinde două specii asemănătoare (vîscul alb şi vîscul galben), cari însă aparţin unor genuri deosebite: Viscum L. şi Loranthus L.
Vîsc alb, Viscum album L. Arbust cu înălţimea de circa 60 cm, cu tulpina ramificată dicotomic, care are frunze
verzi-gălbui persistente şi fructe rotunde albe, cari sînt bace false. Sămînţa e înconjurată de o substanţă mucilaginoasă cleioasă. Vîscul alb parazitează pe un număr mare de specii de arbori, iar după planta-gazdă, se deosebesc trei forme specificede vîsc: forma abietis, caretrăieşte pe brad şi pe mol id ; forma pini, care trăieşte pe pin silvestru şi negru ; forma mali, care trăieşte pe anumite specii foioase. Produce daune locale la crăcile pe cari se fixează cu rădăcinile sale false şi determină slăbirea, iar uneori chiar uscarea crăcilor, a căror sevă o suge. E răspîndit, de la arbore la arbore, de păsări.
Vîsc galben, Loranthus europaeus L. Arbust care se deosebeşte de vîscul alb, în special prin frunzele sale caduce, de culoare verde închisă, şi prin fructele sale, cari sînt galbene. Parazitează aproape numai pe specii de stejari şi foarte rareori pe alte foioase. Sin. Vîsc de stejar.
Vîsc de stejar. V. Vîsc galben.
6.	Vîslâ, pl. vîsle. 1. Agr.: Coardă de viţă de vie cu cîţiva ciorchini lăsaţi neculeşi, cari se pot păstra pentru iarnă.
7.	Vîslâ. 2. Nav.: Ramă cu pana lungă şi cu braţ scurt, avînd un mîner transversal, care serveşte la guvernarea lotcilor, fiind ţinută manual la pupă, pe copastie, fără ajutorul unui furchet, al unei dame sau al unui strapazan.
8.	Vîslire. Nav. V. Ramare.
9.	Vlaieu, avion Av.: Avion avînd ca piesă centrală un tub de aluminiu lung (10 m), care susţine cîrmele din faţă, cele două elice, aripile, nacela pentru motor şi pilot, cum şi planele auxiliare de coadă (în formă de cruce), comenzile fiind situate în faţa aripii (avion de tip „raţă"). La acest avion, la care cîrmele sînt eficace datorită poziţiei lor, maniabil i-tatea e bună. Aripa, cu un mic diedru în sus, e constructiv simplă, fiind formată dintr-o ramă de lemn de brad şi fără nervuri, pe care e întinsă pînza. Cîrmele sînt rame curbate, de frasin, iar ampenajul cruciform de coadă are roiul planelor fixe de la ampenajele recente. Nacela are forma unei bărci, motorul fiind situat la înălţimea scaunului pilotului; rezervorul de benzină e situat deasupra aripii. Roţiletrenului de aterisaj sînt echipate cu frîne. —
Avionul, foarte uşor, construit de Aurel Vlaieu în anul 1910 ia Bucureşti, era echipat cu un motor Gnome-Rhone; între motor şi elice se găsea un reductor, inovaţie introdusă de constructor, ca şi comenzile din faţa aripii. Motorul antrena două elice contrarotative, prin transmisiune cu lanţ, în scopul anulării cuplului de răsturnare, inovaţie introdusă de asemenea de constructor. Cu acest avion, Vlaieu a executat zboruri în vara anului 1910.
Al doilea avion de acelaşi tip, construit de el în anul 1911, a fost cel cu care Vlaieu a obţinut rezultate remarcabile la concursul internaţional de la Aspern (lîngă Viena), în iunie 1912. Cu acest aparat s-a prăbuşit însă în septembrie 1913, la Băneşti, în încercarea de a trece Carpaţii în zbor. — Al treilea avion construit de Vlaieu, avînd două locuri, a fost terminat după moartea lui. El a adus noutăţi constructive, însă a fost abandonat din neglijenţă şi apoi distrus în timpul primului război mondial.
10.	Vlasov, teoria lui Rez. mat. V. sub Grindă cu pereţi subţiri.
11.	Vlâstar, pl. vlăştari. Bot.: Puiet (drajon) care apare din rădăcina arborilor sau a pomilor fructiferi. Vlăstarii se dezvoltă din mugurii adventivi ai rădăcinii, cari apar fie în urma rănirii de către larvele diferitelor insecte, fie cu plugul, cu hîrleţul, etc. în grădinile rurale, rănirea se practică uneori intenţionat. Vlăstarii apar de obicei la prun, vişin, alun, gutui, mai rar la cireş şi la măr, cum şi la salcîm, oţetar, plop tremurător, ulm, etc.
12.	Voal. 1. Ind. text.: Fire de mătase folosite pentru ţesăturile cu acelaşi nume. Sînt constituite din mai multe
Voal
559
Voal
filamente de mătase, unite în fir, căruia i se dă o torsiune de 450—1500 răsucituri pe metru.
1.	Voal, pl. voaluri. 2. Ind. text.: Sin. Văl (v. Văl 1).
2.	Voal. 3. Ind. text.: Ţesătură uşoară, străvezie, de mătase sau de bumbac. Are diferite numiri ca: voal Georgette, voal Quadrille, etc., după material şi aspect. în general, are o suprafaţă granuloasă, produsă prin fire cu torsiune mare, adică întrebuinţînd, atît în urzeală cît şi în bătătură, cîte două fire cu torsiune Z şi alte două cu torsiune S. în apretură intră 10—12%. Sin. Voile.
3.	~ Georgette. Ind. text.: Ţesătură uni de mătase, fire de viscoză, cupro sau acetat şi mixte, cu lăţimea de88—90 cm, care serveşte aproape excluziv la confecţionarea unor articole de lenjerie pentru femei (bluze şi rochii)'.
4.	Voal. 4. Ind. text.: Bucată de ţesătură fină şi rară, care e folosită de către femei pentru acoperirea capului şi care atîrnă în faţă sau în spate. în unele cazuri ca voal e folosit un fileu fin care acoperă şi faţa servind şi ca garnitură la pălării. Pe un asemenea voal pot fi şi aplicaţii de broderii pentru împodobire. Sin. Văl.
5.	Voal. 5. Foto.:	înnegrire reziduală a unui material
fotografic neexpus, dator ită fabricaţiei, păstrării (îmbătrîn ir i i) sau prelucrării lui (developare, fixare, etc.). înnegrirea care constituie voalul se suprapune înnegririi datorite expunerii, deplasînd curba de înnegrire paralel cu ea însăşi, în lungul axei ordonatelor (v. înnegrire, curbă de ~). Sin. Voalare.
Se dă numirea de voal şi densităţii de bază a unei emulsii (înnegrirea corespunzătoare primei porţiuni rectilinii a curbei de înnegrire), densitate care creşte cu vechimea emulsiei. Acesta e de fapt echivalent cu voalul latent (v. mai jos, sub Voal chimic).
Voalul datorit fabricaţiei sau prelucrării materialului fotografic poartă diferite numiri, şi anume:
Voal chimic: Voal datorit prezenţei în emulsie a unei proporţii de granule developabile spontan. Orice emulsie rapidă conţine o slabă proporţie de granule developabile (voal latent), developate sau nu după compoziţia revelatorului; chiar în regiunile cari par cele mai pure ale unei imagini obţinute pe emulsii lente sau pe emulsii pozitive se pot observa, la microscop, cîteva granule developate. Voalul latent neputînd fi constatat decît după developare şi faptul că aceleaşi mijloace cari restrîng voalul datorit developării restrîng de asemenea şi voalul latent, adeseori e imposibil ca aceste două feluri de voal să se deosebească. E de menţionat că nu neapărat emulsiile cele mai rapide sînt acelea cari dau voalul chimic cel mai dens, însă voalul datorit îmbă-trînirii (atribuit uneori unei maturaţii complementare foarte lente a emulsiei) se manifestă adeseori mai curînd la emulsiile foarte rapide decît la cele mai puţin rapide. Densitatea voalului e cu atît mai mare în fiecare punct, cu cît densitatea imaginii propriu-zise e mai slabă; totul se petrece deci ca şi cum s-ar suprapune imaginii negative, din momentul în care densităţile sale nu mai cresc, o imagine pozitivă de contrast crescînd, de unde o descreştere progresivă a contrastului după trecerea sa printr-un maxim.
Voal de developare: Voal datorit acţiunii unor constituenţi ai revelatorului. Pentru fiecare emulsie există o durată critică de developare într-un revelator determinat (durată cu atît mai scurtă cu cît revelatorul e mai cald şi cu atît mai lungă cu cît revelatorul conţine un reactiv antivoal), de la care începe developarea granulelor neafectate de lumină. Această durată e în general destul de scurtă pentru emulsiile negative rapide, însă creşterea voalului e foarte lentă, în timp ce la emulsiile lente de mare contrast sau la cele pozitive, voalul nu apare decît atunci cînd factorul de contrast y a atins o valoare mare, în care caz densitatea voalului creşte foarte repede. Acest voal obligă în orice caz la limitarea du-
ratei de developare şi împiedică adeseori redarea corectă a umbrelor. în general, revelatoarele cele mai energice dau voalul cel mai mic; nu e deci proporţional itate între tendinţa la voal şi potenţialul de reducere (v. şî Selectivitatea revelatorului). Pentru fiecare revelator există o valoare a ^>H-ului la care există de o parte şi de alta voalul cel mai intens. Diluarea care întîrzie developarea imaginii propriu-zise întîrzie mult mai puţin developarea voalului; imaginile sînt deci totdeauna mult mai pure după developarea într-un revelator cu o concentraţie medie, decît după o developare lentă într-un revelator foarte diluat. într-un clişeu developat un timp lung, puterea acoperitoare a argintului e în general mai mică în voal decît în imagine. Se consideră că reducerea sării de argint disolvate în revelator are un rol capital în formarea voalului; voalul creşte de mai multe ori prin adausul în revelator de solvenţi ai bromurii de argint. Diverse impurităţi din revelator şi în special urme de săruri de staniu sau de sulfuri măresc considerabil densitatea voalului; influenţa sărurilor de cupru e mult atenuată dacă revelatorul conţine o doză relativ mare de sulfit.
Voalul destul de dens al negativelor developate în revelatori cu hidrochinonă a fost atribuit unui produs de oxidare intermediar. Prezenţa unei bromuri (în general de potasiu) în revelator încetineşte mult mai mult developarea voalului decît a imaginii (v. şî Revelator), efectul fiind mai evident în cazul developatorilor cu mare potenţial de reducere. Adausuri mari de bromură pot să exagereze voalul, mai ales în cazul revelatorilor cu pirogalol. Un revelator uzat dă un voal mai slab decît un revelator nou care conţine o proporţie chiar mai marede bromură. Bromura din revelator determinînd şi o scădere a rapidităţii stratului sensibil, în special în cazul developatorilor cu potenţial slab, s-a propus folosirea şi a altor substanţe cari reduc puţin sau nu reduc deloc rapiditatea emulsiei, ca: tioanilidele, nitratul de 6-benzimidazol, acizii tioglicolici şi tiolactici, acidul propargilic, diverşi derivaţi de indazol, etc.
Voal de oxidare aeriană: Voal datorit acţiunii oxigenului din aer asupra revelatorului care impregnează stratul sensibil. Atunci cînd un strat sensibil impregnat cu un revelator care conţine hidrochinonă e în contact cîtva timp cu aerul, înainte de sfîrşitul developării apare un voal destul de dens; acest voal e mai ales jenant în cazul developării peliculelor fotografice şi cinematografice fixate pe un tambur rotativ, care nu intră în revelator decît cu partea sa inferioară. Acest tip de voal pare să fie datorit acţiunii unui peroxid instabil, produs intermediar de oxidare a hidrochinonei. Formarea acestui voal e împiedicată de prezenţa desensibilizatorilor, a produselor de oxidare a pirogaIoIului (se poate folosi în concentraţii de 0,06%) şi în special a etilendiaminei (concentraţia 0,03%). Voalul de oxidare aeriană e cu atît mai dens cu cît revelatorul e mai bazic; densitatea variază cu conţinutul în sulfit şi e maximă cînd concentraţia în sulfit e egală cu concentraţia hidrochinonei; creşte de asemenea cu concentraţia în bromură; e foarte mult exagerat de sulfocianaţi sau de urme de săruri de cupru. în ce priveşte repartiţia voalului în imagine (în cazul voalului chimic, al voalului de developare şi al celui de oxidare) se admite, într-o primă aproximaţie, că voalul în diverse puncte ale unei imagini e o funcţiune lineară descrescîndă cu densitatea imaginii în punctele respective.
Voal dicroic numit şi voal bicolori Voal datorit unor particule ultramicroscopice de argint (argint coloidal) formate atunci cînd o halogenură de argint e supusă simultan la acţiunea unuia dintre solvenţii săi şi a unui revelator care reduce sarea de argint pe măsură ce se disolvă. în aceste con-diţiuni, poate apare şi voalul p o I i c r o i c. De cele mai multe ori, voalul are culoare galbenă-verzuie, uneori
Voal latent
560
Voalare
cu reflexii metalice, cînd se examinează în lumină reflectată spatele clişeului, sau roz-violacee, cînd se examinează prin transparenţă. Acest fel de voal poate apărea în cursul developării sau al fixării; aspectul lăptos al voalului dicroic, văzut la lumină reflectată pe spatele clişeului, face ca uneori să fie confundat cu bromura de argint nedisolvată. în cursul developării, voalul dicroic nu se formează decît în regiunile unui clişeu subexpus care nu conţine argint redus sub forma neagră obişnuită, atunci cînd se prelungeşte foarte mult developarea sau cînd se foloseşte un revelator cu acţiune lentă (cu hidrochinonă sau gl icin); solventul sării de argint poate fi, în acest caz, sulfitul de sodiu din revelator, hiposulfitul introdus incidental, amoniacul sau una dintre sărurile sale. Unele emulsii dau voal dicroic mai uşor decît altele şi în acest caz trebuie developate într-un revelator energic, avînd o doză moderată de sulfit. Voalul dicroic astfel obţinut compensează uneori în mod util exagerarea datorită diferenţei dintre densităţile extreme. Voalul dicroic format în timpul fixării e localizat uneori în regiunile stratului sensibil unde mai era bromură de argint atunci cînd s-a iluminat cu lymină albă înainte de terminarea fixării. Voalul se formează datorită revelatorii Iu i introdus progresiv în fixator şi e deci favorizat de folosirea unei băi neutre de fixare foarte uzate sau care conţine săruri de amoniu. Se evită prin folosirea unei băi acide de oprire. Voalul dicroic, deşi e format dintr-o cantitate foarte mică de argint, are o putere acoperitoare considerabilă, marcîndu-se pe copii. El poate fi eliminat, fără a slăbi imaginea, prin folosirea unei soluţii 1% sulfouree şi 1 % acid citric, sau a unei soluţii neutre de 0,1 % perman-ganat de potasiu (după dispariţia voalului se spală sumar şi se introduce într-o soluţie de circa 5% bisulfit de sodiu, după care urmează o spălare în două-trei ape), cum şi prin şedere mai îndelungată a negativului într-o soluţie (sub un strat redus ca grosime) diluată (0,5***1 %) de cianură.
Voal de îmbătrînlre: Voal datorit păstrării mai îndelungate a materialului, faţă de cel prescris de fabricant. în acest caz apare un voal general, care creşte cu vîrsta stratului sensibil şi cu conţinutul în umiditate. Pe plăci se formează mai repede un v o o I marginal destul de dens de-a lungul marginilor cari au limitat turnarea emulsiei. Se pare că acest voal e datorit migraţiunii de la margini către centru, în timpul uscării emulsiei, a bromurii de potasiu adăugate drept con-servant. Nu se manifestă la pelicule ale căror margini sînt totdeauna eliminate înaintea tăierii la format.
î. ~ latent. Foto. V. sub Voal 5.
2. ~ marginal. Foto. V. sub Voal 5.
3.	Voal. 6.	Foto.:	Strat alb opac cu	care se acoperă un
material fotografic, în	timpul spălării şi	uscării. Se formează
atunci cînd spălarea se face cu alcool mai concentrat decît 80%, pentru ca uscarea să se accelereze. Alcoolul concentrat provoacă adeseori, în cursul unei uscări accelerate, în curent de aer cald, o depolisare (mătuire) a gelatinei, constituind un voal opac alb, care se poate datori deshidratării celulelor gelatinei — voal alcoolic — sau precipitării în gelatină a sărurilor de calciu atunci cînd se foloseşte o apă foarte dură (voal calcar).
4.	~ alcoolic. Foto. V. sub Voal 6.
5.	/*v calcar. Foto. V. sub Voal 6.
6.	Voalare. 1. Foto.: Sin. Voal (v. Voal 5).
7.	Voalare.	2. Rez.	mat.: Fenomen de	instabilitate, în care
o	placă subţire	(plană	sau curbă) poate	obţine în stare de
d efor maţ ie cel puţin cîte două forme de echilibru distincte, pentru anumite valori ale sarcinilor exterioare. în cazul unei sarcini exterioare, exprimate cu ajutorul unui singur parametru, intensitatea pentru care se produce fenomenul de instabilitate se numeşte sarcina critică de voalare. în cazul unui sistem de mai multe sarcini exterioare, fenomenul se produce cînd există o anumită relaţie între aceste sarcini. Voalarea e un
fenomen de pierdere a stabilităţii (v. şî sub Stabilitate elastică), de trecere de la o stare de echilibru stabil la o stare de echilibru labil, care devine stare de echilibru stabil.
De exemplu, o placă dreptunghiulară (v. fig. I a), supusă la compresiune uniformă de intensitate p pe laturile scurte, se deformează — pentru o anumită valoare p — după o
Secf/unel'l
	:Vrr^i«'l7=^ - I . li I I 1	[f'r ; !	’lFTf
			ifOTif:
	«r»J !	r —	
-tffb
/. Placă plană dreptunghiulară, supusă la compresiune uniformă după laturile scurte (o); b) pierderea stabilităţii plăcii; c) suprafaţa de voalare.
suprafaţă curbă (v. fig. I b şi fig. / c), formată dintr-un număr de semiunde. Sarcina e considerată ca acţionînd paralel cu planul median al plăcii. Suprafaţa curbă după care se deformează plănui median după voalare se numeşte suprafaţă de voalare. Linia din planul median care rămîne în planul iniţial e linia de noduri de voalare, distanţa dintre două astfel de linii fiind o semiundâ de voalare (v. fig. II). Tensiunea cores-
II. Suprafaţa de voalare la o placă plană supusă la lunecare pură.
1) linii de noduri de voalare; 2) lungimea semiundei (0,9 b---1,25 b).
punzătoare sarcinii critice de voalare e rezistenţa critică de voalare care, prin împărţirea cu un coeficient de siguranţă, dă rezistenţa admisibilă de voalare; aceasta nu trebuie depăşită^, pentru ca stabilitatea locală a plăcii să fie asigurată.
în studiul voalării unei plăci subţiri se urmăreşte rezolvarea următoarelor probleme: determinarea sarcinii critice de voalare, respectiv a parametrului critic, şi determinarea
Vobulator	Voee
celei de a doua forme de echilibru în stare de deformaţie. Din punct de vedere practic, prima problemă e mai importantă; a doua problemă poate fi rezolvată făcînd abstracţie de un factor multiplicativ, care poate fi determinat numai prin metode de calcul mai exacte.
Rezistenţa critică de voalare depinde de mulţi factori, în special de: felul solicitării pe contur, natura rezemărilor pe laturile conturului, dimensiunile plăcii. Spre deosebire de cazul flambajului barelor drepte (fenomen analog de instabilitate, v. sub Flambaj), în care depăşirea sarcinii critice de flambaj provoacă—în general—distrugerea barei, perieii-tînd întreaga construcţie, în cazul elementelor de construcţie solidarizate prin inimi subţiri (plăci plane subţiri), pierderea stabilităţii locale Ia începutul voalării nu provoacădistrugerea elementului, ci micşorează numai capacitatea lui de încărcare uneori cu un procent foarte mic. Aceasta se explică prin faptul că, odată cu producerea voalării inimii, în element are loc o redistribuire a tensiunilor între diferitele piese cari îl constituie, acestea concentrîndu-se spre piesele de prindere ale inimii (tălpi şi rigidizări). Această redistribuire a tensiunilor, care se produce odată cu voalarea plăcii plane, pe lîngă că înlătură principiul aceluiaşi grad de siguranţă în toate piesele elementului, poate conduce fie la o supraîncărcare de necontrolat a anumitor părţi ale elementului, fie la schimbarea modului de lucru al acestor părţi; astfel, voalarea inimii unei grinzi cu inimă plină creează posibilitatea de flambaj al tălpii comprimate în planul grinzii. Din această cauză, spre deosebire de construcţiile de avioane în cari se utilizează inimi foarte subţiri, cari îşi pot pierde stabilitatea în timpul exploatării, în construcţiile metalice grele nu se admite voalarea lor; verificarea inimilor la stabilitate e deci necesară. Coeficienţii de siguranţă la voalare se iau deci mai mici decît în cazul flambajului barelor. Dimensionarea raţională a unui element de construcţie cu inimă plină cere ca voalarea inimii şi pierderea stabilităţii pieselor de rigid izare să nu se producă înainte de pierderea stabilităţii generale a elementului întreg, adică să existe acelaşi grad de siguranţă pentru elementul întreg şi pentru fiecare piesă în parte.
in cadrul metodelor variaţionale se observă că energia potenţială, în cazul unei plăci plane subţiri, e dată de ecuaţia lui Bryan:
11-
co
s
0% A \\te2
c)2^
c)v2
v
• j\$y
I \‘\\
d A,
(2)
(2')
— N h x
1 Ar
— N =a = —— .
h y y 2 ’
1 v
h * *y ' tefty'
în lipsa forţelor masice, ecuaţia cu derivate parţiale a celei de a doua forme deformate a unei plăci plane subţiri e de forma:
(3)
unde A e operatorul lui Laplace, iar rigiditatea D e dată de
Ehi
D=
(4)
12(1 -\?)
E fiind modulul de elasticitate longitudinală.
ecuaţiei derivate parţiale (3) se găsesc, pentru parametrul k, un număr de valori
k
Prin integrarea în aceleaşi condiţii în general infinit. Fiecare dintre aceste valori corespunde unui număr de semi-unde de voalare, pe lungimea corespunzătoare d i-recţiei de solicitare (v. fig. III). Din punct de vedere practic interesează numai valoarea cea mai mică; aceasta dă rezistenta critică de voalare, care
. . 1 .. L. _L_					
	1 \ \	i ^ ! / * ' i / i ' 	L. ../..			
	l 1 l i	» \	/ / l 1		
e,2t	\	, \ N	/ 1 / 1/ 			f—
			V —	/ y ^	... -eS	,
10,0 8,0 6,0 MO
o ip Jz 2/) Je 3,0 fi? vo Jzo *
III. Variaţia parametrului de voalare k în funcţiune de a ia placa dreptunghiulară comprimată uniform după două laturi.
nu trebu ie depăşită de sarcina de exploatare cu coeficientul de siguranţă corespunzător.
î. Vobulator, pl. vcbulatoare. E/t., Telc.: Generator electronic (v.)p de frecvenţă variabilă period ic şi continuu între două I imite date fx şi /2. Domeniul de frecvenţă cuprins între şi y*2 se numeşte banda de frecvenţa a vobulatorului.
De obicei variaţia în timp a frecvenţei vobulatorului are forma de dinţi de ferestrău (v. fig.), realizată de exemplu cu ajutorul unui tub de reac- f tanţă, comandat cu o ten- I siune în dinţi de ferestrău. f Banda de frecvenţe a vobu- ^ latoruluise poate regla va- 0 riind amplitudineatensiunii de comandă. Pentru modificarea frecventei centrale
/o =
:y(/i-hQ a vobulato-
Variaţia în timp a frecvenţei vobulatoruiui.
în care D e rigiditatea la încovoiere a plăcii de arie A, w e deplasarea pe direcţia normală la planul median, fjt. e coeficientul de contracţiune transversală al lui Poisson, iar N, Ny sînt eforturile axiale şi e efortul de forfecare în placa plană datorită stării de tensiune plană la care e supusă aceasta (prin voalare, placa plană, care iniţial era supusă la o stare de tensiune plană, suferă un fenomen suplementar de încovoiere). Eforturile în placă se exprimă sub forma:
unde F e funcţiunea biarmonică a lui Airy, h e grosimea plăcii plane, gx, <ry sînt tensiunile normale, iar rxy e tensiunea tangenţială.
rului, se recurge de obicei la o schimbare de frecvenţă, utilizînd un oscilator auxiliar de frecvenţă variabilă şi un etaj de amestec.
Vobulatoarele se utilizează pentru vizualizarea caracteristicii de frecvenţă a cuadripol ilor pe ecranul unui osciloscop, în acest caz tensiunea de comandă a vobulatoruiui e chiar tensiunea bazei de timp a osciloscopulu i (v. şî sub Panoramic, analizor --).
2.	Vocar. Metg.: Metal dur turnat (v. sub Metal dur), cu compoziţia chimică 88% W, 10% C, 0,5% Si şi 1,5% Fe, care se foloseşte sub formă de granule mici, aplicabil prin sudare cu arcul electric. Are~duritatea HRA—74--78. E întrebuinţat la încărcarea prin sudare a sculelor cari aşchiază roci dure, în condiţii grele, cum sînt sapele de foraj, capetele de sfredel, fălcile de concasor, dinţii de excavator, etc.
3.	Voce, pl. voci. Fiz.: Ansamblu I sunetelor em ise de organul vocal omenesc şi care asigură vorbirea, cîntecul, etc.
Organul vocal (cuprinzînd coardele vocale şi întreg sistemul auxiliar de canale, muşchi şi cavităţi cari constitue laringele,
36
Voce artificială
562
Voce artificială
cavitatea bucală, faringele şi fosele nazale), constituie o sursă sonoră naturală.
Vocea e produsă prin vibraţiile coardelor vocale cari modu-
I	ează aerul venit din plămîni, dînd naştere unor variaţii de presiune acustică. Prin intermediul cavităţilor, sunetul se îmbogăţeşte în armonice, ceea ce asigură diferenţierea timbrului sunetelor emise de diferite persoane.
Caracteristicile acustice ale vocii omeneşti diferă în general de la om la om, dar pot fi totuşi precizate prin valori medii specifice pentru vocea bărbătească şi cea femeiască.
Domeniul de intensitate sonoră al vocii se întinde de la
0,24 (xW/cm2 (34 dB peste 10“16 W/cm2), corespunzînd şoaptei
l. Domeniul de intensitate sonoră şi de frecvenţă ocupat de muzică (1) şi de vorbire (2).
măsurate la 30 cm d istanţă de gură, pînă Ia 0,24 W/cm2 (94 d B), corespunzînd strigătului. Pentru vorba normală medie, intensitatea sonoră e de 74 dB.
Domeniul de frecvenţe al vocii corespunde, în general, la banda 100-**8000 Hz, dar 95% din energia radiată totală corespunde frecvenţelor sub 1000 Hz. Pentru sunetele vocale, ener-
în fig. / sînt reprezentate domeniile de intensitate sonoră şi de frecvenţă ocupate de vocea omenească (muzică şi vorbire).
Directiv itatea organului vocal e ilustrată în fig. II. Organul vocal e cu atît mai directiv cu cît frecvenţa sunetului emis creşte.
Structura semnalului corespunzător vorbirii e aceea a unui şir de impulsii de audiofrecvenţă în cari perioadele transi-torii corespund consoanelor, iar perioadele stabile, vocalelor. Durata medie a unei impulsii e de 130 ms. Perioadele tran-sitorii variază între 4 şi 40 ms. Intervalul dintre impulsii e de 100 ms, iar amplitudinea acestora e de circa 30 dB. Energia sonoră e mai mare pentru sunetele vocale decît pentru cele consoane. De aici rezultă importanţa redării corecte a consoanelor de către o instalaţie electroacustică pentru obţinerea unei bune inteligibilităţi.
în măsurări şi cercetări acustice, cum şi în aplicaţii medicale se utilizează uneori dispozitive de voce sintetică
sau voce artificială	__
(v.).
i.	Voce artificiala. Telc.,
Fiz.: Sunet complex obţinut prin mijloace tehnice, şi aie cărui caracteristici tehnice (componenţă spectrală, intensitate, regimuri transitorii) corespund în mod sensibil celor ale vocii umane medii (v. Voce).
Vocea artificială poate fi obţinută prin dispozitive electronice, cum sînt v o d e r (v.), v o c o d e r (v.), etc., sau prin dispozitive acustice, cum sînt laringele artificial, gura artificială, etc.
Laringele artificial e un dispozitiv utilizat pentru vorbire de către bolnavii cari au suferit operaţia chirurgicală numită traheotomie. în urma operaţiei, bolnavul respiră
Laringe artificial.
1) lamelă; 2) trahee; 3) cavitate bucală.
II. Distribuţia presiunii organului vocal pentru diferite frecvenţe.
o) în plan vertical; b) în plan orizontal.
Diferitele curbe corespund benzilor de frecvenţe indicate (în Hz).
gia maximă e radiată în jurul frecvenţei de 125 Hz (la bărbaţi) şi 250 Hz (la femei).
Inteligibilitatea vorbirii creşte cu frecvenţa şi cu intensitatea sonoră.
printr-o mică deschidere în gît. Laringele fiind astfel izolat, pacientul nu mai poate vorbi.
Laringele artificial consistă dintr-o lamelă acţionată de aerul din partea anterioră a gîtului, prin carese face respiraţia.
Vocoder	553	Volant
Sunetul complex emis de lamelă e condus, printr-un mic tub, în cavitatea bucală, unde urmează să i se modifice calitatea, prin rezonanţa cavităţii capului, şi să fie modulat, prin intermediul buzelor (v. fig.).
Gura artificiala e un dispozitiv alcătu it dintr-un difuzor montat pe un suport şi ale cărui caracteristici globale (directivitate, domeniu de intensitate şi de frecvenţă) sînt în mod sensibil identice cu cele ale gurii omeneşti medii (v. Voce). Dispozitivul e utilizat în măsurări acustice.
1.	Vocoder, pl. vocodere. Telc.: Sistem electronic de transmisiune telefonică, lucrînd pe principiul codificării vocii şi apoi al reconstituirii ei artificiale, în scopul obţinerii unei intel igibil ităţi sporite.
Vocea vorbitorului e captată printr-un microfon şi amplificată, iar semnalul obţinut e introdus într-un analizor de intensitate şi de spectru. Se obţin astfel semnale cari sînt transmise şi comandă modificarea parametrilor unui generator de sunet, real izîndu-se astfel variaţia frecvenţei, a intensităţii, a duratei şi a regimurilor transitorii ale sunetului emis.
2.	Vodca. Ind. alim.: Băutură preparată din alcooletilic rectificat şi,apă. Se fabrică în special în URSS. Apa întrebuinţată la fabricaţie are duritate scăzută, fiind în prealabil epurată. Alcoolul etilic folosit provine din cereale sau din cartofi şi e foarte rafinat. Amestecul de alcool-apă se supune unui tratament cu cărbune activ şi apoi se filtrează. Tăria alcoolică a acestei băuturi e de 40--*50% alcool în volume, conform sortimentului. Var. Votcă, Vutcă.
3.	Voder, pl. vodere. Telc.: Aparat electronic utilizat pentru producerea vocii artificiale (v.), şi la care variaţia frecvenţei, a intensităţii, a duratei şi a regimurilor transitorii e obţinută prin modificarea parametrilor sistemului, prin intermediul unor chei similare celor ale unui instrument muzical.
O	variantă a acestui sistem de sintetizare a vorbirii utilizează blocuri de vorbire (înregistrată magnetic), numite „module“.
4.	Voelkerit. Mineral.: Varietate de apatit (v.), în care doi atomi de fluor sînt înlocuiţi cu un atom de oxigen.
5.	Vogesit. Petr.: Rocă eruptivă bazică, din grupul lam-profirelor. E formată din ortoză şi hornblendă, cu puţin pla-gioclaz si diopsid.
e. Voglit. Mineral.: 2 U(C03)2-CaC03-Cu3 (C03)2-14 H20. Carbonat hidratat de uraniu, calciu şi cupru, natural, cu habitus incrustant, cristalin. Are culoare verde de smaragd sau verde ca iarba, cu luciu sidefos. E fluorescent, dur şi are gr.sp. 3,35.
7.	Voi, pl. voiurl. Pisc.: împletitură de papură, cu care se leagă pleterul şi gardurile pescăreşti.
8.	Voigt, corp Rez. mat. V. Corp Voigt.
9.	Voile. Ind. text. V. Voal.
10.	Voia. Paleont.: Sin. Janira (v.), Neithea.
11.	Volan,	pl. volane.	1. Tehn.; Piesă în formă de roată	cu
spiţe,	la care	obada	are	aproximativ forma de tor, şi care
serveşte la efectuarea manuală a unor comenzi. Volanul, în general metalic sau cu schelet metalic (îmbrăcat cu lemn, cu mase plastice, etc.), e folosit: la maşini-unelte, de exemplu pentru schimbarea vitezelor; la autovehicule, pentru dirijarea roţilor directoare; la tablouri de distribuţie, de exemplu pentru comanda unor întreruptoare; etc. Uneori se încastrează pe obada volanului unu sau mai multe degete, cari înlesnesc manevrarea lui, iar alteori volanul are forma unei fracţiuni dintr-o roată cu spiţe.
12.	~ înclinabil. Av.: Sin. Manşă (v.).
13.	Volan.	2. Mş.:	Sin.	Volant (v. Volant 1).
14.	Volan.	3. Ind.	text.: Fîşie de ţesătură subţire sau	de
dantelă, încreţită sau plisată, care se aplică ca o garnitură pe diferite obiecte de îmbrăcăminte de corp şi exterioară, purtate de copii, de adolescente şi de femei.
15 Volant, pl. volanturi. 1. Mş.; Roată cu mare moment de inerţie, montată pe arborele unei maşini cu piston, care serveşte la uniformizarea cuplului motor în cursul unui ciclu, respectiv a turaţiei. Volantul, folosit la maşini de forţă sau de lucru, asigură uniformizarea cuplului prin acumularea temporară a excesului de energie cinetică (cînd cuplul motor e mai mare decît cuplu i rezistent), însoţită de o uşoară creştere a vitezei unghiulare pentru a o ceda cînd cuplul motor e mai mic decît cuplul rezistent. La maşinile cu piston, forţele periferice variază în cursul unui ciclu, deoarece presiunea în cil indru şi viteza pistonulu i variază în timpul cursei p iston u-Iui; volantul echilibrează aceste forţe variabile, datorită energiei cinetice acumulate, obţinîndu-se astfel un cuplu motor mai uniform la arborele motorului.
Volantul poate fi utilizat: ca roată de transmisiune, pentru curea sau cablu ; la maşinile de forţă cuplate direct cu generatoare electrice, la cari pe volant sînt de obicei montaţi polii maşinii electrice; ca organ de antrenare a motorului, ia pornirea cu un demaror, cum şi ca suport pentru organele mobile ale unui acuplaj (de ex. la motoare de automobil).
Condiţia ca energia acumulata de volant să fie egală cu cea cedată se exprimă prin relaţia:
L=Mv2$,
în care M e masa volantului, v e viteza periferică medie a centrului de greutate al	secţiunii	coroanei	(considerîn-
du-se că cea mai mare parte din masa volantului se găseşte în coroană), şi
^	^ max V mi n)	max	nmin)^,n
e gradul de neregularitate a	vitezei,	ştiind că vmcx,	vmiR	şi
sînt vitezele maximă, minimă şi medie (de regim), iar nmax' nmin n,n s'nt turaţ>'le naaximă, minimă şi medie. Gradul de neregularitate, care depinde de felul maşinii antrenate şi de maşina de forţă, poate avea valorile: 8=1/20---1/30 pentru pompe, suflante, maşini de forfecat şi stanţat; 8= =1/35-*-1/40 pentru transmisiuni în ateliere; 8=1/40 pentru maşini de ţesut şi pentru maşini de fabricat hîrtie; 8=1/50 pentru mori; 8=1/100-•-1/200 pentru generatoare de curent continuu; 8=1/300 pentru generatoare de curent alternativ, etc.— în practică, energia acumulată de volant se exprimă	,
în funcţiune de momentul de IjflM giraţie GD$ (în kgm2) al volantului — prin relaţia:
L=GD%^- ,
0	3580
în care G (în kg) e greutatea volantului, D0 (în m)e diametrul cerculu i caretreceprin centrul degreutateal secţiunii coroanei volantulu i, w(în rot/min) e turaţia nominală.
Construcţia şi materialele folosite depind de turaţia maşinii, şi anume: pentru turaţii joase (la cari z;=25*-*45 m/s), volantul seconstru ieştedin fontă, ca roată cu diametru mare şi cu spiţe, monobloc sau din mai multe bucăţi asamblate prin şuruburi sau pene (v. fig. /); pentru turaţii înalte (la cari v< 150 m/s), volantul se construieşte în formă de disc, din fontă specială sau din oţel turnat.
Sol icitările Ia car i e supus volantu I sînt: forţele de întindere a coroanei, datorite forţei centrifuge, şi forţele cari provoacă
/. Volant din două bucăţi asamblate prin şuruburi.
1) butuc; 2) spiţă; 3) coroană; 4) legătură cu şuruburi.
36*
Volant
564
Volet de inttadcs
II. Volant cu butuc segmentat, î) butuc segmentat; 2) spiţă; 3) coroană; 4) inel de fretare.
încovoiere, datorite rigidităţii spiţelor (cari sînt cu atît mai mari, cu cît numărul de spiţe e mai mic); tensiunile din turnare ale spiţelor, cari sînt importante şi pot fi eliminate prin măsuri speciale de răcire la turnare,prin racordări şi, eventual, prin segmentarea butucului între spiţe, spaţiile dintre seg-menţi fiind umplute prin turnarea unor al iaje de zinc, iar seg-menţii legaţi prin inele de fretare (v. fig. II). — Pentru evitarea concentrăriitensiunilor în locurile de racordare a spiţelor cu coroana, se construiesc coroane cu secţiuni în formă de T, I sau n, ceea ce perm ite de asemenea o îmbinare bună a volantului din două bucăţi. —
Pentru evitarea concentraţiei de material între spiţe (de ex. în locur ilede legăturăalecoroa-nei), volantul de fontă se toarnă, în general, monobloc, separarea celor două părţi la locurile de legătură efectuîndu-se după prelucrare. La volantul de turaţie înaltă se foloseşte legătura din fig. III a, în centrul de greutate al secţiunii coroanei, fără concentrare de material, iar la volantul deturaţie joasă, se folosesc ie-găturile din fig. III b şi IU c; uneori, locul de legătură e legat direct cu butucul, pentru a evita efectul de încovoiere, cea mai sigură fiind însă legătura în spiţe (v. fig. III d). Volantul cu diametru foarte mare se construieşte cu spiţe forjate; uneori, pentru realizarea unei prinderi uni-forme a coroanei se utilizeazădiscuri pli-ne în locul spiţelor, evitînd astfel sol ic ită-rile de încovoiere în coroană. Sin. Volan.
1.	Volant. 2. Ind. text.: Cilindru de lemn montat între perietor şi capac, la unele carde (v.) de bumbac şi la carde cari prelucrează fibre pol iesterice, îmbrăcat cu garnitură cu ace drepte (fără genunchi) funcţionînd cu o viteză periferică mai mare cu 15---20% decît viteza periferică a tobei. Prin forma acelor şi datorită vitezei relative de m iscare, volantuI menţine fibrele la suprafaţa garniturilor organelor lucrătoare cu cari vine în contact; nelăsînd fibrele să pătrundă spre baza acelor, asigură continuitatea deburării (v.), operaţie necesară pentru prevenirea înfundării garniturilor elastice. Sin. (parţial) Volant cu ace, alergător.
2.	Volantului, momentul Mş. V. Momentul de giraţie al volantului, sub Volant 1.
3.	Volatil. Fiz.: Calitatea unei substanţe de a se evapora uşor la temperatura ordinară, datorită tensiunii de vapori mari la această temperatură.
4.	Volatila, aciditate Ind. alim.: Substanţele acide ale vinului cari pot fi percepute prin miros. Acizii volatili ai vinului sînt reprezntaţi în special de acidul acetic, şi de cantităţi mici de acid propionic, acid butiric, etc. Determinarea ac id i-
d
III. Legături, o) legătură în centrul de greutate al secţiuni1 coroanei; b şi c) legături în coroană, prin fretare ; d) legătură în spiţe.
tăţii volatile consistă în separarea acizilor volatili prin distilare (cel mai adeseori prin antrenare cu vapori de apă) şi prin titrarea distilatului obţinut, cu ajutorul unei soluţii alcaline, în prezenţa fenolftaleinei.
Aciditatea volatilă se exprimă în acid acetic sau în acid sulfuric g/l, sau, mai corect, in mi!iechivalenţi/l.
5.	Volatilitate relativa. Fiz.: Raportul dintre tensiunile de vapori a două corpuri dintr-un amestec binar, la o aceeaşi temperatură. Pentru un interval restrîns de temperatură se poate presupune, în cazul celor mai multe amestecuri, că volatilitatea relativă e constantă.
6.	Volatilizare. 1. Chim. fiz.: Sin. Evaporare (v. Evaporare 1).
7.	Volatilizare. 2. Chim. fiz.: Evaporarea rapidă a unui lichid la temperatura ordinară.
8.	Volbortit. Mineral.: CaCu[OH | VOJ. Vanadat hidratat de cupru şi calciu, natural. Se găseşte în mase microcristaline sau sub formă de plăci mici exagonale, de culoare verde-măs-linie sau galbenă, cu luciu sidefos. E opac. Sin. Tangeit.
9.	Volet, pl. volete. Arh., Cs.: Oblon de lemn sau de metal, format dintr-unu sau din mai multe panouri mobile, aşezate în spatele unei deschideri amenajate într-un perete, al unei uşi, al unei ferestre sau vitrine, pentru a realiza o închidere mai sigură. Panourile pot fi executate sub forma de perete plin sau cu goluri; ele pot fi făcute, fie dintr-o singură bucată, fie din scînduri asamblate sau din tăblii fixate pe un cadru (alcătuit din frizuri), ori pot fi alcătuite dintr-o persiană (v.), pentru a permite ventilarea şi iluminarea încăperii, cînd vole-tul e închis, împ ied icînd vederea din exterior (volet-persianâ).
Din punctul de vedere ai modului de deschidere, se deosebesc volete amovibile, volete glisante, volete pliante şi volete rabatante, a căror deschidere, respectiv închidere, se fac la fel ca la obloanele cu numirea corespunzătoare (v. sub Oblon).
Termenul oblon se aplică tuturor dispozitivelor alcătuite din panouri şi folosite pentru a închide o deschidere amenajată într-un perete, o uşă sau o fereastră, indiferent de poziţia lor şi de modul de închidere şi deschidere; termenul volet se aplică numai obloanelor montate la interior. Sin. Voleu.
10.	Volet cu fanta. Av.: Dispozitiv hipersustentator format dintr-o aripioară dispusă la bordul de fugă al aripii unui avion, care e rotativ în jurul unei axe paralele cu anvergura, iar în unele cazuri poate efectua o rotaţie combinată cu o translaţie. Prin bracarea acestui volet se produce o fantă între el şi aripă, astfel încît se obţine o creştere a portanţei, prin efectul de curbură combinat cu efectul de fantă; incidenţa la care rezultă portanţa maximă variază foarte puţin cu bra-cajul. Voletul cu fantă, în special cel cu mişcare de rotaţie combinată cu translaţie, e folosit la aproapetoate avioanele. V. şî sub Hipersustentaţie.
n. Volet cu fanta deplasabil. Av. V. sub Volet de intrados.
32. Volet de curbura. Av.: Dispozitiv hipersustentator format dintr-o aripioară dispusă la bordul de fugă a! aripii unui avion, care ocupă circa 25% din coarda aripii şi e rotativ în jurul unei axe paralele cu anvergura. Prin bracarea acestui volet se obţine o creştere a portanţei profilului la un unghi de incidenţă constant, proporţională cu bracajul. Voletul de curbură, deşi constructiv e simplu, e aproape abandonat, V. şî sub Hipersustentaţie.
îs. Volet de intrados. Av.: Dispozitiv hipersustentator format d intr-o aripioară d ispusă la intradosul unei aripi de avion, care acoperă circa 25% din coardă şi se întinde pe întreaga lungime a anvergurii, fiind rotativ în jurul axei paralele cu aceasta. Prin bracarea acestui volet se măresc depresiunile la extrados şi deci se întîrzie desprinderea stratului limită, astfel încît se obţine o creştere a portanţei, prin efectul de curbură şi de interacţiune; ca şi la voletul cu fantă, incidenţa la care rezultă portanţa maximă variază puţin cu bracajul. Variante constructive sînt voletul deplasabil, numit volet
Volet deplasabil
565
Volta, efect —
Z a p, şi voletul cu fonta deplasabil, numit volet Fowler. V. şî sub Hipersustentaţie.
1.	Volet deplasabil. Av. V. sub Volet de intrados.
2.	Volet Fowler. Av.: Sin. Volet deplasabil cu fantă. V. sub Volet de intrados.
s. Volet Zap. Av.: Sin. Volet deplasabil. V. sub Volet de intrados.
4.	VoleUj pl. voleuri. Arh., Cs.: Sin. Volet (v.).
5.	Volgian.Stratigr.: Etajul superior al jurasicului din Platforma rusă, dezvoltat tipic în basinul superior al fluviului Volga şi constituit din argile şi şisturi glauconitice cu nodule de fosfaţi. Depozitele respective au, în general, o grosime mică, în multe cazuri mai puţin decît 10 m şi conţin o foarte bogatăfaunădecefalopode, cu cari se găsesc asociate numeroase specii de Buchia (=Aucella). Volgianul cuprinde de jos în sus următoarele zone de amoniţi: zona cu Gravesia gravesiana; zona cu Subplanites sokolovi; zona cu Dorsoplanites dorso-planus şi Pavlovia pavlovi; zona cu Zaraiskites scythicus şi Z. zaraiskensis; zona cu Virgatites virgatus; zona cu Epivir-gatites nikitini; zona cu Craspedites (Kashpurites) fulgens şi Craspedites fragilis; zona cu Craspedites subditus şi oken-sis; zona cu Craspedites nodiger, Craspedites kashpuricus şi Garniericeras subclypeiforme.
Zonele inferioare cu: Gravesia, Subplanites şi Pavlovia corespund Kimeridgianului superior din Anglia; cele cu Virgatites şi Epivirgatites — cu partea inferioară şi mijlocie a Portlandianului; cele cu Craspedites constituie împreună Volgianul superior sau Aquilonianul, corespunzător Port-landianului superior—Purbeckianului inferior. Peste depozitele Volgianului urmează stratele de Riasan, a căror parte inferioară (zona cu Riasanites rjasanensis) e ataşată de unii geologi Jurasicului, ca termen final.
6.	Volglianit. Mineral.: Sulfat bazic de uraniu, asemănător cu uranoconitul (v.) şi cu zippeitul (v.), cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă cu habitus incrustant, pămîntos sau nodular. Are culoare verde-cenuşie, cu pulberea verde. E fluorescent; are gr. sp. sub 3.
7.	Volhinian. Stratigr,; Partea inferioară a Sarmaţianulu i din Podişul Moldovei.
8.	Volie, pl. volii. Pisc.: Unealtă de pescuit dir» plasă, de tipul setcilor cu sirecuri, pentru scrumbii. Are lungimi variind între 200 şi 250 m şi lăţimi între 2,5 şi 3 m. E confecţionată d in trei reţele, şi anume: deasa centrală, împletitădin aţă subţire, cu ochiurile de 22***24 mm, şi cele două sirecuri laterale, împletite din aţă mai groasă, cu ochiurile de 20***30 cm, montate şi susţinute pe frînghii de Manilla sau de cînepă. Voi ia e utilizată la pescuitul chefalului, ca unealtă fixă sau înconjurătoare, în lacurile litorale şi pe canalele de acces.
9.	Voloc, pl. voloace. Pisc.: Unealtă de pescuit mobilă, filtrantă, utilizată pentru pescuitul la adîncimi mici, în general în ape uşor curgătoare, înguste (canale, gîrle, braţe moarte), E confecţionată dintr-o plasă dreptunghiulară, de obicei cu lungimea de 50---60 m şi înălţimea de 3---4 m, şi cu ochiurile de 2,5---3 cm, posădită astfel încît să formeze un sîn cît mai larg (1/2 la mijloc, 1/3 spre margine şi 1/4 la clece). Marginile din lungime sînt continuate în sus şi în jos printr-o vipuşcă de 3***4 rînduri, cu ochiuri din aţă mai groasă.
Marginea superioară a plasei e legată de un odgon subţire, pe care se înşiră plute. Marginea inferioară, însforată pe o frînghie de cînepă groasă de 8 mm, e prinsă din loc în loc de un odgon de cînepă, pe care se înşiră plumbi corespunzători plutelor. Marginile laterale se însforesc şi se leagă în 4-*-5 locuri de lemnul clecelor mult mai scurte decît înălţimea plasei, astfel încît plasa e încreţită pe sforaşul ei. Defrîiele clecelor se prind două odgoane lungi de 30---40 m, numite alergătoare, cari servesc la tragerea volocului, de mai mulţi pescari (4«**6), cu un capăt din barcă şi cu celălalt de pe mal,
sau cu amîndouă capetele de pe 'maluri. Var. Volog. Sin. Bredină, Luptaci.
Regional se util izează şi vo locul cu si rec, care prinde peştele nu numai înconjurîndu-l, ci şi încurcîndu-l, ca la setei, în ochiurile reţelei. Reţelele au lungimea de 40---50 m în posă-dire şi înălţimea de 2,5 m; sirecul are ochiurile de 12 cm.
10.	Volomit. Metg.: Metal dur (v.), constituit din carburi de wolfram, care conţine uneori şi molibden, liantul fiind fierul, cu compoziţia cuprinsă în limitele: 87,5***93,5%W, 4-*-4,5 C, 0---4% Mo şi restul fier. E întrebuinţat, sub formă de plăcuţe, la armarea anumitor unelte de aşchiere sau a unor piese de maşini supuse uzurii mecanice mari, cum şi la recondiţionarea sculelor uzate, prin încărcarea prin sudare a muchiilor tăietoare ale sculelor.
11.	Volt,pl.volţi.Fiz., Elt.: Unitatedemăsurăatensiunii elec-triceşi a potenţialului electric în sistemul deunităţi SI (MKSA). Tensiunea electrică dintre două puncte situate pe o curbă oarecare într-un cîmp electric static sau staţionar e egală cu un volt, dacă lucrul mecanic efectuat între cele două puncte de forţa electrică ce se exercită asupra unui mic corp metalizat (teoretic punctual), încărcat cu sarcina electrică de un coulomb, e de un joule.
Voltul reprezintă de asemenea valoarea tensiunii electrice staţionare care se stabileşte între două puncte din lungul unui fir conductor, dacă acesta e străbătut de un curent electric avînd intensitatea de un amper si în el se dezvoltă o putere
1	W 11
de un watt. Are simbolul V. 1 V= =	■ Aceste de-
finiţii se referă la unităţile absolute, ele utilizînd coulom-bul absolut (v.), respectiv amperul absolut (v.).
Se poate defini şi un volt internaţional, egal cu tensiunea electrică din lungul unui conductor omogen cu rezistenţa de un ohm internaţional, dacă prin acesta trece un curent cu intensitatea de un amper internaţional. 1 V int. =1,00035 V. Standardele nu mai permit utilizarea unităţilor internaţionale. Voltul e unitatea electromagnetică secundară neraţionali-
zabilă. 1	(u.	CGSes)=108^P-(u. CGSem).
300 Fr	di	•	s
Multiplii şi submultiplii voltului sînt: kilovoltul (1 kV=103V) megavoltul (1 MV=106 V), respectiv milivoltul (1 mV=10“3V) şi microvoltul (1 (jt,V=10”6V).
12.	~-amper. Fiz., Elt.: Unicate de măgură a puterii electromagnetice (v.) aparente în sistemul de unităţi SI (MKSA). Un circuit dipolar de curent alternativ schimbă pe la borne o putere aparentă de un volt-amper, dacă sub tensiunea la borne cu valoarea efectivă de un volt absoarbe un curent avînd intensitatea efectivă de un amper.
Simbolul volt-amperuIui e VA. 1 VA=1V-1A. Multiplii uzual i ai acestei un ităţi sînt: kilovolt-amperul (1 kVA=103VA) şi megavolt-amperul (1 MVA=103 kVA=106VA). Volt-ampe-rul internaţional se poate defini utilizînd unităţile internaţionale de tensiune şi curent, însă utilizarea lui nu e recomandată de standarde.
13.	~-amper reactiv. Fiz., Elt.: Sin. Var (v.).
14.	~ pe metru. Fiz., Elt.: Unitate de măsură a intensităţii cîmpului electric în sistemul de unităţi SI (MKSA). Un volt pe metru e acea valoare a intensităţii unui cîmp electric omogen pentru care între două puncte din cîmp situate în lungul unei linii de cîmp la distanta de un metru între ele
V
se stabileste o tensiune de un volt. Simbolul unităţii e— ■
m
Alţi multipli şi submultipli utilizaţi sînt:
V	V	kV	V
1JL=100-1; iH„io^.
1	cm	m	cm	m
15.	Volta, efect Fiz., Elt.: Existenţa une diferenţe de potenţial (diferenţa de potenţial de contact
Voltait
566
Voltă
volta ică) între două metale în contact, în starea de echilibru termodinamic.
Contactul trebu in sa fie suficient de intim pentru ca echilibrul termodinamic să se poată stabili. Diferenţa de potenţial de contact voltaică se referă, prin definiţie, la două puncte situate în imediata vecinătate a metalelor şi în exteriorul lor. O astfel de diferenţă de potenţial există şi la contactele metal-dielectric, metal-semiconductor, dielectric-dielectric, semiconductor-semiconductor, dielectric-semicon-ductor, dar, istoriceşte, numirea de „efect Volta'* se referă numai la contactul metal-metal. în acest caz se verifică existenţa unui şir al tensiunilor de contact, în care metalele sînt ordonate după sensul diferenţei de potenţial de contact, de exemplu de la-f la—: Zn, Pb, Sn, Alamă, Fe, Cu, Au, Ag, Pt, C.
Di erenţa de potenţial de contact voltaică între două metale e aceeaşi indiferent dacă între ele se intercalează sau nu unu! sau mai multe metale diferite (legeo lui Volta). Această lege nu este satisfăcută de un lanţ de conductori conţinînd şi conductori de specia a doua (electroliţi).
1.	Voltait. Mineral.: Fe2‘" Fe-”(S04V14 H20. Sulfat de fier natural, hidratat, care conţine frecvent, în anumite proporţii: Al, Mg, Zn, Cu, Ni şi K. A fost întîlnit în fumarolele Vezuviului. Cristalizează în sistemul cubic, rar în cristale bine dezvoltate, Are culoarea verde închisă pînă la neagră; pe muchie e verde transparent. Are urma verde-cenuşie şi luciul gras. E casant. Are duritatea 3, gr. sp. 2,6 şi indicele de refracţie w=1,602.
2.	Voltametru, pl. voltametre. Elt.: Aparat pentru studiul cantitativ al fenomenului de electroliză (v.). V. şi Coulomb-metru,
3.	Voltampermetru, pl. voltampermetre. 1. Elt.: Instrument electric de măsură combinat, care cuprinde într-o cutie comună un voltmetru şi un ampermetru. Se foloseşte în special la măsurări simultane de tensiuni şi de curenţi în instalaţiile electrice, pentru determinarea puterii aparente sau a regimului de funcţionare.
4.	Voltampermetru. 2. Elt.: Instrument electric de măsură indicator, care poate fi folosit succesiv fie ca voltmetru, fie ca ampermetru Voltampermetru I de curent conţinu are, ca instrument indicator, un mili-sau microam-permetru magnetoelectric, al cărui circuit de măsură se leagă — prin deplasarea unui comutator — fie în serie cu rezistenţe ad iţionale (cînd e folos it ca voltmetru), fie în paralel cu shunt-uri (cînd e folosit ca ampermetru). în acest fel, cu un singur instrument de măsură pot fi măsurate tensiuni şi curent i conţinu i într-o gamă foarte largă de valori, spre exemplu (v. fig./) de: 0,045; 0,075; 3; 15; 75; 150 şi 300 V şi.
respectiv 0,75; 1,5; 3; 7,5; 15 şi 30 A; pentru domeniile de 45 şi 75 mV sînt prevăzute borne şi conducte de legătură speciale. Poate avea clasa de precizie 0,2 sau 0,1.
Voltampermetrul de curent continuu şi alternativ cuprinde, pe lîngă elementele componente ale voltampermetrelor de curent continuu, un comutator suplemen-tar şi un dispozitiv de redresare (de obicei o punte cu patru
redresoarecu semiconductori, cari redresează ambele alternanţe ale curentulu i alternativ), comutatorul permiţînd conectarea dispozitivului de redresare şi deci utilizarea instrumentului în circuite de curent alternativ. Instrumentul are de obicei douăscări — una cu gradaţiile uniforme, pentru curent continuu — şi alta^cu gradaţiile înghesuite la început, pentru curent alternativ. în fig. II comutatorul K, serveşte la alegerea domeniului de măsurare dorit( de curent sau de tensiune),
//. Voltampermetru cu redresoare, de curent continuu şi de curent alternativ.
iar comutatorul K2 permite trecerea de la măsurări în curent, continuu la măsurări în curent alternativ. Un astfel de instrument poate avea, de exemplu, cîte şase domenii de măsură pentru curenţi (de la 3 mA la 6 A) şi tensiuni (de la 6 la 600 V) şi un singur rînd de rezistenţe adiţionale şi de shunt-uri atît pentru funcţionarea în curent continuu cît şi în curent alternativ. Clasa sa de precizie e 1,5 pentru curent continuu şi 2,5 pentru curent alternativ sinusoidal cu frecvenţa pînă la 1000---1500 Hz. Alte construcţii de voltampermetre cu redresoare au shunt-uri şi reiistenţe adiţionale separate pentru curent continuu de cele pentru curent alternativ, reuşindu-se astfel atingerea unor performanţe deosebite: rezistenţa internă de 100 000 H/V în curent continuu şi 20 000 Q/V în curent alternativ, extinderea limitelor de măsură (de la 100 mV la 5000 V în curent continuu şi 0,5 la 5000 V în curent alternativ, iar pentru curenţi de la 10 ţxA la 30 A) şi reducerea erorilor suplementare provocate de frecvenţă (1,5% în domeniul 25---10 000 Hz şi 3% de la 10 000 ia 20 000 Hz). Există unele construcţii speciale de voltampermetre cari, pe lîngă măsurări de curenţi şi de tensiuni, permit măsurări de rezistenţe, capacităţi, atenuări şi temperaturi (în asociaţie, respectiv, cu surse interioare de curent continuu sau alternativ, condensator de măsură sau, în exterior cu un termocuplu adecvat), numite generic multimetre.
Dezavantajele voltampermetrelor cu redresoare sînt dependenţa indicaţiilor de temperatura mediului înconjurător şi de forma curbei curentului măsurat şi variaţia caracteristicilor redresoarelor cu timpul. Sin. Voltampermetru cu redresoare, Multavi, Avomet.
5.	Volta, pl. volte. 1. Nav.: Manevră de schimbare a murelor (schimbarea bordului din care se primeşte vîntul) la navele cu vele. După modul de execuţie, se deosebesc mai multe volte.
La volta în vînt, nava trece cu prora prin vînt. Manevra se execută aducînd nava cu prora în vînt cu ajutorul cîrmei şi al farului pupa (v. fig. / a, b, c). Apoi se maschează farul prova, adică se face să primească vîntul pe faţa din prova a velelor (v. fig. / d, e), după care se braţează velele pentru noile mure (v, fig. I f, g).
La volta sub vînt, nava schimbă murele trecînd cu pupa prin vînt. Manevra se execută strîngînd randa şi vela mare (v. fig. II a) şi braţînd în grandee (v.) farul pupa şi farul mare (v. fig. II b), astfel încît nava să abată sub vînt sub efectul farului prova (v. fig. II c---f). Cînd nava a întors suficient, se braţează pentru noile mure (v. fig. II g, h), întin-zînd din nou vela mare şi randa.
Voltă
567
Voltmetru
Volta mascînd e folosită la schimbarea murelor, cînd spaţiul nu e suficient. Manevra consistă dintr-un început de voltă în vînt (v. fig. III o-**c), oprind nava cu prora în vînt (v. fig. HI d) şi lăsînd apoi nava să fie cu vîntul la travers,
1.	Volta. 2. Nav.: Un singur ocol dat cu o parîmă sau cu un lanţ în jurul unei alte parîme, al unui scondru, etc., cu scopul de a mări frecarea sau pentru efectuarea unei lucrări mai complexe (de ex. o legătură). Sin. Voltă moartă.
2.	~ moarta. Nav. V. Voltă 2.
3.	Volta. 3. Nav. V. sub încurcarea lanţurilor.
4.	Volta. 4. Nav. V. sub Nod marinăresc.
5.	Volterra, ecuaţie Mat. V. sub Ecuaţie integrală.
6.	Volterra, teorema lui Rez. mat.: Teoremă de unicitate a soluţiei problemelor teoriei elasticităţii lineare pentru corpurile multiplu conexe. Spre deosebire de cazul corpurilor simplu conexe, cînd se poate aplica teorema de unicitate a lui Kirchhoff, în cazul corpurilor multiplu conexe starea de deformaţie poate fi multiformă, datorită apariţiei distorsiunilor de-a lungul tăieturilor cari transformă domeniul din multiplu conex în simplu conex (v. şî sub Elasticitate). Conform teoremei lui Volterra, la un sistem de distorsiuni dat şi la condiţii la limită precizate corespunde o singură stare de deformaţie.
7.	Volterra-Boltzmann, teoria lui Rez. mat.: Teorie asupra deformării corpurilor solide viscoelastice, conform căreia proprietăţile mecanice actuale ale corpurilor depind de încărcările anterioare la cari au fost supuse. Sin. Teoria fenomenelor ereditare.
8.	Voltmetru, pl. voltmetre. E/t.; instrument electric dc măsură indicator, pentru măsurarea tensiunii electrice sau a tensiunii electromotoare, cu indicaţiile scalei exprimate direct în volţi, sau în multipli ori submultipli de volt. Ca multiplu
Volte.
I) volta în vînt; //) volta sub vînt; III) volta mascînd ; IV) volta în vînt cu orice preţ; V) volta împrejur.
sub acţiunea farului prova mascat (v. fig. III e, f). Din această ultimă poziţie se începe o voltă sub vînt (v. fig. III g--j). Sin. Voltă falsă.
Volta în vînt cu orice preţ se foloseşte în cazuri extreme şi cari implică pierderea unei ancore. Manevra consistă în aducerea navei în vînt (v. fig. IV a-'-c), pînă cînd începe să meargă înapoi sub efectul acestuia (v. fig. IV d, e); în acest moment se fundariseşte sub vînt o ancoră cu un lanţ de lungime egală cu de două ori adîncimea apei (fundul) şi la al cărui inel se leagă şi o parîmă căreia i se ia volta la pupa. Lanţul se filează pe la capăt, după care e aruncat peste bord, nava fiind ţinută numai de parîmă. în această situaţie, prora abate sub vînt (v. fig. /V, f, g), se taie parîma şi se braţează pentru noile mure. Această manevră se foloseşte numai cînd volta e necesară pentru a evita uscatul.
Volta împrejur e folosită la schimbarea murelor în caz de mascare a velelor în urma unei sărituri de vînt. Se execută venind în vînt pînă cînd nava se opreşte (v. fig. V a, b) prin acţiunea vîntului pe velele mascate; apoi se merge înapoi (v. fig. V c), pînă cînd nava aiunge cu pupa în vînt (v. fig. V d), după care se execută o voltă sub vînt (v. fig. V e***h), braţînd velele pentru noile mure.
Volta falsa:	Sin.	Voltă sub vînt. (Termen folo-
sit rar.)
Legarea voltmetrelor. a) directă; b) cu rezistenţe adiţionale în serie; c) la secundarul unui transformator de tensiune; -f şi —) linii de curent continuu ; A. 8 ,C) faze.
se foloseşte de cele mai multe ori kilovoltul, iar ca submultiplu, milivoltul; în aceste două cazuri, instrumentele corespunzătoare se numesc kilovoltmetru, respectiv miIivolîmetru. Voltmetrele pentru curent alternativ indică valoarea efectivă a tensiunii măsurate.
Pentru măsurarea directă, cu voltmetrul, a tensiunii electrice la bornele unui circuit electric, sau a unui element al circuitului, în regim staţionar sau cuasistaţionar, se leagă conductele exterioare ale voltmetru lui la bornele respective (v. fig. o); la frecvenţe înalte, conductele voltmetrului mai trebuie duse de-a lungul unei linii a tensiunii la borne, spre a împiedica măsurarea şi a tensiunii părţii solenoidale a cîmpului electric (măsurarea tensiunii electrice induse în conducte) şi, deci, abateri ale indicaţiei voltmetrului faţă de valoarea tensiunii la borne.
Voltmetrele se construiesc cu impedanţă interioară foarte mare, atît pentru a mări precizia măsurărilor — care e cu atît mai mare, cu cît raportul dintre impedanţa interioară a voltmetrului şi cea exterioară e mai mare — cît şi pentru a reduce consumul propriu. în acest scop, cum şi pentru extinderea intervalului de măsură, servesc rezistenţele adiţionale, cari se leagă în serie cu înfăşurarea sistemului de măsură, în interiorul sau în exteriorul cutiei voltmetrului (v. fig. b). Intervalele de măsură ale voltmetrelor (afară de cele electrostatice) sînt cuprinse între 10 şi 750 mV şi între 1,5
Voltmetru de maxim
568
Voltmetru dublu
şi 600 V, cele în milivoiţi aplicîndu-se numai la voltmetrele cu cadru mobil (v.). Rezistenţe adiţionale separate se construiesc pentru curenţii nominali de 3; 7,5 şi 30 mA.
Deoarece nu se construiesc voltmetre pentru măsurarea directă a tensiunilor alternative mai înalte decît 600 V, măsurarea acestor tensiuni se face indirect, cu voltmetre de 100 V. legate la secundarul transformatoarelor de tensiune (v. fig. c),
După modul de folosire, se deosebesc voltmetre portative, de laborator sau de tablou.
După numărul de scări, se deosebesc voltmetre cu o scara şi voltmetre cu mai multe scâri.
După felul sistemelor de măsură, se deosebesc:
Voltmetru cu cadru mobil: Voltmetru cu sistem de măsură cu cadru mobil. Acest voltmetru poate fi folosit numai în curent continuu; scara lui de măsură e lineară. E un instrument foarte precis, fiind puţin influenţat de cîmpurile magnetice exterioare — din cauza intensităţii mari a cîmpului magnetic propriu — şi de variaţiile de temperatură, a căror influenţă poate fi practic eliminată printr-un montaj de compensaţie termică; consumul propriu e neglijabil, avînd o rezistenţă interioară foarte mare care, exprimată în raport cu indicaţia maximă a scării, poate atinge 5000 Q/V.
Se construiesc mai ales ca miiivoltmetre de laborator, intervalul de măsură putîndu-se extinde cu ajutorul rezistenţelor adiţionale. Se folosesc în special la măsurări de precizie de laborator. Sin. Voltmetru magnetoelectric.
Voltmetru cu fier moale. V. Voltmetru electromagnetic.
Voltmetru cu fir cald. V. Voltmetru electrotermic.
Voltmetru cu inducţie: Voltmetru cu sistem de măsură cu inducţie. Acest voltmetru poate fi folosit numai în curent alternativ de frecvenţă industrială; scara lui e aproximativ lineară. Indicaţiile depind de frecvenţă şi, în mare măsură, de temperatura mediului înconjurător. Se foloseşte rar, fiind, mai costisitor şi mai puţin precis decît voltmetrul electromagnetic.
Voltmetru cu redresor: Voltmetru constituit dintr-un redresor cu cuproxid sau cu seleniu, legat cu un sistem de măsură cu cadru mobil. Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ. Indicaţiile lui depind de valoarea med ie a tensiun ii măsurate; de aceea, în curent alternativ, măsurările sînt valabile numai în regim pur sinusoidal, iar în regim nesinusoidal sînt afectate de erori mari. E folosit la măsurarea tensiunilor la frecvenţe relativ joase (maximum 2000 Hz), la frecvenţele mari intervenind efectul de capacitate electrică, pe care îl introduce redresorul. V. şî Voltmetru electronic; Vectormetru.
Voltmetru electrodinamic: Voltmetru cu sistem de măsură electrod inamic. Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ; scara lui e aproximativ pătrat ică. Indicaţiile sînt influenţate numai la frecvenţe înalte; pînă la frecvenţe de 200 Hz, eroarea de frecvenţă e sub 0,3%. Temperatura nu influenţează mult indicaţiile, dar cîmpurile magnetice exterioareîl influenţează apreciabil (peste 3% la 5 Oe). E folosit aproape excluziv ca instrument de laborator, pentru măsurări de precizie.
Voltmetru electromagnetic: Voltmetru cu sistem de măsură electromagnetic (cu bobină fixă şi miez feromagnetic mobil în cîmpul magnetic produs de bobina parcursă de curent). Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ; scara lui e pătratică.
în curent continuu e influenţat de isterezisul magnetic al miezului feromagnetic, dînd indicaţii mai mici sau mai mari decît cele iuste, la creşterea, respectiv, la scăderea curentului pînă la valoarea de măsurat. în curent alternativ, erorile datorite isterezisului magnetic sînt neglijabile, însă apar erori datorite curenţilor turbionari. Din aceste cauze, indicaţiile
în curent continuu diferă de cele în curent alternativ. Indicaţiile acestui voltmetru mai sînt influenţate de cîmpurile magnetice exterioare avînd aceeaşi frecvenţă cu cîmpul propriu (cu excepţia construcţiilor astatice) şi de variaţiile de temperatură. Consumul propriu e relativ mare (4---15 W), crescînd cu limita maximă a domeniului de măsurare.
E un instrument de construcţie simplă, robust şi puţin costisitor, foarte mult folosit (ca voltmetru industrial, portativ sau de tablou) pentru măsurări în cari nu e nevoie de o precizie mare (cel mult 0,5%). Sin. Voltmetru cu fier moale, Voltmetru feromagnetic.
Voltmetru electrostatic: Voltmetru cu sistem de măsură electrostatic. Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ; are scară pătratică. Indicaţiile lui nu depind de frecvenţă; consumul propriu e neglijabil; cuplul dezvoltat e mic. E folosit ca voltmetru cu spot luminos pentru măsurări de laborator, şi ca voltmetru cu ac, pentru măsurarea directă a tensiunilor înalte.
Voltmetru electrotermic: Voltmetru cu sistem de măsură electrotermic (cu fir cald sau cu rezistenţă). Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ; scara Iui e pătratică. Indicaţiile lui nu depind de frecvenţă şi nu sînt influenţate de cîmpurile magnetice exterioare, dar depind direct de variaţiile de temperatură; nu suportă suprasarcini. E folosit aproape excluziv pentru măsurări de înaltă frecvenţă. Sin. Voltmetru cu fir cald.
Vcltmetru fercdinamic: Voltmetru cu sistem de măsură ferodinamic, variantă a voltmetrului electrodinamic. Deoarece indicaţiile lui depind în mare măsură de frecvenţă şi instrumentul are o construcţie complicată, e folosit rar, ca voltmetru de tablou.
Voltmetru magnetoelectric. V. Voltmetru cu cadru mobil.
Voltmetru termoelectric: Voltmetru constituit dintr-un termoelement şi un sistem de măsură cu cadru mobil, alimentat cu tensiunea produsă de termoelement. Acest voltmetru poate fi folosit în curent continuu şi în curent alternativ. Are un consum propriu mic şi nu e influenţat de cîmpurile magnetice exterioare şi de frecvenţa tensiunii măsurate. E folosit pentru măsurarea tensiunilor în joasă frecvenţă şi înaltă frecvenţă.
î. ~ de maxim. 1. E/t. V. sub Voltmetru de sincronizare.
2.	~ de maxim. 2. Elt.; Sin. Voltmetru electronic ds vîrf. V. sub Voltmetru electronic.
3.	~ de sincronizare, Elt.: Voltmetru cu deviaţii în ambele sensuri şi cu diviziunile mai rare în jurul unei valori centrale a scării de^măsură, folosit Ia sincronizarea maşinilor electrice sincrone. în montajele prin stingere se folosesc voltmetre de sincronizare cu valoarea zero ca valoare centrală, numite voltmetre de zero, iar în montajele prin aprindere se folosesc voltmetre cu valoarea dublă a tensiunii de fază ca valoare centrală, numite voltmetre de maxim. Spre a putea fi folosite la sincronizare, aceste voltmetre trebuie să fie dimensionate pentru dublul tensiunii de fază.Voltmetrele de zero pot fi folosite şi în laboratoare, pentru constatarea lipsei tensiunii între două puncte ale unor circuite electrice, cînd nu e necesară o precizie prea mare. V. şî sub Sincronizare, şi sub Sincronoscop.
4.	~ de vîrf. Elt. V. sub Voltmetru electronic.
5.	~ de zero. E/t. V. sub Voltmetru de sincronizare.
6.	~ dublu. Elt.: Instrument electric de măsură, care cuprinde două voltmetre (de obicei electromagnetice) montate suprapus într-o cutie comună-—şi ale căror ace dau indicaţii pe o scară comună sau pe două scări alăturate. Serveşte la determinarea ordinului de mărime al tensiunilor generatoarelor sincrone cari urmează să fie puse în paralel şi a momentului de punere în paralel, fiecare dintre voltmetrele
Voltmetru electronic
569
Voltzia
componente fiind dimensionat pentru tensiunea de fază respectivă. Sin. Dublu voltmetru. V. şî sub Sincronizare.
î. electronic. Elt., Telc.: Aparat electronic pentru măsurarea tensiunilor electrice, care cuprinde unu sau mai multe circuite electronice, servind, în principal, la redresarea, şi la amplificarea tensiunii de măsurat, şi un sistem de măsură pentru curent continuu (cu cadru mobil sau electrostatic) care măsoară tensiunea redresată şi amplificată.
Caracteristicile voltmetrelor electronice depind esenţial de caracteristicile redresorului şi amplificatorului său cu tuburi electronice sau transistoare. Voltmetrele electron ice au următoarele caracteristici comune: indicaţiile lor sînt practic independente de frecvenţă în limite foarte largi; impedanţa lor proprie de intrare e foarte mare, astfel încît energia electromagnetica pe care o consumă din circuitul asupra căruia se execută măsurările e neglijabilă. Din cauza acestor caracteristici, voltmetrele electronice sînt instrumentele de măsură cele mai potrivite pentru măsurarea tensiunilor de audiofre-cvenţă şi de radiofrecvenţă.
După regimul de funcţionare al redresorului, se deosebesc voltmetre electronice cu funcţionare în clasele A, B şi C. La funcţionarea în clasa A, punctul de funcţionare pe caracteristica redresorului se stabileşte astfel, încît prin tubul redresor trece în permanenţă un curent anod ic ; dacă această caracteristică e o parabolă sau poate fi asimilată cu o parabolă în porţiunea corespunzătoare tensiunii alternative aplicate (ceea ce e totdeauna posibil la amplitudini mici), tensiunea redresată la bornele sistemului de măsură e proporţională cu pătratul valorii efective a tensiunii alternative aplicate.— La funcţionarea în clasa B, punctul de funcţionare se stabileşte cît mai aproape de punctul zero al caracteristicii, astfel încît curentul anodic trece prin tub numai în cursul alternanţelor de un anumit sens ale tensiunii; în acest caz, tensiunea redre-
/. Voltmetru electronic cu diodă, o) montaj serie; b) montaj derivaţie; c) montaj cu negativare variabilă; A şi 8) borne de intrare; /) instrument de măsură cu cadru mobil sau electrostatic; V) voltmetru; R) rezistenţă adiţională; Q condensator; C^) condensator de decuplare; P) potenţiometru; Un) tensiune de negativare.
sată e proporţională cu valoarea medie a tensiunii aplicate. — La funcţionarea în clasa C, punctul de funcţionare e deplasat atît de mult în sensul tensiunilor negative, încît prin tub trece curent anod ic numai în intervale foarte scurte de timp, corespunzătoare vîrfurilor de un anum it sens ale tensiunii aplicate ; în acest caz, tensiunea redresată e aproape egală cu valoarea
După felul tuburilor folosite la redresare, se deosebesc voltmetru electronic cu diodă şi voltmetru electronic cu triodă. Schemele de montaj caracteristice ale voltmetrului electronic cu diodă sînt montajul serie (v. fig. I a) şi montajul derivaţie (v. fig. I b). Prezenţa condensatorului C în aceste montaje are ca efect aplatisarea variaţiilor tensiunii redresate. — Dacă se elimină acest condensator C în montajul serie, respectiv se scurt-circu itează bornele lui în montajul derivaţie, voltmetrul funcţionează în clasa B şi sistemul de măsură indică valoarea medie a tensiunii redresate. La tensiuni aplicate înalte, ambele montaje pot fi folosite la măsurarea valorii de vîrf a tensiun ii apl icate, dacă suma d intre rezistenţa interioară a sistemului de măsură şi rezistenţa adiţională a atît de mare, încît curentul anodic devine neglijabil, în acest scop se foloseşte ca instrument indicator un electro-metru cu izolaţie bună. La măsurarea valorii de vîrf a tensiunilor destul de înalte se foloseşte şi montajul cu negativare variabilă (v. fig. Ic). La acesta, după apl icarea tensiunii alternative de măsurat se stabileşte, cu ajutorul potenţiometru-lu i (P), o astfel detensiunede negativare, încît curentu! anodic, care se citeşte la miliampermetrul /, e readus la valoarea sa iniţială (apropiată de zero); valoarea acestei tensiuni de negativare, care se citeşte la voltmetrul-V, e foarte apropiată de valoarea de vîrf a tensiunii de măsurat.
Schemele de montaj caracteristice ale voltmetrului electronic cu triodă sînt cele din fig. II. Voltmetrul electronic cu triodă, cu redresare anod ică (v. fig. II a), prezintă dezavantajul că absoarbe un curent apreciabil şi în lipsa tensiunii alternative, dacă negativarea grilei e mai mică decît cea corespunzătoare tensiunii de taiere a curentului anodic. Pentru aducerea la zero a acului instrumentului de măsură înainte de efectuarea măsurării de foloseşte un circuit de compensare constituit dintr-o baterie J3. şi dintr-un reostat Rr Voltmetrul electronic cu redresare pe grilă (v. fig. II b) e echivalent cu un voltmetru electronic cu diodă, urmat de un amplificator al curentului redresat. Voltmetrul electronic de vîrf, cu triodă (v. fig. II c), permite măsurarea valorilor de vîrf ale tensiunii aplicate, compensînd curentul anodic prin variaţia negativării grilei. Tensiunea anodică a voltmetrelor cu triodă e, în general, stabilizată. în locul triodelor se pot folosi şi pentode, în montaj echivalent.
Pentru a fi măsurate, tensiunile foarte joase, de ordinul mi 1 ivolţilor, sînt amplificate înainte de redresare într-un amplificator, de obicei cu reacţiune negativă, care dă o ampl i-ficare uniformă pe o bandă largă de frecvenţe.
Montajele cu tuburi electronice pot f.i folosite şi la măsurarea tensiunilor continue foarte joase. Un voltmetru electronic de curent continuu e, în principiu, un amplificator în clasa A sau în contratimp, cu tuburi electronice, căruia i se
aplică la intrare
L—i.ii—L-
—I«|.l*~
II. Voltmetru electronic cu triodă. a) montaj cu redresare anodică; b) montaj cu redresare pe grilă; c) montaj cu negativare variabilă; A şi 8) borne de intrare; /) instrument de măsură cu cadru mobil sau electrostatic; R) rezistenţă; Q condensator de redresare; C') condensator de deshuntare; Rc) reostat de compensare; P) potenţiometru ; B0) baterie anodică; 8n) baterie de negativare ; 8c'i baterie de compensare; V) voltmetru.
maximă a tensiunii aplicate, şi voltmetrul se numeşte voltmetru electronic de vîrf sau de c r e a s t ă (v. şi Modulometru 2).
tensiunea de măsurat şi la care se măsoară tensiunea de.ieşire, ampl ificată.
2.	Voltol. Ind. chim.: Sin. Ulei voltolizat (v.).
3.	Voltolizare.
Ind. chim. V. sub Ulei, Ulei volto-I izat.
4. Voltzia. Paleont.: Plantă lemnoasă din familia Pina-ceae, caracteristică pentru formaţiunile permotriasice. Avea ramurile primare dispuse în verticil, iar cele secundare,
Voltzin
570
Volum
altern. Frunzele erau de două feluri: cele dela vîrful ramurilor lungi şi lineare, iar cele de la baza ramurilor, scurte şi falciforme.
Specia Voltzia heterophylla Brongn. e cunoscută în ţara noastră din Triasicul de la Tulcea.
1.	Voltzin. Mineral.: Zn6S40. Oxisulfurăde zinc, naturală, cristal izată în agregate exagonale, uneori sub formă de mici semisfere sau cu habi-tus reniform.Are culoarea roşie-cărămizie, roz-roşietică murdară sau galbenă, cu urma brună.
Se întîlnesc şi varietăţi de culoare verde. Are luciu gras sticlos, iar în spărtură, sidefos. E Voltzia hetero-opac. Are duritatea 4,5 şi gr. sp. 3,66.	phylia.
2.	Volum, pl. volume. 1. Geom.: Mărimea scalară asociată unui poliedru neorientat, satisfăcînd următoarele condiţii: Volumul poIiedruIui e pozitiv sau nul; două poliedre congruente au volume egale; volumelesînt aditive, adică, dacă un poliedru e descompus în două poiiedre fără puncte interioare comune, volumul său e egal cu suma volumelor părţilor în cari a fost descompus. Aceste condiţii definesc volumul numai pînă la un factor pozitiv arbitrar. Volumul paralelepipedului dreptunghic care are muchiile de lungimi a, b, c, rezultă egal cu:
V(a,b,c)=abcV( 1,1,1,),
unde F (1, 1, 1) e volumul cubului cu muchiile egale cu unitatea de lungime. Factorul arbitrar e fixat deci prin condiţia ca volumul cubului cu muchii egale cu unitatea de lungime să fie egal cu unitatea de volum V (1, 1, 1)=1 ; rezultă astfel :
V(a, b, c)—abc.
Astfel, volumul unui tetraedru neorientat e egal cu o treime din produsul dintre aria unei feţe şi înălţimea corespunzătoare. Volumul oricărui poliedru poate fi obţinut prin descompunere în tetraedre fără puncte interioare comune şi însumarea volumelor acestor tetraedre. Unui poliedru orientat, ale cărui elemente geometrice fundamentale sînt considerate într-o ordine determinată, i se asociază ca volum o mărime scalară pozitivă, negativă sau nulă. De exemplu, un paraleiepiped are ca elemente geometrice fundamentale trei vectori eţ, avînd originile într-un acelaşi vîrf. Se orientează paralelepipedul considerînd aceşti vectori într-o ordine determinată e1% e2, e3. Prin convenţiune, volumul paralele-pipedului orientat se exprimă prin scalarul care are ca valoare absolută numărul care măsoară volumul paralelepipedului neorientat — şi căruia i se asociază semnul -f sau semnul —, după cum triedrul (e±, e2, e3) e un triedru direct (drept) sau un triedru invers (stîng). Volumul unui poliedru orientat se evaluează prin descompunere aditivă în tetraedre orientate, cari au un vîrf comun într-un punct arbitrar din spaţiu. Acest punct poate fi ales în mod arbitrar, deoarece rezultatul evaluării e independent de poziţia acestui punct auxiliar în spaţiu.
Spre deosebire de ariile din plan, unde două poligoane cu arii egale se pot descompune aditiv în acelaşi număr de triunghiuri congruente două cîte două, — în spaţiu, două poliedre cari au volume egale nu se pot descompune, în cazurile cele mai generale, într-un acelaşi număr de poliedre congruente cîte două (adică două poliedre de acest fel nu sînt echivalente aditiv). De exemplu, un cub şi un tetraedru regulat, cari au volume egale, nu sînt echivalente aditiv. Condiţia necesară şi suficientă pentru ca două poliedre să fie echivalente aditiv e ca între unghiurile diedre o^, a'^ ale poliedrelor să existe o relaţie de forma:
unde fij, n'ţ sînt numere întregi pozitive, convenabil alese.
3.	Volum. 2. Geom.: Mărime scalară V asociată unui domeniu (D), număr care-—dacă exista — e mai mare decît volumul oricărui poliedru P ale cărui punctesînt toate situate în interiorul domeniului (D) şi e mai mic decît volumul oricărui poliedru P', ale cărui punctesînt toate în exteriorul domeniului (£>). EI satisface condiţiile volumului poliedrelor.
Se poate spune că volumul e o mărime scalară asociată unui domeniu mărginit (D), care satisface următoarele condiţii: fiind dat un număr pozitiv e arbitrar, există un poliedru avînd volumul V1 şi care conţine domeniul (JD), cum şi un alt poliedru avînd volumul V2 şi care e conţinut în domeniul (D), astfel încît e satisfăcută inegalitatea:
în acest caz, limita comună a volumelor F1 şi V2, cînd s tinde către zero, se numeşte volumul domeniului (D).
Volumul unui domeniu D din această clasă poate fi calculat în coordonate cartesiene, fiind egal cu valoarea absolută a integralei triple dx dy dz, extinsă asupra domeniului considerat. în coordonate semipolare (cilindrice), volumul e dat de valoarea absolută a integralei:
r dr d0 cte\
iar în coordonate polare (sferice), de valoarea absolută a integralei :
sin 0 cb' d0 dy.
Condiţia necesară şi suficientă ca un domeniu (D) să admită un volum e ca frontiera 5 a domeniului să poată fi cuprinsă într-un domeniu (A), a cărui frontieră să fie formată de două poliedre^, p' aparţinînd —respectiv — claselor de poliedre P şi P' şi ale căror volume V, V' să aibă o d iferenţă mai mică decît un număr pozitiv oricît de mic.
Dacă spaţiul e raportat la un sistem de coordonate cartesiene ortogonale Oxyz şi se construieşte o reţea de cuburi avînd muchiile paralele cu axele sistemului şi de lungime egală cu 7], volumul unuj domeniu (D) e limita sumei volumelor acelor cuburi ale reţelei cari sînt conţinute în (D), cînd 7] tinde către zero:
Dacă frontirea domeniului e formată de o regiune R a suprafeţei
z—f(x, y),
de proiecţia R' a regiunii R pe planul xOy şi de cilindrul proiectant al frontierei regiunii R pe acest plan, există relaţia:
F=^(ie') f{x'y')ăxăy-
Volumul domeniului se evaluează şi prin una dintre integralele de suprafaţă:
H zdxdy,	x	dy	dz,	U	y	dz dx.
•U(.s-)	.	JJ(5)	/	--V.sy
în cazul în care spaţiul e raportat la un sistem de coordonate curbilinii uv u2, u3\
X=f1(u1,u2tu3),	f	3(ul> U2’ Us) ’
în cari elementul de linie are forma:
3
d?2= X Sikăuiăuk’ (Sik^Ski). i,k=* 1
Volum atomic
571
Volum metru
volumul e dat de:
F=iw(I))v«~d“'dM2d^'
unde g e determinantul formei pătratice din membrul al doilea al elementului de linie
\g\ = \gik\-
De exemplu, în sistemul de coordonate polare: x—r sin & cos 9, y=fsin sin <p, z=r cos & avem:
F=sin 0-dr d& d<p.
1.	~ atomic. F/z.: Volumul unui atom-gram (v.) dintr-un element chimic considerat în stare solidă.
2.	~ cilindric. Silv.: Produsul dintre suprafaţa de bază a unui arbore şi înălţimea lui totală. Volumul real e mai mic decît volumul cilindric, deoarece trunchiul arborelui se subţiază spre vîrf. Raportul dintre volumul real şi volumul cilindric se numeşte coeficient de forma al arborelui (v. Coeficient de formă 2, sub Coeficient 1).
3.	/v critic. Fiz. V. sub Critică, stare —,
4.	~ molecular. Chim. fiz.: Volumul ocupat de o cantitate dintr-o substanţă, egală cu o moleculă-gram. Volumul molecular e egal cu raportul dintre masa moleculară a substanţei şi densitatea ei, sau, ceea ce e tot una, egal cu produsul dintre masa moleculară şi volumul specific.
Conform legii lui Avogadro (v. Avogadro, legea lui —), volumul molecular al tuturor substanţelor în stare gazoasă, la aceeaşi temperatură şi la aceeaşi presiune, e acelaşi. La temperatura de 0° şi Ia presiunea atmosferică, volumul molecular al substanţelor în stare gazoasă e de 22 410 cm3.
5.	~ redus. Fiz. V. sub Ecuaţia de stare a unui fluid.
6.	^ specific. Fiz.: Volumul ocupat de unitatea de masă dintr-o substanţă.
7.	~ specific de aşchii. Tehn. V. sub Aşchiere.
8.	Volum. 3. Telc.: Nivelul de intensitate sonoră (v. Intensitate, nivel de — sonoră) al semnalelor audio în transmisiunile de electrocomunicaţii. Aceste transmisiuni se caracterizează prin unde nesinusoidale, a căror amplitudine variază continuu, corespunzător variaţiei nivelului de intensitate sonoră al semnalelor audio transmise, astfel încît măsurarea directă a volumului unei transmisiuni prezintă greutăţi. Din acest motiv, volumul se măsoară indirect, prin măsurarea nivelului de transmisiune (v.) al unei mărimi caracteristice transmisiunii de electrocomunicaţii (putere, curent, tensiune, etc.) în raport cu o valoare de referinţă standard a acelei mărimi, cu un instrument de măsură numit volummetru (v.) standard, ale cărui caracteristici sînt bine precizate. Deoarece există diferite tipuri de volummetre, cu caracteristici diferite, volumul unei transmisiuni e determinat numai pînă la o funcţiune monotonă; el e complet determinat numai dacă se indică atît valoarea obţinută prin măsurarea ei cu volummetrul, cît şi tipul volumetrului folosit. Ca volum de referinţă standard se ia, de obicei, volumul corespunzător unei unde sinusoidale cu frecvenţa de 1000 Hz, care, în regim permanent, disipează o putere de 1 mW într-o rezistenţă de 600 Q, ceea ce corespunde unei tensiuni de referinţă de 0,775 V şi unui curent de referinţă de 1,29 mA.
9.	Volum. 4. Poligr.: Carte legată sau broşată, avînd în general mai mult decît 10 coli de tipar.
10.	Volum. 5. Poligr.: Diviziune a unei lucrări, care se prezintă sub forma unui volum (în accepţiunea Volum 4). Sin. Tom.
11.	Volum. 6. Poligr,: Cantitatea de semne tipografice, respectiv de hîrtie, cuprinsă într-o lucrare editată sau într-o parte a ei independentă din punctul de vedere grafic; se măsoară în coli de editura (v.), respectiv în coli de tipar (v.).
12.	Volumetrica, greutate Tehn. V. Greutate volumetrică.
13.	Volumetrica, maşina Mş. V. Volumică, maşină
14.	Volumetrie. Chim.: Sin. Analiză volumetrică, Titrime-trie, Titrare volumetrică. V. sub Analiză chimică.
15.	Volumică, maşina Mş.: Maşină de refulat fluide, care realizează comprimarea acestora prin creşterea presiunii lor statice într-unu sau în mai multe compartimente închise şi al căror volum e micşorat progresiv, pînă la evacuarea fluidelor prin orificiile de ieşire. Spre deosebire de maşinile volum ice, la maşinile cu flux continuu (cu rotor cu palete), comprimarea fluidului se obţine pe cale dinamică, creşterea presiunii fiind datorită variaţiei energiei lui cinetice şi potenţiale într-un rotor cu palete. Exemple de maşini volumice: suflanta volumică cu piston (v.), pompa rotativă cu inel de lichid (v. Pompă cu inel de lichid).
16.	Volummetru, pl. volumetre. Telc.: Instrument electric de măsură indicator, cu citire directă, pentru măsurarea volumului (v. Volum 3) în transmisiunile de electrocomunicaţii.
Există trei tipuri mai importante de volummetre: vumetrul, volummetrul Comitetului consultativ internaţional de Telefonie -- şi volummetrul ca aparat de referinţă pentru atenuările echivalente de netezire.
Vumetrul e un voltmetru cu redresor, ale cărui caracteristici principale sînt următoarele: E etalonat în vu (v.), astfel încît indică nivelul în decibeli, faţă de o undă sinusoidală cu frecvenţa de 1000 Hz care, în regim stabil, disipează o putere de 1 mW într-o rezistenţă de 600 Q. Impedanţa de intrare de e minimum 7500 £2. Indicaţiile sînt independente de inversarea legăturilor la borne şi, practic, independente de frecvenţă; faţă de indicaţiile corespunzătoare frecvenţei de 1000 Hz, se admit abateri de maximum ±0,2 dB în banda de 35---10 000 Hz şi de maximum ±0,5 d B în benzile de 25*-f 35 Hz şi 10 000---16 000 Hz. Constanta de timp e aleasă astfel încît, la aplicarea bruscă a unei tensiuni sinusoidale cu frecvenţa între 35 şi 10 000 Hz, acul instrumentului să nu depăşească deviaţia corespunzătoare în regim permanent cu mai mult decît 1 *• *1,5% şi să indice 99% din această deviaţie (cu o toleranţă de 10%) după 0,3 s.
Durata de integrare (durata minimă cît trebuie aplicată o tensiune sinusoidală la bornele instrumentului, pînă cînd acul atinge deviaţia de regim permanent, cu o aproximaţie de
2	dB) şi durata de întoarcere la zero a acului sînt de 165 ms. Redresorul vumetrului trebuie să aibă o caracteristică exponenţială de exponent 1,2±0,2 şi să nu provoace semnalului măsurat distorsiuni apreciabile; valoarea efectivă a armonicelor produse de redresor la măsurarea unei unde sinusoidale cu frecvenţa între 25 şi 1000 Hz trebuie să fie sub 0,2% din valoarea efectivă a undei măsurate.
în transmisiunile de electrocomunicaţii intervenind variaţii mari şi bruşte de amplitudine, instrumentul indicator trebuie să reziste la suprasarcini scurte de 10 ori mai mari decît nivelul de referinţă şi permanente de 5 ori mai mari decît acesta. Vumetrul se foloseşte la reglarea volumului în telefonie şi în radiofonie.
Volummetrul Comitetului consultativ internaţional de Telefonie are următoarele caracteristici principale: e etalonat astfel, încît indică nivelul în neperi sau în decibeli faţă de
o	undă sinusoidală de 800 sau de 1000 Hz care, în regim permanent, disipează o putere de 6 mW într-o rezistenţâde 600Q. Impedanţa de intrare e de minimum 10 000 fii. Indicaţiile sînt independente de inversarea legăturilor şi, practic, independente de frecvenţă; faţă de frecvenţa undei-etalon se admit abateri de maximum ±1 dB în banda de 200---3500 Hz şi de maximum ±2 dB în benzile de 30---200 şi 3500---7000 Hz_ Depăşirea balistică e de maximum 1 dB, iar durata de inte_
Volummetru Ludvig
572
Vopsea
-1
Volummetru Ludvig.
grare şi durata de întoarcere la zero a acului sînt de 200ms, ceea ce corespunde duratei mijlocii a unui logatom (v.). Caracteristica redresorului e pătratică. Acest volummetru se foloseşte la reglarea volumului în telefonie.
Volummetru! ca aparat de referinţă pentru atenuările echivalente de netezire, folosit recent în încercările telefono-metrice, se etalonează în raport cu o tensiune sinusoidală de
1	V la frecvenţa de 1000 Hz. Celelalte caracteristici sînt asemănătoare cu cele ale volummetrului precedent, cu excepţia duratelor de integrare şi de întoarcere a acului la zero, cari sînt de 100 ms.
î. Volummetru Ludvig. Mat. cs.: Aparat folosit la determinarea greutăţii specifice aparente a produselor ceramice.
Se compune dintr-un cilindru 1, echipat cu un robinet 2 şi cu un capac cu pîlnie 4, care are un reper 3. Aparatul permite citiri cu precizia de ±0,25 cm3.
Se introduce în volummetru apă distilată şi răcită, pînă la reperul 3. Apoi se scoate, prin robinetul de evacuare 2 într-un vas cîntărit, o cantitate de apă egală,aproximativ cu volumui epruvetei.Se introduce apoi epruveta în aparat, după ce în prealabil a fost saturată cu apă. şi se comple^ tează volumul cu apă din vasul cîntărit, pînă la reperu I 3. Se cîntăreşte d in nou va-sul, care conţine apa rămasă după completarea volumului. Diferenţa dintre cele două cîntăriri reprezintă greutatea apei deslocuite de epruvetă, deci volumul aparent al ei.
2.	Volummetru Seger. Mat. cs. V. Seger, voiummetru —.
3.	Volumul porilor. Geot. : Sin. (uneori) Porozitatea pămîn-tului (v.).
'4. Volumul unui semnal. Telc.: Produsul dintre banda de frecvenţă, durata şi dinamica unui semnal de telecomunicaţie. V. sub Informaţiei, teoria —.
5.	Voluta, pl.volute. 1 .Arh.:
Eiement de ornamentaţie arhi-tectonică, sculptat în piatră, în formă de spirală, folosit în Antichitate la decorarea părţii superioare a capitelurilor ordinelor ionic, corintic şi compozit (v. fig.).
Modul de trasare a unei volute. a) volută trasată; b) ochiul volutei şi construcţia grafică auxiliară (la scară mare); 08) cateta volutei, egală cu de 9 ori raza OA a ochiului volutei: A, M, N şi P) punctele principale pe cercul ochiului volutei; 1,2,3 şi 4) puncte principale pe laturile pătratului înscris în ochiul volutei; 5--12) puncte secundare aşezate la distanţe egale, pe segmentele cari unesc mijlocurile laturilor pătratului AMNP; 1-2, 3-4••• 11-12) drep. te auxiliare cari limitează arcele de cerc trasate din punctele /••• 12, succesiv, ca centre, pînă la dreptele determinate de punctul din care se trasează şi punctul cu cifră imediat superioară cifrei centrului respectiv.
o.	Voluta. 2. Arh.: Ornament în formă de spirală, sculptat în piatră sau în lemn, turnat (din ipsos, din stuc, etc.)
în forme, sau forjat, folosit la decorarea capitelului unei coloane, la decorarea unui cartuş (v.), a unei console, a unei mobile, a unei grile, a unei rampe de scară, etc.
7.	Volvit. Metg.: Bronz binar cu staniu laminabil, cu compoziţia 91 % Cu+9% Sn. Se laminează şi se trage în table, în benzi, bare, sîrme şi se întrebuinţează la confecţionarea de arcuri, membrane, etc., pentru aparaturi sau maşini.
s. Vonsenit. Mineral.: Fe", MgS2 " Fe [(02|B03)]. Oxibo-rat de fier şi de magneziu, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 5 şi gr. sp. 4,2.
9.	Vopsea, pl. vopsele. Ind. chim.: Suspensie de pigmenţi coloraţi, simpli, sau amestecaţi cu diverse umpluturi, într-un lichid (ulei sicativ, apă, etc.), care dă după uscare o peliculă solidă cu aspect de la mat pînă la semilucios.
După natura mediului de suspensie folosit, vopselele se împart în vopsele pe bază de ulei, vopsele emulsionate , vopsele pe baza de cazeinâ, vopsele pe bază de clei, etc. După scopul în care sînt folosite, vopselele se împart cum urmează: vopsele antirugină., vopsele protectoare contra florei şi faunei marine, vopsele ignifuge, vopsele luminescente, vopsele decorative.
Prima operaţie în fabricaţia vopselelor e amestecarea (malaxarea) pigmenţilor cu lichide greu volatile (uleiuri, plas-tifianţi). Umectarea şi dezagîomerarea pigmentului sînt legate de efectuarea unui amestec cît mai intim. Amestecătorul folosit cel mai multe amestecătorul „planetar11 cu funcţionare periodică, avînd arborele mobil, ceea ce permite înlocuirea rezervorului ori de cîte ori e nevoie. Rezervoarele au capacităţi cuprinse între 100 şi 500 litri. Paletele agitatorului au o mişcare complexă: se învîrtesc atît în jurul axului pe care sînt montate, cît şi în jurul axului arborelui maşinii.
Pentru a se realiza o productivitate mai mare şi o manipu-laţie mai uşoară, au început să fie folosite în ultimul timp amestecătoare cu funcţionare continuă.
După amestecare urmează frecarea, operaţie prin care particulele de pigment sînt dispersate fin în mediul lichid. Dispersarea pigmenţilor în liant se face în principal prin distrugerea aglomerărilor şi prin umectarea particulelor primare. Acest proces e legat în bună parte de îndepărtarea aerului sau a umidităţii adsorbite în microfisurile pigmentului sau incluse în interiorul aglomeratelor. La începutul dezaglomerării, amestecul are o viscozitate mare, care poate atinge 10 000 poise. Frecarea se face prin mărirea apăsării în locurile de trecere forţată a suspensiei prin orificii în formă de fantă. Aparatele de frecat folosite cel mai mult sînt cele cu valţuri şi cu bare de frecare şi filtrare, în vederea evitării uzurii locale, valţurile execută, afară de mişcarea de rotaţie, şi mişcări „de du-te, vino“. în acelaşi sco£ se folosesc şi mori cu bile.
în vederea obţinerii produselor corespunzătoare, vopselele trebuie separate de impurităţi. îndepărtarea impurităţilor se face prin decantare, filtrare, sau centrifugare. Pentru finisare, vopselele sînt aduse la viscozitatea necesară cu ajutorul diluanţilor.—
Vopselele emulsionante sînt emulsii în apă ale unor răşini simple sau modificate, cu adaus de ulei şi de pigmenţi. După uscare, vopselele emulsionante dau pelicule cu aspect de la semimat pînă la semilucios. Condiţia principală pe care trebuie să o îndeplinească vopselele emulsionante e stabilitatea în timp şi la variaţii de temperatură. Pentru prepararea emulsiilor solubile în apă se întrebuinţează diferiţi emulgatori: săpunuri ale acizilor alifatici cu metale monovalente {Na, K, NH4); săpunul de trietanolamină; alcool cetilic, etc. în vopseaua emulsionantă se introduc şi substanţe conservante: fenol, timol, etc. Pentru producerea emulsiilor insolubile în apă se întrebuinţează, de obicei, emulgatori hidrofobi (săpunuri ale metalelor polivalente),
Vopsea de turnătorie pentru forme
573
Vopsire
sau pigmenţi speciali. Peliculele rezultate din emulsiile insolubile în apă au duritate mai mare.
Vopselele de c a z e i n ă sînt suspensii în apă de pigmenţi cu cazeină parţial solubilă, cu adaus de substanţe conservante şi emoliente. După uscare, vopselele de cazeină dau pelicule cu aspect semimat pînă la lucios. Sînt întrebuinţate la acoperirea pieilor de încălţăminte şi ca grund pentru faţade.
Vopselele de clei sînt suspensii de pigmenţi într-o soluţie de clei în apă, cu adaus de substanţe conservante şi emoliente. După uscare rezultă pelicule cu aspect mat. Vopselele de clei sînt întrebuinţate ca grund pentru faţade.
Vopselele ignifuge sînt, suspensii de pigmenţi în medii peliculogene cu caracter ignifug. Rolul vopselelor ignifuge consistă în a localiza, a opri sau a întîrzia propagarea flăcărilor- După modul cum exercită acţiunea protectoare, vopselele ignifuge pot fi: vopsele ignifuge conţinînd substanţe cari nu se volatilizează la temperaturi înalte şi iau, sub influenţa căldurii, un caracter sticios sau spumos, izoiînd materialul combustibil de contactul cu flacăra sau cu aerul înconjurător; vopsele ignifuge conţinînd produse cari, sub, acţiunea căldurii, se descompun, dînd gaze inerte cari diluează gazele combustibile. Substanţele ignifuge folosite cel mai mult sînt: silicatul de sodiu, unele săruri ale acizilor fosforic, sulfuric, clorhidric şi boric; săruri de zinc; unele răşini sintetice (răşini carbamidice); titanatui de butii; parafina clorurată (70% clor); polisilicatul c'e etil, etc.
Vopselele antiruginâ (o n t i c o r o z i v e) sînt vopsele cari formează pelicule cari împiedică ruginirea fierului. în acest scop sînt folosiţi ca pigmenţi oxizii de plumb (în special miniul de plumb), oxidul c’e zinc, etc., ca lianţi uleiul de in, iar ca diluanţi, white-spirit-uI şi terebentina, în ultimul timp se folosesc foarte mult vopsele conţinînd ca pigment pulbere de aluminiu. Pentru protecţia aliajelor uşoare contra coroziunii se folosesc, de obicei, ca pigmenţi, oxidul şi cromatul de zinc.
Vopselele protectoare contra fI o r e i ş i faunei marine sînt vopsele cari, afară de pigmenţi, conţin în suspensie substanţe toxice. Aceste vopsele sînt aplicate pe părţile imersabile ale vaselor plutitoare, pentru a împiedica formarea depozitelor de plante şi de animale acvatice, cari îngreunează navigaţia. Ca substanţe toxice se folosesc săruri decupru, săruri de mercur, zeoliţi pe bazăde mercur sau de cupru, difenijclorarsină şi difenilaminoclorarsină, fenoli superiori, etc. în general, acoperirea navelor se face în două straturi: un strat de vopsea antirugină şi un strat de protecţie contra vieţuitoarelor marine.
Vopselele luminescente sînt vopsele cari conţin în suspensie pigmenţi luminofori. La prepararea acestora, alegerea liantului depinde de natura pigmentului folosit. Vopselele luminescente trebu ie să îndeplinească numeroase condiţii speciale: mediul de dispersiune trebuie să fie incolor şi să nu absoarbă radiaţia excitatoare; liantul trebuie să nu reacţioneze cu pigmentul, pentru a nu-i distruge luminescenţa; Mântui trebuie să nu conţină urme de metaie grele, cari sînt otrăvuri puternice pentru pigmenţii luminofori. Vopselele luminescente se aplică în general pe un grund format din vopsele obişnuite, cu pigmenţi albi (oxid de zinc, bioxid de titan, fitopon, etc.).
1.	~ de turnatorie pentru forme. Metg.: Material anti-aderent care se aplică pe suprafaţa formelor şi a miezurilor uscate, constituit din materiale refractare (nisip, praf de grafit, etc.), liant (bentonită, argilă, leşie sulfitică, etc.) şi solvent (apă, alcool, acetonă), spre deosebire de pudra de turnatorie (v,), care se foloseşte ia formele crude. Folosirea pudrei de turnătorie ca material antiaderent (care împiedică aderarea amestecului de formare la piesa turnată), la formele cari trebuie uscate, nu e posibilă, deoarece, la uscare, aceasta
se desprinde de pe suprafaţa formelor; liantul din vopseaua de turnătorie asigură legătura dintre ea şi suprafaţa formelor şi a miezurilor, şi legătura se menţine şi după uscare.
Vopselele se aplică cu pensula sau prin împroşcare (de ex. cu stropitoarea).
Compoziţia vopselelor de turnătorie depinde de calitatea aliajului şi de dimensiunile pieselor turnate.
2.	Vopsea pentru pâr. Ind. chim.: Preparat cosmetic folosit pentru modificarea culorii părului. Se deosebesc: vopsele cu acţiune fizică şi vopsele cu acţiune chimică.
Vopselele de pâr cu acţiune f i z i c â conţin colorantul în forma lui finită. Ele se aplică mecanic şi sînt reţinute numai pe suprafaţa firului de păr; de aceea, ele pot fi uşor îndepărtate prin spălare. Se folosesc mai ales pentru grimele de film şi de teatru.
La vopselele de pâr cu a c ţ i u n e c h i m i c ă, colorantul se formează prin developare chiar pe firul de păr. Aceste vopsele se grupează în: vopsele pe bază de săruri metalice; vopsele vegetale; vopsele amestecuri din primele două, şi vopsele de oxidare.
Vopselele pe baza de sâruri metalice sînt soluţiile incolore ale unor săruri de metale ca: Ag, Bi, Fe, Co, Ni şi Mn. Dau coloraţii naturale, însă nu sînt rezistente, din care cauză azi sînt din ce în ce mai puţin folosite. Colorarea se produce datorită acţiunii oxigenului din aer, care transformă sărurile în oxizii coloraţi al metalelor respective. Pentru accelerarea producerii culorii, care în mod normal se formează într-un timp îndelungat, se utilizează soluţii de developare, pe bază de pirogalol, durata vopsirii reducîndu-se la 20---30de minute. Sărurile folosite sînt: azotatul de argint, care vopseşte blond, brun, negru; permanganatul de sodiu sau de potasiu, care vopseşte brun; citratul de bismut vopseşte brun închis, etc., cum şi amestecuri de săruri de fier, cobalt şi nichel ca: clorură ferică cu azotat de cobalt şi azotat de nichel, care vopseşte brun.
Vopselele vegetale sînt: sucul cojilor de nuci verzi; tinctura de rubarbă, henna şi indigoul (azi înlocuit cu cel sintetic). Se folosesc mai ales amestecuri de henna şi indigo, cari dau coloraţii stabile şi frumoase de la brună pînă la neagră. Durata developării culorii e de 2-“3 ore la 20°.
Vopselele constituite din amestecuri de vopsele pe baza de sâruri de metale şi vopsele vegetale (henna şi indigo) întrunesc calităţile pozitive ale vopselelor componente. Ele acţionează rapid şi cu ajutorul lor se obţin culori naturale şi durabile de Ia blond pînă la negru.
Vopselele de oxidare au la bază diamine aromatice (p-to-lildiamină, p-aminodifenilamină), aminofenoli şi derivaţii lor, (o-aminofenol, p-aminofenol) sau produse nitrate (ac id ■ p ier ic, nitro-o-fenilendiamină) şi sînt constituite din două părţi: baza de culoare propriu-zisă, sub forma de soluţie apoasă sau de cremă, şi substanţa oxidantă (perborat de sodiu, super-oxid de uree, etc.), sub forma de tablete sau de pulbere. Baza c e culoare care se aplică la început pătrunde în ţesutul părulu i, unde e apoi oxidată de substanţa oxidantă, formînd coloranţi insolubili, cari rămîn fixaţi în ţesut.
s. Vopsire. Tehn.: Colorarea (v.) unui corp prin aplicarea unui strat de substanţă nemetalică colorantă pe suprafaţa lui, numită şi acoperire cu strat metalic colorat (v. sub Acoperirile cu strat nemetalic, sub Acoperire 1), spre deosebire de aplicarea unui strat superficial colorat de metal, care e numită curent metalizare sau acoperire cu metal (v. sub Acoperirile cu metal, sub Acoperire 1).
Vopsirea se efectuează cu ajutorul substanţelor colorante, cari sînt sub formă de lichid sau de suspensie şi care se aplică cu scule sau cu ustensile frecătoare (pensule, bidinele, etc.) sau cu aparate de împroşcat, numite curent pistoale (v. Pistol pentru zugrăvit şi vopsit).
Vopsirea materialelor textile
574
Vopsirea materialelor textile
în accepţiune largă se numeşte vopsire şi colorarea unui corp prin introducerea şi fixarea unei substanţe colorante în masa materialului.
Exemple:
1.	~a materialelor textile. Ind. text.; Ansamblu! operaţiilor prin cari se introduc substanţe colorante (v. Colorant) în masa materialelor textile şi se fixează pe acestea. Sin. Colorarea materialelor textile (v.).
Operaţia vopsirii se face cu utilaje de construcţie corespunzătoare stadiului de prelucrare al materialelor textile (fibre, fire, ţesături, etc.) şi, uneori, clasei colorantului folosit. Aceste utilaje pot fi pentru lucru în proces discontinuu, semicontinuu, continuu, — sau pentru vopsire la temperaturi mai înalte decît 100°.
Utilajul pentru vopsirea fibrelor în proces discontinuu e construit pe principiul împachetării:	lichi-
dul de vopsire e circulat („pompat") prin materialul staţionar, aşezat într-o cameră de vopsire în care fibrele formează o masă mai mult sau mai puţin compactă.
Părţi ie pr inc ipale ale acestui utilaj sînt (v. fig. /): cada de vopsire, coşul de împachetare cu pereţi perforaţi, serpentina de încălzire şi sistemul de ţevi de circulaţie cu pompa respectivă.
Coşul de împachetare poate fi încărcat şi descărcat în afara maşinii de vopsit.
Pentru fibrele de lînă, maşina e echipată cu elice (v. fig. II), nefiind necesară presiune mare (de pompă) ca în cazul fibrelor de bumbac.
Utilajul pentru vopsirea fibrelor în proces continuu cuprinde unităţi „Williams“ (v. fig. III),
II. Maşină de vopsit fibre, cu elice pentru circulaţia chiduiui de vopsire.
1) cadă; 2) coş de împachetare;	3)	electromotor;
4) elice.
III. Maşină „Williams“ de vopsit fibre în proces continuu.
/. Maşină de vopsit fibre, cu circulaţia lichidului de vopsire prin pompare.
1) cadă de vopsire; 2) coş toroidal de împachetare; 3) serpentină de încălzire.
cea inferioară, după ce conduce fibrele la cilindrele de stoarcere 3, se reîntoarce în sensul indicat de săgeata /, contrar celui al fibrelor, ceea ce provoacă o turbulenţă în flotă, favorabilă vopsirii. în cada de vopsire 4 corpul de dezlocuire 5 micşorează volumul flotei, care poate fi recirculată cu ajutorul unei pompe prin conducta 6.
Utilajul pentru vopsirea firelor are variante adaptate pentru lucru cu sculuri sau cu bobine ori urzeli. S c u I u-r i I e se vopsesc în căzi în cari sînt suspendatemanual pe bastoane netede, sau cu maşini cu braţe port-scu-îuri rotitoare.
Fig. /Vreprezintă
o	maşină de vopsit prin suspendarea sculurilor.
Pentru firele înfăşurate pe b o-b i n e, maşinile sînt construite pe principiul circulaţiei flotei prin	^aS*nă	de	vopsit sculuri, prin suspsndare.
tevi perforate pe ^ cadă; 2) scul; 3) baston; 4) elice; 5) electromotor.
cari sînt înfăşurate fire, acestea fiind, la rîndul lor, aşezate pe fuse de asemenea perforate, circulaţia făcîndu-se cu aiu-torul unei pompe centrifuge, alternat, din interiorul bobinei spre exterior, şi invers. Urzelile se vopsesc pe maşini construite pe acelaşi principiu şi asemănătoare cu maşinile de albit urzeala pe suluri (v.
Albit, maşină de — fire).
Utilajul pentru vopsirea ţesăturilor şi a tricoturilor e unul dintre următoarele: cada cu vîrtelniţâ, jigheruf (v.), foulard-ul, au-toclava,etc. Cel mai simplu	V'	Cada	cu	virtelm*a-
utilaj pentru vopsire în pro- 1) cadă: 2) vîrtelni*ă:	cili"dru	con'
Ces discontinuu e cada	ducător; 4) ţesătură.
cu vîrtelniţâ (v. fig. V). De asemenea, se folosesc, pentru lucru în proces continuu, linii tehnologice în cari prima unitate e f o u I a r d-u I cu două, trei sau
j
cr—
VI. Foulard cu jgheab cu volum mic. 1) jgheab; 2) cilindre defulardare; 3) cilindre conducătoare; 4) ţesătură.
VII. Foulard „Fibe" fără jgheab.
în cari fibrele sînt purtate între două plase 1 şi 2, trecînd prin soluţia de vopsire. Plasele se despart la ieşirea din aparat: cea superioară se reîntoarce în sensul indicat de săgeata s, iar
patru cilindre, aşezate în plan vertical sau orizontal (v. Foulard). în construcţiile moderne, cada foulard-ului are volum mic (v. fig. Vi) sau lipseşte cu totul, lichidul de vopsire găsin-
Vopsirea pieilor
575
Vopsirea pieilor
du-se între cilindre (v. fig. VII). — Pent se folosesc camere de reacţie trie (v. fig. VIII), dispozitive cu pat fluidizat (v. fig. IX), maşini şi instalaţii de aburit sau căzi cu role tip Wil-
I	iams, în cari, prin reducerea volumului de lichid cu corpuri de dezlocuire se provoacă o mişcare
'u fixarea coloranţilor încălzite elec-
VIII. Cameră de reacţie, încălzită electric.
1) foulard; 2) cameră de reacţie; 3) bare de încălzire; 4) ţesătură.
IX, Dispozitiv cu pat fluidizat.
1) ţesătură; 2) ţevi de încălzire; 3) cilindru poros; 4) fund poros; 5) curent de aer; 6) cameră de reacţie.
turbulentă (v. fig. X). Fig. XI reprezintă o construcţie nouă (reactorul Monforts) în care ţesătura 1, după ce e îmbibată în foulard-ul 2 cu soluţia decolorant, intră într-un reactor compus din toba 3 încălzită cu abur, banda fără fine de cauciuc 4, toba de încălzire a
X. Cadă cu role cu corpuri de dezlocuire (Williams).
1) ţesătură; 2) cadă; 3) corp de dezlocuire; 4) cilindre storcătoare.
XI. Reactor Monforts.
benzii 5, dispozitivul de spălat banda 6 şi dispozitivul de curăţire a tobei 7. Toba cu pereţi dubli se încălzeşte cu abur pînă la 150° ; în timp ce
ţes ăturatrece peste tobă, ea e acoperită cu banda fără fine (de cauciuc) care o depăşeşte în lăţime cu cîte 15---20 cm pe fiecare parte, real izîndu-se etanşarea pentru vaporii de apă sau de solvenţi.
înaltă.
Utilajul pentru vopsirea bobinelor cu fire la temperaturi mai înalte decît 100° v. fig. XII) cuprinde o autoclavă în care se introduce corpul
purtător de bobine 1, legată cu rezervorul de expansiune 5. Prin încălzirea şi dilatarea lichidului din autoclavă rezultă o suprapresiune care comprimă aerul din rezervorul de expansiune, creîndu-se astfel o presiune statică dependentă de temperatura lichidului supraîncălzit. Rezervorul de expansiune e legat printr-o conductă de o sursă de aer comprimat 4, ceea ce permite reglarea presiunii statice din autoclavă. Un vas mic 2 permite prelucrarea de mostre în timpul vopsirii, iar un schimbător de căldură 3 serveşte la încălzirea, respectiv la răcirea flotei.
Utilajul pentru vopsirea ţesăturilor la temperatura mai înalta d e c f t 100° con-sistă în maşini de tipul celor pentru vopsirea sulurilor de urzeală sau sînt construite pe principiul jigherului introdus într-o autoclavă în care se realizează presiunea statică. Pentru ţesături de fibre sintetice se foloseşte aparatul de tip bar o-t o r, în care ţesătura e aşezata în formă de stea pe un dispozitiv introdus în autoclava cu presiune statică.
î. ~a pieilor. Ind.piei.: Colorarea suprafeţei pieilor prin aplicarea unei soluţii de colorant pentru formarea fondului şi a unei acoperiri estetice apret colorat. Felul tăbăcirii pieilor determină natura colorantului şi a substanţelor auxiliare din soluţie şi apret, cum şi parametrii principali ai vopsirii, de exemplu temperatura şi durata de lucru. Astfel, pentru vopsirea pieilor se au în vedere următoarele; pielea tăbăcită crom are afinitate pentru aproape toţi coloranţii acizi, pe cari îi leagă direct fără adaus de acid, pe cînd pielea tăbăcită vegetal necesită totdeauna adausul de acid formic sau de acid acetic în I ichidul de vopsire; vopsirea cu coloranţi bazici a pieilor tăbăcite vegetal atrage riscul apariţiei bronzărilor cu reflexe metalice (v. Bronzare) din cauza reacţiei cu taninul, iar aplicarea acestor coloranţi la pieile tăbăcite crom se poate face numai după retăbăcire cu tanin sau prin remontare (după o primă vopsire cu coloranţi acizi); pieile tăbăcite glacă, pieile tăbăcite crom şi blănurile se vopsesc cu coloranţi de mordanţi (preferabil coloranţi naturali), iar vopsirea cu coloranţi de sulf nu se mai face în prezent decît în cazul pieilor chamois; pentru vopsirea în negru a pieilor velurate şi a nubuculu i cromat se folosesc încă coloranţi de developare cari, în general, sînt improprii ; entru vopsirea pieilor; vopsirea cu coloranţi de cadă se face numai pentru pieile lavabile (glac£ pentru mănuşi, blănuri).
Legătura d intre piele şi colorant se real izează prin mecanisme diferite, şi anume: la vopsirea cu coloranţi acizi a pieilor tăbăcite vegetal se produc între acizii coloranţi şi între grupările bazice ale pieilor combinări chimice cari nu sînt posibile la pieile tăbăcite crom decît în mediu acidulat; coloranţii direcţi, ca şi coloranţii acizi, produc legături ireversibile cu substanţa dermică, dar numai în mediu acid; legarea coloranţilor bazici se produce prin formarea de lacuri colorate, insolubile şi stabile, între substanţa tanantă vegetală şi substanţa colorantă.
Vopsirea pieilor tăbăcite cu structura suprafeţei modificată, cum sînt pieile egalizate la grosimea necesară, se face după anumite operaţii preliminare ca dezacidularea (neutralizarea) în butoi (cîte 50*--60 kg odată), iar după vopsire se face ungerea cu emulsii de grăsimi (ulei sulfonat ca emulgă-tor). Aplicarea apretului colorat peste fondul uscat se face cu o perie, cu pluşul sau cu pistolul cu aer comprimat.
în finisarea pielii cu apret de acoperire pe bază de nitroceluloză se realizează o aderenţă mai bună cînd pielea nu conţine prea multă grăsime. De aceea, suprafaţa pielii se freacă cu acid lactic, acetonă, etc., apoi se face vopsirea prealabilă cu coloranţi acizi.
Pieile mai pot fi vopsite cu pigmenţi în emulsii, constituind componenţi ai apretului de acoperire pe bază de nitroceluloză.
Vopsitor îe
576
Vorbire articulată
în acest fel se elimină consumul de solvenţi organici, obţinîndu-se avantaje economice, cum şi filme uniforme şi mai aderente. Apretul de acoperire preparat folosind proteine ca liant şi conţinînd pigmenţi, substanţe colorante solubile, plastifianţi, agenţi de conservare, agenţi de fixare şi, uneori, agenţi de lustruire, formează straturi mai poroase. în cazul vopsirii pieilor cu faţa naturală se preferă albumina şi cazeina, iar în cazul pieilor cu faţa corectată^se adaugă substanţe pelicu-logene pe bază de răşini sintetice. în acest caz, pieile sîntdegre-sate superficial prin frecare cu o soluţie de acid lactic şi alcool, acetonă sau alt solvent pentru grăsimi, iar după uscare apretul colorat se aplică cu ajutorul periei şi, după zvîntare , se aplică a doua oară cu pluşul. Se repetă aşternerea apretului cu pluşul, se face uscarea timp de 30-*-60 secunde în uscător-tunel, urmînd călcarea la presa hidraulică (la 100 at şi 70°) cu o placă cu desen în relief, pe care-l imprimă pe suprafaţa pielii. După aceasta, se face şpriţuirea unui nou strat de apret colorat la maşina automată echipată cu pulverizatoare şi cu cuptor de uscat. Şpriţuirea se repetă de trei ori apoi. la aceeaşi maşină, se face fixarea colorantului printr-o şpriţuire cu soluţie de formaldehidă 33% cu apă (1:2) sau cu amoniac concentrat. Urmează altă şpriţuire repetată, cu substanţe pentru lustru, apoi fixarea finală cu formaldehidă, uscarea la aceeaşi maşină automată şi călcarea (la 150 at şi 75°) la o presă hidraulică echipată cu o placă de presare foarte netedă. Vopsirea şi corectarea suprafeţei pielei se încheie prin intensificarea lustrului la maşina cu rolă de sticlă.
Apreturile coiorate pentru corectarea feţei pieilor, preparate cu lianţi de rezinoplaste, conferă filmului proprietăţi mecanice şi estetice* mai bune.
1.	Vopsitorie. 1. Tehn.: Meşteşugul exercitat de lucrătorul care efectuează vopsirea unui material.
2.	Vopsitorie, pl. vopsitorii. 2. Arh., Cs.: Lucrare de finisaj care consistă în acoperirea feţelor văzute ale elementelor sau pieselor de construcţie (pereţi, duşumele, tavane, învelitori, uşi, ferestre, grile, grilaje, etc.) cu unu sau cu mai multe straturi de vopsea, pentru a le face rezistente la acţiunea unor agenţi (foc, umezeală, coroziune, putrezire, etc.) sau a le da un aspect mai plăcut.
Se folosesc curent următoarele tipuri de vopsele: vopsele preparate cu pigmenţi minerali şi ulei, vopsele pe bază de lacuri, emailuri, de răşini sintetice (alchidice, acrilice, vinilice, epoxidice, etc.), sub formă de emulsii sau de pulberi preparate cu un liant (lac sau ulei), de nitroceluloză sau de bitum (lacuri asfaltice).
Aplicarea straturilor de vopsea se poate executa: manual, cu pensule de diferite dimensiuni şi fineţe; mecanizat, cu pistolul de pulverizat (v.); prin crearea unui cîmp electrostatic care dispersează vopseaua în particule fine cari sînt dirijate şi depuse pe suprafaţa obiectelor de vopsit încărcate cu electricitate de semn contrar: prin metalizare (v.); prin sinterizare, care se utilizează la finisarea obiectelor metalice folosind pulberi de polimeri, şi care consistă în introducerea obiectului metalic încălzit într-un strat fluidizat de pulbere de polimer; prin injectare, care se foloseşte la finisarea cu pulberi de polimeri, şi care se execută cu un pistol de injectare (asemănător becurilor de sudură cu flacără), prin centrul căruia se suflă pulberea de polimer, cu ajutorul aerului comprimat, şi care se topeşte trecînd prin flacără şi aderă la suprafaţa obiectului.
3.	Vopsitorie. 3. Tehn.: Atelierul sau secţia în care se efectuează vopsirea materialelor (de ex. vopsirea materialelor textile, vopsirea pieilor, etc.).
4.	Vorbire articulata. Fiz.: Emisiunea unei succesiuni de sunete coordonate şi asociate în cuvinte purtătoare de înţelesuri. Vorbirea articulată e caracteristică omului şi se realizează prin utilizarea coordonată a plămînilor, a coardelor vocale şi a cavităţilor rezonatoare constituite de la-ringe, faringe, gură şi nas.
Mecanismul vorbirii (v. fig. /) include trei aspecte: producerea unui curent de aer staţionar sau aproape staţionar de către plămîni şi muşchii asociaţi lor; modularea acestui curent de aer cu ajutorul coardelor vocale din laringe; transmisiunea acestui curent de aer modulat prin sistemul de cavităţi-ale fa-ringelui, gurii şi nasului, cari contribuie la varierea conţinutului de armonice al sunetului emis.
Mecanismul vorbirii se poate modeliza cu un circuit electric oscilator care transformă un curent continuu într-unul pulsator, în fig. II e prezentată schematic această analogie, cum şi circuitul acustic corespunzător. Frecvenţa vibraţiilor
/. Secţiune prin cap indicînd mecanismul, vorbirii.
1) cavitate nazală; 2) nas; 3) palat; 4) dinţi ; 5) buze; 6) cavitate bucală; 7) limbă; 8) coarde vocale; 9) laringe; 10) trahee; 11) plămîni; 12) faringe nazal; 13) văl palatin ; 14) faringş bucal; 15) epiglotă.
II. Secţiune schematică prin laringe (a) şi schema echivalentă (b) a sistemului. p şi X) presiunea continuă a aerului, respectiv volumul curentului continuu furnisat de plămîni; M2 şi r^) inertanţa şi rezistenţa acustică a deschi. dern formate de coardelevocale; Ml} C.^ şi rAx) inertanţa, capacitanţa acustică şi rezistenţa acustică a coardelor vocale; Zx) impedanţa acustică de intrare către coardele vocale; Z2) impedanţa acustică a traheii şi plămînilor;
M) cuplajul mutual între cavităţile 1 şi 2 ,
e determinată de to.ate elementele sistemului. Impedanţa pe c?re o prezintă cavităţile vocale (Z1—v. fig.///) variază cu modificarea dimensiunilor deschiderilor şi volumelor cavităţilor.
Oscilaţiile coardelor vocale sînt de forma unor dinţi de ,erestrâu, conţinînd frecvenţa fundamentală şi toate armonicele sale. Curentul de aer cu variaţii în dinte de ferestrău trece prin cavităţi le capu lui, cari au ca efect modificarea conţinutului de armonice (v. fig. IV). Această modificare, împreună cu modificarea frecvenţei fundamentale a coardelor vocale, face
Vorbire articulată
577
Vorbire articulată
posibilă producerea unei varietăţi foarte mari de sunete cari diferă prin frecvenţă, tărie, durată, amortisare, accentuare, etc. (v. Voce).
Unele sunete consoane sînt produse cu ajutorul coardelor vocale, în mod asemănător vocalelor (ex.: z, g).
IU. Secţiune schematică prin cavităţile vocale (a) şi reţeaua acustică analogă (fa). Zx) impedanţa acustică de intrare spre cavităţile vocale; C^) capacitatea acustică a faringelui; Mx) inertanţa canalului de trecere format de epiglotă; CAa) capacitatea acustică a cavităţii bucale; Ma) inertanţa canalului de trecere dintre gură şi cavităţile nazale; Cj\s) capacitatea acustică a cavităţilor nazale; M3,M4, r^ , A2) inertanţele şi rezistenţele acustice ale deschiderilor gurii, respectiv nasului şi impendanţa prezentată de aer Ia aceste deschideri.
Limitele domeniilor de intensitate şi frecvenţă sînt reprezentate în fig. V.
Structura semnalului sonor emis în vorbirea articulată e aceea a unui şir de impulsii — silabele—în cari perioadele transitorii corespund consoanelor, iar pe- P\ rioadele stabile, vocal ejor (v. Voce).
în producerea vocalelor, rolu I determinant îl au coardele vocale si
cavităţile rezonante dintre buze şi limbă şi dintre limba şi iaringe. Frecvenţele proprii ale acestor cavităţi variază cu modificarea dimensiunilor lor şi cu cuplajul dintre ele. Aceste frecvenţe proprii, cum şi efectele de amorti-
IV. Forma undei de presiune acustică pentru vocala „e“.
o) la ieşirea coardelor vocale; b) la ieşirea gurii şi a nasului; 6) timp; p) presiune.
N I
(foni) 1 2
3
4
5 8
7
8
9
10 11 12 13 1H
15
16
17
18 19 70
12 3 4 5 Bl 8 310111213 H151B171813202! 2?23 242523
														'7		s~.									
													}	/I			\	\							
																									
					*				=■=!	-															
												/	\												
												)	\l	s											
																\			r						
								—			'														
											/	V							i	X					
										/	f	/v							/						
											/			"				•s			/				
																									
													/	Y	x	'■*									
														A		/		\							
												I /	M	\	s. i	/		v	\						
																		\					A		
												\?			s	—r									
										/	' !														
											/							V							
								r	r__												[-			\		
V. Limitele domeniului de intensitate sonoră şi de frecvenţă ale: 1) vorbirii (regiunea haşurată); 2) muzicii; 3) auzului (0 dB corespund la 10'^ m/cm2).
sare introduse de muşchii învecinaţi, determină caracteristicile vocalelor.
în fig.W sînt indicate regiunile de rezonanţă ale principalelor sunete vocale. Din studiul curbelor din fig. VI rezultă că spectrul de frecvenţe al vocalelor se întinde de la 100 la 5000 Hz, conţinutul de frecvenţe diferind mult de la o vocală la alta (şi de Ia bărbaţi la femei).
M 90128 181 256 392 51? 72* 10241W 20H8 2898 H0965792
VI. Distribuţia spectrală a nivelului (N) de tărie a vorbirii (cu corecţia de sensibilitate a urechii) pentru sunetele vocale.
------ voce bărbătească; — — — voce femeiască.
Pentru alte consoane (de ex.: p, t, k, f, s) nu sînt utilizate coardele vocale, ci vibraţiile de frecare dintre limbă şi palat, limbă şi dinţi sau dintre buze.
Spectrul de frecvenţe al primului tip de consoane cuprinde, ca şi cel al vocalelor, frecvenţe de la 100 la 5000 Hz, iar cel al celor de al doilea tip conţine mai ales frecvente între 2500 şi 16000 Hz.
Puterea semnalelor sonore ale vorbirii. Organul vorbirii e unul dintre cele mai eficiente generatoare de sunet, deşi chiar şi în producerea vocii numai o mică proporţie din energia cheltuită e transformată în energie sonoră.
Măsurările efectuate arată că, în vorbirea obişnuită, se generează circa lOpiW (valoare medie, incluzînd vîrfurile şi intervalele de tăcere). Deviaţiile de la această valoare medie sînt foarte mari, unii vorbitori ajungînd la 500 jjlW, în timp ce alţii ating abia 1 ţiW. De asemenea, vorbirea fiecărui vorbitor are variaţii largi ale energiei: 0,1 jjlW”* sute de jxW. Puterea semnalelor vorbirii e foarte mică: 20 000 000 vorbitori simultani produc numai un kilowat de putere acustică. Cea mai mare parte (peste 60%) a energiei conţinute în vorbire e datorită frecvenţelor sub 500 Hz, restul scăzînd monoton cu frecvenţa astfel încît energia corespunzătoare frecvenţelor mai mari decît 3000 Hz nu depăşeşte 2% din energia totală. Avînd în vedere spectrul de frecvenţă corespunzînd vocalelor, respectiv consoanelor, rezultă că cea mai mare parte a energiei sonore a vorbirii e datorită vocalelor.
Studiul structurii, spectrului de frecvenţă şi al energiei conţinute în vorbire e interesant din punctul de vedere al inteligibilităţii.
Inteligibil itatea vorbirii. Distorsiunile unui lanţ electro-acustic de transmisiune a semnalelor vorbirii influenţează prea puţin redarea vocalelor, datorită atît spectrului lor de frecvenţe limitat cît şi diferenţei mari dintre alurile acestor spectre.
Inteligibil itatea consoanelor, al căror spectru de frecvenţe e foarte întins şi al căror nivel de intensitate e mult mai slab decît al vocalelor, e influenţată mult mai puternic de aceste distorsiuni. La înrăutăţirea inteligibilităţii consoanelor contribuie şi imperfecţiunea urechii, a cărei sensibilitate maximă se situează între 2000 şi 40C0 Hz. Vocea femeiască conţine o proporţie mai mare de frecvenţe mai mari de 40C0 Hz decît cea bărbătească, fiind aşa dar mai puţin inteligibilă decît aceasta din urmă.
37
Vorbire vizualizată
578
Vuia, avion
Modul de articulare a diferitelor silabe şi cuvinte în vorbire şi rapiditatea cu care silabele se succed, au mare importanţă pentru gradul de inteligibilitate al vorbirii. Aceasta e uşor înţeleasă dacă silabele sînt distinct şi corect pronunţate şi dacă se succed în mod deliberat, cu o viteză suficient de mică (4--*5 silabe pe secundă).
Posibilitatea înţelegerii clare a vorbirii depinde şi de calităţile acustice ale spaţiului în carese află vorbitorul. Astfel, încăperile cu durată de reverberaţie (v.) mică sînt favorabile vorbirii, deoarece silabele se pot succeda repede rămînînd totuşi intel igib ile, dator ită faptului că fiecare sunet seamortisează repede, neproducînd un efect de mascare pentru cele cari îl urmează. V.' Studio 2, şi Articulaţie 3.
î. Vorbire vizualizata. Telc.: Metodă electronică de codificare şi redare a vorbirii prin semne vizibile cari pot fi ulterior interpretate, adică „citite."
în principiu, un astfel de dispozitiv utilizează un microfon care captează vorbirea şi al cărui semnal electric de ieşire e amplificat şi introdus într-un (imitator de amplitudine, iar apoi într-un ansamblu de filtre trece-bandă. Acestea acoperă fiecare cîte o bandă de circa 300 Hz, iar împreună întreg domeniul de frecvenţe ale vocii umane. Semnalele obţinute la ieşirile fiitrelor alimentează cîte o lampă cu incandescenţă care, produce o urmă pe o bandă fosforescentă în mişcare.
în acest mod, semnalul corespunzător sunetului complex e împărţit în mai multe benzi de frecvenţă discrete cari, la o intensitate suficientă a semnalului, vor lăsa urme luminoase modulate în intensitate pe banda fosforescentă. Ţinînd seamă de faptul că fiecărei consoane sau vocale îi corespunde un anumit grup de semne dinstincte, vorbirea captată prin microfon poate fi astfel „citită".
Dispozitivul de vorbire vizualizată are următoarele apl icaţii practice: auzul vizual pentru surzi, învăţarea vorbirii pentru surzi, corecţii de vorbire, auxil iar la studiuI muzici i vocale, etc.
2.	Vorland. Geol.: Blocul continental care mărgineşte un geosinclinal şi care, în momentul în care acesta din urmă intră în orogeneză (ipoteza translaţiei continentelor), rămîne pe loc, peste el revărsîndu-se cutele hinterlandului (v.), Sin. Avant-pays.
3.	Vorobievit. Mineral.: Varietate de berii (v.) de culoare roz, care conţine cesiu.
4.	Vorti-floc. Ind. hîrt.: Floculator cu turbină (v. sub Recuperator de fibre) folosit la tratarea apei grase (apă cu material fibros şi de umplutură în suspensie) cu agenţi chimici, în vederea decantării, pentru recuperarea materialelor în suspensie şi limpezirea apei.
5.	Vortrap. Ind. hîrt. V. Epurator turbionar, sub Epurator 2.
6.	Vrac, Gen., Tehn.: Formă de prezentare a produselor în stare de fracţiuni solide (cereale, cărbuni, minereuri, etc.), încărcate şi transportate vărsat, adică neambalate.
7.	Vraconian.Stratigr.: Subetaj al Cretacicului mediu, care marchează oarecum trecerea de la Albian (v.) la Ceno-manian (v.) şi care, de obicei, se ataşează părţii superioare a Albianului. E caracterizat prin amonitul Mortoniceras (Schlonbachia) inflatum.
8.	Vrana, pl. vra«»e. 1. Tehn.: Orificiul rotund sau dreptunghiular din mantaua recipientelor înfundate de tipul butoiului (în accepţiunea Butoi 1), prin care se introduce şi se evacuează lichidul din acestea. De regulă, vrana butoaielor de lemn se închide cu un dop de lemn, tronconic, iar la butoaiele metalice, vrana e o mufă filetată, cu înălţime mică, şi se închide cu un dop filetat (v. fig. I, sub Butoi 1).
9.	Vrana. 2. Ind. ţâr.: Sin Chiscoaie, Piscoaie. V. sub Moară de vînt.
io.	Vraniţâ, pl. vranife. 1. Arh.: Poartă mică de scînduri au de împletitura de nuiele.
11.	Vraniţâ. 2. Arh.: Poartă la intrarea într-un sat. (Termen popular.)
12.	Vrâbioarâ, pl. vrăbioare. Ind. alim.: Sortiment de carne de calitate superioară, din categoria specialităţi, format din
musculatura de pe faţa superioară a ultimelor două vertebre dorsale (toracele) şi primele cinci vertebre lombare. Cuprinde muşchiul lung dorsal (longisimus dorsi), aşezat în gutiera vertebrală, adică în unghiul diedru format de apofizele dorso-lombare, de o parte şi de partea superioară a ultimelor două coaste şi a apofizelor costiforme ale vertebrelor lombare. E un muşchi cărnos, cu o aponevroză puternică. între apofizele spinoare şi apofizele costiforme sînt muşchi multifizi. Vrăbioara din stîngă cuprinde şi şira. Vrăbioara totală conţine 78% carne şi 22% os. Procentul de ţesut gras în raport cu ţesutul muscular e de 14%, iar al ţesutului conjunctiv faţă de cel muscular e de 7%. Conţine în medie, la 100 g carne macră, 190 calorii. Fiind o musculatură bine perselată are proprietăţi organoleptice deosebite.
13.	Vrbait. Mineral.: Ti2S*2 As2S3-Sb2S3. Sulfura destibiu, arsen şi taliu, naturală, cristalizată în sistemul rombic. Are culoarea cenuşie-neagră, iar în secţiuni subţiri, roşie închisă. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 5,3.
14.	Vrie. Av. Sin. Vrilă (v. Vriiă 1).
15.	Vrilâ, pl. vrile. 1. Av.: Mişcare de autorotaţie a unui avion în jurul unei axe verticale. Vrila poate fi normală, cînd axa longitudinală a avionului e verticală sau aproape verticală, sau plată, cînd axa longitudinală a avionului formează cu orizontala un unghi mai mic decît 45°.
Vrila normală e o evoluţie acrobatică curentă, uşor controlabilă, care se efectuează în cadrul antrenamentului sau în lupte aeriene. — Vrila plată eo poziţie anormală a avionului şi periculoasă, iar avionul care intră uşor în această vrilă e defectuos din punctul de vedere al pilotajului. Sin. Vrie.
16.	Vrilâ. 2. Ut.: Maşină de burghiat portativă, manuală, cu acţionare prin forţă musculară, folosită de regulă la gău-rirea lemnului şi a anumitor materiale (plăci, benzi, etc.) de mase plastice, compusă în principal din: un dispozitiv de prindere a burghiului (mandrină pentru burghiu): un corp constituit dintr-o tijă de oţel cilindrică filetată, dreaptă (cu filet cu pas mare, cu două sau trei începuturi), o piuliţă metalică de acţionare a tijei, îmbrăcată într-o piesă de lemn în formă de mosor, un buton pentru apăsarea tijei în timpul lucrului. Găurirea se realizează ţinînd tija cu burghiul perpendicular pe suprafaţa piesei de găurit, apăsînd butonul purtînd piuliţa într-o mişcare lineară alternativă în lungul tijei, pentru a da burghiului mişcarea de lucru, de rotaţie (cursa piuliţei spre buton fiind cursa moartă).
17.	Vu Telc. : Unitate de măsură a volumului semnalelor audio în transmisiunile de electrocomunicaţii. Un vu e volumul unui semnal audio care dă aceeaşi deviaţie la vumetru (v.) ca o undă sinusoidală al cărei nivel e de un decibel faţă de unda sinusoidală standard (cu frecvenţa de 1000 Hz, care disipă în regim stabil puterea de 1 mW într-o rezistentă de 600 Q).
îs. Vuia, avion Av.; Avion cu scheletul format din tuburi de oţel fără sudură, legate prin feruri, care are cadrul inferior suspendat pe patru roţi cu cauciucuri, iar pe cadru sînt montate accesoriile motorului (căldare de 45 at, rezervor cu bioxid de carbon, rezervor cu petrol), organele de comandă şi locul pilotului. Suspendarea avionului făcută pe roţi, cele din faţă fiind orientabile a reprezentat o noutate constructivă la timpul său, deoarece era primul avion înzestrat cu tren de aterisaj; cadrul superior al scheletului, mobil faţă de cel inferior, poartă un motor cu bioxid de carbon, elicea, aripile, cîrmele de profunzime şi de direcţie.
Vuia, căldare
579
Vulcan
Aripile, înclinabile faţă de cadrul inferior, sînt constituite din două plane laterale (monoplane) cu anvergura de 7 m, fixate pe cadrul superior al aparatului; scheletul aripilor e format din tuburi de oţel, fixate de un platou central şi legate la periferie printr-un cadru metalic, iar pînza de înveliş e cusută de tuburi şi lăcuită. Motorul dezvoltă 20 CP_ (pentru scurt timp) şi cîntăreşte 50 kg, dar împreună cu acce soriile areo greutate de 105 kg. Elicea are diametrul de 2,20 m şi dă la punct fix o tracţiune de 45 kg. Greutatea totala â avionului e de 240 kg.
Acest avion, care prezintă interes istoric, a fost conceput de Traian Vuia în 1903 şi construit de el la Paris, între toamna anului 1904 şi primăvara anului 1906. Vuia a executat cu el
o	experienţă la Montesson, în primăvara anului 1906, reuşind să se ridice de la pămînt la 18 martie 1906; la 19 august 1906, avionul a parcurs 24 m la înălţimea de 2,5 m, realizînd astfel prima decolare cu mijloace proprii la bord, deoarece toate borurile anterioare erau făcute cu aparate lansate pe plane nclinate sau prin alte mijloace exterioare.
î. Vuia, câldare Termot. V. sub Căldare acvatubulară.
2.	Vulcacit. Ind.chim. V. sub Accelerator de vulcanizare.
Aparatul vulcanic (v.) e constituit din trei părţi principale: coşul vulcanic (v.), muntele conic sau conul vulcanic (v.) şi craterul (v.).
După timpul cînd s-au format, vulcanii pot fi: vulcani activi, cari erup şi azi sau au erupt în cursul epocilor istorice şi au lăsat urme vizibile; vulcani stinşi, asupra cărora nu se cunosc date istorice, dar cari prin relieful caracteristic lăsat şi, uneori, prin manifestările postvulcanice îşi manifestă existenţa (vulcanii stinşi cari pot reintra la un moment dat în activitate se numesc vulcani adormiţi); vulcani vechi, al căror aparat vulcanic a fost profund distrus şi cari de-a lungul mileniilor au fost inactivi.
Răspîndirea vulcanilor pe suprafaţa pămîntului e în strînsă legătură cu liniile de dislocaţie importante ale scoarţei (v. fig.). Se cunosc opt regiuni vulcanice şi anume:
Regiunea intrapac'ificâ, cuprinzînd vulcanii din insulele Hawai, Samoa, Galapagos, Tahiti, etc., cu lave bazaltice şi trahitice.
Regiunea ci rcumpacificâ, situată în jurul Oceanului Pacific, pe aşa numitul „cerc de foc", cu vulcanii din arhipelagul malaiez, Indonezia (Krakatoa), Filipine,
Răspîndirea vulcanilor pe globul terestru.
1) provincia intrapacifică; II) provincia atlantică; III) provincia arctică; IV) provincia vest-europeană; V) provincia est-africană; VI) provincia circumpacifică;
VII) provincia pontică; VIII) provincia mediteraneană.
3.	Vulcamat. Arte gr.: Flanc de stereotipie compus din straturi alternate de hîrtie şi de răşini fenolice, folosit la mularea matriţelor pentru stereotipiaîn cauciucsau în materiale plastice. Mularea se face presînd flancul pe formă la temperatura de 80"*100° şi lăsîndu-l să se răcească pe formă, pentru a păstra dimensiunile originalului. De pe un flanc se pot obţine 10***12 clişee plastice.
4.	Vulcan, pl. vulcani. Geol.: Ridicătură a suprafeţei pămîntului, în general muntoasă, conică, bombată, prin deschiderea căreia ies din adîncime produsele erupţiilor vulcanice (v. Vulcanism).
Formosa, Japonia (Fuji Jama, Aso, Ryukyu), insulele Kurile, peninsula Kamciatka, insulele Aleutine, vulcanii din Alasca, din Munţii stîncoşi, Cordilierele Anzilor, Noua Zeelandă, Hebride, Noua Guinee, etc.
Regiunea arctica, cu vulcanii de la limita dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, în insulele Islanda, Jan Mayen, Făr-Oer, Groenlanda, Franz losef, etc.
Regiunea atlantica, care se găseşte pe ridică-tura muntoasă din axa Oceanului Atlantic şi cuprinde vulcanii din insulele Azore, Sf. Elena, Ascension, Tristan da Cunha, cu lave bazaltice şi diferenţieri alcaline.
*37
Vulcan-scut
580
Vu Icanism
Regiunea Africii răsăritene, cu vuIcanii situaţi în lungul regiunilor de dislocaţie verticală din Africa de Est, de la Niassa la valea Iordanului, în insulele Canare şi Madagascar, între cari se găsesc vulcanii Kenia şi Kiliman-jaro, cu lave bazaltice, alcaline şi trahitice.
Regiunea Europei apusene cuprinzînd partea vestică şi sud-vestică a Europei şi ţărmul de nord-vest al Africii, cu vulcanii de tip Maar, vulcanii din platoul central al Franţei, din insulele Madera, Canare, Capul Verde, etc.
Regiunea mediteraneană, care cuprinde vulcanii din insulele italice (Vezuviu, Etna, Stromboli), cu lave alcal i-potasice.
Regiunea pontică, fără vulcani activi, cuprinde vulcanii din Caucaz, Armenia, Turcia, insulele din Marea Egee şi arcul Carpatic (lanţul vulcanic Harghita, Gurghiu-Căliman-Gutăi-Oaş; vulcanii terţiari din munţii Apuseni, pe lîngă localităţile Brad, Zlatna, Abrud, Roşia Montană şi Baia-de-Arieş)
1.	~-scut. Geol.: Sin. Vulcan tip hawaian (v. sub Vul-canism).
2.	Vulcan, fibra Ind. chim. V. Fibră Vulcan.
3.	Vulcan Metal. Metg.: Bronz de aluminiu complex, cu compoziţia: 81% Cu, 11% Al, 0,7% Cr, 1,5% Ni, 4,4% Fe,
1	% Si şi 0,4% Sn. Are structură granulară foarte fină, caracteristici mecanice foarte bune şi foarte mare rezistenţă la coroziune. E întrebuinţat la confecţionarea de piese cari lucrează în medii corodante şi cari trebuie să aibă bune proprietăţi mecanice. Var. Metal Vulcan.
4.	Vulcan noroios. Geol.: Ieşire de noroi, mai lentă sau mai bruscă, la suprafaţa scoarţei pămîntului, însoţită de emanaţii de gaze, care se manifestă de-a lungul unei axe anticli-nale, în regiunile petrolifere sau gazeifere. Aceste ieşiri, în general fără nici o legătură cu zonele vulcanice sau cu fenomenul vulcanismului în sine, se produc acolo unde în adîncime se găsesc strate purtătoare de hidrocarburi (ţiţei şi gaze sau numai gaze). Gazele (în principal gaz metan), ieşind spre suprafaţă, în special de-a lunguI unor plane de fal ii, antrenează apele sărate de zăcămînt sau alte ape sărate sau dulci, pe cari le întîlnesc în drumul lor şi cari înmoaie stratele marnoase şi argiloase străbătute. La suprafaţă ajung astfel nămoluri îmbibate cu gaze sub presiune, cari se revarsă peste marginea orificiului de ieşire (cu lărgimea de la cîţiva centimetri pînă la cîţiva metri, iar excepţional depăşesc 100 m), formînd în jurul acestuia conuri înalte, de cîţiva metri, uneori de zeci sau de sute de metri, de noroi uscat. Vulcanii noroioşi au uneori şi o importanţă practică, legată de utilizarea noroaielor, în special a celor sărate, în terapeutica reumatismului. Sin. Ochi (în Moldova), Glod, Fierbătoare sau Bolboroasă (în Oltenia), Salţă (în Transilvania), Pîclă sau Sărătură (în Muntenia), Pufnă.
5.	Vulcanfiber. Ind. chim. V. Fibră Vulcan.
6.	Vulcanism. Geol.: Totalitatea manifestărilor din interiorul globului pămîntesc, cari au drept rezultat azvîrlirea la suprafaţă (erupţie vulcanică) a unor mari cantităţi de produse venite din adîncime, în stare solidă, topită (lavă) şi gazoasă, şi la o temperatură foarte înaltă (1000° pentru lavele fluide bazice şi 1300° pentru lavele vîscoase acide) (v. şi Vulcan)t
Amestecul acestor produse e constituit din silicaţi şi din topituri magmatice, din diverse gaze (C02, N, CH4, H, CI, H2S) şi din vapori de apă foarte fierbinţi, la cari se adaugă materiale sol ide (proiecţi i sol ide), rupte de erupţie d in stratele superficiale ale scoarţei (v. şî Fumarole, Solfatare, Mofetă, Lapili, Soffioni, Gheizer, Piroclastit, Cenuşă vulcanică, Bombă vulcanică).
Vulcanismul se manifestă pe liniile de dislocaţie puternică din scoarţă, linii cari ajung pînă la adîncimi la cari temperatura e atît de înaltă, încît cel puţin o parte din substanţele
minerale se găsesc în stare lichidă şi gazoasă, formînd basine magmatice.
Prin faptul că aceste linii de dislocaţie (fracturi) leagă basinele magmatice din adîncime cu suprafaţa, prin scăderea presiunii se produce o detentă bruscă a acestor substanţe şi, ca urmare, o erupţie vulcanică.
După locul de manifestare la suprafaţă a vulcanismului, erupţiile pot fi : erupţii a r e a l e sau în suprafaţă, cînd produsele magmatice ies printr-o reţea foarte variată de crăpături, răspîndită pe o suprafaţă imensă (de ex.: platoul bazaltic Dekan din India, rioliţele din Yellowstone, etc.); erupţii lineare, cînd revărsarea lavei se produce în lungul unei crăpături (de ex. Gyiaurile din Islanda; vulcanul Terawera din Noua Zeelandă; probabil faza iniţială a formării lanţului Harghita-Căliman); erupţii centrale, cînd emisiunea produselor vulcanice are loc pe un coş mic sau pe unul principal şi cîteva secundare, grupate în jurul celui principal.
Felul magmelor cari intervin în erupţie, cum şi o serie de alţi factori, fac ca fenomenul eruptiv al vulcanismului să varieze de la un vulcan la altul şi, chiar la acelaşi vulcan, de la o erupţie la alta. După modul de manifestare a erupţiei propriu-zise, se deosebesc:	erupţii liniştite, la
cari curgerea topiturii, în general cu caracter bazic şi fluidă, nu e însoţită de explozii, şi erupţii explozive, la cari lava vîscoasă şi bogată în gaze se degazeifică foarte greu, producînd explozii puternice.
Tipurile principale de erupţii vulcanice liniştite sînt: tipul islandic şi tipul hawaian.
Tipul islandic e reprezentat prin numeroşi vulcani din Islanda (Kraffa, Skapta, Heckla, Katlugia, Trollandygen, etc.) şi e caracterizat printr-o lavă foarte fluidă, care se scurge liniştit de-a lungul unei crăpături, fără antrenarea nici unui fel de materiale piroclastice, şi care se răspîndeşte ca o pînză pînă la mari distanţe.
Tipul hawaian e reprezentat prin vulcanii Kilauea, Mauna-Loa din insulele Hawai, cari prezintă un con puţin înalt, cu pante foarte mici (vulcan-scut); lava e bazică, fluidă, iar erupţia e liniştită, cu foarte rare explozii. Lava debordează peste marginile craterului, formînd lacuri întinse, din cari se răspîndeşte apoi pînă la mari distanţe, sub formă de pînze.
Tipurile principale de erupţii vulcanice explozive sînt: tipul strombolian, tipul vulcanian, tipul peleean şi tipul Bandai-Şan.
Tipul strombolian e reprezentat prin vulcanii Stromboli din Marea Mediterană, Avainskaia Sopka din Kamciatka, etc. Are conul vulcanic format dintr-o alternanţă de lave (fluide, bazaltice) şi piroclastite, respectiv o succesiune de activităţi efuzive şi explozive. Manifestările acestui tip de vulcanism aruncă bombe şi scorii vulcanice, dar sînt sărace sau chiar lipsite de cenuşă.
Tipul vulcanian, reprezentat prin vulcanul Vulcano, din insulele Lippari, are o lavă foarte vîscoasă, care formează permanent un dop în crater şi care la o erupţie următoare cedează sub presiunea gazelor, dînd naştere maselor mari de cenuşă însoţite de bombe vulcanice.
între vulcanismul de tip strombolian şi cel de tip vulcanian există un tip. mixt, reprezentat prin vulcanii Vezuviu şi Etna, cari se manifestă printr-o activitate alternantă de tip vulcanian şi de tip strombolian, care formează vulcanii stratificaţi sau stratovu Ican ii.
La acest tip de vulcanism, după o fază mai îndelungată de Iinişte se produce o erupţie explozivă, urmată de mai multe curgeri de lave. Pe pantele conului vulcanic respectiv se găsesc şi conuri adventive sau parazitare, al căror canal e în legătură cu canalul principal, formînd un fel de supape ale acestu ia.
Vulcan ite
581
Vulcanizare
Tipul peleean e reprezentat prin vulcanul Montagne Pelee din insula Martinica. Are o lavă foarte vîscoasă (bogată în SiOg), care e împinsă spre suprafaţă sub forma unui dinte (ac) sau a unui dom. Gazele, degajate greu din lavă, acumulate fa baza domului, răbufnesc prin crăpăturile laterale ale vulcanului (v. Nori arzători), distrugînd conul vulcanic consolidat anterior.
Tipul Bandai-Şan, cel mai exploziv tip de vulcanism, e reprezentat prin erupţiile vulcanului cu acelaşi nume din Japonia, de vulcanul Krakatoa, de vulcanul Katmai din Aiasca, etc. Lava e foarte vîscoasă, acidă şi foarte bogată în gaze, întărindu-se înainte de a ajunge la gura coşului vulcanic, pe care-l astupă ca un dop. Acumularea gazelor sub presiune mare favorizează producerea de explozii puternice, cari distrug întregul con vulcanic.
Tipuri speciale de vulcanism sînt vulca-nismul de tip moar (v.) şi vulcartismul submarin, caracterizat prin erupţii vulcanice pe fundurile adînci ale mărilor şi oceanelor, din cari unele ajung pînă la suprafaţă, formînd insuie vulcanice (de ex.: insulele Hawai, Samoa, Tonga din Oceanul Pacific, insulele Azore, St. Paul, Ascension, Tristan da Cunha, din Oceanul	Atlantic, etc.) altele la adîncimi	sub	2000 m,
nemaiputînd	ajunge pînă la suprafaţă.
Activitatea vulcanică se manifestă la început prin apariţia de emanaţii gazoase, prin zgomote surde subpămîntene, însoţite de cutremure de pămînt locale (din ce în ce mai frecvente şi mai violente), după cari urmează erupţia propriu-zisă (continuă sau discontinuă). Exploziile şi revărsările de lave se răresc apoi din ce în ce mai mult, în final continuîndu-se numai emanaţiile de gaze.
Vulcanismul prezintă un caracter eliminatoriu	pus	în
evidenţă de	aparatele vulcanice (v.), al cărui	mecanism	se
poate observa direct.
Caracteristicile vulcanismului sînt deci: discontinuitatea în timp şi în spaţiu; var'labilitatea conţinutului eliminatoriu, reprezentat printr-o variaţie mare de roci vulcanice şi produse de explozie; spontaneitatea; intermitenţa şi activitatea centrală.
Vulcanismul, în aparenţă superficial, prezintă relaţii cu tectonica de profunzime şi are ca rezultat aducerea de materiale noi, endogene, la suprafaţa scoarţei terestre.
Manifestările vulcanismului pot avea şi urmări dăunătoare şi urmări favorabile pentru regiunile respective. Daunele produse de activitatea vulcanilor se traduc prin: cutremure locale (înainte sau în timpul erupţiei), cu toate urmările lor (dărîmări de case, distrugeri de drumuri, modificări în regimul apelor subterane şi al izvoarelor, etc.); curenţi de noroi şi de lavă, cari inundă şi distrug terenurile cultivate, drumurile, şi acoperă casele; cantităţi mari de cenuşă şi de bombe vulcanice, aruncate uneori la mari distanţe; nori arzători (v.); valuri produse în timpul erupţiilor submarine, cari produc mari distrugeri pe ţărmuri.
Urmările favorabile ale vulcanismului se traduc prin: degradarea şi descompunerea rocilor vulcanice, bogate în potasiu, cari dau soluri foarte fertile; cenuşa vulcanică, dacă nu e în cantitate prea mare, e un bun îngrăşămînt pentru livezi şi grădini; utilizarea depozitelor de săruri amoniacale şi sulf din craterele vulcanilor; captarea izvoarelor termomine-rale şi a emanaţiilor de COa, cari se lichefiază; în legătură cu unele erupţii de lave se formează filoane metalifere în crăpăturile rocilor străbătute, prin pătrunderea în ele a soluţiilor fierbinţi, în cari sînt disolvate diferite săruri, în special sulfuri metalice (blendă, galenă, pirită, calcopirită, etc.) şi în cari se găsesc uneori şi aur şi argint. Astfel s-au format zăcămintele de minereuri auroargentifere din Munţii Apuseni şi din regiunea Baia Mare.
î. Vulcanite. Petr.: Sin. Roci efuzive. V. sub Roci magmatice (sub Rocă):
2.	Vulcanizare. Ind. chim.: Operaţia de transformare chimică, ireversibilă, a cauciucului, cu ramificarea şi reticularea macromoleculelor şi trecerea lui din starea plastică în starea elastică. Această transformare poate fi produsă de sulf şi de alţi agenţi chimici cum sînt: seleniul, telurul, peroxidul de benzoil, n itroderivaţii, d iazoderivaţi i, unele combinaţi i organo-metalice de tip Grignard, oxidul de zinc, protoclorura desulf (vulcanizarea la rece). Aceste substanţe alcătuiesc grupul agenţilor chimici de vulcanizare, spre deosebire de agenţii fizici de vulcanizare, ca temperatura şi radiaţiile.
Procesul de vulcanizare e influenţat de unele substanţe cum sînt: acceleratorii de vulcanizare (v.) şi întîrzietorii de vulcanizare, cum şi de o serie de substanţe cari măresc efectul acceleratorilor de vulcanizare, substanţe numite activatori de vulcanizare.
Ţinînd seamă de temperatura la care are loc procesul de vulcanizare, există tehnologii de vulcanizare la cald, cari se realizează de exemplu cu sulf, şi de v u /-c a n i z a r e la rece, cari se real izează în prezenţa pro-toclorurii de sulf. Pentru realizarea temperaturii necesare vulcanizării la cald se foloseşte căldura cedată de abur, apă caldă, aer cald sau se folosesc curenţii de înaltă frecvenţă, radiaţiile y, etc.
Operaţia de vulcanizare se aplică atît cauciucului natural, care are oformă macromoleculară filiformă, cît şi cauciucului sintetic, a cărui formă macromoleculară e puţin ramificată, obţinîndu-se în ambele cazuri o structură tridimensională. Unele cauciucuri sintetice pot fi vulcanizate numai prin ridicarea temperaturii, în absenţa agenţilor de vulcanizare; operaţia se numeşte, în acest caz, termovuican izare.
Cauciucul brut, nevulcanizat, are numai întrebuinţări restrînse, deoarece e elastic numai într-un mic interval de temperatură, prezintă deformaţii remanente mari, cari cresc cu creşterea temperaturii, are rezistenţe mici la rupere, la uzură, la sfîşiere, nu rezistă la acţiunea solvenţilor, etc. Prin vulcanizare se îmbunătăţesc caracteristicile lui fizice, în special cele mecanice. în cazul cauciucului natural, variaţia principalelor proprietăţi fizice, în funcţiune de durata vulcanizării la temperatura de 135°, sînt reprezentate în diagrama din fig. I. — Curbele cari reprezintă variaţia proprietăţilor fizice şi chimice ale vulcanizatelor în cursul vulcanizării prezintă maxime şi minime. Cînd, după o anumită perioadă de încălzire la o anumită temperatură, majoritatea indicilor ating valori optime, s-a ajuns la optimul de vulcanizare; timpul necesar atingerii acestor valori se numeşte durată optimă de vulcanizare. Intervalul de timp în care se menţine optimul de vulcanizare se numeşte platoul de vulca-n izare. Platoul poate fi mai lung sau mai scurt; el depinde în primul rînd de substanţele de vulcanizare introduse în amestec.
Cii cît platoul de vulcanizare e mai lung, cu atît riscurile unei supravulcanizâri sînt mai mici şi operaţia se execută cu mai multă siguranţă. Dacă vulcanizarea se întrerupe înainte de a atinge optimul de vulcanizare, produsul rămîne în starea de sub-vulcanizare, iar proprietăţile Iui sînt intermediare, între cele relative la stările plastică şi elastică. Dacă, din contra, durata optimă de vulcanizare e depăşită, se obţine un produs supra-vulcanizat. Prin continuarea încălzirii, vulcanizateledecauciuc
I. Variaţia proprietăţilor fizice ale cauciucului natural în procesul vulcanizării la 135°.
1) rezistenţa la rupere; 2) alun-gire relativă; 3) umflare; 4) elasticitate; 5) duritate; 6) sulf combinat; 7) sulf liber.
Vu Icanizare
582
Vulcanizare
natural trec din nou în stare plastică. Acest fenomen se numeşte uneori devuIcanizare. în cazul cauciucurilor sintetice, fenomenul de supravuIcanizare e observat în mai mică măsură, deoarece la căldură cauciucurile sintetice au tendinţa de a se cicliza şi de a se întări. O durată de vulcanizare prelungită e totuşi dăunătoare, ea influenţînd defavorabil unele proprietăţi fizice ale vu Ican izatu lui — şi mai ales rezistenţa la sfîşiere.
Durata vulcanizării şi temperatura la care se execută operaţia depind una de alta: cu cît temperatura e mai înaltă, cu atît timpul necesar vulcanizării e mai scurt. — Raportul dintre durata necesară obţinerii unor anumite caracteristici ale vulcanizatelor la o anumită temperatură şi durata necesară atingerii aceloraşi indici la o temperatură, care diferă de ea cu 10°, se numeşte coeficientul de temperatură al vulcanizării, sau, uneori, coeficient de vulcanizare, mărime specifică fiecărui amestec. Coeficienţii de temperatură ai vulcanizării sînt utilizaţi la stabilirea optimului de vulcanizare, la diferite temperaturi.
în tehnică, vulcanizarea se execută la temperaturi cuprinse între 130 şi 160°, în prezenţa unor substanţe cari alcătuiesc grupul vulcanizant şi cari se introduc în masa de cauciuc brut sau în amestecurile de cauciuc. — Grupul vulcanizant e format din agenţi de vulcanizare, acceleratori ai vulcanizării şi activatori ai acceleratorilor de vulcanizare, în tehnică, agentul de vulcanizare cel mai mult întrebuinţat e s u l f u I, şi datorită acestui fapt vulcanizarea cu sulf a fost studiată în mod deosebit.
Formarea structurii spaţiale a cauciucului vulcanizat e considerată ca o consecinţă a apariţiei unor punţi de sulf între moleculelecauciucului, cari sînt astfel unite prin covalen-ţe. în acest fel se explică transformările cari rezultă în urma vulcanizării, ca, de exempiu: scăderea soiubilităţii, scăderea plasticităţii, creşterea rezistenţei la rupere, a modulului de elasticitate şi a rezilienţei, etc. Punţile de sulf reprezintă circa 7---10% din cantitatea totală de sulf legat în cazul cauciucului natural şi 2***6% în cazul cauciucului sintetic. La vulcanizare, sulful reacţionează şi intramolecular cu cauciucul, la dublele legături, mărind astfel polaritatea moleculelor şi deci atracţia dintre lanţurile polimerului. La ridicarea temperaturii, atracţia dintre dipoli slăbeşte, rezultînd modificări apreciabile în proprietăţile fizice-mecanice alepoli-merului.— Prin ridicarea temperaturii de vulcanizare a cauciucurilor sintetice la 180***200°, rolul agenţilor de vulcanizare devine din ce în ce mai mic, iar vulcanizatele devin din ce în ce mai stabile. Aceasta arată că legăturile intermoleculare ar fi mai curînd o consecinţă a interacţiunii grupărilor polare şi a existenţei legăturilor de hidrogen cari se pot forma în cursul amestecării, cînd se introduc în material cantităţi mari de oxigen. — Ţinînd seamă de caracterul structurilor formate, e probabil că în cursul vulcanizării se produc atît reacţii intramoleculare, cît şi reacţii intermoleculare, în urma cărora structura cauciucului rămîne, în general, neschimbată. Prin pătrunderea sulfului în moleculă, forţele de coeziune dintre lanţuri cresc. Cînd reacţia intramoleculară a sulfului cu cauciucul se extinde la un număr mare de duble legături, pot apărea însă modificări apreciabile ale proprietăţilor vulcanizatelor, acestea devenind rigide, de exemplu ebonită, care conţine circa 32% sulf legat. La 32% sulf legat sînt saturate practic toate dublele legături disponibile ale cauciucului.
O	creştere a conţinutului de sulf legat nu se mai poate realiza nici prin ridicarea temperaturii şi nici prin prelungirea timpului de vulcanizare.— în cazul vulcanizatelor moi cari conţin 2% sulf legat, proprietăţile obţinute prin vulcanizare nu pot fi explicate excluziv prin reacţiile intramoleculare de formare a sulfurilor sau hidrosulfurilor. în acest caz seadmite existenţa reacţiilor intermoleculare, cari se pot produce după
următoarele scheme: Condensarea a două molecule de cauciuc cu ajutorul a doi atomi de sulf:
Rl	^3	Rl	^3
I	I	II
H—C	C—CH3	H—c—s—c—ch3
II	+	s2 +	II	I I
H3C—C	2	C—H	H3c—C—S—C—H
'	I	!	I
R2	R4	R2
unirea a două molecule cu formarea unui ciclu conţinînd un atom de sulf:
Ri	R3	Rj	R3
H—C	C—CHo
II	+S+ ||
3C—C	C—H
I	I
R2	k4
H-C-
-C—CH3 I I HoC—C—S—-C—H
formarea unei legături tioeterice cu eliminare de hidrogen sulfurat:
CH3 + H2S:
Ri	r3
| ch2	1 ch2
1 c	+ S2+C—CH.
II	II
c 1	C—H
1 r2	1 r4
polimerizare:
Ri R3
Ri	*3 1
| HC—S-	-CH
HC	C—<
II	II
—C	CH
1 *2	1 *4
R1	^3
H—C	C—CH3
II	+ II
h3c—c	c—h
l	I R-2 R/i
I I H—C—C —CH3 I I HX-C-C-H
\2	1'4	*'2	*'4
Sînt posibile şi alte tipuri de reacţii intermoleculare. Oricare ar fi însă tipul de reacţie, ele determină toate o modificare pronunţată a structurii cauciucului, prin apariţia structurilor moleculare ramificate (împînzite), cari duc în cele din urmă la formarea unei structuri spaţiale unitare.
Afară de reacţiile chimice expuse mai sus, în cursul vulcanizării se produc şi procese fizice. Astfel, o parte din sulf (sulful liber) rămîne în vulcanizat fie sub forma de dendrite, fie sub forma de sulf amorf, fin divizat, care are rolul unui ingredient activ, determinînd o îmbunătăţire a caracteristicilor fizice, în special mecanice.
Vulcanizarea apare deci ca un fenomen complex, în care, datorită încălzirii, se produce în primul rînd o înmuiere a cauciucului, în urma degradării lui oxidative. Sulful conţinut în amestec trece în stare topită, e activat în urma acţiunii acceleratorilor şi reacţionează cu cauciucul atît intramolecular, cît şi intermolecular. Datorită creşterii polarităţii moleculelor, forţele de coeziune dintre lanţuri cresc, iar în urma reacţiilor intermoleculare, lanţurile de molecule se leagă prin covalenţe, formînd în cele din urmă, la un anumit grad de vulcanizare, o reţea tridimensională. Baza acestei reţele o formează lanţurile moleculare de cauciuc, cari sînt împînzite prin punţi de sulf sau legate direct prin atomi de carbon. în această masă împînzită se înglobează sulful liber şi ceilalţi componenţi ai amestecului. Datorită acestei structuri, vulcanizatul prezintă rezistenţe mari la rupere, la uzură, la sfîşiere, e elastic şi e insolubil în solvenţii obişnuiţi ai cauciucului nevulcanizat.
Pentru caracterizarea curbei de vulcanizare, în locul rezistenţei se ut il izează adeseori modulul, care măsoarăpute-rea necesară pentru a întinde un vulcanizat pînă la o anumită
Vulcanizare
583
Vulcanizare
valoare şi se dă de cele mai multe ori pentru o alungire de 300% şi 500%, în kg/cm2. La cauciucul natural, după depăşirea optimului de vulcanizare are loc reversiunea, cînd vulcan izatele se înmoaie şi trec din nou în stare plastică. La cauciucul sintetic, prin supravulcanizare, în loc de reversiune are loc, de cele mai multe ori, o întărire, cînd materialul devine casant.
Vulcanizarea cu sulf se efectuează introducînd sulful în amestecurile de cauciuc sub forma de sulf elementar S8, a cărui moleculă e formată dintr-un inel de 8 atomi. Pentru a putea reacţiona cu moleculele cauciucului, sulful elementar trebuie să fie transformat (practic, cu ajutorul acceleratorilor de vulcanizare), într-o formă activă cu catena deschisă —S—S—S—.
Procesele prin cari acţionează acceleratorii sînt şi mai puţin cunoscute decît reacţiile dintre sulf şi cauciuc. Se admite totuşi că acceleratorii ar putea reacţiona după următoarele două scheme:
—	accelerator-j-S -* accelerator S;
accelerator S -> accelerator+S activat;
S	activat + cauciuc -» cauciuc S...;
—	accelerator + S -> accelerator S;
accelerator S -f- cauciuc -» cauciuc S+accelerator...
Lucrînd cu isotopul radioactiv S35, s-a putut demonstra că vulcanizarea cauciucului consistă într-un şir continuu de reacţii de schimb ale atomilor de sulf. Atomii de sulf sînt în continuă mişcare între diferitele substanţe cari iau parte la reacţii: sulf elementar, accelerator, hidrogen sulfurat, sulfură de zinc, cauciuc legat prin punţi detipul —C—(S)ff—C— S-a dovedit totodată imobilitatea punţilor de sulf de tipul —C—S—C—, cari constituie deci faza finală a vulcanizării.
Cele mai multe procedee curente de vulcanizare cu sulf utilizate în industrie folosesc încălzi-aea semifabricatelor în a căror componenţă intră amestecuri de cauciuc cu un anumit procent de sulf. Aceste procedee se deosebesc între ele prin: mediul de transmisiune a căldurii (abur, aer încălzit, suprafeţe metalice încălzite, lichide fierbinţi), care trebuie să asigure o bună transmitere a căldurii între mediul înconjurător şi obiectul supus vulcanizării, o temperatură uniformă a mediului şi o reglare rapidă a temperaturii ; metoda de evitare a formării porilor cari apar în prima perioadă a încălzirii semifabricatelor din cauza creşterii volumului areului, al vaporilor de apă şi al gazelor rezultate în urma reacţiilor chimice din timpul vulcanizării — şi care se obţine prin exercitarea asupra obiectului de vulcan izat a unei presiuni exterioare, prin vulcanizarea în mediu de gaz sau de lichid sub presiune în căldări, vulcanizarea în prese; modul de pregătire a semifabricatelor (încălţămintea se vulcan izează pe calapoade, tuburile cu diametri mici şi şnururile în pulbere de talc, furtunurile cu diametri mari, bandajate pe priboaie, etc.).
Vulcan i z a r e a cu sulf elementar se bazează pe introducerea repetată a cauciucului în bioxid de sulf gazos, iar apoi în hidrogen sulfurat, cînd are loc reacţia:
S02+2H2S -► 2H20+3S.
Sulful elementar format reacţionează foarte activ cu cauciucul.
Vulcanizarea cu adaus de seleniu sau de te I u r decurge cu viteză mai mică decît cu sulf, dar realizează, în schimb, vulcanizate cu proprietăţi superioare. De exemplu, utilizînd pentru vulcanizare un amestec de sulf şi seleniu, în care seleniul e în proporţia de 20--*38%, se obţin vulcanizate cu proprietăţi elastice superioare şi cu rezistenţă mare la uzură.
Vulcanizarea cu protoclorurâ de sulf, S2CI2, se produce la rece, prin punerea cauciucului în contact
cu o soluţie de concentraţie 2***3% sau cu vaporii acestei substanţe. Ca solvent se foloseşte sulfura de carbon sau tetra-clorura de carbon. Timpul de vulcanizare, în cazul soluţiei, e de 0,5—3 min. Reacţia e următoarea:
2	Rx—CH = C(CH3)—R2 + S2 Cl2
CI S----------S CI
I I	II
-► Rx—C—C—R2 Rj—C—C—R2 II’	II
H CH3	H CH3
Vulcanizarea cu sulf şi cu acceleratori se realizează într-un timp mai scurt şi duce la obţinerea unor vulcanizate cu calităţi elastice şi de rezistenţă superioare; se reduc consumul de sulf şi consumul de energie pentru încălzirea produsului. Acceleratorii sînt de natură anorganică (hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu, oxid de magneziu, hidroxid de calciu, litargă etc.) sau de natură organică (tiazoli, guanidine, tiurami, etc.).
Vulcanizarea cu peroxid de benzoil se produce prin încălzire, ca şi cu sulf, macromoleculele de cauciuc formînd punţi C—C şi peroxidul de benzoil trecînd în acid benzoic:
CH*
I
Rx—C=CH—CH2R2
+ (C6H5C0)202
C=CH—CH2R4
r3-ch3
ch3
R-,,—C=CH—CH R2
-»	| +2C6H5COOH
r3-c=ch—chr4
I
ch3
Vulcanizarea cu diazoderivaţi se realizează, din punctul de vedere al mecanismului de reacţie, ca şi cu peroxidul de benzoil.
Diazoderivaţii cu formula generală:
X
R,—N=N—
X
au efect de vulcanizare dacă Rx e o grupare arii ică, R2 e o grupare ariIică, aril-alchilică sau aril-aminică, iar X e un metal sau hidrogenul. Combinaţiile în cari R2 e o grupare alchilică nu au efect de vulcanizare.
Procedeele de vulcanizare la cald uzuale se deosebesc prin utilajul folosit.
Vulcanizarea în căldări de vulcanizare e utilizată pentru articole confecţionate pe calapoade (încălţăminte de cauciuc), pentru articole bandajate, după confecţionare, cu ţesături umede (furtunuri confecţionate pe priboi, covoare şi plăci înfăşurate pe tobă, pe roţi, etc.), pentru articole tehnice şi chirurgicale vulcanizate liber în pulbere, pentru articole vui-canizate în forme (mingi, jucării), pentru articole vulcanizate în apă (ebonită, bureţi).
Vulcanizarea în aer cald în etuve e utilizată pentru articole înmuiate; vulcanizarea în prese, cu matriţe, e utilizată pentru tălpi de cauciuc, garnituri, încălţăminte presată, pentru curele de transmisiune, benzi de transport, covoare, plăci tehnice.
Vulcanizarea în prese-autoclave e utilizată pentru anvelope şi articole tehnice de dimensiuni mari. — Vulcanizarea în prese individuale e utilizată pentru anvelope şi camere de automobil. — Vulcanizarea prin introducerea aburului în interiorul
Vulcanizare
584
Vulcanizare
obiectului e utilizată pentru aparatura chimică de mari dimensiuni, căptuşită cu cauciuc. — Vulcanizarea prin procedee de vulcanizare continua e utilizată pentru pînze cauciucate în maşina cu tobă îr.călzită sau în camere cu role de ghidare, şi, pentru cabluri, în
dispozitive cu manta	13
de abur.	'
Căldările de vuIcan izare (a utoc lavele) pot fi de două tipuri: fie cu abur direct (fără manta), fie cu abur indirect sau cu aer cald (cu manta sau cu serpentine de încălzire).
Fig. II reprezintă schema unei căldări de vulcanizare cu aer cald, de tipul celor folosite la vulcanizarea încălţămintei de cauciuc.
Etuvele de vulcanizare sînt camere cu pereţi dubli şi cu un sistem de încălzire electric sau cu abur, uşor de manipulat. Pentru uniformizarea temperaturii, etuvele au ventilatoare şi mecanisme de rotire a ramelor pe cari se găsesc piesele nevulcanizate.
II, Căldare de vulcanizare cu aer cald.
1,2 şi 3) serpentine; 4) fund; 5) capac; 6) ventilator; 7) electromotor; 8 şi 9) conductă de aer; 10) preîn-călzitorfff) intrarea aburului; 12) evacuarea aburului; 13) supapă de siguranţă; 14) manometru; 15 şi 16) conducte pentru aer preîncălzit; 17, 18 şi 19) ventile; 20) conductă pentru aer comprimat; 21)
ţeavă de contrlo.
I i c e pot avea diferite construcţii, nt folosite prese cu colo?ne, prese
Presele hidrau în industria cauciucului s cu rame şi prese cu fălci. Fig. III reprezintă schema unei prese de vulcanizare cu rame.
Presele-autoc I ave sînt aparate de vulcanizare destinate vulcanizării articolelor de mari dimensiuni, cu pereţii groşi.
Ele sînt o combinaţie între prese şi căldări de vulcanizare. Presele autoclave pot fi de trei tipuri: cu capac demontabil şi căldare fixă, cu capac fix şi căldare, mobilă, cu căldare demontabilă (cu clopot). Manipularea preselor-auto-clave se face atît după regulile cari trebuie respectate la vulcanizarea în prese, cît şi după cele cari se aplică la vulcanizarea în căldări.
Presele individuale de vulcanizare au o construcţie specială, cu matriţa montată pe presă. Partea inferioară a matriţei e montată pe corpul fix al presei, iar partea superioară e montată pe partea ei mobilă. Presele de vulcanizare individuale au aparate de control şi de măsură, cum şi aparate automate de comandă. Fig. IV reprezintă schiţa unei astfel de prese.
Electrovuicanizareaconsistă în încălzirea amestecului supus vulcanizării cu ajutorul căldurii obţinute prin transformarea
1) cilindru; 2) rame; 3) piston; 4) placă superioară; 5) placă inferioară mobilă; 6) plăci de încălzire mobile; 7) distribuitor) de abur.
pierderilor dielectrice. Materialul de vulcanizat, aşezat în forme de material ceramic, e supus periodic, între plăcile unui condensator, unui cîmp de înaltă frecvenţă, cu puterea de cîteva sute de waţi şi frecvenţa de 10x106 Hz. în ritmul de 1 min încălzire şi 2 min întrerupere se poate at in-ge, în timp de 10-*-15 min, de la interior spre exterior, temperatura de 135°, chiar în blocurile groase. Radiaţia de căldură spre exterior se poate compensa util izînd electrozi încălziţi.
Procedee de vulcanizare la temperaturi joasesînt folosite numai ia vulcanizarea articolelor cu pereţi subţiri. Procedeul uzual consistă în cufundarea semifabricatului într-o soluţie apoasă de ultraacceleratori, de tipul ditiocar-bamaţifor. Temperatura vulcanizării e de circa 80°; procedeul durează 20---40 min.
Vulcanizarea cauciucurilor sintetice se face după aceeaşi tehnologie ca a cauciucului natural, însă cu mici modificări, corespunzătoare structurilor moleculare. De exemplu, butilcauciucul, care e un copolimer isobutilenă-isopren, se vu Ican izează mu It mai încet decît cauciucul natural, din cauza nesatură-rii sale limitate, fapt care conduce la necesitatea utilizării de ultraacceleratori, a unei temperaturi mai înalte, de circa 180°, şi a unui timp mai îndelungat de vulcanizare. Drept acceleratori se folosesc produşi d in clasa tiuramilorfşi a ditiocarba-maţilor, în proporţia de 1 ••
1,5%. Dacă e necesar, vul can izarea poate fi accelerată prin folosirea a 0,5***1 % acceleratori auxiliari din clasa tiazolilor aromatici, guani-dinelor sau aldehid-aminelor. Cea mai bună vulcanizare cu sulf se obţine prin combinarea unui accelerator, ca disul-fura de tetrametil-tiuram, cu un dialchil-ditiocarbamat de selen, telur, cupru sau bismut. Se adaugă 2--‘3%oxid de zinc pentru obţinerea unor vulcanizate cu o bună rezistenţă la sfîşiere.
Nesaturarea limitată a butilcauciucului oferă mai puţine centre active pentru crearea legăturilor pontale. Din acest motiv sînt necesari acceleratori mai activi şi temperaturi mai înalte pentru vulcanizare. Oxizii metalici acţionează ca activatori ai acceleratorilor de vulcanizare. Butilcauciucul poate fi vulcanizat fără sulf. Unii compuşi cu azot, ca chinon-dioxima, se utilizează în proporţia de 2%, împreună cu 4% bioxid de plumb, ca activator, faţă de copolimer, şi realizează vulcanizarea la temperatura camerei. Aceste vulcanizate
IV. Presă individuală.
1) cilindru; 2) piston; 3) partea inferioară a matriţei; 4) partea fixă a matriţei; 5) partea mobilă a presei; 6) canal pentru abur; 7) suport.
Vulcanologie
585
Vulsella
prezintă rezistenţă remarcabilă la efectele căldurii, intemperiilor şi ozonului. Toate vulcanizatele de butilcauciuc prezintă o pronunţată inerţie chimică, rezistînd mult mai bine decît cauciucul natural la acţiunea acizilor. Butilcauciucul poate fi asociat şi vulcan izat cu sulf, astfel încît formează vulcanizate cu o rezistenţă la ozon mai bună decît acelea ale cauciucului natural.
Cauciucul policloroprenic, obţinut prin polimerizarea cloroprenului (2-clor-butadien-1,3), numit şi cauciuc neoprenic, se poate vulcaniza numai prin simplă încălzire; se folosesc totuşi adausuri de oxid de magneziu şi oxid de zinc. Acceleratorii clasici pentru cauciuc nu sînt eficienţi pentru neopren ; sînt eficienţi însă unii acceleratori speciali, ca sarea de ditio-catecol-borat, ditolîl-guanidina. Catecolul imprimă tendinţa de scorcing, adică tendinţa de vulcanizare la temperaturi mai joase decît temperatura normală de vulcanizare.
1.	Vulcanologie. Geol.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor vulcanice.
2.	Vulcaprene. /nd. chim.: Produse cari se formează din reacţia dintre poliesterii acidului adipic cu etilenglicol şi etanolamină. Lacurile de cauciuc pe bază de vulcaprene au un coeficient de alungire de cîteva sute de procente şi sînt deci foarte potrivite pentru lăcuirea articolelor de cauciuc.
3.	Vulcastab L.S. ind. chim.: Agent activ de suprafaţă anionic, pe bază de amină aromatică, utilizat la stabilizarea latexului.
4.	Vulcolan. Ind. ch;m.: Produs plastic, asemănător cauciucului, obţinut prin poliadiţia diisocianaţilorciclici Ia poli-esteri cu catenă lungă, cari conţin la capete gruparea hidroxil, şi reticularea ulterioară a moleculelor de poliesterisocianat.
Vulcolanul se caracterizează printr-o mare rezistenţă la abraziune, rezistenţă mare la rupere, alungire mare, rezistenţă mare la creştere, rezistenţă mare la uleiuri şi benzină, nu îmbătrîneşte şi e rezistent faţă de ozon. Poate fi produs în diferite calităţi.
Prin tratarea a 18**-20 părţi diisocianat cu 100 părţi ester acid adipic-glicolic, iau naştere produse moi şi elastice, iar tratînd 25*--30 părţi diisocianat la 100 părţi poliester, iau naştere produse semitari pînă la tari, cari sînt elastice şi au un modul de elasticitate mare. Materialul se pretează la fabricarea garniturilor de etanşare, anvelope, benzi de transport, tălpi şi tocuri, roţi dinţate şi de fricţiune, etc.
5.	Vulcot. Ind. text.: Derivat celulozic (v. sub Masele plastice pe bază de celuloză, sub Masă plastică) asemănător cu produsul numit fibră Vulcan (v.), care se foloseşte sub formă de plăci în confecţia de geamantane, ca izolator electric, în industria textilă, etc.
6.	Vulpe, pl. vulpi. Zoo/.: Caniş vulpes L. Mamifer carnivor digitigrad, din familia Canidae, cu corpul de 60*“80 cm (excluziv coada), ochii cu pupila verticală, botul ascuţit şi coada lungă şi stufoasă. Culoarea, în general galbenă-roşcată, variază în funcţiune de vîrstă şi de mediu. Se hrăneşte, după habitat, cu insecte, şopîrle, şoareci, păsări şi cu ouăle lor, cu pui şi adulţi de iepuri, cu unele fructe. Iarna, în special, consumă şi cadavre.
Animal solitar, cu un larg areal, e întîlnită în ţara noastră din zona litoralului pînă în pădurile de altitudine, cu preferinţă pentru cîmpie şi stufării. Se împerechează în decembrie pînă în februarie. Sarcina durează circa şapte săptămîni. Naşte 5--*8 pui, orbi pînă la două săptămîni.
Dăunătoare păsărilor domestice ş.i vînatului (în special în fazanerii şi terenurilecu potîrnichi şi cu iepuri), e combătută prin împuşcare, prindere la capcane, otrăvire şi săparea şi scoaterea din vizuină. Vînătoarea, permisă întregul an, se
face la pîndă, la hoit sau la trecătoare, cu goană, cu cîinele de vizuină şi cu chemătoarea.Blana de iarnă, deasă, are valoare economică,
7.	~ argintie. Zoor., Zool.: Vulpes fulva argentata. Mamifer carnivor din familia Canideae, răspîndităîn stare naturală în Nordul URSS şi al Americii de Nord. Cu excepţia culorii şi a calităţii blănii, nu se deosebeşte de vulpea comună (Vulpes vulpes L.) din ţara noastră. Are capul fin, de formă triunghiulară, cu botul ascuţit, de culoare neagră. Corpul, cu spinarea dreaptă, atinge lungimea de 45---S6 cm; coada, stufoasă, are lungimea de 30---60 cm. Picioarele sînt scurte, fine, dar puternice. Blana e formată din jar, lung de 6*• *12 cm, lucios, de culoare neagră; păru! argintiu, mai scurt, tot negru, dar spre vîrf cu un inel alb, lat, şi cu vîrful negru, lucios; puful, lung de 2,5-**3 cm, de culoare cenuşie închisă. Procentul de fire argintii variază între 10 şi 90%.
Vulpea argintie e un animal vioi, impresionabil, care ajunge la maturitate sexuală la vîrsta de 9 luni; femela naşte în medie 3" 5 pui. Creşterea se face în semi libertate, pe terenuri îngrădite, cu o suprafaţă de cîteva hectare sau în captivitate, în păduri împrejmuite cu împletitură de sîrmă, înăuntrul cărora sînt aşezate padocuri individuale. Hrana vulpilor argintii în crescătorii consistă din: carne de orice fel de animal domestic (cu excepţia cărnii de porc), vînat, peşte proaspăt sau sărat, sînge şi alte subproduse de abator, lapte, brînză de vacă, ouă (pentru femelele cari alăptează şi pentru pui), cartofi, zarzavat, făină de oase, untură de peşte, sare, etc. Raţia zilnică trebuie să conţină următoarele cantităţi de carne: 5C---300 g pentru pui şi 400-“500 g pentru adulţi.
Creşterea se face pentru a obţine blănuri valoroase şi reproducători. Cea mai frumoasă blană o dau animalele în vîrstă de doi ani. Sacrificarea prin sufocare sau printr-o injecţie cu stricnina sau cu cloroform urmează să aibă loc cînd părul are cea mai mare aderenţă la piele, adică în luna ianuarie, în condiţiile din ţara noastră.
8.	Vulpe-de-mare. Pisc.: Raja c la vata L. Peşte marin din familia Rajidae. Are corpul turtit dorso-ventral, lat, cu contur rombic avînd (în Marea Neagră) pînă la 1,25 m lungime şi 5---7 kg greutate, ochii aşezaţi pe partea dorsală, cinci deschideri branhiale ventrale şi numeroşi ţepi pe spate şi pe muchia cozii.
Are, în general, culoare galbenă-cenuşie, presărată cu numeroase pete neregulate. Carnivoră, se hrăneşte cu crustacee şi cu peşti.
Formă sedentară bentonică, trăieşte în Marea Neagră la adîncimi de 60---70 m, în regiunea faciesului faseolinoid, îngropată în nisip pe jumătate, apropiindu-se de ţărm primăvara, cînd apa e încă rece, pentru depunerea ouălor. Masculul prezintă organe de copulare evidente. Ponta are loc la 15---20 m adîncime. Depune ouă învelite cu o teacă cornoasă cafenie, cu aspect de capsule, care au, împreună cu prelungirile lor, circa 10***11 cm. După reproducere se înapoiază la adîncime. Dezvoltarea ouălor durează 4***5 luni.
Carnea, gustoasă, apreciată în alte ţări, se consumă la noi în cantităţi mici. Din ficat, care reprezintă 6,5% din greutatea peştelui şi conţine 40---66% grăsimi, se extrage un ulei bogat în vitamina A, cu utilizări în Medicinăşi industrie. Pielea prelucrată e utilizată în marochinerie. Sin. Vatos.
9.	Vulsella. Paleont.: Lameiibran-niat monom iar din famil ia Vulsell idae, cu cochilia alungită, avînd o orna- Vulsella caillandi. mentaţie lamelară asemănătoare cu a
lameiibranhiatelor din familia Ostreidae. Valvelesînt deschise în regiunea posterioară şi nu prezintă urme de fixare. E cunoscută în sedimente, începînd din Eocen. Formele actuale trăiesc în comensalism cu spongierii.
Vumetru
586
Vynilon
Specia Vullsela legumen d’Arch. e cumscută în ţara noastră din Eocenul de la Cluj.
1.	Vumetru.Telc. V. sjb Volummetru.
2.	Vutar, pl. vutare. Cs.; Bază de montaj folosită la armarea vutelor.
3.	Vutâ, pl.vute. Cs.: îngroşare pe reazem a unui element orizontal (placă sau grindă) de beton armat sau de oţel, în vederea sporirii înălţimii acestuia pentru a prelua momentele încovoietoare de pe reazem, fără a mări înălţimea secţiunii pe toată lungimea elementului.
Conturul secţiunii verticale a vutei poate fi oarecare, dar cel mai frecvent se folosesc vutele drepte şi parabolice (v. fig./). Ultimele sînt mai estetice şi realizează o |—	..... 1, I "1	"	1
variaţie mai continuă	^	k ~0
a momentului de inerţie, dar sînt mai puţin eficiente decît cele drepte şi reclamă un cofraj mai compl icat.
Vutele pot fi exe-	^	f
cutate pe unu sau pe ambele reazeme, rezultînd elemente nesimetrice sau si-
/. Grinzi simplu rezemate şi continue, cu vute. o) grindă simplu rezemată nesimetrică, cu vută dreaptă; b) grindă simplu rezemată simetrică, cu vute, drepte; c) grindă simplu rezemată ne-metrice. Ele reduc sjmetrică, cu vută parabolică; d) grindă simplu rezemată simetrică, cu vute parabolice; e) grindă continuă cu vute drepte; f) grindă continuă cu vute parabolice.
înălţimea elementului în cîmp, astfel încît greutatea acestuia se micşorează, ceea ce are ca rezultat o reducere a momentelor. Acest lucru e important mai ales la construcţiile de beton armat, la cari solicitările din greutatea proprie reprezintă o parte importantă din solicitarea totală.
Pe de altă parte, îngroşările pe reazem modifică însăşi distribuţia momentelor, mărindu-le pe cele de pe reazem şi micşorîndu-le pe cele din cîmp, ceea ce are drept urmare o nouă uşurare a grinzii.
Faţa inferioară a vutelor se execută în rnod curent cu o încl inare de 1 :3 faţă de orizontală; cînd încl inarea e mai mare, se ia în calcul numai înălţimea corespunzătoare înclinării de 1 :3. Dacă îngroşarea pe reazem se face printr-un salt, se admite că secţiunea mare începe să lucreze la o distanţă de locul unde se face schimbarea de secţiune, egală cu de trei ori diferenţa de înălţime a secţiunii. Armarea vutelor se
face tivindu-le cu cel puţin două bare de montaj (v. fig. II) şi cu etrierele necesare. Armarea cu bare cari au forma conturului secţiunii nu e recomandabilă.
în calculul la eforturi principale, vutele au un efect favorabil, dacă înălţimea grinzii creşte în acelaşi sens ca şimo-
©	L - 7Sff _	30/2	|
\s__W_________________^
QtfţWml L = 555______________j
rtyy<p8/ml 1 = 180 |
//. Armarea unei antretoaze de pod alcătuite sub forma unei grinzi cu vute.
mentul. în acest caz, calculul efortului unitar principal se face cu formula:
_ T M tg 0
în careT şi M sînt forţa tăietoare şi momentul în secţiunea respectivă, b e lăţimea secţiunii, h0 e înălţimea utilă, z’e distanţa dintre rezultanta forţelor de întindere şi a celor de compresiune, iar 6 e unghiul dintre forţele superioară şi inferioară ale grinzii în secţiunea respectivă.
Deoarece prezenţa vutelor complică cofrarea şi armarea grinzilor, se recomandă să fie folosite numai la elementele la cari ipotezele de calcu I cari conduc la apariţia unor momente mari pe reazeme se realizează efectiv. In acest caz, se ţine seama de vute şi în calculul static, prezenţa lor schimbînd distribuţia momentelor în lungul bare'or în sensul măririi momentelor de pe reazem şi al micşorării celor din cîmp.
4. Vynilon. Ind text. V. Vinilon.
W.w
1.	W Mec., Fiz.: Simbol literal pentru energie şi pentru lucrul mecanic.
2.	w Elt.: Simbol literal secundar pentru numărul de spire, cînd nu convine simbolul principal N.
3.	W 1. Chim.: Simbol literal pentru elementul Wolfram (tungsten),
4.	W 2. E/t.: Simbol literal pentru watt, unitatede măsură a puterii, folosit după valori numerice.
5.	W, curbe Geom.: Curbele plane definite de o ecuaţie de forma:
(1)	x^lx^x^ = C (a1+a2+«3=0),
asociate într-un plan proiectiv unui triunghi dat A1A2AZ care se ia ca triunghi fundamental al unui reper proiectiv. Cantităţile a- sînt numere reale sau complexe şi Ceo constantă arbitrară.
Triunghiul A1A2A3 se numeşte triunghi fundamental asociat curbelor (1).
Astfel, conicele
(2)	*1*2= C*8
sînt curbe W, triunghiul fundamental fiind format de două tangente cari sînt comune tuturor curbelor (2) şi de dreapta punctelor de contact respective.
Cercul şi spirala logaritmică sînt, de asemenea, curbe W, avînd ca triunghi fundamental triunghiul format de centrul lor şi de punctele ciclice.
Tangenta într-un punct M al unei curbe W intersectează laturile triunghiului fundamental respectiv în punctele Mlt M2, Ms şi biraportul (M, Mlt M2, M3) are o aceeaşi valoare pentru toate punctele curbei.
De asemenea, tangenta în M şi dreptele MAi (i—1, 2, 3) formează un fascicul al cărui biraport e aceiaşi pentru toate punctele curbei.
O curbă W admite un grup proiectiv cu un parametru de transformări în ea însăşi.
în coordonate neomogene, ecuaţia unei curbe W, care conţine un punct M0(x0, yQ) din plan, e
<3,	£)■_(£)*
Dacă a, sînt numere raţionale,	curbele W	respective
sînt parabole şi hiperbole de ordin	superior.
Punctele de contact ale tangentelor la o curbă W, cari conţin un punct dat P din plan, sînt	situate pe	o	conică	pe
care se găseşte şi punctul P.
Curba
(4)	yx\jî.=C,
care e curba adiabatică pentru un gaz biatomic supus legii lui Poisson:
e o curbă W.
£îr=const.
Transformările proiective:
(5)	—	P‘^2	= a2^2^_a3;V3' 9XZ~^2,XZ
transformă vîrfurile Av A2 ale triunghiului fundamental în ele însele.
Aplicînd o transformare (5) unui punct M şi iterînd-o de t ori, mulţimea punctelor echivalente cu M aparţine unei curbe reprezentate de o ecuaţie de forma:
x2
/■/ \	u-	—
(6)	x,	*s
—	= ve
*3
Aceasta e o curbă W de specia a doua. Ea conţine vîrfurile A±, A2şi etangentă la dreapta Av A2. în punctele Av A2 curba are puncte terminale.
Curbele W sînt curbe integrale ale unei ecuaţii diferenţiale de forma:
(7)
unde
, &%2, Pl> F2>
d*o
Pi~aiixiJra2ix2Jrazlxz p—1» 2, 3).
Ecuaţia (7) se numeşte ecuoţia lui Jaccbi.
Notînd cu a- iungimile laturilor unui triunghi dat, curbele reprezentate de relaţiile:
x, x9 x~
(8) i-*-*
unde x- sînt coordonate baricentrice (v.) şi ^ e un parametru, sînt curbe W.
Punînd
In — :
in — =c9
ai a< din relaţiile (8) se obţine relaţia:
(9)
care reprezintă o curbă W.
Ecuaţia (9) se poate scrie sub forma:
n ~cs ’2
(10)
1+-
Curba reprezentată de ecuaţia (9) se numeşte curba potenţiala triunghiulara. Ea conţine puncte remarcabile asociate triunghiului fundamental; de exemplu: punctul de concurenţă a medianelor (X=0); centrul cercului înscris (X=1); punctul lui Lemoine (X—2).
e. Wackenooder, licoarea lui Chim. fiz.: Soluţie coloidală de sulf, cu un aspect lăptos, caracteristic, care se obţine prin barbotarea hidrogenului sulfurat într-o soluţie apoasă de bioxid de sulf (H2 S03). Sulful dispersat coloidal în licoarea lui Wackenooder poate fi îndepărtat adăugind, de exemplu,
Waco, filtru ~
588
Walden, inversiunea
Filtru Waco.
o	mică cantitate de clorură de lantan (LaCI3-7H20). Soluţia rămasă după îndepărtatera sulfului e incoloră şi inodoră, avînd o reacţie acidă puternică, datorită prezenţei acizilor politionici: H2fSx06], formaţi în acelaşi timp cu sulful.
1. Waco, filtru	Ind. hîrt.: Filtru foiosit la recuperarea fibrelor şi a materialului de umplutură din apele de scurgere din industria celulozei şi a hîrtiei (v. ş» Recuperator de fibre).
Filtrul Waco (v. fig.) consistă, în esenţă, dintr-o sită fără fine 1, care se mişcă cu o viteză de 9---15 m/min. Apa care se scurge de la maşina de fabricat hîrtie in-	\$
tră în fil-tru prin tu- —	'
bulura a. Pe sită se formează stratul auxiliar de filtrare şi în acelaşi timp seextrage materialul filtrat din zona de filtrare. Atît stratul auxiliar cît şi materialul recuperat sînt conduse apoi la cilindrul primitor 2.
Sita circulă peste
o	tobă 3 cu un diametru de 2 m, prin cuva 4 şi apoi prin dispozitivul 5 (care funcţionează ca un îngroşător obişnuit) unde se depune pe sită un strat auxiliar de filtrare. Apa care iese din dispozitiv trece în cuva tobei şi e evacuată prin tubulara b. Sita circulă apoi cu stratul filtrant, prin zona de filtrare, unde are loc procesul de filtrare propriu-zis. Stratul de material filtrat, format pe sită, e preluat	împreună cu	stratul	auxiliar,	la	ieşirea din zona de filtrare, de către	valţul	primitor 2	şi	e evacuat
de pe acesta cu ajutorul răzuitorului 6, prin gura de evacuare c.
Filtrul e echipat cu un dispozitiv de reglare automată prin comanda unui plutitor 7, a vitezei de rotaţie a tobei în funcţiune de alimentare. Consistenţa materialului filtrat ajunge pînă la 8%.
în general se lucrează cu un strat auxiliar de filtrare de circa 70 g/m2, obţinîndu-se randamente de 93-*-98%.
Avantajele filtrelor Waco sînt: gradul înalt de recuperare, insensibilitate faţă de variaţiile de consistenţă şi ciclu scurt de recuperare. Utilizarea lor se recomandă pentru maşini de mare productivitate, cari fabrică sorturi de hîrtie de calitate mijlocie şi inferioară.
2.	Wad. Mineral.: MnOa. Oxid de mangan natural, avînd aceeaşi compoziţie chimică ca psilomelanul, însă o structură mai puţin compactă decît a acestuia.
3.	Wadeit. Mineral.; K6Ca3Zr3 (SieOJ8)2. Silicat de potasiu, calciu şi zirconiu, natural, cristalizat în sistemul exagonal. Are culoarea albă, gr.sp. 3,10 şi indicii de refracţie na—1,625 şi ns=1,655.
4.	Wagner, aliaj Metg.: Aliaj pe bază de stan iu, cu compoziţia aproximativă 10% Sb + 1 % Cu + 3% Zn, 0,8% Bi şi restul staniu. Se toarnă bine în piese cu pereţi foarte subţiri; e folosit la confecţionarea de piese cu cavităţi, de obiecte ornamentale, anumite obiecte casnice, etc.
s. Wagnerit. Mineral.: Mg2(F|P04). Fluorofosfat de magneziu, natural, întîlnit ca formaţiune hidrotermală. Se prezintă sub formă de cristale columnare monoclinice mai scurte sau mai lungi, bogat faţetate şi cu striaţiuni verticale. Are culoarea galbenă ca mierea sau albă, luciu gras şi spărtura concoidală. E transparent si are duritatea 5***5,5 si gr. sp. 3-3,15.
6.	Walait.Mineral.: Varietate de bitumen natural asemănător cu asfaltul.
7.	Walchia. Paleont.: Plantă lemnoasă din familia Pinacee, caracteristică pentru Permian. Avea ramurile acoperite de frunze mici, falciforme, asemănătoare
cu frunzele de Araucaria.
După cercetări mai noi, numirea Walchia se foloseşte numai pentru resturile de ramuri frunzoase sterile, a căror determinare e laborioasă, şi numirea de Lebachia (v.) pentru exemplarele cu fructificaţii.
Specia Walchia piniformis Stbg.se întîlneşte în ţara noastră în Permia-nul din Banat.
8.	Walden, inversiunea Chim.: Schimbarea configuraţiei unui atom de carbon asimetric în cursul unei reacţii de substituţie nucleofile, observată la hidroliză acidului (—) clorsuccinic:
Walchia piniformis.
(—)HOOC—CH2—CHCI —COOH-
AgOH
KOH
(-)HOOC-CH2-CHOH-COOH • (+)HOOC-CH2-CHOH-COOH
Inversiunea Walden permite trecerea de la o combinaţie optic activă la antipodul său, după cum se vede în schema de mai jos
PCI5 .
(—)HOOC—CH2—CHOH—COOH
AgaO
(—)HOOC—CH2—CHCI—COOH
KOH
KOH
------►
^PCI,
«î (+)HOOC—CH2—CHCI—COOH
I	AgaO
4-
(+)HOOC—CH2—CHOH—COOH
Fenomene analoge se observă şi la înlocuirea altor grupări funcţionale (brom, amino) şi sînt influenţate, afară de structura combinaţiei care reacţionează, de natura reactivului (KOH, Ag20, NaOH, PCI5 SOCI2, NOBr.etc.), a disolvanului şi de temperatură.
Inversiunea configuraţiei are loc totdeauna în reacţiile de substituţie nucleofilă deordinul II (SN2) şi, frecvent, în reacţiile de substituţie nucleofilă de ordinul I, în cari are loc însă şi racemizare parţială sau totală.
Fenomenul de inversiune a configuraţiei unui atom de carbon asimetric (substituit) cu patru radicali diferiţi R1, Ra, R3 şi X mai reactiv, în cursul unei reacţii de substituţie nucleofilă cu un reactant nucleofil Y~, poate fi reprezentat, în acord cu teoria orientării tetraedrice a valenţelor atomului de carbon şi cu teoria stării de tranziţie, în schema următoare:
ri	R1	R1
\	I	/
Y- + C—X -► Y C	X Y-C4-X-
I\d3
R2 R3	R2R3
D2/l
R2 R3
stare de tranziţie
Inversarea configuraţiei tetraedrice a atomului de carbon are loc în toate substituţiile bimoleculare, fără să schimbe sensul rotaţiei optice, decît la compuşii optic activi.
Wallis, curba lui —
589
Warne’s Metal
1. Wallis, curba lui Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper cartesian, de ecuaţia:
(-1)	y=22(5f~1>[^ (1	dM]_1 .
Ea conţine punctul (1,1) şi toate punctele ale căror coordo-
' ,	•	„	■	r r 2*_1-1-3-(2*-1)l
nate au valori întregi de forma: j*. —~1)—J '
unde x ia valori întregi pozitive mai mari decît 1.
3	8
Punctul de abscisă x— ~ are ordonata egală cu y= —•
2.	TC
deci curba (1) e o cuadratrice, adică poate fi folosită în problema cuadraturii cercului, problemă care consistă în construirea unui pătrat avînd aceeaşi arie cu un cerc dat.
O altă curbă de tipul Wallis e curba definită de ecuaţia:
(2)
care conţine punctele ale căror coordonate au valori întregi
de forma:[#, ------———l , unde x ia valori întregi
[	2*-1.1.2.3...(*-1)J
porţională cu aria ciclului de isterezis (v.) (v. fig.):
pozitive mai mari decît 1.
Folosind curba (2) se stabileşte formula:
tu,, 224466	2*
(3) T=lim
2 n
«->00
sau formula echivalentă:
1	3	3	5	5	7	2«-1	2«+1
(4)
Ytt = lir
(«!)2 2-
2 n
(10
(2')
«->oo (2n)\jn
Curbele (1) şi (2) mai pot fi reprezentate şi de ecuaţiile: Y(2x)
y=
T'\x)
Y{2x)
22(x-1)r2w
unde r e funcţiunea euleriană (v. Funcţiunea euleriană de a doua speţă).
O a treia curbă de tipul Wallis e şi curbo binomială a lui Quetelet:
y ^ r(^+i)r(f»-^+i)
(5)
care e folosită în statistică pentru reprezentarea frecvenţe probabile a abaterilor de la o normă determinată.
2.	Wallis, formula lui Mat. V. sub Funcţiuni circulare şi sub Wallis, curba lui
3.	Wallramit. Metg.: Metal dur turnat (v. sub Metal dur) pe bază de wolfram, cu punct de topire jos. E întrebuinţat la armarea elementelor de maşini, supuse la uzură mare
4.	Walpurgin. Mineral.: Sin. Walpurgit (v.).
5.	Walpurgit. Mineral.: Bi10(OH)12[(UO2)8(AsO4)4]-4 H20 Uranoarseniat de bismut hidratat, natural, cristalizat în sistemul tr ici in ic, în cristale cari, prin formare de macle, apar monoclinice, asemănătoare cu ale gipsului. Prezintă clivaj potrivit după (0-10). Are culoarea galbenă cu luciu diamantin sau gras, şi e fluorescent. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 5,7.
6.	Walrat. Ind. chim.: Sin. Ulei de spermaceti (v. Sperma-ceti, ulei de ^), Spermanţet, Alb de balenă.
7.	Waltherit. Mineral.: Carbonat de bismut, cu formula nesigură, care se prezintă sub forma unor mici cristale prismatice monoclinice, de culoare brună. Are duritatea 4 şi gr. sp. =~ 5,3.
8.	Warburg, teorema lui Fiz.: Teoremă a teoriei ma-croscopice a electromagnetismului, conform căreia densitatea de volum a energiei, q, care se transformă ireversibil d in electromagnetică în energie interioară a unui corp supus unui ciclu de polarizare sau de magnetizare ireversibilă, e pro-
EăD
+
HdB
ciclu de polarizare
ciclu de magnetizare
Ciclul de isterezis al unui material feromagnetic.
unde qe reprezintă densitatea de volum a energiei transformată într-un ciclu de polarizare electrică,^ reprezintă densitatea de volum a energiei transformată într-un ciclu de magnetizare, E şi H sînt intensitatea cîmpului electric, respectiv intensitatea cîmpului magnetic, D şi B sînt inducţia electrică, respectiv inducţia magnetică, x e coeficientul de raţionalizare (x=1 în sistemele raţionalizate, x=47t în sistemele neraţionalizate de unităţi).
9. Warcops. Ind. text.:
Ţeava mare care se încarcăcu fir pe maşiniie de filat subţire şi de pe care se pot depăna apoi bobine, sculuri, ţevi mai mici pentru suveică, etc. Cantitatea de fir înfăşurat pe warcopsuri şi durata de funcţionare a fusului pînă la umplerea lor depind de diametrul inelului şi de mărimea cursei băncii la maşina de filat cu inele, de torsiunea şi fineţea firului, etc.
De exemplu, la un diametru al inelului de 46 mm şi la o cursă a băncii de 152 mm (v. Inele, maşină cu ~~) corespund warcopsuri de 1000 m fir, cu greutatea de 60 g şi cu titlul 50 tex, pe cînd la diametrul inelului de 65 mm şi la o cursă a băncii de 254 mm corespund warcopsuri de 4550 m fir, cu greutatea de 227 g şi cu titlul de 50 tex.
Durata încărcării unui warcops e de 2-*-4 ore. Tendinţa din filaturi de a produce warcopsuri cît mai mari, pentru reducerea timpului pierdut prin levate (scoaterea de pe fus a warcopsurilor şi introducerea tuburilor goale), se confruntă cu tendinţa în ţesătorii de a pretinde warcopsuri mici cari să al imenteze d irect suveica, fără ţevu ire (v.) intermed iară,
10.	Wardit. Mineral.: Na4CaAl12[(0H)18(P04)8]*8 HăO. Fosfat hidratat de sodiu, calciu şi aluminiu, natural, cristalizat în sistemul tetragonal, în cristale pseudocubice. Seîntîlneşte sub formă de cruste în unele peşteri. Are culoarea verde-albăs-truie sau verde spălăcită, duritatea 5, gr. sp. 2,8 şi indicii de refracţie s—1,590 şi s—1,599.
11.	Ward-Leonard, agregat Elt.: Sin. Grup generator-motor (v. Generator-motor, grup ~).
12.	Warfarin. Chim.: 3-a-Acetonilbenzil-4-oxicumarină, sau
3-(a-fenit-p~acetil)-etil-4-oxicumarină. E un raticid cu acţiune lentă, provocînd hemo-răgii interne. Prepara-	|-j	|
CC
tele de warfarin conţin substanţa activă în amestec cu talc şi se aplică prin presărare pe locurile frecventate de şoareci sau de şobolani. V. Rodenticid.
HC
I
HC
C-CH-QH, I
C CO I
\Qy ch2—co-
H
■CH,
13.	Warluzel, sonda Nav. V. sub Sondă mecanică.
14.	Warne’s Metal. Metg.: Aliaj complex cu compoziţia 37% Sn, 26% Ni, 2.6% Bi şi 11 % Co. Are proprietăţi mecanice foarte bune, e foarte rezistent la coroziune în general, cum şi la acţiunea acizilor, şi are culoare albă lucioasă, care se păstrează. E folosit la fabricarea de bijuterii şi de piese ornamentale.
Warrenit
590
Wattfhetru
1.	Warrenit. Mineral.: Pb3Sb4S9. Sulfostibiură de plumb, naturală, care se prezintă sub formă de cristale fibroase de culoare cenuşie-neagră. Sin. Domingit.
2.	Warthe, glaciaţiunea Stratigr.: Glaciaţjune nordică produsă după glaciaţiunea Saale şi înaintea glaciaţiunii Vistulei. Morenele glaciaţiunii Warthe sînt separate de cele mai vechi prin depozitele lacustre-palustre ale interglaciarului Saw (turbă, calcare de apă dulce, diatomite, argile), iar de cele mai noi, prin depozitele interglaciarului.Waw (turbă, nisipurile cu oseminte de mamifere ale orizontului de Rixdorf).
3.	Warwickit. Mineral.: (Mg, Fe)4Ti[Os |B3Oe]. Borat de fier, magneziu şi titan, întîlnit sub formă de mici cristale prismatice cu feţele bazale rotunjite sau în cristale mai mari cu feţele aspre. Cristalizează în sistemul rombic. Prezintă clivaj perfect după (100) şi spărtura neregulată. Are culoarea brună închisă pînă la neagră, luciu sticlos pînă la sidefos, şi uneori chiar metalic. E casant; are duritatea 3-**4 şi gr. sp. - 3,3.
4.	Water-jacket. Tehn., Termot.: Sin. Manta de răcire de cuptor-turn metalurgic. V. Cuptor cu creuzet cu mantale de răcire, sub Cuptor-turn (sub Cuptor).
5.	Wated-jacket, cuptor Tehn., Metg.: Sin. Cuptor cu creuzet cu mantale de răcire. V. Cuptor-turn, sub Cuptor.
6.	Watt, pl. waţi. Fiz.: Unitate de măsură a puterii (v.) în sistemul SI (MKSA). Un watt e puterea care corespunde unui transfer de energie pe unitatea de timp egal cu un joule pe secundă.
Un fir conductor absoarbe o putere de un watt dacă e străbătut de un curent electric de un amper sub tensiunea
de un volt. 1 W=1 -L =1V-1 A=107^.
s	s
Aceasta permite introducerea wattului „internaţional" — şi anume dacă se utilizează vechile unităţi „internaţionale*' de curent (v. sub Amper) şi de tensiune (v. sub Volt). 1 Wînt= =1,00020 W. Unităţile internaţionale de putere nu mai sînt recomandate de standarde.
Dintre multiplii şi submultiplii wattului se utilizează kilowattul (1 kW—103W), megawattul (1 MW=103 kW=1 G6 W), miliwattul (1 mW=10"3 W) şi microwattul (1fxW=10~6 W).
7.	Watt, curba lui Geom.: Curbă plană asociată următorului sistem articulat: Se consideră un patrulater plan ABCD, format din patru bare rigide articulate în vîrfuriie A, B, C, D. Se menţin fixe două dintre aceste vîrf uri, de exemplu A şi D, şi se consideră mişcarea cea mai generală a unui astfel de sistem articulat. Traiectoria unui punct arbitrar M, situat pe latura BC, opusă laturii fixe AD, e o curbă Watt.
Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal avînd dreapta fixă AD ca axă x'x şi mijlocul O al laturii fixezi) ca origine, ecuaţia curbei lui Watt relativă la un punct M al laturei BC e:
4	a2)2y2=	2^2^ 1 ^1^2~^2-^1 hhih+h)]—
(1)	~~^2^1)	^
+y2i	+q+1\ - hRî-hRi] *■
unde:
BM — lt, CM=l2 Ti = (x— axf+y2, T2 = (x—a^+y2 AB = Rlt DC = R2,
iar av a2 sînt, respectiv, abscisele punctelor fixe A, D,
Punctele B şi C se mişcă pe cercurile avînd centrele în A şi D şi razele egale cu Rx, R2■ Ele se numesc cercuri directoare.
Pentru o poziţie oarecare a barei BC, dreptele AB şi DC se intersectează într-un punct I, care e centrul instantaneu de rotaţie relativ la poziţia considerată (v. fig.) Dreapta IM e rormala în M la curba lui Watt relativă la acest punct.
Curba (1) algebrică şi de ordinul VI, adică e o sextică. Ea are trei puncte duble pe dreapta AB şi intersectează fiecare dintre cercurile d irectoare în cîte şase puncte.
Curba lui Watt admite o reprezentare parametrică prin funcţiuni eliptice de un argument. în cazul particular în care AB — CD, iar M e mijlocul segmentului	Curba	lui	Watt (sistemul generator).
BC, curba lui Watt respectivă e reprezentată de ecuaţia:
(2)	{x2-\-y2){x2jry2 —a2—62-f c2)-f4 a2y2(x2-J-y2—b2) = 0, unde
AD=2a, AB=CD=b, BC=2c.
Curba (2) e simetrică în raport cu axele x'x, y'y ale reperului, iar originea e un centru de simetrie şi e un punct dublu cu tangente reale şi diferite, ramurile corespunzătoare fiind de natură inflexională.
Pentru c=a, b=a)[2, curba (2) se descompune în curbele reprezentate de ecuaţiile
(3)	x2~j~y2—2a2^0,	{x2-\-y2)2—2a2(x2—y2)=0.
Prima e un cerc, iar cea de a doua e o lemniscată Bernoulli.
Curba lui Watt intervine în problema transformării unei mişcări circulare într-o mişcare rectilinie. Sin. Curbă de inflexiune lungă.
8.	Watt, principiul lui. ~ Fiz. V. Peretelui, principiul — rece.
9.	Wattmetru. pl. wattmet e. Elt.: Instrument electric de măsură indicator, montat astfel, încît să măsoare puterea electromagnetică activă (de obicei direct în waţi, sau în multipli, de exemplu în kilowaţi, respectiv în submultipli, de exemplu în miliwaţi). — Ca wattmetre se folosesc, în general, instrumente electrod inamice, instrumente de inducţie, electrostatice, cu redresoare şi cu termoelemente (v. sub Instrument electric), montate astfel încît indicaţiile lor să fie proporţionale cu produsul dintre tensiunea efectivă la bornele unei înfăşurări a lor, intensitatea efectivă a curentului din cealaltă înfăşurare a lor şi cosinusul defazajului dintre ele.
Wattmetrul electrod inamic are o bobină mobilă care se poate roti în cîmpul magnetic al unei bobine fixe şi a cărei
* #
I. Montajul unui wattmetru»
o)	amonte; b) aval; 1) bobină de tensiune; 2) bobină de curent; 3) rezistenţa adiţională a bobinei de tensiune; 4) sensul de transmisiune al puterii; u) tensiunea instantanee; /) curentul instantaneu.
axă e perpendiculară pe axa bobinei fixe. De obicei, bobina fixă are un număr mic de spire de secţiune mare şi serveşte ca bobină de curent (ampermetrică), fiind montată în serie pe una d intre conductele I iniei, iar cea mobilă are un număr mare de spire de secţiune mică şi serveşte ca bobină de tensiune (voltmetrică), fiind montată în paralel între conducte (v. fig./). Cuplul activ care se exercită asupra bobinei mobile, cînd se
Wattmetru
591
Wattmetru
stabilesc curenţii electrici prin cele două bobine, e proporţional cu produsul dintre intensităţile lor şi derivata inductivităţii mutuale a celor două bobine, în raport cu unghiul de rotaţie al bobinei mobile. Formele şi dimensiunile bobinelor se aleg însă astfel, încît fluxul lor magnetic comun să varieze practic uniform pentru toate deviaţiile bobinei mobile cuprinse între limitele de circa i45° faţă de poziţia mijlocie (v. fig. //); în acest caz,cuplul e independent de poziţia bobinei mobile. Dacă rezistenţa electrică a bobinei de tensiune (adunată cu rezistenţa care se montează în serie cu ea) e atît de marefaţă de reac-tanţa bobinei, încît ultima poate fi neglijată, cuplul care se exercită asupra bobinei mobile e proporţional cu puterea instantanee ui (v. fig. /) care trece prin circuitul în care se leagă bobinele wattmetrulu i electrod inamic.
In regim alternativ, deviaţia bobinei mobile depinde de valoarea medie, pe un număr mare de perioade, a cuplului activ, proporţională cu puterea activa absorbită de receptor.
Cuplul antagonist fiind proporţional cu unghiul de deviaţie al bobinei mobile, rezultă că deviaţiile wattmetre-
lor electrod inamice sînt proporţionale cu puterea activă
în regim alternativ; deci scara.
Wattmetrele electrodinami- , ce pot fi folosite atît în curent continuu, cît şi în curent al- /j ternativ, pînă la frecvenţe de 1000 Hz, indicaţiile lor fiind puţin influenţate de frecvenţă în aceste limite.
WattmetruI electrodinamic fiind lipsit de părţi feromag-netice e folosit la măsurări de precizie; el prezintă însă dezavantajul că dă indicaţii influenţate :decîmpurile magnetice exterioare şi arecuplul activ mic. Spre a elimina primul inconvenient, se construesc wattme-tre ostatice (v. fig. III), sau cu blindaj feromagnetic (v. fig. IV), iar pentru mărirea cuplului activ — wattmetre ferodinamice
lor e gradată uniform.
J'		
		
11 	ţ)\\		
IV. Wattmetru cu blindaj feromagnetic.
1) bobină fixă; 2) bobină mobilă;	1) bobină mobilă; 2) miez feromag-
3) blindaj feromagnetic.	netic ; 3) blindaj feromagnetic ; 4) bo-
bină fixă.
la măsurarea puterii în curent continuu; ele se foicsesc însă mult în curent alternativ.
Extinderea limitelor de măsură ale wattmetrelor electro-dinamice se face prin introducerea de rezistenţe adiţionale în serie cu bobina de tensiune sau prin folosirea transformatoarelor de tensiune şi de curent (v. fig. VI). Se evită folosirea
OH	OH
U H
0 H
Tt
II. Spectrul cîmpului magnetic al bobinei de curent, 1) ax; 2) bobină mobilă; 3) bobină fixă.
III. Wattmetru astatic.
1 şi 2) bobine mobile; 3 şi 4) paliere; 5 şi 6) bobine fixe; 7) ac indicator; 8) ax; 9 şi 10) resorturi spirale; /) curentul din bobinele fixe; <) curentul din bobinele mobile.
VI Montaje de wattmetre în circuite monofazate. a) montaj direct; b) montaj direct, cu rezistenţă adiţională în serie cu bobina de tensiune; c) montaj semiindirect, cu rezistenţă adiţională în serie cu bobina de tensiune şi cu bobina de curent în secundarul unui transformator reductor de intensitate; d) montaj indirect, cu bobina de tensiune în secundaru* unui transformator reductor de tensiune ca şi cea de curent în secundarul unui transformator reductor de intensitate; R) fază; O) conductor neutru; L) lampă cu incandescenţă (receptor); Ti) transformatorreductor.de intensitate (cu bornele Kşi L pentru înaltă tensiune, respectiv k şi I pentru joasă tensiune); Tt) transformator reductor de tensiune; x) bornele polarizate;
Rad) rezistenţa adiţională a wattmetrului.
shunt-urilo,* în paralel cu bobina de curent, fiindcă acestea introduc erori de temperatură şi de frecvenţă şi determină un consum propriu inadmisibil de mare. Bobinele de curent ale wattmetrelor se construiesc pentru intensitatea maximă de 50 A; pentru măsurarea puterilor în curent alternativ la intensităţi mai mari se folosesc wattmetre cu bobine construite pentru curenţi nominali de 1 A sau de 5 A, legate în secundarul transformatoarelor de măsură de curent.
M'ăsurarea puterii în curent continuu, sau a celei active în curent alternativ monofazat, se face după schemele din fig. / sau fig. VI. M'ăsurarea puterii active într-un sistem trifazat simetric cu conductor neutru accesibil se poate face cu un singur wattmetru electrodinamic monofazat, după schema din fig. VII a; puterea întregului sistem e întreitul puterii indicate de instrument. Dacă neutrul sistemului nu e accesibil, se creează un neutru artificial, prin legarea în stea a trei rezistenţe, după schema din fig. VII b. Pentru măsurarea puterii
(v. fig. V); ultimele sînt folosite curent la măsurări tehnice.
Din cauza marelui consum propriu (faţă de instrumentele cu cadru mobil), wattmetrele electrod inamice se folosesc rar
/	L_l	
		
3		
¥r r	1		
		
	i	
8
VII. Montaje de wattmetre în circuite trifazate. a) sistem trifazat simetric cu neutru accesibil; b) sistem trifazat simetric cu neutru inaccesibil; c) sistem trifazat nesimetric, fără conductor neutru; d) sistem trifazat nesimetric, cu conductor neutru.
într-un sistem trifazat nesimetric, fără conductor neutru, sînt necesare două wattmetre cari se montează cu bobinele lor de curent pe două faze oarecari, iar bobinele de tensiune, între aceste faze şi faza rămasă liberă, numită fază de referinţă (v’ fig. VII c); la acest montaj, puterea sistemulu e proporţională cu suma algebrică a deviaţiilor celor două
Wattmetru
592
Wattmetru
wattmetre. în locui a două wattmetre se poate folosi şi un dublu wattmetru. Măsurarea puterii într-un sistem trifazat nesimetric cu conductor neutru se poate efectua numai cu trei wattmetre (sau cu un triplu wattmetru) montate după schema din fig. VII d.
Wattmetru! cu inducţie e un instrument cu cîmp magnetic învîrtitor, care poate fi folosit numai în curent alternativ; el are o pereche de bobine cari se montează în serie pe una dintre conductele liniei, şi o pereche de bobine cari se montează în paralel între conducte. Cuplul care se exercită asupra indusului instrumentului e proporţional cu un produs ai cărui factori sînt intensităţile curenţilor electrici cari străbat perechile de bobine, sinusul unghiului lor de defazaj şi frecvenţa.
—	Spre a obţine deviaţii proporţionale cu puterea activă, la cuplu antagonist proporţional cu unghiul de deviaţie al indusului, trebuie ca frecvenţa reţelei să fie constantă şi curentul din bobinele de tensiune’să fie în cuadratură cu tensiunea la bornele lor. Acest defazaj se poate obţine, la măsurarea puterii într-un sistem monofazat, montînd în serie cu bobi-
3	b
VIII.	Măsurarea puterii active cu wattmetre cu inducţie,
o)	într-un sistem monofazat; b) într-un sistem trifazat; 1) bobină de tensiune;
2) bobină de curent; L) inductivitate; R) rezistenţă.
nele de tensiune o inductivitate şi în paralei cu ele o rezistenţă, convenabil alese (v. fig. VIII a). într-un sistem trifazat, defazajul necesar se obţine .montînd bobinele de curent în serie pe una dintre fazele sistemului şi'punînd bobinele de tensiune, în serie cu o rezistenţă, sub tensiunea de linie dintre celelalte două faze, care e în cuadratură cu tensiunea primei faze (v.fig. Vlllb). -Faţă de wattmetre-le electrodinamice, wattmetrelecu inducţie prezintă dezavantajul că indicaţiile lor depind în mare măsură de frecvenţă, de temperatură, de defazaj şi de mersul în timp al mărimilor lineare alternative, ceea ce I im itează precizia lor la clasa 2,5; în schimb, echipajul lor mobil nu are nevoie de conducte de alimentare şi poate fi supraîncărcat în foarte mare măsură, iar scara de măsură poate fi executată pentru unghiuri mari, pînă la 270---3000.
		
!rV'	r-2	
la bornele unei rezistenţe montate special r şi la bornele sarcinii R$ (v. fig. 1X6). Utilizarea wattmetru lui electrostatic e convenabilă în special în cazul măsurării pierderilor în fier (v. fig. IX c) la frecvenţe audio, pentru cantităţi mici de probă (sub 200 g) şi pentru inducţii magnetice mai mici decît 1000 G.
Wattmetrul cu redresor (v. fig. X) conţine două redresoare
1	şi 2 montate astfel, încît unul să redreseze curentul dat de suma, iar celălalt
curentul dat de dife-	/CX
renţa a două căderi de tensiune, practic aceleaşi în cele două cazuri şi proporţionale cu curentul, respectiv cu tensiunea din circuitul în care trebuie măsurată puterea. Milivoltme-trul magnetoelectric
mVconstituie instrumentul indicator al wattmetrului şi indică diferenţa curenţilor redresaţi care — în cazul unor caracteristici pătratice şi identice ale redresoarelor folosite — e proporţională cu puterea activă de măsurat. Datorită greu tăţii de a se obţine redresoare cu caracteristici identice şi riguros pătratice, cum şi altor aproximaţii pe cari le presupun, wattmetrele cu redresoare au erori mari, pînă la 5%.
Wattmetrul cu redresor (ca şi cel cu termoelement) e un instrument destinat măsurării puterilor relativ reduse în domeniul frecvenţelor mijlocii şi mari, şi care utilizează alura pătratică a caracteristicilor curent-tensiune ale elementelor folosite.
Wattmetru! termoelectric (fig. XI a) conţine ca elemente pătratice două termoelemente ale căror fire încălzitoare sînt parcurse de curenţi daţi de suma, respectiv de diferenţa a
X. Wattmetru cu redresoare.
IX. Wattmetru electrostatic, o) schema electrometrului cu cadrane; b) schema de montaj a wattmetrului electrostatic pentru măsurarea pierderilor într-o bobină; c) schemă pentru măsurarea pierderilor în fier.
Wattmetrul electrostatic derivă din voltmetrul electrostatic cu cadrane (v.fig. IX a) prin alimentarea convenabilă a bornelor acestuia cu tensiunile obţinute în circuitul de măsură
XI. Wattmetru termoelectric montat în circuit monofazat. a) direct; b) pe transformator reductor de intensitate (Ti).
două căderi de tensiune, proporţionale una cu curentul şi cealaltă cu tensiunea din circuitul în care se măsoară puterea. Tensiunile termoelectromotoare produse de cele două termoelemente sînt astfel proporţionale cu valoarea medie a pătratului sumei, respectiv al diferenţei celor două tensiuni, proporţionale la rîndul lor cu curentul şi cu tensiunea din circuit. Miiivoltmetrul magnetoelectric măsurînd diferenţa tensiunilor termoelectromotoare dă o indicaţie proporţională cu puterea activă de măsurat. Wattmetrele termoelectrice au o răspîndire restrînsă datorită dificultăţilor constructive ce le prezintă, cum şi erorilor mari pe cari le au, provocate de temperatură, de neidentitatea caracteristicilor termoelementelor şi de neglijarea curenţilor derivaţi prin elementele încălzitoare ale termoelementelor. Ultima dintre aceste erori se poate micşora montînd unul dintre circuitele wattmetrului indirect (fig. XI b). Wattmetrele termoelectrice sînt folosite în special la măsurări de puteri în domeniul frecvenţelor mari şi sub
Wattoră
593
Weierstrâss, teorema Iul
unghiuri de defazaj mari (de ex. la măsurarea pierderilor în dielectrici).
1.	Wattorâ, pl. wattore. Fiz.: Unitate de măsură a energiei, egală cu 3600 wattsecunde, adică cu 3600 J.1Watth = =1 W-3600 s=3600 Ws=3600 J.
în electrotehnică se utilizează şi kilowattora, 1kWh = =103Wh ; megawattora, 1 MWh=106 Wh şi terawattora, 1 TWh = =1012 Wh=109 kWh.
2.	Wattsecundâ, pl. wattsecunde. Fiz.: Sin. Joule (v.).
3.	Wavellit. Mineral.: AI3[(0H)3(P04)2]-5 HaO. Fosfat de aluminiu hidratat, natural, întîlnit ca formaţiune hidroter-mală pe crăpături sau pe suprafeţele de separaţie ale stratelor. Uneori OH e înlocuit parţial cu F.
Cristalizează în sistemul rombic, în cristale subţiri acicu-lare, formînd, de obicei, mănunchiuri radiale sau stelare. Se prezintă şi sub formă de agregate granulare, semisferice sau reniforme, uneori cu diametrul de mai mulţi centimetri. Prezintă clivaj după (110).
E incolor sau cenuşiu, galben, şi în specia! verde, cu luciu sticlos. E transparent şi are duritatea 3***4, gr. sp. 2,3 * * *2,4 şi indicii de refracţie n^= 1,525, nm= 1,534 şi n^= 1,545. Nu se topeşte la flacăra suflătorului, însă e solubil în H2S04. Sin. Lasionit.
4.	Wealdian. Stratigr.: Etaj de facies continental al Cre-tacicului inferior din Nord-Vestul Europei (Sudul Angliei, Belgia, partea de nord şi centrală a Basinului Parisului).
Wealdianul tip din sudul Angliei cuprinde ia partea sa inferioară nisipuri (nisipurile din Hastings), iar la partea superioară, argile (argilele de Weald). Ansamblul acestor depozite corespunde etajelor Valanginian, Hauterivian şi Barremian, ca şi în Nord-Vestul Franţei, pînă în centrul Basinului Parisului. In Nord-vestul Germaniei, însă, faciesul continental al Wealdianului e limitat la partea inferioară a Valanginianului. Fauna Wealdianului cuprinde moluşte de apă dulce (Vivipare, Unionide) sau salmastră (Cyrene) şi resturi de dinosaurieni (schelete întregi de Iguanodon, găsite la Bernissart, în Belgia).
s. Weberf pl. weberi. Fiz., Elt.: Unitatea de măsură a fluxului magnetic în sistemul de unităţi SI (MKSA). Un weber e fluxul inducţiei magnetice corespunzător unei suprafeţe deschise sprijinite pe o spiră conductoare, care descrescînd uniform pînă la zero induce în spiră un curent de un amper, dacă rezistenţa e de un ohm.
Are simbolul literal Wb (1 Wb=1V-1 s=1 Vs). Relaţii de convertire: 1 weber—108 maxwe11 =1 Tesla-1 m2. (1 Wb = =108 Mx=1 Ts-m2).
6.	Weber, fotometru Fiz.: Fotometru folosit pentru a compara intensitatea luminii solare cu aceea a unui etalon de compoziţie spectrală asemănătoare, intensitatea etalonului putînd fi modificată după voie.
7.	Weberit. Mineral.: AIF3-MgF2-2 NaF. Fluorură mixtă de aluminiu, de magneziu şi de sodiu, naturală, întîlnit rar în zăcămintele de criolit. Cristalizează în sistemul monoclinic, prezentînd clivaje după trei direcţii. Frecvent se prezintă sub formă de mase albe pînă la verzi-cenuşii. Are gr. sp. 2,96.
8.	Weck, borcan Ind. alim.: Borcan de sticlă închis ermetic, cu ajutorul unui guler de gumă fixat între gura borcanului şi capacul său. Se foloseşte pentru sterilizarea fructelor şi a legumelor conservate.
o.	Weddle, suprafaţa lui Geom.: Suprafaţă care se obţine prin următoarea construcţie: Există o mulţime simplu infinită de conuri de ordinul al doilea cari conţin şase puncte din spaţiu A-(i=1---6) date în poziţie generală. Mulţimea vîrfurilor acestor conuri formează o figură numită suprafaţa lui Weddle. Ea e o suprafaţă de ordinul IV; punctele date A-sînt puncte duble ale ei şi ea conţine cele 15 drepte r, deter-
minate de punctele A- şi cele 10 drepte s, cari sînt intersec-ţiunile planelor
(i, j, h)»	(l,m,	n),
unde (i, j, h, l, m, n) e una din permutările sistemului (1,-*-,6).
10.	Wehnelti catod Fiz.: Sursă de electroni de mică viteză, constituită dintr-un fir sau dintr-o bandă de platin, de wolfram sau de nichel, acoperită cu un strat de oxizi alca-fino-pămîntoşi, care emite electroni cînd firul sau banda sînt încălzite slab cu un curent electric.
11.	cilindru Elt.: Dispozitiv care serveşte ca izvor de fascicul electronic dirijat şi ca modulator de intensitate pentru acest fascicul. E alcătuit dintr-un catod încălzit, de dimensiuni cît mai mici, după care urmează (în sensul propagării fasciculului) un electrod avînd o tensiune negativă şi producînd un cîmp electric care prezintă simetrie de rotaţie. Prin varierea tensiunii acestuia se acţionează asupra divergenţei şi intensităţii fasciculului. Un anod completează dis-pozitivu I.
12.	Wehrlit. Petr.: Rocă eruptivă pluton ică u Itrabazică d in familia peridotitelor, care conţine, pe lîngă olivină, şi dialag.
13.	Weierstrâss, coordonatele lui Geom. V. sub Coordonate curbilinii în spaţiu, sub Coordonate.
14.	Weierstrâss, teorema lui 1. Mat.: Dacă o funcţiune f(P) e definită pe o mulţime de puncte M, mărginită şi închisă, şi dacă e continuă în orice punct al mulţimii M, există cel puţin două puncte Px şi P2, astfel încît
f(P1)^f(P)Sf(P2),
oricare ar fi punctul P din M. Eventual punctele Px şi P2 pot coincide. Teorema arată că o funcţiune continuă îşi atinge valorile maxime şi minime dacă e definită pe o mulţime mărginită şi închisă. în general, dacă o funcţiune f(P) e definită pe o mulţime oarecare de puncte, nu se poate afirma că-şi atinge maximul sau minimul în vreun punct al acestei mulţimi. De exemplu, funcţiunea 7) = (1 —x) sin tc, definită în intervalul deschis 0<#<1, ia în acest interval toate va lori le cuprinse între —1 şi +1, fără să. poată atinge valorile —1 sau +1. Teorema lui Weierstrâss precizează condiţiile în cari o funcţiune îşi atinge efectiv maximul şi minimul. Dacă funcţiunea nu e continuă, se poate să nu atingă aceste valori, chiar dacă domeniul său de definiţie e mărginit şi închis.
15.	Weierstrâss, teorema lui 2. Mat.: Dacă o funcţiune f(x) e finită într-un interval (a, b), (a<b), există cel puţin un punct x—\ în acest interval, astfel că în intervalul (5— z, $+ s), s fi ind un număr pozitiv oricît de m ic, I im ita superioară M a funcţiunii e aceeaşi ca în intervalul primitiv.
ie. Weierstrâss, teorema lui 3. Mat.: Dacă există un şir de numere pozit ive av a2, •••, a , ••• , astfel încît, oricare ar fi poziţia variabilei x într-un domeniu A, avem | fn (%)\<an,
00
şi dacă seria e convergentă, seria	e absolut şi
an	1
uniform convergentă în interioru I domen iu Iu i A.
17.	Weierstrâss, teorema lui 4. Mat. :0 serie de funcţiuni olomorfe, uniform convergentă într-o anumită regiune, defineşte o funcţiune olomorfă în acea regiune.
oo
18.	Weierstrâss, teorema lui 5. Mat.: Dacă seriaj]w;.f*),
/=o
00
unde	ainxn	;	(i—0,	1,	w—1), e uniform convergentă
n— — oo
de-a lungul unui cerc | x\ = p, p fiind un număr oarecare cuprins
38
Weierstrass, teorema lui —
594
Wentzel-Kramess-Brillouin metoda —
între R şi R' [unde R şi R', (.R>R'), sînt razele cercurilor concentrice între cari sînt convergente seriile	seriile
fX(»=0,±1,±2,---)
/=0
OO	00
sînt convergente; seria	unde	An=	e con-
«= — 00	/ = 0
vergentă în aceeaşi coroană; prin urmare, e absolut convergentă, iar
00 +00 £«,•(*)= E A»*”-
i~ O	n— — oo
Teorema poate fi generalizată pentru seriile întregi de mai multe variabile.
î. Weierstrass, teorema lui 6. A'lat.; Fiind dat un şir
limitat de valori av a2, •••, an> •••, izolate, e totdeauna posibil să se construiască o funcţiune întreagă care să admită aceste valori ca zerouri. Funcţiunea e dată de
00
f(x)=e£(x)xn |~]|l —
g(x) fiind o funcţiune întreagă arbitrară, iar
..	#	, 1	( x\2	^	(	x	\	k~1
s'w~^+^k) + "fc) +'"-
2.	Weiller, roata Iui	Telc.: Dispozitiv optic-mecanic
realizat spre sfîrşitul secolului trecut, pentru analiza şi sinteza imaginilor de televiziune (v.), constituit în principal dintr-un cilindru rotitor	pe	a cărui
suprafaţă laterală erau dispuse cîteva sute de	mici oglinzi
plane înclinate progresiv faţă de ax. în partea de emisiune oglinzile reflectau succesiv diferitele „linii" ale imaginii pe o celulă cu seleniu. La recepţie reproducerea imaginii pe un ecran avea loc prin reflectarea de către oglinzi a luminii provenite de la o sursă luminoasă modulată (v. fig.)- Spre deosebire de discul lui Nipkow (v.), care explora imaginea prin arce de cerc, roata lui Weiller explora imaginea prin I in ii drepte.
a.	Weimarn, principiul lui Chim. fiz.: Principiu conform căruia starea coloidală eo stare generală posibilă totdeauna pentru orice substanţă. Ştiinţa coloizilor e ştiinţa unei stări de agregare deosebite, asemenea celor trei stări fizice, principale. Sin. Principiul generalităţii stării coloidale.
4.	Weimarn, regula lui 1. Chim. fiz.: Regulă de formare a soluţiilor coloidale de substanţe insolubile sau greu solubile prin reacţii chimice de precipitare, conform căreia la o variaţie continuă a concentraţiei reactanţilor unei reacţii chimice de precipitare gradul de dispersiune al produşilor insolubili rezultaţi din acea reacţie trece printr-un minimum, la o concentraţie mijlocie.
Practic, o soluţie coloidală se poate prepara în bune condiţii, conform regulii lui Weimarn, numai atunci cînd prepararea se face în soluţie foarte diluată, sau în soluţie foarte concentrată, nu însă şi în soluţie de concentraţie mijlocie.
Regula lui Weimarn se explică pe bazele teoriei statistice a embrionilor şi nucleilor de formare a acelei stări coloidale. Conform acestei teorii energiile de formare a embrionilor unei stări noi sînt de acelaşi ordin de mărime cu energia
cinetică medie moleculară (kT), iar numărul acestora (N) e dat de o relaţie exponenţială, cum e ecuaţia lui Volmer:
Nex. exp. [-K/In (s/s)],
unde 5 este solubilitatea.
Structura şi gradul de dispersiune al oricărei stări nou formate depind totdeauna de numărul şi viteza cu care se pot forma germenii şi embrionii lor de mai sus.
5.	Weimarn, regula lui 2. Chim. fiz.: Regulă pentru prepararea solilor prin metod? peptizării. Conform regulii de peptizare a lui Weimarn, condiţia necesară si suficientă de peptizare a unui precipitat cu ajutorul unui peptizator oarecare e ca substanţa peptizată să fie insolubilă în peptizator la concentraţii mici şi solubilă la concentraţii mari '(de ex. prin formarea de combinaţii complexe).
6.	Weinschenkit. Mineral.: (Y, Eb)P04*2H20. Fosfat natural de ytriu, care conţine, de cele mai multe ori, şi cîteva procente de erbiu. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale sferolitice, cu structura cristalină de acelaşi tip cu a gipsului. Are culoarea albă.
7.	Weisbachit. Mineral.: Varietate de anglezit (v.), în care 5***7% din plumb e înlocuit prin bariu.
8.	Weissit. Mineral.: Cu2Te. Telurură de cupru, naturală, întîlnită foarte rar alături de rickardit (v.). E cristalizată în sistemul rombic şi sub paramorfoza unei forme cubice. Are culoarea cenuşie deschisă, fără alte nuanţe. E optic anisotrop.
9.	Welch, aliaj Metg.: Aliaj argint-staniu cu compoziţia 48% Ag şi 52% Sn. E foarte rezistent la acţiunea acizilor şi e folosit, în principal, în lucrări de proteze dentare.
10.	Weldon, procedeul Chim.: Procedeu de preparare a clorului prin acţiunea acidului clorhidric asupra bioxidului de mangan. Din reacţie se obţine şi clorură de mangan, însă prin tratarea acesteia cu carbonat de calciu şi lapte de var se regenerează bioxidul de mangan, care poate fi introdus din nou în reacţie.
11.	Wemmelian. Stratigr.: Etajul superior al Eocenului din Belgia, constituit din nisipuri cu Numulites wemmelensis — Numulites orbignyi. Sin. Ludian (v.).
12.	Wengen, Strate de Stratigr.: Alternanţă de tufuri, aglomerate, melafire, porfire cu augit, calcare negricioe.se în plăci, cu Daonella lommeli, Posidonomya wengensis, Pro-trachyceras archaelans şi Monophyllites wengensis, reprezen-tînd Langobardianul (Ladinianul mediu=zona cu Protrachy-ceras archaelans) în Alpii de Sud.
13.	Wenlockian. Stratigr.: Etajul mijlociu al Silurianului ( = Gothland ian), succedînd Llandoverianu Iu i şi precedînd Ludlowianul. Terenurile tip ale Wenlockianului, din Ţara Galilor (Anglia), sînt constituite din şisturi calcaroase şi calcare cu bogată faună de brahiopode, trilobiţi (Calymene), lameiibranhiate (Cardiola interrupta), corali tabulaţi.
Acest etaj cuprinde zonele de graptoliţi 26-**31 cu: Cyrtos graptus murchisoni şi Cyrtograptus insectus, Monograptu-riccartonensis şi M’onograptus firmus, Cyrtograptus rigi-dus, Monograptus flexilis, Cyrtograptus ramosus şi Cyrtograptus perneri, Cyrtograptus lundgreni şi Monograptus testis
14.	Wenner, dispozitiv Mine:	Dispozitiv folosit în
prospecţiunea electrică a solului prin metoda rezistivităţilor aparente, caracterizat prin egalitatea distanţelor dintre cei patru electrozi ai săi.
15.	Wentzelit. Mineral.: (Mn, Fe, Mg)H(P04)*2 H2C>. Fosfat hidratat de mangan fier şi magneziu, natural, întîlnit foarte rar, ca mineral de neoformaţiune. Cristalizează în sistemul monocl in ic.
ie. Wentzel-Kramers-Brillouin, metoda Fiz.: Metodă de rezolvare a ecuaţiei lui Schrodinger (v.) în Mecanica cuantică,
Principiul roţii lui Weiller.
/) ecran; 2) obiectiv; 3) sursă luminoasă modulată de semnalul recepţionat; 4) cilindru rotitor; 5) oglinzi
Werfenian	595	Westfalită
în care se pune în evidenţă corespondenţa cu Mecanica clasică si care permite, în anumite cazuri, aplicarea unor metode numerice. Sin. Metoda WKB.
Metoda consistă în a face uz de valoarea mică a constantei lui Planck h—6,62*10-27 erg-s şi a dezvolta soluţia ecuaţiei lui Schrodinger după puterile ei. Pentru ilustrare se consideră cazul unei particule care se mişcă într-un cîmp de potenţial U. Ecuaţia lui Schrodinger e
(1)
â*
2 m
(h^h/2tu); se pune
(2)
S=S0+-f '5i+ [y] ‘s2~
şi, prin introducerea în (1) şi egalarea coeficienţilor aceloraşi puteri ale lui h, se obţine un lanţ de ecuaţii pentru S0*
Sl< *^2»* * * ■
(3)
(30
2 m
j-(gr,ds„)=+t/— f:
(2 • grad 50-grad S1 + A50)=-
ŞŞi 3* '
Neglijarea termenilor cu S2, S3,*** în (2) e cu atît mai justi
ficată, cu cît potenţialul variază spaţial mai lent (cîmpuri
p2 h £__^______
2 m
slabe); soluţia e S^S0+ — 5, dacă W—XJ=-
"1	2	m
d iv^>
unde p —impulsul, ceea ce unidimensional dă | dA/d# | < 1, unde X—/»//> e lungimea undei de Broglie asociate. în acest
-s.
caz, funcţiunea de undă e de forma x¥=en ° • eSl unde eSx are rolul amplitudinii şi SJh, rolul fazei. Ecuaţia (3) e de forma ecuaţiei lui Hamilton-jacobi din Mecanica analitică pentru funcţiunea SQl iar ecuaţia (3') reprezintă ecuaţia de continuitate hidrodinamică pentru un fluid de densitate p = | T |2=e2^
şi viteză	Aproximaţia	S,	se	numeşte
mm	*	i
„cuasiclasicâ". în cazul staţionar unidimensional, ea duce la următoarea formă a funcţiunii de undă:
(4)
-B
unde A, B sînt constante (determinate prin condiţiile la limită»
de continuitate şi de normare), iar p='\/2m[W~U(x)].
Dacă, de exemplu, aproximaţia cuasiclasică e valabilă în afara vecinătăţii punctelor x=a, x=b, soluţia în această aproximaţie e:
x<a
¥ a<%<b
C
1W\
C'
' V\¥
-pţ4|j‘
p dx
■ 11 r
5 (TJ PAx+
\
t
4 (
C" | 1 f* , 7C ) —= -sin l —r \ păx4~ — v
1fp \ O/ 4)
#>b
C"
■ -----• exp
pdx
l
J ’
hp\
unde C'=2 C, C"=2	C"', C'=(-1)“ -C" şi «=0,1,2-
numărul cuantic al stării staţionare considerate. Punctele x=a, x~b se numesc „de întoarcere", deoarece determină intervalul în interiorul căruia se desfăşoară mişcarea clasică.
1.	Werfenian. Stratigr.: Etajul inferior al Triasicului alpin, cuprins între stratele cu Bellerophon, Cycllobus şi ultimele specii de Medlicottia ale Permianului terminal — şi primul etaj al Triasicului mediu (Anisianul). Werfenianului îi corespunde aproximativ BuntsandsteinuI (v.) Triasicului germanic, în cadrul Werfenianului se deosebesc subetajele Seisian (inferior) şi Campilian (superior), primul avînd ca forme caracteristice lameiibranhiatul Claraia clarai şi specii de Xenodiscus şi Ophiceras, cel de al doilea, specii de Tirolites (T. cassianus), Meekoceras, Hedenstroemia. Alte fosile caracteristice ale Werfenianului sînt: Pseudomonotis venetziana, Eumorphotis tel Ier i ( Hoernesia soc ia I is, Myophoria costata, Turbo rectecostatus.
Depozitele tipice ale Werfenianului din Aipi sînt calcare în plăci şi şisturi marnoase; local, însă, acest etaj se prezintă sub forma unui facies detritic cu şisturi nisipoase şi gresii micacee., sau cu conglomerate pestriţe (în Lombard ia).
în ţara noastră, depozitele Werfenianului sînt răspîndite în Dobrogea, în Cîmpia romînă şi în Carpaţi. în Dobrogea e reprezentat prin şisturi argiloase-marnoase negre cu Claraia clar?i, Dinarites şi Tirolites (Tulcea), iar în Cîmpia română, printr-un puternic pachet de depozite argiloase şi grezoase roşii, comparabile cu Buntsandsteinu! şi care prezintă local, la partea sa superioară, intercalaţii de gips-anhidrit.
în Carpaţii orientali, partea inferioară a Werfenianului (Seisian) cuprinde, de cele mai multe ori, gresii şi microcon-glomerate cuarţitice gălbui şi roşcate-violacee, puţin dezvoltate, cu intercalaţii de şisturi argiloase roşii; partea sasuperi-oară (Campilian) se prezintă sub două faciesuri: dolomitic sau cu calcare albe-roz masive (Hăghimaş, împrejurimile Tulgheşului, Rarău, lacobeni, Stînişoara şi Maramureş) şi faciesul calcaros-marnos cu calcare cenuşii în plăci şi şisturi marnoase nisipoase (Bucegi, împrejurimile Braşovului, munţii Persan i).
în Carpaţii meridionali, depozitele Werfenianului (conglomerate cuarţitice discordante pe Permian şi urmate de calcare marnoase cu brahiopode) sînt cunoscute numai în Banatul occidental (la Sasca).
în Munţii Apuseni, Werfenianul superior e reprezentat printr-un complex, pe alocuri puternic dezvoltat, de gresii şi microconglomerate cuarţitice, în alternanţă cu şisturi argiloase roşii şi verzui, cari devin dominante spre partea superioară, iar Werfenianul superior, prin dolomite stratificate cu Myophoria costata (dolomitele inferioare).
2.	Wernerit. Mineral.: Sin. Scapolit (v.).
3.	Wessel, aliaj Metg.: Aliaj cupru-nichel-zinc, cu un conţinut procentual mai mare de nichel decît alte aliaje industriale din grupul numit alpaca şi putînd conţine şi pînă la 2% Ag. Are compoziţia cuprinsă în limitele: 19***32% Ni,
12***17% Zn, 0***2% Âg şi restul cupru. Argintul se adaugă în aliajele cari au procent de nichel apropiat de limita inferioară indicată. Sin. Argint Wessel.
4.	Westergaard, reprezentarea lui Rsz. mat.: Reprezentarea stării de tensiune a unui corp solid printr-un punct într-un spaţiu de coordonate <7i( cr2, <73, corespunzătoare tensiunilor normale principale. Se obţine astfel o suprafaţă care mărgineşte un domeniu format din puncte ce reprezintă stări de tensiune admisibile (pentru cari nu se distruge elementul de construcţie). V. şî Teorii de Rezistenţă, sub Rezistenţa materialelor.
s. Westfalită. Expl.: Exploziv antigrizutos care conţine 91% azotat de amoniu, 4% azotat de potasiu şi 5% răşină.
38*
Wastney Smith, ancoră —
596
Whitlockit —
1.	Westney Smith, ancora Nav.: Ancoră cu braţe articulate (oscilante) şi fără traversă (v. fig.), avînd braţele în unghi drept.
2.	Weston, pila E/t., Chim.
V. sub Pilă electrică.
3.	Westphalian. Stratigr.: Eta-
jul superioral Carboniferului mediu de facies continental, succedînd Namurianului (v.) şi precedînd Stephanianul (v.). în basinul Ruhr, unde e tipic dezvoltat, se deosebesc: Westphalianul A, cuprinzînd zonele cu Gastrioceras subcrena-	Ancoră	Westney	Smith.
turn, G. circumnodosum, G. van- f) braţe	articulate;	2) fusul
derbecki şi G. katharinae; fauna	ancorei.
de apă dulce cu Anthracom/a
williamsoni şi Carbonicola robusta; flora cu Sphenopteris hoeninghausi şi Alethopteris lonchitica, la partea superioară cu Lonchopteris rugosa alături de forme persistente din Namu-rianul superior; Westphalianul B, cu Anthracomya pulchra, Carbonicola similis şi faună salmastră (bancul cu Lingula); flora cu Lonchopteris rugosa dominant la partea inferioară; Westphalianul C, cuprinzînd în bază zona cu Anthracoceras aegiranum, Anthracomya phillipsi, Estheria simoni şi flora cu Neuropteris tenuifolia, Linipteris obliqua, S ig i I Iar ia tes-selata ; Westphalianul D, cu Estheria cebennensis, cu grupul Neuropteris (Mixoneura) ovata dominant şi cu numeroase forme de Pecopteride cari reprezintă precursori ai florei stephc’niene. Westphalianul conţine cele mai mari rezerve de cărbune ale Carboniferului productiv, în Nord-Vestul Europei cel mai bogat în cărbuni fiind Westphalianul B. Astfel: în Anglia, Westphalianul are grosimea de 1500---2500 m şi pînă la 40 de intercalaţii de cărbuni; în Franţa de Nord, în Belgia, în Westphalia are grosimea de 3500---4000 m şi 75--*78 de intercalaţii de cărbune; în basinul Saar (etajul de Saarbrtick) are grosimea de 3500 m şi 74 de intercalaţii de cărbuni; în basinul Sileziei superioare are grosimea pînă la 3200 m şi mai mult decît 40 de intercalaţii de cărbuni.
în unele regiuni de cutare hercinică, Westphalianul D, urmat în continuitate de Stephanian, e separat printr-o discordanţă de restul Carboniferului (faza de cutare asturică).
în ţara noastră, depozite ale Westphalianulu i superior (cu S ig i I iar ia polyploca), legate în continuitate de cele ale Stephanianului, sînt cunoscute în Banat (zona Sviniţa).
4.	Wetter-detonit C. Expl.: Exploziv antigrizutos pe bază de azotat de amoniu şi nitroglicerină (max. 5%), care conţine 64,5% azotat de amoniu, 4% nitroglicerină, 7% tri-nitrotoluol, 1,5% făină de lemn şi 23% sare gemă. Caracteristicile balistice ale acestui exploziv sînt: viteza de detonaţie, 3200 m/s; căldura de explozie, 531 kcal/kg; temperatura de explozie, 1490°; presiunea specifică de explozie, 4740 atl/kg; brizanţa Kast, 15,9; greutatea specifică 1,05 kg/l.
5.	Wetterdinamitâ. Expl.: Exploziv antigrizutos care conţine 52,9% nitroglicerină, 14,4% pămînt de infuzorii, 32,7% sulfat de magneziu cristalizat. (Numire comercială.)
6.	Wetter-lignosit D. Expl.: Exploziv antigrizutos care conţine 82% azotat de amoniu, 4% nitroglicerină, 1,5% bini-tro+oluol, 1 % făină de lemn, 0,5% pulbere de cărbune şi 11 % clorură de potasiu.
Caracteristicile balistice ale acestui exploziv sînt următoarele: viteza de detonaţie, 3000 m/s; căldura de explozie, 518 kcal/kg; temperatura de explozie, 1480°; presiunea specifică de explozie, 5620 atl/kg; brizanţa Kast, 17,5; greutatea specifică, 1,04% kg/l.
7.	Wetter-nobelit B. Expl.: Exploziv antigrizutos care conţine 30 % n itrogl icerină, 3 % soluţie de azotat de Ca(50 %), 26,5% azotat de amoniu, 0,5% făină de lemn şi 40% sare
gemă. Caracteristicile balistice ale acestui ex'ploziv sînt următoarele: viteza de detonaţie, 5650 m/s; căldura de explozie, 568 kcal/kg; temperatura de explozie, 1615°; presiunea specifică de explozie, 3690 atl/kg; brizanţa Kast, 35,4; greutatea specifică, 1,7 kg/l.
8.	Wetter-salit A. Expl.: Exploziv antigrizutos care conţine 12% nitrogl icerină, 57% azotat de amoniu, 1,5% cărbune, 2% făină de lemn şi 27,5% clorură de potasiu.
Caracteristicile balistice ale acestui exploziv sînt următoarele: viteza de detonaţie, 330 m/s; căldura de explozie, 607 kcal/kg; temperatura de explozie, 1830°; presiunea specifică de explozie, 5300 atl/kg; brizanţa Kast, 19,2; greutatea specifică 1,1 kg/l.
9.	Whewellit. Mineral.: CaC204*H20. Mineral din grupul sărurilor acizilor organici (mineraloizi), care se întîlneşte în unele zăcăminte de cărbuni sau în unele regiuni petrolifere.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în mici cristale, formînd adeseori macle în formă de inimă. Prezintă ciivaj după pinacoidul bazai.
Are culoarea albă, luciu sidefos şi spărtura concoidală, duritatea 2,5, gr. sp. 2,23 şi indicele de refracţie w =1,490, nm~ 1.555 şi «^=1,650.
10.	Whisky. Ind. alim.: Băutură alcoolică obţinută prin fermentare şi distilări succesive din sucul extras din cereale (grîu, ovăz, orz, secară, malţ de orz, etc.). După materia primă întrebuintată şi după metodele de preparare aplicate, se obţin d iverse cal ităţi, cu d iferite arome şi concentraţii alcoolice. Astfel, se deosebesc: produsul de alambic şi cel de rectificare. Primul se prepară prin distilarea sucului fermentat, obţinut din orz încolţit, în alambice mici, la fcc direct sau pe baie de apă, după care se redistilă, fracţionat, produsul obţinut. Produsul de rectificare, preparat în utilaje mari, e mai sărac în impurităţi. De obicei conţine, pe lîngă alcool etilic (45---500), alcooli superiori, acizii formic, caprilic şi capronic, aldehide, eteri, etc.
Gustul de afumat al băuturii se obţine prin uscarea malţu-lui cu gaze de la arderea turbei sau prin afumarea — înainte de umplere—, cu turbă care arde, a vaselor de zaharificare şi fermentare.
Plămada sau mustul se fermentează separat de tărîţe; Un whisky de bună calitate se obţine prin dublă distilare în aparate încălzite cu foc direct. Se poate obţine şi în aparate de distilare continue, însă cu gust mai puţin pronunţat.
Aroma proprie a whisky-ului se dezvoltă după o lungă depozitare în butoaie de cireş, cai i au fost carbonizate în interior.
11.	White-spirit. Ind. petr.: Fracţiune distilată din petrolul brut, separată între benzină şi petrolul lampant, cu d. 0.700-*'
0,800, cu distilaţia Engler pînă la 210° minimum de 98%, cu punctul de inflamabilitate peste 30°. White-spirit-ul distilat se rafinează cu ajutorul acidului sulfuric, pentru îndepărtarea diverşilor compuşi cu sulf, a acizilor naftenici, a compuşilor nesaturaţi, a răşinilor, etc., cari dau produsului o culoare închisă, miros neplăcut şi fac ca arderea în lămpi să fie incompletă. Rafinarea se face agitînd produsul cu acid sulfuric concentrat (96%), în agitatoare discontinue de felul celor folosite la rafinarea petrolului lampant. După tratarea cu acid, urmează neutralizarea cu o soluţie alcalină, şi apoi spălarea cu apă.
E întrebuinţat ca solvent în industria lacurilor şi a vopselelor, înlocuind esenţa de terebentină.
12.	Whitlockit. Mineral.: Ca3(P04)2. Fosfat de calciu, natural, întîlnit ca mineral hidrotermal în unele pegmatite. Formează fosfatul multor insule de corali. E incolor şi are indici i de refracţie:. ^=1,629 şi =1,626.
Wihtneyit
597
Wien, efectul -v
1.	Whitneyit. Mineral.: (Cu, As). Soluţie solidă, naturală, nu un mineral propriu-zis, de 12% As în cupru. Are culoarea albă-roşietică, uşor transformabilă în brună sau neagră, cu luciu puternic metalic. E compact, maleabil, şi are duritatea 3-*-4 şi gr. sp. 8,3***8,7.
2.	Widia. Metg.: Metal dur din grupul metalelor dure s inter iz.vte (v. Metal dur), const itu it fie d in carburi de wolfram, fie d intr-un amestec de carburi de wolfram şi carburi de titan, liantul folosit fiind cobaltul. Se elaborează prin procedeele metalurgiei pulberilor, cu diferite compoziţii. Conţinutul de cobalt (circa 3 * * *12 %) e cu atît mai mic, cu cît duritatea produsului trebu ie să fie ma i mare. Duritatea, care variază cu compoziţia şi e cuprinsă între limitele 87 şi 91 HRA, e cu atît mai mare cu cît procentul de carburi e mai mare. La fel variază rezistenţa la temperaturi înalte şi temperatura de aderenţă. Widia fărătitan are compoziţia chim ică 5,4---6 % C, 6* • -11 % Co şi restul wolfram, şi are duritatea HRA circa 87 şi duritatea Mohs 9---9,5. E folosit sub formă de plăcuţe, la armarea uneltelor pentru aşchierea materialelor casante (fontă, bronz, sticla, răşini). Widia cu titan conţine mai puţin cobalt (numai 5*• *6%), 7-• -12% Ti, restul wolfram şi carbon, şi are duritatea HRA circa 88-•-89 şi duritatea M'ohs 9--*9,8. E folosit sub formă de plăcuţe, la armarea părţilor active ale uneltelor pentru aşchierea materialelor tenace, la confecţionarea filierelor de trefilat, etc.
3.	Widmcmnstâtten, figurile lui Mineral.: Figuri cari
se obţin pe suprafaţa lustruită şi atacată în prealabil cu acid azotic, a msteoriţilor sideritici (feroşi). Aceste figuri consistă în aşezarea într-o structură reticulară, după trei direcţii, a unor baghete cari apar în urma rezistenţei mai mari pe care nichelul din compoziţia meteoriţilor sideritici (care se găseşte sub forma a trei minerale: camasit, cu un conţinut mic de nichel; tenit, foarte bogat în nichel, şi plesit, cu un conţinut de nichel intermediar între celelalte două) O Figurile lui Widmannstâtteji pe suprafaţa Opune atacului CU acid	şlefuită	a unui meteorit de fier
azotic.
4.	Widmcmnstâtten, structura Metg. V. Structură Wid-mannstâtten, sub Structură.
5.	Wiedemann-Franz, legea lui F/z., Elt.: Raportul dintre conductibil itatea termică şi conductibil itatea electrică e acelaşi pentru toate metalele, la o aceeaşi temperatură. Acest raport creşte proporţional cu temperatura absolută. — Acest enunţ al „legii" nu e valabil la temperaturi joase.
6. Wiedemann-Franz, teorema lui	Fiz., Elt. V. Wiedemann-Franz, legea lui —.
7. Wiegemesser, pl. wiegemessere. Ind. alim. V. sub Tocare 1.
8.	Wieghardt, analogia lui Rez. mat.: Analogie între ecuaţia biarmonicăce apare în problema plană a teoriei elasticităţii- şi ecuaţia biarmonică la care se ajunge în problema plăcilor plane subţiri, în lipsa sarcinilor transversale p. Astfel» funcţiunea F de tensiune din cazul problemei plane se poate obţine pe cale experimentală, pe un model, ca suprafaţa medie deformată a unei plăci plane, neîncărcată dar supusă unor anumite deformaţii pe contur. Pentru acesta se observă că în problema plană se cunosc pe contur funcţiunea F şi deri-
$F
vata normală Deci modelului trebu ie să i se impună pe con-
turdeplasarea^şi o pantăa tangentei —. Curburile pe direc-
dn
ţii le y, respectiv x ale suprafeţei med i i deformate vor da (cu un anumit coeficient de proporţional itate, funcţiune de modelul folosit) tensiunile ax, respectiv cr^; de asemenea, torsiunea geodezică în punctul respectiv va fi proporţională cu tensiunea tangenţială . Se menţionează că liniile isostatice din problema plană corespund la liniile de curbură ale suprafeţei.
Se poate face, astfel, ca unei porţiuni de contur libere de sarcini a unei grinzi-peretesă-i corespundă o porţiune de contur incastrată pentru model. De asemenea, la o sarcină concentrată pe conturul grinzii-perete îi va corespunde un punct angulos pe conturul modelului. La o sarcină tangenţială pe conturul grinzii-perete îi va corespunde un contur rectiliniu pentru model.
Această analogie a fost extinsă de Mindlin pentru domenii multiplu conexe şi pentru acţiunea forţelor masice şi a variaţiilor de temperatură.
Dificultăţile de aplicare a acestei metode consistă în măsurarea curburilor şi a torsiunii geodezice pe model. Pentru aceasta s-a realizat un dispozitiv original, în care placa încovoiată e constituită dintr-un material transparent pe care se proiectează o reţea a cărei reflexiune se observă pe un ecran, în acest mod, deformaţia reţelei, care se poate măsura, e proporţională cu deformaţia unui element infinit mic, paralel cu suprafaţa mediană.
După Kalmanok se poate folosi această analogie pentru un calcul analitic al unei grinzi-perete cu contur dreptunghiular. Considerînd gradele de libertate de mişcare ale unui element infinit mic, lipit de conturul exterior al plăcii dreptunghiulare, se poate vedea că fiecare element are două şrade de libertate: deplasarea şi unghiul de rotaţie relativ la secţiunea de contur. Fac excepţie colţurile dreptunghiului, unde apar trei grade de libertate: deplasarea şi cele două unghiuri de rotaţie relative la cele două feţe perpendiculare ale conturului. Astfel, suprafaţa elastică a plăcii rezolvă în mod univoc problema ordonatelor şi a derivatelor lor normale pe întreg conturul. Pe baza acestor idei, Kalmanok foloseşte pentru rezolvarea problemei plane studiile întreprinse pentru rezolvarea problemei plăcilor plane dreptunghiulare (reprezentări prin polinoame biarmonice şi serii trigonometrice).
9.	Wiegner, efectul lui Chim. fiz.: Fenomenul de dispariţie a particulelor coloidale mai mici, mai rapid decît a particulelor mai mari, la descompunerea soluţiilor coloidale polidisperse prin coagulare. Ca urmare a efectului Wiegner soluţiile coloidale monodisperse sînt totdeauna mai stabile decît cele polidisperse.
io.	Wien, efectul Chim. fiz.: Creşterea puternică a conductibil ităţi i echivalente a electrol iţi lor la gradienţi mari de potenţial, în raport cu conductibil itatea echivalentă măsurată, în aceleaşi condiţii, Ia gradiente de potenţial mici. Efectul Wien e cu atît mai puternic cu cît sînt mai mari gradientul de potenţial aplicat, concentraţia electrolitului şi valenţa ionilor constituenţi. E datorit faptului că la gradiente mari de potenţial viteza ionului devine atît de mare încît într-un interval de timp egal cu timpul de relaxare al atmosferei ionice, ionul străbate o distanţă de cîteva ori mai mare decît grosimea atmosferei ionice. în aceste condiţii, atmosfera ionică nu mai are timp să se formeze şi ionul se mişcă liber de influenţa acesteia. Efectul electroforetic şi efectul de relaxare dispărînd, conductibil itatea echivalentă e determinată numai de viteza şi de numărul ion ilor. De aceea, odată cu mărirea grad ientulu i de potenţial, conductibil itatea echivalentă a electrol iţi lor aproape complet disociaţi tinde către conducti-
Wien, legea Iui ~
598
Willow
bilitatea echivalentă limită aA^ , iar conductibilitatea echivalentă a electro l iţi lor parţial disociaţi (cu gradul real de disocierea) depăşeşte valoarea aA^ deoarece, sub influenţa cîmpului electric foarte intens, se produce o disociere alternativă a moleculelor nedisociate, mărindu-se numărul de ioni capabili sa conducă curentul electric.
Efectul Wien constituie o verificare experimentală a teoriei lui Debye-Huckel-Onsager a conductibilităţii electrice a soluţiilor de electroliţi.
1.	Wien, legea lui Fiz. V. sub Radiaţie termică.
2.	Wien, teorema lui ~. 1. Fiz.: Sin. Legea de deplasare a lui Wien. V. sub Radiaţie termică.
3.	teorema lui 2. Fiz.: Puterea emiţătoare maximă a unui corp negru e proporţională cu puterea a cincea a temperaturii absolute a corpului negru.
4.	Wiikit. Mineral.: Mineral cu compoziţie inconstantă, constituit dintr-un amestec de Ca3U(Nb05H)3(oc-wiikit) şi Y4(NbOsH)3(p-wiikit). Are culoare brună răşinoasă, duritatea 6 şi gr. sp. ^4,8.
5.	Wildflysch. Stratigr.: Formaţiune constituită din depozite resedimentate în urma unor alunecări sau prăbuşiri submarine, şi anume din argile, gresii, brecii şi conglomerate. Elementele sale caracteristice sînt: texturile de alunecare (încreţirea şi fragmentarea gresiilor între două pachete nederanjate); argilele lipsite de stratificaţie, cu aspecte haotice şi blocuri diseminate, aceste depozite reprezentînd curgeri de noroi fosile (olistostrome)', blocurile foarte voluminoase şi klippele (olistolithele), cu matrice de argilă, de brecie sau de conglomerat tilloid.
Regiunile de Wildflysch sînt larg răspîndite în Alpi (pîn-zele ultrahelvetice), în Apenin i (argiile scagl iose) şi în Carpaţi.
în Carpaţii orientali, acest facies e cunoscut în Maramureş (Wildflysch priabonian în împrejurimile Săcelului), în Rarău, în Hăghimaş şi în munţii Persani (Wildflysch barremian-bedoulian, cu mari klippe incorporate de calcare triasice şi jurasice); în intervalul Oligocenului superior din regiunea de curbură a Carpaţilor (Poienile Siriului). O formaţiune similară, cu olistostrome şi olistolite, dar lipsită de intercalaţii de gresii de tip flysch, o constituie argilele cu blocuri, cari însoţesc mu ite masive de sare miocenede la curbura Carpaţilor (brecia sării de la Podeni, Vistierniceni, Băd ila).
Faciesul de Wildflysch se mai găseşte dezvoltat în partea de sud a Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi), în intervalul Cretacicului superior, cum şi în Banatul oriental (podişul Mehedinţi), în intervalul Cretacicului superior.
6.	Wilkeit. Mi ne ral.: Mineral din grupul apatitului (v.), care conţine, în procente, uneori destul de mari, Si02 şi S04.
7.	Willemit. Mineral.: Zn2Si04. Silicat de zinc natural, întîlnit rar în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri de plumb şi zinc, formînd, uneori, pseudomorfoze după cala-mină (v.). Se cunosc rare cazuri, cînd willemitul e de origine endogenă, în zăcăminte metasomatice de contact.
Are compoziţia chimică: 73% ZnO şi 27% Si02, conţinînd, în mod obişnuit şi MnO şi FeO.
Cristalizează în sistemul trigonal, clasa romboedrică, avînd structura cristalină identică cu a fenacitului (v.), în locul ionilor de Be fiind ioni de Zn. Formează rar cristale, cu habitus prismatic, întîlnindu-se mai des sub formă de concreşteri cristaline aciculare, de agregate radiare şi sub formă de stalactite în cavităţile rezultate prin disolvare.
E incolor sau are culoarea galbenă-brună, cu nuanţă uneori verzuie sau roşietică, luciu sticlos-gras şi urma albă. Unele verietăţi capătă, cînd sînt supuse acţiunii razelor ultraviolete,
o	luminescenţă verde. E casant; prezintă clivaj slab după (0001) şi (1120), şi spărtură concoidală aşchioasă. E optic un iax, cu indicii de refracţie s=1,719 şi co=1,691. Are duritatea
Descrierea de către o navă a curbei Williamson. 1) drumul iniţial al navei ; 2) nava începe să întoarcă; 3) nava a schimbat de drum de 60e; 4) punct în care începe efectiv schimbarea sensului întoarcerii; 5) punct de terminare a întoarcerii; 6) distanţă egală cu un diametru tactic.
5’*-6 şi gr. sp. 3,89*• *4,18. Nu se topeşte la flacăra suflătorului, dar prin calcinare îndelungată pe cărbune formează o eflores-cenţă de ZnO, galbenă la cald şi albă la rece. în pulbere se disolvă în HCI, cu separare de gel de siliciu.
în concentraţii mari prezintă importanţă ca minereu de zinc, şi e folosit şi la fabricarea ecranelor fosforescente, ca detector în unele lămpi electronice, etc.
8.	Williamson, curba Nav.: Curbă analogă curbei lui Butakov(v.), descrisă de o navăcare întoarce într-un bord de 60° de la drumul iniţial
(v. fig.), după care schimbă cîrma banda în bordul opus pînă ajunge la capuj invers celui iniţial. în acest moment nava se găseşte la o distanţă, de punctul în care a început întoarcerea iniţială, egală cu un diametru tactic (v. sub Curbă degiraţie).
Serveşte la salvarea unei persoane căzute peste bord în caz de ceată, noaptea sau cînd vizibilitatea e slabă.
9.	Williamsonia. Paleont.: Plantă din grupul Bennettitales, cunoscută din Triasicul superior pînă în Cretacicul inferior.
Resturile fosile sînt reprezentate, în special, prin flori, cari au formă discoidală sau formă de cupă cu margin i crestate. Frunzele sînt de tip Zamites. în timpul Jurasicului a avut o largă răspîndire în diferite regiuni ale globului. Specia Williamsonia banatica e frecventă în depozitele de vîrstă jurasică din Banat.
io.	Willow. Ind. text.: Maşină de destrămat şi curăţit deşeurile de bumbac cu conţinut mare de impurităţi. E constituită din următoarele mecanisme şi elemente (v. fig.): un meca-n ism de al imenta-re cu funcţionare period ică, compus din transportorul
1	care conduce deşeurile la cil in-drele presătoare
2	şi 3, de unde sînt aruncate în camera de lucru 4, la a cărei umplere se acţionează cla-peta 5 pentru închiderea eiş iopri-rea alimentării; un dispozitiv de destrămare şi curăţire compus d intr-o tobă rotitoare 6echipatăcu cuie, un grătar 7 şi un sistem de cuie fixate de carcasa 8\ o cameră colectoare 9 dispusă sub barele grătarului, de unde impurităţile uşoare sînt absorbite şi evacuate de un ventilator 10, iar cele grele cad pe melcul transportor 11', un dispozitiv de evacuare care consistă din clapeta 12 care se deschide şi un cilindru 13 care aruncă bumbacul prelucrat pe banda transportoare 14
Floare de Williamsonia.
Schema maşinii de curăţit deşeuri.
Willyamit
599
Wilson, camera ^
1.	Willyamit. Mineral.: (Ni, Co)SbS. Varietate de ullma-nit (v.), în care o parte din nichel e înlocuită isomorf cu cobalt. Are culoare albastră-cenuşie deschisă. Se disolvă în H2S04cald.
2.	Willywaws. Nav.: Vînt de tipul Bora, în insulele Ale-utine.
3.	Willy-Willy. Nav.: Sin. Ciclon. Termen folosit în această accepţiune pe coasta de nord-vest a Australiei.
4.	Wilson, camera Fiz.: Aparat folosit pentru studiul mişcării particulelor ionizante, bazat pe formarea unor picături de condensare pe ionii generaţi în lungul traiectoriilor acestor particule. E deci un instrument care dă informaţii în domeniul radioactivităţii, al reacţiilor nucleare, al razelor cosmice. Principiul e condensarea vaporilor aduşi în stare de suprasaturaţie printr-o detentă ad iabatică a gazului care-i conţine, pe următoarele grupuri de particule: a) ioni, b) particule neîncărcate, probabil agregate de cîteva molecule, c) nuclee de reevaporare. Particulele încărcate au importanţă atît timp cît pot fi identificate cu traiectoria unei anumite particule. Ionii mai vechi cari s-au deplasat departe de punctul în care au fost formaţi sînt îndepărtaţi de un cîmp electrostatic măturător. Particule mici neîncărcate sînt totdeauna prezente într-un gaz; funcţionarea camerei Wilson e posibilă doar cu un amestec de gaz şi vapori la care formarea acestor nuclee are loc la o suprasaturaţie mai mare decît aceea necesară condensării pe ioni. Condensarea pe nuclee de reevaporare nu poate fi înlăturată. Acestea se îndepărtează continuu prin detente succesive ,,de curăţire" cari urmează fiecărei detente principale. Suprasaturaţia vaporilor cari se condensează poate oscila între două limite. Cea mai joasă, egală cu circa de patru ori suprasaturaţia vaporilor de apă în aer, e determinată de apariţia ionilor gazoşi sub formă de particuledistincte. Limita superioară, egală cu de circa opt ori suprasaturaţia, e determinată — nu prea precis — de o condensare intensă sub formă de nor. Condiţiile de creştere şi stabilitate a picăturilor încărcate sînt date de următoarea ecuaţie:
RQg p
—In — M p0
2 T a
da \ ex s2 ) 8 7r c
diferite necesită suprasaturaţii diferite pentru a iniţia creşteri ilimitate. Condensarea pe particule neîncărcate are loc după aceeaşi ecuaţie, în care q~0. în acest caz nu se poate defini o suprasaturaţie critică comparabilă cu cea existentă la particulele încărcate. S-a constatat experimental că numărul particulelor neîncărcate pe cari are loc o condensare creşte cu suprasaturaţia. Limita superioară a suprasaturaţiei vaporilor de apă în aer, la care un număr atît de mare de nuclee devin eficace încît se formează un nor continuu, e de circa opt ori valoarea suprasaturaţiei. Ea nu depinde de natura gazului—oxigen, hidrogen sau bioxid de carbon; deci nucleele pe cari se produce condensarea sînt agregate ale moleculelor de vapori. Funcţionarea camerelor cu ceaţă depinde de producerea şi persistenţa pentru un timp limitat a suprasaturaţiei critice necesare condensării vaporilor de-a lungul traiectoriei particulei. Suprasaturaţia se produce printr-o detentă adiabatică în timpul căreia un piston se deplasează controlat. Mărimea dilataţiei e exprimată prin raportul v2ltv1 al volumelor final şi iniţial. Pentru aer suprasaturat cu vapori de apă, v2\vl — 1,3. Limita suprasaturaţiei critice depinde de temperatură, şi anume scade'cu temperatura.
O cameră cu ceaţă care lucrează cu vapori de apă are o I imită inferioară efectivă pentru temperatura finală de circa —40° corespunzătoare unei temperaturi iniţiale de condensare pe ionide —10°. Limitasuperioarăcorespundetemperaturii iniţiale de 50°. Mărimea controlată în timpul dilatării e fie volumul, fie presiunea. Raporturile de dilatare în volum şi presiune sînt
Y/ (Y-1)
în care a e raza picăturii, T e tensiunea superficială, s1 e constanta dielectrică a mediului, s2 e constanta dielectrică a lichidului, R e constanta gazelor, M e greutatea moleculară a vaporilor, 0 e temperatura absolută, a e densitatea picăturii, Pq e presiunea de saturaţie, p e presiunea vaporilor.
Punctele cari se găsesc deasupra curbei In plp0 funcţiune de a (v. fig.) reprezintă picături înconjurate de vapori cari se vor condensa pe ele. Dacă condensarea conduce la un punct al curbei, creşterea se ^ opreşte cînd picătura e încă ^ invizibilă. In cazul contrar, picătura creşte peste limite vizibile, pînă cînd factorii externi îndepărtează condi- • ţia de suprasaturaţie. Iniţial nu există picături d in a doua categorie, dar la o detentă adiabatică picături din prima categorie trec în a doua, dacă suprasaturaţia realizată e mai mare decît valoarea corespunzătoare ra-
Rsza picături/
Echilibrul presiunii de vapori pentru picături mici.
1) particule încărcate; 2) particule neîncărcate.
zei ax. Pentru apă la 0°, al = 6*10-8cm şi (p/p^a.—4,2, ceea ce corespunde la limita inferioară de suprasaturaţie necesară condensării^. Ecuaţia de mai sus reprezintă o primă aproximaţie. în real itate, sarcinile de acelaşi semn nu devin vizibile (eficace) exact la aceeaşi suprasaturaţie, iar sarcini desemne
Dilatarea de volum controlat se execută mecanic; cealaltă se realizează conectînd camera la o incintă cu presiunea interioară cunoscută. Suprasaturaţia creată prin detentă e o stare instabilă, deoarece peretele camerei rămîne la o temperatură mai înaltă decît a gazului. Se produce un schimb de căldură care distruge suprasaturaţia. Dacă schimbul de căldură are loc în timpul dilatării, aceasta nu mai e strict adiabatică. Există o limită inferioară admisă pentru viteza de dilatare care depinde de dimensiunile şi de forma camerei, de natura şi presiunea gazului de lucru. Căldura de condensare contribuie de asemenea la distrugerea suprasaturaţiei. Persistenţa suprasaturaţiei e importantă deoarece determină timpul de colectare în care camera e capabilă să primească particule cari apar la întîmplare în timp. Durata maximă sensibilă pentru o cameră de volum controlat e de 0,6 s şi corespunde unui raport de d il atare de 1,13 şi unei densităţi de condensare de bază mai mică de 10 picături/cm3. Durata sensibilă în camerele cu presiune controlată poate fi extinsă pînă la de 20 ori durata normală printr-o continuare lentă şi controlată a dilatării principale, astfel încît să fie menţinut nivelul de suprasaturaţie. S-au construit camere cu sensibilitate permanenta, bazate pe menţinerea unui gradient mare de temperatură în interiorul lor. Gazul închis e saturat în regiunea superioară (caldă) alimentată continuu cu vapori, şi în cea inferioară (rece), şi suprasaturat, deci capabil de condensare pe ioni, în regiunea centrală. Un cîmp electrostatic măturător, menţinut de o grilă aşezată deasupra regiunii sensibile, îndepărtează nucleele de condensare transportate de vapori şi ionii formaţi în partea superioară a camerei. Precizia măsurărilor în aparatele de sensibil itate permanentă fiind inferioară celorlalte tipuri, acestea nu sînt curent întrebuinţate. Punerea în evidenţă a fenomenelor din camera Wilson se face fie prin fotografiere, în cazurile în cari sînt necesare doar informaţii calitative, fie prin contoare, ca în investigaţii de precizie ale razelor cosmice. Intervalul de timp în care particule cari pătrund în cameră pot fi fotografiate cu distorsiuni nu mai
Wilson, teorema lui
600
Wohlerit
mari decît ale celor cari pun în acţiune contoare e de ordinul timpului de detentă, 0,01 •••0,02 s. Precizia măsurărilor depind-e de timp, fiind limitată de distorsiunile camerei, dintre cari convecţia liberă a gazului din cameră e cea mai importantă. Aceasta are loc atît în timpul detentei, după trecerea particulei ionizante, cît şi în timpul creşterii picăturii pînă la efectuarea fotografiei. Un diametru minim al picături i fi ind necesar datorită limitării iluminării, timpul al doilea nu poate fi prea mult scurtat. Măsurarea momentului cinetic al particulelor deviate de un cîmp magnetic perpend icu Iar pe traiectorie face posibilă evaluarea masei de repaus şi a energiei lor. Limitările în precizia măsurării momentului provin din trei cauze: a) traiectoria urmată de particula rapidă nu e circulară, cum se presupune în calculele momentului, fiind deformată de ciocnirile suferite în cîmpul coulombian al nucleelor atomilor gazului; b) fotografierea picăturilor condensate pe ioni se face cu o întîrziere faţă de momentul producerii lor; c) procedeul de măsurare a curburii traiectoriei introduce erori. Măsura performanţei unei camere cu ceaţă e dată de momentul maxim detectabil. Mărimiie puse în evidenţă sînt momentul cinetic, densitatea de ionizare, electronii secundari, particulele de recul, simuItaneitatea unor evenimente, etc. — Sin. Cameră cu ceaţă, Cameră cu detentă, Cameră de expansiune.
î. Wilson, teorema lui Mat.: Dacă fi e un număr prim, suma1-f2-f3-j-*"(£ + 1) e totdeauna divizibilă cu fi.
2.	Wiluit. Mineral.: Sin. Vezuvian (v.), Viluit.
3.	Wimet. Metg.: Metal dur metaloceram ic det ip Wid ia (v.), constituit din carburi de wolfram şi 0—15% carburi de titan, liantul fiind cobaltul în proporţie de pînă la 12%.
4.	Wimshurst, maşina Elt. V. Maşină electrostatică, sub Maşină electrică.
5.	Winkler-Zimmermann, ipoteza Rez. mat.: Ipoteză simplificatoare folosită în teoria grinzilor sau a plăcilor rezemate pe un mediu continuu cu proprietăţi de deformare ideal elastice. în baza acestei ipoteze, între presiunea fi, dintre grindă (placă) şi mediu, şi deplasarea w a suprafeţei de separaţie a acestuia din urmă există o relaţie lineară de forma:
fi^y,
în care kx e modulul de fundaţie sau coeficientul de tasare al mediului elastic şi reprezintă presiunea pe care o produce o tasare egală cu unitatea. Pentru aplicaţii, v. sub Grindă pe mediu elastic, şi sub Placă pe mediu elastic.
e. Wintergreen, ulei de Chim.: Esenţă izolată prin antrenarea cu vapori de apă a plantei Gaultheria procumbens L. (familia Ericaceae), care creste spontan în Canada şi în Nordestul Statelor Unite ale Americii.
Frunzele proaspete se supun unei fermentaţii prin macerare în apă, 10—15 ore; prin aceasta, sub influenţa enzimei prime-verozidaza, glicozida monotropinasescindează în metil salicilat şi primeveroza. Randamentul de obţinere a uleiului eteric din frunzele fermentate se cifrează la 0,66%.
Uleiul de wintergreen e un lichid aproape incolor, pînă la galben-roşcat, cu miros şi gust aromatic şi caracteristic ; are: d15--=1,180-1,93 ; [a]D=-0°25/----1°30'; «“=1,5350---
1,5360; indicele de esterificare 334*• *365; conţinutul în ester calculat ca sal ici lat de metil 96-•-99 %; solubil în 6-*-8 volume alcool etilic de 70%. Compoziţia chimică: salicilat de metil, triacontan, un alcool C8HieO, un ester C14H2402.
Uleiul se falsifică frecvent cu salicilat de metil sintetic.
Se utilizează în principal ca agent de aromatizare pentru bomboane, gumă de mestecat, unele băuturi seci. în preparatele medicinale (linimente) şi cosmetice (paste de dinţi, ape de gură) e din ce în ce mai mult înlocuit cu salicilatul de metil sintetic. Sin. Esenţă de Gaultheria.
7. Wiplâ. Metg.; Oţel crom-nichel inoxidabil şi antico-roziv, conţinînd în medie 18% Cr, 8% Ni şi sub 0,10% C
şi restul fier. Are structura austenitică şi e folosit în lucrări de proteză dentară. Var. Viplă.
s. Wiserit. Mineral.: MnC03. Carbonat de mangan natural, cu un conţinut mare de apă, întîlnit în crăpăturile haus-mannitului (v.). Are culoarea albă gălbuie pînă la roşie şi luciu mătăsos. Se prezintă sub formă de agregate fibroase.
9.	Witherit. Mineral.: BaCOg. Carbonat de bariu, natural, care conţine 77,7% BaO şi 22,3% C02 şi, ca impurităţi, stronţiu.
Se întîlneşte în unele zăcăminte hidrotermale, în parage-neză cu calcitul, dolomitul, sulfurile de Pb, Zn, Fe şi, deseori, cu baritina.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale cu habitus pseudoexagonal. Prezintă frecvent macle ciclice de întrepătrundere după (110). Se găseşte sub formă de mase sferoidale şi reniforme, iar, uneori, în aigregate fibroase, foioase sau în vinişoare. E incolor sau alb, cu nuanţe cenuşii sau galbene şi cu luciu sticlos şi, în spărtura, gras. în razele catodice devine uneori galben lumincscent. E casant, are duritatea 3-• *3,5, gr. sp. -4,2—4,3 şi indicii de refracţie: «^=1,529,^ = 1,676 şi n^ = 1,677.
Se topeşte uşor la flacăra suflătorului, dînd o globulă transparentă, care, după răcire, devine emailată. Se disolvă cu efervescenţă, în soluţii diluate de HNOs şi HCI. Praful de witherit e toxic.
10.	Wittichenit. Mineral.: 2 Cu2SBi2S3. Sulfură dublă de cupru şi de bismut, naturală, întîlnită în multe zăcăminte de cupru. Cristalizează în sistemul rombic, rar în cristale cu habitus tabular, frecvent în mase compacte. Are culoarea cenuşie de plumb, cu urma neagră. Prezintă spărtură neregulată, fiind grăunţoasă. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. =4,3**-4,5.
11.	WKB, metoda Fiz. V. Wentzel-Kramers-Brillouin, metoda - .
12.	Wofatit. Chim. fiz.: Numire tehnică a unor schimbători sintetici. Wofatiţii sînt dintre primele răşini sintetice, schimbătoare de ioni, cunoscute.
Se cunosc atît wofatiţi acizi (cationiţi), produşi prin condensarea fenolului sau a derivaţilor sulfonaţi, carboxilaţi sau fosforiIaţi ai acestuia, cu formaldehida, cît şi wofatiţi bazici (anioniţi), produşi prin condensarea aminelor alifatice sau aromatice cu formaldehidă sau cu diferiţi derivaţi cloruraţi (dicloretan).
Structura şi mecanismul de acţiune al wofatiţilor sînt aceleaşi cu ale celorlalţi schimbători de ioni. Deosebit de wofatiţii obţinuţi prin condensare (sau policondensare) s-au obţinut în ultimul timp wofatiţi (ca, de altfel, şi alte răşini schimbătoare de ioni) şi prin reacţii de polimerizare simplă, cum sînt wofatiţii obţinuţi prin polimerizarea mixtă, spaţială, a st i ren ului, et i Ist i ren ului şi a d ivin ilbenzenu Iu i.
Capacitatea de schimb e asigurată prin sulfonare sau ami-nare (după natura schimbătorului dorit) ulterioară. Wofatiţii de polimerizare simplă, ca cei de mai sus, au o capacitate de schimb superioară wofatiţilor de condensare, o stabilitate chimică şi o rezistenţă mecanică, de asemenea, mai mari decît ale wofatiţilor de pol icondensare.
13.	Wohlerit. Mineral.:
(Na, Ca)3(Mn, Fe", Fe'”, Ti, Nb, Zr)[(OH,F)| (SiO^J.
Silicofluorură de sodiu şi calciu, naturală, care conţine în procente variate Mn, Fe, Ti, Nb şi Zr, iar uneori şi 0,7% Hf.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale aproape totdeauna cu habitus tabular după (100) şi cu faţa superioară fisurată. Prezintă şi macle după (100), cari dau cristalelor aparenţa unei simetrii rombice, şi clivaj imperfect după (010).
Are culoarea, de obicei, galbenă ca mierea sau ca sulful şi rar e incolor, cu luciu răşinos. E foarte casant; are spărtura microconcoidală, duritatea 5***6, gr. sp. 3,44. E transparent şi are indicii de refracţie: n =1,700, nm =1,716 şi «^=1,726.
Wolcrylon
601
Wolfram
1.	Wolcrylon. Ind.text.: Fibră care se obţine prin extrudarea unei soluţii vîscoase de răşină sintetică pol in itrilacr il ică.
Se fabrică aproape excluziv în lungimi comparabile cu lungimea lînii şi a bumbacului, putînd fi filată în amestec cu aceste fibre naturale. Are indici de calitate superiori şi, ţn special, o foarte mare rezistenţă la acţiunea luminii şi a agenţilor atmosferici.
E folosită la fabricarea ţesăturilor tip lînă, pentru costume, pardesie, etc. Sin. Rolan, Orlon, Wolacryl, etc.
2.	Wolf, pl. wolfuri. Ind. alim. V. sub Tocare 1.
3.	Wolf, numărul lui Astr.:	Număr care caracteri-
zează activitatea solară, definit prin r=k(f-f10 g), în care g e numărul grupurilor de pete cari apar în fiecare lună, / e numărul total al petelor din aceste grupuri, iar k e un coeficient caracteristic instrumentului de observaţie. Există corelaţii între numerele lui Wolf şi magnetismul terestru, aurorele polare si fenomenele ionosferice.
4.	Wolfram. Ch im.: W. Element din grupul al şaselea secundar ai sistemului periodic. Are nr. at. 74; gr. at. 183,85 ; gr. sp. 19,35; p.t. 3410°; p. f. 5930°. în stare topită, wolframul e al-b strălucitor, iar sub formă de pulbere e cenuşiu închis. Are căldura specifică mică, iar conductibil itatea electrică e de 28% din cea a argintului la 0°. Prin încălzire la 2000° conductibil itatea electrică se micşorează de 14 ori. Wolframul e mai rezistent din punctul de vedere mecanic, decît majoritatea metalelor. Duritatea în scara mineralogică variază între 4 şi 8, în funcţiune de metoda de prelucrare şi de impurităţile conţinute. El îşi menţine rezistenţa la temperaturi înalte, în combinaţiile lui, wolframul funcţionează cu valenţe cuprinse între doi şi şase. Combinaţiile exavalente sînt cele mai stabile.
în scoarţa pămîntului se găseşte în concentraţia de 0,0064% numai în combinaţii, în special ca wolframaţi. Mineralele cele mai importante sînt: scheelitul (v.), wolframitul (v.), reinitul (v.), hubneritul (v.), stolzitul (v.) şi raspitul (v.). Mai rar se găseşte ocrul de wolfram (WOs). Wolframul a fost identificat şi în unii meteoriţi. El însoţeşte staniul în pegma-tite şi în rocile acide.
Wolframul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abundenţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
180	0,122%	-	-	-
181	-	140 z	captură K; emisiune 0-	Talsl (d, 2 n) Wm
182	25,77	-	-	-
183	14,24		-	-
184	30,88	-	-	-
185		73,2 z	emisiune	W184 (n, y) Wlsă, W1S6 (n, 2 n) W185, W184 (d, p) W185, Re187(d, a)W185
186	29,17	-	-	-
187	—	24,1 h	emisiune (3“	W186(n, y)W187, W1s6 (d,p)W187
Minereurile de wolfram cu 2--*7% W03 se îmbogăţesc în prealabil prin separare magnetică şi prin flotaţie pînă se obţin concentrate cu 60% WOs.
Aceste concentrate sînt supuse unei topiri alcaline oxida-tive prin care wolframul trece în wolframat solubil:
2	FeW04-f 2 NaaC03+1/202=2 Na2W04+ Fe208-f 2 C02. După filtrare, soluţia se tratează cu acid clorhidric concentrat, la cald, şi astfel se precipită acidul wolframic, care
apoi se filtrează. Uneori se repetă operaţia de disolvare şi precipitare. Apoi se usucă şi se calcinează wolframul trecînd în trioxid, W03, care în continuare e redus cu cărbune sau în curent, de hidrogen, pînă la metal. Din cauza punctului de topire înalt, wolframul se obţine sub formă de pulbere. Dimensiunile particulelor pulberii de wolfram, cari determină posibilitatea utilizării ulterioare sub formă de metal compact, sînt în funcţiune de o serie de factori: temperatura la care are loc reducerea oxizilor, volatilitatea oxizilor, umiditatea, viteza hidrogenului şi conţinutul de impurităţi. Se obţine în stare compactă prin sinterizare şi batere cu ciocanul. Wolframul obţinut prin reducerea oxidului cu cărbune conţine 1"*2% carbon, cum şi alte impurităţi şi se foloseşte la obţinerea carburilor de wolfram. Wolfram de înaltă puritate se obţine prin descompunerea termică a hexaclorurii de wolfram la încălzire între 600 şi 800°, în vas închis, şi depunerea pulberii de wolfram pe un filament de wolfram. Se mai poate obţine prin reducerea hexaclorurii cu hidrogen şi, în fine, prin electroliza la temperaturi de 1050*••1300° a unei topituri de wolfram it sau scheel it cu boraxsau cu un amestec de meta- şi pirofosfat de sodiu. Catodul e constituit dintr-o bară de wolfram, iar anodul e însuşi creuzetul confecţionat din grafit, în care se face topitura. Cristalele de wolfram depuse pe catod vor fi cu atît mai mari cu cît temperatura băii e mai înaltă, cu cît densitatea de curent e mai mică şi cu cît procentul de impurităţi din electrolit e mai mic.
Wolframul e greu de prelucrat sub presiune, astfel încît tehnologia obţinerii wolframului maleabil din puIbere e destul de complexă şi se realizează prin metode metaloceramice. Pentru a obţine wolfram maleabil se presează pulberea în vergele la 2“*2,5 t/cm2 şi se sinterizează circa 30 min la 900-*-1250°. Sinterizarea e continuată în atmosferă de h idrogen uscat prin trecerea curentului electric cu o astfel de intensitate încît să se atingă temperaturi de 3000---31000. Apoi vergeaua respectivă e prelucrată prin forjare la temperatura de 1300-**1200°, după care se poate trage în sîrmă cu grosimi de 0,01 •••1 mm. Adeseori, la filamentele becurilor electrice sînt necesari diametri şi mai mici (0,007 mm), lucru care nu se poate realiza pe cale mecanică; de aceea se recurge Ia corodarea cu diferite săruri topite, ca: fericianură de potasiu, persulfat de amoniu sau amestec de azotat cu azot it deşod iu, etc.
Tabla de wolfram se prelucrează similar, prin laminare între cilindre, cînd se poate ajunge pînă la grosimi de 0,003 mm. Pentru a mări plasticitatea metalului şi rezistenţa lui într-o singură direcţie se preferă obţinerea filamentelor monocrista-line. Aceasta se realizează adăugînd pulberii iniţiale 0,75***2% bioxid de toriu. Această impuritate, adăugată intenţionat, are drept scop să micşoreze posibilităţile de recristalizare ale cristalelor mici şi să favorizeze creşterea celor mari. Viteza de creştere a cristalelor într-o sîrmă trasă de wolfram creşte cu temperatura şi e cu atît mai încetinită cu cît diametrul sîrmei e mai mic. Menţinînd sîrma de wolfram la temperaturi înalte, cristalele alungite, deformate prin tragere, se transformă, în urma dispariţiei tensiunilor prin recoacere, în poliedre a căror mărime finală e cu atît mai mare cu cît a fost mai puternică tensiunea iniţială preluată de cristale în timpul tragerii.
Wolframul e stabil în aer la temperatura obişnuită. Prin încălzire, însă, se oxidează la trioxid, WOs. Vaporii de apă îl atacă la roşu la bioxid, W02. Azotatul nu reacţionează sensibil cu wolframul nici la 1500°, iar hidrogenul e absorbit în proporţie foarte mică. Cu fluorul reacţionează chiar la temperatura obişnuită, iar cu clorul numai la roşu. Cu cărbunele reacţionează la roşu, dînd carburi. Faţă de acizi, wolframul e stabil, în special în stare compactă, cînd are tendinţă de pasivare. în stare pulverulentă e atacat lent de un amestec de acid azotic şi fluorhidric; e atacat, însă, energic, de topituri alcaline oxidative.
Wolframit
602
Wolframit
Wolframul se întrebuinţează la fabricarea oţelurilor speciale cari se^ caracterizează prin duritate, elasticitate şi rezistenţă mari. în aliaj cu fierul şi cromul dă aşa-numitele oţeluri rapide, cari îşi păstrează duritatea şi la roşu; pentru aliere se utilizează sub formă de ferowolfram, aliaj care conţine 81 •••83% W şi care se obţine din wolframite prin reducere cu cărbune în cuptor electric. Oţelurile rapide conţin carburi duble de fier şi wolfram cu compoziţiile între Fe3W3C şi Fe4W3C, cari imprimă duritatea acestor oţeluri. Fierul poate fi înlocuit parţial cu cobalt sau cu nichel. O deosebită însemnătate o are wolframul la fabricarea filamentelor pentru becurile electrice, din cauza temperaturii de topire înalte, a volatilităţii şi căldurii specifice mici. Sîrma de wolfram se utilizează la bobinajele cuptoarelor electrice, la fabricarea redresoarelor electrice. Foi- de wolfram sînt utilizate ca anticatod în tuburile de radiaţie X. Sin. Tungsten.
Wolframatul de bariu e întrebuinţat drept pigment alb cu putere mare de acoperire, ca şi wolframatul de zinc. Acidul wol-framic e ut il izat în ceram ică, la obţinerea unor smalţuri galbene. Wolframatul de sodiu e un bun ignifug. Fosfatul de wolfram e util izat la obţinerea unor sticle protectoare contra rad iaţi ilor X şi y. Carbura de wolfram, W2C, e componenta principală a metalelor dure de tip Widia, Pobedit, etc., din cari se confecţionează plăcuţe pentru cuţite de strung, burghie sau fii iere pentru tras sîrme din metale şi aliaje înlocuind diamantul.
Wolframul dă o serie de eteropoliacizi: (X^W O unde X e un atom de fosfor, de arsen, siliciu sau bor. Se cunosc trei clase de eteropoliacizi ai wolframului: clasa 1 ; y~6;
y
clasa #=1, y—12 şi clasa cu #>1, 6<~ <12. Aceştia au o
oarecare importanţă analitică şi structurală. Ei sînt distruşi de aicalii.
Combinaţiile mai importante ale wolframului sînt:
Hexafluorura de wolfram, WF5, are	p.	t. 2,5°; p. f. 19,5°.
Se prezintă ca un gaz incolor sau ca	un	lichid slab gălbui.
Se poate obţine, fie prin acţiunea directă a fluorului asupra wolframului în pulbere, fie prin dublu schimb între hexa-clorură cu acid fluorhidric sau cu trifluorurile de arsen sau de stibiu. Se cunosc şi oxifluoruri, de ia cari derivă o serie de săruri duble, oxifluowolframaţi.
Hexaclorura de wolfram, WCI6, are	p.	t. 275°, p. f. 346,7°,
d 3,52. Se obţine prin acţiunea clorului	asupra wolframului
în pulbere la roşu, formează cristale violet închise. E insolubilă în apă rece, dar solubilă în solvenţi organici. Cu apa caldă hidrolizează dînd oxicloruri. Atît hexaclorura, cît şi oxiclorurile au o oarecare importanţă la purificarea şi prepararea wolframului metalic. Se cunosc şi alte halogenuri.
Trioxidul de wolfram, WOs, are p.t. 1473°, d 7,16; se prezintă sub forma unei pulberi galbene care, la încălzire, devine portocalie. La încălzire energică sau prin topire cu borax devine cristajină. Cristalele sînt galbene deschise, cristalizate rombic. în curent de acid clorhidric se volatilizează încă de pe la 500°, probabil sub formă de oxiclorură. Trioxidul e practic insolubil în apă, însă se disoIvă în hidroxizi alcalini, cu formare de wolframaţi, săruri ale acidului wol-framic, H2W04. Wolframaţii se descompun prin tratare cu acizi, obţinîndu-se un gel al trioxidului de wolfram, astfel încît trioxidul de wolfram poate fi considerat numai pînă la un anumit punct drept anhidrida acidului wolframic. Trioxidul de wolfram poate pierde o mică parte din oxigenul pe care îl conţine, fără să-şi sch imbe reţeaua cristal in ă, însă îşi sch im bă culoarea, devenind albastru, cînd corespunde formulei W10Ol9. Prin reducere electrolitică se obţine intermediar un oxid de forma W4On, de culoare violet-albastră, ale cărui compoziţie şi structură nu sînt sigure.
Bioxidul de wolfram, W02, se obţine prin reducerea trioxidului în curent de hidrogen. E o pulbere de culoare brună
cu gr. sp. 12,1. Se topeşte pe la 1300°. Prin calcinare în curent de hidrogen se poate reduce pînă la wolfram. Ca produşi intermediari ai reducerii trioxidului de wolfram în curent de hidrogen se obţin şi oxizii W10O29 şi W4Ou, mai sus amintiţi. Bioxidul încălzit în aer se reoxidează la trioxid.
Acidul wolframic şi wolframaţii.Trioxidul de wolfram se poate combina cu oxizi bazici în proporţii diferite, dînd o serie de wolframaţi, săruri ale acidului wolframic, H2W04. Aceştia se pot clasifica în wolframaţi normali, corespunzînd formulei generale: Mek>W04 sau MeS/V04, apoi metawolframaţi, cari conţin 4W03 la un Me*0. Me* reprezintă un atom de metal monovalent. Aceştia conţin totdeauna şi apă, care parţial e de constituţie, după cum se poate vedea din comportarea lor la deshidratare. Parawolfi amaţii sînt mai complicaţi, ei conţin 12WOs la 5 Me^O, cum şi apă legată în acelaşi mod ca şi la metawolframaţi. Constituţia şi structura acestor wolframaţi complecşi, ca şi a acizilor poliwolframici, nu e încă bine iămurită. Prin topirea monowolframaţilor se pot obţine şi diwolframaţi, Me^W207. Soluţiile majorităţii wolframaţijor, afară de metawolframaţi, precipită la fierbere cu acizi puternici acid wolframic galben, H2W04, care e practic insolubil în apă şi în acizi. La rece, cu exces de acid, se precipită acidul wolframic alb voluminos, care, după comportările sale, pare să fie un gel de trioxid de wolfram. Acesta pierde apă continuu, în special la cald, trecînd în acidul wolframic galben. Din metawolframaţi cu acizi nu se obţine acid metawolframic, deoarece acesta e solubil, însă, prin dublu schimb, din sarea de bariu sau de plumb, cu acid sulfuric, respectiv cu hidrogen sulfurat, din soluţie, prin concentrare în vid, se separă substanţa 4W03-9 H20 în romboedre mari.
O serie de wolframaţi simpli ai metalelor bivalente: calciu, plumb, mangan, fier se găsesc ca minerale în natură. Wolframatul de sodiu, Na2W04, e folosit la obţinerea wolframului metalic şi la prepararea altor combinaţii de wolfram. E incolor, uşor solubil în apă, cristalizat în foiţe strălucitoare din sistemul rombic, cu un conţinut de două molecule de apă pe cari le poate pierde la încălzire.
Bronzurile de wolfram sînt substanţe cristaline cu luciu, puternic metalic, colorate diferit (albastru, roşu, purpuriu, galben, etc.), cu conductibilitate electrică ca şi a metalelor. Ele se obţin din wolframaţi alcalini sau alcalino-pămîntoşi cu reducători. Structura lor a fost lămurită roentgenografic şi se arată că conţin wolfram pentavalent. S-a dovedit de asemenea că nodurile reţelei ocupate cu ioni alcalini sau alcal ino-pămîntoşi nu sînt saturate. Wolfram-bronzurile de sodiu cubice sînt semiconductori cu conductibilitate mare.
Albastrul de wolfram se obţine prin reducerea trioxidulu i de wolfram sau a acidului wolframic în soluţie apoasă, ca un produs colorat albastru intens, de compoziţie variabilă, în care wolframul are valenţele cuprinse între 5 şi 6. Formarea albastrului de wolfram, prin adăugarea de clorură stanoasă şi acid clorhidric la o soluţiede wolframat, constituie o reacţie analitică foarte sensibilă pentru recunoaşterea wolframului^ î. Wolframit. Mineral.: (Mn,Fe)W04. Mineral din seria isomorfă hiibnerit (v.) )erberit (v.), avînd compoziţia chimică: 5,9*-*17,6% Mn, 75% WOs, restul fier; uneori conţine Mg pînă la 0,5% CaO, Ta2Os, Nb2Os, SnOa, etc.
Se formează pe cale hidrotermală în asociaţie cu cuarţul, mica, topazul, fluorina, turmalina, etc. şi în strînsă legătură cu intruziunile granitice, mai ales în greisene. Se întîlneşte, mai rar, şi în unele filoane pegmatitice ale graniţelor, cum şi în zonele de oxidare (transformat în ocru wolframic) şi în aluviuni, fiind un mineral relativ stabil. Varietăţile foarte curate apar în filoane extruzive.
Wolfram iu
603
Worthite
Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa prismatică, în cristale cu habitus tabular sau prismatic, cari ating uneori dimensiuni mari, pînă la 20 cm; uneori formează macle după (100), alteori după (023). Rareori formează mase granulare grosiere compacte, sau agregate radiare şi lamelare.
Are culoarea neagră-brună, cu urma cafenie şi luciu adamantin după feţele de clivaj, iar după alte direcţii, gras. Prezintă clivaj perfect după (010) şi spărtură neregulată, e casant, are duritatea 4,5*• -5,5 şi gr. sp. 7,14---7,54. E optic biax, cu indicii de refracţie:	=2,26,	nm[_-	=2,23	şi = 2,42.
Se întrebuinţează la extragerea wolframului, fiind cel mai important minereu folosit în acest scop.
Zăcămintele cele mai importante de wolframit se găsesc în provincia Junan şi Kuantung din China de Sud, în Birmania de Sud şi în pensinsula Malaca. în Statele Unite se întîlnesc zăcămintede wolframit în Colorado, Dakota de Sud şi Nevada, iar în Europa sînt cunoscute zăcămintele din Spanna şi din Portugal ia.
î. Wolframiu. Metg.: Aliaj pe bază de aluminiu cu compoziţia: 1,4% Sb, 0,3% Cu, 0,2% Fe, 0,1 % Sn, 0,4% W şi restul aluminiu. E foarte rezistent la coroziune şi are caracteristici mecanice medii.
2.	Wolfsbergit. Mineral.: Cu2S*Sb2S3. Sulfură dublă de cupru şi stibiu, naturală, întîlnită în ganga unor filoane cu minereuri de stibiu. E isomorf cu emplectitul (v.). Cristalizează în sistemul rombic în cristale cu habitus tabular sau prismatic, adesea fără feţe bine definite. Se prezintă şi compact în agregate microgranulare.
Are culoare cenuşie de plumb pînă la neagră de fier, cu luciu metalic. Prezintă clivaj perfect după (001) şi spărtură concoidală pînă la netedă. Are duritatea 3,5 şi gr. sp. 4,8-*-5,0. La flacăra suflătorului se sparge şi se topeşte uşor. Sin. Chal-costibit, Guejarit.
3.	Wollaston, fir Fiz.: Fir de platin cu diametrul de 2---5 (X, care serveşte ca fir de suspensiune şi de torsiune pentru echipajele mobile uşoare ale unor instrumente de măsură (de ex. ale electrometrelor) sau constituie el însuşi partea mobilă a unor astfel de instrumente. Pînă la montare, pentru protecţie, e îmbrăcat într-o cămaşă de argint, care se disolvă apoi într-o soluţie diluată de acid azotic.
4.	Wollaston, prisma Fiz. V. sub Prismă polarizoare.
5.	Wollastonit. Mineral.: Ca3(Si309). Silicat de calciu natural, din grupul silicaţilor cu radicali anionici inelari, avînd compoziţia chimică: 48,3 % CaO; 51,7% Si02 şi uneori: FeO (pînă la 9%) şi impurităţi de Na20, MgO şi Al203.
Se formează în zonele de contact ale masivelor magmatice acide cu calcarele marmoreene, cum şi în şisturile cristaline calcaroase cari au luat naştere prin metamorfism în zonele de adîncime. Se găseşte frecvent în parageneză cu granaţi calciferi, diopsid, vezuvian, etc.
Cristalizează în sistemul tr ic I in ic, clasa pinacoidală, în cristale cu habitus tabular, adeseori alungit după una din axe. Formele de agregare sînt foioase, radiare sau cilindrice, solzoase, mai rar fibroase, cu fibrele dispuse paralel şi reti-cular. Prezintă macle după (100) sau (001).
Are culoarea albă cu nuanţă cenuşie sau roşcată, mai rar roşie de carne, întîlnindu-se uneori şi varietăţi incolore, transparente. Prezintă luciu sticlos sau sidefos (după planele de clivaj) şi clivaj perfect după (100) şi bun după (001). Are duritatea 4,5*"5 şi gr. sp. 2.,78—2,91.
E optic biax, cu indicii de refracţie: w^=1,614*-*1,621, ww=1,629***1,633, şi n =1,631-‘-l ,635. Se topeşte la flacăra suflătorului şi se disolvă în HCI complet, dînd un gel de silice.
Rocile cu cantităţi mai mari de wollastonit pur sînt întrebuinţate la prepararea, în cuptoare electrice, a „stofei minerale", de culoare albă, cu rezistenţă şi lungime mare a fibrei.
Zăcăminte mai importante de wollastonit se cunosc în Uralul de Nord (la Turinsk, Minusinsk, etc.), la Santa Fe (Mexic), în produsele vulcanice ale Vezuviului (pe Monte Somma), etc. în ţara noastră se întîlnesc cristale de wollastonit în zăcămintele de contact ale banatitelor cu calcarele de la Ocna de Fier (Reşiţa) şi de la Băiţa (Bihor).
6.	Wongsky. Bot.: Fructele plantei Gardenia grandiflora Lour., cum şi ale altor specii de Gardenia, din familia Rubia-ceae, cari cresc în China, în Indochina.în japonia, etc. Aceste fructe, cu lungimea de 3***5 cm şi grosimea de 1*--2 cm, conţin o substanţă colorantă identică cu cea din şofran, care e întrebuinţată la vopsirea în galben a bumbacului, a lînii şi a mătăsii.
7.	Wood, aliaj Metg.: Aliaj uşor fuzibil (v.) constituit, în cea mai mare parte, din eutecticul sistemului cuaternar Bi-Pb-Sn-Cd, şi cu compoziţia tipică 50 % Bi, 25 % Pb, 12,5 % Sn şi 12,5 % Cd. La această compoziţie are punctul de topire foarte jos, la circa 60°; la compoziţii puţin diferite faţă de acesta, punctul de topi re e de ord inul 70* ••72°. La temperatura normală, aiiajui Wood are caracteristicile or=circa 2,3 kgf/'mirr; alun-girea 3 %; duritatea HB circa 25. E folosit atît ca aliaj pentru siguranţe electrice, siguranţe pentru boilere, etc., cît şi ca material pentru modele (de turnătorie) uşor fuzibile, pentru metalizarea prin pulverizare a unor modele de lemn de turnătorie (spre a le mări durabilitatea), pentru fixarea şlifurilor metalografice pe dispozitive de prindere, etc.
8.	Wood, flanşâ Nav.: Aparat pentru astuparea găurilor de apă (v.), care consistă dintr-o tijă metalică (v. fig.), furcată la o extremitate, şi de care e legată articulat la centru altă tijă filetată, pe care gl isează un d isc metal ic ce poate fi presat pe bordaj, cu ajutorul unui fluture filetat, asigurat cu o piuliţă.
Pentru a astupa o gaură de apă se introduce, din interiorul navei, tija în gaură, cu furca în sus. Din cauza greutăţii mai mari a capătului nefurcat al tijei, aceasta ia imediat poziţia verticală; apoi se strînge fluturele pînă cînd discul presează bordajul, după care fluturele se asigură prin răsucirea piuliţei. Pentru a astupa etanş	gaura de apă,	sub	disc
se poate aşeza o garnitură de pînze de	vele. Flanşa	oarbă
Wood se confecţionează de obicei în	zece	mărimi.
9.	Woodhouseit. Mineral.: CaAI3[(0H)6(S04-P04)]. Sulfo-fosfat de calciu şi de aluminiu, natural, din grupul beudanti-tului (v.), incolor sau colorat în roşu. Se întîlneşte în parageneză cu andaluzitul (v.).
10.	Woolf, flacon Chim.: Recipient cilindric de sticlă groasă, avînd la partea superioară două sau trei deschideri tubulare. E folosit la montarea unor aparaturi chimice, la filtrări în vid, etc.
11.	Worthenella. Paleont.: Vierme din grupul anelidelor (viermi inelaţi) polichete (cu perişori), cunoscut din Cambria-nul mediu din Canada, sub forma de impresiuni asemănătoare cu reprezentanţii actuali ai grupului; corpul e format din segmente egale purtînd fiecare, de o parte şi de alta, mănunchiuri de perişori. E important pentru vechimea lui şi modul de fosilizare.
12.	Worthite. Metg.: Oţel foarte bogat aliat, inoxidabil şi necorodabil, cu structură pur austenitică, cu compoziţia: 24% Ni, 20% Cr, 3% Mo, 3,25% Si, 1,75% Cu şi restul fier. V. şî Oţel inoxidabil şi anticoroziv, sub Oţel.
Flanşă Wood.
1) bordaj; 2) tijă metalică; 3) furcă; 4) tijă filetată; 5) disc (flanşă); 6) fluture filetat; 7) piuliţă.
Wronskian
604
Wyndaloy
1.	Wronskian. Mat. V. Determinant Wronski, sub Determinant.
2.	Wulfenit. Mineral.: PbMo04. Mineral din grupul scheeli-tuiui, avînd compoziţia chimică: 61,4% PbO; 38,6% MoO şi conţinînd uneori CaO, CuO, MgO, W03, mai rar CrOs şi V205.
Se formează în zonele de oxidare ale zăcămintelor de minereuri de plumb şi de zinc şi probabil şi pe cale hidrotermală la temperatură joasă. Se cunosc pseudomorfoze de wulfenit după ceruzit sau cristale mici pe pereţii golurilor rezultate prin levigare.
Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa piramidală, în cristale cu habitus tabular pătrat şi uneori piramidal, sub formă de piramide ascuţite şi obtuze.
Are culoarea galbenă de ceară sau de miere, cenuşie, brună, uneori portocalie şi chiar roşie, cu urmă albă sau slab colorată, şi cu luciu adamantin şi în spărtură gras. Prezintă clivaj bun după (111) şi spărtură concoidală. Are duritatea 3, gr. sp. 6,3 —7 şi indicii de refracţie: s=2,283 şi 6)=2,405.
Se topeşte la flacăra suflătorului şi se disolvă încet în HCI, acoper indu-se cu o peliculă albă de PbCI2.
în cazul cînd se găseşte în cantitate mare sau împreună cu alte minerale de plumb se întrebuinţează pentru extragerea plumbului şi a molibdenului.
Rareori formează zăcăminte exploatabile în zonele de oxidare ale zăcămintelor primare de plumb.
3.	Wiirm, glaciaţiunea Stratigr.: Ultima mare glacia-ţiune alpină, succedînd interglaciarului Riss-Wurm şi prezen-tînd mai multe stadii de retragere. în Bavaria se recunosc pînă la trei coloane morenice wurmiene, cărora le corespund trei terase joase. în Italia, după climatul cald al Thyrrhenia-nului (corespunzător interglaciaruIui Riss-Wurm) a urmat o fază rece (Wurm I), apoi o fază mediteraneană cu Vitis şi o fază umedă cu Abiee, o fază rece cu Pinus (Wurm II), apoi iar o fază mediteraneană cu Vitis şi, în fine, o a treia fază
rece (Wurm III), care, însă, s-a manifestat numai în Nordul Italiei.
4.	Wurmian. Stratigr.: Etajul terminal al Pleistocenulu i, cuprinzînd ansamblul depozitelor constituite în timpul glaciaţiunii Wurm: morenele alpine interne, terasele corespunzătoare şi loessul recent.
5.	Wiirtz, balon Chim.: Balon de sticlă cu forma de sferă, cu gît lung de care e sudat un tub lateral drept (descendent cînd gîtul e sus), folosit pentru distilare în laborator. Se fabrică de capacităţi de la 5 cm3 la cîţiva litri şi cu diferite dimensiuni ale gîtului, ale tubului lateral, etc. Balonul folosit la distilarea Engler (v.) e un balon Wiirtz de 100 cm3, cu dimensiuni standard.
6.	Wurtzit. Mineral.: ZnS. Sulfură de zinc naturală, cu compoziţia chimică identică cu a blendei (v.), conţinînd însă o cantitate mai mare de cadmiu. E un mineral relativ rar, format la temperaturi joase, întîlnit împreună cu blenda în zăcăminte hidrotermale.
Cristalizează în sistemul exagonal, clasa diexagona!-pira-midală, în cristale cu habitus piramidal, tabular sau colum-nar scurt. Se întîlneşte uneori şi sub formă de mase metaco-loidale cu structură radiar fibroasă, sub formă de cruste şi de stalactite.
Are culoarea brună deschisă pînă la neagră (în funcţiune de conţinutul de fier), urma incoloră pînă la brună şi luciu adamantin sau sticlos răşinos.
Prezintă cl ivaj perfect după (1120) şi imperfect după (0001).
E casant, are duritatea 3,5***4 şi gr. sp. 4--*4,3. E optic uniax, cu indicii de refracţie s—2,378 şi co=2,356 şi pleocroic în tonuri gălbui n^>nSe deosebeşte foarte greu de blendă,
7.	Wyndaloy. Metg.: Aliaj cupru-mangan-nichel cu compoziţia: 60% Cu, 20% Mn şi 20% Ni. Se prelucrează uşor prin deformare plastică; poate fi supus tratamentelor termice pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice. Are întrebu inţărisimi-lare cu ale constantanului şi ale nichelinei. V. şî Aliaje cupru-mangan şi cupru-mangan-n ichel, sub Cupru, aliaje de
1.	X Elt.: Simbol literal pentru reactanţă.
2.	X: Simbol literal pentru numărul 10 în sistemul de scriere latină.
3.	X, aliaj Metg.: Aliaj complex de aluminiu, cu compoziţia: 3,5% Cu, 1,25% Fe, cîte 0,5---0,6% magneziu, siliciu şi nichel şi restul aluminiu, sau aliajul cu compoziţia 6% Fe, 0,6 % Mg şi restul aluminiu. Primul tip e folosit ca aliaj de turnare pentru piese cari reclamă mare rezistenţă la uzură şi rezistenţă mare la temperaturi înalte. Al doilea tip e folosit mai rar, ca aliaj pentru lagăre. V. şî Alumin iu, al ia je de —-.
4.	X, film /x/. Chim. fiz.: Film sintetic (film „construit") preparat prin scufundarea unei plăci metalice sau de sticlă în lichidul pe care se află depus filmul respectiv şi împingerea acestuia pe placă cu ajutorul unui ulei auxiliar, de pompare.
5.	X, raze Fiz. V. Radiaţie X.
6.	X, unitate Fiz.: Unitate de lungime utilizată în spectroscopia radiaţiilor X, valorînd 1X=10""11 cm.
7.	x 1. Mat.: Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuaţii cu o singură necunoscută, sau pentru una dintre necunoscutele unui sistem de ecuaţii cu mai multe necunoscute.
8.	x 2. Mor.: Simbol literal pentru variabila independentă a unei funcţiuni de o singură variabilă, sau pentru una dintre variabilele unei funcţiuni de mai multe variabile.
9.	x 3. Mat.: Simbol literal pentru prima dintre coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii. Afectat de indici, simbolul se utilizează spre a indica una dintre coordonatele unui sistem de coordonate oarecari, sau pentru una dintre variabilele independente ale unei funcţiuni de mai multe variabile.
10.	Xantal. Metg.: Grup de bronzuri de turnare cu aluminiu, şi uneori cu mici adausuri de fier, nichel şi zinc, cu compoziţii cuprinse între limitele: 81 •••90% Cu, 8* • *11 % Al, 0**-4% Fe, 0”*4% Ni şi 0---1 % Zn. Are caracteristici mecanice foarte bune, în special cînd conţine fier şi nichel în proporţii mai mari (astfel, la conţinuturi spre 4% de Fe şi de Ni, aliajul are <rr=circa 60 kgf/mm2; HB—170 kgf/mm2, S=circa 5%). Are mare rezistenţă la coroziune. Se toarnă foarte bine în cochilii metalice. E folosit la turnarea de piese supuse la frecare, de armaturi, de roţi dinţate, lagăre, piese pentru maşini şi utilaje din industria chimică, etc.
11.	Xantenâ. Chim.: Compus eterociclic (dibenzo-y-piran), care se obţine prin reducerea xantonei (v.) cu sodiu şi alcool.
H
H
HC
I
HC
\c/
Derivaţi ai xantenei se obţin prin condensarea aldehidelor cu fenoli reactivi, în prezenţa acidului sulfuric sau a altor catalizatori. Xante-na se prezintă sub formă de cristale incolore stabile cu p. t. 99° şi p.f. 312°. Soluţia ei în acid sulfuric concentrat e galbenă şi are o fluorescenţă verde intensă. Xantena e un produs intermediar în fabricarea coloranţilor xantenici.
H
H
C' XC/ Vh
II II I C C CH
xc/ XC^
H
12. Xantenici, coloranţi Chim.: Combinaţii organice de sinteză, din clasa coloranţilor, derivînd de la sistemul eterociclic al xantenei (v.).
Coloranţii xantenici se obţin prin introducerea, în molecula cromogenului, a unor grupări auxocrome (—OH, NH2, — NHR sau —NR2), urmată de oxidare. Prin aceste acţiuni se provoacă închiderea culorii noului compus şi calitatea de a avea o afinitate faţă de fibre.
Pironinele se obţin prin condensarea m-dialchil-amino-fe-nolilor cu formaldehidă, oxidare la alcoolul respectiv (xant-hidrol) şi transformarea acestuia în colorant, cu ajutorul unui acid. înlocuind, în această sinteză, formaldehida cu derivaţi ai benz-aldehidei se obţin coloranţi xantenici de tip trifenil-metanic numiţi rozamine.
De asemenea se pot înlocui aldehidele, în aceste condensări, cu anhidride interne de acizi dicarboxilici, de exemplu cu anhidridă succinică sau ftalică. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei clase de coloranţi e ţluoresceina, care se obţine prin condensarea anhidridei ftalice cu resorcină, în prezenţa clo-rurii de zinc, Ia 200°, după reacţiile:
HC
II
HC
CH
I
C-CO
"C
I	I
oc------------o
anhidridă ftalică
H
C
HC^ XCH
H
C
HC^ XCH
CC	CC
HOX	XOH	HO/	^C/	XOH
-2 HaO
H
rezorcină
H
rezorcină
H
C
HC/ ^CH
C C C C HO^	XCX	XC^	XOH
■ H O	H
Fluoresceină (formulă lactoidă)
Xanthidrol
606
Xantogenat
Spre deosebire de fenolftaleină, cu care se aseamănă ca structură şi ca reacţie de formare, fiuoresceina e colorată atît în forma neionizată, cît şi în forma de sare disodică. Datorită acestei calităţi se atribuie fluoresceinei neionizate o formulă chinoidă, cu inelul lactonic deschis:
H
C
H
C
HC^ XC/	VH
HO-C
X0'
C c=o
'
H	H
Fiuoresceina (formulă chinoidă)
H
C
—O
HC
I
-C
*
H
C
C
cx V'
II I I CCC
^c^ No/ ^cx
fH
=o
2 Na
H	H
Fiuoresceina (sare de sodiu)
Fiuoresceina se prezintă sub formă de pulbere de culoare galbena-brună, aproape insolubilă în apă; sarea de sodiu (uranina) e uşor solubilă, de culoare galbenă-roşietică, cu o fluorescenţă verde, foarte intensă, în soluţie menţinîndu-se chiar la di Iuţii mari. Această calitate e folosită pentru stabilirea cursului apelor subterane.
Tetrabrom-fluoresceina (eozina) se obţine prin bromurarea fluoresceinei, în suspensie alcoolică; sarea de sodiu a acestui compus are culoarea roşie, cu fluorescenţă verde.
Eritrozina conţine patru atomi de iod, în locul atomilor de brom din formula eozinei.
Galeina se obţine în acelaşi mod ca fiuoresceina, prin condensarea anhidridei ftalice cu pirogalol; e deci o dihidroxi-fluoresceină. în stare liberă se prezintă sub formă de pulbere de culoare neagră; din sarea de sodiu se obţin soluţii de culoare albastră. Colorează lîna, pe mordant de crom, în violet frumos şi rezistent.
Rada minele conţin grupări auxocrome bazice. Rodamina B se obţine prin topirea anhidridei ftalice cu m-dieti lamino-fenol şi clorură de zinc, fiind un important colorant bazic, de culoare roşu-albăstrui, relativ rezistent. Rodamina S se prepară din anhidridă succinică şi m-dimetil-amino-fenol.
1.	Xanthidrol. Chim.: 9-Hidroxi-xantenă. Se obţine prin reducerea xantonei (v.). E o substanţă instabilă, cu tendinţa de a elimina apa transformîndu-se în eterul respectiv. Reacţia se produce chiar în timpul determinării punctului de topire, din care cauză acesta nu poate fi determinat cu exactitate (circa 124°). Se condensează uşor, prin eliminare de apă, cu compuşi posedînd grupări metilen active, cu fenoli şi cu amine aromatice. Cu ureea formează un produs de condensare greu solubil, care serveşte la dozarea volumetrică şi gravimetrică a acestuia.
Prin tratare cu acizi minerali tari se transformă în sare de xantilin, rezistentă la hidroliză.
2.	Xantină. Chim.: 2,6-Dioxi-purină.
Se prezintă ca o pulbere cristalină, puţin solubilă în apă şi în alccol. Xantina se găseşte în cantităţi mici în urină, în sînge şi în boabele de cafea. Se formează în organism prin degradarea acizilor nucleici. Adenina poate fi transformată pe cale enzimatică în hipoxantină, iar aceasta trece, prin oxidare, în xantină.
HN-
I
o=c
-CO I 1 C—î
HN-C—N
>CH
3.	Xantinoxidazâ. Chim. biol.: Enzimă prezentă în ficatul şi în rinichiul mamiferelor, cum şi în lapte. Xantinox idaza oxidează acidul uric, trecîndu-l în xantină. De asemenea, p oate oxida aldehidele în acizi, îndeplinind rolul unei aldehidoxi-daze. Sin. Enzimă lui Schardinger.
4.	Xantocon. Mineral.: Ag3AsS3. Sulfoarseniură de argint, naturală, întîlnită rar în parageneză cu proustitul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cari par să aibă habitus exagonal. Formează frecvent macle după (001) şi prezintă clivaj după aceeaşi faţă. Are culoarea galbenă-portocalie pînă la roşie închisă, cu luciu diamantin sidefos. E transparent şi are duritatea 2-*-3 şi gr. sp. 5,5—5,6. Sin. Rittingerit,
s. Xantocroit. Mineral.: CdS. Sulfură de cadmiu, naturală, ^asemănătoare cu gresnockitul (v.), care se prezintă aparent |morfă şi numai foarte rar sub formă de cristale.
6.	Xantofilâ. Chim.: C40H56O2. Carotinoid, dioxiderivat al a-carotinei. Are două grupări oxidril cari sînt legate de cele două cicluri iononice. Xantofila se găseşte în frunzele verzi şi în ţesuturile grase animale. Sub numirea de luteina, a fost izolată şi din găiuenuşui de ou, din placentă şi din penele de canar.
7.	Xantofilit. Mineral.: M'ineral din grupul isomorf al clintonituIui (v.), de culoare roşie, galbenă sau verde.
8.	Xantogenare. 1. Ind. chim.: Procesul chimic prin care alcaliceluloza trece în xantogenat de celuloză, prin tratare cu sulfură de carbon, în procesul de fabricare a viscozei pentru fibre artificiale celulozice. Xantogenarea se execută într-o căldare de amestec rotativă, numită barata; ea durează două ore. Pentru 212 kg alcaliceluloză (198,2 celuloză uscată) sînt necesare 62 kg sulfură de carbon (32% în greutate faţă de celuloza uscată).
9.	grad de ~,Chim.: Numărul de grupări hidroxil ice ale celulozei care reacţionează în procesul de esterificare a alcalicefulozei cu sulfură de carbon, corespunzător la 100 de radicali glucozici.
Gradul de xantogenare ^indicele y) teoretic al celulozei complet esterificate e 300. în cursul xantogenării în condiţii normale se obţine, de obicei, un indice y — 50, adică la doi radicali glucozici se esterifică o grupare hidroxil. Reacţia de xantogenare a alcalicelulozei e următoarea:
0C6H904* C6H10O5
C6H10O5.C6H9O4ONa + CS2	S=C
SNa
Gradul de xantogenare reprezintă numai o mărime medie statistică pentru că, în esterificarea incompletă, reacţia grupărilor hidroxil cu sulfură de carbon nu e identică pentru toate moleculele celulozice.
Gradul de xantogenare e direct proporţional cu gradul de solubiIitate al xantogenatuIui.
10.	Xantogenare. 2. Ind. chim.: Operaţia în care alcaliceluloza trece în xantogenat de celuloză, prin tratare cu sulfură de carbon, în procesul de fabricare a viscozei. Sin. Sulfidare.
11.	Xantogenat, pl. xantogenaţi. Chim., Ind. chim.: Ester-sare a acidului ditiocarbonic. Se obţine prin combinarea sulfurii de carbon cu un alcoolat alcalin:
OR
RONa + CS, -> S—CX
XSNa
Cînd în locul unui alcoolat alcalin se foloseşte alcaliceluloză, se formează xantogenat de celuloză (v. Celuloză, xantogenat de —). Pe această reacţie se bazează procedeul viscoza pentru obţinerea fibrelor artificiale celulozice.
Xantogenatul de potasiu, obţinut prin agitarea unei soluţii alcoolice de hidroxid de potasiu cu sulfură de carbon, se prezintă sub formă de cristale incolore sau gălbui, mătăsoase, cu miros deosebit, solubile în apă şi în alcool, insolubile în eter.
Xantona
607
Xenon
O
il
c
/ \
H
C
CH
Xantogenatul de sodiu e un produs asemănător celui de potasiu, care se obţine în acelaşi mod, folosind hidroxidul de sodiu. — Aceste produse au fost propuse pentru a combate filoxera şi alţi paraziţi ai plantelor, fiind folosite sub formă de pulbere sau de soluţii, cari se împrăştie pe sol unde, prin acţiunea acizilor slabi, pun în libertate acidul x a n-togen ic care, la 20°, se descompune în alcool şi în sulfură de carbon. Se întrebuinţează la conservarea substanţelor vegetale şi animale, cum şi cu rolul de reductor, la prepararea tiofenolilor şi a compuşilor de diazoniu.
în flotaţia minereurilor sînt întrebuinţaţi ca reactivi xon-togenatii de metil, de etil, propii şi amil. — Sin. Xantat.
1.	Xantonâ. Chim.: Dibenzo-y-pirona. Combinaţie chimică eterociclică, obţinută din acidul salicilic prin încălzire cu sau fără agenţi deshidratanţi (anhidridă acetică) sau prin condensarea acizilor O-halogenobenzoici, cu fen-oxizi alcalini.
Xantona se prezintă în cristale incolore,greu solubile, cu p.t. 174° I şi p. f. 350°. E stabilă pînă la tem- ^C^ peraturi înalte. în topitură alcalină inelul xantonei se deschide obţinîndu-se acid salicilic şi fenol.
Prin hidrogenare catalitică, cu cataIizatori de nichel sau de cupru, la 200°, xantona trece în xantenă iar cu zinc şi acid clorhidric trece în dixantilenă (v.). Xantona dă reacţii de substituţie electrofilă (nitrare, halogenare) la nucleele benzenice laterale, întocmai ca şi antrachinona, dar e mai reactivă decît aceasta. Xantona serveşte la prepararea unor materii colorante.
2.	Xantopterinâ. Chim. biol.: 2-Amino-6,8-dioxipterină; compus biologic natural, de culoare galbenă, din clasa pte-rinelor. A fost izolat din solzii de pe aripile fluturelui galben (Gonopterix rhammi) şi din benzile galbene ale viespilor. Se găseşte şi în urina mamiferelor, în ochii şi în pielea peştilor, etc. Conţine nucleui biciclic pteridinic, omolog al nucleului purinic, format dintr-un inel pirimidinic, condensat cu unul pirazinic; poate exista atît sub formă enolică (lactim) cît şi sub formă cetonică (lactam). Xantopterina ar avea la never-
O	OH
II	I
C N	C N
■/8Xc/7X6c=o	x-x	^
c
H
\/C'c'
H
HNi
H9N-C2
5CH
N
I	II
H2N—c	c
" C—OH I
CH
Dentiţia e caracterizată atît prin lipsa smalţului, cît şi prin aspectul asemănător al tuturor dinţilor laterali.
La unele genuri, corpul e acoperit de solzi cornoşi, constituind adevărate cuirase (Tatun, Glyptodon). Cuprinde două grupe cu genuri fosile mai importante: Glyptodon, cu carapacea osoasă, dispărut în Pleistocen, şi Megatherium, cel mai mare edentat (lungimea 5 m), cunoscut din Pliocenul şi din Pleistocenul Americii de Sud.
6.	Xenoblast. Mineral.: Cristal de neformaţiune în rocile metamorfice (şisturi cristaline), dezvoltat într-o formă cr ista lografică diferită de cea proprie.
7.	Xenocianinâ. Chim., Foto.: Substanţă din clasa ciani-nelor (tricarbocianină), întrebuinţată ca sensibilizator în in-fraroşu. Are maximul de sensibilitate la 9600Â şi se poate întrebuinţa pînă la 11 500 Â. V. Cianine.
8.	Xenoiit. Petr.: Fiecare dintre enclavele cu rupturi din rocile străbătute de masele eruptive de magmă şi pe cari le înglobează în interiorul lor.
9.	Xenomorfâ, structura Petr. V. Structura rocilor magmatice, sub Rocă.
10.	Xenomorfism. Mineral.: Sin. Alotriomorfism (v.). V. şî Structură xenomorfă, sub Rocă.
11.	Xenon. Chim.: Xe. Element din grupul gazelor inerte. Are nr. at. 54; gr. at. 131,30; p.t. -111°,5; p. f. -107°,1. E un gaz fără culoare şi fără miros. Căldura latentă de vaporizare la —109° e de 3,27 kcal/mol ; căldura de topire la —140° e de 0,49 kcal/mol. Temperatura critică +16,6°; presiunea critică 58,2 atm ; densitatea critică, în kg/Nm3, e 1,155. Prezintă o oarecare solubilitate în apă, cu care, la temperaturi sub zero grade şi la presiune, dă un hidrat a cărui presiune de disociaţie e de 1,45 at la 0°. Se disolvă puţin mai bine în apă, în solvenţi organici. în stare solidă are o reţea cubică cu feţe centrate (latura cubului 6,18 Â). în scoarţa pămîntului se găseşte în proporţie de 2,4-10'9%. E întîlnit în aerul atmosferic în proporţie foarte mică, şi anume 0,0087 cm3 la 100 litri aer. Se obţine alături de celelalte gaze zerovalente prin prelucrarea aşa-numituIui „argon brut". Xenonul se poate îmbogăţi în aceste fracţiuni prin distilări fracţionate şi apoi prin absorpţie pe cărbune activ, la temperaturi joase, urmate de o desorpţie fracţionată, cînd poate fi separat de celelalte gaze inerte. Se poate aplica combinat şi metoda difuziunii. Cantităţi mari de xenon se pot obţine şi prin spălarea şi reţinerea lui în aer lichid.
Xenonul are următorii isotopi:
'N NT	VN'	NN"
forma cetonică	forma	enolică
(lactam)	(lactim)
tebrate un rol analog riboflavinei, intervenind în metabolismul oxidativ al aminoacizilor şi al purinelor. Are, de asemenea, un rol hematopoetic, de exemplu în vindecarea anemiilor nutriţionale, provocate la şobolan prin alimentare cu lapte de de capră. După unii cercetători, xantopterina trebuie considerată ca o vitamină, pentru peşti. Sin. Uropterină.
a. Xantosiderit. Mineral.: Fe203*2 H20. Mineral din grupul oxizilor hidrataţi de fier, de culoare galbenă. Sin. Oxid de fier galben.
4. Xe Ch im.: Simbol literal pentru elementul Xenon. s. Xenarthra. Paleont.: Grup de mamifere din ordinul Edentata, reprezentate în fauna actuală din America de Sud prin tatui, leneş şi furnicar, şi cunoscute ca fosile din Paleo-cenul superior.
Xenartrele au caractere arhaice şi totodată de specializare deosebită. Vertebrele posterioare posedă apofize de articulare suplementare (xenartrale), iar basinul se uneşte la osul sacrum atît prin ilion, cît şi prin ischion.
Nu- mărul de masă |	I Abundenţa o/ /O	Timpul de injumă- tăţire	Tipul | dezintegrării; I	Reacţia nucleară de obţinere
124	0,094	-		-
126	0,088	-	-	-
127		34 z	emisiune fi“	Xe12,i(n,Y)Xe127, ll27(p,n)Xe127, : l127(d,2n) Xe127
128	1,90	-	|	|
129	26,23	-	!	
130	4,07	-	I	
131	21,1	-	|	i _
132	26,96	-	|	
133		5,3 z	emisiune 3“	i Te13,’(a,n)Xe133, Xe132(d,p)Xe133, Xe132(n,y)Xe133, Cs133(n,p)Xe133, Ba13u(n,a)Xe13a; fisiunea uraniului
Xenotest
608
Xerofite, specii
134	10,54	-	-	-
135		9,2 h	emisiune 3“	Xe134(d,p)Xe135, Ba138 (n,a)Xe135 ; fisiunea uraniului
136	8,95	-	-	-
137	-	3,8 min	emisiune 3"	Xe136(n,y)Xe137; fisiunea uraniului
138	-	17 min	emisiune 3“	fisiunea uraniului
139		41 s	emisiune 3"	fisiunea uraniului şi a toriului cu neutroni, fisiunea uraniului cu deu-teroni
141	-	1,7 s	emisiune 3“	fisiunea uraniului cu neutroni sau deuteroni
143	-	1,3 s	emisiune 3"	fisiunea uraniului
144	-	foarte scurt	emisiune 3"	fisiunea uraniului
145	-	0,8 s	emisiune 3”	fisiunea uraniului
Datorită conductibiIitaţii termice mici, xenonul e folosit la umplerea lămpilor electrice, însă, fiind rar şi costisitor, e întrebuinţat numai în cazuri speciale; aceste becuri prezintă o frumoasă strălucire albastră. Puterea mare de absorpţie a xenonului pentru radiaţiile X îl face apt pentru a pregăti, împreună cu criptonul, o atmosferă de respirat, în cazul unor radioscopii şi radiografii pulmonare, datorită faptului că traiectul gazelor devine mai opac decît ţesuturile pulmonare.
Xenonul dă un spectru caracteristic violet, utilizat în scopuri analitice.
1.	Xenotest, pl. xenoteste. Ind. text.; Aparat pentru determinarea rezistenţei la lumină a vopsirilor pe materiale textile, Foloseşte un bec cu xenon înconjurat de o cuvetă cilindrică prin care circulă apa de răcire.şi ai cărei pereţi sînt dintr-o sticlă filtrantă impermeabilă pentru raze ultraviolete cu lungimea de undă sub 2950 Â. Ramele purtătoare de mostre de analizat sînt aşezate pe un carusel care se roteşte cu 5 rot/min, după fiecare rotire ramele fiind întoarse cu 180°, permiţîndu-se astfel expunerea ambelor feţe ale mostrelor. Un curent de aer care circulă între lampă şi cuvetă asigură menţinerea temperaturii mostrelor sub 50°. Intensitatea de iluminare a mostrelor e de 150 000 Ix.
2.	Xenotim. Mineral.: YP04. Fosfat de ytriu natural, întîl-nit sub formă de mici cristale diseminate în unele graniţe şi pegmatite, sau în aluviuni diamantifere şi aurifere.
Conţine 63,1 % Y203, în cantităţi mici pămînturi rare (Er, Ce, etc.), uneori Th02U02 (pînă la 5 %), Zr02 (pînă la 3 %), SnOa, Si02 (pînă la 9%), etc.
Cristalizează în sistemul tetragonal, în cristale cu habitus prismatic sau în mase compacte. Are culoare galbenă-brună sau roşie-cenuşie, cu urma brună deschisă sau roşietică şi luciu sticlos, de ceară sau gras.
E casant, are duritatea 4*• *5, gr. sp. 4,25---4,59, spărtura concoidală şi uneori prezintă clivaj după (110). Deseori e radioactiv. E optic uniax, cu indicii de refracţie s —1,816 şi <o=1,721. Nu se topeşte la flacăra suflătorului şi nici nu se disolvă în acizii obişnuiţi.
E un important minereu de ytriu.
3.	Xeres, vin de Ind. alim.: Vin preparat în special în Spania, prin alcoolizarea mustului sau a vinului provenit din soiurile de struguri Palomino, Pedro-Ximenes, Malvazia, Muscat. Strugurii se culeg cînd conţin 25-**26% zahăr, se dezbro-bonesc, se zdrobesc şi se trec la presă unde se face gipsarea cu 0,2% gips (raportat la struguri). Boştină se presează o
singură dată, iar mustul obţinut se amestecă cu ravacul, se	[
trece în butoaie afumate cu SOa, lăsînd gol 1 /4-**1 /5 şi se adaugă maia de drojdii Xeres circa 2***2,5% faţă de volum.
După fermentaţie se face primul pritoc (tragerea de pe drojdii) în ianuarie-februarie, cînd se face o aerisire puternică şi se procedează şi la alcoolizare dacă vinul are sub 14° alcool. Alcoolizarea se face cu un amestec de vin şi alcool rectificat cu tăria alcoolică de circa 50%. După 3***4 luni se face al doilea pritoc (luna martie) şi se face alcoolizarea, în cazul cînd nu s-a făcut la primul pritoc.
Vinul se trece apoi în vase umplute numai 2/3 din capacitate şi se lasă astfel în cramă. Pe suprafaţa sa se formează	I
o peliculă subţire, albicioasă, datorită dezvoltării unor rase speciale de ciuperci zaccharomycete, cari în condiţii aerobe şi la temperatură înaltă produc multe aldehide şi alte substanţe rezultate din autoliza drojdiilor, cari dau gustul şi mirosul specific al vinului de Xeres, cum şi culoarea galbenă caracteristică.
După consumarea substanţelor nutritive, microorganismele cari formează pieliţa mor şi cad la fund. Atunci se procedează la întinerirea vinului, scoţînd o parte din vinul vechi şi adău-gînd în loc un vin mai nou.
Această operaţie se face periodic la fiecare 5**-6 luni, creînd astfel rezerve de vin cu pelicule de diferite vîrste. Acest sistem de mutare a vinului e numit „Solera", cuvîntul numind rezerva de vin de sub peliculă, nu însăşi pelicula.
Rezervele de vin foarte vechi — unele de zeci de ani — se numesc soleras-madres. Soleras de diferite vechimi se cupajază în anumite proporţii, după gustul consumatorilor.
Afară de vinurile Xeres seci, se prepară şi vinuri Xeres dulci, adăugînd vinuri dulci obţinute din soiurile de struguri Pedro-Ximenes, Malvazia, etc. Vinuri de tip Xeres se produc şi în alte ţări: URSS (Armenia), Statele Unite, Australia,
Franţa.
4.	Xerocazie. Geobot.: Adaptarea la uscăciune a plantelor xerofite (v. Xerofite, specii —) în ce priveşte împrăştierea fructelor şi a seminţelor. Astfel de plante, în perioada de umiditate atmosferică, au fructele şi seminţele adăpostite între ramuri cari se încovoaie către interior. Cînd uscăciunea se accentuează, ramurile se întind şi fructele sau seminţele respective sînt puse în libertate. Exemplu: inflorescenţa’de morcov.
5.	Xerocopie. Poligr. V. sub Xerografie.
6. Xerofile, specii	Geobot. V. Xerofite, specii
7. Xerofite, specii	Geobot.: Specii vegetale adaptate la condiţii de uscăciune a solului şi a climei sau la uscăciunea fiziologică (v.), în care caz uscăciunea poate fi chiar maximă.
în cazul uscăciunii climatice şi edafice (a substratului determinant), rădăcinile plantelor înaintează în adîncime pînă ia mai mulţi metri, pentru a se apropia de stratul umed al solului. Tulpinile plantei respective sînt de obicei scurte şi cu ţesutul lemnos dezvoltat, fiind adaptate pentru reducerea transpiraţiei şi pentru acumularea apei ca rezervă. Frunzele îşi micşorează suprafaţa, dar îşi măresc grosimea, îşi micşorează numărul stomatelor, pînă la dispariţia lor pe faţa superioară, iar uneori îşi ascund aceste stomate în adîncituri (cripte stomatice), în falduri ale epidermei, în îndoituri ale frunzelor, etc. Unele categorii de plante au frunzele răsucite sau îndoite (de ex.: Calluna vulgaria, Festuca sulcata, Festuca ovina, etc.), iar altele le pierd, asimilînd prin tulpini şi ramuri, şi depu-nînd apa ca rezervă, în tulpini (de ex.: cacteele, Agave, Aloe,
Yucca, etc.).
în condiţii de uscăciune maximă se produc fenomene de convergenţă (v.) (de ex. la Euphorbia virrosa).
Speciile halofite, forme ale celor xerofite, fiind adaptate la soluţii sărate, acumulează în ţesuturile frunzelor şi tulpinilor soluţii mai concentrate decît cele din mediul lor normal, pentru a putea absorbi apa necesară. Plante xerofite se dez^
Xeroform
609
Xilen
voltăprin stepe, prin deserturi, în regiuni de munţi şi pedealuri sterpe, pietroase, etc. Sin. Specii xeromorfe, Specii xerofile.
1.	Xeroform, ind. chim.: (C6H2Br30)2*Bi0H+ Bi203. Sarea bazica de bismut a tribromfenolului, care se prezintă sub formă de pulbere galbenă, inodoră, insipidă şi insolubilă în solvenţii obişnuiţi. Se descompune în acizi şi în aicalii. Prin calcinare se*obţin circa 50% oxid de bismut. Se întrebuinţează în Medicină, ca antiseptic, ca dezinfectant şi sicativ.
2.	Xerogel, pi. xerogeluri. Fiz.: Sistem fizicochimic obţinut prin uscarea unui gel. Un xerogel e constituit dintr-un sistem de capilare, cu diferiţi diametri, umplute cu aer. Din cauza marii suprafeţe pe care o prezintă aceste capilare, care permite condensarea capilară, xerogelurile sînt folosite ca adsorbanţi (de ex.: cărbunele activ, silicagelul, etc.).
3.	Xerografie. Poligr.: Procedeu special de tipar fără contact între o formă de tipar şi obiectul tipărit, pentru luarea de imagini, reproducerea documentelor şi imprimarea anumitor suprafeţe, utilizînd fenomenul de electrizare statică şi de fotoconductivitate. Sin. Tipar xerografic.
în una dintre variante, placa fotoconductoare e formată dintr-o foaie electroconductoare (metal, de obicei seleniu, sau hîrtie metalizată) peste care se aşterne un strat de materiai izolant fotoconductor (izolant la întuneric, dar conductor sub acţiunea luminii). Sensibilizarea plăcii se asigură datorită electrizării ei prin frecare la întuneric cu o cîrpă sau prin bombardare cu electroni, după care e expusă luminii într-o cameră fotografică, sub o lentilă proiectantă (v. fig. /). Acolo unde lumina atinge placa sensibilizată, stratul izolator devine electroconductor şi descarcă sarcina electrostatică de suprafaţă de pe pelicula metalică de dedesubtul foiţei izolate, iar acolo unde lumina nu atinge placa, sarcina electrostatică se menţine. Imaginea „electrică latentă" rămîne astfel pe placă şi nu devine vizibilă decît după developare. Această operaţie se
4
I. Execuţia unei copii xerografice.
1) suprafaţă neatinsă de lumină;
2) document origina!; 3) lentilă;
4)	imagine electrostatică permanentă;
5)	material izolator; 6) placă de
metal.
//. Principiul imprimării xerografice
1)	dispozitiv de sarcină electrică;
2)	bandă imprimată; 3) dispozitiv de schimb de sarcină; 4) sul de hîrtie;
5)	placă xerografică de imprimat;
6)	praf de imprimat; 7) sursă elec-
trică ; 8) pămTnt.
execută cu ajutorul unei pud re specia le (v. fig. //), care e atrasă de suprafeţele încărcate electrostatic, de cari aderă puternic. Se obţine astfel o imagine pozitivă inversată a or ig ina I ului. Pentru a obţine o copie permanentă a imaginii developate, se aşază o bucată de hîrtie fotoconductoare peste placa pudrată, după care e bombardată cu acelaşi aparat electronic cu care a fost bombardată placa. Particulele fine ale pudrei părăsesc placa şi aderă la hîrtie, care, după fixare, prin încălzire, prezintă originalul documentului. Sin. Tipar xerografic.
într-o altă variantă—procedeul numit xerocopie
—	se utilizează o placă formată dintr-un material electroizo-lant pe un suport metalic electroconductor pe care imaginea
a fost obţinută, de exemplu, prin procedeul fotoconductiv sau printr-un alt procedeu analog. Placa e aşezată pe cilindrul presei pentru efectuarea tirajului, care are loc în modul următor:
Placa trece mai întîi prin faţa unui dispozitiv de electrizare şj rămîne încărcată numai pe domeniile ei electroizolante. în continuare placa trece printr-o cameră de developare, unde domeniile electrizate ale suprafeţei ei se încarcă cu o pudră specială; trecînd apoi prin faţa hîrtiei de imprimare, printr-un dispozitiv de descărcare pudra se depune pe hîrtie, care trece la un dispozitiv special unde imaginea se fixează pe cale termică sau chimică. Placa descărcată revine în faţa dispozitivului de încărcare cu sarcină electrică şi ciclul reîncepe.
4.	Xeromorfâ, vegetaţie Geobot.:	Vegetaţie consti-
tuită din specii xerofite (v.)
5.	Xeromorfe, specii Geobot.: Sin. Specii xerofite (v. Xerofite, specii ~).
6.	Xeroserie, pl. xeroserii. Bot.: Comunitate vegetală stabilită în mediu secetos.
7.	Xerotermice, asociaţii Geobot.: Asociaţii de plante xerofite (v. Xerofite, specii ~) cari ocupă, în regiuni mai mult sau mai puţin aride, staţiuni însorite cel puţin o parte din an. Dezvoltate în special în regiunile tropicale şi subtropicale, plantele respective sînt adaptate în mod diferit pentru a rezista la uscăciune. Astfel: frunzele sînt adesea coriacee, transpiraţia fiind diminuată prin structura epidermei; în unele cazuri, frunzele sînt persistente, iar în altele cad foarte repede în timpul perioadei de uscăciune, dezvoltînd spini pe ramuri şi pe tulpini; unele plante îşi dezvoltă, pentru micşorarea transpiraţiei, o pîslădin peri, iar alteori frunzele sînt răsucite sau îndoite (de ex.: Calluna, Festuca, etc.); unele plante au ceruri pe frunze şi pe tulpini, mucilagii în celulele subepider-mice, etc.; multe plante cari nu mai dezvoltă frunze asimilează prin tulpini, în cari adeseori depun apa ca rezervă (de ex. Cacteele, unele euforbiacee, etc.).
în Europa, vegetaţie xerotermică se întîlneşte în regiunea mediteraneeană, pe coastele cu expoziţie sudică şi estică din regiunile mai uscate şi pietroase, etc.
8.	Xilan. Chim.: Polizaharidă mixtă formată din resturi de d-xiloză şi arabinoză. Prin tratare cu acizi la cald trece în furfurol. Se găseşte în celulele lignificate ale lemnului, în paie, coceni, etc., ca însoţitor al celulozei. Lemnul de fag conţine circa 25% xilan; cel de mesteacăn circa 27%. Se separă din celuloză prin tratare cu hidroxid de sodiu, în care e solubil. E solubil şi în soluţie Schweitzer.
9.	Xilem. Bot. Ansamblul de ţesuturi ale -plantelor provenit din celulele cu membranele îngroşate şi lignificate; serveşte la conducerea apei cu substanţe minerale absorbite din sol şi la susţinerea plantei. Sin. Lemn (în accepţiune restrînsă).
Elementele componente principale ale xilemului sînt vose lemnoase perfecte sau trahee şi vase lemnoase imperfecte sau t r a h e i d e ; felul vaselor şi dispoziţia lor în trunchi sînt diferite după încrengătura şi subîncrengătura căreia îi aparţine planta (v. sub Lemn).
io.	Xilen. Chim.: C8H10. Derivat al benzenului, care conţine două grupări metil în moleculă. După poziţia acestora, se deosebesc trei isomeri: o-xilen, m-xilen şi p-xilen. Produsul comercial e un amestec al celor trei isomeri (70% meta, 20% para şi 10% orto), cari nu se pot izola puri prin distilare, deoarece punctele lor de fierbere sînt foarte apropiate şi deci separarea e incompletă. Izolarea se bazează pe metode chimice; de exemplu, pe sulfonarea selectivă. Produsul comercial e un lichid incolor, cu miros asemănător cu cel al benzenului, cu d^°=0,587, inflamabil la 23°, volatil. Se găseşte în petroluri şi în gudroanele cărbunilor de pămînt din cari se extrage prin distilare (ulei uşor, fracţiunea 80‘*'170°). Se
39
Xilenol
610
Xilogravură
obţine şi prin distilarea uscată a lemnului. E întrebuinţat ca solvent ’ pentru lacuri, pentru grăsimi, uneie răşini — şi în sinteze organice. Sin. Xilol, Dimetilbenzen.
o-XUenuI e un lichid incolor, cu miros benzenic, cu
p. f. 144,18°, p. t, — 25,25°, d^°=0,88009.
m-Xilenul e incolor, cu miros benzenic, p. f. 139,2°, p.t. 47,87°, 6^=0,86415. Se găseşte în gudroanele cărbunilor de pămînt (uleiul uşor, fracţiunea 80***170°) şi în petroluri, de unde se extrage prin distilare, alături de ceilalţi isomeri.
Se găseşte şi în cele mai multe esenţe de terebentină şi în produsele de distilare a bixinei (pigment carotinoid). E materia primă pentru fabricarea moscului artificial. Serveşte la prepararea coloranţilor de tip Ponceau şi a xilenol ilor. E un bun disolvant al lacurilor. A fost preconizat şi pentru resorbirea chisturilor sebacee.
p-Xilenul se prezintă în cristale cu p. 1.13,27°, p. f. 139,08°,
df=0,86415.
1.	Xilenol. Ind. chim.: Fiecare dintre monofenolii cu formula generală (CI l3)2*C6H3OH. Xilenolii sînt compuşi omologi ai crezol ilor, cari se găsesc în gudroanele de huilă, împreună cu aceştia. Se obţin din fracţiunile cari distilă la temperatura cea mai înaltă, la rectificarea crezol ilor. Se cunosc şase xilenol i isomeri. Aceştia au o mare putere bacte-ricidă, asemănătoare celei a crezolilor, şi de aceea sînt folosiţi ca antiseptice. Aceeaşi proprietate o au şi compuşii cloruraţi, de exemplu cloroxilenolul (clor-5-oxi-1,3-dimetil-benzen), etc.— Sin. Oxixilen, Dimetilfenol.
2.	Xilidina. Ind. chim.: (CH3)2-C#H3-NH2. Produs obţinut prin reducerea, cu fier şi acid clorhidric, a nitroxiienuIui. Xilidina e un amestec de isomeri (40---60% meta-xilidină, 10***20% para-xil id ină şi, mai puţin, orto-xil id ină, cari se pot separa prin cristalizări fractionate ale clorhidratului sau acetatului acestui amestec; ei se pot separa şi transformînd amestecul în acid xilidinmonosulfonic, obţinîndu-se: acidul suifonic al meta-xil idinei (insolubil în apă), şi acela al paraxi-lidinei (solubil în apă); din aceşti acizi se separă xil id ina liberă.
Xilidina brută (tehnică) e un lichid gălbui, care se brumează uşor la aer, cu miros particular, cu d 0,98—0,99, cu p. f. 210 •••225°; meta-xil id ina e lichidă, are d 0.918 şi p.f. 212°; para-xilidina e solidă la temperatură joasă, cu p. t. 15---16°, cu d. 0,98 şi p. f. 215°. Xilidinele formează cu acizii săruri cristalizabile, solubile în apă.— Se întrebuinţează la prepararea unor coloranţi roşii, pentru bumbac şi a amino-azoxile-nului; la cald, cu formaldehida şi un acid mineral diluat, formează o bază, care produce colorarea pe fibre; amestecul de m- şi p-xiiidină e întrebuinţat, de asemenea, la prepararea tanin-heliotropului, etc. Se prepară numeroşi derivaţi ai xili-dinei, dintre cari mai importanţi sînt: acizii xilidinsulfonici, (CH8)2-C6H2-S03H-NH2, cari se întrebuinţează la prepararea m-xil id inei pure ;trimeti l-a mi nobenzen, (CH3)3-C6H2-NH2, între-buinţat la prepararea altor coloranţi; dehidro-tio-m~xilidina; mezidina; aminoazoxilenul, (CH3)2-C6H3-N:N*C6H3-NH2*(CH3)2, care se întrebuinţează la prepararea de Bordeaux BX; etc., întrebuinţaţi la prepararea coloranţilor azoici, etc. — Sin. Di-metil-amino-benzen, Aminoxilen.
s. Xilit. Petr.: Constituent al cărbunilor, în special al cărbunilor bruni inferiori, format din bucăţi sau din fărî-mături de lemn, de mărimi diferite. Bucăţile de lemn, în special cele mai tinere, sînt adeseori turtite pînă la secţiune lenticulară.
Culoarea xilitului diferind, gradul lui de înnegrire nu e un indiciu precis al gradului de încărbunare al cărbunelui respectiv.
Xilitul se taie uşor la microtom, studiindu-se însă mai bine în secţiuni subţiri propriu-zise. La microscop se recunoaşte adeseori bine: dacă lemnul din care a provenit e de la
un arbore cu frunze, cu ace, sau de la palmier; tipul celulelor; dacă e lemn de primăvară sau de anotimp tîrziu, etc.
în xilitul din cărbunii mai tineri decît Eocenul se păstrează încă celuloza.
Din punctul de vedere petrografic, se deosebesc: xilit obişnuit, xilit fibros, xilit înecat fn gel, xilit cu parenchim răşinos, xilit cu sferosiderit, etc.
4.	Xilitâ. 1 .Chim.: Pentită(v.) care conţine în moleculă trei carbon i asimetrici. Se obţine prin reducerea xilozei (v.)cuamalgam desodiu .
5.	Xilitâ. 2. Chim., Expl. V. Trinitroxi-len, 2-4-6-^.
6.	Xilocainâ. Farm.: N-dietilamino-2,6-dimetil-acetanilidă clorhidrat. Se obţine din m-xil id ină vicinală, prin tratare cu clorură acidului cloracetic şi, ulterior,cu dietilamină. m-Xilidina vicinală se prepară prin nitrarea m-xilenului, obţinîndu-se 2-nitro-1,3-dimetilbenzen, care, prin reducere, trece în m-xilidină vicinală. Xilocaina are p.t. 128*“129° (anhidru) şi 78---79° (cu o moleculă de apă): e un aner-
HC	XC	—NH-CO—CH2—N
stezic local, introdus în ultimul timp în clinică. Intensitatea şi suprafaţa de acţiune anestezică sînt de circa două ori mai mari decît ale novocainei. Se întrebuinţează ca anestezic de suprafaţă, de infiltraţie, în rahianestezie şi anestezie caudală sub formă de soluţie (0,5‘‘*2%) cu sau fără adrenalină, cum şi în stomatologie; soluţia apoasă nu se descompune, la sterilizare. Sin. Lidocaină.
7.	Xilofon, pl. xilofoane: Instrument muzical compus din plăci de lemn, de formă dreptunghiulară, de lungimi diferite, aşezate pe două bare de lemn şi cari prin lovire cu baghete de lemn dau sunete diferite. Lemnul care dă cele mai bune rezultate e molidul şi barele sînt construite paralel cu fibrele; se mai pot întrebuinţa şi paltinul, cum şi alte feluri de lemn tare. Se mai folosesc, foarte rar, xilofoane de formă semicirculară, susţinute de o coardă care trece peste umerii muzicantului, cum şi xilofoane cu lungimea pînă la 2,5 m, fixate vertical ; în acest caz, muzicantul e obligat să se urce pe o scară.
8.	Xilograf, pl. xilografi. Poligr.: Lucrător care execută clişee de tipar gravate în lemn.
9.	Xilografie. Pol'-gr.: Procedeu de tipar înalt (pantogra-fic) (v.) cu forme de tipar (clişee) gravate în lemn. V. şî sub Xilogravură 1.
10.	~ în culori. Poligr.: Procedeu de tipărire în mai multe culori, cu clişee gravate în lemn. Se foloseşte numai la tipărirea unor lucrări speciale (cataloage, desene de maşini, fonte complicate, tipare în acuarelă, etc.).
11.	~ japoneza. Poligr. V. Tipar japonez în acuarelă, sub Tipar 2.
12.	Xilogravura. 1. Poligr,: Totalitatea procedeelor folosite pentru obţinerea unui clişeu (formă de tipar) în lemn, prin gravare manuală, mecanică sau combinată, a elementelor suprafeţei neutre (netipăritoare). în trecut se foloseau, în acest scop, plăci de lemn de păr, tăiate paralel cu fibrele, iar în prezent se utilizează lemnul de merişor, tăiat transversal pe fibre şi cu suprafaţa lustruită.
Placa de lemn de merişor se taie la grosimea de 61 1f2 puncte (egală cu înălţimea literelor), iar dacă suprafaţa e insuficientă se lipesc cu clei, alături, mai multe bucăţi din lemnul respectiv. Placa se acoperă cu un strat subţire de gumă arabică amestecat cu praf de cretă, pe care se trasează cu
CH2OH
I
HC—OH I
HO—C—H
HC -OH
l
CH2OH
Xilogravură
611
Xiphosurâ
mîna conturul originalului inversat, sau se copiază, direct după un negativ fotografic simplu (placa se acoperă în acest caz cu un strat fotosensibil). Se scot apoi din placă, cu dalta, părţile cari nu trebuie să se imprime. Figura al cărei contur a fost reprodus pe placă e descompusă, prin fîşii, în trepte de tonuri corespunzătoare tranziţiilor respective de la umbră la lumină, fîşiile săpate de la umbră spre lumină fiind din ce în ce mai late şi mai apropiate; în părţile cele mai luminoase, fîşiile rămase în suprafaţa iniţială sînt încă o dată tăiate transversal cu dalta, transformînd astfel în puncte Iiniile rămase în relief.
Dacă gravarea se face după linii paralele regulate se pot folosi şi maşini de gravat.
Pînă la descoperirea fotografiei şi a procedeelor fotome-canice, xilogravura era singurul sistem utij izat pentru obţinerea clişeelor pantografice (tipar înalt). în prezent se mai foloseşte numai la lucrăride tipar speciale (de ex. reproduceri de imagini artistice; clişee pentru hîrtii cu valoare nominală; clişee de maşini pentru cărţi tehnice, etc.), reproducerea figurilor pantografice realizîndu-se cu ajutorul zincogrovurii (v.) şi al metalogravurii 'v.), în cazul cînd trebuie făcută o reproducere chiar după obiectul existent şi a cărei fotografiere pentru autotipie ar cere retuşări costisitoare, sau cînd tipărirea se face pe o hîrtie foarte aspră, xilogravura e preferată metodelor fotochimice pentru obţinerea clişeelor. Xilogravura permite, în plus, şi o claritate mai mare în reproducere, deoarece întărirea părţilor umbrite, reliefarea contrastelor, accentuarea detaliilor depind de mîna gravorului, ceea ce nu e cazul la reproducerile cari se bazează pe fotografie.
Un clişeu de lemn realizat prin xilogravură rezistă la 25 000---30 000 de impresiuni. Dacă tirajele cerute sînt mai mari sau dacă lucrarea se retipăreşte, se pot obţine copii prin galvanoplastie, cari redau toată fineţea xilogravurii.
in xilogravura modernă, destinată reproducerilor artistice, se accentuează primitivitatea procedeului, prin lăsarea liniilor aşa cum ies din daltă, fără a mai fi retuşate.
Prin xilogravură se pot obţine şi clişee de lemn pentru tiparul adînc cu prese de mînă, în care caz se face gravarea elementelor active (cari tipăresc).
1.	Xilogravura, pl. xilogravuri. 2. Poligr.: Formă de tipar (clişeu) executată prin xilogravură (v. Xilogravură 1).
2.	Xilogravura.	3. Poligr.: Reproducere	tipărită cu ajutorul	unei forme de	tipar (clişeu)	executat	prin	xilogravură
(v. Xilogravură 1).
3.	Xilogravura. 4. Poligr.: Desen cu linii groase şi neretuşate, avînd tehnica	gravurilor în	lemn.
4.	Xiloid. Fiz.:	Calitatea unui	material	de a	fi de natură
lemnoasă; de exemplu: ligniţii cu structură lemnoasă vizibilă sînt cărbunii xiloizi.
5.	Xilolit. Mat. cs. V. Pardoseală de Xilolit.
6.	Xilolitografie. Poligr.: Procedeu de tipar I itografic (v. sub Tipar 2), la care forma de tipar se execută pe o placă de lemn acoperită cu un strat de calcar preparat din cretă pulverizată. Acest procedeu, învechit, a fost înlocuit în întregime prin zincografie (v.)f aluminografie (v. Algrafie) şi tipar offset (v. sub Tipar 2).
7.	Xilolitogravurâ, pl. xilolitogravuri. Poligr.: Reproducere obţinută prin xilolitografie (v.).
8.	Xilometru, pl. xilometre. Ms., Silv.: Aparat pentru determinarea pe cale fizică a volumului unor piese de lemn cu forme neregulate (de ex: buturugi, crăci, etc.). în principiu, xilometrul consistă dintr-un recipient de tablă tarat, cilindric sau paralelepipedic, în care se pune apă pînă la un anumit nivel, şi un indicator de nivel constituit dintr-un tub gradat, în unităţi de capacitate, comunicant cu lichidul din vas (v. fig.). Piesele de lemn al căror volum trebuie determinat sînt intro-
duse în apa din xilometru, ceea ce face să crească nivelul ape cu echivalentul volumului acelor piese, iar valoarea volumulu
deslocuit poate fi citită pe tu-	_____
bul gradat.
Acest procedeu de cubare, numit procedeul xilometric, dă rezultate precise în cazul pieselor de lemn „verde“ (proaspăt tăiat); lemnul uscat introdus în xilometru absoarbe o cantitate oarecare de apă, astfel încît rezultatele obţinute sînt mai mici decît cele reale şi, în acest caz, citirile de pe scara gradată a xilometrului trebu ie corectate în plus, corespunzător cantităţii de apă absorbite.
9.	Xilotec. Ind. lemn. V. Placaje cu feţele prelucrate, sub
Placaj 1 .
10.	Xilotipie. Poligr.: Procedeu de tipar cu obiecte naturale (v. sub Tipar 2), folosit pentru reproducerea structurii lemnului din care se prepară forma de tipar. Pentru tiraje mari, imaginea imprimată prin xilotipie se transportă pe metal.
11.	Xilozâ. Chim.: Aldopentoză ------------------------:
care se prezintă în cristale acicula-	j	OH H OH !
re solubile la cald în apă. Se di-	!	I I	I	!
solvăîn soluţia Fehling. Nu fermen- H2C—C—C—C—CH tează. în natură se găseşte, sub	I I J. ^QH
formă de xilan (polizaharidă), în
celulele lignificate din lemn (stejar, cireş), în paie, în coceni de porumb, etc.
12.	Xilulozâ. Chim.: Aldo-pentoză din grupul celor cari se găsesc în natură, fiind identificată în urina bolnavilor de pen-tozurie. Xiluloza, ca şi alte pentoze, reprezintă un produs de transformare a unei fosfo-hexoze, care e o componentă a celulelor şi care, prin oxidare de către o dehidrază specifică, trece în acidul respectiv; acesta e decarboxilat oxidativ de unele enzime din ficat sau din drojdie, transformîndu-se în pentoza respectivă.
13.	Ximenic, acid Chim. biol.: Acid gras nesaturat cu catenă lineară formată din 18 carboni, conţinînd o legătură dublă şi una triplă. A fost izolat din planta Ximenia caffra. Are proprietăţi sicative, oxidîndu-se în contact cu aerul şi întărindu-se; cu plumbul, formează săruri solubile, spre deosebire de sărurile similare ale acizilor graşi saturaţi, cari sînt insolubile.
14.	Xiphosurâ. Paleont.: Grup de Artropode d in clasa Mero-stomata, avînd ca reprezentant sctual genul Limulus.
Formele primitive se cunosc din Cam-brian. Corpul, cu mărimi variabile (2***
60 cm), acoperit de un tegument puternic ch it in izat, e constituit din:	cefaloto-
race, nesegmentat, de formă semicirculară, care poartă pe faţa dorsală ochii mari şi o pereche de oceli, iar pe faţa inferioară şase perechi de apendice uniramate a căror bază serveşte la masticaţie, şi abdomen cu aspect variabil, format din articole (inele) libere sau sudate şi care se termină cu te Ison mobil, ascuţit. Pe partea ventrală a abdomenuIu i sînt dezvoltate şapte perechi de apendice, d intre cari cinci Palaeolimulus avitus. servesc la înot, avînd totodată şi branhii.
Xifosureie au avut numeroşi reprezentanţi în Paleozoic, repartizaţi în două ordine: Aglaspida, cu forme primitive cunoscute
Xilometru.
1) recipient cilindric cu capac; 2) indicator de nivel; 3) robinet de golire.
39*
Xite
612
Xenotlit
din Cambrian şi Ordovician, şi Xiphosurida, cunoscute din Gothlandian pînă azi, şi din care face parte şi genul Limulus.
1.	Xite. Metg.: Aliaj magnetic moale de tipul fier-nichei, cu compoziţia: 37-*-40% Ni, 17---21 % Cr şi restul fier. Are proprietăţi magnetice superioare şi foarte bună rezistenţă la oxidare la temperaturi înalte.
2.	Xolisma, absolut de Chim.: Lichid obţinut cu solvenţi volatili din florile de Xolisma ferruginea, plantă din familia Ericaceae, care creşte în jungla Floridei. Mirosul florilor e caracteristic, amintind oarecum pe cel de crin. Prin tratarea florilor proaspete cu benzen şi îndepărtarea solven-
tului, rezultă un extract galben închis. Absolutul de xolisma se obţine din acesta prin extracţie cu alcool, răcirea soluţiei, filtrare pentru îndepărtarea cerurilor şi distilarea sub vid a alcoolului.
Absolutul de xolisma se utilizează în cantităţi mici în parfumerie.
3.	Xonotlit. Mineral.: Ca3(Si309)-H20. Silicat de calciu, natural, care se prezintă sub formă de agregate dense, asemănătoare cu calcedonia. Rar apare sub formă de cristale aci-culare rombice sau ca mase compacte foarte tenace. Are culoarea albă, duritatea 6,5 şi gr. sp. 2,7.
V
Y, y:T, c
1.	Y Elt.: Simbol literal pentru admitanţă.
2.	Y Chim.: Simbol literal pentru elementul Ytriu.
3.	Y Elt.: Simbol literal pentru conexiunea electrică în stea.
4.	Y, aliaj Metg.: Aliaj de tip duralumin, cu adaus de 1,8***2,2% Ni. Are proprietăţi mecanice superioare şi bună rezistenţă la temperaturi înalte. E folosit la confecţionarea de pistoane de motoare cu ardere internă şi de capete de cilindri. V-şî Aliajele complexe de aluminiu, sub Aluminiu, aliaje de ^.
5.	Y, film Chim. fiz.: Film sintetic, care se deosebeşte de filmele X şi filmele Z prin orientarea moleculelor de acizi graşi din cari e constituit.
6.	y 1. Mat.: Simbol literal pentru una (a „doua") dintre necunoscutele unui sistem de ecuaţii cu două sau cu mai multe necunoscute.
7.	y 2. Mat.: Simbol literal pentru o variabilă dependentă.
8.	y 3. Mat.: Simbol literal pentru a doua dintre coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii.
9.	Yacht, pl. yacht-uri. Nav.: Sin. Iaht. V. sub Navă.
10.	Yagi, antena Telc. Antenă (v.) cu elemente multiple constituită dintr-un dipol electric activ în semiundă (v. Dipol electric 2, Dipol închis), alimentat la mijloc, şi un număr de elemente pasive (nealimentate) scurt-circuitate la mijloc, dispuse paralel cu dipolul activ şi în acelaşi plan cu el, unele directoare — situate în sensul de directivitate maximă (în faţa dipolului activ), puţin mai scurte decît el (v. Director) — şi altele reflectoare — situate în sensul opus (în spatele dipolului activ), puţin mai lungi decît el (v. Reflector radie lectric). De obicei antena Yagi are un singur reflector.
Elementele pasive sînt dispuse la distanţe de ordinul 0,1 •*•0,15 A. Cîştigul acestei antene creşte cu numărul de elemente pasive, fiind de 3-*-4 dB pentru ca-
.	•	.	/	r- \ seon cu un dipol închis!; 3) primul direc-
zul a doua directoare (v. fig.) A
A .	* „ ,	*} A-* tor; 4) al doilea director; 5) direcţia prin-
şi ajungind pina la 11 ,42 dB cjpa|ă ,-je redacţie; 6) linia de alimentare, pentru cazul a 13 directoare. Raportul de slăbire a undelor din spatele antenei faţă de cele din faţa antenei variază corespunzător între 10 şi 22 d B.
Antena Yagi se foloseşte curent în unde metrice, decimetrice şi centimetrice (televiziune, radiolocaţii, etc.), cu diferite variante constructive. Datorită prezenţei elementelor pasive, impedanţa de intrare a dipolului activ e mai mică decît în cazul dipolului izolat. De aceea, la recepţie, pentru a îmbunătăţi adaptarea cu linia de coborîre bifilară simetrică se utilizează de obicei ca element activ un dipol închis (v.) cu impedanţa de circa 300 fii (în absenţa elementelor pasive). Sin. Antenă canal de unde.
11.	Yak. Zool., Zoot.: Poephagus grunniens L. M'amifer rumegător domestic din familia Bovideae, răspîndit în munţii
Himalaia şi în Tibet. Are părul lung, mătăsos, de culoare brună-negricioasă; capul mare, membrele scurte, coada lungă, asemănătoare cu a calului. E folosit ca animal de muncă şi pentru producţia de carne. Var. lac.
12.	Yale Bronz. Metg.: Alamă cu conţinut mare de cupru (de tipul tombac), conţinînd şi puţin staniu şi, uneori, şi puţin plumb. Are compoziţia: 88***91,5% Cu, 7,5-**8% Zn şi O.S-’* 1,5% Sn; uneori conţine şi pînă la 1% Pb. Se prelucrează bine la rece, se trage în table, în benzi, bare. E folosit, în special, la fabricarea de buloane, de şuruburi, piuliţe, etc., prin matriţare.
îs. Yamato Metal. Metg.: Al iaj pe bază de stan iu, conţinînd cîte 3-*-6% cupru şi antimoniu, cîte 1% plumb şi nichel, maximum 1% cadmiu şi restul staniu. E folosit ca aliaj antifricţiune la lagăre pentru motoare cu ardere internă.
14.	Yankee, cilindru Ind. hîrt.: Sin. Cilindru uscător-satinor (v. şi Satinor, cil indru ^) cu hotă (v. Maşină de fabricat hîrtie cu preluare automată, sub Hîrtie, maşină de fabricat ~).
îs. Yankee, maşina Ind. hîrt.: Sin. Maşină de fabricat hîrtie cu preluare automată, cu un singur cilindru satinor (v. sub Hîrtie, maşină de fabricat —), Maşină de fabricat hîrtie, monocilindrică.
16.	Yara-Yara. Chim.: C10H7*O*CH3. Eterul metilic al (3-naftoIului. Se prezintă cristalizat, sub formă de ace albe, cu miros intens de flori de portocal, avînd: gr. mol. 158,20, p.t. 72°, p.f. 274°; e solubil în eter etilic, benzen, cloroform; parţial e solubil în alcool metilic şi în alcool etilic. E antre-nabil cu vapori de apă şi stabil la aicalii. Se prepară prin încălzirea (3-naftolului cu alcool metilic în prezenţa acidului clorhidric sau a acidului sulfuric.
Se utilizează la prepararea apelor de colonie ieftine şi a compoziţiilor pentru parfumarea săpunurilor. Sin. Nero-lină, (3-Metoxinaftalen.
17.	Yard, pl. yarzi. Ind. text.: Unitate engleză de măsură aiungimii, egală cu lungimea de 0,9144 m. E utilizată în industria textilă în special pentru scuturile cari se folosesc în sistemele de numerotare a firelor textile. Un yard are trei picioare engleze a 0,305 m, sau 36ţol i a 0,0254 m, iar un scul are 840 yarzi.
îs. Yatren. Ind. chim.: C9H5JN0-S03Na. Sarea de sodiu a acidului meta-iodo-oxichinolinsuIfonic, care se prezintă sub formă de pulbere galbenă, solubilă în apă caldă, în alcool, eter, cloroform, etc. Se întrebuinţează ca antiseptic şi ca sicativ, în ginecologie. în combinaţii sau în amestecuri cu metale şi cu sărurile lor, cu seruri sau cu alte produse, yatrenul intră în compoziţia multor medicamente.
19.	Yawl. Nav. V. sub îmbarcaţiune.
20.	Yb Chim.: Simbol literal pentru elementul Yterbiu.
21.	Yeatmanit. Mineral.: MnZn16Sb2[013|(Si04)4]. Silicat complex de mangan, zinc şi stibiu, natural, cristalizat în sistemul trieI in ic. Formează macle pseudorombice după (010) şi prezintă clivaj după (100). Are gr. sp. 4.
22.	Yenerit. M ine ral.: PbnSb8 S22. Sulfură dublă de plumb şj stibiu, naturală, asemănătoare cu boulangeritul (v.) şi falkmani_ tul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic. Are gr. sp. 6,05"
Antenă Yagi.
1) reflector; 2) dipol activ (înlocuit ade-
Ylang-ylang, ulei de —
614
Ysop, ulei de —
1.	Ylang-ylang, ulei de Ind. chim.: Ulei eteric obţinut prin antrenare cu vapori de apă, din florile arborelui Cananga odorata genuina, care se cultivă extensiv în Filipine, insula Reunion, Madagascar şi Comore.
Distilatul, obţinut cu randament de 2 * * * 2,5 %, se separă în patru fracţiuni: extra, prima, a doua şi a treia, cari se diferenţiază atît prin fineţea mirosului cît şi prin caracteristicile fizicochimice. După locul de producţie, se deosebesc: uleiul de Nossi-Bă, Madagascar şi Filipine, cu d 0,9077-*-0,9745; uleiul de Râunion, cu mirosul mai fin decît al uleiului precedent şi cu d 0,9072*--0,9620; uleiul de Manila, cu d 0,930*-*0,945 ; uleiul de Comore, cu d 0,9124-*-0,9675.
Cel mai bun ulei de ylang-ylang e cel de Reunion, apoi cel de Nossi-Bă, urmat de cel de Madagascar. Uleiurile de Comore sînt mai puţin apreciate.
Compoziţia uleiului de ylang-ylang e complexă; el conţine mai mult decît 30 de componenţi, d intre cari a id eh ide şi cetone: acetonă, benzaîdehidă, furfurol; terpene: d-a-pinen; fenoli şi eteri fenolici: p-cresol şi eterul lui metilic, eugenol, iso-eugenol ; alcooli şi esteri: benzoat de metil, I -1 i n a I o o l, L-ter-pineol, alcool benzilic, alcool feniletilic, geraniol, nerol, farnesol, nerolidol, l-cadinol; sescviterpene.
Uleiul de ylang-ylang e	unul dintre	cele	mai	utilizate
uleiuri eterice; el e foarte apreciat în parfumerie din cauza calităţii mirosului şi a intensităţii lui; constituie el însuşi un parfum complet. Pentru parfumeria fină se folosesc calităţile extra, întîi şi a doua, în timp ce calitatea a treia se foloseşte la parfumarea săpunurilor. Sin. Uiei de Cananga.
2.	Yohimban. Chim.: Alcaloid pentaciclic cu doi atomi de azot, obţinut printr-o sinteză stereospecifică, pornind de la trans-hexahidroindan-2-
onă. Prin tratarea acestui	H	H2
compus cu acid perbenzoic,	C	C.
se obţine o lactonă al cărei HCio9 ^sC-inel se deschide cu HBr,	| A ii	B	.
obţinîndu-se astfel un deri- HC111213C	^	C2	4N
vat bisubstituit trans, al	HC^ 21CH
ciclohexanului. Acesta reac- (-| h | D I 2 ţionează cu triptamină (v.),	H	C14	CH
dînd un intermediar cu	\ /20\
caracter amidic care, prin	HC15f_19CH2
ciclizare, trece într-o bază cuaternară şi apoi, prin hidrogenare, în yohimban.
s. Yohimbic, acid	H2
Chim. V. sub Yohimbină,
4.	Yohimbinâ. Chim.: C21H2603N2. Alcaloid care se găseşte în coaja arborelui Corynanthe Yohimbe din Africa de Vest; indigenii din Camerun şi Congo o folosesc ca afrodiziac. Yohimbinâ e esterul metilic al acidului yohimbic, C20H24O3N2, care, prin decarboxilare, trece într-un alcool secundar, ychim-bol. Yohimbinâ e dextrogiră, are p. t. 234°. Acţionează asupra sistemului nervos simpatic, antagonist adrenalinei, provocînd o dilataţie a vaselor sangvine periferice, în special a organelor genitale.
5.	Yohimbol. Chim. V. sub Yohimbină.
0.	Yoldia. Paleont.: Lamelibranhiat de talie mică din ordinul Taxodonta, familia Ledidae, cunoscut din Cretacic pînă azi.
Valvele au un contur caracteristic: linia cardinală, ca şi marginea inferioară, sînt paralele; partea anterioară e convexă, iar partea posterioară, oblică. Posedă un slab sinus palial.
Forma actuală trăieşte în mările reci (în Arctica şi în Antarctica).
Prima fază de dezvoltare a Mării Baltice (în Postglaciar) a fost caracterizată de frecvenţa acestui gen (Marea cu Yoldia).
H2CI618CH2
\1Z/
Yoldia arctica.
7.	York. Zoot.: Rasă de porcine, care cuprinde trei varietăţi :
Yorkul mare sau „albul mare1', cu corpul foarte lung, capul şi membrele potrivite, gîtul şi rîtul lungi, culoarea albă, peri scurţi şi moi; e rezistent, cu prolificitate mare, cu creştere rapidă, precoce, şi e apt pentru îngrăşat. Purceii tineri îngrăşaţi sînt foarte potriviţi pentru prepararea baconului.
Yorkul mijlociu sau „albul mijlociu", rezultat din încrucişarea marelui alb cu cel mic. E excelent pentru încrucişările cu rasele de porci comune. Are talie potrivită, culoare albă-roză, cap scurt, rît lat, îndreptat în sus., corp îndesat, păr fin şi des. Nu creşte atît de repede ca primul şi nu e atît de prolific.
Yorkul mic sau „albul mic", cu talia mică, multă grăsime şi foarte precoce.
8.	Yorkian. Stratigr.: Etajul floristic al Carboniferului productiv din Anglia, succedînd Lamarkianului şi precedînd StaffordianuI. Corespunde Westphalianului B şi C (Middle Coal Measures).
9.	Yperitâs Chim. V. (perită.
10.	Ypresian. Stratigr.: Etajul inferior ai Eocenului, succedînd Paleocenului şi precedînd Luteţianul, al cărui început e marcat de o transgresiune marină. în Nord-vestul Europei depozitele acestui etaj sînt argilele de Flandra (tipul etajului la Ypres, în Belgia), argila de Londra, foarte bogată în crustacee decapode (Xanthopsis leachi) şi nisipurile de Cuise, din Basinul Parisului, cu Nummulites planulatus şi Alveolina oblonga. Printre mamiferele caracteristice ale Ypresianului sînt specii de Lophiodon şi Protodichobune.
în ţara noastră, Ypres ianu I e reprezentat în Dobrogea, în Carpaţii orientali şi în Basinul Transilvaniei. în Dobrogea, cuprinde şisturi cu Nummulites planulatus, N. exilis şi N. globulus şi e transgresiv pe Cretacicul superior (Valea Enisen-Iiei-Lespezi); în Carpaţii orientali acest etaj e cuprins în succesiunea neîntreruptă a seriilor groase de fliş paleogen,
o	intercalaţie de microconglomerat cu N. planulatus indicînd prezenţa lui în partea terminală a marnelor roşii din valea Dîmboviţei (Lăicăi); în Basinul Transilvaniei, Ypresisnul e cuprins la baza calcarelor numulitice de la Porceşti şi foarte probabil în succesiunea groasă a argilelor pestriţe inferioare din împrejurimile Clujului şi Jiboului. Sin. Cuisian.
11.	Ysop, ulei de Chim.: Lichid cu miros agreabil, aromatic, amintind oarecum camforul, şi cu un gust uşor amar, obţinut din Hyssopus officinaiis L., familia Labiatae, plantă nativă din Sudul Europei şi zonele temperate ale Asiei. Se cultivă în Sudul Franţei şi în Statele Unite.
Florile şi frunzele conţin un ulei eteric care poate fi izolat prin antrenare cu vapori de apă; randamentul e cuprins între
0,15 şi 0,3%, pentru planta proapsătă pînă la semiuscată, şi între 0,3 şi 0,8%, pentru planta semiuscată pînă la complet uscată.
Are: d|f=0,927-0,970; nD=1,4730-1,4869 ; [a]D=-12°—
—25°; indicele de aciditate pînă ia 4; indicele de saponificare 3***36. E solubil în 1 volum alcool etilic de 80%.
Conţinutul în cetonă (calculat ca l-pinoca.mfonă, Cio ^i«0) e 50**'54%, iar conţinutul în alcool (calculat ca l-pinocamfeol C10H18O) e 10,4---15,1 %. Componenţii chimici sînt: a- şi (3-pinen, camfen, l-pinocamfonă, l-pinocamfeol, sescviterpene şi alcooli sescviterpenici.
Din cauza preţului său relativ ridicat uleiul de Ysop se falsifică uneori cu uleiuri de lavandă, rosmarin, lavandină, sau prin adausuri de fracţiuni de distilare ale uleiului de camfor.
Uleiul de Ysop se foloseşte în locul fineturilor din planta uscată, în Medicină ca stimulent aromatic (tonice), în industria aromelor alimentare, la lichioruri de tip Benedictine şi
Yterbit
615
Ytriu
Chartreuse, cum şi în parfumerie, pentru unele compoziţii de fantezie.
1.	Yterbit. Mineral.: Sin. Gadolinit (v.), Itrit, Iterbit.
2.	Yterbiu. Chim.: Yb. Element din familia lantanidelor. Are nr. at. 70 şi gr. at. 173,04. Yterbiul, în combinaţiile sale e trivalent şi mai rar d ivalent. în scoarţa pămîntului se găseşte în cantitate de 2,5-10-4%, în special în pămînturile ytrice, constituind o subgrupă a pămînturilor yterbinice, alătur! de luteţiu. Mineralele cari ccnţin cu precădere yterbiu sînt: gadolinitul (v.) sau yterbitul; xenotimul (v.), ytrontantalitul (v.), samarskitul (v.), fergusonitul (v.), şi euxenitul (v.).
Yterbiul a fost descoperit sub formă de oxid, prin descompunerea fracţionată a azotaţilor. Se separă de celelalte lan-tanide prin cristalizare fracţionată a oxalaţilor dubli de amoniu şi a elementelor din pămînturile rare. Yterbiul formează amalgame în condiţii în cari celelalte lantanide, cu excepţia europiului, nu reacţionează cu mercurul. Această proprietate face posibilă izolarea lui de celelalte lantanide. Amalgamul format e distilat în vid şi apoi, după trecerea metalelor în soluţie, yterbiul se separă de europiu prin cristalizare fracţionată a sărurilor lor, de exemplu a bromaţilor. Prepararea metalului se face prin reducerea oxidului cu hidrogen atomic, în condiţii în cari oxidul de yterbiu formează catodul, cum şi cu ajutorul răşinilor schimbătoare de ioni.
Yterbiul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abundenta %	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
168	0,06		-	-
169		33 z	captură K	T m169(d ,2n) Y b169, Y b168 (n,Y) Yb169
170	4,21	-	-	-
171	14,26	-	-	-
172	21,49	-	-	-
173	17,02	-	-	-
174	29,58	-	-	-
175	-	99 h	emisiune 3~	Yb174(n,y)Yb175
176	13,38	-	-	-
177	-	2,4 h	emisiune @~	Yb17G(n,y)Yb177
Oxidul de yterbiu, Yb2Os, are d 9,17; e incolor, greu fuzibil, se disolvă uşor în acizi, la cald, dînd sărurile respective cari, de asemenea, sînt incolore. Colorează flacăra în verde. Ionii Yb2+ sînt diamagnetici, iar cei trivalenţi Yb3+ sînt paramagnetici. — Ci or ura de yterbiu, YbCI3- 6 H20, are p. 1.150—155°. Se obţine din soluţia clorhidrică a oxidului. E uşor solubilă şi delicvescentă. Se deshidratează dînd YbCIg, care, încălzită la 854°, se topeşte. încălzită în curent de hidrogen la 550°, trece în YbCI2. Prin încălzirea triclorurii în curent de acid clorhidric gazos trece în oxiclorură, YbOCI, masă albă higroscopică. Se cunosc şi alte combinaţi* ca o xai atu I, sulfura, fosfatul, etc. — Sărurile de yterbiu au importanţă în măsura în care, fie ca atare, fie ca săruri duble, pot servi la separarea yterbiu-lui de celelalte lantanide sau şi de alte elemente.
3.	Ytrit. Mineral.: Sin. Gadolinit (v.), Itrit, Iterbit.
4.	Ytriu. Chim.: Y. Element din grupul al treilea secundar al sistemului periodic. Are: nr. at. 39; gr. at. 88,905; gr. sp. 4,34; p. t. 1490°; p. f. circa 4600°. YtriuI are luciu metalic şi culoare cenuşie, ca fierul. Se oxidează în aer umed acoperi n-du-se cu un strat de hidroxid. în combinaţiile sale, ytriul e trivalent. Prin păstrare chiar în vid ytriul se închide la culoare.
în scoarţa pămîntului se găşeşte în cantitate de 0,0026%, în special în gadolinit sau în yterbit, Be2Y2FeSi2O10, apoi în xenotim, YP04, şi în euxinit, un niobat şi titanat de ytriu. în aceste minerale, cum şi în altele ca policraz, monazit, etc., ytriul e înlocuit parţial cu alte elemente ale pămînturilor rare, în special cu cele din subgrupa pămînturilor ytrice. Problema cea mai grea pentru extragerea ytriu lui o constituie separarea de celelalte elemente ale pămînturilor rare ca şi de lantanide. Acesta se obţine prin cristalizări fracţio-nate ale azotaţilor simpli sau dubli, ale oxalaţilor sau prin răşini schimbătoare de ioni. Ytriul separat de scandiu şi obţinut sub formă de clorură sau de oxid e trecut uşor în stare elementară, prin acţiunea vaporilor de potasiu asupra oxidului, a fluorurii sau a clorurii, ca şi prin acţiunea sodiului asupra clorurii la cald.	Ytriul	metalic a mai	fost	obţinut
prin electroliza clorurii	sale; în	unele cazuri a	fost	utilizat
ca electrolit un amestec topit de sodiu şi ytriu. Prin toate aceste procedee, ytriul a	fost obţinut sub forma	unei	pulberi
cenuşii similare pulberii	de fier.	Ytriul compact şi maleabil
a fost obţinut prin precipitare la electroliza clorurii de ytriu în prezenţă de cloruri alcaline pe un catod lichid din magneziu şi 25---30% cadmiu; magneziul şi cadmiul au fost îndepărtate prin evaporare, iar ytriul rămas a fost topit în vid.
Ytriul încălzit în aer la 200° trece în Y203. Se combină cu halogenii, sulful şi hidrogenul. E uşor atacat de acizi diluaţi, cu cari dă sărurile respective. Rezistă însă la soluţiile alcaline.
Ytriul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abundenţa %	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
87	-	80 h	captura K	Sr87(p, n)Y87, Sr86(d,n)Y87
88	-	2 h	emisiune	Sr87(d,n)Y88, Sr88(p,n)Y88, Y89(n,2n)Y88
89	100	-	-	-
90		62 h	emisiune (3~	Y89(d,p)Y90, Y89(n,Y)Y90, Zr90(n,p)Y90, Zr92(d,oc)Yw’ Nb93(n,a)Y90; fisiunea uraniului cu neutroni
91		57 z	emisiune	Zr91(n,p)Y91; fisiunea uraniului, a toriului şi a plutoniului cu neutroni
92		3,5 h	emisiune	Zr92(n, p)Y92; fisiunea uraniului, a toriului şi a plutoniului cu neutroni
93	-	10 h	emisiune $“	fisiunea uraniului, a toriului şi a plutoniului cu neutroni
94	-	20 min	emisiune 3~	Zr94(n,p)Y94; fisiunea uraniului cu neutroni
9/	-	Toarte scurt	emiciune	fisiunea uraniului cu neutroni
Ytriul nu are utilizări ca atare, ci în amestec cu celelalte metale ale pămînturilor rare, sub forma de MischmetaH, la obţinerea unor aliaje speciale, ca şi a unor sticle cu calităţi speciale.	^
Trioxidul de ytriu, Y203, are p.t. 2410°, d 4,84; se prezintă ca o pulbere albă. Se obţine prin descompunerea la cald a sărurilor de ytriu, a sulfatului, azotatului, oxalatu-lui, etc. Amestecat în proporţia de 15% cu bioxid de zirconiu e folosit la confecţionarea bastonaşelor în lămpile Nernst. Prin precipitarea ionului Y3+ din soluţiile sărurilor lui cu hidroxizi alcalini se obţine un precipitat alb de Y(OH)3 cu caracter bazic mai pronunţat decît al hidroxidului de aluminiu.
Ytterit
616
Yu-Yu, ulei de —
deoarece e insolubil în exces de reactiv. Prin încălzire hidroxidul trece în Y203.
F I u o r u r a de ytriu, YF3, e o pulbere albă amorfă, insolubilă în apă, spre deosebire de AIF3. Celelalte halogenuri sînt solubile în apă şi în alcool. De asemenea sînt solubile în apă azotatul, acetatul şi sulfatul. Oxalatul e mai greu solubil în apă, ca şi carbonatul. Toate aceste săruri se pretează la formarea de săruri duble sau complexe, cari au importanţă numai în legătură cu posibilităţile de separare, prin cristalizări fracţionate, a ytriului, de celelalte elemente ale pămînturilor rare.
1.	Ytterit. Mineral.: Carbonat de ytriu hidratat, întîlnit în parageneză cu godolinitul (v.). Sin. Tengerit.
2.	Yttrocerit. Mineral.: Varietate de fluorină (v.), care conţine în amestec isomorf fluoruri de ytriu, ceriu şi erbiu, cum şi o cantitate mică de apă.
s. Yttrofluorit. Mineral.: (Ca, Y)F2...3. Varietate de fluorină (v.), în care calciul e înlocuit parţial cu ytriu. Cristalizează în sistemul cubic.
4: Yttrotantalit. Mineral.; Y4(Ta207)3. Tantaiat de ytriu» natural, care conţine şi cîteva procente de erbiu, uraniu, calciu, fier, etc. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale rar bine individualizate, cu habitus prismatic sau tabular. In mase compacte pare o sticlă amorfă. Are culoarea neagră catifelată, urma cenuşie, luciu semimetalic şi spărtura conco-idală. Are duritatea 5***5,5 şi gr. sp. 5,4*--5,9.
5.	Yucca. Ind, text.: Fibre textile cari se obţin din frunzele unor specii de Yucca, plante monocotiledonate, cultivate
în India şi în America (în Europa, ca plante ornamentale). Frunzele de Yucca filamentosa Linn. şi cele de Yucca trecu-leana Carr. dau fibre groase, întrebuinţate la confecţionarea frînghiilor, şi fibre mai subţiri, pentru ţesături. Se mai întrebuinţează fibre de Yucca australis Trei., de Yucca valida Brand, de Yucca rostata Eug., etc. Fibrele de Yucca sînt constituite din fibrile albe, lucioase, rigide, rezistente, formate din celule lungi de 3,5---4 mm şi groase de 7---20 ţL. Se întrebuinţează la confecţionarea frînghiilor şi la fabricarea hîrtiei; în unele ţări se întrebuinţează neprelucrate, pentru împletituri sau pentru ambalaje.
Dezvoltarea producţiei fibrelor prin procedee chimice a redus importanţa fibrelor Yucca pentru industria textilă.
6.	Yu-Sho, ulei de Chim.: Lichid izolat din arborele Yu-Sho, Cinamomum Camphora Sieb. (familia Lauraceae), varietate fiziologică a arborelui de camfor, de care se deosebeşte numai prin compoziţia uleiului eteric. Componentul chimic principal al uleiului eteric de Yu-Sho e cineolul, alături de care se găsesc d-oc-pinen, 3-pinen-, dipenten, camfen, oc-terpineoi, furfurol, camfor, eugenol, safrol. Se obţine prin antrenarea cu vapori de apă a lemnului măruntit, cu randament de 2***3 %. Are: d 0,942 (la 13°)—0,972 (la 16°); [a]D = = +18°53/-+29°51'; nD=1,47819 (la 20°).
în prezent, uleiul de Yu-Sho nu se produce decît în cantităţi mici, folosite în aceleaşi scopuri ca şi cineolul. Sin. Ulei eteric de Yu-Yu.
7.	Yu-Yu, ulei de Chim.: Sin. Ulei de Yu-Sho (v. Yu-Sho, ulei de ^).
Z, Z;
1.	Z E/t.; Simbol literal pentru impedanţa.
2.	Z, aliaj Metg.: Aliaj pentru cusineţi pe bază de aluminiu, cu compoziţia: 6,5% Ni, 0,5% Ti şi 93 % Al. E întrebuinţat la confecţionarea de cusineţi pentru axe masive, cari suportă sarcini mici sau mijlocii,
3.	Z, film ~. Ch im.: Film sintetic, care se deosebeşte de film-ele X şi Y prin orientarea diferită a moleculelor de acizi graşi din cari e constituit (v. Film 2; X, film
4.	Z, medie statistica Chim. fiz.: Media unei mărimi X, dată de relaţia de definiţie:
%nix)
i
în care n e numărul particulelor de specia i, cărora corespunde valoarea Xi a mărimii X. în cazul razei medii Z a particulelor sferice (r„ — Hn.rz. lUn-rţ) această mărime se numeşte si
\ 2	t	t	1	i	t'	’
roza medie de suprafaţă.
5.	Z, oţel /%/. Metg.: Oţel profilat în bare cari au în secţiune o inimă şi două tălpi perpendiculare pe inimă şi dispuse la extremităţile şi de cele două părţi ale acesteia (v. fig.). Dimensiunile barelor sînt standardizate. Ba- .
rele de oţel Z pot fi bare Z cu profil normal ...........y
pentru construcţii generale,^sau bare ZV, pen-tru construcţii de vagoane. în tabele se găsesc de regulă, pe lîngă dimensiunile şi aria secţiunii barei, şi următoarele date: greutatea	jl......
unui metru linear, cotele axelor principale	J
de inerţie, valorile calculate ale momentelor
de inerţie în raport cu axele respective de Otel	ZV	pentru
încovoiere, valorile modulului de rezistenţă	vagoane.
ale razei de giraţie şi ale coeficientului de
flambaj.
e. z 1. Mat.: Simbol (iteral pentru a „treia" d intre necunoscutele unui sistem de ecuaţii cu trei sau cu mai multe necunoscute.
7.	z 2. Mat.: Simbol literal pentru a „doua" dintre funcţiunile unui sistem de două sau de mai multe funcţiuni de o variabilă.
8.	z 3. Mat.: Simbol literal pentru variabila complexă independentă (z=%Jrjy\ y=y~1).
9.	z 4. Mat.: Simbol literal pentru a treia dintre coordonatele unui sistem de coordonate rectilinii.
io.	funcţiunea Mat. V. Funcţiunea £(s) a lui Riemann.
n. Za de lanţ, pl. zale de lanţ. Tehn.: Fiecare dintre elementele legate succesiv cari constituie un lanţ (v. Lanţ 2).
După poziţia zalelor unui lanţ, se deosebesc zaie de mijloc şi zale de capăt (zale de legătură). Zalele de mijloc sînt legate fie direct, fie printr-un element de legătură (brăţară, bolţ, etc.) de zalele învecinate, iar zalele de capăt sînt legate de
Z.£
o singură za şi, eventual, de o cheie de lanţ (v. Cheile pentru lanţ, sub Lanţ, transmisiune cu ~).
Zalele de capăt ale unui lanţ pot fi la una sau la ambele lui extremităţi (lanţ simplu), iar la lanţurile de prindere duble pot exista trei zale de capăt, sau numai una, lanţul avînd, în acest caz, la două capete cîte un cîrlig.
După dimensiunile zalelor, se deosebesc zale lungi şi zale scurte.
Forma zalelor e foarte variată, depinzînd de caracteristicile transmisiunii sau de condiţiile de funcţionare ale lanţului respectiv.
După forma zalei.se deosebesc: zole inelare ovole scurte sau lungi, executate din bare de oţel rotund, sudate Ia capete, fără sau cu traversă de consolidare, din bare de oţel lat, răsucite în spirală şi executate prin laminare specială (v. Lanţuri industriale, sub Lanţ 2), sau avînd forma unei verigi executate în diferite moduri prin turnare sau matriţare (v. Lanţuri Ewart, sub Lanţ 2); zale constituite din două sau din mai multe eciise, drepte sau curbate, de forme foarte variate, unite prin bolţuri şi putînd avea bucele, role, etc. (v. Lanţuri articulate, sub Lanţ 2); zale în forma unui ochi de sîrmă, ale cărui capete reprezintă cîrligele de prindere a zalei cu ochiul zalei următoare (v. Lanţ cu cîrlige de sîrmă, sub Lanţ 2); zale înnodate, de sîrme îmbinate între ele printr-un nod format prin răsucirea sîrmei Ia capătul zalei (v. Lanţuri cu zale înnodate, sub Lanţ 2); zale constituite în grupuri de cîte două zale simple, una exterioară, alta interioară, îmbinate între ele cu un bolţ (v. Lanţ cu elemente bloc matriţate, sub Lanţ 2). Sin. Zală.
12.	Zadâ, pl. zade. Silv., Ind. lemn.: Sin. Larice (v.).
13.	Zadie, pl. zadii. Ind. tar., ind. text.: Piesă dreptunghiulară încreţită la mijloc, care face parte din costumul purtat de femei în regiunea Cluj. Se confecţionează din ţesături de lînă, uneori de bumbac sau din alte ţesături, prelucrate casnic sau industrial, de culoare roşie, albastră închisă sau de alte culori, care se fixează cu şiret pe linia taliei, acoperind în faţă îmbrăcămintea de bază din partea inferioară a corpului.
14.	Zahana, pl. zahanale. Ind. alim.: Abator rudimentar, special pentru ovine, în vederea preparării pastramei şi a desfacerii subproduselor în restaurant propriu, unde se pregătesc anumite specialităţi ca: ciorbă de burtă, tuslama. rotocoale de berbec, ciorbă de ciocănele şi diverse fripturi speciale.
îs. Zaharat, pl. zaharaţi. Chim.: Alcoolat al zaharozei. Hi-droxilii din zaharoză au un caracter mai acid decît hidroxi-Iii alcoolici obişnuiţi. Zaharatul de calciu şi cel de stronţiu sînt insolubili în apă.
ie. Zaharazâ, pl. zaharaze. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrolazelor, care catalizează scindarea moleculei de zaharoză într-o moleculă de glucoză şi o moleculă de fructofu-ranoză, la nivelul legăturii (3-glicozidice. Enzimele din clasa hidrolazelor. catalizează reacţiile producînd modificări energetice mici, cu degajare de energie Iiberă slabă, totuşi cu un
Zaharic, acid —
618
Zaharimetru
rol important în metabolismul substanţelor din alimentaţie. Zaharaza face parte din subgrupul p-fructozidazelor, grupul oligozaharazelor. Asupra zaharazei acţionează două enzime, cari se deosebesc între ele prin afinitatea lor faţă de fiecare dintre componente (glucoză şi fructoză). Astfel: ol-g! icozidaza se găseşte, de obicei, la animale, şi scindează, pe lîngă zaha-roză, oligozaharide cari nu sînt substituite la restul glucoză (de ex. melicitoza), iar fi-frurtozidaza se găseşte, de obicei, la vegetale, la ciuperci, etc. şi acţionează asupra zaharozei şi asupra oligozaharidelor cari nu sînt substituite la restul fructoză (de ex.: rafinoza, genţianoza, etc.). a-GIicozidaza are ^>H-ul optim la 7,0, iar (3-fructozidaza (zaharaza), la 4,5, deci în mediu acid, în care oc-gl icozidaza are o activitate extrem de redusă. Acţiunea acestor enzime reprezintă un caz tipic de specificitate. Sursa cea mai importantă de zaharază e drojdia de bere, însă se găseşte mult mai răspîndită la plante. E inhi-bită de fructoză. Zaharazele au şi rolul de transglicozilaze, cari catalizează transferul unui rest glicozil din molecula zaharozei pe un acceptor adecvat. Acest transfer duce la formarea unor omopolizaharide, pornind de ia zaharoză. Gli-cozilul transferat poate fi, fie fragmentul glucoză, fie fragmentul fructoză, din molecula zaharozei. Acceptorul e o polizaharidă omologă cu cea care urmează să fie'sintetizată, dar cu o moleculă de un grad de polimerizare mai mic. Sin. Invertază, Sucrază.
î. Zaharic, acid Chim.: Acid dicarboxiIic rezultat prin oxidarea energică a unei aldoze, cu acid azotic concentrat, în acidul zaharic doi atomi de carbon terminali ai aldozei sînt transformaţi în carboxili; formula produsului obţinut din aldo-hexoze e următoarea:
HOOC-(CHOH)4 -COOH
Se cunosc mai mulţi acizi zaharici, cari se deosebesc între ei prin configuraţia sterică a grupărilor CHOH. Astfel, acidul zaharic provenit din D-glucoză (sau din L-glucoză) se numeşte acid D-gluco-zaharic (sau numai acid D-zaharic), cel provenit din D-galactoză se numeşte acid D-ga!acto-zaharic sau acid mucic, cel provenit din D-manoză e acidul D-mano-zaharic. Se obţin, de asemenea, acid alozaharic din D-şi L-aloză, acid D'talozaharic din D-altroză şi D-taloză, acid D-mano-zaharic din D-manoză, acid D-idozaharic din D-idoză, etc.
Acidul D-zaharic formează cristale delicvescente cari se transformă, în timp, în lactona-3,6 şi în dilactona-1,4— 3,6.
2.	Zaharificare. Ind. alim.: Operaţia de transformare a amidonului din cereale şi cartofi în glucoză sub acţiunea acizilor minerali (acid sulfuric, acid clorhidric), sau în maltoză şi dextrine sub acţiunea diastazei (amilazei) din orzul germinat (slad, malţ) sau a amilazei din unele mucegaiuri.
Pentru industria spirtului se folosesc mai ales procedeele enzimatice. Amidonul e transformat în clei de amidon prin fierberea materiilor prime sub presiune, apoi fiertura e răcită la 55---650 şi amestecată cu o suspensie în apă, de slad verde măcinat. Amilazele din slad acţionează asupra cleiului de amidon şi-l transformă în maltoză şi dextrine. Suspensia de slad şi fiertura de cereale sau de cartofi se pun în contact în porţiuni succesive şi se menţin la 50---600.
Operaţia durează circa două ore, iar la sfîrşit, totul se răceşte la 28---300 şi se inoculează cu cultură de drojdii.
Practic, zaharificarea se începe la temperatura de 50-"55° şi numai către sfîrşit, după ce s-a adăugat tot laptele de slad, se ridică temperatura la 60—61 °, spre a face şi o steril izare.
Pentru zaharificarea cu amilază din mucegaiuri, plămada e răcită la 60°, se adaugă preparatul enzimatic (circa 10% faţă de substanţa uscată din cereale), se amestecă timp de 1/2 oră la 55°, se ridică temperatura la 62° şi se menţine
astfel timp de 3---4 ore. Se răceşte apoi la temperatura de fermentare.
Mersul zaharificării se urmăreşte prin proba cu iod, pînă cînd plămada nu se mai colorează în violet sau roşu.
Industrial se obţin zaharuri şi din celuloza lemnului (zaharificarea lemnului), aplicîndu-se fie procedeul Bergius, care consistă, în principiu, în tratarea celulozei cu acid clorhidric concentrat, obţinîndu-se glucoză pură cristalizată; fie procedeul Scholler, cu acid diluat, obţinîndu-se o soluţie diluată de glucoză, care poate fi supusă fermentaţiei pentru a obţine alcool.
3.	Zaharificator, pl.zaharificatoare. Ind. alim. Aparat folosit pentru operaţia de zaharificare. Se compune dintr-un rezervor metal ic de formă cilindrică .echipat cu amestecător mecanic cu palete, o serpentină de cupru prin care poate circula apa rece, o conductă de alimentare, un coş pentru evacuarea aburului, prevăzut cu exhaustor,
o	conductă pentru laptele deslad, ocon-ductăpentru plămada necesară pregătirii drojdiilor, o conductă pentru drojdii, un ventil şi o conductă de descărcare (v. fig.).
Fiertura vined in fier-bător cu presiune, din care cauză aceasta se împrăştie sub forma de ploaie, ceea ce duce la răcirea ei.
Capacitatea zaharificatorului se alege astfel, încît să reprezinte 140Q---1500 I pentru fiecare 100 I alcool.
4.	Zaharimetrie. Fiz.: Metodă polarimetrică (v. Polari-metrie) de determinare, fie a concentraţiei unei soluţii de zahăr, fie a proporţiei de zahăr dintr-o substanţă, bazată pe faptul că zahărul e o substanţă optic activă.
Concentraţia c a unei soluţii de zahăr în apă poate fi determinată cu un polarimetru cu care e determinat unghiul a cu care e rotit planul de vibraţie al radiaţiei, polarizate linear, incidente, de către soluţia de zahăr respectivă. Rotaţia specifică a zahărului la temperatura de 20°, pentru radiaţia galbenă D a sodiului, de lungime de undă medie A=5893 Â, fiind [<*“]§)=66,523, unghiul a e dat de a=0,66523 Ic, l fiind lungimea tubului în care e conţinută soluţia, iar c, concentraţia în grame de substanţă activă în 100 cm3 de soluţie.
Procentul x de zahăr dintr-o substanţă e determinat folosind soluţii de 26,016 g substanţă în 100 cm3 soluţie, şi tuburi de 20 cm lungime. Instrumentele de măsură, numite zahari-metre (v. sub Polarimetrie), da’u fie unghiul a cu care e rotit planul de vibraţie al radiaţiei incidente, fie direct procentul de zahăr. în instrumentele de primuI tip, valoarea unghiului a e legată de x prin relaţia:
2	x 0,26016 x 66,523 x x
Zaharificator.
1) corp cilindric; 2) amestecător cu palete; 3 şi 4) angrenaj conic şi roţi de transmisiune pentru acţionarea amestecătorului; 5) serpentină; 6) coş de evacuare a aburului; 7) robinet de golire; 8) conductă de alimentare cu lapte de slad şi intrarea aerului.
100	2,889
5.	Zaharimetru, pl. zaharimetre. Fiz. V. sub Polarimetrie.
Zaharină
619
Zahăr
î. Zaharinâ. Chim.: Imida acidului orto-sulfobenzoic, cu p t. 223°. Se obţine plecînd de la toluen. Zaharina e de 500
.........................— H
C
similar. Astfel, zaharoza se mai numeşte şi d-glucopiranozido-d-fructo-furanozidă, cu formula:
de ori mai dulce decît zahărul şi serveşte la îndulcirea alimentelor pentru bolnavii de diabet, sub forma sării de sodiu
C7H403NSNa*3H20 (cristaloza), care e
“7 4
mult
'3
mai
HC
ii
HC
O
ji
c—c
I
c
îNH
solubilă în apă.
2.	Zaharometru, pl. zaharometre.
Ind. alim.: Areometru cu greutate constantă (v. sub Areometru), care serveşte la determinarea directă a concentraţiei de zahăr din soluţiile apoase.
Zaharometrele sînt gradate în procente de zahăr, în greutate, la temperatura de 20°.
Pentru soluţiile pure de zaharoză, zaharometrele indică concentraţia în zahăr raportată la suta de grame de soluţie. Pentru soluţiile impure (zemuri, siropuri, plămezi industriale) zaharometrele indică concentraţia în substanţa uscată aparentă raportată la suta de grame de produs analizat, aşa-numi-tele grade brix sau Balling (v. sub Areometru), după numele celor cari !e-au propus.
După construcţie, zaharometrele se împart în: zaharometre fârâ termometru şi zaharometre cu termometru sau t e r m o -zaharometre.
După gradul de precizie, se deosebesc: zaharometre de precizie obişnuită, cu valoarea diviziunii minime de 0,5% şi 0,2%, şi zaharometre de precizie ridicată, cu valoarea diviziunii minime de 0,1 %.
Scara zaharometrelor se întinde de la 0 pînă la maximum 90 procente. Întrucît lungimea totală a unui zaharometru nu trebuie să depăşească 500 mm, pentru a asigura determinările de la 0 pînă la 90 %, aceste zaharometre segrupeazăîn truse, conţinînd toată gama respectivă de scări gradate.
Zaharometrele se folosesc în industria zahărului, a berii şi a alcoolului. Zaharometrele folosite în industria zahărului se gradează pentru citirea la partea de jos a meniscuiui, iar cele folosite în industria berii şi a alcoolului se gradează pentru citirea la partea de sus a meniscuiui.
în timpul determinărilor, zaharometrul trebuie să plutească liber şi în poziţie verticală în lichid, fără a veni în contact cu pereţii vasului.
3.	Zaharoza. Chim., Ind. alim.: Sin. Zahăr (v.).
4.	Zaharozofosforilazâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa transglicozilazelor, grupul dizaharidfosforilazelor. Zaharozo-ortofosfat-transglucozidaza catalizează transferul restului glu-coză din molecula zaharozei pe un radical ortofosfat cu formarea unui ester glucozo-fosforic. Enzimă catalizează, deci, reacţia reversibilă de transformare a legăturii glieozidice, în legătură esterică, acţionînd ca acceptor şi donor de glucoză.
5.	Zaharozo-a.glicozidazâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrolazelor, grupul oligozaharazelor, care catalizează, ca şi zaharaza, reacţia de scindare a zaharozei la legătura a-glico-zidică. Prin aceasta se deosebeşte de zaharază, care e o p-fruc-tozidază şi scindează legătura (3-glucozidică. Sin. Glucoza-harază.
6.	Zahăr. Chim., Ind. alim.: Substanţă din clasa hidraţilor de carbon, subclasa oligozaharidelor, cu formula generală Cfl(H20)w. Sin. Zaharoză.
Molecula ei e constituită dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză, legate d icarbon il ic. Hidroxilii din zaharoză au un caracter acid mai accentuat decît hidroxilii alcoolici obişnuiţi, de unde urmează formarea zaharaţilor prin reacţia zaharozei cu baze ca hidroxidul de calciu sau de stronţiu.
Zaharoza e o dizaharidă; dizaharidele fiind considerate ca glicozide (o z i d e), numirile lor au fost stabilite în mod
H—C-----
H—C—OH
I
HO—C—H O
H—C—OH
I
H—C-----
O-
I
-C-----
I
HO—C—H
I
H_C—OH H—C-------
O
I
H2COH
Subacţiunea acizilor, chiar a celor mai slabi (C02+H20), zaharoza se hidrolizează, dînd D-glucozăşi D-fructoză. Ultima fiind puternic levogiră (numele vechi fiind levuloză, prin contrast cu numele vechi al glucozei, dextroză), iar zaharoza şi D-glucoza fiind slab dexlrogire, soluţia devine levogiră după hidroliză ([oc]D — —20°), de unde numirea de inversiune, care se dă acestei hidrolize, şi de zahăr invertit, atribuită amestecului celor două monozaharide. Hidroliză zaharozei are loc, în soluţie diluată, după ecuaţia reacţiilor de ordinul I (reacţie pseudo-unimoleculară). Procesul se urmăreşte pe cale polarimetrică, prin măsurarea scăderii rotaţiei dextrogire. Inversiunea zaharozei prin acizi e o cataliză specifică prin ioni de hidrogen. Viteza reacţiei e proporţională cu concentraţia ionilor de hidrogen. Mecanismul probabil al inversiunii zaharozei se explică astfel: în prima fază se adiţionează un ion de hidrogen la atomul de oxigen al punţii oxidice. Produsul de adiţie reacţionează apoi bimolecular cu apa, rege-nerînd protonul. Viteza reacţiei de hidroliză a zaharozei e mult mai mare decît a celorlalte dizaharide, de exemplu, de o mie de ori mai mare decît a ceiobiozei. Aceasta se datoreşte ciclului furanozic din molecula zaharozei şi demonstrează că hidroliză atacă, în primul rînd, atomul de oxigen al inelului.
Prezintă importanţă hidroliză prin enzime a zaharozei. Drojdia de bere conţine două enzime capabile să hidrolizeze zaharoza, oc-giucozidaza (maltaza) şi invertaza (zaharaza), cari au fost separate, obţinîndu-se soluţii din fiecare. Inver-taza îşi manifestă activitatea maximă în medii acide (pH 4----5), spre deosebire de maltază, care prezintă activitate optimă în soluţii practic neutre (pH 6***7).
E uşor solubilă în apă (d in care crista M/ează în cristale mari, monoclinice) şi greu solubilă în alcool. în soluţie apoasăedex-trogiră, cu [a]D = 66,5°. Zaharoza se găseşte aproape în toate plantele (în special în sucul florilor), dar în special în sfeclă, în trestia de zahăr şi în cocenii tineri de porumb. Sub influenţa acizilor, zaharoza se hidrolizează în d-glucoză şi d-fructoză.
Zaharoza e o substanţă nutritivă, care se asimilează re-pedeşi uşor în organism. Dulceaţa relativă a d ifer iţelor zaharuri, considerînd dulceaţa zaharozei egală cu unitatea, e următoarea: glucoză, 0,53; fructoză, 1,73; maltoză, 0,33; rafino-ză, 0:22; etc.
Materiile prime principale din cari se extrage industrial zahărul sînt trestia de zahăr şi sfecla de zahăr. Zahărul din trestie se obţine în condiţii mai avantajoase decît zahărul din sfeclă, atît în ce priveşte cultura, cît şi în ce priveşte fabricaţia; cum însă trestia de zahăr creşte numai în regiunile cu climă tropicală (India, China, Persia, Siria, Ara-bia, Egipt, Spania, America centrală, America de Sud, etc.) sfecla de zahăr, avînd o capacitate mare de adaptare la condiţiile de climă şi de sol, rămîne materia primă de bază pentru regiunile cu climă temperată. în ţara noastră, zahărul se extrage excluziv din sfeclă de zahăr (Beta vulgaris).
Zahărul se găseşte în sucul celular al ţesutului parenchi-matos din rădăcina sfeclei. El se formează din glucoză şi
Zahăr
620
Zahăr
fructoză, cari iau naştere în celulele frunzelor, prin procesul de asimilaţie clorofiliană (v. şî sub Sfeclă de zahăr).
Substanţele cari intră în compoziţia sfeclei de zahăr sînt; marcul sfeclei (3"*5%), format din totalitatea substanţelor
sau coloidală, diferite substanţe organice şi minerale. Conţinutul de substanţe disolvate în suc variază între 18 şi 26% din cari circa 80***85% e zaharoză.
Sfecla creşte şi acumulează zahăr pînă toamna tîrziu.
/. Schema tehnologică a extragerii zahărului în instalaţii cu filtre cu vid şi decantor.
A) spălarea şi mărunţirea sfeclei; B) obţinerea zemii de sfeclă; Q purificarea zemii de difuziune (predefecare, defecare, decantare, filtrare, sulfitare); D) evaporare; £) purificarea zemii de la evaporare (sulfitare, filtrare); F) fierbere şi cristalizare; G) afînare şi uscare; 1) conducte de zeamă, de sirop sau de clersă; 2, 3, şi 4) conducte de sirpo alb, respectiv de sirop verde, respectiv de sirop de afinaţie; 5) conducte de melasă; 6) conducte de lapte de var; 7) conducte de apă de spălare; 8) conducte de nămol; 9 şi 10) conducte de borhot, respectiv de apă de borhot; 11) conducte de bioxid de carbon, de bioxid de sulf sau de aer; 12) robinete de diferite construcţii (cu supapă şi cu sertar); 13) maşină de apălat sfeclă; 14) sită vibrantă; 15) elevator de sfeclă; 16) separator electromagnetic; 17) maşină de tocat sfeclă; 18) transportor cu greble; 19) difuzor; 20) pompă de borhor; 21) conductă spre groapa de borhot; 22) prinzător de pulpe; 23) măsurător de zeamă; 24) rezervor de zeamă de difuziune; 25) pompă de zeamă de difuziune; 26) încălzitor; 27 şi 28) conducte de alimentare cu lapte de var; 29) conductă de retur Ia staţiunea de lapte de var; 30) amestecător de lapte de var; 31 şi 32) aparat de predefecare, respectiv de defecare; 33) măsurător de lapte de var; 34) saturator pentru saturaţia I; 35) pompă de zeamă saturaţia I; 36) încălzitor după saturaţia I; 37) conductă de apă de borhot; 38) decantor; 39 şi 40) rezervor şi pompă pentru nămolul de decantare; 41) filtre cu vid ; 42) colector cu zeamă saturaţia I; 43) pompă de zeamă pentru saturaţia a il-a; 44) colector de apă de spălare; 45) încălzitor înainte de saturaţia a ll-a; 46) pompă pentru apă de spălare; 47) conductă spre rezervorul de apă de spălare; 48) amestecător pentru nămol; 49) conductă spre rezervorul de irigaţii (gropi de decantare); 50) saturator pentru saturaţia a ll-a; 51) pompă pentru zeama de la saturaţia ll-a Ia filtre-prese; 52) încălzitor după saturaţia a ll-a; 53) filtre-prese; 54) filtre mecanice; 55) pompă pentru zeamă după saturaţia a ll-a; 56) aparat de sulfitare; 57) conductă de la cuptorul de sulf; 58) pompă pentru zeamă la evaporare; 59) încălzitor înaintea evaporării; 59x) conductă spre staţiunea de evaporare; 60) conductă spre cazanul de disolvare; 6f1-*-5/5) bateria spre evaporare, corpul I, II, III, IVşiV; 62) pompă pentru siropul de la evaporare; 63) aparat de sulfitare a siropului; 64) pompă de sirop după sulfitare; 65) încălzitor; 66) injector; 67) conductă spre sulfitarea zemii; 68) cuptor pentru sulfitare; 69) filtru mecanic; 70) pompă spre aparatul de vid ; 71) rezervor pentru sirop; 72) aparat de vid produsul I; 73) malaxor produsul I; 74) centrifuge produsul I; 75) scuturător; 76) transportor spre elevator; 77) pompă pentru sirop alb; 78) rezervor de sirop alb; 79) pompă pentru sirop verde; 80) rezervor de sirop verde; 81) aparat de vid produsul II; 82) crista-lizator-refrigerator produsul II; 83) distribuitor produsul II; 84) centrifuge; 85) transportor-melc pentru zahăr galben; 86) pompă pentru clersă; 87) zeamă de la saturaţia a ll-a; 88) cazan de disolvare; 89) rezervor pentru sirop de afinaţie; 90) pompă pentru sirop de afinaţie; 91) rezervor pentru melasă; 92) pompă pentru melasa spre cîntar; 93) cîntar pentru melasă; 94) scuturător; 95) elevator pentru zahăr alb; 96) pqmpă pentru melasă; 97) uscător rotativ pentru elevator pentru zahăr alb; 98) calorifer; 99) aer rece; 100) transportoare cu bandă; 101) scuturător pentru sortare; 102) buncăr de zahăr alb; 103) pompă pentru clersă; 104) rezervor intermediar de clersă; 105) rezervor pentru disolvarea bucăţilor de zahăr galben; 106) ventilatori
107) ciclon; 108) rezervor melasă.
organice (celuloze, emiceluloze, substanţele pectice, proteice,. Recoltarea sfeclei se face mecanic sau manual. După scoa-etc.) şi minerale insolubile din rădăcina sfeclei; sucul celular, terea din pămînt se îndepărtează aparatul foliar (decoletare), format din apă în care sînt dispersate, sub formă moleculară apoi se sortează sfecla, pe categorii şi se transportă la bazele
Zahar
621
Zahar
de recepţie, de unde, după ce se cîntăreşte, se dirijează spre
rampele gărilor pentru pentru însilozare.
Silozurile se aco-perăcu rogojini, paie, coceni sau pămînt, pentru a proteja sfecla de vînt, ploaie, soare, ger.
La fabrică, sfecla se depozitează în silozuri echipate cu canale transportoare, de cărămidă sau de beton, de unde e adusă în fabrică cu ajutorul apei care circulă prin canale.
în extragerea şi fabricarea zahărului din sfeclă se deosebesc următoarele etape: spălarea, cîntări-rea, tăierea sfeclei, obţinerea zemii din
expediere la fabrica de zahăr sau
6îj 6% S1J 103
71
II. Completare a schemei tehnologice din fig. I, pentru variante ale procesului tehnologic şi pentru
instalaţii auxiliare.
a) varianta cu filtre-prese; b) varianta cu evaporare sub presiune; c) staţiunea de var; 1---108) aceleaşi semnificaţii ca la fig. I;52') conductă spre încălzitorul înainte de saturaţia a ll-a; 611",613) bateria de evaporatoare sub presiune, corpurile i, II şi III; 109) condensator; 110) cuptor de var; 111) spălător de gaze; 112) prinzător de impurităţi; 113) aparat Mick; 114) prinzător de nisip; 115) rezervor de apă caldă; 116) rezervor şi pompă de lapte de var; 117) pompă; 118) rezervor-tampon.
în timpul extracţiei, zahărul, împreună cu cantităţi .mic de alte substanţe organice şi minerale, trec în apă formînd
zeama de difuziune, iar tăiţei i epu i-zaţi se elimină din instalaţie sub forma de borhot de sfeclă.
Borhotul se consumă în parte sub formă proaspătă, ca furaj; restul se usucă sau se fermentează în gropi pietruite, special amenajate. Valoarea alimentară a borhotului uscat e între aceea a fînului şi a ovăzului.
Purificarea zemii de difuziune urmăreşte îndepărtarea cît mai completă a nezahăru-lui şi astfel să se
sfeclă, purificarea zemii, evaporarea zemii, fierberea, cristalizarea şi rafinarea (v. fig. / şi il).
Spălarea, cîntâri rea, tăierea sfeclei. Din canalele transportoare, sfecla e transportată la maşina de spălat, cu ajutorul diferitelordispozitive ca; transportor elicoidal, roată elevatoare, pompă „Mammuth", pompă pentru sfeclă, în funcţiune de înălţimea la care trebuie ridicată.
Spălătoarele de sfeclă sînt formate dintr-o albie în care se roteşte un ax echipat cu palete aşezate elicoidal. Sfecla parcurge cele trei compartimente ale maşinii în contracurent cu apa, curăţindu-se de pămînt, nisip şi alte impurităţi (paie, frunze, pietre, etc.).
Sfecla spăiată trece pe un vibrator cu fund dublu pînă la piciorul elevatorului cu cupe, care o ridică la cîntarul de sfeclă situat în partea cea mai înaltă a fabricii. După cîntărire sfecla trece, printr-un jgheab închis, la maşinile de tăiat.
Pentru ca extragerea zahărului să fie cît mai completă, să se facă repede, iar zeama obţinută să fie cît mai concentrată, trebuie ca suprafaţa bucăţilor să fie cît mai mare, iar secţiunea lor transversală, mică. Forma potrivită e cea de tăiţei lungî şi subţiri.
Pentru tăierea sfeclei se folosesc trei tipuri de maşini de tăiat: maşini cu disc (cuţitele sînt fixate pe un disc rotitor orizontal, peste care se aşaiză sfecla. care rămîne imobilă), maşini centrifuge (cuţitele sînt fixate pe suprafaţa interioară a unui cilindru vertical fix, iar sfecla se mişcă în interiorul cilindrului împinsă de un şurub-meic) şi maşini cu tobă (cuţitele sînt fixate pe suprafaţa interioară a unui cilindru orizontal rotitor, iar sfecla pătrunde în interiorul acestui cilindru).
Pentru obţinerea tăiţei lor se folosesc cuţite speciale, adaptate la aceste maşini.
Obţinerea zemii din sfeclă. Tăiţeii rezultaţi de la maşina de tăiat sînt dirijaţi la o baterie de difuzoare, unde se face extragerea zahărului cu apă caldă (temperatura maximă 80°) care circulă în contracurent cu tăiţeii de sfeclă. Difuzoarele sînt aşezate în baterii de cîte 10—14 vase, cu funcţionare continuă sau discontinuă. Un difuzor are o capacitate de 50—120 hl şi e format dintr-o căldare de tablă care are un capac superior pentru încărcarea cu tăiţei şi un capac inferior pentru descărcarea tăiţeilor epuizaţi (borhotul).
Procedeele moderne folosesc instalaţii de extracţie cu funcţionare continuă de tip tambur sau turn, complet automatizate.
poată obţine o cantitate cît mai mare din zahărul sfeclei sub forma cristalizată. Zeama obţinută din bateria de difuziune e o soluţie apoasă impură de zaharoză, de culoare neagră, vîscoasă, care spumegă uşor şi are multe suspensii organice şi minerale. Ea conţine 16—18 % substanţă uscată, iar puritatea ei variază între 84 şi 91. Cantitatea mare de n eza h ăr (acizi organici, zahăr invertit, substanţe pectice, amide şi aminoacizi, substanţe proteice, săruri de sodiu şi potasiu ale acizilor fosforic şi sulfuric, etc.), cît şi co Io iz i i hidrofili conţinuţi împiedică cristalizarea zahărului.
Procedeul de purificare foloseşte ca reactiv precipitant varul, care acţionează atît prin ionii de Ca++, cît şi prin ionii de OH-.
Prima fază a purificării e trecerea zemii prin prinzătorul de pulpă, care reţine majoritatea suspensiilor din zeamă.
Tratarea zemii cu lapte de var se face în două faze: pre-defecarea (alcal in itatea 0,1 •••0,3% CaO) prin care se realizează p\-\-u\optimdecoagulareacoloizilor(pH 10,8*• *11,2)şi defecarea (alcal in itatea 1,5***2% CaO), carese face prin adaus de 2,5“*3% var la temperatură înaltă (85°), pentru descompunerea cît mai completă a nezahărului rămas în soluţie. Excesul de var se precipită prin introducerea unui curent de bioxid de carbon în zeamă, la cald (85---900), pînă la alcalinitatea 0,06--*0,10% CaO corespunzătoare ^>H-ului 10,8—11,2. Precipitatul abundent format în această fază, numită saturaţia I, se separă de restul zemii prin filtrare la filtre-prese şi filtre mecanice de control. Reziduul de la filtrare se numeşte nămol de saturaţie; avînd un conţinut crescut în săruri de calciu se foloseşte ca îngrăşămînt şi ca amendament pentru solurile de cultură a sfeclei. Zeama filtrată de la saturaţia I se trece la saturaţia II, unde se tratează din nou cu bioxid de carbon, la fierbere, pînă la alcalinitatea 0,02-*-0,025% CaO, pentru precipitarea cît mai completă a sărurilor de calciu solubile
Zeama saturată se filtrează la filtre-prese şi filtre mecan ice. Depăşirea punctului final pînă la care se efectuează saturaţia II duce la formarea bicarbonaţilor solubili, deci la redisolvarea precipitatelor.
Procedeele moderne folosesc instalaţii mecanizate şi automatizate pentru conducerea şi controlul diferitelor faze ale procesului de purificare. De asemenea, pentru decalcifierea mai avansată a zemii de saturaţie II sau pentru deionizarea sa completă se folosesc uneori răşini schimbătoare de ioni,
Zahar invertit
622
Zai
Ultima fază a purificării chimice e sulfitarea, care e o purificare prin tratare cu bioxid de sulf urmată de o filtrare. Rolul sulfitării e de a înlătura în parte culoarea zemii, prin reducerea unor materii colorante organice sub acţiunea bioxidului de sulf. Anhidrida sulfuroasă micşorează şî alcalinitatea şi micşorează viscozitatea, favorizînd astfel cristalizarea ulterioară a zahărului.
Varul şi bioxidul de carbon se obţin în cuptoarele de var prin încălzirea la temperatură înaltă a calcarului. Bioxidul de sulf gazos necesar pentru sulfitare se obţine prin arderea sulfului în sobe speciale.
Evaporarea. După filtrarea zemii sulfitate se obţine zeama subţire, care e o soluţie de zahăr limpede şi decolorată cu o concentraţie de circa 12% substanţă uscată şi o puritate de 89***93%. Prin concentrarea ei în staţiuni de evaporare sau în aparate cu vid se obţine zahărul sub formă cristalizată.
în staiiunea de evaporare cu efect multiplu, care lucrează continuu şi foarte economic, zeama subţire e concentrată cît mai mult posibil, fără însă să cristalizeze; în practică, conţinutul în substanţă uscată creşte la evaporare de la 12 la 60%, ceea ce reprezintă o evaporare de circa 80% din zeamă. Se obţine astfel o zeamă mai concentrată, numită zeamă groasă.
în aparate cu vid, zeama cu aproximativ 60% substanţă uscată e concentrată şi mai mult (pînă la 93%); zaharoza cristalizează astfel în cea mai mare parte şi se obţine o masă groasă, formată din cristale şi sirop-mamă. Aceasta conţine în soluţie, pe lîngă tot nezahărul din zeama subţire, şi o cantitate de zahăr necristalizabil din cauza impurităţilor care-l reţin sub formă disolvată.
în timpul evaporării continuă o serie de reacţii de descompunere a nezahărului (amidele, zahărul invertit, etc.), cu degajare de amoniac şi alte gaze necondensabile; intervin fenomene de degradare termică a zaharozei; formarea melanoidi-nelor (ceea ce produce închiderea culorii zemii), pierderea alcalinităţii, spumarea, depunerea de cruste pe suprafeţele încălzitoare, etc.
Instalaţiile de evaporare lucrează continuu şi sistemele mai noi sînt complet automatizate. Există instalaţii de evaporare cari lucrează sub presiune joasă şi altele sub presiune mai înaltă.
Fierberea şi cristalizarea. Zeama groasă obţinută în staţiunea de evaporare e supusă unei purificări prin decolorare, filtrare, eventual sulfitare şi corectarea pV\-ului, după care e concentrată mai departe în aparate de vid, pînă cînd cristalizează zrhărul. La concentraţia de peste 92% substanţă uscată se obţine un amestec de cristale şi sirop-mamă numit masă groasă, care are 55»**60% zahăr cristalizat. Din aparatele de fierbere, masa groasă pentru produsul I trece într-un malaxor şi apoi e dusă la centrifuge; aici se separă cristalele de zahăr, de siropul intercr ista lin, numit sirop verde I. Cristalele de zahăr se spală în centrifugă cu apă şi abur, devenind zahăr de consum; siropul de scurgere se numeşte sirop alb, care se reintroduce în circuit ca adaus la fierberea produsului I.
Siropul verde I se fierbe în aparate de vid de produs II pînă la concentraţia de 94% substanţă uscată, obţinîndu-se masa groasă a produsului II care, fiind mai impură, conţine numai 40***42% zahăr cristalizat. Cristalizarea acestei mase continuă prin amestecare, răcire şi diluare corespunzătoare în malaxoare refrigerente, în scopul epuizării cît mai înaintate a siropului intercristalin.
De la centrifugarea masei II se separă s i r o p u I verde II (melasa) şi zahărul produs II, aşa-numitul zahăr galben, care nu se dă în consum; după spălare (afinare), el se disolvă în zeamă subţire, formînd un sirop numit c I e r s ă, care, după decolorare, se reintroduce în circuit la fierberea produsului I.
Melasa e un produs rezidual al industriei zahărului, care mai conţine circa 50% zahăr menţinut în soluţie de nezahărul acumulat în ea, şi se foloseşte ca furaj, cum şi în diferite industrii, dintre cari industria spirtului şi a drojdiei comprimate sînt cele mai importante.
Fierberea e singura operaţie din procesul tehnologic pentru care nu există încă instalaţii cu funcţionare continuă; totuşi există dispozitive automate cari măsoară coeficientul de suprasaturaţie şi reglează admisiunea siropurilor în aparatul de fierbere pentru formarea şi creşterea cristalelor de zahăr în condiţii optime. Centrifugele folosite în industria zahărului sînt cu funcţionare periodică, automatizate complet sau semiautomate. Există şi centrifuge cu funcţionare continuă.
Afina rea consistă în purificarea zahărului galben prin spălarea lui cu un sirop de scurgere saturat, avînd puritatea superioară siropului care impurifică cristalele sale. De exemplu, zahărul galben se afinează prin amestecare cu sirop verde I, formînd o masă groasă artificială, care se centrifu-gheaza, obţinîndu-se zahărul afinat şi siropul de afinaţie. Prin această metodă se îmbunătăţesc coloraţia şi puritatea zahărului galben. Zahărul afinat serveşte la formarea clersei, care se reîntoarce la fierberea produsului I.
Uscarea şi depozitarea zahărului tos. Un transportor oscilant evacuează zahărul alb de sub centrifuge şi-l duce la piciorul unui elevator cu cupe, care-l ridică la secţia de uscare şi răcire. Cel mai răspînd it e uscătorul cu tambur rotativ. Urmează cernerea, sortarea, ambalarea şi cîn-tărirea sacilor; apoi depozitarea în magazia de zahăr.
Pentru asigurarea conservării zahărului în perioada de depozitare, magazia trebuie să"fie uscată, curată, etanşă, cu posibilitate de încălzire în timpul iernii. Alterările cari se pot produce sînt: umezirea, invertirea, îngălbenirea. în ultimul timp se depozitează zahărul tos în vrac, în silozuri cu capacitate mare.
Rafinarea se face în scopul obţinerii zahărului de calitate superioară şi consistă în redisolvarea zahărului alb, decolorarea siropurilor astfel obţinute prin filtrarea peste cărbune animal, cărbune activ vegetal sau răşini decolorante şi apoi cristalizarea zahărului din siropurile purificate. —
în ţara noastră se fabrică trei sorturi de zahăr rafinat: tos, cubic turnat şi cubic presat. Zahărul tos se ambalează în saci sau în pungi; zahărul cubic se ambalează în lăzi sau în pungi de diferite mărimi.
Zahărul cubic presat în bucăţi se obţine prin presarea zahărului umed în batoane paralelepipedice, urmată de uscarea acestora şi apoi de secţionarea în bucăţi cu o maşină tăietoare.
Zahărul cubic turnat se obţine prin centrifugarea unei mase groase turnate în forme speciale, de plăci. După spălare şi uscare, plăcile se taie în batoane cu ajutorul ferestraielor circulare, şi apoi în cuburi, cu ajutorul maşinilor tăietoare speciale.
î. ~ invertit. Chim. V. sub Zahăr.
2.	Zahăr sangvin. Chim. biol.: Forma sub care sînt transportate în organism glucidele din ficat. Concentraţia zahărului sangvin variază între 0,70 şi 1,20°/00, determinat ca zahăr reductor. Cea mai mare parte se găseşte sub formă liberă, iar
o	mică parte legată de proteine. între glicogenol iză şi glico-geneză există în organism un echilibru chimic, datorită căruia nivelul glicemiei e menţinut între limite normale. Reglarea metabolismului glucidelor se face pe cate hormonală.
3.	Zai. Hidr.: Gheaţă în crista-le sau în aglomeraţii de cristale care se formează în cursurile de apă subrăcite (de la —0,01 °***0,1 °), la viteze mai mari decît 0,6***0,8 m/s, în masa apei, pe fundul albiei, sau pe obiecte cufundate în apă.
Cu cît viteza apei e mai mare, cu atît subrăcirea poate fi mai întinsă şi cantitatea de zai mai mare. Zaiul se formează, de obicei, numai pe porţiunile cursului de apă cari, în condi-
Zalambdalestes
623
Zaphrentis
ţiile unor temperaturi negative, nu sînt acoperite de pod de gheaţă. în cazul cînd după un tronson de rîu cu viteză mare, unde se formează zai, urmează un tronson cu viteză mică, pe acest tronson zaiul format se ridică la suprafaţă şi curge sub formă de sloiuri sau contribuie la formarea podului de gheaţă. Formarea zaiului e favorizată de precipitaţiile sub formă de zăpadă. Pe obiectele scufundate în apă, zaiul se formează cu atît mai intens cu cît conductibilitatea calorică a lor e mai mare (de ex. cantitatea de zai care se formează pe obiecte metalice e de 1,5 ori mai mare decît cea care se formează pe sticlă şi de 5-**6 ori mai mare decît cea care se formează pe lemn sau ebonită).
Zaiul produce mari dificultăţi de exploatare pentru construcţiile hidrotehnice de pe rîuri şi canale, provocînd obturarea grătarelor şi a sorburilor la prize, îngheţarea stavilelor, micşorarea capacităţii de transport a canalelor, etc.
Măsurile cari se iau pentru combaterea acestor dificultăţi sînt: încălzirea grătarelor prin curent electric, apă caldă, abur sau aer comprimat; înlocuirea grătarelor metalice în timpul iernii cu grătare de lemn; ridicarea la suprafaţă a zaiului în bieful amonte al lucrărilor de captare prin micşo-rarea vitezei şi evacuarea lui în aval (v. Evacuator de zai); împiedicarea formării de zai pe canale prin ridicarea nivelului şi micşorarea vitezei pentru favorizarea formării unui pod de gheaţă.
1.	Zalambdalestes. Paleont.: Unul dintre cele mai vechi mamifere, descoperit în Cretacicul superior din Mongolia, care, prin caracterele dentiţiei, are afinităţi cu Insectivorele.
2.	Zalâ, pl. zale. Tehn. V.
Za de lanţ.
3.	Zale, lanţ cu ~ demon-labile. Tehn. V. Lanţ F.wart, sub Lanţ 2.
4. Zamak. Metg.: Grup de	Zalambdalestes lochei. aliaje pe bază de zinc, cu adausuri de aluminiu, cupru şi magneziu, cu compoziţii cuprinse în limitele: 0,8***11 % Al; 0---3,5% Cu;0---0,5% Mg şi restul zinc. Zincul întrebuinţat la elaborare trebuie să aibă puritate mare (99,99%), plumbul, cadmiu! şi stan iul fiind admise ca impurităţi în proporţii foarte mici (în general, fiecare pînă la maximum 0,005%). în tablou sînt date compoziţiile cîtorva aliaje de tip Zamak.
Compoziţia cîtorva aliaje tip Zamak, în %
Nr. crt,	Numirea		C o m p <	d i i 1 i a	
		Al	Cu	Mg	Zn
1	Zamak 2	3,9-4,3	2,5—2,9	0,02—0,05	Rest
2	Zamak 3	3,9—4,3	—	0,03—0,06	Rest
3	Zamak 5	3,9—4,3	0,9—1,25	0,02-0,05	Rest
4	Zamak 10	9—11	0,5—1	0,02—0,06	Rest
5	Zamak a	4	1	0,03	Rest
6	Zamak 3	10	0,5—2	0,03	Rest
7	Zamak r\	10	0,3	0,01	Rest
8	Zamak A	0,8	0,4	-	Rest
Toate aliajele Zamak au foarte bună rezistenţă la coroziunea atmosferică şi proprietăţi mecanice bune. Aliajele de la poziţiile 1, 2 şi 3 au temperaturi de topire joase (sub 400°) şi sînt întrebuinţate la turnarea sub presiune de piese cu pereţi subţiri, cu mare precizie de execuţie şi cu bună stabilitate dimensională. Aliajul de la poziţia 5 se poate turna în nisip, în cochilii sau centrifug, putînd înlocui alama în diferite arma-
turi pentru apă şi pentru produse petroliere. Aliajul de la poziţia 8 e specific pentru sîrme trase, iar celelalte (poziţiile 4,
6	şi 7) sînt laminabile şi se trag foarte bine în bare, în table, ţevi, profiluri, pentru a înlocui alamele, unde nu se cere o rezistenţă la coroziune deosebită, în diferite medii corodante.
5.	Zambila, concret de Chim.: Produs odorant, care se obţine prin extracţia cu eter de petrol a florilor de zambilă albă (Hyacinthus orientalis L., fam. Liliaceae), cultivată în Sudul Franţei şi în Olanda, şi de zambilă albastră (Hyacinthus non scriptus L., SciIla nutans Sm), care creşte sălbatică în păşun i. E o masă solidă ceroasă cu culoarea între verde-brună şi brună închisă, avînd următorii componenţi: alcool benzilic, alcool feniletilic, alcool cinamic, benzoaldehidă, eugenol, acetat de benzii, benzoat de benzii, o substanţă bazică fluorescentă.
Tratat cu alcool etilic, concretul dă 10—14% absolut, solubil în alcool, şi cu vapori de apă, 1,8***3% ulei eteric.
Absolutul de zambile, folosit în parfumeria fină (compoziţii florale şi de tip oriental), e înlocuit în ultimul timp de uleiurile sintetice bazate în principal pe fenilacetaldehidă.
g. Zamites. Paleont.: Tip de frunză compusă, aparţinînd unora dintre reprezentanţii fosili ai grupului Cycadophyta. Aspectul e penat, în totalitate frunza fiind constituită dintr-un ax (rahis), pe care sînt prinse foliole lanceolate, cu nervuri aproape paralele. Foliolele sînt prinse altern printr-o îngroşare (calozitate) pe partea inferioară a rahisului, astfel că pe impresiunile feţei inferioare a frunzei rahisul apare ondulat, spre deosebire de partea superioară, pe care axul apare linear.
Acest tip de frunză se poate întîlni atît la Cycadeae, cît şi la Bennettitalae (v. Williamsonia).
Din Liasicul de la Anina (Banat) e menţionat Zamites schmiedeli.
7.	Zandrâ, pl. zandre. Geogr.: Cîmp ie Zamites fene°n^. de acumulare, netedă, slab înclinată, de
natură fluvio-glaciară, care se formează la marginea calotelor glaciare, ca urmare a topirii gheţii şi a torenţilor de apă, cari împrăştie pe distanţe mari blocuri dediferite dimensiuni, pietrişuri, nisipuri şi argile.
8.	Zantrel. Ind. text.: Fibră polinozică de tip celofibră obţinută din celuloză prin unul dintre procedeele chimice: viscoza, cupro, acetat. E superioară fibrei obişnuite viscoza prin rezistenţa la tendinţele de şifonare, rezistenţa în stare umedă şi mai ales prin proprietăţile de sorpţie a transpiraţiei corpului, datorită cărora conferă însuşiri fiziologice excepţionale atît lenjeriei ţesute şi tricotate pentru bărbaţi, cît şi îmbrăcămintei exterioare de vară pentru bărbaţi şi femei (cămăşi, bluze şi rochii), cari provin in fire de amestec de circa 50% fibre Zantrel şi 50% bumbac sau fibre acetat, fibre poli-esterice, fibre pol iacriln itril ice.
Indicii de calitate ai unei ţesături cu 50% fibre Zantrel şi 50% fibre de bumbac cardat sînt foarte apropiaţi de ai unei ţesături similare din bumbac peiptenat 100%, pe care-l înlocuieşte în confecţionarea multor articole textile.
Amestecul de fibre Zantrel cu fibre poliesterice e folosit mult pentru lenjeria neşifonabilă, care nu necesită călcare după spălare. Sin. Avril, Fibre HM'.
9.	Zaphrentis. Paleont.: Madreporar paleozoic din subordinul Tetracolarieri (Rugosa), familia Zaphrentidae. Era un coral solitar, conic, cu caliciul adînc, în care septumul cardinal redus era situat într-o gropiţă alungită (fossula). Septele secundare cu denticuli ajungeau aproape de centru.
Reprezentanţi ai familiei se cunosc din Silurian pînă în Permian, genul Zaphrentis fiind caracteristic pentru Devonian.
Zapon
624
Zavriev, metoda ui —
1.	Zapon. ind. chim.: Sin. Cel 1 it (v.).
2.	Zaratit. Mineral.: Ni3[(OH)41 C03J*4 H20. Carbonat bazic de nichel, natural, amorf. Are culoarea verde ca smarag-dul, duritatea 3-**3,5 şi gr. sp. 2,6. Sin. Smaragd nichelifer, Texas it.
3.	Zargan, pl.zargarrî. Pisc.: Belone belone euxini Gunth-Specie de peşte marin din familia Belonidae, în Marea Neagră; cu dimensiuni medii variind între 30 şi 40 cm lungime ş1 80---120 g greutate. Are corpul alungit, subţire, aproape cilindric, acoperit cu solzi mici caduci, maxilarele prelungite într-un cioc cartilaginos lung, cu mandibula mai lungă decît maxila. Pe falca de sus prezintă dinţi puternici. Aripioara dorsală e în regiunea cozii, iar linia laterală e foarte josr pe marginea abdomenului. Colorat în verde-albastru, cu o
I	inie mediană tivită pe spate, are laturile şi abdomenul argintii, cu o bandă longitudinală mai închisă. Caracteristice sînt oasele de culoare verde, atît pe animalul viu, cît şi pe cel preparat.
Formă marină de cîrd, prin excelenţă peiagic, bun înotător, ziua coboară în adîncime, noaptea ieşind la suprafaţă. Răpitor, se hrăneşte cu peşte (hamsii, uva) şi cu crustacee.
în Marea Neagră se reproduce din aprilie pînă în august, în apropierea ţărmurilor. Pe coastele româneşti e prezent pînă în noiembrie.
Mai abundent toamna, se pescuieşte la taliene, odată cu alte specii. Carnea, deşi cam tare şi slabă, e albă şi gustoasă. Se consumă proaspăt, dar se pretează şi la industrializare. Se pescuieşte sportiv „la plesneală", cu undiţă fără cîrlig, cu ciucure de mătase roşie.
4.	Zarzâr, pl. zarzări. 1. Agr., Bot. :Prunus armeniaca vul-garis Linn. Pom fructifer din familia Rosaceae, originar din Asia. Prezintă asemănări cu caisul, care e considerat ca o formă înnobilată, prin cultură, a zarzărului. Frctele zarzărului sînt drupe(v.), de obicei mai mici, cu pulpa mai puţin cărnoasă,mai acră şi mai mult parfumată decît cea a fructelor caisului; are sîmburii mai mici şi mai bombaţi, cu coaja mai subţire şi cu marginile teyite mai mult, cu miezul amar. Coroana zarzăru-lui e deasă şi mai îngustă decît cea a caisului; frunzele sînt mici, subţiri şi cu marginile zimţate. Zarzărul e puţin pretenţios la climă şi sol. Puieţii de zarzăr se întrebuinţează ca port-altoi pentru caişi (mai puţin pentru piersici). Fructele conţin cantităţi importante de vitamine A şi C, cum şi cantităţi mai mici de vitamine Bt şi B2. Varietăţile mai importate sînt: zarzărul alb, cu fructul rotund, mic sau mijlociu, de culoare albă-găl-buie, cu pulpa suculentă, dulce şi parfumată; zarzărul galben, timpuriu, cu fructele mari, acrişoareşi parfumate;etc. — Fructele zarzărului se întrebuinţează în alimentaţie şi în industria alimentară, Ia fabricarea marmeladei, a conservelor, a rachiului, etc. Sîmburii de zarzăr se întrebuinţează la fabricarea unui ulei eteric.
5. Zarzâr. 2. Bot.: Sin. (regional) Corcoduş (v.).
e. Zaţ, pl. zaţuri. Poligr.: Sin. Compoziţie (v. Compoziţie 6), Compoziţie tipografică.
7.	Zaţului, oglinda Poligr.: Sin. Format de text (v.)-
8.	Zaval,	pl. zavale. 1. Pisc.: Vechi braţ	colmatat,	puţin
adînc,	închis	amonte,	situat în albia majoră	a unui rîu sau
fluviu. Zavalul se prezintă sub forma unei mici depresiuni — cu pantă lină — şi îndeplineşte funcţiunea de privai (gîrlă naturală de alimentare), de japşă sau de baltă temporară. El e aparent	numai în	perioada apelor foarte	scăzute.
9.	Zaval.	2. Pisc.:	Şir de jepşi cari comunică între	ele şi
cari au aceeaşi origine, fiind separate prin grinduri transversale depuse pe traseul vechiului braţ. (Termen regional.)
10.	Zavelcâ, pl. zavelci. ind. text., Ind. ţâr. V. Zăvelcă.
11.	Zavriev, metoda lui St. cs.: Metodă de calcul al recvenţelor vibraţiilor proprii ale sistemelor cu mai multe
grade de libertate dinamică, folosind procedeul aproximaţiior succesive.
Se consideră sistemul cu mai multe mase din fig. a şi se presupune că deformata desenată corespunde, într-o primă aproximaţie, oscilaţiei fundamentale, Deplasările notate cu ^ sînt date de expresia:
(1)	y(xt)=y{%)	cos	(cO|/—v),
în care co( reprezintă pulsaţia proprie corespunzătoare deformaţiei alese.
Ţinînd seamă de expresia (1), forţa de inerţie maximă în dreptul masei mk are valoarea:
Aceste forţe de inerţie, considerate ca sarcini statice, produc aceeaşi deformată ca cea din fig. o. Dacă se încarcă sistemul cu forţele	,lh	m
se obţine deformata din fig. b, pe care săgeţile au fost notate y^\ Sistemul rămînînd în domeniul elastic, raportul săgeţilor
şi y2° e
conduce la:
(a)
egal
raportul forţelor ,
Ff.
Zi
yf]
“(O-
Această expresie dă valoarea exactă a pulsaţiei vibraţiilor numai dacă forma deformată aleasă e cea reală. Altfel dă o valoare aproximativă, care se poate îmbunătăţi, în felul următor :
Pe baza deplasărilor deformaţiei din fig. b se determină forţele:
cari, acţionînd pe sistem, produc deformata din fig. c, ale cărei săgeţi la notăm y^■ Pulsaţia proprie corespunzătoare deformaţiei din fig. b are valoarea:
*(ii):
Dacă se continuă în acelaşi mod, după i aproximaţii se obţine pentru pulsaţia proprie expresia:
(2)
u(<)'
yf
yil+V
Calcului se opreşte în momentul în care două valori succesive ale pulsaţiei proprii co sînt aproximativ egale. Teoretic, calculul poate fi continuat pînă la valoarea exactă.
Pentru începerea procesului de aproximaţii succesive, trebuie pornit de la o deformată iniţială. De obicei se alege deformata din sarcinile permanente, ale cărei deplasări se notează cu ysf. Forţa de inerţie dintr-un punct pe forma de oscilaţie corespunzătoare acestei deformate e egală cu forţa statică din punctul respectiv. Astfel,
=P,
m, ySjf co2
şi cum P
’k*
g, rezultă:
(2')
rt
care reprezintă prima aproximaţie a pulsaţiei proprii fundamentale a sistemului.
Zăbală
625
Zăcă mînt
Un dezavantaj al acestei metode consistă în faptul că raporturile dintre săgeţile a două deformate succesive în diferite puncte ale sistemului nu sînt aceleaşi decît dacă forma de oscilaţie e cea exactă. în consecinţă, valoarea pulsaţiei depinde de punctul (k) care se alege. De obicei se alege punctul cu săgeata maximă.
Se pot obţine valori mai apropiate de valoarea exactă pentru pulsaţia căutată, chiar de la primele aproximaţii, dacă se foloseşte metoda energetica, care exprimă egalitatea:
U =E
max max
pentru orice deformată aleasă, unde Vmax reprezintă energia potenţială maximă corespunzătoare deformatei alese, iar E , energia cinetică maximă. Valorile acestora pentru forma deformată la ciclul „i“ sînt:
1
(»■) S
Din egalitatea	rezultă	expresia de recurenţă
pentru determinarea pulsaţiei vibraţiilor proprii:
La prima aproximaţie, cînd se ia ca formă de oscilaţie deformata statică, ,F^~^devine	şi	se	obţine	valoarea:
, §^kyk (4) “ '
Utilizarea expresiei (3) în locul expresiei (2) prezintă avantajul că scurtează numărul ciclurilor de aproximaţii.
1.	Zâbalâ, pl. zăbale. Ind.ţâr.: Piesă de metal a frîu lui sau a căpeţelei, care se foloseşte ta caii pentru cari comanda numai cu zăbăluţa nu e suficientă, în special la caii de călărie. E formată dintr-o bară orizontală, care se introduce în gura calului, şi din patru inele; cele două inele de sus se leagă de fâlcare şi de ele se agaţă struna, iar de cele de jos se leagă dîrlogii sau hăţurile.
2.	Zâbâluţâ, pl. zăbăluţe. Ind. ţâr.: Piesă a frîului sau a căpeţelei, care se trece prin gura calului înhămat. E formată dih două bare de metal, unite la mijloc prin două ineluşe; are la capete cîte un inel mare, de care se agaţă curelele făl-carelor şi dîrlogilor sau ale hăţurilor.
3.	Zâblâu, pl. zăblaie. Ind. ţâr.: Ţol mare pe care se strîng boabele de cereale curăţite, cînd se vîntură sau se dau prin ciur.
4.	Zăbrea, pl. zăbrele. Cs.: Fiecare dintre barele cari leagă între ele nodurile de pe talpa superioară cu nodurile de pe talpa inferioară ale unei grinzi cu zăbrele. Dupăcum axa longitudinală a lor e perpendiculară sau înclinată faţă de axa longitudinală a grinzii, zăbrelele se numesc montanţi (v.) sau diagonale (v.). Totalitatea zăbrelelor unei grinzi cu zăbrele formează un sistem de zăbrele (v.).
Pentru dimensionarea lor se presupune că zăbrelele sînt articulate la capete, deşi ele sînt, de obicei, îmbinate rigid, dar din cauza flexibilităţii lor ipoteza articulării e satisfăcătoare. Numai în cazuri excepţionale se ţine seamă de eforturile suplimentare cari se produc din cauza încastrării la noduri.
O	atenţie deosebită trebu ie acordată centrării zăbrelelor la noduri, neadmiţîndu-se excentricităţi.
în general, secţiunea zăbrelelor e simetrică faţă de planul median al grinzii. în mod excepţional, se folosesc şi zăbrele aşezate numai deoparte a planului median al grinzii, dar
numai cînd eforturile sînt foarte mici sau cînd modul de alcătuire a grinzii reclamă acest lucru (de ex. la grinzile secundare ale grinzilor de rulare).
Zăbrelele grinzilor metalice pot fi executate din profiluri laminate sau din tablă îndoită.
Zăbrelele grinzilor de lemn sînt alcătuite, în general, din una sau din mai multe piese de lemn ecarisat, mai rar de lemn rotund.
Zăbrelele grinzilor de beton armat se execută cu secţiunea dreptunghiulară, şi pot fi de beton armat monolit sau prefabricat, cu armatură obişnuită sau pretensionată. — V. şî Grindă cu 2ăbrele, sub Grindă.
5.	Zăbrele, grinzi cu St. cs. V. Grinzi cu zăbrele, sub Grindă.
6.	Zâbrelufâ, pl. zăbreluţe. Cs.: Fiecare dintre bucăţile scurte, de platbandă sau de oţel profilat, cari servesc la solidarizarea pieselor principale, longitudinale, ale unei bare compuse, pentru ca solicitarea la care e supusă bara să fie repartizată egai ia toate pieseie principale ale ei, iar bara să lucreze ca o singură piesă.
Zabreiuţeîe se alcătuiesc, în general, dintr-o cornieră şi se prind de piesele barei cu cîte un nit sau prin sudură. Se
X
dimensionează la efortul D—±-------------, undeXe forţa tăietoare
' 2 sin a
convenţională calculată în funcţiune de secţiunea bareii, ar a e unghiul dintre zăbreiuţă şi axa barei. Deoarece zăbreluţele sînt elemente solicitate puţin, se admitesăfie alcătuite nesimetric, cum se admit şi unele excentricităţi la prinderea d,e piesele barei.
7.	Zâbun, pl. zăbune. Ind. ţâr.: Haină cu mîneci, confecţionată din lînăsau din bumbac, purtată iarna, vătuită şi lungă, uneori, pînă la genunchi. V. şî sub Mintean.
s. Zâcâmmt, pl. zăcăminte. Geol.: Concentraţie, respectiv acumulare naturală de substanţe minerale utile (solide sau fluide), sau corp geologic, cari pot fi exploatate în condiţii economice pentru extragerea unuia sau a mai multor metale sau minerale utile, a unor roci de construcţii, a ţiţeiului, a gazelor, etc.
Zăcămintele se găsesc în scoarţa pămîntului pînă la adîncimea de 16 km, dar mai frecvent pînă la 8 km.
Mineralele dintr-un zăcămînt pot fi metalice (de ex.: magnetit, hematit, galenă, calcopirită, etc.), formînd un zâcâmmt metalifer, sau nemetalice (de ex.: feldspaţi, talc, asbest, grafit, cuarţ, mică, etc.), formînd un zăcămînt nemetalifer. Alte zăcăminte conţin:	\ idrocarburi lichide (ţiţei), gaze
naturale, cărbuni, etc.
Mineralele metalice sînt asociate în zăcămînt cu mineralele de gangă (v.), cari nu au valoare economică (cuarţ, rodocro-zit, ca leit, fluorină, baritină, gips), formînd minereuriie (v.).
Mineralele din zăcăminte pot fi de origine primară (hipo-gene), depuse o dată cu formarea zăcămîntului, şi de origine secundară (supergene), cari au luat naştere prin alterarea în anumite condiţii a mineralelor primare.
Zăcămintele se numesc şi ele primare, în cazul cînd concentraţia s-a produs în timpul formării mineralelor respective (de ex. majoritatea zăcămintelor metalifere), şi secundare, cînd concentraţia s-a produs după formarea mineralelor, prin procese ulterioare de dezagregare şi de transport al mineralelor de la locul de formare la cel de depunere (de ex. multe din zăcămintele sedimentare, zăcămintele de hidrocarburi
I	ichide).
Din punctul de vedere al vîrstei zăcămintelor în raport cu cea a rocilor în cari sînt cuprinse, se deosebesc: zăcăminte singenetice (de ex. concentraţiile de pirotină cari formează zăcăminte în roci bazice), cari s-au format odată cu rocile în cari sînt depuse, şi zăcăminte epigenetice (de ex. sideritele din unele calcare), cari s-au format ulterior, în rocile în cari
40
Zăcamînt
626
Zăcămfnt
sînt cuprinse, fie prin depunere din soluţii, fie prin substituţie chimică (metasomatoză) parţială sau totală.
Din punctul de vedere a! folosirii şi al industrializării lor, se deosebesc: zăcăminte de combustibili minerali, în cari sînt cuprinse zăcămintele de ţiţei, de gaze şi cele de cărbuni; zăcăminte de minereuri, în cari sînt cuprinse zăcămintele de minereuri feroase (de fier şi de mangan) şi zăcămintele de minereuri neferoase (auroargentifere, de sulfuri complexe, etc.)l zăcăminte de minerale şi de roci comune (de sare, de calcar, de diatomee, roci pentru pavaje şi şosele, etc.); zăcăminte de pietre preţioase; ape minerale.
Condiţiile de exploatabil itate ale zăcămintelor de substanţe minerale utile solide sînt determinate de: conţinutul de metal din minereu, necesităţile economice cari impun exploatarea, condiţiile locale şi preţul de cost al exploatării, progresele tehnicei mineritului, a preparării şi a metalurgiei.
La zăcămintele de petrol, condiţiile de exploatabil itate sînt determinate de: numărul şi grosimea stratelor petrolifere; volumul porilor; posibilităţile de circulaţie; debitul zăcămîntului; condiţiile tehnice-economice de extracţie.
Zăcămintele de substanţe minerale utile solide s-au format prin procese diferite, deose-bindu-se, din acest punct de vedere: zăcăminte magmatice, zăcăminte sedimentare şi zăcăminte metamorfice.
Zăcămintele magmatice se formează printr-o întreagă serie de fenomene de concentrare, cari au ca sursă principală magma (v.). Aceste fenomene sînt reprezentate prin concentrare magmatică, metamorfism de contact, metasomatism şi hidro-termalism.
Concentrarea magmatică consistă în cristalizarea mineralelor accesorii, cari, în condiţii favorabile de diferenţiere magmatică, se aglomerează şi formează zăcăminte importante. în aceste condiţii apar zăcămintele de: magnetit, ilmenit, cromit şi apatit.
Metamorf ismu I de contact (v. sub Metamorfism) formează în cazul intruziunilor de granodiorite, diorite cuarţifere, monzonite, la adîncimi de 1500---2000 m, şi în roci de contact constituite din calcare şi dolomite, zăcăminte de: hematit, fluorină, calcopirită, blendă, galena, etc.
Metasomat ismu I (v.) e un proces simultan de disolvare capilară şi de depunere, prin care au luat naştere importante zăcăminte de p!umb, zinc, cupru, aur, etc.
Hidrotermalismul (v. Hidrotermală, fază —) formează depuneri de minerale pe crăpăturile scoarţei, începînd de la pereţii acestora spre mijlocul lor. Soluţiile mineralizante cari dau naştere depunerilor concentrate sau diluate au, uneori, un caracter mixt, datorită amestecării soluţiilor magmatice cu cele de origine meteorică. Astfel iau naştere zăcămintele aurifere, de argint, de plumb, de zinc, cupru, mercur, staniu, cobalt, etc.
După faza magmatică în care s-au depus (v. sub Magmatism, şi Magmă), se deosebesc zăcăminte: Iichid-magmatice, peg-matitice, pirometasomatice şi l idrotermale.
Zăcămintele i ichid-magmatice (ortomag-matice, ortotectice) sînt formate în acelaşi timp şi loc, din aceleaşi cauze (simplă cristalizare, fără concentrare; diferenţiere prin cristalizare însoţită de acţiunea gravitaţiei; miscibili-tate; filtrare; transfer de gaze) ca şi rocile intruzive (bazice şi ultrabazice), în primul stadiu de consolidare al magmei. Ele sînt alcătuite din: elemente în stare nativă (diamant, platin), oxizi (magnetit, corindon, ilmenit, cromit), sulfuri (bornit, pirotin, pentlandit, calcopirită), fosfaţi (apatit) şi arseniuri (speriIit). Zăcămintele Iichid-magmatice se împart în: zăcăminte diseminate, formate pr .n cristalizare diseminată în porii rocilor, fără concentrare (de ex. zăcăminte de diamant, de platin, de corindon); zăcăminte de injecţie, produse prin diferenţiere şi injecţie pe crăpături (de ex. unele zăcăminte
de: magnetit, ilmenit, sulfuri de fier, nichel şi cupru, etc.); zăcăminte de segregaţie, formate prin diferenţiere, prin cristalizare şi acumulare sub acţiunea gravitaţiei (de ex.: zăcăminte de magnetit, cromit, ilmenit) sau prin misci-bilitate (de ex. unele zăcăminte de sulfuri de nichel şi de cupru).
Zăcămintele pegmatitice sînt formate din reziduurile magmatice pătrunse în rocile înconjurătoare şi cari sînt bogate în constituenţi volatili (aceştia uşurează formarea de cristale mari, cum sînt, de exemplu: cristalele de ortozăcari ating greutatea de sute de kilograme; plăcile de mus-covit cu diametrul pînă la cîţiva metri; cristalele mari de spodumen; 0 granit; 2) aplite;)3)granit grafic; 4) macro-etc > (V fig I) V si crista,e de fe,dsPat Şi cuarţ; 5) geode cu
■	"'n	' x-x	’	druze de cristale,
sub Pegmatite.
Zăcămintele pirometasomatice (v. fig. //) au rezultat din acţiunea chimică a mineralizatorilor volatili degajaţi dintr-o intruziune magmatică în timpul consolidării asupra rocilor înconjurătoare, fiind frecvente în aureola de contact (v.). Compoziţia mineralogică a acestor zăcăminte e foarte complexă, ele fiind constituite din: oxizi (magnetit, hematit, corindon, cuarţ), sulfuri (pirită, pirotin, bornit, calcopirită, blendă, galenă, etc.), sulfosăruri (tetraedrit), etc., mineralele respective fiind asociate cu skarnul (v.). Sînt zăcăminte importante pentru exploatarea de: fier, molibden, wolfram, casiterit, blendă, galenă, grafit, etc. (de ex. zăcămîntul de fier de la Ocna de Fier, zăcă-mîntul de minereuri polimetalice de la Dognecea, ambele d in regiunea Banat, etc.).
Zăcămintele h idrotermale s-au format din ultimele diferenţieri magmatice, soluţiile hidrotermale, la temperaturi cuprinse între +50 şi 500° şi la presiuni corespunzătoare adîncimilor de 1 —10 km. Mineralele respective s-au format prin^reacţii între soluţiile hidrotermale şi rocile înconjurătoare. în funcţiune de temperatura şi de presiunea Ia care s-au format, se deosebesc:
Zăcămintele hipotermale au rezultat prin diferenţierea magmelor bato I it ice la temperaturi de 300---5000 şi presiuni foarte mari. Ele apar fie în interiorul acestor batolite, fie în imediata lor apropiere şi sînt aduse la suprafaţă prin eroziune puternică. Se prezintă sub formă de filoane (v.) bine individualizate sau de stockuri (v.) şi sînt construite din: sulfuri (mispichel, pirotină, pirită, calcopirită, etc.), oxizi (magnetit, hematit, casiterit), cuarţ, etc.
Zăcămintele mesoter mole s-au format la temperaturi cuprinse între 200 şi 300° şi la presiune mare, prin metasomatism, în roci calcaroase şi în roci magmatice. Rocile înconjurătoare ale acestor zăcăminte sînt sericitizate, silicifiate şi dolomi-tizate. Zăcămintele conţin minerale de aur, argint, cupru, zinc. plumb, sub forma de sulfuri, telururi, arseniuri şi sul-" fosăruri, iar ganga e constituită din cuarţ, ca leit, dolomit,
Ot m\? SMS E3* w5
I. Structura unui filon pegmatitic.
II. Zăcămînt pirometasomatic.
1) calcar; 2) argilă; 3) cuarţit; 4) granit; în negru: minereu.
Zacamînt
627
Zăcămînt
fluorină, baritină, etc. (de ex. unele zăcăminte polimetalice de la Baia Mare).
Zăcămintele epitermale apar în regiuni cu activitate vulcanică, formîndu-se la temperaturi pînă la 200° şi la presiuni moderate şi conţin minerale de aur, de argint, de mercur, de stibiu, mai rar de plumb şi de zinc. Roca înconjurătoare e propilitizată. Ca minerale caracteristice în aceste zăcăminte se găsesc: pirargirit, stefanit, stibină, cinabru, blendă, galenă, şi minerale de gangă formate din calcedonie, calcit, dolomit, baritină, fluorină, rodocrozit (de ex. zăcămintele aurifere din regiunea vulcanică a Munţilor Apuseni).
Zăcămintele sedimentare iau naştere în urma unor fenomene de natură anorganică, organică sau biochimică, cari transformă rocile existente şi formează concentrări de minerale la suprafaţa scoarţei, în apele de pe continente şi în mări. Fenomenele respective (sedimentarea propriu-zisă, evaporarea soluţiilor saline, concentrarea reziduală şi concentrarea mecanică) sînt determinate de agenţii modificatori ai atmosferei, ai hidrosferei şi ai biosferei.
După procesul de concentrare în urma căruia s-au format se deosebesc:
Zăcăminte sedimentare propriu-zise, provenite din concentrarea substanţelor utile luate în soluţie prin alterare chimică, transportate şi apoi precipitate în locuri favorabile prin reacţii chimice sau biochimice. Astfel au luat naştere: zăcămintele de fier sub formă de^sferosiderite şi de black-band (v.) din ţara noastră la Anina, din Westfalia (Germania), şi minele (v.) oolitice din Lorena (Franţa), Kerci şi Urjuspinsk (URSS);'zăcămintele de mangan, cu structură frecvent oolitică de la Ciaturi şi Nikopol (URSS), sau cele de la Şoimuş-Suceava şi Pîrneşti din ţara noastră; zăcămintele de fosfaţi, în mase compacte sau în concreţiuni cu structură rad iară (v. Fosforite) din Nordul Africii (Tunis, Algeria şi Maroc); zăcămintele de diatomite din Statele Unite (California), Danemarca, Franţa, Algeria şi la Miniş-Arad în ţara noastră; de bentonite exploatate ia Tufări, lîngă Orşova, etc.; zăcămintele de sulf rezultate prin reducerea gipsului sub acţiunea bitu minelor şi bacteriilor, cari se întîlnesc în URSS, în „cap-rock“-urile (v.) domurilor de sare din cîmpia Golfului Mexic, la Pucioasa, în ţara noastră, etc.
Zăcămintele de evaporare se formează prin concentrarea soluţiilor cu îndepărtarea mediului disolvant şi precipitarea sărurilor conţinute. Astfel iau naştere: zăcămintele de sare gemă, de silvină, de gips, de boraţi, etc.
Zăcămintele reziduale se formează prin îndepărtarea materialului steril din rocile supuse alterării şi concentrarea substanţelor utile insolubile cari se găsesc diseminate în aceste roci. Astfel s-au format: zăcămintele de bauxit (v.) din Franţa, Italia, Iugoslavia, Ungaria, URSS şi cele d in ţara noastră d in Munţii Apuseni; zăcămintele d in m ine-reuri de fier provenite din alterarea sedimentelor silicioase feruginoase, unor roci magmatice bazice, etc., cum sînt cele de la Kerci (URSS), din regiunea Lacului Superior (St. Unite), etc.; zăcămintele de mangan rezultate din acumularea oxi-zilor insolubili liberaţi prin alterarea rocilor manganifere (de ex. în URSS, India, Maroc); zăcămintele de nichel, concentrate în unele serpentine (de ex. în Noua Caledonie).
Zăcămintele d e t r i t i c e sau zăcămintele de concentrare mecanică (sin. Placer) se formează prin sfărîmarea, descompunerea şi transportul mineralelor cu rezistenţă chimică mare, cu greutate specifică şi duritate de asemenea mare, cari în anumite condiţii sînt clasate după mărimea granulelor şi sortate după greutatea lor specifică. Produsele de separare se depun în diferite locuri: ca aluviuni sau depozite fiuviatile în albiile cursurilor de apă, localizate în văile actuale ale acestora (aluviuni recente) sau în terase (aluviuni ascunse); ca aluviun i marine în apropiere de ţărm ; ca depozite eol iene,
prin acţiunea de concentrare a vîntului (de ex. unele zăcăminte de aur din Australia); ca depozite eluviale (în situ) formate din blocuri de minereuri desprinse din dezintegrarea zăcămintelor primare şi rămase pe loc (de ex. unele zăcăminte de casiterit).
Zăcămintele mai importante din această categorie sînt aluviunile aurifere (din Siberia, Alaska, California), cele de platin (din Ural, Africa de Sud şi Australia), cele de casiterit (din Malaca, Indochina, etc.) şi de pietre preţioase, în special de diamante (din Congo, din Africa de Sud, etc.).
O categorie specială de zăcăminte sedimentare sînt zăcămintele diagenet ice de ţiţei şi zăcămintele de cărbuni.
Zăcămintele metamorfice se formează fie din zăcăminte preexistente, prin modificarea compoziţiei mineralogice, a structurii şi a texturilor acestora, fie prin crearea de concentraţii de noi minerale sub acţiunea metamorfismului (v.). Se deosebesc: zăcăminte metamorfozate, cum sînt unele zăcăminte de fier şi de mangan localizate în unele şisturi cristaline (de ex. zăcămintele de fier de la Krivoi-Rog din URSS, din Brazilia şi din ţara noastră de la Teliuc, Ghelar, Ruşchiţa, etc., şi zăcămintele de mangan din ţara noastră de la Del ineşti-Banat, Răzoare, lacobeni, Vatra Dornei, etc.) şi zăcăminte metamorf ice propriu-ziset formate prin recristaiizarea şi recombinarea constituenţilor din rocile supuse fenomenului de metamorfism. Astfel iau naştere zăcămintele nemetalice: de asbest (de ex. în Urali, Canada, Rho-desia, Cipru), de grafit (în Ceyion, Siberia; în regiunea Gor-jului), de s i I iman it, de talc (în ţara noastră la Lelese-Cerişor), de disten.
După formarea zăcămintelor pe orice cale, partea superioară a unui zăcămînt, situată deasupra nivelului hidrostatic, e alterată de către apele de suprafaţă cari conţin oxigen Iiber şi bioxid de carbon (v. fig, ///).
La zăcămintele metalifere, sulfurile metalice se transformă în oxizi, sulfaţi şi carbonaţi, săruri oxi-dice şi metale native. Lazăcămin-	M/*	Zonele	de alteraţie	ale unui zăcămînt filonian
tele nemetalice,	de	sulfuri,
lipsite de Sulfuri,	°) zonă de	oxidaţie; b)	zonă de cimentaţie; c) zona
Se produce un	minereurilor primare; 1) nivelul hidrostatic,
proces analog cu
alterareachimică a rocilor, prin acţiunea fenomenelor de d isol-vare, deoxidare şi de hidratare. Partea superioară a zăcăm inte-Ior, situată deasupra nivelului hidrostatic, constituie zona de oxidaţie (v. şi Pălărie de fier). Sub această zonă, la unele zăcăminte metalifere se găseşte zona de cimentaţie, caracterizată prin lipsa oxigenului şi prin existenţa sulfurilor secundare, formate prin reacţii între soluţiile de sulfaţi provenite din zona de oxidaţie şi sulfurile primare. Sub aceste două zone cari pot exista împreună sau numai una d intre ele, după natura zăcămîntuIui, se găseşte zona primară, alcătuită din minerale originale.
Forma zăcămintelor de substanţe minerale utile solide e foarte variată: filoane (v.), stockuri (v.) şi lentile, caracteristice zăcămintelor de fier, de mangan şi celor de minerale nemetalice, strate (v.) frecvente la zăcămintele de cărbuni, masive (v. Masiv 4) pentru unele zăcăminte de minerale neferoase de impregnatie, etc.
40*
Zăcamînt
628
Zăcămînt
Mărimea zăcămintelor variază în limite foarte largi: au lungimea de la cîteva zeci de metri la zeci de kilometri, iar grosimea de la zeci de centimetri la zeci de metri.
Zăcămintele de substanţe minerale fiu ide sînt acumulări de ţiţei şi de gaze (zăcăminte de hidrocarburi), în anumite rezervoare naturale (roci-rezervor sau roci colectoare), limitate (închise) din toate părţile, unde substanţele respective au ajuns, în general, după migraţiunea (v.) lor, din locul de formare (zăcămînt primar). Formarea acestor zăcăminte e condiţionată de existenţa capcanelor (v.).
După tipul rezervoarelor în cari s-a făcut acumularea şi după natura capcanelor, cari au condiţionat această acumulare, se deosebesc: zăcăminte stratiforme, zăcăminte masive şi zăcăminte delimitate litologic.
Zăcămintele îtratiforme sînt caracterizate prin limitarea rezervorului natural, în acoperiş şi în bază, prin roci puţin permeabile şi păstrarea caracterului de strat pe o întindere destul de mare şi, parţial, şi a grosimii şi a constituţiei lito-logice. Acumularea ţiţeiului sau a gazelor în aceste zăcăminte e condiţionată de apariţia capcanei în strat, fie datorită unei cutări, fie datorită existenţei unei suprafeţe care taie stratul pe înclinarea Iui. Zăcămintele stratiforme pot fi boltite sau ecranate.
Zăcămintele boltise (v. fig. IV) se formează în regiunile cutate, în regiunile de platformă sau în regiunile
IV. Zăcămînt stratiform boltit de ţiţei sau de gaze. 1) nisip; 2) marnă; 3) nisip petrolifer sau gazeifer.
cu structuri diapire. Ele pot fi: neaccidentate, puţin boltite (deex.: domurile de gaze din basinul Transilvaniei, zăcămintele din Dakota-Statele Unite, zăcămintele din Carboniferul şi Permianul Platformei ruse, etc.) sau mai mult boltite (de ex. zăcămintele din Miocenul mijlociu din Caucazul nord-estic; zăcămintele din Meoţianul de la Măneşti şi Dacianul de la Vlădeni din ţara noastră); s’ab accidentate, compartimentate prin falii epianticlinale (posttectonice) (de ex.: zăcămintele de la Bibi-Eibat, de la Moineşti, Lucăceşti, Solonţ, etc.) sau prin falii cari depăşesc limitele zăcămîntului (de ex. unele strate din structura petroliferă Groznîi-Nou. URSS); puternic accidentate sau compartimentate prin falii (epianticlinale sau cari depăşesc limita zăcămîntului) în blocuri separate (de ex. una din structurile petrolifere ale Caucazului de sud-est; de asemenea, din Pliocenul din regiunea Mării Caspice; majoritatea zăcămintelor din structura Groznîi-Vechi, URSS; zăcămintele din Meoţianul din ţara noastră de la Arbănaşi, Ceptura, Boldeşti, Ariceşti, Suţa-Seacă, Fiiipeştii-de-Pădure, etc.).
Zăcămintele ecranate (v. fig. V) sînt închise în stratul-rezervor, hidrocarburile fiind împinse de apa marginală spre o suprafaţă de ecranare, care taie stratul pe înclinarea lui. După caracterul ecranului, se deosebesc: zăcăminte ecranate tectonic, limitate printr-o falie plană (simplă) sau cu structură complexă (ondulată) (de ex. unele zăcăminte ecranate prin roci magmatice intruzive în Mexic; zăcămintele din ţara noastrăde la Copăceni, Moreni, Gura Ocniţei, Ochiuri, Băicoi, Ţintea, Floreşti, etc.); zăcăminte ecranate stratigrafie, prin suprafeţe de discordanţă plană sau cu structură complexă
(de ex. unele zăcăminte din Texasul de est şi din nisipurile jurasice din regiunea Emba de sud-URSS; zăcămintele din structura petroliferă Haus-kirchen din basinul Vienei; zăcămintele din ţara noastră de la Răzvad, Teiş, Runcu, din Sarmaţianul de la Ceptura); zăcăminte ecranate litologic, prin laminarea rectilinie a stratului sau sub forma de feston (de ex.: zăcămîntu! din peninsula Apşeron, din gresiile oli-gocene de la Maikop, etc. din URSS ; zăcămintele din ţara noastră din Buglovianul de la Mărgineni, din Sarmaţianul de la Suţa-Seacă şi Bîlteni, din Meoţianul de la Leurdeni, etc.).
Zăcămintele masive (v. fig. W) sînt constituite dintr-o serie destul de groasă de strate poroase, permeabile, neseparate între ele prin roci impermeabile.
Roca-magazin are o formă masivă, se prezintă, în general, sub forma unei boite, delimitată în acoperiş de strate impermeabile, iar în 0) tectonic; b) stratigrafie; c) litologic; talpă, de o suprafaţă ori- \) nisip petrolier; 2) nisip acvifer. zontală de apă; nu prezintă
stratificaţie şi conţinegoluri, caverne, fisuri, prin cari gazele şi ţiţeiul potcircula şi sepot repartiza dupăgreutatea lor specifică.
RoluI principal în formarea acestor zăcăminte îl are forma suprafeţei care delimitează, în acoperiş, seria rocilor poroase, în cari formele capcanelor sînt determinate de condiţiile de apariţie a proeminenţelor. Dupăorigineaşi con- VI. Zăcămînt masiv în proeminenţa struc-d iţi ile de formare a aces-	turală.
tor proeminenţe, pre- 0 argilă; 2) calcare; 3) dolomite; 4) marne; zente sub formă de trep-	5) ţiţei,
te, se deosebesc:
Zăcăminte în proeminenţe s t r u c t u r a I e condiţionate de structuri monoclinale şi anticlinale, neaccidentate sau accidentate de falii (de ex. unele zăcăminte din seria eocen-oligocenă din Caucazul de Nord; zăcămintele din calcarele namuriene din Platforma rusă; zăcămintele din calcarele şi nisipurile pensilvane din structura petroliferă Panhandle— Statele Unite; etc.).
Zăcăminte în proeminenţe de eroziune, ridicate pe un relief vechi (de ex. zăcămintele din calcarele de vîrsta carboniferă ale structurii petrolifere Robberson—■ Statele Unite).
Zăcăminte în proeminenţe b i c g e n e, ale unui relief recital, cari se	prezintă	în	trepte	izolate	sau	în
grupuri de trepte, cu limita	apă-ţiţei	sau apă-gaze	comună
(de ex. zăcămintele din Başkiria-URSS).
Zăcămintele delimitate litologice (v. fig. VII) sînt formate din roci colectoare, fie sub forma de aglomerări de roci poroase cu forme neregulate şi delimitate de roci slab permeabile, fie
V. Zăcăminte stratiforme ecranate.
mit	Ea4ra5
Zăcătoare
629
Zăton
sub forma unor zone de mare porozitate şi permeabilitate, în cazul rocilor foarte compacte. în cazul acestor zăcăminte, capcanele se formează fie prin sedimentare, fie prin dia-geneza unei anumite porţiuni din roca compactă, care devine astfel poroasă. Du-ă cond iţiile de formare, se deosebesc:
Z â c a m i n te înconjurate de roci a c v i f e r e, constitu ite din lentile şi zone cu porozitate mărită (lentile nisipoase) incluse în gresii sau în calcare do-lomitice saturate cu apă (de ex. unele zăcăminte din Penn-sylvan ia-Statele Unite; depozitele de Kungur din regiunea artinskian carboniferă Volga-Ural; etc.).
Zâcâminte in- a) în lentile nisipoase şi înconjurate de ni-C I U S e în roci şipuri acvifere; b) înconjurat de roci foarte slab foorte slab per- permeabile; c) înconjurat parţial de roci slab per-m e 0 b i I e. consti- meabile, parţial de roci acvifere; 1) apă; 2) ţiţei; tu ite din nisipuri	3) gaze.
înconjurate de argile
(de ex. unele zăcăminte din Platforma rusă) sau de roci magmatice sau metamorfice, din cari nu se produc viituri de lichid în sonde (de ex. structura petroliferă Kurocava-Japonia ; cea de la Lytton-Springs din Texas; zăcămintele din structura petroliferă Furhero din Mexic).
Zâcâminte delimitate parţial de roci s t a b permeabile, parţial de roci a c v /-fe re, din cari sînt de menţionat zăcămintele din microre-lieful gresiilor namuriene din Platforma rusă.
î. Zâcâtoare, pl. zătători. 1. Ind. al'm.: Sin. Budană (v.).
2.	Zâcâtoare. 2. Ind. ţâr.: Sin. Stătătoare (v.).
3.	Zănoagă, pl. zănoage. Geogr.: Depresiune de natură glaciară asemănătoare circurilor (v. Circ 3), în regiunile muntoase. Prin restrîngerea noţiunii numai la fundul circurilor glaciare, ocupate de apă, a rezultat numele unora dintre lacurile glaciare din masivele Parîng şi Retezat.
4.	Zâpadâ, pl- zăpezi. Meteor. V. sub Hidrometeori.
5.	Zâpadâ carbonică. Chim., Termot.: Bioxid de carbon în stare solidă. Se obţine prin destindere din C02 lichefiat sub presiune în recipiente de oţel. Bioxidul de carbon, care se scurge din recipientul răsturnat cu ventilul în jos, se vaporizează parţial şi consumă atîta căldură încît restul se transformă într-o zăpadă care se captează într-un sac de pînză. Această zăpadă trece din stare solidă în stare gazoasă, fără a trece prin starea lichidă. Deşi are temperatura de --78°, zăpada de C02 poate fi ţinută cu mîna fără nici un pericol, fiindcă datorită fenomenului de calefacţie, ea nu vine în contact intim cu pielea.
Zăpada carbonică presată în forme se transformă în gheaţa carbonica, numită şi gheaţă uscată sau z ă p a d ă de acid carbonic. Un bloc de gheaţă uscată de 10 kg pierde în primele 24 de ore circa 25% din greutatea sa. Se foloseşte, în special, pentru conservarea alimentelor.
e. Zăpor, pl. zăpoare. Hidrot., Geogr.: îngrămădire de gheţuri în albia unui rîu, care obturează albia şi care provoacă înălţarea nivelului în amonte şi inundarea corespunzătoare a albiei majore.
Zăpoarele se formează în special în perioadele de curgere a sloiurilor primăvara (mai rar toamna) cînd, după o perioadă de îngheţ puternic, cu formare de pod de gheaţă (v. Gheaţă, pod de •+*), se produce un dezgheţ brusc. în urma creşterii nivelului, datorită afluxului de debit, podul de gheaţă e ridicat şi e sfărîmat de ape, iar sloiurile formate sînt antrenate de curent şi, acolo unde viteza apei se micşorează (de ex. în partea exterioară a meandrelor), sînt îngrămădite.
îngrămădirea de sloiuri se poate produce, uneori, în amonte de o zonă în care, din anumite cauze, podul de gheaţă nu a fost încă sfărîmat. în urma obturării secţiunii şi micşorării h, consecutive a capacităţii de scurgere a secţiunii respective, în amonte dezăpor se produce
o	acumulare de ape cari se revarsă în albia majoră din amonte şi în anumite cazuri chiar în afara ei. Presiunea care se produce datorită acumulării	~	T
acestor ape rupe la un moment
dat zăporul, iar nivelul apelor Graficul variaţiei nivelurilor într-o scade brusc (v. fig.). Apa eva-	secţiune cu zăpor.
cuată din spatele zăporului se
scurge în aval sub forma unei unde care poate provoca şi acolo inundaţii, dar de proporţii mai mici decît cele cari se produc în amonte. Unda de scurgere a zăporului poate provoca, însă, mari distrugeri, datorită vitezei cu care se deplasează, cum şi faptului că transportă mase mari de sloiuri. Pentru a evita formarea zăpoarelor, se iau măsuri pentru regularizarea albiilor, astfel încît să se evite zone cu viteze reduse, şi măsuri pentru distrugerea îngrămădirilor de gheţuri şi a podurilor de gheaţă cari au tendinţa de a se transforma în zăpoare, prin explozii dirijate.
7.	Zăton, pl. zătoane. 1. Hidr.: Curs de apă din regiunile de cîmpÎ3, care seacă frecvent.
8.	Zăton. 2. Pisc.: Porţiunea mai adîncă, de obicei din convexităţile malurilor rîurilor sau din braţele părăsite, dar cu apă, în care apa e mai liniştită şi în care se adună peştele.
9.	Zăton. 3. Pisc.: Totalitatea instalaţiilor de garduri şi coteţe, cu toate uneltele auxiliare, constituind unelte de pescuit în formă de capcane, destinate pescuirii cîrdurilor de peşte cari se găsesc la iernat. Ele se amplasează în funcţiune de locul de zătonire a cîrdurilor de peşte, situate în general în interiorul bălţilor, la stufăriile mari, numite fol tane şi, excepţional, la mal. Caracteristica zătoanelor e determinată de locul de amplasare. în interiorul bălţilor se folosesc zâtoane circulare, constituite din garduri, cu cari se încercuieşte marginea stufăriilor. în cazul unor suprafeţe de zătonire întinse, porţiunea încercuită e compartimentată prin 2*"4 garduri secundare. în funcţiune de lungimea gardului principal, se încastrează în el 3—12 coteţe, orientate cu limbile spre zona înconjurată. La zâtoanele compartimentate se amplasează coteţe şi în gardurile secundare. în dreptuI fiecărui coteţ se fac o serie de copci prin cari, cu ajutorul unor ghiondere numite şt i u I bu c e, se bate apa, rînd pe rînd în fiecare compartiment, şi se răscoleşte peştele, care e astfel dirijat spre sistemul de prindere.
în cazuî zătonirii peştelui la mal, gardul de închidere se sprijină cu ambele capete de mal şi se întinde în interiorul bălţii, pînă la distanţa la care e semnalată limita cîrduirii. în el se amplasează 6-*-10 coteţe. Pentru ca suprafaţa astfel
VII, Zăcăminte delimitate litologic.
Zatonire
630
Zăvor
•nchisă să se pescuiască mai uşor, se împarte printr-o serie de garduri secundare transversale, în mai mu Ite compartimente, instalarea acestor garduri făcîndu-se treptat, pentru izolarea parţială pe măsură ce peştele, prin bătaie la stuf, e scos d in ele.
în anumite regiuni, zătoanele se construiesc deschise sau cu poartă. Cu ajutorul lor se pescuieşte de mai multe ori în acelaşi loc. în timpul cît se face baterea apei cu ghion-derele, ele sînt menţinute înch ise; apoi se lasă un timp deschise, pentru a uşura intrarea unor noi cantităţi de peşte, după care iar se închid şi se pescuiesc.
înainte de instalarea izătoanelor se procedează la tăierea stufului, cu tarpane sau cosoare, de jur împrejurul locului unde se vor aşeza, şi se sparge gheaţa în linişte, pentru a nu speria peştele.
Pescuitul la zăton e practicat, în general, la crap şi plătică şi dă rezultate bune.
Condiţia principală de care trebuie să se ţină seamă în practicarea lui raţională e ca, imediat ce se constată că peştele încercuit e puiet sub dimensiunile legale sau sînt reproducători necesari stocurilor de rezervă, asigurători pentru producţiile viitoare, să se desfacă încercuirea, deoarece altfel acţiunea conduce la diminuarea efectivelor, greu de echilibrat ulterior.
1.	Zâtonire. Pisc.: Cîrduirea peştelui pentru iernat. Ea începe, în funcţiune de temperatura mediului, de obicei cînd temperatura apei coboară la 5--*7°, şi se face în anumite locuri cari prezintăcondiţii favorabile vieţii peştilorîn perioada lor de hibernare, adică unde apa nu îngheaţă pînă la fund, iar cantitatea de oxigen necesar e asigurată. în general, aceste locuri se găsesc la poalele — la marginea — stufului, sau chiar în stuf, acolo unde apa are adîncimea de 1---2 m, uneori chiar la mal, cînd marginea stufului îl cuprinde, dar niciodată la limpeziş sau la adîncimi mari, prezenţa stufului fiind favorabilă pentru oxigenarea mai activă a apei, fie prin aerul ce străbate pe lîngă tije, fie ca efect al asimilaţiei. — Identificarea locurilor de zătonire se face după aşa-numiteie râsu-flâtori, cari apar pe gheaţă sub forma unor pete, cu suprafeţe în funcţiune de mărimea cîrdurilor de peşte, cari pot atinge chiar 1 ha, datorite activităţii gazelor şi căldurii degajate în activitatea vitală a cîrdurilor. în răsuflători, culoarea gheţii bate în vînăt, iar structura ei e mai puţin compactă, putînd, în anumite cazuri, să se subţieze pînă la rupere. Căutarea locurilor de zătonire şi înconjurarea lor cu instalaţii speciale, numite zâtoone, constituie o metodă economică de pescuit în timpul iernii, care prezintă, însă, un mare dezavantaj, fiindcă permite scoaterea reproducătorilor necesari asigurării efectivelor piscicole viitoare şi în special a celor de crap.
2.	Zăvelcă, pl. zăvelci. Ind. text., Ind. ţâr.: Fiecare d intre cele două piese dreptunghiulare, încreţite la mijloc, confecţionate din ţesături cu dungi sau brodate cu flori, care acoperă partea inferioară a corpului şi se poartă una în faţă şi alta în spate, de fete şi femei, constituind costumul naţional din regiunea respectivă. Var. Zavelcă.
3.	Zâvod, pl. zăvoduri. Pisc.: Totalitatea construcţiilor, instalaţiilor şi uneltelor necesare pentru pescuirea cu 150"*160 de teaguri, respectiv 10 000***12 000 de carmace.
în funcţiune de cantitatea de peşte care se poate pescui într-o anumită zonă şi numărul de carmace utilizate periodic, zăvodul poate fi simplu sau complex.
La zâvodul simplu, munca se desfăşoară cu 6--*8 pescari, iar gospodăria e compusă dintr-un adăpost pentru dormit, un şopron pentru pregătirea carmacelor, un cazan pentru cătrănire sau impregnare, o uscătoare şi trei bărci.
La zâvodul complex lucrează 12 pescari, iar gospodăria se completează cu grupuri sociale, gheţărie, magazie pentru unelte-îmbarcatiuni. (Termen regional.)
4.	Zăvoi, pl. zăvoaie. Silv.: Tip de pădure azonala (v. sub Pădure, şi sub Zonă de vegetaţie lemnoasă) din luncile inundabile din stepă şi pînă la subzona răşinoaselor, constituită
din specii lemnoase cari au'nevoie de relativ multă umiditate, prezenţa lor fiind legată şi condiţionată de existenţa cursurilor de apă. Solurile de zăvoaie sînt, în general, soluri de aluviune, crude (de la sol bălan pînă la podzol). Zăvoaiele suportă inundaţii frecvente, chiar şi de durată mare. Ele sînt caracterizate printr-o mare capacitate de stăpînire a terenului, regenerîndu-se cu uşurinţă prin lăstărire şi prin sămînţă. Caracteristice sînt — din acest punct de vedere — renişurile (v.) din lunca Dunării.
Către periferia zăvoaielor, şi anume pe terasele de luncă şi pe locurile mai înalte, şi deci mai puţin bîntuite de inundaţii, apar stejarul, ulmul de cîmp, frasinul şi jugastrul, dintre speciile arborescente foioase, şi lemnul-cîinesc, sîngerul, cru-şinul, călinul, păducelul, etc., dintre arbuşti, iar zăvoiul se transformă în pâdure de luncâ.
Din punctul de vedere al speciilor din cari sînt compuse, se deosebesc patru tipuri principale de zăvoaie: zăvoaie de salcie, zăvoaie de plop, zăvoaie de anin şi zăvoaie amestecate, de regulă, de s a I c i e ş i plop. în compoziţia zăvoaielor intră, de regulă, următoarele specii arborescente:SaI ix alba L., Salix fragilis L., Salix pentandra L., Salix incana Schrank* Sal ix purpurea L.f Salix viminalis L., Salix cinerea L., Popu-lus nigra L., Populus alba şi numai rareori Populus cinerea, cum şi Alnus glutinosa gaertn., — în părţile mai joase ale rîurilor —, şi Alnus incana (L.) Moench., —în părţile mai ridicate ale rîurilor (v. sub Salcie, Anin, Plop). Dintre arbuşti, mai frecvenţi sînt: cătina albă (v.), cătina mică (v.), cătina roşie (v.), etc.
5.	Zăvor, pl. zăvoare. 1. Cs.: Lamă sau vergea de metal care poate efectua o translaţie într-un ghidaj fixat pe un canat al unei uşi sau al unei ferestre, pe o clapă, etc., astfel încît să pătrundă într-o ureche fixată pe tocul acestora (eventual, pe un alt canat, care stă de obicei închis), pentru a împiedica deschiderea uşii, a ferestrei, etc. Sin. Piedică.
6.	Zăvor. 2. Cs.: Dispozitiv care serveşte Ia împiedicarea deschiderii unei uşi, ferestre, clape, etc., compus dintr-o lamă sau o vergea (constitu ind un zăvor în accepţiunea 1), cu sau fără mîner fix sau rabatabil, din piesedeghidarea lamei, cari se fixează în canat, şi din uredea sau placa de fixare, care se fixează pe toc sau pe un canat fix. Zăvorul poate fi aparent sau îngropat (v. fig.).
7.	Zăvor. 3. Tehn.: Dispozitiv care serveşte la blocarea mecanică a unui organ mobil al mecanismului unui sistem tehnic şi subordonează deblocarea mecanică a acestuia unei stări, unei poziţii, sau satisfacerii anumitor condiţii, impuse în prealabil (de ex. zăvorul unui aparat electric, care împiedică deschiderea capacului cînd anumite piese ale aparatului sînt sub tensiune).
Un zăvor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie sensibil, să fie sigur în funcţionare, să nu deszăvorească datorită şocurilor sau vibraţiilor, să aibă nevoie pentru deszăvorîre de forţe mici sau de cantităţi mici de energie.
Piesa care efectuează blocarea poate fi o lamă, o tijă, o pîrghie, etc., numite zăvor (v. Zăvor 1), clichet, opritor, piedică, pinten, pîrghie, etc. de blocaj; mişcarea ei e o oscilaţie de translaţie sau de rotaţie. Zăvorul poate fi acţionat manual, din exteriorul sistemului, sau automat, prin intermediul uneia dintre mărimile caracteristice ale sistemului tehnic.
Zăvor îngropat, cu de-getar pentru uşi cu două canate.
1) placă de faţă (pentru fixare la uşă): 2) tijă; 3) capul zăvorului; 4) de-getar; 5) placă de acoperire solidară cu 4; 6 şi 7) ghidaje.
631
Zăvor
Din punctul de vedere al naturii mărimilor prin a căror variaţie se acţionează asupra piesei care realizează blocajul, zăvoarele se împart în zăvoare stereo mecan ice, pneumatice, hidraulice, electrice şi magnetice, şi combinate. — Din punctul de vedere al modului de realizare a blocării, se deosebesc: zâvoare simple sau cu acţiune simplă, şi zăvoare cu acţiune multiplă. Zăvoarele simple au un organ de blocaj unic (v. fig. /), acţionat din exterior sau din interiorul sistemului asigurat. Zăvorul cu acţiune multiplă
stereomecanice clichet.
o) cu piedică simplă; b) cu piedică cu rolă; 1) clichet; 2 şi 2') piedică simplă, respectiv cu rolă. calată pe axul de înză-vorît; 3) ax înzăvorît.
ii. Zăvor stereomecanic dubiu. 1) clichet în formă de pîrghie curbată; 2) clichet în formă de manetă (cu suprafaţă de rulare pentru rolă); 3) piesă (manetă) cu rolă calată pe axul de înzăvorît; 4) declanşator; 5) ax înzăvorît.
are două sau mai multe organe de blocaj, pentru a fi folosit în condiţii speciale; de exemplu : zăvo-rul multiplu automat
(zăvor dublu, zăvor triplu, etc.), cu două,, trei sau chiar mai multe cupluri cinematice de blocaj în serie, cari lucrează succesiv, ceea ce face ca forţa necesară pentru des-zăvorîre să fie mai mică (v. fig. II şi XII); zăvorul cu declanşare liberă (v. fig. III, IV şi XII), care
HI. Zăvor electromagnetic cu declanşare liberă, o) întreruptor deschis; b) întreruptor în poziţie intermediară de ancianşare ; c)întreruptor închis; 1) contact fix; 2) contact mobil; 3) mîner de ancianşare; 4) clichet de declanşare liberă; 5) ax de rotaţie mobil; 6) bobina declanşatorului; 7) ax de rotaţie fix; 8) lamelă bimetalică.
nu permite înzăvorîrea dacă nu sînt îndeplinite anumite condiţii impuse în prealabil, chiar dacă organul de acţionare
mii multe elemente cari se blochează unul pe altul, asigurîn-du-se astfel succesiunea riguroasă a anumitor faze cari nu trebuie să fie simultane (v. fig. V); zăvorul cu acu-
V. Zăvor stereomecanic cu blocare mutuală prin mişcare de rotaţie.
1 şi 2) piese cari se blochează mutual; 3) mişcare a piesei 2 interzisă; 4) mişcarea piesei 1 permisă.
VI. Zăvor magnetic.
1) contact fix; 2) contacte mobile; 3) piese de oţel ale contactelor mobile; 4) dispozitivde reglare a apăsării, cu resort.
mulare de energie, de obicei un zăvor dublu, la care, în poziţia de blocare se acumulează energie în resorturi sau în greutăţi cari se ridică, energie liberată brusc la comanda deszăvorîrii.
Exemple de zăvoare, numite după natura mărimii a cărei variaţie realizează blocajul:
Zăvor electric şi magnetic: Zăvor la care blocajul se realizează prin variaţia unei mărimi electrice sau magnetice. Se construieşte ca zăvor cu acţiune simplă şi ca zăvor cu acţiune multiplă. Exemple: zăvorul magnetic (v. fig. VI), folosit pentru a împiedica deschiderea separatoarelor prin curenţi de scurt-circuit, la care blocajul dintre contactul fix şi contactele mobile se produce prin frecare, sub acţiunea forţei de atracţie dintre două piese feromagenetice magnetizate antiparalel de curentul respectiv; zăvorul electromagnetic, alcătuit în principal dintr-un electromagnet, a cărui armătură mobilă comandă mişcarea unui organ mobil de blocare (v. fig. VII), sau a cărui armatură mobilă constituie elementul blocat, iar armatura fixă consti-	3	*
tuie piedica. La zăvoarele electromagnetice, liberarea armaturii mobile se poate produce fie prin anularea fluxului magne-t i c, datorită întreruperii curentului de alimen-
VII. Zăvor electromagnetic, o) înzăvorît; b) deszăvorît; 1) solenoid de comanda, a deszăvorîrii; 2) armatura electromagnetului; 3) piesă oscilantă de blocare ; 4) piesă calată pe axul de înzăvorît.
VIU. Zăvor electromagnetic cu deszăvorîre prin abaterea fluxului magnetic al unui declanşor rapid 1) bobină alimentată cu curent sub tensiune constantă U; 2) bobină alimentată cu curent derivat de la bornele bobinei 3; 3) bobină cu miez de fier, cu rezistenţă ohmică mică; 4) contactul de întrerupt; la supracurent, fluxul creat de bobina 2 în ramura e-c-b-o-e e orientat astfel încît anulează fluxul creat de bobina 1 şi realizează deszăvorîrea,
Gr
\2fezfa
— J l^-u
IV. Zăvor electromagnetic, cu declanşare liberă, cu genunchi, a) întreruptor închis; b) întreruptor deschis sub comanda declanşorului; c) întreruptor cu mînerul manevrat pentru armarea mecanismului ; 1) contact fix; 2) contact mobil; 3) genunchi; 4) mîner; 5) declanşor.
manuală comandă blocajul (de ex. zăvoarele disjunctoarelor); zăvorul cu blocare mutuală, cu două sau cu
tare, fie prin abaterea fluxului magnetic. Zăvoarele cu acţiune de deszăvorîre prin anularea fluxului magnetic se folosesc, de exemplu, la întreruptoare, la capace de aparate, uşi de staţiuni de înaltă tensiune; zăvoarele cu acţiune de deszăvo-rîreprin abatere a fluxului magnetic (v. fig. V///) au acţiunea mai rapidă decît primele (datorită inerţiei mag netice mai mici) şi sînt folosite, de exemplu, la disjunctoare
Zăvor de macaz
632
Zăvor de macaz
ultrarapide în reţele de tracţiune electrică, sau în instalaţii de măsură, cînd comenzile efectuate trebuie îndeplinite instantaneu.
Zăvor hidraulic şi pneumatic: Zăvor la care blocajul se realizează prin variaţia presiunii unui fluid (lichid, respectiv gaz comprimat), de exemplu pînă la atingerea unei presiuni limită într-o conductă de aer comprimat (v. fig. IX); zăvorul e constituit dintr-un cilindru pneumatic cu un resort antagonist, care exercită o apăsare pe cea de a doua fază a pistonului — şi a cărui tijă pătrunde într-o scobitură a unei piese de blocaj, calată pe arborele care trebuie înzăvorît.
Zăvor stereomecanic: Zăvor la care zăvorîrea se face datorită unor acţiuni mecanice, iar forţele cari intervin se transmit prin mecanisme stereomecanice. Se folosesc, zăvoare m acţiune simplă sau cu acţiune multiplă (v. fig. / şi 11), iar or-
IX. Zăvor pneumatic.
1) cilindru; 2) piston ; 3) tijă-zăvor; 4) resort antagonist; 5) piesă de blocaj calată pe arborele care trebuie înzăvorît; 6) intrarea gazului.
v>
X. Zăvor cu mecanism cu genunchi.	XI. Zăvor	cu blocare stereomecanică.
1)	pîrghii articulate în genunchi;	1) corp	cu ghidajul zăvorului;
2)	pîrghie de comandă a mecanis-	2) resort	elicoidal; 3) tijă de blo-
mului înzăvorît; 3) şurub de reglare a	care; 4)	piesă calată pe axul în-
poziţiei de declanşare; 4)declanşor.	zăvorît.
ganul de blocaj e, de obicei, un clichet în formă de pîrghie cu cioc (v fig. / şi II) sau de pîrghie cotită (v fig. // şi VII) sau un mecanism cu pîrghii articulate în genunchi (v. fig. X). Zăvorul stereomecanic se contruieşte sub formă de zăvor simplu, de zăvor cu declanşare liberă (v. fig. XII), de zăvor multiplu automat, de zăvor cu blocare mutuală (v. fig. IU) sau de zăvor pentru zăvorîre intermitentă (v. fig. XIII).
XII. Zăvor cu mecanism de declanşare liberă, cu dublu zăvor (în poziţie anclanşat).
1) disc de anclanşare, calat pe axul de înzăvorît. cu proeminenţă în formă de camă; 2) pîrghie solidară cu organul de manevră; 3) clichet simplu ; 4) clichet curb; 5) sensul de mişcare pentru anclanşare; 6) declanşor.
XIII. Zăvor pentru înzăvorîre intermitentă (pentru manevrare în trepte).
1) roată dinţată cu profil specia, (analogă crucii de Malta); 2) arbore de antrenare cu zăvor şi rolă de antrenare; 3) rolă de antrenare.
Zăvor combinat: Zăvor cu acţiune multiplă, la care blocajul şi deblocajul se realizează prin variaţia a două forme diferite de energie: de exemplu zăvorul acţionat de un electromag-net şi de un resort elicoidal. — Sin. Zăvor cu releu mecanic.
î. ~ de macaz. C.f.: Aparat manevrat de la distanţă pentru înzăvorîrea unui macaz de cale ferată într-o anumită poziţie. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc:
Zăvor mecanic de macaz: Zăvor acţionat prin transmisiune cu sîrme, cu ajutorul căruia se poate controla de la distanţă poziţia unui macaz, putîndu-l înzăvorî sau deszăvorî într-o anumită poziţie. Spre deosebire de fixatorul de vîrf (v.), zăvorul nu manevrează macazul ci numai îl înzăvoreşte, după ce a fost manevrat, fie la faţa locului, fie la distanţă prin transmisiune mecanică.
Zăvoarele mecanice se folosesc pentru: înzăvorîrea macazurilor necentralizate (v. Centralizare, instalaţie de ~)cari se găsesc la distanţe mari de aparatul de manevră şi deci nu pot fi centralizate, dar cari totuşi trebuie puse în dependenţă cu instalaţiile de centralizare respective; pentru asigurarea în plusa macazurilor atacate pe la vîrf cu viteză mare (macazurile d in liniile directe) şi cari sînt echipate cu fixatoare de vîrf cu dispozitivul de talonare la fixator; pentru controlul poziţiei şi pentru înzăvorîrea macazurilor centralizate cu transmisiune lungă; pentru asigurarea macazurilor centralizate cu ace flexibile, cari au tendinţa de a se deszăvorî.
Zăvorul mecanic cu o singură bară de înzăvorîre (v. fig.) se compune dintr-o casetă de fontă, în care se găseşte roata de înzăvorîre, care se roteşte în jurul unui ax fix. Roata 1 are o nervură care ocupă trei sferturi din circumferenţa roţii şi are două ieşinduri 3, 3' cari nu permit rotirea roţii decît în sensul corespunzător fiecărei poziţii a macazului. Transversal peste nervură se găseşte bara de înzăvorîre 4, care e direct legată de bara de conexiune 5, a acelor şi se deplasează odată cu ele. Bara de înzăvorîre are două crestături 6 şi 6' şi o parte plină 7. în fig. a zăvorul se găseşte în poziţie normală şi macazul 8 e neînzăvorît. în fig. b nervura a fost rotită şi a intrat în crestătura 6'înzăvo-rînd macazul în poziţia minus (8') şi împiedicînd astfel deplasarea barei de înzăvorîre. Roata nu poate fi manevrată în sens contrar în această poziţie a macazului, deoarece ieşindul 3 loveşte în partea plină 7. în fig. c, nervura a putut fi rotită în sens contrar, deoarece între timp macazul a fost manevrat pe plus (8") şi partea plină 7 a trecut dincolo de nervură care, luînd poziţie lîngă partea plină 7, înzăvoreşte macazul în poziţia plus.
Pentru acţionarea zăvorului cu înzăvorîre într-o singură poziţie se foloseşte pîrghia de macaz netalonabilă, cu cursa transmisibilă de 500 m. Pentru acţionarea zăvorului de înzăvorîre a macazului în ambele poziţii se foloseşte pîrghia de zăvor cu trei poziţii, cu cursa de 2x250 mm, sau pîrghia dublă de zăvor, cu cursa de
2	x 500 mm.
Zăvor electric de macaz: Zăvor acţionat de la .distanţă, cu ajutorul căruia se poate controla de la distanţă poziţia unui macaz şi se poate înzăvorî într-o anumită poziţie.
Zăvoarele electrice de macaz se folosesc, în special, la centralizările tip dispecer, la macazurile amplasate în mijlocul staţiilor cari intră în parcursurile de circulaţie într-o singură poziţie în care se înzăvorăsc electric şi cari apoi se deszăvo-răsc pentru efectuarea parcursurilor de manevră, cînd macazurile sînt manevrate cu mîna la faţa locului. Sin. Electro-zăvorul pîrghiei de macaz (v. sub Electrozăvor).
	
	\ \
Ar 5'	\ tS
Zăvor de macaz, o) macaz neînzăvorît; b) macaz înzăvorît în poziţia minus; c) macaz înzăvorît în poziţia plus.
Zăvor
633
Zbor
1.	Zăvor. 4. No»/. V.	sub Ochi zăvorît,	sub Ochi	4.
2.	Zăvorîre. 1. Tehn.: Sin. Înzăvorîre	(v.).
3.	Zăvorîre. 2. Tehn.	mii.: Acţiunea de	blocare a	funcţionării	unui dispozitiv al	gurii de foc într-o anumită perioadă
a funcţionării acesteia. Spre exemplu, zâvorirea tragerii înseamnă împiedicarea dării focului realizată la gurile de foc portative prin piedica de siguranţă, iar la gurile de^ foc de artilerie, prin dispozitive speciale, situate în corpul închizătorului. V. închizător.
4.	Zbalţ, pl. zbalţuri. Ind. ţâr.: Parte componentă a unui joagăr (v. fig. sub Joagăr). (Termen regional.)
5.	Zbat, pl. zbaturi. Nov.: Paleta unui anumit propulsor reactiv (roata cu zba.uri) de navă. V. sub Propulsor de navă.
e. Zbaturi, roata cu	Nav. V. sub Propulsor de navă.
7. Zbir, pl. zbiri. 1. Nav. V. sub Macara 2.
8. Zbir, pl. zbiruri. 2. Nav.: Inel de parîmă vegetală sau de parîmă de sîrmă, folosit pentru prinderea unui palane de
o	parîmă vegetală, un scondru, o ancoră, etc. sau pentru a forma zbirui unei macarale.
Zbirul de parfmâ vegetala se confecţionează luînd o singură şuviţă cu care se execută un inel, după care se răsucesc cele două capete ale şuviţei în jurul inelului (v. fig. /), pînă cînd ele se întîlnesc din nou, după care se continuă răsucirea cu un singur capăt pînă se formează o parîmă din trei şu- ^ Fazele de confecţionare a unui viţe, capetele rămase împreu- zbir de parţmă vegetală, nîndu-seprintr-o matisire lungă.
Zbirul de pa r f m â de s î r m â se confecţionează dintr-o viţă de sîrmă, cu care se execută o jumătate de nod ; apoi unul dintre capete se răsuceşte în ________'
jurul celuilalt, obţi-nîndu-se un zbir din
trei viţe (v.	//.	Zbir	de	sîrmă	din	trei	viţe	executat	pe o parîmă.
Se confecţionează şi
zbiruri din 4, 5 şi 6 viţe, ultimele fiind zbiruri cu inimă, cari se confecţionează dintr-un zbir din cinci viţe, în centrul căruia se introduce o viţă străină numită câlauzâ.
Zbirurile de sîrmă se folosesc la confecţionarea zbirurilor de molare şi la manevrele de forţă.
9.	Zbir. 3. Nov.; Bucată de lanţ folosită ca zbir în accepţiunea 2 pentru parîmele de sîrmă.
10.	Zbir de guvernare. Nav.: Zbir de parîmă vegetală, strangulat cu o legătură lată (v. fig.). astfel încît să formeze două ochiuri, unul cu diametru mic, care se prinde la un cîrlig de pe faţa interioară a tabloului bărcii, şi altul cu diametru mare în care se introduce rama de guvernare a bărcii.
Zbirul de guvernare face parte din echipamentul bărcii de salvare şi din acela al unei bărci care trebuie să Zbir de guvernare, treacă prin brizanţi.
11.	Zbirişor, pl. zbirişoare. Nav.: Zbir (v. Zbir 2) sub-
ţire de parîmă vegetală sau sîrmă, aşezat sub zbirul unei macarale cu zbir de parîmă şi la coada acesteia, pentru prinderea capătuIui fix al curentului palancuiui. La macaralele cu zbir metalic, zbirişorul e înlocuit cu o cheie mică, numită	c h e / ţ â.
12.	Zbînţ, pl.	zbînţuri. Ind.	ţâr.:	Parte componentă	a	unui
joagăr	(v. fig. sub joagăr). (Termen	regional.)
13.	Zbor, pl.	zboruri. Av.,	Nav.:	Deplasarea	în	atmosferă
a unui corp, a cărui sustentaţie poate fi spontană (de ex. la baloane, dirijabile, etc.) sau condiţionată de un consum de
energie din interior (de ex. la păsări, avioane, etc.) sau din exterior (de ex. la zmeu, la planor, la frunze, fulgi, etc.), după cum corpul e mai uşor sau mai greu decît aerul pe care îl dislocă. La corpuri cu sustentaţie spontană (necondiţionată), aceasta se datoreşte numai diferenţei dintre greutatea volumului de aer dezlocuit şi greutatea corpului; la celelalte corpuri, sustentaţia se datoreşte forţelor aerodinamice exercitate de mediul înconjurător, pe suprafeţele portante ale corpului în mişcare, dacă componenta portantă a forţelor aerodinamice echilibrează greutatea acestuia. Uneori se numeşte zbor şi mişcarea în atmosferă rarefiată sau în spaţiul cosmic, de exemplu sborul unei rachete, dincolo de atmosfera din jurul Pămîntului.
în zborul unui sistem tehnic, de exemplu al unei aeronave, trebuie să se asigure o forţă de sustentaţie (portanţă) şi o forţă de propulsiune, ca şi posibilitatea de dirijare. La aerostate, adică la vehiculele aeriene mai uşoare decît aerul dislocat, sustentaţia se obţine independent de viteza lor, iar la aerodine, adică la vehiculele aeriene mai grele decît aerul dislocat, sustentaţia rezultă din „echilibrul" aerodinamic. Pentru propulsiune se folosesc grupuri motopropulsoare (adică agregate motor-elice) sau reactoare. Dirijarea se realizează prin adaptarea unorcîrmede direcţie şi de profunzime.
Asupra oricărei aeronave în zbor acţionează următoarele forţe: greutatea G, care trece prin centrul de greutate al aeronavei, portanţa (forţa de sustentaţie sau de susţinere) P, care e componenta forţei aerodinamice, perpendiculară pe viteza aeronavei; rezistenţa la înaintare Rx, care e componenta orizontală a forţei aerodinamice, paralelă şi desens contrarcu viteza aeronavei (direcţiadeînaintare); tracţiunea T, care e produsă de grupul motopropul-sor sau prin reacţiune, şi are valoare nulă pentru aerostatele libere şi pentru planoare, cum şi pentru orice alte aeronave cari nu au un sistem propriu de propulsiune; forţele inerţiale (forţa centrifugă), cînd variază valoarea absolută a acceleraţiei sau cînd traiectoria e curbă. Pentru ca o aeronavă să zboare în condiţii de echilibru dinamic stabil trebuie ca forţa rezultantă şi cuplul rezultant cari acţionează asupra ei să fie nule. în zbor orizontal rectiliniu şi uniform, acest echilibru e exprimat prin ecuaţiile: P—G şi jRX—T.
La aerodine, portanţa e produsă de acţiunea dinamică a aerului asupra unor suprafeţe fixe (de ex. la avioane şi la planoare) sau mobile (în general, rotitoare, de ex. la elicoptere), iar rezistenţa la înaintare e datorită deplasării în aer a aeronavei, provocată de forţa de tracţiune. în zborul fără motor, de exemplu la avioane cu motoarele oprite sau la planoare, tracţiunea e produsă de greutatea aeronavei, prin componenta după tangenta la traiectorie. — La aerostate, portanţa e datorită diferenţei dintre greutatea specifică a aerului şi greutatea specifică med ie a aerostatului; rezistenţa la înaintare a aerostatelor nepropulsate e nulă, deoarece tracţiunea e nulă, aeronava deplasfndu-se pe o traiectorie aproape verticală.
Dacă momentul rezultant al forţelor exercitate asupra aeronavei e nenul, aceasta efectuează o mişcare de rotaţie în jurul centrului de greutate, ceea ce face zborul imposibil. Momentul rezultant e nul cînd aeronava e centrată, adică dacă poziţia centrului ei de greutate e astfel determinată, încît să fie satisfăcută condiţia de stabilitate (v. sub Stabilitate). Centrajul se efectuează prin repartiţia corectă a greutăţilor cari determină poziţia fixă a centrului de greutate, prin repartiţia suprafeţelor cari determină poziţia variabilă a punctului de aplicaţie al rezistenţei aerului, şi prin adaptarea poziţiei punctului de aplicaţie al tracţiunii.
Aeronava în zbor efectuează anumite e vo I u ţ i i, cari depind de mişcarea centrului de greutate pe traiectorie şi de
Zbor
634
Zbor
mişcările aeronavei în jurul acestui centru. Din punctul de vedere al echilibrului dinamic în zbor, evoluţiile pot fi: normale, cu echilibru dinamic stabil; acrobatice, cu echilibru dinamic instabil; nepermise, cu echilibru dinamic indiferent (de ex. vrila plată), cari pot deveni periculoase.
Zborul dirijat al aeronavei, numit zbor mecanic, cuprinde: pilotajul, care consistă în conducerea evoluţiilor aeronavei, în condiţii de siguranţă din punctul de vedere aerodinamic ; navigaţia aeriană, care consistă în orientarea sigură a aeronavei pe drumul intenţionat, între două puncte (v. Pilotaj; v. şî Navigaţie 2).
în general, zborurile aeronavelor se pot clasifica după diferite criterii, şi anume: după scop, se deosebesc zbor normal, zbor acrobatic, zbor de performanţa, zbor utilitar, zbor de şcoala; după distanţa parcursă, se deosebesc zbor de aerodrom şi zbor în afara aerodromului; după condiţiile de zbor, se deosebesc zbor cu motor, zbor fârâ motor, zbor planat, zbor plutit, zbor remorcat; după condiţiile de pilotaj, se deosebesc zbor la vedere, zbor instrumental, zbor radiodirijat, zbor fârâ vizibilitate, zbor de noapte; după poziţia avionului în zbor, se deosebesc zbor rectiliniu, zbor orizontal (în palier), zbor în urcare, zbor pe spate.
Zborul normai eo succesiune de evoluţii cu echilibru stabil, de la decolare pînă la aterisare, respectiv ameri-sare. Începînd cu decolarea, celelalte evoluţii caracteristice zborului normal sînt zborul în urcare, zborul orizontal, virajul şi zborul în coborîre. — Zborul acrobatic e acea parte din zborul unei aeronave, în care se efectuează evoluţii cari comportă, fie o schimbare bruscă a poziţiei sau o poziţie anormală, fie o variaţie bruscă sau anormală a vitezei. Astfe! de evoluţii se numesc acrobatice (v. Evoluţiile avionului, sub Evoluţiile aeronavei) dacă aeronava se găseşte în echil ibru d inamic labil în cursul efectuării lor, dar devin nepermise, cînd echi-iibrul dinamic e indiferent. Zborul acrobatic, carese practicăîn şcoli de pilotaj, e util fi ind că serveşte la deprinderea piloţi lor cu readucerea aeronavei în cond iţiile normale de zbor, cînd ea s-ar angaja incidental în poziţii sau în regimuri de zbor anormale. — Zborul de performanţa e zborul de înălţime, distanţă, durată sau viteză deosebit de mari, cari în general se efectuează cu planoare de performanţă. — Zborul utilitar se efectuează pentru diferite servicii, alteie decît transportul de persoane sau de mărfuri. Astfel, zboruri utilitare pot fi: în serviciul agriculturii, pentru lansarea de seminţe, îngrăşăminte, substanţe toxice (contra dăunătorilor agricoli), etc.; în serviciul silviculturii, pentru lansarea de substanţe toxice (contra dăunătorilor silvici), pentru combaterea incendiului, etc.; în serviciul sanitar, pentru transportul de răniţi, de bolnavi, medici, medicamente; pentru dezinfectare, de exemplu pentru dezanofelizarea bălţilor, prin lansarea de substanţe toxice contra ţînţarilor, etc.; în scopuri ştiinţifice, de exemplu pentru explorări, cercetări ştiinţifice, ridicări fotogrammetrice, etc. — Zborul de şcoală e destinat formării sau antrenării personalului navigant. La pilotajul cu motor se deosebesc următoarele zboruri de şcoală: zbor în dublă comandă, cu doi piloţi la bord (dintre cari unul e cel în pregătire), în care se execută ture de pistă în jurul aerodromului; zbor în simplă comandă, cu un pilot la bord (cel în pregătire), în care se execută ture de pistă în zona sau în afara zonei aerodromulu i: zbor de lucru aerian în dublă sau în simplă comandă, în zona aerodromului sau în afara ei, în care se execută alte evoluţii decît cele ale turului de pistă. La pilotajul fără motor se deosebesc următoarele zboruri de şcoală: salturi de zbor, planoarele fiind lansate cu sandow-ul sau cu automo-sorul; zboruri de performanţă, de regulă în vederea competiţiilor.
Zborul de aerodrom se efectuează în limitele zonei aerodromului, în general fiind zbor de şcoală sau de
antrenament, cum şi zbor pentru încercările tehnice ale aeronavelor. Zborurile de aerodrom reclamă condiţii meteorologice locale favorabile, însă nu sînt condiţionate de existenţa la bord a instrumentelor de navigaţie aeriană. — Zborul în afara zonei aerodromului se efectuează între două puncte situate în afara zonei aerodromului sau din interiorul acestei zone, pînă într-un punct exterior, dacă distanţa dintre punctele considerate depăşeşte o anumită valoare minimă (circa 30 km). De obicei, în acest zbor se foloseşte un buletin meteorologic, pentru ora la care se efectuează.
Zborul cu motor e caracteristic aeronavelor cu sistem propriu de propulsiune (de ex. aerodină sau dirijabil), fiind obţinut prin forţa de tracţiune realizată cu un grup moto-propulsor sau cu un reactor. Zbor cu motor pot fi atît susţinerea şi deplasarea aeronavei în spaţiul atmosferic, cît şi desprinderea ei de pe sol, respectiv din apă. — Zborul fârâ motor poate fi realizat de aeronave, cu sau fără sistem propriu de propulsiune, fiind obţinut prin acţiunea dinamică a curenţilor de aer. La aeronavele fără sistem propriu de propulsiune (de ex. aerostate sau planoare), susţinerea şi deplasarea în atmosferă reprezintă zborul fără motor al acestuia; la aeronavele cu sistem propriu de propulsiune, zborul fără motor, adică cu motorul oprit intenţionat sau forţat, intervine în general la coborîre. — Zborul planat se efectuează pe o pantă în coborîre, cu pierdere uniformă de înălţime. La aeronave cu sistem propriu de propulsiune, zborul planat se execută cu motorul în regim redus sau cu motorul oprit, iar la planoare, cînd acestea nu sînt susţinute de curenţi ascendenţi. — Zborul plutit e zbor fără motor, cu menţinere sau luare de înălţime, sustentaţia necesară fiind asigurată, fie prin acţiunea dinamică a curenţilor atmosferici ascendenţi asupra aripilor (la aerodine), fie prin forţa ascensională datorită diferenţei dintre greutatea specifică a aerului şi greutatea specifică medie a aeronavei (la aerostate). — Zborul remorcat eun zbor în care una sau mai multe aeronave, cari zboară fără motor, sînt remorcate, prin intermediul^unor cabluri detaşabile, de o aeronavă care zboară cu motor. în practica planorismului, zborul remorcat e folosit pentru lansarea planorului, pentru transporturi aeriene, etc. La transporturi aeriene se pot forma trenuri aeriene, constituite din mai multe planoare, remorcate de un avion remorcher.
Zbor Ia vedere: Zbor în care pilotarea sau orientarea în spaţiu a unei aeronave se efectuează raportîndu-se la linia orizontului sau la reperele vizibile de pe sol. Zborul la vedere e permis numai dacă sînt îndeplinite anumite condiţii minime de vizibilitate şi meteorologice, numite minime atmosferice de zbor. Pentru fiecare aerodrom sau cale aeriană sînt indicate minime de zbor la vedere, stabilite în funcţiune de plafonul inferior al nebulozităţii (de ex. cel puţin 300 m), de vizibili-latea orizontală la sol (de ex. cel puţin 3000 m) şi de înălţimea obstacolelor (naturale sau artificiale), faţă de nivelul general al soluIui.
Condiţiile minime, în cari zborul la vedere e interzis, sînt stabilite prin regulamente şi instrucţiuni de zbor. în astfel de cazuri, aeronavele sînt autorizate să zboare numai instrumental.
Zbor instrumental: Zbor care se execută cînd minima atmosferică pentru zborul la vedere nu e îndeplinită (v. sub Zbor la vedere). Acest zbor e condiţionat de existenţa, la bordul aeronavei, a unor instrumente de zbor adecvate, a unei staţiuni radio de emisiune-recepţie, cum şi a unui echipaj cu pregătire corespunzătoare. Pentru evitarea ciocnirilor, zborurile instrumentale sînt dirijate de anumite staţiuni de pe sol.
Uneori, se foloseşte zborul instrumental fictiv (de ex. la zborul de şcoală), în care pilotul e obligat să piloteze fără vizibilitate, deşi condiţiile de zbor la vedere sînt satisfăcute.
Zbor
635
Zbor
Zbor radiodirijat: Zbor instrumental, în care navigaţia aeriană sau mişcarea pe sol şi în aer a unei aeronave e dirijată, fie cu aparate radiogoniometrice de bord sau terestre, fie prin radiolocaţie. — Radiogoniometria terestră se efectuează de către staţiunea rad iogonioterestră, iar rad iogoniometria de bord se efectuează de aeronavă, cu aparatele pe cari le are la bord (radiocompas sau radiolocator) şi cari goniometrează emisiunile transmise de rad iofarurile de orientare (pe căi aeriene), de rad iofarurile de aerodrom (pentru apropierea sau depărtarea de aerodromul respectiv) şi de radiobalize (pentru aterisare instrumentală, în condiţii minime de plafon şi de vizibilitate). — Radiolocaţia poate fi, de asemenea, de bord sau terestră. Un zbor radiodirijat cuprinde: radiodirijarea şi drumul de urmat (v. Navigaţie aeriană şi Radionavigaţie aeriană), zborul de apropiere, zborul de depărtare de aerodrom, coborîrea radiodirijată şi aterisajul instrumental.
Zbor fără vizibilitate: Zbor în care pilotajul şi navigaţia sînt efectuate fără ca iinia orizontu iu i^şi reperele de pe sol să fie vizibile de la bordul aeronavei. în zborul fără vizibilitate, pilotajul şi orientarea aeronavei pot fi efectuate numai după indicaţiile instrumentelor de bord ; de aceea, la navigaţia fără vizibil itate se folosesc, în general, sisteme şi procedee rad io-electrice (v. Navigaţie rad ioelectrică, sub navigaţia aeriană).
Pentru pilotaj, adică pentru menţinerea echilibrului de zbor al aeronavei, sînt necesare următoarele instrumente de bord: giroorizontul (orizontul artificial), indicatorul de pantă şi de viraj, girodirecţionaluj (indicatorul decap), vitesometrul, altimetrul şi variometrul. în navigaţia aeriana, pentru orientarea aeronavei sînt necesare instrumente de bord ca radio-compasul, compasul de aviaţie (busola magnetică), girodirec-ţ ion a I u I, altimetrul şi ascultătoarele (căştile), cari recepţionează semnalele emise de rad iofarurile pentru dirijarea zborurilor.
Zbor de noapte: Zborul unei aeronave în intervalul de la apusul pînă la răsăritul Soarelui, cînd aeronavele în zbor sau obiectele neiluminate nu sînt vizibile distinct de la o anumită distanţă impusă (de ex. 5 km). Zborul de noapte se practică, în general, fie pe parcursuri intercontinentale sau transoceanice, fie în misiuni cu caracter special. Acest zbor implică măsuri adecvate de securitate, pentru decolare, zbor, aterisare intenţionată sau forţată, etc.; de exemplu, balizarea luminoasă a aerodromurilor şi a căilor aeriene respective, iluminarea instrumentelor de bord, iluminarea aerodromurilor, cum şi repere pentru iluminat pe sol (faruri, fuzee sau paraşute luminoase).
Zborul de noapte econsiderat zbor fârâ vizibilitate, deoarece se efectuează instrumental. Totuşi, în nopţile senine şi cu lună plină, vizibilitatea e foarte bună, ceea ce asigură pilotajul şi navigaţia aeriană în bune condiţii.
Zbor rectiliniu în coborîre. Av.:	Zbor
normal a cărui traiectorie, practic rectilinie, formează un unghi negativ cu linia orizontului (pantă în coborîre). Coborîrea se poate face cu motorul în regim redus sau fără motor, atît pentru continuarea evoluţiilor de zbor la o înălţime mai mică, cît şi în vederea aterisării, respectiv a amerisării. Dacă aeronava are o mişcare uniformă, condiţiile de echilibru dinamic sînt exprimate prin relaţiile:
(1)	P=G cos 0,
(2)	T = Rx-G sin 0,
unde P e portanţa, Rx e rezistenţa la înaintare, G egreutatea aeronavei, T e forţa de tracţiune a sistemului de propulsiune, iar 0 e unghiul de pantă.
în aceste relaţii, dintre cari prima e ecuaţia de sustentaţie şi a doua e ecuaţia de propulsiune, tracţiunea T e mai mică
decît tracţiunea necesară zborului orizontal; tracţiunea e neglijabilă la coborîrea cu motorul în regim redus, dar e nulă la coborîrea cu motorul oprit, ca şi în cazul planoarelor. De asemenea, la zborul planat pentru aterisare sau amerisare, tracţiunea T are o valoare practic nulă. Cînd r=0, panta minimă	se	obţine	din	relaţia:
i? C
(3)	tg	0 • =	—	= —	.
v /	6	nn .	p	C
de unde rezultă că unghiul de pantă e cu atît mai mic şi că avionul coboară în zbor planat pe o distanţă cu atît mai mare, cu cît raportul CJCZ (coeficientul de planare) e mai mic şi, deci, fineţea aripii e mai mare; unghiul 0 poate fi micşorat prin dispozitive de hipersustentaţie.
Viteza necesară zborului în coborîre	P
(v. fig. /) e dată de relaţia:
«>
de unde rezultă că viteza necesară la zborul în coborîre e proporţională cu rădăcina pătrată a sarcinii unitare G/S a avionului şi că are o valoare maximă pentru minimul unghiului 0, care cores- L ComPunerea fortelor punde unui CJC maxim; deci, pentru cari se exercită asupra
■	.	,	.	unei	aeronave	în	cobo-
a e r o d ine (avioane şi planoare),	rîre
capacitatea maximă de planare corespunde unei viteze minime şi creşte dacă greutatea şi rezistenţa sînt mai mici,^ cum şj dacă suprafaţa portantă e mai mare. Viteza verticală Vp de coborîre, care se exprimă prin relaţia Vv — V§ sin 0. e proporţională cu viteza proprie a aeronavei pe panta de coborîre, dar e cu atît mai mică cu cît unghiul de pantă e mai mic.
La aerostate şi la eljcoptere cînd r=*0, coborîrea se face pe verticală. în cazul baloanelor libere nedirijabile, coborîrea se obţine numai prin evacuarea parţială sau totală, din balon, a gazului care determină producerea portanţei.
Zbor orizontal. Av.: Zbor normal pe traiectorie orizontală, rectilinie sau curbă, evoluţie care, în ultimul caz, se numeşte viraj (v.). Condiţiile de echilibru dinamic stabil în zbor orizontal, uniform şi rectiliniu, sînt:
(1)	
şi	
(2)	G = P=CZ-|- SF2,
unde T e tracţiunea, Rx e rezistenţa la înaintare, G e greutatea, P e portanţa, Cx şi Cz sînt coeficienţii unitari de rezistenţă la înaintare şi de portanţă, p e densitatea aerului, 5 e suprafaţa de sustentaţie şi V e viteza aeronavei. Din relaţiile de mai sus, prima fiind ecuaţia de sustentaţie, şi a doua fiind ecuaţia de propulsiune,	şi din polara	aeronavei, se	pot deduce	viteza,
tracţiunea şi	puterea necesare în zborul	orizontal.
Viteza necesară în zborul orizontr.l se exprimă prin relaţia:
1	1	[2G
de unde rezultă că viteza variază invers proporţional cu rădăcina pătrată	a incidenţei	(a unghiului	de atac) şi	direct
proporţional	cu rădăcina	pătrată a sarcinii unitare (sarcina
Zburător
636
Zburătură
împărţită cu suprafaţa de sustentatie.— Tracţiunea necesară zborului orizontal e
(4)
C*
r=G <r ’
fiind cu atît mai marecu cît greutatea avionului şi coeficientul unitar de rezistenţă la înaintare sînt mai mari şi cu cît coeficientul unitar de portanţă e mai mic. Valoarea coeficientului C2/C^, numit fineţe, e reprezentată, în polara avionului, pentru fiecare valoare a unghiului de incidenţă. Tracţiunea necesară e minimă pentru valoarea minimă a acestui coeficient, adică la incidenţa optimă. — Puterea necesară în zborul orizontal se deduce din relaţiile (3) şi (4) şi e
C
N=TV = G	V=G
2	G
în care Vh sitatea aerului la sol Zbor în pal
unde simbolurile au semnificaţiile indicate anterior. Deci puterea necesară zborului orizontal variază cu incidenţa şi trece printr-o valoare minimă pentru un unghi de incidenţă determinat, care se numeşte incidenţă economică; de asemenea, puterea variază proporţional cu viteza necesară zborului orizontal şi depinde de sarcina unitară.
în relaţiile de mai sus, densitatea p a aerului corespunde valorii la sol. Pentru zborul orizontal la înălţimea h rezultă relaţia:
vh=v0
viteza la înălţimea h, V0 e viteza la sol, p0 e den-şi e densitatea aerului la înălţimea h. er Av.: Sin. Zbor orizontal (v.). Zbor în urcare. Av.: Zbor normal pe o traiectorie în general rectilinie şi înclinată cu un unghi pozitiv faţă de linia orizontului (pantă de urcare). Dacă aeronava are o mişcare uniformă, condiţiile de echilibru dinamic sînt exprimate prin relaţiile:
T—Rx~\-G sin 0, G cos 0=P,
unde P e portanţa, 7?^ e rezistenţa la înaintare, G e greutatea aeronavei, T e forţa de tracţiune a sistemului de propulsiune, iar 0 e unghiul de pantă. Din aceste condiţii de echilibru, dintre cari prima e ecuaţia de sustentaţie şi a doua e ecuaţia de propulsiune, rezultă că portanţa necesară e mai mică în urcare decît în zborul orizontal; ea descreşte pe măsură ce unghiul 0 creşte şi devine nulă pentru 0=90°, adică pentru urcarea pe verticală a unui avion.
Viteza (F0) necesară zborului în urcare (v. fig. II) se exprimă prin relaţia:
Va—V fcOS I
II. Compunerea forţelor cari se exercită asupra unei aeronave la urcare.
în care V e viteza necesară zborului oiizontal. Din această relaţie rezultă deci că viteza necesară zborului în urcare (Fq) creşte cînd unghiul de pantă creşte, dar e sensibil egală cu V pentru unghiuri de urcare 0 mici (Vqz&V). — Tracţiunea necesară trebu ie să fie mai mare în urcare decît în zborul orizontal, deoarece trebuie să compenseze şi componenta după traiectorie G sin 0 a greutăţii aeronavei. — Puterea necesară zbo-
rului în urcare, care e Nt
e mai mare decît puterea crescînd direct proporţional cu
necesară zborului orizontal tracţiunea necesară şi fiind influenţată de viteza necesară (Fq). Rezultă că, pentru a urca, motorul sau motoarele aeronavei trebu ie să aibă un excedent de putere NQ—A^e
faţă de puterea necesară zborului orizontal. Deoarece puterea disponibilă a unui motor scade cu înălţimea (scădere care diferă, după cum motoarele sînt cu piston şi elice, supraali-mentate sau supracomprimate, sau se folosesc reactoare), se micşorează totodată şi excedentul de putere; cînd acesta a devenit nul, aeronava nu mai poate urca şi plafonează.
Unghiul de panta 0, pentru zborul în urcare, e dat de
sin 6=(Nq—N) y
pS
2	G
unde p e densitatea aerului, 5 e suprafaţa de sustentaţie, şi G e greutatea avionului. Din această relaţie rezultă că panta de urcare 0, pentru o greutate şi o incidenţă determinate, e proporţională cu excedentul de putere şi cu rădăcina pătrată a suprafeţei; ea variază invers proporţional cu puterea 0,75 a greutăţii.
Viteza ascensionala Va e componenta verticală a vitezei în urcare Vq, adică: Va—-V§s\x\ 0. La zborul în urcare intere-
maximă (F,
v a max/
seaza viteza ascens lona la care aeronava poate avea şi incidenţa respectivă, pentru ca să se poată ajunge în timpul cel mai scurt la o înălţime dată sau la un plafon.
Zbor pe spate. Av.: Zbor acrobatic executat cu o aeronavă într-o poziţie inversată cu 180°, în jurul unei axe orizontale, faţă de poziţia normală de zbor. Zborul pe spate poate constitui, fie o fază scurtă de trecere, care face parte din ansamblul anumitor evoluţii acrobatice, fie o fază caracteristică, în evoluţii normale de zbor.
în evoluţii neacrobatice, zborul pe spate nu solicită suple-mentar aeronava, dar e mai periculos deoarece, pentru o aceeaşi putere, viteza şi tracţiunea necesară sînt mai mari, iar portanţa (numită negativă) e mai mică decît în zborul normal. La unele aeronave, celulele sînt special construite pentru zborul pe spate, cu profiluri cari dau portanţe negative mărite şi cu un reglaj corespunzător al aripii. De asemenea, funcţionarea carburaţiei şi a răcirii (la motoarele răcite cu lichid) impun adaptarea adecvată a motoarelor folosite pentru zborul pe spate.
1.	Zburător, pl. zburători. Nav.: Tip de velă. V. sub Greement .
2.	Zburâtura ţevii. Tehn. mii.: Partea terminală a ţevii unei guri de foc, deosebită de restul ţevii prin poziţia, prin rolul şi uneori prin organizarea sa.
Din cauză că din momentul în care proiectilul începe să iasă din ţeavă, el nu mai are reazemul acesteia, posibilitatea de a se abate de la direcţia axului ţevii creşte, iar abaterile cari existau chiar în interiorul ţevii acum se accentuează. Pe de altă parte, atît din cauza acestor abateri, cît şi din cauza lărgirii şanţurilor tăiate în brîul forţator, gazele din interiorul ţevii se scurg pe lîngă proiectil, afară, cu mare viteză, această scurgere nu e nici uniformă, nici simetrică şi de aceea ea accentuează dereglarea mişcării proiectilului la ieşirea sa din ţeavă. Şocurile prouduse de proiectil şi de gaze în zona gurii ţevii, deci la zburătură, conduc şi la accentuarea vibraţiilor ţevii care, considerată încastrată la partea dinapoi, are amplitudinea maximă de vibraţie la zburătură.
Toate aceste cauze au ca efect o uzură mai accentuată a zburăturii ţevii, decît a restului acesteia.
La unele guri de foc de infanterie automate, la cari forţa de recul e folosită pentru funcţionarea automată, zburătură e echipată cu o îngroşare care are ca efect mărirea forţei de recul.
Această îngroşare a zburăturii se întîlneşte şi la unele guri de foc de artilerie, însă la acestea îngroşarea e făcută în scopul măririi rezistenţei ţevii în această regiune.
a.	Zburâtura, pl. zburături. Nav. V. sub Siflie.
Zdrenţe
637
2drobitoarâ
1.	Zdrenţe. Ind. hîrt.: Sin. Cîrpe (v.).
2.	Zdrobire. Ind. text.: Operaţie premergătoare meliţării (v.) în topitoriile de in şi de cînepă sau în gospodării, care consistă în mărunţirea, cu zdrobitoarea (v.), a părţii lemnoase din tulpinile liberiene topite, uscate şi odihnite.
Dispuse manual sau mecanic, în straturi relativ subţiri şi uniforme, pe masa de alimentare a maşinii, tulpinile înaintează printre perechile de cilindre canelate, cari frîng partea lemnoasă, devenită fărîmicioasă prin topire şi uscare. Prin aceasta, circa 50% din fracţiunile lemnoase cad sub maşină, pe cînd mănunchiul fibros, datorită flexibilităţii sale, se menţine integru, putînd fi mai departe meliţat.
Calitatea şi eficienţa economică a zdrobirii, cu o maşină de zdrobit anumită, sînt influenţate esenţial de sistemul de alimentare. — La alimentarea manuală, mănunchiurile de tulpini trebuie formate corect, ritmic, de mărime cît mai constantă, corespunzătoare caracteristicilor tulpinilor şi bine aliniate (cu capetele groase dispuse pe aceeaşi linie).—La maşinile cu alimentatoare mecanice trebuie asigurate continuitatea şi uniformitatea stratului de tulpini, fără suprapuneri şi fără spaţii prea mari între capetele mănunchiurilor.
Transmiterea mănunchiurilor zdrobite spre maşina de meliţat se face cu atenţie, pentru evitarea încîlcirii lor.
3.	Zdrobire, coeficient de Rez. mat., Tehn.: Raportul dintre lucrul mecanic necesar zdrobirii prin şoc a unei epru-vete de piatră şi volumul acestei epruvete;
_ G-Xh
S~ V '
unde G e greutatea berbecului cu care se aplică loviturile,
e suma înălţimilor de cădere ale berbecului, iar V e volumul epruvetei. Coeficientul de zdrobire se măsoară, de obicei, în kgf/cm2; el reprezintă rezistenţa la şoc a unei pietre şi se determină prin încercări de laborator, cu ajutorul unui aparat special numit ciocanul Foppl (v. F6pfl, ciocan —).
4.	Zdrobitoare,
pl. zdrobitori. Tehn.
Mş., Agr., Ind. text.,
Ind. alim.: Maşină de mărunţire sau de separare (ori combinată) prin strivire, prin fărîmare, rupere, detaşare, etc., folosită în industria textilă, industria agricolă şi în cea alimentară. Var. Zdrobitor.
Se construiesc în diferite tipuri, deo-sebindu-se după materialul prelucrat.
Exemple:
Zdrobitoare de cartofi:	Mişină de
mărunţire prin strivire (îngenerai înainte de răcire) a cartofilor denutreţ, fierţi.
Zdrobitorile de cartofi de mare capacitate (v. fig. /) au un organ activ constituit dintr-un ax rotitor cu palete radiale (dinţi), antrenat prin roată de curea, şi un contrabătător. Paletele sînt fixate pe două rînduri, în semielice, decalate cu jumătate de pas. Contrabătătorul (sau grătarul) e con-
stituit din două rînduri de furci: un rînd de furci cu cîte două coarne fixate într-un ax pătrat, oscilant, şi menţinute în poziţia de lucru orizontală printr-o pîrghie cu contragreutate, şi un rînd de furci cu cîte trei coarne, fiecare avînd un ax de oscilaţie şi o contragreutate individuală. Cartofii fierţi sînt introduşi în coşul de alimentare, care cuprinde organul activ, şi sînt striviţi între palete şi coarnele furcilor cu contragreutăţi individuale, iar furcile cu două coarne desprind materialul, în partea inferioară a maşinii. Corpurile dure intrate în maşină deplasează furca respectivă, astfel încît se evită ruperea dinţilor sau a paletelor. Uneori, maşina e folosită şi pentru mărunţit sfecla de furaj.
Zdrobitoare de furaj: Maşină de mărunţire prin zdrobire a diferitelor furaje (porumb furajer, ierburi, capete şi foi de sfeclă, cartofi, etc.) uscate, verzi sau zemoase. E constituită, în principal, dintr-o cutie metalică cu doi pereţi rabatabili, în care e fixat contrabătătorul, constituit dun cuţite scurte, şi o tobă rotitoare pe care sînt fixate cuţite în elice şi care e antrenată printr-o roată de curea = Mater ia Iul introdus printr-un coş de alimentare e prins între cuţitele fixe şi cele rotitoare, şi, datorită formei acestora, e tăiat în bucăţi; apoi particulele rezultate sînt zdrobite şi sfîşiate în bucăţi. V. şi Moară cu ciocane.
Zdrobitoare de in şi de cînepă: M'aşină de mărunţire şi separare, la prelucrarea preliminară a inului şi a cînepei, care serveşte la zdrobirea părţii lemnoase a tulpinilor de in şi de cînepă topite, pentru eliberarea parţială a fibrelor, de partea lemnoasă,
Zdrobitoarea e constituită din următoarele părţi principale: masa de alimentare, pe care se aşază mănunchiuri mici de tulpini, în direcţia lungimii maşinii; un sistem de cilindre
II. Cilindre zdrobitoare.
rotitoare canelate (12---64 perechi), dispuse orizontal şi paralel, printre cari trec succesiv tulpinile topite (v. fig. II); masa de debitare, situată în
I. Zdrobitoare de cartofi cu contrabătător cu furci. 1) ax rotitor cu palete; 2) ax oscilant cu furci cu două coarne; 3) pîrghie cu contragreutate pentru echilibrarea axului 2; 4) furcă cu trej coarne; 5) pîrghie cu contragreutate; 6) roată de curea motoare; 7) roată de curea liberă; 8) coş de alimentare.
partea opusă mesei de a-
I	imentare (deasupra axu-lui transversal de transmisiune); pal ierele fixe (pentru cilindrele inferioare) şi palierele de-plasabile (pentru cilindrele superioare, în vederea reglării distanţei dintre cilindre); resorturile de compresiune (v. fig. III); un sistem de transmisiune; dispozitivele cari previn înfăşurarea fibrelor pecilindre (de ex. cilindre netede, etc.); limitoarele spaţiului de trecere a tulpinilor prin maşină. Uneori, masa de alimentare şi cea de debitare sînt echipate cu cîte o bandă
de transport. Cilindrele au diferite trepte de caneluri, cu profiluri variate (v. fig. IV), pentru ca zdrobirea să se facă progresiv, operaţie necesară pentru menţinerea proprietăţilor naturale ale fibrelor.
III. Dispozitiv de presare asupra cilindrelor zdrobitoare.
1) cilindre zdrobitoare; 2) resort de compresiune ; 3) tiiă filetată.
Zdrobitoare
638
Zdrobitoare
Zdrobitoare de in şi de trifoi: Maşină agricolă folosită pentru sfărîmarea capsulelor ae in sau a păstăilor de trifoi
IV. Profiluri de cilindre	zdrobitoare.
a)	neted; b)	cu	caneluri cu profil oval; c) cu	caneluri cu profil abrupt; d)	cu
caneluri	cu	profil ascuţit; e) caneluri cu	coame de forma cuţitelor.
şi	pentru	separarea seminţelor, în	fig. V e reprezentată	o
zdrobitoare care funcţionează în felul următor:
V	\	\	\
V. Schema tehnologică a maşinii de zdrobit (dezghiocat) capsule de in trifoi TKS-0,5.
Zdrobitoare de malţ: Maşină cu ajutorul căreia se mărun-ţeşte malţul în stare uscată şi se separă miezui de coji, pentru a uşura eliberarea enzime-
lor şi a amidonului din ^	^3
bobul încolţit. Zdrobitorile de malţ sînt de mai multe tipuri, şi anume: cu cilindre netede, cari se rotesc cu viteze diferite; cu discuri metalice echipate cu dinţi sau crestături: cu pietre; cu cuţite.
Zdrobitorile cu cilindre au pentru mărunţire o pereche sau mai multe perechi de cilindre.
In primul caz, aparatul de mărunţire e format din două cilindre netede contrarota-tive, cu viteze periferice diferite (v. fig. VI). Unul dintre cilindre se poate îndepărta de celălalt în cazul cînd întîmplător ar ajunge între ele obiecte metalice.
Aceste zdrobitori au în pîlnia de alimentare un al treilea cilindru cu dinţi, care alimentează uniform şi sfărîmă bulgării de slad, spre a fi apoi bine mărunţiţi. O zdrobitoare cu trei
VI. Zdrobitoare de malţ.
1) batiu; 2) cilindru de lucru; 3) angrena) cilindric; 4) cilindru de alimentare; 5) pîlnie de alimentare; 6) jgheab de evacuare a materialului.
de
Din coşul de alimentare 1 materialul brut e luat de transportorul 2 şi e adus pe sita grosieră (dîrmonul) 5. Datorită mişcărilor acesteia particulele mari rămîn pe suprafaţa sitei şi sînt evacuate din maşină, iar capsulele sau păstăile trec prin orificiile sitei pe planul înclinat 6 de unde ajung în camera de alimentare 8 a elevatorului cu raclete, care le ridică şi le introduce în-aparatul de dezghiocare 3. Aici paletele 15 ale bătătorului lovesc capsulele sau păstăile şi le freacă de suprafaţa aspră a contrabătătorului (format dintr-o sită cilindrică de sîrmă), sfărîmîndu-le; seminţele şi pleava măruntă trec prin sita contrabătătorului şi ajung pe sita 7, iar particulele mari ies din aparatul de dezghiocare printr-o fereastră de pe una din feţele frontale ale contrabătătorului şi ajung pe sita 4. De pe această sită particulele mari sînt evacuate din maşină, iar seminţele şi capsulele sau păstăile nesfărîmate complet ajung pe sita 7. Sub acţiunea curentului de aer produs de ventliatorul 16 şi a mişcărilor alternative ale sitelor particulele uşoare sînt evacuate din maşină, iar cele mai grele (capsule sau păstăi nesfărîmate) sînt oprite de placa reflectoare 9 şi dirijate către melcul 10 care le aduce la transportorul cu raclete pentru a fi introduse din nou în aparatul de dezghiocare. Seminţele cari au trecut prin orificiile sitei 7 ajung pe sita de sortare 14, pe care se separă seminţele de cal itatea I. Seminţele cari trec prin orificiile sitei 14 ajung pe sita de sortare 13, care separă seminţele de calitatea II de impurităţile mici cari trec prin orificiile acesteia şi sînt evacuate din maşină. Seminţele cari au fost antrenate de curentul de aer şi colectate în jgheabul 11 ajung la aruncătorul 12, unde cad şi seminţele şi capsulele sau păstăile de pe transportorul cu raclete. Aruncătorul 12 le dirijează către sita 7, pentru a fi din nou sortate. Productivitatea maşinii e de circa 900 kg/h.
VII. Schema tehnologică a zdrobitorii de malţ cu trei perechi de cilindre.
1) cilindru de lucru ; 2) sita; 3) drumul parcurs de materialu! de prelucrat.
perechi de cilindre e prezentată schematic în fig. V/L Sin. Morişcă de malţ, cu cilindre.
Zdrobitoarea cu discuri (v. fig. VIU) are un disc dinţat fix şi altul rotitor. Distanţa dintre discuri e reglabilă. Din cauza forţei centrifuge, boabele de malţ sînt proiectate spre periferia discurilor, unde sînt prinse între dinţi şi zdrobite. Discul mobil se roteşte cu circa 800 rot/min.
Zdrob itoarea cu pietre se compune din două pietre suprapuse, cea superioară fixă, iar cea inferioară, mobilă în jurul unui ax vertical. 'SladuI amestecat cu apă ajunge între spaţiul dintre pietre şi e antrenat de rotaţia pietrei mobile, de la centru către periferie, măcinîndu-se, după care se scurge într-un colector. Distanţa dintre pietre e reglabilă.
Zdrobitoarea cu cuţite are două cuţite aşe-. zate fiecare în spatele unei plăci perforate (ca la maşina de tocat carne). Un melc pe care sînt montate şi cuţitele împinge malţul la primul cuţit, unde se face o mărunţire preliminară, iar la al doilea se realizează o tăiere foarte măruntă. Zdrobi-
Zdrobitor
630
Zeaxant ină
torile cu cuţire prezintă avantajul, faţă de morile cu cilindre, că lucrează fără zgomot şi sînt uşor de demontat şi de curăţit.
VIII. Zdrobitoare de malţ cu discuri.
1) disc fix; 2) carcasă; 3) disc rotitor; 4) roată de transmisiune; 5) lagăre; 6) dispozitiv pentru reglarea distanţei dintre discuri; 7) pană mobilă; 8) axu penei; 9) roţi de mînă cu şurub; 10) axul discului mobil; 11) pîlnie de încărcare; 12) gură de descărcare,
Prin trecerea malţului prin zdrobitori trebuie să se asigure
o	uruială compusă din circa 30% tărîţe, 50% griş mare şi 20% făină, pentru a corespunde condiţiilor impuse de procesul de plămădire a malţului. Sin. Moară pentru malţ.
Zdrobitoare de slad: Sin. Zdrobitoare de malţ (v.).
Zdrobitoare de struguri: Maşină cu ajutorul căreia se strivesc boabele oe struguri, pentru a pune în libertate mustul conţinut în miez. Zdrobitorile mici sînt acţionate manual, iar cele mari mecanic (v. fig. IX). Cilindrele zdrobitorii sînt
IX.	Zdrobitoarea de struguri „înde- X. Tipuri de cilindre de zdrobitoare pendenţa" (schemă).	de struguri.
1)	cilindru; 2) cadru ; 3) coş; 4) regu- a) cilindrice; b) conice; c) profilate, lator de alimentare; 5) şurub de
reglare.	confecţionate,	în	majoritatea
cazurilor, din fontă sau din bronz, foarte rar din lemn tare, şi pot avea forma cilindrică, conică, profilată (v. fig. X). Cilindrele se învîrt'esc în sens contrar, iar distanţa dintre ele se poate regla cu ajutorul unui şurub sau, în cazul pătrunderii unui corp străin, în mod automat, datorită unor arcuri cu cari e fixat unul dintre cilindre. Turaţiile cilindrelor sînt diferite (în raportul de 3/4), ceea ce asigură ruperea boabelor.
în locul cilindrelor cilindrice cari fărîmă puternic strugurii şi dau multă burbâ se preferă cilindre conice sau profilate, cari au suprafaţa activă (de prindere)mai mare şi datortiă acestui fapt productivitate mai mare, fără a zdrobi strugurii într-un grad prea înaintat.
în coşul de alimentare, zdrobitorile sînt echipate cu un ax agitator cu palete—numit scărmănător — care împiedică înfundarea valţurilor.
Industria vinicolă modernă dispune de aparate complexe (zdrobitori-dezbrobonitori, fulopompe, fuloegrapompe) pentru zdrobirea şi dezbrobonirea strugurilor şi transportul boştinei.
1.	Zdrobitor, pl. zdrobitoare. 1. Tehn.: Sin. Zdrobitoare (v.), Maşină de zdrobit.
2.	Zdrobitor. 2. Ut., Mat. cs.: Sin. Laminor pentru argilă. V. sub Valţ.
3.	Zdrobitor. 3. Ut., Mat. cs.: Sin. Concasor cu cilindre. V. sub Concasor.
4.	Zeama, pl. zemuri. Ind. piei.: Soluţie tanantă, în general puţin concentrată, care se întrebuinţează la primele operaţii de tăbăcire a pieilor. Prin concentrarea zemurilor se obţin extracte tanante.
5.	Zeama bordelezâ. Chim. V. Cuprocalcică, soluţie ~.
6.	Zeama burgundâ. Chim., Agr. V. Cuprosodică, soluţie
7.	Zeama californianâ. Chim. V. sub Soluţie de stropit.
8.	Zeama cuprocalcicâ. Chim.: Sin. Soluţie cuprocalcică (v. Cuprocalcică, soluţie —), Zeamă bordeleză. V. şl sub Soluţie de stropit.
9.	Zeama cuprosodică. Chim.: Sin. Soluţie cuprosodică (v. Cuprosodică, soluţie -), Zeamă burgundă. V. şî sub Soluţie de stropit.
10.	Zeama de difuziune. Ind. chim.: Lichidul care rezultă de la bateria de difuzoare şi care conţine în soluţie, afară de zahărul extras, şi alte substanţe, cari formează nezahărul. V. sub Zahăr.
11.	Zeama de nicotină. Agr.: Lichid întrebuinţat la stropirea plantelor, pentru combaterea unor insecte, pe cari le distruge. Nicotină e extrasă din tutun sub forma unui lichid uleios şi incolor, se disolvă în apă, cu reacţie alcalină. E foarte toxică pentru om (0,06 doza letală), însă inofensivă pentru plante. Acţiunea nicotinei asupra insectelor, incluziv asupra ouălor, se manifestă prin contact. O zeamă de nicotină se prepară, de exemplu, din 5 kg tulpini, foi sau deşeuri de tutun, cari se macerează în 100 I apă, 1 * * *2 zile, adăugîndu-se 100 g sodă, după care se filtrează lichidul şi se întrebuinţează imediat, pentru a evita alterarea, sau se sterilizează, păstrîn-du-l în bidoane inchise ermetic (soluţiile cu un conţinut de 5% nicotină se păstrează mai bine). Zeama de nicotină se întrebuinţează, uneori, în amestec cu diferite fungicide, pentru a combate atît insectele, cît şi bolile criptogamice.
12.	Zeamâ sulfocalcicâ. Chim.: Sin. Soluţie sulfocalcică
(v.	sub Soluţie	de stropit),	Zeamă californiană.
13.	Zeamil.	Ind. alim.:	Produs obţinut din amidonul de
porumb prin tratare cu hidroxid de sodiu. Structura granulelor de amidon e modificată datorită degresării şi deproteini-zării; creşte puterea de gel ificare.
Zeamilul are următoarele caracteristici: umiditatea maximă 15%; substanţe grase maximum 0,07%; substanţe proteice maximum 0,5%; alcal in itatea (ml KOH n/10) maximum 4,2; reacţia faţă de fenolftaleină: alcalină.
E un preparat similar maizenei.
Fiind uşor de asimilat în organism, zeamilul se	foloseşte
în	regimul de	alimentaţie	dietetică al sugarilor şi	copiilor,
cum şi în dietoterapia bolilor ulceroase; de asemenea, în alimentaţia curentă (creme, supe, sosuri, îngheţată, etc.).
14.	Zeaxantinâ. Chim.: C40H56O2. Compus din grupul caro-tinoidelor, obţinut din luteină (v.) prin încălzire cu etoxid de sodiu. A fost descoperită în porumb şi în alte vegetale.
Esterul dipalmitic al zeaxantinei, fisalina, a fost descoperit în fructele de papălău (Physalis alkekengi). Cristalizează în plăci galbene cu p.t. 215°.
Zebu
640
Zeeman, efect •—
ir Zebu. Zoot., Zoo}.: Bos indicus L. Mamifer rumegător domestic din grupa Taurinae, subfamilia Bovinae, familia Bovideae. în privinţa caracterelor morfologice se deosebeşte de bou (Bos taurus L.) printr-o cocoaşă de grăsime de pe grea-băn. Are coarne scurte şi culoarea corpului brună roşcată, gălbuie sau bălţată. E răspîndit în India şi în unele regiuni ale Africii orientale, unde e folosit ca animal de muncă şi pentru producţia de lapte şi de carne.
2.	Zechstein. Stratigr.: Diviziunea superioară a Permi-anului din Germania, Olanda şi Polonia, care succede formaţiunii Rothliegendes şi e urmată de Buntsandstein.
Zechsteinul inferior începe, pe alocuri, cu un conglomerat bazai şi cuprinde şisturi bituminoase cuprifere cu resturi de peşti (Palaeoniscus freieslebeni, Platysonus gibbosus), peste cari urmează calcarul de Zechstein cu Productus horri-dus, Fenestella retiformis şi Schizodus obscurus; Zechsteinul mediu e constituit din calcare bituminoase cu anhidrit (local sare gemă şi săruri de potasiu) şi din dolomite (dolomitul principal); Zechsteinul superior cuprinde mai multe ciciuri de evaporite (anhidrit, sare gemă, săruri de potasiu), o argilă cenuşie intercalată la partea inferioară şi o argilă roşie intercalată Ia partea superioară.
Dolomitul principal e, pe alocuri, cavernos, şi constituie
o	bună rocă-magazin pentru ţiţei (zăcămîntul de la Volken-roda). Sin. Thuringian.
3.	Zecimal. Mat. V. Decimal.
4.	Zeeman, efect Fiz.: Apariţia unor linii spectrale suplementare în radiaţia emisă de un atom care se găseşte într-un cîmp magnetic. în cazul unui atom hidrogenoid şi în absenţa unui cîmp magnetic exterior nivelurile de energie sînt date (în unităţi CGS) de relaţia:
2	re2 mZ2e4
n2h2
în care ne numărul cuantic principal, h e constanta lui Planck, me şi e, masa, respectiv sarcina electronului, Z e sarcina nucleului. Pentru fiecare n, deci pentru fiecare nivel de energie, l poate lua valorile 0,1 ---(w —1) si
«-1
m valorile 0, ±1	deci există (2 Z-f1)=w2 funcţiuni
/=0
Droprii distincte, adică o degenerare de gradul n2. Sub o acţiune exterioară sau spontană electronul poate efectua tranziţii între nivelurile de energie posibile, absorbind sau cedînd energie, fiind posibile tranziţiile pentru cari	şi Aw—±1 ;
0,	m fiind numărul cuantic magnetic. Dacăatomul considerat e plasat într-un cîmp magnetic, nivelurile de energie sînt
n, m n 4 ^ c
unde En sînt nivelurile de energie în absenţa cîmpulu i magnetic
şi 76 e intensitatea cîmpulu i magnetic. Deoarece 0,±1 rezultă că sub acţiunea cîmpului magnetic fiecare nivel En se descompune în 2/-M subniveluri, deci se ridică degenerarea relativă la numărul cuantic m. Frecvenţa unei linii spectrale emise într-un cîmp magnetic, rezultată din tranziţia electronului între două niveluri de energie este
E'2—E1 _ E2—El
+ A m -
- 76 = vn-\-Ani -u l
4 7ifx c '° '
unde v0 e frecvenţa emisă în absenţa cîmpului magnetic. Ţinînd seama de regula de selecţiune Aw=0,±1 rezultă ca în cîmpul magnetic 76 fiecare linie spectrală de frecvenţă v0 se descompune în trei linii cunoscute sub numele
de triplet al lui Lorent:
Şi
^o+
4txu.c
47zac au•
Efectul se numeşte efea Zeeman norma!. Deoarece în cazul tranziţiilor pentru cari Am=0 radiaţia emisă e polarizată linear în lungul cîmpului 76, iar pentru Am=±1 radiaţiile emise sînt polarizate circular în sens invers în două plane perpendiculare cari se taie pe direcţia cîmpului 76, cele trei linii spectralesînt vizibile dacă observatorul priveşte în direcţie perpendiculară pe 76, iar în cazul că priveşte în lungul cîmpului sînt vizibile doar cele două linii extreme. S-a constatat experimental că efectul Zeeman normal se obţine în primă aproximaţie la atomii hidrogenoizi în cîmpuri magnetice slabe şi la atomii cu un singur electron pe ultima orbită în cîmpuri magnetice foarte intense, după cum se va vedea mai jos. Limitarea efectului la aceste cazuri provine din faptul că în cele de mai sus s-au negiiiat efectele relativiste şi nu s-a ţinut seamă de existenţa unui moment magnetic propriu al electronului. într-o aproximaţie mal* bună se presupune ca un atom cu un electron optic posedă pe lîngă momentul impulsu-lui amintit mai sus un moment mecanic de spin. Atomul poate fi descris prin patru numere cuantice: n, număr cuantic principal avînd valorile n=0, 1— ; l, număr cuantic al momentulu i impulsului, avînd valorile /=0,1,—,(«—1); j, număr cuantic al momentului total al impulsului (care e egal cu suma dintre momentul impulsului si momentul mecanic de spin), avînd
1	1 valorile j—l-\-s—l± — , unde 5—± — sînt valorile posibile
ale momentului de spin al unui electron; Mjt număr cuantic magnetic avînd valorile m.=0, ±1±j. Stărileatomuluisînt descrise de funcţiuni proprii cari depind de cele patru numere cuantice. Dacă se ţine seamă de condiţiile impuse de relativitate şi de existenţa spinului, valorile proprii ale energiei se calculează cu ajutorul ecuaţiei lui Dirac. Nivelurile de energie obţinute se află, faţă de nivelurile calculate cu ajutorul ecuaţiei lui Schrodinger, la distanţa
R<x2(Z-a)*hc (	1	3
AE»,u=-
1
■7 + T
An
unde a e o corecţie care depinde de numărul l, introdusă din cauza acţiunii perturbatoare a restului atomic, compus din cei ZA electroni. Expresia nivelurilor de energie explică numărul mare de linii spectrale, structura fină, în cazul atomilor alcalini şi al ionilor analogi. Fiecare nivel energetic
1
caracterizat prin n şi l generează, ţinînd seamă că
două subniveluri cari determină structura de dublet a liniilor spectrale. Nivelurile de energie sînt degenerate referitor la numărul cuantic m.
Dacă un atom cu un singur electron pe ultima orbită e plasat într-un cîmp magnetic, el capătă o energie suplementară egală cu energia potenţială a dipolului magnetic cu moment magnetic M . în cîmpul 76. Ţinînd seamă de faptul căM . are o mişcare de procesiune în jurul lui j şi că în medie componenta lui Mj perpend ir u Iară pe y e nulă, se obţine următoarea expres ie a deplasării nivelurilor de energie:
A E
l>j >n.
eh
------n
4ît \lc
l1î	mr+v,—r
mg76 -
eh 4tc\lc
Zefir
641
Zenit
unde g se numeşte factorul lui Lande. Dăoarece ±y. rezultă că în cîmpul magnetic fiecare nivel se descompune în 2/+1 subniveluri. Frecvenţele radiaţiilor emise în cîmpul magnetic sînt Â(v-f Av)=(£1+A£1)—(£2-j-A£2), deci variaţiile frecvenţelor iniţiale sînt
Av= 4^1c ^
unde %“w2=Aw=0,±1 conform regulei de selecţiune.
Formula pune în evidenţă efectul Zeeman anormal. Dacă cîmpul magnetic e foarte intens, astfel încît energia de interacţiune a vectorilor l şi 5 cu cîmpul e mult mai mare decît energia de interacţiune între ei, / şi s se comportă în primă aproximaţie independent unul de celălalt. Variaţia energiei unui nivel e
A£=- \_Mf 76 -
M
(Mj+2ms
unde	,"±/	şi	w;=±y,	Deplasarea	frecvenţei
Av=
4 7V[LC
Deoarece Am,—0,ib1 şi Am =0, se obţine Av —0(=h
4tt\±c
35.
deci tripletul lui Lorentz.
Rezultă că acţiunea unui cîmp magnetic asupra atomilor cu un electron optic creează niveluri suplementare de energie ridicînd degenerarea cu privire la numărul cuantic m. Apar astfel noi tranziţii posibile, deci noi linii spectrale.
1.	Zefir. 1. Meteor. V. sub Vînt.
2.	Zefir. 2. Ind. text.: Ţesătură mercerizată de bumbac, compusă din fire de fineţe medie (pînă la 20 tex), uneori cu fire pentru efect de culoare dispuse în urzeală, cari produc dungi longitudinale, întrebuinţată, în special, pentru confecţiuni de cămăşi, pijamale şi lenjerie.
Se prezintă în variantele: zefir vopsit în bucată cu coloranţi de cadă sau indigosoli şi mercerizat, avînd legătura pînză specială sau atlaz în nouă iţe; zefir vopsit în fir cu coloranţi de cadă şi mercerizat, avînd legătura pînză; zefir „Luxor“ imprimat cu coloranţi de cadă.
3.	Zefirol. Farm., Ind. text.: Clorură de aIchil-d imeti l-ben-zil-amoniu, în care gruparea alchil variază de la CaH17 pînă la Cl8HM7, cu număr par de atomi de carbon. Clorură de alchil folosită la fabricarea zefirolului nu e o substanţă unitară, ci un amestec de omologi, obţinut prin hidrogenarea acizilor graşi naturali pînă la alcooli şi transformarea acestora în halogenuri. Zefiror Iul are calităţile săpunurilor inverse (v.), fiind un detergent, cum şi calităţi germicide; de exemplu, faţă de Staphylococcus aurens e activ chiar la o concentraţie de1 :100 000. E folosit şi ca fungicid în industria textilă (pentru a distruge eventualele ciuperci) şi ca bactericid contra putrezirii. Sin. Zefiran.
4.	Zefran. Ind. text.: Fibre scurte de copoiimer sintetic pe bază de 30—35% nitril acrilic şi 70--65% clorură de vinii.
Filarea lor se face cu etirare în două faze: o etirare 100%, la temperatură normală, în urma căreia fibra are lungimea de rupere de circa 11 km, punctul de înmuiere de 137° şi se obţine scăderea bruscă a solubil ităţii în acetonă (de la 95 % la 10%); a doua etirare cu 1000-•-2000 %, la temperatura de 115-*-170°, în aer încălzit, sau în vapori de apă, în urma căreia lungimea de rupere creşte la 36---40 km şi alungirea scade la 4--*8%. Prin încălzirea ulterioară a fibrelor la 110*• *115°t timp de 2--*6 ore, alungirea şi rezistenţa lor se măresc, datorită relaxării şi orientării macromleoculare.
CH3
R_N+—CH9 I
CH,
-CaHs
cr
Fibrele Zefran au termostabilitate mare; posibilitate de vopsire în apă fierbinte; stabilitate excepţional de mare la lumină şi proprietăţi mecanice superioare; higroscopicitate foarte redusă; stabilitatea faţă de agenţii chimici aproximativ egală cu a celorlalte fibre carbocaten ice (pol ivin il ice); greutatea specifică 1,19 gf/cm3; punctul de înmuiere 240°; punctul de topire 270°; umiditatea comercială 2,5%; sînt insolubile în solvenţii organici (cu excepţia percloretilenei) şi rezistă la a leal ii; nu rezistă la acizi.
5.	Zeghe, pl. zeghi. 1. Ind. ţâr.: îmbrăcăminte asemănătoare cu sumanul, confecţionată din aba sau din dimie, de obicei albă, împodobită uneori cu găitane negre, aplicate de-a lungul cusăturilor. Se poartă mai mult în Oltenia, în Moldova şi în Transilvania, în regiunile de munte.
6.	Zeghe. 2. Ind. ţâr.: Haină confecţionată din piele de oaie, purtată de către ciobani.
7.	Zeinâ. Chim.: Proteină vegetală care se găseşte în porumb (zea mais). Ca şi hordeina (v.) din orz, zeina e o proteină incompletă, care nu conţine iizină (v.) şi e săracă în Lriplo-fan (v.). Ds aceea folosirea porumbului ca aliment unic poate duce la turburări grave.
8.	Zeinlack. Ind. chim.: Produs obţinut din zeină, înlocuitor al shellac-uIui. Prezintă unele avantaje faţă de acesta, fiind mai rezistent la uzura prin frecare, la loviri, la umiditate şi la căldură. Sin. Lac de zeină.
9.	Zeiss-Tessar, Foto.: Sin. Tessar. V. sub Obiectiv fotografic.
io. Zeiss-Triotar. Foto.: Sin. Triotar
ii. Zelan. Chim.
c17h35conhch2-
(V.).
H h C—c
-N* Vh Nc=c/
H h
cr
E un agent activ de condensarea acidului în mediu de acid
Clorură de stearamid-metilen-piridiniu. suprafaţă cationic, care se obţine prin stearic cu aldehidă formică şi piridină clorhidric.
Zelanul e utilizat la ţesăturile celulozice pentru apreturi lavabile şi durabile.
12.	Zelco. Metg.: Aliaj de lipit pe bază de zinc, cu compoziţia de 83% Zn, 15% Al şi 2% Cu. E întrebuinţat la lipirea aluminiului şi a aliajelor de aluminiu.
13.	Zenana. Ind. text.: Ţesătură cu urzeală de mătase şi bătătură de bumbac sau de vigonie, cu legătură atlaz, scămo-şită pe dos şi prezentînd pe faţă un luciu pronunţat, produs din firele de urzeală. Se foloseşte pentru îmbrăcăminte de femei.
14.	Zencuire. 1. Mett.: Sin. (parţial) Adîncire (v. Adîncire 3).
îs. Zencuire. 2. Mett.; Sin. (parţial) Teşire (v.).
16.	Zencuire. 3. Ind. piei.: Operaţie din procesul de tăbă-cire vegetală care consistă în ţinerea pieilor, aşezate în straturi orizontale, în bas ine de zencuire (v. sub Basin de tăbăci re), de beton, cari se umplu cu zeamă tanantă mai concentrată şi mai acidă decît zemurile de pretăbăcire.
17.	Zencuitor, pl. zencuitoare. 1. Mett.; Sin. (parţial) Adîn-citor (v.).
îs. Zencuitor. 2. Mett.; Sin. (parţial) Teşitor (v.).
19.	Zener, dioda Elt.: Diodă semiconductoare care se utilizează pentru aplicaţiile efectului Zener. V. Diodă semiconductoare, şi Stabilizatoare, diodă
20.	Zener, efect Elt.: Efectul care consistă în creşterea foarte rapidă a curentului invers al unei diode semiconductoare (v.), îndată ce tensiunea inversă atinge o anumită valoare (v. şi Stabilizatoare, diodă ~).
21.	Zenit. Astr.: Punctul de intersecţiune a verticalei locului într-un punct de pe scoarţa Pămîntului cu emisfera cerească vizibilă observatorului din acel punct.
41
Zenckanal
642
Zeta
1.	Zenckanal. C.f.; Sin. Canal de cufundare (v.).
2.	Zeocarb. Chim.: Schimbător de ioni (cationit) pe bază de cărbune, produs prin tratarea cu H2S04, oleum, acid cloro-su 1 fon ic sau alţi acizi tari, concentraţi, a unor materii naturale humifiabile, cum sînt turba şi alte varietăţi de cărbuni de pămînt mai tineri.
Zeocarbul şi produsele asemănătoare acestuia: dusaritul, coIlactivitul, orzelitul, sulfazitul şi altele se utilizează cu succes la dedurizarea apei şi rafinarea siropurilor din industria zahărului. Se aplică, de asemenea, la separarea alcaloizilor, cum e nicotină (nicotină ,,zeocarb") întrebuinţată ca insecticid.
Tratarea cu zeocarb se face de preferinţă în cazane cu agitator, zeocarbul fiind un produs slab granulat, mai mult coloidal.
а.	Zeolitizare. Mineral., Petr.: Procesul de substituţie metasomatică a unui mineral din compoziţia unei roci, prin zeoliţi (v.).
4.	Zeoliţi, sing.zeolit.M/'nero/,: Alumosilicaţi hidrataţi, mai ales de Ca şi Na, în parte de Ba, Sr, K şi extrem de rar de Mg şi Mn. Au formula chimică generală: A^Xj)02p-nH20, în care X=Si, Al.
Se formează în procese endogene hidrotermale, la presiuni şi temperaturi joase, găsindu-se în asociaţie cu calcitul, cai-cedonia, cuarţul,^ hidrargilitul, etc. şi, mai rar, în procese exogene (poate în soluri şi ca neoformaţiuni în roci sedimentare noi).
Se întîlnesc, de obicei, în rocile magmatice modificate hidrotermal, deseori în vacuolele rocilor efuzive scoriacee (mai ales în bazaltele erupţiilor submarine), şi frecvent în unele pegmatite, unde se formează fie în cavităţi, fie pe cale metasomatică pe seama mineralelor formate anterior (feld-spaţi, nefelin, etc.).
Structura cristalină a zeoliţilor e constituită din reţele tridimensionale, alcătuite din tetraedre de Al, Si şi O, cari lasă între ele goluri („canale") largi, cu molecule de apă, slab legate de scheletul cristalin. Prin încălzire, această apă (apa zeoliticâ) poate fi el im inată treptat, — spre deosebire de apa de cristal izare (v. Apă în roci), care se el im in ă prin salturi,
—	fără distrugerea structurii cristaline, şi poate fi din nou absorbită pînă la cantitatea iniţială ori poate fi înlocuită cu moleculele altor substanţe (hidrogen sulfurat, alcool etilic, amoniac, etc.).
O particularitate caracteristică majorităţii zeoliţilor — folosită în practică la dedurizarea apei dure — e uşurinţa cu care are loc schimbul de cationi, între cationii din soluţia apoasă înconjurătoare şi cationii din golurile reţelelor zeoliţilor, fără a le modifica structura.
Prin comparaţie cu alumosilicaţii anhidri, zeoliţii au duritatea şi greutatea specifică mai mici, indici de refracţie mai mici şi sînt descompuşi mai uşor de acizi.
Printre zeoliţi sînt: chabasitul (v.), natrolitul (v.), scole-zitul (v.), heulanditul (v.), phillipsitul (v.), harmotomul (v.), desminul (v.), etc.
5.	Zeparovichit. Mineral.: AI(P04)2-3 H20. Fosfat hidratat de aluminiu, natural, care se prezintă sub formă de mase compacte cu structura concoidală. E transparent şi are culoarea verzuie, gălbuie sau albă-cenuşie.
б.	Zeppelin, antena Telc.: Sistem de a-ntenă(v.) constituit dintr-un radiator orizontal alimentat în tensiune, la o extremitate, cu o linie bifilară. Datorită încărcării asimetrice aceastacontribuie la radiaţia ansamblului. Afost utilizat uneori la radioemiţătoare de mică putere, pe unde decametrice.
7.	Zer. Ind. alim.: Lichidul care rămîne din lapte la fabricarea brînzeturilor. Are compoziţia variabilă, după natura brînzeturilor din carerezultă. E sărac în materii grase cînd provine din brînzeturi cu pastă moale — şi mai bogat cînd rezultă din brînză presată. Conţine, de asemenea, iactoză, albumină,
globulină, săruri minerale şi săruri organice. Zerul bogat în substanţe grase poate servi la fabricarea untului; cel sărac serveşte la prepararea lactozei şi în alimentaţia animalelor. Prin concentrarea zerului se obţine un produs asemănător brînzei, numit urdă. Sin. Zară.
8.	Zermelo, axioma lui Mat.: Sin. Axioma alegerii (v.),
9.	Zermelo, sistemul de axiome al lui Mat.: Sistemul de axiome al teoriei mulţimilor constituit din următoarele şapte axiome:
1.	Dacă A e o parte a lui B şi B e o parte a lui A, atunci A—B (axioma determinării mulţimilor: Pentru orice element x, x^A e echivalent cu x£^B).
2.	Există o singură mulţime care nu conţine nici un element; există pentru orice element a o singură muIţime {&} care conţine numai pe a şi există pentru fiecare pereche de elemente diferite a şi b o singură mulţime {a, b} care conţine numai pe a şi b (axioma mulţimilor elementare).
3.	Există cel puţin o mulţime A care conţine ca elemente mulţimea vidă şi pentru orice element mulţimea {&} (axioma infinitului).
4.	Pentru orice proprietate p(%), definită pentru toate elementele x ale unei mulţimi A (p are sens, adică e adevărată sau falsă pentru fiecare xţ^A), există o parte A(p) a lui A,
, formată din toate elementele cari au proprietatea p şi numai din acestea (axioma de separaţie).
5.	Pentru fiecare mulţime A există o mulţime 18 (A) a părţilor sale (axioma mulţimii pârtilor).
6.	Pentru orice mulţime 9J, cu elemente mulţimi disjuncte
(familie de mulţimi disjuncte), există o mulţime UA ce con-
A£E:
ţine elementele mulţimilor A şi numai pe acestea (axioma reuniunii).
7.	Pentru orice mulţime 3lcu elemente mulţimi disjuncte A, există o mulţime A conţinînd cîte un singur element din fiecare mulţime A (axioma alegerii).
io.	Zero, pl. zerouri. Mat. V. sub Număr.
u.	~ absolut. Fiz.: Temperatura la care e situat punctul zero al scării termod inamice de temperatură, egală cu —273,18° din scara Celsius a temperaturilor. V. sub Temperaturilor, scara
ia. Zestrea conductei. Ind. petr.: Cantitatea de lichid rămasă în interiorul unei conducte la terminarea pompării şi care nu poate fi eliminată în mod economic. Zestrea conductei e mai mică decît volumul întregii conducte, depinzînd de profilul ei şi de condiţiile de funcţionare. Ea prezintă importanţă nu atît prin pierderea de produse, cari se recuperează la pomparea următoare, cît prin contaminarea şi degradarea diferitelor produse transportate succesiv prin aceeaşi conductă.
13.	Zeta. Fiz.: Tip de aparat constituit în vederea obţinerii unor reacţiuni termonucleare controlate. Funcţionează pe principii asemănătoare cu ale steIJaratorului (v.). Aparatul Zeta e în principal un transfor-matoracărui înfăşurare secundară e constituită dintr-un tub toroidal (v. fig.), vidat de aer şi umplut cu plasmă. Plasma eîn-conjuratăde un cîmp magnetic cu linii de cîmp aproximativ circulare, care o poate menţine un anumit timp izolată de peretele tubu Iu i. Curentul electric axial stabilit în plasmă poate să o încălzească prin efect Joule la temperatura de „aprindere". După scurt timp, prin efect pelicuIar, curentuI se stabileşte însă în principal la suprafaţa tubului, pe care-l încălzeşte, ceea ce limitează durata de funcţionare a aparatului.
Aparat Zeta,
i. Zeţaj. Prep. min.: Metodă de sortare, respectiv de separare (concentrare) a minereurilor sau a cărbunilor, în care separarea se realizează pe baza diferenţei de greutate specifică a componentelor acestor substanţe minerale, folosind un curent de apă vertical alternativ, ascendent şi descendent.
Domeniul de aplicare a zeţajului e de la dimensiunea granulelor de 40 mm în jos pentru minereuri şi de la dimensiunea de 150 mm în jos pentru cărbuni, în maşinile de zeţaj moderne putîndu-se concentra material mărunt pînă la dimensiunea de 0,15 mm.
Principiul de funcţionare al celulei unei maşini de zeţaj e următorul (v. fig. /): într-unul dintre compartimentele cutiei de lemn sau de metal 1, împărţită în două prin peretele vertical 2, se găseşte sita (ciurul) 3 pe care se aduce materialul care trebuie concentrat. în celălalt compartiment se mişcă pistonul 4. acţionat de biela 5 prin excentricul 6.
Sub acţiunea curentului de apă, realizat de mişcarea alternativă a pistonului, granulele minerale sau de cărbuni — cari se găsesc în apa din cutie — sînt ridicate în sus, prin sita 3, la cursa descendentă a pistonului, şi lăsate să cadă pe această sită, la cursa ascendentă a acestuia. După un număr suficient de mare de curse ale pistonului, granulele amestecului mineral cari cad pe sită se stratifică în ordinea greutăţii lor specifice, cele cu greutatea specifică mai mare formînd stratele inferioare, cele cu greutatea specifică mai mică succedîndu-se deasupra acestora, în ordinea descrescîndă a greutăţii lor specifice (v. fig. II).
ciur fix acţionate cu piston se construiesc din lemn, din tablă sau — pentru minereuri — şî din fontă. Celulele au ciururile în cascadă sau în prelungire, înclinate (v. fig. III). Alimentarea
I. Principiul de funcţionare al unei maşini de zeţaj.
i-
_L
III. Maşină de zeţaj cu ciur fix în prelungire, acţionată cu piston.
cu minereu sau cu cărbuni se face pe la unul dintre capetele maşinii, iar produsul rezultat, cei mai uşor, se evacuează pe la capătul opus, prin dispozitive a căror construcţie variază de la maşină la maşină (cu prag şi registru, cu tub central, cu canal acoperit, cu ciur ondulat, etc.).
La maşinile de zeţaj pentru material fin, fracţiunea cu greutate specifică mai mare e evacuată prin ciur, care-are ochiuri mai mari decît dimensiunea granulelor minerale, dar care e acoperit cu un pat filtrant, format din granule de circa patru ori mai mari decît materialul care se tratează şi cu greutatea specifică cel puţin egală cu a mineralului cel mai greu.
Maşinile de z e t a j cu ciur fix şi diafragmă, folosite în special pentru material mărunt, cu evacuarea prin pat filtrant, produc acţiunea de pulsaţie prin
II. Stratificarea într-o maşină de1 zeţaj. o) stadiul iniţial; b) după stratificarea în ordinea descrescîndă a greutăţilor specifice ale granulelor minerale.
Evacuînd continuu din maşină stratele inferioare, se realizează separarea speciei minerale sau a cărbunelui respectiv, de steril.
Maşinile de zeţaj, cari se montează în baterii de 2***5 şi chiar mai multe celule (baterii de zeţaj), se construiesc cu ciur fix (acţionate cu piston cu diafragmă sau pneumatic) sau cu ciur mobil.
Maşinile cu ciur fix, acţionate cu piston, se construiesc în baterii de 2*-*3 celule aşezate în serie, pentru minereuri simple şi pentru material grosolan, şi în baterii de 3-*'5 celule, pentru minereuri complexe şi material mărunt. Pentru cărbuni se folosesc maşini cu o singură celulă (dacă conţin puţine mixte şi deci se obţin numai două produse: cărbune şi steril), cu două celule (pentru cărbunele cu multe mixte cari trebuie şi ele separate) şi cu trei celule (dacă conţin şisturi mixte şi pirită). în general, maşinile cu
V. Maşină de zeţaj cu ciur fix şi diafragmă, acţionată prin bielă superioară, î) membrană elastică (diafragmă); 2) bielă; 3) pîrghie care transmite bielei mişcarea de la un ax cotit; 4) valvă rotativă pentru introducerea apei sub membrană.
intermediul unei membrane elastice, acţionate, fie printr-un sistem de transmisiune cu bielă (superioară sau inferioară) (v. fig. IV), fie Cu aiutorul unui curent de apă sub presiune (v. fig. V).
Avantajul acestor maşini consistă în faptul că viteza apei în compartimentul ciurului e aproape egală cu aceea dată de dispozitivul de acţionare, deoarece se foloseşte întreaga presiune
41*
Zeţâr
644
Zeuglodori
creată de membrană asupra apei. în aceste maşini se realizează pînă la 500---600 pulsaţii/minut, ajungîndu-se la maşinile de
şi începutuI celei descendente, un timp de repaus în care granulele se mişcă fără a fi influenţate de mişcarea apei. Maşinile sînt construite din două compartimente (v. fig. V/): unul pentru ciururi (sînt două ciururi înclinate invers unul faţă de altul) si altul pentru acţionare a aerului comprimat.
Maşinile de ze-ţaj c u ci u r mobil, cari pot prelucra material larg clasat, se compun dintr-o cadă plină cu apă (v. fig VIS), în care se mişcă un cadru susţi-nînd mai multe ciururi puţin denivelate, şi care e acţionat printr-un dispozitiv cu pîrghie co-
VII. Maşină de zeţaj cu ciur mobil.
1) alimentarea; 2) ieşirea apei în prea-plin; 3) ciururi înclinate şi denivelate; 4) dispozitivul de acţionare a cadrului cu site 5; 6)găurilede evacuare a produselor (a~con-centrate; £ = mixte; c = steril).
V. Maşină de zeţaj cu ciur fix şi diafragmă, acţionată prin curent de apă i) pat filtrant; 2) ciur ; 3) conductă pentru introducerea apei ; 4) membrană de cauciuc ; 5) arc de închidere a supapei 6 ; 7) conductă pentru apă.
zeţaj cu înaltă frecvenţă, cari pot prelucra materiale neclasate, pînă la 3000 pulsaţii/minut.
Maşinile de z e ţ a i cu ciur fix şi acţionare pneumatică sînt folosite pentru zeţajul cărbu-
tită, cu viteze de ridicare şi coborîre diferite.
1.	Zeţar, pl. zeţari. Poligr.: Sin. Culegător (v.).
2.	Zeţărie, pl. zeţării. Poligr.: Sin. Culegătorie (v.).
3.	Zeuglodon. Pa'ecnt.: Mamifer primitiv adaptat la viaţă acvatică (Cetacea) din subordinul Archaeoceti, care a trăit în Eocenul superior, cînd a avut o largă răspîndire.
Avea caractere încă apropiate de ale mamiferelor terestre, din cari, probabil, provine. Lungimea corpului depăşeşte 20 m. Craniul alungit şi plat posedă dinţii diferenţiaţi; molarii,
VI. Maşină de zeţaj cu ciur fix şi acţionare pneumatică, o) vedere în lung; b) vedere transversală; 1) compartiment pentru ciururi; 2) compartiment pentru acţionarea aerului comprimat; 3 şi 4) ciururi invers
înclinate; 5) prag pentru reglarea evacuării.
nilor; pulsaţia apei se obţine cu ajutorul aerului comprimat,	turtiţi lateral, au marginea zimţată. E lipsit de membrele
care presează în mod intermitent asupra apei din maşină,	posterioare şi de centura pelviană.
realizîndu-se astfel, între sfîrşitul acţiunii ascendente a apei	E important pentru evoluţia ordinului Cetacea.
Zeu ne rit
645
Zgomot
1.	Zeunerit. Mineral.: Cu[U02|As04]2*8 HaO. Arseniat de cupru şi de uraniu, hidratat, natural, care conţine circa 50% U308. Cristalizează în sistemul tetragonal, în cristale cu habitus tabular, similare cu cele ale torbernitulu i (v.). Are culoarea verde de smaragd sau verde ca mărul, care, datorită fluorescenţei, apare galbenă-albăstruie. Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 3,2.
2.	Zgîrci, pl. zgîrciuri. Ind. ţâr.: Unealtă manuală, folo-
sită de dogar la curăţirea muchiilor vaselor mici de lemn, constituită dintr-o lamă de oţel curbată în formă de cil indru scund,	_____________
fixată la un mîner de lemn, şi care *	-----
are muchia dinspre mîner ascuţită (v. fig.), Sin. Scoabă.
3.	Zgîrieci, pl. zgîrieciuri. Ind.	Zgîrci.
lemn.: Instrument pentru trasarea liniilor paralele cu marginile pieselor de lemn, constituit dintr-o piesă prismatică, numită căpăţîna, prin care trec două rigle sau tije cu secţiunea dreptunghiulară sau rotundă, cari pot aluneca în căpăţînă şi poartă la o extremitate cîte un cui metalic; ele pot fi blocate în orice poziţie, cu ajutorul unor pene sau al unor şuruburi de presiune (v. fig).
Se confecţionează d in lemn, din metal, sau din lemn cu armaturi metalice. Tijele pot fi gradate în unităţi de lungime, sau negradate.
Pentru trasare, se potriveşte ca distanţa dintre cui şi faţa căpăţînii să fie egală cu distanţa pînă la marginea piesei la care trebuie să se facă trasarea; apoi se poartă
a •	r	a	■	•	i	ie<_iur i.
zgineciul cu faţa capaţimi de-a o) cu două rigle simple şi cu lungul marginii piesei şi se apasa b|ocare prin panâ. fc) C(J Hg|â cuiul pe piesa care e, de obicei, gradatâ şi cu b,ocareprin 5urub netezită in preajabil cu rindeaua.	de	presijne.
Sin. Zgîrietor, Insemnător.
4.	Zgîrietor, pl. zgîrietoare. Ind. lemn. V. Zgîrieci.
5.	Zgîrieturâ, pl. zgîrieturi. Gen.: Urmă lineară de adîn* cime mică, lăsată pe suprafaţa unei piese de un obiect ascuţit, de duritate mai mare decît a piesei (de ex.: urme lăsate la polisare de granulele pietrei abrazive; urmele lăsate de piesele de cherestea, de dinţii rău ceaprăzuiţi ai pînzelor de ferestrău, etc.).
6.	Zglâvoacâ, pl. zglăvoace. Pisc.: Cottus gobio gobio L. Specie de peşte de ape dulci stenoterme, reci şi bine oxigenate. Adulţii cu lungimi variind între 8 şi 14 cm, au corpul cil indro-conic, uşor comprimat posterior,, lipsit de solzi; capul^ mare, gura terminală largă, operculele late cu spini întorşi în sus; două dorsale, iar pectorala mare în formă de evantai. Culoarea variază în funcţiune de habitat, de la negricios la cenuşiu sau galben, cu benzi largi mai închise.
Formă bentonică sedentară, trăieşte mai mult izolat, în apele curgătoare de munte cu pat de bolovani, ascuns sub pietre. Se reproduce primăvara, în martie, aprilie.
Răpitor lacom, se hrăneşte cu crustacee, cu insecte, dar în special cu icre şi cu puiet de păstrăv, fiind astfel dăunător. Serveşte uneori — ca puiet — drept hrană pentru păstrăv şi mihalţ.
Pescuit la crîsnic (v.) în cantităţi mici, cu importanţă economică strict locală, are o carne gustoasă care, prin fierbere, devine roz. Se consumă proaspăt. E utilizat şi ca momeală în pescuitul cu undiţa la păstrăv.
7.	Zgomot., pl. zgomote. 1. Fiz.: Sunet al cărui spectru acustic e un spectru continuu. Zgomotele sînt datorite unor mişcări neperiodice ale emiţătorului respectiv.
8.	Zgomot. 2. Telc., Elt.: Componentă a semnalului de la ieşirea unui dispozitiv sau sistem de transmisiune (sau de prelucrare) a semnalelor, care provine de la alte surse decît cea al cărei semnal face obiectul transmisiunii (sau prelucrării) şi care nu e purtătoarea unui mesaj inteligibil — adică nu constituie ea însăşi un semnal (v. Semnal 2). Prin această 'iltimă trăsătură zgomotele se deosebesc de semnalele perturbatoare, împreună cu cari constituie perturbaţiile (v. şî Perturbaţii electromagnetice).
Denumirea de zgomot a provenit de la acţiunile perturbatoare acustice, aşa cum se manifestă la recepţia semnalelor telefonice si radiofonice, şi a fost extinsă la toate acţiunile perturbatoare neinteligibile, oricare ar fi natura fizică a semnalului respectiv. Din acest punct de vedere se deosebesc zgomote acustice, zgomote electromagnetice (sau electrice) şi zgomote optice.
Deoarece în tehnica actuală transmisiunea semnalelor se efectuează în principal cu mijloace electromagnetice, zgomotele electromagnetice constituie principaia categorie de zgomote cari interesează în telecomunicaţii, telecomenzi, telemă-surări, telesemnalizări, etc. şi care va fi prezentată mai jos.
Zgomot electromagnetic:	Zgomot asociat
unui semnal de natură electromagnetică: tensiune electrică, curent electric, undă electromagnetică, etc.
După modul de variaţie în timp, respectiv după spectrul de frecvenţă corespunzător, se deosebesc zgomote cu spectru îngust, zgomote de impulsii şi zgomote de fluctuaţie.
Zgomotul cu spectru de frecvenţă îngust corespunde unei componente cu variaţie practic sinusoidală în timp a mărimii de ieşire considerate. Exemple: zgomotul de reţea, provenit de la filtrarea imperfectă a surselor de alimentare în curent continuu; zgomotul de interferenţă; etc.
Zgomotul de impulsii corespunde unei componente în formă de impulsie (v.) a mărimii de ieşire considerate şi are de obicei o origine accidentală.
Zgomotul de fluctuaţie corespunde componentei dezordonate, de fluctuaţie (v.) a semnalelor considerate, condiţionate de structura discontinuă—la scară atomică—a proceselor fizice, cum şi de agitaţia termică.
Zgomotul de fluctuaţie subsistă la ieşirea dispozitivului sau a sistemului de transmisiune chiar în lipsa semnalului util la intrare şi se mai numeşte zgomot de fond (v.).
Datorită caracterului aleatoriu, zgomotul de fluctuaţie se analizează cu mijloace statistice şi spectrale: valoarea medie pătratică, densitatea spectrală a puterii de zgomot, densitatea probabilităţii amplitudinii mărimii de fluctuaţie. V. Zgomot de fond.
După origine, se deosebesc zgomote de origine externă si zgomote de origine internă a aparaturii de transmisiune.
Zgomotele de origine externă provin de la surse de perturbaţii situate în afara aparaturii de transmisiune considerate.
După sursa respectivă, aceste zgomote pot fi: zgomote de interferenţă, constituite de semnale de bătaie provenite din interferenţa semnalului util cu semnale perturbatoare de frecvenţă apropiată (v. Interferenţă 2); zgomote de inducţie, provenite prin inducţie electromagnetică de la reţeaua de distribuţie a energiei electrice din apropierea aparaturii perturbate; zgomote de descărcări atmosferice, provenite de la descărcările electrice din atmosferă (v. Perturbaţii electromagnetice atmosferice, sub Perturbaţii electromagnetice); zgomote cosmice, provenite de la surse din afara Pămîntului (v. Perturbaţii electromagnetice cosmice, sub Perturbaţii e'ectromagnetice); zgomote industriale, provenite de la instalaţii tehnice (v. Perturbaţii electromagnetice industriale, sub Perturbaţii electromagnetice); zgomote de microfon (v.), datorite vibraţiilor mecanice sau oscilaţiilor acustice ale diferitelor elemente electronice de circuit etc.
Zgomot
646
Zgomot
Zgomotele electrice de origine externă se mai numesc perturbaţii electromagnetice (v.) şi sînt de obicei — fie cu spectru de frecvenţe îngust — de exemplu o armonică a frecvenţei reţelei de alimentare, frecvenţa de bătaie la interferenţă, frecvenţa vibraţiei mecanice — fie sub formă de impulsii — cum sînt de exemplu cele datorite descărcărilor atmosferice, cele de origine industrială, provenind din întreruperi de circuite sau prin comutaţie, etc. Zgomotele de origine externă pot fi în principiu eliminate sau mult atenuate prin construcţia îngrijită a aparaturii, ecranarea ei corespunzătoare, filtrarea circuitelor de alimentare şi a semnalelor, adoptarea unui sistem de modulaţie adecvat, şi altele (v.Perturbaţii electromagnetice).
Zgomotele de origine internă provin de la surse de perturbaţii situate în aparatura de transmisiune considerată. Zgomotele de origine internă sînt în general de fluctuaţie şi se datoresc unor fenomene fizice naturale implicite funcţionării normale a dispozitivelor şi circuitelor electronice; de aceea ele nu pot fi evitate decît folosind dispozitive şi circuite cu caracteristici optime din acest punct de vedere. Ele sînt datorite, de exemplu, structurii discrete a substanţei şi a curentului electric. Cunoscînd însă cauzele şi legile generale ale acestor zgomote, se pot alege — pentru fiecare aplicaţie în parte — circuitul cel mai adecvat, regimul de lucru optim, şi mai ales se pot da semnalului de transmis (sau de prelucrat) forma, amplitudinea sau alte proprietăţi cari să permită separarea Jui de fondul de zgomot intern al aparaturii electronice. în ultimă instantă zgomotele interne condiţionează limita inferioară a nivelului de putere al unui semnal de formă determinată, care se poate transmite, amplifica sau prelucra cu sistemul, aparatul sau dispozitivul electronic dat.
Exemple importante de zgomote de origine internă sînt zgomotul de agitaţie termică, zgomotele tuburilor electronice, zgomotele diodelor semiconductoare si ale transistoarelor, zgomotul de contact, zgomotul de cuantizare, etc.
Zgomotul de agitaţie termica e generat în orice element de circuit rezistiv (cu o componentă rezistivă a impedanţei complexe) şi se datoreşte stării de agitaţie termică a materiei şi în particular a purtătorilor de sarcină electrică. Ca rezultat al acestei agitaţii, elementul are o tensiune electromotoare echivalentă dezgomot a cărei valoare medie pătratică e dată de formula lui Nyquist:
^=Y4ătrb,
în care R (în Q) e valoarea rezistenţei (sau a componentei rezis-tive a impedanţei); B (în Hz) e lărgimea benzii de frecvenţă în care se măsoară zgomotul ; T (în °K) e temperatura absolută; k e constanta lui Boltzmann (1,37*10"23 J/°K).
Relaţia de mai sus arată că puterea zgomotului termic e distribuită uniform în spectrul de frecvenţă (e deci un zgomot alb) şi e proporţională cu temperatura absolută.
Zgomotul de agitaţie termicăal rezistenţei se ia în consi-
deiaţie în circuit fie Q^ generator echivalent de tensiune în serie cu sub forma unui gene- rezjstenţa; b) generator echivalent de curent în ratoţ- echivalent de	derivaţie	cu	rezistenţa,
tensiune, in serie cu
rezistenţa presupusă lipsită de zgomot (v. fig. la), fie sub forma unui generator echivalent de curent, în paralel cu rezis-
tenţa presupusă I ipsită de zgomot (v. fig. Ib). în acest din urmă caz valoarea medie pătratică a curentului generatorului echivalent de zgomot e:
~	_	flkTB
R2 ~ R '
E de remarcat că în ambele forme de reprezentare puterea de zgomot disponibilă la bornele unei eventuale sarcini adoptate e:
P=kTB.
în aceste relaţii s-a presupus că rezistenţa R nu depinde de frecventă, şi că sistemul de măsurare are o bandă de trecere de formă dreptunghiulară şi de lărgime B. Cînd componenta rezistivă variază cu frecvenţa, relaţia devine:
0
Zgomotul de agitaţie termică în rezistenţa de intrare a unui amplificator stabileşte limita inferioară a semnalului care poate fi amplificat cu amplificatorul dat, chiar presupunînd că el nu mai introduce alte zgomote.
Zgomotele tuburilor electronice pot fi: zgomot de alice, zgomot de repartiţie, zgomot indus pe grilă, zgomot de licărire.
Zgomotul de alice e o consecinţă directă a structurii discrete, corpusculare, a curentului electric şi a valorii finite a sarcinii electronului: curentul de electroni care ajunge la anodul tubului electronic nu e riguros constant, ci are o componentă de fluctuaţie, cu o densitate spectrală a puterii constantă (de la frecventa zero, pînă la frecvenţele la cari începe să se facă simţit timpul de trecere al purtătorilor prin tub).
în cazul unei diode cu vid, în regim de saturaţie, adică avînd curentul anodic limitat de emisiunea catodului, valoarea medie pătratică a curentului de zgomot e
unde q{) e sarcina electronului (1,6*10“19 C), /0 (în A) ecurentul continuu prin diodă, B (în Hz) e lărgimea de bandă.
Funcţionarea unei diode cu curentul limitat de emisiunea catodului nu e întîlnită de obicei în practică, dar relaţia simplă de mai sus pentru curentul de zgomot a impus utilizarea diodei în regim de saturaţie a curentului anodic ca generator de zgomot de valoare reproductibilă şi cunoscută, pentru diferite măsurări de sgomot. Cînd curentul anodic al diodei e limitat de sarcina spaţială, fluctuaţiile curentului sînt atenuate, ceea cese ia în consideraţie prin introducerea în expresia de mai sus a unui „coeficient de netezire" F2< 1 (de obicei de ordinul 0,1):
]/^=y27.pî5.
Pentru triode sau pentode se preferă reprezentarea acestui curent de zgomot în anod —ca fiind datorit unei rezistenţe echivalente de zgomot Rech în circuitul grilei:
kTBRKhs*>
2,5
unde 5 e panta triodei sau pentodei, iar Rech « pentru
triode şi Rech » f~TJ~ + "ş/"] Pentru pentode,
unde Iao e curentul continuu anodic, iar I e curentul continuu de ecran.
Zgomotul de repartiţie e un zgomot suplementar al pentodei, provenit de la fluctuaţia repartiţiei curentului total care a străbătut grila între anod şi ecran. Zgomotul de repartiţie e luat în consideraţie prin al doilea termen din interiorul
4t/rTB
©
I. Reprezentarea în circuit a zgomotului de agitaţie termică.
Zgomot
647
Zgomot
rul parentezei expresiei de mai sus a rezistenţei echivalente de zgomot.
Zgomotul indus pe grilă e o altă formă de zgomot a tubului, importantă în amplificatoarele de bandă largă, şi datorită curenţilor induşi în circuitul grilei de către curentul fluctuant de electroni cari o traversează. Expresia curentului corespunzător de zgomot, proporţional cu f2, în circuitul grilei, e:
ÎJ=|/5(4ArGTB),
în care Gr e conductanţa de intrare datorită curentului de electroni, şi care e proporţională cu /*, iar coeficientul 5 e stabilit empiric pentru tuburile cu catozi cu oxid.
Zgomotul de licărire apare la tuburile cu catozi de oxid şi se datoreşte fluctuaţiilor haotice ale proprietăţilor emisive ale diferitelor porţiuni din suprafaţa catodului, ceea ce duce la fluctuaţiile curentului anodic. Zgomotul de licărire se face simţit în special la frecvenţe mai mici decît 1---5 kHz şi are o densitate spectrală a puterii invers proporţională cu frecvenţa :
]/	=10-13	A	Bff,
unde AB e o bandă îngustă de frecvenţă (de ex. 1 Hz); / e frecvenţa, iar 10“13 e un coeficient stabilit empiric.
La frecvenţe sub 1 kHz, zgomotul de licărire depăşeşte, în general, zgomotul de alice al tubului. De aceea e zgomotul predominant în amplificatoarele de curent continuu cu cuplaj direct.
Zgomotul diodelor semiconductoare şi al transistoarelor are mai multe componente: zgomotul de agitatie termică, zgomotul de alice, zgomotul suplementar în 1 //.
Zgomotul de agitaţie termică în diode şi transistoare e generat în principiu în toate rezistenţele cari apar în serie cu joncţiunile. Totuşi, singura rezistenţă care dă o contribuţie practic importantă e rezistenţa extrinsecă de bază a transistoarelor.
Zgomotul de alice în diode şi transistoare e datorit numeroaselor componente de curenţi cari trec prin joncţiunile lor.
Astfel, într-o diodă, pentru calculul zgomotului de alice, trebuie consideraţi separat curentul direct de purtători majoritari şi curentul invers de purtători minoritari, obţinîndu-se expresia valorii medii pătratice a curentului de zgomot:
qB(ID + IQ) = j/2 qB (1+2 /„) ,
în care I e curentul net prin diodă, ID e curentul direct, I0 e curentul rezidual invers.
Intr-un transistor, zgomotul de alice se va reprezenta în principiu printr-un generator echivalent de curent de zgomot in—între bornele joncţiunii emitor —şi printr-un alt generator de curent ^ — între bornele joncţiunii colector. Pentru un transistor n-p-n, de exemplu, se pot lua în consideraţie cinci componente diferite ale zgomotului de alice: zgomotul datorit electronilor cari trec de la emitor spre colector; zgomotul datorit electronilor cari trec de la emitor la bază; zgomotul datorit electronilor injectaţi în bază şi cari se întorc la emitor; zgomotul datorit electronilor captaţi în regiunea de sarcină spaţială a emitorului şi cari se recombină cu golurile venind din bază; zgomotul datorit electronilor captaţi în regiunea sarcinii spaţiale a emitorului şi cari se întorc la emitor — după ce sînt eliberaţi pe cale termică din capcane.
Toate cele cinci procese contribuie la i , darnumai primul proces contribuie la i . Curenţilor asociaţi primelor două procese li se poate atribui integral zgomotul de alice. Procesele al treilea şi al cincilea se pot reprezenta sub forma unui
zgomot de agitaţie termică datorit conductanţei (dependentă de frecvenţă) Ge—G^. Aici Gg e conductanţa emitorului la înaltă frecvenţă, iar GgQ e conductanţa emitorului la frecvenţe joase:
r = ^	qI‘
‘° 9t/c	mekT ' -
undei* e curentul de emitor, k e constanta lui Bottzmann, T e temperatura absolută, e un coeficient care ţine seama de efectul de captare al electronilor din regiunea de sarcină spaţială a emitorului.
Ţinînd seama de cele de mai sus, curenţii de zgomot ai transistorului pot fi exprimaţi prin relaţiile:
t\=2qIeB+4kT(G-GJB
qI(B
l*7 = 2kT«.YB, s% sa	e
în cari a e factorul de amplificare în curent cu baza la masă al transistorului; Y e admitanţa emitorului.
Pentru a exprima în mod sintetic zgomotul de origine internă al unui amplificator se foloseşte coef ic ientu I de zgomot, definit de raportul F dintre puterea totală de zgomot la ieşirea amplificatorului P şi acea parte a puterii de zgomot la ieşire care provine din puterea de zgomot de agitaţie termică Psi din rezistenţa sursei de semnal de la intrare:
(aici G e cîştigul de putere al amplificatorului).
De obicei, coeficientul de zgomot se exprimă în decibeli FdB =10 log F.
Coeficientul de zgomot poate varia cu frecvenţa. în fig. il se prezintă, de exemplu, variaţia cu frecvenţa a coeficientului de zgomot al unui transistor.
Zgomotul suplementar în 1/f se datoreşte, în special, nestabiIităţii stărilor electrice ale suprafeţei semiconducto-rilor, şi, după cum rezultă din însăsi numirea sa, are o densitate spectrală a puterii invers proporţională cu frecvenţa. De obicei e neglijabil la frecvenţe mai înalte decît 500 Hz.
Zgomotul de contact include o mare varietate de zgomote cari apar în conductorii sau semiconductorii avînd
o	conductanţă fluctuantă. •
De exemplu, un asemenea zgomot poate apărea la bornele contactelor unui releu sau ale unui comutator; la bornele unei rezistenţe peliculare de carbon sau de metal — cari în fapt au o structură granulară; într-un microfon sau un traductor cu cărbune.
La trecerea curentului printr-un astfel de conductor, datorită fluctuaţiei rezistenţei de contact între suprafeţele particulelor, apare o tensiune de zgomot. în general, puterea zgomotului de contact e proporţională cu valoarea curentului continuu care trece prin rezistenţă, şi acest zgomot se face simţit, în special, la frecvenţe joase, avînd de cele mai multe
cf8
6dB/octevj j
-3dB/ocfjv3
500-1000Hz
II. Variaţia cu frecvenţa / a factorului de zgomot F al unul transistor (scara frecvenţelor e logaritmică).
Zgomot de fond
648
Zgomot de fond
ori o densitate spectrală a puterii invers proporţională cu frecvenţa (1//).
Zgomotul de cu an tiz o re: Acest zgomot capătă o importanţă din ce în ce mai mare în telecomunicaţii, pe măsura răspîndirii sistemelor de transmisiune a informaţiilor cu cod (v.) de impulsii discrete. El apare la convertirea semnalului continuu în succesiuni de impulsii reprezentînd valoarea numerică a mărimii instantanee a semnalului.
O	astfel de reprezentare e riguros exactă numai cînd valoarea instantanee coincide cu unul din numerele discrete cari se pot exprima prin codul de impulsii folosit. în toate celelalte cazuri apare o eroare care poate avea orice valoare între ±x/2 din valoarea ultimei cifre semnificative a codului (semnalului), adică a treptei de cuantizare.
Aceste erori apar la întîmplare şi ca rezultat în urma conversiunii continuu-discret se produce un zgomot care are
o	distribuţie uniformă de amplitudini între ± 1/2 ^0- 'n care Xd e valoarea treptei de cuantizare, respectiv a ultimei cifre semnificative a codului.
Zgomotul de cuantizare se mai numeşte de aceea zgomot dreptunghiular. El poate fi redus la o valoare oricît de mică prin reducerea corespunzătoare a valorii ultimei cifre semnificative a codului.
Sistemele de transmisiune cu impulsii codificate a informaţiilor au avantajul că nu mai permit introducerea altor zgomote în semnal, oricît de lungă şi complexă ar fi calea de transmisiune a informaţiei, dacă pe parcurs se utilizează repetoare cari refac şi înlocuiesc impulsiile de cod ce au fost deformate de alte zgomote—prin impulsii noi, curate, înainte ca recunoaşterea existenţei sau a inexistenţei impulsiilor să fi devenit îndoielnică.
i.	~ de fond. Telc.: Zgomotul datorit fluctuaţiilor (v.) mărimilor electromagnetice de stare şi care subsistă la ieşirea sistemelor de transmisiune în lipsa oricărui semnal util aplicat la intrare.
Teoria statistică a zgomotului de fond a fost elaborată pentru regimurile de echilibru termodinamic şi staţionar. Dacăa0 e valoarea medie a mărimii considerate şi a(t) valoarea ei instantanee la un moment t, mărimea a(t) (sau <x(t)=~a(t)—a0, care e abaterea sau fluctuaţia), are un caracter aleatoriu, în sensul că, în mai multe experienţe repetate (efectuate cu sisteme identice şi în condiţii identice), valoarea lui a(t) la acelaşi moment t (referit la începutul experienţei respective ca origine a timpului) diferă de la o experienţă la alta (de la un sistem ia altul). Acelaşi caracter aleatoriu se manifestă şi în variaţia neregulată a mărimii a(t) (sau a(/)) în timp într-o experienţă unică (pentru un acelaşi sistem). Astfel, se poate defini o probabilitate p(a; t) pentru ca mărimea a(t) să aibă valoarea a la momentul t, p(a\ t) fiind interpretabilă ca egală cu fracţiunea de sisteme cari prezintă această valoare la t. Dacă a(t) e suscep-tibilăde un şir continuu de valori, se defineşte în mod analog o densitate de probabil itate P(a ; t) astfel încît P(a ; t)-da să reprezinte probabil itatea pentru ca a(t) să aibă o valoare cuprinsă în intervalul (a, a+da) la momentul t. Există relaţiile de nor-
mare lLP(a> t)~ţP{a i *)da=1 . în cele ce urmează se va adopta, a
pentru simplificarea scrierii, ipoteza probabilităţilor distribuite continuu.
Aparatele de măsură înregistrează practic numai valorile medii ale mărimilor aleatorii si, anume, media „temporală"
~	.	1 rr
Mm— l a(t)dt, egală în regim staţionar (şi impl icit în ech i-
T oo Jo
I	ibru termod inam ic) cu media statistică <a> =\a-P(a; t)*da, independentă de timp, deoarece t dispare şi din funcţiunea P(a\ t)). Valoarea comună a0 a celor două medii e în general diferită de zero, spre deosebire de media abaterii <oc> = <&—aQ> = <a> —aQ=0; se preferă astfel să se stud ieze
fluctuaţiile prin intermediul lui oc(*) , în care caz caracteri" zarea globală a zgomotului de fond se face prin abaterea medie pătratică (varianţa) <(oc—a0)2> = <a2> =$oc2P(a)-da, Caracterizarea fină, spectrală, a zgomotului se face prin punerea în evidenţă a contribuţiilor la <a2> ale diferitelor componente Fourier ale mărimii a(/), după o formulă de tip
(1)	<a2>==Jo £(<*; v)-dv
(unde v e frecvenţa), prin funcţiunea G(a; v), numită densitate spectrala a zgomotului. Relaţia (1) nu constituie o definiţie univocă a funcţiunii G(oc; v) şi, pe de altă parte, mărimea aleatorie oc(£) nu se poate dezvolta riguros în integrală Fourier (deoarece I i m oc(J) =^= 0). Pentru a defini riguros şi univoc den-
/-» co
sitatea spectrală a zgomotului se foloseşte „analiza armonică generalizată" (Wiener, Kolmogorov, Hincin), obţinîndu-se ca rezultat formula definitorie
(2)	G(a; v)= lim ~ <|CT(v)|2>,
T-» oo 1
unde Cţ(v) e componenta Fourier a funcţiunii a^CO* egală cu a(/) în intervalul (O, T) şi nulă în afara lui. O definiţie echivalentă, dar mai utilădin punctul de vedere al aplicăriiteoriei, e dată de formula (teorema) lui Wiener şi Hincin:
G(oc; v) = 2 f e2 TOV° • < glU) • y.(t + 0) > • dO =
j — oo
(3)	=4 Jq cos 2tcv0* <<x.(t) -a(/-f 0)> -dO,
Spectrul zgomotului de fond e astfel determinat de funcţiunea de autocorelaţie <a(£)-a(/+0)>, mărime care măsoară legătura care există între valorile lui a(t) în două momente diferite t, £+0 şi care exprimă faptul că mărimea a(f) nu variază cu totul la întîmplare. Funcţiunea de autocorelaţie e definită prin formula:
^(0)= <oc(*).*oc(f-f 0)> == J<x1'<x.2'P(ol1i a2;/, J-ţ-OJ'da^da^
în care P(a1, oc2; t,/-}-0)'da1*da2 e probabil itatea de realizare a evenimentului complex consistînd în aceea că oc(f) e cuprins în intervalul (a1P a1+da1) şi a(t+0) în intervalul (a2, a2+da2). în regim staţionar P(a1, a2 î /+0) şi <a(£)*a(2-f 0)> depind numai de 0, nu şi de t. în general autocorelaţia E(0) scade cînd 0 creşte, adesea după o lege exponenţială simplă (cu un singur „timp de corelare" t)
_ JL
(4)	?(0) = <a(*)«oc(tf-f 0)> = <oc2> T
sau după o lege exponenţială mai complicată (cu mai multe „timpuri de corelare" t.)
_
(5)	5(0)= <a(*). a(f-f0)> Are
i
în aceste cazuri teorema lui Wiener-Hincin dă pentru spectrul zgomotului, respectiv, expresiile:
(4')	G(«;
(50	G(«: v>=4?^Ti5^’
unde to ~ 2tuv.
Astfel, după (3), metoda cea mai generală de calcul al densităţii spectrale G(a; v) pentru un sistem dat revine la determinarea autocorelaţiei pe baza proprietăţilor sistemului. Problema a fost complet rezolvată pentru sistemele lineare
Zgomot de fond
649
Zgomot de fond
d2
şi markoviene. Un sistem e linear dacă ecuaţia diferenţială de evoluţie în timp a mărimii (macroscopice) <oc{t)>, atunci cînd sistemul e deplasat din starea de regim staţionar şi — fiind apoi lăsat Iiber — tinde să revină la ea, e Iineară:
(6)	-£|in<a(0>=0, unde J1 ,in e un operator diferenţial
acţionînd asupra variabilei t. In mod obişnuit fluctuaţiile sînt mici şi linearitatea e asigurată. Un sistem e m a r k o-v i a n dacă nu are „memorie", în sensul că prescrierea unei anumite valori pentru a(t) la t=0 determină univoc d istribuţia probabil it ăţ i lor p(<x; t) (deci şi valorile medii <a>, <a2>, etc.) la orice moment ulterior t>0, independent de istoria sistemului la momentele anterioare (valorile lui oc(t) pentru *<0);
(7)	a(0) -> P(ol\ t) pentru £>0.
Pentru un sistem linear şi markovian, în regim staţionar, autocorelaţia 5(0) variază cu 0 la fel ca valoarea med ie < a(0> cu t în timpul revenirii la regimul staţionar. Această importantă proprietate reduce determinarea autocorelaţiei la rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale de tip (6),
8)	-£|inM=o.
unde -@ijn acţionează însă asupra variabilei 0. Dacă (8) e de ordinul I, se obţine soluţia (4); dacă (8) e de ordin superior» soluţia e deforma (5). în realitate, în ultimul caz, <a(£)> nu e determinat univoc prin a(0) (intervin şi a'(0), a"(0), etc.), astfel încît problema nu e markoviană decît dacă sistemul e descris prin mai multe variabile aleatorii a(t), (3(*)=a\/), Y(0=a*W, etc. şi se generalizează proprietatea markoviană de la
(7')	oc(0)	-*	<oc(f)>
la
(9)	<x(0),	P(0). Y(0),-	«x(0>.	<P(0>.
Extinderea teoriei la acest caz justifică rezultatele (5), (5') şi permite chiar interpretarea zgomotelor cu spectru aparent mult mai complicat decît (5'). întrucît, prin utilizarea unei distribuţii adecvate (eventual continue) de timpuri de corelare Ty, formula (5) poate reproduce practic orice formă de autocorelaţie.
Pentru completarea metodei indicate, respectiv pentru aplicarea formulei (5'), e însă nevoie de un procedeu de calcul al mărimilor ţ(0)=£A/f £'(0)= - ££"(0) =	A./t?
i	i t etc., care determină coeficienţii A. din (5'). Aceasta e o problemă mai dificilă, care necesită în general o analiză detaliată a proceselor microscopice generatoare de fluctuaţii, bazată pe cunoaşterea probabilităţilor de tranziţie între microstările sistemului. Dacă, însă, regimul staţionar e destul de apropiat de echilibrul termodinamic (de ex. la curenţi slabi), o atare analiză, la scară atomică, a zgomotului nu e indispensabilă. De exemplu, în cazul formulei mai simple (4), autocorelaţia la un acelaşi moment, adică mărimea 5(0) = <a2>, e dată de formula macroscopică:
0°)	<a2>=-A-,
S (a0)
unde S*(a0) e a doua derivată a entropiei considerată ca funcţiune de mărimea macroscopică <a> =a0. Hai general, în cazul considerat al echilibrului (sau cuasiechilibrului) termodinamic, există o teorema de ffuctuatie-disipatie care leagă densitatea spectrală a zgomotului de fond de răspunsul (macro-
scopic) al sistemului la o forţă exterioară în regim staţionar, permiţînd astfel calculul zgomotului fără informaţii suplementare de natură atomică. Dacă zgomotul e descris prin G(oe;v) (sau eventual prin densitatea spectrală G(oc; v) = co2-G(a* v)
relativ la mărimea tot aleatorie a(0=^)> iar răspunsul la
o	forţă exterioară armonică P(t) de frecvenţă v e descris simbolic prin „susceptibilitatea" X(v)(sau eventual prin „admitanţa“ ^(v)=j<A‘X(v)’ unc*e J~V—î)> adică
(11)	< oc(0 > - X(v) • P(t), <â(0 > - Y(v) • P{t), teorema de fluctuaţie-disipaţie afirmă că
(12)	G(oc; v)= ^■•4/i2'-Re[y(v)]
(12')
G(a; v)-=4*T.Re[y(v)],
unde T e temperatura absolută,^/t=1,33*10'16 erg/grad e constanta lui Boltzmann, co=2ttv. în Teoria cuantică (12) sau (12')
se înmulţesc cu un factor corectiv ——- -cth _ ■■ ■ (n=^h z.ix,
2	kT ARI
h—6,62*10-27 erg*s e constanta lui Planck), sensibil diferit de unitate numai pentru hu>fkTş>'\.
Metoda generală expusă constituie o schemă de calcul nu totdeauna simplă, iar alegerea variabilelor markoviene prezintă uneori dificultăţi. Metode mai puţin generale, dar mai simple, există de mult timp, una dintre cele mai importante fiind metoda descompunerii mărimii aleatorii <x(t) într-o sumă de acte elementare de durată mică (impulsii)
(13)
Dacă aceste impulsii sînt independente una de alta, se aplică teorema lui Carson
2a-	<|6(co)|2>	-dv
(14)	<a2
şi spectrul zgomotului e
(15)	G(a;v) = 2X- <!&,.(«) |2 >;
aici X e numărul mediu de impulsii pesecundă şi b.(o) e coeficientul Fourier al dezvoltării lui y. (t)\
1 f00 J —co
Media <|&.(cd)|2> se face pe ansamblul impulsiilor elementare; dacă acestea sînt identice, medierea e inutilă.
Ca exemplu de aplicare a metodei generale poate servi problema zgomotului într-un semiconductor de tip „n“ prin care trece un curent I=ne\i'E, unde n e concentraţia electronilor din banda de conducţie, £=1,6*10'19C e sarcina electrică elementară, (a e mobilitatea, E e cîmpul electric. Presupunînd că semiconductorul e conectat la bornele unui generator de tensiune nefluctuantă (de rezistenţă internă foarte mică), relaţiadintrefluctuaţiile AZşi An e Al~e\iE-An, de unde G(J; v)=e2ij2E2-G(n', v). Ecuaţia diferenţială fenomenologică de variaţie în timp a concentraţiei medii <n> în jurul valorii de regim staţionar <n>0, sub influenţa proceselor
de generare şi recombinare, fiind de primul ordin
. *
_--------f unde An~<n>
T
l'dAn
V“dT =
(16)
G(J; v) = const.
<n>0), se apl ică (4'), cu rezultatul I2
1	+ co2t2
const.=4e2^2E2-<(n— <n>)2> e independentă de v, I, iar
Zgomot de sală
650
Zgură metalurgica
<(n— <n>)2> se poate calcula prin raţionamente la scară microscopică, Ipotezele cari conduc la (16) sînt valabile numai la frecvenţe > 103-**104 Hz, la curenţi nu prea slabi, dar la cîmpuri nu prea puternice (£<104 V-cnrr1).
Ca exemplu de aplicare a teoremei de fluctuaţie-d isipa-ţie se va calcula zgomotul la echilibru termodinamic (curent nul). Deoarece I=neyiE—nev e legat de viteza medie v a purtătorilor ; I e o mărime de natura lui a şi, pentru un cunductor ohmic de rezistenţă R, (12') dă
(17)	G(7;v)==iş:,
ceea ce constitu ie un zgomot independent de frecvenţă („zgomot alb"). Cu (17) e asociat un zgomot al diferenţei de potenţial spontane de ia borne V=RI,
(17')	G(V\	v) = R2 • G(I; v) = 4 kT-R,
cum şi un zgomot al puterii maxime P=V214 R (debitată într-o rezistenţă de sarcină adaptată, adică pgală cu R):
(17")	G(P;	v)=	^ ■ G(V ■,■>) = kT-
Natura rezistenţei ohm ice nu apare în (17), (17'), (17*), iar în (17") nu apare nici mărimea ei. Din relaţia (17), respectiv (17')» rezultă formula lui Nyquist (v. sub Zgomot 2).
Metoda descompunerii în impulsii elementare se aplică, de exemplu, tuburilor cu vid (zgomotul de alice). Traversarea tubului de către un electron reprezintă o impulsie de curent, asimilabilă aproximativ cu o funcţiune Dirac, astfel încît |6/(fc>)|2=1 • Pentru numărul z de impulsii pe secundă (15) dă G(z\v) =2<z> . Deoarece curentuI e I—e-z, rezultă (formula lui Schottky):
(18)	G(I; \>) = e2 -G(z; v) = 2el0,
unde I0=e<z> e curentul mediu. Spectrul apare „aib“f cel puţin la frecvenţe joase. La frecvenţe înalte durata finită a impulsiilor elementare nu mai poate fi negiijată, obţinîndu-se
081
unde t0 e durata unei impulsii. Formula (18) rămîne valabilă numai pentru cot0<1 (în practică e suficient v<107 Hz). V. şi Zgomot 2.
î. ~ de sala. Telc.: Zgomot acustic captat de microfonul telefonic din apropierea locului unde e instalat aparatul telefonic. La transmisiune, abonatul aude atît direct, cît şi pe calea efectului local (v.) acest zgomot. La recepţie, abonatul aude cu atît mai slab pe abonatul corespondent, cu cît zgomotul de sală propriu e mai puternic.
Zgomotul de sală se măsoară prin metoda subiectivă şi prin metoda obiectivă.
La metoda subiectivă se ascultă de o parte zgomotul de sală şi de alta, zgomotul produs într-un receptor telefonic de un vibrator funcţionînd pe 800 sau 1000 Hz, prevăzut cu un potenţiometru etalonat în unităţi de atenuare. Se reglează sunetul la receptor pînă la egalitate cu zgomotul de sală. La metoda obiectivă se foloseşte sonometrul (v.).
2.	generator de Telc.: Generator electronic utilizat pentru măsurători, care furnisează o putere cu o repartiţie spectrală caracteristică unei puteri de zgomot de fluctuaţie. V. şl Zgomot de alice, sub Zgomot 2.
3.	Zgura, pl. zguri. Tehn.: Zgură de focar (v.), Zgură de sudură (v.), sau Zgură metalurgică (v.).
4.	~ de focar. Tehn.: Partea minerală fuzibilă din cenuşa cărbunilor, care s-a aglomerat la solidificarea din stare de
fuziune. Compuşii minerali din cărbuni, cari constituie cenuşa, trec în timpul arderii prin patru faze principale: faza de încălzire în stare solidă pînă (a o temperatură în jurul a 400°, în care se vaporizează apa conţinută în compuşi; faza de muiere, care începe în jurul temperaturii de 900°; faza de fuziune; faza de solidificare. Formarea zgurii începe concomitent cu trecerea compuşilor minerali din cărbune în stare de muiere şi, în continuare, în stare de fuziune.
Zgura de focar e formată, în general, din următorii compuşi minerali: Si02, Al203, Fe2Os, CaO, MgO, KaO, Na20, S, etc.; zgurile cu umiditate conţin, afară de compuşii minerali, şi resturi de cărbune nears.
Partea din cenuşă care trece în stare de fuziune (cenuşa ^topită) provocînd numeroase inconveniente (micşorarea transferului de căldură prin acoperirea suprafeţelor de încălzire, înfundarea grătarului, formarea de cuiburi de rîndunică), arderea în focare se conduce astfel, încît solidificarea cenuşii care se găseşte în stare de fuziune (adică formarea zgurii) să se producă într un interval de timp care să nu permită curgerea ei. în timpul arderii în focare, cenuşa fiind în amestec cu cărbunii, nu poate fi transformată în zgură decît pe măsura în care se consumă cărbunele; astfel, trecerea cenuşii în stare de zgură depinde de amestecul de cocs şi cenuşă. Cenuşa trece în stare de fuziune, în general, la temperaturi de 1200---16000. Cenuşile cari au punctul de fuziune între 1200 şi 1400° se numesc cenuşi uşor fuzibile şi produc zgură multă; cele cari au punctul de fuziune între 1400 şi 1600° se numesc cenuşi greu fuzibile şi produc zgură puţină. Cenuşile cari se topesc la o temperatură peste 1600° se numesc cenuşi ignirezistente sau refractare.
Conţinutul de zgură variază după felul cărbunilor şi — la acelaşi fel de cărbune —-după granulaţia lui. Culoarea zguri i diferă după felul cărbunilor, fiind influenţată de culoarea compuşilor minerali cari predomină în zgură; astfel, se deosebesc zguri cenuşii-violete, cafenii-deschise, cafenii închise, roşii-cărămizii, cărămizii deschise, etc.
Greutatea zgurii produse de arderea cărbunilor e de 6***16% din greutatea combustibilului ars; conţinutul în cenuşă' e cuprins între 47 şi 85% (cărbunii cari ard cu flacără lungă şi au conţinut mare în substanţe volatile conţin o cantitate mare de cenuşă); conţinutul de apă e de circa 0,5%.
Un conţinut mare în zgură influenţează defavorabil indicii de exploatare ai unei instalaţii de căldare, prin reducerea intensităţii arderii, datorită depunerilor de zgură pe grătar (limitarea accesului aerului), prin zgurificarea pereţilor focarului şi a ţevilor din căldare, prin creşterea consumului de combustibil, prin creşterea energiei consumate de instalaţiile auxiliare ale căldării (ventilatoare, dispozitive de evacuat zgura, aparate de stropit, etc.).
Deoarece există tendinţa de a arde în focare combustibili solizi inferiori cari, în general, au un mare procent de compuşi cari dau zgură, conducerea focului trebuie adaptată fiecărui fel de cărbune, spre a reduce cantităţile de zgură şi a evita zgurificarea (v.) diferitelor suprafeţe din căldare.
In ultimul timp, zgura de focar e folosită la confecţionarea de agregate uşoare pentru prepararea betoanelor simple, a betoaneior de termoizolaţie şi a betoanelor de ipsos. Cele provenite din zguri superioare (ameliorate) pot fi folosite chiar la confecţionarea betoanelor armate.
5.	~ de sudura. Tehn.: Strat de oxizi metalici, cu aspect sticlos, care se formează la suprafaţa cusăturilor de sudură executate prin sudare cu arcul electric. Constituie un strat izolant între sudură şi aer, împiedicînd răcirea rapidă a sudurii. Zgura de sudură trebuie să fie casantă şi să se desprindă uşor prin ciocănire. Calităţile ei depind de învelişul electrozilor folosiţi la sudare. V. şî sub Sudare.
e. ~ metalurgica. Metg.: Produs obţinut la extragerea metalelor din minereuri şi la topirea metalelor, constituit din oxizii nereduşi şi din cei formaţi în cursul procesului
Zgură metalurgică
651
Zgură metalurgică
tehnologic, cum şi din compuşii chimici (în majoritate sjIţeaţi) rezultaţi din reacţiile dintre oxizii acizi şi cei bazici. Zgura are un rol tehnologic important în procesul metalurgic şi, în general, e un produs secundar folosibil al acestui proces, în unele procese metalurgice, zgura constituie produsul principal; de exemplu, zgura aluminoasă obţinută la reducerea bauxitelor e produsul principal (care serveşte ca produs intermediar în fabricarea aluminiului), feros i I ic iu I constituind produsul secundar.
Oxizii cari intră, în general, în compoziţia zgurilor (Si02, CaO, Al203, MgO), au temperaturi de topire înalte, însă amestecul lor în anumite proporţii constituie un sistem relativ uşor fusibil. De aceea, în şarjă trebuie introduşi anumiţi oxizi cu rolul de fondanţi. Dacă zgura e constituită din sili-caţi cu baze metalice (Fe, Mn, Cu, Pb, etc.), ea e numită, uneori, zgura metalica; unele zguri metalice sînt reintroduse în procesul metalurgic, pentru recuperarea metalului. Dacă zgura e constituită din silicaţi cu baze de metal alcalino-pămîntoase şi pămîntoase (Ca, Mg, Al), e numită, zgurâ pâmfntoasâ; în general, zgurile pămîntoase sînt inutilizabile.
Studiul proprietăţilor zgurii se face reducînd sistemul fizicochimic la un sistem cu trei componenţi şi, în mod excepţional, la un sistem cu patru componenţi.
La extragerea metalelor din minereuri, zgura rezultă din ganga (sterilul) acestora, din fondanţii adăugaţi şi din cenuşa combustibilului; la topirea metalelor, ea rezultă din oxizii acestora, din fondanţi, din căptuşeala refractară a cuptorului şi, uneori, şi din cenuşa combustibilului întrebuinţat la topire.
După cuptorul folosit şi după procesul în care e obţinută, se deosebesc zguri obţinute în metalurgia fierului, cari pot fi bazice sau acide—cum sînt zgura de furnal, zgura de. cubilou, zgura de convertisor, zgura Martin, zgura de cuptor electric —şi zguri din metalurgia metalelor neferoase, a căror compoziţie depinde de minereul şi de fondanţii folosiţi (cînd sterilul conţine oxizi acizi, se adaugă ca fondant oxid de calciu sau oxizi de fier; cînd sterilul are conţinut mare în oxizi bazici, se adaugă ca fondant nisip cuarţos, Si02). Anumite zguri din metalurgia metalelor neferoase pot fi folosite la fabricarea cimentului, pentru corectarea conţinutului în oxid de fier din acesta, în special la cimenturile fero-Portland. Zgurile sticloase (stabile) pot fi folosite la fundaţii de drumuri şi chiar ia betoane.
Zgurile siderurgice bazice, cari au modulul de compoziţie supraunitar, se obţin, în general, la furnalele cari funcţionează cu cocs; ele au compoziţia: 25—38% Si02, 5—20% Al203, 32-45% CaO, 2-12% MgO, 0,2-1,5% FeO, 1,5—8% MnO, 1,5—7% CaS. Zgurile bazice se obţin sub formă de blocuri sau sub formă granulată. Zgura granulată (v.) se întrebuinţează în industria materialelor de construcţie, fie la fabricarea cimentului de zgură (v. sub Ciment) sau a cimentului metalurgic (v. sub Ciment), fie ca materie primă pentru, fabricarea cărămizilor de construcţie. Zgura de furnal, obţinută în blocuri prin turnarea în forme metal ice, se întrebu inţează ca material de construcţie (calupuri de pavaj, cărămizi). Fărîmată, poate fi întrebuinţată la pietruirea şoselelor sau ca agregat la betoane normale sau uşoare.
Zgurile siderurgice acide, cari au moduIul de compoziţie subunitar, se obţin, în general, în cuptoarele cari funcţionează cu mangal ; ele au compoziţia: 40—65% Si02, 0—20% Al203, 25—45% CaO, 5—15% MgO, 0—5% FeO, 0***10% MnO, •••2% CaS. Zgurile acide se întrebu inţează la fabricarea vatei de zgură (v.), prin turnare într-un curent de abur sau într-un curent de aer comprimat.
Exemple de zguri obţinute în metalurgia fierului:
Zgură de cubilou: Zgură metalurgică rezultată la elaborarea fontei în cubilouri, din elementele încărcăturii, din fondant, din impurităţile introduse în cubilouri odată cu fonta şi combustibilul, şi din căptuşeala refractară a cubiloului. în majoritatea cazurilor, elaborarea fontei se face în cubilouri cu căptuşeală refractară acidă, din care cauză zgurile au un caracter acid, si au compoziţia: 42—50% Si02, 7 —20% Al903, 5—15% FeO, ’ 2—10% MnO, 15-30% CaO, 1—8% MgO,
0,1-0,5% P2Os, 0,05—0,30% S.
Zgură de convertisor:	Zgură	metalurgică rezultată la
fabricarea oţelului în convertisor, din oxidarea elementelor din compoziţia fontei (Fe, Si, Mn, S, P, etc.), din materialele căptuşelii convertisorului şi din varul adăugit ca fondant. După natura procesului din convertisor, ele se clasifică în zguri acide şi în zguri bazice.
Zgurile de convertisor acide, obţinute la elaborarea oţelului în convcrtisoru! Bessemer, au drept componenţi principali silicaţiide fier şi silicaţii de mangan, şi au următoarea compoziţie: 45—68% SiO, circa 1 % CaO, 12—18% MnO, 2—3% Ai203, 12—18% FeO, maximum 3% Fe304, circa
0,01% P, circa 0,01% S, urme de MgO. Practic, zgura de convertisor acid nu se întrebuinţează decît la recuperarea manganului sau a vanadiului (cînd zgura conţine procente mari din aceste elemente).
Zgurile de convertisor b a z i c e se obţin la elaborarea oţelului în convertisorul Thomas şi sînt numite şi zguri Thomas. Compoziţia acestor zguri e următoarea: 6—17% SiO,, 44—54% CaO, 1—2% Al203, 7—14% FeO, 4-7% Fe304, 3-6% MnO, 2—5% MgO, 17—25% P2C>5. Pentaoxidul de fosfor (P2Os) se găseşte în zgură legat sub formă de fosfat de calciu, P205(Ca0)4 care constituie componentul principal al zgurii Thomas. Zgura Thomas se întrebuinţeazăca îngrăşămînt agricol, fiind utilă partea de P205solubilă în acid citric d iluat; partea utilă depinde de conţinutul total în P205 al zgurii (de ex. se disolvă în acid citric diluat, în proporţie de 90 %, cînd zgura conţine 16 % P205, respectiv numai 75%, cînd ea conţine 25% P2Os). Solubilitatea în acid citric a pentaoxidului de fosfor şi, deci, parteautilăazgurii Thomas, scade cînd sefoloseşte, la fabricarea oţelului, fluorură de calciu sau var cu conţinut mare în oxid de magne7iu (MgO).
Zgură de cuptor Martin: Zgură metalurgică, rezultată la elaborarea oţelului în cuptoarele Martin, din elementele chimice ale încărcăturii metalice (Fe, Si, Mn, S, P, etc.), din adausuri (oxizi de fier, fondanţi), din materialele zidăriei refractare şi din impurităţile încărcate odată cu încărcătura metalică (pămînt, resturi de cărămizi, etc.). Sin. Zgură Martin.
Zgurile Martin au compoziţia (în oxizi): 8—25% SiOo, 30-50% CaO, 8—35% FeO, 5-20% MnO, 5—6% AI2Oj, maximum 10% MgO, etc. Aceşti oxizi sînt oxizi bazici (CaO, MgO, MnO, FeO, CrO, uneori Na20 şi K20), oxizi acizi (Si02, Ti02, P2Os, V2Os, W03, Mo03) şi oxizi amfoteri (Al203, Fe203, Cr203). Oxizii sînt, fie legaţi cu oxidul de calciu provenit din var, sub formă de silicaţi sau de fosfaţi, fie liberi, sub formă de soluţii lichide cu CaO în exces, o parte din var ră-mînînd chiar solidă în zgură.
Componenţii principali ai zgurii Martin sînt: silicaţii de fier, de mangan, calciu, magneziu şi aluminiu; fosfaţii de calciu, magneziu, fier şi mangan; feritul de calciu. în compoziţia zgurilor Martin mai intră şi compuşi chimici complecşi, cum sînt:	monticel	I itu I (v.); mervinitul ; s i I icocarnal itul,
(Ca0)5P205Si02; nagelschmidtitul, (Ca0)7P205Si02 ; tomasitul, (Ca0)6P206(Fe0)aSi02; steditul (3Ca0P206)3 CaO(CaO)2 Si02; diferite sulfuri. Componenţii principali ai zgurilor şi temperaturile lor de topire se studiază cu ajutorul diagramelor de echilibru ale sistemelor Ca0-Si02, Ca0-Fe0-Si02, Ca0-Mg0-Si02, etc. Caracteristica principală a zgurilor Martin e bazicitatea B, care se exprimă prin raportul
Zgura metalurgică
652
Zgură metalurgică
dintre suma maselor male oxizilor bazici şi suma maselor
mAi a e 0X121
lor ac izi;
’Bi
'Ai
bazi-
Cînd bazicitatea e subunitară, zgura e acida, iar cînd citatea depăşeşte valoarea 1,3, zgura e bazica.
Zgura Martin poate fi întrebuinţată ca materie primă la cuptoarele pentru recuperarea manganului sau a fierului.
Zgură de furnal: Zgură metalurgică obţinută la elaborarea fontei în furnal, din ganga minereurilor de fier, din calcarul adăugat ca fon-dant şi din cenuşa combustibilului. în compoziţia ei intră, în principal, oxizii Si02, CaO, Al203; ea conţine şi oxizii MgO, MnO, FeO, P205 şi, uneori, şi sulfuri, cum sînt sulfura de calciu, CaS, şi sulfura de mangan, MnS.
Componenţii principali şi temperaturile lor de topire se studiază reducînd zgura la sistemul ternar
Deoarece nu e posibil să se determine în timpul elaborării toţi componenţii zgurii, practic, determinarea bazicităţii acesteia se face cu ajutorul raportului Ca0/Si02, în care concentraţiile în CaO şi Si02 sînt date în procente.
Zgura de furnal acida cu mai mult decît40% SiOs şi sub 40 % CaO se foloseşte ca materie primă pentru ex-pandare şi pentru materiale fibroase,deexemplu vata minerală.
Zgura de furnal bazica cu maximum 40% Si02 şi mai puţin decît 40% CaO se foloseşte în special la fabricarea lianţilor hidraulici.
Cu cît modulul de silice e mai mic (adică cu cît zgura e mai bogată în Al203) cu atît activitatea hidraulică e mai
ridicată. Zgura cu
CsOSiOş
15'tQty
3Cs025iu?
<ât
Si02- CaO-Al203, prin neglijarea componenţilor cari se găsesc în cantităţi mici în zgură şi a componenţilor cari influenţează puţin proprietăţile ei. Diagrama de echilibru a sistemului ternar
Si02Ca0-AI203 (v. fig.) reprezintă componenţii principali ai zgurilor de furnal şi temperaturile lor de topire.
După compoziţia chimică, zgurile de furnal se clasifică în zguri bazice şi zguri acide. Spre deosebire de zgurile Martin, zgurile de furnal conţin atît oxizi amfoteri, cît şi oxizi de calciu şi magneziu, cari au influenţe contrare asupra proprietăţilor zgurii. Pentru aceste motive, determinarea bazicităţii sau a acidităţii zgurilor se face cu ajutorul raportului:
Ca° + Hg°
Si0.>4-A!203
numit şi modul de compoziţie, termenii de la numitor şi numărător fiind valorile, în procente, ale componenţilor respectivi.
Prezintă importanţă şi modulul de silice cu valoarea
Si.O*
AizD3Si 0^
ALO,
cum şi indicele de calitate, cu valoarea CaO + CaS-fO,5 Mg0 + Al203
/=
Si02 + Mn0
1625	indicele	de	calitate
cuprins între 1,5 şi 1,9 eo zgură bună, iar cea cu indicele de calitate mai mare decît 1,9 e foarte activă.
în zgura folosită la lianţi, conţinutul de MnO e limitat la maximum 5%, iar cel de MgO poate atinge valoarea de 15%.
Zgura de furnal se foloseşte sub formă de zgură compactă, sub formă de zgură expandată (v.), sau sub formă de zgură granulată(v.),vată de zgură, etc.
Zgura de furnal compactă se obţine fie lăsînd-o să se întărească încet în haldă, cînd are aspect sti-clos-pietros şi se poate folosi sub formăde bolovani la fundaţii de drumuri, sub formă de piatră spartă la balastarea liniilor ferate, sau ia betoane ciclopeene şi la betoane grele, fie prin turnareşi răcire lentă în forme metalice de oţel sau de fontă refractară (cînd se obţin pavele, borduri, etc. pentru pavaje).
Zgură de cuptor electric: Zgură metalurgică rezultată în procesele de elaborare a oţelurilor (topire, rafinare) în cuptoarele electrice, din elementele chimice ale încărcăturii metalice, din adausuri (oxizi de fier, fondanţi), din materialele zidăriei refractare şi din impurităţile introduse în cuptor odată cu încărcătura metalică.
Compoziţia zgurii diferă după procesul metalurgic în care e produsă. Zgurile de topire au compoziţia: 8*• *15% Si02,
1-10% Al203, 30*“40% CaO, 10—30% MgO, 10-20% FeO, 0—5% MnO: zgurile de rafinare au compoziţia: 7—18% SiOa, 0—20% Al203, 60-70% CaO, 10-20% MgO, 0-20% FeO,
0—1 % MnO.
Exemple de zguri obţinute în metalurgia metalelor neferoase:
Zgurile obţinute la extragerea cupru-
I	u i sînt silicaţi sau silicoaluminaţi complecşi de fier şi de
Diagrama temperaturilor de topire aie sistemului ternar Si02-Ca0-Alî03.
Zgură pămîntoasa
653
Zgură granulată
calciu; ele sînt caracterizate prin indicele de ac i-d i t a t e:
SiO. + AI.O,
/='
CaO -f FeO
. Arsură (v. sub Arsură 2), în această accepţiune.
care e egal cu mărimea reciprocă a modulului de compoziţie (v; sub Zgură de furnal). Pentru o fiu id itate normală, el trebu ie să aibă valoarea de aproximativ 1,5.
Zgurile cu un conţinut mai mare decît 0,5% Cu sînt retopite, iar cele cu un conţinut mai mic se transportă la haldă.
Zgurile obţinute Io extragerea plumbului au, drept componenţi principali, silicaţii de fier de forma FeO şi oxidul de siliciu Si02, iar compoziţia lor aproximativă e 33% Si02, 39% FeO, 10% CaO.
î. ~ pâmîntoasâ. Metg. V. sub Zgură metalurgică.
а.	~ Thomas. Metg.: Sin. Zgură de convertisor, bazică. V. Zgură de convertisor, sub Zgură metalurgică.
3.	lînâ de Tehn., Metg.: Sin. Vată de zgură (v.).
4.	vata de Metg.: Sin. Lină de zgură. V. Vată de zgură.
5.	Zgura de laminaj. Metg.: Sin. de laminaj. Termenul e impropriu
б.	Zgura expandata. Mett., Cs.: Zgură de furnal acidă, neutră sau slab bazică, expandata în instalaţii speciale cu ajutorul vaporilor — cari se produc prin contactul între zgură incandescentă şi o cantitate mică de apă — şi al gazelor incluse în zgură, cari difuzează în masa incandescentă, pro-ducînd spongierea acesteia; concomitent zgura se răceşte, căpătînd o structură celulară. Expandarea se face în bune condiţii cînd temperatura zgurii e înaltă astfel încît viscozitatea ei e mică; cu cît viscozitatea e mai mică cu atît expandarea se face mai complet şi mai uniform, asigurînd produsului o greutate specifică aparentă mică.
Expandarea zgurii se face folosind instalaţii cu jgheaburi ori basine de expandare pe al căror fund există un strat subţire de apă, sau cu cupe ori platforme basculante pe fundul ori suprafaţa cărora se introduce apă sub presiune printr-un număr mare de ajutaje.
Culoarea zgurii expandate variază de la galben-cafeniu pînă la gri-negru. Rezistenţa la compresiune măsurată pe cuburi tăiate din masa de zgură depăşeşte 50 kgf/cm2 la o masă specifică aparentă de 850 kg/m8. Absorpţia de apă în material e mică datorită faptului că porii sînt închişi. Masa specifică aparentă a zgurii de furnal expandate e de 300**-1200 kg/m3, după gradul de expandare.
Prin concasarea blocurilor de zgură expandată se obţin agregate de zgurâ expandată, cari au masa specifică aparentă, în vrac, în stare afînată, cuprinsă între 350 şi 900 kg/m3. Conductivitatea termică a zgurii expandate, în vrac e de 0,07"*0,15 kcal/m h°C, astfel încît poate fi folosită ca material termoizolator de umplutură.
Rezistenţa zgurii expandate creşte cu masa specifică aparentă. Forma granulelor are o influenţă deosebită asupra rezistenţei agregatelor; de aceea se preferă concasarea în concasoare ci| cilindre, cari asigură o formă poliedrică a granulelor.
Din agregate de zgură expandată se obţin betoane uşoare, în funcţiune de dozajul de ciment, cumasă specifică aparentă de la 450,,,1800 kg/m3.
7.	Zgurâ granulatâ.Mett., Cs.: Zgură defurnal, obţinutăsub formă de granule, la răcirea bruscă â zgurii bazice lichide, prin procedeele de granulare umedă, semiuscată sau uscată.
Zgura granulată, întrebuinţată ca adaus la fabricarea cimentului, trebuie să aibă următoarele caracteristici: structura sticloasă, indicele de activitate Si02/AI203^4,25; modulul de compoziţie să fie supraun itar ; să nu conţină impurităţi (pămînt, pietre, nisip cuarţos, etc.). Zgura granulată, întrebuinţată la
fabricarea cărămizilor de construcţie, trebuie să aibă modulul de compoziţie supraunitar.
Granularea. umedă se efectuează cu apă, fie în camere de granulare (v. fig. /), fie în basine de granulare (v. fig. II), în cari zgura Iichidă e turnată în vine subţiri. Zgura
/. .nstalaţie de granulare umedă a zgurii, cu cameră de granulare.
1) cameră de granulare; 2) jgheab pentru zgură lichidă; 3) jgheab pentru evacuarea apei cu zgură granulată; 4) canal colector pentru apa cu zgură granulată; 5) colector de evacuare a aburului; 6) conductă de apă; 7) orificiu pentru apă.
granulată în acest fel e foarte umedă (conţine pînă la 50% apă). Camerele de granulare sînt montate în imediata apropiere a cuptoarelor înalte, fiecare dintre acestea avînd instalaţia proprie. Basinul de granulare poate deservi un grup sau toate furnalele unei uzine, iar zgura e transportată, la acesta, în oale (v. Oală pentru evacuarea zgurii).
II. Instalaţie de granulare a zgurii, cu basin de granulare (schemă).
1) basin de granulare; 2) vagon cu oală basculantă; 3) pod rulant cu benă alunecătoare; 4) vagon pentru zgură granulată.
Granularea semiuscată se efectuează în jgheaburi de oţel d ispuse în scară (v. fig. III), în cari curge apa pentru granulare. Zgura e descărcată în vînă subţire, din oală, în jgheabul superior — şi e uscată şi apoi împinsă pe jgheab, cu ajutorul aerului comprimat adus prin ajutaje, deasupra jgheaburilor.
Granularea uscată se efectuează pe următorul principiu de lucru: zgura lichidă, cu un adaus mic de apă, e introdusă în maşina de granulare, al cărei organ de lucru e constituit din discuri rotitoare; forţa centrifugă aruncă zgura spre periferia discurilor şi o pulverizează; datorită apei de
Zgurificare
654
2i
răcire, zgura e transformată în granule şi apa folosită la gra-nulare e transformată în vapori, astfel încît zgura rămîne
III. Instalaţie de granulare semiuscată a zgurii.
1) jgheaburi în scară; 2) clapă de închidere; 3) ţevi cu ajutaje pentru apa de granulare; 4 şi 4') ajutaje de aer comprimat pentru împingerea zgurii pe jgheab, respectiv pentru uscarea ei.
uscată. La granularea uscată se întrebuinţează o cantitate mica dc apă.
î. Zgurificare. 1. Mş.,' Termot.: Obturarea parţială sau totală a suprafeţei libere a grătarului focarelor cu ardere în strat a combustibilului solid, datorită formării de cantităţi mari de zgură, la o conducere defectuoasă a focului. Conducerea focului, pentru a preveni înfundarea timpurie cu zgură a grătarului, diferă după tipul focarului şi, mai ales, după felul cărbunilor. Zgurificarea micşorează intensitatea arderii, aerul comburant nemaipătrunzînd în cantităţi suficiente la stratul de combustibil. Efectele zgurificării apar în special la focarele cu suprafaţă mică de grătar. La locomotivele cu abur, la cari curăţirea focului nu se poate efectua decît în locuri şi în condiţii anumite, zgurificarea provoacă o reducere considerabilă a puterii de vaporizare, care duce la epuizarea căldării (v. sub Epuizare, limită de ^).
2.	Zgurificare. 2. Mş., Termot.: Depunerea, prin lipire, a particulelor de zgură şi de cenuşă în stare de fuziune, pe diferitele elemente ale unei căldări de abur (bare de grătar, pereţii focarului, bordurile ţevilor de fum de pe placa tubu-lară a cutiei de foc, interiorul ţevilor de fum, peretele exterior al ţevilor de apă şi de supraîncălzire, etc.). Zgurificarea se produce cînd temperatura din focar e mai înaltă decît temperatura corespunzătoare punctului de muiere a cenuşii, astfel încît cenuşa şi zgura care se formează prin solidificarea cenuşii topite, în stare de fuziune, aderă la părţile de căldare cu cari ajung în contact.
Gradul de zgurificare depinde de felul combustibilului (cantitatea de zgură produsă şi temperatura de fuziune a cenuşii) şi de modul de conducere a focului. Cărbunii cari dau mari cantităţi de zgură, cu putere mare de aglutinare şi cu punct jos de muiere a cenuşii, provoacă zgurificarea mai uşor decît cărbunii cu conţinut mic de reziduuri şi cu punct înalt de muiere a cenuşii.
La focarele cu grătar, dacă stratul de combustibil e repartizat uniform, arderea fiind uniformă, temperaturile în stratul de ardere variază în adîncimea stratului şi sînt aproape egale în diferitele plane orizontale ale acestuia. Zgurificarea intervine rar din cauza scăderii bruşte de temperatură şi nivelul mijlociu al stratului de combustibil, pînă sub temperatura de muiere a cenuşii zgura formîndu-se înainte de a ajunge cenuşa în stare de fuziune, la barele grătarului.
La focarele cu arderea în suspensie a cărbunelui pulverizat se caută să se realizeze de o parte o temperatură înaltă, care sa asigure arderea cît mai rapidă a cărbunelui pulverizat, iar de altă parte, o răcire a curentului de gaze de ardere înainte de fasciculele de ţevi de convecţie, pînă la o temperatură care să asigure granularea zgurii şi a cenuşii muiate.
Zgurificarea prezintă următoarele inconveniente: depunerile pe barele grătarului micşorează secţiunile libere de tre-
cere a aerului comburant şi reduc intensitatea arderii; depunerile pe fasciculele de ţevi micşorează secţiunea de trecere a gazelor de ardere (reducerea<putînd ajunge pînă la astuparea completă a trecerii), reduc tirajul şi, ca urmare, capacitatea de vaporizare a căldării; stratul de zgură avînd conductibilitate termică mică (aproximativ 0,07--*0,12 kcal/mh°), zgurificarea stînjeneşte transferul de căldură de la gazele de ardere la ţevi, micşorînd randamentul suprafeţelor de încălzire ale căldării.
Zgurificarea se combate îngreuind formarea zgurii prin conducerea corectă a focului (temperatura gazelor de ardere Ia ieşirea din focar trebuind să fie sub temperatura de muiere a cenuşii), cum şi prin instalaţii de reducere a efectelor de zgurificare.
Pentru coborîrea temperaturii gazelor la ieşirea din focar,
ecranele de răcire ale camerei de ardere trebuie dimensionate corespunzător (suprafaţa ecranelor e cu atît mai mare cu cît temperatura de înmuiere a cenuşii e mai joasă). Coborîrea temperaturii, la ieşirea din focar, sub o anumită limită, are ca urmare înrăutăţirea condiţiilor de aprindere, astfel încît flacăra se poate stinge. în aceste cazuri se iau, de obicei, următoarele măsuri: se echipează căldarea cu un număr mare de suflătoare de funingine; se măreşte distanţa dintre ţevile 'fasciculelor de convecţie; se echipează focarul cu suprafeţe de încălzire constituite din serpentine plane (supraîncălzitoare) suspendate de plafon (pentru coborîrea temperaturii gazelor de ardere înainte de ieşirea din focar); se suflă aer terţiar turbionat în treimea superioară a focarului, pentru obţinerea unei flăcări oxidante, care ridică punctul de muiere al cenuşii; se înclină partea superioară a peretelui din spate al focarului spre peretele frontal (pentru turbionarea gazelor de ardere înainte de ieşirea din focar, în scopul uniformizării temperaturii acestora); se prelevează gaze de ardere din focar pentru uscarea cărbunelui în mori, astfel încît să se poată lucra cu aer primar preîncălzit la o temperatură mai joasă;.se prelevează gaze de ardere din canalul de fum şi se suflă în pîlnia de zgură a focarului (pentru răcirea acesteia). La unele căldări, zgura se evacuează în stare lichidă.
Pentru siguranţa evitării depunerilor de zgurăse recomandă, în general, ca temperatura gazelor de ardere la intrarea în supraîncălzitorul de convecţie să nu depăşească 950° la cărbu- \ nele de piatră şi 850°, la cărbunele brun.
La unele locomotive cu abur, cari folosesc cărbuni cari dau cenuşă uşor fuzibilă, se efectuează stropirea cu apă a stratului de zgură din stratul de ardere, pentru a preveni topirea cenuşii şi lipirea ei de barele grătarului. Procedeul de stropire a zgurii e rar folosit şi numai cînd curentul de aer pentru răcirea cenuşii devine insuficient şi temperatura stratului de ardere depăşeşte punctul de fuziune al cenuşii.
In paralel cu muierea şi zgurificarea cenuşii apar şi alte fenomene cari contribuie la acoperirea suprafeţelor de încălzire ale cazanului, şi anume: formarea de SiS (sulfură de siliciu)— sub formă gazoasă — care se depune pe suprafeţele de încălzire prin condensare; la unele cenuşi, această sublimare se produce la circa 940°, iar la altele, la temperaturi mai înalte; degajarea de vapori de K20 (oxid de potasiu) din zgura topită (la unele cenuşi ale cărbunilor de piatră); aceşti vapori se condensează pe ţevile reci, depunîndu-se în straturi concentrice; topirea zgurii unor cărbuni bruni la temperaturi cari depăşesc 600°, datorită conţinuturilor de NaCI şi Na2S04.
3.	Zgurii, evacuarea Termot. V. sub Evacuarea resturilor combustiei.
4.	Zi, pl. zile. 1. Astr.: Intervalul de timD dintre două culminaţii succesive ale unui astru.
5.	Zi. 2. Astr.: Interval de timp egal cu media anuală a intervalelor dintre două culminaţii succesive ale unui astru.
Astrul a cărui culminaţie se consideră poate fi Soarele, sau o stea.
Zi astronomică
655
Zid
1.	astronomica. Astr.: Intervalul de timp de la o culminaţie a Soarelui la cea următoare. Acest interval nu e acelaşi în tot timpul anului, din cauza mişcării neuniforme a Pămîntului în jurul Soarelui.
2.	/>> civila. Astr.: Intervalul de timp de 24 de ore solare, dintre miezurile a două nopţi consecutive. V. şî Timp civil local, sub Timp solar.
3.	~ de dezgheţ. Meteor.: Zi în care temperatura maximă depăşeşte 0°,
4.	de iarna. Meteor.: Zi în care temperatura maximă nu depăşeşte 0°.
5.	~ de îngheţ. Meteor.: Zi în care temperatura minimă coboară sub 0°.
6.	~ de maree. Nov.: Perioada ciclului zilnic al mareei, egală cu o zi lunară (v.).
7.	~ de vara. Meteor.: Zi în care temperatura creşte pînă la 25° .sau mai mu It, fără a atinge 30°.
8.	~ lunara. Nov.: Intervalul de timp între două culminaţii (treceri la meridian) consecutive ale Lunii. Valoarea medie a unei zile lunare e de 24h 50m . Ziua lunară nu e folosită în mod practic decît la calculul mareelor. V. şi Zi de maree, şi sub Maree. „
9.	~ mijlocie. Astr. V. Zi solară mijlocie.
io.	~ nautica. Nav.: Zi folosită în trecut, începînd la amiază (orele 12,00, timp adevărat local), cu 12ore înainte de începerea zilei calendaristice cu aceeaşi dată şi cu 29 de ore înaintea zilei astronomice cu aceeaşi dată. Momentul începutului zilei era ales astfel, din cauza importanţei excepţionale a latitudinii meridiane cu soarele, la calculul căreia eroarea cronome-trului (care nu se putea determina în navigaţie) nu avea nici o importanţă.
u.	~ noroasâ. Meteor.: Zi în care nebulozitatea mijlocie e de 3,7—7,6. Cînd aceasta e de 1,0• • *3,6, ziua e puţin noroasă.
12.	~ siderala. Astr.: Unitate de timp sideral, corespunzătoare intervalului de timp egal cu durata unei rotaţii aparente complete a sferei cereşti în jurul axei lunii. Reprezintă intervalul de timp necesar unei stele ca să descrie întregul ei paralel, adică intervalul de timp dintre două culminaţii consecutive ale unei aceleiaşi stele.
13.	~ solara. Astr.: Intervalul de timp dintre două treceri succesive ale Soarelui la meridian. Se numeşte z i solara adevărată acest interval de timp, determinat folosind Soarele adevărat, şi zi solară mijlocie, intervalul de timp determinat cu ajutorul Soarelui mijlociu. Ziua solară mijlocie e media aritmetică a tuturor zilelor solare adevărate dintr-un an tropic.
Se numeşte zi solară reală intervalul de timp dintre două amiezi succesive, determinat cu ajutorul unui ceasornic solar. Valoarea zilei solare reale e variabilă, din cauza elipticităţii şi a înclinaţiei orbitei pămînteşti faţă de ecuatorul Pămîntului.
14.	stelara. Astr.: Intervalul de timp dintre două treceri succesive, prin meridian, ale uneia şi aceleiaşi stele fixe.
Ziua stelară e cu 3 minute şi 56 de secunde mai mică decît ziua solară, măsurată din momentul în care punctul echino-xial de primăvară trece prin meridian.
15.	~ tropicala. Meteor.: Zi în care temperatura creşte pînă la 30° sau mai mult.
ie. Zi-muncâ. Ec.: Unitate de măsură pentru munca desfăşurată de membrii cooperativelor agricole de producţie, şi, în acelaşi timp, pentru repartizarea veniturilor cooperativei între membrii ei.
17.	Ziar, pl. ziare. Poligr.: Publicaţie periodică tipărită, cu apariţia zilnică în multe exemplare, o dată sau de mai multe ori (ediţie de dimineaţă, ediţie de seară, etc.) şi care cuprinde, într-un număr relativ mic de pagini (de obicei 4—10) de format mare, ştiri şi comentarii asupra ultimelor evenimente (în spe-
cial asupra celor politice-sociale, culturale, sportive), anunţur şi reclame publicitare.
Pentru culegerea, executarea formei şi tipărirea ziarelor se folosesc cele mai rapide şi mai productive procedee poligrafice, pentru ca ediţia respectivă să poată cuprinde şi cele mai noi ştiri transmise de'agenţiile de presă. în general, textul ziarului se culege la maşini linotip (v.) obişnuite sau automate, iar clişeele se execută în maşini de gravat automate; după forma paginată se execută, prin stereotipie (v.), o formă de tipar înalt, pentru maşinile rotative de tipar înalt, cari tipăresc cu mare viteză hîrtia în sul, taie, împăturesc şi numără ziarele (v. M'aşină rotativă de tipar, sub Tipar, maşinăde—). Ziarele se tipăresc în general monocrom (cu cerneală neagră), dar există din ce în ce mai mult tendinţa de a fi tipărite policrom, cu sau fără cl işee pol ic rome (cel puţin o parte d in pagini), mai ales în cazul ediţiilor din zilele de sărbătoare.
Afară de ziarele obişnuite, cari constituie presa zilnică (centrală sau de provincie), se tipăresc şi ziare uzinale, cari cuprind mai ales ştiri şi informaţii din uzina respectivă, cu caracter general, sindical, economic, tehnic, etc. Ziarele uzinale, avînd în vedere caracterul lor strict local, care nu necesită rapiditatea de informare a ziarului obişnuit, se pot culege şi manual şi pot fi tipărite la maşini plane. — Sin. Jurnal, Gazetă, Cotidian (parţial).
18.	~ central. Poligr.: Ziar (v.) care apare în capitala ţării.
19.	~ uzinal. Poligr.: Ziar editat de o uzină (v. sub Ziar).
20.	Zibelinâ, pl. zibeline. Zoo/.: Sin. Samur (v.).
21.	Zicral. Metg.: Aliaj iaminabil de aluminiu, cu compoziţia: 7—9% Zn,'1,5—3% Mg, 1—2% Cu, 0,1—0,7% Mn, circa 0,7% Si, pînă la 0,4% Cr şi restul aluminiu. Are caracteristici mecanice deosebit de bune, în special după călire şi îmbătrînire artificială (ar=60 kgf/mm2; Sleirea 10—12%; duritatea HB>150). E întrebuinţat la confecţionarea de piese supuse la solicitări mari în construcţia de maşini, de automobile, de avioane, în construcţii miniere, construcţii metalice, etc.
22.	Zicuire. Mett.: Operaţie de deformare plastică prin care se obţin caneluri — numite uneori zicuri — cu profil semicircular, ondulat sau de altă formă, la piese din benzi ori din foi plane de tablă, sau la piese cilindrice de tablă. Zicuirea cu profil ondulat se practică de regulă pentru rigidizarea pieselor. Zicuirea se efectuează la maşini de zi-cuit, la prese de profilat, etc.
Maşina, de zicuit e constituită dintr-un batiu care poartă capul de zicuit (v. fig.) cu două axuri, dintre cari cel superior e deplasabil în înlă-ţime, şi pe cari se calează role profilate, schimbabile. Acţionarea poate fi manuală sau mecanică.
Pentru discuri de tablă se construiesc maşini de zicuit cu dispozitiv de centrare şi prindere a piesei, de construcţie asemănătoare cu foarfecele cu două cuţite-disc (v. fig. XXII, sub Foarfece 1); uneori aceste maşini sînt combinate şi cu foarfece. — Se mai construiesc şi maşini de zicuit piese cilindrice, combinate cu foarfece şi cu maşini de filetat prin deformare plastică.
23. Zid, pl. ziduri. Cs.. Element de construcţie, cu grosime micăîn raportcu celelaltedimensiuni, aşezat vertical sau puţin înclinat, executat din cărămidă sau din blocuri de orice formă,
Corpul maşinii de zicuit cu acţio nare manuală.
1) batiu; 2) role profilate schimbabile; 3) manivelă de acţionare; 4) manivelă pentru prereglarea distanţei dintre role; 5) piesă de tablă de prelucrat.
Zid
656
Zid
din piatră naturală sau artificială, legate sau nelegate între ele cu mortar sau cu piese metalice şi aşezate ordonat după reguli prescrise, — sau executat din beton turnat; edestinat să limiteze, să separe şi să izoleze un spaţiu sau o suprafaţă (de ex. o cameră, un teren), să preia forţe exterioare apl icate direct sau prin intermediul unor elemente de construcţie — si să transmită la teren, la fundaţii sau la alt fel de elemente de construcţie, greutatea proprie a altor elemente de construcţie şi forţele exterioare.
La clădirile cu structură de rezistenţă alcătuită din ziduri şi cari sînt amplasate în zone seismice, zidurile trebuie să fie executate astfel, încît să poată prelua solicitările produse de cutremure. Toate zidurile situate la acelaşi cat trebuie să fie executate de acelaşi material. La clădirile cu etaje, zidurile portante trebuie legate prin ziduri de contravîntuire, aşezate la distanţa de cel mult 12 m unul de altul şi cu grosimea de cel puţin 12,5 cm, la clădirile cu un etaj, şi cu grosimea de cel pjtin 25 cm, la clădirile cu 2---4 etaje. Pentru a mări rezistenţa zidurilor la solicitările seismice se pot executa sîmburi dc beton armat turnaţi în zidărie. în lungul zidurilor de rezistenţă şi de contravîntuire trebuie să se execute la nivelul fiecărui cat centuri continue de beton armat monolit sau de zidărie armată, ancorate de planşee şi de celelalte elemente de legătură orizontale. La colţurile şi la inter-secţiunile zidurilor, la clădirile cu două sau cu mai multe etaje şi cari sînt amplasate în zone cu gradul de seismicitate 8 sau 9, trebuie să se aşeze armaturi suplementare în rosturile orizontale ale zidăriei. Golurile pentru coşuri şi ventilaţie trebuie amplasate în alte locuri decît la intersecţiunile zidurilor, iar golurile pentru uşi şi ferestre trebuie amplasate astfel, încît zidăria dintre ele să aibă dimensiuni cari să asigure rigiditatea şi rezistenţa construcţiei la sarcinile seismice. Cînd această condiţie nu poate fi îndeplinită, plinurile orizontale şi verticale dintre goluri trebuie executate din zidărie armată sau complexă (cu stîlpişori verticali de beton armat turnaţi în zidărie şi centuri orizontale).
Din punctul de vedere al modului de execuţie, se deosebesc:
Zid cu goluri; Zid de cărămidă sau de materiale ceramice» al cărui interior are un sistem de goluri, amenajate fie prin aşezarea specială a materialului, fie prin folosirea unor blocuri cu goluri în interior (de ex.: cărămizi cu goluri, cărămizi găurite, blocuri de beton cu goluri, etc.). Zidurile cu goluri sînt neportante şi se folosesc la clădiri, ca pereţi de umplutură sau ca pereţi despărţitori. Prezintă avantajul că au greutate proprie mică şi izolează bine termic şi fonic.
Zid masiv: Zid cu grosime relativ mare, executat din blocuri de materiale grele (cărămidă, piatră, blocuri de beton, etc.) sau din beton turnat. Zidurile masive sînt, de obicei, ziduri de rezistenţă, şi sînt rezemate pe fundaţii. Se folosesc ca pereţi portanţi, exteriori sau interiori, ca ziduri de sprijin, ca ziduri de baraj , de fundaţii, etc.
Zid perforat: Zid cu grosime mică, avînd un sistem de goluri (cu forme geometrice sau florale) cari îl traversează şi cari sînt obţinute, fie prin aşezarea corespunzătoare a blocurilor, dacă zidul e de cărămidă sau de piatră, fie prin aşezarea unor piese de lemn între pereţii cofrajului, dacă zidul e de beton. Zidurile perforate sînt folosite ca ziduri de gard, ca balustrade, parapete, ca elemente arhitectonice sau ornamentale, etc.
Zid uşor: Zid cu grosimea relativ mică, constituit din materiale cu greutate specifică mică (de ex. blocuri de beton de zgură, de beton celular, de materiale uşoare aglomerate, etc.). Se foloseşte numai ca perete interior despărţitor, la clădiri, ca perete de umplutură, ca perete izoiant la încăperile instalaţiilor frigorifere, etc., deoarece izolează bine termic ş: fonic.
Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc:
Zid antifoc: Zid de coamă, care depăşeşte planele învelitorii unui acoperiş, pentru a împiedica propagarea incendiului de la o parte a unei clădiri la părţile vecine, prin şarpanta acoperişului. Sin. Zid de incendiu, Zid parafoc.
Zid de căptuşire: Zid de piatră sau de beton, care căptuşeşte faţa unui taluz a cărui înclinare e mai mare decît unghiul taluzului natural, pentru a mări stabilitatea taluzului şi a împiedica degradarea lui sub acţiunea agenţilor atmosferici şi a apelor de ploaie, sau care căptuşeşte faţa rocilor degra-dabile, la săpăturile în stîncă, pentru a împiedica alterarea rocilor sub acţiunea agenţilor atmosferici.
Zid de coamă: Zid de cărămidă aşezat transversal într-o clădire şi care e ridicat pînă sub învelitoarea acoperişului, pentru a susţine panele acestuia şi pentru a împărţi spaţiul podului în mai multe compartimente.
Zid de fundaţie: Zid de beton, simplu sau armat, de piatră sau (mai rar) de cărămidă, construit sub nivelul terenului, într-o săpătură al cărei fund se găseşte sub adîncimea de îngheţ a pămîntului, şi care constituie fundaţia unui peretel a unui zid portant sau a unui element de construcţie, ori a unei piese care se reazemă pe toată lungimea lui (de ex.: planşeu, grindă de rulare, gard, etc.). Zidurile de fundaţie de cărămidă sau de piatră trebuie să fie executate din zidărie legată cu mortar de ciment sau de alt liant hidraulic, pentru ca mortarul să nu fie dezagregat de apele de infiltraţie sau de apele subterane. Zidurile de fundaţie se execută mai late decît elementele pe care le susţin, pentru ca încărcările să fie repartizate pe teren pe o suprafaţă mai mare, cum şi pentru a se putea alinia mai bine elementul aşezat pe fundaţie. Dacă încărcările pe zidul de fundaţie sînt prea mari, acesta se execută cu feţele laterale înclinate de la interior spre marginile inferioare, sau se execută în trepte, pentru ca presiunea pe teren să nu depăşească limitele admisibile.
Zid de gard: Zid de cărămidă, de piatră, de beton simplu sau de beton armat, cu înălţimea relativ mică, folosit ca împrejmuire la grădini, la parcuri, terenuri de sport, etc. Poate fi executat ca perete plin sau cu goluri, continuu sau aşezat între stîlpi (de zidărie sau de beton), ori întărit prin contraforturi; poate avea grosimea uniformă pe toată înălţimea sau poate fi mai gros la bază. Uneori, partea inferioară e mult mai groasă, pentru a constitui un soclu. Partea superioară e executată în formă de acoperiş, cu una sau cu două pante, şi e acoperită cu ţigle, cu olane, plăci de piatră, etc., pentru a uşura scurgerea apelor. Zidurile de gard executate din zidărie şi din beton simplu au fundaţii continue, executate de obicei din acelaşi material ca şi zidul, iar cele de beton armat pot avea fundaţii continue de beton simplu sau fundaţii izolate, dacă zidul are stîlpi de susţinere.
. Secţiune verticală (a) şi jumătate vedere în plan (b) ale unei culee de zidărie 1) culee- 2) zid întors. 3) cusinet, 4) zid de gardă. 5) sfert de con.
Zid de gardă: Zid vertical care prelungeşte o culee de zidărie deasupra nivelului superior al cusineţilor, şi care e
Zid
657
Zid
II. Schema împrăştierii lamei de apă deversate cu ajutorul zidurilor de împrăştiere-1) baraj: 2) deversor: 3) ziduri de împrăştiere: 4) bief aval.
destinată să sprijine terasamentele situate deasupra acestui nivel (v. fig. /). La podurile de cale ferată, pe zidul de gardă se montează opritorul de balast (v.).
Zid de împrăştiere: Fiecare dintre zidurile aşezate în aval de deversorul unui baraj, înclinate faţă de axa longitudinală a biefului aval, şi cari au rolul de a împrăştia pe toată lăţimea radierului lama de apă deversată şi a micşora energia curentului (v. fig. //). Din punctul de vedere al disipării energiei hidraulice, zidurile de împrăştiere lucrează la fel ca disipatoarele de energie cu creneluri.
Forma, dimensiunile şi distribuţia optimă în plan a zidurilor de împrăştiere se determină experimental pe modele în laboratoare hidrotehnice.
Zid de rezistenţă: Zid executat din materiale grele şi cu rezistenţe mecanice mari, destinat să preia forţe exterioare
aplicate direct sau să susţină celelalte elemente ale unei construcţii (planşeuri, acoperiş, pereţi despărţitori, etc.) şi să transmită la teren, prin intermediul fundaţiilor, forţele şi greutatea proprie a elementelor pe cari le susţine, cum şi încărcările directe şi incidentale cari acţionează asupra acestora. Poate fi executat din cărămidă, din piatră, din blocuri de beton, din beton turnat, simplu sau armat, şi e aşezat totdeauna pe o fundaţie. Zidurile de rezistenţă sînt folosite ca pereţi interior sau exteriori de rezistenţă, ca ziduri de sprijin, culee de poduri, ziduri de diguri sau de baraje, etc.
Zid de sprijin: Zid masiv de rezistenţă, de zidărie, de beton simplu sau de beton armat, aşezat vertical sau puţin înclinat, destinat să preia împingerile orizontale ale unui teren, ale unei mase de material granular, sau ale apei, cum şi eventuale încărcări utile, şi să le transmită la teren, direct sau prin intermediul unei fundaţii. Din acest punct de vedere, afară de zidurile pentru reţinerea şi consolidarea taluzelor, fac parte din categoria zidurilor de sprijin şi cu leele de poduri, zidurile de cheuri şi unele d i-g u r i.
Din punctul de vedere al modului cum sînt preluate forţele exterioare, se deosebesc: ziduri de greutate sau mas i v e, cari rezistă la forţele exterioare prin acţiunea greutăţii proprii, şi la cari stabilitatea e asigurată prin echilibrarea momentului de răsturnare datorit împingerii, prin momentul de stabilitate datorit greutăţii proprii; ziduri uşoare, la cari elementele componente sînt solicitate la compresiune, la întindere sau la încovoiere — şi la cari momentul de răsturnare e echilibrat de momentul forţelor de reacţiune ale terenului.
Zidurile de greutate se execută din beton simplu, din zidărie de piatră şi din căsoaie de beton armat, turnat sau prefabricat, umplute cu piatră, cu nisip sau cu pămînt. Din punctul de vedere al poziţiei pe care o pot avea, se deosebesc ziduri de sprijin verticale şi ziduri de sprijin înclinate. Din punctul de vedere al formei axei mediane a secţiunii transversale, se deosebesc ziduri de sprijin drepte, la cari axa mediană e o linie dreaptă, ziduri de sprijin frînte, la cari axa e o linie frîntă — şi ziduri de sprijin curbe, la cari axa mediană e o linie curbă. Alegerea formei secţiunii transversale depinde de mărimea împingerilor, deoarece rezultanta împingerilor şi a greutăţii proprii trebu ie să cadă în interiorul bazei secţiunii verticale transversale, pentru a asigura stabilitatea, respectiv să cadă în treimea mijlocie a bazei, la zidurile
executate din materiale cari nu rezistă la tensiuni de întindere (v. fig.///), pentru a evita aceste tensiuni. Forma secţiunii transversale verticale a zidurilor de greutate poate fi un dreptunghi, un paralelogram, un trapez sau un poligon.
Zidurile dreptunghiulare se folosesc pentru împingeri mici şi pentru înălţimi mici de construcţie, fiind mai uşor de executat, deoarece pentru împingeri şi înălţimi mari de construcţie secţiunea trebuie să aibă o bază mare pentru a se realiza condiţia de echilibru al zidului. Zidurile cu secţiuni în forma de paralelogram, de trapez sau de poligon, au o stabilitate mai bună şi realizează economii de material, deoarece, rezultanta e de-
III.
Compunerea forţelor cari acţionează asupra ziduri (or de sprijin de greutate (macive). a) zid dreptunghiular, vertical; b) zid dreptunghiular înclinat; c) zid vertical cu baza îngroşată; d) zid trapezoidal, înclinat; e) zid frînt; f) zid curb ; Cp) curba de presiune; £, £x şi £2 împingerea pămîntului; G) greutatea proprie totală a zidului; Gx şi G2) greutăţi proprii parţiale ale zidului; G3) greutatea proprie a fundaţiei; R) rezultanta forţelor; Rt) rezultanta la plasată către mij- nivelul superior al fundaţiei; a şi b) limitele treimii locul bazei, iar	mijlocii,
lăţimea zidului
creşte progresiv către bază. Secţiunea cea mai raţională e cea de egală rezistenţă, adică aceea la care axa mediană coin-
IV. Tipur de ziduri de sprijin de greutate (masive).
1 şi 2) ziduri verticale; 3 si 4) ziduri înclinate; 5) zid curb; 6) zid vertical cu parament curb; 7) zid curb cu grosime variabilă, în trepte; 8) zid frînt.
cide cu linia de presiune. în practică, zidurile de egală rezistenţă se folosesc rar, deoarece prezintă dificultăţi de execuţie,
42
Zid
658
Zid
şi se folosesc ziduri cu secţiune apropiate de ale acestora şi cari asigură stabil itatea construcţiei şi realizarea de economii cît mai mari de material şi de execuţie. Uneori, pentru a mări stabilitatea şi a împiedica alunecarea zidului, fundaţia acestuia se execută înclinată, pentru ca rezultanta forţelor să fie perpendiculară pe planul de rezemare al fundaţiei (v. fig. IV). Zidurih de greutate cu căsoaie se execută, fie din chesoane deschise de beton armat, cari se umplu cu materiale grele, fie d in elemente prefabricate, cari se îmbină între ele şi formează o căsoaie care se umple cu materiale grele (v. fig. V). Zidurile cu chesoane de beton armat se folosesc, în special, la executarea cheurilor, deoarece chesoaneie pot fi aduse la locul de execuţie prin plutire. Zidurile cu chesoane executate din piese prefabricate se folosesc, în special, la lucrări provizorii, deoarece pot fi demontate şi transportate în alte locuri. —
Zidurile de sprijin uşoare se execută din zidărie de piatră, din beton simplu sau din beton armat. Zidurile de zidărie şi de beton simplu se execută sub forma de bolţi verticale sau înclinate rezemate pe contraforturi cari transmit forţele la fundaţii izolate (v. fig. VI). Grosimea zidă-
V. Zid de sprijin cu căsoaie executate din piese prefabricate. 1) căsoaie executate din piese prefabricate; 2) umplutură; 3) piese de ancorare.
VI. Ziduri de sprijin uşoare, cu boltă de zidărie (secţiuni transversale). o) zid cu boltă verticală; b) zid cu boltă înclinată; 1) boltă de zidărie cu grosime variabilă în trepte ; 2) boltă orizontală; 3) contrafort; 4) coronament; 5) fundaţie; 6) boltă înclinată; 7) taluzul natural al umpluturii.
consecinţă ca şi la plăcile zidurilor cu placă şi contraforturi, împingerea laterală a bolţilor poate fi preluată de tiranţi sau de contraforturile de la marginea zidului. Zidurile de sprijin cu bolţi prezintă avantajul că realizează economii de material mai ales dacă bolţile sînt executate ca suprafeţe autoportante. —■
Zidurile de beton armat în unghi sînt folosite cel mai mult şi sînt constituite, în principal, dintr-o placă verticală, care formează peretele zidului, şi dintr-o placă orizontală sau puţin înclinată, care formează talpa zidului. Se deosebesc trei tipuri de ziduri de sprijin în unghi: ziduri Vil. Zid de sprijin cu bolţi conice, în unghi fără nervuri, ziduri în	multiple	(schemă),
unghi cu nervuri şi ziduri în unghi
cu nervuri şi cu grinzi (v, fig. VIU). Zidurile în unghi fără nervur i sînt constituite dintr-o placă verticală de beton armat şi dintr-o placă orizontală, încastrate una
VIII. Ziduri de sprijin în unghi, o) zid simplu; b) zid cu nervuri; c) zid cu nervuri şi cu pinten; d) zid cu nervuri, cu talpa înclinată; e şi f) ziduri cu nervuri şi cu grinzi orizontale; g) zid cu nervuri şi cu placă de descărcare; h) zid înclinat, cu pinteni si cu placă de descărcare; 1) nervură; 2) grinzi orizontale; 3) pinteni; 4) placă de descărcare.
riei bolţii poate fi constantă pe toată înălţimea zidului, sau poate creşte spre baza lui, progresiv sau în trepte.
Zidurile uşoare de beton armat se execută cu placă şi contraforturi, cu bolţi multiple şi contraforturi, cu talpă (ziduri de sprijin în unghi) sau cu ancoraje (ziduri ancorate). Zidurile de beton cu contraforturi sînt constituite dintr-o placă de beton armat, verticală, încastrată în contraforturi de zidărie de piatră sau de beton. Placa poate avea grosimea uniformă pe toată lăţimea, în care caz armarea se măreşte către partea inferioară a zidului, se poate îngroşa progresiv către bază, în care caz armarea e aceeaşi pe toată înălţimea zidului, sau se poate îngroşa în trepte, armarea fiind aceeaşi pe toată înălţimea unui tronson. — Z i d u r i I e de beton armat cu bolţi multiple sînt con-stituite din bolţi cilindrice sau conice (v. fig. VII), aşezate vertical sau înclinat şi cari sînt încastrate în contraforturi cu secţiune constantă sau variabilă (triunghiulare). Grosimea bolţii poate fi constantă pe toată înălţimea zidului, sau poate creşte către bază, progresiv sau în trepte. Armarea bolţii se face în
în alta — şi care lucrează la încovoiere, ca nişte console. Placa verticală se execută, fie cu grosime egală pe toată înălţimea, fie cu grosime variabilă progresiv sau în trepte. Armarea ei se execută m consecinţă: se măreşte progresiv către bază, se măreşte de la o porţiune la alta, fiind constantă pe înălţimea unei trepte, sau e constantă pe întreaga înălţime. încastrarea celor două plăci se întăreşte, de obicei, printr-o vută. Zidurile în unghi cu nervuri sînt constituite dintr-o placă verticală, dintr-o placă orizontală şi din nervuri verticale, aşezate în plane paralele şi perpendiculare pe planul plăcii verticale, şi a căror secţiune creşte progresiv către baza zidului. Toate elementele sînt încastrate unele în altele, iar încastrarea poate fi întărită prin vute. Plăcile se calculează şi se armează ca o placă continuă, iar nervurile se calculează şi se armează ca o grindă în consolă cu secţiunea în T, variabilă. Grosimea plăcii verticale poate fi constantă sau variabilă, ca la zidurile fără nervuri. Zidurile în unghi cu nervuri şi cu grinzi sînt asemănătoare celor cu nervuri, cu deosebirea că placa
Zidar
659
Zidărie
verticală reazemă nu numai pe nervurile verticale, ci şi pe grinzi orizontale aşezate între acestea. — Stabil itatea zidurilor în unghi e asigurată de greutatea pămîntului de deasupra tălpii, care produce un moment de sens contrar momentului produs de împingerea pămîntului. Pentru a mări stabilitatea se execută, între nervuri, una sau mai multe platforme de descărcare, iar placa orizontală se prelungeşte şi dincolo de pianul plăcii verticale. Pentru a împiedica alunecarea zidului, placa inferioară se execută cu unu sau cu doi pinteni, cari se incastrează în teren, sau se execută înclinat, de la peretele vertical către masivul de teren. Zidurile în unghi prezintă avantajul căsînt economice şi uşor de executat. Pot fi executate din beton turnat sau din beton prefabricat, în formă de tronsoane cari pot fi demontate, la nevoie, şi pot fi transportate la altă lucrare. Folosirea zidurilor prefabricate prezintă avantaje, în specia! la executarea zidurilor de sprijin de la rampele de încărcare şi de la peroane, cum şi la executarea cheu-rilor. —
Zidurile de sprijin ancorate sînt constituite din plăci de beton armat 'încastrate în teren şi ancorate prin tiranţi de beton armat îngropaţi (v. fig. IX). Prezintă
IX. Zid de sprijin uşor, ancorat (secţiune transversală).
1) zid de palplanşe; 2) tirant; 3) ancoraj.
avantajele că se execută uşor şi repede, că pot fi executate din prefabricate şi sînt economice. Se folosesc la lucrări de mică importanţă, sau provizorii (de ex. la sprijiniri).
X. Culee cu ziduri întoarse. a) cuiee cu Jduri întoarse şi sferturi de con (elevaţie şi jumătate plan): bşî c) culee cu ziduri întoarse şi aripi (elevaţie şi jumătate plan): d) culee care fac corp comun cu zidurile întoarse cari au fundaţii proprii (secţiune transversală prin culee şi secţiune transversală prin zidurile întoarse); e) culee separată pintr-un rost de dilataţie de zidurile întoarse cari au fundaţii proprii (secţiune transversală prin culee); 1) culee; 2) zid întors; 3) sfert de con.
4) aripă; 5) zid de gardă; 6) antretoaze.
Zid despărţitor: Zid interior construit, în general, din materiale uşoare, şi destinat să separe spaţiile mari, limi-
tate de zidurile exterioare, în compartimente mai mici, ale căror dimensiuni să corespundă destinaţiei lor. Se execută din cărămizi găurite sau cu goluri, din beton uşor, din blocuri de materiale uşoare aglomerate.
Zid întors: Zid de sprijin vertical aşezat la fiecare dintre capetele unei culee de zidărie, într-un plan perpendicular pe planul acesteia, şi care e desţinat să sprijine lateral tera-samentul de lîngă culee. Racordarea taluzului terasamentelor cu zidurile întoarse se face fie prin sferturi de con (v. fig. X a), cînd zidurile întoarse au lungime mare, fie prin aripi (v. fig. X b şi c), cînd au lungime mică.
Zidurile întoarse pot face corp comun cu culeea, în care caz pot avea fundaţii proprii (v. fig. X d), sau pot fi în consolă (încastrate în culee), ori pot fi separate de culee prin-trun rost de dilataţie, fiind rezemate pe fundaţii proprii independente de fundaţiile culeei (v. fig. Xe).
Zid pinion: Fiecare dintre zidurile transversale, de formă triunghiulară, cari prelungesc, pînă la învelitoarea acoperişului, zidurile exterioare frontale ale unei clădiri cu acoperiş cu unu sau cu două versante, şi cari închid, la capete, spaţiul de sub învelitoare — şi suportă coama şi panele acoperişului. Zidul poate ajunge pînă sub învelitoare sau poate să o depăşească: el poate avea marginile superioare drepte sau executate în trepte (dacă depăşesc învelitorile), pentru a constitui un element ornamental de exterior.
î. Zidar, pl. zidari. Cs.: Lucrător calificat care execută lucrări de construcţie din zidărie de cărămidă, de piatră naturală sau artificială şi din mortar (ziduri, pereţi, scări, pardoseli, mozaicuri, tencuieli, etc.), cum şi lucrări de finisare a betonului după turnare.
2.	Zidăria căldării. Termot.: Sin. înzidire (v. înzidire 4), Căptuşeală (v. Căptuşeală 6).
3.	Zidărie, pl. zidării. 1. Cs.: Masă de material alcătuită din blocuri sau din plăci, de piatră naturală sau artificială, aşezate ordonat după anumite reguli prescrise şi legate sau nelegate între ele cu mortar sau cu piese metalice — din cari sînt formate unele elemente de construcţie (pereţi, ziduri, stîlpi, bolţi, etc.), unele construcţii (ziduri de sprijin, diguri, baraje, drenuri, etc.) sau care realizează o umplutură masivă.— Prin extensiune, se consideră zidării şi betoanele simple şi pămîntul turnat în cofraje.
La clădirile amplasate în zone seismice, zidăriile trebuie executate astfel, încît să reziste la solicitările produse de cutremure. Materialele de execuţie trebuie să fie aderente, iar felul zidăriei să corespundă categoriei stabilite de pres-cripţiuni. în zidărie se amenajază rosturi antiseismice, cari trebuie să coincidă cu rosturile de dilatare sau de trasare, iar la construcţiile cu subsoluri parţiale să coincidă cu secţiunile de separaţie dintre porţiunile cu subsol şi fără subsol. Rosturile antiseismice se pot oprii deasupra fundaţiilor şi trebuie executate astfel încît să asigure separarea completă a suprastructurilor distincte ale construcţiei.
Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc:
Zidărie de placare: Zidărie destinată să acopere faţa văzută a unei lucrări de zidării, pentru a o apăra de intemperii şi pentru a-i da aspectul corespunzător destinaţiei construcţiei sau compoziţiei arhitectonice a acesteia, sau pentru a-i mări capacitatea de izolare termică şi fonică. Poate fi executată din blocuri sau din plăci de piatră naturală (granit, bazalt, sienit, diorit, marmură, etc.) sau artificială (cărămizi smălţuite, faianţă, teracotă, gresii ceramice, mozaicuri
42
Zidărie
660
Zidărie
I. Ancorarea zidăriei de placare.
o) zidărie ancorată cu cîrlige de scelement;
b)	zidărie ancorată cu cîrlige-furculiţe;
c)	zidărie cu blocuri legate cu scoabe speciale; 1) zidărie placată; 2) zidărie de placare; 3) strat de mortar; 4) cîrlig de scelement; 5) cîrlig-furculiţă de scelement; 6) scoabă specială.
turnate, beton, etc.), ori poate fi turnată din beton, într-un strat continuu, a cărui faţă se prelucrează ulterior (prin bu-ciardare, raşchetare, şpiţuire, ciocănire, gradinare, etc.) şi se împarte de obicei, prin rosturi false, săpate, pentru a imita apareiajele de piatră naturală. Zidăria de placare alcătuită din blocuri sau din plăci poate fi executată odată cu zidăria pe care se aplică, sau ulterior. în primul caz, fixarea blocurilor sau a plăcilor se face, fie prin încastrarea unora dintre piesele zidăriei de placare, în zidăria placată, fie prin ţeserea pieselor de placare cu piesele zidăriei placate. în al doilea caz, piesele zidăriei de placare se fixează printr-un strat de mortar, intercalat între ele şi faţa zidăriei placate, şi prin piese specialedeancorare(v.fjg. I).
Zidăria de placare turnată se execută odată cu executarea zidăriei placate, prin turnarea betonului între faţa interioară a cofrajului şi faţa zidăriei placate.
Zidărie de umplutură: Zidărie (de materiale uşoare sau materiale cu goluri, ori amenajată cu goluri interioare) executată între elementele de rezistenţă ale unui schelet de lemn, de metal sau de beton armat, pentru a realiza un perete destinat să izoleze o încăpere de mediul exterior sau de o altă încăpere, fără a prelua încărcări, sau care se execută pentru a umplea golul dintre două construcţii, dintre teren şi o construcţie, etc., în diferite scopuri (de ex. pentru drenarea apelor).
Zidărie neportantă: Zidărie executată cu grosimi mici sau din materiale uşoare — şi care e destinată să separe spaţiile mari, limitate de zidăria de rezistenţă, în compartimente mai mici, ale căror dimensiuni să corespundă destinaţiei lor, — şi să izoleze termic şi fonic. Se execută din cărămizi găurite sau cu goluri, din	blocuri de	materiale	uşoare
aglomerate, din beton uşor, din	pietre	naturale	uşoare	(de
ex. tufuri vulcanice), etc.
Zidărie portantă: Zidărie executată cu grosimi mari sau din materiale grele şi cu rezistenţă mecanică mare (cărămizi pline, piatră naturală, blocuri de beton), şi care e destinată să preia direct forţe exterioare (de ex. ziduri de sprijin, baraje, diguri, etc.) sau să suporte alte elemente de construcţie şi să transmită la teren greutatea acestora, cum şi încărcările cari acţionează asupra lor şi forţele exterioare.
Din punct de vedere al modului de legare a elementelor componente, se deosebesc:
Zidărie cu mortar: Zidărie ale cărei elemente componente sînt legate între ele printr-un strat de mortar aşezat între feţele lor vecine, printr-o masă de mortar care umple golurile dintre piesele zidăriei sau prin înglobarea acestora în mortar. Sin. Zidărie zidită.
Zidărie uscată: Zidărie ale cărei elemente componente nu sînt legate printr-un strat sau printr-o masă de mortar, ea fiind executată numai prin aşezarea ordonată a pieselor. Stabilitatea zidăriei şi repartizarea încărcărilor la î ntreaga ei masă se obţin numai prin aşezarea strînsă a pieselor componente şi prin dispunerea acestora astfel, încît să formeze legături transversale şi longitudinale, sau prin folosirea unor piese metalice cari se îmbină cu piesele zidăriei şi cari sînt aşezate în rosturile dintre acestea.
Din punctul de vedere al modului de aşezare a materialului, se deosebesc:
Zidărie cu rosturi: Zidărie alcătuită din piese izolate (blocuri, plăci) şi care se execută prin aşezarea fiecărei piese lîngă şi peste piesele vecine, astfel încît acestea să se alipească prin feţele lor laterale (la zidăriile uscate) sau să rămînă între acestea spaţii strîmte cari se umplu cu mortar (la zidăriile cu mortar). La Zidăriile aparente (la cari feţele văzute nu sînt acoperite de alte materiale), rosturile se prezintă sub forma unor şănţuleţe sau a unor benzi înguste, cu traseu rectiliniu sau neregulat, cari încadrează feţele văzute ale pieselor zidăriei. Forma şi modul de executare a rosturilor depind de efectul estetic urmărit (v. sub Zidărie de cărămidă).
Zidărie turnată: Zidărie la care materialul e turnat, sub formă de pastă fluidă sau vîscoasă, în cofraje, în cari se întăreşte. Feţele văzute ale zidăriei sînt netede.
Din această categorie face parte zidăria de beton obişnuit şi ciclopean şi, prin extensiune, zidăria de pămînt monolit.
Din punctul de vedere al modului de execuţie, se deosebesc:
Zidărie ciclopean ă: Zidărie de piatră naturală, fără mortar, executată din blocuri de dimensiuni mari, legate sau nelegate între ele prin piese metalice. Poate fi executată din piatră brută, din piatră cioplită sau de talie, sub forma de zidărie în straturi, de zidărie mozaic sau poligonală.
Zidărie cu goluri: Zidărie al cărei interior are un sistem de goluri de diferite forme şi dimensiuni, realizate fie prin folosirea unor materiale fasonate cu goluri interioare, fie printr-o astfel de aşezare a pieselor, încît să se realizeze spaţii goale, izolate sau comunicante (v. fig. II). Materialele
II. Tipuri de zidărie cu goluri.
1) zidărie cu rînduri continue de legătură (cu cărămizi aşezate pe lat) şi cu legături izolate; 2) zidărie cu cărămizi aşezate pe lat, cu legături izolate; 3) zidărie cu cărămizi aşezate pe muchie, cu legături izolate; 4) zidărie de cărămidă cu goluri; 5) zidărie de cărămidă găurită.
cu goluri folosite cel mai des sînt cărămizile găurite sau cu goluri — şi blocurile ceramice sau de beton, cu goluri sau celulare. Zidăria cu goluri realizate prin aşezarea pieselor poate fi executată din cărămizi, din blocuri de piatră naturală, din blocuri de beton, din blocuri ceramice, etc. E formată din doi pereţi continui, distanţaţi şi consolidaţi prin legături transversale de blocuri sau de plăci de acelaşi material sau de material diferit, ori prin legături metalice (platbande, rabiţ, metal desfăşurat, reţea de oţel-beton, etc.). Legăturile transversale alcătuite din piese de acelaşi material ca restul zidăriei se realizează, fie asezînd din loc în loc
Zidărie
661
Zidărie
Djese transversale pe toată grosimea zidăriei sau pînă la faţa interioară a unuia dintre pereţi, fie prin aşezarea unui strat sau a două straturi de material, continue pe toată lăţimea zidăriei şi realizînd o diafragmă orizontală — sau prin combinarea acestor două procedee.
Zidăria cu goluri se foloseşte numai ca zidărie neportantă, de umplutură sau despărţitoare, şi prezintă avantajele că e uşoară şi izolează bine termic şi fonic.
Zidărie cu umplutură:	Zidărie	cu	goluri
interioare mari, cari sînt umplute cu diferite materiale (v. fig. HI), fie pentru a realiza o zidărie masivă, folosind
IU. Tipuri de zidărie de cărămidă, cu umplutură. 1) zidărie cu legături transversale metalice; 2) zidărie cu legături transversale din diafragme de rabiţten-cuite; 3) zidărie cu două rînduri continue de legătură; 4) zidărie cu curme-zişuri aşezate alternat;
5)	zidărie cu blocuri de umplutură de beton uşor şi cu un rînd de legătură;
6)	zidărie cu legături continue de curmezişuri.
materiale mai ieftine (de ex. zidăria cu umplutură de beton» de pămînt, de moloz), fie pentru a mări capacitatea de izolare termică şi fonică a zidăriei (de ex. zidăria cu umplutură de zgură, de beton celular, de beton de zgură, de rumeguş, etc.).
Zidărie masivă: Zidărie executată din materiale grele, fără goluri la interior, şi care are grosime mare. Se execută din cărămidăplină, din piatră naturală sau din beton şi e, de obicei, portantă.
Zidărie placată:
Zidărie la care faţa sau feţele
/V. Zidărie placată.
1) zidărie de cărămidă placată cu plăci de beton armat; 2) placă de beton armat; 3) ancoră pentru plăcile de beton armat.
văzute sînt acoperite cu blocuri sau cu plăci de piatră naturală sau artificială (v. fig. IV), ori cu un strat de beton, pentru a le face mai rezistente la intemperii şi a le da un aspect corespunzător destinaţiei construcţiei, sau compoziţiei arhitectonice a acesteia, sau pentru a asigura o izolaţie termică şi fonică mai bună, V. şî Zidărie de placare.
Zidărie plină: Zidărie de diferite grosimi, executată fără goluri la interior şi din materiale dispuse în acelaşi fel pe toată grosimea ei. Poate fi portantă, neportantă, sau de umplutură.
Din punctul de vedere al materialului din care se execută zidăria, se deosebesc:
Zidărie de pămînt: Zidărie executată dintr-o pastă vîscoasă de pămînt argilos (lut), fie fasonată în blocuri
cu forme regulate (chirpici, sau cărămizi nearse), legate între ele cu mortar de acelaşi material, fie turnată în cofraje, sau îndesată între doi pereţi de nuiele sau de şipci, a căror faţă văzută este bulgărită prin aruncarea cu putere a pastei de lut, în mai multe straturi, şi nivelarea ei. Se foloseşte la executarea pereţilor unor clădiri în mediul rural, a unor construcţii agricole, etc.
Zidărie de piatră naturală: Zidărie execu-tatădin piesedepiatră naturală de diferiteforme şi dimensiuni (bolovani, blocuri, plăci).
Piatra naturală folosită la executarea zidăriei trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să provină din masive mari şi cît mai compacte; să nu prezinte începuturi de dezagregare fizică sau chimică; să nu fie dezagregată uşor de agenţii atmosferici; să aibă compoziţia chimică şi mineralogică, cum şi structura, cît mai omogene; să nu prezinte crăpături sau goluri umplute cu material pămîntos sau cu alte substanţe; să fie lipsită de pirită, de limonit şi de săruri solubile; să fie cît mai rezistentă ia acţiunea agenţilor chimici din atmosferă (apă de ploaie încărcată cu bioxid de carbon, cu anhidridă sulfurică, etc.); să-şi modifice volumul cît mai puţin la variaţiile de temperatură şi de umiditate; să fie cît mai puţin permeabilă şi cît mai puţin gelivă; să fie cît mai tare; să aibă rezistenţe mecanice corespunzătoare destinaţiei zidăriei; să dea un sunet clar cînd e lovită cu ciocanul; prelucrată prin spargere sau prin cioplire, să prezinte feţe cît mai netede şi muchii cît mai vii, şi să aibă culoare cît mai uniformă.
în general, piatra folosită la executarea zidăriei trebuie să aibă calităţi cu atît mai bune, cu cît zidăria va fi expusă mai mult intemperiilor ( de ex. zidăria aparentă de faţadă) şi agenţilor distrugători (de ex. acţiunii valurilor, a vîntului, etc.), cu cît trebuie să suporte o sarcină mai mare, — sau dacă nu e protejată prin tencuire sau prin placare cu un material mai rezistent.
La alegerea naturii rocii şi la stabilirea condiţiilor pe cari trebuie să le îndeplinească pietrele folosite la executarea zidăriei de piatră naturală, trebuie să se ţină seamă şi de următoarele considerente: condiţiile climatologice particulare ale localităţii în care se execută construcţia; categoria, destinaţia şi concepţia arhitectonică a construcţiei; poziţia în clădire a zidăriei şi rolul pe care trebuie să-l îndeplinească piatra în construcţie; uşurinţa şi posibilităţile de prelucrare a pietrei.
Pietrele naturale cari pot fi folosite la executarea zidăriei sînt: granitul, sienitul, dioritul, porfirul, gabbro-ul, andezitul, bazaltul, ardezia, marmura, gresiile, unele conglomerate, unele calcare, tuful calcaros şi dolomitul. Piatra de granit se foloseşte la executarea fundaţiilor, a soclurilor pentru monumente, a soclurilor clădirilor monumentale, a coloanelor, a pilelor şi culeelor de poduri, a cheurilor şi digurilor, a scărilor monumentale, etc. Granitul folosit la executarea zidăriilor trebuie să nu prezinte fisuri şi să nu conţină feldspat alterat sau mică neagră, deoarece acestea îl fac dezagregabil la intemperii şi geliv. Cele mai bune varietăţi sînt cele cari conţin cît mai mult cuarţ şi au granulele cît mai mici şi mai regulate, deoarece prezintă un aspect agreabil şi au rezistenţe mecanice mai mari. Granitul prezintă dezavantajul că se fisurează la variaţiile brusce de temperatură. Prin lustruire, rezistenţa lui la intemperii creşte. — Sienitul are aceleaşi domenii de folosinţă ca şi granitul, fiind preferit la executarea soclurilor pentru monumente, deoarece se poate lustrui mai bine, datorită lipsei micei — şi fiindcă are un aspect mai agreabil, datorită contrastelor de culori ale mineralelor componente. — Dioritul se poate folosi la soclurile clădirilor şi monumentelor, la scările monumentale şi la coloane, deoarece se lustruieşte frumos. — Porfirul e folosit la executarea coloanelor, a scărilor şi, mai puţin, la executarea
Zidărie
662
Zidărie
soclurilor, deoarece e puţin rezistent la intemperii. Prin lustruire, devine mai rezistent la acţiunea agenţilor atmosferici. — Gabbro-ul e folosit la executarea soclurilor de clădiri şi de monumente. — Andezitul, piatră prin excelenţă bună pentru pavaje, e folosit uneori la executarea coloanelor şi mai rar, la executarea zidurilor. — Bazaltul şi diabazul sînt folosite, în special, la executarea de pavele, calupuri, borduri, etc., pentru drumuri, iar în construcţii, la fundaţii de poduri, la diguri, etc., la socluri, şi ca material de zidărie pentru încăperi reci în subsoluri. — Ardezia se foloseşte, sub forma de plăci, la executarea placajelor interioare de pereţi şi, mai rar, a placajelor exterioare, a plăcilor de acoperiş, etc. E cu atît mai bună, cu cît conţine mai multă silice. Nu trebuie să conţină oxid de calciu, sulfuri, sulfaţi, cărbune, materii vegetale sau bitum, cari o fac alterabilă. Nu absoarbe apa, OU e gelivă şi izolează foarte bine termic. — Marmura e folosită la executarea placajelor interioare şi exterioare pentru pereţi, a soclurilor monumentelor, a scărilor şi a coloanelor clădirilor monumentale. — Gresiile silicioase sînt folosite (ca piatră brută, ca piatră cioplită sau ca piatră de talie) la executarea zidurilor de fundaţie, a zidăriilor de faţadă, a soclurilor de clăd iri şi de monumente, a pilelor şi cuieelor de poduri, a cheurilor, deoarece sînt tari, rezistente la acţiunea agenţilor atmosferici şi la acţiunea unor acizi. Gresiile calcaroase sînt folosite numai la lucrările de zidărie cari nu sînt expuse umezelii şi acţiunii apelor agresive, deoarece au duritate mică, sînt higroscopice şi pot fi dezagregate uşor de apele cari conţin bioxid de carbon şi de sulf. — Dintre conglomerate sînt folosite numai cete silicioase, la executarea de socluri şi zidării, prelucrate sub forma de piatră brută. Dintre calcare se folosesc: calcarul tare, la executarea placajelor, a zidăriei de faţadă şi a soclurilor, înlocuind, uneori, marmura; calcarul oolitic, calcarul cochilifer, şi calcarul numulitic, la executarea zidăriei de faţadă. — Tuful calcaros e folosit la placarea pereţilor (lainterior şi la exterior), a scărilor, a soclurilor de clădiri şi de monumente, etc; deoarece are greutate specifică mică, e rezistent la acţiunea agenţilor atmosferici, şi se poate prelucra uşor prin tăiere cu fierestrăul. Cu timpul, capătă o culoare brună închisă, cu aspect plăcut. — Dolomitul se foloseşte la executarea zidăriei obişnuite de piatră brută sau cioplită.—
Din punctul de vedere al modului de prelucrare, al aşezării şi al dimensiunilor pietrelor folosite la executarea zidăriei de piatră naturală, se deosebesc: zidărie de piatră brută, zidărie de piatră cioplită, zidărie de piatră lucrată şi zidărie mixtă.
Zidărie de piatră brută: Zidărie executată din bolovani de rîu sau din blocuri cu feţele şi muchiile neregulate, obţinute prin debitarea blocurilor mai mari, extrase din cariere. Zidăria de piatră brută se foloseşte la executarea fundaţiilor, a zidurilor portante de faţadă şi a unor zidării de umplutură, înainte de punerea în lucrare, blocurile se cioplesc uşor cu ciocanul, pentru a îndepărta pămîntul de pe ele şi părţile moi sau crăpate, şi pentru a corecta denivelările mai mar'i de pe feţele de aşezare. Grosimea zidurilor de piatră brută trebuie să fie de cel puţin 60 cm dacă piatra e spartă neregulat sau se folosesc bolovani de rîu, şi de cel puţin 50 cm dacă piatra e regulată şi se poate aşeza în straturi. Cînd grosimea zidăriei se stabileşte pe baza izolării termice şi dacă zidăria se tencuieşte, grosimea stabilită se poate micşora cu 5 cm, pentru fiecare strat de tencuială aplicată. Zidăria de piatră brută se execută, fie fără mortar (zidărie uscată), fie cu mortar, cu rosturi orizontale sau neregulate (v. fig. V), sau cu pietrele înglobate în mortar sau în beton. Zidăria uscată e folosită la pereuri, la unele ziduri de sprijin, la unele diguri, la fundaţiile şi soclurile clădirilor de lemn şi ale împrejmuirilor. Pietrele sînt aşezate în straturi cît mai apropiate unele de altele, fără goluri. După aşezare, straturile de piatră se bat uşor cu maiul, pentru ca pietrele să se îndese mai bine. Zidăria cu mortar, în straturi, se foloseşte la fundaţii, la ziduri
V. Tipuri de zidărie de piatră brută.
1) zidărie cu rosturi orizontale (sus: elevaţie; jos: secţiune orizontală); 2) zidărie cu rosturi orizontale, cu rînduri regulate de piatră pentru legătură (elevaţie); 3) zidărie poligonală sau opus incertum (elevaţie); 4) aşezarea pietrelor la colţurile zidu* rilor (liniile întrerupte indică legătura pietrelor la asiza inferioară).
de sprijin, ziduri de împrejmuiri, pereţi de subsoluri, pereuri, socluri, şi pereţi de clădiri, bolţi, coloane, etc. Pietrele se aşază în rînduri continue, orizontale, fo-losinduse, pe cît se poate, pietre de aceeaşi înălţime (v. 1, fig. V). Întîi se aşază pietrele de la faţa zidăriei — (al in i in-du-le cu ajutorul unei sfori), apoi pietrele de la mijlocul zidăriei. Golurile dintre pietrele mai mari se umplu cu pietre mai mici sau cu fărîmi-turi de piatră. După aşezarea fiecărui rînd de pietre se aşterne un pat de mortar, ca re se îndeasă cu mistria, pentru a pătrunde în toate golurile dintre pietre. Deasupra fiecărui rînd de pietre se aşază un pat de mortar, în care se îndeasă cu ciocanul pietrele din rîndul de deasupra. Aşezarea pietrelor dintr-un
rînd trebuie făcută astfel, încît rosturile verticale dintre pietrele a două rînduri consecutive să nu fie în prelungire, în special la faţa văzută, pietrele trebuie alese şi aranjate astfel, încît rosturile orizontale să fie cît mai drepte, iar cele verticale, alternate. Lăţimea rosturiicrtrebuiesăfiede2-*5cm. Faţa văzută a pietrelor trebuie să aibă un contur poligonal, fără unghiuri întrînde şi fără muchii ştirbite — şi să nu aibă aşchii aparente. Dacă pietrele prezintă stratificaţii şi au două feţe plane şi aproximativ paralele, ele trebuie aşezate astfel, încît planul stratificaţiei să fie perpendicular pe direcţia forţelor cari acţionează asupra zidăriei. Pentru a asigura o legătură mai bună a pietrelor, cum şi pentru a uniformiza transmiterea încărcărilor, se recomandă să se aşeze, la fiecare doi metri înălţime de zidărie, cîte un rînd sau două de pietre regulate sau de cărămidă aleasă, cari să dea rosturi orizontale (v. 2, fig. V). Legătura pietrelor la colţurile formate de două ziduri, la încrucişeri sau la ramificaţiile zidurilor, se face prelungind alternativ cîte un strat de pietre al unui zid peste stratul inferior al celuilalt (v. 4, fig. V). La colţuri şi la muchiile superioare ale zidurilor se folosesc pietre cioplite pe două feţe. Zidăria de piatră brută cu rosturi neregulate (zidăria poligonală sau „opus incertum") se execută numai din pietre de carieră, cari trebuie să prezinte cel puţin o faţă cît mai mare (faţa văzută), cu muchii de cel puţin 15 cm lungime, dar cu muchia cea mai lungă de cel mult 1,5 ori dimensiunea cea mai mică a pietrei. Faţa văzută trebuie să aibă un contur poligonal neregulat, cu unghiurile ieşinde, pentru a se putea adapta cît mai bine unghiului intrînd format de două pietre alăturate (v. 3, fig. V). Pietrele se aşază astfel, încît să nu se rezeme direct unele pe altele, ci prin intermediul mortarului
—	şi în nici un punct de pe faţa văzută a zidăriei să nu se în-tîlnească mai mult decît trei rosturi, iar rosturile verticale să nu fie în linie dreaptă. Legătura pietrelor la colţurile, la încrucişerile şi la ramificaţiile zidurilor se realizează aşezînd pietrele astfel, încît rosturile verticale să nu coincidă cu planele feţelor zidului. Zidăria de piatră brută poligonală se
Zidărie
663
Zidărie
foloseşte numai la elevaţii de ziduri. La zidăria cu rosturi orizontale sau neregulate, faţa văzută poate fi tencuită, poate avea rosturile şi neregularităţile acoperite cu mortar pînă la nivelul suprafeţei pietrelor, sau poate fi rostuită după modelul cerut de planurile de arhitectură.
Zidăria de piatră brută cu pietrele înglobate în mortar sau în beton se execută, fie cu cofraj pe o singură parte a zidăriei (la zidurile exterioare), fie cu cofraj pe ambele părţi (la zidurile interioare de subsol). Cofrajul e constituit din panouri de scînduri sprijinite cu bile scurte şi cu contrafişe — şi car' se aşază pe măsură ce înaintează execuţia zidăriei. La zidăria cu pietre înglobate în mortar, pietrele de la marginile zidului se aşază cu faţa liberă lipită de cofraj. Golurile dintre pietre şi faţa interioară a cofrajului se umplu cu piatră spartă. După aşezarea fiecărui rînd de pietre se aşterne mortarul, care se îndeasă bine în goluri. La zidăria în cofraj pe ambele feţe se poate folosi un mortar mai subţire şi se poate executa şi o uşoară vibrare. Zidăria în cofraj prezintă avantajul că se pot realiza suprafeţe perfect plane. Zidăria cu pietre înglobate în beton se execută în cofraj pe ambele părţi ale ei. Fiecare rînd de pietre se aşază pe un strat de beton, gros de 15*• *20 cm, turnat înainte de aşezarea pietrelor. După aşezare, pietrele se înfig în stratul de beton prin batere cu maiul. Aşternerea betonului şi baterea pietrelor cu maiul trebu ie făcute astfel, încît pietrele să fie învelite complet în beton. Pietrele de la marginile zidăriei se aşază la distanţă de cel puţin 5 cm de feţele interioare ale cofrajului. Zidăria executată din pietre înglobate în beton prezintă avantajele că are rezistenţe mecanice mai mari şi poate fi prelucrată mai bine şi mai uşor pe feţele văzute. Deşi zidăria cu pietre înglobate reclamă consum de lemnărie pentru cofraje, ea e mai economică decît celelalte tipuri de zidărie de piatră brută, deoarece manopera e simplificată (în special operaţiile de trasare şi control), şi se execută mai repede.
Zidărie de piatră cioplită: Zidărie executată din blocuri de piatră de carieră, grele de 25---30 kg, de formă aproximativ cubică, paralelepipedicăsau poliedrică, fabricată prin cioplirea sumară a blocurilor mai mari şi mai regulate, extrase din carieră. Zidăria de piatră cioplită se foloseşte la aceleaşi categorii de lucrări ca şi zidăria de^piatră brută, şi, în special, la executarea soclurilor declădiri. în acest caz, pietrele trebuie să aibă faţa văzută (paramentul) fără defecte. Faţa văzută a pietrelor e cioplită din gros, cu muchiile vii, cît mai regulate. Feţele laterale ale pietrelor, perpendiculare pe faţa văzută, se cioplesc la echer, cu ciocanul, pe o fîşie lată de 3***7 cm, pentru a obţine rosturi cît mai drepte şi a uşura aşezarea pietrelor (v. fig. VI).
Zidăria de piatră cioplită se execută în trei tipuri: zidărie cu rosturi orizontale, zidărie mozaic şi zidărie poligonală (v. fig. VII). Zidăria cu rosturi orizontale se execută cu pietre cubice sau paralel-epipedice de înălţimi egaleşi alecăror feţe inferioară şi superioarăsînt cît mai plane şi paralele. Pietrele se aşază în straturi orizontale, de înălţimi cît mai egale; ele sînt separate prin rosturi orizontale continue şi prin rosturi verticale alternate, astfel încît rosturile straturilor vecine să nu fie în continuare (v.î.fig. VII). Pentru micşorarea tasărilor trebuie să se realizeze o corespondenţă cît mai perfectă între rosturile orizontale, iar pentru uniformizarea presiunilor trebuie să se aşeze, la fiecare 2 m înălţime de zidărie, cîte un strat de pietre cioplite pe toate feţele, pe toată grosimea zidăriei. Uneori, din motive arhitec-
tonice, zidăria se execută cu pietre de înălţimi diferite; în acest caz rosturile verticale pot fi în continuare, dar numai pe înălţimea a două straturi de pietre, iar rosturile orizontale pot fi întrerupte (v. 2, fig. VII). Acest fel de zidărie se numeşte
VI. Bloc de piatră cioplită. 1) faţa văzută; 2) coada; 3) feţe cioplite la echer.
VII. Tipuri de zidărie de piatră cioplită.
1) zidărie cu asize orizontale egale; 2) zidărie cu asize orizontale şi cu blocuri inegale; 3) zidărie mozaic; 4) zidărie poligonală.
zidărie modernă. Pentru repartizarea uniformă a încărcărilor trebue să se realizeze, la fiecare 2 m înălţime de zidărie, cîte un rost orizontal continuu. Lăţimea rosturilor la zidăria cu rosturi orizontale trebuie să fie de 1,5***3 cm .—Zidăria mozaic se execută cu pietre poliedrice, cu faţa văzută poligonală (de obicei cu 4---6 laturi) şi dedimensiuni diferite. Pietrele se potrivesc după muchiile feţei văzute, completîndu-se cu pietre mai mici golurile dintre pietrele mai mari, astfel încît rosturile de pe faţa văzută să aibă lăţimi egale. Pietrele trebuie aşezate astfel, încît în nici un punct de pe faţa văzută a zidăriei să nu se întîlnească mai mult decît trei rosturi (v. 3, fig. VII). — Zidăria poligonală se execută cu pietre cari au faţa văzută de aceeaşi mărime şi cioplită după un poligon regulat (pentagon sau hexagon). Faţa văzută a zidăriei are aspectul de fagure (v. 4, fig. VII). La colţuri şi la marginile superioare ale zidăriei se folosesc pietre cioplite special, cu două feţe văzute.
La colţuri, la încrucişeri şi la ramificaţiile de ziduri, legătura dintre piesele zidăriei de piatră cioplită se face în acelaşi fel ca la zidăria de piatră brută. Executarea zidăriei de piatră cioplită e mai dificilă decît a celei de piatră brută, deoarece pietrele au dimensiuni mai mari şi trebuie să se realizeze rosturi egale. înainte de a fi zidite, pietrele se aşază pe pene, se potrivesc şi se controlează cu bolobocul. După aceasta se scot penele, se întinde mortarul şi se aşază fiecare piatră la locul’respectiv, verificîndu-se din nou aşezarea lor.
Feţele văzute ale zidăriei de piatră cioplită pot fi lăsate cum rezultă din cioplire, pot fi prelucrate cu diferite apara-taje (buciurdat, pieptenat, şpiţuit, dărăcit, etc.) sau pot fi tencuite. Rosturile pot fi executate pline, adîncite sau profilate.
Zidărie de piatră lucrată: Zidărie executată din pietre de carieră cari au fost supuse unei operaţii de prelucrare regulată. Pietrele nu trebuie să aibă defecte (găuri, crăpături, vine, incluziuni de argilă sau de oxid de fier, etc.) şi trebuie să prezinte o faţă văzută curată şi care să poată fi prelucrată uşor. Prelucrarea feţei văzute se poate face, fie înainte, fie după executarea zidăriei. Din punctul de vedere al modului
Zidărie
664
Zidărie
VIII. Moloane. o) cu coadă scurtă; b) cu coadă lungă (butisă); 1) faţa văzută; 2) coada; 3) feţe lucrate la echer.
de prelucrare şi de aşezare a pietrelor, se deosebesc: Zidărie de moloane, zidărie de piatră mozaic (poligonală) şi zidărie de piatră de talie. Zidăria de moloane se execută din pietre cari au faţa văzută dreptunghiulară, lucrată regulat şi netedă, iar cele patru feţe laterale, lucrate regulat, la echer, pe o fîşie de 3-*-7 cm, de la marginile feţei văzute (v. fig. VIII). Dimensiunile moloanelor variază între următoarele limite: lungimea feţei văzute,
20---70 cm; înălţimea feţei văzute, 12*--30 cm; coada (distanţa dintre planul feţei văzute şi planul paralel cu ea şi tangent la faţa opusă),
12*”40 cm. După raportul dimensiunilor şi după locul pe care-l ocupă în lucrare, moloanele se împart în patru grupuri: moloane obiş-n u i t e sau cu coadă scurtă, cu o singură faţa văzută; b u t i-s e sau moloane cu coadă lungă, cu o singură faţă văzută; curmezişuri, cari au coada egală cu grosimea zidului şi două feţe văzute; moloane speciale de colţ, cu două feţe văzute cari se întîlnesc în unghi drept şi cari pot fi egale sau diferite. Moloanele obişnuite şi butisele se aşază în prelungire, pentru a se realiza alternarea rosturilor verticale în interiorul zidăriei. Curmezişurile se aşază pe toată grosimea zidurilor, pentru a realiza legătura dintre rîndurile de la marginile zidăriei. Zidăria de moloane se execută în rînduri orizontale, cu rosturi orizontale drepte şi continue, şi cu rosturi verticale alternate, astfel încît două rosturi să nu fie în prelungire pe înălţimea a două rînduri (v. fig. IXa,). Lăţimea rosturilor, la faţa văzută, trebu ie să fie de 1 *"1,5 cm.
Zidăria de moloane poate avea amîndouă feţele văzute lucrate curat, sau numai una dintre ele, cealaltă putînd fi lucrată brut, sau tencuită.
Faţa văzută a pietrelor poatefi prelucrată
din gros cu spiţul, spiţuită fin, buciardată, raşchetată, dărăcită, vermiculată, lustruită/ etc., pe toată suprafaţa, cu chenar sau cu panglică, sau lucrată în bosaje. Modul de execuţie al zidăriei de moloane e asemănător cu cel al zidăriei de piatră cioplită, cu rosturi orizontale, adică potrivindu-se fiecare piatră înainte de fixarea cu mortar. Zidăria de moloane se foloseşte la clădirile mai importante, numai la elevaţii. — Zidăria de piatră mozaic se execută din pietre a căror faţă văzută e poligonală (pentagonală sau hexagonală). Fiecare piatră se taie după şablon, pentru ca faţa văzută să aibă laturi egale cu ale pietrelor alăturate, iar unghiurile egale cu unghiurile intrînde formate de laturile corespunzătoare ale pietrelor alăturate. Faţa văzută a zidăriei de piatră mozaic are aspectul unui fagure cu celulele de mărimi diferite (v. fig. IX b,). Executarea zidăriei de piatră mozaic şi prelucrarea feţelor văzute ale pietrelor sînt aceleaşi ca la zidăria de moloane. Formele pietrelor trebuie alese astfel, încît în nici un punct de pe faţa văzută să nu se întîlnească mai mult decît trei rosturi, iar unghiurile dintre ele să fie, pe cît se poate, egale. — Zidăria de piatră de talie se execută din blocuri paralelepipedice sau cubice de piatră de carieră, cu dimensiuni mari şi forme geometrice regulate, şi cu feţele plane, obţinute prin tăierea după şablon a blocu-
ifiiflfj
IX. Tipuri de zidărie de piatră lucrată (elevaţii) a) zidărie de moloane; b) zidărie poligonală.
£2
c	d
X. Tipuri de zidărie de piatră de talie.
0)	zidărie obişnuită; b) zidărie cu pietre tăiate în coadă de rîndunică; c) zidărie cu pietre cu încheietură dreaptă cu prag; <i) buiandrug de piatră de talie, cu pietre tăiate cu Drag;
1)	blocuri obişnuite; 2) butisă; 3) curmeziş.
rilor mai mari extrase din carieră, şi fasonate şi prelucrate conform detaliilor din desenele de execuţie şi conform destinaţiei construcţiei la care se foloseşte (v. fig. X). Blocurile pot fi prelucrate pe cele patru feţe laterale, pe patru feţe laterale şi pe faţa văzută, sau pe toate feţele. Feţele laterale se prelucrează cu şpiţul şi cu buciarda groasă. Faţa sau feţele văzute se prelucrează în diferite apa-reiaje: rustic, în bosaje, şpiţuit, buciardat gros sau fin, vermiculat, ciocănit, dărăcit, în tăieturi de diamant, lustruit, etc. Muchiile trebuie să aibă lungimea de cel puţin 0,70 m şi să fie vii şi întregi, lipsite de ştirbi-turi şi de crăpături.
Dimensiunile blocurilor variază în funcţiune de felul lucrării şi demijloa-cele folosite la transport şi ridicat. Ele trebuie alese astfel, încît raportul dintre lungimea şi înălţimea blocului să nu depăşească valorile următoare: 5, pentru graniţe, 4, pentru marmuri, — şi 2, pentru gresii şi calcaredure. Pietreledetaliese execută în trei tipuri (obişnuite, butise avînd coada de 1,5 ori mai mare decît a blocurilor obişnuite, şi curmezişuri), pentru a se putea realiza legătura transversală a zidăriei (v. fig. X a,). La zidăria solicitată de forţe capabile să disloce pietrele, acestea trebuie legate între ele prin piese metalice (priboaie, scoabe, plăci în coadă de rîndunică) sau se fasonează pietrele pentru a se putea îmbina între ele, în coadă de rîndunică sau cu îmbinări drepte cu prag (v. fig. X b şi c). Piesele metalice se fac din oţel (pentru pietre din roci vulcanice şi calcaroase) şi din bronz, din alamă, oţel gal van izat sau arămit (pentru pietre de marmură). Executarea zidăriei se face potrivind fiecare piatră la locul destinat şi aşezînd-o pe pene de lemn groase cît lăţimea rostului definitiv. După ce s-a controlat poziţia pietrelor, se ridică fiecare piatră şi se aşterne stratul de mortar, în care penele rămîn înglobate; apoi se aşază piatra la loc, pe penele de lemn, cari se scot după ce mortarul a început să se întărească. în timpul manipulării pietrelor, trebuie să se ia măsuri pentru a evita deteriorarea muchiilor şi a feţelor prelucrate pentru faţadă. Zidăria de piatră de talie se execută în rînduri orizontale, cu rosturi orizontale şi verticale alternate, late de 3***5 mm. Feţele văzute ale pietrelor prelucrate prin şlefuire sau prin lustruire trebuie protejate prin acoperire cu un strat de argilă grasă sau prin lipirea unei hîrtii groase, pentru a nu fi pătate de stropituri de mortar sau de alte substanţe. După terminarea zidăriei şi a rostuirii, stratul de protecţie se îndepărtează prin spălare cu apă caldă şi frecare cu peria de păr şi cu buretele de cauciuc. Graniţele cu faţa spiţuită, buciardată sau frecată se pot spăla cu o soluţie de 3% acid clorhidric. Marmura şi celelalte roci, în special cele calcaroase, se spală cu apă curată şi cu peria de păr. Pentru a evita deteriorarea feţei văzute, acestea se pot prelucra după executarea zidăriei. Zidăria de piatră de talie se foloseşte la executarea elevaţiilor lucrărilor de artă, a clădirilor monumentale, a monumentelor, a bolţilor, a coloanelor, la executarea digurilor, a cheurilor şi, în general, a construcţiilor sau a elementelor de construcţie cari suportă sarcini mari sau concentrate.
~l 1------r—=e
XI. Modul de aşezare şi de legătură a zidăriei de cărămidă.
1) zidărie de 1/4 de cărămidă; 2) zidărie de 1/2 de cărămidă; 3) zidărie de 1 cărămidă; 4) zidărie de 1 Va cărămidă; 5) zidărie de două cărămizi, cu legătură în bloc; 6) zidărie de două cărămizi, cu legătură la şase rînduri; 7) zidărie de 1/2 de cărămidă, cu legătură în lungime; 8) zidărie de o cărămidă, cu legătură în lăţime; 9) zidărie de o cărămidă, cu legătură în bloc; 10) zidărie de o cărămidă, cu legătură în cruce; 11) zidărie de iy2 cărămidă, cu legătură în bloc; 12) zidărie de două cărămizi, cu legătură în bloc; O) zidărie de 2 */a cărămizi, cu legătură în bloc; 13) zidărie de două cărămizi, cu legătură la şase rînduri: rx—ra) succesiunea rîndu-rilor de cărămidă.
XII. Modul de execuţie a legăturii la fiecare rînd.
1) legătura la capătul vertical al zidului, la zidăria de 1 1/2 cărămidă; 2) legătura la capătul verticaral zidului, la~zidă-ria de două cărămizi; 3) legătura Ia colţul zidului, la zidăria de 1 */2 cărămidă; 4) legătura la colţul zidului, la zidăria de două cărămizi; 5) legătura la ramificarea unui zid de 2*/2 cărămizi, cu unul de două cărămizi; 6) legătura la ramificarea unui zid de două cărămizi, cu unul de 1 1/2 cărămidă; 7) legătura la încrucişarea a două ziduri de 1 1/2 cărămidă: 8) legătura la încrucişarea a două ziduri de două cărămizi : r,“*r8) ordinea de succesiune a rîndurilor de cărămidă.
		
	=	
		ii ir'nj
TT
wm
1 u		II IJ
INI!		llllll
mîl		11)11
	II £	
xii ir ii
i ii zfzH
TlTITj IŢTj l j BTIj B
		—. r,		h	¥		ir 1
,1111 numim iît|		
r: 1 „		p	8	 1	U	 ^
Zidării
666
Zidărie
Zidărie de piatră artificială: Zidărie executată din blocuri sau din plăci ori dintr-o masă turnată, de piatră artificială. Se folosesc piatra artificia lă arsă şi piatra artificială aglomerată (nearsă). Piatra artificiala arsă se foloseşte sub forma de cărămizi obişnuite (pline), de cărămizi găurite, de cărămizi speciale, de blocuri ceramice, etc., cari sînt fabricate prin fasonarea unei argile plastice şi sînt arse la o temperatură înaltă, pentru a se transforma într-o masă tare, cu aspectul pietrelor naturale. Materialul e aşezat în rînduri regulate şi e legat printr-un mortar. Piatra artificială aglomerata e formată din materiale minerale (pietriş, nisip, zgură, piatră ponce, etc.) aglomerate printr-un Iiant (ciment, var, ipsos, etc.) şi e folosită fie sub formă de blocuri sau de plăci, fie sub forma monolit (obţinut prin turnarea în cofraje a amestecului plastic şi întărirea lui ulterioară). Zidăria de piatră artificială folosită cel mai des e zidăria de cărămidă, zidăria de cărămidă armată, cea de beton, de blocuri ceramice, şi cea de blocuri aglomerate.
Zidăria de cărămidă e o zidărie executată din cărămizi pline, găurite sau speciale, aşezate alăturat şi unele peste altele, în straturi orizontale şi legate între ele cu mortar de var sau de ciment. Cărămizile trebuie să fie întregi, cu muchiile drepte, să fie arse bine, să nu fie crăpate sau deformate Ia ardere. Folosirea cărămizilor recuperate din dărîmă-turi de ziduri e permisă numai dacă au fost bine curăţite şi
calarea, la fiecare 4---6 rînduri executate cu cărămidă spartă, a două rînduri executate cu cărămizi întregi, sau a unei plase metalice. Zidăria de cărămidă e numită după grosimea pe care o poate avea: zidărie de 1/4 de cărămidă, care are grosimea egală cu înălţimea unei cărămizi, adică 6,5 cm; zidărie de 1/2 de cărămidă, care are grosimea egală cu lăţimea unei cărămizi, adică 12,5 cm ; zidărie de o cărămidă, care are grosimea egală cu lungimea unei cărămizi, adică 25 cm ; zidărie de 1 1/2 cărămidă, care are grosimea de 37,5 cm; etc. Aşezarea cărămizilor depinde de grosimea zidăriei; la zidăria de 1/4 de cărămidă, cărămizile se aşază pe muchie, în lungul zidăriei; la zidăria de 1/2 de cărămidă, ele se aşază pe lat, în lungul, zidăriei; la cele de o cărămidă se aşază pe lat în lung sau transversal; la cele de 1 1/2 cărămidă se aşază una pe lat în lung alături de alta pe lat, transversal; etc. Prin aşezarea combinală a cărămizilor, unele pe lat şi în lung, altele pe lat şi transversal, se realizează legătura în direcţie transversală şi longitudinală a zidăriei. Din punctul de vedere al legăturii, se deosebesc: zidărie cu legătură ia fiecare rînd, ia care rosturile verticale ale unui rînd sînt deplasate cu 1/4 de cărămidă faţă de rosturile rîndurilor superior şi inferior; zidărie cu legătură la cîteva rînduri, la care felul de aşezare al cărămizilor se repetă la fiecare al şaselea rînd şi la care rosturile rîndurilor cu cărămizile aşezate în lung sînt deplasate de la un rînd la
0
l—II—1		nnffl
hun	III»	
"Tramu		
3I_J|_UL_JL
3BT~ll IC
X II II l[
Hm
iUcnd DDoUDca
530 pPPWPW
t
FlffF Ht
ffi
Of
U
lell______L
m
nsir.
«33 5
_j0mi________i	,__________R_»_
ii ii Q	t»	it  ie
4	5
XIII. Modul de execuţie a legăturii la şase rînduri.
1) legătură la capătul vertical al zidului, la zidăria de 1 V2 cărămidă; 2) legătura la capătul vertical al zidului, la zidăria de două cărămizi; 3) legătura la colţul zidului, la zidăria de 1 V2 cărămidă; 4) legătura la colţul zidului, la zidăria de două cărămizi; 5) legătura la încrucişarea unui zid de două cărămizi cu unul de 1 V2 cărămidă; 6) legătura la încrucişarea unui zid de 2 1/2 cărămizi cu unul de două cărămizi; r^"^) ordinea de succesiune a rîndurilor de
cărămid ă.
corespund categoriei de lucrări la care sînt întrebuinţate. Spărturile de cărămidă pot fi folosite la zidăria de umplutură, la zidăria dintre golurile ferestrelor, ca ^umplutură în mijlocul zidurilor, cum şi la zidăria portantă. în ultimul caz trebuie să se asigure uniformizarea transmiterii presiunilor prin inter-
altul cu 1 /2 de cărămidă. La zidăria cu legătură la fiecare rînd, legătura se poate face în patru feluri (v. fig. XI): în lăţime, în lungime, în cruce şi în bloc. Primul şi ultimul rînd de cărămizi trebuie aşezate transversal, oricari ar fi înălţimea zidăriei şi felul legăturii. La schimbarea dimensiunilor transver-
Zidărie
667
Zidărie
XIV. Modul de execuţie a zidăriei la întreruperi.
XV.
1 2
Diferite moduri
sale ale zidăriei trebuie să se facă o legătură transversală, printr-un rînd de cărămizi, la nivelul schimbării secţiunii. La zidăria cu legătură la cîteva rînduri, sub grinzile sau sub alte elemente de construcţie cari reazemă pe zidărie,	H	~1m~
trebu ie să se facă o legătură transversală, oricare ar fi ordinea normală a rîndu-rilor. Legătura zidurilor cari se întîlnesc la colţuri, se ramifică sau se încrucişează, se face ducînd alternativ rînduri le unu i zid peste rîn-durile inferioare ale celuilalt (v. fig. XII şi XIII). Zidurile de cărămidă se execută cu aceeaşi înălţime pe toată lungimea. în cazul întreruperilor în lungul zidăriei, acestea se execută în trepte şi trebuie să înceapă la distanţa de cel puţin 1 m de la locul de întîlnire a zidurilor şi să se termine la cel mult 0,25 m de la acesta (v. fig. XIV). Zidăria cu grosimea pînă la o cărămidă se lucrează pe o faţă, iar cea mai groasă, pe ambele feţe.
Zidăria de cărămidă se execută, fie cu rosturi pline, fie cu rosturi goale (v. fig. XV). în primul caz, mortarul se aşază în rost în exces — şi se îndepărtează cu mistria mor-taru I care iese d in rost. în al doilea caz, mortarul nu umple rostul pînă la margini. Zidăria cu rosturi goale se foloseşte nu-ma i cînd se apl ică otencu ialăpefaţa ei, deoarece prezintă avantajul că tencuiala se prinde mai bine de aceasta, sau la zidăriile cu cărămidă aparentă, la cari feţele văzute nu sînt acoperite cu alt material (tencuială, placaj, etc.).
Din punctul de vedere al metodei de lucru folosite la zidărie se deosebesc: Zidărie zidita cu mistria şi zidărie zidită cu mîna (v. sub Zidire).
Zidăria de cărămidă plină se foloseşte la executarea zidurilor de rezistenţă, a zidurilor despărţitoare, a zidurilor de umplutură, a stîlpilor, a zidurilor de împrejmuiri, a unor ziduri de sprijin, a coşurilor şi a canalelor de ventilaţie de la clădiri, — la executarea zidurilor de protecţie a izolaţiilor, a unor basine, a scărilor, a unor planşeuri, a buiandrugilor, a zidurilor de fundaţie pentru clădiri de mică importanţă, pentru garduri, etc., a arcelor şi a bolţilor pentru uşi şi ferestre, etc. Zidăria de cărămidă cu goluri se foloseşte numai la executarea zidurilor despărţitoare, a zidurilor de umplutură, a unor planşeuri, la placarea zidăriei, etc. Zidăria de cărămidă specială se foloseşte la executarea unor construcţii la cari cărămizile trebuie să aibă forme şi dimensiuni speciale (de ex. la coşuri de fabrici, la bolţi, la cupole, etc.), sau la executarea unor lucrări cari reclamă folosirea unor cărămizi cu calităţi deosebite (de ex. la clădirile cu cărămidă aparentă). Formele şi dimensiunile lor pot fi standardizate, în funcţiune de domeniile de folosinţă, sau sînt fabricate după comandă specială.
Zidăria complexă de cărămidă e alcătuită din porţiuni de zidărie de cărămidă plină şi din fîşii de beton armat, cari lucrează împreună pînă în momentul ruperii. Se
3	*	5	6
de prelucrare a rosturilor de zidărie.
1) rost plin, ras; 2) rost plin, convex; 3) rost gol, concav; 4) rost gol, în unghi; 5) rost gol, înclinat: 6) rost gol, drept.
foloseşte la executarea stîlpilor, a pilaştrilor, a zidurilor solicitate excentric, şi, uneori, a elementelor de rezistenţă solicitate la încovoiere (centuri, grinzi de fundaţie, etc.).
Betonul armat poate fi aşezat fie la interiorul zidăriei de cărămidă (zidărie complexă cu miez de beton armat), fie la exteriorul acesteia (zidărie complexă cu miez de beton), sau pe ambele feţe ale zidăriei de cărămidă. în ultimul caz, pentru a se asigura o aderenţă bună între beton şi zidăria de cărămidă, se recomandă ca betonul să fie turnat în canale amenajate în zidărie ia executarea acesteia, cum şi executarea zidăriei de cărămidă cu rosturile goale pe o adîncime de 1,5***2cm, pentru ca betonul să pătrundă în acestea la turnare.
Zidăria de cărămidă armată e o zidărie de cărămidă plină, cu mortar, în rosturile căreia e aşezată
o	armatură de oţel-beton (sîrme sau bare cu diametrul de 3***8 mm), care rezistă, împreună cu cărămida, Ia acţiunea forţelor exterioare. Armarea zidăriei prezintă următoarele avantaje: măreşte capacitatea portantă a elementelor de construcţie (ziduri sau stîlpi), astfel încît acestea pot fi executae cu secţiuni mai mici; măreşte stabilitatea construcţiilor la acţiunea vîntului şi la cutremure; măreşte rezistenţa elementelor de construcţie la solicitările dinamice şi la vibraţii. Din punctul de vedere al modului de aşezare a armaturilor, se deosebesc două tipuri de zidărie armată:	Zidăria cu
armare transversală, la care armatura e aşezată în rosturile orizontale, — şi zidăria cu armare longitudinală, la care armatura principală e aşezată în rosturile verticale şi e legată cu etriere aşezate în rosturile orizontale ale zidăriei. Armarea transversală se recomandă la stîlpii şi la zidurile solicitate la compresiune, cînd secţiunea zidăriei nearmate nu poate prelua solicitările respective, în cazul cînd excentricitatea forţei normale nu e mai mare decît 0,15 din dimensiunea transversală a elementului de zidărie (măsurată în direcţia excentricităţii), iar gradul de subţi-rime al elementului respectiv nu e mai mare decît 15. Armarea transversală a zidurilor se execută,fie cu reţele de sîrmă sau de benzi confec-ţionated in deşeuri de la ştanţare, fie cu bare transversale de oţel-beton, legatesau sudate la capete cu alte bare, aşezate în lungul zidului, sau cu bare îndoite în zig-zag, în unghi drept, legate sau sudate de bare aşezate în lungul zidului (v. fig. XVI). Armarea transversală a stîlpilor se execută, fiecu reţele rectangu lare de sîrmă cu diametru! de3-'-4mm,fiecu bare de oţel-beton cu d iametru I de 5* •-8 mm, îndoite în formă de pieptene şi aşezate într-un rost cu îndoiturile într-o direcţie, iar în rostul următor, cu îndoiturile în direcţie perpendiculară pe cealaltă (v. fig. XVII).
Procentul de armare transversală trebuie să fie de cel puţin 0,1 % şi de cel mult 1 %. Distanţa dintre barele reţelei, respectiv dintre porţiunile drepte ale barelor îndoite în formă de pieptene, trebuie să	fie	de	cel	puţin	3	cm şi	de	cel	mult
10 cm pentru stîlpi, şi	de	cel	mult	12,5 cm	pentru	ziduri.
Distanţa de la marginea zidăriei pînă la bara din marginea
XVI. Ziduri de cărămidă armată transversal, o) zid armat cu reţea de sîrmă sau de benzi făcute din deşeuri de la ştanţare; b) zid armat cu bare drepte de oţel-beton; c) zid armat cu bare de otel-beton îndoite în zig-zag.
Zidărie
668
Zidărie
armaturii trebuie să fie de cei puţin 2 cm. Reţelele de armare transversală se aşază la cel mult 5 rînduri de cărămidă unele de altele. Pentru a putea controla aşezarea armaturii, se recomandă ca barele să depăşească faţa zidăriei cu
2-*-3 mm. — Armarea longitudinală se foloseşte înurmătoareleca-zuri: cînd excentricitatea forţei normale e mai mare decît 0,15 din dimensiunea transversală a zidăriei (măsurată c	de
în d irecţia excen-	XV//. Stîlpi de cărămidă armată,
tricităţii); c^n<^	o) stîlp	armat transversal cu reţea	de bare, b)	stîlp
gradul de subţiri-	armat transversal cu	bare îndoite	în	formă	de	piep-
me al elementului	tene; C)	stîlp armat	longitudinal,	la	exterior; d)	stîlp
e mai mare dec It	armat longitudinal, la interior; e)	modul de	ancorare
15; la elementele	a	armaturii longitudinale a stîlpilor.
de construcţie supuse la vibraţii; la construcţiile executate în regiuni seismice. Ea serveşte la preluarea atît a forţelor de întindere, cît şi a ce Ier de compresiune. La stîlpi se execută, fie din bare aşezate la interiorul zidăriei, fie din bare aşezate la exteriorul acesteia (în cazul excentricităţilor mari). La ziduri, se execută din bare aşezate la interiorul zidăriei (v. fig. XVIII). Armatura aşezată
b
XVI! . Ziduri de cărămidă armată longitudinal a) asiza inferioară, b) asiza superioară.
la exterior se protejează cu un strat de mortar de ciment, gros de cel puţin 2 cm dacă zidăria stă în mediu uscat, sau de cel puţin 3 cm dacă stă în mediu umed. Se recomandă ca montarea ei să se facă în şanţuri executate în zidărie. Etrierele stîlpilor trebuie acoperite cu un strat de mortar de ciment, gros de cel puţin 1 cm. Cînd armatura e montată în rosturi, acestea trebuie să fie cu cel puţin 5 mm mai late decît diametrul barelor. Barele longitudinale ale armaturii trebuie să aibă diametrul de cel puţin 3 mm dacă sînt aşezate în zona întinsă a zidăriei, şi de cel puţin 8 mm dacă sînt aşezate în zona comprimată. Etrierele se execută din bare cu diametrul de 3---8 mm. Procentul de armare longitudinală, pentru zona comprimată, trebu ie să fie de 0,1 •••2%, iar pentru zona întinsă, de cel puţin 0,05%. Barele verticale se aşază la distanţa de 5 cm unele de altele. Etrierele stîlpilor se aşază la intervale egale cu de cel mult 15 ori diametrul barelor (dar la mai puţin decît 15 cm), dacă armatura longitudinală e aşezată la exterior, — şi la intervale egale cu de cel mult 25 de ori diametrul barelor (dar la mai puţin decît 50 cm), dacă
armatura e aşezată la interiorul zidăriei. Armatura supusă la întindere trebuie ancorată prin ciocuri avînd deschiderea liberă de cel puţin 2,5 ori diametrul barei. Capetele barelor se îndoaie în unghi drept şi se ancorează în beton pe
o	lungime egală cu de 30 de ori diametrul barei, sau de cel puţin 20 cm.
Zidăria de cărămizi s i I i c o-c a l c a r e se execută din cărămizi silico-calcare pline, legate cu mortare de ciment-var sau de ciment-argilă. Se foloseşte la executarea zidurilor exterioare sau interioare, portante sau neportante, ori ca zidărie de umplutură, la unele construcţii industriale (ateliere mecanice, depozite, magazii, remize, hangare, garaje, etc.), la construcţii agrozootehnice, la construcţii provizorii (magazii pentru materiale de construcţie, şoproane, etc.), cum şi la clădiri de locuit în mediul rural.
Zidăria de beton e o zidărie executată din beton turnat în cofraje. Se execută, fie din beton obişnuit, fie din beton ciclopean, adică din beton în masa căruia se înglobează blocuri de bolovani sau de piatră brută de dimensiuni relativ mari. Betonul ciclopean se execută prin turnarea pastei de beton în straturi groase de 15***20 cm şi prin înfigerea blocurilor în masa betonului pe cei puţin jumătate din înălţimea lor. înainte de executare, blocurile trebuie curăţite şi spălate cu apă, pentru a asigura legătura lor cu betonul. Aşezarea blocurilor se face înainte ca betonul să înceapă să facă priză. Blocurile trebuie să aibă dimensiunile transversale egale cu cel mult 1/3 din lăţimea zidăriei, dar mai mici decît 30 cm. Ele se aşază la distanţe de cel puţin 4--*6 cm de marginile cofrajului. îndesarea betonului ciclopean se face prin vibrare. Zidăriile de beton se folosesc la fundaţii, la ziduri de sprijin, pereţi de subsoluri, pile de poduri, diguri, baraje, etc.
Zidăria de blocuri ceramice e o zidărie confecţionată din blocuri de argilă arsă, de dimensiuni şi forme variate, şi cari au goluri la interior (v. fig. XIX). Se foloseşte pentru executarea pereţilor de umplutură, a pereţilor despărţitori, a plan-şeelor, etc.
Zidăria de bIoc uri mari de beton se exe-cutădin blocuri pline sau cu goluri, şi ale căror dimensiuni sînt alese astfel încît greutatea unui bloc să fie mai mare decît 500 kg. Se foloseşte la executarea zidurilor portante şi neportante ale clădirilor de locuit şi soc ia I-culturale, cu cel mult patru caturi, amplasate pe terenuri uniforme netasabile şi situate în afara zonei I de seismicitate.
Blocurile pot fi confecţionate din beton uşor (ya^.
<^1600 kg/m3), din beton cu greutate mijlocie (y^=1600*“
1800 kg/m3), sau din beton greu (y^>1800 kg/m3). Ultimul tip de blocuri se foloseşte numai la executarea soclurilor, a cornişelor şi, uneori, a buiandrugilor.
Betoanele folosite la confecţionarea blocurilor pot avea marca 50, 70, 90 sau 110.
Blocurile folosite la executarea pereţilor exteriori trebuie să fie pline. Blocurile folosite la executarea pereţilor interiori
X/X. Forme de blocuri ceramice cu goluri.
Zidărie
669
Zidire
pot avea goluri al căror diametru trebuie să fie egal cu 1/3 din lăţimea blocului, iar distanţa dintre goluri să fie cel puţin egală cu diametrul golurilor.
Zidăria de blocuri mari de beton se execută cu rosturile orizontale umplute cu mortar de ciment-var de marcă minimă 50 şi cu rosturile verticale umplute cu beton de marcă minimă 110, confecţionat cu agregate cu dimensiuni pînă la 15 mm.
Zidăria de blocuri mici de beton uşor se execută din blocuri cu dimensiunile de 290x240x188 mm confecţionate din beton cu agregate de diatomit, scorie bazal-tică, deşeuri ceramice sau zgură granulată de furnal. Blocurile sînt fasonate cu goluri al căror volum trebuie să fie egal cel mult cu 24%din volumul blocului. Marca betonului trebuie să fie cei puţin egală cu 50.
Zidăria de blocuri mici de beton uşor se foloseşte la executarea pereţilor exteriori sau interiori, portanţi sau neportanţi, cu grosimea de 24 sau 29 cm. Pentru asigurarea legăturii zidurilor la colţuri sau la îmbinări, se folosesc cărămizi cu găur i verticale. La zidirea blocurilor se foloseşte mortar de var cu adaus de ciment.
Executarea zidăriei din blocuri mici de beton uşor se face ca	la zidăria de cărămidă plină.	Rosturile verticale de pe
un	rînd sînt decalate	cu 1/3 —1/2 din lungimea unui	bloc,
faţă de rosturile rîndurilor inferior şi superior.
Rosturile verticale	trebuie să	aibe lăţimea de cel	mult
10	mm, iar rosturile	orizontale,	de cel mult 12 mm.
Zidărie mixtă: Zidărie executată din două sau din mai multe feluri de materiale, sau din acelaşi fel de material, dar cu piese prelucrate diferit. Din punctul de vedere al modului de aranjare a pieselor zidăriei, se deosebesc: zidărie mixtă în adîncime, la care materialele sînt amestecate între
XX. Tipuri de zidărie mixtă.
1) zidărie mixtă în adîncime, de beton şi cărămidă; 2) zidărie mixtă în adîncime, de beton şi piatră brută; 3) zidărie mixtă în adîncime, de cărămidă şi piatră brută; 4) zidărie mixtă la suprafaţă, de piatră de talie şi de piatră brută; 5) zidărie mixtă la suprafaţă, de cărămidă şi de piatră brută.
ele pe toată grosimea zidului, — şi zidărie mixtă h suprafaţă, la care piesele de diferite materiale sau prelucrate diferit sînt aşezate amestecat numai !a suprafaţa zidăriei (v. fig. XX).
Tipuri de zidărie mixtă: zidăria de piatră brută la interior şi de cărămidă la exterior; zidăria de beton la interior şi de cărămidă sau de piatră la exterior; zidăria mixtă la suprafaţă, de piatră de talie şi de piatră cioplită, sau de piatră brută şi piatră cioplită; zidăria cu umplutură; zidăria placată.
Zidăria mixtă e folosită, fie pentru a face economie de anumite materiale costisitoare sau greu de aprovizionat, fie pentru a uşura execuţia zidăriei, sau pentru a crea elemente ornamentale sau arhitectonice.
î. Zidărie. 2. Cs.: Meşteşugul executării lucrărilor de construcţie din cărămidă, din piatră naturală sau artificială şi din mortar, cum şi a lucrărilor de finisaj al betonului. Uneltele, maşinile-unelte şi utilajele folosite în zidărie cuprind unelte de trasare, de marcare şi de control, unelte pentru prepararea mortarelor, pentru punerea în lucrare a materialelor, pentru prelucrarea suprafeţelor, şi utilaj pentru transportul materialelor. Uneltele de măsurare, de trasare, de marcare şi de control sînt: firul cu plumb, pentru verificarea verticalităţii zidurilor; echerul cu cumpănă, bolobocu! şi nivela cu furtun pentru verificarea orizontalităţii asizelor de cărămidă sau de piatră; dreptarul pentru trasarea şi verificarea suprafeţelor piane; colţarui sau echerul, pentu trasarea şi verificarea unghiurilor drepte; scoabele şi reperele de ten-cuit, pentru marcarea grosimii stratului de tencuială. Uneltele folosite la prepararea mortarului sînt: sita şi ciurul, pentru sortarea agregatelor mortarului; varniţa de stins var şi varniţa de mortar, pentru stingerea varului şi prepararea mortarului; sapa de var, pentru amestecul varului în timpul stingerii şi al mortarului. Uneltele folosite la punerea în lucrare a materialelor sînt: ciocanul de zidar, pentru cioplirea şi aşezarea cărămizilor; canciocul şi scafa, pentru aşternerea mortarului pe zid; lopata-cancioc, pentru aşternerea mortarului în cantităţi mari şi pentru nivelarea lui; jgheabul de tencuit, pentru aşternerea tencuielii în cantităţi mari; mistria, pentru aşternerea mortarului în cantităţi mici şi pentru netezirea lui, pentru umplerea rosturilor verticale şi curăţirea de mortar a feţelor zidului; malaua, pentru a aşeza pe ea o cantitate mai mare de mortar, care e aruncat apoi cu mistria pe pereţi sau pe tavan; bidineaua, care serveşte la stropirea suprafeţelor de tencuit; şablonul, pentru tras tencuieiile profilate. Uneltele folosite la prelucrarea suprafeţelor tencuite sînt: drişca, pentru netezirea tencuielii; netezitoarea de colţuri, pentru netezirea tencuielii la unghiurile intrînde; spa-ciul, pentru înlăturarea asperităţilor şi umplerea golurilor; fierul de rostuit, pentru netezirea mortarului din rosturi; peria de sîrmă, raşcheta, buciarda, şpiţul şi rola, pentru prelucrarea feţei tencuielilor. Maşinile de lucru folosite în zidărie sînt: malaxorul pentru prepararea mecanică a mortarului ; maşina de toreretat şi maşina de tencuit, pentru punerea în lucrare a mortarului şi a betonului, prin împroşcare cu ajutorul aerului comprimat; maşina de lustruit betonul, pentru lustruirea pardoselilor de beton sau mozaic; maşina de driş-cuit, pentru drişcuirea mecanică a tencuielilor. Utilajul folosit la transportul materialelor cuprinde: găleata, targa, roaba, tomberonul, containerul şi pompa de mortar, pentru transportul mortarului şi al betonului; samarul şi containerul pentru transportul cărămizilor; scripetele, macaraua-turn şi ascensorul pentru transportul pe verticală al mortarului şi al cărămizilor.
2.	Zidărie. 3. Termot.: Sin. înzidire (v. înzidire 4).
3.	Zidire. Cs.; Operaţia de aşezare, după anumite reguli tehnice, a pieselor sau a materialelor unei zidării şi de legare a acestora, pentru a realiza construcţii sau elemente de construcţie. Zidirea are următoarele faze de lucru: trasarea elementelor de construcţie cari trebuie executate; prepararea materialelor (mortar, beton, etc.); transportul materialelor la locul de lucru; punerea în lucrarea materialelor; controlul lucrării în timpul execuţiei; finisarea lucrării.
Zidurilor, uscarea ^
670
Zimm, diagramele lui ^
Zidăria de piatră artificială şi în special cea de cărămidă se execută prin două procedee: prin zidire cu mistria, şi prin zidire cu mîna (v. fig.).
La zidirea cu mistria, mortarul e aşternut pe suprafaţa ultimului rînd de cărămizi, cu mistria sau cu canciocul; apoi zidarul aşterne cu mistria, pe una dintre feţele înguste ale cărămizii, un strat de mortar care va umplea rostul vertical dintre această cărămidă şi cărăm ida aşezată anterior.
Aşezarea cărămizii şi potrivirea ei se fac prin apăsare şi lovire cu coada mistriei sau cu ciocanul. După aşezarea cărămizii, se curăţă cu mistria mortarul în exces, ieşit din rost, şi se aşază altă cărămidă. O altă variantă a acestei metode consistă în aşezarea cărămizii fără a se pune pe faţa ei mortarul pentru umplerea rostului vertical, ci prin împingerea acestuia cu mistria, de pe patul de mortar către faţa cărămizii aşezate anterior.
Zidirea cu mîna se face, fie cu o singură mînă, fie cu amîndouă mîinile. La zidirea cu o singură mînă, cărămida e ţinută oblic, e înfiptă în patul de mortar aşternut pe zid — şi e împinsă către cărămida aşezată anterior, astfel încît adună mortarul necesar umplerii rostului şi-l împinge către aceasta. La zidirea cu amîndouă mîinile, se aşază cîte două cărămizi deodată. Cărămizile sînt ţinute depărtate şi sînt deplasate, în acelaşi timp, pentru aşezare. La zidirea cu mîna, dacă rosturile se execută pline, mortarul ieşit din rosturi e curăţit cu ajutorul mistriei. La zidurile groase, se poate face zidirea combinată: cu mistria pentru aşezarea cărămizilor de la marginile zidăriei, şi cu mîna, pentru aşezarea cărămizilor dintre rînduri.
1.	Zidurilor, uscarea Cs.: îndepărtarea umezelii persistente din masa zidurilor, provenită din înfiltrarea apei din teren sau din condensarea vaporilor de apă pătrunşi din încăperile cu umiditate mare (băi, spălătorii, etc.).
Mijloacele folosite cel mai frecvent pentru uscarea zidurilor umede sînt: aşezarea unui strat orizontal hidroizolant în masa zidurilor, deasupra nivelului terenului; reducerea secţiunii de pătrundere a umezelii; aplicarea unei hidroizo-laţi’i pe faţa externă a zidului; amenajarea unor canale verticale în interiorul zidului sau a unui perete subţire, interior, distanţat de zidul umed, pentru a permite circulaţia aerului care să antreneze vaporii de apă în exterior; amenajarea în masa zidului a unor orificii echipate cu piese drenate şi evacuarea apei colectate la distanţă pe baza zidului; încălzirea masei zidăriei prin corpuri încălzitoare înglobate în ea; amenajarea unor drenuri exterioare pentru coborîrea pînzei de apă subterane; executarea zidăriei din materiale cu rezistenţă termică mare sau cu porozitate mică; folosirea de placaje impermeabile şi de tencuieli anticondensante; asigurarea unei ventilaţii şi a unei încălziri eficiente a încăperilor; aplicarea unui tratament prin electroosmoză.
2.	Zigomorf. Bot.: Calitatea învelişului intern (corola) sau extern (caliciul) al unei flori de a fi format din petale, respectiv din sepale deosebite între ele ca formă şi ca mărime,
Printr-o corolă zigomorfă se poate duce un singur plan de simetrie (simetrie zigomorfă), spre deosebire de corola actinomorfă, la care petalele sînt asemănătoare
între ele şi dispuse la distanţe egale, între ele şi faţă de ax. Corola zigomorfă se găseşte la: urzica moartă (Lamium album), mazăre, trifoi, levănţică, gura leului, pansea.
Printr-un c a I i c i u zigomorf se poate duce, de asemenea, un singur plan de simetrie (simetrie zigomorfă), spre deosebire de caliciul actinomorf, cu •• :j simetria rad iară (actinomorfă), la care sepalele sînt asemănătoare şi dispuse la distanţe egale, între ele şi faţă de ax. Caliciul zigomorf se găseşte la plantele din familia labiatelor, la gura-leului (Antirrhinum majus), etc. Caliciul zigomorf poate proveni şi din modificarea unor sepale, cari se prelungesc sub forma unui cornet (nectar ifer); de exemplu, la conduraşi (Tropaeolum majus), etc.
3.	Zig-zag, antena în Te/c.: Sin. Antenă Chireix-Mesny (v. Chireix-Mesny, antenă ^).
4.	Zilloy. Metg.: Aliaj laminabil pe bază de zinc, cu compoziţia: circa 1 % Cu, 0-*-0,8% Cd, 0,1 % Mg, uneori, cîteva procente de Pb şi restul zinc. E întrebuinţat ca material de acoperire, în locul zincului pur, avînd proprietăţi de material acoperitor superioare celor ale zincului.
5.	Zimal. Metg.: Al iaj de turnare pe bază de zinc, cu compoziţia: 4* * *4,3 % Al, 2,5—3,3 % Cu, pînă la 0,15%Mn,pînă la maximum 0,01 % Cd, pînă la maximum 0,2% Pb şi restul zinc. E întrebuinţat ca aliaj de turnare sub presiune.
6.	Zimalium. Metg.: Grup de aliaje pe bbză de aluminiu, dintre cari unele cu conţinut procentual deosebit de mare de magneziu şi de zinc. Are compoziţia cuprinsă în limitele: 70---93 % Al, 4-11 % M'g şi 3—20% Zn. Aliajele Zimalium au rezistenţă mecanică mare, şi se prelucrează bine la cald.
7.	Zimazâ. Chim. biol.: Complexul de enzime endocelu-lare din drojdie, cari produc fermentaţia alcoolică. Se obţine prin sfărîmarea celulelor de drojdie, frecare cu nisip fin de cuarţ şi presarea puternică (circa 500 atm) a masei astfel obţinute; de asemenea, prin congelări repetate în zăpadă carbonică şi decongelări.
Sucul obţinut, liber de celule, produce fermentaţia unei soluţii de zahăr, întocmai ca şi celulele de drojdie, însă cu viteză mai mică.
8.	Zimbru, pl. zimbri. Paleont.: Bison priscus. M’amifer paridigitat (Artiodactila) din subordinul Selarondontia (v. Bizon).
9.	Ziminâ. Chim.: Pulbere obţinută prin tratarea drojdiei de bere cu acetonă (avînd de 10---20 de ori greutatea drojdiei), spălarea cu eter, uscarea la 45° şi pulverizare. Are caracterele zimazei.
io.	Zimm, diagramele lui Chim. fiz.: Diagrame utilizate în Chimia fizică a polimerilor la calculul masei M şi al mărimii h a macromoleculelor, sau a particulelor coloidale mai mari şi de formă diferită, cunoscînd intensitatea I a luminii împrăştiate (difuzate) prin efect Tyndall (v. Turbiditate).
La coloizii şi polimerii constituiţi din particule mai mari decît X/15 (X fiind lungimea de undă a radiaţiei incidente), de formă sferică sau alungită (fibre) şi încolăcite (gheme), relaţia care exprimă turbid itatea conţine un al doilea factor P, numit factor sau funcţiune de împrăştiere a particulelor, care
Tr^-"iţ [ffzitifricbq poiiurncîî
c	a
Metode de zidire.
a) zidirea cu mistria, punînd mortar pe muchia cărămizii; b) zidirea cu mistria, cu formarea rostului vertical cu ajutorul mistriei; c) zidirea cu o singură mînă; d) zidirea cu ambele mîini.
Zimogen
671
Zinc
reprezintă raportul dintre intensitatea luminii împrăştiate cu interferenţă suplementară, internă, şi intensitatea luminii împrăştiate de acelaşi sistem fără interferenţă internă.
Diagramele Zimm, cari au forma a două pînze de drepte paralele încrucişate, permit simultan calculul parametrilor moleculari şi al funcţiunii P. Prin extrapolarea primei
pînze de drepte (reprezentînd variaţia raportului —— cu 8 la
diferite valori, constante, ale concentraţiei, unde H e un factor de proporţionalitate, c e concentraţia, t e turbiditatea soluţiei, iar § e unghiul dintre direcţia de observare şi direcţia luminii incidente) se afiă dreapta corespunzătoare unghiului $=0, şi prin extrapolarea celei de a doua pînze (determinată la diferite valori constante ale unghiului 8) se află dreapta corespunzătoare concentraţiei c=0.
Masa moleculară, sau masa particulelor M, se găseşte la intersecţiunea celor două drepte de extrapolare de mai sus (dreapta 8=0 şi dreapta c=0), cunoscînd că ordonata acestui punct de intersecţiune e y—îjM.
Factorul P e dat, pentru un punct oarecare de ordonată b al dreptei Zimm, c=0, de relaţia:
1/P=3tt6M/8.
Raza de inerţie p a particulelor (distanţa de la o extremitate a particulei la centrul ei de greutate) se obţine din panta p a dreptei Zimm, c=0, ordonata la origina O a acesteia şi distanţa h dintre extremităţile moleculei, conform relaţiei:
Aparatajul şi tehnica de lucru necesare acestor determinări sînt aceleaşi cari se aplică în laboratorul de Chimie coloidală la studiul difuziunii luminii şi al efectului Tyndall.
1.	Zimogen, pl. zimogene. Chim. biol.: Forma inactivă
sub care sînt elaborate unele enzime, cari devin active, ulterior, sub acţiunea unor factori specifici (chinaze). Transformarea zimogenelor în enzime active sub acţiunea chinazelor se poate realiza prin mecanisme diferite, de exemplu, fie prin deblocarea centrilor activi ai enzimei (cazul enterochinazei, care transformă zimogenul tripsinei în tripsină activă), fie prin acţiune autocatalitică. Pepsinele sînt enzimele proteolitice principale din sucul gastric, cari efectuează primul atac asupra unei mari varietăţi de proteine; au ^>H-ul optim de 1,5—2,5. Pepsina e secretată sub formă inactivă de pepsinogen (zimogenul pepsinei), în regiunea pilorică, de către mucoasa gastrică. E produsă, în principal, de celulele fundice (centrale). Celulele parietale din porţiunea pilorică a stomacului secretă acidul clorhidric. Acesta transformă, printr-o acţiune catalitică, pepsinogenul inactiv, în pepsină activă. Pepsina astfel formată catalizează mai departe transformarea pepsinogenului, în pepsină, printr-un proces autocatalitic. Viteza de transformare e în funcţiune de pH, fiind optimă pentru pH	în
acest proces se elimină un inhibitor al pepsinei, prezent în peps inogen.
2.	Zimohexazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupa liazelor (cari catalizează scindarea moleculelor fără hidroliză şi fără oxidoreducere), subgrupa aldolazelor. Acestea catalizează reacţia de scindare a esterilor fosforici ai monozaharidelor, cu formare de trioze. Zimohexaza se găseşte în levuri, cum şi în toate ţesuturile, în principal în celulele în cari se produce un putern ic metabol ism glucid ic ; are cal itatea dea transforma esterul fructozo-1,6-difosforic în ester gliceroaldehid-3-fosfo-ric şi ester dioxiacetonfosforic. Zimohexaza din ţesutul muscular a fost obţinută sub formă cristalizată, avînd greutatea moleculară de circa 150 000. Sin. Aldolază.
3.	Zimologie. Biol.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul enzi-melor, adică cu studiul catalizatorilor biologici, solubili şi coloidali. Sin. Enzimologie.
4.	Zimţar, pl. zimţare. Ind. ţâr., Ind. lemn.: Sin. Ceapraz (v. Ceapraz 1).
5.	Zimţare. Mett.; Sin. Moletare (v.), Striere, Randalinare, Zimţu ire.
6.	Zimţuire. Mett.; Sin. Moletare (v.), Zimţare.
7.	Zinc. Chim.: Zn. Element din grupul al doilea al sistemului periodic al elementelor, subgrupul secundar. E un metal de culoare albă-albăstruie, bivalent. Are nr. at. 30, gr. at. 65,38, p.t. 419°, p.f. 906°, gr. sp. 7,1 şi duritatea după scara lui Mohs 2,5. Zincul are doi electroni în substratul exterior de valenţă şi datorită acestui fapt poate fi maximum divalent în combinaţiile chimice. E maleabil la temperatura de 100°--*150° şi e casant la temperatura normală şi la temperaturi mai mari de 200°. Zincul puternic încălzit arde cu flacără luminoasă, producînd un fum alb de oxid de zinc. La temperatura obişnuită, în aer umed sau în apă, se acoperă cu o peliculă protectoare de carbonat bazic de zinc, ZnCOa*3 Zn(OH),, de culoare cenuşie, care opreşte atacarea mai departe a metalului.
Zincul se găseşte în natură sub formă de: blendă (v.), mar-matit (v.), smithsonit (v.), calamină (v.), wilemit (v.), zin-cit (v.).
Minereurile de zinc conţin în medie 6-• *13% Zn, alături de cantităţi importante de cupru sau de plumb, şi în plus aur, stibiu, arsen, cadmiu, staniu, galiu, taliu, indiu, germaniu, de a căror valorificare se ţine seama în metalurgia extractivă.
Acizii sulfuric, clorhidric şi azotic atacă cu multă uşurinţă zincul metalic, dînd sărurile respective şi punînd în libertate hidrogen. Soluţia de sodă caustică disolvă zincul, formînd zincat de sodiu.
Zincul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denta %	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
62			9,5 h	captură K	Cu63(d, 3 n)Zn62
63		38 min	emisiune e+(93%) captură K(7%)	Ni60(a, n)Zn63, Cu63(p, n)Zn63, Zn64(n, 2n)Zn63, Cu03(d, 2n)Zn63, Cu66(d, 4n)Zn63, Zn64(n, 2n)Zn63, Zn64(y, n)Zn63
64	48,89	-	-	-
65		250 7	emi'iune e+(1,3%) captură K (98,7%)	Cu65(d, 2n)Zn65, Cu35(p, n)Zn65, Zn64(d, p)Zn65, Zn64(n, y)Zn65
66	27,81	-	-	-
67	4,07	-	-	-
68	18,61	-	-	-
69		57 min	emisiune $~	Zn68(d, p)Zn69, Zn68(n, Y)Zn69, Ga71(d, a)Zn69, Ga69(n, p)Zn69
70	0,62	-	-	-
71	-	2,2 min	emisiune (3~	Zn70(n, y)Zn71, Ge72(n, a)Zn71
72	-	49 h	emisiune	fisiunea uraniului cu neutroni
M'inereurile de zinc conţinînd cantităţi reduse de zinc (6 * * *13 %) sînt în prealabil concentrate (pînă la 40-"62% Zn şi chiar mai mult) prin diferite metode, dintre cari cea mai economică e flotaţia.
Zinc
672
Zinc
Prelucrarea concentratelor de zinc se poate face pe cale pirometalurgică, pe cale electrotermică şi pe cale hidrometa-lurgică.
Obţinerea zincului prin procedeul pirometalurgic comportă următoarele faze tehnologice: prăjirea, aglomerarea, disti-
Cînd prăjirea se face cu cantitate mică de aer, la 600---7000, în produsul prăjit rămîn pînă la 3% S; în cea mai mare parte acesta se găseşte sub formă de sulfat care, în faza de reducere şi distilare, produce pierderi de zinc. Prăjirea oplimă a concentratelor se realizează la temperatura de 880---9000, la care
I. Schema procedeului pirometalurgic de obţinere a zincului
(linie continuă, tehnologia curentă; linie întreruptă, tehnologii posibile)
Concentrate de zinc
Gaze cu SOa şi praf
PRĂJIRE _____i
Concentrat de zinc prăjit
Gaze cu SOa 6***12%
Acid sulfuric
Praf
Cărbune
Captarea prafului si a gazelor
Aglomerat
Praf
Gaze cu SOa 1 *-*3.5% i Concasare
Sortare
-j Aglomerat sub 1 mm J J Aglomerat 1***5 mm |	|	Aglomerat	peste	5	mm	J
DISTILARE
Praf de zinc
Zinc 98-99%
Zgură
RAFINARE
Cadmiu
Prelucrare <-| Praf de cadmiu
Zinc rafinat 99,99%
Plumb brut
Valorificare
plumb
Sublimare în cuptoare tubu-lare
Klinker
Oxid de zinc impur
Valorificare cupru, plumb şi metale preţioase
larea, rafinarea, prelucrarea subproduselor. Fluxul tehnologic poate fi urmărit în schema I.
P r â ] i r e o concentratelor de zinc:	Con-
centratele de zinc se prezintă sub forma unor pulberi foarte fine(50---95%din material trece prin sita cu ochiuri de 0,07mm iar reziduul pe sita de 0,6 mm nu depăşeşte 0,3 %). Concentratele de zinc conţin între 40--*62% Zn.
Reacţia principală care are loc la prăjirea oxidantă a sulfurii de zinc din concentrat e:
2ZnS+3 02=2Zn0-[-2S02 +110,060 kcal.
punînd în libertate oxidul
sulfatul de zinc se descompune, de zinc, conform reacţiei:
Zn S04 = SOg -f- ZnO,
Prăjirea concentratelor se execută în cuptoare polietajate, mecanice, detipul celor utilizate în industria acidului sulfuric. In aceste cuptoare, datorită conţinutului mic în sulf (maximum 33 %), cantitatea de căldură ce se degajă nu e suficientă pentru a realiza temperatura optimă de prăjire şi e necesar să se adauge în concentrat cărbune, sau să se ridice temperatura cu ajutorul unui combustibil injectat la etajele infe-
673
Zinc
rioare. Concentratul prăjit mai conţine între 3**‘12% S, care e îndepărtat în faza următoare, pe maşina de aglomerare Dwight-Lloyd.
în ultimii ani s-au introdus în industrie prăjirea concentratelor în stare de suspensie şi prăjirea în pat fluidizat. în primul caz, particula de sulfură vine în contact pe întreaga suprafaţă cu gazele cari conţin oxigen. Arderea se produce cu viteză mai mare decît cedarea de căldură către mediul înconjurător şi datorită acumulării de căldură arderea sulfului se face complet, fără a fi necesară o încălzire suple-mentară. Avantajele acestui procedeu rezultă din productivitatea mare a cuptorului, din economisirea combustibilului, cumşi din obţinerea degazecu concentraţie mare în S02 (9-**12%). Un astfel de cuptor s-a obţinut prin mod ificarea cuptoarelor obişnuite, polietajate, din cari s-au îndepărtat vetrele de la mijloc şi au fost lăsate numai prima vatră şi cele trei inferioare. Funcţionarea instalaţiei se poate vedea în fig. /.
Cuptoarele de prăjire în strat fluidizat funcţionează pe principiul trecerii prin stratul de concentrat a unor curenţi de aer ascendenţi, astfel încît acesta devine mobil. Fig. II reprezintă un cuptor pentru arderea concentratelor zincoase în pat fluidizat, care are secţiunea circulară, cu diametrul exterior de 5,5 m şi cu înălţimea totală de 12 m. Vatra are suprafaţa de 20 m2. Cuptorul e echipat, la partea inferioară, cu o placă 15 confecţionată din beton refractar, în care sînt prinse 1040 de canale pentru aer (19). Fiecare canal e închis la partea superioară printr-un capac 16, confecţionat din fontă refractară şi care are orificiile 18 cu diametrul de 3 mm. La partea superioară a canalului, sub capac, se găseşte un grătar de oţel 17 cu orificii cu diametrul de 5 mm. Deoarece la arderea materialului în pat fluidizat se dezvoltă multă căldură, la partea inferioară a cuptorului sînt montate serpentinele 12 recuperatoare de căldură. Concentratul zincos se introduce în cuptor prin conducta 2, se aprinde, la pornirea cuptorului, prin orificiul 10 şi cade pe placa 15 prin care se suflă aer. Materialul e agitat de aerul suflat prin canalele 19 şi orificiile 18 şi e transformat într-un pat fluid care curge prin preaplinul 3. La ieşirea din cuptor, materialul e prăjit. Grosimea stratului de material, atunci cînd e în repaus, ede 750 mm, iar atunci cînd e în strat fluid e de 2000***2500 mm. Gazele arse cu 8-*-14% SOâ ies prin conducta de evacuare 4 şi sînt trimise la desprăfuire şi apoi în secţia de acid sulfuric. în cazul în care se produc defecţiuni pe linia acidului sulfuric, gazele nu mai ies prin 4, ci prin 5 şi sînt evacuate în atmosferă. Gazele antrenează 30-**35%din materialul intrat în cuptor.
Dezavantajul cuptoarelor de prăjire în suspensie, cum şi al celor de prăjire în pat fluidizat, consistă în cantităţile mari de praf cari sînt antrenate de gazele evacuate din cuptor şi pentru cari sînt necesare instalaţii speciale de captare şi filtrare. Astfel, aceste gaze sînt trecute prin cicloane şi filtre
•. Instalaţie pentru prăjirea în stare de suspensie.
1) siloz pentru concentratul crud; 2) cameră de ardere; 3, 4) vetre de uscare; 5,6,7) vetre inferioare pentru sulfatare; 8) ax central; 9) ventilator; 10) arzător pentru concentrat; 11, 12, 13) conducte pentru gazele de recirculaţie; 14) siloz pentru concentrat uscat; 15) moară cu bile; 16) elevator; 17) recipiente pentru concentratul prăjit, a) aer; b) gaze şi praf; c) praf.
electrice, pentru desprăfuire, după care sînt folosite la fabricarea acidului sulfuric. Praful recuperat e depozitat în silozurile din cari se prepară amestecul pentru aglomerare.
I . Cuptor pentru prăjire în pat fluidizat, a) secţiune verticală; b) secţiune orizontală l-l; c) detaliu; element recuperator de căldură; d) detaliu: canalele pentru insuflarea aerului; 1) camera cuptorului; 2) orificiu de alimentare cu concentrat; 3) gură pentru evacuarea prăjitului; 4, 5) gură de evacuare pentru gaze (SO,), respectiv în caz de accident; 6) camere de intrare a aerului; 7) suport de sprijin pentru vatră; 8) tablă de oţel; 9) zidărie de şamotă; 10) gură pentru iniţierea arderii; 11) gură pentru curăţire; 12) elem î te de răcire; 13) înălţimea medie a stratului de material în repaus (750 nm); 14) înălţimea medie a stratului de material fluid (2000 mm); 15) placă prin care se suflă aer; 16) capacul canalelor cari străbat placa; 17) grătar de oţel; 18) orificii pentru suflarea aerului; 19) canal pentru aer; a) ^er; b) apă; c) vapori.
Aglomerarea se efectuează: pentru a obţine concentratul de zinc prăjit sub formă degranule,de mărime1--*5 mm şi, în acelaş timp, pentru a elimina cît mai mult sulful din concentrat. Ca utilaj se folosesc mese circulare, tip bandă.
Amestecul de material supus aglomerării cade, din silozul de alimentare, pe grătarul cutiilor de aglomerare şi, prin mişcarea acestora, cu ajutorul benzii transportoare, ajunge sub cuptorul de aprindere, unde începe arderea materialului. Banda transportoare, care poartă cutiile de aglomerare, aduce cutiile în dreptul camerelor pentru absorpţia gazelor. în timpul în care cutiile de aglomerare trec pe deasupra camerelor de gaze, aerul e aspirat prin stratul de material, pro-ducînd în prima parte arderea sulfului şi a celorlalte elemente combustibile, iar în partea finală răcirea materialului. Materialul prăjit se descarcă în momentul în care cutiile se răstoarnă la punctul de intrare al benzii. Pregătirea materialului pentru aglomerare comportă amestecarea, în anumit dozaj,
43
2ine	(574	2ine
a concentratelor prăjite, a prafurilor rezultate de la prăjire şi aglomerare, a aglomeratului de granulaţie sub 1 mm, cum şi a deşeurilor de fabricaţie cari mai conţin zinc (v. fig. /).
Aglomeratul obţinut de la maşinile de aglomerare se con-cosează şi se sortează. Granulele sub 1 mm se introduc în amestecul pentru aglomerare. Granulele peste 5 mm sînt folosite la alcătuirea patului de aglomerare, pentru a nu permite trecerea materialului mărunt prin grătare. Granulele cu dimensiuni cuprinse între 1 şi 5 mm trec mai departe la procesul de distilare. Praful captat din gazele de la aglomerare e reintrodus în încărcătura de la aglomerare. Gazele rezultate conţin
1	• **3,5% S02 şi în unele uzine ele sînt valorificate pentru obţinerea acidului sulfuric.
Distilarea are drept scop obţinerea zincului din concentratul prăjit şi se bazează pe faptul că la încălzirea acestuia cu un reducător (cărbune), la temperatura de aproximativ 1100°, zincul se volatilizează şi apoi se condensează sub formă de metal lichid.
Reducerea oxidului de zinc are loc după reacţiile:
0)	Zn0so|id	+	C0=znvapori+C02-16,720 kcal
(2)	C02+C=2 CO-38,790 kcal.
Reducerea directă a oxidului de zinc cu carbon are loc numai în mică măsură, după reacţia:
(3)	ZnOsoIid + C=Znvapori + CO.
Procesul de distilare e, însă, mai complicat, deoarece zincul se găseşte în aglomerat, atît ca oxid de zinc (ZnO), care constituie partea principală, cît şi ca ferit (Zn0-Fe203), silicat (Zn0-Si02), sulfat (ZnS04), sulfură (ZnS) şi aluminat (Zn0-Al203). în plus, în aglomerat se găsesc, ca impurităţi, oxizi de cupru, de cadmiu, de plumb şi de fier.
Reacţia de reducere a oxidului de zinc începe la 950° şi se termină la 1100--*1150°. Feritul de zinc se reduce cu oxidul de carbon la 1200°, punînd zincul în libertate. Sulfatul de zinc, în condiţiile de la distilare, se disociază:
ZnS04=Zn0+S02+1/2 02.
Bioxidul de sulf rezultat se reduce cu carbonul la sulf elementar, iar acesta se combină cu zincul şi dă sulfura de zinc conform reacţiilor:
2	SOa-f2 C=2 C02+S2;	2 Zn + S2=2 ZnS.
Sulfura de zinc nu se reduce; ea rămîne în zgură. Silicatul şi aluminatul de zinc nu se descompun şi rămîn sub această formă, împreună cu metalele preţioase şi cu ganga, în zgura care se formează în retortă. Zgura conţine 10---13 % din cantitatea totală de zinc, cum şi aurul, argintul, cuprul şi restul de plumb cari se găsesc în concentratul de zinc. De asemenea, în zgură se găseşte şi excesul de cărbune.
Schema unei instalaţii cu retorte orizontale, pentru distilarea zincului e reprezentată în fig. III. încărcătura, care e formată dintr-un amestec de concentrat de zinc prăjit şi aglomerat, cu cărbune mărunt, se introduce în retorta 1, executată din argilă refractară, de forma unui pahar alungit cu secţiune eliptică.
Retortele se aşază în cuptor în poziţie aproape orizontală, cu o mică înclinaţie către gură. Cuptoarele sînt construite
pentru 240---1000 retorte, aranjate suprapus pe trei rînduri şi două şiruri. La gura retortei se găseşte condensatorul 2, pentru reţinerea zincului lichid, confecţionat tot din argilă refractară. în continuarea condensatoruIui se montează prelungitorul 3, de tablă de oţel, pentru captarea suplementară a vaporilor de zinc. în fig. IV e reprezentat schematic un cuptor pentru distilarea zincului.
Gazele de ardere încălzesc cuptorul la circa 1350°. Pentru recuperarea căldurii şi pentru încălzirea uniformă a retortelor, dirijarea focului se face alternativ pe partea dreaptă şi pe partea stîngă a cuptorului, la intervale de 15* * *20 minute.
Durata distilării e, de obicei, de 18 ore; în acest timp, zincul trebuie evacuat de cîteva ori, de-oareceîn condensator nu încape întreaga cantitatedemetal rezultat dintr-O opera- f) canal pentru gaze; 2) camere recuperatoare de ţie, cel mai frecvent căldură; 3) retorte; 4) jgheab pentru zgură; se fac trei evacuări la	5)	vagonet.
intervale de 6 ore.
La început, distilarea e foarte intensă. La prima evacuare se obţin circa 60%, la a doua circa 30% şi la a treia restul de 10% din zincul distilat. Zincul de la prima evacuare e cel mai bogat în cadmiu şi relativ fără plumb. Zincul de la ultima evacuare nu conţine aproape deloc cadmiu şi e impuri-ficat cu plumb. La terminarea distilării se înlătură condensatorul şi se scoate din retortă zgura de la distilare. Zgura cade prin orificiile de fontă 4, din faţa cuptorului, în vagonetele 5 şi e dusă la cuptorul tubular pentru recuperarea zincului.
Zincul brut conţine 98 •••99 % Zn, pînă la 1,8% Pb,
0,05*--0,1 % Fe şi 0,004---0,02% Cd. Zincul brut e supus rafinării. P r af u I de zinc e un produs foarte mărunt, cu particule cu dimensiuni de cîţiva microni ; conţine 0,7--*
2,3% cadmiu şi e prelucrat în continuare pentru extragerea cadmiulu i.
Distilarea în retorte orizontale efec-tuîndu-seîn mod discontinuu şi prezentînd condiţii grele de lucru, s-au realizat retorte verticale cu funcţionare continuă (v. fig. V), în cari materialele se introduc brichetate.
Retorta verticală V. Retortă verticală pentru distilarea continuă a are forma unei cuve	zincului.
CU Secţiune dreptun- 1) retortă; 2) camera de ardere a gazului; 3) dis-ghiu Iară, formată d in pozitiv de încărcare; 4) dispozitiv de evacuare; plăci de carborun-	5)	condensator,
dum cu argilă. Gazul
e ars în camere situate pe ambele laturi ale retortei. Pentru încărcarea materialelor şi îndepărtarea vaporilor de zinc
zincului (o) şi curba de variaţie a temperaturii, în lungul retortei (b).
1) retortă; 2) condensator; 3) prelungitor; 4) perete despărţitor; 5) ţeavă.
Zin e
675
Zinc
axistă, deasupra retortei, o cameră de cărămidă refractară Partea inferioară a retortei se termină cu o cutie de oţel cu închidere hidraulică. Procesul chimic la distilarea în retorte verticale e acelaşi ca şi cel realizat în retortele orizontale. Zincul distilă, însă, în cantitate mai mare, iar zgurile conţin sub 8% Zn. Condensatorul reţine pînă la 85% din întreaga cantitate de zinc. Gazele rezultate din retorte şi cari conţin CO, după desprăfuire, sînt spălate şi arse în spaţiul de ardere al retortei, economisindu-se astfel pînă la 20%din combustibil.
S-au realizat şi instalaţii industriale pentru obţinerea zincului în cuptoare înalte (,,procedeul Morgan"). Aceste instalaţii au o capacitate de producţie zilnică de circa 150 t zinc şi 40 t plumb. Minereul şi concentratele împreună cu fondanţii sînt prăjite în instalaţii mecanice de aglomerare, obţinîndu-se un aglomerat poros, care se fărîmă în bulgări. Amestecul de aglomerat şi cocs, preîncălzit la 800°, se încarcă pe la vîrful cuptorului cu ajutorul unui sistem ermetic de alimentare, cu dublu clopot.
în cuptor are loc reducerea oxidului de zinc conform reacţiei :
ZnO-f CO(gaz) ;± Zn (gaz) + C02 (gaz).
Reacţia se produce în sensul formării zincului (gaz) la temperaturi peste 1010°, iar sub această temperatură, reacţia e inversă. Gazele cari se ridică deasupra zonei de suflare au temperatura peste 1300°. Zgura are punctul de topire 1250°. Gazele cari ies din furnal au compoziţia: 5,9 Zn (gaz), 11,3% C02 şi 18,3% CO. Cuptorul e echipat cu două condensatoare. Gazele de la cuptor cari conţin zinc în stare de vapori trec la condensatoare, în cari se răcesc imediat pînă la 450°, prin intermediul unei ploi intense de plumb obţinute cu ajutorul agitatoarelor cufundate în baia de plumb. Răcirea e puternică şi majoritatea vaporilor de zinc se disolvă direct în plumb sau se condensează în formă lichidă şi apoi se disolvă în plumb. Plumbul topit, conţinînd zinc în soluţie, e evacuat la temperatura de 560° pe la partea dinspre cuptor a condensatorului şi se pompează într-un decantor prin jgheaburi răcite cu apă, în care temperatura scade la 450°. Prin această răcire, solubilitatea zincului în plumb scade şi zincul se separă la suprafaţa băii de plumb, revărsîndu-se într-un recipient, în care se tratează cu sodiu pentru eliminarea arsenului. Plumbul saturat cu zinc, pentru temperatura de 450°, se recirculă în condensatoare pentru a răci gazele şi pentru a solubiliza noi cantităţi de zinc.
Gazele de la condensator trec într-un turn de spălare, stropit cu apă. Purificarea gazelor se desăvîrşeşte într-un spălător. Gazul spălat are o putere calorifică de 630 kcal/m3 şi serveşte la preîncălzirea aerului şi a încărcăturii, iar restul se arde în cazane de abur.
Oxidul de plumb e redus de oxidul de carbon în cuva furnalului, conform reacţiei:
Pb0-fC0=Pb + C02.
Datorită temperaturii înalte, o parte din plumb se volatilizează şi se condensează, o cantitate mică rămîne în zgură, iar restul se colectează la baza furnalului. Amestecul de zgură, mată şi metal brut topit se scurge într-un decantor în care se separă în ordinea densităţii cele trei produse.
M'etalul brut topit conţine în majoritate plumb, în care s-au colectat eventualele cantităţi de aur, argint şi cupru din concentratele supuse topirii. Zgura bogată în metale e amestecată cu concentratul de zinc, în vederea aglomerării şi topirii în furnal.
Procedeul permite prelucrarea de minereuri şi concentra-j-mai sărace în zinc, condiţia fiind ca suma metalelor plu^ plus zinc să dea un conţinut de minimum 50% în amestec De asemenea permite prelucrarea concentratelor cu conţinut
mai mare de fier, care n celelalte procedee (retorte orizontale, retorte verticale, şi electrolitic) prezintă dificultăţi.
Rafinarea z i n cu I u i brut: Zincul obţinut prin procedeele pirometalurgice necorespunzînd condiţiilor de calitate cerute de util izările sale industriale, se rafinează prin două procedee: prin separare (licuaţie) şi prin distilare fracţionată.
în procedeul de rafinare prin separare (licuaţie), care se bazează pe micşorarea solubilităţii impurităţilor la coborîrea temperaturii şi poate fi aplicat numai pentru în depărtarea plumbului şi a fierului, se realizează eliminarea impurităţilor din metalul topit prin ^răcire selectivă. în diagrama de echilibru a sistemului Zn-Pb, reprezentată în fig. VI, se vededomeniulso-
lubilitătii limita- VI. Diagrama de echilibru a sistemului plumb-zinc. te, d in cari rezultă
că amestecurile omogene, cari conţin peste 1,5% răcire se stratifică.
Zincul brut e topit în cuptoare cu reverberaţie, iar baia lichidă e menţinută timp de î”'2 zile la 420---4500, pentru a se obţine stratificarea necesară. în stratul inferior se depune un aliaj de plumb cu zinc. în stratul superior se separă zincul, care se evacuează prin orificiul din peretele posterior al cuptorului şi se toarnă în lingotiere. între stratul inferior şi cel superior se formează un strat intermediar vîscos de cristale de FeZn7, numit zinc tare. Zincul tare se evacuează, după golirea stratului de zinc, cu ajutorul lingurilor perforate. El e introdus la retoitele de distilare pentru recuperarea zincului. Aliajul de plumb şi zinc se evacuează, prin sifonare, cu ajutorul unei ţevi introduse la fundul băii, şi e prelucrat pentru extracţia plumbului.
Procedeul de rafinare prin distilare fracţionată se bazează pe diferenţa mare dintre tensiunile de vapori şi temperaturile de fierbere ale zincului şi ale celorlalte impurităţi. La temperatura de 1000°, la care zincul fierbe intens, tensiunea vaporilor de plumb nu depăşeşte 1 mm col. Hg, iar tensiunile vapcrilor de cupru şi de fier sînt foarte mici (10“4 şi 10“6 mm col. Hg). Zincul poate fi deci volatilizat destul de uşor dintr-un aliaj, separîndu-l
Pb, Ia
de fier şi de cupru, cari sînt mult mai puţin volatile. Separarea zincului de plumb şi mai ales de cadmiu emai grea. Vapor i i obţinuţi la evaporarea soluţiei sînt mai bogaţi în componentul mai uşor volatil, în cazul nostru, în cadmiu. Diagrama relaţiei dintre compoziţia vaporilor şi compoziţia aliajelor Zn-Cd, la fierbere, e reprezentată în fig. VII. Curba inferioară exprimă relaţia d intre temperatura de fierbere şi compoziţia aliajului, iar cea superioară, relaţia d intre compoziţia vaporilor şi compoziţia lichidului la fierbere. Spaţiul dintre cele două curbe reprezintă domeniul stări bifazice.
C&% (3 tom/)
VII. Diagrama echilibrului la fierberea aliajelor zinc-cadmiu şi mersul rectificării.
Zinc
676
Zinc
Separarea aliajului în componenţii săi se produce în coloane de rectificare, formate dintr-o serie de tăvi de carbură de siliciu aşezate una deasupra alteia. Formele şi dimensiunile tăvilor sînt date în fig. VIII, iar o porţiune de coloană e reprezentată în fig. IX.
Aliajul lichid, fie zinc brut rezultat de la distilare (amestec de Zn-Cd-Pb-Fe), fie zinc rezultat după îndepărtarea plumbului şi a fierului VIII. Tăvi de carbură	de	siliciu pentru coloana
(Zn-Cd), se scurge	de	rectificare,
continuu pe tava 1 c;	a)	plate;	b) cu fund convex,
prin prea-plin aliajul
ajunge pe tăvile 1 n, 2 n,	3	n,	etc.	Partea	de	coloană	în
care se găsesc tăvile 1 n, 2	n,	3 n,	etc.	e	încălzită.	Pe	fiecare
dintre aceste tăvi, aliajul fierbe şi, cu cît aliajul coboară, cu atît temperatura e mai înaltă, ea crescînd pe măsura ce metalele se volatilizează. Vaporii de metale se ridică în coloană, în sens contrar curentului de lichid, şi se condensează parţial pe tăvile din partea superioară a coloanei neîncălzite. Con-densatul obţinut umple tăvi- 'X.Schema unei porţiuni a coloanei de le şi se scurge din nou în	rectificare,
jos. Tăviledin parteasuperi- o) partea netncălzită; b> partea încălzită; oară a coloanei se încălzesc c) introducere de zinc iniţial, numai prin căldura de condensare. Lichidul segăseşte în stare de fierbere continuă şi cu cît se înaintează în sus, conţinutul în metale d istiiate creşte.
Rectificarea zincului se face în două coloane, prima servind la separarea zincului şi a cad-miului de plumb, fier şi cupru, iaradoua, lasepa-rarea zincului de cadmiu. Schema nstalaţiei e reprezentată înfig. X.
Părţile de evaporare şi de condensare aiefie-căreia dintre coloane au aproximativ cîte 20 de tăvi. Acestea permit să se evapore în coloana pentru plumb aproximativ 4/5 din cantitatea totală de zinc: d iferenţa, împreună cu impurităţile, trece în restul de la distilare. Zincul pur X. Sch ema unei instalaţii pentru rectificarea obţinut după separarea	zincului,
cadmiului conţine peste a) coloană pentru plumb; b) coloană pentru 99,99% Zn. Extracţia cad- cadmiu; 1) evaporatoare; 2) camere de miului din zincul brute ardere a gazului; 3) condensator pentru peste 90%. Cadmiul se vaporii de zinc şi de cadmiu; 4) condensator obţine sub forma unei pentru vaporii îmbogăţiţi în cadmiu; 5) zinc pulberi în condensato- brut; 6) rest de la rectificare; 7) zinc rafinat, rul coloanei pentru cadmiu. Randamentul de extracţie pentru zinc a de 95 ••• 96%,
La rectificarea zincului brut se obţin urmăoarele produse:
	Produse principale			Produse intermediare		
	Zinc		i Plumb	Aliaj Cd-Zn	Oxid cadmios	| Scoarţe [ oxidice
	RRj	RR2	zincos			
Zinc I	i 99,99	98,7	2,0	70—80	64—69	7,8
Plumb max.	0,005	1,2	98,0	—	—	1.2
Cadmiu max.	0,002	0,001	—	20" *30	10—15	0,2
Fier max.	0,001	0,03	0,005	—	—	—
Alte impurităţi	0,002	—	—	—	__	0,2
Staniu	_	0,015	0,005	—	_	_
Stibiu	—	0,002	0,006	—	_	_
Sismut	-	0,002	0,04	-	-	_
Prelucra	rea d e ş e u		r i I 0 r	d i n	i n d u	s t r i o
zincului: Principalele deşeuri din industria zinculuisînt zgurile de la distilare şi turtele obţinute prin filtrarea de la tratarea prafului cadmios, a căror compoziţie chimică e:
	Zn	Pb	Cu	Fe | C		SiOa	CaO
Zguri de la distilare Turte de la filtrare	11-18 11-25	1-15 1—14	sub 4 sub 4	13-24 23-32	19-20	20—22 2-4	sub 3
Zgurile de la distilare sînt prăjite în cuptorul tubular, din care zincul distilă şi se recuperează ca oxid de zinc impur, în timp ce plumbul, cuprul şi metalele preţioase rămîn în klinker. Procedeul e cunoscut şi sub numele de procedeul Walz. Fărîmăturile de condensator, fărîmăturile de retortă şi argila de etanşare, cari sînt imbibate cu zinc, sînt curăţite de crusta solidă de oxid de zinc şi de zincul metalic, pentru ca acestea să fie introduse la distilare; fărîmăturile argiloase sînt măcinate şi sînt supuse la concentrare pe mesele de concentrare. Se obţine un concentrat cu 60--*70% Zn, care poate fi introdus în încărcătura de la distilare.
Pentru extragerea zincului şi a plumbului din zgurile de la distilare, din turlele de la filtrare, cum şi din zgurile din metalurgia plumbului e folosit procedeul sublimării. Acesta se realizează în cuptoare tubulare (30---45 m lungime) încălzite cu cărbune pulverizat (Wălz), păcură sau gaze. La 3*-*7 m de extremitatea de evacuare se ating temperaturi în jurul lui 1200°; gazele evacuate au temperatura de 500***600°. Procesul tehnologic consistă în mărunţirea materialului zincos, a calcarului şi a cărbunelui, pînă la dimensiuni de 2--*10mm, amestecarea şi omogeneizarea lor, cum şi introducerea amestecului în silozul de la capătul superior al cuptorului. Gazele de ardere circulă în contracurent cu încărcătura, realizîndu-se, în zona de reacţie, temperatura necesară de 1100--12000.
Calcarul şi cocsul mărunt împjedică aglomerarea şi menţin încărcătura în stare măruntă. încărcătura rămîne în cuptor între două şi trei ore; datorită temperaturii de 1100—1200°, oxizii de zir.c şi de plumb se reduc în prezenţa cărbunelui, metalele distilînd. Vaporii metalici de zinc, cadmiu şi plumb se reoxidează imediat în atmosfera de deasupra încărcăturii. Oxizii formaţi sînt antrenaţi de curentul de gaze şi trec prin camera de desprăfuire, prin răcitor şi prin filtrul cu saci.
O	parte din prafurile colectate conţinînd circa 40% Zn sînt granulate şi introduse în retorte pentru recuperarea zincului. Praful colectat la filtrul cu saci, conţinînd circa 65% Zn, e folosit ca pigment la prepararea vopselelor. Materialul rămas, după volatilizarea oxizilor de zinc şi de plumb, părăseşte cuptorul sub forma unui klinker. Acesta se prelucrează în vederea extracţiei plumbului, a cuprului, a aurului şi a argintului pe cari eventual le conţine.
Extragerea zincului pe cale hidrometalurgică consistă în tratarea zincului din concentratul prăjit cu acid sulfuric 10%.
Zinc
677
Zinc
Partea sterilă a concentratului rămîne în nămol. Soluţia de sulfat de zinc obţinută se purifică de impurităţi şi se supune electrolizei. Catozii folosiţi sînt de aluminiu. De pe suprafaţa acestora se desprinde uşor depunerea de zir.c. Anozii sînt de plumb.
Deoarece de la electroliză rezultă electrolitul epuizat, a cărui concentraţie în acid sulfuric atinge 10%, acesta se foloseşte la tratarea zincului din concentratul prăjit.
în schema II e reprezentat procedeul hidrometalurgic de obţinere a zincului.
II.	Schema procedeului hidrometalurgic de obţinere a zincului
Concentrat de zinc
I
l	I
Prăjire
aze şi praf
I Concentrat prăjit
I
Captarea prafului
Praf
Gaze
La industria de
h2so4
11
Tratare cu acid
Turte de zinc
La prelucrare suple-mentară
Soluţie de ZnS04
Purificare de Fe, Cu, Cd, As, Sb, Co, CI
Electrol iză
Zinc catodic
Electrolit epuizat
Retopire
Zinc
Procedeul se aplică concentratelor cu conţinut mare de zinc. Prin acest procedeu se poate obţine direct zinc de mare puritate, 99,99%, în timp ce zincul obţinut prin distilare trebuie rafinat. Prin acest procedeu se evită condiţiile de muncă grea, în cari se lucrează la retortele de distilare. Procedeul e utilizat în ţările cari dispun de energie electrică ieftină. Consumu I de energ ie în curent alternat iv e de 4100“'4500 kWh/t zinc, respectiv 3200---3500 kWh/t în curent continuu. Procedeul permite valorificarea metalelor rare aflate în concentratul de zinc.
Extragerea zincului pe cale electrotermică se aplică în ţările cari posedă energie electrică ieftină. Se folosesc atît cuptoare cu secţiune dreptunghiulară, cît şi cuptoare cu secţiune circulară.
Cuptorul cu secţiune dreptunghiulară^are lungimea de 8 m, lăţimea de 4 m şi înălţimea de 2,5 m. în cuva cuptorului se introduce concentratul prăjit, care se topeşte^ datorită temperaturii din cuptor care atinge 1300-**1350°. în cuptor sînt introduşi trei electrozi de 600 mm cari asigură puterea de 4500 kVÂ. Sub stratul lichid de zgură se află un strat de fier redus. Zincul volatilizat e recuperat într-un condensator în care funcţionează un agitator al băii de zinc lichid.
Cuptorul cu secţiune circulară e un cuptor cu cuvă, care are diametrul de 2 m şi înălţimea de 12***14 m. Rezistenţa de încălzire se formează prin şarjă, circuitul electric reali-zîndu-se prin cele 4*"6 perechi de electrozi cari pătrund în şarjă pe o adîncime de circa 200 mm. Temperatura realizată în cuptor e de 900***1400°. Zincul distilă şi condensează la circa 500°. Producţia zilnică e de 36 t.—
Zincul e folosit: în metalotehnică sub formă de table laminate sau de sîrmă trefilată, şi la galvanizare; la obţinerea aliajelor; în industria electrotehnică, la fabricarea pilelor electrice; în industria chimică, pentru obţinerea unui mare număr de combinaţii chimice.
Compuşii mai importanţi ai zincului sînt:
Bromură de zinc, ZnBr2; pulbere albă, cu p.t. 394°; p.f. 650°; e delicvescentă şi foarte solubilă în apă şi în alcool. Se foloseşte în Medicină, ca sedativ, antispasmodic,
Citratul de zinc, Zn(C6G507)2*2 H20; pulbere albă, amorfă, puţin solubilă în apă, solubilă în acizi; e folosită în Medicină contra epilepsiei.
Clorură de zinc, ZnCI2; sare incoloră, foarte higroscopică. Are p. t. 262°, p. f. 732°. E foarte solubilă în apă. Din soluţiile concentrate, la temperaturi peste 28°, clorură de zinc cristalizează sub formă anhidră, iar la temperaturi joase cu 1,5, 2,5, 3 şi 4 molecule de apă. Se obţine prin disolvarea deşeurilor de zinc sau a oxidului de zinc cu acid clorhidric 27***28%. Reacţia e exotermă şi decurge cu energie. Din reacţie rezultă şi hidrogen:
Zn+2 HCI—ZnCI2+H2.
E folosită la impregnarea lemnelor pentru conservare, Ia lipirea metalelor cu cositor, la fabricarea pergamentului vegetal, la fabricarea viscozei, a elementelor galvanice, a vopselelor pe bază de zinc. Soluţia de clorură de zinc se foloseşte la obţinerea zincului metalic prin electroliză.
Oxidul de zinc, ZnO; praf alb amorf. Zincul se obţine pe cale termică impurificat cu plumb, ca produs secundar rezultat de la extragerea zincului din minereuri, iar de calitate superioară, prin arderea vaporilor de zinc metalic (v. fig. XI). Zincul se vaporizează în mufle încălzite cu gaze, mufle cari sînt montate într-un cuptor. Vaporii de zinc cari rezultă oxidează cu ajutorul aerului cald într-un tub colector situat după cuptorul cu mufle. Oxidul de zinc (albul de zinc) se se- XI. Obţinerea albului de zinc pe cale termică, pară d in gazele de evacu- 1) cuptor cu creuzet sau cu muflă; 2) saci are în camera de precipi- pentru reţinerea albului de zinc; 3) camere tare Şi e răcit apoi brusc de precipitare; 4) tub de ardere; 5) aer cald; de la 1000° la circa 300°.	6) zinc dur; 7) încălzire cu gaze.
Prin această răcire se asigură fineţea particulelor de oxid de zinc. Se deosebesc oxizi lipsiţi de plumb, cu plumb între 5 şi 6% Pb şi cu plumb mult, pînă la 30% Pb, în funcţiune de materia primă folosită.
Oxidul de zinc se obţine şi pe cale umedă, prin solubili-zarea zincului ca sulfat de zinc şi precipitarea carbonatujui bazic de zinc cu carbonat de sodiu. Carbonatul bazic de zinc e calcinat pentru a obţine oxid de zinc.
E întrebuinţat ca pigment pentru vopsit (alb de zinc) şi în industria cauciucului.
Sulfatul de zinc, ZnS04; sare incoloră, cu p. t. 740° cu descompunere. Se obţine prin disolvarea zincului, a oxidului de zinc sau a deşeurilor de zinc în acid sulfuric de 18«**25%, Sulfatul de zinc cristalizează din soluţiile apoase, sub 39°,
Zinc, alb de ~
678
Zinc, aliaje de ^
cu şapte molecule de apă, ZnS04-7 HaO; între 39---700 cristalizează cu şase molecule de apă, iar peste 70°, cu o moleculă de apă. Sulfatul de zinc cu şapte molecule de apă pierde apa de cristalizare dacă e încălzit la 280°. Datorită faptului că reacţiile sînt exoterme, temperatura masei de reacţie se ridică la 80-*‘100o, fără o încălzire suplementară. Reacţiile sînt:
ZnO+H2S04=ZnS04+H20 + 20,8 kcal Zn + H2S04=ZnS04+H2+37,2 kcal.
Sulfatul de zinc poate fi obţinut şi prin prăjirea oxidantă a sulfurii de zinc, în cuptoare cu muflă, conform reacţiei:
ZnS+2 02=ZnS04.
Sulfatul de zinc se întrebuinţează în vopsitorie, la obţinerea zincului electrolitic.
Ferocianura de zinc, ZnFe (CN)6*3 H20; pulbere albă, insolubilă în apă, uşor descompusă de alcalii. E întrebuinţată în tratamentul reumatismului, al gastralgiei şi al coreei.
Galatul de zinc, produs bazic cu compoziţia puţin constantă; se prezintă sub formă de pulbere cenuşie-verzuie, insolubilă în solvenţi comuni. Se întrebuinţează în tratamentul eczemelor, ca antiseptic intenstinal şi ca antisudorific.
Stearatul de zinc, ZnfCH3—(CH2)16 —COO]2, se prezintă sub formă de pulbere uşoară, onctuoasă, insolubilă în apă, uşor descompusă de acizi, cu separare de acid stearic. Se întrebuinţează în industria cauciucului, la prepararea fardurilor şi a altor produse cosmetice.
Sulfura de zinc, ZnS; sare albă obţinută prin tratarea soluţiei unei sări de zinc cu hidrogen sulfurat sau cu o sulfură alcalină. E folosită în vopsitorie. Amestecul de sulfură de zinc şi sulfat de bariu, cunoscut sub numele de Litopon, e folosit, de asemenea, ca pigment în vopsitorie. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete sau a celor emise de substanţe radioactive devine fosforescent. Pentru aceasta e folosit la fabricarea vopselelor fosforescente.
Tetraoxicromat de zinc, ZnCrOâ-4 Zn(OH)2. Pigment anorganic anticoroziv de precipitare, sub formă de pulbere fină uşoară de culoare galbenă deschisă, folosit la fabricarea grundurilor anticorozive de cal itate pentru metale, mai ales a celor uşoare şi a aliajelor lor (aluminiul, duraluminulşi electronul). Se obţine prin tratarea la 70---750 a unei suspensii apoase de oxid de zinc (foarte bine dispersat prin ampastare într-o moară cu bile) cu o soluţie de bicromat de potasiu acidulată cu acid sulfuric, urmată de o alcalinizare cu hidroxid de potasiu la temperatura de 30*• *35°, pînă la pH=10---10,5
Pigmentul obţinut e spălat cu apă pînă la pH^7. E pigmentul de cromat bazic de zinc cu cea mai mare capacitate antico-rozivă. în apă se disolvă în cantităţi foarte mici, chiar la încălzire, dar în acizi şi în alcalii se disolvă uşor şi complet. Are o putere de acoperire mică (^200 g/m2) şi indicele de ulei de circa 40%.
Compuşii organici ai zincului rezultă din realizarea unei legături covalente între atomul metalului şi carbonul substanţei organice. Aceşti compuşi sînt lichide volatile sau solide cu puncte de topire şi de fierbere joase, de exemplu: dime-ti l-zincul, (CH3)2Zn, are p. f. 46°, iar dieti l-zincul, (C2H5)2Zn, are p. f. 118°. Compuşii de tipul acesta sînt solubili în eter, în hidrocarburi şi în sulfură de carbon, iar atît substanţele pure, cît şi soluţiile lor, nu conduc curentul electric.
Compuşii organici ai zincului au fost mult timp utilizaţi în sinteze organice, pînă cînd au fost înlocuiţi prin compuşii magneziului.
î. alb de Ind. chim.: Sin. Oxid de zinc. V. sub Zinc.
2. aliaje de Metg.: Aliajetehnice al căror component principal e zincul, adausurile de aliere putînd fi cuprul, aluminiul, magneziu I, plumbul, stan iul, fierul, cum şi a Ite elemente. După domeniul de întrebuinţare, aliajele de zinc pot fi împărţite în următoarele grupuri: aliaje antifricţiune pe bază de zinc, aliaje pentru turnare sub presiune, aliaje pentru turnare în nisip sau în cochilie, aliaje laminabile, aliaje de lipit, aliaje pentru alte întrebuinţări. Primele patru grupuri, cari sînt şi cel mai mult întrebuinţate, sînt aliaje zinc-aluminiu-cupru, conţinînd de cele mai multe ori şi 0,02-*-0,1 % M‘g (introdus pentru curăţirea topi tu r i i de anumite impurităti dăunătoare).
Aliajele antifricţiune pe bază de zinc au conţinuturi mai mari de aluminiu şi de cupru decît aliajele din grupurile precedente, şi pot avea proporţii mari de staniu şi de plumb (v. tabloul I). Ele au bune proprietăţi antifricţiune, în special cele cu staniu sau cu plumb, bună rezistenţă la oboseală şi bună conductivitate termică. Aliajele au însă coeficient de dilataţie lineară mare, ceea ce produce dificultăţi la executarea cusineţi-lor în carcasă de oţel. Au temperaturi de topire joase (în jurul temperaturii de 400°), se toarnă bine (în amestec de formare, în cochilii sau centrifug) şi se presează bine. Datorită caracteristicilor mecanice bune, aliajele pe bază de zinc pot fi întrebuinţate la cusineţi de lagăr fără carcasă, la presiuni pînă la 140 kgf/cm2 şi la viteze pînă la 5 m/s; în forma de cusineţi cu carcasă de oţel, ele pot fi întrebuinţate la presiuni
Tabloul I. Aliaje antifricţiune pe bază de zinc
	Compoziţia, în %					Caracteristici mecanice, minimum		
Tipul	Al	Cu	Alte elemente	Zn	Gr. sp. kgf/dm3	° r kgf/mm2	s5. %	Duritate HB
Zn-Al-Cu Zn-A!-Cu Zn-Al-Cu Zn-Al-Cu Assil 5 Bronz Germania Fenton Lumen Schromberg	10 10 4 2-3 0,25 4	0,7 0,7 0,7 5 4-5 4-5 6 10 0,4	0,03 Mg (0,03 Mg v 2 Pb (l Sn 0,03 Mg 0,5 Fe 2-3 Pb / 2—3 Pb \5—7 Sn 14 Sn 140 Sn ' 0,2 Pb 1 0,15 Fe	rest rest rest rest rest rest 80 86 rest	6,2 6,7 7,2	35-40* J28-32 110-45* 18-25	10-20* 1- 1.5 10**-20* 1-1,5	90—110* 80-110 90—110* 70—90 60-90
* Cifrele cu asterisc sînt pentru starea presat; celelalte, pentru starea turnat.
Zinc dur
679
Zincare
pînă la 150 kgf/cm2 şi la viteze pînă la 25 m/s. Sînt folosite pentru lagăre de utilaj minier, la biele şi la capete de cruce de maşini cu abur, la lagăre pentru transmisiuni, etc., pentru sarcini mijlocii şi la viteze nu prea mari.
Aliajele pentru turnare sub presiune fac parte din sistemul Zn-AI-Cu, cu adausuri mici de magneziu.
Daoarece devin friabile prin coroziune intercristalină datorită prezenţei plumbului şi a cadmiului, zincul întrebuinţat trebuie să fie de mare puritate (99,99%), iar impurităţile admise în aceste aliaje nu trebuie să depăşească proporţiile:
0,001 % Sn, 0,005% Cd şi 0,007% Pb. Aliajele au temperaturi de turnare joase (340---4150) şi permit turnarea de piese cu pereţi subţiri (0,6***2mm), cu o precizie de execuţie de ±0,15 mm pentru dimensiuni pînă la 15 mm. Prin recoacere la 100°, timp de 3-*-4 ore, piesele turnate din astfel de aliaje capătă o mare stabi'itate dimensională; dacă piesele sînt încălzite în soluţie de 0,1 •• -0,3 % bicromat de potasiu, li se măreşte şi rezistenţa la coroziune. Aliajele de zinc din acest grup sînt întrebuinţate la executarea de piese pentru carburatoare, de caracase pentru aparate de bord, piese pentru pompe de benzină auto, piese de frînă, elemente pentru maşini de scris şi de calcul, piese de radio şi aparataj electrotehnic, diverse armaturi, etc. V. şi Zamak, Zimal,’Giesche, aliaj
Aliajele pentru turnarea în nisip sau în cochilii pot fi turnate sau turnate centrifug, obţinîndu-se caracteristici mecanice superioare. Aliajelesînt întrebuinţate la turnarea de piese curente în construcţia de maşini, înlocuind alama turnată, dacă nu e reclamată rezistenţa la coroziune. Zincul trebuie să fie de mare puritate (99,99%), iar impurităţile admise nu trebuiesădepăşească proporţii le: 0,001 % Sn, 0,012% (Pb-f-Cd),
0,1% (Fe+Mn). V. şi Zamak, Giesche, aliaj
Aliajele de lipit pe bază de zinc sînt aliaje binare Zn-Cu (din categoria numită „alame de lipit") şi sînt întrebuinţate obişnuit pentru lipituri tari (brazuri) la piese de alamă, de cupru, aliaje de nichel, bronzuri, de anumite oţeluri şi fonte, etc. în tabloul II sînt date compoziţiile şi utilizările unor astfel de aliaje (ultimele două sînt întrebuinţate numai rareori la lipituri semitari). Aliajele de lipit sînt standardizate în ceie mai multe ţări. V. şi Alame, sub Cupru, aliaje de ^.
Tabloul II. Aliaje de lipit pe bază de zin*:
	Compoziţia, în %			
Numirea	Cu	Alte elemente	Zn	Utilizarea
Alamă 42-STAS	4212	-	restul	Lipirea alamelor, a cuprului, a aliajelor de Ni
Alamă 47-STAS	4712		restul	Lipirea alamelor, a cuprului, a aliajelor de Ni, a bronzurilor, a oţelurilor, a fontelor, etc.
Alamă 51-STAS	51 12		restul	Lipirea bronzurilor, a cuprului, a oţelurilor, etc.
PMŢ 36-GOST	36^2		restul	Lipirea alamelor cu maximum 68% Cu, a bronzurilor
PMŢ 48-GOST	4312	_	restul	Lipirea aliajelor cu peste 68% Cu
PMŢ 54-GOST	5412	—	restul	Lipiri decupru, tombac, oţel, alpaca
LMs 42-DIN	41-43	—	restul	Lipiri de cupru, nichel, etc.
LMs 48-DIN	47—49	—	rectul	Lipiri de cupru, oţel, fontă, etc.
Fontaine Moreau		/ 2,8—3 Sn \ 3,5—3,7 Sb	93,5	Lipiri de aluminiu, zinc, alame, etc.
Zelco	2	15 Al	83	Lipiri de aluminiu şi de aliaje de aluminiu
Aliajele de zinc prelutrabile prin deformare plastică
(aliaje de zinc laminabile) sînt fie aliaje binare Zn-AI, fie aliaje ternare Zn-AI-Cu, cu adausuri de diferite alte elemente. Elese prelucrează în bare (pentru prelucrare la automate), în table (pentru ştanţare), în ţevi, sîrme, profiluri, şi sînt întrebuinţate, pentru înlocuirea alamei, în construcţia de maşini, la confecţionarea de piese cari nu sînt supuse coroziunii. V. şî Zamak, Zilloy, Ziskon.
Aliaje pe bază de zinc cu alte destinaţii decît cele arătate sînt, de exemplu, cele indicate în tabloul III.
Tabloul III. Aliaje de zinc pentru diferite întrebuinţări
		Compoziţia, în %		
Numirea	Zn	Cu	Alte elemente	Utilizarea
Eraydo	98	2	-	Piese protectoare (blindaje) în construcţii radio
Schuîti	91	6	3 A!	Litere tipografice, antifricţiune
Sorel	80	10	10 Fe	Piese şi obiecte de ornament
Zn-Pb	rest	1,2 Pb	1 Cd; 0,1 Al: 0.01 Mg	Monete
î. Zinc dur. Metg., Mett.: Aliaj de zinc, fier şi plumb, care conţine circa 4% Fe, circa 1,5% Pb şi restul zinc şi impurităţi cari se formează la suprafaţa pieselor de oţel introduse în zinc topit. Zincul dur are temperatura de topire mai înaltă de cît a zincului (circa 700°) şi greutatea specifică mai mare decît a zincului astfel încît cade la fundul băii de zincare, sub stratul de plumb topit, de unde trebuie scos la anumite intervale de timp.
2.	Zincare. Metg.: Operaţia de acoperire cu un strat subţire de zinc a pieselor de oţel sau de fontă, cum şi a unor obiecte nemetalice, pentru a le proteja contra coroziunii sau — în cazul obiectelor nemetalice—pentru a le da o acoperire decorativă. în aer umed sau în apă cari conţin oxigen şi bioxid de carbon, stratul superficial de zinc se acoperă cu o peliculă fină constituită în principal din carbonat de zinc, care protejează metalul împotriva corodării ulterioare. Deoarece zincul e un metal mai electronegativ decît fierul, în microcuplurile galvanice cari se formează în porii acoperirii el are rolul de anod, iar metalul acoperit îndeplineşte funcţiunea de catod (la care vin ionii degajaţi de la anod); astfel, spre deosebire de alte acoperiri (de ex.: cu staniu, cu plumb, cupru, nichel, crom, etc.), zincarea asigură atît protecţia mecanică, cît şi protecţia electrochimică a metalelor feroase contra coroziunii.
Zincarea se poate efectua: prin imersiune, prin depunere electrochimică, prin deplasare chimică, prin împroşcare sau prin difuziune.
Zincarea la cald se efectuează prin cufundarea obiectelor de acoperit într-o baie care conţine zinc topit, temperatura băii fiind menţinută la circa 450°. Pentru a mări fluiditatea topiturii şi a obţine acoperiri mai subţiri, mai omogene şi mai lucioase, în baia de zinc topit se introduc adausuri mici de aluminiu (0,1 •••0,3 %), de staniu (normal, pînă la 0,1 %; uneori, între 1 şi 3%) sau, rareori de bismut. Datorită reacţiilor dintre zincul topit şi pereţii băii (construită de obicei din oţel), cum şi dintre zincul topit şi piesele feroase supuse acoperirii, se formează diverşi constituenţi fier-zinc, cari — fiind greu solubili în topitură — se depun la fundul băii (de unde sînt îndepărtaţi periodic). Pentru a proteja fundul metalic al recipientului băii, acesta se umple parţial cu plumb topit, care are şi rolul de acumulator de căldură.
Acoperirea cu zinc prin imersiune se bazează pe aderarea metalului topit la metalul care trebuie protejat. La aco»
Zincare
680
Zincare
perirea pieselor de aliaje feroase, stratul protector e format din mai multe pături cari conţin — din interior spre exterior —• următorii constituenţi structurali (v. fig. I); faza a (soluţie solidă de zinc în fier, conţinînd circa 18% Zn); amestec de fază oc şi fază s(Fe6Zn21); straturi fine consecutive de fază s, de amestec de fază s şi fază Y), şi de fază t) (FeZn7); amestec i de fază 7) şi de zinc; stratul exterior, de zinc pur. Faza y (soluţie solidă de zinc în fier y) nu poate apărea la temperatura la care se produce zincarea. Straturile intermediare cari con-ţin fazele intermetalice s şi Y] sînt dure /. Structura straturilor ob-şi fragile, în comparaţie CU stratul ex- ţinută prin zincarea la cald. terior, constituit din zinc curat. 1) oţel; 2) fază a; 3) ames-Adăugarea în topitură de aluminiu tec de fază a şi fazăs; 4) stra-şi de staniu reduce grosimea acestor turi fine de fazăs, de ames-straturi sau chiar le suprimă. Groşi- tec de fazăs şi fază-n, şi de mea totală a stratului acoperitor va- fază y) (de la interior spreex-riază în limite largi, în funcţiune de terior); 5) amestec de fază durata de imersiune, de compoziţia şi de zinc; 6) zinc. şi temperatura băii, de impurităţile
conţinute în topitură, de forma şi calitatea suprafeţelor obiectelor tratate. Practic, această grosime e cuprinsă între limitele 0,02 şi 0,15 mm, fiind minimă la tabla de fier care, după zincare, e trecută între cilindre rotative pentru netezire şi pentru îndepărtarea excesului de zinc.
Pregătirea pieselor pentru zincare comportă următoarele faze: decaparea, spălarea, tratarea cu flux. Decoparea se poate face pe cale chimică (de cele mai multe ori în soluţie 3"*5% de acid sulfuric sau acid clorhidric) sau pe cale electrochimică (decapare anodică, în soluţie care conţine 60---85% acid sulfuric).La zincare, ultimul procedeu dedecapare efolosit numai rareori. Spălarea se face fie într-un basin cu apă, fie, uneori, prin stropire. Tratarea cu flux se efectuează atît pentru îndepărtarea, de pe suprafaţa pieselor, a resturilor de oxizi, a unor impurităţi de fier cari nu se pot îndepărta la decapare (întrucît nu se disolvă în acizi),
de 1---2 min, într-un cuptor de uscare, pentru îndepărtarea excesului de apă de pe suprafaţa lor şi pentru mărirea concentraţiei soluţiei. în fig. II e reprezentată schema zincării vaselor, la care tratarea cu fondant se face după acest procedeu ; fon-dantul e clorură de amoniu şi clorură ce zinc, cu adaus de pînă la 6% glicerină; fondantul e lăsat să cadă la suprafaţa topiturii de zinc în locul unde se introduc piesele în baia de zincare (v. fig. ///şi IV),
După tratarea cu fondant, piesele sînt introduse în baia de zincare.
După scoaterea din baie şi înainte de răcire, piesele se curăţă de excesul de metal fie prin scuturare, fie cu o râzătoare de lemn, fie cu maşini speciale.
Zincarea la cald nu poate fi aplicată obiectelor sau pieselor cari şi-ar modifica proprietăţile mecanice sub influenţa temperaturii înalte la care se efectuează procesul (de ex. piese'e de oţeluri cari au fost supuse în prealabil anumitor tratamente termice), nici obiectelor cu orificii înguste sau cu filete (din cauza neomogeneităţii grosimii stratului şi a formării de îngroşări şi umflături în unele zone ale suprafeţei, orificiile şi golurile filetelor se pot chiar astupa), însă la unele obiecte cari au cusături interioare (cum sînt găleţi, basine, piese de veselă, etc.), zincarea la cald e cel mai bun procedeu de acoperire, deoarece zincul topit umple şi canalele şi orificiile cusăturilor, realizîndu-se astfel o foarte bună etanşare a obiectelor. De asemenea, zincarea la cald se aplică pe scară mare la acoperirea de table de oţel moale, sîrme, ţevi, articole de fierărie, site, etc. Pentru multe astfel de produse, zincarea se execută în instalatii mecanizate (v. fig. XI, sub Tablă 1).
Zincarea prin depunere electrochimică se efectuează în băi cu electroliti acizi sau alcalini.
Baie de i.:ncare pentru zincarea vaselor.
7) flux; 2) cenuşă.
II. Schema zincării vaselor, la care tratarea cu fondant se face prin imersiune'în fondant, urmată de uscare.
1) transportor; 2) basin de decapare; 3) basin de spălare; 4) basin cu fondant topit; 5) cuptor de uscare; 6) baie de zincare; 7) basin de răcire cu apă.
/II. Schema zincării vaselor, la care fondantul topit e aplicat la suprafaţa topiturii de zinc.
/) transportor; 2) basin de decapare; 3) basin de spălare; 4) baie de zincare; 5) cutie cu fondant.
a incluziunilor de zgură, etc., cît şi pentru a împiedica oxida-rea suprafeţei pieselor în momentul introducerii lor în zincul topit. Tratarea cu flux se poate face prin două procedee: prin imersiune în soluţie de flux topit, urmată imediat de uscarea pieselor, după care piesele sînt introduse în baia de zinc topit (în acest caz, zincarea e numită şi zincare uscată)', prin aplicarea şi menţinerea fluxului ca strat acoperitor pe suprafaţa topiturii de zinc (în care caz zincarea e numită şi zincare umedă). La primul procedeu, fondantul e o soluţie apoasă de 40***50% clorură de zinc (ZnCI2) cu adaus de clorură de amoniu (NH4CI) şi de 2--*3% glicerina; după trecerea prin fondantul topit, piesele sînt încălzite la 120---2000, timp
Dsoarece la depunerea electrochimică nu se formează aliaj al fierului cu zincul, stratul acoperitor fiind constituit din zinc curat, acesta se disolvă mai greu în acizi sau în baze; deci acoperirea electrochimică prezintă o stabilitate chimică mai mare decît acoperirile de zinc realizate prin alte procedee; concomitent, zincul depus prin electroliză are fragilitate mai mică, e mai elastic şi aderă mai bine la metalul de bază decît alte depuneri de zinc. Grosimea stratului depus electrolitic e mică (variază între I imitele 0,005 şi 0,05 mm), poate fi reglată cu precizie, iar acoperirea e uniformă ca grosime. Se folosesc electroIiţi acizi şi electroliţi alcalini.
Zincare
681
Zincare
După scoaterea din baia de electrolit, piesele trebuie bine spălate cu apă. Pentru obţinerea de acoperiri cu nuanţă deschisă sau mai lucioase, piesele sînt tratate ulterior chimic cu soluţii speciale, cari realizează şi o pasivizare prin formarea unei pelicule pe suprafaţa pieselor, care măreşte rezistenţa la coroziune a zincului.
Zincarea prin electroliză se aplică la sîrme, la benzi» table, la diferite piese de automobile şi de motociclete, armaturi, etc.; se folosesc uneori instalaţii mecanizate (v. fig. XII, sub Tablă 1). Fiind procedeul cel mai raţional, mai perfecţionat şi mai economic de zincare, e cel mai răspîndit în tehnica industrială.
Electrol iţii acizi au compoziţie mai simplă, nu sînt toxici, nu reciamă o deservire complicată a băii, permit o densitate mai mare de curent (deci viteză de depunere mai mare) şi au randament de curent mare; au însă capacitate de dispersiune mult mai mică decît electroliţii alcalini (astfel încît sînt indicaţi numai pentru zincarea obiectelor de formă simplă). Ei sînt constituiţi din: sarea de zinc (sulfat de zinc sau clorat de zinc, folosit mai rar), care formează electrolitul propriu-zis; adausuri de sulfaţi sau de cloruri ale unor metale alcaline sau alcalino-pămîntoase, pentru mărirea conductivităţii electrice; diferiţi coloizi şi substanţe organice (dextrină, gumă arabică, lignol, glicerină, piridină, glucoză, acizi sulfonici, etc.), cari măresc capacitatea de dispersiune sau îmbunătăţesc structura şi aspectul exterior al acoperirii.
Electroliţii a i c a l i n i cu cianuri sînt mai puţin stabili decît cei acizi (impun controlul frecvent al băii), au randament de curent mai mic, nu permit agitarea băii (căci compoziţia electrolitului ar deveni şi mai puţin stabilă), deci nici densitate mare de curent, şi sînt toxici; au însă capacitate de dispersiune foarte mare şi dau depozite mai fine şi mai uniforme decît electroliţii acizi, chiar la piese cu profil mai complicat. Ei sînt constituiţi din cianuri, oxid de zinc şi sodă caustică, cu adausuri pentru îmbunătăţirea aspectului exterior.
Electroliţii alcalini fârâ cianuri au
compoziţie simplă, nu sînt toxici, au randament de curent apropiat de al electroliţilor acizi, au capacitate de dispersiune mai mare decît a celor acizi, însă mai mică decît a celor cu cianuri (dau straturi mai puţin uniforme şi mai puţin fine decît ale electroliţilor cu cianuri), permit densitate de curent mai mică chiar decît a celor cu cianuri şi nu pot fi întrebuinţaţi decît cu mici adausuri de săruri de staniu sau de plumb (uneori de mercur), deoarece depozitul de zinc de la catod ar deveni prea spongios.
Ei dau rezultate mai bune cînd conţin şi anumite cantităţi de săruri ale altor metale (de ex.: de staniu, de plumb, sau, uneori, de mercur). Electrolitul poate fi agitat cu aer comprimat, permiţînd ridicarea de 2--*3 ori a densităţii de curent. Un astfel de electrolit, care dă rezultate bune chiar la obiecte cu profil complicat, are compoziţia: 4---12 g/l oxid de zinc, 60--90 g/l sodă caustică, 0,2"*0,5 g/l stanat de sodiu ; temperatura de regim, 50°; densitatea de curent sub 1,2 A/dm2 fără agitarea băii, respectiv pînă la 4 A/dm2 cu agitare prin aer comprimat; randamentul de curent, circa 95%. Principalul dezavantaj al electroliţilor fără cianuri consistă în tendinţa lor de a da acoperiri spongioase, cari se pot desprinde de pe piesă, tendinţa putînd fi micşorată în oarecare măsură prin adausuri din sărurile metalice menţionate mai sus. Di© această cauză, ei sînt mai puţin întrebuinţaţi în industrie decît ceilalţi e lectrol iţi.
Anozii întrebuinţaţi la zincarea prin depunere electrolitică trebuie să fie confecţionaţi din zinc electrolitic pur 99,85-• *99,90% Zn), cu conţinut de plumb de maximum 0,03 %.
Pentru a evita impurificarea electrolitului prin nămol anodic, la întrebuinţarea de electrol iţi acizi, anozii se îmbracă cu pungi („huse") de pînză. Pentru evitarea producerii de nămol, anozii se pot confecţiona din aliaj conţinînd 0,5% AI+0,3% Hg, care e foarte rezistent la acţiunea chimică a electroliţilor acizi. Uneori sînt întrebuinţaţi anozi cu 1 % Al (fără mercur) sau — cînd electrolitul are conţinut mare de acid sulfuric şi se lucrează la densităţi de curent mari — anozi insolubili de plumb sau de aliaj de plumb cu argint (cu pînă la 1 % Ag).
Zincarea prin deplasare chimică se efectuează în soluţie alcalină de sare de zinc, folosindu-se ca metal de contact aluminiul (v. şi Acoperire 1). O soluţie care dă bune rezultate are compoziţia: 10 g sulfat de zinc, 15 g sodă cuastică, 3 g cianură de potasiu, 1 I apă; temperatura soluţiei, 80---900. Metalul de contact, aluminiul, trece în soluţie, separînd zincul care se depune pe suprafaţa obiectelor. Durata procesului e de cîteva ore. Acest procedeu e aplicat numai rareori şi numai pentru acoperirea obiectelor mici, de importanţă mică (de ex.: cuie, nituri, etc.), deoarece straturile astfel obţinute au proprietăţi reduse de protecţie.
Zincarea prin împroşcare se efectuează pulverizînd o vînă subţire de zinc topit în picături fine cari sînt trimise pe suprafaţa obiectelor, cu ajutorul aerului comprimat. Operaţia se efectuează cu un pistol de metalizat (v.), folosindu-se uneori şi topirea cu arc electric. Sub influenţa aerului comprimat, particulele se acoperă cu o peliculă de oxid, care împiedică formarea unui aliaj între zinc şi metalul acoperit, aderarea particulelor la suprafaţa acoperită rezul-tînddin şocul puternic produs de viteza mare cu care ele lovesc suprafaţa, structura acoperirii fiind constituitădin particule legate mecanic de suprafaţa obiectului şi între ele (v. fig. V). Datorită acestei structuri, acoperirile de zinc rezultate prin pulverizare au porozitate mare, deci compacitatea mică, şi nu realizează o protecţie contra coroziunii de calitatea ce- v. Structura acoperirii de zinc lor obţinute prin alte procedee obţinute prin împroşcare, de zincare. Stratul depus prin 1) materialul obiectului meta-pulverizare atinge 0,2 mm, une- lizat; 2) stratul acoperitor de ori chiar mai mult. Sin. Zincare	zinc.
prin pulverizare.
Uneori, pentru mărirea compacităţii şi a rezistenţei la coroziune, acoperirile de zinc prin împroşcare sînt prelucrate ulterior pe cale mecanică cu discuri de lustruire sau sînt tratate chimic (pentru umplerea porilor cu substanţe inerte cari îngreunează stratul acoperitor, sau cu produşi ai coroziunii zincului). Un alt dezavantaj al zincării prin pulverizare e consumul mare de zinc: pierderile de zinc produse prin volatilizare şi datorită faptului că nu toate particulele se lipesc de suprafaţa care trebuie acoperită, ajung la 25***35%, uneori chiar mai mult. Avantajul principal al acestui procedeu, faţă de celelalte procedee de zincare, consistă în posibilitatea de a se acoperi cu zinc construcţii mari de orice forme (construcţii de oţel, poduri metalice, porţi de ecluze, antene de radio, stîlpi metalici sau nemetalici, rezervoare, etc.), posibilitatea de a zinca numai anumite părţi ale construcţiilor metalice mari, după montarea lor (de ex.: locurile sudate, nituite, etc.), cum şi posibilitatea de a zinca — pentru a obţine acoperiri decorative sau protectoare contra incendiilor — obiecte nemetalice de lemn, de ipsos, de carton asfaltat, etc.).
Zincare prin pulverizare. V. Zincare prin împroşcare.
Zincit
682
Zincogramă
Zincarea prin difuziune e un tratament termochimic de îmbogăţire cu zinc a straturilor superficiale ale pieselor de oţel sau de fontă, prin menţinerea lor la o anumită temperatură într-un mediu care cedează zinc. Procedeul acesta se poate realiza în următoarele două variante:
Şerardi zorea, care consistă în încărcarea pieselor în tobe rotative închise ermetic (pentru piese mici de fontă sau de oţel) sau în cuptoare speciale cu muflă (pentru ţevi şi alte obiecte mari) şi încălzirea lor la temperaturi de 250** •••450° (sau, uneori, mai înalte), mediul care cedează zincul avînd forma de pulberi. în şerardizare se întrebuinţează ca med iu care cedează zinc o pulbere specială de zinc tehnic (care conţine zinc metal ic, oxid de zinc şi cantităţi procentuale mici de fier, cadmiu şi plumb), amestecată cu 15—25% nisip fin sau cu caolin (pentru a împiedica sinterizarea pulberii). Piesele mici, împreună cu amestecul de pulberi, se încarcă într-o tobă rotativă de oţel, îmbrăcată cu o manta termoizolatoare, care are turaţia de 10---15 rot/min pentru a se realiza un contact cît mai intim şi continuu între particulele pulberii de zinc şi suprafeţele pieselor. Temperatura de regim — în limitele menţionate—e cu atît mai înaltă, cu cît proporţia de nisip conţinut în amestec e mai mare, însă, în general, nu depăşeşte 450°. Durata tratamentului e de 1 • **10 ore, în funcţiune de grosimea stratului zincat (care e de circa 0,06-‘-0,07 mm pentru durata maximă de menţinere). Ţevile şi alte obiecte cu dimensiuni mai mari sînt tratate la fel, însă în cuptoare speciale cu muflă, impermeabile pentru gaze.
Tratarea pieselor mari cu vapori de zinc la temperaturi pînă la 870°, în atmosferă protectoare, deexemplu de hidrogen, — careafost introdusă pe scară industrială mai recent,—se apl ică în special la zincarea ţevilor. Procesul se efectuează tot în cuptoare speciale cu muflă, cari sînt încălzite încet pînă la 200°, cu insuflare de azot (pentru înlocuirea aerului): timp de 15---20 h, temperatura e ridicată foarte lent pînă la 500°, azotul fiind înlocuit treptat cu hidrogen ; apoi, temperatura e ridicată — în timp de circa 25 h — pînă la 870° şi e menţinută circa 48 h. La această temperatură, zincul — care e în ţevi sau în recipiente speciale în interiorul cuptorului — se vaporizează şi difuzează în straturile superficiale ale pieselor. Procedeul dă rezultate foarte bune, dar prezintă dezavantajul unei durate excesiv de mari. Straturile superficiale îmbogăţite cu zinc sînt omogene şi conţin diferiţi constituenţi ai sistemului fier-zinc, cum sînt cei indicaţi în fig. / (fazele cari apar la adîncimi diferite ale stratului îmbogăţit cu zinc depind de conţinutul în zinc al lor şi corespund zonelor 5, 4, 3 şi 2 de la suprafaţă spre interior). Acoperirea cu zinc rezultată la zincarea prin difuziune prezintă o bună rezistenţă la coroziune, ch iar în medii agresive, şi se aplică la piese mici din fontă şi oţel, la ţevi, la schimbătoare de căldură, regeneratoare din industria benzinei, cuptoare şi aparaturi pentru industriile de amoniac sintetic, de alcool metilic, etc.
1.	Zincit. Mineral.: ZnO. Oxid de zinc natural, întîlnit aproape excluziv în zăcămîntul de la Franklin (Statele Unite), metasomatic, în masele de calcit în asociaţie cu willemitul (v.) şi cu franklinitul (v.). Conţine 80,3% Zn şi 19,7% O,
Cristalizează în sistemul exagonal, rar în cristale, frecvent în mase granulare diseminate sau compacte. Are culoare galbenă-portocalie sau roşie închisă, cu urma galbenă-porto-calie şi luciu adamantin.
Prezintă clivaj foarte bun după (0001) şi bun după (0010) E casant, are duritatea 4,5 — 5 şi gr. sp. 5,4***5,7. E optic uniax. cu indicii de refracţie s=2,029 şi co=2,013.
Nu se topeşte la flacăra suflătorului, dar se disolvă în acizi. Posedă proprietăţi detectoare.
2.	Zincoaluminit. Mineral.: Zn3AI3[(0H)13|S04]*H20. Sulfat bazic de zinc şi aluminiu hidratat, natural/cristal izat în sis-
temul exagonal, în cristale cu habitus tabular. Are culoarea albă pînă la verzuie şi gr. sp. 2,26.
3.	Zincofotografie. Poligr. V. sub Fotocolografie.
4.	Zincograf, pl. zincografi. Poligr.: Lucrător calificat, care execută clişee zincografice (v. sub Zincografie).
5.	Zincografic, clişeu Poligr.: Sin. Zincogravură (v. Zincogravură 2).
e. Zincografie. 1. Poligr.: Procedeu de tipar înalt (pan-tografic) care reproduce şi multiplică originalele lineare cu ajutorul clişeelor de metal obţinute prin metode fizicochimice (v. Zincogravură 1).
7.	Zincografie, pl. zincografii. 2. Poligr.: Atei ier sau întreprindere care executăcI işee în zincogravură (v. Zincogravură2).
8.	Zincografie. 3. Poligr.: Tipar executat după o zincogravură (v.).
9.	Zincogravură. 1. Poligr.: Ansamblul procedeelor foto-chimice, fizice, incluziv mecanice, pentru executarea clişeului linear din metal, care, cel mai frecvent, e zincul (se foloseşte însă şi cuprul, alama, oţelul, elektronul, etc.). Operaţiile cari conduc la realizarea unui clişeu linear sînt: prepararea originalului, obţinerea unui negativ fotografic al originalului, sensibilizarea plăcii de metal, copierea negativului pe placă şi gravarea plăcii.
Prepararea originalului: Originalul linear e preferabil să aibă liniile cît mai negre pe fond alb sau viceversa. Fondul poate fi şi uşor albastru. Fondul galben împiedică realizarea unui clişeu bun, deoarece culoarea galbenă are o acţiune foarte redusă asupra stratului sensibil al materialului fotografic (cazul manuscriselor vechi). Cînd culorile originalului linear sînt altele decît alb şi negru, se foloseşte material fotografic cu sensibilitate adecvată culorilor respective. în general e necesar ca originalul să fie mai mare decît reproducerea care se cere. Micşorarea lui prin fotografiere prezintă avantajul că accentuează elementele (liniile) şi le dă o precizie mai mare.
Obţinerea unui negativ fotografic al originalului se realizează, de obicei, pe plăci umede fie de colodiu, fie cu emulsie, sau pe plăci şi pelicule uscate fototehnice (v. sub Placă fotografică: v. sub Peliculă fotografică). Pentru zincogravură se preferă plăcile umede deoarece, avînd o sensibilitate mult mai mică decît cele uscate cu bromură, permit o accentuare mai mare a contrastului dintre liniile negre şi albe, ceea ce conduce la asigurarea funcţiunii liniilor copiei corespunzînd originalului: de asemenea, stratul fiind foarte sensibil, nu se mai produce fenomenul difracţiunii (iradierii), adică acţiunea laterală de insolare a particulelor de sensibilizator iluminate asupra celor vecine umbrite şi deci se evită distrugerea liniilor negre sau lăţirea conturelor. Fotografierea originalului se face cu aparate de fotoreproducere în general verticale, avînd obiectivul echipat cu oglindă sau cu prismă (v. sub Reproducere, aparat de ~ fotografică; v. sub Reproducere fotografică). Aceasta cu scopul de a inversa imaginea originalului pe negativ, spre a rezulta o imagine inversată la copierea pe placa de metal.
Sensibilizarea plăcii de metal se face, de obicei, cu albumină bicromatată (soluţie apoasă de albumină cu bicromat de amoniu), soluţia turnîndu-se într-un strat subţire uniform, pe placa de metal, cu ajutorul unei centrifuge speciale (v. Turnetă).
Copierea negativului pe placa se execută prin aplicarea negativului cu stratul sensibil pe stratul de albumină bicromatată şi se expune cîteva minute la lum ină (de obicei lumina unui arc voltaic) într-o ramă de copiat (v. Copiat, ramă de ^). Prin iluminare, albumina bicromatată devine insolubilă (datorită oxidării) în apăşi aderăfoarte puternic la metal. După expunere, se usucă placa şi se aşterne pe ea, cu un val, unstratsub-ţire de cerneală neagră specială, după care se introduce în apă.
Zincogravură
683
Zirconiu
Albumina care nu a fost iluminată se disolvă în apă, rămînînd pe placă numai părţile de albumină oxidată, acoperite cu cerneală. Pentru a asigura o rezistenţă cît mai bună la gravarea chimică sau electrică care urmează, se presară colofo-niu sub forma de pulbere fină sau pudră de asfalt, care se lipeşte de cerneală; acestea se topesc apoi prin încălzire, dîndu-se stratului protector o rezistenţă şi mai mare. Sensibilizarea se poate face şi cu soluţii de răşini sintetice (de ex. alcool poliviniIic), cu bicromat de amoniu. Pentru lucrări mai puţin pretenţioase, fără precizie mare, există şi un procedeu rapid, care consistă în expunerea plăcii metalice sensibilizate direct în aparatul de fotoreproducere, suprimîn-du-se deci nagativul. în acest caz, fotografierea se face fără prismă sau oglindă.
Gravarea plăcii în părţile neacoperite ale ei se execută chimic, mecanic sau electric. Gravarea chimică se execută în mai multe trepte, cu ajutorul acidului azotic diluat (10%) sau cu un amestec de două părţi acid azotic şi o parte acid clorhidric, dar mai concentrat (30%) (v. sub Gravare chimică). La gravarea în trepte se foloseşte şi operaţia de giiotaj (v.). Gravarea chimică e procedeul cel mai frecvent folosit, gravarea electrică (v.) şi mecanică (v.) fiind utilizate mai rar, în cazul cînd clişeul are elemente active mai distanţate, gravarea mecanică cu freza se utilizează în combinaţie cu gravarea chimică.
După gravare, placa care constituie zincogravura respectivă poate fi folosită la tipar, după ce s-a fixat pe suportul de lemn, de metal, etc., respectiv.
1.	Zincogravura, pl. zincogravuri. 2. Poligr.: Clişeu confecţionat prin zincogravură.
2.	Zincogravura. 3. Poligr.: Copie imprimată folosind un clişeu confecţionat prin zincogravură.
3.	Zinkenit. Mineral.: PbSb2S4. Sulfură de plumb şi de stibiu, naturală, întîlnită în unele filoane de antimonit. Cristal izează în sistemul rombic, pseudoexagonal, în cristale radiare, ascuţite, cari se termină, în vîrf, cu piramide. Formează frecvent agregate în formă de snop. Are culoarea cenuşie închisă pînă la cenuşie de plumb, uneori pestriţă, cu nuanţe albăstrui, urma neagră şi luciu metalic. E foarte casant; prezintă spărtură neregulată şi are duritatea 3 şi gr. sp. 5,3.
4.	Zinnwaldit.Mineral.: KiFe” Al [(Fe,OH)2| Si3AlO10]. Varietate demică litiferă, întîlnită în aceleaşi condiţii cu lepi-dolitul (v.), mai ales în greisene şi în unele pegmatite, în asociaţie cu wolframitul, scheelitul, casiteritul, fluorină, etc. Conţine uneori pînă la 12,5% Fe. Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare sau lamelare fine, bine dezvoltate, sau se găseşte sub formă de mase solzoase. Are culoare violetă, cenuşie de argint, gălbuie, brună sau neagră, cu luciu sticlos şi sidefos spre metalic, pe feţele de clivaj. Prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 2-**3 şi gr. sp. 2,9*• *3,1. E de obicei opac sau translucid, optic biax şi are indicii de refracţie: ^=1,541, «^=1,571 şi w =1,573.
E slab pleocroic:	incolor, brun-gălbui; »w=»g=cenu-
şiu-brun, brun-roşcat. Se topeşte uşor şi se descompune în acizi. Prin alterare se transformă într-un produs asemănător cu caolinul, intens colorat în galben-brun, sau brun, datorită hidroxizilor de fier. Conţinînd 1***5% Li20, e un minereu de litiu.
5.	Zippeit. Mineral.: U03[U02|S04]-3---6 HaO. Sulfat de uraniu, hidratat, care conţine 70% U308. Cristalizează în sistemul monoclinic, în mase incrustante sau în agregate fin aciculare. Are culoarea galbenă de sulf, galbenă ca lămîia sau galbenă-portocalie. E fluorescent. Are duritatea 2***3 şi gr. Sp. = -3,5.
^6. Zircon, Mineral.: Zr SiO Silicat de zirconiu, natural, întîlnit sub formă de cristale mici sporadice, diseminate în rocile magmatice intruzive (sienite nefelinice, graniţe, dio-
Reţeaua cristalografică a zirconiului.
rite, etc.) sau sub formă de cristale mari, în pegmatitele cu compoziţie sieniticăsau granitică. De asemenea se întîlneşte sub formă de granule rel icte rulate în unele şisturi cristal ine şi în aluviuni de pietre preţioase. Conţine, în mod normal, 67,1 %Zr02şi 32,9% SiO2şi ca impurităţi Fe203(pînă la 0,35%), CaO (0,05*"4%), uneori AI2Oa şi totdeauna oxid de hafniu, Unele varietăţi conţin pînă la 16% Ce2Oa şi Y203 (hagatalit)] pînă la 4***5% P2Os (amagutilit) sau mai muit (oyamilit); Nb, Ta, Th02 pînă la 7% (naegit) şi uneori pînă la 12% (hegtveitit); pînă la 2*• *12% H2Oşi materii radioactive (malacon şi cyrtolit); etc.
Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa d itetragonal-bipiramidală, sub formă de cristale cu habitus columnar scurt, isometric, mai rar bipiramidal.
Structura cristalină e o reţea ionică tipică (v. fig.) formată din grupările anionice de Si04 şi cationii Zr1^, înconjurate de opt ioni de oxigen.
E incolor sau galben-roşietic (hiacint), portocaliu, roşu, mai rar verde, cu luciu adamantin, uneori gras (pe spărtură). Prezintă clivaj slab după (110) şi spărtură neregulată sau con-coidală. Are duritatea 7**-8 şi gr. sp. 3,9—4,8.
E transparent pînă la turbure, opac şi optic uniax, cu indicii de refracţie: s=1,96 2,015 şi co—1,923***1,960. Incluziunile de zircon rad ioactive produc aureole pleocroice în biotit, cordierit, hornblendă. Nu se topeşte la flacăra suflătorului şi nici nu se disolvă în acizi.
Varietăţile transparente, frumos colorate, sînt folosite ca pietre preţioase, iar celelalte servesc la obţinerea ZrOa (pentru creuzete refractare, rezistente la acizi) sau a zirconiuiui metalic (v. Zirconiu).
7.	Zirconiu. Chim.: Zr. Element din grupul al patrulea secundar al sistemului periodic. Are nr. at. 40; gr. at. 91,22; gr. sp. 6,52; p. t. 1855°; p. f. circa 5000°.
în combinaţiile pe cari le dă, zirconiu! funcţionează de obicei tetravalent, dar se cunosc şi combinaţii în cari e bivalent şi trivalent.
în stare curată şi compactă, zirconiul e un metal plastic şi rezistent, de culoare albă, cu luciu puternic, asemănător oţelului; în stare fin divizată se prezintă ca o pulbere neagră.
în scoarţa pămîntului se găseşte în proporţia de 0,021 %, deci mai răspînd it decît zincul; totuşi acumulările în minerale de zirconiu sînt rare. Cel mai răspînit mineral e badeleitul (v.), iar unele varitetăţi ale lui cristalizate frumos sînt folosite ca pietre preţioase (v. Hiacint). Zirconul (v.) e mai puţin răspîndit şi cu mai mică importanţă, deoarece e foarte rezistent la agenţii chimici. Prin dezagregarea acestui silicat,bioxidul de zirconiu e antrenat de ape şi depus cu mineralele grele, de exemplu cu nisipurile monazitice, cari conţin astfel totdeauna zirconiu, ca şi toate mineralele pămînturilor rare. Uneori se întîlnesc silicaţii de zirconiu complecşi, eudialitul şi eucolitul, cari, pe lîngă oxidul de zirconiu, conţin oxizi ai siliciului, fierului, calciului, sodiului, apoi ceriu, mangan şi clor. Totdeauna mineralele de zirconiu conţin şi fosfaţi.
Zirconiul în pulbere arde uşor în aer, dînd bioxid şi azo-tură de zirconiu, spre deosebire de forma compactă mult mai stabilă şi care arde în aer abia la roşu. în oxigen şi în halogeni arde la 300---500°, în aer la 600---8000, cu lumină strălucitoare şi cu degajare de căldură.
Zirconiul nu e atacat de apă, iar de acizii diluaţi sau de hidroxizii alcalini e atacat puţin, numai la cald. Zirconiul e rezistent pînă la 100° faţă de acizii clorhidric şi azotic de diferite concentraţii şi faţă de acidul sulfuric de 50%. Se
Zirconiu
684
Zirconiu
disolvă în acid fiuorhidric şi acid sulfuric de concentraţie mai maredecît 50%; e atacat de topituri ale hidraţilor alcalini. La temperaturi înalte, 500---10000, e atacat de clor, acid clorhidric şi azot. Se combină cu carbonul şi cu siliciul. Zir-coniul absoarbe hidrogen, dînd mai multe hidruri intersti-ţiale.
Se cunosc următorii isotopi ai zirconiului:
Numărul de ma?ă	Abundenţa %	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezin- tegrării	Reacţia nucleară de obţinere
39	-	4,5 min	emi'iun20“	Y89(p, n)Zr89
90	51,46	-	-	-
91	11,2~	-	-	-
92	17,11	-	-	-
94	17,40	-	-	-
95		65 z	emisiune 3~	Zr94 fn, vi Zr95, Zr94 (d, p) Zr»5 Mo9C (n, d) Zr95 ; fisiunea uraniului şi a plutoniului cu neutroni; bombardarea uraniului şi a toriului cu particule a
96	2,80	-	-	-
97		17 h	emisiune 3~	Zr96 (n. y) Zr97, Mo100 (n,a)Zr97; fisiunea uraniului şi a plutoniului cu neutroni; bombardarea uraniului şi a toriului cu particule OL
?	-	5 s	?	?
?	-	18 min	?	?
?	-	70 h	?	?
Zirconiul metal ic se poate obţine prin reducerea oxidului sau a halogenurilor, cu cărbune, bor, aluminiu, fier, metale alcaline sau alcalino-pămîntoase, cum şi pe cale electrolitică. Totdeauna se obţine însă un metal impur, pulverulent şi greu de prelucrat.
Concentratele de zirconiu, badeleitul şi zirconiul, sînt dezagregate prin diferite procedee, dintre cari mai importante sînt: sinterizarea cu var sau cu carbonat de calciu; topirea cu sodă caustică sau cu sodă; clorurarea amestecului de concentrat şi cărbune, directă sau cu carburare prealabilă; sinterizarea cu fluorosilicaţi. Ca rezultat al dezagregării, în primele douăşi în ultimul procedeu, se obţin produse sol ide, din cari zirconiul se trece în soluţie cu acid sulfuric, clorhidric sau fiuorhidric. Apoi zirconiul e precipitat sub formă de hidro-xizi sau de compuşi complecşi. Pentru obţinerea zirconiului metalic se foloseşte unul dintre procedeele: reducerea clorurii de zirconiu cu magneziu sau cu sodiu; reducerea fluorozirco-natului de potasiu, K2ZrF6, cu sodiu ; reducerea bioxidului de zirconiu cu calciu sau cu hidrură de calciu ; electroliza topitu-rilor K2ZrF6+KCI + NaCI sau ZrCI4-f NaCI ; disocierea termică a ZrJ4 în vid. Ultimul procedeu e folosit pentru rafinarea zirconiului. Zirconiul compact se obţine din burete şi din pulbere prin metoda topirii la arcul electric sau prin alte metode aplicate în metalurgia pulberilor.
In procedeul de obţinere a zirconiului din tetraclorură de zirconiu şi magneziu, reacţia e puternic exotermă; astfel:
ZrCI4+2 Mg->Zr+2 MgClg+52,5 kcal.
Pentru ca produsul să fie cît mai pur, tetraclorura de zirconiu e supusă unei distilări prin care se îndepărtează impuri-
tatea constituită din oxiclorură, ZrOCI, iar procesul de reducere se realizează în fază gazoasă, fără contact cu ZrOCI2. Purificarea şi reducerea se execută concomitent, în acelaşi aparat (v. fig.). în reactor se introduce creuzetul 4 cu magneziu solid 5, care e acoperit cu un ecran perforat 9. Pe acesta se aşază un container cu clorură de zirconiu. Reactorul se acoperă cu un capac care e etanşat cu ajutorul unei supape hidraulice cu aiiaje uşor fuzi-bile 8. Reactorul se introduce în cuptor, unde se poate încălzi pe porţiuni cu ajutorul elementelor electrice de încălzire 2.
ZrCI4 se evaporă şi vaporii intră în contact cu suprafaţa magneziului topit. Zirconiu se depune sub formă de burete în creuzetul inferior 1.
Zirconiu cu puritate mai mare (97***99,8%) a fost obţinut prin reducerea compuşilor K2ZrF6, ZrCI4 sau Zr02, cu sodiu sau magneziu metalic.
Dar şi în acest caz se obţine un produs nemaleabil. Zirconiul maleabil, care poate fi prelucrat prin presiune (forjat, laminat, presat, trefilat), se obţine prin descompunerea termică a iodurii, Zrj4, pe un fir de wolfram la 1400°. Zirconiul depus pe firul de wolfram se prezintă sub forma unor vergele cu secţiune de cîţiva milimetri, cari pot fi trase în fire sau laminate în foi. Chiar şi prin această metodă zirconiul e impurificat cu circa 0,2% hafniu, element care însoţeşte în permanenţă zirconiul.
Zirconiul formează cu azotul şi cu borul combinaţii dure, cu puncte de topire înalte, rezistente la agenţii chimici şi cu conductibilitate electrică destul de mare.
Datorită rezistenţei la coroziune, zirconiul e utilizat la confecţionarea capsulelor pentru topituri alcaline şi la confecţionarea aparaturii chimice, în locul tantalului. Zirconiul în foi e întrebuinţat pentru filiere în industria fibrelor artificiale şi în tehnica nucleară. Pulberea de zirconiu se utilizează în pirotehnie şi în tehnica artileriei.
Datorită marii lui afinităţi pentru oxigen, azot, sulf şi fosfor, zirconiu! e utilizat, sub formă de ferozirconiu, ca adaus la oţeluri pentru îndepărtarea acestor impurităţi. Oţelurile speciale cu conţinut mic de zirconiu sînt rezistente la şoc şi se sudează în bune condiţii. Un adaus de 1 •••10% Zr măreşte rezistenţa la compresiune şi la uzură a oţelurilor petru tăiere rapidă, cu crom şi cu wolfram. Sîrmele de zirconiu şi aliaje sînt folosite în tuburile electronice, din cauza puterii emisive mari pentru electroni şi a rezistenţei la supraîncărcare. Unele aliaje neferoase ale zirconiului prezintă caracteristici favorabile. Astfel: în adaus la aluminiu îi măreşte rezistenţa la coroziune; aliajele de nichel şi cobalt cu conţinut de pînă la 20% zirconiu sînt antiacide şi înlocuiesc oţelurile rapide pentru scule; un adaus mic (0,02--*1,0%) la aliaje de cupru-nichel înlătură influenţa dăunătoare a plumbului. E recomandat, de asemenea, ca adaus la alamele cu mangan, în bronzurile de aluminiu, cum şi în cele de nichel, cărora le măreşte duritatea, rezistenţa mecanică, rezistenţa la coroziune, conductivitatea electrică şi termică.
Secţiune schematică printr-un aparat pentru purificarea clorurii de zirconiu şi reducerea ei cu magneziu.
1) metalul redus; 2) element de încălzire; 3) clorură de magneziu; 4) creuzet de reducere; 5) magneziu; 6) clorură de zirconiu ; 7) serpentină răcită sau încălzită cu apă pentru clorură; 8) supapă hidraulică cu aliai; 9) ecran perforat.
Zirconiu, aliaje cu
685
Zirconiu, carburi de —
Cele mai importante combinaţii ale zirconiului sînt: Bioxidul de zirconiu, Zr02, are p. t. 2700°, p. f. 4300°.
Se obţine prin calcinarea bioxidului de zirconiu hidratat sau prin calcinarea sărurilor de zirconiu cu acizi oxigenaţi volatili. Se prezintă sub forma unei pulberi albe, insolubilă în apă şi greu atacată de acizi şi de baze. Punctul de topire poate fi coborît prin adaus de mineralizatori, cînd se obţin cristale pătratice. Prin topire, bioxidul de zirconiu dă o sticlă similară celei de cuarţ, d in care se fabrică vase de laborator rezistente la acizi şi la baze. Totuşi, prin topire cu alcalii, se dezagregă încet, dînd zirconaţi.
Bastonaşele de bioxid de zirconiu sînt utilizate în lămpile Nernst în amestec cu 15% Y203, din cauza puterii emisive pe care o prezintă. Datorită punctului de topire înalt, bioxidul de zirconiu e utilizat ca material superrefractar la căptu-şirea cuptoarelor pentru temperaturi înalte; refractaritatea e de circa 2000°.
în acest scop e amestecat cu grafit şi presat. Bioxidul de zirconiu mai e folosit ca pigment în vopsitorie, la fabricarea smalţurilor, înlocuind bioxidul de staniu, deoarece rezistă mai bine la temperatură şi la agenţi chimici. în suspensie apoasă e folosit ca absorbant al radiaţiilor X, în diagnosticul gastric, înlocuind sulfatul de bariu.
Bioxidul de zirconiu hidratat e un precipitat alb gelatinos, cu conţinut variabil de apă. Precipitat la rece, e solubil în acizi diluaţi şi formează uşor soluţii coloidale cari absorb uşor hidroxizii din soluţii. Pe lîngă caracterul bazic, bioxidul de zirconiu are şi un caracter slab acid, fapt care rezultă prin formarea zirconaţilor. Se cunosc orto-şi metazirconaţi cari pot cristaliza din topituri.
Tetrafluorura de zirconiu, ZrF4, e o substanţă albă cristalină, greu solubilă în apă; prin încălzire sublimează. Cu soluţii de fluoruri alcaline dă combinaţii complexe de tipul: (ZrFe)MeJ; (ZrF7)MeJ şi (ZrF8)HeJ. Sărurile complexe cu potasiu sînt uşor solubile în apă şi sînt apte pentru purificarea combinaţiilor zirconiului şi pentru prepararea elementului, Tetraclorura de zirconiu, ZrCI4, sublimează la circa 300°. Se obţine prin acţiunea clorului, la cald, asupra unui amestec de bioxid de zirconiu cu cărbune sau prin acţiunea tetraclo-rurii de carbon^ asupra bioxidului de zirconiu. E o pulbere albă cristalină. în apă hidrolizează uşor. Adiţionează amoniac şi diferite combinaţii organice oxigenate. Adiţionează cloruri alcaline, dînd combinaţii complexe de tipul (ZrCI6)MeJ.
Sulfatul de zirconiu, Zr(S04)2, se obţine prin tratarea bioxidului de zirconiu sau a clorurii de zirconiu cu acid sulfuric concentrat la cald. E o pulbere albă solubilă în apă. Se utilizează la îngreunarea mătăsii. Se cunosc şi alte săruri ale zirconiului, ca şi săruri de zirconil, cu mai mică importanţă practică.
Carbura de zirconiu, ZrC, are p. t. 3532°, p. f. 5100°. Se obţine la reducerea combinaţiilor zirconiului cu cărbune. Se prezintă sub forma unor cristale negre, strălucitoare, cu duritatea între 8 şi 9. E bună conducătoare de electricitate, iar în apropiere de zero absolut e un supraconductor. Apa nu o descompune nici la fierbere; se disolvă însă în acid azotic, acid sulfuric sau apă regală, ca şi în alcalii topite. încălzită în curent de oxigen arde, iar în atmosferă de azot dă azoturâ de zirconiu. E atacată şi de halogeni la cald. Carbura de zirconiu e folosită la obţinerea electrozilor şi a creuzetelor refractare; apoi, ca element de iradiere în lămpile cu incandescenţă. Dată fiind duritatea mare a ei, e utilizată la tăierea sticlei şi ca material de şlefuit.
î. aliaje cu Metg.: Aliaje feroase sau neferoase cari conţin ca element de aliere, în proporţii mici, şi zirconiu.
La rafinarea anumitor oţeluri şi fonte, zirconiul e întrebuinţat — datorită afinităţii sale mari pentru azot, oxigen, sulf şi fosfor — pentru îndepărtarea acestor elemente din topitură. în special, datorită desulfurării accentuate,
adausul de zirconiu micşorează mult fragilitatea la roşu a oţelului. Adăugat în proporţii mai mari decît cele necesare eliminării impurităţilor menţionate, zirconiul îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice ale oţelurilor. Astfel:	adausul de
0,15***0,5% Zr măreşte rezistenţa la compresiune, rezilienţa şi plasticitatea oţelurilor de construcţie; unele oţeluri pentru blindaje, aliate cu 0,38% Zr şi 3% Ni, prezintă o rezistenţă mare, asociată cu o bună sudabilitate; aliat în proporţii puţin mai mari, în oţelurile carbon obişnuite pentru construcţii metalice, zirconiul măreşte de 3-**4 ori rezistenţa acestora la acţiunea agenţilor atmosferici (astfel de oţeluri seîntrebuin-ţează la construcţia de poduri, de turnuri de televiziune, coşuri de uzine, etc.).
în anumite aliaje speciale, cum şi în materialele refractare şi supra refracta re, reclamate de anumite elemente de construcţie ale aparatelor spaţiale (rachete, sateliţi) şi în industria nucleară, zirconiul se al iază împreună cu borul pentru a forma borură de zirconiu, ZrB2; aceasta, avînd o temperatură de topire înaltă (3040°) şi duritate mare, imprimă materialelor respective o stabilitate termică deosebită, rid icînd domeniu! de aplicare al acestora pînă spre temperaturile 1600***2200°. Efect similar, dar în măsură mai mică, au şi: carburile de zirconiu (ZrC, ZrC2) în oţeluri; beriiiura de zirconiu (ZrBe13), în materialele refractare.
în aliajele neferoase, zirconiul acţionează atît ca dezoxi-dant şi purificator al topiturii, cît şi ca element de aliere, în aliajele cupru-nichel se recomandă adausuri de 0,2***1 % Zr, pentru a înlătura influenţa dăunătoare a plumbului asupra proprietăţi lor, la temperaturi înalte, ale acestor aliaje. Adausuri de zirconiu în bronzurile cu conţinut mare de plumb (din sistemul Cu-Pb) împiedică complet segregaţia stratificată (care se produce foarte uşor în aceste aliaje, dacă viteza de răcire nu e suficient de mare), favorizînd dispersarea uniformă a constituenţilor în masa aliajului. Alierea de zirconiu în alamele cu mangan, în bronzurile cu aluminiu şiîn bronzurile cu adaus de nichel, îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice, rezistenţa la coroziune şi conductivitatea termică a acestor aliaje (procentul de aliere nu depăşeşte 1% Zr). Tot în proporţii mici (0,6***0,7%) zirconiul se aliază în aliajele de magneziu şi în multe tipuri de aliaje de aluminiu, îmbunătăţind proprietăţile acestora la temperaturi joase. Aliajele de magneziu cu conţinut de 3***6% Zn se toarnă mai uşor sub presiune, dacă se aliază cu 0,5***1 % Zr, prezentînd în stare presată o rezistenţă mai bună şi o sensibilitate mai mică la crestătură decît alte aliaje pe bazăde magneziu. Aliajul cu compoziţia 7% Zr, 53,5% Nb şi 39,5% Ta e un bun înlocuitor al platinului la fabricarea unor obiecte şi piese de laborator sau folosite în industria chimică. Bronzul cu14***16%Zr şi restul cupru e indicat pentru confecţionarea de piese — întrebuinţate la aparataj electrotehnic — cari trebuie să fie bune conducătoare de electricitate şi să prezinte o rezistenţă mare la uzură prin frecare, chiar dacă se încălzesc sensibil în timpul funcţionării.
2.	carburi de Metg.; Compuşi ai carbonului cu zirconiul, cari sînt faze de pătrundere cu formulele ZrC2 şi ZrC. Carburile de zirconiu apar în unele oţeluri şi aliaje în cari zirconiul e element de aliere.
Carbura ZrC2 se poate obţine prin încălzirea oxidului de zirconiu (Zr02) cu exces de carbon, într-un cuptor electric. Ea are aspect metalic, dă ruptură cu luciu metalic şi nu se descompune în apa care fierbe. Carbura ZrC se obţine, ca şi prima, prin încălzirea oxidului de zirconiu în exces de carbon, însă amestecul trebuie împachetat într-un tub de carbon etanş, care e încălzit în cuptor. Are culoare cenuşie, luciu metalk şi e mai stabilă decît prima, topindu-se la circa 3530°.
Zirconiu, prealiaje de
686
Zoanthariâ
Carburile de zirconiu se adaugă în unele materiale refractare, întrebuinţate în construcţia de maşini cosmice, în industria nucleară, etc. V. şî Zirconiu, aliaje cu
i.	prealiaje de Metg.: Aliaje ale zirconiului cu unu sau cu mai multe dintre elementele fier, cupru, siliciu, aluminiu, titan, vanadiu, crom, etc., avînd compoziţii ca cele indicate în tablou. Ele sînt adăugate în topitură, la elaborarea unor aliaje feroase şi neferoase, atît pentru dezoxidarea şi purificarea aliajului (ca efect al acţiunii puternice exercitate în acest sens de către zirconiu), cît şi pentru alierea cu zirconiu şi cu celelalte elemente conţinute în prealiajul respectiv. V. şî Zirconiu, aliaje cu
Compoziţia cîtorva prealiaje de zirconiu, în %
Tip	Zr	Fe	S‘	Al	Alte elemente
Ferozirconiu	12—18	rest	40---42		
Fero?irconiu	35—40	rest	48—52	_	—
Ni-Zr	25—30	5	5—10	10	40---50 Ni
Cu-Zr	10—15	—	—	_	rest Cu
Al-Zr	45—50	—	—	rest	—
CMSZ	4—6	rest	30—35	_	30-35 Cr 7--10 Mn
Silvax	6	rest	30—40	6	10 Ti; 10 V; 0,5 B
Silcay	4	rest | 1	35-40	7	10 Ti; 10 Ca; 0,5 B
2.	Zirkelit. Mineral.: Oxid complex de calciu, fier, zir-con, titan şi toriu, care se întîlneşte în unele aluviuni (de ex.: în India, Brazilia) sub formă granulară, mai rar în cristale. Are culoarea neagră, pulberea şocolatie şi luciu răşinos. Are duritatea 5,5 şi gr. sp. 4,7.
3.	Zirkonal. Metg.: Grup de aliaje complexe de aluminiu, dintre cari unele cu conţinut procentual neobişnuit de mare de cupru şi de fier. Au compoziţii cuprinse între limitele: 2*** •••15% Cu, pînă la 8% Fe, pînă la 2% metale alcaline şi alca-Iino-pămîntoase, procente mici ^de wolfram, nichel, cobalt, molibden şi restul aluminiu. în funcţiune de compoziţie, sînt al iaje de turnare sau de laminare, folosite în construcţia de maşini.
4.	Zisium. Metg.: Grup de aliaje complexe de aluminiu cu conţinut mare de zinc, cu compoziţiac uprinsă în limitele:
1-*-3% Cu, pînă la 15% Zn, 0---1 % Sn şi restul aluminiu.
5.	Ziskon. Metg.: Aliaj binar Zn-AI, cu compoziţia: 67***75% Zn şi 25—33 % Al. E laminabil şi se trage uşor în bare şi în profiluri; e întrebuinţat ca înlocuitor al alamei la piese folos ite în locuri în cari coroziunea nu împied ică această înlocu'.re (de ex.: unele p ese de automobile, de avioane, etc.).
6.	Zisman, regula lui Chim. fiz.: Regulă asupra variaţiei unghiului marginal 0 cu tensiunea superficială, conform căreia cos 0 faţă de un acelaşi corp solid, dat, variază linear cu tensiunea superficială a lichidelor organice, din serii omologe, cari udă suprafaţa respectivă, pînă la o anumită valoare critică a tensiunii superficiale a. Cînd g e mai mic decît această valoare, lichidele cari au o asemenea tensiune superficială udă total (se împrăştie) suprafaţa respectivă. Această tensiune superficială ar corespunde înseşi tensiunii superficiale a solidului respectiv; de aceea regula lui Zisman a fost utilizată la determinarea tensiunii superficiale a solidelor, obţinîndu-se rezultate bune pentru teflon, politen şi alte răşini sintetice.
Ziţ, pl. ziţuri. Tehn.: Sin. Scaun de supapă (v.).
8.	Zizanie, pl. zizanii. Agr., Bot.: Lolium perenne L., plantă ierboasă perenă din familia Graminaceae, folosită ca nutreţ. Are rădăcina fasciculată, cu rizomi scurţi; tulpina erectă, care atinge înălţimea de 50---60 cm; spiculeţe turtite, aşezate cu muchia pe rahis; palee concrescute cu cariopsa şi lipsite de ariste. E o plantă de etaj inferior, raspîndită în flora spontană a pajiştilor. Se cultivă, de obicei, în amestec cu leguminoase de nutreţ. Are o putere mare de regenerare
şi durează în cultură 4-• *5 ani. Dă o producţie de 5000-•-6000 kg fîn la hectar. Sin. Raigras englezesc.
9.	Zimbru, pl. zîmbri. Silv.: Pinus cembra L. V. sub Pin.
10.	Z-metal. Metg.: Fontă maleabilă perlitică, cu compoziţia: 2--*2,6% C total, din care0,3---0,8% C legat ;circa 1 % Si;
0,75—1,25% Mn ; 0---1 % Cu şi restul fier şi impurităţi de elaborare. Are proprietăţi mecanice superioare (crr=circa 50 kgf/mm2) şi e întrebuinţată la turnarea de piese de pompe şi de instalaţii din industria chimică şi din industria petrolieră. Var. Metal Z.
11.	Zmeu, pl. zmeie. Meteor. V. sub Sondaj meteorologic.
12.	Zmeur, pl. zmeuri. Agr., Bot.: Rubus L. Arbust fructifer din familia Rosaceae. Genul Rubus cuprinde aproximativ 120 de specii. Soiurile cultivate, în număr de cîteva sute, provin din patru specii: zmeurul roşu european (Rubus idaeus vulgatus Arrhen), zmeurul purpuriu (R. neglectus Peck), zmeurul negru (R. occidentalis L.), zmeurul american (R. idaeus strigorus M'chx). Zmeurul european e foarte răspîndit în pădurile din ţara noastră, începînd de la altidudinea de 400-*-500 m. Soiurile cultivate se prezintă în formă de tufe. Ele se înmulţesc, în general, prin drajoni şi mai rar prin butaşi. Plantarea se face în terenuri pregătite printr-o desfundare la adîncimea de 35---40 cm, epoca de plantare cea mai indicată fiind toamna. M'ăsurile de îngrijire necesare plantaţiilor de zmeur sînt: întreţinerea solului, administrarea îngrăşămintelor, conducerea în spaţiu şi tăierea tufelor. Dirijarea în spaţiu se face prin legarea în jurul unui arac, legarea pe spalier sau legarea în evantai. Fructele, cari din punctul de vedere botanic sînt polidrupe, se recoltează cu 1---2 zile înainte de maturitatea deplină. Recoltarea se face eşalonat, deoarece coacerea fructelor are loc treptat, timp de 3-*-4 săptămîni. Producţia atinge 2000*--5000 kg, dar poate ajunge şi la 8000 kg fructe la hectar. Durata productivă a tufelor de zmeur e, în medie, de 15---18 ani. Sin. Rug-de-munte, Zmeurar.
Rubus idaeus L. e un arbust ghimpos cu înălţimea de circa
1,5	m,din familia Rosaceae Juss.» care creşte spontan în regiunile de dealuri înalte şi de munte, unde invadează tăieturile neregenerate imediat, dînd naştere la desişuri numite z m e-u r i ş u r i. Fructele sale — zmeura, cari sînt pol idrupe roşii, dulci şi aromate — sînt comestibile, fiind apreciate atît în stare proaspătă, cît şi preparate. Frunzele sînt astrin-gente. Zmeurul constituie unul dintre produsele accesorii d in gospodăria forestieră, fiind căutat în industria alimentară pentru prepararea de sirop (care are proprietăţi calmante), lichior, gem, dulceaţă, etc. Zmeurul e introdus în cultura horticolă pentru fructele sale.
13.	Zmeurar, pl. zmeurari. Agr., Bot. V. Zmeur.
14.	Zmeura, pl. zmeure. Bot. V. sub Zmeur.
15.	Zn Chim.: Simbol literal pentru elementul Zinc.
16.	Z-nichel. Metg.: Al iaj de nichel conţinînd peste 98% Ni şi, aproximativ, 0,2% Fe, 0,2% Si, 0,2% Mn, 0,02% Cu şi restul impurităţi de elaborare. După tratamentul termic de călire, de punere în soluţie şi îmbătrînire artificială, atinge caracteristici mecanice superioare (<7r=circa 102 kgf/mm2). Are conductivitatea electrică egală cu 12% din cea a cuprului pur. E întrebuinţat în industria electrotehnică. Var. Nichel Z.
17.	Zoanâ, pl.zoane. Ind. ţâr.: Pleavă, ciuruială, rămăşiţe de la vînturatul grînelor.
is. Zoantharia. Paleont.: Subclasă din clasa Anthozoa (Celenterate), caracterizate printr-un exoschelet calcaros, constituit din trabecule. Trăiesc fie ca forme solitare, tie în colonii.
Sînt cunoscute în sedimente, începînd din Ordovicianul mediu şi pînă azi.
Dupăc aractere se împart în : ord inu I Madreporari paleozoici, cu subordinele Tetracolarieri (v.), Tabulaţi (v.Tabuleta), Helio-
2ob
687
Zona caii de comunicaţii
litidae, şi ordinul Madreporari postpaleozoici (Hexacorali), cu subordinele:	Hexacorali apori şi Hexacorali poroşi
(v. Hexacorali, Heliolites, Tabu lata, Tetracoral ia, Antozoare).
1.	Zob, pl.zoburi. 1. Ind. lemn.: Aşchii rezultate d in tăierea arborilor cu toporul. Constituie un sortiment inferiorde lemn de foc.
2.	Zob. 2. Ind. tut.: Fărîmiturile de foi şi praful de tutun cari trec printr-o sită cu ochiurile de 1/1 mm.
3.	Zodiac, pl. zodiacuri. 1. Nav.: Porţiune d in sfera cerească cu lăţimea de 16°, cîte 8° de fiecare parte a eclipticii. Zodiacul e împărţit în 12 părţi a 30° (v. fig.), fiecare fiind numită după semnul constelaţiei care se găseşte în zona respectivă, şi anume: Aries (Berbecul), Taurus (Taurul), Gemini (Gemenii), Cancer (Cancerul sau Racul), Leo (Leul), Virgo (Fecioara), Libra (Balanţa), Scorpius (Scorpionul), Sagittarius (Săgetătoru I), Capricornus (Capricornul), Aquarius (Vărsătorul), Pisces (Peştii). în mişcarea anuală, Soarele rămîne în fiecare zonă circa
Reprezentarea zodiacului pe sfera cerească.
o lună. Punctul vernal se găseşte în Pisces, însă la epoca descoperirii sale se găsea în Aries, de unde şi numirea primul punct din Aries. Luna şi planetele nautice (folosite în navigaţie) se găsesc în interiorul zodiacului.
4.	Zodiac. 2. Metg.: Aliaj ternar cupru-nichel-zinc, asemănător cu alpacaua, cu compoziţia: 64% Cu, 20% Ni şi 16% Zn. E întrebuinţat în construcţia de aparate electrice, de aparate medicale, etc. V. şî Alpaca.
5 Zodiacala, lumina Astr., Meteor.: Meteor optic care consistă dintr-o zonă luminoasă albicioasă, fusiformă, cu con-ture neprecise, care apare, uneori, înainte de răsăritul sau după apusul soarelui, pornind de la orizont şi ridicîndu-se pe bolta cerească.
e. Zoizit. Mineral.: Ca2AI3[(0H)|(Si04)3]. Silicat de calciu şi de aluminiu natural, d in grupul epidotului, format ca produs al metamorfismuIui de dislocaţie, în special în amfibolite şi eclogite, sau prin saussuritizarea plagioclazilor bazici. Se întîlneşte şi în unele zăcăminte hidrotermale în parageneză cu pirotina, calcopirita, etc. Conţine 24,6% CaO, 33,9% AI2Os, 39,5% Si02 şi 2% H20, uneori parte din AI2Os (pînă la 2-**5%) fiind înlocuit cu Fe2Os.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale cu habitus prismatic şi cu feţele intens striate. Se întîlneşte frecvent în agregate fibroase sau în mase granulare.
Are culoarea cenuşie, verzuie, uneori roză, roşie sau brună, cu luciu sticlos sau mătăsos (pe faţa de cl ivaj). Prezintă clivaj perfect după (010), imperfect după (100) şi spărtură
neregulată. E turbure, opac; are duritatea 6***6,5, gr. sp. 3,25—3,36 şi indicii de refracţie: «^=1,700, **^=1,702,** = =1,706. La flacăra suflătorului se umflă, dînd o masă albă, plină cu bule, şi nu se descompune în prezenţa acizilor.
E folosit ca piatră semipreţioasă în bijuterie.
7.	Zonal, sol Ped.: Solul care se formează sub influenţa c li mei şi a vegetaţiei. Tipul de sol zonal se întîlneşte în special pe placore (v.), unde e supus mai puţin influenţei unuia dintre ceilalţi factori pedogenetici: roca, relieful sau apa freatică, cari, în caz de influenţă predominantă, duc la formarea de soluri intrazonale (v. Intrazonal, sol ~). V. şî Clasificarea solurilor, sub Sol 2.
8.	Zonalitate geografica. Geogr.: Modul de repartiţie a fenomenelor naturale geografice pe suprafaţa Pămîntului. Se deosebesc: zonalitate geografică latitudinală sau orizontală şi zonalitate geografică altitudinală sau verticală.
Zonalitatea orizontala e condiţionată de schimbarea climei, ca rezultat al deosebirilor cari apar în aportul de căldură solară pe suprafaţa pămîntului, iar zonul iiuLea vetticu'iă se datoreşte reliefului cu înălţimi mari şi se dezvoltă pe fondul zonalităţii orizontale, avînd astfel caractere proprii, de la o zonă climatică ia alta.
Studiul zonalităţii geografice se face după caracterele specifice ale elementelor b ioc I i mat ice: soluri, vegetaţie şi an imale, ca elemente principale, cum şi după unele elemente subordonate acestora, cum sînt: apele subterane, mlaştinile, regimul rîurilor şi al lacurilor, procesele actuale de modelare şi formele de relief create de agenţii externi, etc.
9.	Zonare. Agr.: Sin. Raionare (v.).
10.	Zonare funcţionala. Silv.: Determinarea, pentru fiecare pădure (şi, eventual, şi pentru fiecare arboret), a unui anumit regim de gospodărire, compatibil cu funcţiunile principale pe cari acestea le îndeplinesc în cadrul economiei naţionale. Din acest punct de vedere şi conform legilor în vigoare, pădurile se împart în următoarele două grupuri: păduri de producţie şi de protecţie, cari sînt destinate producerii de material lemnos pentru industria de prelucrare a lemnului şi pentru alte necesităţi ale economiei naţionale, cum şi îndeplinirii unei funcţiuni de protecţie; păduri cu funcţiuni speciale de protecţie, cari condiţionează păstrarea şi dezvoltarea unor obiective de interes economic, social sau ştiinţific (de ex. în cadrul unor rezervaţii).
11.	Zona, pl. zone. 1. Geom.: Parte dintr-o sferă, cuprinsă între două plane paralele. Distanţa dintre plane se numeşte înălţimea zonei.
12.	~ sferica. Geom.: Sin. Zonă (v. Zonă 1).
13.	Zonâ. 2. Geogr., Geol., Expl. petr. ,Mine: Porţiune conexă din suprafaţa pămîntului, sau porţiune conexă din scoarţa Pămîntului, ale cărei părţi au anumite caracteristici comune.
14.	~ acviferâ. Expl. petr.: Sin. Zonă de apă (v.).
15.	~a caii de comunicaţie. Drum., C. f.: Fîşia de teren pe care e amplasată o cale de comunicaţie cu accesoriile ei (lucrări de artă şi de apărare, gropi de împrumut, cavaliere, lucrări de evacuare a apelor superficiale, semnalizări, cantoane, etc.). Se compune dintr-o zonă centrală, care e fîşia de teren ocupată de lucrările de terasamente (ampriza terasamentelor), şi din două fîşii laterale, cuprinse între picioarele taluzelor (la rambleuri) sau crestele lor (la debleuri) şi marginile zonei căii, şi cari se numesc zone laterale. Limitele zonei sînt marcate prin borne de hotar sau prin alte semne convenţionale.
Cînd o cale de comunicaţie traversează terenuri agricole sau de altă natură, de mare valoare productivă, ori terenuri cu clădiri de locuinţe, toate construcţiile accesorii ale căii de comunicaţie trebuie să fie amplasate astfel, încît să ocupe suprafeţe cît mai mici din aceste terenuri.
Pentru amenajarea, în sectoarele supuse înzăpezirii, a unor mijloace mai eficiente de apărare, cum şi pentru amplasarea unor gropi de împrumut de dimensiuni mai mari sau
Zonă de apă
688
Zonă de saturaţie
a unor construcţii de consolidare mai complexe, lăţimea zonei poate fi sporită local, pe baza unor aprobări speciale.
în regiunile împădurite, defrişarea se execută în limitele zonei căii. în terenuri mocirloase, lăţimea fîşiei de teren pe care se execută defrişarea e mai mare decît lăţimea zonei căii, pentru ca terenul să poată fi supus direct razelor solare şi să se usuce.
Pe zonele laterale ale căii pot fi amplasate unele construcţii şi amenajări cari nu au legătură directă cu calea de comunicaţie respectivă şi cari aparţin altor administraţii, ca: linii de telecomunicaţii (telefon şi telegraf) şi linii de transport al energiei electrice, ale căror stîlpi trebuie aşezaţi, faţă de mjchia platformei, la o distanţă cel puţin egală cu înălţimea lor; conducte subterane (de petrol, gaze, alimentare cu apă), cari trebuie amplasate pe suprafeţele de teren nsDcupate de construcţii şi de plantaţii, pentru a fi dezgropate uşor în vederea reviziei sau reparării.
Lăţimea zonelor depinde de felul şi de importanţa căii de comunicaţie respective. De exemplu, la drumuri, lăţimile zonelor sînt următoarele: 26 m, pentru drumuri naţionale; 20 m, pentru drumuri regionale; 16 m,^ pentru drumuri raionale; 10 m, pentru drumuri comunale. în localităţi lăţimea zonei e egală cu lăţimea străzilor. în interiorul zonei drumurilor se amenajează şi aleile pentru pietoni şi biciclişti, cum şi drumurile auxiliare şi de rezervă, cari sînt destinate pentru descongestionarea drumului principal în perioada uscată a anului şi pentru asigurarea circulaţiei în timpul executării lucrărilor de reparare a drumului principal. Aceste drumuri se amenajează pe o platformă separată de platforma drumului principal, şi se execută ca drumuri de pămînt, drumuri de pămînt ameliorat sau drumuri împietruite cu pietriş. Ele se amplasează pe zonele laterale şi se recomandă să fie separate de drumul principal printr-o plantaţie deasă, care să împiedice trecerea prafului.
1.	~ de apa. Expl. petr.: Porţiunea dintr-un zăcămînt petrolifer în care fluidul predominant care saturează mediul poros e apa (v. Apă de ză:ămînt). Datorită separării gravitaţionale şi faptului că apa are greutatea specifică cea mai mare în raport cu celelalte fluide existente în zăcămînt (ţiţei, gaze), zona de apă se găseşte la partea inferioară a zăcămîntului petrolifer (v. fig. sub Apă de sinclinal).
în zona de apă, saturaţia mediului poros cu apă e de 40-*100%, în timp ce în celelalte zone, datorită umectabil ităţii selective, saturaţia în apă scade pînă la 20-**40%.
Deasupra zonei de apă se găseşte o zonă de tranziţie în care, de la partea inferioară către partea superioară, scade saturaţia în apă (pînă la limita saturaţiei inductibile) şi creşte saturaţia în ţiţei (v. fig. sub Distribuţia ţiţeiului). Sin. Zonă acviferă.
2.	~ de calm. Meteor., Geogr.: Porţiunea de pe suprafaţa pămîntului în care predomină fie ariile de minimă presiune atmosferică (zona de calm ecuatorial), fie ariile de maximă presiune atmosferică (zonele de calm tropical).
Zona de calm ecuatorial se caracterizează prin curenţi verticali ascendenţi, prin cari se formează alizeele şi, ca urmare, iau naştere contraal izeele, iar zonele de calm tropical se caracterizează prin mişcări descendente şi prin separarea alizeelor de vînturile de vest.
a.	~ de cimentaţie. Mineral.: Zonă de îmbogăţire secundară, la contactul cu zona primară a unui zăcămînt filonian de sulfuri. Minereurile proprii din această zonă provin din reducerea sulfaţilor aduşi de apele de infiltraţie în prezenţa lampritelor. Cele mai frecvente minereuri din zona de cimentaţie sînt: caicozinul, covelinul, bornitul, calcopirita, pirita, galena, blenda, etc.
4.	~ de contestaţie. Geobot.: Aria de extensiune mai vastă a unor plante, în care condiţiile de dezvoltare sînt mai
puţin favorabile, decît în aria de dezvoltare mai restrînsă, dar optimă în acelaşi timp. Sin. Zonă contestată.
5.	~ de cruţare. Pisc.: Parte dintr-un basin piscicol în care se asigură condiţii favorabile de reproducere şi dezvoltare speciilor de peşte cu valoare economică mare, în scopul creării stocurilor de reproducători şi de puiet necesare producţiilor viitoare, sau restabilirii echilibrului biologic al speciilor. în zonele de cruţare, acţiunile economice sînt sistate. Se declară zone de cruţare în principal: complexe de bălţi din albia majoră a unui rîu sau a unui fluviu consacrate ca pepiniere naturale; bălţile de adîncime sau stufăriile cari servesc la iernatul peştelui; zonele de migraţiune a peştilor către locurile de hrănire şi reproducere; porţiunile de acces la gurile Dunării, pentru reproducătorii de sturioni, scrumbii, etc. şi confluenţele apelor curgătoare pentru reproducătorii de scobar, mreană, morunaş, plătică, crap.
Zonele de cruţare pot fi permanente sau temporare. în unele cazuri, cînd porţiunile naturale de reproducere nu sînt suficiente, se intervine prin crearea lor, prin acţiuni în legătură cu aplicarea reproducerii dirijate sau artificiale,, popularea cu icre sau cu puiet, etc.
6.	~ de gaze. Expl. petr.: Porţiunea dintr-un zăcămînt petrolifer în care fluidul predominant, care saturează mediuli poros, sînt gazele.
Zona de gaze libere se găseşte la partea superioară a zăcămîntului, deoarece gazele au greutatea specifică cea mai mică. în raport cu celelalte fluide (apă, ţiţei) existente în zăcămînt. în zona de gaze, afară de gaze, se află şi apă în proporţie de 20 %,. constituind saturaţia cu apă, ireductibilă. La partea inferioara a zonei de gaze se găseşte zona de tranziţie spre zona de ţiţei,, în care se găsesc atît ţiţei, cît şi gaze.
7.	~ de halaj. Nav. V. sub Halaj.
8.	~ de influenţa. Expl. petr.: Suprafaţa din iurul unei; sonde, din care aceasta drenează ţiţeiul sau gazele.
9.	~ de protecţie sanitara. Alim. apă: Teritoriul din jurul unei captări sau al altei instalaţii de alimentare cu apăi potabilă (staţiune de tratare a apei, rezervoare, conducte-de: aducţie, staţiuni de pompare şi reţea de distribuţie, etc.),, care e supus unor condiţii speciale cu privire la construcţii,, acces, transporturi sau utilizarea terenului în alte scopuri,, pentru a evita contactul direct sau indirect al apei cu orice: factor care ar putea contamina apa. Zona de protecţie sank tară cuprinde mai mulţi perimetrii, în cari condiţiile impuse: au grade diferite de severitate: perimetrul de regim sever,, de restricţie şi de observaţie. V. sub Protecţie sanitară.
io.	~ de saturaţie. Expl. petr.: Porţiune din roca colectoare a unui zăcămînt de hidrocarburi, saturată în majoritate: sau în totalitate, cu una dintre fazele fluide prezente în zăcămînt (apă, gaze sau ţiţei). Din cauza diferenţelor de greutate: specifică între aceste faze, diversele zone sînt separate între: ele prin suprafeţe cu forma generală apropiată de un plan* orizontal. Această formă e însă mult alterată de existenţa, fenomenelor interfaciale conducînd la: destrămarea planului* ideal orizontal, într-o suprafaţă foarte neregulată, provocată şi întreţinută de ascensiunea capilară în interstiţiile mai mici,, a fazei mai grele şi, în general, mai umezitoare, apa (pentru, interfaţa apă-ţiţei) respectiv ţiţeiul (pentru interfaţa gaze-ţiţei) şi, „repetarea" interfeţelor, prin apariţia de dopuri* între meniscurile apă-ţiţei alternînd cu ţiţei-apă, respectiv' gaze-ţiţei alternînd cu ţiţei-gaze, provocate în special de: fenomenele de histerezis al udării.
Dintre zonele de saturaţie ale unu i zăcămînt, numai z o n a de saturaţie cu apă (zona acviferă) prezintă saturaţie totală cu această fază, în timp ce zona de saturaţie cu ţiţei (zona petroliferă) are o saturaţie parţială-în ţiţei (uneori chiar sub 50 %), suficientă însă pentru o exploatare economică, restul spaţiului poros fiind ocupat de apa reziduală, din apa veterică (v.) sau substituită ulterior acesteia.
Zonă de tăcere
689
Zonă de vegetaţie lemnoasă
şi, eventual, cu gaze libere. Zona de saturaţie cu gaze (zona gazeiferă; sin, de evitat gas-cap) prezintă o saturaţie parţială cu gaze, restul spaţiului poros fiind ocupat de apă veterică sau cu ţiţei.
între zonele de saturaţie, suprapuse în ordinea densităţilor fluidelor respective, există totdeauna zone de tranziţie a saturaţiei, de grosime apreciabilă pe verticală (practic de ordinul metrilor pînă la zeci de metri), cari pun probleme speciale de cercetarea zăcămîntului, şi de-curgînd din acestea, de proiectare şi conducere a exploatării, foarte dificile, atunci cînd distribuţia lor cantitativă (v. fig.) pe verticală nu e perfect cunoscută.
1.	/v/ de tăcere. Telc.: Regiune de recepţie dificilă sau practic imposibilă, cuprinsă între zona deservită de un radioemiţător prin unda ionosferică (v. Propagarea undelor radioelectrice) şi zona primară de serviciu (v.) a radioemiţă-torului, în care radiocomunicaţiile se realizează prin unda de sol (v.).
Zona de tăcere se manifestă în special în benzile de unde scurte şi ultrascurte deoarece la frecvenţe înalte, la cari unda de sol se atenuează repede cu distanţa, zona primară de serviciu se întinde pe o suprafaţă foarte mică în vecinătatea radioemiţătorului şi zona de tăcere începe din apropierea acestuia.
Extensiunea zonei de tăcere depinde de raportul dintre frecvenţa de emisiune a radioemiţătorului şi frecvenţa critică a stratului reflectant, de înălţimea acestui strat şi, în mai mică măsură, de distribuţia ionizării în strat; ea e cu atît mai mare, cu cît frecvenţa de emisiune e mai înaltă, cu cît ioni-zarea stratului e mai mică şi cu cît înălţimea lui e mai mare. Fiecare strat separat al ionosferei determină, pentru fiecare frecvenţă, o anumită rază a zonei de tăcere.
2.	~ de ţiţei. Expl. petr.: Porţiunea dintr-un zăcămînt petrolifer în care fluidul predominant, care saturează mediul poros, e ţiţeiul.
Datorită greutăţii sale specifice, mai mică decît a apei şi mai mare decît a gazelor, cum şi separării gravitaţionale, ţiţeiul ocupă zona de mijloc din zăcămîntul respectiv.
în zona de ţiţei, saturaţia ajunge pînă la 80%, restul fiind ocupat de apă. La partea inferioară a zonei de ţiţei e zona de tranziţie spre zona de apă, iar la partea superioară, zona de tranziţie spre zona de gaze.
3.	~ de vegetaţie. Agr.: întindere caracterizată prin unu sau prin mai multe tipuri de vegetaţie. Exempie: zona pădu-rilor^de stejar, zona coniferelor, zona alpină, zona montană, etc. în fitogeografie, zona delimitată de altitudine se numeşte (impropriu) etoj.
4.	~ de vegetaţie lemnoasa. Silv.: Zonă a unu i continent sau a unei ţări caracterizată prin prezenţa determinată de variaţiile staţionale, a unora dintre principalele specii lemnoase.
în ţara noastră, condiţiile staţionale, deci şi distribuţia vegetaţiei lemnoase, sînt determinate în primul rînd de alcătuirea orografică a teritoriului. Schematic şi în linii mari, se deosebesc, în ordinea descrescîndă altitudinal, următoarele zone şi subzone (etaje) ale acestora: zona alpină, cu subzona alpină superioară şi subzona alpină inferioară; zona fores-
tieră cu subzona răşinoaselor, subzona faguiui şi subzona stejarilor; zona stepei, cu subzona antestepă şi subzona stepă propriu-zisă; păduri azonale, cari pot fi zăvoaie sau păduri de luncă.
Zona alpină cuprinde porţiunile muntoase cele mai înalte, coborînd cam pînă la altitudinea de 1400 m (Suce?va) •••1700 m (Oltenia). Factorul determinant pentru vegetaţia iemnoasă e temperatura relativ ioasă asociată cu vînturi frecvente.
Subzona alpina superioară, numită şi stepâ rece sau stepa înaltă, cuprinde părţile cele mai înalte, coborînd pînă la altitudinea decirca 1700 m (Suceava)***2000 m (Oltenia şi Muntenia); vegetaţia lemnoasă e redusă la cîteva specii ar bus-tive: unele specii de sălcii pitice (Salix herbacea L., Salix retuşa L., Salix reticulata L.); unele specii de afin (Vaccinium myrtillus L., Vaccinium vitisidaea L., Vaccinium uliginosum L.), smirdarul (Rhododendron kotschyi Simk.), azalea (Loiseleuria procumbens (L.) Desv.); etc.; dominantă e vegetaţia ierbacee a păşunilor alpine.
Subzona alpină inferioară, numită şi antestepa rece, la altitudini imediat inferioare, e caracterizată prin apariţia unor arbuşti mai mari (ienupărul, salcia de munte, salcia căprească) şi chiar a unor arbori tîrîtori sau pitici (pinul de munte, molidul), sub formă de tufe sau de buchete.
Zona forestieră ocupă cea mai mare parte din suprafaţa ţării şi e altitudinai cuprinsă între zona alpină şi subzona silvostepei (v. mai jos). în cadrul acesteia, datorită condiţiilor staţionale favorabile, vegetaţia lemnoasă poate să ia, pe cale naturală, forma de pădure (v. Pădure).
Subzona răşinoaselor sau subzona coniferelor cuprinde părţile cele mai înalte ale zonei forestiere, coborînd pînă la circa 500 m în nordul ţării, pînă la 900---1000 m în M'untenia şi pînă la 1400 m în Oltenia. Primul loc în compunerea vegetaţiei lemnoase din această subzonă e ocupat de molid, urmat la mare distanţă de brad; sporadic, se găsesc insule relictede pini (pin silvestru, pin de munte şi pin cembra) şi de larice, cum şi tisă sau ienupăr. Dintre foioase, în această subzonă se găsesc, cu oarecare frecvenţă, elemente de fag, iar diseminat, paltin de munte, mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească, scoruş-de-munte şi anin de munte.
Subzona fagului, la altitudini mai mici îmbracă, sub formă de benzi, părţile inferioare ale munţilor şi colinele. Limita sa inferioară e la altitudine mai mare în părţile meri-d ionale ale ţări i (cam pînă la m ij locu I col inelor) şi la altitud ine mai mică în cele nordice (la baza colinelor şi în parte pe platoul moldovenesc). Specia arborescentă dominantă e constituită de fag, care formează, în majoritatea cazurilor, arborete pure. Se mai întîlnesc în amestec sporadic: plopul tremurător, salcia căprească, paltinul de cîmp, scoruşul, ulmul de munte, frasinul, aninii şi diferiţi arbuşti (socul negru şi roşu, spirea, lonicera, tulichina, etc.). Această subzonă manifestă tendinţa de expansiune către limita sa inferioară, în detrimentul subzonei stejarilor.
Subzona stejarilor urmează, în coborîre altitud inală, pe cea a fagului, pierzîndu-se în zona stepelor şi cuprinde cea mai mare întindere din zona forestieră a ţării. E formaţia forestieră de specii arborescente şi arbustive cea mai complexă din punctul de vedere al alcătuirii. E caracterizată în special prin abundenţă de specii de stejar, cu localizări destui de bine definite (v. sub Stejar, Stejăret şi Şleau), la cari se adaugă un număr mare de specii lemnoase de amestec.
între subzonele forestiere ale acestei zone se găsesc, de regulă, arborete amestecate, compuse din speciile caracteristice ale subzonelor învecinate, cu predominarea succesivă a diferitelor specii ale acestora. Astfel, arboretele de tranziţie din subzona răşinoaselor şi subzona fagului, încep prin a fi arborete de molid, respectiv de brad, cu fag şi termină cu arborete de fag cu brad. Rareori se întîlnesc şi
Distribuţia pe verticală a zonelor de saturaţie într-un zăcămînt. 1) zonă acviferă; 2) zonădetran-ziţie apă-ţlţei; 3) zonă petroliferă propriu-zisă; 4) zonă de tranziţie ţiţei-gaze; 5) zonă gazeiferă (limitele dintre 2-3 ^i 4-5 au un caracter convenţional).
44
Zonă fortificată
Zonă piscicolă
inversiuni de specii, de exemplu porţiuni de fag, deasupra molidului sau bradului.
Zona stepei se întinde pe părţile cele mai uscate ale regiunilor de cîmpie din estul, vestul şi în special din sudul şi sud-estu! ţării, ca prelungiri ale stepelor ruso-asiatice şi ale pustei ungare. O puternică insulă cu caracter stepic e în Cîmpia transilvăneană, pe linia Sibiu-Blaj-Turda-Cluj. Deşi vegetaţia lemnoasă e încă destul de bine reprezentată printr-o serie de arbori şi arbuşti, aceasta însă nu ma i găseşte împl in ite cerinţele sale minime, în special în privinţa umidităţii din sol şi din atmosferă, astfel încît să poată constitui asociaţia vegetală complexă, care e pădurea. în cadrul zonei stepei, se deosebesc următoarele douăsubzone:
S u b z o n a s i I v o s t e p e i, numită şi antestepa (v.), antestepa calda sau stepa cu păduri, e caracterizată prin cond iţii de staţiune forestieră aspre: precipitaţii puţine (500---600 mm anual) şi neregulat distribuite, vînturi frecvente, temperatură medie anuală cuprinsă între 8 şi 9° (în Moldova de Nord) şi între 10 şi 11° (în Oltenia), cu mari variaţii sezoniere. Tipul de soi caracteristic e cernoziomul degradat, aiături de aite tipuri de sol uscat, mai mult sau mai puţin degradate. în ţara noastră, silvostepa e foarte neregulată, sub formă de fîşii sau de insule spre limita inferioară a zonei forestiere, cum şi în Cîmpia transilvăneană. Vegetaţia forestieră a acestei subzone e foarte slabă, consistîpd din păduri poieniţe, cu consistenţă slabă, şi înierbate, formate din arbori cu trunchiul strîmb, cu coroane neregulate şi turtite, cu creştere înceată. Flora forestieră relativ săracă e constituită din: stejar pufos, stejar brumăriu, cer, gîrniţă şi, uneori, ulm de cîmp, măr sălbatic şi păr sălbatic, cum şi d in cîţiva arbuşti rustici (păduce!, porumbar, scumpie, salbă, dîrmox, cireş şi migdal pitic).
S u b z o n a stepei propriu-zise, numită şi stepă caldă, e caracterizată prin condiţiile climatice sub cele minime tolerate de vegetaţia forestieră şi anume: precipitaţii anuale mici (în jurul a 500 mm anual), distribuite neregulat, cari sînt agravate prin vînturi puternice şi frecvente, călduri intense şi prelungite în timpul verii. Tipurile de sol caracteristice sînt soluri uscate (soluri bălane sau castanii, cernoziom ciocolatiu, cernoziom gras şi sărături). în ţara noastră, stepa caldă cuprinde cele mai mari întinderi dinsud-estul ţării (Bărăgan, Dobrogea), Sudul Olteniei, Nord-Estul Moldovei, colţul vestic al Transilvaniei (la vest de linia Arad-Timişoara). Această subzonă e caracterizată prin lipsa aproape completă a vegetaţiei forestiere; singura vegetaţie lemnoasăeconstitu ită d in mărăci neţuri şi tufişuri de arbuşti, alcătuite din porumbar, răsuri, muri, cireş şi migdali pitici, localizate în special în depresiunile terenului.
Pădurile azonale constituie abateri de la distribuţia zonală a pădurilor, prezentată mai sus, compoziţia lor fiind complet diferită de cea a pădurilor zonale învecinate, Ele sînt localizate în lunci, de ambele părţi ale rîurilor, de la obîrşie şi pînă la vărsarea acestora în Dunăre. Din punctul de vedere al compoziţiei, pădurile azonale se împart în zăvoaie şi păduri de luncă (v. sub Zăvoi).
î. ~ fortificata. Tehn. mi!.: Teri tar i u I apărat de un sistem de fortificaţii permanente.
2.	~ geografica. Geogr.: Sin. Zonă naturală (v.).
3.	~ naturala. Geogr.: Unitatea cea mai mare în raio-narea condiţiilor naturale, în care factorii zonali: climă, vegetaţie şi soluri sînt strîns legaţi între ei, formînd un tot, sub influenţa cărora se găsesc apele subterane, procesele de modelare externe şi lumea animală.
Zonele naturale ale globului sînt: zona gheţarilor, zona tundrei, zona pădurilor de conifere, zona pădurilor de foioase, zona silvo-stepei, zona stepelor temperate, zona meditera-neeană, zona semideşerturilor, zona deserturilor temperate, zona pădurilor subtropicale, zona deşerturilor tropicale, zona
stepelor tropicale, zona savanei şi zona pădurilor tropicale umede. Sin. Zonă geografică.
4.	^ petrolifera. 1. Expl. petr.: Regiune care cuprinde cîmpuri -petrol ifere.
5.	^ petrolifera. 2. Expl. petr.: Porţiunea din roca colectoare a unui zăcămînt de hidrocarburi (v. sub Zăcămînt). în care se găseşte acumulat ţiţeiul.
6.	^ piscicola. Pisc.: Porţiune pe cursul unui rîu sau fluviu, cu condiţii hidrologice şi hidrobiologice specifice, determinate de caracterele regiunii străbătute, în care se dezvoltă o fior? şi o faună caracteristică şi drept consecinţă un efectiv piscicol anumit. După specia de peşte cu valoare economică dominantă din puneţi I de vedere cantitativ, se deosebesc:
Zona păstrăvului, care cuprinde regiunea pîraielor de munte, caracterizată prin curs neregulat, cu lăţime şi adîncime mică, pantă mare, pat pietros, maluri umbrite, curent puternic, ape stenoterme, reci, limpezi, bine oxigenate, 7-*-9 cm3/l, conţinut în săruri 0,01 *• *0,10 g/l, oscilaţii de nivel mari, şi capacitate biogenică medie. Această zonă e populată de forme stenoterme, oxifile, cu dominanţa păstrăvului dc munte--Salmo trutta fario — alături de care trăiesc boişteanul •— Phoxinus phoxinus phoxinus—, zglăvocul — Cottus gobio gobio—, grindelul — Namachilus barbatulus barbatulus, etc.
Zona lipanului, care cuprinde regiunea cursului mijlociu şi inferior al pîraielor şi a rîurilor de munte, mai puţin întinsă şi cu valoare piscicolă mai redusă, caracterizată prin curs mai domol, albia mai stabilă şi mai regulată, curent mai puţin puternic, fund cu prundiş mărunt şi nisip, apă în general limpede cu cascade puţine, destul de bogată în oxigen, conţinutul variind între 5 şi 6 cm3/!, iar cel în săruri între 0,10 şi 0,15 g/l, temperaturi maxime atinse vara 15---160, cu capacitate biogenică mare. în aceastăzonă domină, în rîurilemari, specia lipanul — Thymallus thymallus—, iar în cele mai mici, mreana vînătă— Barbus meridionalis peteny — alături de care trăiesc lostriţa — Hucho hucho—, cleanul — Leuciscus cephalus cephalus —, mihalţul — Lota Iota Iota —, etc. împreună cu zona păstrăvului formează zona salmonidelor.
Zona scobarului, care cuprinde regiunea submontană şi colinară a rîurilor, în general limitată la cursul inferior al rîurilor de munte şi o parte din cursul mijlociu al rîurilor ce izvorăsc d in munte ; ca spec ie dom inantă cuprinde scobarul — Chondrostoma nasus-nasus L. —, alături de care trăieşte cleanul — Leuciscus cephalus, etc.
Zona mrenei, care cuprinde regiunea apelor colinare, în general lungă şi cu valoare piscicolă mare, caracterizată prin cursuri cu lăţime şi adîncime mare, albia mai stabilă, cele două maluri neegale datorită eroziunii, pat de nisip şi mîl cu pietre, nivelul mai stabil, conţinut în oxigen 5--*6 cm3/l, conţinut în săruri 0,12—0,15 g/l, oscilaţii termice mari, vegetaţie bogată, capacitate biogenică mare. Ca specie dominantă mreana— Barnus barbus barbus—, alături de care trăiesc cleanul, scobarul, etc.
Zona crapului, specifică regiunii de cîmpie, cu importanţa economică cea mai mare, care cuprinde cursul inferior al rîurilor şi fluviul Dunărea şi apele stătătoare, caracterizată prin adîncime şi lăţime mare, numeroase meandre, maluri joase dar verticale, fund nisipos sau mîlos, curent lin, ape în general turburi, cu conţinut de oxigen mare la surafaţă şi redus la fund, variaţii de nivel rare, faună nutritivă foarte bogată; predomină Ciprin ide le. în cadru I acestei zone se poate delimita o subzonă a Acipenseridelor.
Nu toate rîurile din ţara noastră prezintă, pe parcursul lor, toate aceste zone. Astfel, cele mai multe rîuri de munte nu au decît primele trei zone, iar pîraiele, numai două.
Pentru rîurile mici cari izvorăsc de la şes sau din regiuni de coline — cursul superior şi mijlociu unde lipsesc scobarul şi mreana, s-a adoptat numirea de zona cleanului, iar în cursul inferior, zona bibanului.
Zonă primară de serviciu
691
Zonă de oprire
1.	~ primara de serviciu. Telc.: Regiune pe suprafaţa pămîntului, în vecinătatea unui radioemiţător, în care radio-comunicaţiile se real izează prin unda de sol (v. sub Propagarea undelor radioelectrice). Raza zonei primare de servciu depinde în foarte mare măsură de frecvenţa undei de sol, micşorîndu-se la creşterea acesteia; ea mai depinde de conductivitatea solului şi de directivitatea antenei de emisiune.
Zona primară de serviciu e zona principală a radiocomuni-caţiilor pe unde lungi şi medii (<^3 MHz).
2.	~ radiogoniometricâ. Nav., Telc.: Teritoriul afectat unei staţiuni radiogoniometrice fixe pentru a da, prin radio-comunicaţie, relaţiile cerute de orice aeronvă, care zboară peste acea suprafaţă.
3.	~ solara. Meteor.: Zonă de pe suprafaţa pămîntului, care are ca element distinctiv repartiţia căldurii primite de la Soare pe unitatea de arie şi pe unitatea de timp. V. şî Zonă tropicală, Zonă temperată, Zonă polară, sub Climat 1.
4.	Zona. 3. Urb.: Suprafaţă de teren, cu limite precise, care face parte din teritoriul unui oraş sau al unei comune rurale şi căreia i se atribuie un tip de folosinţă bine determinat. Zonele se pot împărţi în subzone corespunzătoare unor subîmpărţiri ale modului de folosinţă respectiv. Zonele constituie o caracteristică a urbanismului modern şi aplicarea lor creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea armonioasă şi raţională a unei aşezări, introducînd ordine în repartizarea diferitelor activităţi ale populaţiei. în absenţa unei zonificări, diferitele zone se interpenetrează, provocînd dificultăţi în desfăşurarea lor şi, adeseori, nocivităţi dăunătoare populaţiei. în planurile de sistematizare a oricărei aşezări locuite trebuie prevăzute zone de întindere şi amplasare adecvate, corespunzătoare caracterului şi circumstanţelor speciale. Pe planuri, fiecare zonă e marcată cu un semn grafic sau cu o culoare convenţională distinctivă.
Caracteristicile zonelor diferă după cum fac parte din teritoriul intravilan sau din teritoriul extravilan al aşezării.
în teritoriul intravilan se amenajează, în general, următoarele zone: zone de lucuinţe, cari cuprind, pe lîngă locuinţele propriu-zise, anexele acestora (garaje pentru vehiculele locuitorilor respectivi, curţile, grădinile şi terenurile de joc aferente acestor locuinţe, depozitele de gunoaie, aleele de acces la locuinţe), şi cari se pot subîmpărţi în subzone de locuinţe unifamiliale cu parcele individuale, subzone de locuinţe unifamiliale cu parcele colective şi subzonede locuinţe cu blocuri colective; zone de dotări social-culturale şi economice, subîmpărţite în subzone de învăţămînt (şcoli elementare, medii, tehnice, grădiniţe, creşe), subzone de sănătate (dispensare, policlinici, eventual spitale, etc.), subzone de administraţie, economie şi cultură (sfaturi populare, bănci, teatre, cinematografe), subzone de comerţ şi ateliere meşteşugăreşti, etc.; zone industriale, subîmpărţite în subzone de industrie grea şi nocivă, subzone de industrie uşoară, nenocivă, subzone de depozite, subzone pentru întreprinderile de gospodărie comunală şi de deservire a populaţiei; zone de spaţii libere, cari se pot subîmpărţi în subzone pentru spaţii plantate de odihnă, subzone pentru jocuri şi sport (terenuri de joc, complexe de antrenament), subzone de ape (lacuri şi rîuri), subzone pentru spaţii cu caracter special (grădini botanice, zoologice, etc.); zone de circulaţie şi de transport, cari se subîmpart în subzone pentru circulaţia rutieră (străzi, artere, pieţe publice, parcaje), subzone pentru circulaţia feroviară (linii ferate, staţii de călători şi de mărfuri), subzone pentru navigaţie (canale, debarcadere, etc.), subzone pentru navigaţia aeriană.
Ansamblul zonelor de locuinţe, împreună cu şcolile elementare, medii, grădiniţe şi creşe, cu instituţiile administrative şi economice, cu subzonele de comerţ şi de ateliere meşteşugăreşti de deservire, cu scuarurile, grădinile de cartier, terenurile de joc şi de antrenament, eventual staţiile
de căi ferate sru fluviale, cu străzile şi arterele rutiere aferente, etc., alcătuiesc „perimetrul locuit", la oraşe, sau „vatra" la comunele rurale.
în teritoriul extravilan se amenajează, în general, următoarele zone: zone agricole, subîmpărţite în subzone pentru culturi cerealiere şi subzone pentru culturi speciale (grădinării, vii, livezi, etc.); zone de spaţii libere, cari cuprind parcuri orăşeneşti, păduri-parcuri, păduri de agrement, stadioane orăşeneşti, terenuri de sport speciale (ski, canotaj, tir, etc.), pepiniere, sere; zone pentru instituţii cari reclamă terenuri vaste, izolate, ca: tabere de pionieri, colonii de copii, spitale şi sanatorii, staţiuni meteorologice, captări de apă, staţiuni de epuraţie, etc.; zone pentru transport rutier (zone de drumuri, pe categorii), feroviar (zone de linii ferate, staţii de triaj), aerian (aeroporturi), de navigaţie (cursuri de apă, lacuri, canale).
Proporţiile dintre suprafeţele atribuite fiecărei "zone şi subzone variază, după ca/, în funcţiune de împrejurările locale (situaţie geografică, densitate de populaţie, regim de construcţie, caracterul şi importanţa industriilor din aşezare, etc.). Totuşi aceste proporţii nu trebuie să depăşească anumite limite, dincolo de cari viaţa şi gospodărirea unei aşezări nu mai e eficientă şi economică. în special, aceste proporţii sînt mai riguroase pentru zonele şi subzonele cuprinse în „perimetrul locuit" (la oraşe) sau în „vatră" (la comunele rurale).
5.	Zona. 4. Gen., Tehn.: Porţiune de pe suprafaţa sau din volumul unui obiect — de exemplu sistem tehnic, desen, diagramă, etc., care are o anumită caracteristică sau ale cărei părţi au anumite caracteristici comune.
6.	~ cristalograficâ. A/l ine ral.: Totalitatea feţelor de pe o formă cristalograficâ, cari au proprietatea de a se întretăia după muchii paralele. Orice zonă crista-lografică se defineşte printr-un ax de zonă, care reprezintă o direcţie prin cristal paralelă cu muchiile după cari se intersectează feţele respective. Direcţia respectivă poate coincide uneori cu o axă de simetrie sau cu o axă de referinţă.
Totalitatea feţelor cari alcătuiesc o zonă cristalograficâ se numesc^ feţe cozonale sau tautozonale. în cristalul din figură sînt patru sisteme de feţe cari se întretaie după muchii paralele, deci Cristal de mimetesit cu feţele sale se pot grupa în patru zonecris- ZOne cristalografie, talografice, iar axele de zonă coincid cu
cele pentru axe de referinţă OX, OY, OW şi OZ. Existenţa zonelor cristalografice uşurează mult efectuarea proiecţiilor şi a calculelor cristalografice.
7.	~ de confort. Tehn., Inst. conf.: Porţiunea din diagramele de stare ale aerului în care se realizează condiţiile de confort în accepţiunea Confort 2 (v.).
8.	~ de fluaj. Geol.: Sin. Scufundare axială (v.).
9.	~ de lemn timpuriu. Silv., Ind. lemn.: Partea din inelul anual (v.), constituită din straturile interioare ale inelului, care are structură mai spongioasă decît restul inelului, datorită frecvenţei mai mari a unor vase sau a unor fibre lemnoase cu calibru (luminai) mai mare. Sin. Zonă de primăvară.
10.	~ de lemn tîrziu. Silv., Ind. lemn.: Partea din inelul anual (v.), constituită din straturile de la exteriorul inelului, avînd structura mai compactă, datorită frecvenţei mai mari a fibrelor lemnoase de susţinere, cu pereţii mai groşi. Sin, Zona de vară, Zonă de toamnă.
11.	~ de oprire. Mine: Porţiune de galerie avînd lungimea de 50-•-100 m, umezită suficient cu puIverizatoare puternice sau putînd primi cantităţi mari de pulbere de steril — şi care creează condiţii speciale pentru amestecul exploziv de grizu sau de praf de cărbune cu aer, reducîndu-i simţitor sensibilitatea de aprindere.
^1011
1010
Zonă de primăvară
692
Zone Hayford
1.	^ de primâvarâ. Silv., Ind. lemn. V. Zonă de lemn timpuriu.
2.	~ de toamna. Silv., Ind. lemn. V. Zonă de lemn tîrziu.
3.	~ de vara. Silv., Ind. lemn. V. Zonă de lemn tîrziu.
4.	~ elastica. Rez. mat.: Parte dintr-un corp solid defor-mabil, în care tensiunile cari apar datorită sarcinilor exterioare se menţin sub limita de elasticitate. Zona elastică poate să varieze în timp sau odată cu variaţia intensităţii sarcinilor exterioare ori a sistemului de sarcini exterioare.
5.	~ neutra. Tehn., Inst. conf.: Suprafaţa dintr-o încăpere supusă ventilării, pe care presiunea aerului e egală cu presiunea exterioară.
6.	~ neutra magnetica. 1. Elt.: Regiune de pe suprafaţa unui element de circuit magnetic (v.) în care componenta normală pe suprafaţă a intensităţii cîmpului magnetic e nulă sau neglijabilă.
La maşinile electrice (v.) cu colector există cîte o zonă neutră pe suprafaţa indusului între fiecare doi poli vecini şi de nume contrare; deci numărul de zone neutre ale unei maşini electrice e egal cu numărul de poli. Dacă reacţiunea indusului e neglijabilă, zonele neutre sînt plane determinate de axa maşinii şi de bisectoarele unghiurilor formate de axele perechilor de poli magnetici.
Tensiunile electromotoare induse în conductoarele indusului cari se găsesc de o parte şi de alta a zonelor neutre au sensuri contrare, şi sînt nule în conductoarele cari se găsesc în zonele neutre ale maşinii electrice. Poziţia şi forma zonelor neutre la maşinile electrice depind de distorsiunea fluxului magnetic provocată de reacţiunea indusului, deci de intensitatea curentului care trece prin înfăşurarea indusului.
7.	~ neutra magnetica. 2. Elt.: Planele determinate de axa'unei maşini electrice cu colector şi lamelele decolector corespunzătoare conductelor din înfăşurarea indusului cari se găsesc în zonele neutre (în accepţiunea 1) ale maşinii. Periile aşezate în zonele neutre ale colectorului culeg o tensiune electrică maximă.
8.	Zona. 5. Metg., Mett.: Domeniul din incinta de lucru a unui cuptor metalurgic sau de încălzire, limitat prin anumite suprafeţe, de regulă prin plane orizontale sau verticale, şi caracterizat prin fenomene specifice (de ex.: reacţii chimice, regim de temperatură, etc.). Delimitarea zonelor se face fie prin elemente constructive, fie prin dirijarea adecvată a procesului tehnologic.
Exemple: La cuptoarele-tunel de uscare se deosebesc următoarele zone separate prin plar.e verticale, transversale: zona de preîncălzire, zona de încălzire şi zona de răcire. — Cuptoarele cu propulsiune, pentru semifabricate pentru laminare, pot avea fie numai două zone şi anume zona de preîncălzire şi zona de încălzire la temperatura înaltă, de laminare, fie trei zone—a treia zonă fiind cea de menţinere la temperatura înaltă; zonele sînt separate prin plane verticale, transversale. — La furnale se deosebesc următoarele zone, separate prin plam orizontale: zona de evaporare a apei din materia primă şi oe descompunere a substanţelor volatile şi a carbo-naţilor; zona de carburare şi de formare a zgurii; zona de oxidare (zona gurilor de aer). — La cuptoarele-turn de var cu ardere în masa încărcăturii, se deosebesc următoarele zone separate prin plane orizontale: zona de preîncălzire şi uscare a materiei prime, zona de ardere a pietrei de var, zona de răcire a varului.
9.	Zona. 6. Fiz., Chim., Tehn.: Interval de temperatură în care se produc transformări caracteristice unui material.
io.	~ critica. Metg.: Sin. Zonă de transformare (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune.
n. ~ de transformare. Metg.: Interval de temperaturi în interiorul căruia se produc transformări de fază la răcirea sau la încălzirea unui aliaj care e susceptibil de transformări
în starea solidă. Sin. Interval de transformare. Sin (impropriu) Zonă critică.
De exemplu, în oţe-lurile hipoeutectoide, austenita se transformă, la răcire lentă, în ferită şi perlită, în intervalul cuprins între temperaturile liniilor GOS şi PS (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~); la răcire mai rapidă, intervaluI creşte prin coborîrea temperaturii corespunzătoare liniei PS; la încălzire lentă, ferita şi perl ita se transformă în austenită în intervalul cuprins între temperaturile liniilor PS şi GOS şi, în acest caz, intervalul de transformare creşte cu atît mai mult (în special prin ridicarea temperaturii corespunzătoare liniei GOS), cu cît viteza de încălzire e mai mare. Transformări similare se produc şi în oţelurile hipereutectoide.
La multe dintre aliajele neferoase apar, de asemenea, zone de transformări în stare solidă. De exemplu: în aliajele alu-miniu-cupru cari conţin peste 0,5% Cu (v. Diagrama I, zonele V şi VI, sub Aluminiu, aliaje de —), din soluţia solidă 0 suprasaturată se separă, la răcire lentă, cristale dure de compus chimic AI2Cu. Astfel de separări de faze (provocate de solubilitatea, variabilă cu temperatura, a unor constituenţi în soluţii solide de bază) apar în cele mai multe dintre aliajele de aluminiu şi au ca efect îmbunătăţiri considerabile ale proprietăţilor mecanice prin tratamente termice adecvate (v. Aluminiu, aliaje de —).
12.	Zona. 7. Fiz., Tehn.: Bandă de frecvenţe în care oscilaţiile au anumite caractere comune.
13.	Zona de admisiune. Mş.: Porţiune din cursa pistonului
unei maşini,	corespunzătoare	intervalului	de	timp	în	care
orificiile de admisiune sînt deschise.
14.	Zona de compresiune. Mş.: Porţiune din cursa pistonului unei maşini, corespunzătoare intervalului de timp în care orificiile de admisiune şi de evacuare sînt închise, iar fluidul din cilindru e comprimat.
15.	Zona de detenta. Mş.:	Porţiune din cursa pistonului
unei maşini,	corespunzătoare	intervalului	de	timp	în	care
orificiile de admisiune şi de evacuare sînt închise, iar fluidul din cilindru expandează.
16.	Zona de evacuare. Mş.: Porţiune din cursa pistonului
unei maşini,	corespunzătoare	intervalului	de	timp	în	care
orificiile de evacuare sînt deschise. La motoarele în doi timpi, cu trei fante, zona de evacuare e acea porţiune din cursa pistonului, care corespnde intervalului de timp în care orificiile de evacuare şi cie baleiaj sînt deschise.
17.	Zona geologica. Geol.: Fiecare subdiviziune stratigra-fică a etajelor şi subetajelor, după fosila cea mai caracteristică pe care o conţine (de ex. stratele cu Macrocephal ites mâcro-cephalus) pentru a indica zona cu această fosilă, caracteristică etajului Dogger superior.
is. Zona neutra. Geogr.: Adîncimea de la care variaţiile anuale ale temperaturii aerului atmosferic nu mai influenţează temperatura rocilor scoarţei Pămîntului, caracterizată printr-o temperatură a acelor roci, constantă şi egală cu temperatura medie anuală a aerului atmosferic. Adîncimea zonei neutre variază cu locul.
19.	Zona substratosfericâ. Meteor.: Regiunea superioară a troposferei, situată imediat sub tropopauză.
20.	Zone Hayford. Geofiz.: Diviziuni ale suprafeţei terestre prin cercuri concentrice într-un anumit punct, pentru a se aplica reducerea cartografică (v.) asociată cu cea isostatică (v. sub Isostazie) valorii acceleraţiei greutăţii măsurate în punctul considerat.
Dintre cele 33 zone Hayford cari împart suprafaţa terestră între punctul pentru care se aplică reducerea şi antipodul lui, primele 15 (desemnate prin literele alfabetului de la A la O, începînd din punctul considerat) au razele indicate în unităţi de lungime, raza zonei A fiind de 2 m, iar a zonei O de 166,7 km, corespunzătoare unui unghi la centru de 1°29/58“. Celelalte (numerotatede la 1 la 18, începînd din anti-
Zonelor, teoria ~
693
Zonelor, teoria —
podul punctului considerat) au dimensiunile fixate prin unghiurile la centru corespunzătoare, de valori cuprinse între 180° (zona 1) şi	,	(zona	18).
Zonele Hayford sînt împărţite în compartimente,numărul acestora variind între 1 şi 28. Efectele corespunzătoare zonelor A-L pot fi evaluate fără a se lua în considerare curbura Pămîntului („formule plane"), pe cînd pentru toate celelalte zone neglijarea influenţei curburii Pămîntului nu mai e justificată.
Pe baza diviziunii în zone Hayford s-au calculat tabele numerice cari dau valorile efectelor gravimetrice ale neregu-larităţilor topografice şi ale compensării isostatice (v. sub Isostazie) în funcţiune de altitudinea medie a compartimentului considerat.
î. Zonelor, teoria Fiz., Elt.: Teorie microscopicăcuantică a unor procese din cristale, în care studiul interacţiunii complexe a particulelor constituente este aproximat prin studiul mişcării unei singure particule (respectiv a undei asociate) într-un cîmp exterior pericdic dat, avînd periodicitatea reţelei cristaline. Aproximaţia teoriei zonelor stă la baza interpretării microscopice a majorităţi i proprietăţilor corpuriior soi ide şi în speciai a celor privitoare la conducţia electrică şi la propagarea vibraţiilor atomilor.
Principalele rezultate ale Teoriei zonelor vor fi expuse mai întîi în cazul unidimensional, pentru simplificare. Expresia generală a unei unde progresive, de frecvenţă v, v
lungime de undă X= — (v e viteza de propagare) şi ampli-tudine A, e .
fiind distribuite cu o densitate p?
sau simbolic
<[; (x, t) = A• cos [kx—cot) t) = A-ei{kx~0il)
în care k — ln/Xe mărimea vectorului de propagare k (dirijat după axa Ox) şi co~2 7iv e pulsaţia. Amplitudinea A e în cazul general funcţiune de at (undă modulată spaţial), de exemplu în cazul mişcării electronului într-un cristal, în care A(x) are însăşi periodicitatea reţelei (teorema lui B I o c h). Periodicitatea reţelei se manifestă prin periodicitatea lui A(x) (cînd e cazul), ca şi prin posibilitatea restrîngerii valorilor Iui k distincte din punct de vedere fizic (în sensul de conducînd, de ex., la aceeaşi funcţiune de undă pentru electron sau la aceleaşi vibraţii ale atomilor din nodurile reţelei) la un inter-2 7T
val de mărime — ; de obicei se alege acest interval ca simetric
-1
1 a a J
acest interval
2 7T Na
unde r—0,
±1, ±2,-, dty
Na	?
= -— . li. unele ca-l tz Itu
zuri particulare (de ex. vibraţiile atomilor din nodurile unei reţele cristaline), elongaţia tyx\ t) nu e definită decît în punctele x=Q, a, 2 #,*••, Na=L\ atunci valorile fizicb ale lui x sînt de asemenea discrete.
Pentru fiecare fenomen ondulatoriu există o legătură între frecvenţă şi lungimea de undă ,deci între co şi k (relaţia de dispersiune), care depinde de mediul considerat (v. fig. I). „Spectrul" valorilor lui co e discret, ca şi
W
■vu
O)	
N	h .
7T	0 jr
a	a
7T 0
' T
V
v
faţă de origine “ <k : a reprezintă perioada reţelei
(de ex. distanţa dintre doi atomi vecini într-o reţea monoato-mică). Valorile lui k sît distribuite continuu în intervalul
deoarece un mediu riguros periodic e obligator
infinit. Pentru ca reprezentarea matematică a fenomenului să se apropie cît mai mult de realitate, descrierea mediilor finite e supusă unei condiţii „ciclice", după care <J)(x,t)~ =<Jj(#-f-L, t), unde L e lungimea^finită a reţelei, presupusă foarte mare faţă de perioada a. în acest fel sînt redate în mod acceptabil proprietăţile de volum ale cristalului, determinate de aspectul fenomenului ondulator în interiorul lui (la o distanţă mult mai mare decît a de extremităţi). Consecinţa formală a condiţiei cilcice e restrîngerea valorilor posibile pentru de la o mulţime continuă care acoperă intervalu I
la un sir de N = — valori discrete echidistante în a
)■
deoarece 1, valorile discrete ale lui sînt foarte înghesuite,
I. Curbe de dispersiune (pulsaţia co sau energia W în funcţiune de vectoru de undă k).
o) cazul vibraţiilor unei reţele unidimensionale monoatomice; b) căzu mişcării unui electron într-o reţea unidimensională (schema redusă); c) cazul mişcării unui electron într-o reţea unidimensională (schema extinsă); I, II, III) benzi permise de energie.
spectrul valorilor lui k, dar foarte apropiat de un spectru continuu. în cazul vibraţiilor unei reţele monoatomice există o singură ramură co(&) a curbei de dispersiune. La o reţea unidimensională multiatomică (mai mulţi atomi într-o „celulă" (x, x-\-a)), numărul ramurilor curbei de dispersiune ^creşte la o valoare egală cu numărul atomilor dintr-o celulă. în problema mişcării unui electron într-o reţea, co e legat de energia
electronului (<o=^ W, unde W e energia şi Ă=6,62-10_27erg*s h
e constanta lui Planck) şi există un număr infinit de ramuri; fiecare ramură corespunde unui anumit interval pe axa energiei, în care se află situate nivelurile de energie ce formează o „bandă permisă". în timp ce caracterul discret al acestor niveluri în interiorul unei benzi e o consecinţă a caracterului discret al valorilor lui k, deci decurge din condiţia ciclică şi are o semnificaţie mai mult formală, discontinuitatea generală care consistă în existenţa unor benzi permise separate prin benzi interzise are o semnificaţie profundă cuantică. în afara reprezentării energiei în funcţiune de k prin curbe mărginite
la intervalul ~—<k <— (schema „redusă"), se foloseşte uneori a	a
— dar rar — o reprezentare echivalentă în care fiecare ramură (fiecare bandă permisă) e asociată cu un alt interval pe axa k (schema „extinsă"), de exemplu: banda I corespunde
intervalului — —<£<—, banda II corespunde intervalelor a	a
Zonelor, teoria ~
694
Zonelor, teoria ~
2	7T	TT
------<k<---------
a	a
—<k< etc. (v. fig. /). E posibilă şi
o reprezentare mai sumară în care se pune în evidenţă numai spectrul energiei, dar nu prin intervale pe axa verticală W, ci prin “benzi,, orizontale (v. fi.g//), cari trebuie concepute ca formate din segmente orizontale foarte apropiate, cari descriu nivelurile de energie cuantificate (stările staţionare) în simbolismul folosit şi în cazul atomilor izolaţi. Fiecare bandă reprezintă ansamblul nivelurilor cari, confundate în ipoteza unei reţele de atomi foarte depărtaţi între ei („degenerare" de
ordinul N), se resfiră pe măsura apropierii n. Spectrul energiei unui şi influenţării reciproce a atom ilor („rid i- electron într-o reţea carea degenerării"); astfel, fiecare bandă cristalină unidimensio-corespunde unui nivel atomic, provenind	nală.
din el printr-o lărgire exprimînd modul l!' ^ ^ner*j^errnise în care electronul considerat nu mai	e energle•
aparţine unui singur atom, ci întregului colectiv de N atomi.
în cazul tridimensional, o reţea e caracterizat! în primui rînd prin trei vectori primitivi (necoplanari) av a2, a3, cari subîntind o celulă primitivă prin ale cărei translaţii T ~n1-a1Jrn2'a2Jrn3*a3 (n±, n2, n3— întregi) se obţine
întreaga reţea. O caracterizare echivalentă e posibilă cu ajutorul a trei vectori de asemenea necoplanari:
t a^X az &i=
d-t X dn
d'1 0*2 ^ ^3)	(^2 ^ ^3)
cari alcătuiesc baza reţelei „reciproce" biunivocă cu reţeaua determinată de av
I TT/ă
rectă". Propagarea unei unde e descrisă de funcţiunea.
<)*(>, 1l)=A(r)-e‘&-ai),
în care A(r-{-T)=A(r) conform teoremei lui Bloch. Valorile fizic distincte ale vectorului de propagare It pot fi restrînse la un poliedru centrat pe origine, ale cărui feţe sînt perpendiculare pe mijloacele vectorilor^ 2izbv ~2nbv 2nb2, ~2izb2, 2nbş, —2izb3] în acest caz, relaţia de dispersiune <o(£) e reprezentată printr-o funcţiune multiformă (schema „redusă"), în descrierea echivalentă cu ajutoruj unei funcţiuni co(£) uniforme, fiecare ramură a acestei funcţiuni e asociată cu o altăregiuneînspaţiul k (schema „extinsă").
Aceste regiuni se numesc zonele lui Bril-louin şi se înfăşoară una pe alta, fiind con-stru itedupăurmătoa-rea reţetă: se uneşte originea cu toate nodurile reţelei reciproce, se duc plane perpendiculare pe jumătăţile segmentelor astfel obţinute, se consideră polie-drele (centrate pe origine) formate din aceste plane şi cuprinse
-7T/3
	mm	— - >
Ijjy;	— —	Ipi
		m Mi
...	liimnii		
- 77 fa
III. Zonele Brillouin într-o reţea bidimensională pătratică.
,0) Nodurile reţelei reciproce;C]) zonal Brillouin; E22)'zona II Brillouin;AED) zona III Brillouin)
unul în altul; prima zonă a lui Brillouin e cel mai mic dintre aceste poliedre (coincizînd cu unicul poliedru din schema redusă), a doua zonă a lui Brillouin e cuprinsă între frontierele primelor două poliedre, a treia zonă a lui Brillouin e cuprinsă între frontierele celui de al doilea şi celu i de al treilea poliedru, etc. (v. fig. III). Funcţiunea o>(&) e reprezentată în interiorul fiecărei zone Brillouin prin suprafeţele co=const. (suprafeţele „de energie constantă" din teoria electronilor în cristale). Condiţia ciclică face discrete spectrele lui k şi o>(&), k luînd. de exemplu, numai valorile:
-1
N,y
/=1	1
unde sf. = întreg şi Nv N2, Nz sînt numerele de celule primitive ale reţelei directe în cele trei direcţii av a2, az. Astfel, valorile permise ale lui ~k formează o reţea foarte densă, avînd simetria reţelei reciproce, din care se şi obţine prin subdivizare (celula primitivă a reţelei reciproce are muchiile bv b2, &3şi volumuI (b2 Xb3), celula primitivă a reţelei valorilor discrete ale lui k are muchiile
lnh
N,
^63 şi volumul
a
(2*)3
(&2 X dş)
în corespondenţă a2, a3, numită „di-
unde Nv N2, Nz >1). zonele Brillouin fiind egale în volum, fiecare dintre ele conţine acelaşi număr N1>N^NZ de puncte reprezentative k.
Aplicarea teoriei zonelor la vibraţiile reţelelor cristaline conduce la următoarele rezultate. în cazul reţelelor simple (în cari nu există atomi decît în nodurile reţelei, adică în colţurile celulelor primitive), funcţiunea m(k) are trei ramuri, frecvenţele posibile (frecvenţele „proprii"
fO____
ale cristalului) întinzîndu-se de la zero la v =
(v. fig. IV) ; aceste ramuri se numesc acustice, întrucît, în vecinătatea lui v=0, ele corespund unor unde cari se propagă cu viteza sunetului. în cazul reţelelor „cu bază", conţinînd atomi şi în interiorul celulelor primitive, la cele trei ramuri acustice se adaugă 3 r ramuri „optic e", unde r e numărul atomilor din interiorul unei celule primitive (v. fig. IV). Ramurile optice corespund unui interval de frec-venţă relativ îngust, situat în în-	^===|=^^	^
tregime deasupra ramurilor acustice. Numirea de „optice" e legată	u
de faptul că ato-	3
mii vecini vibrează practic în con-trafază, astfel încît, dacă reţeaua e ionică şi aceşti
- ir bi	0 rnb1
IV. Spectrul vibraţiilor unei reţele cristaline (pulsaţia co în funcţiune de vectorul de propagare k, presupus dirijat după Ox) oc) ramurile acustice; opt) ramurile optice.
atomi sînt de fapt ioni de semn contrar, momentul electric nu se anuleazăprin compensare şi vibraţiile absorb sau emit radiaţie.
Teoria zonală a mişcării unui electron într-o reţea cristalină (tridimensională) conduce la un spectru al energiei format din benzi cari, spre deosebire de cazul unidimensional, se pot suprapune parţial (v. fig. V). Fiecare bandă (permisă) conţine N—N1N2N3 niveluri de energie foarte apropiate (unele din ele putînd fi şi
Zoochimie
695
Zoochorie
confundate) şi provine prin lărgire (ridicarea degenerării) dintr-un unic nivel atomic, adică dintr-un nivel al electronului considerat ca făcînd parte dintr-un atom izolat sau dintr-o reţea fictivă atît de dilatată încît a-tomii ei să poată fi consideraţi izolaţi (v. fig. V/). Benzile permise se lărgesc, iar benzile interzise se îngustează (pînă la dispariţie), o dată cu creşterea energiei.
Fiecare stare staţionară de mişcare e
nu există decît benzi complet ocupate sau complet goale şi curentul e nul; la temperatura camerei, însă, modificarea
in care
factorul temporal	, iar indicii n, k joacă
rolul de numere cuantice specificînd atît funcţiunea de undă
KĂWcît Ş* energia
; n e numărul cuantic de bandă şi serveşte la distingerea stărilor de mişcare de acelaşi vector de propagare (vector de undă) k, dar de energii situate în benzi diferite. în cristal nu poate exista decît cel mult un electron într-o stare de mişcare dată njk (principiul lui Pauli). La temperatura T=0°Ksînt ocupatetoatestărilecuprinse între energia minimă (corespunzătoare marginii inferioare a celei mai joase benzi de energie permisă) şi o energie maximă Wp, numită energia lui Fermi. La T>0 această distribuţie se modifică la marginea superioară, însă numai pe un interval care nu depăşeşte practic valoarea kT (k~constanta lui Boltz-mann ==1,38*10“"16 erg/grad).
Teoria zonelor permite o interpretare simplă a proprietăţilor metalelor, dielectricilor şi semiconductorilor ideali (intrinseci). Ea se bazează pe faptul că o bandă complet ocupată (,,plină") cu electroni dă o contribuţie totală nulă la curentul electric, întrucît contribuţia unui electron e pro-
porţionalăcu viteza sa medie v= -^~'&racU ^tijz iar distribuţia vectorilor v (ca şi a vectorilor k) în spaţiul ~k are originea drept centru de simetrie, astfel încît contribuţiile diferiţilor electroni se compensează două cîte două. Dacă, prin urmare, nivelul Fermi Wp se află în interiorul unei benzi permise (v. fig. VII), contribuţia la curent a acestei benzi e diferită de zero (în timp ce benzile inferioare, respectiv superioare nu contribuie cu nimic, ele fiind complet ocupate, respectiv complet goale), chiar la temperaturi joase şi la cîmpuri slabe, ceea ce caracterizează un metal. Dacă Wp se află în interiorul unei benzi interzise, dar înguste, la X=0°K
VI. Formarea benzilor de energie permise prin lărgirea nivelurilor atomice n=1, 2, 3. o) constanta reţelei (distanţa medie dintre doi atomi vecini).
V. Exemplu de suprapunere parţială a benzilor permise (datorită dependenţei diferite a energiei W de vectorul k după diferitele direcţii ale spaţiului k).
descrisă printr-o funcţiune Bloch:
periodicitatea reţelei directe şi include • t
ZS/ZJ//////,	'şZ7/Z//7/a	-y/7//yy////A	7/Z777Z7//z/y.
3	b	c	d
VII. Diferite tipuri de spectre de energie pentru cristalele ideale. a) metal; b) semiconductor intrinsec; c) dielectric; d) semiconductor extrinsec (de tip „n"); b.c.) banda de conducţie; b.v.) banda de valenţă; Wf) nivelul Fermi; Wq) nivel donor.
amintită a distribuţiei electronilor face ca unii dintre ei, prin aport de energie termică, să ajungă în „banda de conducţie" (imediat superioară lui Wp), lăsînd în „banda de valenţă" (imediat inferioară lui Wp) locuri goale; apar astfel dou| benzi numai parţial ocupate, de unde posibilitatea curentului electric; această comportare caracterizează semiconductor ii intrinseci. Dacă banda interzisă în care se află Wp e prea largă (Ş>kT), energia furnisată cristalului la încălzire nu e suficientă pentru ca electronii să ajungă în banda de conducţie, astfel încît, chiar la temperatura camerei, nu există decît benzi complet ocupate şi complet goale, curentul electric fiind nul; acesta e cazul unui dielectric.
Schema zonelor admite diferite extensiuni în cazul cînd periodicitatea reţelei e stricată din cauza unor defecte (atomi absenţi, impurităţi, modificări locale ale poziţiilor atomilor, etc.) sau a ?pl icării unor cîmpuri prea puternice. Defectele punctiforme, de exemplu, se traduc în cazul vibraţiilor reţelelor prin moduri localizate de vibraţie, adică printr-o vibraţie care, în loc să se propage în tot cristalul, are o amplitudine sensibil diferită de zero numai în regiunea atomilor vecini cu defectul considerat. în mod analog, mişcarea electronilor într-un cristal e perturbată de prezenţa unui defect punctiform în aşa fel încît, pe lîngă stările de tip Bloch (unde plane progresive, modulate), apar stări localizate descrise printr-o funcţiune de undă ^ care descreşte exponenţial în afara unei regiuni centrate pe defect şi cuprin-zînd ce Imult circa 1000 de atomi. Localizarea mişcării electronului se manifestă în spectrul energiei prin niveluri situate eventual în benzile interzise. în particular, dacă nivelurile suplementare sînt situate spre mijlocul benzii interzise dintre banda de conducţie şi banda de valenţă, ele au un rol important în procesele de recombinare (v.), cari interesează fenomenele de luminescenţă, fotoconductivitate, cum şi comportarea în frecvenţă şi în regim de comutare a diodelor p-n şi a transistoarelor. Dacă nivelurile suplementare sînt foarte apropiate de banda de conducţie sau de banda de valenţă, ele pot furnisa electroni primei (donori) sau capta electroni din a doua (acceptori), influenţînd astfel populaţiile celor două benzi. Ca urmare, chiar dacă banda interzisă e largă, prezenţa unor astfel de niveluri conduce la o ocupare numai parţială a benzilor de conducţie şi de valenţă, asigurînd astfel posibilitatea curgerii unui curent electric sub acţiunea unui cîmp. Acesta e cazul semiconductorilor extrinseci, cel mai răspîndit tip de semiconductor (v. fig. VII d).
î. Zoochimie. Chim. biol.: Ramură a Chimiei biologice, care se ocupă cu studiul reacţiilor cari au loc în ţesuturile animale. Zoochimia tratează diversele ţesuturi sau organe, pe specii de animale. Sin. Chimie animală.
2. Zoochorie. Geobot.: Însămînţarea unor plante, care se face prin împrăştierea seminţelor cu ajutorul animalelor, cari le transportă pe corpul lor.
Zooeconomie
696
Zoometru
1.	Zooeconomie. Gen.: Disciplina care se ocupă cu aplicarea principiilor de economie rurală la creşterea animalelor, pentru ca o întreprindere zootehnică să fie rentabilă.
2.	Zoogeografie. Geogr.: Ramură a Biogeografiei, care se ocupă cu studiul răspîndirii animalelor de pe suprafaţa pămîn-tului. Sin. Geografia animalelor.
3.	Zoologie. Gen.: Ştiinţă care se ocupă cu recunoaşterea şi inventarierea tuturor speciilor cari constituie fauna globului, structura, dezvoltarea, filogenia şi clasificarea lor, răspîndirea, modul de viaţă şi relaţiile cu mediul înconjurător, raporturile cu celelalte vieţuitoare, constituţia şi dinamica diferitelor populaţii sau faunedin anumite regiuni, importanţa lor teoretică, rolul animalelor în economia naturii şi în primul rînd în viaţa practică a omului.
Animalele cari formează populaţii mar mult sau mai puţin dense pe aproape întreaga suprafaţă a globului pămîntesc (pe uscat, în apă, sau sub pămînt) sînt reprezentate prin aproximativ 1 100 000 de specii cunoscute pînă în prezent. Clasificarea lor se face pe baza caracterelor de asemănare şi diferenţiale ale speciilor şi categoriilor de grupe pe specii, în sisteme de clasificaţie.
în funcţiune de obiectivele urmărite, Zoologia se împarte în:	Zoologia sistematică sau Taxonomia, care
se ocupă cu sistematizarea animalelor actuale sau dispărute, şi Zoogeografia, care se ocupă cu studiul răspîndirii pe glob a speciilor şi grupelor de animale, pe habitate — acvatic, terestru, subteran — în regiuni şi perioade diferite, urmărind dinamica acestei răspîndiri. în cazul cînd urmăreşte răspîndirea în spaţiu a an i n lelor, Zoogeografia poartă numele de Corologie, — iar în cazul cercetării răspîndirii formelor dispărute fosilizate, Zoologie geologică sau istorică.
în primele faze ale dezvoltării ei ca ştiinţă, Zoologia a cuprins toate cunoştinţele referitoare la animale. Studiul lor prezentînd mari greutăţi, determinate de numărul foarte mare al speciilor şi continua lor evoluţie, pe măsura intensificării şi specializării cercetărilor, din ea s-au desprins o serie de discipline. Acestea, deşi bine delimitate atît prin scopurile urmărite cît şi prin metodele lor specifice, nu sînt independente. Diferitele aspecte ale vieţii, ca forma, structura, funcţiunea, dezvoltarea, nu pot fi înţelese dacă sînt privite unilateral, izolat şi static. De aceea toate aceste discipline se sprijină reciproc, constituind sistemul unitar al Zoologiei, care permite o vedere multilaterală, clară şi justă, obiectiv verificată asupra naturii animalelor. Sistemul zoologic cuprinde: Morfologia animală, adică studiul caracterelor externe, înfăţişării (forma corpului, regiunile lui, prezenţa sau absenţa apendicelor, constituţia, forma şi numărul lor) ce permite deosebirea practică şi imediată a animalelor; Anatomia, adică studiul organizaţiei interne, care aduce criterii de bază în sistematică, permiţînd stabil irea structuri i şi planului de organizare al formelor respective, cu descoperirea direcţiei lor evolutive; Histologia, adică studiul structurii intime microscopice a organelor şi ţesuturilor ; Citologia, ad ică studiul celulei ce permite procurarea de date despre structura protozoarelor, structura şi geneza elementelor sexuale, fecun-daţie, natura, structura şi stadiile de dezvoltare ale materiei vii.; Embriologia, studiul dezvoltării embrionului, adică a acelor stadii de dezvoltare cari au loc pînă la ieşirea din ou sau pînă la naşterea formelor vivipare; Ontologia, adică studiul tuturor stadiilor de dezvoltare ale fiinţelor vieţuitoare, pînă la maturitate, indispensabil pentru Zoologia sistematică, deoarece sînt multe specii de animale cari, adaptîndu-se unor condiţii speciale de existenţă, şi-au pierdut în cea mai mare parte caracterele morfologice distinctive ale grupului din care fac parte. Ea permite şi stabilirea legăturilor filogenetice dintre grupele mai mari de animale; Filogenia, adică studiul legăturilor de rudenie între grupele de animale, cum şi al evo-
luţiei şi dezvoltări) lor istorice ca ramuri ale arborelui genealogic-al animalelor, ce permite o clasificare ştiinţifică a vieţuitoarelor; Paleozoologia, adică studiul organismelor fosile ce permite stabilirea legăturilor filogenetice reale; Fiziologia, adică studiul funcţiunilor organelor şi ale întregului organism, ce permite înţelegerea mai exactă a unităţii indisolubile dintre structură şi funcţiune; Ecologia, adică studiul condiţiilor de existenţă ale vieţuitoarelor, oferite de mediul înconjurător, felul cum animalele sînt influenţate de diferiţi factori — climă, sol, hrană, —de mediul acvatic şi subteran, de factorii biotici, cum şi de felul în care ele influenţează asupra mediului în care trăiesc (natura schimbului necontenit de substanţe cu mediul extern — metabolismul—diferind de la o specie la alta, în medii diferite, sau chiar în acelaşi mediu, acestea sînt capabile,să se adapteze şi să se modifice în raport cu schimbarea unor factori dominanţi esenţiali pentru viaţa lor); Biologia, adică studiul evoluţiei şi legilor de dezvoltare ale fiinţelor vieţuitoare, cum şi al raporturilor dintre ele şi mediul înconjurător biotic şi ab iot ic; Genetica, adică studiu! formării speciilor, a! variabil ităţi i şi eredităţii atît sub apectele lor naturale, cît şi al metodelor dirijate, experimentale de transformare a naturi i cu obţinerea de forme noi, utile omului; Hidrobiologia, adică studiul legilor de dezvoltare ale fiinţelor vieţuitoare în apă,., a diferitelor aspecte ale adaptării lor în acest mediu, repartiţia şi dinamica populaţiilor— efectivelor — cum şi importanţa lor practică economică; Parazitologia, adică studiul fenomenelor generale ale parazitismului, raporturile particulare între simbioţi, structurii şi dezvoltării paraziţilor, influenţele lor asupra gazdelor şi bazelor biologice ale combaterii'; Etologia, adică studiul obiceiurilor animalelor, cuibărit, creşterea puilor, viaţa socială, instincte, migraţiuni. — Toate studiile despre formă, structură şi'funcţiunile animalului sau ale organelor cari le compun, dau rezultate eficiente numai cînd sînt efectuate comparativ, evolutiv de la o specie la alta, de la un grup la altul, în-ordine filogenetică; din această necesitate au apărut o serie de subdiscipl ine, cum sînt: M o r f o I o g ia compar ata, Anatomia comparată, etc.	^
Afară de discipl inele enumerate, din Zoologie s-au mai desprins discipline cu caracter practic, cari se ocupă cu anu-mitegrupuri deanimale, importante pentru viaţa econom ică a omul ui, cum sînt: Z ootehn i a (v.), cu ramuri anexe Ichty-o I o g i a şi Avicultura — şi Entomologia (v.), cu ramuri speciale Apicultura (creşterea albinelor sau stupăritul) şi Sericicultura (v.).,
4.	Zoometru, pl. zoo-metre. Zoot.: Instrument de măsurat lungimea, înălţimea şi lărgimea (lăţimea) animalelor.
Zoometru I, cu greutatea maximă de 1,7 kg econstituitdin următoarele părţi (v. fig.): un tub a) poziţie de repaus; b) poziţie de măsurare, de lemn, o tijă metalică
şi două lame metalice (una inferioară şi alta superioară). Tubul de lemn e confecţionat dintr-un lemn de calitate superioară, fără crăpături şi noduri; el e lustruit la exterior, avînd
Zoonozâ
69 7
Zugrăvit
la capete cîte un manşon metalic. Tija metalică are patru scări gradate, şi anume: una -pentru măsurători de înălţime, gradată de la 105"-205 cm ; una pentru măsurători de înălţime, gradată de la 5***105 cm; una pentru măsurători de lungime, gradată de la 100"*200 cm ; una pentru măsurători de lungime şi lărgime (lăţime), gradată de la 0---100 cm. Aceste scări sînt gradate în centimetri şi numerotate din 5 în 5 cm. -Lama metalică superioară se poate deschide-şi închide şi se poate fixa în două poziţii: perpendicular pe tijă, cînd e folosită, respectiv paralel cu tija, cînd nu efolosită. Lama metalică inferioară e fixată la un cursor, care poate aluneca de-a lungul tubului de lemn şi se poate roti în jurul acestuia. Această lamă se poate fixa, de asemenea, în două poziţii. Sin. Baston de măsurat. Sin. parţial (pentru cabaline) Hipometru.
1.	Zoonozâ. Med.: Boală comună omului şi animalelor şi care se transmite de la animale la om. Etiologia e foarte variată: bacterii, virusuri, micete, protozoare, helminţi şi artropode. Această diversitate etiologică se poate întîlni în epidemiologia unor teritorii întinse sau numai în anumite regiuni geografice bine delimitate.
în ţara noastră sînt identificate 28 de zoonoze, dintre cari ma-i răspîndite sînt: antraxul, bruceloza, cestodozele (tenia-zele), febra aftoasă, morva, nematodoze (trichinoza), pseudo-turbarea - (Aujeszky), salmonelozele, toxoplasmoza, tuberculoza şi turbarea.
2.	Zoosterinâ. Chim. biol.: Fiecare dintre produşii ste-rolici naturali, cari se găsesc în toate celulele animale, liberi sau sub formă de esteri ai acizilor graşi.
3.	ZoosteroSi. Chim. biol.: Alcooli ciclici aparţinînd clasei sterolilor şi cari intră în structura lipidelor din ţesuturile animale. Aceste lipide pot fi considerate deci ca derivaţi de steroli şi aparţinînd grupei steridelor. Gruparea alcool din molecula sterolilor e. esterificată cu-,acizii graşi. Zoosteroli se găsesc şi sub formă I iberă, const itu ind componente ale tuturor celulelor animale. Din grupul zoosterolilor fac parte colesterolul, coprosterolu I şi colestanolu I ; la strid i i s-a pus în evidenţă ostrasterolul. Zoosterolii sînt. compuşi cu moleculă mare, policiclici, constituiţi din trei cicluri exagonale şi un ciclu pentagonal, care are o catenă laterală formată din 8—10 C, terminată cu un radical isopropiI ; conţine doi radicali metili şi un hidroxil. Diferiţii steroli se deosebesc prin numărul şi poziţia dublelor legături din cicluri, prin structura catenei laterale şi prin poziţia şi orientarea hidroxilului din ciclul exagonal.
4.	Zootehnie, Biol.: Ramură a Biologiei aplicate, al cărei obiect e studiul creşterii şi îmbunătăţirii exploatării animalelor domestice şi a păsărilor, cum şi a unor specii sălbatice, cum sînt vulpile argintii, vidra, etc.
Cuprinde Zootehnia generală, care se ocupă cu sistematica animalelor domestice, înmulţirea lor, ereditatea şi variaţi i le caracterelor, influenţa mediului, metode de creştere şi ameliorare şi Zootehnia specială, care se ocupă cu studiul raselor din fiecare specie şi creşterea lor. Zootehn ia specială cuprinde atîtea părţi cîte specii sînt exploatate de om: cabal ine, bovine, ovine, caprine, porcine, iepuri decasă(cunicuI i-cultură), păsări (avicu Itură), albine (apicuItură), viermi de mătase (sericicultură).
5.	ZoreS, Oţel Metg., Cs. :	Profiluri Zores
Oţel în bare cu profil speciai
(v. fig.), folosit în construcţia de poduri metalice. De regulă, se montează între longeroane, perpendicular pe axa podului, pentru^a susţine balastul.
6.	Zori. Nav-, Astr.: Sin. Crepusculul de dimineaţă (v. sub Meteori optici).
7.	Zorite. Metg.': Oţel austenitic crom-nichel bogat aliat, cu compoziţia: 0,5% C, 15% Cr, 35% Ni, 1,75% Mn şi restul fier şi impurităţi de elaborare. Are proprietăţi mecanice superioare şi foarte mare rezistenţă la oxidare şi la temperaturi înalte. V. şî Oţel inoxidabil şi anticoroziv, sub Oţel.
8.	Zr Chim.: Simbol literal pentru elementul Zirconiu.
9.	Zugrav, pl. zugravi. Cs.: Lucrător calificat, specializat în executarea lucrărilor de zugrăveală.
10.	Zugrăveala, pl. zugrăveli. 1. Cs.: Strat de finisaj monocrom sau policrom, aplicat pe feţele. văzute ale elementelor de construcţie (pereţi, plafoane, stîlpi, pilaştri, etc.), prin acoperirea acestora cu o dispersie apoasă care conţine pigmenţi minerali şi un liant, pentru a le proteja de acţiunea agenţilor exteriori (coroziune, umezeală, foc, etc.), a permite curăţirea mai uşoară a lor şi a le da un aspect mai plăcut.
Din punctul de vedere al liantului, se deosebesc: zugrăveli cu lapte de var, cari se aplică pe tencuieli, beton şi zidării, uneori şi pe-elemente de lemn (v. Văruială); zugrăveli cu clei, cari se folosesc numai la interiorul clădirilor, pe suprafeţele tencuite ale încăperilor cu umiditate normală; zugrăveli cu silicaţi, la cari liantul e silicatul de potasiu, şî cari sînt folosite la ignifugarea elementelor de lemn, la finisarea elementelor de beton în scopul impermeabilizării şi la zugrăvirea faţadelor clădirilor din centrele industriale; zugrăveli cu cazeină, la cari liantul e cleiul de cazeină, şi cari pot fi aplicate atît la exterior cît şi la interior, pe tencuieli, zidării şi beton; zugrăveli cu adausuri de emulsii de mase plastice, cari se aplică la exterior pe tencuieli drişcuite sau pe pereţi de beton monolit turnaţi în cofraje de inventar.
Din punctul de vedere al aspectului, se deosebesc: zugrăveli simple, într-o singură culoare (monocrome), cari au aspec-tu I neted şi cari sînt apl icate peste un strat de spoială cu lapte de var, care curăţă suprafeţele respective şi astupă asperităţile acestora; zugrăveli decorative, policrome, cari se folosesc la finisarea suprafeţelor din interiorul clădirilor, şi cari se execută prin aplicarea unei zugrăveli monocrome (fondul), peste care se execută stratul vizibil al zugrăvelii, care poate fi constituit fie din cîmpuri colorate diferit, separate prin linii de culoare mai închisă (zugrăveli cu liniatură), fie din stropi de diferite mărimi, formaţi prin împroşcarea compoziţiei de zugrăvit cu ajutorul unei pensule sau al unui aparat de stropit (zugrăveli stropite sau ş p r i-ţ u ite), sau din desene (geometrice sau florale) de diferite forme şi dimensiuni, realizate prin aplicarea fiecărei culori cu ajutorul şabloanelor de carton (zugrăveli imitaţie de tapet), al unei role de cauciuc, pline, sau al unui sul de pînză de sac (zugrăveli rolate), sau al unui burete ori al unei role sau perii, de cauciuc (z u g r ă v e I i t u f u ite).
11.	Zugrâvealâ. 2. Cs.: Dispersie apoasă de pigmenţi minerali şi liant, folosită la acoperirea feţelor văzute ale elementelor de construcţie, în vederea finisării lor pentru a le proteja, a uşura curăţirea lor şi a le da un aspect mai plăcut.
12.	Zugrăveala. 3. Cs. V. Zugrăvire.
13.	Zugrăvire. Cs.: Operaţia de finisare cu zugrăveală a suprafeţei unui element de construcţie. Comportă aceleaşi faze de lucru ca văruirea (v.), la cari se adaugă aplicarea dispersiei colorate şi, eventual, executarea desenelor. Din punctul de vedere al execuţiei, se deosebesc: zugrăvirea manuală, executată cu ajutorul uneltelor manuale (bidinele, pensule, perii, role, burete); zugrăvirea mecanizată, executată cu ajutorul aparatelor de pu Iverizat (vermorele) sau de stropit. Sin. Zugrăveală, Zugrăvit.
14.	Zugrăvit. Cs. V. Zugrăvire.
ZV, oţel -
698
Zygolophodon
1.	ZV, oţel Metg. V. sub Z, oţel
2.	Zvelteţea cînepii. Ind. text.: Indice de calitate al tulpinii de cînepă, egal cu raportul dintre lungimea măsurată de la rădăcină pînă la prima ramificaţie şi grosimea medie a acestei porţiuni. Cu cît zvelteţea e mai mare, cu atît tulpinile sînt mai bogate în fibre textile de bună calitate.
Astfel se explică faptul că tulpinile viguroase ale cînepii cultivate pentru sămînţă (cu desime mică a plantelor) produc un procent redus de fibre şi de calitate inferioară, în comparaţie cu tulpinile subţiri crescute înăbuşit (cu desime mare în cultură).
3. Zvîntare. 1. Gen.: Uscare parţială a unui material ud sau umed, obţinută în general prinţr-un curent de aer.
4.	Zvîntare. 2. Mat. cs.: Operaţia de uscare superficială a produselor ceramice, datorită evaporării apei în condiţii naturale de depozitare, înainte de a fi introduse în uscătorii. Zvîntarea depinde de temperatura produsului, de temperatura aerului înconjurător şi de circulaţia aerului în mediul respectiv. După zvîntare, produsele nu trebuie să mai capete amprente la manipulare.
5.	Zvîntat, maşina de Ind. hîrt.: Maşină care serveşte la eliminarea unei părţi din apa conţinută în semipasta de hîrtie, la ieşirea acesteia din sortator. Eliminarea apei se obţine prin rotirea unui cilindru pe care se întinde semipasta de hîrtie. Maşina e folosită la zvîntarea mucavalei şi a celulozei.
6.	Zvîntâtorie, pl. zvîntătorii. Pisc.: Instalaţie simplă, constituită din lemn, pentru condiţionarea peştelui sărat, prin îndepărtarea excesulu i de apă pe care o conţine de pe urma sărării, în vederea ambalării, transportului şi depozitării de lungă durată, sau pentru conservarea prin afumare. Peştele scos din căzile de sărare se agaţă pe stelaje cu şipci şi se trece în zvîntătorie.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc:
Zvîntâtorie ocoperitâ, construită în formă de umbrar cu dimensiuni variind în jurul a 5x10 m, amplasată pe loc deschis, de preferinţă în apropierea cherhanalei, orientată cu latura mare în direcţia curentului dominant. Are podeaua înălţată de la sol cu 1---2 m, astfel încît să se utilizeze la
maximum curenţii de aer şi e echipată cu cadre şi stelaje fixate în piloţii de susţinere ai acoperişului.
Zvîntâtorie liberă, care consistă dintr-o reţea de pari bătuţi în pămînt, legaţi la capete prin stinghii cari înlocuiesc stelajele. E utilizată în regiuni deschise, cu spaţii mari libere şi curenţi de aer puternici, cum sînt regiunile marine.
7.	Zvîrlugâ, pl. zvîr^ugi. Pisc.: Cobitis taenia taenis L. Specie de peşte de apă dulce din familia Cobitidae, cu dimensiuni medii variind între 9 şi 11 cm lungime şi 2***4 g greutate. Are corpul alungit, comprimat lateral, acoperit cu solzi mărunţi, capul scurt, turtit, ascuţit la vîrf, gura inferioarăcu şase mustăţi scurte, pe osul suborbital un ţep bifurcat excitabil, iar linia laterală vizibilă numai în partea anterioară. E colorată în cafeniu-galben tigrat, cu pete mici cafenii închise.
Formă de ape lin curgătoare sau stătătoare, cu fundul mîlos sau nisipos, invadate de vegetaţie, suportă cu uşurinţă mediile cu cantităţi reduse de oxigen, pe care şi-l completează prin respiraţie intestinală. Se hrăneşte cu viermi şi insecte, consumînd şi icrele altor peşti.
Reproducerea zvîrlugii are loc din aprilie pînă în mai. Se pescuieşte cu crîsnicul, cu vîrşe dese, etc., în cantităţi mici. Carnea, gustoasă, se consumă proaspătă. E utilizată şi ca momeală în pescuitul cu undiţa.
8.	Zygolophodon. Paleont.: Proboscidian din subordinul Mastodontoidea, grupul Zygolophodonta, la care molarii intermediari, laţi, sînt constituiţi din trei creste transversale, fără tubercule accesorii între creste.
Speciile importante ale acestui gen sînt: Zygolophodon (Mastodon) turicensis Schinz. cunoscut din Miocenul mediu şi care, în centrul Europei, a persistat pînă în Pliocenul superior (Plaisancian); Zy- Zygolophodon borsoni golophodon (Mastodon) borsoni Hays, cu molarii mai alungiţi, posedînd creste constituite din grupe de cîte două tubercule şi care a avut o largă răspîndire în Europa şi în Asia în Pliocen, resturile lui fiind întîlnite frecvent în Pl iocenu I d in ţara noastră (la Bărbăteşti, Salcia, Curtea-de-Argeş, Budeşti, Tuluceşti, Măluşteni, Baraolt, Braşov,etc.)